v / £ 31.CS} DICŢIONAR ENCICLOPEDIC voi. IV L-N EDITURA ENCICLOPEDICĂ BUCUREŞTI, 2001 1 MiB Mulţumim tuturor colaboratorilor şi Regiei Autonome „Monitorul Oficial“ îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncan, care ne-au ajutat la elaborarea şi tipărirea acestui volum. © Editura Enciclopedică, 2001 Comercializarea lucrării în afara graniţelor ţării fără acordul editurii este interzisă. ISBN: 973-45-0143-7 973-45-0350-2, voi. IV (L-N) COORDONARE GENERALA MARCEL D. POPA COORDONARE RODICA Ct-HRIACESCU NICOLAE C. NICOLESCU ALEXANDRU STĂNCIULESCU AN1CUŢA TUDOR AU COLABORAT Marin Andrei, prof. univ., dr. Mircea Anghelescu, prof. univ., dr. Nadia Anghelescu, prof. univ., dr. Mircea Babeş, prof. univ., dr. Marin Bălan, dr. Cornelia Bodea, acad. Radu Bogdan, dr. Gheorghe Brătescu, dr. Monica Busuioc, dr. Gheorghe Buzatu, prof. univ., dr. Rodica Chiriacescu Florin Constantiniu, m. coresp. al Acad. Alesandru Duţu, col., dr. Costin Feneşan, prof. univ., dr. Gheorghe Firea, dr. Mihai Alin Gherman, dr. Dan Ghinea Eliza-Daniela Ghinea Dinu C. Giurescu, m. coresp. al Acad. Teofil Gridan, dr. Dan Grigorescu, m. coresp. al Acad. Ladislau Gyemânt, prof. univ. dr. Angela Hondru, dr. Teodor Hristea, prof. univ., dr. Radu lonescu Caro! Konig, dr. Gheorghe Lazăr Gabriel-Florin Matei Horia C. Matei Carmen-Maria Mecu, dr. Nicolae Mecu, dr. Iulian Mircea Adela Motoc Cristina Muică, dr. Mircea Mureşan, dr. doc. Nicolae C. Nicolescu Ludmila Patlangioglu, dr. Mircea Păcurariu, prof. univ., dr. Georgeta Penelea-Filitti, dr. Irina Ruxandra Popa Marcel D. Popa Constantin Rezachevici, dr. Dorina N. Rusu, dr. Marcel Segărceanu, prof. univ., dr. ing. Pavel Şuşară, dr. Laurenţiu Staicu Willy Tauwinkl Sorin V. Stan, dr. Şerban Toader Alexandru Stănciulescu Anicuţa Tudor Dumitru Stănculescu Vasile Văcaru, dr., ing. Gruia Traian Stoia Şerban Velescu Nicolae Şerban-Pârâu Carmen Zgăvârdici, ing. Oltea Şerban-Pârâu Paginare computerizată: Ofelia Coşman Mihaela Mihalache Tehnoredactare: Olimpiu Popa Gabriela lancu Copertă şi supracopertă: Gheorghe Baltoc Cartografie: Vasile Mărgărit Corectură: Daniela Cârligeanu Secretariat Mihai Grigorescu de redacţie: Vanda Anghel Didona lonescu Danny Maryvonne Moldovan Culegere şi corectură computerizată: Cristian Dragomir Ştefania Manea Astrid Gheorghiu Mariana Mârzea Silviu lordache Cornelia Năstase Adrian Istrate Ana Maria Vintilă Serviciul difuzare: Cătălin Macovei Dumitru-Dorel Popa VII ÎNDRUMĂRI PENTRU FOLOSIREA DICŢIONARULUI ENCICLOPEDIC Structura articolelor Definiţia explicativă largă (urmată de informaţii enciclopedice) figurează de obicei la un singur reprezentant al familiei lexicale, cel mai răspândit. La cuvintele cu mai multe sensuri, prezentarea explicativă pleacă de la sensul general, uzual, către cele speciale, filiaţia semantică făcându-se pe baza relaţiilor logice. Contextele, exemplele au fost folosite pentru clarificarea sau completarea definiţiei. în interiorul unui articol, sensurile înrudite explicit sunt numerotate cu cifre arabe, iar cele mai îndepărtate cu cifre romane. Unităţile frazeologice care nu se subordonează unui sens principal figurează ca sensuri independente. Definiţiile sunt urmate de sinonime, când acestea există. La numele de plante şi de animale, definiţia este urmată de numele ştiinţific (în latină) al speciei. Semnul ^ în interiorul unui articol marchează unităţile frazeologice (locuţiuni, expresii compuse etc.) subordonate unui sens principal, precum şi unele schimbări stilistice sau gramaticale din cadrul unui sens, care nu cer o nouă definiţie. Semnul ♦ în interiorul unui articol marchează sensurile subordonate unui sens principal (notat cu cifre), pe alocuri şi unităţile frazeologice mai îndepărtate de un sens principal. Trimiterile pentru completarea informaţiei se fac în două moduri: a) printr-un v., urmat de termenul la care se trimite, plasat la sfârşitul definiţiei unui cuvânt sau al unui sens; b) prin redarea unui termen (sau a unor termeni) din definiţie cu caractere cursive. Toate abrevierile folosite în cuprinsul lucrării sunt explicate în Lista de abrevieri. Se abreviază, de asemena, cuvântul-titlu în cuprinsul definiţiei ori în formularea unităţilor frazeologice dependente. Accentul normativ este indicat printr-un punct plasat sub vocala respectivă din cuvântul-titlu (CAIET). La cuvintele compuse care figurează ca articole independente este indicat numai accentul principal (PIERDE-VARĂ, REA-CRED|NŢĂ). Numărul de ordine al omonimelor sau al omografelor este notat printr-un exponent pus după cuvântul-titlu (MASĂ1). Formele concurente sunt înregistrate (în paranteză) alături de forma considerată recomandabilă: A|CI (AC|). Variantele lexicale cu circulaţie mai restrânsă nu figurează în lucrare. Parantezele au funcţia de a izola elementele facultative sau explicative, dând definiţiei un plus de claritate. în cazul adjectivelor, definiţia este precedată de indicaţia („despre lucruri"), („despre persoane"), arătând natura numelui al cărui calificativ este. Etimologiile sunt, în genere, cele admise în lucrările de specialitate. Câteva precizări se impun: a) la cuvintele moştenite şi la cele împrumutate este indicată limba (sau limbile) din care termenul provine în română; b) la unele cuvinte recent împrumutate este menţionată şi circulaţia internaţională a termenului respectiv {i}, crearea lui în terminologia de specialitate {s> ori formele VIII etimologice originare (cu explicarea lor), atunci când ele sunt utile pentru înţelegerea cuvântului românesc; c) la cuvintele provenite prin derivare, compunere, regresiune etc. pe teren românesc este consemnat termenul de provenienţă prin semnul < („provine din...“). Semnul * se foloseşte (la indicaţiile etimologice) înaintea etimoanelor neatestate în texte (reconstituite). Unităţile frazeologice figurează în principiu la termenul cel mai semnificativ din punct de vedere semantic (acid clorhidric — la CLORHIDRIC, unghiuri adiacente — la ADIACENT etc.). Personalităţile aparţinând aceleiaşi familii (ex.: membrii familiilor Asachi, Golescu sau Becquerel, Dumas ş.a.), regii (ex.: Carol — regi ai Spaniei, Carol — regi ai Suediei ş.a.), împăraţii (ex. Frederic — împăraţi germani), papii (ex. Grigore — numele a 16 papi), precum şi denumirile geografice (ex.: Bistriţa — râul ~, oraşul ~; Mississippi — fluviul statul ~), revistele (ex.: România literară — 1885, 1932, 1968; Contemporanul — 1891, 1946), ziarele (ex. Adevărul — 1888 şi 1989) cu acelaşi nume sunt coordonate într-un singur articol. Organizaţiile, instituţiile etc. mai cunoscute prin forma lor abreviată sunt tratate în ordinea alfabetică a acestei forme şi înregistrate sub denumirea integrală ca trimiteri (ex. ASOCIAŢIUNEA TRANSILVANĂ... v. ASTRA). Numele de organizaţii, societăţi, periodice străine care nu au un corespondent în limba română sunt tratate cu numele lor original (MONDE, L© ~). Denumirile unor unităţi geografice care se găsesc pe teritoriul a două sau mai multe state au fost consemnate în formele oficiale corespunzătoare; ex.: ELBA (ELBE, LABE), NEISSE (NYSA tU^YCKA), DUNĂREA (DONAU, DUNAJ, DUNA, DUNAV, DUNAI), AMUR (HEILONGJIANG). Numirile oficiale duble (ANTWERPEN = ANVERS, GENEVE = GENF, LUIK = LlkGE) au fost înregistrate cu ambele forme. Denumirile geografice, recent schimbate, sunt tratate la numele actual; ex.: DAHOMEY v. BENIN, FORT-LAMI v. N’DJAMENA, SANTA ISABEL v. MALABO, VOLTA SUPERIOARĂ v. BURKINA FASO. Scrierea numelor proprii în principiu, numele proprii străine apar înregistrate ca articole-titlu, în forma sub care au intrat în circulaţie în limba română. Când limba română nu dispune de o formă consacrată, numele străine sunt scrise în forma lor originală sau într-o formă cât mai apropiată de aceasta, după sistemele de transcriere şi transliterare recomandate de statele respective şi de Academia Română, după cum urmează: 1 — Numele străine din limbile care folosesc grafia cu alfabet latin (ex.: limbile albaneză, cehă, croată, franceză, germană, poloneză, portugheză, spaniolă, suedeză, turcă, maghiară, vietnameză etc.) se scriu cu ortografia limbilor respective, folosind semnele diacritice specifice, iar, între paranteze drepte, se înregistrează pronunţia. IX 2 — Numele străine din limbile cu alfabet nelatin sunt scrise astfel: a) numele proprii din greaca veche (denumiri mitologice, alte denumiri din istoria antică, personalităţi etc.) sunt înregistrate în forma indicată de îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, întocmit de Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan" al Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic, 1995, iar, în paranteze rotunde, este menţionată transliterarea formei originale în alfabet latin; b) numele proprii de persoane din limbile care folosesc alfabetul chirilic (ex.: rusa, bulgara) sunt consemnate în dicţionar potrivit indicaţiilor de transcriere cuprinse în îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie. Pentru denumirile geografice se dă şi o a doua formă, reprezentând transliterarea din „The World Atlas", 1967, Moscova, „Britannica Atlas", Londra, Chicago, 1994; c) numele proprii de persoane din statele care utilizează alte alfabete (chinez, japonez, arab, persan, ebraic etc.) se redau în alfabet latin folosind sistemele internaţionale de transliterare şi transcriere (ISO, Hepburn, Pin-yin). în cazul numelor proprii înregistrate cu două variante grafice, dintre care prima reprezintă transcrierea fonetică românescă a celei de a doua, nu se mai indică pronunţia (ex. Şahtî—Sachty). Pentru redarea pronunţiei (atât pentru numele proprii, cât şi pentru cele comune) se folosesc, pe cât posibil, semnele grafice din limba română. Pentru sunetele străine limbii române se apelează la următoarele semne speciale din scrierea fonetică internaţională: ă redă un a nazal, atunci când acesta este urmat de un n sau un m care nu se articulează; ex. GALLAND [gală] e redă un e nazal în aceleaşi condiţii ca şi ale lui a; ex. TESSIN pese] se redă un e foate deschis; ex. BAFFIN [baefinj, KANSAS [kaenzas] o redă un o nazal în condiţiile lui a şi e; ex. GIRONDE [3 irod] o şi ii reprezintă sunetele cunoscute în limbile germană, maghiară ş.a.; ex. JUSSIEU [jusio] e redă un sunet asemănător cu a românesc, dar mai închis; ex. GALLUP [gelep], GEIGER [gaigerj § redă un a nazal; ex. CAMPOS [kepus] j sunet asemănător cu / românesc, palatalizat, folosit înaintea vocalelor; ex,: JACOBAEUS [jakobe:us], JACOBI [jakobi] 3 sunet asemănător cu j românesc; ex.: JACOB [jakob], JACQUARD [3aka:r] k sunet asemănător lui c românesc; ex. JOLIOT-CURIE [jolio-kuri] X redă un / muiat; ex. MODIGLIANI [modi^ani] h redă un n muiat; ex. SEGNI [seni] t] sunet rostit ca n românesc din cuvintele încă, lângă, în care n nu se pronunţă dental, ci îşi are punctul de articulaţie în vălul palatului; ex. KINGSLEY [kjr]sli] 0 sunet specific limbii engleze şi spaniole, pronunţat ca un s, cu vârful limbii între dinţi; ex. JUAREZ [huareQ], THACKERAY [Qsekeri] 6 sunet specific limbii engleze, pronunţat ca un z, cu vârful limbii între dinţi; ex. GALSWORTHY [ga Izwe&i] f sunet care redă un ş românesc; ex.: Klă [kij], KOBAYASHI [kobaiaji] t/ sunet asemănător cu ci românesc, dar mai aspru; ex. KITSCH [kit/] dj sunet asemănător cu gi românesc, dar mai aspru; ex. GEORGIA [djşrdje] indică lungimea vocalei precedente; ex. KEATON [ki:ten] Semne convenţionale* oraşe cu peste 1 mii. loc. oraşe cu populaţia cuprinsă între 500 mii şi 1 mii. loc. oraşe cu populaţia cuprinsă între 100 mii şi 500 mii loc. oraşe sub 100 mii loc. limită de graniţă statală limită de diviziune ad-tivă (stat, provincie, regiune, land, district etc.) căi ferate canale ueduri deserturi mlaştini □ O o ’• Yy i, vS'îv Cu excepţia hărţilor judeţelor României XI LISTA DE ABREVIERI* absol. = absolut AV. = aviaţie acad. = academie; acade- bg. = limba bulgară; bul- mician gar ad. = adâncime BIBL. = bibliologie adj. = adjectiv BIOCHIM. = biochimie adj. dem. = adjectiv demon- BIOGEOGR. = biogeografie strativ BIOL = biologie adj. inter.-rel. = adjectiv interoga- BIOL CEL. = biologie celulară tiv-relativ BIOL MOL. = biologie moleculară adj. nehot. = adjectiv nehotărât BIS. = biserică adj. pos. = adjectiv posesiv BOT. = botanică ad-tiv = administrativ brit. = britanic adv. = adverb c. = circa afl. = afluent C. = (urmat de un nu- AGR. = agricultură me propriu) câmpie AGRON. = agronomie cap. = capitală alb. = limba albaneză; al- c. f. = căi ferate banez cf. = confer, compară cu alim. = alimentar C.F.A. = Comunitatea Finan- alt. = altitudine ciară Africană ANAT. = anatomie CHIM. = chimie Antic. = Antichitate CIB. = cibernetică ANTROP. = antropologie CINEMAT. = cinematografie APIC. = apicultură com. = comună arg. = termen (sau sens) concr. = concretizat de argou; argotic conf. = confecţii arh. = arhipelag confl. = confluenţă ARHEOL. = arheologie conj. = conjuncţie ARHIT. = arhitectură CONSTR. = construcţii art. = articol; articulat constr. maşini = construcţii de ma- art. adj. = articol adjectival şi ni ARTE DEC. = arte decorative CONT. = contabilitate ARTE PL. = arte plastice COREGR. = coregrafie art. hot. = articol hotărât cuv. = cuvânt art. nehot. = articol nehotărât dan. = daneză art. pos. = articol posesiv dat. = dativ ASTR. = astronomie DEMOGR. = demografie depr. deprec. d. Hr. DR. dr. dr. dr. doc. DRUM. ebr. EC. ELECTR. ELT. EMBRIOL. engl. ENTOM. ETNOGR. ETOL. Ev. Med. ex. expl. expr. EXTR. f. fam. FARM. fig. FILAT. FILOL. FI LOZ. FIN. FITOPAT. FITOTEHN. FIZ. FIZIOL. : depresiune : depreciativ : după Hristos : drept : (referitor la un râu) pe dreapta : doctor = doctor docent : drumuri : ebraică : economie : electricitate : electrotehnică = embriologie : limba engleză; englez = entomologie : etnografie : etologie = Evul Mediu = (de) exemplu = exploatări = expresie = extracţie; extractiv = feminin = familiar = farmacie, farmacologie = (sens) figurat; (folosire) figurată = filatelie = filologie = filozofie = finanţe; financiar = fitopatologie = fitotehnie = fizică = fiziologie * Nu au fost incluse în această listă abrevierile curente — nume de unităţi de măsură, de puncte cardinale etc.— şi nici numele abreviate ale unor organizaţii, asociaţii, instituţii etc. XII fl. FOLC. fr. G. gen. GENET. GEOCHIM. GEOFIZ. GEOGR. GEOM. GEOMORF. germ. gr. GRAM. gr. sp. HIDROTEHN. HIST. HORT. id., idem IHT. Imp. impr. ind. INFORM. ins. interj. inîranz. invar. ir. IST. it. = fluviu = folclor = limba franceză; francez = golf = (urmat de un nume propriu) general = genetică = geochimie = geofizică = geografie = geometrie = geomorfologie = limba germană; german = limba greacă (veche); grecesc = gramatică = greutate specifică = hidrotehnică = histoiogie = horticultura = acelaşi = ihtiologie = Imperiu (atunci când este urmat de alt cuvânt) = impropriu = industrie; industrial = informatică = (urmat de un nume propriu) insulă, insulele = interjecţie = intranzitiv : invariabil = ironic : istorie = limba italiană; ita- loc. localit. = LOG. long. m. = M. m. al Acad. = m. coresp. al = Acad. magh. = MAT. m. at. = mat. de = constr. max. = MED. MED. VET. = METAL. METEOR. = METR. MICROBIOL. = mii. = rralen. = MUT. min. = MINER. M1TOL. m-ţii = MUZ. n. = n. = (înaintea unei unităţi frazeologice) locuţiune localitate logică longitudine masculin (urmat de un nume propriu) mare membru al Academiei membru corespondent al Academiei limba maghiară; maghiar matematică masă atomică materiale de construcţie maxim; maximum medicină medicină veterinară metalografie, metalurgie meteorologie metrologie microbiologie milion mileniu militărie minereuri mineralogie mitologie munţii muzică neutru (urmat de o cifră sau de un nume ORNIT. PALEONT. p. analog. PARAZIT. PEDAG. PEDOL. peior. pen. pers. PESC. PETROGR. p. ext. p.f. p. gener. piei. Pl- pod. POLIGR. pol. POLIT. pop. port. pr. pref. prelucr. prep. p. restr. prim.-min. prod. prof. univ. pron. pron. dem. pron. internei. pron. întăr. pale = ornitologie = paleontologie = prin analogie = parazitologie = pedagogie = pedologie = peiorativ = peninsulă = persoană (verb, pronume) = pescuit şi instrumente de pescuit = petrografie = prin extensie = punct de fierbere = prin generalizare = pielărie = plural = podiş = poligrafie = limba poloneză; polonez = politologie = popular = limba portugheză = principal = prefix = prelucrare = prepoziţie = prin restricţie = prim-ministru = producţie = profesor universitar = pronume = pronume demonstrativ = pronume intero-gativ-relativ = pronume de în- lienesc de localitate) născut tărire izv. = izvor; izvorăşte NAV. = navigaţie; naval pron. nehot. = pronume nehotărât î. Hr. = înainte de Hristos ngr. = limba neogreacă; pron. pers. = pronume personal încălţ. = încălţăminte neogrec pron. pos. = pronume posesiv înv. = învechit nr. = număr pron. refl. = pronume reflexiv jud. = judeţ nr. at. = număr atomic prov. = provincie L. = (urmat de un nu- num. = numeral PSIH. = psihologie me propriu) lac num. adv. = numeral adverbial p. t. = punct de topire lat. = limba latină; lati- num. card. = numeral cardinal refl. = reflexiv nesc num. col. = numeral colectiv refl. pas. = reflexiv pasiv lat. = (precedat de o ci- num. multipl. = numeral multipli- refl. recipr. = reflexiv reciproc fră) latitudine cativ reg. = (cuvânt) regional lat. m. = latină medievală num. nehot. = numeral nehotărât reg. = regiune lat. pop. = latină populară num. ord. = numeral ordinal REL. = religie Ib. = limbă Oc. = (urmat de un nu- rep. = republică LINGV. = lingvistică me propriu) ocean reşed. = reşedinţă LIT. = literatură onomat. = onomatopee REZ. MAT. = rezistenţa mate- livr. = livresc op. = opere rialelor loc. = (după cifre) locu- op. pr. = operă principală rom. = limba română; itori sau opere princi- român XIII rus. = limba rusă; rusesc săs. = săsesc ser. = limba sârbo-croată; sârbo-croat SCULPT. = sculptură sec. = secolul, secolele Sf. = Sfântul, Sfânta s.f. = substantiv feminin sg. = singular SILV. = silvicultură sin. = sinonim sl. = limba slavă; slav s. m. = substantiv mascu- lin s. n. = substantiv neutru SOCIOL. = sociologie sp. = limba spaniolă; spaniol STATIST. = statistică stg. = (referitor la un râu) pe stânga STIL. = stilistică str. = (urmat de un nu- me propriu) strâmtoare STRAT. = stratigrafie subst. = substantiv suf. = sufix supr. = suprafaţă tăt. = limba tătară; tătă- resc tc. = limba turcă; tur- cesc t.d.w. = tone deadweight TEHN. = tehnică şi tehno- logie TELEC. = telecomunicaţii temp. = temperatură terit. = teritoriu TOPOGR. = topografie şi geo- dezie TRANSP. = transporturi tranz. = tranzitiv t.r.b. = tone registru brut ţig. = limba ţigănească; ţigănesc ucr. = limba ucraineană; ucrainean unipers. = unipersonal URB. = urbanism V. = vezi vb. = verb vf. = (urmat de un nu- me propriu) vârf VITICULT. = viticultură voi. = volum, volumele V. sl. = limba veche slavă; vechi slav ZOOL. = zoologie ZOOTEHN. = zootehnie HĂRŢI XIV Laos..............................................32 Lesotho...........................................84 Letonia...........................................87 Liban.............................................98 Liberia..........................................100 Libia............................................102 Liechtenstein....................................108 Lituania.........................................133 Luxembourg.......................................185 Macedonia........................................194 Madagascar.......................................202 Malawi...........................................223 Malaysia.........................................225 Maldive..........................................226 Mali.............................................229 Malta............................................233 Maramureş (jud.).................................257 Marea Britanie...................................265 Maroc............................................284 Marshall, Insulele ~.............................288 Mauritania.......................................309 Mauritius......................................310 Mehedinţi Qud.)................................343 Mexic..........................................377 Micronezia, Statele Federative ale Microneziei................................389 Moldova, Republica ~...........................443 Monaco.........................................449 Mongolia.......................................455 Mozambic.......................................490 Mureş (jud.)...................................505 Myanmar........................................517 Namibia........................................527 Nauru..........................................541 Neamţ (jud.)...................................551 Nepal..........................................573 Nicaragua......................................593 Niger..........................................605 Nigeria........................................607 Norvegia.......................................632 Noua Zeelandă..................................637 TABELE CU ÎMPĂRŢIREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A STATELOR INDEPENDENTE Laos..................................................32 Lesotho...............................................84 Letonia...............................................87 Liban.................................................98 Liberia..............................................101 Libia................................................103 Liechtenstein...............................108 Lituania....................................133 Luxembourg..................................185 Macedonia...................................194 Madagascar..................................202 Malawi......................................223 XV Malaysia............................................225 Maldive.............................................227 Mali................................................229 Malta...............................................233 Marea Britanie..............................266-269 Maroc...............................................285 Marshall, Insulele ~................................289 Mauritania..........................................309 Mauritius...........................................311 Mexic...............................................378 Micronezia, Statele Federative ale Microneziei.....................................389 Moldova, Republica ~..........................442 Mongolia......................................456 Mozambic......................................491 Myanmar.......................................518 Namibia.......................................528 Nepal.........................................573 Nicaragua.....................................593 Niger.........................................606 Nigeria.......................................608 Norvegia......................................631 Noua Zeelandă.................................638 DESENE, GRUPAJE, PLANŞE, SCHEME, TABELE Principalele lacuri naturale de pe Terra.........................................5 Principalele lacuri naturale şi antropice din România............................6 Latitudine.........................................45 Lănţişor (4).......................................54 Legături (III).....................................66 Lied..............................................109 Locomobil (2).....................................142 Londra............................................149 Longitudine (1)...................................151 Loxodromă.........................................161 Lucarnă...........................................164 Maree.............................................271 Civilizaţia Maya..................................315 Mediană (MAT.)....................................337 Melc (2).......................................349 Menuet.........................................357 Artă mesopotamiană.............................364 Cultura miceniană..............................384 Monedele naţionale şi subdiviziunile lor......................453-454 Moscova........................................480 Motiv (II 1)...................................484 Munchen........................................499 Neck...........................................554 Neoclasicism...................................569 New York...................................590-591 Laureaţii Premiului Nobel..................620-623 Normală la o suprafaţă.........................629 Normală la o curbă.............................629 PLANŞE COLOR Măşti populare; Mamifere; Miniaturi persane L L s. m. invar. 1. A cincisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (consoană so-nantă lichidă laterală dentală). 2. Cifră romană cu valoarea 50. 3. (MED.) Abreviere pentru vertebră lombară sau rădăcină nervoasă lombară, urmată de număr. 4. Formă neaccentuată (scurtă) de acuzativ a pronumelui personal el. 5. Simbol pentru liră2. t, simbol pentru liră sterlină. I (METR.), simbol pentru litru, LA1 (lat. illac) prep. I. 1. Introduce atribute care exprimă locul (rană la mână), poziţia (perete la răsărit), momentul (începerea cursului la 1 octombrie), instrumentul (cântatul la vioară), calitatea (mers la pas), direcţia (urcuşul la cabană), destinaţia (bun la toate). 2. Introduce complemente circumstanţiale de loc, care arată unde stă cineva sau unde se petrece o acţiune (stă la umbră), direcţia unei acţiuni (merge la şcoală), limita în spaţiu (părul fi ajunge la călcâie), distanţa (locuieşte la o azvârlitură de băţ). 3. Introduce complemente circumstanţiale de timp, care arată perioada, vârsta, momentul trecut sau prezent (adună la tinereţe ca să ai la bătrâneţe), prilejul (este săritor la nevoie), momentul viitor (va pleca la toamnă), periodicitatea (călătoreşte o dată la trei ani). 4. Introduce un complement circumstanţial de scop: pune laptele la fiert. Loc. La ce? - pentru ce? 5. (Introduce un complement circumstanţial de cauză) Pentru... din cauza...; sub acţiunea (la cea mai mică greşeală). 6. Introduce complemente circumstanţiale de mod propriu-zis şi de măsură (citeşte la întâmplare; temperatura scade la 2°C). 7. introduce un complement circumstanţial instrumental (vorbeşte la telefon). 8. Introduce un complement circumstanţial de relaţie (se potrivesc la gusturi). 9. Introduce un complement indirect (să nu spui la nimeni). 10. Construit cu un substantiv (la pl.) exprimă o cantitate mare (spune la prostii). ♦ (Adverbial) Cam, aproape. 11. (în prep. compuse). 1. De la: a) introduce atribute sau nume predicative (vorbesc cu oameni de la noi); b) introduce un complement circumstanţial de loc (vine de la teatru); c) introduce un complement circumstanţial de timp (doarme de la prânz până seara). ^ Loc. De la o vreme = de un timp încoace; într-un târziu; d) introduce un complement circumstanţial de mod, în locuţiuni: de la sine = fără ajutorul cuiva, neîndemnat de nimeni; e) introduce un complement indirect: am învăţat multe de la el. 2. Pe la: dă o nuanţă de aproximaţie introducând un complement circumstanţial de loc (vino pe la noi) sau un complement circumstanţial de timp (vino pe la prânz). 3. Până la: a) introduce un complement circumstanţial de timp (aştept până ia vară); b) introduce un complement circumstanţial de loc (apa i-a ajuns până la umeri); c) introduce un complement circumstanţial de mod (oala s-a umplut până la refuz). -0- Expr. (Toţi) până la unul = absolut toţi. LA2 (< it.) s. m. invar. (MUZ.) Una dintre cele şapte denumiri simbolice ale sunetelor muzicale, introdusă de Guido d’Arezzo şi folosită în ţările latine, corespunzătoare notaţiei literale A din limbile anglo-saxone. La din octava întâi, cu 440 de vibraţii pe secundă, este folosită ca diapazon. + Etalon pentru stabilirea înălţimii exacte a sunetelor muzicale (440 hertzi). LA3 (lat. lavare) vb. I tranz. şi refl. (Pop.) A (se) spăla (pe cap); a (se) scălda, a (se) îmbăia. La, simbol chimic pentru lantan. LAAGE [la:ge], Gerhart (n. 1925), arhitect şi urbanist german. Prof. univ. la Hanovra. Preşedinte al Federaţiei Asociaţiilor Arhitecţilor (1990-1992). Lucrări de orientare funcţionalistă (Centrul spiritual-ştiinţific al Univ. din Gottingen, Muzeul de istorie a oraşului Koln). Contribuţii teoretice („Urbanism şi coordonare", „Manualul proiectării arhitecturale"). LAAGEN v. Lâgen. LAALAND v. Lolland. LA ASUNCION [la asunsionj, oraş în Venezuela, în ins. Mărgărită (An-tilele Mici), centrul ad-tiv al statului Nueva Esparta; 16,6 mii loc. (1990). Piaţă agricolă. LABADIE [labadi], Jean de (1610— 1674), teolog şi reformator religios francez. Iezuit, apoi jansenist, s-a convertit la calvinism (1650). A preconizat o reformă a Bisericilor protestante prin întoarcerea la creştinismul primar, numit labadism („Tratat asupra profeţiei", „Manual de pietate", „Reforma bisericii prin pastorat"). LABAN (< rus.) s. m. Peşte *tele-ostean marin din familia mugilidelor, de c. 25-50 cm lungime, de culoare ce-nuşie-albăstruie (Mugii cephalus)’, che-fal mare. Din M. Mediterană pătrunde în Marea Neagră, apoi în Delta Dunării şi în lacurile litorale. LABAN 2 LABAN (în ebr. „cel alb“) (în Vechiul Testament), fiul lui Batuel şi fratele Re-becăi. Bogat crescător de vite la Ha-rar. Fiicele sale, Lia şi Rahila, au fost cele două soţii ale lui lacov. în tradiţia iudaică este considerat un om viclean şi rău. Numele lui înseamnă „alb“, deoarece „străluceşte de răutate". LABAN [laban], Rudolf von (1879-1958), coregraf austriac de origine maghiară. A pus bazele dansului modern, în special a celui expresionist, subordonând mişcarea, ritmul, direcţia categoriilor de forţă, timp, spaţiu, armonie şi sensibilitate („Casanova“, „Don Juan“). A creat un sistem de notaţie coregrafică, care-i poartă numele. Lucrări teoretice („Coregrafie"). LABARNAS (TABARNAS) (c. 1680-c. 1650 Î.Hr.), rege hitit. Fondator al vechiului Regat hitit, cu capitala la Kussara (Anatolia centrală); şi-a extins dominaţia până la M. N/Tediterană. Datorită bogatei sale activităţi de ctitor, numele său a intrat în titulatura tuturor suveranilor hitiţi de mai târziu. LABARUM (cuv. lat.) s. n. Stindard imperial roman, de culoarea purpurei; după victoria decisivă împotriva lui Maxenţiu (312), Constantin cel Mare ar fi hotărât să fie împodobit cu o cruce şi monograma lui lisus Hristos, formată din iniţialele numelui grecesc al acestuia X şi P. LABĂ (< magh.) s. f. 1. Partea piciorului de la gleznă în jos, la om şi la patrupede; partea piciorului pe care calcă păsările palmipede. ♦ Picior (în special la câine, pisică, urs etc.). ♦ (Fam.) Mână. <0* Expr. Laba gâştei = ridurile formate în jurul ochilor. 2. La-ba-ursului = ciupercă saprofită, toxică, din genul Clavaria, cu ramificaţii cilindrice, scurte şi groase, dispuse strâns, de culoare galben-aurie sau galben-portocalie (Ramaria aurea). Creşte în pădurile de foioase şi răşinoase, mai ales la sfârşitul verii şi toamna. LABE, denumirea cehă a fl. Elba. LAB£, Louise (supranumită la Belle Cordiere) (c. 1524-1566), poetă franceză. Renumită prin frumuseţea şi spiritul ei. Lirică remarcabilă prin prospeţime şi sinceritate („Sonete", „Elegii"). Proză având ca temă dragostea („Disputa dintre nebunie şi iubire"). LABILĂ (< fr., lat.) s. f. (BOT.) Petală mare, formând partea anterioară a corolei orhideelor. LABELLE [lebel], Patti (pe numele adevărat Patricia Holte) (n. 1944), cântăreaţă americană de soul. Fondatoare, la începutul anilor ’60, a grupului feminin afro-american The Blue Belles („Lady Marmalade"). în 1977, îşi începe cariera solistică (11 albume solo). LABERIUS, Maximus Manius (sec. 1-2), general roman. Guvernator al prov. Moesia Inferior. Cunoscut datorită decretului său numit „Hotărnicia lui L.“ (25 mart. 100 d.Hr.), prin care erau fixate hotarele cetăţii Histria, document important prin informaţiile referitoare la viaţa economică a cetăţii în sec. 1 d.Hr. LABFERMENT (< fr.) s. m. Cheag (1), lactoferment. LABIAL, -Ă (< fr. {i>; {s} lat. labia „buze") adj. Care ţine de buze (ex. muşchi I.). + (Şi subst., despre sunete) Care se articulează cu participarea buzelor. Vocale I. sunt o, u; consoane I. sunt: b, f, m, p şi v. LABIALIZA (< fr.) vb. I tranz. A pronunţa un sunet dându-i o valoare de labială printr-o articulare suplimentară de rotunjire a buzelor, ca pentru rostirea unui u sau o. LABIAT, -Ă (< fr.; {s} lat. labia „buze") adj., s. f. 1. Adj. (Despre corolă, caliciu) Prevăzut cu o prelungire (la-biu). 2. S. f. (La pl.) Familie de plante dicotiiedonate, erbacee sau semi-arbuşti, bogate în uleiuri eterice, cu tulpina în patru muchii, cu frunze opuse, cu flori bilabiate, entomofile şi cu fructe tetrachene. Unele specii de I. sunt plante aromatice (rozmarinul, busuiocul), uleioase (perila), medicinale şi melifere (ex. levănţica, izma, talpa gâştei, salvia), altele sunt buruieni (ex. urzica-moartă, jaleşul). LABICHE [labij], Eugâne-Marin (1815-1888), dramaturg francez. Comedii de moravuri şi vodeviluri marcate de satira acidă la adresa unei societăţi al cărei mobil suprem este interesul („Pălăria florentină" — capodopera sa, „Praf în ochi", „Călătoria d-lui Per-richon"). LABIE (< fr.; lat. labium „buză") s. f. (ANAT.) Labia mare = fiecare dintre cele două mari repliuri cutanate, ce delimitează intern, de fiecare parte, vestibulul vulvei şi care sunt reunite posterior în comisura posterioară. Labia mică - fiecare dintre cele două repliuri cutanate ce delimitează intern, de fiecare parte, în raport cu labiile mari, vestibulul vulvei. LABIENUS, Titus (c. 98-45 Î.Hr.), om politic roman. Locotenent al lui Cezar în Galia, l-a abandonat în 50 î.Hr. pentru a se ralia partidei lui Pompei. A luptat la Pharsalos şi la Munda, unde a murit. LABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Nestatornic, schimbător. 2. (Despre un sistem fizic) Care se află într-o stare de echilibru instabil. LABILITATE (< fr.) s. f. 1. Atitudine labilă, comportare schimbătoare, nestatornică. 2. (FIZ.) însuşirea de a fi labil; instabilitate. 3. (FIZIOL.) Proprietate a unui ţesut sau a unui organ care reflectă viteza reacţiei la un excitant, precum şi capacitatea restabilirii funcţionale după trecerea procesului de excitaţie; mobilitate funcţională. LABIODENTAL, -Ă (< fr. {i>; {s} lat. labia „buze" + denî- „dinte") adj. (Şi substantivat f., despre consoane) Care se articulează prin atingerea buzei inferioare de dinţii incisivi superiori. LABIOVELAR, -A (< fr. {i}; {s} lat. labia „buze" + velum „vălul palatului") adj. (Şi substantivat f., despre consoane) Care se articulează prin rotunjirea buzelor concomitent cu atingerea vârfului limbii de vălul palatului. LABIRI.NT (< fr., lat.; {s} gr. laby-rinthos „loc întortocheat, plin de cotituri") s. n. 1. Construcţie cu foarte multe încăperi şi galerii încât orientarea este dificilă (de ex. palatul Hampton Court, lângă Londra). 2. (în arhitectura parcurilor) Alei întortocheate, mărginite de arbuşti. + Drumuri încâlcite; p. ext. problemă, situaţie încâlcită, greu de re- Labirint — L J 3 LABRADOR Nicolae Labiş zolvat. 3. (TEHN.) Sistem de etanşare folosit la unele maşini (motoare termice, turbine hidraulice, turbine cu gaze etc.) şi instalaţii tehnice, care constă dintr-o cameră inelară compartimentată printr-o serie de şicane (2) şi de fante înguste care disipează energia cinetică a fluidului. 4. (ANAT.) Ansamblul cavităţilor care comunică între ele şi formează urechea internă (melcul, vestibulul, canalele semicirculare). LABIRINTITÂ (< fr. ») s. f. (MED.) Inflamaţie a labirintului (4); este o for-mă de otită internă. LABIRINTUL din Creta (în mitologia greacă), operă arhitecturală, alcătuită dintr-un număr foarte mare de încăperi şi coridoare, cu o dispunere atât de complicată, încât ieşirea era aproape de negăsit. Construit de Dedal, în Creta, la porunca regelui Minos, pentru a-l închide pe Minotaur. Teseu a reuşit sa-l străbată ajutat de firul Ariadnei. Unul dintre simbolurile mitice ale L. este acela al lumii sau al vieţii considerate o carceră, ale cărei drumuri întortocheate nu pot duce, în cele din urmă, decât către moarte. LABIŞ, Nicolae (1935-1956, n. sat Poiana Mărului, com. Mălini, jud. Suceava), poet român. Lirică genuin romantică, remarcabilă prin autenticitate, evocând experienţe originare, într-o rostire oraculară, potrivit cu substanţa vizionară şi iniţiatică a confesiunii („Primele iubiri", „Puiul de cerb“). Sfârşitul prematur şi violent a făcut din L simbolul tânărului geniu mort înainte de a-şi fi actualizat potenţialul creator. LABIU (< fr. {i}; {s} lat. labium „buză") s. n. 1. (ZOOL.) Piesă impară, inferioară, a aparatului bucal la insecte, deseori întărită de palpi labiali ori alungită printr-o prelungire în formă de buză. Conformată variabil, în funcţie de modul de hrănire, este foarte dezvoltată la unele insecte (tăuni, ţânţari). 2. (BOT.) Formaţie caracteristică florii unor plante superioare (ex.: labiate), alcătuită din petale dispuse sub forma unor buze: I. inferior (buza de jos) rezultă din concreşterea a trei petale (petala anterioară împreună cu două petale laterale); I. superior (buza de sus) rezultă din concreşterea a două petale posterioare. ♦ Prelungire sau prelungiri foliacee în formă de buză ale părţii superioare a tubului caliciului sau corolei (ex. la scrofulariacee). LABLACHE [labia/], Luigi (1794-1858), bas italian. A cântat pe marile scene ale Italiei (Torino, Veneţia, Roma) şi la Sankt-Petersburg, Viena, Londra, Paris ş.a. Roluri de excepţie în: „Căsătorie secretă" de Cimarosa, „Don Pasquale" de Donizetti, „Othello" de Rossini. LABO, Gaetano (1828-1889), scenograf italian. Stabilit în România (1859). Primul scenograf al Teatrului Naţional din Bucureşti („Fântâna Blan-duziei", „Ovidiu" de V. Alecsandri). A iniţiat cursuri de pictură scenografică şi de tehnică scenică. LA BO£TIE [la boesj], £tienne de (1530-1563), umanist şi scriitor francez. Prieten cu Montaigne. La numai 18 ani a publicat tratatul „Discurs despre servitutea voluntară", scriere teoretică denunţând tirania. Autor de sonete. LABORANT, -Ă (< germ.) s. m. şi f. Persoană, în general cu pregătire medie, care lucrează într-un laborator şi se ocupă cu întreţinerea instalaţiilor şi a unor aparate, precum şi cu efectuarea unor lucrări şi operaţii simple. LABORATOR (< fr., germ.; {s} lat. laboro „a lucra") s. n. Ansamblu de instalaţii, maşini, aparate şi instrumente (inclusiv clădirile în care sunt amplasate) folosite pentru cercetări ştiinţifice, lucrări didactice, verificarea şi încercarea unor maşini, aparate, mecanisme sau procese tehnologice, prepararea unor substanţe speciale etc. LABORI [laborj], Fernand Gustav (1860-1917), avocat francez. Celebru în epocă în urma proceselor Humbert, Rochefort, Caillaux şi Dreyfus (în cursul acestuia apărându-l şi pe scriitorul £mile Zola). LABORIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. 1. Care necesită multă muncă, efort, osteneală. 2. Care lucrează mult, cu râvnă; sârguincios. LABORIT [laborj], Henri (1914- 1995), medic şi biolog francez. Cercetări privind utilizarea terapeutică a neurolepticelor, comportamentul uman („Biologie şi structură", „Neurofiziologie. Aspecte metabolice şi farmacologice", „Agresivitatea indirectă", „Inhibiţia acţiunii"). LABOV [leibau], William (n. 1927), lingvist american. Prof. la Univ. Pennsylvania. Unul dintre principalii reprezentanţi ai sociolingvisticii, domeniu pe care l-a dezvoltat, creând o şcoală. Contribuţii fundamentale privind corelaţia dintre variaţiile lingvistice şi factorii sociali („Modele sociolingvistice", „Limbajul oraşului", „Stratificarea socială a englezei la New York"). LABRADOR (< fr. {i}; {s} n. pr. Labrador) s. n. 1. Mineral din grupa feldspaţilor, subgrupa plagioclazilor care conţine între 50 şi 70% anortit; are luciul sticlos, sidefiu, cu reflexe albăstrui şi alcătuieşte rocile labradorit, gabbro etc., fiind folosit ca piatră semi-preţioasă. 2. Rasă de câine prepelicar, de talie mare (60 cm), negru sau roşcat, folosit de poliţie pentru detectarea drogurilor; dresat, este un excelent câine însoţitor pentru orbi. LABRADOR 1. Peninsulă în NE Americii de Nord, în Canada, între G. Hudson (V), str. Hudson (NV), M. Labrador (N şi NE) şi G. Sf. Lau-renţiu (E); 1,6 mii. km2. Ţărmuri dantelate, cu mai multe golfuri (James, Ungava, Groswater ş.a.) şi nenumărate insule mici. Relief predominant deluros, cu alt. medie de 200-800 m. Alt. max.: 1 652 m (vf. Caubvik din M-ţii Torngat, în N). Numeroase lacuri (Melville, Smallwood Reservoir, Reservoir La Grande Deux, Reservoir La Grande Quatre, Reservoir Pimpuacan, Reservoir Gouin, Albanel ş.a.) şi râuri scurte (Churchill, Koksaok, George, Kanairik-tok, St.-Augustin, Aguanus ş.a.). Climă subpolară în N, cu vegetaţie de tundră, şi temperată în S, cu păduri de conifere. Expl. de min. de fier, nichel, cupru şi lemn. în pen. L. se află prov. Quebec şi cea mai mare parte a prov. Newfoundland. Oraşe pr.: Quebec, Battle Harbour, Hopedale, Gagnon, Salluit, Chicoutimi, Nain, Cartwright, Inukjuak, Chisasibi. în jurul anului 1000, navigatorul normand (viking) Leif Eriksson a atins ţărmul de E al pen L., în 1497, exploratorul John Cabot a descoperit-o, în 1500-1501 a fost vizitată de navigatorul portughez Gaspar Corte-Real, iar în 1508 şi 1534, Se-bastian Cabot şi, respectiv, Jacques Cartier i-au explorat ţărmurile. 2. Curentul ~, curent rece în NV Oc. Atlantic, care se formează în M. Baffin, tra- LABRADOR 4 versează str. Davis, se îndreaptă spre SE, pe lângă ţărmul de N şi NE al pen. L., depăşeşte ins. Newfoundland şi ajunge până la aproximativ 42° lat. N, unde se întâlneşte cu Golfstromul. Viteza: 1-2 km/h. Temp. apei: între -1°C şi +5° C iarna şi între 2°C şi 10°C vara. Salinitatea: 31-34%0. Transportă aisberguri. 3. Marea mare în NV Oc. Atlantic, între pen. L., ins. Ţara lui Baffin şi ins. Groenlanda; 1,07 mii. km2. Ad. max.: 4 316 m. Temp. apei: între 2 şi 3,5°C. Salinitatea: 35%o. Pescuit. LABRADOR, Luiz Enrique (1902- 1992), scriitor cubanez. Influenţat de suprarealism. Povestiri şi romane pline de umor, caracterizate printr-o structură bizară, fantezie debordantă şi sensibilitate deosebită („Labirintul din mine în-sumi“, „Carnea himerei", „Sânge flămând"). Poveşti în dialect („Cocoşul în faţa oglinzii"). LABRADORIT (< fr. {i}; {s} n. pr. Labrador) s. n. Rocă eruptivă bazică, intruzivă sau efuzivă, bogată în plagio-clazul labrador, de culoare cenuşie-neagră, cu reflexe sidefii-albăstrui, utilizată ca piatră de construcţie şi ca ornament la monumente, clădiri etc. LA BROSSE [la bros], Gui de (7-1641), medic şi botanist francez. A fondat (1635) şi a condus Grădina Botanică (Jardin des Plantes) din Paris, viitorul Muzeu Naţional de Istorie Naturală. A cultivat peste 2 000 de plante, pe care le-a catalogat. LABROUSSE [labrus], Ernest (1895- 1988), istoric francez. Prof. univ. la Sorbona. Cercetări de istoria economiei şi de sociologie („Criza economiei franceze la sfârşitul Vechiului Regim şi la începutul Revoluţiei", „Istoria economică şi socială a Franţei"). M. coresp. al Acad. Române (1957). LABROUSTE [labrust], Henri (Pierre-Franţois) (1801-1875), arhitect francez. Precursor al funcţionalismului. Unul dintre principalii reprezentanţi ai şcolii raţionaliste franceze. Promotor al construcţiilor metalice aparente, a acordat prioritate elementelor structurale faţă de cele decorative (Biblioteca Sainte Genevieve şi Biblioteca Naţională din Paris — capodoperă a arhitecturii moderne). LABRU (< fr.; {s} lat. labrum „buză") s. m. Peşte de coastă care trăieşte în zonele stâncoase, acoperite de alge ale M. Mediterane (c. 50 cm); are buze groase şi culori sclipitoare (Labrus bergylta). Jean de La Bruydre LA BRUCHOLLERIE [la bru/oleri], Monique de (1915-1972), pianistă franceză. Elevă a lui A. Cortot şi a Isidorei Philippe. Prof. la Conservatorul din Paris. Carieră concertistică, turnee. LABRUM (cuv. lat. „buză") 1. (ANAT.) Structură anatomică în formă de buză. 2. Buză superioară, tare, mediană şi fără apendice, a capului antropodelor (miriapode, crustacee, insecte). LA BRUY^RE [la bruier], Jean de (1645-1696), prozator francez. Reprezentant al clasicismului. Unul dintre cei mai importanţi moralişti ai literaturii universale. Principala sa operă, „Caracterele sau Moravurile secolului nostru", alcătuită din portrete şi maxime, este o satiră a moravurilor timpului, scrisă într-un limbaj viu, incisiv şi concis. LABUAN, insulă aparţinând Malay-siei (din 1963), situată în partea de S a Mării Chinei de Sud, în G. Brunei, în apropierea ţărmului de N al ins. Borneo; 92 km2. Oraş pr.: Victoria (porto franco). Climă caldă şi umedă. Păduri ecuatoriale. Cedată (1846) de sultanatul de Brunei Marii Britanii, ins. L. a fost (1946) inclusă în colonia britanică Borneo de Nord (azi statul federal Sabah). Din 1984, a devenit unitate ad-tivă cu numele de Labuan Federal Territory. LABUAN FEDERAL TERRITORY [labu:an federl teritri], unitate ad-tivă (cu rang de stat federal) în Malaysia, înfiinţată în 1984, cuprinzând ins. Labuan; 92 km2; 54,3 mii loc. (1991). Centrul ad-tiv: Victoria. Zăcăminte de huilă. Culturi de orez. Plantaţii de arbori de cauciuc, de arbori de cacao, de mango etc. Creşterea bovinelor. LABUR|SM (< engl., it., fr.), s. n. Doctrină politică şi ideologică, de orientare social-democrată, apărută în Ma- rea Britanie la sfârşitul sec. 19, care s-a extins în ţările anglofone. A stat la baza înfiinţării partidelor laburiste. LABURIST, -A (< engl., it., fr.; {s} lat. laborare „muncă") adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine politicii sau ideologiei unui partid laburist, care se referă la acestea. Partid I. = denumire a unor partide politice de orientare so-cial-democrată din unele ţări (ex. Marea Britanie, Australia). 2. S. m. şi f. Membru al unui partid laburist. LABYRINTHODONTE (< fr.) s. f. pl. Subclasă a amfibienilor fosili care au trăit din Devonianul superior până în Triasicul superior. Cuprinde majoritatea stegocefalilor. LAC1 (lat. lacus) s. n. Cantitate de apă naturală care stagnează într-o chiuvetă lacustră, având uneori scurgerea asigurată printr-un emisar (II 2). După originea chiuvetei lacustre, care are formă, suprafaţă şi adâncime variabile, se deosebesc mai multe categorii: I. tectonice, situate în porţiuni scufundate ale scoarţei terestre (ex.: Titicaca, Albert, Tanganyika, Baikal ş.a.), I. vulcanice, cantonate în craterele vulcanilor stinşi (ex.: Sfânta Ana, Bolsena, Crater Lake, Kelud ş.a.), I. de baraj natural, situate în văile barate de lave vulcanice, de materiale provenite din alunecările de teren, din surpări sau prăbuşiri de stânci (Lacu Roşu, Bă-lătău, Tana, Yellowstone, Myvatn ş.a.), I. glaciare, aflate în circurile glaciare sau în spatele pragurilor din lungul văilor glaciare (ex.: Bucura, Zănoaga, Bâ-lea, Lia, Viorica, Ana, Maggiore, Garda, Como, Geneva etc.), I. carstice, care ocupă doline, polii, uvale etc. din regiunile cu roci calcaroase, gipsuri, sare etc. (ex.: Buhui, Zăton, Ighiu ş.a.), I. clastocarstice, cantonate în crovuri (ex.: lanca, Movila Miresii, Tătaru), /. fluviatile, formate în luncile râurilor prin bararea meandrelor şi a braţelor secundare (ex.: Snagov, Oltina, Căldă-ruşani, lezeru, Mostiştei, Amara), I. lito-rale, create prin închiderea unor golfuri (ex.: Razim, Siutghiol, Sinoie) sau prin bararea unor văi (limane fluvio-mariti-me: Taşaul, Techirghiol, Mangalia), /. artificiale, construite de om în scopuri hidroenergetice, piscicole, pentru irigaţii, alimentare cu apă etc. (ex. Porţile de Fier I şi II, Izvoru Muntelui, Vidraru, Drăcşani etc.). După compoziţia chimică a apei din bazinul lacustru se deosebesc: /. dulci (cu salinitate mai mică de 0,3%o), I. salmastre (cu salinitate cuprinsă între 0,3 şi 24,7%o) şi I. să- 5 LAC rate (cu salinitate mai mare de 24,7%o). Suprafaţa totală a lacurilor de pe glob ocupă 1,8% din suprafaţa uscatului. ^ L de acumulare = I. artificial realizat prin construirea unui baraj pe o albie de râu, în scopul formării unei rezerve de apă pentru a compensa debitul cursului de apă care alimentează o amenajare hidrotehnică (de ex.: centrală hidroelectrică, priză de apă pentru irigaţii etc.). ♦ Fig. Cantitate mare de apă sau de alt lichid. PRINCIPALELE LACURI NATURALE DE PE TERRA (în ordine alfabetică) Denumirea Ţara (sau ţările) în care se află Suprafaţa (km2) Adâncimea maximă' (metri) " . Albert sau Albert-Nyanza R.D, Congo, Uganda 5 299 51 fost Mobutu SesS Seko Arai sau Marea ~ Kazahstan, Uzbekistan 66 457 Athabaska Canada 8 081 ■BBB— Baikal Federaţia Rusă 31 500 1 620 Balhaş Kazahstan 18 428 BIHIHIIIiil Bangweulu Zambia variază între 4 900 şî 15 000 llllllilillii Caspic sau Marea Caspică Azerbaidjan, Iran, Kazahstan, Federaţia Rusă, Turkmenistan 376 000 1 025 Ciad, Niger, Nigeria variază între 9 842 şi 25 641 Erie S.U.A., Canada 25 719 Eyre Australia variază între 9 324 şi 15 000 ISillSIlMil! Gairdner Australia variază între 4 766 şi 7 700 lllllllllllgill Huron S.UA, Canada ■iiaiiiiii 228 Issîk-Kul Kîrgîzstan 6 236 ' 668 Lacuî' Renului (Reindeer Lake) Canada 6 390 llIliSliillîilHI , Lacul Superior (Superior Lake) S.UA, Canada 82 414 406 Ladoga Federaţia Rusă 17 703 230 Lop Nur (Lob Nor) RP. Chineză c. 3 000 Maiawi v. Nyassa Manitoba Canada 4 706 Maracaibo Venezuela 13 512 250 Marele Lac al Sclavului Canada 28 438 614 (Greaî Slave Lake) Marele Lac al Ursului (Great Bear Lake) Canada 31 792 413 Marele Lac Sărat (Great Salt Lake) S.UA variază între 2 700 şi 5 200 1-11 Mîchigan S.UA 58 016 281,5 Mweru R.D. Congo, Zambia 4 920 26 Nicaragua Nicaragua 8 262 70 Nyassa (Maiawi} Maiawi, Mozambîc, Tanzania 29 604 704 Onega Federaţia Rusă 9 690 127 Ontario S.UA, Canada 19 684 237 Tanganyika Tanzania, R.D, Congo 32 893 1 436 Tîtîcaca Bolivia. Peru 8 288 281 Torrens Australia 5 776 8 Turkana (Rudolf) Kenya, Ethiopia 6 405 73 Urmia Iran variază între 4 700 şi 6 000 15 Vânern Suedia 5 545 98 Victoria (Victoria Nyanza) Tanzania, Uganda 69 485 81 Winnlpeg Canada 24 514 18 Winnîpegosis IBB9MSB1E ■ LAC 6 PRINCIPALELE LACURI NATURALE Şl ANTROPICE DIN ROMÂNIA (în ordine alfabetică) Denumirea ' Judeţul în care se află Suprafaţa (ha) Volumul (mii. m3) Adâncimea maximă (m) Originea cuvetei lacustre Amara (Balta Amară) Buzău 600 3,6 |||||||||1;||||||1||| liman fluviatil Balta Albă Brăila, Buzău 1 012 5,1 ■■■llllllll liman fluviatil Bâlea Sibiu 4,7 0,2 ■lllllIIBIi lac în circ glaciar Bistreţ Dolj 1 867 28 illlilllillll lac de luncă Brateş Galaţi 2111 30 ■■■■■li lac de luncă Bucura Hunedoara 10,8 0,5 15,7 lac în circ glaciar Căldăruşani Ilfov 224 4,5 lllilllllii liman fluviatil Dranov Tulcea 2 170 21,7 |||||1||||§||||| lac în Delta Dunării Drăgăneşti Olt 1 080 76 (Illlilllillll antropic Fântânele Cluj 884 212,9 iPPIiiiiii antropic Frunzaru Olt 1 280 96 lilliHililSllli antropic Furtuna Tulcea 977,5 9,8 lllilllllii lac în Delta Dunării Gorgova Tulcea 1 377,5 13,8 11111111111111 lac în Delta Dunării lanca Brăila 322 1,6 lllllllljllllllll lac de crov lezeru Mostiştei (sau Mostiştea) Călăraşi 1 860 160 lillllllillllll liman fluviatil Ipoteşti * Olt 1 692 110 llliBiiiiiiiiii antropic Izbiceni Olt 1 095 74 iiiiiiiiiiiiiiiii antropic Izvoru Muntelui Neamţ 3 260 1 130 96 antropic Jirlău Brăila 890 5,6 liBiiiiiiiiiiii liman fluviatil Lacu Roşu Harghita 12,6 0,7 10,5 lac de baraj natural Lacu Roşu Tulcea 1 445 21,7 lac în Delta Dunării Lacu Rotund Tulcea .219 |j|||||[H|||l|l|| lac de luncă Lacu Sărat Brăila 39 0,2 Illlilllillll iac de crov Lumina Tulcea 1 367 20,5 ifcSSIlliiiii lac în Delta Dunării Mangalia Constanta 261 15,7 13 liman fluvio-maritim Matiţa Tulcea 652,5 9,8 iiiiagigiiii iac în Delta Dunării Merheiu Mare Tulcea 1 057,5 15,9 liiillilllii? lac în Delta Dunării Mihăileşti Mostiştea v. lezeru Mostiştei Ilfov 1 013 76,3 antropic Movila Miresii Brăila 180 4,5 IlSlillIiil lac de crov Oltina Constanţa 2 509 60 1,5 liman fluviatil Porţile de Fier I Mehedinţi 10 000 2 400 antropic Porţile de Fier II Mehedinţi 40 000 800 lllliiililllii antropic Razim Tulcea 41 500 909 3,5 lagună marină Sfânta Ana Harghita 22 0,7 7,1 lac în crater vulcanic Sinoie Constanţa 17 150 210,7 1,6 lagună marină Siutghiol Constanţa 1 900 88,7 18 lagună marină Snagov Ilfov 575 17,3 IBlHHNIf liman fluviatil Stânca-Costeşti Botoşani 14 000 1 400 îBISIBillll antropic Strejeşîi Olt 2 204 225 IHHIBIiliill antropic Suhaia Teleorman 1 094 18 liliilliMlll lac de luncă Taşaul Constanţa 2 335 57 3,5 liman fluvio-maritim Tatlageac Constanţa 178 14 2,5 liman fluvio-maritim Techirghiol Constanţa 1 161 41,8 9,7 liman fluvio-maritim Vidra Vâlcea 940 340 llllllllliillil antropic Vidraru Argeş 893 465 155 antropic Zănoaga Hunedoara 6,5(9) lllilllllii 29 lac în circ glaciar Zăton Mehedinţi 20 ■iiiiiiiii !■!!*■■■■■ lac în depresiune carstică LAC2 (< germ.; {s} persan lakk „culoare roşie“) s. n. 1. Soluţie a unor răşini, uleiuri sicative, nitroceluloză etc. într-un solvent volatil şi care, după aplicarea pe o suprafaţă, formează, prin evaporarea solventului, o peliculă capabilă să protejeze obiectele împotriva coroziunii, să le confere un aspect lucios, plăcut, proprietăţi electroizolante etc. 2. (ARTE PL.) Soluţie colorată, pe bază de oxid de aluminiu, folosită în pictură. 3. Substanţă obţinută din răşi- na unor plante, utilizată în arta decorativă din Extremul Orient; obiect obţinut din această substanţă. 4. Piele naturală tăbăcită sau imitaţie de piele, cu faţa netedă acoperită cu un strat de lac2 (1). 7 LACINIE LA CAILLE [la kai], Nicolas Louis de, abate (1713-1762), astronom şi geodez francez. Lucrări de geodezie. Cu ocazia unei expediţii la Capul Bunei Speranţe (1750-1754), a făcut observaţii asupra a c. 10 000 de corpuri cereşti din emisfera sudică. A determinat, împreună cu J.-J.L. Lalande, paralaxa lunară şi solară; este primul care a măsurat arcul de meridian sud-african (Coelum Australe Stelli-ferum). LACAN [lakă], Jacques (1901-1981), psihanalist şi psihiatru francez. A propus o hermeneutică psihanalitică, întemeiată pe analiza structurilor lingvistice şi a structurii subiectului, cu aplicaţie asupra unor texte literare din Edgar Allan Poe şi Marguerite Duras („Patru concepte fundamentale ale psihanalizei"). Lucrări de psihiatrie („Psihoza paranoică în raporturile sale cu personalitatea"). Ideile sale au influenţat structuralismul francez şi curentul post-modernist. LA CÂPRIA, Raffaele (n. 1922), scriitor italian. Adept al existenţialismului. A reluat, în romanele sale, tematica lui A. Moravia, prezentând într-o viziune tragică închistarea societăţii italiene din epoca postbelică, singura salvare fiind, după el, moartea („O zi de nelinişte", „Rănit de moarte"). Eseuri („Flori japoneze", „Armonia pierdută"). LACASSAGNE [lakasan], Antoine Marcellin Bernard (1884-1971), medic radiolog şi biolog francez. Prof. la Col-lege de France. A obţinut (1928) prima imagine audioradiografică. Cercetări asupra factorilor cancerigeni („Acţiunea radiaţiilor asupra ţesuturilor. Introducere în radioterapie"). M. de onoare al Acad. Române (1965). LACAZE-DUTHIERS [lakaz-diitie], Henri de (1821-1901), zoolog francez. Profesor al lui Emil Racoviţă. Fondator al staţiunilor zoologice maritime de la Roscoff şi Banyuls. Studii privind anatomia moluştelor („Istorie naturală asupra coralilor"). LACCADIVE, MINICOY Şl AMÎNDTVI v. Lakshadweep. LACĂT (< magh.) s. n. Dispozitiv pentru încuierea unei uşi, a unui dulap etc., prevăzut cu o tijă încovoiată, care se trece prin două inele şi se închide prin intermediul unui mecanism manevrat, în general, cu o cheie sau cifru. LACEA, Constantin (1875-1950, n. Braşov), filolog şi lingvist român. M. de onoare al Acad. (1939), prof. univ. la Cluj. Studii de lingvistică şi de isto- ria literaturii române vechi. Principal colaborator la Dicţionarul Academiei (a redactat în întregime primele trei litere). Autor de manuale. LACEDEMONIA v. Laconia. LA CEIBA [la seiba], oraş în partea de N a Republicii Honduras, port la M. Caraibilor (G. Honduras), la 193 km N de Tegucigalpa; 89,2 mii loc. (1995). Centru agricol (banane, nuci de cocos) şi industrial (săpun, încălţăminte). LACI-P&DE [laseped], Bernard-Ger-main-frtienne de la viLLE, conte de -(1756-1825), naturalist şi om politic francez. Elev al lui Buffon. Idei evoluţioniste („Istoria generală şi particulară a patrupedelor ovipare şi a şerpilor", „Istoria naturală a peştilor", „Istoria naturală a cetaceelor"). A scris şi o „Istorie generală fizică şi civilă a Europei". în timpul Revoluţiei Franceze a deţinut funcţii politice. LACERAT, -Ă (< fr.; {s> lat. lacerare „a sfâşia, a rupe în bucăţi") adj. (Despre frunze, sepale, petale) Cu marginea despicată în segmente subţiri, inegale, dense şi neuniforme care ajung până la un număr de 118. LACERTILIAN (< fr.; (s> lat. lacerta „şopârlă") s. m. (La pl.) Subordin de reptile ovipare, cu corpul alungit şi acoperit cu solzi epidermici cornoşi, fantă cloacală transversală şi fosă temporală inferioară deschisă. Coada lor se poate rupe în mod reflex, într-un loc predeterminat, prin fenomenul de autotomie, pentru ca apoi să se regenereze. La anumite specii membrele sunt reduse sau chiar absente; (şi la sg.) reptilă din acest ordin (şopârla, iguana, năpârca). LA CHAISE1 (sau LA CHAIZE [la Jez]), Franţois D’Aix de (zis le Pere de La Chaise) (1624-1709), iezuit francez. Confesor al lui Ludovic XIV, a avut un rol important în relaţiile Bisericii franceze cu Papalitatea. A luat apărarea hughenoţilor după revocarea Edictului din Nantes (1685). Numele său a fost dat celui mai mare cimitir din Paris. LA CHAISE [la/ez], Gaston (1882-1935), sculptor american de origine franceză. Stabilit în S.U.A. (1906), naturalizat în 1916. Nuduri feminine în bronz, caracterizate prin simplitate şi monumentalitate („Tors", „Femeie în picioare"). Basoreliefuri la Rockefeller Center din New York. LA CHAUSS£E [la Jose], Pierre-Claude Nivelle de (1692-1754), dramaturg francez. Considerat iniţiatorul „comediei lacrimogene" („Falsa anti- patie", „Melanide", „Şcoala mamelor", „Guvernanta"). Precursor al dramei franceze burgheze moderne. LACHENAL [la/na], Louis (1921— 1955), alpinist francez. Membru al expediţiei franceze, care, împreună cu Maurice Herzog, a escaladat vf. Anna-purna I (3 iun. 1950), primul vârf de peste 8 000 m cucerit de om. A murit într-un accident în masivul Mont-Blanc, în zona Vallee Blanche. LACHEjiRDĂ (< ngr.) s. f. Produs alimentar obţinut din pălămida2 proaspătă, prin sărare şi afumare. LACHEU (< fr.) s. m. Valet, fecior de casă (îmbrăcat în livrea). ♦ Fig. Termen depreciativ pentru o persoană slugarnică. LACHLAN [laklen], râu în SE Australiei, afl. dr. al lui Murrumbidgee în avai de Oxley; 1 484 km. Izv. din M-ţii Marii Cumpene de Ape (Great Dividing Range) şi străbate câmpia Murray. Pe cursul superior s-a construit barajul Wyangala (58 m înălţime şi 305 m lungime), datorită căruia s-a format lacul cu acelaşi nume. Seacă parţial vara. Primul râu din Australia, descoperit şi explorat între 1815 şi 1817 de către George William Evans şi numit astfel în onoarea lui Macquarie L., guvernator al statului New South Wales. LACHMANN [lahman], Karl Konrad Friedrich Wilhelm (1793-1851), filolog german. Prof. univ. la Konigsberg şi Berlin. Fondator al criticii moderne de text din literatura clasică şi germană. Ediţii ale operelor Iui Catul, Lucreţiu Properţiu. LACHNER [lahnsr], familie de compozitori germani. Mai important: Franz Paul (1803-1890), capelmaistru (1836-1865) şi director muzical (1852) al Operei din Munchen. Prieten apropiat al lui Fr. Schubert. Autor de opere („Catarina Cornaro", „Benvenuto Celli-ni"), oratorii, simfonii, cantate, mise în tradiţia lui J.S. Bach. LA CIERVA [la Gierva] Y CODOR-NfU, Juan de la (1893-1936), inginer spaniol. Constructor al unui aparat de zbor „Autogirul" (1924), precursor al elicopterului. Mort în accident de avion. LACINIAT, -Ă (< fr.; {s} lat. lacinia-tus „tăiat în fâşii") adj. (Despre frunze, petale, sepale) Cu marginea despicată în fâşii înguste inegale, moi şi rare (ex. la otrăţelul de apă). LACINIE (< lat.) s. f. (BOT.) Segment îngust, filiform şi inegal de frunză, petală sau sepală. LACINOV 8 LACINOV, Dmitri Aleksandrovici (1842-1902), fizician şi electrotehnician rus. A demonstrat (1880) posibilitatea transmiterii energiei electrice la distanţe mari prin intermediul conductoarelor. Autor al unui procedeu electrolitic de obţinere a hidrogenului şi oxigenului în vid (1888). LACIS [latsis], Vilis (1904-1966), scriitor leton. Romane inspirate din viaţa cotidiană, cu conotaţii politice („Furtuna", „Fiul pescarului"). LACKFY [lokfi], familie de nobili maghiari din Transilvania. Mai important: Andrei L., comite al secuilor şi apoi voievod al Transilvaniei (1356-1359). fn 1345, a condus o expediţie a maghiarilor, secuilor şi românilor împotriva tătarilor. LACLOS [laklo], Pierre-Ambroise-Frangois CHODERLOŞ [/oderlo] de (1741-1803), scriitor franâez. Cunoscut îndeosebi pentru romanul epistolar „Legăturile primejdioase", o riguroasă analiză psihologică, relevând cu acuitate pervertirea sentimentală. Autor al unui tratat „Despre educaţia femeilor". Scrierile sale au avut o puternică influenţă asupra literaturii romantice din sec. 19. LACOLIT (< fr. {i}; {s} gr. lakkos „cavitate" + lithos „piatră") s. n. Corp magmatic intrusiv, având, în general, o formă plan-convexă, cu boltire simetrică sau asimetrică, amplasat concordant în roci stratificate. Injecţia magmei s-a făcut printr-un canal cilindric sau o fractură situată la baza corpului. LACOM. -A (< sl.) adj. (Şi adv.) Care mănâncă şi bea mult şi cu poftă exagerată; mâncăcios. ♦ Fig. Avid, nesăţios, hapsân; cupid. LA CONDAMINE [la kodamjn], Charles Mărie de (1701-1774), matematician, geodez şi călător francez. A participat la expediţia din Anzii peru-vieni pentru măsurarea lungimii unui arc de meridian de un grad pe Ecuator (1738-1743), descoperind cu acest prilej arborele de cauciuc; a efectuat primele explorări ştiinţifice în reg. Amazonului (1743). Independent de italianul Bianconi, a observat că viteza de propagare a sunetului depinde de temperatură. LACONIA (LAKONIKE HORA, LA-KEDAIMON, LACEDEMONIA), regiune istorică în S Greciei, în SE Pelopone-sului, unde dorienii, veniţi în sec. 11-10 Î.Hr., şi-au impus hegemonia, întemeind oraşul-stat Sparta. LACONIC, -Ă (< fr.; {s} gr. lakonikos „în maniera locuitorilor Laconiei, adică scurt, concis") adj., adv. 1. Adj. Care este exprimat în cuvinte puţine; concis, scurt (I 1), lapidar (1), succint. ♦ Care vorbeşte puţin (dar precis), scurt la vorbă. 2. Adv. Care se exprimă în mod succint, concis. LACONISM (< fr.) s. n. însuşirea de a fi laconic; exprimare laconică, concisă. LACORDAIRE [lakorder], Jearv-Baptiste-Henri (1802-1861), călugăr francez. Influenţat de Chateaubriand. A susţinut ideea despărţirii Bisericii de stat. Celebru datorită predicilor sale ţinute la Notre-Dame din Paris. A condus Ordinul dominicanilor (1850-1854), contribuind la constituirea unui sistem educaţional prin înfiinţarea unor colegii. Ctitor al mai multor mănăstiri (la Nancy, 1843, Flavigny, 1848 şi Paris, 1849). Autor al „Vieţii Sfântului Do-minic". LA CORUfiA v. Corufia, La LACOSTE [lakost], Renâ (1904- 1996), tenisman francez. A câştigat de cinci ori consecutiv, cu echipa Franţei, Cupa Davis (1928-1932). Victorii la simplu: Roland-Garros (1925, 1927, 1929), Wimbledon (1925, 1928), Forest Hills (1926, 1927). A creat o importantă industrie de echipament sportiv. LACOUR-GAYET [lakur gaie], Georges (1856-1934), istoric francez. A publicat mai multe studii despre români („Chestiunea românilor din Aus-tro-Ungaria", „Românii din Transilvania sub jugul maghiar", „Trecutul României"); în timpul primului război mondial a susţinut cauza unităţii politice a poporului român. M. de onoare al Acad. Române (1919). LACOVIŞTE s. f. v. lăcovişte. LACRĂ (< bg.) s. f. v. raclă. LACRETELLE [lakretel], Jacques de (1888-1985), scriitor francez. Romane caracterizate printr-un pesimism lucid, reprezentând o introspecţie a sufletelor solitare şi neliniştite sau a condiţiei umane („Viaţa agitată a lui Jean Her-melin", „Silbermann", „La Bonifas", ciclul „Poduri-înalte"). LACRETELLE [lakretel], Jean-Charles-Dominique de (1766-1855), istoric şi publicist francez. Prof. la Sorbona. închis pentru convingerile sale monarhiste. Lucrări de istoria Franţei, privind în special Revoluţia, Primul Imperiu şi Restauraţia („Istoria Franţei în secolul 18", „Istoria Adunării Constituante", „Istoria Consulatului şi a Imperiului"). LACRIMA-CHRISTI (cuv. lat.) subst. Denumire a vinurilor italiene, albe, aromate, cu tăria alcoolică de 10,5-12%, produse în podgoriile de la poalele Ve-zuviului, reg. Torre del Greco. LACRIMAL, -Ă (< fr.; {s> lat. lacrima „lacrimă") adj. Care se referă la lacrimi şi la secreţia lor. Căi lacrimale = canale care conduc lacrimile la fosele nazale. Canal I. = conduct care face legătura între sacul lacrimal şi fosele nazale. Canalicule lacrimale = mici conducte care conduc lacrimile către sacul lacrimal. Glandă I. = glandă care secretă lacrimile, situată în cavitatea orbitală, în unghiul orbitei, sub partea externă a pleoapei superioare. Sac I. = mic rezervor unde se reunesc canali-culele lacrimale. LACRIMARIU (< fr., lat.) s. n. (La romani) Vas mic de sticlă sau de ceramică, de formă alungită, care se punea în mormânt, fiind destinat, simbolic, să primească lacrimile celor ce-l plângeau pe dispărut. LACRIMĂ (lat. lacrima) s. f. 1. Secreţie a glandelor lacrimale, care constă dintr-un lichid incolor, alcalin care umezeşte suprafaţa globilor oculari, favorizând mişcarea acestora în orbită, în cazul excitărilor periferice (iritare fizică) sau centrale (emoţii), cantitatea secretată creşte, fiind eliminată sub formă de picături. ♦ Fig. Picătură, strop. 2. (La pl.) Plâns. LACRIMOGEN, -A (< fr.; {s} lat. lacrima „lacrimă" + gr. gennaein „a produce") adj. (Despre substanţe) Care pricinuieşte o secreţie exagerată de lacrimi (ex. gaz I., grenadă I.); fig. ir. care emoţionează. LACRIMOSO (cuv. it.) adv. (MUZ.; despre o indicaţie de execuţie) Cu gravitate; plin de durere. LACROIX [lakroa], Alfred (Frangois-Antoine) (1863-1948), mineralog fran- Alfred Lacroix 9 LACUL CELOR PATRU CANTOANE cez. Prof. la Muzeul de Istorie Naturală din Paris. Contribuţii la cunoaşterea vulcanismului, bazate pe erupţiile vulcanilor Pelee (din 1902) şi Vezuviu (din 1906) („Muntele Pelee şi erupţiile sale“, „Mineralogia Madagascarului", „Mineralogia Franţei şi a coloniilor sale"). Cercetări asupra meteoriţilor. A descoperit mai multe minerale. M. de onoare al Acad. Române (1931). LACROIX [lakroa], Christian (n. 1951), designer de modă francez. A devenit cunoscut prin colecţia lansată la Paris, în 1982, ale cărei caracteristici — culori frapante, linia extravagantă, accesorii frivole — îl situează printre principalii exponenţi ai curentului avangardist în modă. LACTACIDEMIE (< fr.) s. f. Prezenţă a acidului lactic în sânge. Acumularea acidului lactic în timpul efortului muscular constituie unul dintre factorii umorali ai oboselii musculare. LACTALBUMINĂ (< fr. {i>; {s> lat. lact- „lapte" + fr. albumine „albumină") s. f. Substanţă de natură proteică din lapte, asemănătoare ca structură şi proprietăţi cu albumina din plasma sangvină. LACTAMA (< fr., germ. {i}; {s} lat. lact- „lapte") s. f. Compus organic ciclic, obţinut prin deshidratarea internă, la încălzire, a unor aminoacizi (ex. ca-prolactama). LACTANŢIU (Lucius Caecilius Fir-mianus, zis Lactantius) (c. 260-c. 325), retor latin. Unul dintre părinţii Bisericii creştine. Prof. de retorică la Nicome-dia, a fost supranumit de umaniştii Renaşterii „Cicero al creştinătăţii" pentru eleganţa stilului său. Iniţial stoic, după convertirea la creştinism (303) este influenţat de euhemerism. Lucrarea sa Institutiones divinae reprezintă prima încercare latină de sintetizare a doctrinei creştine, iar De mortibus perse-cutorum conţine numeroase informaţii despre Imperiul Roman în timpul lui Diocleţian şi Constantin cel Mare. LACT ARI U (< fr.) s. n. Centru de colectare şi distribuire a laptelui matern, recoltat de la donatoare sănătoase, controlat chimic şi bacteriologic, pasteurizat şi păstrat la rece. LACTAT, -Ă (< fr.; (s> lat. lacteus „de lapte") adj. Care are aspectul laptelui; făcut, preparat din lapte (ex. regim I.). LACTAŢI (< fr. {i}) s. m. pl. Săruri sau esteri ai acidului lactic. <0- Lactat de calciu = sare de calciu a acidului lactic, utilizată în tratamentul bolilor care se manifestă prin lipsa de calciu (ex. spasmofilie, tetanie, rahitism etc.). LACTAŢI E (< fr., lat.) s. f. Proces fiziologic de formare, secreţie şi excreţie a laptelui prin glandele mamare. La femeie apare doar în graviditate, cu 1-2 luni înainte de naştere, menţinân-du-se în perioada alăptării. La femelele mamiferelor apare după prima gestaţie, continuându-se pe durate diferite (c. 10 luni la vacă, 5 luni la oaie etc.) până la sterilitate. LACTAZĂ (< fr. {i}; lat. lact- „lapte") s. f. Enzimă prezentă în intestin, mai ales la sugari, care descompune lacto-za în glucoză şi galactoză. LACTENINĂ s. f. Substanţă existentă în laptele crud, care manifestă o puternică acţiune de inhibiţie asupra multor specii de germeni din lapte, mai ales asupra streptococilor. LACTIC, -Ă (< fr.; {s} lat. lact-„lapte") adj. Acid /. = acid organic care se prezintă ca un lichid siropos, higro-scopic, obţinut prin fermentaţia lactică a zaharurilor din melasă, amidon sau zer. Este întrebuinţat în industria alimentară, de medicamente, în vopsitorie etc. La nivel metabolic este principalul produs de degradare al glicogenului în anaerobioză; poate fi reutilizat de ficat pentru producerea de giicogen. Bacii I. v. lactobacili. Fermentaţie l. = transformarea lactozei în acid lactic prin intermediul bacteriilor, având ca efect acidificarea laptelui. LACTO- (< fr.) Element de compunere însemnând „cu lapte", „pentru lapte", care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive. LACTOBACILI (< lacto- + baciii) s. m. pl. Gen de bacterii gram pozitive (Lactobacillus), ale căror specii sunt constituenţi esenţiali ai florei bacteriene digestive la mamifere; unii sunt folosiţi la fabricarea iaurtului. Sin. bacili lactici. LACTOBAR (< lacto- + bar) s. n. Local public unde sunt servite, în special, produse lactate (sau lacto-vege-tariene). LACTOBIOZĂ (< fr.) s. f. Lactoză. LACTOFERMENT (< fr.) s. n. Cheag (1). LACTOFERMENTATOR (< fr. {i}) s. n. Aparat folosit pentru controlul calităţii laptelui, al cărui principiu de funcţionare se bazează pe faptul că, dintre diferitele calităţi de lapte încălzite până la o anumită temperatură, coagulează mai întâi laptele de calitate inferioară. LACTOFILTRU (< lacto- + filtru) s. n. Aparat pentru determinarea cantităţii de impurităţi din lapte. LACTOFLAVINĂ (< fr. {i>; fe> lacto■ + lat. flavus „galben") s. f. Factor ter-molabil al complexului vitaminic B, care se găseşte în lapte, cu acţiune importantă în cursul sarcinii şi al lactaţiei. V. riboflavină. LACTOGEN, -A (< fr.) adj. (Despre hormoni) Care este secretat de placentă şi stimulează lactaţia. LACTOGLOBULINĂ (< fr.) s. f. Sub-stanţă din clasa globulinelor prezentă în lapte, care, sub forma colostrului, contribuie la transmiterea imunităţii pasive de la mamă la noul-născut. LACTOMETRU (< fr. (i>; {s> lacto- + gr. metron „măsură") s. n. Instrument sau aparat de tipul areometrelor, cu ajutorul căruia se determină masa specifică a laptelui, respectiv puritatea acestuia. LACTONE (< fr. {i>; {s} lacto-) s. f. pl. Nume generic dat esterilor ciclici intramoleculari ai hidroxiacizilor, prezenţi în lapte şi în alţi compuşi organici naturali. LACTO-VEGETARIAN, -A (< lacto-+ vegetarian) adj. (Despre regimuri alimentare) Care se compune din produse lactate, legume şi fructe. ♦ (Despre localuri) Care sen/esc numai meniuri pe bază de produse lactate şi vegetale. LACTOZĂ (< fr. {i}; {s} lacto-) s. f. Dizaharid compus din glucoză şi galactoză, prezent în laptele mamiferelor, folosit în industria farmaceutică la ta-bletarea unor medicamente; lactobioză. LACTOZURIE (< fr.) s. f. Eliminare a lactozei prin urină. Este prezentă la femeia gravidă şi la cea care alăptează sau la persoane cu intoleranţă la lactoză. LACUL CELOR PATRU CANTOANE (VIERWALDSTĂTTER SEE ([fj:rvalt/tetr zee], germ. LUZERN, fr. LUCERNE), lac în partea central-nordică a Elveţiei, situat între cantoanele Lucerna, Schwyz, Uri, Nidwalden, la poalele Al-pilor, la 434 m alt.; 114 km2; lungime: 38 km; lăţime max.: 4 km; ad. max.: 214 m. Traversat de râul Reuss (afl. dr. al râului Aare). Important obiectiv turistic. Pe malurile sale se găsesc mai multe staţiuni climaterice (Luzern, LACUL CU MUŞCHI 10 Lacul celor patru cantoane Cham, Zug, Brunnen, Sisikon, Buochs, Stansstad). LACUL CU MUŞCHI v. Mohoş. LACUL FĂRĂ FUND, lac antropo-salin, heliotermic, situat în perimetrul oraşului Ocna Sibiului, format în cadrul unei saline părăsite în 1775. Supr.: 1 665 m2; ad. max.: 32 m. Salinitatea apei la suprafaţă este de 96 g/l, iar la 6 m adâncime de 318 g/l. Pe timpul verii, temp. apei la suprafaţă este de 24,5°C, la 2,5 m adâncime atinge 31,4°C, iar la sub 3 m adâncime scade la 14-12°C, devenind constantă către fundul lacului. Declarat rezervaţie naturală hidrogeologică. LACUL LUI BABAN v. Gura Caliţel. LACUL RENULUI (REINDEER LAKE [reindie leik]), lac glaciar în partea centrală a Canadei, la graniţa provinciilor Saskatchewan cu Manitoba, la 350 m alt.; 6,39 mii km2. Lungime max.: 230 km; lăţime max.: 60 km. Comunică prin râul omonim cu râul Churchill. LACUL SCLAVULUI (GREAT SLAVE LAKE [greit sleiv leik]) v. Marele Lac al Sclavului. LACUL SUPERIOR (SUPERIOR LAKE [sşpieris leik]), cel mai întins lac cu apă dulce din lume, situat în America de Nord, la graniţa Canadei (prov. Ontario) cu S.U.A. (statele Minnesota şi Wisconsin), în sistemul Marilor Lacuri, la 183 m alt.; 82,4 mii km2; lungime: 563 km; lăţime max.: 257 km; ad. max.: 406 m. Comunică cu L. Huron prin râul St. Marys. Porturi pr.: Duluth (S.U.A.), Thunder Bay (Canada). Insule (Royale, Michipicoten, Saint Ignace, Simpson, Madeline ş.a.), peninsule (Keweenaw, Black Bay ş.a.) şi golfuri (Whitefish, Agawa, Michipicoten, Thunder ş.a.). LACUL URSULUI (GREAT BEAR LAKE [greit beer leik]) v. Marele Lac al Ursului. LACU ROŞU 1. Lac de baraj natural situat pe cursul superior al râului Bicaz, la 980 m alt., format, în 1837, prin surparea unei porţiuni din muntele Piatra Ghilcoşului spre poalele masivului Suhard, opturând valea râului Bicaz. Supr.: 12,6 ha; lungimea: 2,5 km; lăţimea: 100-200 m; ad. max.: 10,5 m. Denumirea lacului derivă de la argilele roşietice (cu oxizi de fier) aflate în suspensie în apă, transportate şi depuse în lac de Pârâul Roşu. L.R. mai este cunoscut în literatura de specialitate şi sub numele de Ghilcoş sau Ucigaşul. important obiectiv turistic. 2. V. Roşu (3). 3. Localitate componentă a oraşului Gheorgheni, staţiune climaterică şi de odihnă cu funcţionare permanentă, situată în jud. Harghita, într-o mică depresiune străjuită de munţii Tarcău, Hăşmaş, Giurgeu şi masivul Suhard, pe malul lacului cu acelaşi nume, la 980 m alt. Climat montan, tonic, cu veri răcoroase (în iul. temp. medii multianuale de 15°C) şi ierni friguroase (în ian. medii termice de -7°C). Precipitaţiile însumează c. 1 000 mm anual. Staţiunea este indicată atât pentru odihnă, cât şi pentru tratarea nevrozelor, a stărilor de debilitate, de surmenaj fizic şi intelectual etc. Posibilităţi de practicare a schiului (iarna), a alpinismului (vara, în Cheile Bicazului) şi a drumeţiilor montane. LACUNAR, -Ă (< fr.) adj. Care prezintă lacune. 11 LADIN LACUNĂ (< fr.; {s> lat. lacuna „gaură, orificiu") s. f. 1. Lipsă, gol în continuitatea unui lucru; întrerupere într-un text (ex. într-un text de lege, a soluţiei într-o anumită problemă). ♦ Fig. Ceea ce lipseşte pentru ca un lucru să fie considerat complet, bun, perfect. 2. (MED.) Mic spaţiu circumscris, anatomic sau patologic. ♦ Spaţiu din matrice ocupat de o celulă cartila-ginoasă sau de corpul unei celule osoase. 3. (FIZ.) Gol (II, 2). 4. L stra-tigrafică = lipsa depozitelor sedimentare dintr-o succesiune stratigrafică normală, din cauza întreruperii procesului de sedimentare în timpul ridicării şi eroziunii unui pachet de strate. 5. L legislativă = lipsă de reglementare legală a unor (sau unei) relaţii sociale care ar trebui să fie reglementate. 6. (ARTE PL.) Degradare pronunţată, specifică picturilor, constând în desprinderea unei porţiuni de culoare, cauzată de conservarea inadecvată, calitatea slabă a lianţilor etc. LACU SĂRAT 1. Lac clastocarstic (de crov) cu apă sulfatată şi nămol terapeutic, situat în NE Câmpiei Brăilei, la 25 m alt., la 5 km SV de municipiul Brăila. Supr.: 39 ha (la niveluri medii ale apei; în perioadele de secetă, suprafaţa lacului se reduce foarte mult); lungimea: 2 km; lăţimea: 200-300 m; ad. max.: 1 m. Apa lacului are o mare concentraţie de clorură de sodiu, de sulfat de sodiu şi de magneziu (84 g/l). 2. Staţiune balneoclimaterică de interes general, cu funcţionare permanentă, situată în jud. Brăila, în NE Câmpiei Brăilei, pe malul lacului cu acelaşi nume. Climat continental de stepă, cu amplitudini termice anuale mari (25,4°C). Temp. medie anuală este de 11°C; în iul. temp. medii peste 23°C, iar în ian. de -2,3°C. Precipitaţiile însumează c. 400 mm anual. Staţiunea este indicată pentru tratarea afecţiunilor reumatice, ginecologice (in- suficienţă ovariană, cervicite cronice), dermatologice (psoriazis, ichtioze, kera-todermatii etc.), endocrine (hipotiroidie benignă, hipoovarie etc.), neurologice periferice (pareze uşoare, nevrite, sciatică) etc. Complex balnear. LACUSTRU, -Ă (< fr., lat.) adj. (De-spre un mediu de viaţă) Reprezentat de lacuri, bălţi, mlaştini, şanţuri cu apă în care se dezvoltă o faună şi o floră caracteristice. <0* Locuinţă /. = locuinţă pe piloni, ridicată pe terenuri frecvent inundabile sau la suprafaţa apei unui lac; caracteristică epocilor preistorice, dar există şi în prezent; locuinţă palustră. LACU TĂEţĂCĂRIEI, lagună marină situată în N municipiului Constanţa, alimentată cu apă dulce din L. Siut-ghiol; 95 ha. Ad. max.: 6,4 m. Are scurgere spre Marea Neagră. Amenajat pentru agrement. LADA, Jozef (1887-1957), pictor şi desenator ceh. Ilustraţie de carte remarcabilă prin umorul ei („Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial" de J. Hasek) şi caricaturi. LADAY, Ştefan (1873-1936), jurist român. Magistrat. Specialist în drept civil („Codul civil austriac în vigoare în Ardeal1*). Autor al unor lucrări de drept penal şi criminologie („Lupta contra criminalităţii minorilor"), de drept procesual penal („Procedura penală în Ardeal") şi de drept procesual civil („Legea de execuţie din Transilvania"). ladă (< germ.) s. f. Cutie de dimensiuni mari, din lemn, carton, tablă etc., uneori cu capac, în care se păstrează sau se transportă diferite obiecte, materiale etc. L. de zestre = piesă importantă din mobilierul rustic românesc, cu capac plan sau bombat, lucrată de obicei din lemn de fag şi împodobită cu crestături sau cu picturi, destinată păstrării unor bunuri ale miresei (aşternuturi, îmbrăcăminte, covoare Lacu Sărat (2). Complexul balnear Ladă de zestre etc.). L. de Braşov (sau braşoveneas-că) este pictată mai ales cu elemente florale. LADD [laed], George Trumbull (1842-1921), psiholog american. Prof. univ. la Yale. A introdus psihologia experimentală în S.U.A., evidenţiind interdependenţa dintre fenomenele psihice şi factorii fiziologici („Elemente de psihologie fiziologică", „Filozofia religiei", „Secretul personalităţii"). LADEA, Romulus (1901-1970, n. sat Jitin, jud. Caraş-Severin), sculptor român. Prof. univ. la Cluj. Predilecţie pentru tipurile populare, tratate patetic sau cu o notă de umor generos, într-o stilizare care aminteşte de arta ţărănească integrată în sinteze moderne. Creaţia sa cuprinde portrete monumentale în bronz sau în lemn, mai ales ale unor eroi din lumea satului („Mama", „loan Iorgovan" „Ţăran din satul meu", „Horea", „Cloşca"). LADIN, -Ă (< it.; {s} lat. latinus „latin") s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Grup lingvistic neolatin, ca- LADINIAN 12 re se extinde pe o arie cuprinsă între Alpii centrali şi Vestul Mării Adriatice. Termenul derivă de la denumirea pe care locuitorii regiunii Engadine o dădeau propriei limbi (ladin din latinum)\ extins de G.l. Ascoli vorbitorilor din zona sudetă pentru a dovedi înrudirea şi unitatea limbii lor. Se împarte în trei grupe: occidentală (romanşă), centrală (dolomitică) şi orientală (friulană); p. ext. retoroman. ♦ Persoană care aparţine acestor populaţii. 2. Adj. Care aparţine ladinilor (1), referitor la ladini. ♦ (Substantivat, f.) Limbă de origine romanică vorbită de ladini (1); p. ext. retoromană. LADINIAN, etajul superior al Triasi-cului mediu din regiunile alpine, caracterizat prin faună de ceratiţi, lameli-branhiate etc. Termenul derivă de la ladini şi a fost introdus (1872) de Bittner. LADISLAU (LĂSZL.6), numele a cinci regi ai Ungariei şi al unui pretendent. Mai importanţi: 1. L. I cel Sfânt (1077-1095). l-a înfrânt pe cumani (1085,1091) şi a continuat politica de cucerire a Slavoniei (1089), Croaţiei (1091-1095) şi a Transilvaniei. Ales conducător al Cruciadei I, a murit înainte de a participa la ea. Pe plan intern, a combătut păgânismul şi a contribuit la definitiva creştinare a ungurilor. Sanctificat. Sărbătorit la 27 iun. 2. L. IV Cumanul (1272-1290). In timpul domniei lui se accentuează procesul de anarhie feudală. A luptat împotriva voievodului român Litovoi. LADISLAU, regi ai Poloniei v. Wiadysiaw. LADISLAU DE ANJOU DURAZZO, rege al Neapolelui (1386-1414). Fiul şi succesorul lui Carol III de Anjou Durazzo. Profitând de criza Papalităţii (schisma Occidentului), a dus o politică de expansiune (din 1400) în teritoriile Bisericii (a ocupat Roma, Umbria şi o parte din Lazio). LADISLAU KÂN, voievod al Transilvaniei (1296-1315). S-a considerat independent de autoritatea regală ungară, a intervenit în luptele pentru succesiunea la tronul Ungariei după stingerea dinastiei arpadiene (1301) şi s-a aflat în conflict cu regele Carol I Ro-bert de Anjou. LADOGA, lac navigabil în NV Federaţiei Ruse, la NNE de Sankt-Peters-burg, la 4 m alt.; 17,7 mii km2 (cel mai mare iac de apă dulce din Europa). Lungimea: 219 km; lăţimea max: 83 km; ad. max.: 230 m. Are c. 660 insule. Alimentat de multe (35) cursuri de apă (Svir, Pasa, Volhov, Vuoksa ş.a.); din el izvorăşte Neva. Prin intermediul unor râuri şi canale comunică cu M. Baltică, Marea Albă şi bazinul Volgăi. îngheaţă în perioada dec.-apr. Pescuit. Turism. LADON (în mitologia greacă), demon (dragon), paznic al merelor de aur din grădina Hesperidelor. A fost ucis de Herakles. LADY [lejdi] (cuv. engl.) s. f. Titlu dat în Marea Britanie unei soţii sau fiice de lord. 4- P. ext. Doamnă. LADYSMITH [leidismiO], oraş în partea de E a Rep. Africa de Sud (KwaZulu-Natal), pe râul Tugela, la 185 km NV de Durban; 30,1 mii loc. (1990). Nod rutier. Centru comercial. Produse textile şi alim. Scena unui îndelungat asediu (nov. 1899-febr. 1900) efectuat de trupele britanice în timpul războiului cu burii. LAE [laei], oraş în Papua—Noua Guinee, situat pe ţărmul de E al ins. Noua Guinee, în G. Huon, la 320 km N de Port Moresby; 80,7 mii loc. (1990). Aeroport. Fabrici de sticlărie şi de carton. Centru agricol (cafea). Universitate. Grădină botanică. Exportă cafea, cacao, lemn etc. Fundat în 1927. LAENNEC [laenek], Ren<§ Thâophile Hyacinthe (1781-1826), medic francez. Prof. la College de France. Fondatorul medicinii anatomoclinice. A inventat stetoscopul pentru auscultaţia plămânului şi a aparatului cardiovascular („Tratat de auscultaţie mediată"). A studiat ciroza atrofică de origine alcoolică (ciroza lui L.). LAERTE (în „Odiseea"), rege în Itaca, tatăl lui Ulise. întinerit de Atena la întoarcerea fiului său după zece ani de la terminarea Războiului Troiei, a putut lupta, alături de acesta şi de Marie-Joseph-Paul de La Fayette nepotul său Telemah, împotriva rudelor pretendenţilor Penelopei. L/ES0 [laso], insulă daneză în partea de N a str. Kattegat, la NE de pen. lutlanda (Jylland); 111 km2. Oraşe pr.: Vester0 Havn, 0sterby Havn. LAFARGE [lafarj] 1. John L. (1835-1910), pictor american. Influenţat de arta peisagistică franceză din sec. 19. Lucrări cu tematică religioasă (frescă în Biserica Trinităţii din Boston, frescă în biserica St. Toma din New York). Vitralii cu subiecte din viaţa lui lisus Hristos (Capitoliul St. Pavel din Minnesota). Scrieri teoretice: „Consideraţii asupra picturii". 2. Oliver Hazard Perry L. (1901-1963), publicist şi antropolog american. Nepotul lui L. (1). Studii privind originea şi obiceiurile indienilor americani („Toţi bărbaţii tineri", „Duşmanii zeilor", „Băiatul care râde"). LAFARGUE [lafarg], Paul (1842-1911), om politic şi publicist francez. Membru al Internaţionalei a ll-a. Căsătorit cu Laura, fiica lui K. Marx. Lucrări de popularizare a operelor lui Marx şi Engels („Teoria plusvalorii", „Determinismul economic al lui Karl Marx"). Pamflete („Dreptul la trândăvie", „Religia capitalului"). LA FARINA, Giuseppe (1815-1863), om politic şi istoric italian. Participant la Revoluţia din 1848 din Sicilia. S-a alăturat lui C. Cavour pentru sprijinirea Casei de Savoia. De mai multe ori ministru. Lucrări: „Istoria Italiei (1815— 1850)", „Istoria Revoluţiei italiene (1821-1848)". LA FAYETTE [la faiet], Marie-Joseph-Paul-Yves-Roch-Gilbert de MO-TIER, marchiz de (1757-1834), general şi om politic francez. Participant la Războiul de Independenţă a Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783), a avut un rol important în obţinerea victoriei de la Yorktown (1781). întors în ţară, a luat parte la Revoluţia Franceză (a organizat şi condus Garda Naţională, iul. 1789). Situându-se pe poziţiile monarhiştiior constituţionali, în 1792, a intrat în conflict cu iacobinii, fiind silit să emigreze până în 1800. S-a opus regimului napoleonian. în 1830, l-a sprijinit pe Ludovic Filip să devină rege al Franţei. Memorii. LA FAYETTE (LA FAYETTE) [la faiet], Marie-Madeleine (n. Pioche de la Vergne), contesă de (zisă Madame de ~) (1634-1693), scriitoare franceză. Prietenă intimă cu La Rochefoucauld. Celebră în epocă datorită salonului literar pe care îl patrona. S-a impus prin 13 LAGAŞ romanul psihologic „Principesa de Cleves", remarcabil prin densitatea stilului şi fineţea analizei pe care o face pasiunii erotice. Memorialistică. LAFFITTE [lafjt], Jacques (1767-1844), bancher şi om politic francez. Guvernator al Băncii Franţei (1814— 1819). Lider al moderaţilor în timpul Revoluţiei din 1830, l-a sprijinit pe Ludovic Filip să devină rege al Franţei; prim-min. şi ministru de Finanţe (1830-1831). LAFIA, oraş în partea central-sudică a Nigeriei (statul Benue), la 442 km NNE de Port Harcourt; 122,5 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Centru agricol şi comercial (bumbac, soia, yams ş.a.). Expl. de columbit în apropiere. LAFITAU [lafito], Joseph-Franţois (1670-1740), misionar francez. Iezuit. Creatorul etnologiei religioase şi al etnografiei comparate. A dezvoltat ipoteza conform căreia prin studiul populaţiilor contemporane (de ex. iro-chezii din Canada) pot fi cunoscute cele ale Antichităţii („Obiceiurile sălbaticilor americani în comparaţie cu cele ale timpurilor străvechi"). LA FLESCHE [le fle/e], Francis (1857-1932), etnolog american. Lucrări în care a susţinut drepturile indienilor nord-americani şi a prezentat viaţa acestora („Tribul Omaha", în colab., „Dicţionarul limbii osage", „Ceremoniile de război şi de pace ale indienilor osage"). LAFONTAINE [lafote], Henri Mărie (1854-1943), jurist şi om politic belgi-,an. Prof. univ. la Bruxelles. Unul dintre fondatorii Curţii Internaţionale de Justiţie. Preşedinte al Biroului Internaţional pentru Pace (1907-1943). Promotor al conferinţelor de la Haga (1899, 1907). Lucrări: „Bibliografia păcii şi a arbitrajului internaţional", „Marea soluţie". Premiul Nobel pentru pace (1913). LA FONTAINE [la fote], Jean de (1621-1695), scriitor francez. Unul dintre cei mai mari fabulişti din literatura universală. Novator al structurii fabulei, dezvoltând motive antice (Esop, Fedru, Babrios) şi tradiţii folclorice, opera sa principală, „Fabule", se distinge prin schimbarea raportului dintre morală şi povestire în favoarea celei din urmă; atribuie eroilor din lumea animalieră sau vegetală particularităţi caracterologice de o mare diversitate, specifice societăţii umane. Stilul său lapidar se impune prin vioiciunea limbajului, umor şi lirism, spontaneitatea versificaţiei. A mai scris povestiri („Povestiri şi nuvele în versuri"), elegii, poeme („Adonis"), un roman („Iubirile lui Psyche şi Cu-pidon"). LAFONTAINE [lafote], Sir Louis Hippolyte (1807-1864), om politic canadian. Fondator al Partidului Conservator Francez din Canada (Quebec). S-a pronunţat şi a susţinut folosirea limbii franceze în Parlament, A format, împreună cu R. Baldwin, primul guvern modern (1848-1851) al Canadei. LAFORET, Carmen (n. 1921), scriitoare spaniolă. Proză realistă, uneori cu accente autobiografice, caracterizată prin economia naraţiunii, simplitatea limbajului, vioiciunea dialogului şi ritmul alert al acţiunii („Nimic", „Insula şi demonii ei“, „Chemarea", „Femeia nouă", „Insolaţie"). LAFORET, Mărie (pe numele adevărat Maîtena Doumenach) (n. 1940), cântăreaţă franceză. Debutează în cinema şi se lansează în cariera muzicală la începutul anilor ’60. Voce cu Jean de La Fontaine Roger de La Fresnaye: „Cucerirea aerului" mari disponibilităţi; repertoriu bazat pe un amestec între cântecul francez tradiţional şi muzica folclorică a lumii („Les vendanges de l’amour", „Viens sur la montagne", „Ivan, Boris et moi"). LAFORGUE [laforg], Jules (1860- 1887), poet şi prozator francez. Lirică simbolistă, reflexivă, în vers liber, muzical, asociind sentimentul efemerului cu ironia dureroasă („Tânguiri", „Soborul feeric"). Povestiri („Moralităţi legendare"). LA FOSSE [lafos], Charles de (1636-1716), pictor francez. Elev al lui Charles Le Brun. Reprezentant al barocului, a excelat în pictura decorativă (cupola Domului Invalizilor din Paris, palatul Montagu din Londra), în culori vii, cu tematică religioasă sau mitologică („Sacrificiul Ifigeniei", „Naşterea Minervei"). LA FOURCADE, Enrique (n. 1927), scriitor chilian. Influenţat iniţial de esen-ţialismul francez, tratează în povestirile şi romanele sale problemele social-po-iitice ale Americii Latine („Păcat de moarte"). Cunoscut datorită romanului „Sărbătoarea regelui Acab", având ca subiect dictatura lui R.L. Trujillo y Molina. LA FRESNAYE [la frene], Roger de (1885-1925), pictor francez. Lucrări de inspiraţie cubistă în maniera grupului „Secţiunea de aur" („Artileria", „Ioana d’Arc", „Cucerirea aerului"); compoziţii cu figuri rigide şi stilizate („Omul aşezat", „Natură moartă cu cocotier"). A evoluat spre tradiţionalism („Autopor-tret", „Portretul lui Guynemer"). Grafică, ilustraţie de carte. LAG (< engl.) s. n. Perioadă de latenţă în dezvoltarea unui fenomen. <0* (GENET.) L. mutaţional = timp scurs de la acţiunea unui agent mutagen până la exprimarea fenotipică a mutaţiei produse. LAGACHE [lagaj], Daniel (1903-1972), psihanalist francez. Prof. univ. la Strasbourg şi Sorbona. Unul dintre fondatorii (1958) Societăţii franceze de psihanaliză. Lucrări de psihologie clinică şi socială („Halucinaţiile verbale şi cuvântul", „Teoria transferului", „Psihanaliza"). LAGAŞ, oraş antic în Mesopotamia. Important centru al civilizaţiei sumerie-ne (milen. 4 Î.Hr.). A cunoscut o înflorire economică, culturală şi politică mai ales sub domnia regelui Gudea. Distrus de elamiţi (sec. 21 Î.Hr.), a cu- LAGĂR 14 Lagaş. Stela vulturilor Lagaş. Regele Gudea noscut, treptat, o perioadă de declin. Azi Tell al-Hibă (Iraq). LAGĂR (< germ.) s. n. I. Loc unde sunt închişi prizonierii de război. ^ L de concentrare = (în regimurile totalitare) loc izolat în care sunt deţinuţi opozanţii politici, religioşi sau din considerente rasiale. Au cunoscut o largă răspândire îndeosebi în Germania nazistă şi pe teritoriile ocupate de ea (ex. Auschwitz, Buchenwald, Dachau, Maut-hausen ş.a.), precum şi în U.R.S.S. (Karaganda, Vorkuta, Soloveţk, Norilsk ş.a.). V. şi gulag. II. Organ de maşină care serveşte la rezemarea şi la ghidarea unui arbore, a unui ax, a unei osii etc. care permit acestora o mişcare de rotaţie sau de oscilaţie şi asigură ungerea suprafeţelor în frecare. LÂGEN [logan] (LAAQEN sau NUMEDALSLÂGEN), fluviu în partea de S a Norvegiei; 341 km. Izv. din platoul Hardanger-vidda, curge pe direcţie N-S şi se varsă în str. Skager-rak, în aval de Larvik. LAGERFELD [lagorfeldj, Karl-Otto (n. 1938), designer de modă german. Şi-a creat prima colecţie personală în 1984. A realizat numeroase prezentări de modă, conferind o notă originală liniei exponatelor sale. LAGERKVIST [lagerkvist], Pâr Fabian (1891-1974), scriitor suedez. Literatură de investigaţie a problemelor existenţiale şi de afirmare a valorilor umane fundamentale. Drame simbolice şi alegorice („Invizibilul", „Omul fără suflet“, „Victorie în întuneric", „Piatra filozofală"), romane critice la adresa dictaturii, inspirate de ororile războiului („Călăul") sau cu tematică filozofico-re-ligioasă („Piticul", „Barabbas", „Moartea lui Ahaşver"). Lirică expresionistă („Motiv", „Nelinişte", „Cântecele inimii"). Romanul memorialist cu titlu emblematic „Musafir în lume". Premiul Nobel pentru literatură (1951). LAGERLOF [lagşrlov], Selma Otti-liana Lovisa (1858-1940), scriitoare suedeză. Operă cu accente moral-edu-cative, cultivând trecutul legendar, tradiţia. Romane de factură epopeică, în care lirismul şi fantezia se îmbină cu realitatea prezentă („Povestea lui Gosta Berling" — capodopera sa, trilogia „Inelul familiei Lowenskold" alcătuită din „Inelul generalului", „Charlotte Lowenskold" şi „Anna Svărd") sau impregnate de umanitarism creştin („Minunile lui Anticrist", „Ierusalim", „Proscrisul"). Proză pentru copii în viziune poetică („Minunata călătorie a lui Nils Holgersson"). Nuvele („Lanţurile invizibile"). Premiul Nobel pentru literatură (1909). LAGGINHORN v. Laquinhorn. LAGIZI, dinastie macedoneană din Egiptul elenistic (305-30 Î.Hr.), fondată de Ptolemeu I Soter. LAGOFTALMIE (< fr. {i>; {s> gr. lagos „iepure" + ophthalmos „ochi") s. f. Poziţie vicioasă a pleoapei superioare care nu acoperă complet ochiul, provocată de o paralizie a nervului facial; duce la ulceraţii şi infecţii deoarece corneea nu se mai umezeşte. LAGO MAGGIORE v. Maggiore, Lago LAGOMORFE (< fr.; {s> gr. lagos „iepure" + morphe „formă") s. f. pl. Ordin de mamifere având prima pereche de incisivi, pe ambele maxilare, cu creştere continuă. Prezintă fenomenul de cecotrofie (trecerea de două ori a alimentelor de-a lungul întregului tub digestiv). Au fost considerate multă vreme, datorită convergenţelor anatomice, ca un subordin al ordinului rozătoarelor. Speciile actuale fac parte din două familii, una reprezentată de iepurii „şoareci" — pikas (Ochtona), care cuprinde 14 specii şi o alta, care are 10 genuri, reprezentată în România prin iepurele de câmp (Lepus europeus — iepurele comun) şi de vizuină (Oryctolagus cunniculus). LAGOS 1. Oraş în SV Nigeriei (statul Lagos), situat pe ţărmul G. Benin Păr Fabian Lagerkvist Selma Lagerldf 15 LAGUNĂ Palatul Independenţei Lagos (1) Clădirea Parlamentului Federal (Oc. Atlantic), în zona de vărsare a fl. Ogun în laguna Lagos; 1,5 mii. loc. (1996). Se extinde atât pe continent (cartierele Suru-Lere, Yaba, Apapa, Ebute-Metta ş.a.), cât şi pe insulele din apropiere (Logos, Victoria, Iddo, Ikoyi ş.a.). Pr. port maritim al ţării. Aeroport (Murtala Muhammed). Important centru industrial, comercial, cultural şi de comunicaţii. Constr. şi reparaţii navale; asamblare de automobile; ateliere feroviare. Ciment, cauciuc, încălţăminte, medicamente, cherestea; produse electrotehnice (aparate de radio, televizoare), petrochimice, textile şi alim. (cafea, ulei de palmier, margarină, conserve de fructe şi carne, bere etc.). Universitate (1962). Muzeul Naţional. Biblioteca Naţională. Grădină botanică. Podul feroviar „Carter1* (800 m lungime) leagă cartierul Ebute-Metta din zona continentală cu ins Iddo. Monumente: Palatul regilor („Iga Idunganran"), construit de portughezi în 1705; Palatul apei (,,llojo“), sec. 19; Arhiepiscopia catolică (1950). Fundat de portughezi în sec. 15, a devenit în sec. 19 principalul centru de comerţ cu sclavi. Ocupat de Marea Britanie în 1851, a fost, din 1861, centrul ad-tiv al protectora- tului şi apoi (din 1914) al coloniei şi protectoratului. în perioada 1960-1982, a fost capitala Republicii Federale Nigeria, dată după care capitala a fost transferată la Abuja. 2. Stat federal în SV Nigeriei, pe ţărmul G. Benin; 3,3 mii km2; 6,4 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Ikeja. Culturi de porumb, arahide ş.a. Plantaţii de palmieri. LAGOSTOMIE (< fr.) s. f. Anomalie congenitală a buzei superioare, constând în creşterea ei parţială; buză de iepure. LAGRANGE [lagră. j], Aibert (pe numele religios Mărie Joseph) (1855-1938), călugăr francez. Dominican. Fondator al Şcolii practice pentru studii biblice din Ierusalim. A iniţiat studiile critice asupra textelor biblice („Studii asupra religiilor semitice", „Mesianismul la evrei“, „Metoda istorică, îndeosebi cu aluzie la Noul Testament"). LAGRANGE [lagrâ: j], Joseph Louis, conte de (1736-1813), matematician şi mecanician francez. Prof. la Şcoala Regală de Artilerie şi fondator al Academiei de Ştiinţe din Torino. Prof. la Academia de Ştiinţe din Berlin (unde i-a succedat lui Euler ca director al Secţiei de Matematică, 1766-1787) şi apoi la Şcoala Normală şi Şcoala Politehnică din Paris (din 1797). A pus bazele mecanicii analitice („Mecanica analitică") şi ale calculului variaţional, ocupându-se îndeosebi de integrarea ecuaţiilor cu derivate parţiale („Teoria funcţiilor analitice"). Contribuţii la teoria numerelor, în trigonometria sferică, mecanica cerească şi analiza numerică („Tratat de rezolvare a ecuaţiilor numerice de toate gradele"), unde a introdus polinoamele de interpolare care-i poartă numele. A studiat mişcarea planetelor sistemului solar, în special sateliţii lui lupiter. Preşedinte al comisiei de introducere a sistemului metric (1793). Joseph Louis Lagrange LAGRENE£, Louis Jean Franţois (zis Cel Bătrân) (1725-1805), pictor francez. Chemat de Ekaterina a ll-a, s-a stabilit la Sankt-Petersburg (1760), devenind prim-pictor al Academiei Ruse. Ulterior, a condus Academia Franceză de Pictură de la Roma (1781— 1787). Fresce reprezentând scene istorice („Loialitatea unui satrap al lui Darius"), mitologice („Răpirea Deianirei de centaurul Nessus"). A decorat plafonul teatrului din palatul Micul Trianon („Apolo printre muze“). Opera sa prefigurează neoclasicismul. LA GUARDIA, Fiorello Henry (1882-1947), om politic şi jurist american. Republican. Primar al New York-ului (1934-1945). A realizat numeroase reforme prin care a încercat să stăvilească corupţia din administraţia marelui oraş, ceea ce i-a adus o imensă popularitate. Unul dintre principalele aeroporturi newyorkeze îi poartă numele. LAGUERRE [lage:r], Edmond Ni- colas (1834-1886), matematician francez. Lucrări privind geometria diferenţială, algebra şi analiza. Numele său este legat în special de studierea proprietăţilor ecuaţiilor diferenţiale (ecuaţiile lui L.) şi ale polinoamelor (polinoame L.), care îşi găsesc aplicaţie în mecanica cuantică, în analiza sistemelor dinamice. LA GUMA, Alex (1925-1985), scriitor sud-african de expresie engleză. Proză ce exprimă suferinţa populaţiei oprimate din ţara sa, precum şi experienţa din timpul detenţiei („Plimbare în noapte", „Ţara de piatră", „întreita funie", „Vremea păsării migratoare"). Arestat pentru convingerile sale politice, a murit în exil. LAGUNA, La % oraş în NE ins. Te-nerife (arh. Canare, Spania), la 600 m alt., la 9 km NNV de Santa Cruz de Tenerife; 127,8 mii loc. (1996). Aeroportul Los Rodeos. Ind. pielăriei; produse alim. (coniac, tutun). Universitate (1701). Catedrală (sec. 16); biserica Buna Vestire (1502). Turism. Vechea denumire: San Cristobal de La Laguna. LAGUNAR, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de lagună, referitor la lagună. LAGUNĂ (< it., fr.) s. f. Porţiune din bazinul unei mări sau al unui ocean, separată aproape complet printr-un cordon litoral (în cazul unui golf) sau printr-o barieră de corali (în cazul unui atol), având o salinitate variabilă. Ex.: LA HABANA 16 Razim (Razelm)r%5ţiutghiol, Veneţia, Maracaibo ş.a. LA HABANA v. Havana. LAHAR (cuv. indonezian) s. n. Torent de noroi format din cenuşă vulcanică şi apă de ploaie; provocat uneori şi de golirea unui lac de crater. LA HARPE [la arp], Frâdâric-Câsar (1754-1838), om politic elveţian. Preceptor al marilor duci Aleksandru şi Konstantin la Sankt-Petersburg (1783-1795). întors în ţară, a fost acuzat de iacobinism; după ocuparea Elveţiei de trupele franceze devine unul dintre directorii Republicii Helvetice (1798-1800). La Congresul de la Viena (1814-1815) va obţine, graţie ţarului Aleksandru I, fostul său elev, neutralitatea Elveţiei şi independenţa cantonului Vaud. Memorii. LA HARPE sau LAHARPE [la arp], Jean Franţois de (pe numele adevărat Delharpe sau Delaharpe) (1739-1803), critic literar şi dramaturg francez. Promotor al clasicismului („Curs de literatură veche şi modernă“, „Comentarii a-supra lui Racine“). Tragedii („Warwick“, „Coriolan“, „Melanie"). A influenţat ideologia literară a iluminismului românesc şi, mai ales, al lui I. Heliade-Rădu-lescu. LAHBABI, Muhammad Aziz al ~ (1922-1992), scriitor marocan. A abordat problematica intelectualilor în lumea arabă contemporană („Personalis- Moscheea Badshahi mul musulman", „Lumea de mâine: lumea a treia acuză"). Poezii („Mizerii şi lumini"). LAHORE [lahor], oraş în NE Pakistanului, situat în apropierea graniţei cu India, pe stg. râului Răvi, la 215 m alt.; 2,9 mii. loc. (1981). Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. de maşini agricole şi utilaj de transport; ind. metalurgică, electrotehnică, chimică (cauciuc), textilă (filaturi şi ţesături de bumbac), a pielăriei şi încălţămintei, sticlăriei, de prelucr. a lemnului şi alim. Piaţă agricolă. Centru religios şi cultural. Universitate (1882). Universitate de Inginerie şi Tehnologie (1950). Institut Politehnic (1961). Monumente din perioada mogulă: Fortul (1565), mausoleul lui JahăngTr (1637), moscheile WazTr Khan (1627-1634), Badshahi (1674), Moti Masjid (sec. 17), Grădinile Şahlimar (1637-1642), cu numeroase fântâni şi terase. Legendele hinduse atribuie fundarea oraşului lui Lava, fiul lui Răma. Capitala dinastiei ghaznavide (1099-1114; 1153-1193); între 1524 şi 1707 a făcut parte din Imperiul Mogul, a trecut apoi sub dominaţie persană (1739-1740), afgană (1748) şi, ulterior, sub cea a Regatului sikh (1799-1849). Cucerit de trupele britanice (1846), a intrat sub suzeranitate britanică (1849), devenind capitala Punjab- ului; la împărţirea Peninsulei Hindustan (1947), a intrat în componenţa Pakistanului. LAHOVARi, familie de boieri români de origine greacă, stabilită în Ţara Românească în sec. 18, cu important rol politic şi cultural. Mai importanţi: 1. Alexandru N.L. (1841-1897), jurist şi om politic. Frate cu L. (2) şi (3). Orator de mare talent. Alături de P.P. Carp, a fost unul dintre cei mai importanţi lideri ai conservatorilor. Ministru de Justiţie (apr.—dec. 1870, 1873-1876) şi al Afacerilor Străine (1889-1895), calitate în care a promovat o politică externă de neutralitate, în conformitate cu interesele naţionale. 2. Ion N.L. (1844-1915, n. Bucureşti), jurist şi om politic. Frate cu L. (1) şi (3). Tatăl Marthei Bibescu. Conservator. Preşedinte al partidului (mai-iun. 1915). De mai multe ori ministru (Afaceri Străine 1899-1900 şi febr.-mart. 1907 şi Agricultură, Industrie, Comerţ, Domenii 1904-1907, 1910-1912). 3. lacob L. (1846-1907), general şi om politic. Frate cu L. (1) şi (2). Conservator. Prof. la Şcoala Militară şi la Facultatea de Ştiinţe. Şef al Statului Major General al Armatei (1895-1896); comandant al Corpului I de armată 17 LAISSEZ-FAIRE (1899). De mai multe ori ministru (de Război, 1891-1894 şi 1899-1901; al Afacerilor Străine, 1904-1907). S-a remarcat în timpul Războiului de Independenţă. 4. Alexandru Emanoll L. (1855-1950?, n. Paris), jurist şi diplomat. Misiuni diplomatice la Constanti-nopol (1902-1906), Viena (1906-1908), Paris (1908-1917), Roma (1893-1896, 1917-1928). LAHOVARI, Gheorghe loan (1838-1909, n. Râmnicu Vâlcea), inginer român. M. de onoare al Acad. (1901). Preşedinte al înaltei Curţi de Conturi (din 1893). Ca director general al Poştelor şi Telegrafelor (1871-1876), a introdus cărţile şi mandatele poştale. Se numără printre fondatorii Societăţii Române de Geografie (1875), al cărui secretar general a fost, redactând şi „Buletinul Societăţii". Unul dintre conducătorii Societăţii pentru învăţătura Poporului Român (1866). A tipărit şi îngrijit, în colab., „Dicţionarul geografic al jud. Argeş“, „Marele dicţionar geografic al României" şi „Dicţionarul geografic al Basarabiei". Preocupări literare (povestirile „Moş Kivu", „Săptămâna Patimilor", „Hedwige"); traduceri. LAHTI (LAHTIS), oraş în S Finlandei, situat pe ţărmul L. Vesi, la 100 km NNE de Helsinki; 95,5 mii loc. (1996). Nod feroviar. Ind. constr. de utilaj pentru ind. lemnului, de prelucr. a lemnului (cherestea, mobilă), celulozei şi hârtiei, textilă, a conf., încălţămintei, sticlăriei şi alim. Muzeu de artă populară. Centru turistic şi al sporturilor de iarnă. Primărie (1912). Fundat în 1878, capătă statut de oraş în 1905. LAI [le] (cuv. fr.) subst. Gen poetic şi muzical de origine celtică în literatură franceză medievală, destinat a fi cântat sau declamat, cu acompaniament de harpă şi cultivat de truveri în N Franţei (pen. Bretania). Iniţial era o povestire scurtă de inspiraţie istorică, Gheorghe I. Lahovary eroică sau romanescă, împletind miraculosul cu realul, cel mai de seamă reprezentant fiind Mărie de France. Din sec. 13, termenul denumeşte o piesă lirică în care, de obicei, era cântată iubirea, cel mai cunoscut autor de I. din această perioadă fiind Guillaume de Machaut. LAI, LAIE (probabil cuv. autohton) adj. (Pop.) Negru amestecat cu alb. Expr. Că e laie, că-i bălaie sau ba e laie, ba-i bălaie = aşa şi pe dincolo; ba una, ba alta. LAIBACH v. Ljubljana. laibAr (< săs.) s. n. 1. Haină ţărănească de postav, blană, catifea etc., scurtă până la talie, fără mâneci, strânsă pe corp; purtată în special de femei; pieptar, brasieră. 2. Haină lungă şi largă, purtată odinioară de boieri. LAIC, -Ă (< fr.; lat. laicus) adj. Lumesc, nebisericesc. ♦ (Substantivat) Orice credincios creştin în afara membrilor clerului hirotonit (diaconi, preoţi, episcopi) şi a stării călugăreşti recunoscute de Biserică; mirean. LAICISM (< fr.) s. n. Mişcare anti-clericală, de sorginte iluministă, susţinând independenţa de gândire şi acţiune faţă de autoritatea ecleziastică care se manifestă cu preponderenţă de la sfârşitul sec. 18. Astăzi, principiul neamestecului ierarhiei ecleziastice în treburile civile este împărtăşit chiar şi de Biserică. LAICIZA (< fr.) vb. I tranz. A separa o instituţie (ex. învăţământul) de Biserică sau a o scoate de sub autoritatea acesteia. LAIKA, rasă de câini, răspândită în Rusia şi Pen. Scandinavă, de mărime mijlocie (40-^8 cm); folosită pentru vânătoare şi la tras săniile. Un câine cu numele L. a fost prima fiinţă trimisă în spaţiu (1958) pe un satelit artificial lansat de U.R.S.S. LAING [laei]], Alexander Gordon (1793-1826), explorator scoţian. A cercetat bazinele Nigerului şi Senegalului, mergând până la izvoare. Este primul european care a ajuns la Tombouctou (plecând din Tripoli). LAING [laerj], Ronald David (1927- 1989), psihiatru britanic. Creator, alături de D. Cooper, al curentului antipsihia-tric. în 1965, a fondat prima comunitate terapeutică prin autosugestie. A criticat teoria clasică a schizofreniei, concepând nebunia ca o experienţă distorsionată a comunicării ce permite dispariţia eului social şi alienat („Ra- Lainici. Biserica având hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului ţiune şi violenţă" în colab., „Eu şi cei-lalţi“, „Echilibrul mental, nebunia şi familia", „Vocea experienţei"). LAINICI, defileu şi trecătoare în Car-paţii Meridionali, între M-ţii Parâng la E şi M-ţii Vâlcan la V, pe valea Jiului, la 513 m alt. Defileul, cu o lungime de 30 km, este străbătut de şoseaua construită la sfârşitul sec. 19, şi de calea ferată (29 km) Bumbeşti—Livezeni (inaugurată în 1948), care trece prin 39 tuneluri, făcând legătura între depr. Petroşani şi Oltenia. în perimetrul defileului L, în arealul satului Pleşa, care aparţine oraşului Bumbeşti-Jiu, se află mănăstirea Lainici (de călugări) cu biserica având hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (18 m lungime şi 8 m lăţime), ctitorie boierească din anii 1812-1817, care păstrează picturi murale interioare de factură postbrân-covenească. Renovată în 1984. Muzeu cu colecţii de icoane, cărţi vechi, obiecte de cult ş.a. LAIOS (în mitologia greacă), rege legendar al Tebei, fiul lui Labdacos, soţul locastei şi tatăl lui Edip. Potrivit legendei, a fost omorât de fiul său, care nu ştia că se află în faţa propriului părinte. LAIOTĂ BASARAB v. Basarab cel Bătrân. LAISSEZ-FAIRE [lese-fer] (loc. fr.) Doctrină economică apărută în Franţa, în sec. 17, atribuită lui Vincent de Gournay şi promovată de fiziocraţi. A cunoscut maxima dezvoltare în sec. 19 în Europa Occidentală. A susţinut politica economică a liberului schimb sau LAITHWAITE 18 a liberei concurenţe şi neintervenţia statului în economie. LAITHWAITE [Işidweit], Eric Robert (n. 1921), inginer britanic. Prof. univ. la Londra. Contribuţii la dezvoltarea motoarelor electrice liniare. în timpul celui de-al doilea război mondial a lucrat în aviaţie, ocupându-se de pilotul automat. LAITMOTIV (LAITMOTIV) (< germ.) s. n. (MUZ.) Formulă melodică, ritmică sau armonică, cu profil pregnant, care revine adesea în cursul unei compoziţii muzicale; are o anumită semnificaţie, legată de un sentiment, de o idee, de un personaj sau de o situaţie. Utilizat mai mult după 1850; dezvoltat în operele lui Wagner. + Fig. Idee, formulă, frază într-o operă ştiinţifică sau literară, căreia autorul îi atribuie o anumită semnificaţie, revenind asupra ei de mai multe ori în cursul expunerii. LAITĂ s. f. v. laviţă, LAJHTA [loito] Lâszld" (1892-1963), compozitor ungur. Elev al lui d’lndy. Influenţat de impresionismul francez şi de muzica folclorică maghiară. Simfonii, muzică de cameră, balete („Lysis- Lacul Lala Mare Lacul Lala Mică trata“), suite pentru orchestră, opere religioase („Magnificaf). LAKATOS Imre (pe numele adevărat I. Lipschitz) (1922-1974), filozof şi istoric al ştiinţei ungur. Stabilit la Londra (1957). Studii asupra gândirii lui K. Popper, T. Kuhn şi P. Feyerabend. Autorul unei teorii epistemologice „anarhiste11 tributară ideilor lui P. Feyerabend („Critica şi dezvoltarea cunoaşterii11). LAKE CLARK [leik klark], parc naţional în NV S.U.A. (Alaska), în M-ţii Alaska; 10,7 mii km2. Include vulcanii activi lliamna (3 053 m) şi Redoubt (3 108 m), lacurile lliamna, Clark ş.a. întemeiat în 1980. LAKEMAN [leikmen], Stephen Bartlett (sec. 19), ofiţer şi diplomat britanic. A servit în armata turcă sub numele de Mazar-Paşa. După 1850 s-a stabilit la Bucureşti; în casa lui s-a constituit, în 1875, coaliţia grupărilor liberale („coaliţia de la Mazar-Paşa“), nucleul Partidului Liberal. LAKE OF THE WOODS [leik ev 6a udz], lac în partea de S a Canadei, în SV prov. Ontario, la graniţa cu S.U.A. (Minnesota); 4 390 km2; lungime: 116 km; lăţime: 16-97 km; ad. max.: 21 m. Legat de L. Winnipeg prin râul Winnipeg. Descoperit în 1688 de exploratorul francez Jacques de Noyon. LAKE PLACID [leik plased], staţiune climaterică şi a sporturilor de iarnă, situată în NE S.U.A. (New York), în M-ţii Adirondack, la 568 m alt., în apropierea L. Placid, la 64 km SV de Plattsburg; 2,5 mii loc. (1990). Important centru turistic estival şi hibernal, cu numeroase bazine de înot, terenuri de tenis şi de golf, piste de schi etc. Aici au avut loc Olimpiadele de iarnă în anii 1932 şi 1980. Fundat în 1850. LAKISTĂ (< fr.; {s} engl. lake ,,lac“) adj. Şcoală ~ (Lake school) = şcoală literară romantică, apărută în Anglia la sfârşitul sec. 18—începutul sec. 19 (W. Wordsworth, S.T. Coleridge şi R. Southey), ca o reacţie faţă de formalismul clasicist, revenind la aspectele esenţiale ale existenţei umane, celebrarea naturii, a vieţii patriarhale şi autodesăvârşirea morală. A îmbogăţit limbajul liric, acordând valenţe poetice limbii curente. LAKSHADWEEP [lak/adwi:p], arhipelag alcătuit din 27 de mici insule co-raligene, situat în SE Mării Arabiei, la V de coasta Malabar a pen. India. Ins. pr.: Kavaratti, Amini, Kadamatt, Kilttăn, Agatti. Constituie terit. unional indian cu acelaşi nume; 32 km2; 56 mii loc. (1994). Centrul ad-tiv: Kavaratti. Climat subecuatorial musonic. Nuci de cocos, batate, arbori de pâine. Pescuit. Până în 1973 s-a numit Insulele Laccadive, Minicoy şi Amlndîvi. LAKŞMl (în mitologia vedică), zeiţa frumuseţii, a norocului şi fericirii, soţia lui Vişnu. Miturile târzii o consideră fiica înţeleptului Bhrigiu, protectoare a femeilor căsătorite. în India, L. a devenit ulterior un epitet pentru orice soţie frumoasă şi fidelă. LALA, complex de lacuri glaciare în M-ţii Rodnei, format din L. Lala Mare (0,56 ha; ad. max.: 1,6 m) şi L. Lala Mică (0,16 ha; ad. max.: 0,40 m). LA LAGUNA v. Laguna, La LALANDE [lală:d], Andrâ (1867-1963), filozof francez. Prof. la Sorbona. Sub redacţia sa a apărut „Vocabularul tehnic şi critic al filozofiei11. LALANDE [lalâ:dj, Joseph-Jârâme Lefranpois de (1732-1807), astronom francez. Prof. la College de France. Studii asupra sistemului solar, a cometelor (în special Mercur), a poziţiei şi mişcării stelelor; observaţii asupra Lunii, a planetelor Venus şi Marte pentru a corela măsurarea distanţei dintre ele („Tratat de astronomie", „Bibliografie astronomică11). A determinat, împreună cu N.L. La Caille, paralaxa lunară şi solară. I se datorează un catalog ceresc care cuprinde 47 000 de stele („Istoria cerească franceză"). LALANDE [lalâ.d], Roger (1893-1975), regizor şi scenograf de operă francez. Inovator, a realizat 20 de premiere absolute şi a pus în scenă numeroase lucrări vechi, rar cântate, din repertoriul francez. Susţinător al ideii trupei fixe a teatrului de operă. Director de operă la Lyon, Mulhouse, Strasbourg şi Bordeaux (1954-1970), unde impulsionează viaţa muzicală lirică. Montări în întreaga lume. LALEA (< tc.) s. f. Plantă decorativă erbacee, vivace, din familia liliaceelor, originară din Europa, Africa de Nord, Asia Centrală şi de Est (având c. 100 de specii şi câteva mii de hibrizi), cu tulpina înaltă de 30-40 cm, frunze lanceolate, groase şi flori mari, simple sau învoalte, campanulate etc., având o gamă foarte mare de culori (Tulipa). Se înmulţeşte de obicei prin bulbi, dar şi prin seminţe (mai ales în scopul obţinerii de noi soiuri). înfloreşte primăvara devreme. în Europa este cultivată de c. 500 ani, cea mai importantă cultivatoare fiind Olanda, unde s-au obţi- 19 LAMAIST Traian Lalescu nut şi un însemnat număr de noi soiuri. LALESCU, Traian (1882-1929, n. Bucureşti), matematician român. Prof. univ. la Bucureşti şi la Timişoara. Personalitate proeminentă a şcolii matematice româneşti. Contribuţii în multiple domenii ale matematicii pure şi aplicate; unul dintre fondatorii teoriei ecuaţiilor integrale („Introducere în teoria ecuaţiilor integrale", prima lucrare sintetică din literatura ştiinţifică universală). Studii în domeniul ecuaţiilor funcţionale, al seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, algebrei, istoriei matematicii. Lucrări de referinţă („Calculul algebric", „Polinoame. Fracţiuni raţionale", „Tratat de geometrie analitică", „La geometrie du triangle"). M, post-mortem al Acad. (1990). LALICI, Mihailo (1914-1993), scriitor muntenegrean. Romane în care sunt evocate evenimente ale războiului de eliberare naţională din 1941-1945. („Nunta", „Razia") sau de analiză a sufletului uman („Un petec de întuneric", „Deţinuţii"). LA LfNEA v. Lfnea de ia Concep-ti6n. LALIQUE [lalik], Renâ (1860-1945), bijutier, sticlar şi decorator francez. Reprezentant al curentului Art nouveau, a promovat un stil elegant, bazat pe simbolistica figurii feminine, a decorului vegetal sau zoomorf. Cunoscut datorită vaselor de sticlă obţinute cu ajutorul mulajelor. LALITPUR, oraş în Nepal, situat pe râul BăghmatT, în apropierea părţii de S a oraşului Kăthmăndu; 190 mii loc. (1993). Ind. textilă (bumbac), mat. de constr. (cărămidă), de prelucr. a lemnului şi alim. Important centru religios budist. Temple budiste şi hinduse (sec. 15-17). Fundat în sec. 7. Vechea denumire: Patan. LALLEMAND [lalemă], Andrâ (1904-1978), astronom francez. Inventator al unui convertizor de imagine fotoelec-trică, ce i-a permis obţinerea unei imagini pe un ecran fluorescent sau pe o placă fotografică. LALLY [lalj], Thomas-Arthur (baron de Tollendal, conte de ~) (1702-1766), general francez de origine irlandeză. Guvernator al coloniilor franceze din India (1755). Asediat de englezi la Pondichery, capitulează (1761). învinuit de trădare, este condamnat la moarte şi executat (1766). Graţiat post-mortem prin decretul regal (1778) al lui Ludovic XVI. LALO [lalo], £douard-Victor-Antoine (1823-1892), compozitor francez de origine spaniolă. Unul dintre pionierii reînnoirii muzicii franceze camerale şi simfonice, în a doua jumătate a sec. 19. Creaţie de factură romantică, caracterizată prin melodicitate, claritate, fantezie ritmică şi colorit pitoresc (opera „Regele din Ys", baletul „Na-muna“, „Simfonia spaniolă" pentru vioară şi orchestră, concerte). LALOŞU, com. în jud. Vâlcea, pe stg. râului Olteţ; 2 702 loc. (2000). Bisericile Sfinţii Voievozi (1850) şi Cuvioasa Parascheva (1859), în satele Berbeşti şi Mologeşti. LALOU [lalu], Renâ-Albert (1889-1960), critic literar şi eseist francez. Studiază evoluţia criticii, poeziei, romanului psihologic şi teatrului francez, de la romantism la simbolism („Romanul francez după 1900", „Cincizeci de ani de teatru francez"). I se datorează o „Istorie a literaturii franceze contemporane", rămasă multă vreme unică în acest gen. LAM, Wifredo (1902-1982), pictor cubanez. Stabilit la Paris (1938), unde a lucrat cu Picasso. Iniţial adept al Lalitpur. Templu hindus £douard-Victor-Antoine Lalo unei arte figurative, tradiţionale, a practicat ulterior suprarealismul. Pânzele sale prezintă creaturi hibride, schematizate, cu forme alungite şi ameninţătoare („Jungla", „Umbral"). LAMA (< fr. {i>; cuv. tibetan) s. m. Preot-călugăr budist de rit tibetan. Marele I. v. dalai-lama. LAMA, Serge (pe numele adevărat Serge Chauviet) (n. 1943), cântăreţ şi compozitor francez. Debutează ca autor de texte muzicale. După un grav accident, revine ca solist, în anii 70 („Je suis malade", „Â la vie, â l’a-mour"), scriind muzică plină de sensibilitate şi umor. După 1989, compune muzică de teatru. LAMAHOS (c. 470-414 Î.Hr.), general atenian. S-a distins, alături de Alcibiade şi Nicias, în expediţia din Si-cilia (416-415). A fost ucis în luptă, la asediul Siracuzei (414 Î.Hr.). LAMAJSM (< fr.) s. n. Variantă a budismului mahayana, răspândită printre tibetani, mongoli, kalmîci şi tuvini, conform căreia scopul suprem al existenţei este mântuirea pe calea desăvârşirii spirituale. Fundată în forma actuală de bTsong-Ka pa (1357-1419), care a creat secta gelugspa sau „tichiile galbene", simplificând cultul şi introducând în Tibet o teocraţie monahală. Kaganul mongol Altan Sutu (1507-1583) acordă, în 1578, lui bSod-nams rgya-mtsho, al treilea conducător al sectei dGe-lugs-pa, titlul de Dalai Lama, făcând din I. religia oficială. L. tibetan posedă şi o „carte a morţilor", care, conform tradiţiei, a fost dictată, succesiv, de diverşi lama propriilor discipoli. LAMAIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Adept al lamaismului. 2. Adj. Care ţine de lamaism, referitor la lamaism. LA MANCHA 20 LA MANCHA [la mant/aj, regiune naturală în partea central-sudică a Spaniei, parte componentă a comunităţii autonome Castilia—La Mancha, situată la 680-710 m alt. Climă caldă (peste 20°C media anuală); precipitaţii reduse (400-500 mm anual). Culturi de cereale şi de viţă de vie. în această regiune se petrece acţiunea romanului „Don Quijote de La Mancha" de Cervantes. LA MANCHE v. Marea Mânecii. LAMANTjN (< fr.) s. m. (ZOOL.) Gen de mamifere din ordinul sirenie-nilor, asemănătoare cu foca, cu corpul fusiform, vederea slabă, labele anterioare lipsă, adulţii putând atinge 2,5-3 m lungime şi greutatea de 700 kg (Trichechus). Trăiesc în fluvii şi estuare (T. inunguis — Amazon, Orinoco; T. senegalensis — râuri din V Africii) şi în zonele litorale tropicale din America de Nord şi Sud (T. mahatus — Oc. Atlantic). Strict ierbivore, nu au duşmani naturali, dar în unele locuri sunt vânate pentru carnea, grăsimea şi pielea lor sau ucise de paletele bărcilor cu motor; întâlnite singure, în mici grupuri familiale sau în cârduri de 15-20; au fost introduse în canale de navigaţie pentru combaterea proliferării vegetaţiei subacvatice. Sunetele scoase de aceste mamifere au stat la baza legendei sirenelor. LAMARCK, Jean-Baptiste-Pierre-An-toine de Monet, cavaler de (1744-1829), naturalist francez. Prof. la Muzeul de Istorie Naturală şi la Grădina Botanică din Paris. Redactor şi colaborator la „Enciclopedia franceză". Contribuţii în domeniul botanicii („Flora franceză", „Dicţionar de botanică") şi al studiului animalelor nevertebrate („Istoria naturală a animalelor nevertebrate"). Fondatorul zoopsihologiei, a elaborat prima teorie evoluţionistă (teoria generaţiei spontanee), care oferea şi o explicaţie ştiinţifică a evoluţiei („Filozofia zoologică"). Creatorul primului sistem evoluţionist de clasificare a animalelor şi vegetalelor („Distribuţia naturală şi metodică a vegetalelor"). în 1802, a introdus termenul de „biologie", concomitent cu biologul german G.R. Trevi-ranus. LAMARCKISM (< fr.; {s} n. pr. Lamarck) s. n. (BIOL.) Teorie formulată de J.-B. Lamarck, în 1809, în lucrarea „Filozofia zoologică", conform căreia plantele şi animalele se schimbă în permanenţă, devenind tot mai complicate ca organizare, datorită acţiunii factorilor mediului ambiant şi a tendin- Alphonse-Marie-Louis de Lamartine ţei interne, proprie tuturor organismelor vii, de perfecţionare. Susţinând că principiile evoluţiei sunt o lege generală pentru natura vie, Lamarck n-a descoperit adevăratele cauze ale dezvoltării evoluţioniste. Legile de bază ale I. au avut un rol important, influenţând ulterior elaborarea teoriei evoluţioniste a lui Darwin. LAMARE (< lamă) s. f. (TEHN.) Operaţie prin care se prelucrează suprafaţa frontală, circulară, a unei găuri cu ajutorul unei lame speciale, prinsă într-un element de ghidaj; se aplică în cazuri în care strunjirea este dificilă. LA MARMORA-FERR£RO, Alfonso, marchiz di (1804-1878), general şi om politic italian. Ca ministru de Război (1848-1859), a reorganizat armata pie-monteză. în Războiul Sardo-Austriac (1848-1849) s-a afirmat în bătăliile de la Pastrengo (3 apr. 1848), Borghetto şi Peschiera (mai 1848). Comandant al armatei Piemontului (1855-1856) în Războiul Crimeii. Prim-min. al Regatului Sardiniei (1859-1860) şi al Italiei (1864-1866). Comandant şef al armatei în Războiul Prusiano-ltalo-Austriac, a fost înfrânt la Custozza (24 iun. 1866). LAMARR [lemar], Hedy (pe numele adevărat Hedwig Eva Maria Kiesler) (1914-2000), actriţă americană de film. Considerată cea mai frumoasă femeie a anilor ’30,-a abordat roluri de cuceritoare enigmatică, învăluitoare („Delir", „Frumoasa Tondelayo", „Femeia fără paşaport", „Spionul meu preferat"). LAMARTINE [lamartjn], Alphonse-Marie-Louis de PRÂT de (1790-1869), scriitor şi om politic francez. Unul dintre iniţiatorii poeziei romantice franceze. Elegii cu caracter filozofic („Meditaţii poetice", „Noi meditaţii poetice"), poeme de inspiraţie religioasă („Armonii poetice şi religioase", „Jocelyn", „Căderea unui înger") remarcabile prin lirismul melancolic şi meditativ, prin sinceritatea sentimentelor şi perfecta corespondenţă dintre starea sufletească a poetului şi natură. Romane autobiografice („Raphăel", „Graziella"); un jurnal de călătorie din Orient. Lucrări istorice („Istoria girondinilor", „Istoria Revoluţiei de la 1848"). Ca om politic a fost iniţial legitimist, apoi a devenit liberal moderat. Rol important în Revoluţia din 1848; ministru de Externe în Guvernul provizoriu (1848), calitate în care i-a sprijinit pe revoluţionarii din Principatele Române. LAMASERIE (< fr.) s. f. Mănăstire lamaistă. LAMĂ1 (< fr.) s. f. 1. Obiect de metal, de lemn etc. de forma unei plăci cu grosimea foarte mică în raport cu lungimea şi cu lăţimea; partea metalică şi tăioasă a unui instrument (ex. I. de cuţit, I. de fierăstrău etc.). ^ L de ras = mică placă metalică dreptunghiulară, subţire, de obicei cu tăişul pe ambele laturi, care se adaptează la un aparat de ras. 2. Dreptunghi de sticlă şlefuită de 1 mm grosime şi perfect transparentă, pe care se întind germeni sau frotiuri de sânge pentru a fi colorate şi examinate la microscop. 3. (FIZ.) L sfert de undă = plăcuţă cristalină care introduce o diferenţă de drum optic de un sfert de lungime de undă între cele două raze produse prin fenomenul de dublă refracţie. 4. Suprafaţă foarte subţire de lichid. 5. (MED.) L vertebrală = parte osoasă care formează arcul posterior al vertebrelor, între apofiza articulară şi apofiza spinoasă. 6. (ANAT.) L. perpendiculară = partea verticală a etmoidului care separă fosele nazale. 7. (HIST.) L. bazată - foiţă alcătuită din substanţe bogate în polizaharide şi în colagen, situată la baza a numeroase tipuri de celule. 21 LAMBRECHIN LAMĂ2 (< fr. {i>; sp. Ilama, împrumutat dintr-o limbă indigenă din Peru, în care toate animalele cu lână poartă acest nume) s. f. Mamifer rumegător, din familia canelidelor, înrudit cu cămilele, de c. 120 cm înălţime (Lama). Genul Lama cuprinde trei specii dintre care numai una, L. guanicoe, mai există în stare sălbatică, celelalte fiind deja domesticite când au ajuns primii spanioli în America de Sud. Trăieşte în zonele muntoase. Localnicii le folosesc ca animale de povară şi întrebuinţează carnea lor, blana, grăsimea, părul (ţesături, frânghii), bălegarul (pentru foc). LAMB [lasm], Charles (1775-1834), critic literar şi eseist englez. A publicat, împreună cu sora sa, Mary (Ann) L. (1764-1847), „Povestiri după Shakes-peare“; a avut un rol important în popularizarea operei marelui dramaturg. Lucrări de critică literară („Tragediile lui Shakespeare“, „Asupra geniului şi personalităţii lui Hogarth") şi eseuri („Eseurile lui Elia“). LAMB [laem], Sir Horace (1849-1934), matematician şi fizician britanic. Prof. la Univ. Victoria din Lancashire şi la Univ. din Adelaide (Australia). Contribuţii în domeniul hidrodinamicii; a corelat tratarea matematică a fenomenelor cu mişcarea fluidelor („Teoria matematică a mişcării fluidelor", „Hidro-dinamicile“). Cercetări privind propagarea undelor, inducţia electrică. A enunţat o teorie a vibraţiilor („Teoria dinamică a sunetului"). LAMB [laem], Willis Eugene (n. 1913), fizician american. Prof. la Univ. Yale. Contribuţii în spectroscopia microundelor; a pus în evidenţă (1947) Lamă2 Willis Eugene Lamb deplasarea nivelurilor energetice ale atomului de hidrogen prevăzute în teoria lui P.A.M. Dirac (deplasarea L.) şi a precizat modalitatea de interacţiune între electroni şi radiaţia electromagnetică, formulând conceptul de „moment magnetic anormal al electronului". A studiat structura fină a nivelelor energetice ale atomilor de hidrogen şi deu-teriu prin metode radiospectroscopice. Premiul Nobel pentru fizică (1955), împreună cu P. Kusch. LAMBADA s. f. (cuv. port.) Dans modern de origine sud-americană, caracterizat prin mişcarea rapidă şi ritmică a şoldurilor; melodie după care se execută acest dans. LAMBĂ (< tc.) s. f. 1. Partea proeminentă, cu profil trapezoidal, dreptunghiular, în semicerc etc., executată în lungul marginii unei scânduri sau a unei plăci, pentru ca aceasta să intre în ulucul cu profil corespunzător al altei scânduri sau plăci, realizându-se astfel îmbinarea celor două piese; fe-der. 2. Lanţ care leagă crucea proţapului unui car cu capetele osiei. LAMBERT (c. 635-c. 706), teolog german. Episcop de Maastricht. S-a consacrat luptei împotriva cultelor păgâne existente în regiune. Asasinat la Liege. Canonizat. Comemorat la 27 aug. şi 17 sept. LAMBERT (< fr., germ. {i}; {s} n. pr. J.H. Lambert) s. m. Unitate de măsură a strălucirii (simbol: La) în afara sistemului internaţional (SI), egală cu 1/n Cd/cm2 (candelă pe cm2). LAMBERT, gheţar în E Antarcticei; 450 km lungime (cel mai lung din lume); 30-120 km lăţime; 20 mii km2. Se termină în gheţarul de şelf Amery din Oc. Indian. LAMBERT, Johann Heinrich (1728-1777), fizician, astronom, matematician şi filozof german de origine elveţiană. A lucrat la Berlin sub patronajul regelui Frederic II cel Mare (din 1764). Unul dintre întemeietorii fotometriei („Foto-metria") şi ai pirometriei („Pirometria"). A pus bazele trigonometriei sferice, formulând cele două principii fundamentale ale acesteia (legile lui L), pe care a aplicat-o în domeniul cartografiei. Precursor al geometriei neeuclidiene („Teoria paralelelor"), şi, alături de Leibniz, al logicii simbolice moderne („Noul Organon"), fiind unul dintre principalii reprezentanţi ai raţionalismului german. A demonstrat iraţionalitatea numărului n (1768). Contribuţii în astronomie privind orbitele cometelor şi formarea Universului. în cinstea sa, o unitate de măsură a strălucirii îi poartă numele. LAMBERTI, Niccold (zis il Pela) (1370-1451), sculptor şi arhitect italian. A cultivat neoclasicismul gotic, caracteristic sculpturii florentine de la sfârşitul sec. 13. Şi-a desfăşurat activitatea mai întâi la Florenţa („Sfântul Luca", „Sfântul Marcu"), apoi la Veneţia („Sfântul Marcu venerat de îngeri", unele dintre statuile aflate în planul superior al bisericii San Marco), unde se afirmă şi ca arhitect (i se atribuie altarul din Palatul Ducal). LAMBLIAZĂ (< fr. {i}) s. f. Prezenţa în căile biliare şi în intestinul subţire a lambliei, care provoacă, în special la copii, diverse tulburări digestive, scădere în greutate, paloare, astenie; giar-dioză. LAMBLIE (<. fr. {i>; {s> n. pr. W. Lambl) s. f. (PARAZIT.) Protozoar flagelat, parazit în intestinul subţire şi în căile biliare la om, la şoareci, câini şi pisici (Lamblia sau Giardia inîes-tinalis). Provoacă la om boala numită lambliază, infestarea făcându-se prin apă sau prin alimente contaminate cu formele chistice ale I. LAMBORGHINI, Ferruccio (1916- 1993), industriaş american. în 1948 a înfiinţat o fabrică de maşini agricole ce-i purta numele şi care, începând din 1963, a fabricat autoturisme de lux; în 1987 a fost absorbită de firma americană Crysler, iar din 1998 a intrat în componenţa Audi-Volkswagen. LAMBRECHIN (< fr.) s. n. 1. Draperie aşezată în partea superioară a unei deschideri (uşă, fereastră etc.) în scop decorativ. 2. (CONSTR.) Element decorativ de lemn sau tablă, aşezat vertical la marginea unei streşini, pe coama sau coronamentul unui chioşc, al unei verande etc. 3. Ornament în formă de panglică lată pe care este LAMBRINO 22 scrisă o deviză şi care împodobeşte un scut sau o stemă. LAMBRINO, Scarlat (1891-1964, n. Bucureşti), istoric şi epigrafist român. Stabilit la Lisabona (1947). M. coresp. ai Acad. (1934), prof. univ. la Bucureşti şi Lisabona. A condus Muzeul Naţional de Antichităţi (1935-1944) şi Şcoala Română din Roma (1941-1947). Studii în domeniul epigrafiei şi al antichităţii greco-romane („Contribuţii epigrafice privitoare la Asia Mică“, „Arta greacă şi romană în România", „Fouilles d’Histria"). Autor al unei preţioase „Bibliographie de l’antiquite classique". LAMBRIOR, Alexandru (1845-1883, n. Fălticeni), filolog şi lingvist român. M. coresp. al Acad. (1882). Membru al „Junimii". Preocupări în domeniul foneticii şi gramaticii istorice (introducere la antologia de texte%*vechi româneşti intitulată „Carte de citire"). A pledat pentru ortografia fonetică. Autor al unei gramatici descriptive publicate , postum („Gramatica română. Fonetica şi morfologia"). Cercetările sale filologice şi lingvistice s-au bazat pe studierea folclorului, evidenţiind valoarea sa documentară pentru istorie şi lingvistică („Studii de lingvistică şi folcloristică", „Literatura poporană", „Obiceiuri şi credinţe la români"). Scarlat Lambrino Alexandru Lambrior LAMBRISA (< fr.) vb. I tranz. A acoperi cu lambriuri. LAMBRIU (< fr.) s. n. îmbrăcăminte din lemn, marmură sau stuc, mozaic, piele imprimată etc., care căptuşeşte pereţii interiori ai unei încăperi, în întregime sau până la o anumită înălţime de la pardoseală, în scopuri decorative sau de protecţie. Utilizată, mai ales în Evul Mediu, ca izolator termic. LAMBROS, Spyridon (1851-1919), istoric şi om politic grec. Prof. univ. la Atena. Prim-min. (1916-1917). Germanofil. Fondatorul şcolii greceşti de bizantinologie („Istoria Greciei", „Catalogul manuscriselor greceşti de la Muntele Athos"). în 1904 a întemeiat revista „Neos Ellinomnimon". LAMBRU, Fărâmiţă (1927-1974, n. Bucureşti), lăutar român. Solist al Teatrului de revistă „Constantin Tăna-se“ (din 1951). Interpret de cântece din folclorul orăşănesc şi de cuplete de revistă. Virtuoz al acordeonului, a fost acompaniatorul preferat al Măriei Tăna-se, împreună cu care a făcut numeroase turnee. LAMBRUSCHINI, Raffaello (1788-1873), preot catolic şi pedagog italian. A elaborat o metodă educativă care urmărea stabilirea unui raport de cooperare între elev şi profesor, în vederea favorizării procesului de învăţare, prin stimularea interesului şi obţinerea unei ascultări spontane, bazate pe sentimentul religios. Şi-a aplicat şi experimentat metoda în propria şcoală, înfiinţată la San Cerbone („Despre educaţie", „Despre autoritate şi libertate. Gândurile unui singuratic"). LAMI= (cuv. fr.) s. n. Material textil din mătase naturală sau din fibre chimice, mai rar din bumbac sau din lână, ţesut cu fire metalice fine pentru obţinerea unui aspect estetic deosebit, strălucitor. LAM£, Gabriel (1795-1870), inginer şi matematician francez. Prof. univ. la Paris. Unul dintre primii constructori ai căilor ferate franceze (Paris-Saint-Ger-main, 1832). Contribuţii la teoria numerelor, termodinamică şi matematici aplicate. Cercetări fundamentale privind teoria elasticităţii („Lecţii asupra teoriei matematice a elasticităţii corpurilor solide"). LAMEH (în „Biblie") 1. Fiul lui Matu-salem şi tatăl lui Noe. 2. Fiul lui Matu-salem şi tatăl lui labal, lubal şi Tu-balcain. LAMELAR, -Ă (< fr.) adj. Cu structură în formă de lamele suprapuse (ex. atrofie I.); care se desface în lamele. LAMELAT, -Ă (< fr.) adj. Compus din lamele; cu lamele. LAMELĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Lamă1 (1, 2) mică. 2. Plăcuţă de sticlă foarte subţire care acoperă picăturile de sânge sau de suspensie microbiană puse pe lame pentru a putea fi observate la microscop în stare vie. 3. (TEHN.) L. de colector = fiecare dintre piesele componente, conductoare sau izolante, ale colectorului maşinilor electrice. 4. (TEHN.) Fiecare dintre piesele pentru controlul firelor de urzeală care servesc la oprirea războiului de ţesut mecanic când se rupe firul. 5. (MED.) Lamă subţire de ţesut osos (ex: I. interstiţială). ♦ Expansiune celulară în formă de lamă. 6. (BOT.) Fiecare dintre lamele care poartă himenul sporifer, situate sub pălăria ciupercilor. L mijlocie - porţiunea centrală a membranei comune care separă două celule, formată din substanţe pectice. 7. (IHT.) L. branhială = parte a branhiilor peştilor la nivelul căreia se realizează schimburile respiratorii. LAMELIBRANHIAT, -A (< lat.) s. n„ adj. 1. S. n. (La pl.) Clasă de moluşte acvatice marine şi dulcicole, cu corpul cuprins într-o cochilie bivalvă şi cu branhii lamelare (Lamellibranchiata)] (şi la sg.) animal din această clasă (ex. scoica de râu, midia, stridia). Sin. scoică, bivalv (3). 2. Adj. (Despre moluşte) Cu branhiile în formă de lamele. LAMELIFQRM, -A (< fr.) adj. în tor-mă de lamelă. LA MENNAIS sau LAMENNAIS [lamne], Fâlicitâ de (Hugues-Fâlicitâ Robert de Lamennais) (1782-1854), filozof, teolog şi publicist francez. Abate. Unul dintre fondatorii ziarului „L’A-venir" (1830). Dezavuat de papa Gri-gore XVI, în 1832, prin enciclica „Mirări Fâlicită de La Mennais 23 LA MOTTE-HOUDAR vos“, pentru că făcuse apologia libertăţii religioase şi pledase pentru separarea Bisericii de stat („Eseu asupra indiferenţei în materie de religie") şi pentru un umanitarism creştin-democrat („Cuvintele unui credincios14, „Cartea poporului", „Schiţă asupra unei filozofii"). A influenţat literatură romantică, inclusiv cea română. LAMENTA (< fr., lat.) vb. I refl. A se tângui, a se jeli, a se văita. LAMENTABIL, -A (< fr., lat.) adj. Vrednic de plâns, dezolant; p. ext. deplorabil, mizerabil, rău, prost. LAMENTAŢIE (< fr.; lat. lamentatio) s. f. 1. Tânguire, văicăreală, lamentare. 2. Cântec liric deplângând moartea cuiva, gen muzical răspândit până în sec. 17. 3. Cântare religioasă pe texte din „Plângerile lui leremia“. LAMENTO (cuv. it.) s. n. Piesă vocală cu caracter trist, tânguitor, specifică operei italiene din sec. 17-18, plasată, de obicei, imediat înaintea deznodământului dramatic (ex. I. din opera „Ariana" de Monteverdi). Din sec. 19, termenul are doar sensul de „cântec trist", putând desemna o lucrare vocală sau instrumentală. LAMENTOSO (cuv. it.) adv. (MUZ.; despre o indicaţie de execuţie) Cu jale, cu tristeţe; tânguitor. LA METTRIE [la metrj], Julien Offray de (1709-1751), medic şi filozof francez. A emis ideea unei unităţi de structură în organizarea internă a vertebratelor (inclusiv a omului), pe care o punea în legătură cu originea lor comună. Din cauza materialismului excesiv, bazat pe fizica, chimia, anatomia şi fiziologia din timpul său, a fost obligat să se exileze din Franţa („Istoria naturală a sufletului"), din Olanda („Omul-maşină") ajungând la Curtea lui Frederic II cel Mare al Prusiei. LAMI, Eugdne-Louis (1800-1890), pictor şi ilustrator francez. Elev al lui A. Gros şi H. Vernet, a creat, în general, tablouri cu tematică istorică („Bătălia de la Cassano"). Se face însă cunoscut prin acuarelele sale ce prezintă viaţa mondenă pariziană (albumul „Călătorie la Londra", în colab. cu H. Monnier). A ilustrat opere de A. de Musset şi P. Merimee. LAMIA (în mitologia greacă), nălucă monstruoasă, care răpea pruncii din leagăn. \n superstiţia folclorică, I. erau socotite duhuri feminine rele, care veneau noaptea pentru a bea sângele copiilor şi adolescenţilor şi a le devora inima. Erau numite I. şi vrăjitoarele care se hrăneau cu părţi din cadavrele omeneşti. LAM'I QELEBI, Mahmud (1472-1532), poet turc. Volumul său „Anecdote" reprezintă o importantă culegere de tradiţii orale, cunoscute în epocă. Traduceri din poezia persană, contribuind la difuzarea acesteia. LAMINA (< fr.) vb. I tranz. 1. A prelucra un material prin deformare plastică, la cald sau la rece, cu ajutorul unui laminor. 2. A efectua operaţia de subţiere treptată a păturilor, benzilor şi semitorturilor pentru obţinerea firelor textile, în cursul căreia fibrele sunt întinse, aşezate paralel şi omogenizate. 3. (FIZ.) A reduce secţiunea de curgere a unui fluid. LAMINAJ (< fr.) s. n. Indice care caracterizează gradul de subţiere prin laminare a unei înşiruiri de fibre textile. LAMINAR, -A (< fr. {i}) adj. 1. Compus din lame paralele (ex. scleroză I.). 2. (TEHN.) Curgere I. = regim de curgere a unui fluid care se efectuează prin deplasări ale stratelor de fluid pe traiectorii paralele între ele şi cu axa conductei, fără a se produce vârtejuri. 3. (GEOL.) Tip de structură, specifică rocilor sedimentare şi unor şisturi. LAMINARIA (cuv. lat.) s. f. Gen de alge brune din mările reci, cu talul lung de peste 1 m, în formă de panglică, fixat de substrat (Laminaria). Unele specii sunt comestibile, fiind bogate în glucide şi geloză, iar altele se folosesc la extragerea iodului şi bromului, în farmacologie sau ca îngrăşământ organic. LAMINAT, -Ă (< lamina) adj., s. n. 1. Adj. Care a fost supus operaţiei de laminare. 2. S. n. Produs metalurgic obţinut prin laminare (ex. blumuri, ţa-gle, profiluri, table, benzi, sârmă etc.). LAMINA (< engl.; {s} lat. lamina „lamă") s. f. 1. (BOT.) Limb (1). 2. (MED.) Strat subţire care face parte din structura unei formaţiuni anatomice compuse. 3. (TEHN.) Corp în formă de lamă sau de fir. LAMINECTOMIE (< fr. {i}; {s} lat. lamina „lamă" + gr. ektome „extirpare") s. f. Ablaţie a procesului spinos şi a celor două lame adiacente, executată în cursul intervenţiilor chirurgicale pe coloana vertebrală sau pe măduva spinării; poate fi practicată şi în sens explorator. LAMINOTOMIE (< fr. {i}; {s} lat. lamina „lamă" + gr. ektome „extirpare") s. f. Secţiune a uneia sau a mai multor lame vertebrale. LAMINOR (< fr.) s. n. 1. Instalaţie formată din doi sau mai mulţi cilindri metalici, asamblaţi cu ajutorul unui cadru care formează o cajă (cajă de I.). Materialul de laminat (în special metal) se trece printre cilindrii I., aflaţi în mişcare de rotaţie, care se găsesc la o distanţă reglabilă, în funcţie de grosimea laminatului. Cilindrii I. pot fi netezi (pentru table, benzi etc.) sau profilaţi (pentru obţinerea diverselor profiluri). 2. Maşină de lucru care laminează (2) produsele de filatură. LAMIZANA, Aboubakar Sangoulâ (n. 1916), general şi om politic din Burkina Faso. Prim.-min. (1966-1971, 1974-1978). Preşedinte al Republicii (1966-1980). LAMJUNG, masiv muntos în Hima-laya, situat pe terit. statului Nepal, la 145 km NV de Kăthmăndu. Alt. max.: 7 937 m (vf. Annapurna II). LAMONT, Johann von (1805-1879), astronom german de origine scoţiană. Prof. univ. la Munchen. Director al Observatorului Bogenhaufen (1835-1879). A calculat datele orbitale ale sateliţilor planetelor Saturn şi Uranus (a cărui masă a determinat-o), a catalogat peste 34 000 de stele; a descoperit (1850) fluctuaţiile câmpului magnetic al Pământului şi existenţa (1862) curenţilor acestuia („Manual de magnetism terestru"). LA MOTHE LE VAYER [la mot la vaie], Frangois de (1588-1672), scriitor şi filozof francez. Tutore (1652-1657) al regelui Ludovic XIV. Istoriograf al Franţei desemnat de rege. Adept al scepticismului („Consideraţii asupra elo-cinţei franceze a timpului nostru", „Asupra virtuţii păgânilor"). LAMOTTE [lamot], £tienne (1903-1983), prelat catolic şi indianist belgian. Prof. univ. la Louvain, unde a predat greaca, sanscrita, filozofia indiană şi limba păli. A tradus, a editat şi a comentat texte budiste („Istoria budismului indian, de la origini până la epoca Sâke", „Spiritul budismului antic"). LA MOTTE-FOUQUe v. Fouquâ, Friedrich baron de La Motte. LA MOTTE-HOUDAR [la mot-udar], Antolne de (1672-1731), scriitor şi teoretician literar francez. Tragedii („Ines de Castro"), ode, fabule. A redeschis polemica dintre „antici" şi „moderni" („Reflecţii asupra criticii", „Reflecţii asupra tragediei"). LAMOUR 24 LAMOUR [lemuT], Dorothy (pe numele adevărat Mary Dorothy Kau-meyer) (1914-1996), cântăreaţă şi actriţă americană de film. Supranumită „fata în sarong“. Vedetă a filmului muzical şi de inspiraţie exotică în anii ’30-’40 („Regina junglei", „Uraganul", „Dansatoarea din Singapore", „Drumul spre Zanzibar", „Drumul spre Maroc"). LAMOUREUX [lamuro], Charles (1834-1899), violonist şi dirijor francez. Iniţiatorul concertelor care-i poartă numele (1881). Propagator al muzicii franceze (E. Lalo, d’lndy, E. Chabrier, E. Chausson) şi al lui Wagner în Franţa. LAMPADAR (< fr.) s. n. 1. Stâlp pe care sunt fixate una sau mai multe lămpi, utilizat la iluminatul străzilor, grădinilor, parcurilor etc. 2. Mijloc de iluminat construit dintr-un complex de elemente, legate de un ,suport vertical. Folosit încă din Antichitatea romană, a cunoscut o continuă evoluţie în privinţa formei şi a materialului din care era făcut: de la cele mai simple forme şi materiale (lemnul), până la I. grandioase, monumentale, în formă de cruce sau circulare, din bronz sau fier bătut, cu motive florale sau figurative (în perioada gotică şi renascentistă), ulterior pictate, aurite, împodobite cu ghirlande de flori (în perioada barocă). L. de sticlă ajunge la modă în sec. 18 (arta veneţienilor devenind celebră în acest sens), perioadă în care este destul de răspândit şi I. din majolică sau porţelan. O dată cu sec. 19, forma şi structura I. se modifică radical datorită folosirii gazului de iluminat şi, ulterior, a curentului electric. LAMPAGIU (< lampă) s. m. (înv.) Cel care aprindea şi stingea lămpile cu gaz şi felinarele pe străzi. LAMPANT (< fr.) adj. Petrol ~ = fracţiune lichidă obţinută în procesul de distilare cu autoaprindere a ţiţeiului între c. 200 şi 300°C. Se întrebuinţează drept combustibil în lămpi de iluminat, în motoarele cu explozie cu raport de compresiune mic etc. Sin. gaz (4). LAMPAS1 (< fr.) s. n. Ţesătură de mătase, originară din China, cu motive decorative mate pe fond satinat, folosit mai ales la capitonarea pieselor de mobilier. LAMPAS2 (< rus.) s. n. Panglică, şnur sau fâşie lată de postav sau mătase cusută pe latura exterioară, în lungimea pantalonilor, la unele uniforme sau costume de ceremonie; vi-puşcă. LAMPĂ (< fr., germ.) s. f. 1. Sursă artificială de lumină, destinată şi semnalizării, controlului etc. ^ L de iluminat (destinată iluminării artificiale). Se folosesc: /. cu combustibil (cu flacără sau cu corp incandescent) şi /. electrice (cu incandescenţă sau becuri electrice şi cu descărcare în gaze). L fluorescentă (electrică, cu descărcare într-un mediu de vapori de mercur, având aplicat pe faţa interioară a tubului un strat de substanţă fluorescentă). 2. L. de lipit = I. cu combustibil folosită pentru încălzirea ciocanului de lipit sau a pieselor destinate lipirii. 3. L. de radio = tub electronic. LAMPEDUSA, insulă italiană în M. Mediterană, în arh. Pelagie, la 205 km SV de Sicilia; 20,2 km?. Oraş pr.: Lampedusa. Pescuit. Staţie radar. Turism. LAMPEDUSA Giuseppe Tomasi di v. Tomasi di Lampedusa, Giuseppe. LĂMPI, Giovanni Battista, cel Bătrân (1751-1830), pictor italian. Portrete ale unor înalte personaje de la curţile din Viena, Sankt-Petersburg, Varşovia, într-un stil elegant şi vioi, îmbinând cu măiestrie nuanţele de brun, albastru şi verde („Arhiducesa Maria Cristina", „Ekaterina a ll-a“, „Portretul contesei Potocka, cu fiica ei“). LAMPION (< fr., it.) s. n. Felinar cu pereţi de material translucid, colorat (hârtie cerată, ţesături, pergament etc.), întrebuinţat la iluminatul festiv al sălilor, parcurilor etc.; lanternă veneţiană. LAMPO, Hubert L6on (n. 1920), romancier, critic şi eseist belgian de expresie flamandă. Reprezentant al realismului magic, combină cotidianul cu elemente fantastice şi onirice pentru a ajunge la o nouă dimensiune psihologică a acestei realităţi („Călărind pe nori", „Diavolul şi fecioara", „Reîntoarcere la Atlantida", „Sosirea lui Joachim Stiller" — capodopera sa). Karl Gottfried Lamprecht LAMPRECHT [lampreht], Karl Gottfried (1856-1915), istoric german. Prof. univ. la Marburg şi Leipzig. Promotor al unei istoriografii germane riguroase (opuse celei promovate de Leopold Ranke), fiind preocupat îndeosebi de istoria civilizaţiei („Introducere în gândirea istorică", „Metoda cultural-istorică"). Lucrări cu caracter economic („Viaţa economică germană în Evul Mediu"). Capodopera sa rămâne monumentala „Istoria Germaniei" (12 voi.). A iniţiat publicarea în Germania a operelor lui N. lorga „Istoria poporului român" şi „Istoria Imperiului Otoman". M. de onoare al Acad. Române (1913). LAMPREjETĂ (< germ., lat.) s. f. Peşte marin (Petromyzon marinus) sau fluvial (L. fluviatilis), cu corpul cilindric şi gura circulară, asemănător cu an-ghila; lungime de c. 1 m. LAMPROFIR (< fr. (i>; {s> gr. lam-pros „strălucitor" + porphyra „purpură") s. n. Rocă eruptivă de filon, de culoare gri închis, bogată în minerale feromag-neziene, având în general o structură mărunt cristalizată sau porfirică. LAMPUGNANI [lampunani], Giovanni Batista (1708-c. 1788), compozitor italian. Muzică instrumentală (trei concerte pentru clavecin, două pentru flaut, sonate pentru vioară). Opere bufe („Artaxerxe", „Didona părăsită", „Contele Ceaşcă") pe texte de Metastasio sau Goldoni. LAMURĂ (lat. *lamnula) s. f. Partea cea mai bună, mai curată, şi mai aleasă dintr-un lucru; floarea, crema, fruntea unui lucru. LAN (< ucr.) s. n. Teren agricol cultivat, de obicei cu cereale, într-o fază avansată de vegetaţie; ogor (3). + P. ext. Plantele cultivate pe acest teren. LANAI, insulă în arh. Hawaii (Oc. Pacific), în statul Hawaii (S.U.A.), situată la 11,5 km V de ins. Maui, de care este separată prin canalul Auau; 365 km2. Relief predominant muntos, cu alt. max. în vf. Lanaihale sau Pa-lawai (1 027 m). Plantaţii de ananas, în 1922, plantatorii de ananas au întemeiat oraşul cu acelaşi nume şi au construit portul Kaulamapau. LANAMETRU (< fr.; {s} lat. lana „lână" + gr. metron „măsură") s. n. Aparat pentru determinarea fineţii fibrelor textile prin proiectarea imaginilor mărite ale acestor fire pe un ecran gradat. LANAO, lac vulcanic în Filipine, situat în partea central-vestică a ins. Mindanao, la poalele de V ale M-ţilor 25 LANDAU Ragang, la 700 m alt.; 340 km2; lungime: 35 km; lăţime max.: 26 km. Cunoscut şi sub numele de Sultan Alonto. LANCANG JIANG, denumirea chineză a fl. Mekong. LANCASTER [laenkastaj, oraş în partea central-vestică a Marii Britanii, pe canalul Lune, la 74 km N de Liverpool; 125,6 mii loc. (1991). Port. fluvial. Ind. chimică (mase plastice), textilă, a mobilei, hârtiei şi alim. Universitate (1964). Castel (sec. 12); biserica St. Mary (sec. 15). Menţionat documentar în 1193. LANCASTER [laenkasta], familie regală engleză. Ramură a familiei Plantagenet. întemeiată de loan de Gaunt, fiul regelui Eduard III, duce de Lancaster (din 1362). Din dinastia de L. au făcut parte Henric IV (1399-1413), Henric V (1413-1422) şi Henric VI (1422-1461, 1470-1471). Conflictul casei de L. cu casa de York (din 1399) a dus la Războiul celor Două Roze (1455-1485), încheiat cu victoria casei de York. Blazonul familiei L. a fost un trandafir roşu. LANCASTER [laenkasta r], Burt (pe numele adevărat Stephen Burton Lancaster) (1913-1994), actor american de teatru şi film. A debutat în 1946 în filmul „Ucigaşii". Aspectul atletic şi zâmbetul fermecător, la care se adaugă o mare expresivitate artistică, îl consacră ca vedetă în aproape toate genurile de film, de la cele de suspans şi de aventură („Vera Cruz“, „Profesioniştii"), până la drame psihologice („Omul care aduce ploaie", „Trapez", „Aeroportul", „Ghepardul", „Grup de familie într-un interior", „Păsărarul din Alcatraz"). Roluri în seriale TV („Moi-se", „Marco Polo", „Logodnicii"). Premiul Oscar: 1960 („Elmer Gantry"). LANCASTER [laenkasta], Sir James (c. 1554-1618), navigator englez. în Burt Lancaster îh filmul „Ghepardul" serviciul lui Sir Francis Drake împotriva Invicibilei Armada (1588). A condus prima expediţie a Companiei Indiilor Orientale (1601). Convins de existenţa Pasajului de Nord-Vest, a susţinut cercetările şi călătoriile pentru descoperirea acestuia. LANCASTER [laenkasta], Joseph (1778-1838), pedagog englez. în 1818 a emigrat în S.U.A. A fundat (1798) la Southwark prima şcoală de ajutor mutual, unde şi-a pus în practică propria metodă educativă, organizând elevii în grupe sau clase, supravegheate de monitori (selectaţi dintre elevii buni), care trebuiau să asigure menţinerea disciplinei şi însuşirea lecţiilor. Ideile sale novatoare (în competiţie cu cele ale lui A. Bell, susţinut de Biserică), expuse în „Sistemul de învăţământ britanic", au influenţat considerabil sistemul educaţional englez din sec. 19. LANCASTERIAN, -Ă (< fr., engl.) adj. Care ţine de lancasterianism, referitor la lancasterianism. LANCASTERIANISM (LANCASTRIA-NISM) (< fr., engl.; n. pr. Lancaster) s. n. Denumire dată sistemului de învăţământ Bell-Lancaster, sistem moni-torial. V. monitor. LANCE (< it.) s. f. Veche armă de atac, formată dintr-un vârf ascuţit de metal montat la capătul unei prăjini de lemn. A fost folosită cu predilecţie de cavalerie, precum şi în turniruri. LANCELOT [la:nslat] (sec. 6), cavaler al „mesei rotunde", erou al mai multor romane medievale franceze din ciclul breton. Apropiat al regelui Arthur, devine amantul soţiei regelui, Gue-nievre. întruchipează tipul cavalerului viteaz, care se bazează pe puterea armelor şi se dăruieşte total femeii iubite. LANCELOT [lăslo], Claude (c. 1615-1695), preot şi gramatic francez. Jan-senist. Autor al unor noi metode pentru învăţarea limbilor latină, greacă, italiană şi spaniolă, create pentru Şcoala de la Port-Royal. împreună cu A. Arnauld, a elaborat „Gramatica generală şi raţională", cunoscută sub numele de „Gramatica de la Port-Royal". Memorii. LANCEOLAT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care are forma unui vârf de lance (ex. frunză I.). ^ Goticul I. = prima perioadă a goticului, caracterizată prin arce şi arcade foarte ascuţite şi ornamente în formă de lance (ex. catedralele din Paris, Chartres ş.a.). LANCHESTER [laentjasta], Frederick William (1868-1946), inginer britanic. Constructor de automobile şi unul dintre creatorii aerodinamicii moderne. în 1894 a conceput teoria zborului expusă în .Zborul planat al păsărilor şi posibilităţile zborului mecanic", pe care a dezvoitat-o ulterior („Aerodinamica" şi „Aerodonetica"). LANCIA, Vincenzo (1881-1937), pilot de curse italian. A câştigat pentru Fiat numeroase competiţii (Marele Premiu al Italiei, 1904). A fondat (1906), la Torino, fabrica de automobile care îi poartă numele, unde a introdus soluţii tehnice de avangardă şi a promovat o linie elegantă a autoturismelor; din 1969, face parte din grupul Fiat. LANCIANI, Rodolfo Amadeo (1847- 1929), arheolog italian. Prof. univ. la Roma. Importante descoperiri la Roma, Tivoli, Ostia, concretizate în numeroase lucrări („Roma antică în lumina descoperirilor moderne", „Distrugerea Romei antice. O schiţă a istoriei monumentelor"). I se datorează harta detaliată a Romei („Forma Urbis Romae"), în care se reflectă întreaga istorie a procesului de urbanizare a oraşului antic, medieval şi modern. M, de onoare al Acad. Române (1920). LANCISI, Giovanni Maria (1654-1720), medic şi botanist italian. Prof. de anatomie la Colegiul Sapienţei din Roma. Considerat primul igienist modern. A asociat existenţa malariei cu ţânţarii, recomandând desecările ca măsură preventivă. Studii despre originea aneurismelor („De motu cordis et aneurysmatibus"). LANCRET [lâkre], Nicolas (1690-1743), pictor, desenator şi gravor francez. Scene galante, aspecte din lumea teatrului şi din viaţa cotidiană într-un stil elegant, rafinat, plin de culoare şi graţie („Lecţia de muzică", „Balansoarul", „Cele patru anotimpuri" — simbolizând etapele vieţii), influenţate de Watteau; ilustraţie de carte. LAND [lant] (cuv. germ.) s. n. (în Austria şi în Germania) Unitate administrativă autonomă, având organ legislativ (Landtag) şi guvern propriu. LAND [laend], Edwin Herbert (1909- 1991), inventator american. Cercetări fundamentale şi invenţii în domeniul polarizării luminii; a inventat aparatul fotografic polaroid care permite obţinerea rapidă a fotografiei, iniţial în alb şi negru (1947), apoi color (1963). LANDAU, Edmund (1877-1938), matematician german. Contribuţii ia te- LANDAU 26 Lev Davidovici Landau oria numerelor şi a funcţiilor. A introdus un sistem de simboluri pentru a exprima relaţia dintre două funcţii f şi g în jurul unui punct comun a (simbolurile lui L.). LANDAU, Lev Davidovici (1908-1968), fizician rus. Prof. univ. la Moscova. Specialist în fizică teoretică şi magnetism, a emis, independent de L. Neel, ipoteza câmpului magnetic molecular negativ (1933). Contribuţii la teoria particulelor elementare (teoria neutrinului), în mecanica cuantică şi în fizica corpului solid; a pus bazele hidrodinamicii cuantice (teoria super-fluidităţii heliului lichid). Premiul Nobel pentru fizică (1962). LANDĂ (< fr.) s. f. Câmpie litorală de pe ţărmurile Oc. Atlantic (G. Bis-caya) acoperită cu nisipuri fixate (prin vegetaţie) sau mobile. LAND£, Alfred (1888-1975), fizician teoretician american, de origine germană. Prof. univ. la Tubingen. Din 1931 s-a stabilit în S.U.A., devenind prof. la Univ. Columbus (Ohio). Cercetări în spectroscopia atomică, a elaborat „teoria efectului Zeeman“ (1921) şi a introdus, în mecanica cuantică, factorul L (1922). LANDER, Harald (pe numele adevărat Alfred Bernhardt Stevnsborg) (1905-1971), balerin şi coregraf danez. Stabilit în Franţa (1956). Elev al lui M.M. Fokin. Prim solist (1929-1945) şi director (1930-1951) al Baletului Regal Danez şi al Operei din Paris (1953-1962). Coregrafia unor balete cu temă folclorică sau în genul mimic („Bolero“ după Ravel, „Primăvara la Viena“ după Schubert, „Concertul stelelor" după Bartok). Contribuţii teoretice. LANDET (LANDIr), Jean Baptiste (7-1748), dansator şi coregraf francez. Maestru de balet la Curtea regală suedeză (1727). Din 1730, profesor de dans la Sankt-Petersburg, fiind unul dintre întemeietorii şcolii de dans de aici, nucleu al viitoarei Şcoli a Teatrului Imperial. A introdus dansul clasic în Rusia. LANDGRAF (cuv. germ.) s. m. Titlu princiar acordat în perioada de început a Imperiului German, echivalent conţi-lor sau chiar ducilor. LANDI, Stefano (1587-1639), compozitor italian. Creaţie polifonică (madrigale şi muzică sacră). Pionier al stilului monodie (cantate, muzică scenică). Opere („Moartea lui Orfeu“). LANDI, Stefano (pe numele adevărat Stefano Pirandello) (1895-1972), scriitor italian. Fiul lui L. Pirandello. Versuri („Formele") şi romane („Zidul casei"), dar mai ales piese de teatru care prezintă, într-o atmosferă de mare tensiune dramatică, viaţa de familie („Casa cu două etaje“, „O treaptă mai jos“, „Şcoala taţilor"), precum şi aspecte vizând nedreptatea şi suferinţa („Cel mai mare sacrilegiu"). LANDINO, Francesco (c. 1325- 1397), muzician şi poet italian. Supranumit „Francesco cel orb", a activat la Florenţa, ca fabricant de orgi, cantor, poet, compozitor şi organist. Principalul reprezentant al curentului „Ars nova" în Italia. Lucrări predominant vocale, deseori pe texte proprii. Creatorul genului ballata. LANDIS [laendis], John (n. 1951), cineast american. Filme de mare succes, exploatând comicul „demenţial" („A râde pentru a râde", „Totul într-o noapte", „Principele îşi caută soţie", „Proştii"). LĂNDLER [lendlor] (cuv. germ.) s. n. Dans popular austriac şi bavarez, din sec. 18, premergător valsului, cu măsură ternară şi tempo moderat; melodia corespunzătoare acestui dans. LANDOLFI, Tommaso (1908-1979), scriitor italian. Romane bazate pe jocul fanteziei şi al fascinaţiei pentru paradox, prezentând, într-o manieră accentuat ironică, conflictul dintre raţiune şi instincte („Piatra lunară", „O iubire din timpul nostru"). Eseuri („Coşul cu melci"). Traduceri din Gogol, LANDOU (< fr.) s. n. 1. Trăsură mare şi luxoasă, cu patru locuri aşezate faţă în faţă; coşul, format din două părţi, se poate ridica sau coborî după necesitate. Denumită după oraşul german Landau, unde a fost construită prima oară. 2. Cărucior mare, acoperit, pentru copii. LANDOWSKA [landofska], Wanda Louise (1879-1959), clavecinistă şi pianistă poloneză. Stabilită în Franţa (1900), apoi în S.U.A. (1941). Principala reprezentantă a curentului de reînnoire a muzicii şi instrumentelor vechi (din 1903); a înfiinţat (1925) lângă Paris o şcoală particulară de interpretare a muzicii vechi. A resuscitat interesul pentru clavecin, generând modernizarea acestuia, realizat tehnic de Pleyel (două claviaturi, 16 pedale) şi revitalizând maniera de interpretare, căreia i-a conferit potenţe coloristice şi inventivitate. Repertoriu amplu, înregistrări. Cursuri de măiestrie; studii îndeosebi despre creaţia lui J.S. Bach. LANDOWSKI, Marcel (n. 1915), compozitor francez. Discipol al lui Honegger. Muzician independent, neîn-scriindu-se în curentele avangardei. Opere pe subiecte reflectând problemele contemporane, cu un limbaj relativ modern şi cu largă adresabilitate („Ventrilocul", „Nebunul"). LAND RAS (< engl.; cuv. danez „rasă de ţară") s. m. (ZOOT.) Rasă de porci creată în Danemarca. De culoare albă şi cu corpul foarte lung; bună producătoare de carne. LANDSAT, program de lansare a unor sateliţi americani pe orbite plane (1972-1982), urmărind susţinerea unor cercetări ştiinţifice cu privire la mediu, geografie, geofizică, meteorologie şi fotogrammetrie. LANDSBERG, Grigori Samuilovici (1890-1957), fizician rus. Prof. univ. la Moscova. Contribuţii în optică şi spectroscopie („Optica"); împreună cu L.l. Mandelştam şi în paralel cu C.V. Raman, a cercetat fenomenele de difuzie combinată şi selectivă a luminii. LANDSBERGIS, Vytautas (n. 1932), om politic şi muzicolog lituanian. Prof. la Conservatorul din Vilnius. Fondator şi animator al mişcării lituaniene de independenţă Sajudis. Preşedinte al Partidului Conservator (din 1993) şi al Adunării Naţionale (şeful statului 1990- 1992). LAND’S END [laendz end] (în engl. „capătul pământului"), cap în extremitatea de SV a pen. Cornwall (Marea Britanie), situat la 50°3' lat. N şi 5°44' long. V. LANDSHUT [lantshu:t], oraş în SE Germaniei (Bavaria), pe râul Isar, la 393 m alt., la 55 km NE de Munchen; 55,7 mii loc. (1992). Nod rutier. Constr. de maşini şi aparate electrice; produse textile, chimice (lacuri), de sticlărie şi 27 LANGE Landshut. Biserica Sankt Martin alim. (bere, ciocolată, tutun). Mobilă. Aşezarea a fost întemeiată în 1204 în jurul unei cetăţi fortificate, Trausnitz, în interiorul căreia s-a construit capela Sankt Georg (1210-1220). A devenit oraş în 1279. Mănăstire dominicană (1271); bisericile cisterciană Seliqenthal (1232), Sankt Blasius (1271-1386) şi Sankt Martin (1390-1432), în stil gotic. Primărie (sec. 14); castel în stil renascentist (1536-1540, cu refaceri din 1780). Biserica Iezuiţilor (1631-1641). între 1800 şi 1826 a fost sediul Universităţii bavareze. LANDSKNECHT (cuv. germ.) s. m. (în sec. 15-17, în Germania) Soldat pedestru în slujba oraşelor sau a principilor; p. ext. mercenar. LANDSMÂL [landsmo:!] (cuv. norvegian) subst. v. riksmâl. LANDSTEINER [laend/tainer], Karl (1868-1943), chimist şi medic american de origine austriacă. Stabilit în S.U.A. (1922). Prof. univ. la Viena şi New York. Unul dintre fondatorii imu-nologiei. A descoperit (1900) grupele sangvine la om, pe care le-a clasificat în: A, B, AB, 0 (1909), punând bazele ştiinţifice ale tratamentului prin transfuzii şi a descoperit (1940, împreună cu A.S. Wiener) factorul Rhesus (Rh negativ şi pozitiv). A studiat poliomielita, demonstrând (1909, împreună cu E. Popper) natura infecţioasă a acesteia. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1930). LANDŞAFT (< germ.) s. n. Porţiune din învelişul geosferic care posedă trăsături proprii, diferite de cele ale porţiunilor învecinate de care este despărţită prin limite naturale; se caracterizează printr-o anumită formă a interacţiunii dintre relief, climă, ape, soluri, vegetaţie, faună şi activitatea omului; peisaj geografic. LANDTAG [lantak] (cuv. germ.) s. n. 1. (în Evul Mediu, în principatele ger- mane) Adunarea reprezentanţilor pe stări (nobilimea, clerul şi oraşele). 2. (în Germania până în 1934 şi în Austro-Ungaria) Organul reprezentativ al puterii. 3. (în Austria şi Germania) Organul legislativ al unui land; dietă. 4. Denumirea parlamentului din Liech-tenstein. LAN FRANCO (LANFRANCHI) da Milano (7-1306), chirurg italian. Stabilit la Paris (1290). Fondatorul şcolii franceze de chirurgie. A introdus folosirea cuţitului, a cauterului, legarea arterelor, sutura organelor lezate, folosirea opiului pentru diminuarea durerilor la răniţi. Lucrări: Chirurgia magna şi Chirurgia parva. LANFRANCO di Pavla (c. 1005-1089), călugăr benedictin italian. A învăţat la abaţia din Bec, al cărei prior a devenit (1046) şi unde a avut ca discipoli o serie de personalităţi ale epocii (Anselm de Canterbury). Consilier al lui William Cuceritorul, a devenit episcop de Canterbury (din 1070), contribuind la refacerea catedralei şi la reorganizarea Bisericii anglicane. Autor al unui tratat despre euharistie, devenit clasic în Evul Mediu („Liber de corpore et sanguine Domini"). LANG [laef]], Andrew (1844-1912), etnograf, antropolog, folclorist, mitolog Kaii Landsteiner Fritz Lang şi poet scoţian. Lucrări asupra folclorului şi miturilor („Cutumă şi mit“, „Mit, ritual şi religie", „Formarea religiei", „Secretul totemului"). Versuri („Iarba Parnasului"). LANG, Frltz (1890-1976), regizor şi scenarist american de origine austriacă. Stabilit în S.U.A. (1934) şi naturalizat (1939). Promotor al expresionismului. Având ca teme predilecte moartea, destinul şi puterea, filmele sale realizate în Germania („Moartea obosită", „Dr. Mabuse", „Nibelungii", „Me-tropolis", „M — Un oraş îşi caută ucigaşul"), apoi în Franţa şi S.U.A. („Bestia umană", „Sunt nevinovat", „Şi călăii mor"), denunţă violenţa şi intoleranţa pe care le poate ascunde respectabilitatea burgheză şi instituţiile democratice. LANGDON [laeqdn], Harry (1884- 1944), actor, scenarist şi producător american de cinema. Provenit din music-hall, s-a afirmat în perioada comediei mute burleşti, creând tipul „inocentului" („Primii pantaloni lungi", „Sunt un vagabond", „Spectacolul străzii", „Legănându-se într-un curcubeu"). LANGE [Işq0], Cari Georg (1834-1900), medic şi psiholog danez. Prof. univ. la Copenhaga. Independent de W. James, a elaborat teoria emoţiilor, cunoscută ca teoria James-L. LANGE [laga], Christlan Lous (1869-1938), istoric, diplomat şi om politic norvegian. Prof. univ. la Oslo. Secretar general al Uniunii Interparlamentare (1909-1933). Unul dintre cei mai înverşunaţi susţinători ai mişcării pacifiste internaţionale Lucrări: „Arbitrajul internaţional obligatoriu", „Războiul civil european", „Istoria internaţionalismului". Premiul Nobel pentru pace (1921), împreună cu Karl Hjalmar Branting. LANGE [laga], David Russell (n. 1942), om politic neozeelandez. Laburist. De mai multe ori ministru şi prim-min. (1984-1989). A intervenit cu fermitate împotriva experienţelor nucleare care provocau daune sistemului ecologic al ţării sale. LANGE [laeq], Dorothea (1895-1965), fotograf american. Pionieră a reportajului socio-politic căruia îi conferă valoare de document istoric. Se remarcă cu reportajele din perioada 1935-1942 despre condiţiile de viaţă ale muncitorilor agricoli din statele sud-americane şi prin cele efectuate în Asia şi Orientul Apropiat („Un exod american", „Mamă emigrantă"). LANGE 28 LANGE [lange], Friedrich Albert (1828-1875), filozof german. Prof. univ. la Zurich şi Marburg. Adept al neokantianismului, critică materialismul pentru încercarea de a da o explicaţie de ansamblu a realităţii, având astfel un caracter speculativ („Istoria materialismului"). LANGE [laerp], Jessica (n. 1949), actriţă americană de film. Roluri în registrul dramatic şi comic, interpretate cu eleganţă şi delicateţe („King Kong“, „Frances", „Poştaşul sună întotdeauna de două ori“, „Promontoriul groazei"). Premiul Oscar: 1982 („Tootsie"), 1991 („Cer albastru"). LANGE [lage], Martin (1753-1792), medic german din Transilvania. Cercetări valoroase în domeniul bolilor epidemice, în special asupra ciumei şi hepatitei epidemice ^„Istoria icterelor epidemice"). LANGELAND [lagelan], insulă daneză în SV M. Baltice, între ins. Fionia la NV şi ins. Lolland la ESE, în partea de S a str. Storebaelt; 285 km2. Oraşe pr.: Bagenkop, Rudkobing. LANGEN [Işgen], Eugen (1833-1895), inginer german. A construit, împreună cu A.N. Otto, primul motor cu ardere internă, cu electroaprindere (1867). LANGENSCHEIDT KG., holding al grupului de edituri cu acelaşi nume, fondat în 1856, la Berlin, de Gustav Langenscheidt (1832-1895), care a elaborat o serie de metode de învăţare a limbilor străine fără profesor şi, împreună cu Ch. Toussaint, o metodă cu sistem propriu de transcriere fonetică. Programul editorial este axat în special pe dicţionare şi lucrări de lingvistică (în 32 de limbi), casete audio şi video, soft-uri cu materiale didactice şi programe de training. LANGER [lagger], Frantiăek (1888- 1965), medic şi scriitor ceh. Povestiri inspirate din realităţile siberiene ale primului război mondial (a luptat în Legiunea cehoslovacă împotriva bolşevicilor în Războiul civil) sau din viaţa periferiei oraşului Praga („Lupul de fier", „Băieţii şi pumnalul"). Se afirmă în special ca dramaturg („Cămila trece prin urechea acului" — comedie, „Periferie", „îngeri printre noi"). LANGERHANS [lagarhans], Paul (1847-1888), patolog şi anatomist german. Prof. univ. la Freiburg. A descris celulele glandulare aflate în ţesutul pancreatic, care secretă glucagon şi insulină (insulele L.). W f ’ij MM - mm ÎJ â Paul Langevin LANGERON [lăjro], Alexandre, conte de (1763-1831), general rus de origine franceză. Participând la războaiele ruso-turce din 1787-1792, 1806-1812 şi 1828-1829, a cunoscut îndeaproape Ţara Românească şi Moldova, lăsând informaţii valoroase despre acestea. LANGEVIN [Iă30vl], Andrâ (n. 1927), scriitor canadian de limbă franceză. Romane sumbre scrise într-un stil realist, nervos şi precis, în care eroii sunt marcaţi de sentimentul înstrăinării şi de crize de conştiinţă („Pulbere peste oraş", „Timpul bărbaţilor", „Elanul Ame-ricii", „Un lanţ în parc"). LANGEVIN [lâjave], Paul (1872-1946), fizician francez. Persecutat de nazişti, a plecat (1944) în Elveţia, de unde, la sfârşitul aceluiaşi an, s-a reîntors la Paris. Prof. la College de France; a condus, după P. Curie (1904), Şcoala de fizică şi chimie industrială din Paris. Contribuţii în magnetism (o teorie a dia- şi paramagne-tismului), în teoria cinetico-moleculară, a relativităţii, în studiul radiaţiilor X, la ionizarea gazelor. Primul care a utilizat ultrasunetele pentru semnalizarea subacvatică şi detectarea submarinelor (1916); a elaborat metoda de obţinere a ultrasunetelor cu ajutorul cuarţului piezo-electric (1917). Lucrări de filozofie a ştiinţelor. LANGGĂSSER [Işngeser], Elisabeth (1899-1950), scriitoare germană. Versuri („Tropicul mielului", „Poeziile zodiacului"). Romane într-un stil încărcat de simboluri, metafore şi elemente mitologice („Sigiliul de neşters", „Argonauţii din Brandenburg"). LANGGBEINIT (< fr. {i» s. n. Sulfat de potasiu şi magneziu cristalizat în sistemul cubic, incolor şi cu un luciu sticlos. Apare în zăcăminte evaporitice de săruri delicvescente (în România la Găleanu — Târgu Ocna). LANGHANS 1. Cari Gotthard L. (1732-1808), arhitect german. Pionier al neoclasicismului, a fost inspirat de arhitectura greacă (Palatul Hatzfeld din Breslau (Wroc+aw), Poarta Brandenburg — capodopera sa — din Berlin, Palatul de marmură din Potsdam, teatrele din Charlottenburg, Potsdam şi Berlin). 2. Cari Ferdinand L. (1782-1869), arhitect german. Fiul lui L. (1). Consilier regal. Specializat în construcţia de teatre. Lucrări pr.: Banca comercială, Biserica „Celor 11 000 de fecioare" la Breslau (Wroclaw), reconstrucţia Operei din Berlin (după incendiul din 1843), teatrele din Stettin (Szczecin), Dessau, Liegnitz (Legnica), „Victoria" din Berlin, Noul teatru din Leipzig. LANG [leg], K.D. (pe numele adevărat Kathryn Dawn Lang) (n. 1962), cântăreaţă canadiană. Se lansează în domeniul muzicii country, apoi se orientează către o muzică eclectică. Premii Grammy pentru albumele „Absolute Torch and Twang" şi „Ingenue". Ultimul L.P. „Invisible Summer". LANGHIAN, etaj al Miocenului mediu dezvoltat în facies marin. Termen introdus (1865) de geologul italian Lorenzo Pareto pentru depozitele din colinele Langhe din N Italiei. LANG LAI S [lâgle], Jean (1907-1991), organist şi compozitor francez. Orb din copilărie. Elev al lui Marcel Dupre şi Paul Dukas. Organist titular la Sainte-Clotilde, din 1945. Prof. la Schola cantorum din Paris. Virtuoz şi improvizator excepţional, a susţinut recitaluri în întreaga lume. Lucrări în manieră clasică, religioase sau dedicate orgii. LANGLAND [leeglend], William (c. 1330-c. 1400), poet englez. I se atribuie poemul de largă popularitate „Petre Plugarul", în care, sub forma unei viziuni alegorice ale cărei personaje simbol sunt Conştiinţa, Raţiunea, Regele şi Foamea, investighează profunzimile sufleteşti ale omului de rând, întruchipând aspiraţiile unei umanităţi revoltate de corupţie, necinste şi goana după îmbogăţire. LANGLEY [laegli], vârf în M-ţii Sierra Nevada, în partea central-sudică a statului California (S.U.A.). Alt.: 4 276 m. LANGLEY [laegli], Samuel Pierpont (1834-1906), astronom, fizician şi pionier al aviaţiei american. Director al Observatorului din Allegheny (Univ. Pennsylvania), prof. la Institutul Smith-sonian din Washington. Cercetări privind petele solare şi stabilirea con- 29 LANSBURY Irving Langmuir stantei solare. A inventat (1881) bolometrul, cu ajutorul căruia a studiat razele infraroşii. Contribuţii în aerodinamică; a construit (1896) un aeroplan, efectuând câteva zboruri. LANGLOIS [lâglua], Jean Charles (1789-1870), ofiţer şi pictor francez. Cunoscut pentru tablourile cu subiect militar într-o viziune panoramică („Bătălia Moscovei", „Incendiul Moscovei", „Cucerirea Malakofului"), aflate majoritatea la Versailles. LANGMUIR [laegmjuar], Irving (1881-1957), chimist şi fizician american. Contribuţii în tehnica vidului (pompa de difuzie cu mercur), electricitate (emisiunea termoelectronică, descărcări în gaze) şi la studiul sistemelor co-loidale. Inventator al becului electric cu atmosferă gazoasă. I se datorează teoria valenţei electrochimice. A obţinut hidrogenul atomic (1912) şi a studiat absorbţia pe suprafaţa solidelor. Studii privind structura atomului de heliu; a obţinut temperaturi apropiate de zero absolut. Premiul Nobel pentru chimie (1932). LANG0Y [lagloi], insulă norvegiană în arh. Vesterâlen, în Marea Norvegiei, în apropierea ţărmului de NV al Norvegiei; 860 km2. Relief deluros cu alt. max. de 760 m. Oraşe pr.: Sortland, B0, Eidsfjord. LANGRES [lâ:gr], Plateau de ~, regiune de podiş calcaros în partea central-estică a Franţei, la N de Dijon. Alt. max.: 516 m. Formează cumpăna de ape dintre bazinele fl. Sena şi a râului Saone. Climă continentală. De aici izv. Sena şi afl. său Marna, precum şi câţiva afl. ai râului Saone. LANGUEDOC [lâgdok], provincie istorică în partea de S a Franţei, situată între Masivul Central Francez (la N), fl. Rhone (E), G. Lion (SSE) şi fl. Ga-ronne (V). Oraşe pr.: Toulouse, Nîmes, Montpellier, Castres ş.a. Expl. forestie- re, de bauxită, plumb, zinc şi cărbuni. Cereale. Pomicultură şi viticultură (denumire a unor soiuri de vin celebre). Creşterea oilor. Pescuit. LANGUROS, -OASĂ (fr.) adj. Sentimental, galeş, drăgăstos. LANGUSTĂ (< fr.; {s> lat. locusta „lăcustă") s. f. Crustaceu decapod marin, de c. 30-50 cm lungime, cu carapacea acoperită de ţepi şi lipsită de rostru, antene lungi şi puternice şi fără cleşti (Palinurus vulgaris). Trăieşte în Oc. Atlantic şi în M. Mediterană. Comestibilă, este pescuită intens. LAN IER [lanjar], Sidney (1842-1881), scriitor american. Romane inspirate din propria experienţă de război („Crinii tigraţi"). Versuri remarcabile prin sensibilitatea melodică şi inte'nsitatea sentimentului transmis („Mlaştinile lui Glynn", „Simfonia"). Critică literară („Shakespeare şi predecesorii săi"). LANfN 1. Vârf vulcanic în M-ţii Anzi, situat în parcul naţional cu acelaşi nume, la graniţa dintre Argentina şi Chile. Alt: 3 776 m. 2. Parc naţional în NV Argentinei, la graniţa cu Chile, situat pe versantul de E al M-ţilor Anzi; 379 mii ha. întemeiat în 1937. Cuprinde vârfuri semeţe, 25 de lacuri (Huechu-lafquen, Rinihue ş.a.), păduri şi o faună specific andină (puma, condor ş.a.). Turism. LANITAL (< fr. {i}; {s} it. Ian[a] iial[iana] „lână italiană") s. n. Fibră textilă chimică, obţinută din cazeina aflată în lapte, care, ca proprietăţi, se aseamănă cu lâna şi, în amestec cu aceasta sau cu alte fibre, se întrebuinţează la fabricarea unor ţesături şi tricotaje asemănătoare celor de lână; lână artificială. LANKESTER [laeqkastar], Sir Edwin Ray (1847-1929), zoolog britanic. Prof. univ. la Londra şi Oxford. Director la Muzeul Britanic de Istorie Naturală (1898-1907). Contribuţii în domeniile anatomiei comparate, parazitologiei şi antropologiei („Degenerarea", „Lucruri mari şi mici"). LANNER [la:n©r], Joseph Franz Karl (1801-1843), compozitor şi violonist austriac. Autor a peste 200 de valsuri, galopuri ş.a. Considerat, alături de J. Strauss-tatăl, părintele valsului vie-nez. Iniţial, şi-a denumit lucrările lăndler. LANNES [lan], Jean, duce de MONTEBBELLO (1769-1809), mareşal francez. S-a remarcat în campaniile din Italia (1796-1797), în expediţia din Egipt (1798-1799) şi în bătăliile de la Austerlitz (1805), Jena (1806), Fried-land (1807). Rănit mortal în bătălia de la Essling, LANNOY [lanua], Ghillebert de ~ (1386-1462), cavaler burgund. Sol al ducelui Burgundiei şi al regelui englez Henric V. A călătorit prin mai multe state din Europa, ajungând, în 1421, şi la Curtea lui Alexandru cel Bun. Scrierile sale cuprind şi informaţii referitoare la Moldova şi îndeosebi descrierea Cetăţii Albe. LANOLINĂ (< fr. {i}; {s} lat. Iana „lână" + oleum „ulei") s. f. Produs semisolid, gras-ceros, secretat de pielea oilor şi extras prin prelucrarea lânii acestora; se foloseşte în industrie, în industria farmaceutică şi cosmetică. LANOUX [lanu], Armând (1913— 1983), scriitor francez. Poeme influenţate de Verlaine şi Apollinaire („îmblânzitorul de umbre"). Romane de mare popularitate, promovând un naturalism întârziat, într-o manieră romantică, în care face elogiul vieţii („Când marea se retrage", „Adio viaţă, adio dragoste"). Biografii romanţate („Bună ziua Domnule Zola"). LANSA (< fr.) vb. I tranz. 1. A pune în fabricaţie, în circulaţie etc.; a emite, a difuza, a răspândi ♦ Tranz. şi refl. A (se) face cunoscut, a (se) afirma. 2. A arunca ceva cu putere. ♦ Refl. A se arunca, a se avânta; a se angaja cu îndrăzneală într-o acţiune. 3. A face să pornească o navă cosmică; a trece în stare de plutire liberă o navă nouă sau care a fost ridicată din apă pentru reparare. 4. (INFORM.) A porni un program. LANSATOR (< lansa) s. n. Dispozitiv pentru lansarea bombelor, a rachetelor sau a torpilelor. LANSBURY [laensbari], Angela (n. 1925), actriţă britanică de film. Roluri compuse cu acurateţe, fantezie şi vioiciune („Bufonul regelui", „Candidatul din Manciuria", „Femeia dispărută", „Oglinda spartă", „Doamna Arris la Paris"). Şi-a câştigat o mare popularitate prin serialul TV „Verdict: crimă". Langustă L’ANSE AUX MEADOWS 30 L’ANSE AUX MEADOWS [lans eu medeuz], sit în NE Canadei (New-foundland). Aici se găsesc urme ale debarcării normanzilor; reprezintă prima aşezare a europenilor în Lumea Nouă. Declarat Parc Naţional Istoric (1977). LANSEL [la:nsel], Peider (pseudonimul lui P.l. Derin) (1863-1943), scriitor ladin. Prin lirica („Colanul de ambră", „Vechea călimară", „Fântâna care seacă") şi povestirile sale („Rododendronii albi şi alte povestiri"), a urmărit modernizarea formei şi a tematicii literaturii retoromane. LANSETĂ (< fr.) s. f. Unealtă formată dintr-o vargă de pescuit având o structură specială din bambus sau fibre de sticlă şi mase plastice, care dă posibilitatea aruncării la distanţă .mare. Are un mecanism de fixare a mulinetei şi inele pentru dirijarea firului în timpul lansării. LANSING [Isensirj], oraş în NNE S.U.A., centrul ad-tiv al statului Michigan, situat în partea central-su-dică a pen. Lower (aflată între lacurile Michigan şi Huron), la confl. râurilor Grand, Red Cedar şi Sycamore, la 130 km NV de Detroit; 125,7 mii loc. (1996). Aeroport. Piaţă agricolă. Ind. metalurgică. Constr. de automobile, camioane, tractoare, maşini-unelte, motoare Diesel, pompe, accesorii aeronautice ş.a. Produse chimice şi alim. Universitate (1855), Capitoliul (1873-1878). Fundat în 1847. LANSING [laensii]], Robert (1864-1928), jurist şi om politic american. Secretar de stat al S.U.A. (1915— 1920). Rol important la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). A intrat în divergenţă cu preşedintele W. Wilsdn privind constituirea Societăţii Naţiunilor. LANSKOY, Andrâ (1902-1976), pictor francez de origine rusă. Influenţat de abstracţionism. Lucrări nonfigurative, influenţate de arta populară rusă, în care accentul cade pe valoarea expresivă a culorii („Secerişul", „Logodnica în doliu", „Nopţi de mai"). Tapiserii. LANSON [lâso], Gustave (1857-1934), critic şi istoric literar francez. Prof. univ. la Sorbona. întemeietor al şcolii, de critică literară istoristă, obiectivă şi erudită („lansonismul"). în viziunea sa, critica literară trebuie să fie riguros ştiinţifică şi istorică, bazată pe o vastă documentare („Istoria literaturii franceze", „Manual bibliografic al literaturii franceze moderne de la 1500 până în zilele noastre", „Boileau", „Cor-neille", „Voltaire"). LANSTON [laensten], Tolbert (1844-1913), inventator american. A construit maşina de tipărit monotip (1887). LANTAN (< fr. {i>; {s} gr. lanthano „a fi ascuns") s. n. Element chimic (La; nr. at. 57, m. at. 138,91) din grupa pământurilor rare. Formează combinaţii în starea de valenţă 3. în diferite combinaţii se foloseşte la fabricarea sticlelor optice şi la construirea laserilor. A fost descoperit (1839) şi izolat de Cari G. Mosander. LANTANOIDE (LANTANIDE) (< fr.) s. n. pl. Elemente cu numerele atomice 57-71 (lantan, ceriu, praseodim, neodim, prometiu, samariu, europiu, gadoliniu, terbiu, disprosiu, holmiu, er-biu, tuliu, yterbiu şi luteţiu) din grupa pământurilor rare. Au valenţa 3. Sunt foarte asemănătoare după structura învelişurilor electronice şi după proprietăţile fizice şi chimice. LANTAU, insulă chineză în NV Mării Chinei de Sud (Hong Kong), la V de ins. Hong Kong, de care este separată prin canalul Lamma; 93 km2. Relief deluros, cu alt. max. în vârful cu acelaşi nume (858 m). Oraşe pr.: Mui Wo, Tai O, Tung Chung. LANTERNĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Aparat sau dispozitiv de iluminat, constituit dintr-o carcasă de metal sau material plastic, prevăzută la unul din capete cu un lăcaş care adăposteşte, în spatele unui geam transparent, o sursă de lumină (ex. I. fixe pentru iluminatul public, I. mobile de buzunar, I. montate pe locomotive, automobile, biciclete etc.). L. veneţiană = lampion. 2. (FIZ.) L. magică = aparat de proiecţie primitiv, prevăzut cu o sursă de lumină şi cu una sau mai multe lentile care servesc la proiectarea figurilor desenate sau fotografiate pe plăci de sticlă. Inventarea ei (c. 1646) este atribuită lui Athanasius Kircher. 3. (CHIM.) Aparat de control prevăzut cu vizor de sticlă, intercalat în conducte pentru urmărirea curgerii şi aspectului produselor lichide; felinar. 4. (TEHN.) Mecanism de schimbare alternativă a sensului unei mişcări de rotaţie, folosit la unele maşini de tors fibre liberiene pentru înfăşurarea semitortului, la unele maşini de bobinat firul pe mosoare şi la unele mecanisme ale războaielor de ţesut (mecanisme Jacquard). 5. (ZOOL.) Lanterna lui Aristotel = aparatul masticator al ariciului-de-mare. Este constituit din 20 de piese cal-caroase acţionate de musculatură cu rol în triturarea hranei. 6. Peşte-lan-ternă = nume generic pentru speciile de peşti mici (2,5-15 cm), de mare adâncime, din familia Myctophidae, cu gura şi ochii mari, organe luminoase pe cap, ventral şi la baza cozii; după modul de aranjare al acestora au fost identificate peste 150 de specii. LANTERNOU (LANTERNON) (< fr.) s. n. (ARHIT.) (în arhitectura barocă) Mică turlă cu ferestre separate prin colonete, aflată la cheia unei cupole sau în partea superioară a unei scări spiralate care le luminează. LANŢ (< bg.) s. n. 1. Şir flexibil de inele, zale, plăci etc. asamblate între ele, folosit pentru legare, tracţiune, transmiterea mişcării etc. <0* L de ha-vat = organ al unor maşini de havat care poartă cuţitele şi le imprimă mişcarea necesară pentru tăierea rocilor. L. cinematic = sistem de organe de maşină (elemente) legate prin cuple cinematice, care serveşte la trasmiterea sau/şi la transformarea mişcării. ♦ Lănţişor (2). ♦ Lucrătură cu croşeta constând din ochiuri simple, înlănţuite. 2. Fig. Legătură puternică. + Captivitate; robie. 3. Şir continuu de elemente de acelaşi fel (ex.: I. de restaurante, I. de hoteluri); brâu (5). L. de munţi = catenă muntoasă, sistem muntos. L. de trăgători = formaţie de luptă în care militarii sunt dispuşi şi acţionează pe aceeaşi linie de front, la intervale de câţiva paşi unul de altul. 4. (CHIM.) Reacţie în lanţ v. reacţie. 5. Succesiune de evenimente legate între ele (ex. I. de dezintegrare nucleară), de obiecte aflate într-o relaţie unele cu altele sau de elemente anatomice asemănătoare (ex. I. ganglionar). 6. (BIOL.) L. trofic = serie de organisme care, succesiv, în cadrul unui ecosistem, consumă sau sunt consumate la rândul lor; reprezintă calea prin care materia şi energia circulă prin ecosistem; lanţ alimentar (ex.: erbivor-car-nivor, parazitar, detrital). LANTETĂ (< germ., fr.) s. f. 1. (MED.) (înv.) Instrument chirurgical având o lamă cu două tăişuri, care se folosea la vaccinări, incizii etc. 2. Unealtă în formă de lopăţică utilizată în turnătorie pentru netezirea şi repararea formelor. 3. (ZOOL.) Fiecare dintre fulgii lungi şi subţiri, cu un colorit viu, situaţi în jurul gâtului şi pe regiunea şalelor la unele păsări (ex. la cocoş). LANUGO (< fr.; {s} lat. lanugo „tulei, puf") s. n. 1. (ANAT.) Păr fin care acoperă unele regiuni ale corpului la făt şi la copilul nou-născut, exceptând pal- 31 LAOS mele şi tălpile. 2. (BOT.) Puf Ia plante sau la fructe. LANOS, oraş în Argentina, în conur-baţia Buenos Aires, situat la 9 km S de acesta; 466,8 mii loc. (1991). Ind. metalurgică, constr. de automobile, textilă, a hârtiei şi alim. Fondat (1888). LANZA [lantsa], Mario (pe numele adevărat Alfredo Arnold Cocozza) (1921-1959), tenor american de origine italiană. Maestru al belcantoului. Carieră internaţională. A creat Bel Canto Trio (1947), formaţie cu care efectuează numeroase turnee. Voce caldă, de mare forţă, dublată de un expresiv joc de scenă („Madame Butterfly“). Roluri în filme muzicale („Marele Caruso“). LANZA del Vasto (pe numele adevărat Giuseppe Lanza di Trabia-Branci-forte, zis ~) (1908-1981), scriitor francez de origine italiană. Susţinător fervent al nonviolenţei şi al unei concilieri între creştinism şi învăţătura lui Gandhi („Pelerinaj la izvoare", „Ce este non-violenţa“). Versuri („Treapta regilor", „Pasiunea"). Volumul cu caracter polemic („Minciună şi violenţă"). Memorii. LANZAROTE [Ian0arote], insulă vulcanică spaniolă, situată în extremitatea de ENE a arh. Canare, la 175 km NE de ins. Gran Canaria; 806 km2. Relief bazaltic cu alt. max. de 670 m. Localit. pr.: Arrecife. Pomicultură; viticultură. Pescuit. Turism. LANZHOU [landzou], oraş în partea central-nordică a Chinei, pe fl. Huang He, în apropierea Marelui zid chinezesc, centrul ad-tiv al prov. Gansu; 1,5 mii. loc. (1991). Nod de comunica- ţii. Aeroport. Mari rafinării de petrol. Ind. siderurgică, chimică, electrotehnică, a mat. de constr., textilă, a pielăriei, sticlăriei, de prelucr. a tutunului şi alim. Constr. de maşini de transport, de utilaj petrolier, maşini-unelte şi material rulant feroviar. Fundat în sec. 6 î.Hr., a devenit, ulterior, un important nod comercial pe „Drumul mătăsii" între China şi Imp. Roman. LANZI [lantsi], Luigi (1732-1810), arheolog şi istoric de artă italian. Abate. Preşedinte al Academiei della Crusca. Bun cunoscător al limbilor lumii antice („Studiul limbii etrusce şi al altora vechi din Italia"). Lucrarea sa fundamentală, „Istoria picturală a Italiei...", importantă sursă de informaţie, reprezintă prima încercare de analiză complexă şi detaliată a evoluţiei artelor în Italia. LAO (< fr.) subst. 1. Limbă din familia chino-tibetană, grupul thai, vorbită de c. 6 mii. de oameni; limbă oficială în Laos. 2. Populaţie care locuieşte în Laos şi în E Thailandei. LAOCOON (în mitologia greacă), fiul lui Priam, preot troian al zeului Apolo. Sugrumat, împreună cu fiii săi, de cei doi şerpi uriaşi trimişi de zeiţa Atena (care îi proteja pe greci), drept pedeapsă pentru că s-a opus aducerii în cetate a calului de lemn lăsat de ahei în faţa acesteia. Reprezentat în celebrul grup statuar elenistic creat, în 42-21 î.Hr., de sculptorii Agesandros, Polydoros şi Athenodoros (aflat în prezent la Muzeul Vaticanului). LAODICEEA, numele mai multor oraşe din Asia fondate în epoca elenistică de dinastii Seleucizi şi care sunt numite în onoarea unor regine din Egiptul elenistic. LAODICEEA v. Latakia. LAOLALTĂ (< la + olaltă, reg., „reciproc") adv. împreună, ta un loc. LA OM, cel mai înalt vârf al masivului Piatra Craiului (2 238 m). Vegetaţie alpină de stâncărie, în cadrul căreia se remarcă prezenţa endemismului numit garofiţa Pietrii Craiului (Dianthus calli-zonus), declarată monument al naturii. Cunoscut şi sub numele de Baciu sau Piscul Baciului. LAOMEDON (în mitologia greacă), rege al Troiei, tatăl lui Priam. A construit zidurile cetăţii ajutat de Poseidon şi de Apolo. Refuzând să plătească preţul convenit, Poseidon, drept pedeapsă, a trimis un monstru marin ca să distrugă cetatea, dar L. a acceptat ca fiica sa, Hesiona, să fie sacrificată. Herakles ucide însă monstrul, cucereşte oraşul şi, pentru că nu a primit caii nemuritori promişi, îl omoară pe L. şi pe fiii acestuia. LAOS, Republica Democratică Populară ~ (Sathalanalat Paxathipatai Paxaxân Lao), stat situat în Asia de Sud-Est (Pen. Indochina), fără ieşire la mare; 236,8 mii km2; 5,12 mii. loc. (1997). Limba oficială: lao. Religia: budistă 58%, animistă 34%, creştină (catolici, protestanţi) 2%, islamică 1%. Capitala: Viangchan (Vientiane). Oraşe pr.: Savannakhet, Louangphra-bang (Luang Prabang), Pakxe. Este împărţit în 16 provincii, o municipalitate (capitala) şi o reg. specială. Relief predominant muntos cu două sectoare: în N o serie de platouri înalte, adânc fragmentate de chei şi defilee săpate de fl. Mekong şi afl. săi şi dominate de masive muntoase (Phou Bia 2 819 m, alt. max din ţară), iar în S Cordiliera Annamită, cu alt. de peste 2 000 m la graniţa cu Vietnamul, care coboară sub 500 m spre valea largă a Mekongului. Pr. fl. este Mekong, care formează pe o mare porţiune graniţa cu Thailanda. Climă tropicală, musoni-că, cu trei anotimpuri distincte, cu temperaturi medii lunare ridicate (14-34°C) şi precipitaţii bogate (peste 1 000 mm/ an). Vegetaţie de păduri tropical-mu-sonice dese cu esenţe valoroase (teck, mahon) — pădurile ocupă 54,4% din supr. ţării. Faună bogată şi variată (leoparzi, tigri, pantere, elefanţi, crocodili). Ţară cu o economie predominant agrară (agricultura contribuie cu 52% LAOS 32 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii Suprafaţa (km2) Populaţia (1995) Capitala Attapu 10 320 87 700 Attapu Bokeo 6 196 114 900 Houayxay Bolikhamxai 14 863 164 900 Pakxan Champasak 15 415 503 300 Pakxe Houaphan 16 500 247 300 Xam Nua Khammouan 16 315 275 400 Thakhek Louangnamtha 9 325 115 200 Louangnamtha Louangphrabang 16 875 367 200 Louangphrabang Oudomxay 15 370 211 300 Xay Phongsali 16 270 153 400 Phongsali Regiunea specială 7 105 54 200 — Salavan 10 691 258 300 Salavan Savannakhet 21 774 674 900 Savannakhet Viangchan (Vientiane) 15 927 286 800 Muang Phon-Hong ViangchanA/ientiane (municipalitate) 3 920 531 800 Viangchan (Vientiane) Xaignabouli 16 389 293 300 Xaignabouli Xekong 7 665 64 200 Thong Xiangkhouang 15 880 201 200 Phonsavan la formarea PNB şi antrenează 72% din populaţia activă). Expl. de staniu (687 t, 1995) şi zăcăminte de min. de fier, huilă, gips (110 mii t, 1995), man-gan, aur, pietre preţioase, săruri de potasiu. Ind. prelucrătoare participă cu 15,5% la formarea PNB şi produce: energie electrică (908 mii. kWh, 1995), mase plastice, detergenţi, lacuri şi vopsele, ciment (59 mii t, 1995), confecţii (11,5 mii. buc., 1995), produse alim. (bere 151 mii hl, 1995, ţigarete 45 mii. pachete, 1995), săpun, băuturi răcoritoare. Se cultivă doar 3,9% din supr. ţării, mai ales cu (mii t, 1996): orez (1 300), porumb, soia, susan, manioc (69), batate (111), cartofi şi legume, ananas (35), bananieri (22), citrice (58, portocale, mandarine, lămâi, grapefruit), arahide, arbori de cafea (9), bumbac pentru seminţe (18) şi fibre (9), trestie de zahăr (63), tutun, pepeni galbeni (35). Sericicultură. Silvicultură: lemn (5,5 mii. m3, 1995). Creşterea animalelor dezvoltată (mii. capete, 1996): bovine (1,2), bubaline (1,2), porcine (1,68), caprine. Peşte: 40,3 mii t, 1995. Nu are c.f. Căi rutiere: 18,15 mii km (din care 14% pavate şi 2 350 km asfaltate, 1996). Căi navigabile interne: 4,6 mii km. Principalele obiective turistice: capitala Viangchan cu Muzeul Naţional Ho Phakeo, templul That Luang (sec. 16), cel mai mare monument funerar budist din ţară (stupă) cu două pagode, templul Phra-Keo (sec. 16, refăcut în sec. 20) cu statui ale lui Buddha, complexul budist Si Sket (sec. 19), Palatul Prezidenţial; vechea capitală Louangphra-bang, cu palatul regal (1904) — azi muzeu naţional, templele Wat Chieng Thong şi Wat Visunalot, peşterile Pak Ou, cascada Kuang Si, cele 10 rezervaţii naturale forestiere. Moneda: 1 kip = 100 at. Export (1996): lemn şi produse din lemn (38,9%), confecţii (20%), energie electrică (9,3%), cafea 33 LA PAZ (7,8%). Pr. parteneri: Vietnam (49,1%), Thailanda (30,2%), Franţa. Import (1996): bunuri de larg consum (40,2%), maşini, utilaje şi echipament ind. (40,2%). Pr. parteneri: Thailanda (45%), Japonia (7,6%), Vietnam, China, Singapore. — Istoric. L. a fost populat de grupuri ale populaţiei thai, emigrate din SV Chinei (sec. 10). Teritoriul actualului stat a aparţinut până în sec. 13 Imp. Khmer, apoi Regatului thai Sukhotai. în 1353 Phraya Fa Ngun, cu sprijin cambodgean, a fondat regatul Lan Xang (Regatul milionului de elefanţi) cu capitala la Luang Prabang şi a introdus budismul. Confruntat cu disputele dintre vecinii săi, Birmania şi Siam, regele Set-thathirat (1548-1571) a fost nevoit să mute capitala de la Luang Prabang la Vientiane (1563), regatul cunoscând în această perioadă maxima sa înflorire. După moartea sa, regatul a fost ocupat de birmanezi, înregistrându-se o perioadă de tulburări, până la venirea pe tron a Iui Souligna Vongsa (1654-1694). în 1641, primul european, negustorul olandez Gerrit vân Wusthof, a vizitat Vientiane. Regatul s-a dezintegrat la începutul sec. 18, în condiţiile unor lupte dinastice, luând naştere trei state — regatele de la Vientiane, Luang Prabang şi Champasak, care, în scurt timp, au fost anexate de Siam (Champasak şi Ventiane în 1778 şi Luang Prabang în 1827). în sec. 19, profitând de instabilitatea Siamului, în conflict cu piraţii din S Chinei, Franţa şi-a extins dominaţia asupra Luang Prabang-ului instituind, prin tratatul din 1893, protectoratul asupra L. şi includerea acestuia în Indochina Franceză (1899). între 1940 şi 1945, L. a fost ocupat de japonezi. în urma răscoalei armate antijaponeze (aug. 1945), conduse de forţele armate comuniste, a fost proclamat (12 oct. 1945) statul independent Pathet Lao („Ţara laoţieni-lor“). Trupele franceze reinstaurează (mai 1946) vechea autoritate, dar ţara este confruntată cu un război civil. Constituţia din 11 mai 1947 proclamă L. monarhie constituţională, sub protectorat francez (din 19 iul. 1949, stat autonom în cadrul Uniunii Franceze). în 1950 este creat Frontul de Eliberare al L. cu sprijin din partea R.D. Vietnam, R.P. Chineze şi U.R.S.S. şi este format un guvern în frunte cu prinţul Souphanouvong, situaţie în care ţara este din nou scena unui război civil. La 22 oct. 1953 Franţa recunoaşte independenţa L. consfinţită pe plan internaţional prin Acordurile de la Ge- neva (21 iul. 1954), care prevăd retragerea trupelor străine de pe teritoriul laoţian şi obligaţia guvernului laoţian de a duce o poliiică de neutralitate, încălcarea Acordului de la Geneva a dus la o nouă acutizare a războiului civil care durează, cu unele întreruperi, până în 1973, între grupările comuniste (sprijinite de R.D. Vietnam) pe de o parte, şi cele de dreapta şi neutraliste (sprijinite de ţările occidentale, iar după 1970, de S.U.A.), pe de altă parte. La Geneva se desfăşoară o nouă conferinţă internaţională cu participarea a 14 state care semnează, la 23 iul. 1962, „Acordurile cu privire la L.“, ce stipulează stricta neutralitate a ţării. Neres-pectarea lor şi războiul din Vietnam readuc confuzie şi război civil. Victoria comuniştilor şi unificarea Vietnamului fac ca Partidul Popular Revoluţionar Laoţian, cu sprijin extern comunist (50 000 de soldaţi vietnamezi), să preia controlul politic în ţară, răstur-nând monarhia şi instaurând, la 2 dec. 1975, Republica Democratică Populară Laos; preşedinte, prinţul Souphanouvong. în 1977, L. semnează un tratat de cooperare cu Vietnamul, prin care se angajează în accelerarea „marşului spre socialism". Represiunea severă a opozanţilor politici provoacă un aflux de refugiaţi în Thailanda şi Uniunea Myanmar. Ultimii ani găsesc ţara sub conducerea unui partid unic şi cu încercări timide spre un regim democratic şi economie de piaţă. Republică prezidenţială, conform Constituţiei aprobate la 14 aug. 1991. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, Adunarea Naţională, iar cea executivă de către Consiliul de Miniştri, condus de un prim-min., numit de preşedinte cu aprobarea Adunării Naţionale. Preşedintele este ales de Adunarea Naţională pentru un mandat de 5 ani. LAO SHE (SHU SHE-YII) (pe numele adevărat Shu Qing-Chun) (1899- 1966), romancier şi dramaturg chinez. Prof. univ. la Beijing şi la Univ. Harvard. Romane cu accente satirice, influenţate de Dickens sau în tradiţia naraţiunii clasice chineze („Filozofia bătrânului Chang“, „Omul cu ricşa“ — capodopera sa, „Patru generaţii sub acelaşi acoperiş"), ori de atitudine împotriva agresiunii japoneze („Furtuna galbenă"); piese de teatru („Groapa dragonului", „Ceainăria", „Omul din Beijing") evocând viaţa oamenilor din cartierele mărginaşe ale marilor oraşe. S-a sinucis în timpul revoluţiei culturale. Lao Zi LAOŢIAN, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine Laosului sau populaţiei lui, privitor la Laos sau la populaţia lui. 2. S. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia Laosului. LAO ZI [lau-dzî] (LI-ER, LIDAN) („Bătrânul maestru") (sec. 6 Î.Hr.), filozof chinez. Contemporan cu Confucius; legenda consemnează o întâlnire dintre cei doi, în urma căreia Confucius, transfigurat, mărturiseşte discipolilor că acela pe care l-a întâlnit este „dragonul însuşi". Lucrarea sa, numită „Lao Zi", marchează începutul tradiţiei filozofice taoiste. în taoismul religios cartea este intitulată „Dao de jing" („Scriptura despre Tao şi lucrarea sa"), L.Z. fiind venerat ca încarnare divină. Exegeza plasează tradiţia taoistă în contrast fie cu cea confucianistă, fie cu cea budistă; alteori este privită ca formând un trunchi comun împreună cu gândirea confucianistă. Există şi tendinţe unificatoare ale celor trei mari tradiţii — taoismul, confucianismul şi budismul. LA PALMA (SAN MIGUEL DE LA PALMA), insulă vulcanică spaniolă, situată în extremitatea de V a arh. Canare, la 85 km VNV de ins. Tenerife; 663 km2. Relief muntos, în cadrul căruia se remarcă craterele vulcanice Taburiente (2 426 m alt.) şi Cumbre Vieja (ultima erupţie în 1949). Climă caldă. Pomicultură. Localit. pr.: Santa Cruz de la Palma, Los Llanos. Observator astronomic. LAPAROSCOP IE (< fr.) s. f. Celioscopie. LAPAROTOMIE (< fr. {i}; {s> gr. lapâra „abdomen" + tome „tăiere") s. f. Deschidere chirurgicală a peretelui abdominal şi a peritoneului, constituind primul timp într-un număr de operaţii ce vizează organe abdominale; celio-tomie. LA PAZ, oraş în Mexic, situat în partea de SE a pen. California, port la LA PAZ 34 G. La Paz (G. Californiei), centrul ad-tiv al statului Baja California Sur; 137,6 mii loc. (1990). Aeroport. Expl. de min. auro-argentifere. Pescuit de perle. Staţiune balneoclimaterică estivală. Centru comercial. Turism. întemeiat de spanioli în 1506. LA PAZ (LA PAZ DE AYACUCHO) [la pas], capitala ad-tivă a Boliviei (sediul guvernului), situată într-o depresiune de la poalele de V ale Cordillerei Real (Anzii Centrali), la 3 630-4 100 m alt. (capitala aflată la cea mai înaltă altitudine din lume), pe râul La Paz, la SE de L. Titicaca, dominată de M-ţii lllimani (la S) şi Huayna Potosf (la N); 785 mii loc. (1993). Nod de comunicaţii pe şoseaua panamericană. Aeroportul El Alto. Pr. centru politic, economic, comercial, financiar, cultural şi turistic al ţării. Ind. chimică (mase plastice, produse farmaceutice), mat. de constr. (ciment, sticlă), de^prelucr. a lemnului (mobilă, cherestea), a pielăriei şi încălţămintei, textilă (conf., ţesături), hârtiei şi alim. (zahăr, tutun ş.a.). Universitate (1830). Muzeu de arheologie (1846); muzeu de artă. Teatru. Monumente: biserica şi mănăstirea San Francisco (1778), Piaza Murillo (nucleul istoric) unde sunt grupate: Catedrala (1843-1940), Palatul Legislativ, Palatul Prezidenţial, casa în care a locuit Simon Bolivar ş.a. întemeiat de Alonso de Mendoza în 1548, sub numele de Nuesîra Senora de La Paz, pe locul unei vechi aşezări incaşe, oraşul a devenit reşedinţa prezidenţială şi sediul guvernamental (din 1898). LAPEDATU 1. Alexandru I. L. (1876-1954, n. sat Cernat, azi înglobat în municipiul Săcele), istoric şi om politic liberai român. Acad. (1918); preşedinte al Acad. (1935-1938). Prof. univ. la Cluj. A desfăşurat o intensă activitate politică: în mai multe rânduri senator şi deputat; ministru al Cultelor şi Artelor (1923-1926, 1927-1928, 1934-1936), ministru secretar de stat (1933-1934, 1936-1937). împreună cu I. Lupaş, a fondat Institutul de Istorie Naţională din Cluj (1920), pe care l-a condus până în 1938; director general al Arhivelor Statului (1923). Specialist în istoria Evului Mediu („Cum s-a alcătuit tradiţia naţională despre originea Ţării Româneşti"). Studii consacrate unor domni români (Radu cel Frumos, Ştefan cel Mare, Mihnea cel Rău ş.a.); monografii privind unele monumente feudale româneşti („Curtea de Argeş et ses mo-numents", „Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrate"). Deţinut politic, a murit în închisoarea de la Sighetu Marmaţîei. 2. Ion I. L. (1876-1951, n. sat Cernat, azi înglobat în municipiul. Săcele), economist şi om politic liberal român. Frate geamăn cu L. (1). M. de onoare al Acad. (1936); prof. univ. la Cluj. A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba lulia din 1 dec. 1918 şi la alcătuirea Consiliului Dirigent în calitate de secretar al Resortului Financiar. Rol important în unificarea monetară şi reorganizarea sistemului bancar. în mai multe rânduri deputat şi senator. Ministru de Finanţe (1926-1927). Guvernator al Băncii Naţionale a României (1944-1945). Activitate de cercetare în domeniul finanţelor („Adam Smith. Sistemul său de economie politică", „Politica de descont", „Problema datoriei publice şi reforma monetară", „Banca Naţională a României, Reforma din 1925", „Noţiuni fundamentale de ştiinţa finanţelor"). Memorii. Deţinut La Paz de Ayacucho. Vedere generală Alexandru I. Lapedatu Ion I. Lapedatu politic, a murit îri închisoarea de la Sighetu Marmaţiei. LA PlrROUSE [la peru:z], Jean Franţois de Galaup, conte de ~ (1741-c. 1788), navigator şi explorator francez. A participat la campania împotriva englezilor din G. Hudson (1782), cucerind forturile Prince de Galles şi York şi a condus o expediţie de explorare în V Oc. Pacific (1785-c. 1788), descoperind (în 1787) strâmtoarea ca-re-i poartă numele. A explorat coastele Australiei şi Tasmaniei şi a dispărut în zona arh. Noile Hebride. Rămăşiţe ale navelor au fost descoperite în ins. Va-nikoro în anii 1826, 1828 şi 1962. LA P£ROUSE [la peru:z] (SOYA), strâmtoare în NV Oc. Pacific, între ins. Sahalin (la N) şi Hokkaido (la S), care uneşte M. Ohotsk cu Marea Japoniei. Lungime: 101 km; lăţime max: 43 km; ad.: 51-118 m. LAPESA, Rafael (pe numele adevărat R.L. Melgar) (n. 1908), filolog şi critic literar spaniol.. Prof. univ. la Madrid. Contribuţii în domeniul lexicologiei (este însărcinat cu elaborarea „Dicţionarului istoric al limbii spaniole") şi al lingvisticii („Istoria limbii spaniole", „Studii de istorie a lingvisticii spaniole"). Critică literară („De la Evul Mediu la zilele noastre. Studii de istorie literară"). 35 LAPONIA LAPICQUE [lapjk] 1. Louis L. (1866-1952), fiziolog francez. Prof. la Sorbona. Cercetări în domeniul etectro-fiziologiei. A introdus metoda cronaxiei (care măsoară excitabilitatea proprie fiecărui ţesut). A studiat rolul fierului în organism („Mutaţiile fierului asupra vertebrelor"). M. de onoare al Acad. Române (1936). 2. Charles L. (1898-1988), pictor francez. Fiul lui L. (1). Lucrări influenţate iniţial de cubism şi apoi de abstracţionism, având o distribuţie originală a tonurilor de roşu, portocaliu şi galben („Băile lui Caracalla", „Marinari şi regate11, „Tigrii de China“, „Invitaţie la fericire"). LAPIDA (< fr., lat.) vb. I tranz. A ucide prin lovituri cu pietre. LAPIDAR, -A (< fr., lat.) adj. 1. (Livr.; despre inscripţii, ornamente) Săpat în piatră. 2. (Despre stil, expuneri etc.) Scurt, concis, laconic. LAPIDARE (< lapida) s. f. Pedeapsă capitală, constând în omorârea condamnatului cu pietre, executată de întreaga comunitate. Gestul aruncării pietrei implică, potrivit tradiţiei, şi alungarea spiritului malefic al celui condamnat. LAPIDARII) (LAPIDARIUM) (< lat. lapidarius „de piatră") s. n. Colecţie (muzeală) de pietre mari, gravate sau sculptate (pietre de mormânt, pisanii etc ); p. ext loc în care se păstrează o astfel de colecţie. LAPIEZ (< fr.) s. n. Formă carstică elementară rezultată în urma eroziunii rocilor solubile de către apele de şi-roire, care se dezvoltă pe povârnişuri de calcare, gips sau sare; are aspect de şănţuleţe ramificate, despărţite prin creste; karren. LAPILI (< fr.; it. lapilli „pietre mici“) s. m. pl. Fragmente de lavă, de roci sau de cristale cu dimensiunile de 0,2-10 cm, expulzate în atmosferă în Lapiţi. Lupta unui centaur cu un lapit (reprezentare de pe friza frontonului Partenonului) Plerre Simon Laplace timpul erupţiilor vulcanilor şi depuse în apropierea acestora. LAPJN (< fr.) s. m. Mamifer logo-morf (Lapparo), înrudit cu iepurele comun, deosebindu-se de acesta atât prin dimensiuni (este mai mic, nu depăşeşte cu mult 2 kg, are urechi mai mici), cât şi prin obiceiuri (trăieşte în colonii). Originar din Europa Occidentală şi Africa de Nord. Din acest gen provin rasele domestice. în România a fost adus din Franţa, în anii 1905-1907, pe o moşie a familiei Sturdza din apropierea iaşilor. De atunci nu s-a răspândit prea mult din cauza factorilor ecologici nefavorabili. Se mai numeşte iepure de vizuină. LAPIS (< fr. {i}) s. n. Lazurit. LAPISLAZyLI (< fr., lat. {i}) s. n. Lazurit. LAPIŢI (< fr.) s. m. pl. (în mitologia greacă) Populaţie de războinici din Tesalia. La nunta regelui lapit Piritou, unii dintre centauri au încercat s-o necinstească pe Hippodamia, mireasa acestuia, ceea ce a declanşat o crâncenă înfruntare în care I., ajutaţi de Herakles şi Teseu, i-au înfrânt pe centauri, izgonindu-i definitiv. Lupta I. cu centaurii este reprezentată pe frizele de pe frontonul Partenonului. LAPLACE [laplas], Pierre Slmon, marchiz de (1749-1827), matematician, astronom şi fizician francez. Lucrări fundamentale în domeniul ecuaţiilor diferenţiale, al ecuaţiilor cu derivate parţiale, al funcţiilor speciale (transforman-ta lui L), al algebrei şi al teoriei probabilităţilor („Teoria analitică a probabilităţilor"). Autorul (1796) unei cunoscute teorii cosmogonice („Kant—L.“) şi al unui „Tratat de mecanică cerească". Contribuţii în domeniul electromagnetismului (legea lui L). Cunoscut ca susţinător al unui determinism riguros. LA PLANCHE [la plăj] (pe numele adevărat Van den Planken, zis de ~) (1573-1627), tapiser francez de origine flamandă. S-a stabilit la Paris, chemat de regele Henri IV, înfiinţând aici (1601) un atelier de tapiserie, din care se va dezvolta ulterior Atelierul regal de goblenuri. LAPLANCHE [laplâj], Jean (n. 1924), medic şi psihanalist francez. Prof. univ. la Paris. Membru fondator (1963) al Asociaţiei de psihanaliză din Franţa. A înfiinţat (1970) laboratorul de psihanaliză al Univ. din Paris. Lucr. pr.: „Viaţă şi moarte în psihanaliză". Coordonatorul noii versiuni a traducerii operelor complete ale lui S. Freud. LAPLAND v. Laponia. LA PLATA 1. Lanţ muntos în partea central-vestică a S.U.A. (Colorado), în' SSE M-ţilor Stâncoşi (Rocky Moun-tains), cu alt. max. de 4 030 m (vf. Hesperus). 2. Vârf în M-ţii Sawatch (SSE M-ţilor Stâncoşi), la 150 km SV de oraşul Denver (Colorado); 4 370 m. 3. Oraş în partea de E a Argentinei, la 56 km SE de Buenos Aires, port la estuarul Rio de la Plata; 520,6 mii loc. (1991). Rafinării de petrol. Ind. chimică, electrotehnică, textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. Export de carne şi de piei. Universitate (1890). Muzeu de istorie naturală. Grădină zoologică. Fundat în 1882. între 1952 şi 1955, oraşul a purtat numele Eva Peron, în onoarea soţiei preşedintelui Juan Peron. IA PLATA v. Rio de la Plata. LA PLATA v. Sucre. LAPON, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţia indigenă din N Pen. Scandinave şi din V pen. Kola, trăind pe terit. Norvegiei, Suediei, Finlandei şi Federaţiei Ruse. Cea mai mare parte a I. duc o viaţă stabilă, ocupându-se cu creşterea renilor, exploatarea lemnuiui, pescuitul şi vânătoarea şi fiind puternic influenţaţi de popoarele ţărilor din care fac parte. Vorbesc o limbă fino-ugrică. ♦ Persoană care face parte din această populaţie. 2. Adj. Care se referă la laponi (1), caracteristic laponilor. ♦ (Substantivat, f.) Limbă (sau grup de limbi) din familia uralică, ramura fino-ugrică vorbită de laponi. Are trăsături arhaice şi o mare fărâmiţare dialectală. Prezintă influenţe ale limbilor ţărilor din care fac parte vorbitorii. LAPONIA (în finlandeză LAPPI, în norvegiană LAPLAND şi în suedeză LAPPLAND), regiune în extremitatea LAPOŞ 36 Laponia. Aspect din zona suedeză de N a Europei, extinsă în N Pen. Scandinave şi în V pen. Kola, pe terit. Norvegiei, Suediei, Finlandei şi Federaţiei Ruse, situată în cea mai mare parte dincolo de Cercul Polar. Supr.: c. 388,5 mii km2. Relief de podiş, cu roci dure, şlefuit de eroziunea glaciară, mai fragmentat în V. Climă arctică. Numeroase lacuri şi mlaştini. Vegetaţie predominant de tundră, iar în S păduri de conifere. Expl. de min. de fier, nichel, cupru, apatit. Creşterea renilor; expl. forestiere; vânătoare şi pescuit. Oraşe pr.: Narvik, Riksgrânsen, Lom, Mo (Norvegia), Kiruna, Găllivare, Âsele (Suedia), Muonio, Utsjoki, Lokka (Finlanda), Murmansk, Kola, Moncegorsk (Federaţia Rusă). LAPOŞ, com. în jud. Prahova, situată la poalele de N ale Dealului Istriţa, pe cursul superior al râului Tisău; 1 561 loc. (2000). Biserică de lemn (1823), în satul Lăpoşel. LAPOVIŢĂ (< bg., ser.) s. f. Pre-cipitaţie atmosferică constituită dintr-un amestec de picături de ploaie şi fulgi de zăpadă; zloată. Frecventă în regiunile temperate şi submediteraneene în anotimpul rece. LAPPI v. Laponia. LAPPLAND v. Laponia. LAPRADE [laprad], Albert (1883-1978), arhitect şi urbanist francez. Lucrări de orientare funcţionalistă (cartier nou în Casablanca, Rezidenţa generală din Rabat, garajul Marbeuf din Paris); construcţii industriale (barajele hidrocentralelor din Genissiat şi Donzere); preocupat de restaurarea unor vechi cartiere pariziene. LA PRENSA, cotidian argentinian fondat, în 1869, de Jose Camilo Paz. De orientare liberală, are o largă circulaţie în America de Sud. LAPSUS (< fr., lat.) s. n. Incapacitate momentană de a-şi aminti un lucru ştiut; folosirea, din neatenţie, a unui cuvânt în locui altuia. LAPTE (lat., lac, lactis) s. n. 1. Lichid secretat de glandele mamare ale femelelor mamiferelor. Este un aliment complet, cu mare valoare nutritivă; conţine grăsimi, proteine, zaharuri, lactoză, săruri minerale, vitamine; asigură viaţa şi creşterea puilor. Laptele unor animale domestice, mai ales laptele de vacă, atât în formă brută, cât şi prelucrat (unt, brânzeturi etc.) constituie un străvechi aliment al omului. ^ L. pasteurizat = I. conservat în aparate speciale în scopul distrugerii bacteriilor. L. condensat = i. căruia i s-a redus conţinutul de apă prin evaporare la temperatură şi la presiune joasă. L praf = produs obţinut din lapte proaspăt prin uscare pe valţuri încălzite sau prin pulverizare în turnuri de uscare. L acru = I. fermentat; are gust acrişor. L bătut = I. obţinut din coagul acru sau în urma fărâmiţării coagulului prin mijloace mecanice. L, covăsit = I. închegat şi acrit cu smântână sau cu covă-seală. L. de pasăre = desert preparat din lapte, ouă şi zahăr. + Purcel (sau viţel) de lapte = purcel (sau viţel) care nu a fost încă înţărcat. 2. (BOT.) Lap- tele-stâncii = a) numele a două specii de plante erbacee perene din genul Androsace, familia primulaceelor, cu frunzele dispuse în rozete, răspândite pe stâncile din regiunea alpină. (A. arachnoidea, A. lactea); b) lăptişor (2). Laptele-cucului = alior; laptele-câine-lui = alior. 3. Denumire generică pentru lichidul care se găseşte în unele plante sau fructe, cu o compoziţie chimică complexă şi având aspectul şi consistenţa laptelui (ex. la lăptucă). ^ Expr. (Despre cereale) (A fi) în lapte = (a fi) crud, necopt. 4. Suspensie de pulbere fină în apă. -O* L. de ciment = suspensie de ciment în apâ. L de var = suspensie de hidroxid de calciu în apă. L. de malţ = malţ sfărâmat şi amestecat cu apă, folosit la prepararea berii. LAPTEV 1. Dmitri lakovlevici (1701— 1767), navigator şi explorator rus. A condus o expediţie (1736-1742) care a cercetat ţărmul Oc. îngheţat, de la gura fl. Lena până la G. Anadîr, descoperind (1740) strâmtoarea care-i poartă numele. 2. Hariton Prokofievici (1700-1763), navigator şi explorator rus. Văr cu L. (1). Conducător al „Marii Expediţii de Nord“, care a cartografiat litoralul Oc. îngheţat de la V de gurile fl. Lena (1737) şi până la râul Hatanga; primul cercetător (1739) al pen. Taimîr (a adunat un vast material geografic, cartografic şi etnografic). A participat la expediţia vărului său (1739-1742) de cercetare a ţărmului Oc. îngheţat. în memoria sa, litoralul de V al pen. Taimîr, un cap din pen. Celiuskin şi o mare din Oc. îngheţat îi poartă numele. 3. Mare în bazinul Oc. îngheţat, între ţărmul Asiei (la S) şi arh. Sever-naia Zemlea (la V) şi arh. Novosibirsk (la E). Comunică prin strâmtoarea cu acelaşi nume cu Marea Siberiei Orientale şi prin str. Vilkiţki cu M. Kara; 662 mii km2. Ad. medie: 519 m; ad. max.: 3 385 m. Salinitate: 20-34%o. în ea se varsă fl. Lena. 4. Strâmtoare între ins. Bolşoi Lahovski (arh. Novosibirsk) şi continentul asiatic, care leagă M. Laptev cu Marea Siberiei Orientale. Lungime: 115 km; lăţime: 50-63 km; ad.: 10-16 m. Cea mai mare parte a anului este acoperită de gheţuri. Poartă numele lui L. (1), care a desco-perit-o în 1740. LAPTOP [laeptop] (cuv. engl.) s. n. Computer personal, portabil, alimentat cu baterii sau curent electric. LAPŢI (lat. lactes) s. m. pl. Glande sexuale masculine la peşti, care se prezintă ca o masă gelatinoasă alb-lăptoasă. 37 largilli£re LAPWORTH [lsepue:0], Arthur (1872-1941), chimist britanic. Prof. univ. la Londra şi Manchester. A elaborat, independent de Robert Robin-son, teoria electronică a reacţiilor organice, fiind considerat unul dintre fondatorii chimiei fizice moderne. L’AQUILA, oraş în Italia centrală, centrul ad-tiv al reg. Abruzzo, situat la poalele masivului Gran Sasso d’ltalia, la 714 m alt., pe stg. râului Aterno, la 87 km NE de Roma; 69,4 mii loc. (1997). Ind. electrotehnică, chimică, a mat. de constr., textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. Universitate. Bisericile Santa Maria di Collemaggio (1287-1294), San Bernardino (1454-1472) ş.a. Castel (1535-1549), fântână (1272). Staţiune climaterică. Turism. Fundat în 1240 din ordinul împăratului Frederic II. LAQUINHORN (LAGGINHORN), vârf în Alpii Pennini, situat în S Elveţiei, în apropierea graniţei cu Italia, ia S de pasul Simplon; alt.: 4 010 m. LARA (în mitologia romană), nimfă a fluviului Tibru, care i-a dezvăluit luno-nei infidelităţile soţului ei. Drept pedeapsă, lupiter i-a smuls limba, apoi a încredinţat-o lui Mercur ca s-o călăuzească la Hades. Pe drum, acesta a violat-o şi L. a născut doi fraţi gemeni, larii. LARA, stat în NV Venezuelei; 19,8 mii km2; 1,4 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Barquisimeto. Zăcăminte de cărbuni şi de min. de mercur, argint, antimoniu. Trestie de zahăr, cafea, cereale, sisal. Creşterea extensivă a animalelor. LARAMIC, -Ă (după fr. laramien, de la n. pr. Laramie) adj. (GEOL.) Faza I. = fază de mişcări tectonice care s-au manifestat în perioada de limită dintre Cretacic şi Paleogen, intense în V Americii de Nord, Patagonia şi partea de SV a geosinciinalului circumpacific. în faza I. a avut loc schiţarea osaturii catenei alpino-carpatice. LARAMIE [laerami], lanţ muntos în partea central-vestică a S.U.A. (M-ţii Stâncoşi), extins în SE statului Wyoming şi în N statului Colorado, pe c. 240 km lungime. Alt. max.: 3 132 m (vf. Laramie). S-a format în urma unor intense mişcări tectonice care au avut loc la limita dintre perioadele Cretacică şi Paleogenă, fapt ce i-a determinat pe geologi să atribuie acest nume mişcărilor tectonice în ansamblu care au avut loc în această perioadă. Zăcăminte de min. de fier. LARANDA v. Karaman. LARARIU (< lat.) s. n. încăpere mică în casele romane, unde se păstrau statuile divinităţilor protectoare ale casei (larii şi penaţii). LARBAUD [larbo], Val6ry-Nicolas (1881-1957), scriitor francez. Eseuri şi critică literară („Lectura — acest viciu nepedepsit"). Poeme şi romane autobiografice de subtilă analiză psihologică („Fermina Mârquez", „A.O. Barnabooth, poezii şi jurnal intim"). Nuvele folosind tehnica monologului interior, inspirată de Joyce („îndrăgostiţi, fericiţi îndrăgostiţi"). Traduceri, note de călătorie („Galben, albastru, alb“). LARDERA, Berto (1911-1989), sculptor francez de origine italiană. Stabilit la Paris (1947). Depăşind faza iniţială a sculpturii bidimensionale („Miracol"), în care predomină suprafeţele plane, adesea triunghiulare, trece la lucrări tridimensionale, de un echilibru monumental şi un dinamism aproape violent („Ocazie dramatică", „Ritmuri"). LARDNER [lardnar], Ring (pseud. lui Ringgold Wilmer L.) (1885-1933), ziarist şi scriitor american. Nuvele umo- ristice, cu tentă satirică, într-un limbaj viu, plin de savoare („Al, tu mă cunoşti pe mine", „Cum să scrii multe povestiri", „Cuibul iubirii şi alte povestiri"). Reportaje sportive, mai ales despre baseball. LARESTAN v. Lari stan. LARG, -Ă (lat. largus) adj., s. n. I. Adj. 1. Care este extins în toate direcţiile; întins. ^ Expr. în lumea largă - în locuri depărtate. 2. De dimensiuni mari; lat; amplu; bogat. ^ Loc. Pe larg = amănunţit. ^ Expr. Vederi largi = lipsă de prejudecăţi; concepţie avansată, receptivitate la ceea ce este nou. 3. Cu dimensiunea transversală mare; p. ext. încăpător, spaţios. II. S. n. 1. Lărgime, p. ext. toată suprafaţa unui loc. In larg = departe de ţărm. 2. Loc deschis în toate direcţiile; întindere mare, spaţiu vast. «0- Largul văii = locul unde o vale iese dintre doi munţi. <0> Expr. A fi (sau a se simţi) la (sau în) largul său = a se simţi liber şi nestingherit. A fi mână largă = a fi darnic, generos. LARGA (< fr.) vb. I tranz. A executa o largare. LARGA, râu în Rep. Moldova, aflu-ent stg. al Prutului; lungime: c. 30 km. Izv. din apropierea com. Lărguţa (jud. Cahul), de la 200 m. alt. Pe râul L., la 7 iul. 1770, armatele ruse, conduse de mareşalul P.A. Rumeanţev, i-au învins pe turci; alături de ruşi au luptat şi voluntari moldoveni. LARGACTIL (< fr.) s. n. Clorpro-mazină. LARGARE (< larga) s. f. 1. Desprindere dintr-o aeronavă a unui obiect prin acţionarea unui mecanism sau prin aruncare (ex. I. rezervoarelor de combustibil suplimentare). 2. îndepărtare a unei ambarcaţii de la chei sau de lângă o navă cu ajutorul cangei. LARGHETTO (cuv. it.) adv. (MUZ.) Termen care indică o mişcare intermediară între largo şi andante. 4- (Substantivat, n.) (Partea dintr-o) compoziţie muzicală concepută în această mişcare. LARGHEŢE (< it.) s. f. Generozitate, dărnicie. LARGILLIERE (sau LARGILLIERRE) [Iar3ilie:r], Nicolas de ~ (1656-1746), pictor francez. Portretist influenţat de Van Dyck şi Rubens; s-a remarcat prin desenul sigur, prospeţimea coloritului şi fineţea tuşei (Voltaire, Le Brun, la-cob II, Ludovic XIV cu familia regală, portretul pictorului cu soţia şi fiica sa). LARGO 38 Picturi religioase („înălţarea crucii") şi naturi moarte. LARGO (cuv. it.) adv. (MUZ.) Termen care indică o mişcare amplă şi lentă, cu caracter grav şi solemn. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compoziţie muzicală concepută în această mişcare. LARGO CABALLERO [kabaXero], Francisco (1869-1946), om politic spaniol. Lider al aripii de stânga a Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol. Prim-min. şi ministru de Război (1936-1937) al guvernului republican spaniol. Exilat. în Franţa (1939), a fost internat în lagăr de nazişti (1942-1945). LARGU, com. în jud. Buzău, situată în C. Buzău-Călmăţui, pe râul Călmă-ţui; 1 686 loc. (2000). Necropolă sar-matică (sec. 2-3), cu inventar divers (vase ceramice, cercei de bronz, mărgele de sticlă şi chihlimbar, oglinzi cu tamga, cuţite de fier, fusaiole de lut ş.a.), în satul Scărlăteşti. Biserica Sfinţii Voievozi (1817), în satul Largu. LARI (< lat.) s. m. pl. (în mitologia romană) Divinităţi protectoare ale familiei şi căminului, ca şi penaţii, manii şi geniile (II); întruchipau sufletele strămoşilor morţi care vegheau asupra urmaşilor. Potrivit mitului iniţial, au existat doi zei lari, fiii gemeni ai nimfei Lara şi ai zeului Mercur. LARICE (< it., lat.) s. f. (BOT.) Zadă. LARIFORME (< fr.) s. f. pl. Ordin de păsări acvatice palmipede, cu ciocul curbat, din care fac parte pescăruşii (Lariformes)\ (şi la sg.) pasăre din acest ordin. LARINGAL, -Ă (< fr., germ.) adj. (Despre sunete) Care se articulează în faringe (ex. consoana /?). LARjNGE (< it.) s. n. Organul esenţial al fonaţiei, care produce vocea cu ajutorul coardelor vocale. Reprezintă primul segment al căilor respiratorii, fiind un conduct aerian, interpus între faringe şi trahee, în partea mediană şi anterioară a gâtului, format din mai multe cartilaje articulate între ele şi puse în mişcare de un aparat muscular complex. Orificiul superior al I., denumit gfotă, este închis în momentul de-glutiţiei de epiglotă. Sin. (pop.) beregată. LARINGIAN, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine laringelui (ex. mucoasă I.). LARINGjTĂ (< fr. {i}) s. f. Inflamaţie acută sau cronică a mucoasei laringelui manifestată prin senzaţia de uscă- ciune, înţepături şi dureri în gât, răgu-şeală, tuse, greutate respiratorie, uneori febră. Este provocată de factori infecţioşi (în gripă, difterie, tuberculoză), toxici sau alergici. LARINGOFON (< fr. {i}; {s} gr. larygx „laringe" + phone „sunet") s. n. Dispozitiv electroacustic de tipul microfonului, care, aplicat pe gâtul vorbitorului în dreptul laringelui, transmite direct vibraţiile coardelor vocale corespunzătoare vorbirii; se evită astfel captarea de către microfon a vibraţiilor acustice produse de zgomote; folosit la transmisiunile din tanc sau din avion. LARINGOLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. larygx „laringe" + logos „studiu") s. f. Parte a otorinolaringologiei care studiază anatomia, fiziologia şi patologia laringelui. LARINGOPLEGIE (< fr.) s. f. Paralizie a muşchilor laringelui, completă sau incompletă, datorată unei leziuni a sistemului nervos central, ori unei leziuni a nervilor faringieni. LARINGOSCOP (< fr. {i}) s. n. Instrument format dintr-o oglindă specială cu coadă lungă, cu ajutorul căruia se efectuează laringoscopiile. LARINGOSCOPIE (< fr. {i>; {s} gr. larygx „laringe" + skopein „a examina") s. f. Examen vizual al laringelui efectuat cu laringoscopul. LARINGOSPASM (< fr. {i}) s. n. (MED.) Contracţie a muşchilor laringelui, care opreşte trecerea aerului. Este cauzată, în general, de un mecanism de apărare, de o reacţie alergică sau de o infecţie locală acută; poate avea şi o origine neurologică. LARINGOTOME (< fr.) s. f. Operaţie chirurgicală care constă în deschiderea sau secţionarea laringelui. LARINGOTRAHEITÂ (< fr. ) s. f. (MED.) Afecţiune inflamatoare a mucoasei laringelui şi a traheei, care este de obicei o consecinţă a laringitei. LA RIOJA [la rioha], regiune istorică şi comunitate autonomă în N Spaniei, pe cursul superior al fl. Ebru; 5 mii km2; 264,9 mii loc. (1996). Centrul ad-tiv: Logroho. Cereale. Creşterea animalelor. Viticultură. LARIONOV, Mihail Fîodorovicl (1881-1964), pictor rus. Stabilit în Franţa (1915). Unul dintre promotorii avangardismului în Rusia. Iniţiator, alături de soţia sa, Natalia Gonciarova, a reionismului (1910-1914). Pionier al picturii nonfigurative, a creat lucrări dinamice, cu structuri interpătrunse, re- dând impulsurile luminoase reflectate de obiect („Soldaţii", „Pisicile", „Reio-nism“). Decoruri pentru „Baletele ruse" şi Opera din Paris. LARISSA (LARISA), oraş în partea de E a Greciei, pe râul Pinios; 113,4 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru comercial. Ind. mat. de constr., textilă (ţesături de bumbac şi mătase) şi alim. Prelucr. tutunului. Vestigii antice (templu, teatru). Distrus în mare parte de cutremurul din 1941. întemeiat în sec. 7 î.Hr., s-a aflat până în sec. 4 sub stăpânirea familiei Ale-vadi. Cucerit şi stăpânit de turci (1393-1881), a revenit Greciei (1881). Scena unor lupte sângeroase între armatele germană şi greacă (apr. 1941). LARISTAN (LARESTAN), regiune naturală şi fostă provincie în partea de S a Iranului, cu ieşire la G. Persic; 216,5 mii km2; 5,2 mii. loc. (1991). în arealul său se află în prezent prov. Bushehr, Fărs şi Hormozgăn. Relief predominant muntos (alt. max.: 3 202 m, vf. Kuh-e Kharmăn), iar de-a lungul G. Persic se desfăşoară o câmpie litorală. Climă secetoasă. Vegetaţie de stepă. Păstorit. Oraşe pr.: Bushehr, ShTrăz, Bandar-e ‘Abbăs, Jahrom, Firu-zăbâd. LARIVEY [larive], Pierre de (c. 1540-c. 1612), dramaturg francez de origine italiană. Rol important în dezvoltarea teatrului francez. A promovat în piesele sale un stil vioi, caracteristic comediei italiene („Văduva", „Geloşii", „înşelăciuni"). Traduceri. LARKIN [la:kin], Philip Arthur (1922-1985), poet englez. Influenţat iniţial de W.B. Yeats şi T. Hardy. Versuri într-un stil elegant, ironic, distant, ilustrând deziluzia omului însingurat în lumea modernă, inevitabilitatea bătrâneţii, a bolii şi a morţii („Ferestre înalte", „O fată în iarnă"). LARMĂ (< magh., ser.) s. f. Zgomot mare, gălăgie. LARMOR [la:mo:], Sir Joseph (1857-1942), fizician britanic. Prof. univ. la Cambridge. Lucrări în domeniile fizicii matematice, teoriei relativităţii, electrodinamicii şi fizicii particulelor elementare; a elaborat (1900) teoria fenomenului de precesie a orbitei unei particule încărcate (ex.: electronul), survenită în prezenţa unui câmp magnetic static şi uniform [precesia L.). Opera sa principală „Eter şi materie" reprezintă una din lucrările fundamentale pentru fizica electronică. 39 LARVAT LARNACA (LÂRNAKA în Ib. turcă, LARNAX în Ib. greacă), oraş în ESE ins. Cipru, la 37 km SE de Nicosia, port la G. Larnaca al M. Mediterane; 62,6 mii loc. (1990). Aeroport. Rafinărie de petrol. Produse chimice şi alim. (brânzeturi, ţigarete ş.a.). Fort turcesc (1625). Biserica Lazarus (886-912). Turism. Situat pe locul oraşului antic Citium, fundat de micenieni în sec. 13 Î.Hr. şi reconstruit de bizantini. Ocupat de turci (1571-1878). LA ROCHEFOUCAULD [ro/fuko], Frarigois duce de (1613-1680), scriitor şi moralist francez. A luptat în Italia (1629) şi Ţările de Jos (1635-1636); implicat în complotul împotriva lui Ri-chelieu (1635). Participant la Fronda prinţilor (1650-1653) împotriva lui Ma-zarin. A frecventat saloanele literare ale vremii, mai ales cel al d-nei de La Fayette. în viziunea sa amorul-propriu este mobilul universal al conduitei noastre. Proză aforistică („Reflecţii sau sentinţe şi maxime morale") ce se remarcă prin acuitatea observaţiei caracterologice şi prin densitatea şi concizia stilului; memorialistică („Memorii asupra regenţei Anei de Austria”). LA ROCHELLE v. Rochelle, La ~. LA ROCQUE [la rok], Franţois, conte de (1885-1946), colonel şi om politic francez. Conducător (din 1931) al organizaţiei extremiste de dreapta „Crucile de foc“, creată în 1927. în febr. 1934 a organizat o lovitură de stat la Paris, eşuată. Fondator (1936) al Partidului Social Francez. La început a sprijinit „regimul" de la Vichy, dar, din 1940, a participat la Rezistenţa franceză, fiind deportat de germani (1943). După război a fost acuzat de colaboraţionism; activitatea sa în cadrul Rezistenţei a fost recunoscută oficial după 1961. LAROUSSE [larus], Pierre-Athanase (1815-1875), editor şi lexicograf fran- La Rochefoucauld 1 cez. A înfiinţat la Paris (1852), împreună cu Augustin Boyer, casa de editură care-i poartă numele. A publicat manuale şcolare, majoritatea elaborate de el însuşi („Gramatica elementară lexi-cologică", „Tratat complet de analiză gramaticală", „Tratat complet de analiză şi sinteză logică"). Sub redacţia lui a început să apară „Marele dicţionar universal al sec. al XIX-lea“ (15 voi., 1863-1876). LAROUSSE, casă de editură franceză, înfiinţată la Paris, în 1852, de P.-A. Larousse şi A. Boyer, devenită în 1931 „Libraire Larousse", şi apoi, în 1991, „Larousse". A publicat iniţial manuale şcolare scrise de P.-A. Larousse. în 1863T1876 a apărut „Marele dicţionar universal al sec. al XIX-lea“, apoi, în 1905, prima ediţie a „Micului Larousse" ilustrat. S-a specializat ulterior în lucrări de referinţă, în special dicţionare (generale, tematice, de limbă, bilingve etc.) şi enciclopedii, dar publică şi lucrări pentru copii. în 1996, a fuzionat cu casa de editură Bordas, formând societatea Larousse-Bordas. LARRA Y SANCHEZ [lara i sant/ez] DE CASTRO, Mariano Josâ de (cu pseud. Figaro) (1809-1837), ziarist şi scriitor spaniol. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai romantismului spaniol; considerat creatorul ziaristicii moderne spaniole. Cunoscut datorită articolelor sale virulente privind aspectele sociale ale societăţii contemporane lui („Spania de astăzi"). Drama istorică „Macias", romanul „Pajul lui Don Erique cel bolnav". LARRETA, Enrique Rodrfguez (1875-1961), prozator şi eseist argentinian. Exponent al modernismului. Romane cu tematică istorică inspirate din trecutul şi prezentul Spaniei („Faima lui Don Ramiro", „Ţărmurile Ebrului") sau din realităţile argentiniene („Sub cerul liber", „Trebuia să se întâmple"), dar şi cu marcată tentă autobiografică („Timpuri luminoase"). Teatru; poezii („Calea morţii şi a vieţii"). LARREY [lare], Dominique Jean, baron de (1766-1842), chirurg militar francez. A participat la toate campaniile Iui Napoleon. Considerat unul dintre fondatorii chirurgiei militare de campanie; a creat un sistem de evacuare rapidă a răniţilor încă din timpul desfăşurării bătăliei. A introdus (1793) ambulanţa de campanie. Memorii. LARROCHA [laroha], Alicia de (pe numele adevărat Y de la Caile) (n. 1923), pianistă spaniolă. A debutat concertistic la 5 ani. Numeroase con- certe cu soţul ei, pianistul Juan Torra, şi violoncelistul Gaspar Cassado. Carieră pedagogică. Repertoriu internaţional (Mozart, Chopin, Beethoven şi Faure). Specializată în muzica spaniolă (Granados, Albeniz), căreia îi conferă o nouă strălucire prin interpretarea rafinată şi nuanţată. LARSEN, Absalon S0ren (1871— 1957), fizician danez. Contribuţii în electroacustică; a descoperit efectul mi-crofonic, care îi poartă numele. LARSEN, Alf (1885-1967), poet şi critic literar norvegian. Influenţat de filozofia lui R. Steiner, versurile sale evocă existenţa cenuşie, dură a omului din popor („Ţinutul iernii") sau sugerează o cale de ieşire din întuneric, de evadare din infernul trăirilor sufleteşti („Şoapta vântului", „Visul pământului"). LARSEN ICE SHELF [larsen ais /elf], gheţar de şelf în NV M. Weddell, extins de-a lungul ţărmului de E al pen. Antarctica, pe c. 800 km lungime şi c. 200 km lăţime, între 62°30’ şi 68°30’ lat. S. Supr.: 88,3 mii km2. Explorat pentru prima oară, în 1893, de expediţia norvegiană condusă de C.A. Larsen. LARSSON, Cari Olof (1853-1919), pictor, grafician şi ilustrator suedez. Acuarelist. A înfăţişat căminul, viaţa de familie („Familia mea", „La pian"). Portrete ale unor contemporani („A. Strindberg", „Selma Lagerlof"). LARTET [larte], Edouard Armând Isidore Hippolyte (1801-1871), geolog şi arheolog francez. Prof. la Muzeul Grădinii Botanice din Paris. Unul dintre fondatorii paleoantropologiei. A întocmit prima cronologie paleontologică a omului fosil. LA RUE [la ru], Pierre de (sau Pieter van der Straeîen) (c. 1460-1518), compozitor franco-flamand. Unul dintre importanţii reprezentanţi ai şcolii contrapunctice franco-flamande. Stil auster, scriitură clară, cu o linie melodică foarte expresivă. Mise, motete, cântece. LARVAE (cuv. lat.) s. f. pl. (MITOL.) Lemuri. LARVAR, -A (< fr.) adj. (ZOOL.) Referitor la larvă; în stadiu de larvă; p. ext. în fază incipientă. ♦ Fig. Ascuns, latent. LARVAT, -Ă (< fr., engl.) adj. (Despre o stare patologică) Care se manifestă incomplet; ale cărei manifestări nu sunt caracteristice (ex. epilepsie I.). LARVĂ 40 LARVĂ (< fr. {i}; {s} lat. larva „mască") s. f. (ZOOL.) Stadiu de dezvoltare individuală la peşti, amfibieni şi nevertebrate, în care aceştia duc o viaţă independentă de organismul matern; se deosebeşte de adult prin morfologie şi mod de viaţă. Trecerea de la I. la adult se face prin metamorfoză (ex. mormolocul, omida). LARVICID, -Ă (< fr.; {s} fr. larve „larvă" + lat. -cida „care ucide") adj., s. n. (Substanţă) care distruge larvele. LA SAL [le sal], grup muntos în partea central-vestică a S.U.A, în SSE M-ţilor Stâncoşi, extins pe terit. statelor Utah şi Colorado. Alt. max.: 3 877 m (vf. Mt. Peale). LA SALLE [la sal], Renâ Robert CAVELIER de (1643-1687), explorator francez. Unul dintre primii călători care a explorat regiunea, fl. St. Laurenţiu şi Marile Lacuri (1669-1670), precum şi cursul fl. Mississippi (1678-1682) — a cărui zonă de vărsare a numit-o Louisiana în cinstea regelui Ludovic (Louis) XIV —, ajungând la G. Mexic (6 apr. 1682). LA SCALA v. Scala, La LASCAR, masiv muntos vulcanic în partea de N a statului Chile, în reg. Puna de Atacama (M-ţii Anzi). Alt.: 5 990 m. LASCARIS, familie de nobili bizantini. Mai importanţi: Theodor I L., primul suveran (1204-1222, încoronat în 1208) al Imp. Bizantin de la Niceea; loan III Vatatzes (1222-1254), ginerele precedentului. Cel mai de seamă conducător al Imp. Bizantin de la Niceea. LASCARIS (LASKARIS), Constanti- nos (1434-1501), umanist bizantin. După căderea Constantinopolului (1453), se refugiază în Italia, fiind profesor de limba greacă. Gramatica sa („Erote-mata") este prima lucrare tipărită în limba greacă. LASCARIS (LASKARIS), lânos (1445-1534), erudit bizantin. S-a refugiat mai întâi în Italia, la Florenţa, apoi la Roma, unde a fundat Colegiul grec, şi ulterior în Franţa. Aici, în timpul lui Carol VIII şi Ludovic XI, a îndeplinit misiuni diplomatice. Profesor de greacă la Sorbona. Autor al unei „Antologii", importantă pentru cunoaşterea limbii şi literaturii greceşti. LASCARIS, Mihail (n. 1903), istoric grec. Prof. univ. la Salonic. Studii privind Imp. Bizantin şi istoria popoarelor balcanice („Influenţe bizantine în diplomaţia bulgară şi slavo-română", „Grecia Lascaux. Pictură rupestră şi Serbia în timpul războiului din 1885"). M. coresp. al Acad. Române (1933). LAS CASAS, Bartolomâ de (1474-1566), misionar dominican, istoric şi umanist spaniol. Supranumit „Apostolul indienilor". Activitate misionară în Antile şi America spaniolă. Apărător al drepturilor amerindienilor împotriva cuceritorilor spanioli, vizând o colonizare mai umană. Episcop de Chiapas, Mexic (1544-1547). Descurajat de autorităţi s-a întors în Spania (1547). Autor al unei monumentale „Istorii a Indiilor". LAS CASES [las ka:z], Emmanuel-Augustin-Dieudonn6-Joseph, conte de (1766-1842), memorialist francez. Secretar al lui Napoleon I, pe care l-a însoţit în exil. A redactat „Memorialul de la Sfânta Elena", importantă mărturie directă privind ultima perioadă din viaţa împăratului. Autor al unui atlas istoric. LASCAUX [lasko], peşteră în SV Franţei, descoperită în 1940, situată pe terit. com. Montignac (Dordogne), renumită pentru picturile rupestre care datează din Paleoliticul superior. Ansamblul pictural reprezintă animale (bovine, cabaline, cervide, feline) şi scene de vânătoare executate cu virtuozitate artistică, în colorit tricrom. După 1963, în scopul conservării picturilor, grota a fost închisă pentru public, iar pictura a fost supusă mai multor tratamente chimice de protecţie. LASCĂR, Ion (1904-1998, n. Galaţi), actor român. Prof. univ. la laşi. Printre elevii săi: Oct. Cotescu, P. Gheorghiu, E. Petruţ, Tamara Bu-ciuceanu. Creaţii remarcabile în roluri din dramaturgia naţională şi universală („O scrisoare pierdută" şi „O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale, „Moartea unui comis voiajor" de A. Miller). LASCĂR, Vasile (1854-1907, n. Târgu Jiu), jurist şi om politic român. Membru al Partidului Naţio-nal-Liberal. Primar al oraşului Târgu Jiu (1878, 1883-1884). Lider, împreună cu P.S. Aurelian, al grupării libera-lilor-democraţi („drapeliştii", 1896). De mai multe ori ministru de Interne (1896-1897, 1902-1904). LASCIV, -Ă (< fr.; (s> lat. lascivus „nebunatic, zburdalnic") adj. Senzual, voluptuos; excitant, lubric. LASCIVITATE (< fr., lat.) s. f. Caracterul a ceea ce este lasciv; înclinare spre plăceri senzuale; voluptate, senzualitate. LASCU, Nicolae (1908-1988, n. sat Benic, jud. Alba), istoric literar român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Clasicist, istoric al literaturilor latină şi greacă („Ovidiu. Omul şi poetul", „Călători şi exploratori în Antichitate") şi al influenţelor clasiciste în cultura română („Clasicii antici în România", „Horaţiu în literatura română"). Traduceri din autori latini. LASDUN [laesdan], Sir Denys (Louis) (n. 1914), arhitect britanic. Prof. univ. la Leeds. Lucrări de orientare funcţional istă (construcţii pentru universităţile din Cambridge, Liverpool, Leicester; ansamblul teatral de pe malul sudic al Tamisei, alcătuit din teatrele Olivier, Lyttleton şi Cotesloe — capodopera sa). Colaborează cu Le Corbusier la construirea oraşului indian Chandigarh. LA SELLE v. Morne la Selle. LASER (< fr. {i>; {s} engl. L[ight] a[mplification by] s[timulated] e[mission of] /fadiation] „amplificarea luminii prin emisia stimulată a radiaţiei") s. n. şi m. Dispozitiv amplificator sau generator cuantic de radiaţii electromagnetice din spectrele infraroşu, vizibil şi ultraviolet, bazat pe emisia stimulată a luminii de către unele sisteme atomice în urma iradierii cu o sursă de radiaţii secundară; emisia cuantelor de lumină are loc în urma tranziţiilor secundare ale atomilor substanţei folosite (cristal sau gaz), produse prin rezonanţă de către radiaţia secundară. L. constituie o sursă de fascicule luminoase coerente, foarte intense şi înguste, cu mare di-rectivitate. Coerenţa radiaţiei permite obţinerea concentrării de energie, corespunzătoare unor temperaturi de 41 LASSO zeci de mii de grade. Proiectul realizării l. aparţine fizicienilor americani A.L. Schawlow şi C.H. Townes (1958), fiind realizat în 1960 de T.H. Maiman, el deschizând noi perspective în numeroase domenii. Astfel, în metalurgie este folosit la topirea locală a metalelor greu fuzibile şi la perforarea celor dure, în fizica nucleară la dirijarea reacţiilor termonucleare, în chirurgie la bisturiul cu I.; are aplicaţii în telecomunicaţii, chimie, metrologie, în domeniul militar etc. Primul I. românesc a fost construit, în 1962, de un colectiv al Institutului de Fizică Atomică condus de prof. I. Agârbiceanu. V. şi maser. LA SERENA, oraş în Chile, pe ţărmul Oc. Pacific; 118 mii loc. (1995). Aeroport. Expl. de cupru. Fabrică de ciment; prelucr. produselor agricole. Muzeu de Arheologie. Centru turistic. Fundat în 1543, a primit denumirea după locul naşterii conchistadorului Pedro de Valdivia. Are statut de oraş din 1552. LĂSATĂ (< fr.) s. f. Obiect de pasmanterie, de forma unui cordon subţire, plat sau rotund, croşetat din aţă pescărească, cu ajutorul căruia se confecţionează un anume tip de dantelă. LASHLEY [lae/li], Karl Spencer (1890-1958), neuropsiholog american. Prof. univ. la Harvard. Studii de pionierat asupra relaţiei dintre mărimea creierului şi capacitatea de învăţare („Mecanismele creierului şi inteligenţa"). A formulat teoria echipotenţialităţii cortexului cerebral. LASK, Emil (1875-1915), filozof german. Prof. univ. la Heidelberg. Reprezentant al mişcării neokantiene. A încercat să întemeieze o metafizică a cunoaşterii, ca sinteză între criticismul kantian şi intuiţionismul fenomenologic al lui Husserl („Idealismul lui Fichte şi istoria", „Filozofia dreptului", „Logica filozofiei şi teoria categoriilor"). LASKER, Eduard (1829-1884), om politic german. Cofondator şi lider (din 1866) al Partidului Naţional-Liberal. A contribuit, prin iniţiativele sale legislative şi administrative în Reichstag, la consolidarea Imperiului. în divergenţă cu Bismarck pe probleme financiare şi economice. LASKER, Emanuel (1868-1941), şa-hist german. Din 1933 s-a stabilit în S.U.A. Campion mondial (1894-1921); a pierdut titlul în meciul cu J.R. Capa-blanca. Lucrări teoretice. LASKER-SCHOLER, Else (1869-1945), poetă germană. Stabilită la Ieru- salim (1937). Lirică impregnată de o intensă spiritualitate ebraică, reflectând pasiunile şi aspiraţiile sale poetice şi religioase („A şaptea zi", „Balade ebraice", „Pianul meu albastru"). LASKI, Jan (c. 1456-1531), cleric şi om politic polon. Cancelar regal (1503-1510), arhiepiscop de Gniezno şi primat al Poloniei (din 1511). A publicat în 1506 o culegere a hotărârilor Seimului „Commune incliti Regni Poloniae privilegium..." şi în 1525-1528 „Statua provinciae Gnesnensis antiqua". LASKINE [laskin], Lily (1893-1988), harpistă franceză. Prof. la Conservatorul din Paris. Activitate concertistică de amploare. I se atribuie renaşterea harpei ca instrument solist. Vitalitate şi tinereţe spirituală ca pedagog şi interpret. Repertoriu de muzică de cameră şi concert, cuprinzând în special muzică franceză, inclusiv contemporană. LASLEA, com. în jud. Sibiu, situată în zona de contact a Pod. Târnavelor cu Pod. Hârtibaciului, la confl. râului omonim cu Târnava Mare; 3 019 loc. (2000). Expl. de gaze naturale (în satul Nou Săsesc). în satul L., menţionat documentar, prima oară, în perioada 1308-1310, se află o biserică evanghelică (1828-1842), iar în satul Mă-lâncrav, atestat documentar în 1305, o biserică din prima jumătate a sec. 14 (azi biserică evanghelică), cu picturi murale interioare de factură gotică, executate după 1350. LAS NAVAS DE TOLOSA, aşezare în Spania (Andalusia), în apropierea căreia, la 16 iul. 1212, armatele unite ale Castiliei, Leonului, Aragonului şi Navarrei, conduse de regele Castiliei, Alfons VIII, au înfrânt armata maură a Almohazilor, condusă de Muhammad an-Nasr ibn lakub-al Mansur. LASOU (< fr., sp.) s. n. Frânghie lungă de c. 30 m, terminată la un capăt cu un laţ, folosită pe continentul american pentru prinderea animalelor de către cowboy şi de gaucho. LAS PALMAS DE GRAN C AN ARIA, oraş în Spania insulară, port pe ţărmul de NE al ins. Gran Canaria (arh. Canare); 373,8 mii loc. (1995). Important nod pentru traficul de mărfuri transatlantic. Aeroportul Gando. Constr. şi reparaţii navale. Rafinărie de petrol. Produse chimice (îngrăşăminte), textile şi alim. (zahăr, ţigarete, conserve de peşte ş.a.); sticlărie, pielărie, chibrituri. Exportă zahăr, banane, tomate, ţigarete ş.a. Staţiune turistică. Muzeul Ca-narelor. Muzeu de Artă. Teatru. Catedrala Santa Ana (1497). Fundat în 1478 de Juan Rejon şi vizitat de Columb în 1492. LA SPEZIA v. Spezia, La LASSALLE [lasal], Ferdinand (1825-1864), socialist german. Unul dintre fondatorii Uniunii Generale a Muncitorilor Germani (1863) şi ai Partidului Social-Democrat German (1875). Influenţat de Hegel, s-a situat printre exponenţii hegelienilor de stânga. LASSELL [laesel], William (1799-1880), astronom britanic. A construit Observatorul astronomic din Liverpool şi a adus îmbunătăţiri în construcţia telescoapelor. A catalogat noi nebuloase şi a descoperit mai mulţi sateliţi: Triton (1846, satelitul lui Neptun), Hype-rion (1848, satelitul lui Saturn) şi Ariei şi Umbriel (1851, sateliţii lui Uranus). LASSEN, Christian (1800-1876), orientalist german de origine norvegiană. Prof. univ. la Bonn, unde a predat sanscrita şi literatura indiană. Lucrări fundamentale în domeniul indologiei („Anthologia sanscritica glossario instructa", „Arheologia indiană"). LASSEN PEAK [Isesn pi:k], vârf în N masivului Sierra Nevada, în partea de N a statului California, printre puţinii vulcani activi din S.U.A. Alt.: 3 187 m. După 200 de ani de inactivitate, a erupt la 30 mai 1914, 19 mai 1915 şi apoi, cu intermitenţe, până în 1921. Numit iniţial San Jose, vârful a fost rebotezat ulterior în onoarea danezului Peter Lassen, cel care a explorat valea Sacramento, de la poalele acestui vârf. Parcul Naţional Lassen (430 km2), declarat în 1916, include vulcanul, precum şi nenumărate izvoare sulfuroase, formaţiuni de lavă solidificată. Aici trăiesc urşi şi alte animale de pădure etc. LASSO, Orlando di (LASSUS, Ro~ land da) (c. 1532-1594), compozitor franco-flamand. Capelmaistru la biserica Lateran din Roma (1553-1554) şi Orlando di Lasso LASSUS 42 la capela de la Curtea ducelui Albert V de Bavaria (din 1563). Creaţia sa (peste 2 000 de lucrări religioase şi laice: mise, motete, madrigale, psalmi, vilanele) marchează, împreună cu aceea a lui Palestrina, punctul culminant al polifoniei vocale din sec. 16. Reunind tradiţiile mai multor ţări apusene, opera sa exploatează toate formele epocii, oferind genurilor existente noi dimensiuni. LASSUS [laşii], Jean-Baptiste An-toine (1807-1857), arhitect şi teoretician de artă francez. A restaurat bisericile Sainte-Chapelle şi Saint-Severin din Paris. A construit biserici în stil neogotic: Biserica L’Anunciation (Buna Vestire) din Paris şi biserica parohială din Belleville. Lucrări teoretice („Monografia Catedralei din Chartres“, „Reacţia Academiei de Arte Frumoase împotriva artei gotice'*). , LASSWELL [laeswel], Harold Dwlght (1902-1978), sociolog american. Prof. univ. la Chicago şi Ia Univ. Yale. A studiat în special centralizarea puterii şi mecanismele procesului decizional în politică („Analiza comportamentului politic", „Putere şi personalitate", „Viitorul ştiinţei politice*'). LAST, Jef (pe numele adevărat Josephus Carel Franciscus L.) (1898-1972), scriitor olandez. Participant la Războiul Civil din Spania de partea republicanilor, s-a alăturat Rezistenţei olandeze în timpul celui de-al doilea război mondial. Influenţat iniţial de idei socialiste, ulterior de Gide şi filozofia chineză, s-a orientat spre teme religioase. Versuri („Lumini la babord**, „Eros eliberat**), romane („Zuiderzee"), publicistică („Tragedia spaniolă**). LASTARRIA, Josâ Victorino (1817— 1888), scriitor chilian. Considerat iniţiatorul romantismului şi al genului narativ în Chile. Povestiri istorice („Cerşetorul**) sau redând atmosfera şi culoarea locală, uneori cu un pronunţat substrat politic ori moralizator („Călătoria unei ploşniţe americane**). LASTEX (< fr.) s. n. Fir de cauciuc, îmbrăcat de obicei în diferite fire textile şi utilizat în industria confecţiilor. ♦ Portjartier elastic. LASTEYRIE [lasterj], Ferdinand-Charles-Lâorr de (1810-1879), istoric, arheolog şi om politic francez. Participant la Revoluţia din iul. 1830; în 1848 ales în Adunarea Constituantă. Cercetări de istoria artelor, arheologie şi istorie antică. A studiat Columna lui Traian („încercare de reconstituire a unuia dintre scuturile dacice reprezentate pe basoreliefurile Columnei lui Traian**). M. de onoare al Acad. Române (1871). LASTMAN, Pieter (1583-1633), pictor şi gravor olandez. Format la şcoala lui G. Sweelinck şi al lui A. El-sheimer, dar influenţat de Caravaggio, şi-a creat un stil caracterizat printr-o cromatică strălucitoare, o bogată varietate a formelor şi prin forţă dramatică („Sacrificiul lui Avraam**, „Fuga în Egipt**, „Botezul sclavului maur**, „Ulisse şi Nausicaa“). LAS VEGAS [las veges], oraş în SV S.U.A. (Nevada), situat într-o zonă de-şertică, la 35 km NV de Hoover Dam şi lacul de acumulare Mead, la 619 m alt.; 368,4 mii loc. (1995, cu suburbiile North Las Vegas, Winchester, Paradise, Sunrise Manor, Henderson). Aeroport. Centru de cercetări nucleare. Universitate. Ind. electrotehnică, chimică şi alim. Renumită staţiune balneoclimaterică şi turistică, cu numeroase cazinouri, hoteluri de lux, baruri, piscine, terenuri de golf etc., a cărui dezvoltare s-a accentuat după terminarea (în 1936) barajului Hoover şi a lacului de acumulare Mead, realizate pe fl. Colorado. întemeiat de mormoni în 1855, pe locul unei aşezări mexicane, este declarat oraş în 1911. LASZL.6 v. Ladislau. LASZLO [la:slo:] Francisc (1873-1925), naturalist şi arheolog maghiar din România. A întreprins săpăturile de la Ariuşd („Tipuri de vase pictate ale culturii Ariuşd**). LAŞ, -Ă (< fr.) adj. (Despre oameni; şi substantivat) Care este lipsit de curaj şi de sentimentul onoarei; fricos, mişel, poltron; (despre atitudini) care denotă lipsă de bărbăţie, de curaj. LAŞITATE (< fr.) s. f. Faptul de a fi laş; stare a celui laş. ♦ Atitudine, comportare, faptă de om laş; mişelie. LAT, -Ă (lat. latus) adj., s. nM s. f. 1. Adj. Care are lăţime (mare). Loc. Lat în spate (sau în spete) = bine făcut, robust. ♦ (Fam.) întins la pământ; fără simţire sau mort. <0* Expr. A fi lată (rău), se spune în cazul unei situaţii care a luat proporţii grave, îngrijorătoare. (Fam.) A o face> lată (rău) = a) a petrece straşnic; b) a face (fără voie) o gafă, o prostie. A lăsa (pe cineva) lat = a) a bate pe cineva foarte tare (lăsându-l în nesimţire); b) a impresiona, a uimi puternic pe cineva. 2. S. n. Lăţime. Un lat de mână (sau de palmă) - măsură populară de lungime egală cu lăţimea unei palme cu degetele lipite. 3. S. f. Scândură groasă cu muchiile drepte, folosită în construcţia de drumuri pentru operaţii de trasare, de nivelment şi de măsurare a denivelărilor îmbrăcăminţilor rutiere. LA TAILLE [la tai], Jean de (c. 1540-1607), poet şi dramaturg francez. în prefaţa dramei sale, „Saul furiosul", intitulată „Arta tragediei**, enunţă (sub influenţa lui Socrate şi Aristotel) regulile de bază ale tragediei clasice. LATAKIA (AL LĂDHTQTYAH), oraş în VNV Siriei, situat pe un promontoriu, la 180 km SV de Alep; 306,5 mii loc. (1994). Pr. port al ţării la M. Medite-rană, prin care se exportă bitum, cereale, bumbac, fructe, tutun ş.a. Ind. constr. de maşini (electromotoare), textilă (produse din bumbac), de prelucr. a peştelui şi tutunului, alim. (ulei de măsline). Fundat de fenicieni sub numele de Ramitha, a primit numele de Laodiceea în cinstea mamei lui Se-leucos I (sec. 4 î.Hr.). în 638 a fost cucerit de arabi, fiind disputat, în sec. 12, între Saladin şi cruciaţi. Cucerit de Imp. Otoman (sec. 15); a intrat în componenţa Siriei (1946). LATI=COI=RE [latekoer], Pierre (1883-1943), industriaş francez. Constructor al avioanelor Salmson, destinate armatei în timpul primului război mondial. A pus bazele liniei aeriene Franţa-Maroc (1919), prelungită (1925) până la Dakar şi (1930) până în Brazilia. în 1927, societatea sa devine Compania Generală Aeropoştală. LA T&NE [la ten], localitate în Elveţia, pe malul nordic al lacului Neu-châtel. Aici s-a descoperit (1858) o aşezare tipică pentru cea de-a doua Epocă a fierului în Europa, numită „epoca La Tene“ (sec. 5 î.Hr.—1 d.Hr.). Pe terit. României, epoca L.T. corespunde aşa-numitei epoci clasice geto-dace (sec.*1 Î.Hr.-1 d.Hr.), oglindind stadiul de dezvoltare a societăţii ge-to-dacilor în vremea lui Burebista şi Decebal şi marele sincretism cultural care începe să caracterizeze întregul spaţiu carpato-danubian încă din sec. 2 î.Hr. Se caracterizează prin dezvoltarea puternică a metalurgiei fierului, apariţia de noi forme ceramice, datorate utilizării roţii olarului, dezvoltarea meşteşugurilor şi asimilarea celţilor sau lumii greceşti-elenistice. LATENSIFICARE (< fr.; lat.) s. f. Mărire a densităţii optice a unei imagini fotografice latente prin prelucrarea materialului fotosensibil existent. Se 43 LATIN poate realiza, uneori, printr-o expunere suplimentară la lumină slabă. LATENT, -Ă (< fr., lat. latere „a fi ascuns") adj. 1. Care nu se manifestă, dar poate izbucni oricând. ^ Căldură I. (de topire sau de vaporizare) = căldură (1) necesară efectuării unei transformări de stare la temperatură şi presiune constante. (HORT.) Ochi I. = mugure la arborii cultivaţi, rămas mai mult timp în stadiu rudimentar. 2. (BIOL.) (Despre un caracter virtual) Care se poate manifesta atunci când cauzele care i se opun au dispărut. <0- Caracter genetic I. = caracter purtat de o genă recesivă, care nu se manifestă atâta timp cât este inhibată de o genă dominantă alelă opusă; se întâlneşte la un organism heterozigot pentru acel caracter. LATENŢĂ (< fr.) s. f. Stare latentă. ^ Perioadă de I. = intervalul de timp dintre recepţionarea unui stimul şi începutul reacţiei organismului la respectivul stimul; timp de reacţie. LATERAL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. De pe o latură, de pe laturi; lăturalnic, mărginaş. ♦ Fig. Care nu atinge miezul problemei; secundar, marginal. 2. (LINGV.; despre consoane; şi substantivat, f.) (Consoană) care se articulează prin aplicarea limbii pe palatul tare sau pe alveole, aerul scurgân-du-se de o parte şi de alta a limbii (de ex. „I“ este o consoană I.). 3. (MAT.) Suprafaţă I. = suprafaţa unui corp geometric (ex. prismă, cilindru etc.), mai puţin suprafeţele bazelor. Arie I. = mărimea suprafeţei laterale a unui corp geometric. LATERAN (LATERANO), complex arhitectonic monumental din Roma. Iniţial proprietate a familiei nobiliare Late-rano (de unde şi denumirea), a fost dăruită de Constantin cel Mare papei Miltiades, devenind ulterior proprietatea statului Vatican. Include bazilica San Giovanni in Laterano (construită între 311-314; forma exterioară actuală aparţinându-i lui A. Galilei — 1735, iar cea interioară, 1646-1649, lui Borromi-ni), baptisteriul numit şi San Giovanni in Fonte, palate apostolice (Palatul construit, 1586, de D. Fontana în timpul papei Sixtus V, azi complex muzeistic). Aici au avut loc cinci concilii ecumenice (1123, 1139, 1179, 1215, 1512-1517). — Acordurile de la acord italo-papal semnat de Benito Mussolini şi de cardinalul Pietro Gas-parri (reprezentantul papei Pius XI), la 11 febr. 1929. După doi ani şi jumătate de negocieri s-au încheiat trei do- cumente: un tratat (care punea capăt definitiv „chestiunii romane", recunoscând Sf. Scaun, un mic teritoriu pe care s-a ridicat Stato della Cittă del Vaticao), un concordat (ce regla raporturile statului italian cu Biserica catolică) şi o convenţie financiară. LATERANUS (în mitologia romană), zeu ocrotitor al vetrei casnice şi al căminului familial. LATERIT (< fr. {i}; {s} lat. later „cărămidă") s. n. Depozit sedimentar eluvial (rezidual), format prin alterarea unor roci în condiţiile climatului tropical şi caracterizat prin îmbogăţirea în hi-droxizi de aluminiu şi fier, pentru care poate fi exploatat; se mai utilizează ca material de construcţie. LATEX (cuv. lat. „lichid") s. n. Suc lăptos, alb, gălbui sau portocaliu, secretat de vasele laticifere ale unor plante (ex.: păpădia, laptele câinelui, arborele de cauciuc etc.). Are o compoziţie chimică complexă (hidraţi de carbon, acizi organici, proteine, săruri, grăsimi, zahăr, uleiuri eterice, răşini, cauciuc etc.). Folosit în medicină şi farmacie la tratarea unor boli. ^ L. artificial = suspensie coloidală de polimer, obţinută la polimerizarea în emulsie. LATHAM [lejOem], John (t740-1837), ornitolog englez. Autor al unei monumentale „Istorii generale a păsărilor", pentru care a conceput şi realizat el însuşi ilustraţia. LATICE (< engl. „reţea", „structură") s. f. (MAT.) Mulţime ordonată având proprietatea că orice parte finită a sa are un majorant şi un minorant. LATICIFER (< fr. {i>; {s} lat. latic-„lichid" + fero „a purta") s. n. (BOT.) Vas tubular al unor tulpini, frunze, rădăcini etc., uni- sau pluricelular, ramificat, care conţine latex; (adjectival) tub laticifer. LATICLAVĂ (< fr., lat.) s. f. (La romani) Fâşie lată de purpură care îm- podobea, din sec. 1 î.Hr., ca un semn distinctiv, tunica purtată de senatori. LATIFUNDIAR, -Ă (< latifundiu) s. m. şi f. Proprietar de latifundiu. ♦ Mare moşier. LATIFUNDIU (< lat. latifundium) s. n. Mare proprietate funciară privată. LATIMER [laetime], Louis Howard (1848-1928), inventator american. Cunoscut pentru lucrările sale în domeniul iluminatului public. Colaborator al lui A.G. Bell şi T. Edison. A inventat filamentul de carbon al lămpilor electrice şi a supravegheat instalarea iluminatului electric în unele mari oraşe din S.U.A., Canada şi Marea Britanie. LATIN, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţie in-do-europeană care s-a stabilit la sfârşitul milen. 2 î.Hr. în provincia Latium (azi reg. Lazio) din Italia Centrală. ♦ Persoană care face parte din această populaţie. 2. Adj. Care se referă la Latium, care provine din această provincie; p. ext., care se referă la limba şi la literatura romanilor; de origine romană. <0* Limba I. (şi substantivat, f.) = limbă indo-europeană din grupul italic. Vorbită de latini s-a extins în paralel cu expansiunea politică a Romei, în special ca limbă a administraţiei şi culturii, în toată Italia şi pe întreg teritoriul imperial, reuşind să înlăture celelalte limbi din Italia (etrusca, osca) şi din alte regiuni (ilira, celtica, retica), cu excepţia limbii greceşti. A fost limba oficială a Imp. Roman, vorbită din Bre-tania şi Portugalia până la G. Persic. în Evul Mediu a reprezentat mijlocul principal de comunicare, ca limbă a ştiinţei, filozofiei şi teologiei. Adoptată de Biserica catolică ca limbă liturgică — după traducerea Vulgatei a devenit a doua limbă internaţională după greacă, fiind folosită în unele universităţi europene până în sec. 19. L. nu a avut dialecte, dar deosebirile regionale s-au accentuat continuu. Alături de I. literară (cristalizată în sec. 2-3), a LATINESC 44 existat şi o variantă populară, vorbită (I. vulgară, populară), din care s-au dezvoltat limbile romanice. Alfabetul I. = alfabet creat în sec. 7 î.Hr. pe baza celui etrusc. Are 23 de litere. Este folosit astăzi în scrierea multor limbi (ex. limbile romanice, germanice, fino-ugrice etc.). LATINESC, -EASCĂ (< latin) adj. Care se referă la limba şi la literatura romanilor; latin (2). LATINEŞTE (< latin) adv. în limba latină. LATINI, Brunetto (c. 1220-c. 1294), erudit şi om politic florentin. Magistrul lui Dante. Poeme didactice, o lucrare enciclopedică în franceză („Cărţile comorii"). Partizan al grupării politice a guelfilor; între 1260 şi 1266 a trăit în exil în Franţa. LATINISM (< fr., 2 < latin) s. n. 1. Cuvânt, formă sau construcţie sintactică împrumutate direct sau indirect din latină. 2. Curent în lingvistica şi filologia română din sec. 19 care a continuat unele idei ale Şcolii Ardelene, aducând noi argumente în sprijinul originii latine a limbii române; a contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine. Pentru a demonstra caracterul latin al limbii române şi din dorinţa de „a restabili puritatea ei inte-grală“, a ajuns la exagerări ca: înlocuirea cuvintelor nelatine, modificarea formei cuvintelor latineşti moştenite din latină potrivit unei ortografii latinizante. Reprezentanţi: T. Cipariu, A.T. Laurian, I.C. Massim ş.a. LATINI.ST, -Ă (< fr., 2 < latinism) s. m. şi f. 1. Specialist în filologia latină şi în Antichitatea romană. 2. Adept al latinismului (2). <0- (Adjectival) Curent I, sau şcoală I. - curent format de adepţii latinismului; latinism (2). LATINITATE (< fr., lat.) s. f. Caracter, origine latină (2). + Cultura şi civilizaţia latină. LATINIZA (< fr.) vb. I tranz. A introduce pe cale savantă cuvinte latine într-o limbă; a da o formă sau o terminaţie latină unui cuvânt. LATINO-AMERICAN, -A (< fr.) adj. Care se referă la America Latină, care aparţine Americii Latine. Muzică L-a. = denumire generică pentru muzica populară, pop, rock sau folk a ţărilor şi comunităţilor de limbă spaniolă sau portugheză din cele două Americi. Artă l.-a. = arta ţărilor de limbă spaniolă sau portugheză din cele două Americi. Se caracterizează la început printr-o mare discrepanţă între arta populară, autohtonă, aparţinând civilizaţiei indigene (ţesături, ceramică, pictură) şi cea cultă, legată de interesele Bisericii şi ale guvernelor şi influenţată o lungă perioadă de modele europene. Abia în sec. 20, o dată cu redescoperirea valorilor locale şi deplina afirmare a individualităţii naţionale, are loc o re-vitalizare a artei tradiţionale şi dezvoltarea, în forme originale şi autohtone, a artei culte. Primele realizări picturale, care datează de la sfârşitul sec. 16, au fost circumscrise artei sacre şi se caracterizează prin elemente baroce importate din Europa o dată cu sosirea în America Latină a numeroşi artişti (A. Vâsquez, F. Zurbarân). Dintre numeroasele şcoli care se dezvoltă în sec. 17-18 în principalele centre se disting cele din Ciudad de Mexico (cu reprezentanţi ca J. Juârez, M. Ca-brera), Bogota (G. Vâsquez Ceballos), Potosi (M. Perez Holguin) etc., toate influenţate puternic de barocul iberic şi de şcoala de la Cuzco, dar şi de arta autohtonă. Din punct de vedere urbanistic, primele oraşe construite de co-loni (Santo Domingo, Panama, Ciudad de Mexico) au o structură asemănătoare cu cele din Europa: un plan regulat, dreptunghic, cu o mare piaţă centrală pătrată, structură care s-a suprapus cu uşurinţă peste cea indigenă preexistentă. în arhitectură, predomină iniţial edificiile religioase — catedralele din Santo Domingo, Antigua, Pueblo, Tunja, Quito, Potosi, care se impun prin grandoarea dimensiunilor, bogăţia şi amestecul de forme şi ornamente ale barocului şi rococoului iberic, având însă şi unele trăsături originale, legate de folosirea materialelor locale (tezontle — varietate de piatră mexicană, lespezi de ceramică, folosirea din abundenţă a aurului şi argintului) sau unele subiecte şi decoraţii ale tradiţiei indigene (fructe şi plante exotice, costume indiene etc.). Cele mai marcate trăsături locale le prezintă arta braziliană întrucât a fost folosită în special mâna de lucru mulatră. Mari biserici construite în Brazilia, la jumătatea sec. 18, sunt catedralele Sf. Cos-ma şi Damian la Ignaragu, Sf. Francisc la Olinda etc. Barocul brazilian din această perioadă este reprezentat de A.F. Lisboa. în sec. 19, o dată cu slăbirea puterii politice şi a influenţelor culturale europene, încep să se dezvolte mişcările culturale autonome, mult mai originale. Ca urmare a pătrunderii neoclasicismului şi academismului francez, se dezvoltă un nou curent, constructivismul, având ca principal obiec- tiv revigorarea elementelor autohtone, fie ca subiecte, fie ca tehnici de lucru. Printre cei mai de seamă exponenţi se numără columbianul R. Torres Mendez, peruvianul P. Fierro, mexicanii S. Her-rân şi J.M. Velasco. Un pronunţat caracter academic are opera mexicanului J.G. Posada, ca expresie directă de europenizare a artei, iar printre cele mai originale opere pot fi amintite lucrări ale pictorilor generaţiei următoare: T. Junior, A. Junior, E. Visconte. Deplina afirmare a formelor autohtone are loc abia în primele decenii ale sec. 20, o dată cu mişcarea muraliştilor mexicani, ai cărei protagonişti, J.C. Orozco, D. Rivera şi D.A. Siqueiros, au urmărit îndeosebi căutarea unor forme de largă audienţă (decoraţia pereţilor Şcolii pregătitoare naţionale din Ciudad de Mexico) şi pentru „Săptămâna artei moderne", desfăşurată în Brazilia (1922); organizată de pictorii cubişti Tarsile de Amarai, Vicente do Rego Monteiro şi Di Calcacanti, a inaugurat un nou mod de a picta, influenţând puternic generaţia următoare de pictori brazilieni (C. Portinari, R. Valentin), iar prin promovarea Bienalei de la Săo Paulo (1951), va contribui la afirmarea internaţională a artei locale. Reprezentanţii artei culte, mexicanul R. Tamayo, cubanezul W. Lam şi guatemalezul C. Merida, se inspiră din mişcările europene cubiste. O dezvoltare remarcabilă cunoaşte curentul abstracţionist (A. Otero în Venezuela, J.A. Fernândez-Muro şi S. Griilo în Argentina, E. Ramirez în Ecuador ş.a.). în sec. 19, în domeniul arhitecturii s-a menţinut multă vreme influxul formelor europene, numeroasele edificii civile construite în principalele oraşe fiind de inspiraţie neoclasică (Şcoala Minelor la Ciudad de Mexico, 1803; Palatul Monedei la Santiago, 1805) şi, succesiv, la începutul sec. 20, de Art Nouveau (Palatul Artelor Frumoase, 1904 şi Spitalul Spaniol, 1908 din Ciudad de Mexico), uneori cu elemente ale tradiţiei locale (Biblioteca din Ciudad de Mexico, 1953). Arhitectura braziliană, influenţată puternic de Le Corbusier, a urmat un proces aparte, care, după profunda reînnoire promovată de G. Vargas (Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii din Rio de Janeiro), a dus la conturarea unui stil în care cea mai mare importanţă revine elementului formal, o atenţie deosebită fiind acordată modalităţii de integrare a construcţiilor noi în peisajul urbanistic preexistent. Extinderea vertiginoasă a arealelor urbane datorită marii mase 45 LATRONES de ţărani veniţi la oraş au determinat formarea unor cartiere periferice destul de sărace (barriadas, favelas), într-un contrast strident cu realizările unor măreţe proiecte, ca noua capitală a Braziliei, concepută de Oscar Niemeyer şi Lucio Costa, sau centrele oraşelor Ciudad de Mexico (Tlateloco) ori Caracas, inspirate direct după modele europene sau americane. LATIN ROCK, stil muzical apărut în urma fuziunii între rock şi ritmurile latino-americane. Exponent marcant al genului, Carlos Santana. LATINUS, rege legendar al Latiu-mului şi erou eponim al latinilor. LATIR (< lat.; {s} gr. lathyros „mă-zăriche“) s. m. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze pe-nat-compuse, inflorescenţă în racem pedunculat, flori violete, roz, albe sau galbene, care au porţiunea liberă a filamentelor staminelor de aceeaşi lungime. Pot fi furajere (Lathyrus sativus), ornamentale (Lathyrus odoratus) etc. Specia furajeră este foarte rezistentă la secetă şi se cultivă mult în India, Spania şi N Africii. Latitudine (1) LATITUDINE (< fr., lat.) s. f. 1. Distanţa în grade, măsurată pe arcul de meridian, între punctul considerat şi Ecuator (unghiul format de verticala locului cu planul ecuatorial), constituind, alături de longitudine, cele două coordonate geografice. V. grad de latitudine. 2. (ASTR.) L astronomică (sau cerească) = una dintre coordonatele ecliptice, exprimată prin unghiul cuprins între direcţia către un astru şi planul eclipticii. 3. Fig. Libertate de alegere, de acţiune. LATIUM v. Lazio. LATÎNINA, Larisa (n. 1934), gimnastă rusă. Campioană a U.R.S.S. (1956-1964). Multiplă campioană olimpică (Melbourne, 1956; Roma, 1960; Tokyo, 1964), europeană (1956-1962) şi mondială (opt titluri în perioada 1958-1962). Arbitră internaţională. LATONA v. Leto. LATORFIAN, etajul inferior al Oligo-cenului din estul şi centrul Europei, caracterizat prin faună de numuliţi, lamelibranhiate, gasteropode, echinide, mamifere etc. LATORRE, Mariano (1886-1955), scriitor şi critic literar chilian. Vastă operă narativă, într-un limbaj simplu, bogat în expresii populare şi dialectale („Insula păsărilor“, „Zurzulita“, „Oameni şi vulpi“). Critică literară („Literatura din Chile"). Lucrări autobiografice („Ceea ce îmi povestesc cărţile mele"). LA TORTUGA, insulă venezuelană în SE M. Caraibilor, la 88 km V de ins. Mărgărită şi la 200 km NE de Caracas; 220 km2. LA TOUR [la tur], Georges Mesnil de (1593-1652), pictor francez. Influenţat de arta lui Caravaggio. Compoziţii simple, de un realism auster („Tri- şorul"); predilecţie pentru efectele de lumină în scenele nocturne („Plângerea Sf. Sebastian", „Noul născut", „Lacrimile Sf. Petru", „Extazul Sf. Francisc"). LA TOUR [la tur], Maurice Quentin DELATOUR, zis Maurice Quentin de (1704-1788), pictor francez. Pictor de curte în timpul lui Ludovic XV. Maestru al pastelului. Portrete de o remarcabilă prospeţime şi autenticitate („Ludovic XV", „Mauriciu .de Saxa", „Doamna de Pompadour", „Diderot", „Voltaire", „Autoportret"). LA TOUR DU PIN [la tur du pe], Patrice de (1911-1975), poet francez. Creaţie de inspiraţie mistico-religioasă, dublată de neliniştea metafizică a în-singuratului („Al doilea joc", „Cântarea bucuriei", „O luptă pentru viaţă"). LATREILLE [latrei], Pierre-Andrâ (1762-1833), călugăr şi naturalist francez. Prof. la Muzeul de Istorie Naturală din Paris. Considerat unul dintre întemeietorii entomologiei moderne. A realizat prima clasificare detaliată a insectelor şi crustaceelor („Istoria naturală generală şi îndeosebi a crustaceelor şi insectelor"). LATRINĂ (< lat., fr.) s. f. Closet rudimentar în localităţile lipsite de canalizare; (pop.) privată. LATROBE [latrşub], Benjamin Henry (1764-1820), inginer şi arhitect american de origine britanică. Stabilit în S.U.A. (1796). Arhitect şef al oraşului Washington (1803-1817). Reprezentant al neoclasicismului, a introdus stilul neogrec în America (Catedrala din Baltimore, Banca Pennsylvaniei din Philadelphia; a condus lucrările la Ca-pitoliul din Washington). LATRONES (cuv. lat.) s. m. pl. (La romani) Denumire dată hoţilor, sclavilor fugiţi şi soldaţilor care dezertau. LATTRE DE TASSIGNY 46 LATTRE DE TASSIGNY [latr de tasini], Jean-Marie Gabriel de (1889-1952), mareşal francez. General de divizie în timpul celui de-al doilea război mondial. Arestat de către autorităţile de la Vichy (1942-1943), a evadat şi s-a alăturat lui De Gaulle în Algeria. Comandant al Armatei 1 franceze (1944-1945) în operaţiuni militare desfăşurate în Franţa, Germania, Austria. A primit şi semnat, ca reprezentant al Franţei, actul de capitulare a Germaniei (9 mai 1945). în 1950-1952 a luptat în Indo-china. LATURĂ (lat. latora) s. f. 1. Parte laterală a unui obiect; margine. ^ Loc. fn lături = la o parte, într-o parte. Pe de lături = pe alături, pe lângă; fig. pe ocolite. <0- Expr. A (nu) se da în lături = a (nu) se codi, a (nu) se da înapoi (de la ceva). ♦ Fiecare dintre cele două părţi laterale ale corpului omenesc; coastă. 2. Fig. Fiecare dintre aspectele diferite sub care poate fi privit un lucru. 3. (înv. şi pop.) Porţiune, zonă mărginaşă a unui teren, a unui ţinut; margine. 4. (MAT.) Fiecare dintre segmentele de dreaptă care alcătuiesc un poligon, rectiliniu; fiecare dintre arcele de curbă care alcătuiesc un poligon curbiliniu. ♦ Fiecare dintre semidrep-tele care alcătuiesc un unghi. LATVIA v. Letonia. LAŢ (lat. laqueus) s. n. Nod larg care se poate strânge în jurul unui punct fix; ochi. ♦ Nod marinăresc. LAŢCU, domn al Moldovei (c. 1365-c. 1375), fiul lui Bogdan I. A consolidat poziţia internaţională a Moldovei, întreţinând relaţii cu Polonia şi favorizând propaganda catolică, prin înfiinţarea unei episcopii catolice la Şiret (1371), unde mutase capitala. LAŢE s. f. pl. Şuviţe de lână nepieptănate şi netoarse; p. ext. şuviţe de păr care atârnă în mod dezordonat. LAUBE, Heinrich (Rudolf Constanz) (1806-1884), scriitor german. Reprezentant al şcolii literare de tendinţă liberală („Tânăra Germanie1'). Ca director al Teatrului din Viena (1849-1867 şi 1871-1879) şi din Leipzig (1869-1870), a promovat ^creaţiile unor dramaturgi contemporani (H. Ibsen, V. Sardou). Autor al ciclului epic având ca tematică Războiul de 30 de Ani („Războiul german“); romane sociale (trilogia „Tânăra Europă"), drame de inspiraţie istorică („Contele Essex"). LAUBERT [lober], Charles Jean (1762-1834), farmacist francez. Contribuţii la descoperirea, pe cale sintetică, a chinchinei („Cercetări asupra chin-chinei", „Câteva studii asupra rădăcinii chinchinei"). . LAUD [lo:d], William <1573-1645), prelat englez. Fiu al unui maestru croitor, favorit al regelui Carol I, a fost numit episcop (1628) şi arhiepiscop de Canterbury (din 1633). Virtual prim-min., împreună cu Sir Th. Strafford şi Carol I, a alcătuit un triumvirat care a urmărit întărirea rolului bisericii în consolidarea absolutismului. în dorinţa de a impune liturghia anglicană (1637), apropiată de catolicism, a reprimat pe puritani şi prezbiterieni, provocând o revoltă a scoţienilor. învinuit de trădare de stat de către Parlamentul cel Lung, a fost închis (1641), judecat (mart.— nov. 1644), condamnat la moarte şi executat. LAUDA, Andreas Nikolaus (Niki) (n. 1949), automobilist şi om de afaceri austriac. Campion mondial de Formula 1 (1975, 1977 — cu Ferrari şi în 1984, cu MacLaren). A câştigat mari circuite ale lumii (Indianapolis, 1982) şi 25 de Grand Prix-uri. A fundat (1979) compania aeriană „Lauda Air Luftfahrt-gesellschaft mbH“, cu sediul la Viena. LAUDANUM (< fr.; (s> lat. laudanum „răşină aromatică") s. n. Produs derivat din opiu, utilizat, în prezent mai rar, ca analgezic sau antidiareic. Max Theodor Felix von Laue Charles Laughton LAUDATIV -Ă (< fr., lat.) adj. Care laudă, care apreciază favorabil, care elogiază. LAUDĂ (< lăuda) s. f. 1. Faptul de a lăuda pe cineva; apreciere elogioasă la adresa cuiva sau a ceva, elogiu. 2. (MUZ.) Gen muzical aparţinând tradiţiei catolice, apărut în sec. 13, iniţial monodie, ulterior polifonic; a dispărut în sec. 18. 3. (REL.) Modalitate de venerare a divinităţii, sub formă de cântec sau spiritualizată ca jertfă. 4. (La pl.) Compuneri religioase medievale, în versuri, uneori cântate, de slăvire a divinităţii. Printre cele mai cunoscute I. se numără: „Stabat Mater", „Dies irae“, poemele Sf. Francisc („Lauda Fiinţelor") şi ale lui lacopone da Todi („Laude"). Sin. panegiric. LAUE [laue], Max Theodor Felix von (1879-1960), fizician german. Prof. univ. la Berlin şi Gottingen. Elev al lui Max Planck. A formulat (1931) teoria dinamică a interferenţelor, datorată re-ticulelor tridimensionale („Unde ale materiei şi interferenţele lor"). Contribuţii în optică, în istoria fizicii; a propus o metodă de cercetare cu ajutorul căreia a fost descoperită (1912) difracţia radiaţiilor X pe cristale (a introdus conceptul de entropie). Lucrări privind supraconductibilitatea, teoria relativităţii, teoria cuantică, fizica atomică, istoria fizicii („Teoria relativităţii", „Tabloul fizic al lumii"). Premiul Nobel pentru fizică (1914). LAUGHTON [lo:tn], Charles (1899-1962), actor şi regizor britanic de film. Stabilit în S.U.A. (1950). Roluri de compoziţie, de o mare diversitate, construite cu inteligenţă şi pline de vitalitate („Mizerabilii", „Revolta de pe Bounty", „Rembrandt", „Cocoşatul de la Notre-Dame“, „Martorul acuzării", „Furtuna de la Washington"). Ca regizor, a realizat „Noaptea vânătorului", „Moartea fuge pe râu". Premiul Oscar: 1934 („Viaţa particulară a lui Henric VIII") şi 1944 („Suspectul"). LAUGIER [lojie], Charles (1875T 1930), igienist român de origine franceză. Lucrări asupra prevenirii şi tratamentului pelagrei şi al malariei. Contribuţii în organizarea sistemului sanitar din România. Culegător de folclor. LAUMONTIT (< fr. {i}; de la n. pr. F. Laumont) s. n. Silicat hidratat de calciu şi aluminiu, din grupa zeolitelor, cristalizat monoclinic, de culoare alb-cenuşie. în România se găseşte în vulcanitele neogene de la Baia Sprie şi Săcărâmb. 47 LAURENS Luciano Laurana. Palatul ducal din Urbino Francesco Laurana: „Eleonora de Aragon" LAUPER [loper], Cindy (pe numele adevărat Cynthia Anne Stephanie Lauper) (n. 1953), cântăreaţă americană de rock. Voce puternică, registru acut strălucitor. Se impune alături de pianistul John Turi, cu care înfiinţează grupul „Blue Angel“. După destrămarea formaţiei, a compus şi lansat piese celebre („She’s So Unsual“, „Time After Time", „True Colors“). LAUR (lat. laurus) s. m. 1. Arbust înalt de peste 2 m, cu frunze persistente, pieloase, lucioase, spinos-dinţate, cu flori mici, melifere şi cu fructe roşii (Hex aquifolium). Specie atlantică, spontană în România (în pădurea Dosul Laurului, satul Zimbru, lângă Arad), ocrotită prin lege. 2. Dafin. ♦ (La pl.) Aranjament în formă de coroană, realizat din frunze de dafin (considerat ca plantă nobilă), care se punea în Antichitate pe capul poeţilor şi învingătorilor; p. ext. glorie. <0- Expr. A culege lauri = a se acoperi de glorie, a deveni celebru. A se culca pe lauri - a se mulţumi cu succesele obţinute în trecut. 3. Ciumăfaie. LAURACŞE (< fr.; {s} lat. laurea „dafin") s. f. pl. Familie de arbori şi arbuşti din regiunile tropicale şi mediteraneene, cu frunze pieloase persistente, bogate în uleiuri eterice, cu flori mici, dispuse în inflorescenţe, şi cu fructe bace sau drupe. Cuprinde plante tehnice, medicinale şi producătoare de mirodenii (ex. dafinul, arborele de camfor, avocado etc.). LAURANA (LOVRANA sau Dl BRANA) 1. Luciano L. (c. 1420-1479), arhitect italian de origine dalmată. Unul dintre cei mai originali arhitecţi-urbanişti ai Renaşterii italiene (Palatul Prefettizio din Pesaro, Palatul ducal din Urbino — capodopera sa, Palatul ducal din Gubbio). 2. Francesco L. (c. 1430-1502), sculptor şi medalist italian de origine dalmată. Probabil frate cu L. (1). A îmbinat elemente ale clasicismului dalmat cu eleganţa liniei şi volumelor proprii artei italiene din vremea sa („Madona din domul din Pa-lermo", elemente sculpturale ale Arcului de triumf al lui Alfonso de Aragon din Napoli, „Calvarul ducerii Crucii"). Alte opere: „Eleonora de Aragon", „Battista Sforza". LAURASIA, continent ipotetic uriaş, existent în emisfera nordică de la mijlocul Paleozoicului, despărţit de Gond-wana, din emisfera sudică, prin Marea Tetis. Pe la mijlocul Mezozoicului, s-ar fi rupt în două părţi: nord-americană şi eurasiatică, despărţite prin formarea Oc. Atlantic. Denumirea provine de la Scutul lui Laurenţiu, actualmente Scutul canadian şi Asia. LAUREAT, -Ă (< fr.; lat. laureatus „încoronat cu lauri") s. m. şi f. Persoană care a fost premiată pentru merite deosebite într-un anumit domeniu. LAUREL [Io:r0l], Stan (pe numele adevărat Arthur Stanley Jefferson) (1890-1965), actor de film american de origine engleză. împreună cu O. Hardy a creat celebrul cuplu cunoscut în România sub numele „Stan şi Bran". V. Hardy\ Olivier. LAURENCIN [lorăse], Mari© (1885- 1956), pictoriţă franceză. Influenţată de Apollinaire. Adeptă a cubismului, a realizat compoziţii cu figuri feminine într-o stilizare graţioasă, folosind tonuri plăcute de cenuşiu şi culori pastelate. Ilustraţie de carte (A. Gide, Lewis Caroll) şi scenografie. Costume şi scenografie pentru Comedia Franceză şi Baletele Ruse. LAURENS [loră.s], Henri (1885— 1954), sculptor, desenator şi gravor francez. Influenţat iniţial de cubism, a folosit tehnica „papier collee" („Femeia cu pelerină) şi a realizat basoreliefuri policrome. S-a orientat apoi spre o artă caracterizată prin linia suplă, elegantă, lirică şi senzuală a formelor Stan Laurel LAURENT 48 („Sirene“, „Marele muzician", „Adio", „Micile ondine", „Marea amforă"). LAURENT [lorâ], Auguste (1807-1853), chimist francez. Pionier al teoriei atomice. A descoperit antracenul, acidul ftalic şi, împreună cu J.B. Du-mas, fenomenul de substituire atomică în reacţiile moleculare. LAURENT [lorâ], Pierre-Alfonse (1813-1854), matematician francez. Elev al lui A.L. Cauchy. Studii de analiză matematică. Contribuţii în domeniul dezvoltării în serie a funcţiilor. O serie de funcţii olomorfe de variabilă complexă îi portă numele. LAURENT [lorâ], Vrtalien (1896-1973), călugăr francez din congregaţia asump-ţioniştilor. Istoric. A trăit o perioadă în România, unde a fost director al Institutului Francez dev Studii Bizantine (1937-1947). Lucrări privitoare la istoria Bizanţului şi a ţărilor balcanice („Contribuţii la istoria relaţiilor bisericii bizantine cu biserica română la începutul sec. 15"). M. de onoare al Acad. Române (1940). LAURENŢIU (c. 210 sau 220-258), martir creştin de origine spaniolă. Diacon al bisericii din Roma în timpul papei Sixtus al ll-lea. Martirizat în timpul împăratului Valerian (potrivit tradiţiei a fost ars pe rug). Cultul lui era răspândit în Biserică încă din sec. 4. Mormântul său se află pe via Tiburtina, loc în care Constantin cel Mare a ridicat o bazilică. Canonizat. Comemorat de Biserica catolică pe 10 aug. LAURENŢIU, Dan (pseud. Iui Lau-renţiu Ciobanu) (1937-1998, n. Podu lloaiei, jud. laşi), poet român. Indiferentă ia moda literară, opera lui L. se înscrie în tradiţia lirismului orfic, propunând un spaţiu sacru, de ceremonii grave, în care sentimentul morţii apropie contrariile, armonizându-le („Poziţia Dan Laurentiu Dimitrie August Laurian aştrilor", „Călătoria de seară", „Imnuri către amurg", „Privirea Iui Orfeu", „Mountolive", „Palatul metafizic"). Critică literară („Eseuri asupra stării de graţie"). LAURENŢIU MAGNIFICUL v. Medici. LAURENZIANA, renumită bibliotecă din Florenţa, fondată (1444) de Cosimo de Medici şi îmbogăţită, apoi, de Lau-renţiu Magnificul. Clădirea a fost proiectată de Michelangeio în anii 1524-1526 şi 1530-1534, la comanda papei Clement VII. Deschisă publicului (1571), adaosurile ulterioare sunt făcute de G. Vasari. L posedă colecţia familiei Medici, numeroase manuscrise rare aparţinând Antichităţii, Renaşterii ş.a., printre care lucrări ale lui Vergiliu, Tacit, Dante, Petrarca, Boccaccio. LAURIAN 1. August Treboniu L. (1810-1881, n. sat Fofeldea, jud. Sibiu), lingvist şi istoric român. Acad. (1867), prof. univ. la Bucureşti. A participat la Revoluţia de la 1848-1849 din Ţara Românească şi din Transilvania. Autor al lucrării de gramatică „Tentamen criticum" (Viena, 1840); în colaborare cu I.C. Massim, a alcătuit din însărcinarea Academiei Române „Dicţionariulu limbei romane", ilustrând principiile latinismului. împreună cu N. Bălcescu, a întemeiat revista „Ma- gazin istoric pentru Dacia". A scris „Românii din monarhia austriacă" şi „Istoria românilor". 2. Dimitrie August L. (1846-1906, n. Bucureşti), ziarist şi pedagog român. Fiul lui L.(1). M. coresp. al Acad. (1877). Contribuţii la reforma învăţământului din 1898;.a întocmit mai multe manuale („Carte de cetire pentru clasa H primară", „Manual de drept constituţional şi administrativ pentru clasa VIII liceală"). Publicistică. Traduceri. LAURO, Achile (1887-1982), armator şi om politic italian. Fondatorul (1923) al celei mai mari companii private italiene de navigaţie. Primar al oraşului Napoli (1951-1954, 1956- 1958). LAUSANNE [lozan], oraş în SV Elveţiei, centrul ad-tiv al cantonului Vaud, situat pe ţărmul de N al L. Geneva, la 374 m alt., la 51 km NE de Geneva; 115,9 mii loc. (1996). Aeroport. Important nod feroviar pe traseele europene. Mare centru financiar, industrial, comercial şi turistic. Ind. de prelucr. a metalelor, chimico-farmaceutică, a maselor plastice, instrumentelor de precizie, poligrafică, textilă, a pielăriei şi alim. (ciocolată, bere, ţigarete etc.). Universitate (f. 1891, pe baza Academiei Tehnologice din 1537). Muzeu olimpic. Parcul Mon-Repos. Sediul Comitetului Olimpic Internaţional. Renumită staţiune balneoclimaterică. Monumente: catedrala Notre-Dame, construită în stil gotic (1160-1275), cu refaceri din sec. 19 datorate lui Viollet-le-Duc; bisericile Saint-Frangois (sec. 13-15) şi Saint-Laurent (sec. 18); castelul Sainte-Marie (1397-1406), azi sediul guvernului cantonai; Primăria (1458, refăcută 1673-1675). Castel (1397-1406); Pa-lais de Rumine (1898-1906), în stil neorenascentist, azi muzeul cantonai. Veche aşezare romană sub numele de Lausanium; reşedinţă episcopală (594-1536) şi, din 1434, oraş liber. în sec. 17, loc de refugiu al hughenoţilor. Reşedinţă a cantonului Vaud (1803). La 18 oct. 1912 aici a fost semnat Tratatul de pace italo-turc, prin care Turcia a recunoscut Italiei stăpânirea asupra Tripolitaniei şi Cirenaicii. — Conferinţa Internaţională din 20 nov. 1922-24 iul. 1923, cu participarea Marii Britanii, Franţei, Italiei, Japoniei, Greciei, României, Iugoslaviei, S.U.A. (cu un observator), U.R.S.S., Turciei şi Bulgariei. A adoptat Tratatul de la L., care prevedea anularea Tratatului de 49 LAVATER la Sevres şi fixarea noii graniţe pentru Turcia, iar Tn problema strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, o nouă convenţie care acorda libertate de navigaţie pentru vasele comerciale şi militare ale tuturor statelor în timp de pace şi război. — Conferinţa de la L. (16 iun.-9 iul. 1932), cu participarea Marii Britanii, Franţei, Belgiei, Italiei, a stabilit modalitatea de lichidare a reparaţiilor datorate de Germania după primul război mondial. LĂUTĂ (< germ.) s. f. Instrument vechi cu corzi ciupite, având cutia de rezonanţă foarte bombată, gâtul lung, încovoiat; strămoş al mandolinei şi chitarei. Utilizat iniţial doar cu acompaniament pentru voce, apoi şi solistic. De proveninetă arabă (al ud), foarte răspândit în Europa în sec. 16-18. Repertoriul instrumentului a fost preluat de chitară. LAUTH [lot], Charles (1836-1913), chimist francez. A perfecţionat fabricarea porţelanului şi a descoperit un nou colorant, din care derivă albastrul de metilen. LAUTNER [lotner], Georges Charles (n. 1926), regizor francez de film. A realizat primul lung metraj în 1958, im-punându-se prin producţii de filme poliţiste şi de spionaj, uneori sub formă de parodii („Acnee juvenilă", „A fost odată un poliţist", „Alibi pentru un prieten", „Poliţist sau vagabond", „Room service", „Necunoscutul din casă"). LAUTRizAMONT [lotreamo], conte (pseud. lui Isidore-Lucien Ducasse) (1846-1870), scriitor francez. Precursor al suprarealismului. Poeme în proză, de viziune romantic-fantastică („Cânte- cele lui Maldoror", „Poezii"), rod al unei imaginaţii stranii şi delirante, care fac, într-un limbaj violent, un elogiu sarcastic al răului şi exprimă sentimentul revoltei absolute. LAVABIL, -Ă (< fr.) adj. (Despre diverse materiale, ţesături etc.) Care poate fi spălat, fără a-şi pierde calităţile. LAVABOU (< fr.) s. n. Lavoar (2). ♦ P. ext. încăpere utilată cu chiuvete şi cu alte instalaţii sanitare, servind ca spălător comun. LAVAL (VILLE DE LAVAL), oraş în SE Canadei (Quebec), situat pe ins. Jesus (246 km2; 32 km lungime; 12 km lăţime), mărginită de braţele Riviere des Miile (la V şi NV) şi Riviere des Prairies (E şi SE) ale fl. Sf. Laurenţiu, la NV de Montreal; 314,4 mii loc. (1991). Nod rutier. Ind. metalurgiei feroase (oţel, fontă) şi neferoase (aluminiu), chimico-farmaceutică, electrotehnică (aparate de radio şi de televiziune), a hârtiei şi alim. (produse lactate). A fost înfiinţat în 1965, ca suburbie industrială a oraşului Montreal. LAVAL, Gustat v. De Laval. LAVAL, Pierre (1883-1945), om politic francez. Iniţial deputat socialist, a evoluat treptat spre dreapta. De mai multe ori min. şi prim-min. (1931-1932, 1935-1936, 1942-1944). A dus o politică de colaborare cu Italia şi Germania. împreună cu mareşalul Petain, a condus guvernul de la Vichy (1940-1944). După eliberarea Franţei, judecat pentru colaboraţionism, condamnat la moarte şi executat. LA VALETTE [la valet], Jean Parlsot de (1494-1568), comandant militar francez. Mare maestru (din 1557) al Ordinului cavalerilor de Malta. S-a remarcat în apărarea Maltei asediate de turci (mai—sept. 1565). Pentru a face faţă altor atacuri, a construit un nou oraş (1566), care îi poartă numele, actuala capitală a Maltei. LAVALIERĂ (< fr. n. pr. La Valiere) s. f. 1. Cravată care se înnoadă în formă de fundă mare, cu capetele lăsate în jos. 2. Microfon ce se fixează pe rever, bluză etc. LA VALLte-POUSSIN [la vale puse] 1. Charles de L.-P. (1866-1962), mate-matician belgian. A demonstrat teoremele asupra integralelor lui Lebesgue şi a obţinut rezultate remarcabile în teoria aproximării funcţiilor algebrice şi trigonometrice. 2. Louis de L.-P. (1869-1938), orientalist belgian. Frate cu L. (1). Studii privind textele budiste şi istoria Indiei („Budismul, opinii asupra istoriei dogmei", „Vedismul", „Brah-manismul", „Dinastiile şi istoria Indiei de la Kamishka până la invaziile musulmane"). LA VALLETTA v, Valletta. LA VALLI&RE [la valier], Louise Franţoise de La Baume Le Blanc, ducesă de (1644-1710), favorită a regelui Ludovic XIV. A avut împreună cu acesta trei copii. Părăsită pentru marchiza de Montespan, se retrage (1674) la Mănăstirea Carmelitelor. I se atribuie lucrarea „Reflecţii asupra îndurării lui Dumnezeu". LAVANDĂ (< fr.) s. f. Apă (sau colonie) de ~ = parfum extras din le-vănţică. LAVATER, Johann Kaspar (1741— 1801), filozof, teolog şi poet elveţian de expresie germană. Influenţat de Sturm und Drang. A susţinut că între corp şi suflet există o strânsă legătură, punând astfel bazele fizionomiei („Arta de a studia fizionomia"). Versuri („Imnuri religioase", „Cântece elveţiene"). Lăută LAVĂ 50 LAVĂ (< fr.) s. f. Masă magmatică incandescentă şi fluidă (cu temp. de 750-1 350°), emisă fisurai sau punctiform revărsată, sub formă de şuvoaie sau torenţi, peste marginile craterului vulcanic, la suprafaţa Pământului, în urma unor erupţii vulcanice, din care, prin consolidare, iau naştere rocile vulcanice (efuzive); se disting I. acide, puţin fluide (ex. I. riolitice) şi I. bazice, mai fluide, care curg în pânze (ex. I. bazaltice). LAVELLI, Jorge (n. 1931), regizor francez de origine argentiniană. Stabilit în Franţa (1960). Stil scenografic foarte dinamic, la montarea unor piese de teatru sau opere, în care spaţiul este adaptat muzicii şi textului („Căsătoria" de Gombrowicz, „Medeea“ de Seneca, „Faust“ de Gounod, „Copilul şi vrăjile" de Ravel). LAVER [leive], Rodney George (Rod) (n. 1938), jucător australian de tenis. Dublu câştigător al „Marelui şlem" (turneele de la Rolland Garros, Wimbledon, Forest Hills şi Melbourne) în anii 1962 şi 1969 şi al altor numeroase turnee. LAVERAN [lavră], Charies-Louis-Alphonse (1845-1922), medic militar francez. Prof. univ. la Paris. A studiat malaria în Algeria (1878-1883), descoperind agentul cauzal al acesteia („Tratat de paludism"). Din 1896, s-a dedicat cercetării bolilor tropicale în cadrul Institutului Pasteur. Alte lucrări: „Noi elemente de patologie şi clinică medicală", „Tratat de igienă militară", „Tri-panosome şi tripanosomiaze". M. de onoare al Acad. Române (1914). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1907). LAVERNA (în mitologia romană), zeiţa hoţilor şi a câştigurilor necinstite sau obţinute pe căi prea uşoare. Avea ridicat un altar la una din porţile Romei. LAVIŢĂ (< fr.) s. f. Bucată de pânză (din in, bumbac, cânepă) sau o pensulă mare folosită pentru spălatul vaselor şi al motoarelor maşinilor. LAVIGNAC [lavinak], Albert (1846-1916), pedagog şi muzicolog francez. Opera sa teoretică şi didactică a contribuit la dezvoltarea învăţământului muzical francez. A editat o enciclopedie muzicală. LAVI.NĂ (< lat. labina „prăvălire", „surpare") s. f. (GEOGR.) Avalanşă. LAVINIA (în „Eneida"), fiica lui La-tinus, regele din Latium. Căsătorită de tatăl ei cu Enea, deşi fusese promisă mai întâi lui Turnus, regele rutulilor, care, în cele din urmă, a fost înfrânt de Eneea. în onoarea ei Eneea a fondat cetatea Lavinium. LAVISSE [lavjs], Ernest (1842- 1922), istoric şi publicist francez. Prof. univ. la Sorbona şi director la Şcoala Normală Superioară (1904-1919). A scris o „Istorie a Franţei de la origini până la Revoluţie" şi o „Istorie contemporană a Franţei de la Revoluţie până la pacea din 1919". împreună cu A. Rambaud, a condus publicarea unei „Istorii generale din sec. IV până în zilele noastre". LAVIŢĂ (LAITĂ) (< bg.) s. f. 1. Scândură lată, fixată pe ţăruşi, de-a lungul pereţilor în casele ţărăneşti şi folosită ca bancă. ♦ Bancă fixată la poarta caselor ţărăneşti. 2. (Reg.) Ladă de zestre pe care se poate sta. LAVI.U (< fr.) s. n. 1. Procedeu, înrudit cu acuarela, de colorare monocromă a unui desen, cu tuş diluat, cu sepia sau o culoare de apă, pentru a se obţine efecte de umbră şi lumină, treceri la alte nuanţe etc. Folosit din sec. 15 (Leonardo da Vinci, Rem-brandt, Tiepolo, Delacroix, N. Grigores-cu, J.AI. Steriadi). 2. Desen executat prin acest procedeu. LAVOAR (< fr.) s. n. 1. Mobilă de toaletă pe care se află ligheanul şi Charles-Louis-Alphonse Laveran Antoine Laurent de Lavoisier celelalte obiecte necesare pentru spălat. 2. Obiect sanitar, având scurgere, cu dop de închidere, racordată la canalul de evacuare şi servind pentru spălat; lavabou. • LAVOISIER [lavuazie], Antoine Laurent de (1743-1794), chimist francez. Unul dintre creatorii chimiei moderne. Cercetări asupra proceselor de ardere, care l-au condus la elaborarea teoriei arderii, foarte importantă pentru dezvoltarea ulterioară a chimiei. A formulat prima nomenclatură raţională a compuşilor chimici. A studiat compoziţia aerului, a descoperit rolul oxigenului în combustie şi în respiraţia animalelor, a enunţat legea conservării masei. în lucrarea „Tratat elementar de chimie" a sistematizat toate realizările din domeniul chimiei până în acea vreme. Vastă activitate şi în alte domenii (fizică, fiziologie, chimie agricolă, ştiinţe economice). Implicat în politică, în timpul Revoluţiei Franceze, a fost ghilotinat. LAVRAC (< ngr.) s. m. Peşte tele-ostean marin, de c. 12-15 cm lungime, de culoare cenuşie-argintie, cu mici pete negre la indivizii tineri; operculele cu doi ghimpi sunt solzoase (Morone labrax); lup-de-mare (2 b.). LAVRĂ (< sl.) s. f. Mănăstire mare ortodoxă (de călugări) din Egipt, mai târziu din Grecia şi Rusia, ale cărei chilii, dispuse la o oarecare depărtare una de alta, formează o aşezare de sine stătătoare. LAVRENIOV, Borls Andreevici (1891-1959), scriitor rus. Povestiri romantice, scrise într-un ritm alert, cu personaje pasionale, capabile de cel mai sublim eroism („Vântul", „Al patruzeci şi unulea", „Povestea unui lucru obişnuit", „Ruptura" — capodopera sa). Piese de teatru. Drame („Descătuşarea", „Pentru cei de pe mare“). LAVRIC, Laura (n. 1946, satul Costişa, jud. Suceava), cântăreaţă română de muzică populară. Cultivă un repertoriu folcloric ţărănesc autentic, reprezentativ pentru zonele Bucovinei. Valorifică, în cântecul de joc, elemente de virtuozitate prin „instrumentalizarea" vocii (dârlăit). Turnee în Europa, S.U.A., Canada, Australia. LAVROV, Piotr Lavrovici (1823-1900), sociolog şi publicist rus. Teoretician al narodnicismului. Participant la mişcarea insurecţională pariziană din 1871. A promovat o concepţie antropologică de nuanţă pozitivistă („Scrisori 51 LAXNESS istorice“, „Eseu asupra istoriei gândirii fn perioada modernă14). LAVROVSKl, Leonid Mihailovici (1905-1967), balerin şi coregraf rus. Prof. la Institutul de Stat al Artei Teatrale din Moscova. Coregraf la Leningrad (1938-1944), apoi la Teatrul Mare din Moscova (1944-1962), unde devine, în 1964, director artistic. A imaginat o nouă versiune coregrafică pentru baletele „Romeo şi Julieta11, „Floarea de piatră11, „Macul roşu“. LAW [Io:], John (1671-1729), economist şi finanţist scoţian. Stabilit în Franţa.- Controlor general al finanţelor Franţei (ian. 1720). în 1716 a fundat, la Paris, Banca Generală, organizată după ideile sale formulate în „Consideraţii asupra monedei şi comerţului11, iar în 1719, Compania Franceză a In-diilor. Activităţile sale speculative bancare, de mari proporţii, s-au soldat cu falimentul din oct. 1720. S-a exilat mai întâi la Bruxelles, apoi la Veneţia, unde a murit în mizerie. LAWES [lo:z], familie de muzicieni englezi. 1. Henry L. (1596-1662), compozitor şi cântăreţ. Autor de psalmi, arii de spectacol. Stabileşte raporturile dintre ritmul limbii engleze şi muzică. Predecesor al lui Purceii. 2. William L. (1602-1645), compozitor. Frate cu L. (1). Muzică instrumentală (suite de dansuri, fantezii). Scrie arii şi muzică religioasă. LAWRENCE [lorens], David Herbert (1885-1930), scriitor englez. Proză de investigaţie psihologică, cu numeroase elemente autobiografice şi accente de critică socială. Romane („Curcubeul11, „Fii şi îndrăgostiţi11, „Femei îndrăgosti-te“, „Şarpele cu pene11, „Amantul doamnei Chatterley11) şi nuvele („Vulpea11, „Parfum de crizanteme11) pledând pentru întoarcerea la natură, reintegrarea instinctului erotic printre valorile esenţiale ale umanităţii moderne, relevarea eternului contrast între instinct şi raţiune şi imposibilitatea stabilirii unor raporturi profunde între bărbaţi şi femei. Realismul crud al descrierilor a provocat o reacţie a cenzurii, care a contribuit însă la creşterea faimei scriitorului. Eseuri („Psihanaliza şi subconştientul11, „Studii asupra literaturii americane clasice11); poeme („Poezii de dragoste11); note de călătorie („Apus de soare în Italia"). LAWRENCE [lorens], Ernest Orlando (1901-1958), fizician american. Prof. univ. la Yale, Berkeley (California). David Herbert Lawrence (portret de lan Juta) Ernest Orlando Lawrence Cercetări în domeniile radioactivităţii şi fotoelectricităţii (împreună cu colaboratorii săi a realizat o serie de descoperiri, între care izotopii radioactivi şi sinteza unor noi elemente trans-uranice); lucrări privind fizica nucleară şi aplicaţiile ei în biologie şi medicină. A construit (.1930) primul ciclotron şi a perfecţionat acceleratorii de mare putere. Rol important în realizarea primei bombe atomice americane. în onoarea sa, elementul chimic 103 a fost numit lawrenciu. Premiul Nobel pentru fizică (1939). LAWRENCE [lorens], Marjorie (1909-1979), soprană australiană. Repertoriu complex, excelează în rolurile wagneriene. Carieră internaţională la care renunţă în urma unei poliomielite. Romanul autobiografic „Melodie întreruptă11, ecranizat. LAWRENCE [lorens], Sir Thomas (1769-1830), pictor englez. Discipol al lui Reynolds, căruia i-a succedat ca pictor al Curţii regale (1792). Portrete realizate cu virtuozitate, în culori vii şi într-un cadru adeseori romantic („Ducele de York11, „Regele George ll“, „Papa Pius VII11, „Kemble în rolul lui Hamlet11). LAWRENCE [lorens], Thomas Edward (zis Lawrence al Arabiei) (1888-1935), scriitor şi colonel britanic, în timpul primului război mondial a organizat şi condus (1916-1918) în Orientul Apropiat răscoala arabilor împotriva dominaţiei otomane, dobândind o faimă legendară. Jurnalul alcătuit cu această ocazie, apărut sub titlul „Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii11 (în versiune prescurtată „Revoltă în deşert11), evocă, în stil simbolic, frământata sa experienţa de viaţă. LAWRENCIU (< engl. {i}; {s} n. pr. Lawrence) s. n. Element chimic trans-uranic din grupa actinoidelor (Lr; nr. at. 103, m. at. 257), obţinut pe cale artificială în 1961 prin bombardarea califor-niului cu ioni de bor acceleraţi. Iniţial, simbolul a fost Lw. LAWSON [lo:sn], Henry Archibald (pe numele adevărat Henry Hertzberg Larsen) (1867-1922), scriitor australian. Una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale culturii australiene. Proză prezentând într-un stil concis, uneori brutal, cu dialoguri laconice, o galerie de personaje însingurate, părăsite, proiectate pe fundalul unui peisaj arid, dezolant, exasperant („Când ceaunul dă în clocot11, „Ţinutul din care provin11). Versuri („în zilele în care lumea era mare şi alte versuri11). LAWSON IT (< fr. {i}; de la n. pr. A.C. Lawson), s. n. Silicat hidratat de calciu şi aluminiu, cristalizat rombic, de culoare alb-albăstruie, cu luciu sticlos. Mineral tipic pentru şisturi cristaline cu grad slab de metamorfism. LAX, -Ă (< lat.) adj. (Livr.) Care nu este întins, strâns sau încordat; destins, lejer. LAXATIV, -A (< fr.; lat. laxativus < laxare „a se relaxa, a se destinde11) adj., s. n. 1. Adj. Care produce purga-tie. 2. S. n. Substanţă medicamentoasă care favorizează evacuarea conţinutului intestinului fără iritarea mucoasei acestuia (ex. uleiul de parafină, de ricin etc.). LAXITATE (< lat.) s. f. (MED.) Mobilitate exagerată. <0* L. articulară = mobilitate articulară, anormală ca amplitudine sau ca sens, cauzată de leziuni ligamentare, de paralizie sau fiind congenitală. LAXNESS [lahnes], Halldâr Kiljan (pseud. lui Halldor Kiljan Gudjonsson) (1902-1998), scriitor isJandez. După începuturi moderniste şi traversarea unei experienţe religioase („Marele ţesător LAZA 52 Halldâr Kiljan Laxness din Kaşmir" — elogiat pentru noutatea tehnicii artistice), a scris romane de observaţie socială, dezvăluind conflictul între societatea lipsită de frumuseţe spirituală şi libertatea individului („Salka Valka“, „Oameni independenţi", tetralogia „Lumina lumii", „Paradisul regăsit"), sau de inspiraţie istorică (trilogia „Clopotul din Islanda"); piese de teatru cu caracter umoristic şi satiric („Scurtcircuit", „Luna de argint"). Atras de ideologia comunistă, a scris în 1933 „Călătorie în Est", inspirată de vizitarea U.R.S.S. Ulterior, s-a distanţat de aceste idei în urma evenimentelor din Ungaria (1956) şi a procesului Paster-nak („Evoluţia unui scriitor"). Eseuri. Premiul Nobel pentru literatură (1955). LAZA, com. în jud. Vaslui, situată în zona Colinelor Tutovei, pe râul Raco-va; 6 533 loc. (2000). Creşterea bovinelor. Piscicultură (în lacul Puşcaşi). Centru de ceramică populară (în satul Poiana lui Alexa). LAZANE (< it.) s. f. pl. Paste făinoase late, din aluat cu ou şi cu (sau) fără verdeaţă. LAZARESCU, Vasile (1894-1969, n. Corneşti, jud. Timiş), teolog român. Prof. la Institutul Teologic din Sibiu şi la Academia Teologică din Oradea. Mitropolit al Banatului (1947-1961). Activitate publicistică. Lucrări: „Pârga darului. Cuvântări", „Praznic luminat. Gânduri de sărbători", „în ce ne deosebim...?" LAZARET (< fr., it.) s. n. (înv.) Spital izolat unde sunt ţinute în carantină persoanele presupuse a fi bolnave de boli contagioase. ♦ Infirmerie. Primul I. a funcţionat pe ins. veneţiană Santa Maria di Nazareth (1403) cu bolnavi de ciumă. LAZAREV, Mihail Petrovici (1788-1851), explorator şi navigator rus. A întreprins trei călătorii în jurul lumii, în perioada 1813-1825. în prima călătorie (1813-1816) a descoperit arh. Suvo-rov, iar în cea de-a doua (1819-1821), ca participant la expediţia condusă de F.F. Bellingshausen, a descoperit Antarctica. LAZAREV, Victor Nikitici (1897-1975), istoric rus de artă. Cercetător al istoriei artei universale, picturii murale, mozaicurilor bizantine şi a artei ruse vechi („Istoria picturii bizantine", „Arta Novgorodului", „Originile Renaşterii italiene", „Teofan Grecul şi şcoala sa“, „Andrei Rubliov"). LAZAREVI6, Laza (1851-1890), prozator sârb. Nuvele de fină observaţie psihologică, având ca temă societatea sârbă aflată la răscrucea dintre viaţa patriarhală şi societatea moderă („Prima oară cu tata la utrenie", „Dar în ţara ta te vor acoperi cu aur"). LAZAROV, Valeriu (n. 1935, Bârlad) regizor român de televiziune. Stabilit în Spania (1968). A realizat programe speciale TV pentru Televiziunea Spaniolă din Madrid, pentru RAI-I, Canale 5 şi Rete 4 din Italia. între 1990 şi 1994 este preşedinte şi, apoi, director general al postului privat Tele 5 din Spania. în 1994 înfiinţează propria sa companie, Prime Time Communications, în care produce emisiuni de mare succes, cu mari vedete, pentru toate posturile publice şi private din Spania, Portugalia, Venezuela şi România. LAZARSFELD [leizerzfeld], Paul Felix (1901-1977), sociolog american de origine austriacă. Stabilit în S.U.A. (1934). Prof. la Univ. Columbia (New York). A folosit procedee matematice în cercetarea şi codificarea fenomenelor sociale („O introducere conceptuală în analiza structurii ascunse", „Votarea"). Interesat de problemele comunicării la nivelul maselor („Filozofia ştiinţelor sociale"). LAZARUS [laezeres], Emma (1849-1887), poetă şi eseistă americană. Poeme („Admetus şi alte poeme"). Sonetul său „Noul Colos", închinat Statuii Libertăţii din New York, gravat pe soclul monumentului, este un cuvânt de bun-venit adresat emigranţilor sosiţi pe pământul american. LAZARUS [latsarus], Moritz (1824— 1903), psiholog german. Prof. univ. la Berna şi Berlin. Fondator, împreună cu H. Steinthal şi W. Wundt, al „psihologiei comparative" („Despre noţiunea şi posibilitatea unei psihologii a popoarelor ca ştiinţă"). Unul dintre profesorii lui C. Dimitrescu-laşi. LAZĂR (în „Noul Testament"), sfânt, unul dintre cei 70 de ucenici. Fratele Martei şi al Măriei din Betania. înviat de lisus a patra zi după moarte. Prăz-nuit de Biserica ortodoxă la 17 oct. şi în sâmbăta dinaintea Duminicii Floriilor. A reprezentat un subiect mult valorificat în literatură (H. Sachs, E. O’Neill), muzică (F. Schubert, L. Perosi), artele plastice (Giotto, Caravaggio, Rubens, Rembrandt). LAZĂR, Aurel (1874-1930, n. Oradea), avocat şi om politic român. Unul dintre conducătorii aripii de stânga a Partidului Naţional Român din Transilvania. Membru ai Consiliului Naţional Român Central (oct. 1918) şi al Consiliului Dirigent (1918-1920). Preşedinte al Camerei Deputaţilor (1928). LAZĂR, Dorina (n. 1940, Bucureşti), actriţă română. Roluri în care se remarcă prin forţă dramatică (în film: „Angela merge mai departe", „Crucea de piatră"; în teatru: „Năpasta"), dar şi creaţii în comedii realizate cu vervă şi culoare (Veta şi Ziţa în „O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale). LAZĂR, Filip (1894-1936, n. Craio-va), compozitor şi pianist român. Elev al lui Kiriac şi Castaldi. Carieră de pianist concertist. Membru fondator (1928) al societăţii muzicale „Triton" din Paris. Lucrări simfonice („Muzică pentru radio", „Concerto grosso", „Concerto da camera pentru baterie şi 12 instrumente", trei concerte pentru pian), piese vocale, corale şi instrumentale, balet, operă. LAZĂR, Gheorghe (1779-1823, n. Avrig, jud. Sibiu), cărturar iluminist român. Propagator al ideilor Şcolii Ardelene în Ţara Românească, unde a fondat învăţământul în limba naţională. Prof. (1812-1816) la Seminarul Episcopiei ortodoxe din Sibiu. întemeietor şi conducător al Şcolii de la Sf. Sava din Bucureşti (1818-1821), prima şcoală Gheorghe Lazăr 53 LĂCRIMIOARĂ superioară românească. Prin manualele pe care le-a întocmit („Aritmetica mate-maticească", „Trigonometria cea dreaptă" ş.a.), a contribuit la crearea terminologiei ştiinţifice şi tehnice româneşti. Traduceri cu caracter moralizator. A sprijinit răscoala condusă de Tudor Vladimirescu. LAZĂR, llie (1895-1976, n. Giuleşti, jud. Maramureş), om politic român. Membru al P.N.Ţ., în cadrul căruia a deţinut funcţii importante. Colaborator apropiat al lui luliu Maniu. Luptător pentru idealurile naţionale ale poporului român, fiind unul dintre cei mai de seamă promotori ai doctrinei naţional-ţărăniste. Arestat, judecat şi condamnat pentru convingerile sale politice (1947-1964). LAZĂR HREBEUANOVI6, cneaz al Serbiei (1371-1389). A dus o politică de centralizare a statului. în alianţă cu Ştefan Tvrtko, banul Bosniei, a luptat împotriva turcilor, pe care i-a înfrânt la Plocnik (1387), dar a fost învins în bătălia de la Kosovopolje (iun. 1389), luat prizonier şi executat. Legături cu domnii Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru şi Mircea cel Bătrân, care l-au sprijinit cu corpuri de oaste în campania antiotomană. LAZIO [latsio] (LATIUM), regiune în italia centrală; 17,2 mii km2; 5,2 mii. loc. (1997). Reşed.: Roma. Oraşe pr.: Frosinone, Latina, Rieti, Viterbo. Cereale, citrice, măslini, viţă de vie. Creşterea ovinelor şi bovinelor. Turism. Reg. L. include prov. Frosinone, Latina, Roma şi Viterbo. Populată încă de la sfârşitul milen. 2 î.Hr. de latini, ea a constituit nucleul civilizaţiei romane de mai târziu. LAZULIT (< fr.; lat. lazulum „azuriu, albastru deschis") s. m. Fosfat natural hidratat de aluminiu, magneziu, fier şi calciu, de culoare albastră, cristalizat în sistemul monoclinic; se utilizează ca abraziv la confecţionarea lentilelor. LAZURI, com. în jud. Satu Mare, situată în Câmpia Someşului; 5 137 loc. (2000). Nod rutier. Pe terit. satului Lazuri, menţionat documentar în 1261, au fost descoperite vestigii dacice din sec. 3-2 î.Hr., precum şi urmele unei aşezări din sec. 3-4. Biserici reformate, în satele L. (sec. 16, cu transformări din sec. 19), Nisipeni (sec. 16) şi Bercu (1840) şi bisericile ortodoxe cu acelaşi hram — Sfinţii Arhangheli Mi-hail şi Gavriil — în satele Noroieni (1810) şi Peleş (1828). LAZURI DE BEIUŞ, com. în jud. Bihor, situată în Depr. Beiuş, pe cursul superior al Crişului Negru; 1 973 loc. (2000). în satele L. de B. şi Hinchiriş, menţionate documentar în 1588, se află bisericile de lemn cu hramurile Pogorârea Duhului Sfânt (sec. 18, cu picturi interioare din sec. 19) şi, respectiv, înălţarea Domnului (sec. 18, pictată în 1776, cu unele adăugiri din 1926). LAZURIT (< fr. {i}; {s} lat. lazuli „azuriu, albastru deschis") s. m. Alu-minosilicat şi sulfat natural de sodiu şi d6 calciu din grupa feldspatoizilor, opac, de culoare albastră-intens, care cristalizează în sistemul cubic; este utilizat ca piatră de ornament şi în vopselărie. Sin. lapislazuli, lapis. LAZZINi, Joseph (n. 1926), dansator şi coregraf francez. Roluri de mare originalitate, sinteză a limbajului modern şi clasic („Iluminaţii", „Suită transoceanică", „Eppur si muove"). Creator (1969) al Teatrului Francez de Dans, cu spectacole de audienţă mondială („Ecce hommo", „Gestaţie"). LĂCAR (< /ac1) s. m. Pasăre călătoare, cântătoare, insectivoră, din genul Acrocephalus (ordinul paseriformelor), de mărimea unei vrăbii, având culoare brună pe spate şi albă-brună pe pântece, care trăieşte în stufăriş; cântecul ei variat şi melodios i-a adus şi denumirea de privighetoare de stuf. LĂCAŞ s. n. v. locaş. LĂCĂTUŞ (< magh.) s. m. Lucrător calificat care efectuează operaţii de ajustare, de asamblare a pieselor metalice, folosind unelte, maşini-unelte portative etc. LĂCĂTUŞĂRjE (< lăcătuş) s. f. 1. Meseria lăcătuşului. 2. Atelier în care se efectuează lucrări de prelucrare (finisare sau retuşare) a pieselor de metal, efectuate în prealabil pe maşini-unelte. LĂCĂTUŞU, Constantin (n. 1961, Piatra-Neamţ), alpinist român. Primul român care a urcat pe vf. Everest Lăcar (1995); a escaladat şi vf. Broad Peak de 8 047 m (1992). Ascensiuni pe Ki-limanjaro, Aconcagua, McKinley. Trofeul „Fair-play" (1994) al Comitetului Olimpic Român pentru participarea la acţiuni de salvare în Himalaya. LÂCĂUT, M-ţii culme muntoasă în NV M-ţilor Vrancea, cu orientare generală NV-SE, constituită predominant din fliş grezos cu intercalaţii şis-toase, fliş bituminos cu gresie de Kliwa şi din conglomerate. în cadrul culmii L. se individualizează mai multe masive: L. cu vf. omonim (1 777 m), Goru (vf. Goru, 1 785 m, reprezintă alt. max. a M-ţilor L.), Giurgiu (1 721 m), Furu (vf. Furu Mare, 1 415 m). Nod hidrografic (de aici izv. râurile Putna, Bâsca Mare, Bâsca Mică, Zăbala, Năruja, Tişiţa, Coza ş.a.). Staţiune meteorologică de altitudine. LĂCEANU, Ion (n. 1936, Săceni, jud. Teleorman), instrumentist român. Interpret de muzică populară la numeroase instrumente (fluier, caval, cimpoi, ocarină, solz, frunză). Practică un stil de concert cu multe elemente de virtuozitate. Turnee internaţionale ca solist al orchestrei „Virtuozii români", cu formaţiile Gheorghe Zamfir şi Radu Simion. LĂCOMI (< lacom) vb. IV intranz. şi refl. A dori, a pofti ceva cu multă intensitate; a jindui, a râvni. + Refl. A se lăsa stăpânit de lăcomie. LĂCOMI.E (< lacom) s. f. Poftă excesivă de mâncare; fig. dorinţă necumpătată de câştig, de avere etc.; aviditate, cupiditate. LĂCOVIŞTE (LACOVIŞTE) (< /ac1) s. f. Sol format pe terenuri cu exces de apă (stagnată la mică adâncime), situat frecvent în lunci, depresiuni etc.; folosit pentru cultură după eliminarea excesului de apă, este foarte fertil. LĂCRIMA (LĂCRĂMA) (lat. lacrima-re) vb. I intranz. A plânge. ♦ (Despre ochi) A se umple cu lacrimi. LĂCRIMAR (< lacrimă) s. n. Mulură mică aşezată în partea inferioară a unei cornişe pentru ca apa de ploaie să se scurgă departe de zid; piesă de lemn sau de metal profilată şi fixată, în acelaşi scop, pe faţa exterioară a tocului unei ferestre sau uşi. Sin. picurar. LĂCRIMIOARĂ (LĂCRĂMIOARĂ) (< lacrimă) s. f. Plantă erbacee perenă, din familia liliaceelor, spontană sau cultivată în scopuri decorative, cu frunze mari, ovat-eliptice, lucioase şi cu flori albe, plăcut mirositoare, de forma unor clopoţei arcuiţi în jos (Convallaria LÂCUI 54 majalis)] mărgăritar. Răspândită în Europa şi în zona temperată a Asiei şi Americii de Nord. Specia spontană este ocrotită prin lege. LĂCUI. (< lac2) vb. IV tranz. A aplica un strat de lac pe suprafaţa unui obiect pentru a-i modifica aspectul, conductibilitatea electrică etc. LĂCUSTAR (< lăcustă) s. m. Specie de pasăre călătoare din ordinul paseri-formelor, înrudită cu sturzul, lungă de Lămâi Lănţişor (4) y 21-23 cm, cu pene trandafirii pe piept, negre strălucitoare pe cap, gât, aripi şi pe coadă, având un moţ de pene pe cap (Sturnus roseus). Se hrăneşte în special cu lăcuste. în România trăieşte, în timpul verii, cuibărind în colonii pe locuri stâncoase sau maluri lutoase, în special în Dobrogea. LĂCUSTA (lat. lăcustă) s. f. Denumire dată mai multor specii de insecte din ordinul ortopterelor, caracterizate prin antene lungi, picioare posterioare bine dezvoltate, adaptate pentru sărit, şi cu ovipozitor la femele; sub formă gregară, provoacă invazii distructive pentru agricultură (ex.: I. migratoare, Locusta migratoria; I. italiană, Callip-tamus itaiicus ş.a.). LĂCUSTEANU, Grigore (1813-1883, n. Bucureşti), memorialist român. Colonel, senator; adversar al Revoluţiei de la 1848. S-a impus prin talentul observaţiei morale şi al relatării neinfluenţate de canoanele literare („Amintiri"). Elogiat de Camil Petrescu pentru „autenticitatea" naraţiunii. LĂDEŞTI, com. în jud. Vâlcea, situată în zona Piemontului Olteţului, pe râul Cerna (afl. al Olteţului); 2 288 loc. (2000). Nod rutier. Pomicultură (meri, pruni, peri). LĂFĂ! vb. IV refl. A sta comod, întinzându-şi corpul în voie; p. ext. a huzuri. LÂICER (LĂVICER) (< la(v)iţă) s. n. (Reg.) Scoarţă ţărănească de lână, lungă şi îngustă, ornamentată mai ales liniar, prin alternarea dungilor subţiri cu cele late, în două-trei tonuri de culoare; folosită mai ales în Moldova pentru a se acoperi laviţele, pereţii sau duşumelele. LĂLÂU, -ÂIE adj. Cu mişcări greoaie, leneşe, lipsite de graţie; bleg, prostănac. ♦ P. ext. Neglijent, neîngrijit, prost (şi murdar) îmbrăcat. LĂMÂI (< lămâie) s. m. Arbust fructifer meridional peren, cultivat în regiunile subtropicale, din familia rutaceelor, înalt de 2-4 m, cu frunze oval-eliptice lucitoare, flori albe, plăcut mirositoare şi fructul comestibil, galben (Citrus //-mon)‘ Originar din India, a fost introdus în Europa meridională începând din sec. 15; răspândit şi ca plantă de apartament. Lemnul este folosit în industria mobilei. LĂMÂIE (< ngr.) s. f. Fructul bacă al lămâiului, sferic-alungit, cu coaja galbenă, aromată, bogat în vitamina C şi în acid citric; mai conţine citraţi de calciu şi potasiu, săruri minerale de Ion Lăncrănjan sodiu, potasiu, calciu, fier, fosfor, oligo-elemente etc. Folosită la prepararea sucurilor şi băuturilor răcoritoare, în industria alimentară şi farmaceutică. LĂMÂIŢĂ (< lămâie) s. f. 1. Arbust ornamental înalt de 1-3 m, cu frunze alungit-ovate şi flori albe, plăcut mirositoare, grupate în raceme (Philadel-phus coronarius); frunzele frecate în mână răspândesc un miros discret de lămâie. 2. Floare artificială de ceară albă, din care se face coroniţa pentru mireasă şi cocardele pentru nuntaşi. LĂMURI. (< lamură) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A face pe cineva să înţeleagă sau a înţelege, a(-şi) explica; a (se) edifica. ♦ Refl. recipr. A ajunge la înţelegere cu cineva, limpezind puncte de vedere contrare. 2. Tranz. A clarifica, a desluşi. ♦ Refl. A deveni clar, a căpăta înţeles. 3. Refl. (Despre obiecte concrete) A apărea distinct vederii; a se contura. LĂNCI £R (< fr.; {s} lat. lancearius) s. m. Soldat din cavalerie care era înarmat cu o lance. Au apărut (sec. 18) în statele germane şi Austria. LĂNCRĂNJAN, loan (1901-1979, n. Sebeş, jud. Alba), preot român. Lucrări de morală religioasă („încercări de reabilitare a gândirii creştine medievale", „Personalitatea morală a Sf. loan Hrisostom", „Probleme moral-reli-gioase"). LĂNCRĂNJAN, Ion (1928-1991, n. satul Oarda de Sus, azi satul Oarda, jud. Alba), scriitor român. Nuvele („Ploaia de la miezul nopţii", „Drumul câinelui") şi romane („Cordovanii", „Ca-loianul", „Fiul secetei") axate' pe fresca socială şi analiza psihologică. LĂNŢIŞOR (< lanţ) s. n. 1. Diminutiv pentru lanţ. 2. Obiect de podoabă în formă de lanţ (1), lucrat, de obicei, din metale preţioase. 3. Cusătură elastică, făcută prin împunsături în lanţ cu 55 LÂPUŞNEANU un singur fir, care are pe o parte a materialului cusut formă de tighel, iar pe partea opusă aspectul unui lănţişor (1). 4. (MAT.) Curbă a cărei formă este dată de poziţia de echilibru a unui fir omogen, flexibil şi neextensibil, suspendat la capete. LĂPTAR (< lapte) s. m. şi n. 1. S. m. Bărbat care se ocupă cu vânzarea laptelui. 2. S. n. Vas de ceramică pentru lapte. LĂPTAŞ (< bg.) s. n. Unealtă mare de pescuit, formată dintr-o plasă de cânepă fn formă de sac cu gura foarte largă; este lestată cu greutăţi sau lanţ şi tractată de două bărci. LĂPTĂRIE (< lăptai) s. f. (Rar) Loc unde se colectează laptele; p. ext. magazin unde se vinde lapte şi produse lactate. LĂPTIŞOR (< lapte) s. n. 1. Diminutiv pentru lapte. ♦ Lăptişor-de-matcă = produs secretat de glandele faringiene ale albinelor-doici pentru nutrirea larvelor viitoarelor lucrătoare în primele trei zile de dezvoltare şi a mătcii pe tot timpul vieţii; datorită conţinutului de vitamine, hormoni şi de substanţe active biostimulatoare este utilizat în medicina umană (tonifiant general, boli de stomac sau ficat etc.) şi în cosmetică. 2. Mică plantă erbacee din familia pri-mulaceelor, cu tulpini ramificate, cu mai multe rozete de frunze lanceolate şi cu flori albe dispuse în umbele (Androsace chamaejasme). Creşte în locurile stâncoase din regiunea alpină. Sin. laptele stâncii (2b). LĂPTOC (< ucr.) s. n. Jgheab care duce apa la roata morii; scocul morii, uluc. LĂPTOS, -OASĂ (lat. lactosus) adj. 1. (Despre animale) Care dă mult lapte, bun de lapte. 2. De culoarea sau cu aspectul laptelui. LĂPTUCĂ (lat. lactuca) s. f. Plantă legumicolă din familia compozitelor, cu frunze obovate sau lanceolate, întregi, Lăptucă Lăpuş (3). Valea superioară dispuse în rozetă sau, la unele varietăţi, în căpăţână, comestibile; salată (Lactuca sativa). Unele varietăţi sunt toxice. ^ L dulce = ciupercă comestibilă, întâlnită prin păduri, îndeosebi sub mesteceni, la sfârşitul verii şi toamna; pălăria şi piciorul au culoare roşie-brună sau gălbuie, pruinos-cati-felată; carnea este compactă, albicioasă; conţine latex abundent, alb şi dulce (Lactarius volemus). LĂPUGIU DE JOS. com. în jud. Hunedoara, situată în Depr. Lăpugiu, la poalele de NV ale M-ţilor Poiana Ruscăi, pe Pârâul Lăpugilor; 1 667 loc. (2000). Staţii de c.f. în satele L. de J. şi Holdea şi haltă de c.f. în satul Ohaba. în satul Lăpugiu de Sus, menţionat documentar în 1439, se află un punct fosilifer cu faună marină datând din Miocen, iar în satul L. de J., atestat documentar în 1439, există o biserică de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului (sec. 18). LĂPUŞ 1. M-ţii masiv muntos în NV Carpaţilor Orientali, în grupa munţilor vulcanici, situat între M-ţii Gutâi (la VNV) şi Ţibleş (la ESE). Are mai multe culmi domoale, orientate spre S (Culmea Şatra, 1 041 m alt.) sau spre N, din care se detaşează câteva vârfuri ce depăşesc 1 300 m alt. (Neteda 1 322 m, Sermeteş 1 306 m, Secu 1 311 m). Alt. max.: 1 358 m (vf. Vă-ratec). M-ţii L. sunt alcătuiţi din roci eruptive (andezite, andezite bazaltoide, piroclastite) şi sunt acoperiţi cu păduri de fag în amestec cu răşinoase. Nod hidrografic (de aici izv. râurile Lăpuş, Botiz, Bloaja, Cavnic ş.a.). 2. Depresiune intramontană, tectono-erozivă, delimitată de M-ţii Gutâi şi M-ţii Lăpuş (la N), Ţibleş (NE), culmea Breaza (S) şi masivul Preluca (V), drenată de râul Lăpuş şi afl. lui (Rotunda, Dobric, Suciu, Rohia). Supr.: c. 225 km2. Relief colinar, cu alt. de 450-550 m, intens fragmentat de o reţea densă de văi, însoţite de terase şi lunci. La contactul depresiunii cu zonele montane limitrofe se află glacisuri (Vima şi Rohia în S) sau resturi piemontane (Piemontul Şatra în N). Climă temperat-moderată (temp. medie anuală 8-9°C); precipitaţii abundente (800-1 000 mm anual). Pomicultură (meri, pruni, peri). Cunoscută şi sub numele de Ţara Lă-puşului. 3. Râu, afl. dr. al Someşului; 112 km. Izv. din M-ţii Lăpuş, de sub vf. Văratec, de la 1 200 m alt., străbate depr. Lăpuş, trecând prin oraşul Târgu Lăpuş, şi străpunge partea de S a masivului Preluca, unde formează un sector de chei epigenetice, lung de 30 km. Afl. pr.: Rotunda, Suciu, Rohia, Cavnic, Săsar. 4. Com. în jud. Maramureş, în partea de E a depr. Lăpuş, pe râul cu acelaşi nume; 3 925 loc. (2000). Expl. de argilă refractară, pomicultură. Muzeu etnografic şi de artă populară. în satul L., menţionat documentar în 1505, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 16, cu picturi interioare din 1697). Vestigii ale unei aşezări din Epoca bronzului, cu o necropolă în care s-au găsit podoabe de aur, topoare, pumnale, fragmente ceramice ş.a. LĂPUŞATA, com. în jud. Vâlcea, situată în zona Piemonturilor Olteţului, pe dr. râului Cerna (afl. al Olteţului); 2 347 loc. (2000). Reşed. com. L. este satul Săruleşti. Centru pomicol. Creşterea ovinelor. Biserică de zid (1841), în satul Săruleşti şi biserică de lemn (1610, refăcută în 1885-1887), în satul Bereşti. LÂPUŞNEANU 1. Alexandru L.. domn al Moldovei (1552-1561 şi Alexandru Lăpuşneanu (portretul domnului pe un văl brodat) LĂPUŞNICEL 56 1564-1568). A încercat să realizeze o coaliţie antiotomană. fn 1556 a trecut cu armata sa în Transilvania, contribuind la alungarea imperialilor şi la reinstalarea lui loan Sigismund Zâpolya. Pe plan intern, a luat măsuri de întărire a autorităţii centrale şi a sprijinit dezvoltarea comerţului. A mutat capitala de la Suceava la laşi. 2. Bogdan L., domn al Moldovei (1568-1572). Fiul lui L, (1). Domnie influenţată de interesele nobilimii polone. LĂPUŞNICEL, com. în jud. Caraş-Severin, situată la poalele de NE ale M-ţilor Almăj, pe râul Globu; 1 482 loc. (2000). Expl. de azbest şi talc (în satele Pârvova şi Şumiţa). Pomicultură (meri, pruni). LĂPUŞNICU MARE, com. în jud. Caraş-Severin, situată în depr. Almăj, la poalele de S ale M-ţilor Semenic, pe râul Lăpuşnic; 2 180 loc. (2000). Expl. de azbest (în satul Moceriş). Pomicultură (meri, pruni). în satul L.M., menţionat documentar în 1540, se află biserica Pogorârea Duhului Sfânt (1770, pictată în 1878, restaurată în 1890 şi 1934). LĂRGI. (< larg) vb. IV tranz. şi refl. A (se) face mai larg, a (se) extinde; fig. a da sau a lua amploare. LĂRGIME (< larg) s. f. 1. însuşirea de a fi larg, întindere în toate direcţiile; spaţiu vast. 2. Lăţime. LĂRGjRE (< lărgi) s. f. Acţiunea de a (se) lărgi; mărire; dezvoltare. + (TEHN.) Operaţie de prelucrare mecanică, efectuată cu lărgitorul (1), prin care se realizează mărirea diametrului unei găuri cilindrice. LĂRGITOR (< lărgi) s. n. 1. Sculă aşchietoare cu mai multe tăişuri, utilizată pentru lărgirea unei găuri cilindrice. 2. Unealtă de foraj utilizată pentru mărirea diametrului unei găuri de sondă pe o anumită porţiune din lungimea acesteia. LĂRGUŢA, Tezaurul de la tezaur descoperit în două etape (1956 şi 1963) lângă satul L. (jud. Cahul). Conţine 24 de obiecte din aur (o cupă cu 21 de monede bătute în timpul lui Filip II şi Alexandru Macedon şi două salbe în stil animalier) datând din a doua jumătate a sec. 4 î.Hr. Se păstrează la Muzeul de Stat din Chişinău. LĂSA (lat. laxare) vb. I tranz. 1. A elibera un lucru sau o fiinţă ţinute strâns; a da drumul. ♦ A depune ceva undeva; a lepăda. 2. Tranz. A da voie, a permite, a îngădui. + A nu schimba, a nu modifica starea în care se gă- seşte cineva sau ceva. ♦ A amâna; a păsui. ♦ Refl. A nu se opune, a suporta să..., a îngădui. ♦ Refl. (De obicei la imperativ şi în construcţii negative) A se da bătut, a ceda. 3. Tranz. A se îndepărta (de cineva sau de ceva), a părăsi; a se dezinteresa de... ♦ ■A trece înaintea cuiva sau a ceva; a întrece. + A nesocoti; a omite. Expr. (Intranz.) Lasă că... = în afară de faptul că... ♦ (Despre facultăţi fizice sau intelectuale) A nu-şi mai îndeplini funcţia. ♦ (Despre obiecte de folosinţă) A se uza. ♦ (Despre dureri) A ceda, a trece. ♦ Refl. A se dezobişnui de ceva; a renunţa la ceva. 4. Tranz. A ceda ceva cuiva, a încredinţa; a transmite prin moştenire. ^ Expr. A lăsa cu limbă de moarte = testament oral. ♦ A face să se. menţină, să se răspândească în urma sa, a degaja. ♦ A da o poruncă, o dispoziţie (la plecare); a hotărî, a dispune, a orândui. 5. Refl. A merge la vale, a coborî. ♦ A se aşeza pe ceva coborând din zbor. ♦ Fig. (Despre întuneric, frig etc.) A începe, a se aşterne, a veni. 6. Tranz. A da jos, a coborî, a apleca. ♦ Intranz. A co-simţi să reducă preţul. 7. Refl. (Despre lucruri) A se îndoi sub o povară. ♦ (Despre oameni) A se apleca; a se culca. ^ Expr. A se lăsa greu = a) a apăsa cu tot corpul; b) fig. a consimţi la ceva după multe ezitări sau stăruinţe, 8. Tranz. A se Daza (pe cineva sau ceva). 9. Tranz. (Imperativ) A ameninţa. LĂSAT (LĂSATĂ s. f.) (< lăsa) s. n. Faptul de a lăsa. Lăsatul (sau lăsata) secului = (în religia creştină) ultima zi înainte de începerea unui post, îndeosebi a postului Paştelui; petrecerea care se face cu această ocazie. LĂSĂTURI (< lăsat) s. f. (La pl.) Urme lăsate de animalele sălbatice pentru a marca teritoriul (ex.: elefanţii îşi marchează teritoriul cu fecale). ♦ Termen pentru fecalele animalelor sălbatice. LÂSCAIE (LEŢCAIE) (< ucr.) s. f. Monedă de aramă, de mică valoare, care a circulat şi în Ţările Române în a doua jumătate a sec. 18; p. gener. orice monedă de valoare foarte mică, ban mărunt. LÂSNICIOR (< ser.) s. m. (BOT.) 1. Semiarbust din familia solanaceelor, ramificat de la bază, cu tulpina agăţătoare, adesea culcată, cu fiori violete, hermafrodite, grupate în cime şi fructe bace roşii, otrăvitoare (Solanum dulca-mara). Creşte în locuri umede şi umbroase, de la câmpie până în zona montană. Este răspândit în Europa, Africa de Nord şi America de Nord. Tulpinile lui şi vârfurile înflorite sunt folosite, sub formă de ceai, ca depu-rativ al sângelui, antireumatic, anti-asmatic etc. 2. Zârnă. LĂSTAR (< bg.) s. m. Ramură tânără, care se dezvoltă dintr-un mugure aflat pe rădăcina sau pe tuipina unei plante. ♦ (La pl.) Copăceii tineri crescuţi după tăierea unei păduri. LĂSTĂRj (< lăstar) vb. IV 1. Intranz. (Despre plante) A da lăstari; a înfrăţi; fig. a încolţi. 2. Tranz. A suprima lăstarii de prisos. LĂSTĂRjRE (< lăstări) s. f. Proces de regenerare a unei plante, atunci când tulpina a fost ruptă, tăiată sau a degerat. Se întâlneşte mai ales la foioase şi la numeroase erbacee. LĂSTĂRIŞ (< lăstar) s. n. Stadiu primar de dezvoltare a unui arboret provenit din lăstari; p. ext. pădure mică, tânără şi deasă. LĂSTUN (< sl.) s. m. Specie de pasăre călătoare din ordinul paseriforme-lor, înrudită cu rândunica, dar mai mică şi cu coada mai puţin despicată. ^ L. de casă = pasăre călătoare cu penaj negru-lucios, iar pieptul şi burta complet albe, având o lungime de c. 14 cm (Delichon urbica). Cuibăreşte adesea în colonii, lipindu-şi cuibul sub streşini şi cornişe; are o mare viteză de zbor (300 km/oră). ^ L. de mal = pasăre de vară în România, lungă de c. 13 cm, cu penajul cafeniu-cenuşiu pe partea dorsală, alb pe partea ventrală şi cu o bandă cafenie transversală pe piept (Riparia riparia). îşi construieşte cuibul în maluri abrupte, să-pând galerii adânci şi constituind uneori colonii cu exemplare numeroase. LĂTĂREŢU, Maria (1911-1972, n. sat Bălceşti, jud. Gorj), cântăreaţă şi creatoare de folclor română. Desco- Lăsnicior (1) 57 LĂZĂRESCU perită de Constantin Brăiloiu. S-a remarcat prin stilul lăutăresc ţărănesc rafinat (cu elemente caracteristice zonei folclorice Gorj), prin căldura interpretării, precum şi prin capacitatea de a recrea motive muzicale şi poetice tradiţionale în cântece noi. Carieră naţională şi internaţională ca solistă a orchestrei „Barbu Lăutaru" (din 1949). înregistrări antologice în arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu". LĂTRA (lat. lairare) vb. I intranz. 1. (Despre câini) A scoate sunete scurte, sacadate, caracteristice speciei; a hămăi. 2. Fig. (Deprec., despre oameni) A vorbi mult (şi răstit), dar în zadar; a bate câmpii. LĂTUNOAIE (LATUROAIE) (< tatu-râ) s. f. 1. Defect care apare în timpul ţesutului şi constă într-o răritură la marginile pânzei din cauza ruperii unor fire de urzeală. 2. Scândură cu o faţa plană şi cealaltă convexă, tăiată din marginea unui buştean. LĂTURALNIC, -Ă (< latură) adj. Care este aşezat la margine; lateral; p. ext. izolat, dosnic, mărginaş. ♦ Ilicit, necinstit. LĂTURAŞ, -Ă (< latură) adj., s. m. 1. Adj. (Despre cai; şi subst.) înhămat în afara hulubelor, la dreapta sau ia stânga calului (sau cailor) dintre hulube. 2. S. m. (La pl.; în Evul Mediu, în Moldova) Ţărani dependenţi de pe domeniile feudale, care îndeplineau prestaţii în muncă, natură şi bani în folosul proprietarului. Spre deosebire de vecini, aveau dreptul la strămutare. LĂTURI (probabil lat. *lavatura) s. f. pl.. Apă murdară rămasă după spălatul vaselor. ♦ Resturi de mâncare, muiate în apă, folosite ca hrană pentru porci; p. ext. mâncare de proastă calitate. LĂŢI (< lat) vb. IV refl. şi tranz. 1. A (se) face mai lat, mai turtit. 2. A (se) face mai întins; a (se) mări, a (se) răsfira. ♦ Refl. Fig. A se răspândi, a se difuza (o ştire, un zvon). LĂŢIME (< lat) s. f. 1. Cea mai mică dintre cele două dimensiuni liniare ale unui obiect dreptunghiular. 2. însuşirea unui lucru de a fi lat. LĂŢOS -OASĂ (< laţe) adj. (Despre animale şi despre blana lor) Cu părul lung şi miţos> (Despre părul sau barba oamenilor; p. ext. despre oameni) Cu laţe lungi şi în dezordine; nepieptănat, neîngrijit. LĂUDA (lat. laudare) vb. I tranz. şi refl. A spune despre cineva sau ceva Barbu Lăzăreanu ori despre sine cuvinte de preţuire, de laudă; a (se) elogia. ^ Expr. (Refl.; fam.) Cum te mai lauzi? = ce mai faci? cum o mai duci? ♦ Refl. A se grozăvi. LĂUDABIL, -Ă (< lăuda) adj. Care merită laude; meritoriu. LĂUDĂROS, -OASĂ (< lăuda) adj. (Deprec.) Care are obiceiul să se laude; p. ext. mincinos. LĂUDĂROŞENIE (< lăudăros) s. f. Laudă de sine, exagerare, supraapreciere a meritelor proprii; fanfaronadă. LĂUNTRIC, -Ă (< lăuntru, rar „înăuntru") adj. Interior, intern; p. ext. intim. LĂUTAR (< lăută) s. m. Muzicant popular român făcând parte de cele mai multe ori dintr-un taraf şi cântând la diverse instrumente (vioară, acordeon, contrabas etc.), la petreceri, nunţi, botezuri. De regulă, meseria se transmite din tată în fiu. Repertoriul variază în funcţie de epocă sau regiune şi cuprinde doine, cântece haiduceşti, de dragoste, jocuri şi dansuri. V. scripcar. LĂUTĂ (ALĂUTĂ) (< tc„ ngr.) s. f. (Pop.) Vioară. LĂUTĂRESC, -EASCÂ (< lăutar) adj. Caracteristic lăutarilor, de lăutar. Cezar Lăzărescu. Hotel „Europa" din Eforie Nord LĂUZĂ s. f. v. lehuză. LĂUZIE s. f. v. lehuzie. LĂVIC£R s. n. v. lăicer. LĂZAREA, com. în jud. Harghita, situată în Depr. Giurgeu, la 800 m alt., pe pârâul omonim; 3 641 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satul L.). Nod rutier. Expl. de calcar cristalin (marmură inferioară). Tabără estivală de creaţie modernă (sculptură şi pictură), din 1974, cu participare internaţională. în satul L., menţionat documentar în 1566, se află un castel medieval, în stil renascentist, construit în etape (corpul vechi datează din 1532, iar restul clădirilor au fost adăugate în 1598, 1631-1632) şi restaurat la mijlocul anilor ’70 ai sec. 20. Muzeu de arte plastice, biserică romano-catolică fortificată (1235, zidul de incintă realizat în sec. 18), mănăstire franciscană în stil baroc (1669-1752) şi capela Sf. Anton (1558), în satul L. LĂZĂREANU, Barbu (1881-1957, n. Botoşani), istoric literar şi publicist român. Acad. (1948). A organizat şi condus în calitate de rector prima universitate muncitorească din România (1945-1948). Director al Bibliotecii Academiei Române (1948-1957). Scrieri documentare („Glose şi comentarii de istoriografie literară"). LĂZĂRELUL (în mitologia românească), zeu ai vegetaţiei, celebrat în săptămâna Floriilor. LĂZĂRENI, com. în jud. Bihor, situată în zona Dealurilor Hidişelului; 3 019 ioc. (2000). Punct fosilier. LĂZĂRESCU, Cezar (1923-1986, n. Bucureşti), arhitect român. Prof. univ. la Bucureşti. Adept al funcţiona-iismului. Autor al planurilor urbanistice ale unor oraşe (Cernavodă, Năvodari şi Constanţa), al unor staţiuni balneare (Mamaia, Eforie Nord). A realizat proiecte pentru numeroase clădiri de importanţă naţională: hotel „Europa" din Eforie Nord, Sala „Omnia", Palatul Sporturilor şi Culturii din Bucureşti şi, în colab., Aerogara Bucureşti-Otopeni; clădirea ambasadei României de la Beijing, a Parlamentului din Khartoum (Sudan). Lucrări teoretice („Arhitectura românească în imagini", „Urbanismul în România"). LĂZĂRESCU, Dan A. (n. 1918, Bucureşti), publicist, istoric şi om politic român. Vicepreşedinte al Partidului Na-ţional-Liberal (1990-1997). Redactor-şef (1946-1947) şi director (1990-1993) al oficiosului P.N.L. „Liberalul". Contribuţii privind istoria poporului român în context LĂZĂRESCU 58 Dan A. Lăzărescu european („Imaginea poporului român în conştiinţa europeană", „De-o fi una... De-o fi alta... De-o fi Yalta... De-o fi Malta"). Anglist („Introducere în Shakespeare"). Traduceri. Deţinut politic (1958-1964). LĂZĂRESCU, Ernil (1913-1987, n. Constanţa), istoric rdmân. Studii şi cercetări privind istoria artei medievale româneşti („Nicodim de la Tismana şi rolul său în cultura veche", „Data zidirii Coziei", „Biserica mănăstirii Argeşului"). Deţinut politic (1947-1954). LĂZĂRESCU, Ion (n. 1907, com. Voineşti-Muscel, jud. Argeş), inginer român. Contribuţii la dezvoltarea industriei miniere şi de preparare a minereurilor auro-argentifere din România („Noutăţi şi controlul fluxului tehnologic în prepararea substanţelor minerale utile", în colab.; „Aurul şi argintul", în colab.; „Aluminiul"). Activitate didactică şi pentru pregătirea cadrelor din minerit. LĂZĂRESCU, Vasile (1926-1989, n. Bucureşti), geolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul geologiei fizice, în studiul masivelor de sare şi al cutremurelor. Autor al hărţilor tectonice ale României (1962) şi Europei (1964), al hărţii seismotectonice a României (1973-1974) şi al hărţii neotectonice şi tectonica Pliocenului (1973-1974) — toate elaborate în cadrul proiectului UNESCO privind studiul seismicităţii regiunii balcanice. LÂNA DE AUR (în mitologia greacă), lâna berbecului înaripat pe care au zburat Frixos şi sora sa, Hele, pe deasupra Helespontului. Ajuns în Colhi-da (S Caucazului), Frixos sacrifică berbecul şi dăruieşte L. de a. regelui Aietes, care o consacră zeului Ares, atârnând-o de un stejar sacru. Dobândirea L. de a. a constituit apoi ţelul expediţiei argonauţilor. LÂNA DE AUR, ordin cavaleresc înfiinţat în 1429, la Brugge, de către Filip cel Bun, duce de Burgundia, în onoarea iubitei sale Mărie de Crum-brugge, care avea un păr auriu-roşcat. Alcătuit iniţial din 24 de cavaleri, şi-a mărit numărul la 50, mare maestru fiind ducele de Burgundia. în 1477, când Burgundia a intrat în stăpânirea Habsburgilor, împăratul a devenit mare maestru. LÂNĂ (lat. Iana) s. f. 1. Fibră naturală care acoperă corpul unor animale (oi, lama), din care se obţin fibre textile; proprietăţile textile diferă în funcţie de rasă. ♦ Cantitatea de I. scoasă la o tunsoare de pe o oaie. 2. (în sens larg) Orice fibră naturală de origine animală cu proprietăţi textile (ex. părul de cămilă, de lamă, de iepure angora etc.) folosită la fabricarea şi la confecţionarea ţesăturilor, a tricotajelor şi a pâslelor. <0- Loc. Lână fn lână = a) (despre ţesături) care are şi urzeala şi bătătura din lână; b) fig. de calitate superioară; veritabil, autentic. L. artificială = lanital. L. regenerată = fibră de l. provenită din zdrenţe de stofe şi tricoturi, rebuturi şi deşeuri de fabricaţie etc. prin destrămarea şi defi-brarea lor; se cardează în amestec cu I. obişnuită şi se foloseşte la fabricarea unor ţesături şi pâsle. 3. (La pl.) Varietăţi de lână (2). 4. L. de lemn = produs constituit din fâşii de lemn uscat care au fost în prealabil tăiate la maşini speciale. Se foloseşte pentru ambalaje, tapiţerie, ca material termo-şi fonoizolant etc. LÂNĂRI.E (< lână) s. f. 1. Filatură de lână. 2. Obiecte de lână. LÂNCED, -Ă (lat. languidus) adj. Lipsit de vlagă, de energie, de vioiciune; slăbit de boală. Leagăn (1) LÂNCEZI. (< lânced) vb. IV intranz. A se afla într-o stare de slăbiciune fizică; a nu avea chef de nimic; a tânji. ♦ (Despre activităţi) A stagna. LÂNGĂ (lat. longum ad) prep. 1. (Introduce un complement circumstanţial de loc) Alături, în preajma..., în apropiere de... 2. (în prep. compuse) De lângă = din preajma..., din apropierea..., din vecinătatea ... Pe lângă = în afară de..., în plus... Pe lângă că... - în afară de faptul că... LEAC (< sl.) s. n. (Pop.) 1. Medicament, doctorie; mijloc, remediu care poate vindeca o suferinţă fizică. ^ Iarbă (sau buruiană) de I. = plantă medicinală. Expr. A găsi (cuiva) leacul = a) a găsi (cuiva) remediul pentru a se vindeca de o boală, de un viciu; b) a găsi posibilitatea de a stăpâni sau de a pedepsi pe cineva. 2. Fără leac = a) care nu poate fi vindecat (de o boală sau de un obicei, viciu); b) care nu poate fi stăpânit, îndreptat. (Nici) de leac = absolut deloc; câtuşi de puţin. LEACOCK [lj:kok], Stephen Butler (1869-1944), scriitor şi economist canadian de limbă engleză. Prof. univ. la Montreal. Proză cu caracter umoristic („Lapsusuri literare", „Poveşti absurde"); eseuri. Lucrări de politică economică („Elemente de ştiinţa politicii", „Prosperitatea economică în Imperiul Britanic"). LEAFĂ (< tc.) s. f. (înv.) Salariu. ♦ Soldă pe care o primeau lefegiii (1). LEAGĂN (< legăna) s. n. 1. Pătuc de lemn, de fier sau împletit din nuiele pentru copiii mici, construit special ca să se poată balansa. ^ Cântec de I. v. cântec. -0- Expr. Din leagăn = din fragedă copilărie; de la început. ♦ Fig. Loc de origine, obârşie. 2. Instituţie în care sunt crescuţi copiii abandonaţi sau orfani. 3. Scândură sau scăunel suspendat prin două frânghii sau lanţuri, pe care se aşază cineva ca să se balanseze; spec. scrânciob. LEAH (< ucr.) s. m. v. Ieşi. LEAHU, Gheorghe (1923-1992, n. Mărăşeşti), actor român. Director al teatrelor din Craiova, Piteşti şi Timişoara. A excelat în roluri de dramă şi comedie („Take, lanke şi Cadâr" de V.l. Popa, „Viforul" de B.Şt. Delavran-cea, „Năpasta" de Caragiale; „Regele moare" de E. lonescu, „Furtuna" de Shakespeare). LEAKEY [lj:ki], Louis Seymour Bazett (1903-1972), arheolog, antropolog şi paleontolog britanic. Prof. univ. la Oxford şi Univ. California. Director al Muzeului Naţional din Nairobi (1945- 59 LEBĂDĂ Louis Seymour Bazett Leakey 1961). Unul dintre cei mai mari antropologi ai timpurilor moderne. Descoperirile sale, efectuate în Tanzania şi Kenya, au dat la iveală resturi fosile ale unor hominizi (Sinanthropus boisei, Homo habilis ş.a.), care au întărit ipoteza că leagănul umanităţii ar fi continentul african. Lucrări: „Cultura epocii de piatră în Kenya", „Progresul şi evoluţia omului în Africa", „Africa epocii de piatră", „O nouă specie a omului în peştera din Olduvai“. LEAL, Ant6nio Duarte Gomes (1848-1921), poet portughez. Versuri cu caracter satiric („Sfârşitul unei lumi"), evoluând spre romantism („Luminile Sudului") şi simbolism („Foamea lui Camoes"). LEAL, -Ă (< it.) adj. Cinstit, drept, corect; sincer, franc; fidel. LEALITATE (< leal) s. f. însuşirea de a fi leal; corectitudine; sinceritate, francheţe. LEALITĂŢII, Insulele - v. Loyautâ (Loyalty). LEAN [li:n], David (1908-1991), regizor britanic de film. Personalitate marcantă a cinematografiei engleze. Ecranizări ale romanelor lui Dickens („Marile speranţe", „Oliver Twist"). Creator al unor superproducţii cinematografice, adevărate capodopere („Dr. Ji-vago", „Fiica lui Ryan", „Un drum spre India"). Premiul Oscar: 1957 („Podul de pe râul Kwai" care a cumulat şapte premii Oscar) şi 1962 („Lawrence al Arabiei"). LEANDRU (OLEANDRU) (< it.) s. m. Arbust ornamental originar din regiunile mediteraneene, înalt până la 5 m, cu frunze lanceolate, persistente şi sesile şi cu flori mari, albe, roşii, roz sau gălbui, plăcut mirositoare (Nerium oleander). LEANDRU v. Hero. LEANG K’AI v. Liang Kai. LEAOTA, masiv muntos cristalin în Carpaţii Meridionali, despărţit de Bu-cegi prin văile lalomiţei şi Brăteiului, iar de Făgăraş şi Piatra Craiului, prin culoarul Rucăr—Bran. Prezintă culmi do-moale, cu întinse suprafeţe de eroziune, desfăşurate sub forma unor plaiuri situate la 1 600-1 700 m alt., dominate de mai multe vârfuri: Pietrele Albe (1 888 m), Cioara (1 853 m), Sf. Ilie (1 794 m) ş.a. Alt. max.: 2 133 m (vf. Leaota). întinse păşuni alpine. Turism. LEAR (LLYR), rege legendar breton, din sec. 13, a cărui viaţă a servit ca izvor de inspiraţie lui Shakespeare, în tragedia „Regele Lear". LEAR [lia], Amanda (n. 1948), cântăreaţă britanică. Personaj controversat, de o creativitate deosebită, cu o voce foarte gravă, devine în anii 70 cântăreaţă de muzică disco („Followe Me“, „I Am a Photographer", „Secret Pas-sion“). Prietenă cu Dali, cochetează cu pictura şi publică un roman („Nemuritoarea"). LEAR [li©], Edward (1812-1888), poet, pictor şi ilustrator englez. A cultivat cu predilecţie limerick-ul, specie lirică, de factură populară, cu mare succes ia copii. Versuri pentru copii („Carte de absurdităţi", „Poezii de râs", „Cucuveaua şi pisica"). Impresii de călătorie („Jurnale ilustrate de un pictor peisagist"). A fost profesorul de desen al reginei Victoria. LEASĂ (< bg., srb.) s. f. 1. împletitură de nuiele folosită drept grătar pentru uscat fructe, legume, caş etc. sau pentru bătut fasolea, sau Ia construcţia pătulelor. 2. Instalaţie fixă, auxiliară, a gardurilor şi a închiderilor pescăreşti pe gârlele de evacuare ale bălţilor, executată din nuiele împletite, din şipci sau din ghiondere. ♦ Coş de formă specială, confecţionat din trestie legată sau din nuiele împletite, folosit pentru pescuitul în pâraie sau în râuri. LEASING [Iksirj] (cuv. engl.) s. n. Operaţiune economică şi juridică prin care o parte, numită locator/finanţator, transmite dreptul de folosinţă asupra unui bun aflat în proprietatea sa unei alte părţi, numită utilizator, la solicitarea acesteia şi pentru o anumită perioadă de timp, contra unei sume periodice, numită rată de I. La sfârşitul •perioadei prevăzute în contractul de I., locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de I. sau de a înceta raporturile contractuale. Pot constitui obiect al unei operaţiuni/contract de I. bunu- rile imobile şi bunurile mobile de folosinţă îndelungată aflate în circuitul civil. LEAT (< sl.) s. n., s. m. 1. S. n. (înv.) An. 2. S. n. (Pop.) Contingent. <0* Expr. A fi leat cu cineva = a avea aceeaşi vârstă cu cineva. 3. S. m. (Fam.) Termen de adresare către un recrut sau soldat. LEAŢ (< magh.) s. n. Şipcă fasonată de obicei în patru muchii, folosită la tâmplărie. LSAUTAUD [leoto], Paul (1872-1956), scriitor francez. Eseist („Poeţii de azi") şi critic teatral cu pseudonimul Maurice Boissard. Autor al unui roman cu caracter biografic („Micul prieten") şi al unui monumental „Jurnal literar 1893-1956". LEAVITT [li vet}, Henrietta Swan (1868-1921), astronom american. Expert în analiza fotografică a magnitudinilor stelelor variabile. Observând cefeidele din Norul mic al lui Magellan, a descoperit (1912) magnitudinea absolută a acestor stele, a stabilit existenţa unei relaţii între perioada variaţiei de strălucire şi magnitudinea absolută a cefeidelor, fapt care a permis determinarea distanţei dintre roiurile stelare şi galaxiile apropiate. LEBAS (LE BAS) [leba], Louis Hippolyte (1782-1867), arhitect francez. Prof. la Şcoala de Arte Frumoase din Paris. Lucrări în stil neoclasic (biserica Notre-Dame de Lorette şi închisoarea Roquette, ambele la Paris). LEBĂDA (Cygnus), constelaţie din emisfera boreală în formă de cruce alungită, cu 11 stele de mărimile 4, 3, 2, 1, dintre care cele mai strălucitoare sunt Deneb (mărimea 1,26) şi Albeiro, o stea dublă. în constelaţia L. au fost descoperite puternice surse de raze X, dintre care Cygnus X-1, descoperită în 1966, se presupune a fi o gaură neagră în Calea Lactee. Cunoscută odinioară sub denumirea de Crucea Nordului. LEBĂDĂ (< sl.) s. f. Pasăre acvatică din genul Cygnus, ordinul anseri-formelor, mai mare decât gâscă, cu gâtul lung, arcuit şi cu penajul alb sau negru. L. de vară = pasăre albă, cu ciocul portocaliu-roşcat, cu o umflătură cornoasă la bază şi gâtul în formă de S (Cygnus olor)\ cucovă. în România vine în sezonul cald şi cuibăreşte mai ales în Delta Dunării. L. de iarnă = pasăre albă cu ciocul galben (vârful negru) şi gâtul drept (Cygnus cygnus). Cuibăreşte în N Europei şi Siberia; iernează mai ales în Delta Dunării şi în zona complexului lacustru Razim, iar LEBĂRVURST 60 primăvara se întoarce spre locurile nordice de cuibărit. L. neagră = pasăre care trăieşte în Australia, având penajul negru, ochii de un roşu aprins, ciocul roşu (alb la vârf) şi remigele primare albe (Cygnus atraîus). Frecventă în grădinile zoologice ca pasăre decorativă. în grădina zoologică din Bucureşti s-a reprodus şi iarna, clocind la temperaturi foarte joase (-22° C). -0-Expr. Cântecul lebedei = ultima operă sau manifestare publică a unui artist, muzician, scriitor ş.a. (aluzie la credinţa anticilor că lebăda ar cânta frumos înainte de moarte). LEBĂRVURST (cuv. germ.) s. m. Preparat alimentar în formă de salam, făcut din pateu de ficat de porc. LEBEDEV, Piotr Nikolaevici (1866-1912), fizician rus. Prof. univ. la Moscova. Cercetări în domeniile opticii, acusticii şi magnetismului,. terestru. A obţinut pentru prima oară (1895) şi a cercetat undele electro-magnetice scurte (6 mm); a măsurat presiunea luminii asupra corpurilor solide (1899) şi asupra gazelor (1907) („Cercetări experimentale asupra presiunii luminii"), confirmând, cantitativ, teoria electromagnetismului asupra luminii. Piotr Nikolaevici Lebedev Henri-Lâon Lebesgue LE BEL, Joseph Achille (1847-1930), chimist francez. A elaborat teoria carbonului tetraedric şi a explicat (1874) că aranjarea în spaţiu a compuşilor organici se datorează existenţei unui carbon asimetric. Fondator, împreună cu J.H. Van’t Hoff, al stereo-chimiei. LEBENSRAUM (cuv. germ. „spaţiu vital") subst. Concept politic care încerca să acrediteze ideea necesităţii expansiunii teritoriale spre E a germanilor. Introdus în 1870, a fost reluat de Germania nazistă sub vechea lozincă „Drang nach osten" pentru a încerca să justifice acţiunile militare de la începutul celui de-al doilea război mondial. LEBESGUE [labegj, Henri-L§on (1875-1941), matematician francez. Prof. la Sorbona şi la College de France. Unul dintre fondatorii teoriei funcţiilor de variabile reale, în special a teoriei măsurii; a definit un nou tip de integrală (care-i poartă numele), ceea ce a deschis un larg câmp de aplicaţii („Lecţii asupra integralelor şi a cercetării funcţiilor primitive"). Contribuţii la definirea lungimii unui arc de curbă sau a unei arii. M. de onoare al Acad. Române (1923). LEBLANC [leblă], Maurice (Marie-I=mile) (1864-1941), ziarist şi scriitor francez. Autor de romane poliţiste, creator al celebrului personaj Arsene Lupin („Arsene Lupin, gentlemenul hoţ", „Dopul de cristal", „Dinţii tigrului"). LEBLANC [Seblâ], Nicolas (1742-1806), chimist francez. Cercetări în domeniul cristalizării. A inventat (1790) o metodă de preparare a carbonatului de sodiu (soda artificială), care îi poartă numele. Astăzi metoda L. a fost înlocuită cu procedeul Solvay. LEBRUN [lebro], Albert (1871-1950), inginer şi om politic francez. Preşedinte al Franţei (1932-1940). După înfrângerea militară în faţa armatei germane, a demisionat din funcţie, fiind înlocuit de generalul Petain. LE BRUN [le bro] (LEBRUN), Charles (1619-1690), pictor şi desenator francez. Unul dintre întemeietorii Academiei de Pictură şi Sculptură (1648). A condus manufacturile de la Gobelins. Influenţat de N. Poussin. Picturi de şevalet, decoraţii interioare la palatele Versailles, Fontainebleau, Luvru, proiecte pentru tapiserii, proiecte de arhitectură („Scara ambasadorilor", la Versailles), de mobilier. în pictură a Constantin Lecca: „Autoportret" îmbinat repertoriul tematic şi procedeele clasicismului cu patetismul şi cu somptuozitatea barocului („Cancelarul Seguier şi suita sa", „Anotimpurile", „Lunile", „Adoraţia magilor", seria de tablouri inspirate de Alexandru Mace-don). LEBRUN VIG£E, Elisabeth v. Vigâe-Lebrun. LE CARRIr [le kare], John (pseud. lui David John Moore Cornwell) (n. 1931), scriitor englez. Agent al serviciilor secrete britanice în Germania. Autor a! unor romane de spionaj, cu tematică politică actuală, caracterizate printr-o fină analiză psihologică („Chemarea mortului", „Casa Rusia", „Vizitatorul secret", „Cârtiţa", „Oamenii lui Smiley"). LECCA, Constantin (1807-1887, n. Braşov), pictor român. A susţinut cauza Revoluţiei de la 1848, unirea şi independenţa Principatelor. Compoziţii şi portrete cu temă istorică, naive şi schematice, dar având un anume farmec narativ („Uciderea lui Mihai Viteazul", seria de figuri de domni); portrete ale contemporanilor („Maria Trifu-Maiorescu", „Autoportret"). Pictor de icoane pe lemn (a realizat pictura tâmplei bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului). LECCE, oraş în SE Italiei (Puglia), la V de str. Otranto; 100 mii loc. (1996). Constr. de maşini. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă) şi tutunului, textilă, încălţămintei, şi alim. (ulei vegetal, vin ş.a.). Ceramică. Universitate. Numeroase construcţii medievale realizate în stil arhitectonic propriu, din piatră de Lecce. Monumente: ruinele amfiteatrului roman (sec. 2); biserica San Nicolo e Cataldo (1180, în stil romanic cu elemente maure, reconstruită în stil baroc); bazilica Santa Croce (1548-1646); Domul, construit în anii 1659-1670 pe locul unei catedrale romanice 61 LECOCQ din sec. 12; Palatul episcopal (1420-1428, reconstruit în 1632); Palatul Seminarului (1694-1709). — Istoric. Cunoscut în Antichitate (sec. 5 Î.Hr.), când a făcut parte din Confederaţia mesapică, a devenit municipiu roman sub numele Lupiae. Disputat de bizantini, longobarzi şi arabi, a fost cucerit de normanzi (1040); inclus în Regatul Neapolelui în 1463. LECH, râu în Europa Centrală (Austria şi Germania), afl. dr. al Dunării, în aval de Augsburg; 263 km. Izv. din Alpii Allgău, străbate partea de SV a Bavariei şi trece prin Augsburg. Hidrocentrale. Pe câmpia de lângă râul L. (Lechfeld), la S de Augsburg, în 10 aug. 955, armatele germane şi cehe, conduse de Otto I cel Mare, au înfrânt pe maghiari, punând capăt invaziilor acestora în Imp. German. LE CHAPELIER [le /apalie], Isaac Renâ Guy (1754-1794), jurist şi om politic francez. Unul dintre întemeietorii (1794) Clubului Iacobinilor. Preşedinte al Adunării Constituante (1789); a propus o lege (1791) prin care se interzicea dreptul de asociere şi de întrunire. Ghilotinat. LE CHATELIER [la Jataliş], Henry-Louis (1850-1936), chimist şi metalurg francez. Prof. univ. la Paris. Cercetări în domeniul echilibrelor chimico-fizice, domeniu în care a formulat legea generală a echilibrului termodinamic (principiul lui Le Chatelier-Braun), al metalurgiei şi al materialelor de construcţii. LECHINŢA 1. Râu, afl. dr. al Mureşului în aval de lernut; 60 km. Izv. din Colinele Mădăraşului. Cunoscut şi sub numele de Comlod. 2. Com. în jud. Bistriţa-Năsăud, pe stg. râului Dipşa; 6 365 loc. (2000). Staţie (în satul L.) şi halte de c.f. (în satele Chiraleş, Sângeorzu Nou, Ţigău şi Ver- meş). Nod rutier. Expl. de balast. Fabrică de zahăr. Centru viticol şi pomicol. în satul L., menţionat documentar în 1335, se află o biserică fortificată (sec. 15), o biserică evanghelică, şi un conac din sec. 18 (azi sediul Primăriei), iar în satul Bungard, o biserică de lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1711). 3. Staţiune arheologică situată pe terit. satului L. (care aparţine oraşului lernut), jud. Mureş, unde au fost descoperite vestigii de cultură din Epoca bronzului, din prima Epocă a fierului, din perioada stăpânirii romane şi din sec. 9 şi 11-12. LECIT (< fr.) s. n. (La vechii greci) Vas mic din ceramică, de formă alungită, cu .gâtul înalt, cu gura în formă de pâlnie şi cu o singură toartă, decorat cu picturi sau reliefuri, folosit pentru păstrarea parfumurilor şi a uleiurilor. LECITINAZĂ (< fr.) s. f. (BIOCHIM.) Enzimă care hidrolizează lecitina, cu eliberare de acizi graşi, constituind substratul activ din unele hemolizine şi toxine microbiene. LECITINĂ (< fr. {i}; {s> gr. lekithos „gălbenuş") s. f. (BIOCHIM.) Componentă principală a membranei celulare, substanţă complexă din grupa fosfati-delor, care conţine acizi graşi, acid fosforic şi colină2, prezentă în cantităţi mai mari în ţesutul nervos, lapţi şi în gălbenuşul de ou. Obţinută pe cale chimică, este folosită în industria alimentară, cosmetică, medicină (ca tonic general în caz de anemie, nevroze etc.), ca lubirfiant. LECLAIR [lakle:r], Jean-Marie (zis cel Bătrân) (1697-1764), compozitor şi violonist francez. Prim balerin şi coregraf la Teatrul Regio din Torino. Unul dintre fondatorii şcolii violonistice franceze. Prin lucrările sale (opera „Sculla şi Glaucus“, sonate, muzică de cameră) a contribuit la cristalizarea clasicismului francez, excelând prin echilibru şi renunţând la excesul de virtuozitate. Asasinat. LECLANCH£ [laklă/e], Georges (1839-1882), inginer francez. Inventatorul pilei electrice (1877) care-i poartă numele; este o variantă a bateriei folosită azi la lanterne, calculatoare, aparate de radio portabile ş.a. LECLANT [laklă], Jean (n. 1920), egiptolog francez. Prof. univ. la Stras-bourg şi Paris. A efectuat săpături arheologice la Saqquârah, Karnak-Nord şi la Tanis, în Delta Nilului. Studii consacrate arhitecturii egiptene, textelor din piramidele de la Saqquârah şi inscripţiilor din Nubia („Cultura vânătorilor de pe Nil şi din Sahara“, „Repertoriu analitic asupra lucrărilor privind răspândirea cultelor istorice"). M. de onoare al Acad. Române (1992). LECLERC [lakle:r], Philippe Mărie de HAUTECLOCQUE, viconte de (1902-1947), mareşal francez. în timpul celui de-al doilea război mondial, s-a remarcat în campaniile din N Africii (1940-1943) şi în campania din Franţa de după debarcarea din Normandia (iun. 1944). A comandat trupele franceze care au eliberat Parisul. Mareşal post-mortem (1952). LE CLIzZIO [la klezio], Jean-Marie Gustave (n. 1940), scriitor francez. Reprezentant al Noului roman. începând cu „Cartea subterfugiilor", foloseşte o tehnică liberă (colaje, substituiri de personaje etc.) şi un ton personal (descrieri meticuloase, metafore vizionare) pentru a exprima revolta împotriva societăţii tehnocratice, ce are ca efect înstrăinarea umană („Proces-verbal", „Giganţii", „Războiul", „Profeţiile lui Chilam Balam"). Romanul „Căutătorul de aur", urmat de „Jurnalul Căutătorului de aur", reprezintă cheia universului său întunecat. Nuvele şi povestiri („Febra", „Potopul", „Deşertul"). LECLUSE sau LESCLUSE [laklus], Charles de (latinizat Carolus Clusius) (1526-1609), botanist francez. Considerat primul care a introdus cartoful în Europa. A publicat o istorie a plantelor rare („Rariorum plantarum historia"). LECOCQ [lakok], Alexandre Charles (1832-1918), compozitor francez. Reprezentant al operetei franceze clasice („Nevestica", „Fiica doamnei Angot", „Girofle-Giroflâ", ,,Ali-Baba“). Balete („Barbă-albastră“, „Lebăda"). Lucrări pentru pian, coruri, romanţe. LECOMTE DU NOU? 62 Le Corbusier. Biserica Notre-Dame-du-Haut din Ronchamp HMHH ■N* Le Corbusier LECOMTE DU NOUY [lekot du nuj], l-mile Andrâ (1844-1914), arhitect francez. Elev al lui Viollet-le-Duc. A reconstruit, conform principiilor curente în epocă, cu modificări discutabile, biserica episcopală de la Curtea de Argeş, bisericile Trei Ierarhi şi Sfântul Nicolae Domnesc din laşi. M. coresp. al Acad. Române (1887). LECONTE DE LISLE [lakot da Iii] (Charles Mărie Renâ LECONTE, zis ~) (1818-1894), poet francez. Considerat şeful şcolii parnasiene. Versurile sale, voit impersonale şi de o perfecţiune sculpturală, evocă, într-o viziune solemnă, marcată de cultul pentru Antichitate, istoria umanităţii („Poeme antice", „Poeme barbare", „Poeme tragice"). Traduceri din clasicii greci. Scrieri istorice („Istoria Evului Mediu"). LECOQ DE BOISBAUDRAN [lakok da boabodră], Paul £mile (zis Fran-$ois) (1838-1912), chimist francez. A descoperit şi izolat galiul (1875), sama-riul (1879), disprosiul (1886). LE CORBUSIER [la korbuzie] (pseud. lui Charles Edouard Jeanneret-Gris) (1887-1965), arhitect, urbanist, designer, pictor şi teoretician de artă francez, de origine elveţiană. Adept al funcţionalismuiui. Unul dintre maeştrii arhitecturii moderne. A aplicat principiî-le unei arhitecturi raţionaliste, folosind formele geometrice simple şi unele elemente structurale inedite (piloţi, ferestre în bandă cu ramă metalică, peretele de sticlă, acoperişul în terasă) cu scopul de a realiza un maximum de confort în clădirile moderne (vila Savoye din Poissy, locuinţe la Marsilia, biserica Notre-Dame-du-Haut din Ronchamp, Pavilionul elveţian din Cetatea universitară din Paris, Palatul Congreselor din Strasbourg). Planurile oraşului indian Chandigarh. Şi-a expus principiile asupra arhitecturii moderne în numeroase lucrări („Manieră de a gândi ur- banismul", „Oraşul radios1', „Modulorul"). împreună cu A. Ozenfant, a iniţiat purismul în pictură (1918). LECOUVREUR [lakuvror], Adrienne (pseud. lui A. Covreut) (1692-1730), actriţă franceză. Deşi a avut o carieră scurtă, a fost una dintre cele mai mari tragediene ale vremii sale; a interpretat pe scena Comediei Franceze roluri din piesele lui Corneille, Racine şi Voltaire. LECTICĂ (< lat. lectica) s. f. (La romani) Un fel de scaun sau de pat, purtat de oameni, în care se aşeza cineva pentru a fi transportat. Folosit de greci din sec. 4 Î.Hr.; la romani din sec. 1 — obiect de lux, cu unul sau, mai rar, cu două locuri, deschis sau închis, purtat de doi până la opt sclavi. LECTOR1, -Ă (< germ., rus.) s. m. şi f. 1. Grad universitar în învăţământul superior, între asistent şi conferenţiar; persoană care are această funcţie. 2. Membru al unui lectorat (2). LECTOR2, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. Cititor. ♦ (INFORM.) Cititor de cartelă sau de bandă perforată. LECTORAT (< germ.) s. n. 1. Funcţia de lector1 (1). 2. Catedră universitară pentru o limbă străină, funcţionând adeseori cu profesori străini. LECTURĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a citi; citire, citit. L. particulară = ceea ce citeşte un elev în afara manualelor. 2. (INFORM.) Operaţie de culegere a informaţiilor înregistrate în memoria calculatoarelor electronice. LECŢIE (< germ.) s. f. 1. Formă de bază a învăţământului, cu funcţii multiple: transmiterea cunoştinţelor teoretice şi practice, stimularea şi dezvoltarea facultăţilor spirituale creatoare ale elevilor, formarea convingerilor etc. L. constă, de regulă, din verificarea cunoştinţelor şi predarea materiei noi; se desfăşoară cu o clasă de elevi, sub conducerea unui învăţător sau profesor, în conformitate cu programa de învăţământ, cu orarul şcolar şi pe baza unui plan de I. ^ Expr. A scoate la lecţie = a numi elevul care urmează să fie examinat. 2. Materia şi temele indicate de profesor elevilor pentru a fi pregătite acasă. 3. Mustrare, dojană; p. ext. bătaie. 4. Fig. învăţătură trasă de cineva din contactul cu lucrurile, cu oamenii în anumite împrejurări. LECUj (< leac) vb. IV tranz. şi refl. A (se) trata cu leacuri; p. ext. a (se) însănătoşi; a (se) vindeca. ♦ Refl. Fig. A-i pieri cuiva cheful de ceva, a nu mai vrea, a nu mai dori să facă ceva (din anumite motive). LED (Light Emitting Diode) subst. (în electronică) Diodă emiţătoare de lumină. LEDA 1. (în mitologia greacă) Prinţesă legendară din Etolia, soţia lui Tindar, regele Spartei. Sedusă de Zeus, prin metamorfozarea amândurora în lebede; din cele două ouă produse de L. s-au născut două perechi de gemeni: Elena şi Pollux (atribuiţi lui Zeus) şi Castor şi Clitemnestra (atribuiţi lui Tindar). Tema L. şi a lebedelor a fost tratată de importanţi pictori, printre care: Leonardo da Vinci, Michel-angelo, Rubens, Correggio, Tintoretto, Veronese, Tiziano. 2. Al treisprezecelea satelit al lui lupiter, cu diametrul de 16 km, descoperit de Charles Kowal (1974). Are jumătatea orbitei de Leda (1). Detaliu dintr-o pictură de Correggio Joshua Lederberg Lâ Duc Tho David Morris Lee Tsung-Dao Lee 11 094 000 km; perioada de revoluţie: 238,72 de zile. LEDEBURITĂ (< fr. {i>; (s> n. pr. Ledebur) s. f. Constituent structural al fontelor, reprezentând un amestec mecanic de cementită şi perlită. LEDERATA, fortăreaţă în Moesia Superior, situată în apropiere de Dunăre, pe drumul imperial roman spre Tibiscum. Refăcută de lustinian şi inclusă sub jurisdicţia diocezei şi arhiepiscopiei lustiniana Prima. Azi Ba-natska Palanka, Serbia. LEDERBERG [Ieid9ba:g], Joshua (n. 1925), genetician american. Prof. la Univ. din Wisconsin, Stanford (California) şi Columbia (New York). A descoperit, împreună cu E.L. Tatum, fenomenul de recombinare genetică la coli-bacilul Escherichia coli, apoi, împreună cu N.D. Zinder, transducţia bacteriană sau transferul prin intermediul unui bacteriofag (virus bacterian) al informaţiei genetice de la o bacterie la alta. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1958), împreună cu G.W. Beadle şi E.L. Tatum. LEDERMAN [Işdamen], Leon Max (n. 1922), fizician american. Prof. univ. la New York. Prin experienţele realizate împreună cu M. Schwartz şi J. Steinberger (1962), a descoperit existenţa a două tipuri de neutrini, cel electronic şi cel miuonic. Premiul Nobel pentru fizică (1988), împreună cu M. Schwartz şi J. Steinberger. LEDIAN, primul etaj al Eocenului superior, caracterizat prin numuliţi, lameli-branhiate, gasteropode, echinide etc. LEDOUX [ledu], Clauda Nicolas (1736-1806), arhitect şi urbanist francez. Reprezentant al clasicismului. Construcţii monumentale în forme geometrice simple, cu structuri vizibile, fără ornamente (Teatrul din Besan?on, Palatul Montmorency şi Castelul Be- nouville din Paris, grajdurile de la Versailles, Salinele de la Arc-et-Senaus). Lucrări teoretice („Arhitectura privită în raport cu arta, moravurile şi legislaţia"). LEDRU-ROLLIN [ledru rolă], Alexandre Auguste (1807-1874), avocat şi om politic francez. Fondator şi conducător al ziarului „La Reforme". Unul dintre conducătorii radicali, împreună cu L. Blanc şi A. Lamartine, ai Revoluţiei franceze de la 1848. Emigrat la Londra, a creat, împreună cu Mazzini şi Kossuth, Comitetul Central Democratic European (1850). L£ DUC THO (1911-1990), om politic vietnamez. Fondator al Partidului Comunist din Indochina (1930) şi al Vietminh-ului (1941). Unul dintre conducătorii războiului de independenţă. Din 1968, a condus tratativele de pace cu S.U.A. pentru încetarea războiului (Tratatul de la Paris, 1973). Premiul Nobel pentru pace (pe care l-a refuzat), împreună cu H.A. Kissinger (1973). LED ZEPPELIN, grup rock britanic. Format (1968) din Robert Plant (voce, muzicuţă), Jimmy Page (chitară), John Paul Jones (bas, claviaturi) şi John Bonham (baterie). Considerat inventatorul hard-rockului. Numeroase discuri de platină. Capodopera grupului este albumul „Led Zeppelin IV“, care cuprinde celebra baladă „Stairway To Heaven". Se destramă în 1980, ulterior Page şi Plant continându-şi cariera solo. LEE [li:], Brenda (pe numele adevărat Brenda Mae Tarpley) (n. 1944), cântăreaţă americană de pop-rock. Lansată la 16 ani, cucereşte un mare succes cu „Rockin' Around the Christ-mas Tree“. Voce energică cu inflexiuni de blues. Numeroase turnee în S.U.A. şi Europa. în anii ’70 evoluează spre country. Vânzări discografice de peste 100 milioane de exemplare. LEE [li:], Bruce (pe numele adevărat Lee Yuen Kam) (1940-1973), actor şi regizor chinez din Hong Kong. Vedetă a filmelor cu arte marţiale, a impus acest gen pe plan mondial („Marele boss“, „Drumul dragonului", „Fiul dragonului", „Jocul morţii"). LEE [li:], Cristopher (n. 1922), actor britanic de film. Roluri de compoziţie, cu predilecţie personaje malefice sau vampiri („Dracula, prinţul întunericului", „Câinele din Baskerville", „Mumia", „Camera de tortură", „Expresul groazei", „Sacrificiul sângelui"). LEE [li:], David Morris (n. 1931), fizician american. Studii asupra super-fluidităţii în heliu. Premiul Nobel pentru fizică (1996), împreună cu D.D. Osheroff şi C.R. Richardson. LEE [li:], Robert Edward (1807-1870), general american. S-a distins în timpul Războiului Americano-Mexican (1846-1848). Comandant suprem al armatei sudiste în Războiul de Secesiune din S.U.A. (1861-1865); din 1862, a condus de facto operaţiunile militare în calitate de consilier al preşedintelui Jefferson Davis. A capitulat la Appomattox, după o îndelungată rezistenţă (1865). LEE [li:], Tsung-Dao (n. 1926), fizician american de origine chineză. Stabilit în S.U.A. (1946). Prof. la Univ. Columbia (New York). Cercetări de mecanică statistică, astrofizică şi fizică nucleară; împreună cu C.N. Yang, a descoperit nerespectarea legii de conservare a parităţii în cazul interacţiunilor electromagnetice slabe. Premiul Nobel pentru fizică (1957), împreună cu Chen Ning Yang. LEE [li:], Yuan-Tseh (n. 1936), chimist american de origine chineză. Prof. univ. la Berkeley (California). Contribuţii la studiul dinamicii proceselor chimice elementare. în 1986, a realizat o fotodisociaţie selectivă. Premiul LEEDS 64 Nobel pentru chimie (1986), împreună cu D.R. Herschbach şi J.C. Polanyi. LEEDS [li'.dz], oraş în centrul Marii Britanii (Anglia), pe canalul Aire, la 58 km NE de Manchester; 726,9 mii loc. (1996). împreună cu oraşele Bradford, Halifax, Dewsbury, Wakefield formează conurbaţia West Yorkshire (2,1 mii. loc., 1996). Important centru comercial, de transport şi industrial. Aeroport. Constr. de automobile, avioane, locomotive, maşini textile, motoare pentru avioane ş.a. Ind. electrotehnică, chimi-co-farmaceutică, mat. de constr., textilă (ţesături din lână), a pielăriei, mobilei, hârtiei, poligrafică şi alim. Universitate (1904). Galerie de Artă (1888). Muzeu municipal. Parcul Roundhay (257 ha), cel mai mare din oraş. Ruinele unei biserici cisterciene (Kirkstall Abbey), construită în anii 1147-1152; bisericile Sf. loan (1632-1634) şi Sf. Petru (1841); clădirea Primăriei (1853-1858). LEE KUAN YEW [le:kuan ju] (n. 1923), om politic din Singapore. Fondator al Partidului Acţiunii Populare (din 1954). Prim-min. (1959-1990). în 1965 a proclamat independenţa ţării, căreia i-a asigurat o dezvoltare economică înfloritoare. LEENHARD [lenar], Maurice (1878- 1954), etnolog francez. Misionar în ins. Loyaute şi în Noua Caledonie, unde, timp de 20 de ani, a strâns numeroase documente despre viaţa, limba, miturile şi credinţele melanezienilor („Documente neocaledoniene", „Note de etnologie caledoniană", „Do Kamo“). LEEUW [leu], Gerardus van der (1890-1950), antropolog şi istoric olandez al religiilor. Prof. univ. , la Groningen. Principalul reprezentant al interpretării fenomenologice a religiei („Fenomenologia religiei41). A acordat o importanţă majoră cunoaşterii miturilor („Omul primitiv şi religia"). LEEUW [leu], Ton de (1926-1996), compozitor olandez. Studii cu Badings şi Messiaen. Prof. de compoziţie şi etnomuzicologie. Pornind de la academismul serial, s-a îndreaptat către muzica orientală (opera „Visul"). Creaţii instrumentale, vocal-instrumentale şi electronice. Lucrări de muzicologie („Muzica secolului XX"). LEEUWARDEN [leivardej, oraş în N Olandei, situat pe râul Ee, la intersecţia cu canalul Harlinger-Trek; 88,5 mii loc. (1997). Aeroport. Centrul unei importante zone agricole. Ind. de prelucr. a metalelor şi a maselor plastice, textilă (ţesături din lână), a mo- bilei, hârtiei, încălţămintei şi alim. Monumente: Grote Kerk (sec. 13-16), Cancelaria (1566-1571), Primăria (1715-1724), câse din sec. 17-18. LEEUWENHOEK [lş:vsnhuk], Antonie van (1632-1723), naturalist olandez. Considerat părintele microscopiei. Din 1673, a construit o serie de micro-scoape cu putere de mărire însemnată, cu ajutorul cărora a descoperit şi a descris protozoare, levuri, rotifere, spermatozoizi, globule roşii; a văzut pentru prima dată circulaţia sângelui în capilarele unei larve de anghilă. LEEUWIN [lu:en], cap în extremitatea de SV a Australiei, ia 34°22’ lat. S şi 115° long. E. LEEWARD ISLANDS v. Insulele de sub vânt. LE FANU [lefenju:], Joseph Sheridan (1814-1873), ziarist şi romancier irlandez. Considerat unul dintre maeştrii literaturii horror. Balade, povestiri şi romane fantastice, în care se relevă ca fin şi abil evocator al unei atmosfere de suspans („Casa de lângă cimitir", „Unchiul Silas“). LEFI=BURE [lefebur], Yvonne (1898-1986), pianistă franceză. Elevă a lui Cortot. Prof. la Şcoala normală şi Conservatorul din Paris unde a format mai multe generaţii de pianişti. Carieră con-certistică internaţională, sub bagheta celor mai mari dirijori. A cântat deseori cu P. Casals. Repertoriu amplu de concert (Ravel) şi muzică de cameră (Beethoven). A înfiinţat premiul De-bussy (1968). LEFEBVRE [l9fe:vr], Cîaude (n. 1931), compozitor francez. Studii cu Milhaud şi Boulez. Fondator, la Metz, al întâlnirilor internaţionale de muzică nouă şi al Centrului european de cercetări muzicale. Muzică instrumentală, vocal-instrumentală şi electrocaustică. Antonie van Leeuwenhoek LEFEBVRE [lafe:vr], Georges (1874-1959), istoric francez. Prof. univ. la Lille, Strasbourg şi Paris. Lucrări privind istoria Revoluţiei Franceze, în special structura ei socială şi aspectele economice („Marea teamă", „Directoratul" „Termidorienii"). LEFEBVRE [lefe:vr], Henri (1901- 1991), filozof şi sociolog francez. Preocupat de influenta lui Hegel asupra gândirii franceze şi de problema alienării în marxismul contemporan („Logică formală şi logică dialectică"). Studii asupra aspectului sociologic al vieţii cotidiene („Critica vieţii cotidiene"), în care dezvoltă o teorie a necesităţilor şi dorinţelor („Revoluţia urbană"). LEFEGIU (< tc.) s. m. 1. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova; la pl.) Mercenari. 2. (înv.) Slujbaş; funcţionar. LEFKÂS, LEVKÂS sau LEUCAS, insulă grecească în Ins. Ionice; 303 km2. Oraş pr.: Lefkâs. Relief muntos, cu alt. max. de 1 158 m. Vegetaţie de ma-quis şi frigana. Culturi de măslini, citrice şi viţă de vie. Ulei de măsline. Pescuit. LEFKOSIA v. Nicosia. LE FLEM, Paul (1881-1984), compozitor şi critic muzical francez. Elev al lui Lavignac şi Roussel. Muzică impregnată de influenţa ţinuturilor natale (Bretagne), marcată de Debussy şi d’lndy, caracterizată de lirism şi de coloritul armonic poetic. Culegeri pentru pian, muzică de cameră, orchestrală. LE FORT [le fo:r], Gertrude Freiin von (1876-1971), scriitoare germană. Descendentă a unei familii protestante, s-a convertit (1926) la catolicism, care i-a marcat opera. Romane de inspiraţie religioasă şi istorică („Giulgiul Veroni-căi“, „Papa ieşit din ghetou", „Nunta de la Magdeburg"). Poeme („Imnuri pentru Germania") şi nuvele („Ultima pentru eşafod"). LEFTER, -Ă (< ngr.) adj. (Fam.) Care nu are nici un ban. LEFTER, Meletie (supranumit Bran-daburuf) (1777-1848, n. Suceava), mitropolit al Moldovei (1844-1848). Episcop de Huşi (1803-1826) şi de Roman (1826-1844). A sprijinit (1848) acţiunea revoluţionarilor moldoveni contra domnului Mihai Sturdza. LEGA1 (lat. ligare) vb. I 1. Tranz. A împreuna strâns (printr-un nod) capetele unor fire de sfoară, de sârmă etc.; a înnoda. ♦ A închide gura unui sac, a unei pungi prin înfăşurare strânsă cu 65 LEGÂTOR o sfoară care se înnoadă. + A uni mai multe lucruri într-un mănunchi şi a le strânge cu sfoară, sârmă etc.; a fixa ceva cu o sfoară, cu un şiret etc. ca să nu se clatine sau să se desfacă. ♦ (POLIGR.) A reuni între coperţi colile tipărite, liniate etc. (care aparţin aceleiaşi lucrări) sub formă de carte, broşură, revistă, caiet etc. 2. Tranz. şi refl. A (se) înfăşură o parte a corpului cu o legătoare care se înnoadă. Expr. (Tranz.) A lega la ochi pe cineva = a amăgi, a înşela pe cineva. + A (se) pansa, a (se) bandaja. 3. Tranz. A prinde, a agăţa un obiect de altul cu o sfoară, cu un lanţ. * Fig. A înlănţui sunete sau cuvinte pentru a vorbi. ♦ Fig. A stabili o legătură între două puncte (depărtate). ♦ Tranz. şi refl. Fig. A (se) apropia (ca idei, sentimente etc.); a(-şi) stabili relaţii de prietenie, de dragoste. <0- Expr. A-şi lega viaţa de a cuiva (sau de cineva) = a se căsători, a întemeia un cămin cu cineva. ♦ Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,de“) A plictisi pe cineva cu insistenţele; a căuta ceartă cuiva. 4. Tranz. A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frânghii, al unui lanţ; a încătuşa, a înlănţui. <0 Expr. (Refl.) A i se lega cuiva limba = a nu mai putea vorbi; a amuţi. ♦ A împiedica un animal să fugă, prinzându-i de ceva cu ajutorul unei funii, al unui lanţ; a priponi. 5. Refl. Fig. A se obliga, a făgădui. 6. Tranz. (fn superstiţii) A opri din acţiune (vânturile, norii) prin vrăji, farmece. 7. Intranz. (Despre plante) A prinde rod, a rodi. 8. Refl. (Despre sosuri, dulceţuri) A se îngroşa, a se închega. 9. Tranz. (TEHN.) A instala aparatele şi dispozitivele necesare conectării la reţea a unei maşini, a unui aparat sau a unui element de circuit electric. ♦ A stabili o legătură con-ductivă permanentă sau demontabilă între două elemente ale unei instalaţii electrice, între un element al acesteia şi priza de pământ. LEGA2 (< legat2) (DR.) vb. I tranz. A face un legat3. LEGAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se face în baza şi cu respectarea legii. LEGALITATE (< fr.) s. f. 1. Principiu general de drept potrivit căruia autorităţile de stat, instituţiile publice şi toţi cetăţenii sunt obligaţi să respecte legea, comportamentul lor să fie conform prevederilor acesteia; principiul consacră supremaţia legii în întreaga activitate socială. 2. Faptul, însuşirea de a fi legal. LEGALIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. (DR.) A face un act de legalizare. 2. A da caracter legal unui fapt, unei situaţii etc., a face să fie recunoscut în mod oficial. LEGALIZARE (< legaliza) s. f. Acţiunea de a legaliza. ♦ (DR.) Atestare, de către un notar public sau de către un funcţionar public anume împuternicit de lege, a autenticităţii semnăturii de pe un înscris şi a calităţii semnatarului sau a conformităţii unei copii, a unei traduceri cu originalul etc. LEGARE (< lega) s. f. Acţiunea de a lega. ^ (REL.) L. şi dezlegare = acţiuni cu rol important în magie, pornind de la ideea că legătura poate împiedica manifestarea forţelor magice, în mod simbolic, puterea de l. şi d. a fost trecută asupra preotului. LEGASPI (LEGAZPI) 1. Miguel L6pez d© ~ (c. 1510-1572), navigator şi conchistador spaniol. A condus o expediţie (1563-1564) pentru stabilirea unui drum comercial între America Centrală şi Indiile de Est. Primul guvernator al Filipinelor (1565-1572). A cucerit şi colonizat ins. Luzon (Filipine), întemeind oraşul Manila (1571). 2. Oraş în Filipine (Luzon), port pe ţărmul G. Albay, situat la poalele de S ale vulcanului Mayon (2 462 m); 125,1 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Aeroport. Prelucr. orezului, cânepei şi nucilor de cocos. Exportă orez, cânepă, copra. Fundat în 1636, a fost denumit în onoarea iui L (1). Distrus în mare parte'de erupţia din 1815 a vulcanului Mayon (peste 1 000 de victime). LEGAT1 s. n. 1. Faptul de a (se) lega; strângere cu ajutorul unei legături a unor lucruri pentru a le împiedica să se desfacă. 2. Broşare, cartonare a unei cărţi. 3. Rodire (a unei plante). 4. (TEHN.) Aparat de I. = aparat care efectuează automat legarea snopilor la secerătorile-legători, la maşinile de recoltat etc., sau a baloturilor de paie sau fân la presele de balotat. LEGAT2 (< fr.; lat. legatus) s. m. 1. (în Roma antică) Trimis al Senatului, al proconsulului, şi, ulterior, al împăratului într-o provincie (legatus Au-gusti pro praetore)] comandant al unei legiuni. 2. Reprezentant diplomatic al Sfântului Scaun. LEGAT3 (< fr.; lat. legatum) s. n. (DR.) Dispoziţie cuprinsă într-un testament, prin care i se lasă unei persoane, cu ^ titlu gratuit, fie un întreg patrimoniu (I. universal), fie o fracţiune sau un grup de bunuri din acesta (I. cu titlu universal), fie numai unul sau mai multe bunuri determinate (I. cu titlu particular). L. poate fi pur şi simplu sau afectat de modalităţi: /. cu termen; I. cu sarcină; I. sub condiţie ♦ (Concr.) Bun transmis prin dispoziţie testamentară. ^ L. conjunctiv = I. în favoarea mai multor beneficiari care împart bunul între ei, dar fiecare dintre ei are vocaţie la dobândirea întregului bun (dacă ceilalţi nu vor sau nu pot să primească). L. de liberaţiune = !. prin care creditorul îl iartă de datorie pe debitorul său. LEGAT4 -Ă (< lega) adj., adv. I. Adj. 1. Imobilizat printr-o legătură. 2. Fig. Obligat, îndatorat; constrâns. 3. Zdravăn, vânjos, voinic. 4. (Despre sosuri, dulceţuri etc.) Devenit (mai) consistent, îngroşat. II. Adv. în mod coerent, cu continuitate, cu înţeles. LEGATAR, -Ă (< legat3) s. m. şi f. (DR.) Persoană în favoarea căreia se face un legat3. LEGATO (cuv. it.) adv. (Indică modul de executare a unui grup de note muzicale) Fără întrerupere între sunete, în mod continuu. LEGAŢIE (< fr., lat.) s. f. (în dreptul internaţional) Misiune diplomatică pe lângă un stat străin; de un rang inferior ambasadei, este condusă de un ministru plenipotenţiar sau de un însărcinat cu afaceri; sediul acestei reprezentanţe. LEGAZPI v. Legaspi. LEGĂMÂNT (lat. ligamentum) s. n. 1. Promisiune solemnă, angajament (de ex. I. de intrare într-un ordin monahal). 2. învoială, înţelegere; convenţie. LEGĂNA (lat. *liginare) vb. I 1. Tranz. A mişca, a balansa lin un copil pentru a-l adormi. ♦ Refl. Fig. A se amăgi, a-şi face iluzii, speranţe deşarte. 2. Tranz. şi refl. A (se) clătina, a (se) balansa. + Refl. A se da în leagăn (3). + Refl. A se mişca ritmic (în mers). LEGĂNAT, -Ă (< legăna) adj. (Despre mers) Cu mişcări ritmice într-o parte şi în alta. ♦ Fig. (Despre voce, vorbe) Tărăgănat. LEGĂTOR, -OARE (< lega) subst. I. 1. S. m. Persoană specializată în legarea cărţilor. 2. S. m. şi f. Persoană care leagă snopii. II. S. f. 1. Obiect cu care sau în care se leagă ceva. ♦ Mănunchi de fire de grâu cu ajutorul LEGĂTORIE 66 căruia se leagă snopii. 2. (Pop.) Cravată. LEGĂTORIE (< legător) s. f. 1. Ra- mură a industriei poligrafice care se ocupă cu legarea materialului tipărit. 2. Atelier sau întreprindere în care se cartonează, se leagă în piele etc. o carte, o revistă etc. 3. Meseria legă-torului de cărţi. LEGĂTURĂ (lat. ligatura) s. f. I. 1. Mod de reunire, de asamblare etc. a unor corpuri prin care se limitează mobilitatea lor relativă şi care permite transmiterea unor forţe sau mişcări de la un corp la altul. ♦ Piesă, dispozitiv etc. cu ajutorul cărora se realizează o legătură (I 1). ♦ Spec. Dispozitiv cu care se ataşază schiurile la picioare. 2. (ELT.) Mod de conectare a mai multor elemente de circuit electric (rezistoare, bobine, condensatoare etc.). în cazul circuitelor de curent continuu şi al celor monofazate, I. poate fi în serie, în paralel sau mixtă, iar în cazul circuitelor polifazate în stea, în poligon (la circuitele trifazate în triunghi), sau în zig-zag. > L. galvanică = legătură conductivă. II. 1. Obiecte legate împreună (într-o pânză, cu o sfoară etc.) pentru a se păstra la un loc sau pentru a se transporta mai uşor; balot, boccea; bucată de pânză, de cârpă etc. în care se pun aceste obiecte. ♦ Zarzavaturi legate în mănunchi (pentru a fi vândute sau păstrate). 2. Frânghie, lanţ etc. cu care este fixat sau imobilizat cineva ori ceva. 3. Faşă, bandaj. 4. Scoarţele şi cotorul în care se fixează filele unei cărţi, ale unui caiet etc. III. Mod de împletire, încrucişare, înlănţuire etc. a firelor textile, care determină aspectul, rezistenţa, extensibilitatea, elasticitatea, tuşeul produsului textil respectiv. Se deosebesc legături de ţesătură, legături de împletitură şi legături de tricot, cu diferite variante şi combinaţii. Sin. armură (2). <0* L. pânză = I. cea mai simplă formată prin trecerea alternativă a firelor de urzeală peste şi sub firul de bătătură. IV. 1. Relaţie, conexiune între fenomene, persoane, colectivităţi etc. (FILOZ.) L. universală v. interdependenţă. 2, Spec. Relaţie de rudenie, de prietenie, de dragoste. ♦ (La pl.) Relaţii, cunoştinţe printre oamenii dintr-un anumit mediu. 3. Contact stabilit şi menţinut permanent între persoane, grupări, unităţi, ţări etc. 4. Concordanţă, continuitate între părţile unei expuneri, ale unei relatări etc. + Expr. fn legătură cu... = referitor la..., pornind de la... V. Ansamblu de mijloace care asigură realizarea unei comunicaţii rutiere, feroviare, navale, aeriene sau de telecomunicaţii. VI. (CHIM.) Forţă care leagă între ei atomii unei molecule. L. covalentă (homeopolară) = cova-lenţă. L. electrovalentă (ionică, hetero-polară) = electrovalenţă. L. coordinati-vă = legătură chimică la care ambii electroni ai legăturii provin de la un singur atom. Se întâlneşte în combinaţiile complexe şi reprezintă o stare intermediară între I. covalentă şi I. electrovalentă. L. de hidrogen = I. mijlocită de atomul de hidrogen între doi atomi electronegativi. Reprezintă o interacţiune electrostatică relativ slabă faţă de tăria legăturii chimice obişnuite. Ordin de I. = diferenţa între numărul de perechi de electroni care ocupă orbitalii moleculari de legătură şi numărul de perechi de electroni care ocupă orbitalii moleculari de antilegătură. Permite să se aprecieze dacă prin combinarea orbitalilor atomici liberi se formează sau nu o molecula stabilă. LEGE (lat. legem) s. t. I. (FILOZ.) Regulă cu caracter imperativ stabilită de autoritatea supremă (divinitate, putere legislativă, ştiinţă etc.). ^ L. naturală = tendinţa unui lucru de a acţiona conform propriei sale naturi. L. a naturii = expresia ştiinţifică sau matematică a modului constant în care acţionează corpuri naturale din aceeaşi clasă. L. statistică = I. care este stabilită şi care are valoare numai statistic, adică oferă certitudine pentru un număr mare de cazuri considerate, dar pentru fiecare caz particular nu oferă decât o probabilitate mai mare sau mai mică. L. morală - principiu sau imperativ moral fundamental specific unei anumite societăţi sau societăţii umane în general. De ex. „Să nu ucizi!“ este un imperativ moral cu caracter de lege. (MAT.) L. de compoziţie (internă) pe o mulţime = operaţie algebrică. (LINGV.) L. fonetică = modificare cu Legături (III) a-b: pentru ţesături; c-d: pentru tricoturi caracter regulat a unui sunet de-a lungul evoluţiei unei limbi; acţionează într-o anumită epocă şi în anumite condiţii. (CHIM.) Legea conservării masei = I. conform căreia în orice reacţie chimică suma maselor substanţelor care intră în reacţie este egală cu suma maselor substanţelor care rezultă din reacţie. Legea acţiunii maselor = I. conform căreia, în starea de echilibru chimic, raportul dintre produsul concentraţiilor substanţelor rezultate din reacţie şi produsul concentraţiilor reactan-ţilor (fiecare dintre concentraţii fiind ridicată la o putere egală cu numărul moleculelor din fiecare substanţă prezentă care ia parte la reacţie) este constant. A fost descoperită de C.M. Guldberg şi P. Waage în 1864. Legea proporţiilor definite = I. conform căreia, la formarea unei combinaţii chimice, elementele care reacţionează se combină întotdeauna într-un raport constant. A fost descoperită de J.L. Proust în 1802. Legea proporţiilor multiple = I. conform căreia, dacă două sau mai multe elemente formează împreună mai multe combinaţii chimice, atunci cantităţile dintr-un element care se combină cu aceeaşi cantitate din celălalt element se află între ele în raporturi simple. A fost descoperită de J. Dalton în 1803. (BIOL.) Legea biogenetică fundamentală = I. formulată de F. Muiler şi E. Haeckel (1866), potrivit căreia în timpul dezvoltării embrionare (în ontogenie) se repetă principalele etape ale dezvoltării filogenetice. (ANAT.) Legea corelaţiei anatomice = I. formulată de G. Couvier (1930), care afirma că specializarea unui organ din organismul animal la un anumit mod de viaţă antrenează numeroase modificări ale altor organe, ceea ce permite îndeplinirea unor anumite funcţii (ex.: dinţii canini şi tăietori constituie un caracter de corelaţie anatomică). (BOT.) Legea lui Liebig = I. fundamentală a biociberneticii formulată de J. von Liebig, în 1940, conform căreia, aplicată strict la plante, creşterea acestora este limitată de elementul a cărui concentraţie în sol este sub valoarea minimă necesară sintezei substanţelor obligatorii pentru supravieţuire. Sin. legea minimului. (EC. POL.) L. economică = I. stabilă, de dependenţă cauzală între actele şi comportamentele oamenilor în cadrul vieţii economico-sociale. în teoria economică, I. e. mai este numită şi regulă generală sau principiu. Exemplul cel mai cunoscut sunt I. ofertei şi cererii care reflectă relaţiile dintre modificările cererii şi ale ofertei, pe de o 67 LEGISLAŢIE parte, şi modificarea preţului de echilibru şi al cantităţii de echilibru vândute şi cumpărate, pe de altă parte. (PSIHOL.) Legea efectului = concepţie formulată (1914) de psihologul E.L. Thorndike, potrivit căreia acţiunile care au ca efect imediat plăcerea sunt memorate şi repetate, transformându-se în cele din urmă în habitudini, în timp ce acţiunile care au ca efect durerea sau neplăcerea sunt suprimate din memorie şi evitate, li. 1. (DR.) Act normativ care emană de la organul legislativ al statului şi prin care sunt reglementate anumite relaţii sociale; p. gener. orice act normativ. ^ L. fundamentală = constituţie. L. constituţională = I. de revizuire a Constituţiei. L. organică = I. care reglementează domenii importante de relaţii sociale, anume enumerate în Constituţia ţării (ex. sistemul electoral, partidele politice, regimul juridic general al proprietăţii şi moştenirii, al raporturilor de muncă, al învăţământului, al cultelor etc.) şi care se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere. L ordinară = I. obişnuită, care se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare cameră. L. penală = orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete. L. nescrisă = tradiţie. Legi draconice = primele norme de drept întocmite de Dracon (sec. 7 Î.Hr.), proverbiale pentru asprimea lor; pentru cele mai mici infracţiuni ele prevedeau pedeapsa cu moartea. -O Expr. în numele legii, formulă întrebuinţată când se invocă autoritatea legii. Omul legii = persoană care respectă cu stricteţe prevederile legale. 2. Legalitate. 3. (Pop,) Religie; credinţă. + Datină, obicei. LEGENDA AUREA (sau LEGENDA SANCTORUM), culegere de scrieri cuprinzând vieţile sfinţilor, întocmită de lacopo da Varagine, în 1255, fiind cea mai cunoscută scriere hagiografică din Evul Mediu. Răspândită rapid în toată Europa catolică, a fost tradusă în diverse limbi şi îmbogăţită cu vieţile unor sfinţi locali. A servit ca izvor de informaţie pentru iconografia medievală occidentală. LEGENDAR, -Ă (< fr.) adj. Cu caracter de legendă, de domeniul legendei; p. ext. care a intrat în legendă; extraordinar, faimos, fantastic. LEGENDA SF. GERARD, scriere hagiografică în care este înfăţişată viaţa lui Gerard, primul episcop de Cenad (1030-1046). Cuprinde informaţii cu caracter social şi politic privitoare la societatea contemporană lui din Banat. Fernand Lâger: „Două femei" LEGENDĂ (< fr.; lat. legenda „care trebuie citif) s. f. 1. Specie a genului epic, în versuri sau în proză, în care se prezintă, apelându-se de obicei la fantastic, geneza unui lucru, a unei fiinţe, caracterul aparte al unui eveniment istoric, ori se evocă fapte neobişnuite ale unor eroi atestaţi sau nu de către documente. Termenul de I. a fost propus, în sec. 13, de teologul dominican lacopo da Varagine. Indica, la origine, evenimente privind vieţile sfinţilor, amplificate cu episoade inventate pentru a provoca mila. ♦ Compoziţie muzicală, vocală sau instrumentală, care are ca subiect o legendă (1). 2. Text, inscripţie prin care se explică imaginea dintr-o fotografie sau dintr-un desen, semnele convenţionale de pe o hartă, de pe un plan etc., fără a repeta ceea ce se poate vedea ♦ Completare sub formă de memoriu anexată la o hartă, la o schemă etc., privind unele date care nu pot fi reprezentate grafic. LEGENDRE [lejădr], Adrien Mărie (1752-1833), matematician francez. Prof. la Şcoala Militară şi, ulterior, la cea Normală din Paris. Contribuţii în teoria numerelor (a enunţat legea distribuţiei numerelor prime), calculului integral („Elemente de geometrie", „Teoria numerelor") şi în geodezie. Metode particulare de integrare a unor ecuaţii diferenţiale („Tratat despre funcţiile eliptice şi integralele euleriene"). A introdus polinoamele, care-i poartă numele. LfiGER [|03Ş], Femand (1881- 1955), pictor şi decorator francez. Unul dintre promotorii cubismului. Influenţat de Matisse. Desenul şi efectele ritmice, realizate prin articularea planurilor viu colorate, au un rol preponderent în creaţia sa („Femeie în albastru", „Două femei", „Nunta", „Parisul prin fereastră", „Scara"). Obsedat de prezenţa tehnicii în viaţa cotidiană, a dat formelor un aspect metalic, iar figurii umane înfăţişarea unui robot („Fumătorii", „Partida de cărţi"), compoziţiile sale devenind arhitecturale, monumentale - („Marele dejun", „Lectura"). Vitralii, tapiserii, mozaic, ceramică policromă într-o viziune monumentală. Realizator al filmului „Baletul mecanic"; decoruri de teatru. LEGER [Ie3e], Louis-Paul-Marie (1843-1923), lingvist şi istoric francez. Prof. la Sorbona şi la College de France. Specialist în slavistică („Noi studii slave", „Lumea slavă în sec. 19", „Literatura rusă"). M. de onoare al Acad. Române (1894). LEGHE (< it.) s. f. Unitate de măsură pentru distanţe în afara sistemului internaţional, folosită în trecut: /. terestră 4 445 m, I. marină 5 555 m. LEGHORN [legho:n] (cuv. engl.) subst. (ZOOT.) Rasă de găini foarte bune producătoare de ouă (în medie 170-250 anual), obţinută în S.U.A. Are mai multe varietăţi de culoare, mai răspândită fiind cea albă. îşi trage numele de la localitatea italiană Livorno (în engl. L.). LEGIC, -Ă (< lege) adj. în conformitate cu legile; care are caracter de lege. LEGIFERA (< fr.; (s> lat. legifer „legislator") vb. I tranz. (DR.) A adopta legi. LEGIFERARE (< legifera) s. f. Activitate de adoptare a legilor de către Parlamentul ţării, conform unei proceduri stabilite sau în baza abilitării acestuia, pe cale de ordonanţe, de către Guvern. LEGIONAR (< fr., lat.) s. m. 1. (In Roma antică) Militar care făcea parte dintr-o legiune. 2. (în România, în deceniile 3-4 ale sec. 20) Membru al mişcării social-politice de extrema dreaptă, reprezentată de partidul Garda de Fier. 3. Soldat în Legiunea Străină. LEGISLATIV, -A (< fr.) adj. (DR.) Care priveşte legiferarea, referitor la legiferare, care legiferează (ex. organ I., activitate I.). ^ Putere I. = parte a puterii de stat, care, prin Parlament, realizează conducerea ţării. LEGISLATOR (< fr., lat.) s. m. Persoană care legiferează. LEGISLATURĂ (< fr.) s. f. Perioadă de timp pentru care este ales sau în care funcţionează organul legislativ. LEGISLAŢIE (< fr., lat.) s. f. Totalitatea legilor dintr-o ţară. ♦ Totalitatea legilor dintr-o anumită ramură de drept (ex. I. civilă, I. penală). LEGIST 68 LEGjST (< fr.) adj., s. m. pl. 1. Adj. Medic I. (şi subst.) = medic însărcinat să facă anumite constatări care interesează justiţia (ex. constatarea cauzelor unui deces, a urmelor unor lovituri sau răniri etc.). 2. S. m. pl. Adepţi ai unei şcoli filozofice chineze (şcoala legiştilor: fa-tzia), apărută în sec. 4-3 Î.Hr., care preconiza, în opoziţie cu confucianismul, un stat centralizat, guvernat exclusiv pe bază de legi şi nu pe virtute; a constituit fundamentarea teoretică a guvernării absolute a dinastiei Qin. Reprezentant principal: Han Fei. LEGITATE (< lege, după rus., germ.) s. f. însuşire a fenomenelor de a se desfăşura în conformitate cu anumite legi; ansamblul legilor din natură, societate şi gândire; ansamblul legilor care guvernează un anumit domeniu al realităţii. LEGITIM, -Ă (< fr lat) adj. 1. (DR.) Care îşi găseşte un temei in lege sau este recunoscut conform unui drept. <£-L. apărare - situaţie a unei persoane care, pentru a înlătura un atac material, direct, imediat, injust şi deosebit de grav, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public, săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, dar neconsiderată, în acest caz, infracţiune. Se află în la. şi persoana care, din cauza tulburării sau temerii, depăşeşte limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Constatarea l.a. are ca efect scoaterea de sub urmărire sau achitarea inculpatului. ♦ Care este realizat cu îndeplinirea formelor legale (ex. soţie I.). 2. Just, echitabil; justificat, îndreptăţit. LEGITIMA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A(-şi) stabili identitatea pe baza unui document legal. 2. Tranz. A face un act de legitimare. 3. Tranz. A justifica, a îndreptăţi. LEGITIMARE (< legitima) s. f. 1. Acţiunea de a (se) legitima. 2. (în trecut) Act juridic prin care un copil din afara căsătoriei dobândea situaţia juridică a unui copil născut din căsătorie. LEGITIMAŢIE (< fr.) s. f. Document prin care se constată şi se probează identitatea unei persoane. LEGITIMISM (< fr., it.) s. n. Principiu monarhic afirmat în timpul mişcărilor revoluţionare ale burgheziei din Europa, în special după înfrângerea lui Napoleon I, care proclamă „dreptul sfânt şi inalienabil la tron al dinastiilor legitime". Principiul a fost realizat în practică în urma hotărârilor Congresului de Ia Viena (1814-1815). LEGITIMjŞTI (< fr.) s. m. pl. Adepţii dinastiilor „legitime", înlăturate în urma unor evenimente sociale şi politice (ex. adepţii dinastiei Bourbonilor din Franţa, răsturnată de Revoluţia din iul. 1830). LEGITIMITATE (< fr.) s. f. Caracterul a ceea ce este legitim. LEGIUITOR, -OARE (< legiui) adj., s. m. şi f. (Persoană) care elaborează legi. LEGIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. (în Roma antică) Unitate de bază a armatei romane, cu un efectiv variind între 4 200 şi 6 000 de oameni, repartizaţi în cohorte, manipule, centurii. Pe terit. Daciei au staţionat mai multe I., printre care şi Legiunea Xlll-a Gemina, cu sediul la Apulum, care a rămas aici pe toată perioada stăpânirii romane (106-275). 2. (în sec. 16-19) Denumire dată unor diferite formaţii militare din Franţa, Marea Britanie, Germania, Rusia. în Transilvania, oastea lui Avram iancu în timpul Revoluţiei de la 1848-1849 era formată din I. LEGIUNEA ARABĂ, organizaţie militară arabă creată, în 1921, din iniţiativa Marii Britanii, pentru a apăra emiratul Transiordaniei. Din 1939 până în 1956, a fost condusă de Sir J.B. Glubb (Glubb paşa), care a intervenit în primul război israeliano-arab (1948-1949). Regele Hussein l-a înlăturat şi expulzat pe Glubb paşa şi a transformat L.A. într-un corp militar, care a constituit baza armatei regale ior-daniene. LEGIUNEA DE ONOARE, primul ordin naţional creat în 1802 de Napoleon Bonaparte, acordat celor cărora le erau recunoscute serviciile militare şi civile aduse Franţei. Cuprinde cinci clase; trei grade — cavaler, ofiţer, comandor — şi două demnităţi — înalt-ofiţer şi mare-cruce. LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL v. Garda de Fler. LEGIUNEA STRĂINĂ, formaţiune militară franceză ai cărei membri sunt recrutaţi voluntar, în urma unei selecţii dure, în cea mai mare parte, dintre străini. Creată de Ludovic Filip printr-un decret, în 1831, în Algeria (Sidi bel Abbes). A participat mai ales la acţiuni de peste mări (Mexic, Indochina, Africa de Nord, precum şi în cele două războaie mondiale). în 1962, după proclamarea independenţei Algeriei, şi-a mutat sediul în Franţa, fiind redimen-sionată şi restructurată. LEGNANI [lenia.ni], Pierîna (1863-1923), balerină italiană. Primă balerină la Scala din Milano şi la Teatrul din Sankt-Petersburg. Remarcabilă prin graţie şi virtuozitate tehnică („Lacul lebedelor", „Coppelia", „Pasărea albastră"). LEGNANO [lenia:no], oraş în NV Italiei (Lombardia), la 199 m alt., la 27 km NV de Milano; 53,3 mii loc. (1997). Metalurgie, constr. de maşini-unelte şi aparate electrice; prelucr. lemnului; încălţăminte. Produse chimice, textile şi alim. Monumente: castel (1250, reconstruit în sec. 16 şi 17); biserica San Magno (1518-1529). Aici, armata Ligii lombarde a înfrânt (mai 1176), pe cavalerii germani, conduşi de împăratul Frederic I Barbarossa, care urmărea să supună autorităţii sale oraşele din N Pen. Italice. LEGNICA [legnitsa], oraş în SV Poloniei, la 63 km VNV de Wrocfaw; 108 mii loc. (1996). Nod de c.f. Metalurgia cuprului; ind. de prelucr. a lemnului, electrotehnică, textilă, a hârtiei şi alim. Constr. de piane. Monumente: biserică (sec. 14), castel (sec. 12 cu refaceri din sec. 15-17). A primit statut de oraş (1252). Aici, Frederic cel Mare al Prusiei a obţinut o victorie asupra trupelor austriece (15 aug. 1760). LEGO subst. invar. Denumire comercială a unui joc, care constă în construirea de figuri variate cu ajutorul unor module din material plastic. LE GOFF [la gof], Jacques (n. 1924), istoric francez. Prof. univ. la Paris. Studii asupra civilizaţiei medievale, în special asupra aspectelor politice, economice, sociale şi antropologice („Europa medievală şi lumea modernă", „Civilizaţia Occidentului medieval", „Apogeul creştinităţii", „Ficţiunea medievală"). LEGRAND [lagra], emile (1841-1903), elenist francez. Prof. la Şcoala Legnano. Biserica San Magno 69 LEHTONEN Franz Lehâr de limbi orientale din Paris. Studii asupra limbii greceşti moderne: o gramatică, un dicţionar francez-grec şi grec-francez. Opera sa cuprinde şi informaţii privitoare la istoria românilor („Culegere de poeme istorice în greaca populară privind Turcia şi Principatele dunărene"). M. coresp. al Acad. Române (1877). LEGRAND [lagră], Michel (n. 1932), dirijor, compozitor, pianist şi cântăreţ francez. Aranjamente pentru orchestre de coarde. Muzică de film („Umbrelele din Cherbourg“, „Domnişoarele din Ro-chefort", „Mesagerul"). Premiul Oscar: 1968 (pentru muzica filmului „Afacerea Thomas Crown"). LEGROS [lagro], Pierre (1629- 1714), sculptor francez. Elev al lui J. Sarazin. Reprezentant al clasicismului, a realizat opere caracterizate prin forme ample, calme, expresive. A colaborat la decorarea cu sculpturi a grădinilor de la Versailles („Apa“, ,,Esop“). Lucrări pentru realizarea basoreliefului de la poarta Saint-Martin. LEGUfA Y SALCEDO, Augusto Bernardino (1863-1930), bancher şi om politic peruvian. Ministru de Finanţe (1903-1908). Preşedinte al ţării (1908-1912, 1919-1930). Reprezentant al Camerei de Comerţ a Americii Latine la Londra (1912-1919). întors în Peru, l-a înlăturat, printr-o lovitură militară, pe J. Pardo y Barreda, asumându-şi funcţia de preşedinte, înlăturat printr-o revoltă militară. LE GUIN [la gwin], Ursula (n. Kroeber) (n. 1929), scriitoare americană. Se afirmă cu trilogia „Fantezie11, apoi se dedică romanului ştiinţifico-fan-tastic, prezentând stările conflictuale apărute ca urmare a inegalităţilor sociale sau a tehnologizării abuzive, ce duc la distrugerea naturii („Mâna stân- gă a întunericului*1, „Planeta iernii", „Planeta dezmoşteniţilor"). LEGUMĂ (< lat. legumen) s. f. 1. Nume generic dat plantelor ale căror părţi (frunze, rădăcini, tuberculi, fructe, seminţe etc.), consumate crude sau fierte (morcovi, cartofi, spanac, ridichi, ceapă etc.), intră în alimentaţia umană. Sin. zarzavat 2. Fig. Persoană redusă la o existenţă vegetativă. LEGUMICOL, -A (< legumă) adj. Privitor la cultura legumelor, care aparţine culturii legumelor. LEGUMICULTOR, -OARE (< legumicol) s. m. şi f. Cultivator de legume. LEGUMICULTURA (< legumă + cui-tură) s. f. 1. Ramură a ştiinţelor agricole care studiază biologia, ecologia şi metodele de cultură la plantele legumicole. 2. Sector al producţiei agricole care cuprinde cultura legumelor. LEGUMI.NĂ (< fr. ; {s> lat. legu-meri „legumă") s. f. Globulină care se găseşte în seminţele leguminoaselor, mai ales în cele de soia. LEGUMINQS, -OASĂ (< tr.) adj. (Despre plante) Al cărui fruct este o păstaie. + (Substantivat, f. pl.) Familie de plante dicotiledonate erbacee, arbuşti şi arbori, cu frunze alterne, penat-, palmat- sau digitat-compuse (rar simple), flori zigomorfe, adesea papilionacee şi fructe păstăi. Se cunosc peste 17 000 de specii, răspândite pe tot globul. Spontane şi cultivate, sunt folosite ca plante alimentare, furajere, medicinale, melifere, industriale, ca îngrăşământ verde etc. (ex. fasolea, mazărea, lucerna, lupinul, trifoiul, soia, salcâmul etc.). LEHAMITE (< bg.) s. f. (Pop.) Dezgust, silă; plictiseală. ^ Expr. A-i fi (sau a i se face cuiva) lehamite (de ceva) = a-i fi (cuiva) silă, a se dezgusta, a se scârbi (de ceva). Jean-Marie-Pierre Lehn LEHÂR [lethar], Franz (1870-1948), compozitor austriac de origine ungară. Unul dintre cei mai de seamă creatori în domeniul operetei („Văduva veselă", „Dragoste de ţigan", „Contele de Luxemburg", „Paganini", „Ciocârlia", „Ţara surâsului"). Lucrările sale se caracterizează prin fantezie melodică, simţ ai culorii orchestrale şi un pronunţat caracter dansant; a introdus în operetă elemente de folclor şi a dezvoltat rolul orchestrei. Le HAVRE v. Havre, Le ~. LEHLIU, com. în jud. Călăraşi, situată în Câmpia Bărăganului, pe râul Milotina; 2 887 loc. (2000). LEHLIU-GARĂ, oraş în jud. Călăraşi, situat în Câmpia Bărăganului, la 55 m alt., la 65 km E de Bucureşti; 6 739 loc. (2000). Staţie de c.f. (inaugurată la 17 nov. 1886). Nod rutier. Fabrică de piese de schimb pentru combinatele siderurgice, de garnituri din cauciuc pentru nave fluviale, de tricotaje şi de prelucr. a legumelor. Obiecte de artizanat (împletituri de răchită, obiecte din ceramică). Declarat oraş în 1989. LEHM s. n. Rocă sedimentară detri-tică neconsolidată, loessoidă, din care carbonatul de calciu a fost dizolvat de apele de infiltraţie. LEHMANN [leiman], Rosamund Nlna (1903-1990), scriitoare engleză. Romane de analiză psihologică inspirate din viaţa adolescentelor şi exprimând deziluziile unei generaţii („Pulbere", „Invitaţie la vals", „O notă muzicală"), dorinţa de independenţă („Arborele născut din mare“), sau cu note autobiografice („Lebăda serii"). LEHMBRUCK [le.mbruk], Wilhelm (1881-1919), sculptor şi grafician german. Reprezentant al expresionismului. Influenţat de Matisse, Brâncuşi, Modi-gliani. Lucrări caracterizate prin puritatea calmă a formelor, prin alungirea volumelor („Femeie îngenuncheată", „Bărbat prăbuşit"). LEHN [lenj, Jean-Marie-Pierre (n. 1939), chimist francez. Prof. univ. la Strasbourg şi College de France. Cercetări de pionierat în domeniul chimiei supramoleculare şi coordinative. Lucrări de electronică moleculară; a elucidat mecanismele de recunoaştere moleculară. M. de onoare al Acad. Române (1993). Premiul Nobel pentru chimie (1987), împreună cu D.J. Cram şi Ch.J. Pedersen. LEHTONEN [lekto.nen], Joel (1881-1934), scriitor finlandez. Iniţial romantic LEHUZĂ 70 Gottfried Wilhelm Leibniz (voi. de povestiri „Vioara diavolului", „Sălbaticul"), a evoluat ulterior spre un realism satiric şi epopeic, cu o artă narativă de mare virtuozitate (romanele „Odată, vara“, „Valea trestiilor" şi voi. de povestiri „Merii în moarte"). Lirică („Tinereţe", „Chilia călugărului"). LEHUZĂ (LĂUZĂ) (< ngr.) s. f. Femeie în primele 6-8 săptămâni după naştere. LEHUZIE (LĂUZIE) (< lehuză) s. f. Stare fiziologică a lehuzei, în timpul căreia organismul femeii revine treptat la starea anterioară gravidităţii. LEIBL [laibal], Wilhelm (1844-1900), pictor german. Unul dintre promotorii şcolii realiste de pictură. Scene din viaţa ţăranilor („Trei femei în biserică", „Politicienii satului"); portrete („Portretul tatălui", „Domnişoara Kirchhoffer"). LEIBNIZ [laibnits], Gottfried Wilhelm (1646-1716), filozof şi matematician german. Spirit enciclopedic, a avut preocupări în multe domenii: teologie, filozofie, logică, matematică, ştiinţele naturii, drept, istorie etc. A deţinut funcţii diplomatice (din 1666) sub diferiţi principi germani. La propunerea sa a fost creată Academia de Ştiinţe din Berlin (1700). A elaborat, independent de Newton, calculul infinitezimal, desco- Vivien Leigh îh filmul „Pe aripile vântului" perire ce a influenţat decisiv sistemul său logic şi filozofic, care pune la baza existenţei monadele, substanţe spirituale indivizibile, independente unele, de altele şi active („Monadologia"). Concordanţa dintre monade este stabilită de monada supremă, Dumnezeu, lumea noastră fiind „cea mai bună dintre toate lumile posibile" („Teodiceea"). Critica făcută de L. teoriei lui Locke despre intelect, a influenţat pe Kant şi pe iluminiştii germani („Noi eseuri asupra intelectului uman"), în logică, L. a formulat principiul raţiunii suficiente; manuscrisele publicate în sec. 20 îl indică drept unul dintre întemeietorii logicii. LEIBOWITZ [lebevits], Renâ (1913— 1972), compozitor, dirijor şi teoretician francez originar din Polonia. Elev al lui A. von Webern şi A. Schonberg. Susţinător şi adept al dodecafonismului; muzică de cameră, lucrări simfonice, opere („Spaniolii la Veneţia"); lucrări teoretice („Introducere în muzica dodecafonică", „Schonberg şi şcoala sa“, „Istoria operei"). LEICESTER [lesta], oraş în centrul Marii Britanii (Anglia), situat la 56 km ENE de Birmingham; 294,8 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Ind. electrotehnică, constr. de maşini textile, chimică (coloranţi), textilă, a încălţămintei, produselor farmaceutice şi alim. Universitate. Monumente: ruinele unui zid roman, înalt de 9 m; biserica St. Nicolas (nava şi turnul construite în sec. 7, iar corul în sec. 13), în stil gotic primitiv; biserica St. Martin, în stil gotic primitiv, transformată în catedrală anglicană în 1926; Guiidhall (sec. 13-17); Primărie (sec. 16); ruinele unui castel medieval (1645). Fundat în 1143 pe locul unei aşezări antice, cunoscută sub numele de Ratae Coritanorum. LEIDEN [laidn] (LEYDA), oraş în SV Olandei, port în delta Rinului, situat la 15 km NE de Haga; 117 mii loc. (1997). Mare centru al ind. textile. Constr. navale, prelucr. metalelor, produse electrotehnice, chimice, cosmetice (parfumuri), alim. ş.a. Vechi centru tipografic (în 1581, familia de tipografi Elzevir a întemeiat prima tiparniţă). Universitate (1575). Muzeu municipal, cu opere aparţinând lui Rembrandt, Lucas van Leyden, Durer ş.a., muzee: de etnografie şi militar. Grădină botanică (1587). Observator astronomic. La L. s-a născut Rembrandt. Monumente: vestigii romane; castel (sec. 12); bisericile Sint Pieter (1121, reconstruită în sec. 14), Sint Pancras (sec. 14) şi Marekerk (1647); Primăria (sec. 16-17, distrusă de un incendiu în 1929 şi refăcută ulterior); Gemeenlandshuis van Rijn (1596); Tuchhale (1639-1640). întemeiat în sec. 10 pe locul anticei aşezări Lugdunum Batavorum, L. s-a dezvoltat în jurul castelului fortificat, construit în sec. 12 ca avanpost împotriva incursiunilor normande; a obţinut statut de oraş în 1266. LEIDY [lajdi], Joseph (1823-1891), zoolog american. Prof. la Univ. Pennsylvania. Pionier al cercetărilor de paleozoologie a vertebratelor („Despre caii fosili din America", „Despre mamiferele dispărute din Dakota şi Nebras-ka"). Lucrări de parazitologie („Observaţii asupra paraziţilor şi scorpionilor"). LEIF ERIKSSON (Leif cel Fericit) (c. 970-c. 1021), viking norvegian. Fiul lui Eirik Ton/aldsson. A întreprins (luat de curenţi) prima traversare cunoscută a Atlanticului, ajungând pe ţărmul Americii de Nord (Noua Scoţie), pe care l-a numit Vinland. LEIGH [li:], Vivien (pe numele adevărat Vivian Mary Hartley) (1913— 1967), actriţă engleză de teatru şi film. Personalitate proeminentă a teatrului shakespearian şi a cinematografiei an-glo-americane. împreună cu Laurence Olivier, a format unul dintre cele mai celebre cupluri ale cinematografului anilor ’30-’40. înzestrată cu un temperament dramatic, capabil să ilustreze sensibilitatea pasională a personajelor întruchipate şi cu toate atuurile feminităţii, a realizat creaţii memorabile în „Elisabeta, regina Angliei", „Podul Waterloo", „Cezar şi Cleopatra", „Lady Hamilton", „Anna Karenina", „Corabia nebunilor" ş.a. Premiul Oscar: 1940 („Pe aripile vântului"), 1951 („Un .tramvai numit dorinţă"). LEINBERGER [lainbergar], Hans (c. 1485-1530), sculptor german. Lucrările sale, aflate la graniţa dintre goticul târziu şi barocul timpuriu, sugerează mişcarea şi exprimă patosul unei nelinişti interioare („Madona cu pruncul", altarul Domului din Moosburg, statuia în bronz a contelui Albrecht von Habsburg pentru mormântul împăratului Maximilian l). LEINO [!a:no], Armas Eino Leopold (pseud. lui E. Lonnbohm) (1878-1926), scriitor finlandez. Opera sa reprezintă o fuziune a culturii de inspiraţie mitică cu cea legată de prezent. Balade („Simo Hurtta"), legende („Cântece pentru Helka") şi poeme neoromantice („Noapte de iarnă", „Gerul" „Harfă în vânt"), de un puternic suflu liric. Drame 71 LE JEUNE simbolice (ciclul „Măşti"); eseuri, traduceri. LEIOMIOM (< fr.; {s} gr. leios „ţesut") s. n. Tumoră benignă alcătuită din ţesut muscular neted, care apare mai ales în uter (este numită, impropriu, fibrom). LEIP [laip], Hans (1893-1983), grafician şi scriitor german. Autor al prezentării grafice a revistei „Simplicissi-mus" (1923), al cărei stil a influenţat grafica de ziar a epocii în multe ţări europene („stilul simplicissimus"). LEIPOLDT [leipo:lt], Christian Frede-rick Louis (1880-1947), ziarist şi scriitor sud-african, de limbă afrikaans. Vastă şi variată operă literară. Versuri („Unchiul Gert povesteşte", „Mângâierea frumuseţii"). Teatru („Vrăjitoarea", „Ultima seară"). Romane istorice („Hu-ghenoţii") sau cu elemente autobiografice („Jan von Riebeek"); povestiri fantastice („Şobolanii roşii"). LEIPZIG [laiptsih], oraş în partea de E a Germaniei (Sachsen), situat la confl. râului Weisse Elster cu Pleisse; 457,2 mii loc. (1997). Important nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. de maşini grele, utilaj ind., maşini-unelte, maşini tipografice, agricole şi de apara-taj electrotehnic; ind. chimică (coloranţi), a maselor plastice, hârtiei, poligrafică, textilă, a încălţămintei şi alim. Producţie de instrumente muzicale. Mare centru comercial (târguri internaţionale anuale de mostre). Academia Saxonă de Ştiinţe. Academia de Arte Grafice (1764). Universitate (1409). Institute de geografie, de literatură ş.a. Monumente: Thomaskirche (sec. 14, restaurată în anii 1961-1964), în care se află mormântul lui J.S. Bach; Nikolaikirche (sec. 12, cu unele refaceri din sec. 15-18); Bursa şi Casa de comerţ (sec. 16-18); Primăria veche (sec. 16, restaurată în anii 1948- 1950), azi muzeul oraşului. Monument închinat Bătăliei de la L. (1813). Menţionat ca oraş (Lipsk) în sec. 11. Important centru comercial. A avut de suferit în timpul Războiului de 30 de Ani. Cunoscut şi sub numele de Lipsea. — Bătălia de la bătălie (16-19 oct. 1813) în care armata franceză, condusă de Napoleon I, a fost înfrântă de armatele coalizate ale Rusiei, Prusiei, Austriei şi Suediei comandate de L.L. Bennigsen, G.L. Blucher, K.P. von Schwarzenberg şi C.J.-B. Bernadotte şi silită să se retragă dincolo de Rin. Supranumită Bătălia Naţiunilor. în urma ei, Napoleon l a fost silit să abdice. LEIRIS [leris], Michel (1901-1990), etnolog şi scriitor francez. Adept al curentului suprarealist. Participă la misiunea Dakar—Djibouti (1934 — jurnalul de bord „Africa fantomă"). Lucrări de etnologie, privind arta şi societăţile africane („Vârsta omului", „Regula jocului"). LEISHMAN [Ij:/m0n], William Boog (1865-1926), medic militar britanic. Prof. univ. la Londra. A lucrat în India şi Africa de Sud. în 1900 a descoperit, independent de Charles Donovan, un gen de protozoar (denumit după numele lor, leishmania donovani) care provoacă boala kala-azar. LEISHMANIQZE [li/manioze] (< fr. {i}; {s> n. pr. W.B. Leishman) s. f. pl. Gen de boli cu localizare cutanată sau viscerală (printre care şi kala-azar) provocate de protozoare parazite intra-celulare (Leishmania), în celulele endo-teliale sau în leucocitele din sânge. Sunt endemice în ţările calde (bazinul mediteranean, Africa Centrală şi Orientală, Extremul Orient, India, America de Sud) şi se întâlneşte la om şi la animale, fiind transmise prin rozătoare şi canide infectate. Unele I. evoluează către forme grave, cu metastaze ale pielii şi mucoaselor, provocând mutilări grave. LEIT, -Ă (< sl.) adj. (Şi adv.) /\ fi (sau a semăna) leit (cu...) = a fi asemănător (cu...), a fi întocmai, aidoma (cu...). LAITMOTIV s. n. v. laitmotiv. LEITZ [laits], Emst (1843-1920), optician german. Fondator (1869) al unei societăţi de instrumente optice (care-i poartă numele), unde, în 1924, a fost realizată prima cameră modernă de fotografiat, de mici dimensiuni (35 mm), denumită Leica şi proiectată de O. Barriack. LEI ZU (în mitologia chineză), zâna mătăsurilor, soţia împăratului legendar ,Huang Di. Tradiţia o consideră cea dintâi persoană care a crescut, în China, viermi de mătase şi a ţesut o asemenea pânză. LEJER, -Ă (< fr.) adj. (Mai ales despre îmbrăcăminte) Uşor, comod. LE JEUNE [la 3on], Claude (c. 1530-1600), compozitor francez. Proeminent reprezentant al muzicii corale a cappella din epoca Renaşterii (mise, motete, chansons, psalmi, madrigale). Stilul lui de maturitate se bazează pe un limbaj armonic de un modernism evident. Creaţie de sinteză deschizând calea noilor forme ale sec. 17. LEK 72 LEK (cuv. albanez) s. m. Unitate monetară în Albania. LEKAIN [leke] (pe numele adevărat Henri-Louis Cain) (1729-1778), actor francez. Interpret al tragediilor lui Voltaire. A introdus firescul în interpretare, eliberându-se de convenţionalismul clasic. Reformator al decorului şi costumului teatral. LELE (< bg., ser.) s. f. 1. (Pop.) Termen respectuos de adresare folosit la ţară pentru o femeie mai în vârstă. ♦ (în poezia populară) Femeie tânără, iubită. 2. Femeie cu purtări rele. ^ Expr. A umbla în dorul lelii = a umbla fără rost, haimana. LELEASCA, com. în jud. Olt, situată în partea de N a Piem. Cotmeana; 2 033 loc. (2000). Pomicultură (meri, pruni, peri, cireşi). în satul L. se află două biserici cu acelaşi hram — Adormirea Maicii Domnului —, una de lemn (1766-1771) şi alta de cărămidă (1807, cu fresce originare); în satul Mierliceşti există o biserică de lemn şi cărămidă (Sf. Dumitru, 1850), iar în satul Afumaţi, biserica Adormirea Maicii Domnului (1857). LELESE, com. în jud. Hunedoara, situată la poalele de E ale M-ţilor Poiana Ruscăi, pe râul Nădrab; 519 loc. (2000). Expl. de talc şi steatit. LELEŞTI, com. în jud. Gorj, situată în Depr. Subcarpatică Olteană, în zona de confl. a râului Suseni cu Şuşiţa; 1 872 loc. (2000). Pomicultură (meri, pruni, cireşi). Muzeu etnografic (inaugurat în 1977), în satul L. Bisericile de lemn cu hramurile Sf. Nicolae (1774) şi Sf. loan Gură de Aur (1791), în satul Frăţeşti, Sfinţii Voievozi (1802) şi Adormirea Maicii Domnului (1825), în satul Frăteşti şi Sfinţii Voievozi (1801). în satul Rasoviţa. LELEWEL [lelevel], Joachim (1786-1861), istoric şi om politic polonez. Luis Federico Leloir loan Lemeni Unul dintre conducătorii răscoalei poporului polonez din 1830-1831, după înăbuşirea căreia a trăit în Franţa şi în Belgia. Creatorul şcolii romantice în istoriografia polonă („Istoria Poloniei"). LELOIR [lelwa:r], Luis Federico (1906-1987), biochimist argentinian de origine franceză. A stabilit mecanismul sintezei multor oligozaharide şi poli-zaharide, izolând unele enzime cu rol catalitic determinant în aceste sinteze. A studiat şi sinteza glicogenului. Premiul Nobel pentru chimie (1970). LELOUCH [leluj], Claude (n. 1937), regizor francez de film. Creaţii prezentând dramele unor destine paralele, cu probleme de viaţă aproape identice („A trăi pentru a trăi", „Cel bun şi cei răi", „Alt bărbat, altă femeie", „O viaţă nu e de ajuns"). Premiul Oscar: 1966 („Un bărbat şi o femeie"). LELUPE v. Lielupe. LEM (Lunar Excursion Module), modul al navetei spaţiale, proiectat să se desprindă de corpul principal al navei v(care rămâne pe orbită) şi să coboare pe Lună. A fost folosit pentru prima dată de misiunea americană Apollo 11 (1969), când N. Armstrong şi E. Aldrin au păşit pe solul lunar. LEM, Stanislaw (n. 1921), scriitor polonez. Proză ştiinţifico-fantastică („Solaris", ecranizat şi „Fiasco", „Guturaiul", „Insomnia"). Lucrări de critică („Teorie de caz", „Fantasticul şi futuro-logia"). LE MAIRE [le me:r], Jakob (1585-1616), navigator olandez. împreună cu Willem Schouten, a cercetat mările australe (1615-1616) şi a descoperit insulele Tonga (din arhipelagul cu acelaşi nume), Staten (Estados), situată la E de Ţara de Foc, New Irleand şi New Hanover (din arh. Bismarck) şi strâmtoarea care-i poartă numele (aflată între Ţara de Foc şi ins. Staten). LEMAÎTRE [lemetrj, Antoine Louis Prosper (zis Frederick) (1800-1876), actor francez. A excelat în interpretarea unor roluri din teatrul shakespearian şi romantic. LEMAÎTRE [lemetr], Georges Henri (1894-1966), astrofizician şi matematician belgian. Prof. univ. la Louvain, Preot iezuit. Pionier al cosmologiei dinamice, a enunţat primul (1927) ideea expansiunii universului prin explozia unui gigant „atom primitiv", în care era concentrată iniţial întreaga materie; a devenit mai târziu teoria big-bangului („Dezbateri asupra evoluţiei Universului", „Ipoteză asupra atomului primar"). LEMAÎTRE [lemetr], Jules (Franţois-£lie) (1853-1914), critic literar şi scriitor francez. Unul dintre întemeietorii impresionismului în critica literară („Contemporanii", „Impresii din teatru"). Povestiri („Pe marginea cărţilor vechi"), comedii („Deputatul Laveau"), versuri parnasiene („Medalii"). LIrMAN [lemă], denumirea franceză a lacului Geneva. LE MANS v. Mans, Le LEMASS [lama:s], Sean Francis (1899-1971), om politic irlandez. Lider al partidului republican Fianna Fâil. De mai multe ori ministru şi prim-min. al Rep. Irlanda (1959-1966). A susţinut intrarea Irlandei în Comunitatea Economică Europeană. LEMĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (LOG.) Raţionament ipotetic disjunctiv. Când premisa disjunctivă cuprinde două alternative, se numeşte dilemă, trei — tri-lemă, mai mult de trei — polilemă. 2. (MAT.) Propoziţie preliminară a cărei concluzie uşurează demonstraţia unei teoreme. LEMBERG v. Lvov. LEMELIN [lemlej, Roger (1919— 1992), scriitor canadian de expresie franceză. Nuvele şi romane satirice şi psihologice, caracterizate printr-o intrigă stufoasă şi un stil plin de vervă, abordând în special aspecte ale periferiei („La poalele pantei domoale", „Familia Plouffe", „Pierre magnificul"). LEMENI, loan (1780-1861, n. sat Dezmir, jud. Cluj), episcop greco-cato-lic român. Prof. la Seminarul din Blaj. A sprijinit dezvoltarea învăţământului. Prin memoriile adresate Curţii de la Viena (1834, 1842) cerea acordarea de drepturi politice şi bisericeşti românilor din Transilvania. în timpul Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania, a prezidat, împreună cu Andrei Şaguna, 73 LEMNISCATĂ Jacques Lemercier: „Capela Universităţii Sorbona“ Adunarea din 3-5/15-17 mai 1848, de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. LEMERCIER [lemersje], Jacques (1585-1654), arhitect, sculptor şi gravor francez. Prim-arhitect al lui Ludovic XIII (1618) şi arhitect al Palatului Luvru, unde a construit Pavilionul Orologiului. A realizat Palatul cardinalului Richelieu, devenit Palatul Regal (reconstruit în sec. 18). Considerat, ca urmare a construcţiei capelei Universităţii Sorbona, unul dintre iniţiatorii clasicismului francez. LEMERCIER [lamersje], Louis Jean Nâpomucâne (1771-1840), scriitor francez. Adversar al dramei romantice. Versuri („Atlantida"). Drame („Carol cel Mare", „Cristofor Columb“); comedii istorice („Pinto"). Autor al unui „Curs analitic de literatură generală". LEMESâS v. Limassol. LEMING (cuv. norvegian) s. m. Mamifer rozător asemănător cu hârciogul, de c. 15 cm lungime, cu blană deasă, brun-roşcată (Lemmus lemmus). Trăieşte în regiunile nordice circumpolare. Foarte prolifici; întreprind ciclic (la 3-4 ani), mari migraţii spre coasta de sud unde, înotând în largul mării, se îneacă în masă (cauzele acestui fenomen nu sunt încă complet cunoscute). LEMMON [lemen], Jack (n. 1925), actor american de cinema. Interpret de comedie, dar şi de dramă. A dat viaţă unor eroi moderni aflaţi în situaţii imprevizibile („Unora le place jazul", „Apartamentul", „Sindromul", „Dispărutul", „Aşa e viaţa"). Premiul Oscar: 1955 („Mister Roberts"), 1973 („Salvaţi tigrul"). LEMN (lat. lignum) s. n. 1. Ţesut conducător şi mecanic al plantelor superioare, format din vase (prin care circulă seva brută), traheide, parenchim (care serveşte ca ţesut de depozitare) şi fibre lignificate (cu rol de susţinere). ^ L. primar = ţesut lemnos dispus în rădăcină sub formă de fascicule lemnoase, iar în tulpină şi în frunze sub formă de fascicule libero-lemnoase. L secundar - ţesut lemnos dispus sub formă de pături concentrice (inele anuale) în tulpinile şi rădăcinile plantelor lemnoase. 2. Material provenit din I. (1); bucată (tăiată) din acest material. L aburit = l. supus la acţiunea aburului pentru a deveni mai moale şi mai uşor de prelucrat. L comprimat = I. obţinut prin comprimare perpendicular pe fibre. L. impregnat = I. în masa căruia s-a introdus o substanţă antiseptică pentru protecţia împotriva putrezirii sau o substanţă ignifugă. 3. (BOT.) Lemn-câinesc = arbust din familia oleaceelor, cu ramificaţia abundentă, frunze opuse, alungit-ovate sau lanceolate, flori albe urât mirositoare, în panicule terminale şi fructe bace globuloase, negre (Ligustrum vulgare). Creşte prin păduri şi tufărişuri, în regiunea de câmpie şi de dealuri; cultivat mult pentru garduri vii în parcuri, fiind rezistent la ger, secetă şi fum. Răspândit în Europa şi Asia. Frunzele, florile şi scoarţa sunt folosite în medicina Leming Lemniscată Jack Lemmon umană şi veterinară. Lemn-dulce = denumire dată plantelor erbacee perene sau subarbuştilor din genul Glycyrrhiza, familia leguminoaselor, cu frunze im-paripenat-compuse, flori mici, liliachii şi fructele spinos-păroase. Cresc mai ales în Europa şi Asia. Rădăcinile şi rizomii se folosesc în medicina umană şi veterinară. Lemn-gatben = dracilă. Lem-nul-domnului - subarbust din familia compozitelor, originar din regiunea mediteraneană, înalt de 30-100 cm, cu flori galbene, cultivat pentru mirosul aromatic, asemănător, cu al lămâii (Ar-temisia abrotanum). Părţile aeriene conţin un ulei volatil. Florile sunt folosite în medicină ca antiluetic, febrifug şi analgezic. LEMNAR (< lemn) s. m., s. n. 1. S. m. Lucrător calificat în prelucrarea lemnului; dulgher, tâmplar, 2. S. n. Butuc pe care se aşază lemnele pentru a fi crăpate. 3. S. n. Daltă cu care se scobeşte în lemn. LEMNĂRIE (< lemn) s. f. Material lemnos. + Totalitatea pieselor de lemn dintr-o construcţie. LEMNIA, com. în jud. Covasna, situată în depr. Târgu Secuiesc, pe cursul superior al Râului Negru; 3 592 loc. (2000). Staţie (în satul Mereni) şi haltă de c.f. (în satul L.). Moară de apă (din sec. 19). Centru de ţesături şi cusături populare. în satul L., menţionat documentar în 1332, se află o cetate ţărănească (sec. 16) cu o biserică romano-catolică în incintă, în stil gotic (1510, cu transformări baroce din 1777). LEMNISCATĂ (< fr. fi}; fe} lat. tem-niscus „panglică") s. f. Lemniscata lui Bernoulli = curbă plană în formă de opt, pentru care produsul distanţelor de la un punct al său la două puncte fixe (numite focare) este constant şi egal cu pătratul jumătăţii distanţei dintre punctele fixe. LEMN1SCUS 74 Antoine Le Nain: „Reuniune de familie" LEMNISCUS (< lat.) s. n. Cale senzorială secundară a sistemului nervos central, care începe de obicei în măduvă sau în trunchiul cerebral şi se termină în talamus. LEMNOS (LÎMNOS), insulă grecească în N M. Egee; 476 km2. Oraşe pr.: Kâstron (sau Mirina), Panayia şi Moildhros. Relief deluros, cu alt. max. de 430 m; ţărmuri fragmentate. Grâu, măsline. Viticultură. Pomicultură. Pescuit. Creşterea ovinelor. Locuită din Neolitic, insula a fost cucerită de Mil-tiade, fiind din 477 Î.Hr. membră a Ligii din Delos. Anexată succesiv de romani (197 î.Hr.), bizantini (sec. 4), veneţieni (1204) şi turcii otomani (1478-1913). După primul război mondial, a intrat în componenţa statului elen. LEMNOS, -OASĂ (lat. lignosus) adj. (Despre ţesuturile vegetale) De natura lemnului; care aparţine lemnului, privitor la lemn. ♦ (ANAT.) Care are consistenţa lemnului (ex. flegmon I.). LEMOND [lemand], Greg (n. 1960), ciclist american. Campion mondial Lemurieni (1983, 1989), câştigător al Turului Franţei (1986, 1989, 1990). LEMPA, fluviu în America Centrală; 325 km. Izv. din zona muntoasă situată în partea de E a Guatemalei, traversează o mică porţiune a terit. de SV a Hondurasului, intră în El Salvador la Citalâ, iar după ce trece prin L. Guija curge pe direcţia E-V pe c. 180 km, dar apoi îşi schimbă cursul către S, vărsându-se în Oc. Pacific, în apropiere de San Rafael Tasajera. Este singurul fluviu navigabil al Rep. El Salvador. Folosit pentru hidroenergie (în cursul superior). LEMPIRA, unitate monetară în Honduras. LEMURI (< fr., lat.) s. m. pl. (în tradiţia romană) Suflete ale morţilor care bântuiau noaptea, căutându-şi fostele cămine, sub formă de stafii sau fantome, considerate bune (lari) sau rele (larvae). Sărbătorirea lor, lemuria (9, 11 şi 13 mai) a fost organizată pentru prima dată de Romulus, în memoria uciderii fratelui său. în timpul lemuriei templele erau închise şi nu se oficiau căsătorii. LEMURIENI (< fr. {i>; {s} lat. le-mures ,,lemuri“) s. m. pl. Subordin de mamifere primate, asemănătoare maimuţelor, de talie mică. Sunt animale arboricole, nocturne, frugivore sau omnivore, cunoscute din Eocen prin forme care prezentau caractere de insectivo-re, de rozătoare şi de primate (ex. lori — Loris gracilis, vari — Lemar varius ş.a.). Astăzi trăiesc în Madagascar şi în alte regiuni tropicale ale Asiei şi Africii; majoritatea speciilor sunt rare şi ameninţate cu dispariţia. Sin. prosi-mieni. LENA, fluviu navigabil în E Siberiei (Federaţia Rusă); 4 400 km. Supr. bazinului: 2,5 mii. km2. Izv. din M-ţii Baikal (Baikalskii Hrebet), de la c. 1 800 m alt., având în cursul superior (până la confl. cu Vitim) o vale îngustă, iar apoi aceasta se lărgeşte până la c. 30 km în cursul mijlociu şi inferior. Aproximativ jumătate din lungimea fluviului curge pe direcţia SV-NE (de la izvor până la lakutsk), iar restul pe direcţie S-N, traversând regiunea centrală a Siberiei, unde separă Pod. Siberiei Centrale de culmile M-ţilor Ver-hoiansk, după care se varsă în M. Laptev printr-o deltă de c. 30 mii km2. Afl. pr.: Kirenga, Vitim, Aldan, Viliui, Muna. Resurse hidroenergetice. Pescuit. LE NAIN [le ne], numele a trei pictori francezi, fraţi, ale căror opere, semnate întotdeauna cu numele de familie sunt greu de atribuit cu precizie unuia sau altuia dintre ei: Antoine L. (c. 1588-1648). Scene de gen şi portrete de grup, remarcabile prin fineţea observaţiei („Reuniune de familie", „Binecuvântarea"). Louis L. (1593-1648). Unul dintre cei mai de seamă artişti realişti ai vremii sale. Scene de gen inspirate din viaţa ţăranilor („Familia lăptăresei", „Masa ţăranilor") şi tablouri cu teme mitologice şi religioase, caracterizate prin nobleţea şi simplitatea atitudinilor şi prin fineţea tonurilor. Ma-thieu L. (1607-1677). Scene mitologice („Venus în atelierul lui Vulcan") şi de gen din viaţa nobilimii („Corpul de gardă", „Jucătorii de table"). Interpret delicat al scenelor cu copii („Lecţia de dans", „Femeia cu cinci copii"). LENARD [le:nart], Philipp Eduard Anton von (1862-1947), fizician german. Prof. univ. la Breslau (Wroc+aw) şi la Heidelberg. Cercetări asupra gazelor ionizate (comportamentul în aer, în afara tubului), fotoelectricităţii, fosforescenţei şi radiaţiilor catodice (radia- Philipp Eduard Anton von Lenard 75 LENIN ţiile L). A demonstrat că electronii pot străbate straturi relativ groase de substanţă solidă, dovedind structura lacunară a atomilor. în cercetările sale a utilizat un tub de raze catodice, precursor al tubului cu raze X. Premiul Nobel pentru fizică (1905). LENAU, Nikolaus (pe numele adevărat Nikolaus Niembsch von Strehlenau) (1802-1850, n. Ciata, azi Lenauheim, jud. Timiş), poet austriac. Unul dintre principalii reprezentanţi ai romantismului german. Lirică marcată de pesimism, de nelinişte şi disperare. A cântat dorul de libertate („Cântece pentru Polonia", „Cei trei indieni", „Cei trei ţigani"), lupta împotriva intoleranţei religioase („Savonarola", „Albigenzii"), setea de absolut („Faust" — poem dramatic) şi frumuseţile naturii („Cântece de pădure", „Cântec de toamnă"). LENAUHEIM, com. în jud. Timiş, situată în Câmpia Timişului; 5 722 loc. (2000). Staţii de c.f. (în satele Grabaţ, L. şi Bulgăruş). Produse alim. Creşterea bovinelor (L. şi Grabaţ) şi a ovinelor (Grabaţ). în satul L. (înainte de 1920 numit Ciata şi menţionat documentar în 1482) se află muzeul memorial „Nikolaus Lenau", un han de poştă (sec. 18), biserica romano-ca-tolică Sf. Tereza (1778) şi statuia poetului Nikolaus Lenau, realizată de sculptorul Bella Radnay. LENBACH [lenbah], Franz von (1836-1904), pictor german. Excelează ca portretist prin autenticitatea şi precizia caracterizării („Bătrânul orb", „Păstoraş pe fundalul cerului"), unele lucrări reprezentând personalităţi cunoscute ale vremii sale („Bismarck", „Wilhelm I", „Wagner", „Liszt", „Eleonora Duse"). LENCLOS [lăklo:], Anne (zisă Ninon de) (1620-1705), scriitoare franceză. Celebră prin frumuseţea, spiritul şi fascinaţia pe care o exercita asupra interlocutorilor. Autoare a unor „Scrisori" şi a unor povestiri („Cocheta răzbunată"). Salonul ei literar a fost frecventat de mari personalităţi ale timpului (J. Ra-cine, B. de Fontenelle, F. de La Rouchefoucauld, Moliere ş.a.). LENDL, Ivan (n. 1960), tenisman ceh. Stabilit în S.U.A. (1992). Câştigător al turneelor de la Roland-Garros (1984, 1986 şi 1987), de la Flushing Meadow (1985, 1986 şi 1987) şi a jocurilor internaţionale ale Australiei (1989, 1990). L^NE (< sl.) s. f. Lipsă a dorinţei (şi a voinţei) de a munci; inactivitate, lenevie, trândăvie; lâncezeală, indolenţă. LENEŞ -A (< lene, 2 după fr., germ.) adj., s. m. 1. Adj. (Şi subst.) Care e cuprins de lene, căruia nu-i place să muncească; trândav. ♦ Fig. încet, domol. 2. (ZOOL.) S. m. Animal edentat, cu regim alimentar fitofag (Bradypodidae); are corpul de c. 70 cm lungime, este adaptat la viaţa arboricolă. Foarte puţin mobil, stă de obicei atârnat de crengile copacilor, cu spatele în jos, blana fiind orientată ventrodorsal; astfel, în perii lungi ai blănii sale cresc alge verzi, care îl camuflează perfect. Trăieşte în pădurile tropicale din America de Sud. Sin. tardigrad (3). LENEV! (< sl.) vb. IV intranz. A fi inactiv, a pierde vremea, a trândăvi. ♦ Refl. A deveni leneş, a fi cuprins de lene. LENI, Paul (1885-1929), regizor german de teatru şi film. Una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale producţiei cinematografice expresioniste din epocă („Scara de serviciu", „Cabinetul figurilor de ceară", — capodopera sa, „Trei iubiri fantastice"). Stabilit în S.U.A. (1926), a realizat filme de groază şi suspans, fiind considerat unul dintre pionierii genului („Castelul fantomelor", „Omul care râde", „Ultimul avertisment"). LENICA [lenitza], Jan (n. 1928), grafician şi arhitect polonez. Afişe expresive consacrate unor filme („Salariul groazei", „Mandy", „Rio Escondido"). Pelicule de desen animat, desene satirice, ilustraţii. LENIN, vârf în M-ţii Transalai (în NV Pamirului) la graniţa între Kîrgîstan şi Tadjikistan, reprezentând alt. max. a acestora (7 134 m), escaladat pentru prima oară, în 1928, de o expediţie germano-austriacă alcătuită din E. Allwein, E. Schneider şi K. Wien. Aici se află gheţarul Lenin (la 3 760 m alt.) cu o lungime de 13,5 km şi extins pe o suprafaţă de 55 km2. Vechea denumire: Kaufmann. LENIN (Ulianov), Vladimir II ici (1870-1924), om politic rus. A luat contact cu mişcarea revoluţionară în timpul studenţiei, la Kazan. în 1893, s-a mutat la Sankt-Petersburg, unde a participat la crearea „Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare" (1895). Arestat şi închis (1895), apoi deportat în Siberia (1897-1900), a emigrat în Elveţia (1900), unde a întemeiat ziarul „Iskra". La Congresul al ll-lea al P.M.S.D.R. (1903), a pus bazele partidului comunist al bolşevicilor. După înfrângerea revoluţiei (1905-1907), a emigrat din nou în străinătate (1907-1917). La începutul revoluţiei în Rusia, a revenit la Petro-grad (apr. 1917) şi s-a pronunţat în favoarea instaurării imediate a republicii sovietelor, ca formă de stat a dictaturii proletariatului („Tezele din aprilie"). Preşedinte al guvernului sovietic (Consiliul Comisarilor Poporului) (1917-1924), de numele lui L. fiind legate primele decrete ale Puterii sovietice („Decretul asupra păcii", „Decretul asupra pământului"). L. a recurs la aplicarea, pe scară largă, a violenţei şi cruntei represiuni împotriva forţelor politice de opoziţie, a clerului şi intelectualilor (arestări, execuţii, luări de ostatici). A iniţiat crearea Internaţionalei a lll-a Comuniste (1919). Adept al ideilor lui Marx şi Engels, L. a militat pentru crearea „partidului de tip nou", în jurul unui nucleu al „revoluţionarilor de profesie", considerându-l cel mai important mijloc al luptei revoluţionare. L. credea că sistemul capitalist a intrat în ultimul său stadiu — imperialismul — şi că ţările dezvoltate din Europa sunt pregătite pentru revoluţia mondială, existând însă şi posibilitatea izbucnirii revoluţiei socialiste chiar şi într-o singură ţară înapoiată din punct de vedere politic şi economic, cum era Rusia. După instaurarea puterii sovietice din octombrie şi Războiul civil, în Rusia s-a declanşat o puternică criză economică şi politică, relevată de răscoala marinarilor din Kronstadt, susţinători, până atunci, ai puterii sovietice, ceea ce I-a determinat pe L. să renunţe la „comunismul de război", hotărând înlocuirea acestuia cu N.E.R-ul. în nov. 1922, L. s-a îmbolnăvit grav (hemiplegie), iar din luna dec. nu a mai luat parte la activitatea politică. A murit dezamăgit de eşecul „revoluţiei comuniste" în Europa şi de Vladimir Ilid Lenin LENINABAD 76 poziţia proeminentă dobândită de Stalin, la a cărui ascensiune contribuise hotărâtor. Lucrări: „Ce-i de făcuf, „Un pas înainte, doi paşi înapoi", „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului", „Statul şi revoluţia". LENINABAD v. Hodjent. LENINAKAN v. Kumairi. LENINGRAD 1. V. Sankt-Petersburg. 2. Bătălia d© la - (10 iul. 1941-9 aug. 1944), luptă în care trupele germane, înfrângând rezistenţa trupelor sovietice (iul.-sept. 1941), au reuşit să ajungă la periferia oraşului L. şi la Lacul Ladoga, întrerupând orice legătură a oraşului cu restul ţării, fn cursul celor 900 de zile cât a durat blocada, trupele sovietice, cu sprijinul populaţiei leningrădene, în ciuda violentelor bombardamente, a foamei şi frigului, au respins repetatele atacuri ale inamicului în vederea ocupării L. Aprovizionarea ârmatei şi a populaţiei s-a făcut peste Lacul Ladoga („Drumul vieţii"). La 11 ian. 1943, blocada a fost străpunsă (deschizând posibilităţile de aprovizionare pe uscat) şi înlăturată definitiv la 27 ian. 1944. în cursul lunii mart., trupele germane au fost respinse la o distanţă de 220-280 km faţă de L., iar în urma ofensivei sovietice de la Vîborg şi Svirsk-Petrozavodsk (iun.-aug. 1944) au fost înfrânte şi trupele finlandeze, fiind lichidată orice ameninţare împotriva L. LENINSK v. Petrodvoreţ. LENJEREASĂ (< lenjerie) s. f. Me-seriaşă care confecţionează articole de ienjerie. LENJERIE (< fr.) s. f. Rufe de corpv sau de pat confecţionate din bumbac, mătase şi fire sintetice. LENKISCH, Ştefan (1900-1991, n. Vatra Dornei), regizor român pentru teatrul de păpuşi şi marionete. Stabilit în Germania (1987). Prof. univ. la Berlin şi Cairo. Numeroase spectacole la Teatrul Ţăndărică din Bucureşti şi în străinătate (Suedia, Belgia, Danemarca, Ungaria, Egipt). LENNON [lenen], John Winston (1940-1980), cântăreţ, instrumentist şi compozitor britanic de rock. Rezident în S.U.A. (1975). Lider al formaţiei The Beatles. După destrămarea formaţiei, în 1970, îşi continuă cariera solistică, în mare parte alături de soţia lui, Yoko Ono (7 albume solo, printre care „Imagine"). Asasinat. John Lennon LENNOX [lenaks], Annie (n. 1954), cântăreaţă britanică de rock. Parteneră a lui Dave Stewart în cadrul grupului Eurythmics, se lansează în versiune solo cu „Diva" (1992). Voce „neagră", variantă feminină a lui Joe Cocker, îşi scrie singură textele şi muzica, revenind cu „Medusa" (1995). LENOIR [lanuarj, £tienne (Jean-Joseph) (1822-1900), inginer francez. Inventator (1860) al primului motor cu combustie internă, în doi timpi şi cu aprindere electrică; a realizat (1863) primul automobil echipat cu un motor cu gaz. A mai inventat semnalizarea la căile ferate şi o frână electromagnetică pentru trenuri (1855). LE NâTRE [la no:tr], Andrâ (1613-1700), arhitect francez. Creatorul stilului francez în peisagistică, bazat pe largi perspective evidenţiate prin cursuri şi ochiuri de apă (gruparea geometrică a elementelor de compoziţie se face în lungul unor axe: alei liniare, bazine, grote). A realizat planurile pentru parcurile de la Versailles, Tuileries, Saint-Cloud. LENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se face, se execută sau acţionează cu încetineală; încet, domol. LENTICELA (< fr.; {s} lat. lent- „bob, linte") s. f. Por din scoarţa arborilor şi arbuştilor prin care se face schimbul de gaze între părţile interne ale tulpinii şi atmosferă. LENTICULAR, -A (< fr., lat.) adj. 1. De forma unei lentile. 2. (ANAT.) Nucleu l. = aglomerare de substanţă cenuşie aparţinând corpilor striaţi. Os I. = osişor al urechii medii care se articulează pe nicovală (2). LENTIGO (< fr.; lat. lentigo < lens, lentis „linte") s. n. (MED.) Mic nev pigmentar, plan sau reliefat, ce apare mai ales pe faţă, mâini sau gât. Este o leziune benignă cauzată de creşterea numărului de melanocite. LENTjLĂ (< fr.) s. f. 1. Piesă optică transparentă, de forma unui disc, având cel puţin una dintre suprafeţe curbată (sferică, cilindrică etc.); poate produce convergenţa sau divergenţa razelor de lumină care o străbat; se utilizează în construcţia lupelor, ochelarilor, microscopului, aparatului de fotografiat etc. ^ L. electronică = dispozitiv format din sisteme de electrozi (I. electrică) sau din combinaţii de magneţi şi electromagneţi (I. magnetică); serveşte la focalizarea fasciculelor de electroni şi se utilizează în construcţia microscopului electronic. 2. Inel metalic care etanşează, prin strângere, legătura dintre o ţeavă şi altă ţeavă, sau un perete al unui recipient. 3. (ANAT.) Lentila cristalinului - componentă transparentă a ochiului', în formă de lentilă, care focalizează razele luminoase pe retină. (MED.) L. de contact = I. fină aplicată direct pe globul ocular în dreptul irisului, pentru corectarea vederii. L. intraoculară = implant intraocular destinat să înlocuiască cristalinul. 4. (ZOOL.) Porţiunea modificată a corneli din fiecare element al ochiului compus (ex. la insecte). ♦ Celule modificate ale organului luminiscent la unii peşti abisali. L^NTO (cuv. it.) adv. (MUZ.) Termen care indică o mişcare lentă, rară, între largo şi adagio. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compoziţie muzicală concepută în această mişcare. LENŢEŞTI, localitate situată în apropiere de Cernăuţi, unde, la 29 oct. 1497, o mică oaste moldovenească, condusă de vornicul Boldur, a învins un detaşament polon venit în ajutorul regelui loan Albert, care invadase Moldova. LENZ [lentsj, Heinrich Friedrich Emil (pe numele adevărat Emil Hristianovici) (1804-1865), fizician şi electrotehnician rus de origine germană. Prof. univ. la Sankt-Petersburg. A studiat fenomenul inducţiei electromagnetice (1833), stabilind sensul curentului indus (regula lui L.) şi efectul caloric al curentului electric (efectul Joule-L.). LENZ [lents], Jakob Michael Rein-hold (1751-1792), scriitor german. Unul dintre promotorii mişcării „Sturm und Drang". Drame sociale, pledând pentru libertatea pasiunilor („Majordomul", „Preceptorul", „Soldaţii"). Proză autobiografică. Novator al tehnicii dra- TI LEON matice prin experimentarea unor mijloace scenice noi („Observaţii despre teatru"). LENZ [IşntsJ, Siegfried (n. 1926), prozator german. A abordat tematica responsabilităţii societăţii şi a individului, a examenului de conştiinţă în serviciul adevărului şi umanităţii după confruntările războiului. Romane („Ora de germană11, „Modelul"), drame de idei („Vremea celor fără vină“), nuvele psihologice („Vânzătorul de zeflemele", „Vasul-far"). LEOAICĂ (< leu) s. f. Femela leului. LEOARCĂ (< liur, înv., „vin slab, apos") adj. invar. Foarte ud, plin de apă. LEOBEN [loben], oraş în centrul Austriei (Styria), situat pe râul Mur, la 43 km NV de Graz; 28,9 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Expl. de cărbuni, grafit şi oligist. Metalurgie; prelucr. lemnului, celuloză şi hârtie, produse textile şi alim. Universitate cu profil minier. Biserica Maria am Waasen (sec. 12, reconstruită în sec. 15), cu vitralii, şi biserica iezuiîă (1660-1665), în stil baroc. Muzeu. Menţionat ca aşezare sub numele de Liupina (904), a devenit târg (1160) şi a fost decretat oraş (1260). Aici a fost semnat (18 apr. 1797) tratatul preliminar de pace franco-austriac de la Campo Formio. LEOCHARES (sec. 4 î.Hr.), sculptor grec. A lucrat, împreună cu Scopas, la decoraţia sculpturală a Mausoleului din Halicarnas (350 î.Hr.). I se atribuie „Apolo din Belvedere" şi „Ganimede răpit de vultur". Din însărcinarea lui Filip II al Macedoniei, a realizat un Le6n (1). Domul grup statuar al familiei regale, instalat la Olimpia. LE6N, regiune istorică în NV Spaniei, cuprinzând comunităţile autonome Leon, Zamora şi Salamanca. în sec. 8 a fost invadată de arabi. Pentru a se opune acestora, la începutul sec. 10, L. s-a unit cu Galicia şi Asturiile. Ca urmare a testamentului regelui Alfonso Ui cel Mare, fiul său Garcia I a primit ca moştenire regatul L. (911), având drept capitală Oviedo (914), şi, ulterior, Leonul (924). L. şi Castilia au format temporar un regat (1037-1065 şi 1070-1157), unindu-se definitiv în 1230. LEON 1. Oraş în NV Spaniei, la 132 km NV de Valladollid; 145,2 mii loc. (1996). Nod feroviar. Aeroport. Expl. de antracit. Ind. metalurgică, de prelucr. a metalelor, cKimico-farmaceu-tică, textilă, a lemnului, a pielăriei şi alim. Monumente: biserica San Isidoro (sec. 11-12), catedrala Santa Maria (1199, terminată în sec. 15), în stil gotic, mănăstirea San Marcos (sec. 16), azi muzeu, Domul (sec. 13). Turism. Fundat în 882, din 924 capitala Regatului omonim. 2. Oraş în centrul Mexicului (Guanajuato), situat la 1 884 m alt.; 1,0 mii. loc. (1995). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. textilă, a pielăriei şi încălţămintei, chimică, a cimentului şi alim. Artizanat. Numele complet: Leon de los Aidama. Fundat în 1576. 3. Oraş în Nicaragua, la 80 km NV de Managua; 123,9 mii loc. (1995). Nod feroviar. Centru comercial. Fabrici de mobilă, de produse chimice, de prelucr. a pieilor şi a produselor agricole (tutun, zahăr, bumbac). Universitate (1804). Fundat în 1524 cu numele Santiago de los Caballeros de Leon. Distrus în mare parte, în 1609, de erupţia vulcanului Momotombo şi de cutremur; refăcut în 1610. Până în 1855 a fost capitala ţării. LEON, numele a 13 papi. Mai importanţi: 1. L. I cel Mare (440-461). A afirmat primordialitatea Bisericii romane; adversar al monofizismului şi maniheismului. fn anul 452 l-a convins pe Attila să renunţe la expediţia asupra Romei, iar în 455 a obţinut de la Genseric, conducătorul vandalilor, salvarea vieţii locuitorilor Romei. Sanctificat. 2. L. III (795-816). Aflat în conflict cu nobilimea romană, s-a refugiat la Curtea lui Carol cel Mare, pe care l-a încoronat ca împărat al Occidentului (800). Sanctificat. 3. L. IV (847-855). Angajat în lupta împotriva invaziei sarazinilor, a fortificat zidurile oraşului. Sanctificat. Leon I cel Mare (detaliu dintr-o miniatură) Leon III (detaliu dintr-o miniatură) Leon X (detaliu dintr-o pictură de Rafael) 4. L. IX (Bruno conte de Egisheim-Dagsburg) (1049-1054), primul papă reformator. în vremea pontificatului său a avut loc Marea schismă (1054). Sanctificat. 5. L. X (Giovanni de Medici) (1513-1521). Fiul lui Laurenţiu Magnificul. A încheiat cu Francisc l, regele Franţei, Concordatul de la Bologna (1516). Din cauza vânzării de noi indulgenţe, a intrat în conflict cu Luther, pe care I-a excomunicat în 1521. Protector ai artelor şi ştiinţelor. 6. L. XIII (Gioacchino Vincenzo Raffaelo Luigi Pecci) (1878-1903). A promulgat enciclica Rerum novarum (1891), document de bază privind LEON 78 Nae Leonard poziţia bisericii catolice în problemele sociale şi politice. A deschis arhivele Vaticanului pentru cercetări. LEON, numele a şase împăraţi bizantini. Mai importanţi: 1. L. III Isauria-nul (717-741). Victor4Qs asupra arabilor (care asediau Constanîinopolul, 717-718, şi la Akroînon, 739). A reorganizat armata şi finanţele şi a publicat Codul civil numit Ecloga. Prin edictele din 726/730 a interzis cultul icoanelor, ceea ce a declanşat mişcarea iconoclastă. 2. L. V Armeanul (813-820). Salvator al Constantinopolului în faţa atacului bulgar (813). în vremea sa a reizbucnit mişcarea iconoclastă. A fost asasinat în biserica Sfânta Sofia de partizanii lui Mihail de Amorion. 3. L. VI Filozoful (sau înţeleptul) (886-912, coîmpărat, împreună cu fratele său Alexandru). în timpul domniei lui, Bizanţul a suferit o grea înfrângere în luptele cu bulgarii (896) şi a pierdut Si-cilia în favoarea arabilor (902). A desăvârşit, prin lucrarea sa „Basilicalele“ (887-893), opera legislativă a lui Va-sile I. LEON, Fray Luis de (1527-1591), scriitor catalan. Călugăr din Ordinul au-gustinilor. Prof. de teologie la Sala-manca. întemniţat de Inchiziţie (1572-1576). Creaţie poetică renascentistă, cu caracter meditativ şi religios („Sălaşul ceresc", „Profeţia râului Tajo“). Tratate de exegeză în proză („Numele lui Hristos", „Soţia perfectă"). Traduceri din „Biblie", poeţii elini, latini şi italieni. LEON, Gheorghe N. (1888-1949, n. laşi), economist şi finanţist liberal român. Prof. univ. la Bucureşti şi Cluj. Director al revistei „Analele economice şi statistice". Ministru al Economiei Naţionale (iul-nov. 1940). Contribuţii importante în domeniile financiar şi monetar („Problema financiară şi chestiunea banului", „Elemente de ştiinţă financiară", „Capitalul naţional şi capitalul internaţional"). Studii privind eco- nomia naţională şi valorificarea resurselor naţionale („Petrolul românesc şi politica de stat"). Arestat pentru convingerile sale politice, a murit în închisoarea de la Aiud. LEON, Nicolae (1862-1931, n. Botoşani), zoolog român. Prof. univ. la laşi. Elev şi colaborator al lui E. Haeckel. Darvinist. întemeietorul învăţământului şi cercetărilor româneşti de parazitolo-gie — a descoperit glandele salivare ale ţânţarului, contribuind astfel la lupta împotriva malariei („Entomologia medicală", „Contribuţiuni la studiul paraziţilor din România"). LEONARD, Nicolae (Nae L.) (1886-1928, n. Galaţi), tenor român. A debutat la 16 ani. Supranumit „prinţul operetei româneşti", pentru deosebitele sale calităţi vocale şi talentul scenic de excepţie. A interpretat rolurile principale din „Pericola", „Mascota", „Liliacul", „Văduva veselă'1, „Contesa Maritza", „Baiadera" ş.a. Turnee internaţionale, înregistrări pentru disc. LEONARD, Ray Charles (supranumit Ray Sugar) (n. 1956), boxer american. Campion olimpic la categoria 63,5 kg (Montreal, 1976). După 1979 a trecut la profesionism, devenind campion mondial la mai multe categorii (1980-1990). LEONARDESCU, Constantin (1846-1907, n. Craiova), filozof român. Prof. univ. la laşi. Membru al „Junimii". Lucrări de psihologie şi estetică influenţate de pozitivism şi evoluţionism Leonardo „Autoportret" („Principii de psihologie", „Principii de filozofia literaturei şi a artei"). LEONARDI, Petru (1936-1966, n. Chişinău), balerin român. Solist al Teatrului de Operă şi Balet din Chişinău. Roluri memorabile în „Antoniu şi Cleopatra", „Giselle", „Frumoasa adormită", „Lacul lebedelor". LEONARDO (FIBONACCI) v. Fibo-nacci. LEONARDO DA VINCI (1452-1519), pictor, sculptor, arhitect, inventator şi umanist italian. întruchipare a tipului de „om universal" al Renaşterii. Elev al lui Verrochio. Picturile sale sunt pătrunse de un adânc umanism, pline de poezie şi de mister: portrete („Mona Lisa" sau „Gioconda", „Madona Litta", „Madona Benois", „Doamna cu hermina", „Buna Vestire"), compoziţii („Sf. Ieronim în pustie", „Madona în grotă", „Sf. Ana cu Fecioara şi Pruncul"), picturi murale („Cina cea de taină", „Adoraţia magilor", „Bătălia de la Anghiari"). Organizarea savantă a compoziţiei, desăvârşirea procedeului de topire a contururilor într-o atmosferă învăluitoare, de treceri subtile de la umbră Ia lumină (sfumato), care contribuie la reliefarea psihologiei personajului, îmbinarea perspectivei liniare cu cea cromatică, urmărind variaţiile luminii pe chipuri şi peisaj fac din creaţia lui una dintre culmile artei renascentiste. Desene, unele artistice (schiţe, ca celebrul său „Autoportret", studii de expresie cum sunt „Portretele groteşti" sau lucrări definitive), altele cu caracter ştiinţific. Ca da Vinci „Doamna cu hermina" 79 LEONIN Dimitrie Leonida sculptor, a realizat statuia ecvestră a lui Francesco Sforza (neturnată în bronz). A lăsat un mare număr de schiţe şi proiecte de arhitectură şi urbanistică (proiectul unui oraş ideal în care a folosit cele mai noi soluţii arhitectonice şi inginereşti). Autorul unui celebru „Tratat despre pictură". Contribuţii şi anticipări în numeroase ramuri ale ştiinţei: mecanică (studii asupra frecării, căderii corpurilor, rezistenţei materialelor etc.), hidrotehnică (sisteme de irigaţie, canale, apeducte), optică (transparenţa culorilor, vederea binocu-iară, primele experienţe pentru determinarea intensităţii luminii în funcţie de distanţă etc.), cosmologie (principiu! omogenităţii fizice a Universului), anatomie (prin efectuarea de disecţii), botanică (studii asupra heliotropismului şi geotropismului); a lucrat la construcţia unor aparate de zbor, formulând ideea paraşutei şi a elicopterului; a proiectat numeroase maşini (de săpat, tipografice etc.), cuptoare metalurgice etc. LEONCAVALLO, Ruggero (1857- • 1919), compozitor italian. Iniţiator, alături de Mascagni, al verismului îndreptat împotriva romantismului din muzica italiană. Excelent versificator, şi-a scris singur libretele. Opere cu o dramaturgie solidă şi o vână melodică intensă şi sinceră, având pronunţate accente lirice („Paiaţe“, „Zazâ“, „Boema"), baletul „Viaţa de marionetă", un poem simfonic, romanţe. LEON DIACONUL (sec. 10), cronicar bizantin. A participat, alături de împăratul Vasile II, la campania din 986 împotriva bulgarilor. Lucrarea sa „Istoria în 10 cărţi" cuprinde perioada anilor 959-976. LEONE s. m. Unitate monetară în Sierra Leone. LEONE, Monte ~, vârf în Alpii Le-pontini, la graniţa Italiei cu Elveţia, constituind alt. max. a acestora (3 552 m). LEONE, Giovanni (n. 1908), jurist şi om politic italian. Prof. univ. la Napoli. Prim-min. (iun.-nov. 1963, iun.-dec. 1968) într-un guvern creştin-democrat. Preşedinte al statului (1971-1978). LEONE, Sergio (1929-1989), regizor italian de film. Realizări gen western, pe care le eliberează de clişee, creând „westernul spaghetti" şi demitizând figura legendară a gangsterului („Pentru un pumn de dolari", „A fost odată vestul", „A fost odată în America"). LEONESCU, Vasile (1866-1927, n. Bucureşti), actor şi dramaturg român. Elev al lui Şt. Velescu. Debutează la Teatru! Naţional în roluri secundare. Ulterior, realizează creaţii de excepţie cu roluri ca Ruy Blas în „Ruy Blas", Hipolit din „Fedra", Leicester din „Maria Stuarf, Petruchio din „Femeia îndărătnică". LEONIDA (LEONIDAS), rege spartan (490-480 Î.Hr.) A încercat, printr-o rezistenţă eroică, să oprească la Ter-mopiJe invazia armatei persane în Grecia (480 Î.Hr.). Atacat, pe la spate, de o formaţie duşmană condusă de trădătorul Efialte, a murit împreună cu cei 300 de hopliţi de sub comanda sa. Moartea sa eroică a devenit un simbol al spiritului de jertă. LEONIDA 1. Dimitrie (1883-1965, n. Fălticeni), inginer energetician român. Prof. univ. la Timişoara şi la Bucureşti. A proiectat şi a condus lucrările de construire a centralei electrice Grozăveşti din Bucureşti şi a elaborat (1908) primul proiect de construcţie a unui baraj la Bicaz şi de amplasare a unei centrale hidroelectrice (cu unele modificări, proiectul a fost realizat în anii 1951-1960). întemeietor al Muzeului Tehnic din Bucureşti.(1908). 2. Eli-za L.-Zamfirescu (1887-1973, n. Galaţi), inginer român. Soră cu L. (1). Prima femeie inginer (1914) din România şi Europa. Lucrări despre bauxitele, cromitele şi pământurile colorate din România. LEONIDAS din Rhodos (sec. 2 Î.Hr.), atlet grec. Celebru erou al Jocurilor Olimpice ale Antichităţii (după 164 Î.Hr. a obţinut 12 victorii consecutiv la alergări). LEONIN [leone] (Magister Leoninus) (sec. 12), compozitor francez. Primul reprezentant al şcolii polifonice de la Notre-Dame din Paris. A compus Mag-nus liber organi, o colecţie de cântece religioase pentru întregul an liturgic. LEONIN1, -A (< fr., lat.) adj. (Livr.) Al leului1, de leu, privitor la Iau; ca al leului. (DR.) Clauză I. = clauză a unui contract de societate civilă prin care unul/unii dintre asociaţi îşi stipulează toate câştigurile sau se scutesc de a participa la pierderile rezultate din activitatea societăţii. Leonida în lupta de la Termopile (pictură de J.L. David) LEONIN 80 Wassily Leontief LEONI.N2, -Ă (< fr.; {s}; n. pr. Leon, poet) adj. Versuri leonine = versuri ale căror emistihuri rimează. Rimă I. = rimă bogată, care cuprinde penultima şi chiar antepenultima silabă. LEONOV, Afekşei Arhipovici (n. 1934), cosmonaut rus. Primul om care a efectuat o ieşire în spaţiul cosmic (de pe nava Voshod-2, 1965). LEONOV, Leonid Maksimovici (1899-1994), scriitor rus. Romane de observaţie socială şi analiză psihologică, originale prin compoziţie şi stil, dezvăluind evoluţia gândirii sociale şi artistice a epocii sale („Bursucii", „Pădurea rusă“); piese de teatru („Invazia", „Caleaşca de aur"). LEONSKAIA, Elisabeta (n. 1945), pianistă sovietică. Stabilită la Viena în 1978. Studii la Moscova, cu Milstein. Numeroase premii internaţionale. Carieră concertistică internaţională. LEONTIAZIS (< fr.) s. n. Aspect al feţei caracterizat prin prezenţa unor infiltrate masive, întretăiate de şanţari naturale. întâlnit în lepră, sifilis, elefantiazisul facial. LEONTIEF [liontjefj, Wassily (1906-1999), economist american de origine rusă. Prof. univ. la Harvard. A elaborat modelul „input-output (intrări-ieşiri)", şi a fundamentat aplicarea tehnicii de analiză bazată pe acest model pentru înţelegerea mecanismelor interne ale unei economii şi pentru realizarea unei politici economice adecvate („Analiza input-output", „Teoria interdependenţei ramurilor economice"). Premiul Nobel pentru economie (1973). LEON TOMŞA, domn al Ţării Româneşti (1629-1632). A exercitat o politică fiscală apăsătoare şi a favorizat clientela grecească adusă de el în ţară. Urmărind o reconciliere cu boierimea şi cu armata, a dat, la 15 iul. 1631, un aşezământ prin care satisfăcea unele revendicări ale boierimii pământene. La 23 aug. 1631 a învins, lângă Bucureşti, o oaste a boierilor pribegi; ulterior a fost înlăturat din domnie. LEONTOVICI, Mihaii Aleksandr (1903-1981), fizician rus. Cercetări privind fizica statistică, programarea undelor radio, teoria antenelor. Din 1951 a condus cercetările teoretice în domeniul fizicii plasmei şi de sinteză termonucleară controlată. LEOPARD (< fr., lat.) s. m. (ZOOL.) Panteră. Leopardul zăpezilor - irbis. L. de mare = focă din regiunile arctice şi subarctice, de obicei solitară, care atinge 3,5 m lungime şi 380 kg, denumită astfel datorită petelor negre de pe fondul gri al blănii (Hydruruga leptomyx). Se hrăneşte cu pinguini sau cu foci tinere. LEOPARDl, Giacomo (1798-1837), poet italian. Unu! dintre cei mai mari poeţi ai Italiei; romantic prin structură, bazându-se pe o vastă erudiţie, este autorul unei lirici de o muzicalitate particulară, de o densitate şi o ţinută clasică, precisă şi clară, Poezia sa, scrisă sub influenţa raţionalismului francez şi a mişcării de eliberare naţională, cuprinde poeme patriotice („Italiei", „La mormântul lui Dante", „Lui Angelo Mai", „Cânturi") şi de revoltă împotriva forţelor oarbe ale naturii („Ginestra"), lirică de meditaţie pesimistă şi melancolică („Către Silvia", „Cântecul nocturn al unui păstor nomad din Asia"). Eseuri, memorii, corespondenţă. Autorul unei „Istorii a astronomiei de la origini până în 1811" şi a unor „Studii filologice". Traduceri din literatura Antichităţii. LEOPOLD, numele a doi împăraţi ai Sfântului Imp. Roman de Naţiune Germană: L. I, din dinastia de Habsburg, rege al Ungariei (1655-1705) şi Boe- Leopold i Giacomo Leopardi miei (1656-1705) şi împărat (1658-1705). A purtat două războaie (1661-1664 şi 1683-1699) împotriva Imp. Otoman, cel din urmă încheiat prin Tratatul de Pace de la Karlowitz (1699). Organizator (în 1686) al Ligii de la Augsburg împotriva Franţei. La 4 dec. 1691 a semnat Diploma leopol-dină. A participat la Războiul pentru Succesiunea la Tronul Spaniei (1701-1714). L.-II, din dinastia de Habsburg-Lotharingia, mare duce al Toscanei ca L. I (1765-1790), rege al Ungariei, Boemiei şi împărat (1790-1792). în timpul lui a început lichidarea reformelor preconizate de împăratul losif II, fratele său. Lui i-a fost înaintat, în mart. 1791, Supplex Libellus Valacho-rum. împreună cu Frederic Wilhelm II al Prusiei, a lansat Declaraţia de la Pillnitz (27 aug. 1791), chemând la reprimarea Revoluţiei Franceze. LEOPOLD, regi ai Belgiei din dinastia de Saxa-Coburg. Mai importanţi: 1. L. ii (1865-1909). A acaparat numeroase teritorii în bazinul fluviului Congo, pe care le-a transformat în proprietate personală (recunoscută prin Conferinţa de la Berlin, 1884-1885); în 1908, în schimbul unor mari compensaţii, a transmis statului belgian „drepturile" sale asupra Congo-ului. 2. L. iii (1934-1951). După invadarea ţării de către trupele germane (10 mai 1940), a semnat (27 mai) actul de capitulare necondiţionată a Belgiei şi s-a declarat prizonier de război. încercarea sa de a se reîntoarce după război a fost privită cu ostilitate de propriul popor, fapt ce l-a determinat să abdice în favoarea fiului său Baudouin. LEOPOLD [leopelt], Jan Hendrik (1865-1925), poet olandez. Lirică simbolistă închinată bucuriei de a trăi („Versuri I", „Versuri H"). Poemul ermetic „Kheops" simbolizează singurătatea şi izolarea eului. 81 LEPRĂ LEOPOLD II v. Mai-Ndombe. LEOPOLDINA, denumire a Academiei germane a naturaliştilor, înfiinţată în 1652, cea mai veche instituţie ştiinţifică germană şi una dintre primele academii din Europa. Denumită astfel după numele viitorului împărat Leopold I. LEOPOLDVILLE v. Kinshasa. LEORDA, com. în jud. Botoşani, pe Sitna: 2 676 loc. (2000). Staţie de c.f. în satul Mitoc se află biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1792-1794, restaurată în 1866 şi 1892). LEORDENI, com. în jud. Argeş, situată în zona de contact a Piemontului Cândeşti cu Câmpia Piteştiului, pe stg. râului Argeş; 5 741 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul L.). Nod rutier. Expl. de petrol şi balast. Produse alim. lazuri şi heleşteie pentru piscicultura şi irigaţii. Centru viticol şi pomicol. Complex avicol. în satul L. se află casa imemorială „Dinu Lipatti“ şi biserica având dublu hram — Sf. Gheorghe şi Sf. Ecaterina (1864); bisericile Cuvioasa Parascheva (1750) şi Adormirea Maicii Domnului (1837), în satele Ciulniţa şi Budişteni; biserica de lemn Naşterea Domnului (1781), în satul Glâmboca-ta-Deal. LEORDINA, com. în jud. Maramureş, pe Vişeu; 2 647 loc. (2000). Staţie de c.f. Centru de arhitectură populară (porţi) şi de port popular. Satul L. este menţionat documentar în 1411. LEORDIŞ, vârf în M-ţii Aninei, constituind altitudinea maximă a acestora (1 160 m). LEP (Large Eectron Position Collider), numele celei mai mari maşini Lepidodendron de studiat particulele elementare, aflată la Geneva; în funcţiune din 1989. LEPANTO, vechea denumire a oraşului Nâvpaktos din Grecia, pe ţărmul de N al G. Corint. — Bătălia de la aici, în apropiere de L., într-o mare bătălie navală, flota veneţiano-spaniolă, cu sprijin din partea Papalităţii, condusă de Don Juan de Austria, a înfrânt (7 oct. 1571) flota otomană, condusă de Aii paşa şi de Uluj Aii. LEPĂDA (lat. lapidare) vb. I (Pop.) 1.1. Tranz. A lăsa (din mână), a da la o parte; a arunca, a azvârli. Expr. A nu fi de lepădat = a fi vrednic de luat în seamă. ♦ A-şi scoate veşmintele, încălţămintea; a se dezbrăca. ♦ (Despre animale cu blană, păsări, reptile) A năpârli. 2. Tranz. absol. (Despre femei şi despre femelele animalelor) A avorta. II. Fig. 1. Tranz. A lăsa undeva; a îndepărta, a alunga. 2. Tranz. şi refl. A părăsi ceva definitiv; a renunţa la... ^ Expr. A se lepăda de moştenire = a renunţa (prin abdicativ) la o moştenire. 3. Refl. A nu recunoaşte, a tăgădui. LEPĂDARE (< lepăda) s. f. (REL.) Dezicere de diavol şi de faptele sale, element al ritualului creştin al botezului, păstrat parţial şi în protestantism. LE PEN [la pen], Jean-Marie (n. 1928), om politic francez. Preşedinte al Frontului Naţional (din 1972), partid de extrema dreaptă. Preşedinte al grupului de dreapta al Parlamentului European (1984-2000). LizPEŞ, familie nobiliară maghiară din Transilvania. Mai importanţi: 1. Gheorghe L., episcop catolic (1427-1442) al Transilvaniei. Pretenţia sa de a i se plăti în monedă nouă dijmele (nestrânse intenţionat timp de trei ani) a constituit cauza imediată a izbucnirii Răscoalei de la 1437-1438; 2. Lorând L., vicevoievod (1415-1438) şi guvernator (1444-1445) al Transilvaniei. Fratele lui L. (1). A patronat în sept. 1437 coaliţia dintre nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi fruntaşii secuilor (Uniunea de la Căpâlna). LEPEŞINSKAIA, Olga Vasilievna (n. 1916), balerină rusă. Interpretă de mare virtuozitate a rolurilor principale din „Coppelia", „Cenuşăreasa", „Flăcările Parisului", „Macul roşu", „Călăreţul de aramă". LEPIDOCROCjT (< fr. {i>; {s> gr. lepid- „solz, placă" + krokos „şofran") s. n. Monohidrat natural de fier, cristalizat în sistemul rombic, având culoarea roşie-arămie spre neagră, uneori cu nuanţe aurii, urma portocalie sau roşie-cărămizie şi luciul adamantin. Este un minereu de fier. LEPIDODENDRON (< fr. {i>; {s> gr. lepid- „solz, placă" +dendron „arbore") s. m. Gen fosil de criptogame vasculare din Carbonifer şi Permian, care cuprindea specii de arbori de 25-30 m înălţime, cu trunchiul cilindric şi coroană în formă de umbrelă. Pe suprafaţa scoarţei prezintă cicatrice foliare cu contur rombic. LEPIDOLIT (< fr. {i>; {s} gr. lepid-„solz, placă" + lithos „piatră") s. n. Mică bogată în litiu şi fluor, care are culoarea roz sau albă; se utilizează la prepararea sărurilor de litiu. Principalul minereu de litiu. LEPIDOPTER (< fr. {i>; {s} gr. lepid-„solz" + pteron „aripă") s. n. (ZOOL.) Fluture. LEPIDUS, Marcus Aemilius (c. 90- 12 î.Hr.), om politic roman. în 43 î.Hr. membru ai celui de-al doilea triumvirat, împreună cu Marc Antoniu şi Octavian August. Guvernator al provinciilor din Africa, iar din 36 î.Hr. până la moarte, pontifex maximus. LIrPINE [lepin], Pierre (1901-1989), medic francez. A realizat în cadrul Institutului Pasteur un tip de vaccin intra-muscular contra poliomielitei. LE PLAY [la ple], Pierre-Guillaume-Frâdâric (1806-1882), inginer, economist şi sociolog francez. Iniţiator al metodei monografice în sociologie, a efectuat anchete asupra vieţii muncitorilor („Muncitorii europeni", „Reforma socială în Franţa"). Principal reprezentant al catolicismului social de tendinţă conservatoare şi tradiţionalistă. LEPONTINI, Alpii culme muntoasă în M-ţii Alpi, situată la graniţa Elveţiei cu Italia, între pasul Simplon (în V) şi râul Hinterrhein (unul dintre izvoarele Rinului) în E, lungă de c. 130 km, alcătuită din graniţe, gnaisuri, şisturi cristaline şi calcare. Alt. max.: 3 552 m (Monte Leone). Străbătută de şosele şi c.f. prin păsurile Simplon şi St. Gothard. LEPRĂ (< ngr.) s. f. 1. Boală infec-ţioasă cronică, cu localizare cutanată şi viscerală, provocată de un bacii acido-rezistent, numit Mycobacterium leprae sau bacilul Hansen. După un debut sub forma unor pete roşii, boala evoluează lent spre noduli ulceroşi, care duc la mutilări locale (mai ales la faţă şi la extremităţi). Endemică în numeroase ţări tropicale sau subtropicale (America de Sud şi Centrală, Africa, LEPROM 82 Asia). Boala afectează în jur de 11 mii. persoane, India fiind tara cu cel mai mare număr de bolnavi din lume. ♦ Fig. Racilă, plagă. 2. Om fără caracter, fără scrupule; ticălos. LEPROM (< fr.) s. n. Leziune tipică elementară a leprei, de forma unui tubercul infiltrat, consistenţă fermă, culoare roşie-brună-cenuşie, care evoluează spre ulceraţie. LEPROMINĂ (< fr.) s. f. Extract preparat din ţesuturile leproase, folosit ca antigen specific în testele cutanate pentru diagnosticarea leprei. LEPROS, -OASĂ (< lepră) adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de lepră. LEPROZERIE (< fr.) s. f. Loc unde sunt internaţi şi izolaţi bolnavii de lepră pentru a fi trataţi şi a se împiedica infectarea persoanelor %ănătoase. LEPSIUS, Kaii-Richard (1810-1884), egiptolog german. Prof. univ. la Berlin. Expediţii ştiinţifice în Egipt şi Sudan (1843-1845; 1866). Director al Bibliotecii Regale din Berlin (1873). Considerat întemeietor al egiptologiei moderne („Cronologia Egiptului", „Monumente egiptene şi etiopiene"). LEPTO- (< fr.; {s> gr. leptos „subţire") Element de compunere cu sensul „subţire", „delicat", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. LEPTOCEFAUE (< fr.; (s> lepto- + gr. kephale ,,cap“) s. f. Micşorare anormală a cutiei craniene. LEPTODACTI.L, -Ă (< fr.; fe> lepto + gr. daktylos „deget") adj. (Despre persoane) Caracterizat prin subţierea anormală a degetelor de la mâini sau de la picioare. LEPTODQNT, -Ă (< fr.; fe> lepto- + gr. odous „dinte") adj. Caracterizat prin dinţi anormali de subţiri. LEPTOGENEZA („Mica Geneză"), scriere palestiniană de la sfârşitul sec. 2 Î.Hr., în care sunt prelucrate unele fragmente din cărţile lui Moise; importantă pentru evidenţierea modului de gândire israelit precreştin. LEPTON (< germ., fr. {i>; {s} gr. leptos „mic") s. m. 1. (în Grecia antică) Unitate monetară foarte mică. 2. Unitate monetară în Grecia (lepta), egală cu a suta parte dintr-o drahmă. 3. (FIZ.) Denumire generică dată particulelor elementare uşoare (ex. electronul, neutrinul, miuonul etc.). LEPTOSOM (< fr. (i>; {s} lepto- + gr. soma „corp") s. m. (ANAT.) Lon-gilin. LEPTOSPIRĂ (< fr. {i>; {s> lepto- + gr. speira „buclă") s. f. Gen de bacterii din familia spirochetelor, în formă de filament spiralat, terminat la ambele capete cu câte un cârlig, foarte răspândite în natură. Mobilitatea lor este asigurată prin flageli dispuşi în jurul celulei, inseraţi între membrana cito-plasmatică şi perete. L. sunt patogene pentru om şi animale, răspândindu-se de la urina şobolanilor (gazda principală) şi producând boli, ca leptospiroza icterohemoragică, febra de nămol etc. LEPTOSPIRQZĂ (< fr. {i» s. f. Boa-lă infecţioasă comună omului şi animalelor, provocată de leptospiră. LEPU| vb. IV tranz. A executa o lepuire. LEPUjRE (< lepui) s. f. Operaţie de netezire avansată a suprafeţelor pieselor metalice cu ajutorul unor granule abrazive foarte fine, în suspensie într-un lubrifiant, într-o pastă etc., folosind dispozitive speciale (maşini de le-puit), cu ajutorul cărora traiectoriile granulelor pe suprafeţele de prelucrat nu se suprapun. LER interj. Cuvânt care serveşte ca refren în colinde. LERAY [lere], Jean (n. 1906), matematician francez. Prof. univ. la Sorbo-na şi College de France. Contribuţii în topologia algebrică, analiza funcţională, teoria ecuaţiilor diferenţiale integrale cu derivate parţiale („Teoria punctelor fixe şi aplicaţiile sale în analiză", „Topologie şi ecuaţii funcţionale"). M. de onoare al Acad. Române (1991). LEREŞTI, com. în jud. Argeş, situată în zona de contact a Muscelelor Argeşului cu prelungirile de SE ale M-ţilor Iezer, pe cursul superior al Râului Târgului; 5 153 loc. (2000). Mihail lurievici Lermontov Si Hidrocentrale în satele L. (19 MW) şi Voineşti (5,2 MW), intrate în funcţiune în 1987. Muzeu etnografic (în satul L.). în satul L. se află bisericile Sfinţii îngeri (1860) şi înălţarea Domnului (1927-1929, construită după planurile arhitectului D.l. Berechet). LE RICOLAIS [la rikolş], Robert (1894-1977), inginer şi arhitect francez. Stabilit în S.U.A. (1951). Prof. univ. la Urbana şi Philadelphia. Unul dintre inventatorii structurilor spaţiale; a experimentat procedee de construcţie bazate pe triangulaţie tridimensională (Hangarul de avion de la Yaounde, Camerun, structura bisericii Saint-Waudrille din Belleville-en-Caux). A brevetat sistemul de transport în comun cu vehicule suspendate pe o singură şină „Skyrail" (1968). LgRIDA (LLEIDA), oraş în NE Spaniei (Catalonia), situat pe râul Segre, la 130 km VNV de Barcelona; 112 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Piaţă agricolă (vin, lână, piei, fructe). Produse chimice, textile, sticlărie şi alim. Universitate (1300). Monumente: Catedrala veche (1203-1278), în stilul tranziţiei de la romanic la gotic; Catedrala nouă (1761-1781), în stil neoclasic; biserica San Lorenzo (sec. 13—14); palatul La Paheria (sec. 13); castelul La Alcazaba. Denumirea romană llerola. Aici Cezar a înfrânt legiunile lui Pompei din Hispania (49 Î.Hr.). Cucerit de mauri (713), care i-au dat numele de Lareda sau Lerita, a fost recucerit de Ramon Berenguer IV al Aragonului (1149). LERMONTOV, Mihail lurievici (1814-1841), poet romantic rus. Militar de carieră, a murit într-un duel. Poeme epico-lirice de largă respiraţie, tinzând către o continuă perfecţionare formală, străbătute de aspiraţia către libertate („Fugarul") şi de patriotism („Borodino", ,,Patria“), având în prim plan eroi frământaţi, răzvrătiţi, pasionali („Demonul", ,,Mţîri“); meditaţii pe tema condiţiei artistului, a surghiunului şi a morţii („Te apasă greu urâtul"); proză romantică şi de investigaţie psihologică conturând „omul de nimic", individ de excepţie, dar nefolositor societăţii, tip ce va domina mult timp romanul rus („Un erou al timpului nostru"); drame de inspiraţie schilleriană („Spaniolii", „Un om ciudat") sau cu implicaţii satirice („Mascarada"). LEROUX [ieru], Gaston (1868-1927), ziarist şi scriitor francez. Romane poliţiste, avându-l ca personaj principal pe Rouletabille, un jurnalist-detec-tiv („Misterul camerei galbene", „Parfu- 83 LESOTHO mul doamnei în negru", „Fantoma de la operă"). LEROUX [Ierţi], Maurice (n. 1923), dirijor şi compozitor francez. Studii cu O. Messiaen şi R. Leibowitz. Carieră internaţională de dirijor, axată pe muzica veche, rar cântată, şi pe cea contemporană. Lucrări camerale, orchestrale, balete, muzică de scenă şi, mai ales, de film. Susţine muzica nouă şi ca producător de emisiuni de televiziune („Arcana"). Lucrări de muzicologie. LE ROY LADURIE [la rua Iaduri], Emmanuel (n. 1929), istoric francez. Prof. la College de France. Administrator general al Bibliotecii Naţionale (1987-1994). Istoric al Revoluţiei Franceze. Studii de metodologie a cercetării istorice; unul dintre pionierii studiului culturii materiale. Lucrări: „Istoria climatului după anul o mie“, „Montaillon, sat occitan între 1294 şi 1324“, „Banul, dragostea, moartea în ţinutul Oc“. LESAGE [lasa:j], Alain Renâ (1668-1747), scriitor francez. Unul dintre precursorii romanului realist francez. Proză de factură picarescă vădind un remarcabil talent de portretizare („Diavolul şchiop", „Gil Blas de Santillana"); comedii satirice caracterizate prin verva dialogurilor („Turcaret", „Crispin, rival al stăpânului său"). LESBIAN, -Ă (< fr.; {s> Lesbos) adj., s. f. 1. Adj. Referitor la lesbianism. 2. S. f. Femeie care întreţine reiaţii sexuale cu altă persoană de acelaşi sex. LESBIANISM (< lesbiană) s. n. Relaţii sexuale între persoane de sex feminin; poate fi o manifestare a unei deficienţe sexuale de ordin fiziologic care se remediază prin tratament endocrin. Sin. safism, tribadism. LESBOS (LfSVOS, MITILfNI sau MYTILENE), insulă grecească în partea de E a M. Egee, lângă coasta de Alain Renâ Lesage V a Asiei Mici; 1,6 mii km2. Oraşe pr.: Mitilini, Mithimna, Andissa, Skopelos. Relief deluros, cu alt. max. de 968 m. Zăcăminte de magneziu, barită, plumb, crom. Expl. de marmură; izv. termale. Măslini, tutun, citrice. Viticultură. Pescuit. Locuită din Epoca bronzului. Pe la 1050 î.Hr., etolienii au întemeiat oraşul Mytilene, care a fost disputat de ate-nieni, persani şi spartani (sec. 6-4 î.Hr.). Cucerită de romani (196 Î.Hr.) şi ulterior de bizantini (1204), care au folosit-o ca loc de exil; din 1354, sub dominaţie genoveză şi ulterior otomană între 1462 şi 1911, când a intrat în componenţa statului elen. LESCAZE [leska:z], William (1896- 1969), arhitect american de origine elveţiană. Stabilit în S.U.A. (1923). Reprezentant al funcţionalismufui, a contribuit la crearea unui stil de arhitectură modernă (Ambasada Elveţiei, Pavilionul aeronautic la Expoziţia universală — ambele la New York, Longfellow Building — la Washington). LESCOT [lesko], Pierre (c. 1515— 1578), arhitect renascentist francez. Unul dintre principalii exponenţi ai clasicismului parizian (Hotel de Ligneris, azi Muzeul Carnavalet). A colaborat cu sculptorul J. Goujon la refacerea aripii de SV a Palatului Luvru („Fântâna inocenţilor", „Sala cariatidelor", „Curtea pătrată — capodopera sa), ce se impun prin armonia proporţiilor. LESKIEN {!eskj:n] August (1840-1916), lingvist şi filolog german. Prof. univ. la Jena şi Leipzig. Specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene. S-a ocupat mai ales de slavistică („Manual de limba veche bulgară" — tradus fragmentar de M. Emi-nescu, „Gramatica limbii sârbo-croate"). LESKOV, Nikolai Semionovici (1831-1895), scriitor rus. Fin analist al sufletului uman, a scris povestiri („îngerul pecetluit", „Pelerinul vrăjit") şi romane („Războinica", „Soborenii"), ai căror eroi se află într-o permanentă căutare a adevărului. Proză umoristică („Izgo-nitorul diavolului", „Stângaciul"). Scrisă într-un limbaj apropiat de cultura populară, opera sa a influenţat mulţi scriitori ruşi. LESNE (< bg.) adv. Cu uşurinţă, fără osteneală; uşor. LESNEA, George (1902-1979, n. laşi), poet român. Lirică de formulă tradiţionalist-sentimentală, meditativă, social-umanitară, patriotică („Argint", „Ceaslov", „Treptele anilor"). Traduceri din Esenin, Lermontov, Puşkin. LESNICIOS, -OASĂ (< lesne) adj. Care este uşor de făcut sau de urmat; care înlesneşte efectuarea unei acţiuni. LESOTHO, Regatul - (Kingdom of Lesotho, Muso oa Lesotho), stat în S Africii, în bazinul superior al fl. Orange, situat ca o enclavă în Rep. Africa de Sud; 30,35 mii km2; 2,01 mii. loc. (1997). Limbi oficiale: se Sotho şi engleza. Religia: creştină (catolici 39%, protestanţi 14,1%, anglicani 12%), animistă 29,9%. Capitala: Maseru. Oraşe pr.: Maputsoe, Mafeteng, Teyateya-neng, Mohale’s Hoek. Este împărţit în 10 districte. Relief predominant muntos alcătuit din podişuri vulcanice înalte, în V, dispuse în trepte, şi munţii înalţi Drakensberg (Munţii Scorpiei), care culminează în vf. Thabana-Ntlenyana (3 482 m, alt. max. din ţară). Altitudinea minimă din L. este de 1 381 m. Climă temperat-continentală cu puternice oscilaţii termice anuale. Precipitaţii variabile (c. 1 000 mm/an). Străbătut de cursul sup. al fl. Orange, care izvorăşte din NE ţării. Vegetaţie naturală predominant ierboasă (stepe înalte) şi păduri restrânse. Faună relativ săracă. Economie bazată pe agricultură, care participă cu 10,5% la formarea PNB şi antrenează 66,2% din forţa de muncă. Expl. de diamante (11,4 mii carate, 1990) şi roci de construcţie. Industria şi construcţiile participă cu 38,4% la formarea PNB şi includ doar 7,1% din populaţia activă. Industria prelucrătoare produce: energie electrică, ' lemn (709 mii m3, 1995), lână brută (3 mii t, 1996) şi spălată, mohair (locul 4 în lume), mobilă, încălţăminte, produse textile (conf.), chimice şi alim (carne, lapte, băuturi răcoritoare). Pe păşuni şi fâneţe (65,9% din supr. ţării) se cresc extensiv (mii capete, 1996): mai ales ovine (1 200) şi caprine (750), bovine (590), cabaline (273). Pescuit: 32 t peşte, 1995. Culturile permanente de câmp cuprind: grâu, porumb (199 mii t, 1996), sorg, legume şi leguminoase (mazăre şi fasole), fructe. C.f.: 2,6 km (1996). Căi rutiere: 4 955 km (din care 18% pavate). Principalele obiective turistice: capitala Maseru cu Palatul Regal şi Palatul Adunării Naţionale (1910); munţii pitoreşti Drakensberg. Moneda: 1 loti (plural maloti) = 100 lisente. Comerţ exterior (1995) — uniune vamală cu Africa de Sud. Export: produse industriale 87,5% (confecţii, mobilă, încălţăminte), lână şi mohair 6,3%, produse alimentare şi animale vii 5,5%, diamante. Pr. parte- LESPEDE 84 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Districte Suprafaţa (km2) Populaţia (1995) Capitala Berea 2 222 206 200 Teyateyaneng Butha-Buthe 1 767 135 400 Butha-Buthe Leribe 2 828 349 500 Hlotse Mafeteng 2 119 259 000 Mafeteng Maseru 4 279 400 200 Maseru Mohale’s Hoek 3 530 231 300 Mohale’s Hoek Mokhotlong 4 075 100 300 Mokhotlong Qacha’s Nek 2 349 86 800 Qacha’s Nek Quthing 2 916 151 900 Quthing Thaba-Tseka 4 270 136 200 Thaba-Tseka neri: Africa de Sud (51,6%), unele state ale celor două Americi (37,6%), unele state europene (9,4%). Import: produse manufacturate (42,5%), animale vii şi produse alim. (19,1%), maşini şi utilaj de transport (15,3%), produse petroliere (8,6%). Pr. parteneri: Africa de Sud (90%), unele state ale Asiei (5,9%). — Istoric. Locuit în vechime de boşimani, L. este populat la începutul sec. 19 de triburi basuto (de origine bantu), refugiate aici în sec. 17 şi 18 din faţa invaziei triburilor zuluse. La mijlocul sec. 19, populaţia indigenă a încercat, sub conducerea regelui Mo-shoeshoe I (1838-1870), să se opună expansiunii bure. Fn 1868, teritoriul a devenit protectorat britanic sub denumirea de Basutoland, trecut în 1871 sub controlul Coloniei Capului, din 1884 administrat direct de guvernul britanic. Marea Britanie a inclus (1910) Basutolandul în Uniunea Sud-Africană. Intensificarea mişcării de eliberare naţională a determinat Marea Britanie să acorde, treptat, autonomie internă prin constituţiile din 1959 şi 1964. \n 1965 Basutolandul obţine autonomie internă, iar la 4 oct. 1966 se proclamă, sub actuala denumire, regat independent în cadrul Commonwealth-ului. Cea mai mare parte a locuitorilor lucrează în minele din Africa de Sud. Moshoe-shoe II devine suveran al noului stat independent. Disputele dintre acesta şi premierul Leabua Jonathan, care dorea o sporire a prerogativelor sale, creează o situaţie tensionată, caracterizată prin instabilitate politică. După renunţarea la tron în favoarea fiului său Letsie III (1990), în L. sunt organizate (1993) primele alegeri parlamentare libere, câştigate de Ntsu Mokhehle, care devine şef al guvernului, eveniment care evidenţiază revenirea la o viaţă democratică. Revenit la putere (1995), regele moare (1996) într-un accident, fapt care marchează reluarea confruntărilor între monarhie şi guvern. L. este o monarhie parlamentară ereditară, conform Constituţiei din mart. 1993. Activitatea legislativă este exercitată de un Parlament bicameral, iar cea executivă de un cabinet condus de prim-min. Şef al statului este regele Letsie III (din 1996). LESPEDE s. f. Placă de piatră (prelucrată), poligonală, de dimensiuni mari, folosită la pavarea interioarelor de palate, biserici, a aleilor etc. L. funerară = placă de piatră care acoperă mormintele. LESPEZI 1. Vârf în partea centrală a M-ţilor Făgăraş, alcătuit din şisturi cristaline. Alt.: 2 522 m. Cunoscut şi sub numele de Călţun. 2. Com. în jud. laşi, situată pe ambele maluri ale Şiretului; 6 140 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul L.). Nod rutier. Expl. de balast. Creşterea bovinelor. Abator. Centru de ceramică populară. Iarmaroc anual (la 20 iul.). Biserica Sf. Dumitru (sec. 19), în satul Heci. 85 LEŞIN LESSEPS [leseps], Ferdlnand Mărie, viconte de (1805-1894), diplomat şi om de afaceri francez. Consu! la Cairo (1833-1838). A înfiinţat Compania internaţională a Canalului Suez (1854), iar între 1859 şi 1869 a dirijat lucrările de construcţie a acestui canal. Din 1880, conducător formal al societăţii pe acţiuni pentru construcţia Canalului Panama, care a dat faliment în 1889. LESSING, Doris May (n. 1919), scriitoare engleză de origine sud-afri-cană. Amintirile tinereţii petrecute în Rhodesia i-au inspirat ciclul epic „Copiii violenţei". Romanul autobiografic „Carnetul de aur“ tratează condiţia femeii şi criza intelectualilor într-o societate dominată de apartheid. LESSING, Gotthold Ephraim (1729-1781), scriitor şi filozof german. Reprezentant al iluminismului. Critic al clasicismului francez şi al imitatorilor acestuia, căruia îi opune opera lui Shakespeare, a militat pentru o dramaturgie naţională, înnoind construcţia şi tehnica dramatică („Scrisori privind literatura cea mai nouă", „Dramaturgia hamburgheză"), pe care le va ilustra în tragediile sale. Piesele sale, în care denunţă despotismul şi intoleranţa religioasă („Minna von Barnhelm", „Emilia Galotti", „Nathan înţeleptul41), au inaugurat drama realistă în Germania. Admirator al lui Spinoza. Lucrări de estetică („Laocoon sau despre graniţele picturii şi ale poeziei11). LEST (< fr.) s. n. Greutate suplimentară (apă, nisip, plumb etc.) încărcată pe o navă de apă sau aeriană pentru a-i mări stabilitatea; balast. ♦ Gotthold Ephraim Lessing Fig. Lucru nefolositor, inutil, împovărător. LESTER [lester], Richard (n. 1932), regizor american de film. îşi desfăşoară activitatea în Marea Britanie. Filme caracterizate prin non-sens, simţ ascuţit al ironiei şi parodiei („Un şoarece pe lună“, „Toţi pentru unul“, „Cei trei muşchetari", „Se numea Milady", „Superman II şi lll“). LE SUEUR [la suor], Eustache (1616 sau 1617-1655), pictor clasicist francez. Elev al lui S. Vouet. Unul dintre fondatorii Academiei Regale de Pictură (1648), unde a şi predat. Decoraţii mitologice şi alegorice pentru „Cabinetul muzelor" din Palatul Lambert (Paris) şi ciclul de picturi cu subiecte religioase „Sf. Paul predicând în Efes“, „Viaţa Sf. Bruno“. LESUEUR (sau LE SUEUR) [lasuor], Jean Franţois (1760-1837), compozitor francez. Capelmaistru la Notre-Dame (1786-1787). Prof. al lui Vârful Lespezi (stânga) Berlioz şi Gounod la Conservatorul din Paris. Opere („Peştera11, „Paul şi Virgi-nia", „Osian sau Barzii"), cântece şi imnuri revoluţionare („Marşul triumfal"), oratorii, mise. Promotor al romantismului francez. LSSVOS v. Lesbos. LESZCZYINISKI [leftjinski], Stanistaw, rege al Poloniei (1704-1709), cu sprijinul regelui Suediei Carol XII şi, în 1733-1736, cu ajutorul regelui francez Ludovic XV, şi duce al Lorenei (1738-1766). Revenirea sa a provocat Războiul pentru Succesiunea Poloneză (1733-1735), în urma căruia pierde tronul, fiind despăgubit cu posesiunea viageră a ducatului Lorenei şi a comitatului de Bar. LEŞ (< tc.) s. n. Cadavru, hoit, stârv. LEŞE, Grigore (n. 1954, sat Stoi-ceni, jud. Maramureş), muzician român. De formaţie academică şi tradiţională, instrumentist (fagot, tilincă, fluier, caval, percuţie) şi interpret vocal de folclor. Valorifică tehnici intonaţionale arhaice, specifice Ţării Lăpuşului (ex.: horea cu „noduri" sau „în grumaz"), bazate pe frângerea emisiunii vocale prin utilizarea loviturii de glotă pe voce în falset. Turnee în Europa şi S.U.A. LEŞEASCĂ (< Ieşi) adj. Raţă ~ = rasă de raţe, originară din America de Sud, de culoare neagră sau albă, crescută pentru producţia de carne. LEŞI (< ucr.) s. m. pl. (în Evul Mediu în Moldova) Nume dat polonilor. LEŞjE (lat. lixiva) s. f. 1. Soluţie alcalină obţinută prin dizolvarea hidroxi-dului de sodiu sau de potasiu în apă sau prin fierberea cu apă a cenuşii de lemn. 2. Soluţie alcalină care conţine, pe lângă hidroxid de sodiu sau de potasiu, şi substanţe de altă natură. Se obţine în anumite procese industriale (ex. I, naftenice). -0- L. naftenică = soluţie de hidroxid de sodiu, care conţine naftenaţi de sodiu, obţinută prin neutralizarea unor produse petrolifere bogate în acizi naftenici. L.-sulfat = soluţie de hidroxid de sodiu şi sulfură de sodiu, folosită la fabricarea celulozei de lemn. L bisulfitică (sau sul fit) = soluţie obţinută prin tratarea calcarului cu dioxid de sulf şi apă, folosită la fabricarea celulozei din lemn. L. sulfitică = reziduu obţinut la fabricarea celulozei din lemn. Se foloseşte la fabricarea alcoolului industrial, a drojdiei de bere etc. LEŞIN (< leşina) s. n. (MED.) 1. Scurtă pierdere a cunoştinţei, caracterizată prin rărirea bătăilor inimii, înce- LEŞINA 86 tinirii mişcărilor respiratorii cauzate de o scădere bruscă şi temporară a irigaţiei cerebrale. 2. Senzaţie de slăbiciune, de sfârşeală provocată de foame, de sete etc. LEŞINA (lat. *lacsionare) vb. I intranz. A cădea în nesimţire, a-şi pierde cunoştinţa; p. ext. a-şi pierde puterile, a fi cuprins de sfârşeală. LEŞU, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în depresiunea cu acelaşi nume de la poalele M-ţilor Bârgău, pe râul L.; 3 010 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satul L.). Expl. şi prelucr. lemnului. Centru de cusături populare. Festival etnofolcloric anual „Rapsodia trişcarilor“ (în sept.). LETAL, -Ă (< fr.; (s> lat. letum „moarte) adj. Care provoacă moartea, mortal. ^ Gene letale = factori ereditari care influenţează în aşa fel dezvoltarea individului încât îl fac neviabil. Doză I. v. doză. LETALITATE s. f. v. mortalitate. LETARGIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care ţine de letargie, care se referă la letargie. LETARGIE (< fr., lat.; (s> gr. le-thargia „somnolenţă") s. f. Somn profund, prelungit, însoţit de diminuarea funcţiilor vitale; se întâlneşte şi în encefalita letargică. Sin. moarte aparentă. + Fig. Stare de apatie, de inactivitate totală. LETCA, com. în jud. Sălaj, situată la poalele de ENE ale Culmii Prisnel, pe dr. râului Someş; 2 256 loc. (2000). Staţii de c.f. (în satele L. şi Cuciulat). Expl. de calcar şi balast. Pomicultură (meri, pruni, peri), fn arealul satului Cuciulat există o peşteră, în interiorul căreia au fost identificate picturi rupestre datând de la sfârşitul Paleoliticului (c. 12000-10000 Î.Hr.), între care se remarcă imaginile unui cal (24,5 cm lungime şi 12,5 cm înălţime) în mişcare şi ale unei feline (80 cm lungime şi c. 50 cm înălţime), asemănătoare picturilor rupestre de la Altamira (Spania). Bisericile de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (c. 1700, cu pridvor adăugat în 1864), Adormirea Maicii Domnului (începutul sec. 19) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1736, cu picturi interioare din 1863), în satele Topliţa, Purcăreţ şi Şoimuşeni. în satul L., menţionat documentar în 1405, se află bisericile de lemn Sfânta Maria (sec. 17) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18). LETCA NOUA, com. în jud. Giurgiu, situată în Câmpia Găvanu-Burdea, pe râul Bratilov; 3 774 loc. (2000). între 17 febr. 1968 şi 23 ian. 1981 a făcut parte din jud. Ilfov. Bisericile cu acelaşi hram — Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena —, în satele L.N. (1860) şi Letca Veche (1880). LETCON (< germ.) s. n. Unealtă pentru topirea cositorului, plumbului etc., în vederea lipirii, constând dintr-un corp de cupru (încălzit continuu, electric sau cu gaz, ori intermitent), prevăzut cu o tijă având un mâner termo- sau/şi electroizolant; ciocan de lipit. LETEA, grind fluvio-maritim în Delta Dunării, între braţele Chilia şi Sulina, format prin îngemănarea mai multor grinduri alungite, separate prin zătoa-ne. Supr.: 170 km2; lungime: 20 km; lăţime max.: 15 km; alt. max.: 12 m. Dune de nisip de peste 10 m înălţime. Aici se află o pădure de esenţă tare (Hasmacu Mare), cu numeroase specii de stejar, frasin, ulm, tei etc., cu o supr. de c. 700 ha, declarată rezervaţie naturală (1938). Complex de vegetaţie naturală cu aspect tropical, în care Periploca graeca (o specie de liană est-mediteraneană) atinge limita nordică a răspândirii ei europene. Aici s-a descoperit, pentru prima oară, ca specie nouă pentru flora Pământului, frasinul de baltă (Fraxinus pallisae). în pădurea L. trăiesc numeroase reptile, păsări şi mamifere (mistreţi, vulpi, pisici sălbatice, bizami, câinele enot etc.). Pe grindul L. se află cea mai bogată ento-mofaună din România. LETEA VECHE, com. în jud. Bacău, situată în culoarul Şiretului, la confl. râului Bistriţa cu Şiretul, la 6 km SE de municipiul Bacău; 3 895 loc. (2000). Haltă de c. f. (în satul L. V.). Hidrocentrală pe râul Bistriţa (Bacău II, 30 MW), intrată în funcţiune în 1966. Creşterea bovinelor (în satul Radomi-reşti). Legumicultură. LE THANH-tong, împărat al Vietnamului (1460-1497). A introdus o administraţie centralizată, de influenţă chinezească. în timpul său a fost elaborat un Cod civil şi penal. Şi-a extins stăpânirea spre sud. LETHE (în mitologia greacă) 1. Unul dintre cele cinci fluvii ale Infernului care separă Tartarul de Câmpiile Elizee. Sufletele morţilor, bând din apa L., uitau pe loc trecutul, durerile şi bucuriile existenţei lor pământene. 2. Zeiţa uitării, fiica zeiţei discordiei, Eris. LETIŢIA (LAETITIA) (în mitologia romană), zeiţa bucuriei exteriorizate. LETO (în mitologia greacă), titanidă iubită de Zeus. Urmărită de gelozia Herei, s-a ascuns în ins. Delos, unde a născut după nouă zile şi nouă nopţi de chinuri pe gemenii Apolo şi Artemis (Diana). La romani se numea Latona. LETON, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a format ca naţiune pe teritoriul Letoniei. Mai trăiesc în Federaţia Rusă, Lituania, Estonia, Belarus, S.U.A., Canada, Australia ş.a. De religie creştină (protestanţi). ♦ Persoană care aparţine acestui popor. 2. Adj. Care aparţine Letoniei sau letonilor, referitor la Letonia sau la letoni. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din ramura baltică vorbită de letoni. Ortografie fonetică; alfabet latin. LETONIA, Republica Letonă (Latvi-jas Republika), stat în partea cen-tral-nordică a Europei, cu largă ieşire la M. Baltică (peste 500 km de ţărm); 64,61 mii km2; 2,47 mii. loc. (1997). Limba oficială: letona. Religia: creştină (65% protestanţi, îndeosebi luterani, catolici, ortodocşi). Capitala: Riga. Oraşe pr.: Daugavpils, Liepăja, Jelga-va, Jurmala, Ventspils, Rezekne. Terit. L. este împărţit în 7 oraşe cu rang republican şi 26 districte. Relief predominant de câmpie joasă (57% din terit. sub 100 m alt.), modelată de eroziunea glaciară, cu coline în SV (Pod. Kursa), în centru (colinele Vidzeme, 312 m alt. max. din ţară) şi E (reg. Latgale). Climă temperată cu influenţe maritime mai pronunţate în V (precipitaţii moderate, însumând 550-800 mm/an). Reţea hidrografică densă, cu râuri scurte (peste 12 mii cursuri de apă) şi peste 3 000 lacuri. Pădurile de conifere ocupă 44,4% din terit., iar tur-băriile şi reg. mlăştinoase 10%. Faună bogată şi variată (c. 14 mii specii). Ţară cu economie industrial-agrară dezvoltată, bazată (40%) pe materii prime locale (roci de constr., resurse agricole şi forestiere). Expl. de turbă (462,7 mii t, 1996), gips (77,2 mii t, 1996), dolomită, calcar, cretă. Ind. diversificată, dependentă însă de importurile de combustibil (mai ales din Rusia), de materii prime şi semifabricate, contribuie cu 23,5% la formarea PNB (cu construcţiile), antrenând 22,1% din pop. activă. Ind. prelucrătoare produce (1995): energie electrică (3,98 md.kWh), laminate, mijloace de transport, motoare electrice, aparate de radio, de televiziune şi de telefon, frigidere, ciment (204 mii t), îngrăşăminte chimice, geamuri, fire şi fibre sintetice, fire de lână, ţesături de bumbac (2 mii. 87 LETONIA DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Oraşe şi Suprafaţa Populaţia Oraşe şi Suprafaţa Populaţia Districte (km2) (1995) Districte (km2) (1995) Oraşe Jekabpils 2 998 58 469 Daugavpils 72 120 152 Jelgava 1 613 37 473 Jelgava 60 71 129 Krăslava 2 288 39 438 Jurmala 100 59 247 Kuldîga 2 503 41 047 Liepăja 60 100 271 Liepăja 3 589 51 677 Rezekne 17 42 081 Limbazi 2 602 41 258 Riga 295 839 670 Ludza 2 566 40 128 Ventspils 46 47 005 Madona 3 348 48 725 Ogre 1 816 63 870 Districte Preili 2 042 43 656 Aizkraukle 2 558 44 046 Rezekne 2 654 42 485 Aluksne 2 246 27 670 Riga 3 094 145 499 Balvi 2 384 32 715 Saldus 2 134 39 831 Bauska 1 884 53 890 Talsi 2 748 50 406 Cesis 3 062 62 043 Tukums 2 457 56 748 Daugavpils 2 526 45 125 Valka 2 444 36 215 Dobele 1 680 41 513 Valmeira 2 377 61 901 Gulbene 1 876 29 797 Ventspils 2 471 14 363 m2), celuloză şi hârtie, tricotaje, produse alim. (bere 653 mii hl, zahăr, conserve, ţigarete). Agricultura concentrează 17,2% din pop. ocupată şi contribuie cu 8% la formarea PNB. Predomină creşterea bovinelor pentru lapte (70% din prod. agricolă) şi a porcinelor. Pe terenuri agricole care ocupă 27% din supr. ţării se cultivă (mii t, 1996): grâu (306), orz (384), ovăz, secară (111), in, cartofi (1 082), sfeclă de zahăr (258), legume şi pepeni, fructe, plante furajere. Creşterea intensivă a animalelor (mii capete, 1996): bovine (537), porcine (553), ovine. Pescuit intens: 149,7 mii t peşte, 1995. C.f.: 2,41 mii km (271 km linii electrificate). LETOPISEŢ 88 Căi rutiere: 64,72 mii km (din care 12,1 mii km asfaltate, 1995). Căi navigabile interne: 106 km. Flota comercială maritimă: 798,1 mii t.d.w (1995). Porturi pr.: Riga, Liepăja, Ventspils (pentru exportul petrolului din Rusia). Turism: 1,63 mii. turişti străini anual. Principalele obiective turistice: Riga cu centrul său istoric (oraş hanseatic) cu Dom (sec. 13-19) şi castel, biserica Sf. Petru (sec. 13) cu un turn înalt de 123 m; renumita staţiune Jurmala; castelul Dundaga (sec. 13), castelul medieval Bauska, palatul Run-dăle (sec. 18), bazilica oraşului An-glona, biserica Mazsalca (sec. 13), ruinele castelului cavalerilor Ordinului livonian de la CTsis; blocurile eratice (glaciare) de lângă Vandzene (400 t), Melkitaru şi Velna axmens (Piatra Diavolului), parcul naţional Ganja şi 5 rezervaţii naţionale (în total zonele protejate deţin 12,16%Tldin supr. ţării). Moneda: 1 lats (plural lati) = 100 san-timi. Export (1996): produse forestiere (24,4%), textile (16,9%), alim. şi agricole (16,4%), maşini şi aparate (9,7%). Pr. parteneri: Rusia (22,8%), Germania, Marea Britanie. Import (1996): produse minerale (22,2%), maşini şi echipament (16,8%), produse chimice (11%) şi textile (8%). Pr. parteneri: Rusia (20,2%), Germania, Finlanda, Suedia. — Istoric. Pe terit. L., locuit din timpuri străvechi (milen. 8 î.Hr.), se stabilesc triburile protobaltice (milen. 3-2 î.Hr.), cărora le aparţin letonienii şi lituanienii de mai târziu. în sec. 10-13, pe terit. L. se constituie primele principate: Kocnesc, Ersica, Talava; în sec. 13-16, terit. L., sub numele de Livonia (care includea şi Estonia), s-a aflat în stăpânirea cruciaţilor germani, timp în care se formează, treptat, o pătură conducătoare de origine germană. în 1282 Riga, capitala Livoniei, aderă la Hansă. După victoria polono-iituaniană de ia Grunwald (1410), este oprită expansiunea spre răsărit a ordinelor cavalereşti germane, iar arhiepiscopatul de Riga realizează un echilibru politic între statele componente ale Livoniei letoniene. Răspândirea Reformei după 1522 şi trecerea la protestantism a reprezentanţilor Ordinului livonian (1560-1561) au ca urmare impunerea noii religii populaţiei autohtone de către baronii baltici, descendenţi ai vechilor cavaleri teutoni. încă din primii ani ai Războiului Livonian (1558-1583) micile state livo-niene se destramă; teritoriul L. de la N de Dvina apuseană a intrat în stăpânirea Rzeczpospolitei, iar terit. de la S de Dvina apuseană, cu excepţia fostului episcopat de Kurlanda, a devenit dependent de regele polon. în urma conflictului polono-suedez (1621-1629), încheiat prin armistiţiul de la Altmark (1629), Suedia anexează Riga şi o parte a ducatului Părdaugava, situat la N de L., Rzeczpospolitei rămânându-i numai partea de S a L. Prin Tratatul de Pace de la Nystadt (1721), care punea capăt Războiului Nordului (1700-1721), se recunoştea Rusiei de către Suedia ocuparea unei mari părţi a L. (cu Riga); în 1795, cu prilejul celei de-a treia împărţiri a Poloniei, ducatul Kurzeme (Kurlanda) intră în componenţa Rusiei. De la mijlocul sec. 19, în L. se afirmă o puternică mişcare de emancipare naţională, condusă de burghezia letoniană („Tinerii letonieni;1). La începutul primului război mondial (1915), partea apuseană a L. este ocupată de trupele germane, iar în febr. 1918, întreaga ţară. După victoria revoluţiei bolşevice (19'i7), în trei judeţe din N L. este instaurată, în nov. 1917, Puterea sovietică, care a avut însă o existenţă de scurtă durată. Consiliul popular leton proclamă la 18 nov.1918 independenţa de stat a L., dar, o lună mai târziu, bolşevicii din L., cu sprijinul Armatei Roşii, proclamă Puterea sovietică (17 dec. 1918) în L., trecând la aplicarea unor reforme radicale care provoacă, în ţară, declanşarea războiului civil. Trupe germane conduse de contele Riidiger von der Goltz ocupă Riga (mai 1919); forţele guvernului provizoriu al Republicii L. ies victorioase în războiul civil şi, la 11 aug. 1920, Tratatul de pace leto-no-sovietic marchează recunoaşterea independenţei L., care devine, în 1921, membru al Societăţii Naţiunilor. în mai 1934, are loc o lovitură de stat în urma căreia este instaurat un regim autoritar-dictatorial (1934-1940) condus de fostul prim-min. Karlis Ulmanis. Prin protocolul secret al Pactu'ui Molotov— Ribbentrop (23 aug. 1939;, L. intră în sfera de influenţă sovietică, Stalin impunând, la 5 oct. 1939, printr-un acord, staţionarea de trupe pe teritoriul leto-nian. în urma notei ultimative a guvernului sovietic din 16 iun. 1940, L. este ocupată de către Armata Roşie, sub a cărei presiune este impus un nou guvern (20 iun.) şi ales un nou Parlament (14-15 iul.), care proclamă, la 21 iul. 1940, R.S.S. Letonă, încorporată, la 5 aug. 1940, în U.R.S.S. în iun. 1941, represiunea stalinistă culminează cu deportarea a 15 000 de letoni, istoria repetându-se în mart. 1949, când alţi 43 000 locuitori iau calea Siberiei, L. pierzând, prin emigrare şi represiune, c. 1/3 din populaţie. în timpul celui de-al doilea război mondial, L. este ocupată de trupe germane şi inclusă în cel de-al Treilea Reich (1941-1944). în sec. 20, L. suferă o adevărată transformare a caracterului etnic şi cultural, ca urmare a masivelor transferuri de populaţie, încât etnicii letoni au ajuns să reprezinte în 1989 c. 51% din numărul total al locuitorilor, iar ruşii — 34% (în zonele urbane fiind chiar majoritari). Sub presiunea Forumului Popular, constituit în 1988, Partidul Comunist din L. renunţă, în dec. 1989, la monopolul puterii, Sovietul Suprem local condamnă, în febr. 1990, anexarea L. din aug. 1940 de către U.R.S.S. şi adoptă la 4 mai 1990 declaraţia de independenţă a ţării, confirmată prin referendumul din 3 mart. 1991 şi reafirmată (21 aug. 1991) şi recunoscută de U.R.S.S. la 6 sept. 1991. La 17 sept. 1991, L. este admisă în O.N.U., fapt care consacră recunoaşterea internaţională a independenţei noului stat; la 31 ian. 1995 devine membră al Consiliului Europei. Primele alegeri libere de după 1940 au loc la 5-6 iun.1993, fiind câştigate de Partidul Calea Letoniei şi de Uniunea Fermierilor Letoni. La urne sunt admişi numai cei ce deţineau cetăţenia letonă la 17 iun. 1940 (deci înainte de anexarea de către U.R.S.S.) sau descendenţii lor, ceea ce are ca urmare discriminarea a c. 40% din populaţie, îndeosebi cea de origine slavă. Preşedinte al statului este ales, la 7 iul. 1993, Guntis Ulmanis. La 31 aug. 1994 se încheie retragerea trupelor ruse din LM diminuându-se astfel tensiunile cu Rusia. Acordul de asociere a L. cu Uniunea Europeană a intrat în vigoare la 1 febr. 1998. Republică parlamentară, potrivit Constituţiei din 1922 (reintrodusă în 1993). Activitatea legislativă este exercitată de un Parlament unicameral, iar cea executivă de un guvern numit de preşedinte. LETOPISEŢ (< sl.) s. n. (în Evul Mediu la români şi la slavi) Scriere cu caracter istoric, în care înregistrarea evenimentelor se făcea pe ani, în ordine cronologică; cronică. Unii dintre cronicarii români (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce) şi-au intitulat lucrările I. LETOPISEŢUL ANONIM AL MOLDOVEI (1733-1774), cronică alcătuită în Moldova, în a doua jumătate a sec. 18, cu titlul „Letopiseţul Ţărei Moldovei de la domnia întâi şi până la a patra 89 LEU domnie a lui Constantin Mavrocordat". Atribuită o vreme, în mod eronat, lui Enache Kogălniceanu, care a fost de fapt numai copistul ei. Prezintă perioada de declin feudal şi de apogeu a fanarioţilor în Ţările Române, înche-indu-se cu descrierea evenimentelor din timpul Războiului ruso-turc din 1768-1774. LETOPISEŢUL ANONIM AL ŢĂRII MOLDOVEI (1661-1704), cronică seri-să în jurul anului 1712 şi intitulată „Letopiseţul Ţărei Moldovei de la Ştefan sin Vasile Vodă, de unde este părăsit de Miron Costin logofătul". Cunoscută şi sub denumirea de Pseudo-Nicolae Costin. Autorul, care pare ataşat de familia Cantemireştilor, expune detaşat evenimentele interne, insistând asupra stării grele a poporului şi menţionând, uneori, chiar unele evenimente externe. Cronica se termină cu prezentarea celei de-a doua domnii a lui Mihai Ra-coviţă. LETOPISEŢUL CANTACUZINESC (Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini), cronică anonimă, cu caracter polemic, scrisă în a doua jumătate a sec. 17; a fost publicată pentru prima dată de N. Bălcescu şi A.T. Laurian în „Magazin istoric pentru Dacia" (1846-1847), sub titlul „Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat rumânii". Relatează, cu vădit caracter polemic, de pe poziţii favorabile grupării boiereşti a Cantacuzinilor, evenimentele petrecute de la „descălecatul" lui Negru Vodă (1290) până în 1690, doi ani după urcarea pe tron a lui Constantin Brânco-veanu. Atribuită de unii lui Stoica Lu-descu. Are meritul de a fi păstrat cele dintâi texte istoriografice ale Ţării Româneşti încorporate şi transformate în cuprinsul său. LETOPISEŢUL DE LA BISTRIŢA (Letopiseţul de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei), versiune a cronicii alcătuite, în limba slavonă, la Curtea lui Ştefan cel Mare, în a doua jumătate a sec. 15 şi începutul sec. 16; relatează evenimentele petrecute în istoria Moldovei între 1359 şi 1507, oprindu-se îndeosebi asupra domniei lui Ştefan cel Mare. Descoperit de I. Bogdan la Tulcea. LETOPISEŢUL DE LA PUTNA (Povestire pe scurt despre domnii Moldovei), cronică anonimă în limba slavonă, scrisă probabil în timpul domniei lui Ştefăniţă Vodă (1517-1527). Păstrat în două variante: una prezentând evenimentele petrecute în istoria Moldovei Leţcani. Biserica Sf. Spiridon-Rotundă între 1359 şi 1518, iar alta între anii 1359 şi 1526, ambele fiind prelucrări independente ale Analelor curţii lui Ştefan cel Mare. Descoperite de I. Bogdan la Kiev şi, respectiv, la Sankt-Petersburg. LETRjNĂ (< fr.) s. f. Literă majusculă ornată, folosită la început de capitol sau paragraf în ediţii bibliofile. LETRISM (< fr.; {s> fr. lettre „literă") s. n. Mişcare literară şi artistică iniţiată în Franţa de Isidore Isou („Introducere în noua poezie şi noua muzică", 1945), potrivit căreia poezia s-ar defini, în esenţă, exclusiv prin expresivitatea sonoră a literelor (sunetelor), îmbinate eufonic sau în chip arbitrar. LEŢCAIE s. f. v. iăscaie. LEŢCANI, com. în jud. iaşi, pe Ba-hlui; 6 389 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul L.). Creşterea bovinelor. Viticultură. Izvoare cu ape minerale, predominant sulfuroase. în satul L., menţionat documentar în 1516, se află bisericile Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1802) şi Sf. Spiridon-Rotundă, construită în 1795, în stil neoclasic, din iniţiativa soţilor Ana şi Constantin Balş, restaurată în 1924 şi pictată în 1936. Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (ante 1622), în satul Cucuteni şi biserica de lemn Naşterea Sf. loan Botezătorul (1848), în satul Cogeasca. Rezervaţia floristică şi faunistică Fâna-ţeie de la Valea lui David (c. 50 ha) cuprinde peste 500 de specii de plante, cu multe rarităţi (amărealaIRumex tuberosus, sânzianalAsperula molda-vica ş.a.). LEU1 (< lat.) s. m. 1. Mamifer carnivor din familia felidelor, de talie mare (c. 2,4 m lungime şi c. 280 kg), cu blană galbenă închisă, coadă lungă (până la c. 1 m), gheare puternice retractile (Panthera leo). Masculul are coama uneori mai închisă la culoare (chiar neagră) decât blana. în sălbă- ticie, rar ajunge să trăiască 8-10 ani, dar în captivitate ajunge până la vârsta de 35 de ani. Este un animal foarte puternic şi vorace (numit „regele animalelor"); trăieşte în grupuri (formate din 2-3 masculi şi 5-10 femele) în savanele africane şi, mai rar, în SV Asiei. Ocrotit prin lege în parcurile naţionale şi rezervaţiile din Africa Ecuatorială şi Asia de Sud-Vest. Se reproduce şi în captivitate (2-4 pui după trei luni de gestaţie). ^ L. de peşteră = mamifer carnivor fosil din familia felidelor. A trăit până în a doua jumătate a Pleistocenului şi începutul Holo-cenului în Europa şi Asia de Nord, unde s-au găsit fragmente de schelet. L. de mare = mamifer carnivor piniped, cu o coamă asemănătoare leului (1), lung de c. 3,5 m (Otaria byronia). Trăieşte în regiunile de coastă ale Ame-ricii de Sud. Leul furnicilor = insectă răpitoare cu corpul subţire şi lung de c. 4 cm (Myrmeleon formicarius). Larva insectei face o gropiţă în formă de pâlnie în nisip, unde stă ascunsă şi mănâncă insectele care cad în ea. 2. Fig. Om curajos, puternic. 3. Al cincilea semn zodiacal, între Rac şi Fecioară, corespunzând perioadei 22 iu-lie-23 august, LEU2 (< /eu1) s. m. Unitate bănească oficială a României, începând din 1867 şi » Republicii Moldova din 1993. Denumirea provine de la Lowen-taler (talerul cu figura unui leu1 pe revers), monedă de argint bătută în Ţările de Jos începând din sec. 16, ajunsă în Ţările Române şi folosită intens în circulaţie până în sec. 17, devenind apoi monedă de calcul. LEU, com. în jud. Dolj, în Câmpia Romanaţi; 5 804 ioc. (2000). Staţie de c.f. (în satul Leu). Nod rutier. Creşterea ovinelor; sericicultură. Viticultură; pomicultură (meri, pruni, piersici). Vestigii neolitice ale unei aşezări daco-ro-mane şi ale unui castru roman din sec. 2-3 (în satul Leu). în satul L. se află bisericile Sf. Dumitru (1825, refăcută în 1868-1872), Sf. Gheorghe (1810, refăcută în anii 1861-1871 şi 1925-1926), Sf. Nicolae (1825, recon- Leu1 (1) LEU 90 struită în 1913-1922) şi Maica Precista (1839, reconstruită în 1905), iar în satui Zănoaga, biserica Sf. Nicolae (1814, refăcută în 1894). LEU, Mihai (n. 1969, Hunedoara), boxer român. Primul român campion mondial la box profesionist (Hamburg, 1997, la categoria semimijlocie, versiunea WBO, în meci cu panamezul Santiago Samaniego). Retras din activitatea competiţională în urma unei accidentări la mâna stângă, s-a dedicat curselor auto din România. Preşedinte al Federaţiei Române de Box (din 2001). LEUCAS v. Lefkâs. LEUCĂ (< bg.) s. f. Piesă de lemn încovoiată, cu un capăt îmbucat în osia carului, iar cu celălalt capăt prins de loitră pe care o sprijină. LEUCEMIE (< fr. (i>; {s} leuco- + gr. haima „sânge") s. f. Boală de sânge neoplazică, acută sau cronică (mieloidă sau limfoidă), caracterizată printr-o creştere anormală, de obicei intensă, a leucocitelor (până la 500 000 pe mm3) şi prin prezenţa elementelor imature sau atipice, datorită tulburării procesului de maturaţie a acestor celule. Boala se manifestă prin anemie, febră, hemoragii, mărirea splinei şi a ganglionilor limfatici, scăderea rezistenţei la infecţii etc. Sin. leucoză, mieloză. LEUCINÂ (< fr. {i>; {s> leuco-) s. f. Aminoacid care intră în compoziţia majorităţii proteinelor animale şi vegetale; se găseşte în splină, pancreas, ganglionii limfatici, melasa sfeclei de zahăr etc. Descoperit în 1819, este unul dintre aminoacizii esenţiali pentru om. Folosit la tratarea bolilor de ficat, anemiilor şi altor afecţiuni. LEUCIP (LEUKIPPOS) (c. 460-370 Î.Hr.), filozof grec. Elev al lui Ze-non din Eleea. Considerat de Aristotel fondatorul atomismului. I se atribuie două lucrări, „Despre spirit" şi „Marele sistem al lumii", care s-au pierdut (menţionate de Teofrast). A susţinut, împreună cu Democrit, că Universul este alcătuit din atomi şi vid. LEUCIT (< fr. {i>) s. n. (MINER.) Alumosilicat natural de potasiu din grupa feldspatoizilor, incolor, alb-cenuşiu, sticlos, care cristalizează în sistemul pătratic; este folosit ca îngrăşământ datorită conţinutului ridicat în potasiu, la prepararea alauniior etc. LEUCKART [loikart], Rudolf Karl Georg Friedrich (1822-1898), zoolog german. Unul dintre pionierii parazito-logiei moderne şi ai ecologiei animale. A descris structura spongierilor, clasi- ficându-i drept celenterate. Primul care a studiat ciclurile de viaţă ale unor specii de viermi paraziţi („Paraziţii umani şi bolile pe care le provoacă"). LEUCO- ({s} gr. leukos ,,alb“) Element de compunere cu sensul „alb“, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. LEUCOBĂZĂ (< germ.) s. f. (CHIM.) Leucoderivat. LEUCOBLAST (< fr.; {s> leuco- + gr. blastos „germen") s. n. Celulă imatură din seria albă; ocupă o poziţie de tranzit între mieloblast şi promielocit. LEUCOCIDINÂ (< fr.) s. f. Sub-stanţă toxică secretată de unele bacterii patogene (streptococ, stafilococ); distruge leucocitele. LEUCOCITĂ (< fr. {i>; {s> leuco- + cito-) s. f. Celulă sangvină nucleată, cu aspect albicios, prezentă în sânge şi limfă, cu rol în apărarea organismului împotriva agenţilor infecţioşi (datorită funcţiilor de fagocitoză) şi în procesul imunitar. împreună cu eritrocitele şi trombocitele constituie elemente figurative ale sângelui. Numărul normal al I. este de 5 000-7 000 pe mm3 de sân- ge. L. sunt de mai multe feluri: granu-locite (sau neutrofile), limfocite, mono-cite, eozinofile şi bazofile. L. iau naştere în organele hematopoetice (mă- duva osoasă la adult, splină, ganglionii limfaţici şi măduva la făt), unde trec prin mai multe stadii evolutive. Sin. globulă albă. LEUCOCITOPOEZĂ (< fr.) s. f. Leucopoeză. LEUCOCITOZÂ (< fr. ) s. f. Creş-tere peste valorile normale a leucocite-ior din sânge. Poate fi fiziologică (de ex. în timpul sarcinii, în reacţii emoţionale puternice) sau patologică (mai ales în bolile infecţioase). LEUCOCITURIE (< fr.; {s> leuco- + cito- + ouron „urină") s. f. Prezenţa leucocitelor în urină, în număr mare, alterate şi grupate. LEUCODERIVAT (< fr., germ.) s. m. Substanţă organică incoloră, uşor solubilă în apă, rezultată prin reducerea unor coloranţi organici şi care, prin oxi-dare, se transformă din nou în colorantul din care a/fost obţinută. L. apare ca o etapă intermediară în procesul de vopsire a fibrelor textile cu anumiţi coloranţi. Sin. leucobază. LEUCODERMIE (< fr. {i>; {s> leuco-+ gr. derma „piele") s. f. Afecţiune cutanată, congenitală sau dobândită, caracterizată prin absenţa totală sau parţială a pigmentului melanic al pielii. V. vitiligo. LEUCOENCEFALJTĂ (< fr.; {s> leuco- + gr. enkephalos „creier") s. f. Denumire generică pentru orice afecţiune cerebrală caracterizată prin leziuni inflamatorii la nivelul substanţei albe din emisferele cerebrale şi care deter^ mină demielinizarea fibrelor nervoase şi proliferarea nevrogliei. LEUCOGRAMĂ (< fr.; {s} leuco- + gr. gramma „desen") s. f. Examen de laborator care constă în numărarea leucocitelor prezente într-un mm3 de sânge şi în stabilirea procentelor relative ale acestora. Sin. formulă leuco-citară. LEUCOM (< fr. {i>; {s> leuco-) s. n. Cicatrice opacă, albicioasă, apărută pe cornee, care duce la orbirea parţială sau totală; (pop.) albeaţă. LEUCOMETRU (< fr.; {s} leuco- + gr. metron „măsură") s. n. Fotometru cu o celulă fotoelectrică de măsură şi cu o celulă fotoelectrică de comparaţie, folosit pentru determinarea gradului de alb la materialele fibroase. LEUCOMIELITĂ (< fr.; fe} leuco- + gr. myelos „măduvă") s. f. Inflamaţie a substanţei albe din măduva spinării. LEUCOPENIE (< fr.; {s} leuco- + gr. penia „sărăcie") s. f. Scăderea sub 4 000 pe mm3 a leucocitelor din sânge. Se datorează unor infecţii cauzate de virusuri sau protozoare, malnutriţiei, anemiei etc. LEUCOPLAST (< germ.) s. n. Fâşie de pânză acoperită cu o substanţă adezivă, folosită la fixarea de piele a pansamentelor. LEUCOPLASTE (< fr. {i>) s. n. pl. Corpusculi microscopici din celulele plantelor, lipsiţi de pigmenţi. LEUCOPLAZIE (< fr.; {s} leuco- + gr. plasis „formare") s. f. Transformare patologică a unei mucoase în ţesut cornos de culoare albicioasă (ex. I. mucoasei bucale provocată de abuzul de tutun sau de o proteză dentară neajustată). LEUCOPOEZĂ (< fr. {i>; {s> leuco- + gr. poiesis „creaţie") s. f. (HIST.) Proces de formare şi de maturaţie a leucocitelor, care are loc în măduva osoasă, splină şi ganglionii limfatici. Sin. leucocitopoeză. LEUCOREE (< fr. {i}; {s> leuco- + gr. rhein „a curge") s. f. Scurgere va-ginală albicioasă, uneori purulentă, provenită dintr-o secreţie exagerată a 91 LEVAU glandelor vulvovaginale sau provocată de infecţii şi leziuni locale; (pop.) poa-lă-albă. LEUCOSAFIR (< fr. {i}; {s> leuco- + gr. sappheiros „safir") s. n. Varietate transparentă şi incoloră de corindon, utilizată ca piatră semipreţioasă. LEUCOSARCOM (< fr.) s. n. Tumoare malignă având ca punct de plecare ganglionii, splina sau amigdalele (organe leucopoetice). LEUCOTOXINĂ (< germ.) s. f. (MED.) Substanţă polipeptidică prezentă în ţesuturile inflamate, care măreşte permeabilitatea capilară şi favorizează afluxul leucocitelor. LEUCQZÂ (< fr.) s. f. (MED.) Leu- cemie, mieloză. LEUCTRA (LEUKTRA), localitate antică în Beoţia. Aici, în 371 Î.Hr., armata tebană, comandată de Epaminonda, a obţinut o victorie strălucită asupra armatei spartane conduse de regele Cleombrotos, inaugurând, pentru o scurtă perioadă, hegemonia tebană în spaţiul grec. LEUCUŢIA, Traian (1892-1977, n. sat Călacea, jud. Timiş), medic român. După studii de specializare în radiologie la Paris (1920) şi Londra (1921), se stabileşte în S.U.A. Prof. univ. la Wayne University College of Medicine. Unul dintre primii care utilizează în S.U.A. tuburi Coolidge de mare voltaj pentru producerea razelor X. Autor a numeroase studii şi articole consacrate diagnosticului radiologie al tumorilor canceroase şi în tratamentul cu raze X şi radium. LEUL (Leo), constelaţie zodiacală din emisfera boreală, situată în apropierea eclipticii. Se compune din 10 stele de mărimile 4, 3, 2, 1, dintre care cele mai strălucitoare sunt Regulus şi Denebala. Numele popular: Calul. LEUL MIC (Leo Minor), constelaţie din emisfera boreală, situată între constelaţiile Ursa Mare şi Leul. LEUNCLAVIUS, Johannes (Loewen-klan Hans) (1533-1593), istoric şi orientalist german. Autor al unei istorii a Imp. Otoman („Historiae Musulmanae Turcorum...“) care cuprinde şi informaţii din sec. 15-16 referitoare la istoria Ţărilor Române. LEURDĂ (cuv. autohton) s. f. Plantă erbacee perenă din familia liliaceelor, înaltă de 10-50 cm, având frunze ovat-lanceolate cu două nervuri paralele, flori albe grupate într-o inflorescenţă umbeliformă şi fruct-capsulă, cu o sin- Constantin Levaditi gură sămânţă în fiecare lojă (Allium ursinum); toată planta are miros de usturoi. Este răspândită în Europa. Se foloseşte ca atare în alimentaţie şi are utilizări terapeutice în medicina umană şi veterinară. LEURDEANU, familie de boieri din Ţara Românească, Mai important: Stroe L. (?-c. 1679), mare dregător. Unul dintre cei mai influenţi conducători ai facţiunii Bălenilor. Judecat pentru a fi cauzat moartea postelnicului Constantin Cantacuzino, a fost condamnat la moarte, apoi, iertat, călugărit şi trimis în surghiun la mănăstirea Snagov în timpul domniei lui Antonie-Vodă din Popeşti (1669-1672), care reprezenta partida Cantacuzinilor. Revine ulterior în viaţa politică a Ţării Româneşti. LEUŞTEAN s. m. Plantă legumicolă perenă, aromată, cu miros caracterisitc, din familia umbeliferelor, originară din regiunea mediteraneană, înaltă de 1 m, cu frunze mari, alungite, verzi-brumării, rezistentă la temperaturi scăzute (Levisticum officinale). Frunzele şi seminţele au un conţinut bogat în uleiuri eterice; se foloseşte în alimentaţie, în medicină este utilizat intern în tratarea hipertensiunii, anorexiei, bronşitei, constipaţiei etc. LEUŞTEAN, Elena (n. 1935, sat Stupini, jud. Braşov), gimnastă română. Componentă a echipei care a cucerit medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Melbourne (1956), deschizând calea performanţelor pentru gimnastica românească. LEUVEN [lovan], denumirea flamandă a oraşului Louvain. LEV (la pl. leva) (< bg.) s. n. Unitate bănească în Bulgaria. LEVADITI, Constantin (1874-1953, n. Galaţi), inframicrobiolog român. M. de onoare al Acad. Române (1926), m. al Academiei Franceze de Medicină (1928); prof. univ. la Cluj. Şef de la- borator la Institutul Pasteur din Paris. Cercetări originale în domeniul sifilisului (introducerea bismutului în terapeutică), poliomielitei („Studiu asupra poliomielitei epidemice'1), encefalitei etc. Studii privitoare la sulfamide şi antibiotice („Penicilina şi aplicaţiile sale terapeutice", „Antibiotice de origine fungică, bacteriană sau vegetală"). LEVANA (în mitologia romană), zeiţa ocrotitoare a noilor născuţi, începând din momentul ceremoniei de recunoaştere paternă a acestora. LEVANT (în it. „răsărit de soare“) 1. Denumire dată în trecut litoralului răsăritean al M. Mediterane (Asia Mică, Siria, Liban, Egipt), ocupat de musulmani şi frecventat din sec. 11 de negustori creştini. Comerţul cu L. a fost dominat de negustorii italieni (din Veneţia şi Genova în special) până la sfârşitul sec. 15, când supremaţia a trecut de partea turcilor otomani. Din iniţiativa lui Colbert a fost creată Compania Levantului (1670), companie franceză de comerţ având scopul de a controla comerţul din bazinul oriental al M. Mediterane. Şi-a încetat activitatea după 1678. 2. Regiune geografică în E Spaniei, cuprinzând provinciile Castelon de la Plana, Valencia, Alicante şi Murcia. Climat semiarid; culturi de măslini, viţă de vie. Picturi rupestre din Epipaleolitic. LEVANTIN, ultimul etaj (vârstă) al Pliocenului din România, în depozite lacustre, caracterizat prin lamelibranhia-te, gasteropode şi mamifere; uneori conţine lignit. LEVANTIN, -Ă (< fr.) adj., subst. 1. Adj. Originar din Levant, specific Levantului. 2. S. m. şi f. Locuitor din Levant; spec. negustor originar din Levant. LEVASSOR [lavasor], £mile (1843-1897), inginer şi industriaş francez. în 1886, a creat, împreună cu R. Pan-hard, societatea ce le poartă numele şi care a construit primele modele de automobile, pe baza arhetipului inventat de el. LEVATĂ (< fr.) s. f. 1. Operaţia de scoatere a mosoarelor sau a ţevilor pline de pe maşinile de semitors sau de filat; cantitatea de fir obţinută prin această operaţie. 2. Totalitatea cărţilor de joc, pe care le adună de pe masă unul dintre jucători, pe baza unei cărţi mai mari sau a unui atu. LE VAU [la vo], Louis (1612-1670), arhitect francez. Arhitect de curte al lui Ludovic XIV. Maestru al arhitecturii clasice civile, a realizat lucrări ce se dis- LEVĂNŢICĂ 92 Louis Le Vau. Cupola Colegiului celor patru naţiuni ting prin monumentalitate, gustul pentru o scenografie somptuoasă şi grija pentru comoditate (castelul de la Vaux-le-Vicomte, Colegiul celor patru naţiuni - actualul Institut âl Franţei şi o serie de reşedinţe particulare la Paris — Hotel Lambert). Lucrări de modernizare şi mărire la Luvru, Tuileries şi Versailles. La unele dintre operele sale a fost ajutat de fratele său Frangois (1613-1676). LEVĂNŢICĂ (< levantă, înv., ,,id“) s. f. Plantă perenă, spontană sau cultivată, din familia labiatelor, cu tulpini ramificate în tufă, înaltă de 30-70 cm, frunze mici, înguste şi flori albastre parfumate, grupate în inflorescenţe (La-vandula angustifolia). Florile sunt folosite în parfumerie, la extragerea unui ulei eteric şi în farmacie, ca sedativ. L^VELLER! [levleri] (< engl.) s. m. pl. Membrii unei grupări democratice republicane, apărută în anii 1645-1647, care au avut un important rol politic în timpul Revoluţiei din Anglia, fn programul lor prezentat Parlamentului (1646), cereau reforme sociale şi economice, sufragiu universal şi măsuri energice de limitare a prerogativelor regale. în 1649, din ordinul lui Cromwell, principalii lor lideri politici (John Lilburne, William Walwyn, John Willdman) au fost arestaţi, iar mişcarea a fost scoasă în afara legii. ^ LEVENŢI (LIVENJI) (< tc.) s. m. pl. (în Evul Mediu) 1. (în Ţara Românească) Mercenari moldoveni. 2. (fn Imp. Otoman) Marinari turci din flota de război, originari din Levant. LEVERKUSEN [le:vakuzan], oraş în partea de V a Germaniei (Renania de Nord-Westfalia), port pe dr. Rinului, la 12 km N de Koln; 162,3 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Ind. chi-mico-farmaceutică (uzinele „Farben- fabriken Bayer AG“, „Agfa Gevaert" ş.a.) producătoare de medicamente, filme fotografice ş.a. Metalurgie, constr. de maşini, produse textile şi alim. Parcuri. Oraşul a luat naştere în 1930 prin unificarea localităţilor Schlebusch, Rheindorf şi Steinbuchel cu oraşul Wiesdorf. Denumit după numele lui Cari Leverkus (1804-1889), a cărui fabrică de vopsea a fost preluată de „Bayer AG“. LE VERRIER [la verie], Urbain Jean Joseph (1811-1877), astronom francez. Prof. la Şcoala Politehnică din Paris. Director al Observatorului astronomic din Paris (1854-1870; 1873-1877). Studiind perturbaţiile din mişcarea planetei Uranus (1845), a descoperit prin calcul (1846), independent de J.C. Adams, existenţa celei de-a opta planete, Neptun, descoperire confirmată ulterior de astronomul german J.G. Galle. Lucrări în domeniul mecanicii cereşti. LEVERTIN [la:vrtin], Oscar Ivar (1862-1906), scriitor suedez. Prof. univ. la Stockholm. Considerat unui dintre maeştrii criticii literare suedeze. După debutul cu nuvele şi povestiri naturaliste („Dinspre ţărm", „Conflicte"), devine unul dintre principalii opozanţi ai acestui curent, adoptând o modalitate realist-psihologică („Duşmanii vieţii", „Nuvele rococo"). Lirică simbolistă de inspiraţie romantică, biblică („Legende şi cântece"). Studii critice („Teatrul şi drama sub Gustav lll“, „Poeţi şi visători", „Istoria literaturii franceze"). LEVERTOV, Denise (1923-1997), poetă americană de origine engleză. Stabilită în S.U.A. (1948). Poemele ei, de o mare claritate a expresiei, proclamă o profundă încredere în valorile umaniste („Dubla imagine", „Scara lui lacob", „învăţând din nou alfabetul"). LEVI (în „Vechiul Testament"), al treilea fiu al patriarhului lacov. Urmaşii săi formau tribul omonim, păstrător, prin excelenţă, al obiectelor şi scrierilor de cult. LEVI, Carlo (1902-1975), scriitor, pictor şi medic italian. Tablouri influenţate de avangarda franceză C.Femeia cu eşarfă", „Portretul tatălui", „Omul roşu"). Proză neorealistă evocând sudul Italiei (romanul „Hristos s-a oprit la Eboli", voi. de reportaje „Cuvintele sunt pietre", „Viitorul are o inimă antică", „S-a terminat toată mierea") sau atmosfera Romei postbelice („Ceasornicul"). Eseuri antifasciste („Frica de libertate"); memorialistică. LEVI, Rino (1901-1965), arhitect brazilian. Prof. univ. la Săo Paulo. Lucrări de orientare funcţionalistă (cinematograful şi hotelul „Ipiranga", Banca Paulistă a Comerţului, Institutul Central al Cancerului — toate în Săo Paulo). LlrVI, Sylvain (1863-1935), orientalist francez. Prof. la College de France. Unul dintre marii specialişti în studiul budismului. Lucrări privind religiile, literatura şi istoria Orientului, în special a Indiei. LEVIATAN (< fr. {i}) s. n. (IND. TEXT.) Agregat cu funcţionare continuă pentru spălarea industrială la cald a lânii brute, în scopul îndepărtării sărurilor minerale, a grăsimilor şi a impurităţilor mecanice aderente. LEVIATAN (LEVIATHAN) (în „Vechiul Testament"), monstru marin fabulos, stăpân al oceanului, simbol al colosalului şi al puterii răului. Cu o constituţie complexă şi o forţă extraordinară. Era căptuşit cu zale, avea spinarea din scuturi solzoase şi scotea flăcări pe gură şi fum pe nări. Nici o armă nu-l putea atinge, fiind impenetrabil. Mişcările lui provocau clocotul mării şi lăsau urme adânci. în epoca creştină este considerat una dintre ipostazele diavolului. LEVl-CIVITA, Tullio (1873-1941), matematician italian. Prof. univ. la Pa-dova şi Roma. Persecutat de fascişti (din 1938). Contribuţii la geometria diferenţială şi teoria relativităţii. împreună cu Gregorio Ricci-Curbastro (1853-1925), a pus bazele calculului diferenţial absolut („Metode de calcul diferenţial absolut şi aplicaţiile lor"). Autor, împreună cu U. Amaldi, al tratatului „Mecanică raţională". LEVIER (< fr.) s. n. 1. (TEHN.) Bară rigidă care basculează în jurul unui punct de sprijin şi este folosită pentru a ridica greutăţi. 2. Tijă de comandă a unui mecanism. 3. (Fig.) Ceea ce serveşte la ridicarea, la depăşirea unui obstacol, a unei rezistente. 4. (FIN.) Efect de I. = efectul pozitiv al finanţării unei întreprinderi şi prin recurgerea la credite, asigurân-du-se astfel o rată a rentabilităţii financiare mai mare a capitalului faţă de situaţia în care nu s-ar fi apelat la credite; altfel spus, banii împrumutaţi produc un profit mai mare faţă de dobânda care trebuie plătită. 5. (FIZ.) Corp rigid care se poate roti în jurul unei axe şi asupra căruia acţionează două forţe, una motrică şi alta de rezistenţă. 93 LEVSKI LEVIGA (< fr., lat.) vb. I tranz. A transforma un material în pulbere fină, prin fărâmiţare în apă sau în alt lichid, urmată de o sedimentare fracţionată. LEVIGARE (< feviga) s. f. Acţiunea de a leviga. ♦ Fenomen de transport în apa freatică a substanţelor din sol, manifestat în condiţiile unui exces de apă care s-a infiltrat vertical. LEVI-MONTALCINI, Rita (n. 1909), neurobiolog italian. Stabilită în S.U.A. (1947). Prof. la Univ. din Saint Louis. Cercetări asupra mecanismelor de reglare a creşterii celulelor nervoase, în urma cărora a descoperit substanţa necesară dezvoltării normale a sistemului nervos (NGF—/Verve Grouth Factor). A publicat lucrarea „Elogiul imperfecţiunii", satiră a cercetărilor şi a experienţei sale de viaţă. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1986), împreună cu S. Cohen. LEVINAS, Emmanuel (1906-1995), filozof francez de origine lituaniană. Comentator al filozofiei lui Husserl („Teoria intuiţiei în fenomenologia lui Husserl*1) şi Heidegger („Descoperind existenţa împreună cu Husserl şi Heidegger11). LEVINE [livain], James (n. 1943), dirijor şi pianist american. Debutează la 10 ani. Din 1975, devine dirijor prin- Rita Levi-Montalcini Claude Lâvi-Strauss cipal la Metropolitan Opera din New York, apoi director artistic. Repertoriu liric foarte amplu (operă italiană, germană, franceză). LEVINŢA, Doina (n. 1939, Bucureşti), scenograf şi designer român. A creat costumele şi scenografia unor spectacole de varietăţi realizate la Televiziunea română de soţul său Al. Bo-căneţ. Scenografie de film („Profetul, aurul şi ardelenii", „Ultima noapte de dragoste") şi teatru. Creatoare de modă, cu numeroase prezentări de colecţii în ţară şi străinătate. LEVIRAT (< lat. levir „fratele soţului") s. n. Obicei practicat la mai multe popoare, în special la evrei, conform căruia fratele mai mic era obligat să o ia în căsătorie pe văduva fratelui mai mare în cazul în care acesta nu avusese moştenitori de sex masculin la moartea sa, copiii născuţi din această căsătorie fiind consideraţi ai fratelui defunct. LIrVI-STRAUSS [levi-stro;s], Claude (n. 1908), antropolog francez de origine belgiană. Prof. la College de France şi la Săo Paulo. întemeietorul structuralismului în etnologie. Bazat pe structuralismul lingvistic şi ştiinţa comunicării, a analizat miturile, totemismul, modul de gândire, raporturile de rudenie din societăţile primitive, a stabilit modele cu ajutorul cărora a explicat formarea şi evoluţia deprinderilor în cadrul relaţiilor sociale. Cercetări de antropologie în Amazonia. Lucrări: „Gândirea sălbatică", „Antropologia structurală", „Structurile elementare ale înrudirii", „Crudul şi coptul", „Mitologice", „Totemismul azi". LEVIT (< fr.; cuv. ebr.) s. m. (în „Vechiul Testament") Membru al tribului lui Levi, din care se recrutau, la vechii evrei, preoţii, având funcţii administrative, juridice şi muzicale. LEVITAN, Isaak Nici. (1860 sau 1861-1900), pictor peisagist rus. Membru al grupării peredvijnicilor; influenţat de Şcoala de la Barbizon. Imagini ale naturii ruse („Zi de toamnă", „Sokol-niki", „Crângul de mesteceni", „Martie", „Lacul"), pictate într-o gamă luminoasă. Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. LEVITAŢIE (LEVITAŢIUNE) (< fr.; {s} lat. levitas „uşurinţă") s. f. Capacitate de ridicare corporală în aer sau de a ridica diverse corpuri prin puterea voinţei, fără mijloace mecanice, atribuită mai ales unor fiinţe mitice, yogini, sfinţi, asceţi. O serie de doctrine re- ligioase susţin că această stare poate fi atinsă prin consecvenţa credinţei şi exerciţiu ascetic. LEV|TĂ (< fr.) s. f. 1. Model vechi de rochie largă şi foarte lungă. 2. Un fel de redingotă lungă, purtată de bărbaţi la sfârşitul sec. 18. LEVITICUL (în „Vechiul Testament"), a treia carte din Pentateuh. Atribuită lui Moise, conţine legi rituale şi continuă nararea întâmplărilor prin care a trecut poporul lui Israel în Sinai. O atenţie deosebită este acordată căsătoriei şi castităţii, sfinţeniei în viaţa de fiecare zi şi atitudinii poporului lui Israel faţă de poruncile lui Dumnezeu. LEVIŢCHI, Leon (1918-1991, n. Edi-niţa, jud. Hotin), anglist român. Prof. univ. la Bucureşti. Autor de manuale, gramatici normative, dicţionare şi metodici de traducere. Exeget („Studii shakespeariene") şi traducător din W. Shakespeare (coordonator al ediţiei „Opere complete"), J. Swift, U. Sinclair ş.a.; antologii de poezie engleză şi americană. LEVKÂS v. Lefkâs. LEVKOSIA v. Nicosia. LEVOGIR, -Ă (< fr.; (s> lat. laevus „stâng" + gyro „a învârti") adj. (FIZ.; despre o substanţă optic activă) Care roteşte planul de polarizare a luminii spre stânga (pentru observatorul către care se propagă lumina). V. şi dex-trogir. LEVRIER (< fr.) s. m. Rasă de câini pentru vânătoare, foarte rapizi, longilini, cu înălţimea de 80 cm, pântece supt şi picioare lungi, botul alungit şi gură amplă. Are mai multe varietăţi: greyhound, sloughi, barzoi şi afghan. LEVSKI, Vasil (1837-1873), om politic bulgar. Unul dintre conducătorii luptei de eliberare naţională. Participant la organizarea Comitetului central revo- Vasil Levski LEVST1K 94 luţionar bulgar (creat la Bucureşti în 1870). S-a pronunţat pentru instaurarea în Bulgaria a unei republici. Prins de turci, în 1872, L. a fost spânzurat la Sofia. LEVST1K, Fran (1831-1887), scriitor sloven. Poezii epice, erotice („Poeziile Toniei“) şi satirice („Cavalcadă în Par-nas“). Povestiri („Martin Krpan“), teatru satiric („Boier şi slugă“). LEVULJC (< fr.) adj. Acid ~ = acid organic derivat din levuloză sau din alte monozaharide prin tratarea lor cu acizi diluaţi. LEVULOZĂ (< fr. ; de la n. pr. W.J. Lewis) s. f. (CHIM.) Substanţă lichidă, galbenă sau brună, toxică, în special vezicantă, insolubilă în apă, solubilă în majoritatea solvenţilor organici. Se obţine prin acţiunea acetilenei asupra triclorurii de arsen, în prezenţa clo-rurii de aluminiu. Folosită ca substanţă toxică de luptă. LEWITT [lu:it], Sol (n. 1928), pictor şi sculptor american. Exponent al artei minimale şi conceptuale, consideră că arta este o idee şi nu un obiect („5 Părţi de piese «cuburi deschise» în formă de cruce“). LEXEM (< fr., it.) s. n. Unitate de bază a lexicului, care conţine o semnificaţie autonomă. Sin. semantem. LEXIC (< fr.) s. n. Vocabular. LEXICAL, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine lexicului, privitor la lexic. LEXICOGRAF, -Ă (< fr., it.) s. m. şi f. Specialist în lexicografie; persoană care se ocupă cu întocmirea dicţionarelor. LEXICOGRAFIE (< fr. gr. lexikon „dicţionar" + logos „studiu") s. f. Disciplină a lingvisticii care studiază lexicul unei limbi în evoluţia sa diacronică sub aspectele sale sincronice. în primul caz se urmăreşte stabilirea etimologiei unui cuvânt sau analizarea schimbărilor de sens intervenite în timp. în al doilea caz se are în vedere raportul dintre cuvânt şi semnificaţia sa, o atenţie specială fiind acordată sinonimiei, polisemiei, analizei structurale a lexicului şi a elementelor sale componente. LEXICON (< lat., fr.) s. n. 1. Dicţionar. 2. Enciclopedie (dintr-un anumit domeniu de specialitate). LEXICONUL DE LA BUDA, nume sub care este cunoscut „Lesiconul ro-manesc-latinesc-unguresc-nemţesc", apărut la Buda în 1825. Elaborat de reprezentanţi ai Şcolii Ardelene (început de S. Micu, principalii autori au fost: P. Maior, I. Cornelii, V. Coloşi, 1. Teodorovici ş.a.). Marchează începutul lexicografiei româneşti moderne (are c. 10 000 articole-titlu şi conţine indicaţii etimologice), pe care a influenţat-o în sens latinizant. LEXINGTON [leksiqten] 1. Oraş în E S.U.A. (Kentucky); 239,9 mii loc. (1996). Aeroport. Piaţă agricolă. Ind. automobilelor, electrotehnică, a tutunului, textilă (lână), a mobilei şi alim. Universităţile Transylvania (1780) şi Kentucky (1865). Fundat în 1775. 2. Oraş în NE S.U.A. (Massachusetts), la 16 km NV de Boston; 29,0 mii loc. (1990). Ind. poligrafică. Universitate (1779). Aici a avut loc ia începutul Războiului pentru Independenţa Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783) prima ciocnire armată (19 apr. 1775) între miliţia cetăţenească americană şi trupele engleze. LEYDA v. Leiden. LEYDIG [Ijdik], Franz (1821-1908), fizioiog german. Prof. univ. la Tubingen şi Bonn. A descoperit celulele din ţesutul interstiţial şi glandele din mezone-frosul vertebratelor şi celulele mucoase din epiteliul peştilor, care-i poartă numele („Manual de histologie a omului şi a animalelor", „Celulă şi ţesut"). LEYTE {leite], insulă în partea de E a arh. Filipine, între ins. Samar la N şi ins. Mindanao la S; 8,0 mii km2; 195 km lungime şi 72 km lăţime max. Oraşe pr.: Tacloban, Maasin, Caridad. Relief vulcanic cu alt. max. de 1 349 m (Mt. Cancajanang). Climat subecuatorial, cu 2 000 mm precipitaţii anual. Păduri tropicale. Cocotieri, trestie de zahăr, porumb. Pescuit. în golful L. şi în str. San Bernardino şi Surigao s-a desfăşurat una dintre cele mai mari bătălii aeronavale din Pacific (23-26 oct. 1944), în care forţele armate americane le-au înfrânt pe cele japoneze. La L. au fost folosite pentru prima oară de către japonezi avioanele kamikaze. LEZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A răni. ♦ Fig. A jigni, a ofensa. 2. A aduce (cuiva) un prejudiciu. LEZAMA LIMA, Josâ (1910-1976), scriitor cubanez. Personalitate proeminentă a literaturii latino-americane. Fondator al revistei „Origines" (1944-1958), cu un rol important în cultura hispano-americană. Lirică ermetică, delirant suprarealistă („Moartea lui Narcis", „Dador"). Romanul „Paradisul" — capodoperă a literaturii latino-americane —, în stil baroc, caracterizat prin inventivitate verbală şi construit pe numeroase planuri alternante de semnificaţie (de la erotism şi magie, la mitologie şi autobiografie), dezvăluie un univers poetic de o riguroasă coerenţă. LEZIUNE << fr.; (s> lat. laesio „rană") s. f. 1. Alterarea structurii unui ţesut sau organ provocată de diferiţi agenţi fizici (arsuri, degerături), chimici (acizi sau baze tari), infecţioşi, tumorali etc.; rană. 2. (DR.) Prejudiciu material suferit de o parte dintr-un contract ca urmare a unei disproporţii vădite între valoarea prestaţiei la care s-a obligat şi valoarea prestaţiei pe care ar urma s-o primească în schimb. LEZMAJESTATE (< fr.) s. f. (DR.; în ţările monarhice) Crimă care constă în ofense aduse persoanei monarhului. LHASA, oraş în V Chinei, centrul ad-tiv al reg. autonome Xizang Zizhiqu (Tibet), situat pe râul omonim (afl. stg. al fl. Yarlung Zangbo/Brahmaputra), la 3 606 m alt.; 106,9 mii loc. (1990). L’HOSPITAL 96 Lhasa. Palatul Aeroport. Reparaţii mecanice. Ind. de prelucr. a metalelor şi. a lemnului, chimică, textilă, a pielăriei-şi alim. Produse de artizanat. Important centru religios al lamaismului. Monumente: templele Jokhang (sec. 7) şi Norbulingka (1755), mănăstirile Samye (sec. 8), Rmeru (sec. 9), Ganden (1409), Dre-pung (1414-1416), Sera (1417-1419); palatul Potala (reconstruit în sec. 17), reşed. lui Dalai Lama din sec. 9 până în 1959 (azi muzeu). L’HOSPITAL [lopital], Guillaume Fran9ois, marchiz d© Sainte-Mesme (1661-1704), matematician francez. Autorul primului manual de calcul diferenţial („Analiza infiniţiilor mici pentru interpretarea liniilor curbe“), precum şi al unei teoreme, care-i poartă numele, din analiza matematică. LHOTE [lot], Andrâ (1885-1962), pictor, critic de artă şi estetician francez. Iniţial adept al fovismului, a evoluat spre cubism. Opera sa, lucidă, intelectualistă, caută să integreze într-un mod absolut forma, lumina, spaţiul, mişcarea şi sensibilitatea („Femeie la oglindă", „Leda“, „Rugby"). Lucrări despre artă („Tratat despre figură", „Tratat despre peisaj"); teoretician al cubismului („Scrieri despre pictură"). LHOTSE [Iote], vârf în M-ţii Hima-laya, la graniţa dintre Nepal şi China (Tibet), la SE de vf. Chomolungma/ Everest. Alt.: 8 501 m. Cucerit la 18 mai 1956 de membrii expediţiei elveţiene, Ernest Reiss şi Fritz Luchsinger. Li, simbol chimic pentru litiu. LI (în mitologia chineză), stăpânul focului; a contribuit la despărţirea Cerului de Pământ. Reprezentat călare pe un tigru. LI (Yl), dinastie de regi (1392-1897) fondată de Li Song-gyo, şi împăraţi (1897-1910), întemeiată de Kojong în Coreea. înlăturată de la putere prin anexarea Coreii de Japonia. LIA, lac glaciar în masivul Retezat, în căldarea Bucurei; 1,3 ha; ad. max.: 4,3 m. LIADOV, Anatoli Konstantinovici (1855-1914), compozitor, dirijor şi pedagog rus. Elev al lui Rimski-Korsakov. Prof. la Conservatorul din Sankt-Petersburg. Cercetări de folclor. Creaţie rezervată pianului („Lacul fermecat", „Baba-laga", „Kikimora") şi orchestrei (poeme simfonice). Miniaturist de vocaţie, lucrări pline de colorit şi farmec. LIANĂ (< fr.) s. f. Nume dat plantelor cu tulpini foarte lungi, flexibile, căţărătoare, răspândite în pădurile tropicale (ex. vanilia), unde pot ajunge la peste 100 m; în România unele specii cresc spontan (ex. iedera, curpenul) sau se cultivă ca plante ornamentale (ex. caprifoiul, viţa sălbatică) ori tehnice (ex. hameiul). LIANG, numele a două dinastii chineze. Mai importantă este dinastia L. cu capitala la Nanjing, întemeiată de Xiao Yan în 502, înlăturată în 557. LIANG KAI (LEANG K’AI) (c. 1140- c. 1210), pictor chinez din timpul dinastiei Song. Călugăr budist. Lucrări în tuş, inspirate din principiile budismului Zen, de mare expresivitate şi o simplitate extremă, cu deosebită putere de evocare, concentrându-se asupra portretului („Portretul imaginar al poetului Li Bai", „Un nemuritor"). LIANT (< fr.) s. m. 1. Material fluid sau adus în stare fluidă, întrebuinţat pentru a lega între ele particulele unui aglomerat organic sau mineral (aflat sub formă de granule, fâşii etc.) prin formarea unei pelicule fine care se solidifică ulterior (ex. ipsosul, cimentul, asfaltul etc.); aglomerant. & L. aerian = I. care se întăreşte în prezenţa aerului. L. hidraulic = I. care se întăreşte în prezenţa apei, iar după întărire rezistă la acţiunea acesteia. 2. (POLIGR.) Lichid vâscos conţinând în suspensie colorantul cu care formează cerneala de tipar. 3. (IND. TEXT.) Substanţă folosită în soluţii sau dispersii la fixarea pigmenţilor coloranţi fără afinitate pentru fibră. LIANYUNGANG, oraş în E Chinei (Jiangsu), la 195 km ENE de Xuzhou; 354,1 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Piaţă agricolă. Ind. constr. de maşini, de prelucr. a metalelor, chimică, textilă şi alim. LIAO (945-1125), dinastie chineză care a stăpânit Manciuria şi o mică parte din NE Chinei. A fost fondată de kitani, care au adoptat denumirea chinezească de L. în urma războaielor pe care dinastia Sung le-a purtat în N Chinei, a fost înlăturată de la putere şi înlocuită cu dinastia Chin. LIAODONG 1. Golf în NV Mării Galbene, între ţărmul continental şi pen. Liaodong, parte a G. Bohai. Lungime: 220 km; lăţime max.: 175 km; ad.: 10-50 m. 2. Peninsulă în NE Chinei, între G. Coreii (la E) şi L. (1) la V. Supr.: 53 mii km2. Lungime: 225 km; lăţime max.: 130 km. Relief colinar, alcătuit din formaţii nisipoase, cuarţife-re, cristaline, bazalte etc., cu alt. max. de 1 132 m. Porumb. Pescuit. Oraşe pr.: Haicheng, Dandong, Wafangdian, Dalian. LIAO HE (XILIAO HE), fluviu navigabil în NE Chinei; 1 345 km. Izv. de pe pantele de E ale M-ţilor Guangtou-shan şi se varsă în G. Liaodong al Mării Galbene, la N de Yingkou. Resurse hidroenergetice. Navigabil pe 645 km, în aval de Shuanliar. LiAONING, provincie în NE Chinei, la graniţa cu R.P.D. Coreeană; 145,7 mii km2; 41,1 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Shenyang. Expl. de cărbuni, min. de fier, bauxită, şisturi bituminoase. Mare bază a ind. grele. Cereale, sfeclă de zahăr, bumbac, soia, in, tutun. Creştere intensivă a animalelor. LIAOYANG, oraş în NE Chinei (Liaoning), pe râul Taitzu (afl. stg. al râului Hun), la 50 km SSV de Shenyang; 492,6 mii loc. (1990). Nod 97 LIBAN feroviar. Expl. de cărbuni şi min. de fier. Ind. constr. de maşini, metalurgică, textilă (in şi bumbac), a cimentului şi alim. Centru agricol (soia, mei, bumbac, fructe). Capitala Manciuriei (1615-1625). LIAOYUAN v. Shuangiiao. LIAPUNOV 1. Aleksandr Mihailovici L. (1857-1918), matematician şi meca-nician rus. Prof. univ. ia Harkov. Cercetări fundamentale în problema stabilităţii soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale (cu aplicaţii în statică şi dinamică), în teoria potenţialului newtonian şi în teoria probabilităţilor („Problema generală a stabilităţii mişcării"). 2. Serghei Mihailovici L. (1859-1924), pianist şi compozitor rus. Frate cu L. (1). Discipol al lui Balakirev. Prof. la Conservatorul din Sankt-Petersburg. Aparţine generaţiei epigonilor „Grupului celor cinci". Atras de folclor şi orientalism. Lucrări pentru pian şi orchestrale, influenţate de Liszt şi Balakirev. LIAQUAT AU KHAN, Nawabzada (1895-1951), om politic pakistanez. Secretar general al Ligii musulmane (1936-1947). Alături de Mohammed Aii Jinnah, a condus lupta pentru independenţa ţării. Primul prim-min. al Pakistanului (1947-1951). A promovat o politică de reconciliere cu india, motiv pentru care a fost asasinat de fanatici religioşi. LIASIC, denumire dată Jurasicului inferior caracterizat prin amoniţi, be-lemniţi, lamelibranhiate, brahiopode etc. LIAZE (< fr. {i}) s. f. pl. (BIOCHIM.) Clasă de enzime având un rol esenţial în celulă, prin catalizarea proceselor de sinteză ale compuşilor organici, pe baza energiei furnizate de diverse molecule ce pot ceda energie (ex. ATP). L! BAI (LI TAIBO, LI TAI-PE) (c. 701-762), poet chinez din timpul dinastiei Tang. Considerat unul dintre Li Bai principalii reprezentanţi ai liricii chineze. Spirit nonconformist; supranumit de contemporani „nemuritorul coborât din cer“. Cântăreţ delicat al naturii, al dragostei şi al vinului, critic al moravurilor nobilimii, a alternat atitudinea euforică şi cea elegiacă în versuri simple şi sugestive, amintind de poezia populară, în imagini de o rară plasticitate şi armonie. LIBAN, Republica ~ (AI-JumhurTyah al-Lubnânîyah), stat în Asia de Sud-Vest (Orientul Apropiat), cu ieşire largă (240 km) la ţărmul oriental al M. Mediterane; 10,4 mii km2; 3,86 mii. loc. (1997). Limba oficială: araba. Religia: islamică (şiiţi 34%, sunniţi 21,3%, druzi 7%), creştină (catolici 25,1%, ortodocşi 11,7%, protestanţi 0,5%). Capitala: Beirut (Bayrut, Beyrouth). Oraşe pr.: Tripoli (Ţarăbulus ash Sham), JGniyah, Zahlah (Zahle), Şaydă (Sidon), Şur (Tyre). Este împărţit în 5 guvernorate (muhafazats) şi, separat, capitala. Relieful cuprinde două lanţuri muntoase paralele cu ţărmul M. Mediterane: M-ţii Liban (Jabai Lubnăn) alcătuiţi din şisturi cristaline (3 083 m vf. Qurnat as-Sawdă‘, alt. max. din ţară) şi M-ţii Antiliban (Jabal ash-Shaykh) cu masivul Hermon (2 814 m). Ei închid depr. fertilă Bekâa, drenată de râurile Orontes şi Litani. Câmpie îitoraîă îngustă. Climă mediteraneană, cu temp. ridicate şi precipitaţii medii (760-1 000 mm/an în reg. montană şi 380-640 mm/an în depr. Bekâa). Păduri restrânse în M-ţii Antiliban (7,8% din supr. ţării) şi vegetaţie de stepă în depr. Eekâa. Faună relativ săracă. Economia, afectată de îndelungatul război civil (1975-1990), este într-o puternică revenire. Predomină comerţul, finanţele, turismul şi serviciile care contribui3 cu 48% la crearea PNB şi deţin 5S% din populaţia activă. Mici exploatări de sare, gips şi roci de constr. Industria prelucrătoare, diversificată, produce (1995): energie electrică (5,57 md. kWh), rafinează petrol din import, ciment (3,47 mii. t), îngrăşăminte fosfatice, hârtie, ţesături de bumbac şi lână, produse alim. (uleiuri vegetale, în special de măsline — 5 mii t, 1996, zahăr, conserve, produse lactate, bere — 130 mii hl, 1990, vin — 310 mii hl, 1996). Venituri importante din transportul de petrol prin conducte şi turism. Agricultura participă cu 4% la formarea PNB şi deţine 14% din populaţia activă. Se cultivă 29,9% din supr. ţării atât cu cereale (grâu, porumb, orez), cartofi (320 mii t, 1996), sfeclă de zahăr (235 mii t, 1996), legume (tomate, cas- traveţi, ceapă, leguminoase). Plantaţii de viţă de vie (350 mii t struguri, 1996), tutun, măslini (85 mii t, 1996), citrice (364 mii t, 1996, mai ales lămâi), bananieri, arbori fructiferi (mai ales meri, peri, piersici şi caişi). Se cresc mai ales (mii capete, 1996): ovine (246), caprine (425), bovine şi porcine. Pescuit intens de bureţi şi peşte. C.f.: 222 m (1994). Căi rutiere: 6,36 mii km (din care 6,04 mii km asfaltate). Flota comercială maritimă: 285 mii t.d.w. Porturi pr.: Beirut şi Tripoli. Turism: 410 mii turişti străini (1995). Principalele obiective turistice: capitala Beirut cu marea moschee Djami al-Kebir (sec. 13) şi moschea Djami al-Seraya (sec. 16), clădirea Parlamentului şi împrejurimi pitoreşti (staţiunile climaterice şi turistice Souk el Gharb, Aley, Adjeltouan, Am Sofar, apeductul roman Zebeide); vestigii feni-ciene, elenistice şi romane la Byblos (azi Jubayl), Ba'albek, Sidon (azi Şaydă), Tyre (azi Şur); oraşul Tripoli (Ţarăbulus ash Sham) şi împrejurimile (castelul Akkar, templul Sfire, staţiunea Sir); pădurile de cedru din M-ţii Li^an şi Antiliban ocrotite în 4 parcuri naţionale şi mai multe rezervaţii naturale. Moneda: 1 liră libaneză = 100 piastres. Comerţ de tranzit dezvoltat (rezervele de aur se ridică la 9,22 mii. uncii, 1995). Export (1995): produse reexportate (27,7%), hârtie (21,8%), animale vii şi produse animaliere (14,5%), maşini şi echipament de transport (9,5%). Pr. parteneri: Emiratele Arabe Unite (28,8%), Arabia Saudită (11,2%), Siria (8,5%), Franţa. Import (1995): maşini, utilaje şi echipamente de transport (27%), metale şi produse metalice (9,8%), combustibili (8,8%). Pr. parteneri: Italia (13%), S.U.A. (10,6%), Germania (8,4%), Franţa. — Istoric. Centru al expansiunii feniciene, în L. s-au dezvoltat oraşe-stat puternice, cum ar fi Tir (Tyre), Sidon, Byblos, Ugarit. Stăpânit de egipteni, asirieni (sec. 8 î.Hr.), babiloneni (605 Î.Hr.), perşi (539 î.Hr.), macedoneni (333 Î.Hr.), romani (64 Î.Hr.) şi de bizantini (395 d.Hr.). După cucerirea arabă (636), în regiune s-au aşezat comunităţi musulmane ale disidenţilor şiiţi şi druzi şi grupuri creştine-maronite, în timp ce pe litoral s-au format principate beduine sunnite. Sub dominaţia cruciaţilor (sec. 12-13), a intrat sub stăpânirea otomanilor (1516), existând însă încercări de obţinere a autonomiei, datorate unor dinastii druze (1585-1635 şi 1833-1840). Ca urmare a intervenţiei Franţei (1860) în conflictul dintre burghezia maronită LIBAN 98 şi autorităţile otomane este creată (1861), cu statut de guvernorat autonom creştin, provincia Mont-Liban, iar Beirutul devine porto-franco şi principalul centru financiar şi economic al regiunii. După primul război mondial, în urma destrămării Imp. Otoman, L., împreună cu Siria, este administrat (1920-1943) de Franţa sub mandatul Societăţii Naţiunilor. în 1926, L. se Beirut (Bayrut) — capitala 18 Al-Bîqă* 4 280 Jabal Lubnăn 1 950 Al-Janub 2 001 An-NabaţTyah — Ash-Shamăl 1 981 separă de Siria, iar după izbucnirea celui de-al doilea război mondial, la 22 nov. 1941, se proclamă republică independentă (primul guvern naţional se constituie la 22 nov. 1943), rămânând însă, până în dec. 1946 sub ocupaţia trupelor anglo-franceze. Prin Constituţia din 1943 se prevedea o proporţie fixă de reprezentare în Parlament (la 6 creştini, 5 musulmani), şeful 474 870 Beirut (Bayrut) 203 520 Zahlah (Zahle) 833 055 B'abdă 249 945 Şaydă (Sidon) — An-NabaţTyah 364 935 Ţarăbulus ash Sham (Tripoli) statului era creştin, prim-min. — musulman sunnit şi preşedintele Parlamentului — musulman şiit. Creşterea din punct de vedere demografic a musulmanilor a rupt fragilul echilibru comunitar. L. a intrat în Liga arabă (1945) şi a obţinut recunoaşterea independenţei de către Franţa (1946). L. participă la primul război arabo-israelian (1948-1949). Deşi cunoaşte o puternică dezvoltare economică, tensiunile de natură politică, socială, economică şi religioasă au culminat cu o revoltă populară, care a adus la putere un nou regim (1958), condus de Camille Chamoun; acesta a solicitat intervenţia puşcaşilor marini ai S.U.A., în vederea consolidării regimului său. Accentuarea neînţelegerilor interne pe fondul pătrunderii refugiaţilor politici palestinieni a provocat izbucnirea unui război civil (1975) între facţiunile creştine şi musulmane. l-a urmat intervenţia militară siriană (1976) şi ingerinţe din partea statului Israel, care, în 1982, a invadat L. până la Beirut; în 1985 acesta s-a retras şi a ocupat un important teritoriu în S L. (1 200 km2), încurajând crearea miliţiilor creştine în această parte a ţării. Confruntările pe întregul teritoriu (într-un singur an — 1975-1976 — s-au înregistrat 60 000 morţi, 170 000 răniţi, 600 000 de refugiaţi şi distrugeri de 20 miliarde de dolari) s-au cronicizat, făcând din L. cel mai complex focar de conflict din Orientul Mijlociu, în ciuda prezenţei în L. a unei Forţe arabe de menţinere a păcii, precum şi a unei Forţe interimare a Naţiunilor Unite. Proclamarea celei de-a doua republici (21 sept. 1990) şi intervenţia mai hotărâtă a Siriei au dus la restabilirea unui echilibru în viaţa politică şi economică a ţării, ceea ce a permis trecerea treptată la reconstrucţia ei. Sub control israelian a 35° 36“ DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii (Muhafazats) Suprafaţa Populaţia Capitala sau Guvernorate (km2) (1970) 99 2-WVY LIBERALIZA mai rămas un teritoriu din S ţării (fâşie de siguranţă), folosită adeseori ca bază de gherilele palestiniene. în mai 2000, formaţiunile paramilitare proisraeliene au intrat în disoluţie, armata israeliană retrăgându-se în cadrul frontierelor oficiale. Republică parlamentară conform Constituţiei din 23 mai 1926, în care activitatea legislativă este exercitată de un Parlament unicameral, Adunarea Naţională, în care numărul de locuri este împărţit în mod egal între creştini şi musulmani. Activitatea executivă este exercitată de un cabinet ales de preşedinte şi de Adunarea Naţională. 2. Munţii (Jabal Lubnăn), culme muntoasă în SV Asiei (Liban), paralelă cu ţărmul M. Mediterane. Lungime: 240 km; lăţime max.:. 45 km. Alt. max.: 3 083 m (Qurnat as-Sawdă’). Alcătuiţi din şisturi cristaline. Depr. Bekâa (Al-Biqă‘) îi desparte de M-ţii Antiliban şi Hermon. Păduri de cedri. Minereuri polimetalice. LIBANEZ, -Ă (< fr.; n. pr. Liban) s. m. şi f. adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Libanului. De religie islamică şi creştină. ♦ Persoană care aparţine acestui popor. 2. Adj. Care aparţine Libanului sau libanezilor, care se referă la Liban sau la libanezi. LIBANIOS (314-393), sofist şi retor grec. Prof. de retorică la Constanti-nopol, Niceea, Nicomedia (340-349). Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai culturii antice a Răsăritului („Studii", „Exerciţii de elocinţă"). Corespondenţa sa impunătoare, monument al Antichităţii, a constituit un model de formă artistică şi de eleganţă retorică şi stilistică. LIBARCĂ (< bg.) s. f. Gândac, mai ales nocturn, din ordinul ortopterelor, de culoare brună-roşcată, care trăieşte mai ales în bucătării (Blatta germanica)', şvab. LIBAŢIE (< fr., lat.) s. f. (în practicile religioase din Antichitate) Act ritual constând din umplerea unei cupe cu vin, untdelemn sau lapte, din gustarea şi apoi din vărsarea ei ca un omagiu adus divinităţii; p. ext. închinarea paharului în cinstea cuiva la ospeţe. LIBBY [Ijbi], Willard Frank (1908— 1980), chimist american. Prof. univ. la Chicago şi Los Angeles. A elaborat (1948) metoda de determinare a vârstei materialelor organice, bazată pe dozarea izotopului carbon 14, larg folosită în special în arheologie, antropologie şi geologie. Pentru datarea apei, a vinului şi a produselor agricole fosile Willard Frank Libby a utilizat tritiul. Premiul Nobel pentru chimie (1960). LIBELULĂ (< fr.; {s} lat. libella „nivelă") s. f. Insectă din ordinul Odonata; are abdomenul lung şi subţire, capul mare, cu ochi foarte mari şi două perechi de aripi membranoase cu numeroase nervuri; calul-dracului sau ca-lul-popii (ex. Libellula depressa, Lestes fusca). Larvele ei trăiesc în apă, printre plante. LIBER1 (< fr. lat.) s. n. Ţesut conducător al plantelor superioare, format din vase, celule anexe, parenchim şi uneori fibre. Prin I. circulă seva elaborată. LIBER2, -Ă (< fr., lat.) adj. I. 1. Ca-re se bucură de libertate. ♦ Independent, neatârnat, autonom; neîngrădit. -O Oraş I. = oraş cu statut juridic propriu de independenţă, recunoscut printr-un tratat şi cu un regim internaţional special de demilitarizare. (EC. POL.) L. concurenţă v. concurenţă. 2. Care are posibilitatea de a acţiona după voinţa sa. ♦ (Despre părţi ale corpului) Nestânjenit, neîmpiedicat în mişcări. 3. (Despre acţiuni) Care nu este supus nici unei restricţii. Traducere /. = traducere care redă conţinutul textului tradus, fără a respecta riguros originalul. -O Liber-profesionist = persoană care practică o profesiune fără a fi angajat, pe baza unui contract de muncă, într-o instituţie sau întreprindere. II. 1. Neangajat (într-o acţiune); disponibil. 2. Neocupat, gol. 3. Degajat, natural. ^ Expr. A vorbi liber = a ţine un discurs, o prelegere etc. fără a avea textul în faţă. (A vedea) cu ochiul liber = (a vedea) fără ajutorul unui instrument optic. Desen I. = desen (artistic) efectuat fără ajutorul unui instrument. 4. (MAT.) Termen I. = expresie dintr-o ecuaţie care nu conţine necunoscute (de obicei se aranjează în partea dreaptă a semnului egal). Nu- măr l. de pătrate = număr întreg care nu se divide prin pătratul unui număr prim. LIBER şi LIBERA v. Liber Pater. LIBERA, Adalberto (1903-1963), arhitect italian. Prof. univ. la Florenţa şi Roma. Lucrări de orientare funcţiona-listă (Palatul Congreselor din cartierul EUR, Cinema „Airone" — ambele la Roma, casa scriitorului C. Malaparte la Capri). LIBERA (< frM lat.) vb. I tranz. 1. (Pop.) A lăsa la vatră. 2. A elibera o ţară, un popor etc. 3. (DR.) A ierta (un debitor) de datorie. LIBERAL, -Ă (< fr.) adj., s. m. I. 1. Adj. Care aparţine liberalismului. ^ Partid I. = partid politic având la bază doctrina liberalistă. 2. Adj. Generos, cu vederi largi. II. S. m. Membru al unui partid liberal. LIBERALE DA VERONA (1445-1529), miniaturişt şi pictor italian. Se remarcă prin miniaturi de un colorit deosebit şi o mare capacitate de expresie (cărţi liturgice) şi prin frescele şi picturile pe lemn („Sfântul Sebastian", „Adoraţia magilor"). LIBERALISM (< fr.) s. n. 1. Doctrină politică şi economică bazată pe ideea dreptului individului (dreptul la egalitate, proprietate, libertatea de expresie şi acţiune, dreptul de a avea opinii politice proprii). Bazele teoretice ale I. au fost puse de iluminiştii francezi (Voltaire, Rousseau, Diderot ş.a.) şi de economiştii clasici (Smith, Ricardo ş.a.). Ca doctrină economică, I. a proclamat principiul nonintervenţiei din partea statului în economie, susţinând că ar exista o ordine naturală şi o autoreglare a economiei de piaţă prin intermediul preţurilor, stabilite în mod liber în procesul de concurenţă. 2. Atitudine tolerantă, împăciuitoristă. LIBERALITATE (< fr., lat.) s. f. însuşirea de a fi liberal (I 2). ♦ (DR.) Act juridic prin care o persoană dispune de un bun al său în favoarea altei persoane, fără a urmări să primească de la aceasta un echivalent (donaţia şi legatul). ^ L. excesivă = I. a cărei valoare depăşeşte cotitatea disponibilă şi ştirbeşte rezerva succesorală, putând fi supusă reducţiunii, după decesul dispunătorului, la cererea unui moştenitor rezervatar. LIBERALIZA (< fr.) vb. I (Despre un regim politic, o activitate economică) A conferi un caracter liberal. LIBERALIZARE 100 LIBERALIZARE (< liberaliza) s. f. Acţiunea de a liberaliza şi rezultatul ei. ♦ Eliberarea pieţelor de reglementările care îngrădesc schimbul liber de mărfuri, servicii şi capital. Are un rol important în circuitul economic internaţional, constituind şi premisa pentru asigurarea avantajelor diviziunii internaţionale a muncii. LIBER-ARBjTRU (< liber + arbitru, după fr. fibre arbitre) s. m. Capacitate a unei persoane de a se detaşa de orice constrângere interioară şi de a alege un curs al acţiunii din mai multe variante posibile. Teoria l.-a. afirmă că unele decizii se află sub controlul omului şi nu sunt determinate în întregime de factori antecedenţi. LIBERARE (< libera) s. f. 1. Acţiunea de a elibera. 2. (DR.) L. condiţionată = punere în libertate a condamnatului, înainte de executarea în întregime a pedepsei, cu condiţia să fie stăruitor în muncă, disciplinat şi să dea dovezi temeinice de îndreptare, dar numai după ce a executat cel puţin jumătate din pedeapsă (dacă a avut mai puţin de 10 ani) sau cel puţin două treimi (dacă a avut mai mult de 10 ani). L. provizorie = măsură dispusă de procuror sau de instanţă de a pune în libertate provizorie un inculpat arestat într-o cauză . penală. Ea se poate face sub control judiciar sau pe cauţiune. LIBER-CUGETĂTOR (< liber + cugetător, după fr. libre penseur) s. m. Persoană care promovează o atitudine independentă faţă de orice tradiţie şi orice autoritate, cu deosebire religioasă. în sec. 17-18, l.-c. i se spunea libertin. LIBEREC [libereţ], oraş în partea de N a Republicii Cehe, pe râul Nysa Luzycka, la 88 km NE de Praga; 100.6 mii ioc. (1996). Constr. de maşini textile; ind. textilă (conf., ţesături din bumbac), a pielăriei şi sticlăriei. Poligrafie. Fundat în sec. 13. LIBERIA, Republica ~ (Republic of Liberia), stat în Africa de Vest, cu ieşire la Oc. Atlantic; 99,1 mii km2; 2.6 mii. loc. (1997). Limba oficială: engleza. Religia: animistă 63%, creştină 21% (protestanţi, catolici), islamică 16%. Capitala: Monrovia. Oraşe pr.: Harper, Gbarnga, Buchanan. Este împărţit în 13 comitate. Relieful cuprinde în N un sector montan (M-ţii Nimba, 1 752 m, alt. max. din ţară), un podiş bazaltic înalt şi accidentat (400-600 m alt.) tăiat de râuri ce formează cas- cade, care domină o câmpie litorală joasă şi îngustă la ţărmul Oc. Atlantic. Climă tropical-musonică, umedă şi caldă cu un anotimp ploios (2 000- 4 000 mm/an, valorile mari pe litoral) şi altul secetos. Vegetaţie de pădure tropicală umedă (pădurile acoperă 47,8% din supr. ţării, cu esenţe preţioase) şi savană; mangrove pe coastă. Faună bogată, ocrotită în 3 parcuri naţionale. Ţară cu o economie bazată pe agricultură care deţine 34,4% din PNB şi concentrează 68,1% din populaţia activă. Resurse de subsol variate (mii. t): minereu de fier (1,14, 1992), aur (500 kg, 1995), diamante (150 mii carate, 1993), mangan, titan, grafit, mercur. Vaste expl. forestiere (6,27 mii. m3, 1996 — mahon, acaju ş.a.). Industria prelucrătoare, în curs de dezvoltare, produce: energie electrică (486 mii. kWh, 1995), produse petroliere, prelucrează primar minereul de fier şi lemnul, ciment, cauciucul natural, produse alimentare — uleiuri vegetale (ulei de palmier 45 mii t, 1996, ulei de palmist), ţigarete (22 mii. buc., 1992), bere (158 mii hl, 1988), zahăr, carne, produse lactate. Pe numai 3,8% din terit. ţării se cultivă plante pentru consumul local (mii t, 1996): orez (55), manioc (450), batate, porumb, cassava (213), yams. Există 31 mari plantaţii de arbori de cauciuc (mare producător mondial de cauciuc natural), de cafea, cacao, bananieri (85), nuci de palmier şi de ulei, ananas, citrice. Se cresc (mii capete, 1996): caprine (220), ovine (210), porcine (120). Pescuit intens: 7,7 mii t (1995). C.f.: 493 km (1990). Căi rutiere: 10,3 mii km (din care 6% pavate). Flota comercială maritimă foarte dezvoltată, cea mai mare din lume, datorită taxelor foarte scăzute („pavilion de complezenţă"): 1 666 nave (1995) cu un tonaj total de 59,8 mii. t.d.w, Porturi pr.: Monrovia, Buchanan, Greenville, Harper. Principalele obiective turistice: capitala Monrovia cu Capitoliul (1956, copie a celui din Washington), reşedinţa preşedintelui (Executive Mansion); parcurile naţionale Mount Wutiwi, Tiempo şi Bokoma; staţiunea balneoclimaterică Robertsport. Moneda: 1 dollar liberian = 100 cents. Balanţă comercială puternic deficitară. Export (1996): min. de fier (55,1%), cauciuc natural (28%), lemn şi cherestea (8,4%), diamante (2,1%), aur, cafea. Pr. parteneri: Belgia şi Luxembourg (48%), Singapore (12%), Ucraina (11%), Norvegia, Malaysia. import (1996): maşini şi echipament de transport (26,9%), petrol şi produse petroliere (23,5%), produse alim. şi animale vii (21,1%), produse manufacturate de 101 bază şi chimice. Pr. parteneri: Coreea de Sud (25%), Japonia (24%), Franţa (9%), Singapore (9%), Croaţia (8%). — Istoric. Terit. L., explorat în sec. 15 de portughezi, a fost colonizat în 1822 cu negri din S.U.A., eliberaţi din sclavie; din 1824 are denumirea oficială de L; la 26 iul. 1847 a fost declarată stat independent şi proclamată republică. în sec. 19-20 a fost obiect de dispută între englezi, francezi şi americani. După cel de-al doilea război mondial, W.V.S. Tubman a fost ales, între anii 1943 şi 1971, de şase ori preşedinte, în acest răstimp s-au aplicat o serie de reforme (extinderea dreptului de vot la bărbaţi, în 1945, şi la femei, în 1951, acordarea dreptului de organizare sindicală, în 1951 şi 1960 etc.), în ciuda antagonismului dintre descendenţii afro-americaniior şi populaţiile indigene. Deteriorarea situaţiei economice şi politice a dus în 1980 la prima lovitură de stat din istoria ţării, soldată cu înlăturarea preşedintelui W.R. Tolbert Jr., interzicerea partidelor politice şi cu instituirea unui regim militar condus de sergentul Samuel K. Doe. Regimul militar instaurat a înlăturat elementul afro-american de la putere, instaurând o dictatură sângeroasă şi reînviind vechi disensiuni între grupările rivale, în 1989, un grup de liberieni, conduşi de Charles Taylor, declanşează lupta armată împotriva regimului Doe, care degenerează într-un război civil, soldat cu uciderea preşedintelui Doe (sept. 1990). Puterea supremă este revendicată de Taylor, care se autoproclamă preşedinte interimar. Pe fondul continuării luptelor între grupările rivale conduse de Prince Johnson şi Charles Taylor, o forţă de menţinere a păcii, alcătuită din militari din cinci state africane în frunte cu Nigeria, intervin în războiul civil pentru a i se pune capăt. După mai multe armistiţii (încălcate), LIBERTATE DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Comitate Suprafaţa (km2) Populaţia (1986) Capitala Bomi 1 955 67 300 Tubmanburg Bong 8 099 268 100 Gbarnga Grand Bassa 8 759 166 900 Buchanan Grand Cape Mount 5 827 83 900 Robertsport Grand Gedeh 17 029 109 000 Zwedru Grand Kru* — — Barclayville Lofâ 19 360 261 000 Voinjama Margibi 3 263 104 000 Kakata Maryland 5 321 137 700 Harper Montserrado 2 740 582 400 Bensonville Nimba 12 043 325 700 Sanniquellie River Cess 4 385 39 900 River Cess City Sinoe 10 254 65 400 Greenville * Datele sunt incluse în comitatul Maryland bilanţul distrugerilor este impresionant (150 000 de morţi şi jumătate din populaţie emigrată în statele vecine), în 1993 se semnează un acord de încetare a focului şi de organizare de alegeri generale, iar în mart. 1994 se constituie un guvern naţional de tranziţie. Alegerile prezidenţiale şi parlamentare din iul. 1997 sunt câştigate de Ch. Taylor, ţara menţinându-se însă într-o stare de instabilitate politică marcată. Republică prezidenţială, conform Constituţiei din 6 ian. 1986, activitatea legislativă este exercitată de un Parlament bicameral, iar cea executivă de preşedinte, care numeşte şi conduce cabinetul. LIBERIAN1, -A (< fr.) adj. 1. (De- spre ţesuturile, vasele plantelor) Prin care circulă substanţele organice din frunze spre diverse părţi ale plantei. 2. (Despre fibrele plantelor) Care formează ţesutul liberian (1), vasele libe-riene. LIBERIAN2, -A (< n. pr. Liberia) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al Liberiei 2. Adj. Care aparţine Liberiei şi liberienilor (1), care se referă la Liberia sau la liberieni (1). LIBER PATER, vechi zeu italic al sporului şi înmulţirii. Era asociat de obicei cu zeiţa Libera, ambii fiind divinităţi plebee. Le erau consacrate serbările Liberalia (17 mart.), originare din Latium. Mai târziu L.P. a fost identificat cu Bachus, iar Libera cu Proserpina. LIBER-SCHIMBISM (< liber + schimb, după fr. libre-echange) s. n. Politică economică, opusă protecţionis-mului, caracterizată prin neamestecul statului în viaţa economică în ceea ce priveşte schimbul de mărfuri. LIBERO (cuv. it.) s. m. (în fotbal) Jucător în spatele liniei de fundaşi, ultimul apărător în faţa porţii, care nu are sarcini de marcaj. LIBERT (< lat. libertus) s. m. (în Roma antică) Sclav eliberat care primea cetăţenia romană şi prenumele şi numele stăpânului. îi era interzis să acceadă la o carieră politică, dar putea să desfăşoare activităţi comerciale, administrative şi profesionale. Sub Clau-diu I I. imperiali controlau întregul sistem administrativ al Imperiului. LIBERTARIANISM (< engl.) s. n. 1. (FILOZ.) Concepţie potrivit căreia acţiunile nu sunt determinate cauzal, dar nici nu se desfăşoară la întâmplare, fără nici o intervenţie raţională, responsabilă. 2. (POL.) Liberalism politic şi economic integral, care presupune maximizarea drepturilor individului şi minimizarea rolului statului. LIBERTAS (în mitologia romană), zeiţă personificând libertatea, mai întâi personală, apoi a statului. Atributele sale sunt cununa de lauri, sceptrul sau lancea. Reprezentată adesea pe monede. LIBERTATE (< fr., lat.) s. f. 1. Stare a unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat; lipsă de exploatare şi de asuprire. ♦ Stare a unei persoane nesupuse unui stăpân. ♦ Situaţie a unei persoane care nu se află închisă sau întemniţată. L. negativă - I. în sens restrâns, ca absenţă a constrângerii exterioare; I. de a face sau a nu face un anumit lucru. L. pozitivă = I. ca promovare efectivă a unei conduite favorite, condiţie a ieşirii de sub auto- LIBERTATE 102 ritatea forţelor sociale şi culturale care ar îngrădi realizarea deplină a personalităţii. L de conştiinţă - principiu formal în societatea modernă pluralistă, care face posibilă acţiunea în conformitate cu propria conştiinţă, în principal în ce priveşte religia. L. de gândire = drept al cetăţeanului prevăzut de constituţiile democratice, nu de a gândi ceea ce se consideră adevărat, ci de a-şi exprima gândirea sa în faţa celorlalţi şi astfel încât să fie distinctă. L supravegheată - măsură educativă luată de instanţa de judecată faţă de minorul infractor, împotriva căruia a fost pornit un proces penal; acesta este lăsat în libertate, dar supravegheat de către părinţi, tutore, o altă persoană fizică sau un organ specializat, după care, timp de un an, în funcţie de comportarea sa, se hotărăşte fie condamnarea, fie încetarea procesului penal." ^ Expr. A pune fn libertate = a da drumul din închisoare, din arest etc. 2. (Mai ales la pl.) Drepturi cetăţeneşti. Libertăţi democratice = denumire dată unor drepturi fundamentale recunoscute prin Constituţie cetăţenilor, pentru a asigura dezvoltarea şi libera manifestare a personalităţii lor (ex. libertatea conştiinţei, libertatea întrunirilor, libertatea cuvântului, a presei). 3. Posibilitate de a acţiona după propria sa voinţă sau dorinţă. ^ Loc. fn libertate = după bunul plac, nestingherit. Expr. A-şi lua libertatea să... (sau de a ...) = a-şi îngădui, a-şi permite să... 4. (FIZ.) Grad de libertate v. grad. LIBERTATE, FRATERNITATE, EGALITATE, deviza Republicii Franceze, adoptată în iunie 1793, LIBERTATEA i ] Cotidian, organ de presă al Partidului Social Democrat din România. A apărut la Bucureşti (aug. 1944-apr. 1945). Fondator: Constantin Titel Petrescu. Colaboratori: I. Pas, I. Iordan, I. Felea, T. Vianu. 2. Cotidian, „primul ziar liber al Revoluţiei Române“, apoi cotidian independent de informaţie şi atitudine. Apare la Bucureşti (din 22 dec. 1989). Primul redac-tor-şef: Octavian Andronic. LIBERTIN, -Ă (< fr., lat.) s. m., adj. 1. S. m. Membru al unei mişcări creştine din sec. 13, care revendica dreptul la libera interpretare a Sf. Scripturi. 2. Adj. Uşuratic, desfrânat, indecent. LIBERTINAJ (< fr.) s. n. Comportare de libertin; destrăbălare, desfrâu. LIBERTY (< n. pr. A. Lesenby Liberty, reţea londoneză de magazine, specializate, la sfârşitul sec. 19, în produse artizanale, inspirate din mişcarea Arts and Crafts), stil apărut în Italia şi S.U.A., la începutul sec. 20, privind iniţial artele decorative, extins ulterior la toate genurile de artă şi la arhitectură. LIBIA 1. Jamahiria Arabă Libiană Populară Socialistă (AI-JamâhTrîyah al-‘ArabTyah al-Llblyah ash-Sha‘bTyah al-IshitrăikTyah), stat în N Africii cu largă ieşire (1 170 km) la M. Mediterană; 1,76 mii. km2; 5,65 mii. loc. (1997). Limba oficială: araba. Religia: islamică (musulmani sunniţi 97%). Capitala: Tripoli (Ţarăbulus al-Gharb). Oraşe pr.: BenghăzT, Mişrătah (Misurata), Az-Ză-wiyah, Ţubruq (Tobruk). Este împărţit în 13 baladTyăt (regiuni). Relieful este predominant deşertic, Sahara ajungând la M. Mediterană în dreptul G. Sirta (Sidra, Es Sudr, Surt) separând cele două zone populate şi fertile: Tripolita-nia (V) şi Cirenaica (E). în Tripolitania se află câmpia litorală Gefara şi M-ţii Jabal Nafusah (alt. sub 1 000 m) cu văi fertile, iar în Cirenaica munţii scunzi Jabal al-Akhdar („munţii verzi“). în S ţării se întinde deşertul pro-priu-zis, în V şi NV deserturile de piatră (hamade) Hamâdat Zegher, Hamă-dat Marzuq, Hamădat Tinghert, al-Ha-mădah al-Hamră, iar în E Deşertul Libiei, cu alt. ce cresc spre S în M-ţii Tibesti (vf. Bette, 2 266 m alt.). Climă subtropicală în reg. M. Mediterane şi tropical-deşertică, cu mare ariditate în rest. Precipitaţii mai bogate (până la 600 mm/an în NE, în reg. Cirenaica). Nu există cursuri de apă permanente, doar ueduri ce prind viaţă în timpul ploilor. în deşert apar numeroase oaze (Ghadămis, Ghăt, Sebha, Kufrah). Vegetaţie semideşertică xerofită. Pâlcuri de păduri (0,5% din supr. ţării) şi păşuni puţine (7,6% din terit.). Faună relativ săracă în specii şi exemplare, cu animale adaptate la uscăciune (hiene, vulpi, reptile, scorpioni). Economia se bazează pe valorificarea imenselor resurse de petrol (locul 2 în Africa şi 11 30' i —& Ghadămis AL-HAMÂDAH At- AshrShuwayrTf 20' Zuwâratr* ^AHAzîzîyah o. o feTRIPOU [ŢARĂBULUS AL-GHARB)— ^Al-Khums(Homs) f JlduUGhafyăn o ^Bu’ayrâtzL/^zz J oSTnăvm Sîdădah ŞAI-Marj BenghăzT Darnahz "T?----c—I Ţubruq yAI-Qaryah ash-SharqTyah .-ve! >Ghadămis ^n N&wi* o Taghrîfat (hamădat TINGHERT awknah 0 Zillah } ™, B,răk J h AjdăbTyâh (Tobruk) ( oAl-Fuqahă' Sabhâo oSamnu *1200 Al'-Uqaylah AI~Jaghbub Jă/D 0a2a Jălu Awbâno Ui5>°L B I I- Tmassah Marz“c* o Wăw al-Kabîr K ®Madrusah «j r FEZZÂN ” "I ; Tropicul de Nord AH Kufrah I 0Buzaymah Oaza Kufrah Al-JawfI CD 30° 20° pe glob, 3 md. t, 1994) care contribuie cu 25,4% la formarea PNB şi antrenează (împreună cu industria şi construcţiile) 32% din populaţia activă. Resurse de subsol bogate şi variate: petrol (67,3 mii. t, 1995), gaze naturale (6,3 md. m3, 1995), min. de fier, uraniu, sulf, fosfaţi naturali, sare, calcar şi gips. Industria prelucrătoare produce: energie electrică (18 md. kWh, 1995), produse siderurgice (oţel şi ţevi de oţel) şi petroliere (4,47 mii. t, benzină, 1996, gazolină), gaze naturale lichefiate, ciment (2,3 mii. t, 1994) şi materiale de construcţie, produse electrotehnice (cabluri electrice), îngrăşăminte azotoase (347 mii t, 1994), cherestea, hârtie, piei brute şi încălţăminte, ţesături şi confecţii, lână şi covoare, ţigarete (3,5 md. buc., 1994), produse alim. (lapte, carne, băuturi răcoritoare, ulei de măsline — 6 mii t, 1996). Meşteşuguri dezvoltate. Agricultura, practicată pe doar 1,2% din supr. ţării, mai ales în oaze, participă cu 7,5% la formarea PNB şi antrenează 10% din forţa de muncă. Se cultivă (mii t, 1996): grâu (168), orz (150), cartofi (130), legume (mai ales tomate, castraveţi, ceapă, pepeni verzi), leguminoase, pomi fructiferi (curmale 68, citrice, 86, mere, piersici şi caise), măslini (52), arahide, tutun, ricin, batate, migdali. Se practică viticultura şi apicultura. Se cresc mai ales (mii capete, 1996): ovine (4 400), caprine (800), cămile (130), bovine (100). Pescuit: 8,8 mii t peşte, 1994. Nu are c.f. Căi rutiere: 81,6 mii km (din care 56% asfaltate). Pipe-line-uri: 3 300 km. Flota comercială maritimă (1995): 153 nave cu 732,8 mii t.d.w. Porturi pr.: Tripoli, Benghăzî, Mişrătah. Turism dezvoltat: 1,49 mii. turişti străini (1994). Principalele obiective turistice: capitala Tripoli cu statuia lui Septimius Sever şi arcul de triumf al lui Marc Aureliu (163 d.Hr.); oraşele antice romane Şabrătah, Leptis Magna, Cyrene, Oea, cu vestigii bine păstrate; atracţiile turistice din oazele Ghadămis, Mizda şi Kufrah; cele 7 parcuri naturale din Cirenaica. Moneda: 1 dinar libian = 1 000 dirhams. Export (1996): petrol brut (99,8%), arahide, ulei de măsline, piei, curmale, iarba alfa, peşte. Pr. parteneri: Italia (41%), Germania (18%), Spania (10%), Turcia şi Franţa (câte 4,1%). Import (1996): produse industriale (78,3%), produse agricole (20,3%). Pr. parteneri: Italia (21,7%), Germania (13,9%), Marea Britanie (8,4%), Franţa (6,8%), Turcia. — Istoric. în Antichitate, terit. L., cunoscut şi sub denumirea de Cirenaica, a fost populat de triburile libienilor, care, în sec. 10-9 Î.Hr., au avut un rol important în viaţa politică a Egiptului. Prin sec. 7 Î.Hr. au fost fundate, în Tripo-litania, oraşe-colonii feniciene, iar în Cirenaica oraşe-colonii greceşti care au DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE BaladTyăt (Regiuni) Suprafaţa (km2) Populaţia (1995) Capitala Benghăzî 15 000 665 615 Benghăzî Al-Jabal al-Akhdar 37 000 381 165 Al-Baydă’ Al-Jabal» al-Gharbl 87 000 316 970 Gharyăn Khalî] Surt 376 000 382 100 Surt Al-Kufrah 484 000 39 335 Al-Kufrah Margib 29 000 488 573 Al-Khums (Homs) Marzuq 350 000 45 200 Marzuq Nikăt al-Khums 101 000 196 000 Zuwărah Sabhă 82 000 121 700 Sabhă Ţarăbulus al-Gharab 3 000 1 313 996 Ţarăbulus al-Gharab (Tripoli) (Tripoli) Ţubruq (Tobruk) 84 000 110 900 Ţubruq (Tobruk) Wădî al-Ha‘it 105 000 49 600 Awbărî Az-Zăwiyah 4 000 517 395 Az-Zăwiyah fost cucerite, rând pe rând, de romani (sec. 2 î.Hr.), vandali (430), bizantini (534), arabi (641). între 1551 şi 1912, terit. L. a făcut parte din Imp. Otoman, în c. 1710, un ienicer, Ahmed Paşa Karamanli, a fundat o dinastie care a cârmuit ţara până în 1835 (o cvasi-independenţă, cu paşale ereditare), dată la care administraţia directă a Istanbulului a fost restabilită. în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tri-politania şi Cirenaica au fost cucerite de Italia şi transformate în colonie. Rezistenţa triburilor berbere a fost înfrântă abia după 20 de ani şi, în 1943, prov. Tripolitania şi Cirenaica au fost unite sub denumirea de L. Teritoriu strategic de luptă în urma intervenţiei Aliaţilor în Africa de Nord, L. a fost teatrul mai multor bătălii. în 1943 trupele anglo-franceze, au alungat trupele italo-germane. Prin Tratatul de Pace de la Paris (1947), provinciile din L. devin teritoriu sub mandat britanic (Cirenaica şi Tripolitania) şi francez (Fezzan). Ca urmare a unei hotărâri din 1949 a Adunării Generale a O.N.U., L. se proclamă, în 1951, stat federal independent, cu numele de Regatul Unit al L., sub conducerea regelui Idris /. Tratatele încheiate cu Marea Britanie (1953) şi S.U.A. (1954) acordau acestora dreptul de a închiria baze militare pe terit. L.; în urma cererii Parlamentului (1964), unele dintre acestea au fost evacuate (Tripoli, 1966). Exploatarea zăcămintelor de petrol, descoperite în 1959, a făcut din L. în deceniile 7-8 unul dintre marii producători mondiali. în 1963 s-a desfiinţat sistemul federal, adoptându-se actuala împărţire ad-tivă unitară, şi s-a schimbat denumirea ţării în Regatul L. în sept. 1969, o lovitură de stat militară a înlăturat monarhia şi a proclamat Republica Arabă Libiană. Puterea a fost preluată de un Consiliu al Comandamentului Revoluţiei în frunte cu colonelul Mu’ammar al-Gaddafi. în 1971, bazele militare străine au fost închise, străinii expulzaţi, iar bunurile acestora confiscate; este creat partidul unic de guvernământ, Uniunea Socialistă Arabă, care se transformă, în 1976, în Congresul General al Poporului, deţinând autoritatea supremă în stat. în 1977 au fost adoptate noi principii şi structuri ale organizării interne, precum şi actuala denumire a ţării. L. a făcut în repetate rânduri propuneri de creare a unei uniuni cu Egiptul, Sudanul, Tunisia, Siria şi Marocul, rămase însă în stadiu de proiect. Colonelul Gaddafi se afirmă ca susţinător al mişcărilor LIBIAN 104 islamice legale sau subterane care luptă pentru unitatea lumii arabe şi al organizaţiilor extremist-naţionaliste îndreptate împotriva statelor occidentale, în special a S.U.A., precum şi a Israelului. Atitudinea sa a atras un embar-gou economic internaţional (din 1981) şi bombardarea de către aviaţia americană a numeroase obiective militare, ţara devenind tot mai izolată pe scena politică internaţională. în 1988, L. a fost implicată în atentatul terorist asupra unui avion american de pasageri, deasupra localităţii Lockerbie din Scoţia. Deşi iniţial a refuzat să predea instanţelor internaţionale pe cei doi cetăţeni libieni acuzaţi de comiterea atentatului, guvernul libian a acceptat acest lucru în 1999, cu condiţia ca judecata să se facă într-o ţară neutră. în 2001, în urma procesului, unul dintre acuzaţi a fost condamnat la închisoare pe viaţă, celălalt fiind eliberat. "Republică islamică. Activitatea legislativă este exercitată de Congresul General Popular, prin secretariatul său şi de şeful statului, iar cea executivă este îndeplinită de Comitetul Popular General, numit de Congres. 2. Deşertul Libiei, regiune deşertică în Africa, în NE Saharei (Libia, Egipt, Sudan), între M-ţii Tibesti şi valea Nilului; c. 2 mii. km2. Relief de dune în N şi de podiş pietros (hamade), cu unele masive izolate (Jabal al-’Uwaynăt, 1 934 m) în S. Climă tropicală uscată, cu numeroase ueduri. Pomicultură (curmali, piersici) şi creşterea animalelor în oaze. LIBIAN, -Ă (< fr.; n. pr. Libia) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine Libiei sau populaţiei ei, privitor ia Libia sau la populaţia ei. 2. S. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia Libiei. LIBIDA v. Slava Cercheză. LIBIDINOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Obsedat de plăceri erotice; senzual, lasciv. LjBIDO (cuv. lat. „dorinţă'1) s. n. (FIZÎOL.; PSIH., după Freud) Energie psihică legată de impulsurile vitale, în special de cel sexual. ♦ (în sens larg; după Jung) Orice formă de energie psihică. LIBITINA (în mitologia romană), zeiţă a funeraliilor, care avea puterea de a lua viaţa oamenilor, oricând, fără alegere; mai târziu, prin extindere alegorică, Moartea. Patul pe care era culcat defunctul şi rugul de incinerare se numeau tot L. LIBRAR (< fr., lat.) s. m. Proprietar al unei librării; negustor de cărţi; p. ext vânzător într-o librărie. LIBRAŢIE (< fr.; {s} lat. libratio „balansare") s. f. Libraţia Lunii = oscilaţie periodică a Lunii faţă de poziţia sa medie, în cursul mişcării de revoluţie, datorită căreia poate fi văzută de pe Pământ mai mult de jumătate (59%) din suprafaţa sa totală. Cauzele acestei oscilaţii sunt mişcarea neuniformă a Lunii pe orbită şi faptul că axa sa de rotaţie nu este perfect normală pe planul orbitei. LIBRĂRIE (< fr.) s. f. Magazin în care se vând cărţi. LIBRET (< it.) s. n. 1. Text literar în versuri sau proză destinat punerii pe muzică într-o lucrare muzicală de proporţii (operă, operetă sau oratoriu). După Wagner, unii compozitori şi-au scris propriile librete. ♦ Scenariu pentru balet. 2. L. de economii = carnet emis depunătorilor de către casele de economii, în care se înscriu toate operaţiile în legătură cu economiile depuse de ei spre păstrare. LIBRETIST (< it.) s. m. Autor de librete (1). LIBREVILLE [Ijbrevil], capitala statului Gabon, situată în partea de V a ţării, pe ţărmul Oc. Atlantic, pe malul de N al estuarului Gabon, la 45 km N de Ecuator; 419,6 mii loc. (1993). Port. Aeroportul Leon M’Ba.(la 11 km N de oraş). Pr. centru politic, economic, comercial şi cultural al ţării. Şantier naval. Ind. de prelucr. a metalelor, lemnului (mobilă, cherestea, furnir) şi tutunului, ind. chimică, a cimentului, textilă (ţesături din bumbac) şi alim. Exportă lemn, bumbac, cafea, cacao, arahide, cauciuc. Universitate (1970). Catedrala Sainte Mărie. întemeiat în 1849, L. a devenit centrul ad-tiv al coloniei franceze Gabon (din 1878), iar din 1960, capitala Rep. Gabon. LICANCÂBUR (LICANCAUR), masiv muntos vulcanic în M-ţii Anzi, în partea de N a statului Chile, la graniţa cu Bolivia. Alt.: 5 930 m. LICANTROPIE (< fr.; {s} gr. iy-kanthropos „om lup“) s. f. Credinţă populară de origine slavă, care se regăseşte la multe popoare, din Europa până în SE Asiei, potrivit căreia, în timpul nopţii, omul poate să se transforme în lup, dobândind câteva caractere ale acestuia, printre care şi dorinţa de a ucide. LICĂR (< licări) s. n. v. licărire. LICĂR! vb. IV intranz. A răspândi o lumină slabă, cu sclipiri uşoare şi intermitente. ♦ A sclipi, a luci. LICĂRI.RE (< licări) s. f. Faptul de a licări; lumină slabă cu sclipiri uşoare, licăr. -O Sclipire, lucire. LICEAL, -Ă (< liceu) adj. Care ţine de liceu, care se referă la liceu. LICEAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Elev de liceu. LICENŢIA (în mitologia romană), zeiţa desfrânării. Avea consacrat un templu, care amintea de un lăcaş al dezmăţului. LICENŢĂ (< fr., lat.) s. f. I. 1. Titlu obţinut la trecerea examenului de absolvire a învăţământului superior; examenul dat pentru obţinerea acestui titlu. 2. Autorizaţie eliberată de o autoritate administrativă prin care se permite practicarea unei anumite activităţi sau operaţiuni (ex. I. de import sau export). 3. Contract prin care se transmit drepturile aferente unui brevet de invenţie sau prin care titularul unei mărci autorizează o terţă persoană, numită licenţiat, să utilizeze brevetul şi, respectiv, să folosească marca, oricând în cursul duratei de protecţie legală, ca să producă şi comercializeze produsele şi serviciile pentru care brevetul şi marca au fost înregistrate. Poate fi exclusivă sau neexclusivă. II. 1. Purtare care întrece limitele bunului simţ. 2. L. poetică = abatere conştientă a poeţilor de la normele uzuale ale limbii, din necesităţi stilistice (rimă, ritm etc.) sau de conţinut. LICENŢIAT, -Ă (< fr.) s. m. şi f. 1. Persoană care a trecut un examen de licenţă. 2. (DR.) Persoană autorizată printr-un contract de licenţă să utilizeze un brevet de invenţie sau o marcă, de către titularii acestora. LICENŢIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Care calcă regulile moralei şi ale bu-nei-cuviinţe; indecent, impudic. LIC^U (< fr., lat.) s. n. Ciclu de învăţământ superior ciclului gimnazial, în care se predau cunoştinţele necesare pregătirii cadrelor medii sau pentru continuarea studiilor în învăţământul superior. LICEUL v. Lyceum. LICHEA (< tc.) s. f. Om de nimic; netrebnic; secătură. LICHEFIA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) transforma din stare gazoasă în stare lichidă. ♦ (Rar) A (se) topi. LICHENIFICARE (după fr. licheni-fication) s. f. (MED.) Leziune elementară primitivă sau secundară, constând 105 LICiNIU din îngroşarea exagerată a cutelor naturale ale pielii, care devine aspră, cu striuri adânci. LICHELISM (< lichea) s. n. Atitudine, comportare de lichea. LICHEN (< fr., lat.) s. m. 1. (La pl.) încrengătură de plante inferioare sim-bionte formate prin asocierea unei alge microscopice cu o ciupercă filamentoa-să (Lichenophyîa). Pionieri ai vegetaţiei, pot fi întâlniţi la înălţimi foarte mari, în deşerturi, pe solul îngheţat din regiunile arctice unde sunt singura vegetaţie existentă. Cresc pe sol, pe stânci, pe scoarţa copacilor; din punct de vedere morfologic pot fi crustoşi, fo-liacei, ramificaţi etc. (ex.: mătreaţa-bra-dului, lichenul-de-piatră, lichenul-renului etc.). Au importanţă în procesul de formare a solului, în hrana animalelor, în medicina umană şi veterinară etc. 2. (MED.) (înv.) Nume dat unor dermatoze de natură diversă, caracterizate prin aspect papular. LICHENOLOGIE (< fr.) s. f. Ramură a botanicii care se ocupă cu studiul morfologiei, citologiei, sistematicii, filo-geniei, răspândirii geografice şi importanţei practice a lichenilor. LICHERUjRE s. f. Operaţie de tratare a pieilor fine (piei uşoare, piei cro-mate pentru încălţăminte, piei pentru haine etc.) în emulsii apoase şi calde de uleiuri şi grăsimi, în scopul asigurării menţinerii supleţei şi a hidrofobiei. LICHID, -Ă (< fr., lat.) s. n., adj. 1. S. n. Corp aflat într-o stare de agregare care se aseamănă cu cea gazoasă în privinţa fluidităţii şi cu cea solidă în privinţa densităţii şi a incom-presibilităţii. L. este uşor deformabil, luând forma vasului în care se află; el prezintă culoare, miros, vâs'dozitate etc. Este alcătuit din molecule care exercită unele asupra altora forţe relativ puternice, dar care nu au poziţii stabile. (MED.) L amniotic v. amniotic. L. cefalorahidian v. cefalorahidian. L. sino-vial = sinovie. 2. Adj. Care posedă proprietăţile şi structura unui lichid (1). 3. Adj. (Despre mijloacele de plată) De care se poate dispune oricând; (despre creanţe, efecte etc.) pentru care se pot obţine imediat bani prin vânzare. ^ Creanţă I. = creanţă al cărei cuantum este precis determinat (o sumă de bani, o anumită cantitate de bunuri generice). Activ I. = activ sub formă de bani sau orice alt activ care poate fi convertit uşor în bani (de ex. stocuri, creanţe, certificate de trezorerie, cambii, certificate de depozit, acţiuni care pot fi vândute prin bursa de valori). 4. Adj. Consoană I. (şi substantivat f.) = denumire a consoanelor laterale şi a celor vibrante. LICHIDA (< fr.) vb. I tranz. 1. A pune capăt, a termina (o acţiune, un fapt, o activitate etc.). 2. (DR.) A îndeplini formele pentru încetarea unei situaţii juridice sau financiare. ♦ A plăti (o datorie). 3. (Arg.) A omorî, a asasina. LICHIDARE (< lichida) s. f. 1. Acţiunea de a lichida. <0* Loc. adj. şi adv. în lichidare = (care este) în curs de desfiinţare. 2. (FIN.) L. (a bunurilor unui debitor) = procedură aplicabilă comercianţilor — persoane fizice şi societăţi comerciale — care nu mai pot face faţă datoriilor lor comerciale (numite debitori) şi având ca scop plata pasivului debitorului, în încetare de plăţi, fie prin lichidarea unor bunuri din averea lui, conform unui plan de I., fie prin faliment, conform procedurilor legale. Esenţa I. constă în vânzarea activelor debitorului, încasarea creanţelor acestuia şi plata creditorilor. L. bunurilor din averea debitorului se face de către lichidator. 3. (DR.) Operaţiune juridică şi economică prin care elementele active ale unui patrimoniu (în primul rând drepturile de creanţă) se transformă, de regulă, în lichidităţi (sume de bani sau alte bunuri generice), pentru a putea servi la satisfacerea creditorilor, prin plata pasivului patrimonial, fie cu ocazia unei persoane fizice, fie cu ocazia desfiinţării sau reorganizării unei persoane juridice. L. judiciară = operaţiune de lichidare a averii unui comerciant, persoană fizică sau juridică, aflat în stare de încetare a plăţilor, executată — potrivit procedurii anume reglementate de lege, la cererea debitorului însuşi sau a unuia dintre creditori, sub supravegherea unei instanţe judecătoreşti (prin judecătorul sindic) — de către un lichidator numit de acesta. LICHIDATOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. Persoană fizică sau juridică autorizată, în condiţiile legii, să facă lichidarea bunurilor din averea debitorului şi să distribuie sumele realizate în urma lichidării unei societăţi comerciale. LICHIDITATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşirea de a fi lichid (3). 2. (FIN.) Capacitatea activelor de a fi convertite în bani, exprimată prin rapiditate şi prin certitudine. L. întreprinderii - disponibilitatea de active lichide suficiente pentru a face faţă obligaţiilor de plată, pe măsură ce acestea ajung la scadenţă. Se măsoară prin rata I. generale (raportul dintre activele curente şi datoriile curente) şi prin rata l. imediate (raportul dintre disponibilităţile băneşti şi acţiunile tranzacţionabile la bursă, incluse în activele circulante şi datoriile curente). LICHIDUS (LIQUIDUS) (cuv. lat.) adj. Curbă ~ (şi subst.)= ioc geometric al punctelor de început de solidificare într-o diagramă de echilibru a unui sistem fizico-chimic (aliaj) binar. LICHINE [laikin], David (1910-1972), balerin şi coregraf american de origine rusă. Unul dintre marii interpreţi ai Baletelor ruse. A creat coregrafia pentru „Francesca da Rimini“ şi „Bal de absolvire". LICHIOR (< fr.) s. n. Băutură alcoolică cu concentraţia alcoolului între 28 şi 45%, care conţine sirop de zahăr, suc de fructe, substanţe aromatizante şi substanţe colorante. LICHIREŞTI v. Călăraşi (1). LICHNEROWICZ [li/nerovits], Andn§ (n. 1915), matematician francez. Prof. la College de France. Lucrări în domeniile fizicii matematice, al teoriei câmpului şi relativităţii („Algebră şi analiză liniară", „Geometrie a grupurilor de transformare"). LICHTENBERG [lihtenberg], Georg Christoph (1742-1799), savant german. Prof. univ. la Gottingen. Cercetări de astronomie (meteoriţi) şi fizică experimentală. Critică de artă („Explicaţie detaliată a gravurilor lui Hogarth"). Lucrarea sa „Aforisme" relevă calităţi de umorist, moralist şi stilist. Alte lucrări: „Scrisori din Anglia". LICHTENSTEIN [liktnstain], Roy (n. 1923), pictor american. Reprezentant al pop-art-ului. Foloseşte tehnici grafice şi culori brutale pentru a crea reprezentări „lăturalnice" ale elementelor culturale („Natură moartă cu cupă de cristal") sau ale vieţii cotidiene americane (grafică şi colaje în filme de animaţie şi de reclamă). LICINIU (Caius Licinius Stolon) (sec. 4 î.Hr.), om politic roman. Consul (361 Î.Hr.). Tribun al plebei, a impus împreună cu L. Sextius Lateranus, în 367 î.Hr., „Leges Liciniae Sextiae", potrivit cărora plebeii au obţinut dreptul de a deţine magistratura de consul. LICINIU (Flavius Valerius Licinianus Licinius), împărat roman (308-324) al provinciilor de răsărit ale Imperiului. Autor, alături de Constantin cel Mare, al Edictului de la Milano (313), prin care creştinismul era recunoscut ca religie egală în drepturi cu celelalte culte. Intrat în conflict cu Constantin cel Mare, LICIT 106 Petre Liciu din cauza poziţiei sale anticreştine de mai târziu, a fost înfrânt la Adrianopol şi executat (325). LICIT, -Ă (< fr. lat.) adj. Care este conform legii. LICITA (< fr., lat.) vb. I tranz. A vinde la licitaţie; (intranz.) a face oferte în cadrul unei licitaţii. LICITANT, -Ă (< licita) s. m. şi f. Persoană sau firmă care licitează. LICITAŢIE (< fr., lat.) s. f. (DR.) 1. Vânzare publică a unui bun care este atribuit (adjudecat) persoanei ce oferă, dintre toţi participanţii, preţul cel mai mare sau condiţiile cele mai avantajoase, în cazul lucrărilor de proiecta-re-execuţie sau servicii. 2. L. de cumpărare = I. pentru achiziţiile publice de bunuri şi de servicii, finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, din bugetele locale şi din alte fonduri publice, prin care se selectează oferta cu preţul cel mai scăzut şi care întruneşte caracteristicile tehnice şi de execuţie minimale cerute prin caietul de sarcini. LICIU, Irinei (n. 1928, Cluj), balerină română. Interpretă de înaltă tehnicitate şi sensibilitate a marelui repertoriu („Coppelia", „Fântâna din Bahcisarai“, „Lacul lebedelor", „lancu Jianu“). LICIU, Petre (1871-1912, n. Focşani), actor român. A jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în roluri de dramă şi comedie, cu o deosebită maleabilitate scenică (Shylock din „Neguţătorul din Veneţia" de Shakespeare, Hlestakov din „Revizorul" de Gogol, Ştefăniţă din „Viforul" de Delavrancea). LICOARE (< fr., lat.) s. f. 1. Băutură fină, savuroasă. 2. Lichid (medicamentos). 3. Lichid folosit ca reactiv în anumite reacţii chimice. LICOFRON (LYKOPHRON) (c. 325-c. 250 î.Hr.), poet şi filolog grec. Autorul tratatului „Despre comedie" (pierdut), primul studiu de gen şi al monologului epico-liric „Alexandra", bogat în referinţe erudite şi locuţiuni rare. Tragedii („Andromaca", „Edip"). LICOPINĂ (< fr.) s. f. Pigment roşu întâlnit în flori, fructe, seminţe (ex. la tomate, pepene roşu, măceşe). LICORN (< fr.) subst. Animal fabulos cu cap de cal, cap de taur şi un corn lung în mijlocul frunţii; inorog. în legendele medievale, simbol al purităţii şi virginităţii. Subiectul unei suite de tapiserii de epocă, din sec. 15, păstrată la Muzeul Cluny din Paris („Femeia cu licornul"). LICORNUL (Monoceros), constelaţie compusă din stele puţin strălucitoare; situată în regiunea ecuatorului ceresc între constelaţiile Gemenii şi Câinele Mare. Descoperită de J. Hevelius. LICOSTOMO, numele sub care apare, uneori, Chilia în scrierile italiene. LICTOR (cuv. lat.) s. m. (De obicei la pl.; în Roma antică) Purtător de fascii care însoţea înalţii demnitari (consuli, pretori etc.); simboliza puterea şi aveau sarcina de a îndepărta mulţimea. LICUATIE (< fr., lat.) s. f. Proces de separare prin încălzire a unei substanţe uşor fuzibile de o substanţă mai greu fuzibilă. Are un rol important în formarea rocilor şi a zăcămintelor magmatice (de ex. formarea şi concetrarea sulfurilor de fier în magmele bazice). Licurici LICURG (LYKURQOS) (sec. 8- 7 î.Hr.), legiuitor legendar spartan. Tradiţia îi atribuie crearea sistemului politic şi militar spartan (a constituţiei spartane), plasând activitatea sa între sec. 11 şi 8 Î.Hr. Proclamat erou şi zeu de către spartani. LICURG (LIKURGOS) (390-c. 324 Î.Hr.), orator şi om politic atenian. Elev al lui Platon. Administrator al finanţelor ateniene (338-328 Î.Hr.), reuşind să mărească într-o măsură însemnată veniturile statului. A fost aliatul partidei antimacedonene condusă de Demos-tene împotriva lui Filip II al Macedoniei şi al fiului său Alexandru. A scris 15 discursuri cu caracter juridic din care s-a păstrat „Contro Leocrate". LICURICI (< licuri, înv. „a licări") s. m. Nume dat unor insecte coleoptere nocturne, carnivore de c. 1-2 cm; femelele au pe ultimele segmente abdominale organe care emit lumină fosforescentă; ouăle şi larvele emit mai puţină lumină. Se cunosc peste 30 de specii; în România trăiesc genurile Lampyris şi Luciola. LICURICI, com. în jud. Gorj, situată în zona Dealurilor Amaradiei; 2 718 loc. (2000). în satul Totea se află biserica Sf. Nicolae (1735, cu picturi murale interioare originare), iar în satul L., biserica de lemn cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1776-1777). LIDA, oraş în partea de V a Republicii Belarus; 100,9 mii loc. (1996). Nod feroviar. Constr. de maşini textile. Ind. electrotehnică, de prelucr. a lemnului, a încălţămintei şi alim. Piaţă agricolă. Ruinele unei cetăţi fortificate (sec. 14). Fundat în sec. 14. LIDDEL HART [Ijdl ha.tj, Sir Basil Henry (1895-1970), istoric şi teoretician militar britanic. Corespondent de război. în lucrările sale de artă militară a avansat idei despre războiul-fulger şi mecanizarea armatei („Istoria războiului mondial din 1914-1918", „Istoria mondială a strategiei", „Istoria celui de-al doilea război mondial"). Memorii. LIDER (< engl.) s. m. 1. Conducător al unui partid politic sau al unei organizaţii sindicale; personalitatea dominantă dintr-un grup. 2. Echipă sau sportiv care se găseşte în fruntea unei competiţii. LIDIA, regiune istorică şi stat în V Asiei Mici. întemeiat în sec. 8 î.Hr. de către triburile indo-europene ale lidieni-lor care pun bazele unui puternic regat, sub conducerea lui Gyges (680- 107 LIECHTENSTEIN 652 î.Hr.). Epoca de maximă înflorire economică şi culturală este atinsă în timpul lui Cresus (562-544 Î.Hr.). Cucerit în 547 î.Hr. de Cirus II, a fost transformat în provincie a Imp. Persan. LIDIANĂ (< germ. {i>) s. f. Varietate de radiolarit negru, bogată în substanţe organice şi minerale argiloase, asociată frecvent depozitelor de fliş. LIDIC, -Ă (LIDIAN, -A) (< n. pr. Lidia) adj. (MUZ.) 1. Mod antic grecesc cu finala pe do. 2. Mod medieval cu finala pe fa. LIDICE [Ijditse], localitate în NV Republicii Cehe, la 16 km NV de Praga. Distrusă complet de către ocupanţii germani (10 iun. 1942), drept represalii pentru că locuitorii aşezării i-au ascuns pe patrioţii cehi care l-au asasinat pe R. Heydrich, „protectorul" german al Cehiei şi Moraviei. Muzeu memorial. LIDITA (< fr. {i>; n. pr. Lydd, oraş în Anglia) s. f. (PETROGR.) Rocă sedimentară, fin granulară, compactă, neagră-cenuşie sau brună-verzuie, alcătuită în special din cuarţ, calcedonie sau opal şi formată prin silicifierea argilelor, tufurilor, calcarelor etc., deose-bindu-se astfel net de rocile în care se găseşte. Se utilizează uneori ca material abraziv fin. UDO (< fr. {i>; {s> n. pr. Lido) s. n. (GEOGR.) Cordon litoral îngust, alcătuit din nisipuri şi aluviuni fine, caracteristic ţărmurilor joase ale M. Adriatice (ex. Lido di Venezia separă laguna Veneţia de M. Adriatică); perisip. LIDOCAINĂ (< fr.) s. f. Compus organic sintetic, folosit mai ales sub formă de sare hidrocloridă ca anestezic local. Produce o anestezie mai rapidă, mai intensă şi de mai lungă durată decât procaina. LIE [li:], Jonas Lauritz Edemil (1833-1908), scriitor norvegian. Proză realistă, de analiză a gravelor probleme sociale ale epocii şi totodată a puterii pe care forţele misterioase şi obscure ale destinului şi ale naturii o au asupra omului („Vizionarul", „Condamnat pe viaţă", „Puteri malefice", „Vârtejul"). Ciclul de nuvele „Fantome". LIE [li:], Sophus Marius (1842-1899), matematician norvegian. Prof. univ. la Christiania (Oslo) şi la Leipzig. Creatorul teoriei clasice a grupurilor continue de transformări care-i poartă numele („Teoria grupurilor de transformări"). Lucrări fundamentale în domeniul geometriei diferenţiale şi al teoriei ecuaţiilor diferenţiale. Justus von Liebig LIE [li:], Trygve Halvdan (1896- 1968), om politic social-democrat norvegian. Ministru de Justiţie (1935-1939), al Afacerilor Străine (1941-1946). Primul secretar general al O.N.U. (1946-1952). A demisionat în urma divergenţelor dintre U.R.S.S. şi O.N.U. privind intervenţia în războiul din Coreea. LIEBERKOHN [Ij.barkunJ, Johann Nathanael (1711-1756), anatomist german. Cunoscut datorită studiilor asupra anatomiei şi fiziologiei mucoasei intestinale; a demonstrat existenţa vidului pleura!. LIEBERMANN [li:berman], Max (1847-1935), pictor şi grafician german. Lucrări de gen, remarcabile prin realismul interpretării („Azilul de bătrâni din Amsterdam", „înălbirea pânzei", „Băieţi scăldându-se“); mai târziu, unul dintre reprezentanţii curentului Seces-sion în Germania, evoluând de la tonuri întunecate la un colorit viu. LIEBHARD [lj:phart], Hans (1899-1988, n. Timişoara), poet şi publicist şvab din România. Lirică de evocare a lumii bănăţene („Cronică şvăbească"; „Poezii în jurul lui Lenau“), de meditaţie („Miniaturi din patru decenii"). Nuvele („Comoara turcilor"); eseuri. LIEBIG [li:bih], Justus, baron von (1803-1873), chimist german. Prof. univ. la Giessen, unde a înfiinţat primul laborator didactic, şi la Munchen. A formulat teoria ciclului carbonului şi azotului în natură, a inventat o metodă de dozare a carbonului şi hidrogenului în substanţe organice, a izolat titanul, a descoperit cloroformul (1831) şi clo-ralul (1832), fenomenul de izomerie (1823) şi importanţa îngrăşămintelor minerale pentru agricultură (v. legea lui Liebig sau legea minimului). LIEBKNECHT [ij:pkneht] 1. Wilhelm L. (1826-1900), publicist şi om politic german. Alături de A. Bebel, unul din- tre fondatorii Partidului Social-Democrat din Germania (1869) şi al Internaţionalei II. 2. Karl L. (1871-1919), om politic german. Fiul lui L. (1). Unul dintre fondatorii Partidului Comunist din Germania. Implicat în evenimentele insurecţionale din 1918-1919, a fost ucis. LlEBLING, com. în jud. Timiş, în Câmpia Timişului; 3 711 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul L.). Creşterea bovinelor. LIEBMANN [li:pman], Otto (1840-1912), filozof german. Unul dintre iniţiatorii mişcării neokantiene dând primul impuls în această direcţie prin lucrarea „Kant şi epigonii" care se încheie cu celebra formulă „înapoi la Kant". Filozofia sa este o reconstrucţie pe bazele criticismului kantian ca ontologie concepută teleologic şi cu ajutorul modelului obiectelor matematice. Alte lucrări: „Contribuţii la analiza realităţii", „Culminaţia teoriilor", „Gânduri şi fapte". LIECHTENSTEIN, Principatul ~ (Furstentum Liechtenstein), stat în Europa central-sudică, în inima M-ţilor Alpi, între Austria şi Elveţia; 160 km2; 31,4 mii loc. (1998). Limba oficială: germana. Religia: creştină (catolici 80%, protestanţi 7,5%), islamică 3,3% ş.a. Capitala: Vaduz. Oraşe pr.: Schaan, Balzers, Triesen. Este împărţit în 11 comune. Situat în Alpi, pe dreapta Rinului, aproape de intrarea acestuia în L. Constanţa/Bodensee. Relieful este în general muntos, mai scund în V (Unterland) şi mai înalt în E (Ober-land), unde se află Alpii Vorarlberg şi Rhătikon (2 599 m alt. max. din ţară, vf. Grauspitz). Climă temperat-conti-nentală de adăpost, cu precipitaţii de 1 000-2 000 mm/an. Principalele râuri sunt Rinul şi Samina. Pădurile de foioase şi conifere ocupă 34,8% din supr. ţării. Pajişti alpine pentru creşterea animalelor în zona înaltă. Economia, puternic industrializată, deţine, împreună cu construcţiile, 36,2% din forţa de muncă, iar serviciile 28,2%. Paradis fiscal (peste 25 000 firme, locul 1 pe glob ca nr. de firme/loc.). Lipsit de resurse de subsol. Ind. prelucrătoare produce dinţi artificiali şi proteze dentare (locul 1 pe glob), mecanică de precizie (microscoape electronice, fibre optice, maşini-unelte, truse de scule), autospeciale, echipament electronic, pompe de vacuum, ceramică şi hidro-energie (75,1 mii. kWh, 1996). întreprinderi chimico-farmaceutice, textile, de prelucr. a. lemnului şi alim. (lapte). Emisiuni filatelice apreciate. Se cultivă LIED 108 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Comune Suprafaţa (km2) Populaţia (1997) Balzers 19,6 3 972 Eschen 10,3 3 459 Gamprin 6,1 1 138 Mauren 7,5 3 088 Planken 5,3 333 Ruggell 7,4 1 642 Schaan 26,8 5 130 Schellenberg 3,5 909 Triesen 26,4 3 988 Triesenberg 29,8 2 467 Vaduz 17,3 5 017 24,3% din supr. ţării, mai ales cu cereale (grâu, porumb, orz), cartofi şi plante furajere. Viticultură. Se cresc bovine (5,9 mii capete, 1996), ovine şi porcine. Silvicultură: lemn (18,1 mii m3, 1996). Transporturi de tranzit dezvoltate. C.f.: 18,5 km (1993). Căi rutiere: 323 km (1995). Căi navigabile interne: 26 km. Turism dezvoltat: 127,5 mii înnoptări (1995). Principalele obiective turistice: capitala Vaduz cu castelul princiar, muzeu poştal şi galerii de artă; castelul Gutenberg şi ruinele castelelor Old Schellenberg, Neu Schellenberg şi Wildschloss, staţiuni de sporturi de iarnă (Malbun), 10 rezervaţii naturale floristice şi faunistice. Moneda: 1 franc elveţian = 100 rappen. Balanţă comercială externă excedentară (locul 3 în Europa şi pe glob la PNB/ioc.). Export (1995): maşini şi mijloace de transport (46,9%), produse din metal (16,9%), bunuri industriale (12,1%), materiale de constr. (10,3%). Pr. parteneri: ţările U.E. (39,6%), Elveţia (14%), ţările AELS (6%). Import (1995): maşini şi echipament de transport (33,9%), bunuri finite (24,4%), produse din metal (14,1%). Pr. parteneri: Elveţia, Germania, Franţa. — Istoric. Constituit prin unirea senioriilor de Vaduz (întemeiată în 1342) cu Schellenberg (1699). în 1719, L. este ridicat la rangul de principat de către împăratul Carol VI. L. a făcut parte succesiv din Imp. Romano-German (până în 1806), din Confederaţia Rinului (1806-1814) şi din Confederaţia Germană (1815— 1866). între 1876 şi 1918 a fost în uniune vamală cu Austro-Ungaria. O Constituţie după model elveţian intră în vigoare la 5 oct. 1921. în 1924 a încheiat o uniune vamală, monetară şi poştală cu Elveţia; aceasta din urmă îl reprezintă în relaţiile externe. în urma referendumului din 1984, este acordat drept de vot femeilor. Monarhie (principat) constituţională, ereditară conform Constituţiei din 1921. Activitatea legislativă este exercitată de suveran şi de un Parlament unicameral (Landtag), iar cea executivă de suveran şi un guvern numit de suveran, la propunerea Parlamentului. LIED [li:d] (cuv. germ.) s. n. Compoziţie muzicală vocală cu acompaniament instrumental (de obicei la pian), cu caracter adesea liric, alcătuită din două episoade (A şi B), care se succed în ordinea A—B—A şi a cărei formă a fost preluată şi de muzica instrumentală. Ca gen muzical s-a dezvoltat în Germania, în perioada clasică, avându-i ca principali reprezentanţi pe 1 Gluck, Haydn, Mozart, iar fn epoca romantică pe Schubert, Schumann, Brahms şi Wolf. în sec. 20 a evoluat către forme mai ample şi acompaniamentul orchestral (R. Strauss, Mahler, Schonberg). LI&GE [lie:j] (LUIK), oraş în E Belgiei, situat pe stg. fl. Meu se, în zona de confl. cu râul Ourthe, la capătul canalului Albert, care face legătura cu oraşul Antwerpen; 190,5 mii loc. (1996). Nod feroviar şi rutier. Port fluvial. Centru carbonifer. Ind. siderurgică (oţel), constr. de maşini (automobile, biciclete), chimică, electrotehnică, mat. de constr., textilă, sticlăriei şi alim. Universitate (1817). Observator astronomic. Muzee de arheologie, de artă, de ştiinţele naturii ş.a. Monumente: Catedrala Saint-Paul (1232-1289), în stil gotic, cu unele refaceri renascentiste ulterioare; bisericile Saint-Denis (1011, reconstruită în stil gotic în sec. 15), Saint-Barthelemy (sec. 11-12), Saint-Jacques (sec. 11, reconstruită în anii 1513-1538), Sainte-Croix (sec. 13—15); Palatul Justiţiei (1526-1540, reconstruit în 1737), Palatul episcopal (1737), casa Curtius (1600-1606), în stil renascentist (azi Muzeu de arheologie); Primăria (1714-1718); Sala Congreselor (1962). Potrivit tradiţiei, a fost fundat, în sec. 7, de Sf. Lambert. Prima menţiune documentară la 721. Sediul episcopatului, a primit statut de oraş (1185), afirmându-se ca un prosper centru economic şi cultural. Din 1408, a intrat sub stăpânirea ducatului Burgundiei. Anexat de Franţa (1792-1793; 1795-1815); a intrat în componenţa Belgiei (1830). LIELUPE (LELUPE), fluviu în Lituania şi Letonia; 119 km. Se formează prin unirea (în aval de Bauska) râurilor Musa şi Memele, trece prin Jelgava şi se varsă în G. Riga, în aval de Jur-mala. îngheaţă în perioada dec-mart. LIEPA, Marius-Rudolf Eduardovici (1936-1989), balerin şi coregraf rus. A dansat pe scena Teatrului Mare din LIFE Moscova (1960-1984), impunându-se printr-o tehnică remarcabilă şi talent dramatic („Spartacus", „Spectrul tranda-firului“). A montat „Giselle“, „Don Quijote", „Legenda iubirii". LIEPĂJA [liepeie], oraş în partea de V a Letoniei, port la M. Baltică; 98,5 mii loc. (1996). Nod feroviar. Metalurgie; constr. de maşini grele, constr. şi reparaţii navale, prelucr. lemnului, lacuri şi vopsele; fabrici textile, de zahăr, de conserve şi de încălţăminte. Pescuit. Exportă lemn şi produse agricole, teatre. Muzeu de istorie. Bisericile Sf. Ana (sec. 17) şi Sf. Treime (sec. 18). Staţiune balneoclimaterică. Fundat în 1253. Sediul unei fortăreţe construite de cavalerii teutoni (1263). Oraş din 1625, a intrat sub stăpânirea Rusiei în 1795. LIESTAL [lj:stal], oraş în NNV Elveţiei, la 13 km SE de Basel, centrul ad-tiv al semicantonului Basel-Land-schaft; 12,3 mii loc. (1994). Metalurgie. Textile, motoare, produse chimice. Poligrafie. Vinuri. Biserică romano-catolică (sec. 11-13). Primărie (sec. 16). Menţionat documentar în 1189. LI EŞTI, com. în jud. Galaţi, pe Bârlad; 11 141 loc. (2000). Staţie de c.f. Fabrică de zahăr. Produse din răchită împletită. Centru pomicol (meri, peri, pruni) şi viticol. Biserica Sf. Parascheva (1882). □ETUVA v. Lituania. LI&VRE, Riviâre du râu în SE Canadei (Quebec), afl. stg. al fl. Ottawa la Huli; 330 km. Izv. din Reservoir Gouin. împortantă sursă hidroenergetică (5 hidrocentrale). LIEZI (LIEH-TZU) (c. sec. 4 Î.Hr.), filozof chinez. Contribuţii privind dezvoltarea premiselor de bază ale gândirii taoiste; presupusul autor al lucrăii tao-iste, ce-i poartă numele. LIFAR, Serge (pe numele adevărat Serghei Mihailovici L.) (1905-1986), dansator şi coregraf francez de origine rusă. Stabilit în Franţa (1923). Solist al trupei Baletele ruse (1923-1929), apoi al Operei din Paris. Coregraf de tendinţă neoclasică, creator a numeroase balete („Suită în aib“, „David triumfător", „Fedra", „Miraje"). A publicat „Manifestul coregrafului", „Tratat de dans academic", „Istoria baletului rus", în care a folosit pentru prima oară termenul de „neoclasicism". LIFE [laif], hebdomadar american ilustrat de mare tiraj (1936-1972). Reapare lunar (din 1978). Liâge. Palatul episcopal LIFOU 110 LIFOU (LIFU), cea mai mare insulă din arh. Loyaute, situată în SV Oc. Pacific, la 97 km E de ins. Noua Cale-donie; 1 684 km2. Lungime: 81 km; lăţime: 16-24 km. Localit. pr.: Che-penehe, Mou. Plantaţii de cocotieri. Dependentă de posesiunea franceză Noua Caledonie. LIFT (< engl.) s. n. Ascensor. LI.FTĂ (< n. pr. Litva, numele slav al Lituaniei) s. f. (fnv.) Termen peiorativ dat în trecut de românii ortodocşi celor de altă religie; p. ext denumire atribuită cotropitorilor. LIFTIER, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care manevrează un ascensor. LjFTING (cuv. engl.) subst. (MED.) Intervenţie chirurgical-estetică, care constă în întinderea unor segmente de cute şi subcute, încercându-se astfel îndepărtarea ridurilor şi, a altor semne de îmbătrânire. LIFU v. Lifou. LIGA ARABÂ v. Liga Statelor Arabe. LIGA COMUNIŞTILOR, prima organizaţie comunistă internaţională, precursoare a Internaţionalei I. Creată la Londra (iun. 1847) de K. Marx şi F. Engels., a avut ca program Manifestul Partidului Comunist. LIGA CULTURALĂ (Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor), asociaţie patriotică, înfiinţată la Bucureşti (17/29 dec. 1890), cu scopul de a susţine lupta pentru realizarea unităţii politice a poporului român. Principalul ei animator a fost Nicolae lorga (din iun. 1908). Şi-a creat secţiuni în majoritatea oraşelor din ţară şi în centre universitare din străinătate (Paris, Londra, Berlin, Anvers ş.a.). Sub auspiciile ei au fost înfiinţate Universitatea populară de la Vălenii de Munte şi Teatrul popular din Bucureşti, devenit, mai târziu, Teatrul Ligii Culturale. Şi-a încetat activitatea în 1940. LIGAMENT (< fr. lat.) s. n. (ANAT.) Fascicul compact de fibre conjunctive, variabil ca formă şi mărime, rezistent şi puţin extensibil, care realizează legătura între oase la nivelul articulaţiilor (I. articular) sau fixează anumite organe (ex. I. hepatic, I. splenic). LIGAMENTOPEXIE (< fr.) s. f. Operaţie chirurgicală prin care sunt scurtate şi fixate ligamentele rotunde ale uterului, în scopul corectării retroversiei sau retroflexiei. LIGAMENTOPLASTIE (< fr.) s. f. Procedeu chirurgical de refacere a li- Gyârgy Ligeti gamentelor rupte sau relaxate ale unei articulaţii. LIGA NAŢIUNILOR v. Societatea Naţiunilor. LIGAND (< fr., lat.) s. m. (CHIM.) Molecula sau ionul care se uneşte direct cu atomul central în compuşii complecşi. LIGARIDIS, Paisie (c. 1610-1668), erudit grec. Mitropolit al Gâzei. Prof. la „Schola greca e latina" din Târgovişte (1646-1651). împreună cu Daniil Pano-neanu şi Ignatie Petritzis, a tradus „îndreptarea legii" (1652). A fost preceptorul domnului Şerban Cantacuzino. LIGA SFÂNTĂ, denumire dată unor coaliţii antiotomane din sec. 16-17 alcătuite din state creştine. 1. L.S. de la sfârşitul sec. 16, cuprindea Imp. Habsburgic, Spania, Veneţia, Toscana ş.a.; în 1594 s-a raliat şi domnul Moldovei, Aron Tiranul. S-a destrămat la sfârşitul războiului antiotoman din 1606. 2. L.S. constituită în 1684 prin aderarea Veneţiei la alianţa austro-polonă; în 1686 i s-a alăturat şi Rusia. Şi-a încetat activitatea în urma încheierii cu turcii a Tratatului de Pace de la Karlowitz (1699). LISA SOCIETĂŢILOR DE CRUCE ROŞIE v. Crucea Roşie internaţională. LIGATURĂ (< fr. lat.) s. f. 1. (MED.) Legare chirurgicală cu fire de catgut, mătase sau aţă a vaselor sangvine, a uterului, a intestinului etc.; materialul utilizat pentru această operaţie. 2. Aliaje auxiliare folosite pentru introducerea unor elemente de aliere în metalul lichid. ♦ Metale (ex. cupru, mercur etc.) care se introduc în metalele nobile pentru a le da unele proprietăţi necesare (ex. duritatea) sau pentru a le ieftini. 3. Literă sau semn de transcriere fonetică format prin îmbinarea a două litere sau semne de transcriere (ex. ae, ce). ♦ Combinaţie de litere ce redă îmbinarea a două litere, o silabă sau un cuvânt. 4. (POLIGR.) Caracter tipografic realizat prin reunirea a două litere într-un singur semn grafic (ex.: /E, CE), folosit în unele limbi pentru a reda un singur sunet. LIGA ŢĂRILOR ARABE, organizaţie guvernamentală regională creată fa 22 mart. 1945, cu sediul la Tunis, cu scopul cooperării în probleme economice, financiare, culturale, juridice, sociale şi al coordonării activităţii pe plan extern, pentru apărarea independenţei şi suveranităţii statelor membre. Membri fondatori: Arabia Saudită, Egipt (suspendat în 1979 şi reintegrat în 1989), Iraq, Liban, Siria, Transiordania (azi Iordania) şi Yemen (azi Rep. Yemen); au aderat ulterior: Libia (1953), Sudan (1956), Maroc şi Tunisia (1958), Kuwait (1961), Algeria (1962), Yemenul de Sud (1967, azi Rep. Yemen), Bahrain, Oman, Qatar (1971), Emiratele Arabe Unite (1972), Mauritania (1973), Somalia (1974), Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (1976) şi Djibouti (1977). Principalele organe sunt Consiliul, Secretariatul General, Consiliul Economic, Consiliul Unităţii Economice Arabe, comitetele permanente, agenţiile şi organizaţiile specializate în diferite domenii. LIGAZE s. f. v. sinteaze. UGĂ (< fr.) s. f. Uniune sau asociaţie de state, de oraşe, de societăţi sau de persoane fizice sau juridice (sindicate, federaţii sindicale sau sportive etc.), constituită în vederea realizării unui ţel comun. LIGETI [Ijgeti] Gyorgy (n. 1923, Târ-năveni), compozitor austriac de origine ungară. A emigrat în 1956, lucrând în Germania şi Austria. Compune iniţial într-un stil neobartokian, apoi scrie muzică serială şi electronică (,Articulaţie") şi în cele din urmă se impune cu lucrări în stil static („Apariţii" şi „Atmosfere"). Opera „Marele Macabru" îmbină vocabulare eterogene şi apelează la tehnica citatului. Carieră pedagogică; lucrări de muzicologie. M. de onoare al Acad. Române (1997). LIGHEAN (< tc.) s. n. Vas de metal, porţelan, plastic etc., puţin adânc şi larg, servind la spălatul corpului, al rufelor, al vaselor etc. ♦ Conţinutul unui asemenea vas. LIGHIOANĂ (< sl.) s. f. 1. Animal (sălbatic). ♦ Spec. Vietate care trăieşte pe lângă casă; pasăre de curte, oră-tanie. ♦ Spec. Insectă, gâză (vătămătoare). 2. Fig. Epitet dat unui om de nimic; mişel, netrebnic. 111 LILIAC LIGNICOL (< fr.) adj. (BIOL) (Despre organisme animale şi vegetale) Care trăieşte pe lemne sau pe putregaiuri. LIGNIFICARE (după fr. lignificatiotr, {s> lat. lignum „lemn“ + fico „a face") s. f. (BOT.) Proces prin care membranele celulozice celulare ale plantelor superioare se impregnează cu lignină. LiGNjNĂ (< fr. fi» s. f. Substanţă organică cu structură macromoleculară complexă, care se găseşte în ţesuturile plantelor lemnoase. Are rol în procesul de humificare; întrebuinţată la obţinerea unor mase plastice sintetice, a negrului de fum şi ca înlocuitor al tani-nului vegetal. LIGNIT (< fr. {i>; {s> lat. lignum „lemn") s. n. Varietate inferioară de cărbune, care păstrează parţial structura lemnoasă iniţială. Este brun-negru, are o putere calorică de 2 600-4 100 kcal/kg şi umiditatea, raportată la cărbunele natural, de 30-65%. Este larg utilizat drept combustibil energetic în termocentrale, în transporturi, la încălzirea imobilelor. LIGNIVORE ({s> lat. lignum „lemn“ + vorare „a devora") s. n. (La pl.) (BIOL.) Lignodestructori. LIGNODESTRUCTORI ({s} lat. lignum „lemn“ + destructor) s. m. pl. (BIOL.) Organisme (ciuperci, insecte) care se hrănesc cu lemn şi provoacă distrugerea lui; au un rol pozitiv în ecosistemele naturale, mineralizând substanţa lemnoasă, şi negativ în construcţiile din lemn efectuate de om, pe care le pot distruge. Sin. lignivore. LIGNOFOLIU (< germ.; {s> lat. lignum „lemn“ + folium „frunză") s. n. Lemn stratificat, construit din plăci de furnire aşezate cu fibrele paralel; are mare rezistenţă la întindere, compresiune şi încovoiere. LIGROINĂ (< fr. (i>) s. f. Benzină cu p.f. între 90 şi 120°C, folosită în general ca solvent. LIGULAT, -Ă (< fr.; {s> lat. ligula „lingură") adj. 1. (Despre frunze) Care are la baza laminei un apendice mem-branos (ex. la graminee). 2. (Despre flori gamopetale) Care are una dintre diviziunile corolei mult prelungită (ex. la compozite). LIGULĂ (< lat.; diminutiv de la lin-gua „limbă") s. f. (BOT.) Formaţiune membranoasă aflată la limita dintre teaca şi limbul foliar al gramineelor şi ciperaceelor; este lipită de tulpină, aco- perind spaţiul dintre aceasta şi teacă, având un rol protector. LIGUORi (Alphonse-Marie De), Sfântul (1696-1787), predicator şi teolog napolitan. A fondat Congregaţia re-demptoriştilor (1732). A elaborat un sistem de teologie morală cunoscut sub denumirea de echiprobabilism, care se situează între rigorism şi laxismul probabiliştilor. Doctor al Bisericii. Canonizat. Sărbătorit la 1 aug. LIGURI (< fr., lat.) s. m. pl. Populaţie preindo-europeană din NV Pen. Italice şi SE Franţei, asimilată de celţi şi de romani (sec. 6-3 î.Hr.). LIGURIA, regiune în NV Italiei, la G. Genova, la graniţa cu Franţa; 5,4 mii km2; 1,6 mii. loc. (1997). Reşed.: Genova. Oraşe pr.: Imperia, La Spezia, Savona. Puternică zonă ind. (metalurgie, constr. navale, utilaje electrice, produse chimice, textile etc.). Citrice, măslini, viticultură. Creşterea animalelor. LIGURICÂ, Marea ~ (MARE LI-GURE), mare în bazinul mediteranean, cuprinsă între ţărmurile Italiei (la N şi E), Franţei (Riviera la NV), ins. Corsica şi Elba (la S); c. 30 mii km2. Ad. max.: 2 645 m. Salinitate: 38%o. LIHNI vb. IV intranz. A simţi sfârşeală, slăbiciune (din cauza foamei). LI HONGZHANG (sau LI HUNG-CHANG) (1823-1901), om politic chinez. împreună cu generalul Gordon, a înfrânt Răscoala taipinilor. A promovat o politică de modernizare, construind şcoli, căi ferate, şantiere navale şi fabrici de armament. A negociat, din partea Chinei, Tratatul de la Shimo-noseki (1895). LIICEANU, Gabriel (n. 1942, Râm-nicu Vâlcea), filozof şi eseist român. Prof. univ. la Bucureşti. Director al Editurii Humanitas (din 1990). Preocupări privind fenomenologia esteticului („Tragicul") şi a condiţiei umane („Despre limită"), premisele şi posibilităţile filozoficului („încercare în politropia omului şi a culturii", „Cearta cu filozofia") şi scenariile de formare spirituală a omului prin cultura umanistă („Jurnalul de la Păltiniş"). Eseuri polemice pe teme moral-civice („Apel către lichele"). Traduceri din Platon, Schelling şi Heidegger. LIIV, Juhan (1864-1913), scriitor estonian. Povestiri având ca temă viaţa cotidiană („Zece povestiri"); lirică („Poezii"), miniaturi („Din adâncurile vieţii"). LIKASI, oraş în SE Republicii Democratice Congo, la 1 270 m alt., la 95 km NV de Lumumbashi; 299,1 mii loc. (1994). Expl. min. de cupru şi cobalt. Metalurgia cuprului, zincului şi a cadmiului; produse chimice (acid sulfuric, sodă caustică ş.a.). Muzeu mineralogic. Fundat în 1917. Până în 1966 s-a numit Jadotville. LIKUD (cuv. ebr. „uniune"), coaliţie de partide israeliene de centru şi centru dreapta, formată în 1973. LILA (< fr.) adj. invar. (Livr.) Violet. LILBURNE [ljlbe:n], John (c. 1614-1657), pamfletar şi om politic englez. Ideolog şi conducător al grupării democratice republicane a levellerilor în timpul Revoluţiei din Anglia. Arestat în urma unui conflict cu O. Cromwell, a scris în închisoare (1645-1648) pamflete violente împotriva acestuia, printre care „Acordul poporului", devenit programul ideologic al levellerilor. Urmărit de presbiterieni şi independenţi, a fost expulzat din Anglia în 1652; s-a reîntors în 1653, dar a fost din nou întemniţat până în 1655. LILIAC1 (< tc.; cuv. persan lilăk) s. m. Arbust decorativ din familia olea-ceelor (c. 4 000 specii), înalt până la 7 m, cu frunze ovate, cordate la bază şi flori colorate în diferite nuanţe de violet, albastru sau alb, dispuse în pa-nicule, plăcut mirositoare (Syringa vul-garis). Creşte spontan în văile umede din munţi (Syringa josikaea). Se cultivă în numeroase forme horticole, în Europa şi Asia Mică. L. transilvănean = arbust indigen, endemic în Munţii Carpaţi, înalt până la 4 m, cu ramuri groase, frunze eliptice, rotunjite la bază şi flori violete slab-mirositoare, grupate în panicule mici şi înguste (Syringa josikaea). Este rezistent la ger şi poluanţi atmosferici; folosit la lucrări de hibridizare cu alte specii. LILIAC2 (< bg.) s. m. Mamifer in-sectivor, crepuscular şi nocturn, din ordinul chiropterelor, cu aripi formate dintr-o membrană care uneşte degetele membrelor anterioare, laturile corpului, membrele posterioare şi coada. Se orientează în întuneric cu ajutorul ultrasunetelor, pe care le emit, urechea lor Uliac2 LILIACEE 112 Otto Liiienthai fiind capabilă să perceapă undele reflectate de obstacole. LILIACEE (< fr.; {s> iat. liliaceus „de crin“) s. f. pl. Familie de plante erbacee sau lemnoase, perene (rar anuale sau bienale), morîâcgtiledonate, cu bulbi, rizomi sau bulbotuberi, cu frunze alterne întregi şi flori actinomorfe, variat colorate, compuse din şase foliole perigoniale şi şase stamine (ex. ceapa, usturoiul, laleaua, crinul, zambila etc.). LILIACHIU, -IE (< liliac1) adj. De culoarea florii de liliac; violet-deschis. LILIENCRON, Detlev, baron von (pe numele adevărat Friedrich Adolf Axei Freiherr von) (1844-1909), scriitor german. Lirică impresionistă („Cavalcadele unui aghiotant"); poemul burlesc „Pogg-fred"; proză scurtă („Povestiri de război"), drame („Knut, stăpânul"); pagini autobiografice („Viaţă şi minciună"). LILIENTHAL, Otto (1848-1896), inginer german. Unul dintre pionierii aviaţiei mondiale. A construit planoare cu care a efectuat (începând din 1890) primele zboruri planate, imitând zborul păsărilor. Lucrarea sa „Zborul păsărilor ca bază a aviaţiei" a constituit punctul de plecare pentru fundamentarea teoretică a zborului cu aparate mai grele decât aerul. A murit în timpul unui experiment de zbor. LILIPUT (< liliputan) adj. invar. Liliputan. LILIPUTAN, -Ă (după fr. lileputien; n. pr. Lilliput) adj., s. m. şi s. f. 1. Adj. De dimensiuni foarte mici; pitic. 2. S. m. şi f. Om de statură foarte mică. Denumirea provine de la locuitorii ţării imaginare Lilliput din romanul lui J. Swift „Călătoriile lui Gulliver". LILITH, iniţial (la sumerieni) demon feminin al furtunii; preluat de tradiţia iudaică drept fantomă ce populează minele şi regiunile deşertice; considerată, conform Talmudului, ca fiind pri- ma soţie a lui Adam, dar nerecunoscută de Biblie. LILLE [Iii], oraş în N Franţei (Nord-Pas-de-Calais), la 218 km NNE de Paris; 178,3 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Centru al ind. textile (filaturi de bumbac şi lână, ţesătorii). Metalurgie. Constr. de maşini agricole şi aparate electrocasnice; prelucr. tutunului; tananţi, încălţăminte, produse chimice şi alim. (zahăr, băuturi etc.). Academie. Universitate (1560). Monumente: bisericile Saint-Maurice (sec. 14), Sainte-Catherine (1538), Saint-Made-leine (1675, în stil baroc), Notre Dame de la Treille (1854), clădirea Bursei (1652), Citadela (1667), „Poarta Parisului" (1682-1695), construită în cinstea lui Ludovic XIV, fortificaţii (sec. 17). Muzee de artă şi de etnografie. Fundat în sec. 11. Cucerit de francezi (1214), cedat Spaniei (1556), a revenit definitiv Franţei prin Tratatul de la Utrecht (1713). LILLE B/ELT v. Beltul Mic. LILLEHAMMER, oraş în SSE Norvegiei, situat în zona de vărsare a râului Lâgen în L. Mjosa, la 137 km N de Oslo; 22,9 mii loc. (1991). Ind. textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. Muzeu de artă populară în aer liber. Important centru turistic şi al sporturilor de iarnă (aici s-au desfăşurat Jocurile Olimpice de iarnă în 1994). Biserică (sec. 12). LILLIANJT (< fr. {i}) s. n. Sulfură de plumb şi bismut, cristalizează în sistemul rombic, de culoare cenuşie, cu luciu metalic. Apare în flacoane hidro-termale asociată cu alte sulfuri. Lille. Biserica Saint-Maurice LILLO [Ijlou], George (1693-1739), dramaturg englez. Unul dintre iniţiatorii dramei burgheze. Piese cu un pronunţat caracter moralizator, în care a introdus conflictul familial („Neguţătorul din Londra sau Istoria lui George Barnwell", „Curiozitate fatală"). LILONGWE [liloQwei], capitala statului Maiawi (din 1975), situată în partea de V a ţării, pe râul cu acelaşi nume, la 1 067 m alt.; 446 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Aeroport. Prelucr. tutunului, conf., mobilă, produse alim. Universitate. LIMA (în mitologia romană), zeiţă domestică, ocrotitoare a hotarului gospodăriei, având roiul de a supraveghea pe cei care trec pragul casei (lat. limen „prag"). LIMA, capitala statului Peru, situată în partea de V a ţării, pe râul Rimac, la 12 km de ţărmul Oc. Pacific; 5,7 . mii. loc. (1993). Nod de comunicaţii. Aeroporturi (Miraflores şi Jorje Chavez). Pr. centru economic, cultural şi politic al ţării. Ind. metalurgică, constr. de maşini, de prelucr. a lemnului (mobilă), chimică, textilă, a conf., pielăriei şi încălţămintei, alim. (conserve de peşte). Zece universităţi (din care Universidad Nacional de San Marcos de Lima, 1551, este cea mai veche din America Latină). Academie de ştiinţe. Teatre (unul întemeiat în 1563, cel mai vechi din America de Sud). Muzeu de artă peruviană. Parcul Las Leyndas. Monumente: Catedrala romano-catolică (1572-1603), distrusă de cutremurul din 1746 şi refăcută ulterior (aici se află corpul mumificat al conchistadorului Francisco Pizarro); bisericile Santo Domingo (1549), San Pedro (1623-1638), San Francisco (1674), Santa Teresa (1683-1686). întemeiată în 1535 de Francisco Pizarro, cu denumirea Ciudad de los Reyes. Capitala viceregatului Peru (1544-1821), iar din 1821 a Rep. Peru. LIMA, Jorge Mateus de (1895-1953), scriitor brazilian. Reprezentant al modernismului. Versuri neoparnasie-ne („Alexandrini") şi moderniste, de inspiraţie autohtonă („Poeme noi", „Poeme negre") sau biblico-religioasă („Timp şi veşnicie"); ulterior, poezie de formă clasică („Carte de sonete", „Născocirea lui Orfeu"); romane („Calunga"). LIMACI (< fr., lat.) s. m. pl. Nume dat gasteropodelor terestre lipsite de cochilie, dăunătoare, cu corpul alungit, colorat în cenuşiu, negru sau brun-roş-cat şi cu două perechi de tentacule pe 113 LIMBARIŢĂ Catedrala romano-catolică Biserica San Francisco Lima cap. Se mai numesc melci fără casă (ex. Umax maxi mus). LIMAN (< tc.) s. n. 1. Lac rezultat prin bararea cu aluviuni a gurii de vărsare a unui râu, respectiv bararea de către un grind fluviatil (rezultând Umane fluviatile) sau de către un cordon marin (limane fluvio-maritime, care, uneori, pot comunica cu marea printr-o portiţă). L. fluvio-maritime se formează, de obicei, pe ţărmurile mărilor fără maree. Exemple de limane fluviatile: lezeru Mostiştei, Oltina, Snagov, Amara ş.a.; limane fluvio-maritime; Taşaul, Techir-ghiol, Mangalia, Tatlageac. 2. Ţărm, mal (al unei ape mari). Expr. A ieşi la liman = a) a scăpa dintr-o primejdie; b) a ajunge la o situaţie mai bună. ♦ Fig. Loc de scăpare; adăpost, refugiu. LIMAN, Horia (n. 1912, Bucureşti), scriitor român. Stabilit în Elveţia (1970). A făcut parte din cercul „Sburătorul“. Redactor-şef al revistei „Contemporanul" (1946-1957). Romane („La foire aux jeunes filles“). Redactează „Antologia poeţilor români din Occident". Nuvele. LIMANU, com. în jud. Constanţa, situată pe ţărmul Mării Negre şi pe malul de S al L. Mangalia, la graniţa cu Bulgaria; 4 278 loc. (2000). Punct de frontieră (rutier) cu Bulgaria (în satul Vama Veche). Muzeu de artă. Staţiune balneoclimaterică estivală (satul 2 Mai). Rezervaţie complexă de dune marine (2 Mai—Vama Veche, c. 50 km2) şi rezervaţie forestieră (Pădurea Hagieni, 393 ha, ocrotită de lege din 1962), cu exemplare falnice de stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi stejar pufos (Quercus pubescens); rezervaţie speologică (Peştera Limanu). Vestigii neo- litice, aparţinând Culturii Hamangia (în satul L.). LIMASSOL (LEMESâS), oraş situat în partea de S a ins. Cipru, port la G. Akrotiri; 143,4 mii loc. (1994). Ind. textilă, a pielăriei şi încălţămintei, cosmetică (parfurmuri) şi alim. (ţigarete). Centru turistic. Muzeu de arheologie. Festivalul vinului (sept.). Castel (sec. 12). Bază militară engleză. LIMAY, râu în partea central-sudică a Argentinei; 400 km. Izv. din L. Nahuel Huapi din M-ţii Anzi şi se uneşte cu râul Neuquen, în aval de oraşul Neuquen, formând fl. Ri'o Negro (640 km), care se varsă în Oc. Atlantic. Hidroenergie. LIMB (< fr.; {s} lat. limbus „margine", 4. fr., germ.) s. n. 1. Partea lată a frunzei de deasupra peţiolului având forme foarte variate; lamină. 2. Structură anatomică mărginită de un organ şi având, în general, formă rotundă sau inelară (ex. I. corneean). 3. Marginea gradată a cercului divizat al unui aparat de măsură. 4. Navă mică de transport sau şlep folosite în operaţia de descărcare a unei nave, la trecerea printr-un loc cu adâncime mică şi de reîncărcare a acesteia la adâncime mare. 5. (în teologia catolică medievală) Tărâm de la marginea Infernului în care merg sufletele copiilor nebote-zaţi şi cele ale „păgânilor" virtuoşi. LIMBAJ (< limbă, după fr. langage) s. n. Unul dintre mijloacele activităţii de comunicare a oamenilor prin folosirea unui sistem de semne alcătuit din sunete articulate, care a apărut şi s-a dezvoltat concomitent cu gândirea, reprezentând învelişul material al aces- teia. L. îndeplineşte o funcţie de cunoaştere şi de comunicare interumană. L. natural = fiecare dintre limbile naţionale. -0- L artificial = orice sistem de semne nelingvistice care pot fi înţelese pe baza unor convenţii. (LOG.) L. formalizat = I. artificial în care expresiile se formează pe baza unor reguli explicit formulate (ex. calculul matematic, calculul logic). (INFORM.) L. de programare = I. în care se pot scrie programe pentru calculatoare (ex. BASIC, FORTRAN, COBOL, APL, PASCAL etc.). L de maşină = I. ale cărui instrucţiuni sunt date la nivelul de interpretare al calculatorului. L universal = I. care nu depinde de structura calculatorului decât în mică măsură (de ex. pentru operaţiile de transfer de date). ♦ Mod de folosire a unei limbi (în special a lexicului), specific anumitor profesiuni (ex. I. tehnic, I. medical), grupuri sociale (ex. I. argotic) etc. + Mod caracteristic de exprimare a sentimentelor şi a ideilor în cadrul limbii naţionale. ^ L. comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretenţios; b) fig. mijloc de înţelegere. ♦ P. ext. Sistem de semne, socialmente codificate, care nu fac apel la cuvinte sau scriere (ex. I. surdo-muţilor). ♦ Fig. Orice mijloc de exprimare a sentimentelor sau a ideilor. LIMBARE (< limbă) s. f. Operaţie de descărcare şi reîncărcare a unei nave pentru a-i permite trecerea pe porţiunile cu adâncime mică. LIMBARIŢĂ (< limbar, reg., numele unei plante) s. f. Plantă erbacee perenă, acvatică, meliferă, cu rizom gros, tulpină dreaptă, ramificată, cu flori mici LIMBA ROMÂNĂ 114 albe sau roz, dispuse în racem (Alisma plantago). Creşte prin locuri umede. LIMBA ROMÂNĂ, revistă a Academiei Române, care apare la Bucureşti (din 1952). Publică studii şi articole pe teme de lingvistică şi filologie. Colaboratori: I. Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, I. Coteanu, B. Cazacu, Matilda Cara-giu-Marioţeanu, M. Sala, Mioara Avram, Valeria Guţu-Romalo, Th. Hristea, M. Seche, Em. Vasiliu ş.a. LI.MBĂ (lat. lingua) s. f. I. Organ muscular situat în partea de mijloc a cavitaţii bucale, format din 17 muşchi aşezaţi longitudinal şi transversal, acoperiţi de o mucoasă în profunzimea căreia se găsesc papilele linguale, corpusculii gustativi şi glande. L. este organul gustului şi are un rol important în mestecarea şi înghiţirea alimentelor. La om, I. este organul principal al vorbirii. Expr. A avea (sau a simţi) mâncărime la limbă = a fi foarte vorbăreţ; a nu putea păstra un secret. (A avea) limbă ascuţită - a) (a fi) om răutăcios, maliţios; b) a avea obiceiul să critice (cu răutate). A i se dezlega cuiva limba = a începe să vorbească. A trage pe cineva de limbă = a iscodi, a descoase pe cineva. II. 1. Limbajul unei comunităţi umane, istoriceşte constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică şi lexicală proprie. Este cel mai important mijloc de comunicare între oameni, legat indisolubil de gândire, fiind, de asemenea, un mijloc social de păstrare şi transmitere a informaţiei. Se realizează prin vorbire. Limbile evoluează în timp după anumite legi, specifice fiecăreia, o dată cu progresul societăţii. Limbile lumii sunt grupate în mari familii, dintre care mai importante (ca număr de vorbitori) sunt: indo-europeana, hamito-semitica sau afro-asiatica, caucaziana, uralo-al-taica, sino-tibetana, austro-asiatica, austroneziana sau malaio-polineziana. Printre alte familii mai mici se pot Limbă (IV). Limba-boului aminti: thai, dravidiana, japoneza, coreeana sau nigero-congoleza, nilo-sa-hariana şi khoisan. L. comună (de bază sau l.-mamă) = l. veche din care provin limbile din aceeaşi familie sau din acelaşi grup (de ex. I. latină din care au provenit limbile romanice). L naţională = I. comună unei naţiuni, constituită pe baza limbii unui popor în procesul de formare a acestuia ca naţiune. L. literară = aspectul cel mai îngrijit al t unei limbi, care se conformează în cel mai înalt grad tuturor normelor gramaticale fixate, folosit în scris şi în mare măsură în vorbirea oamenilor instruiţi. L. diplomatică = I. în care se întreţin relaţiile oficiale diplomatice între două ţări. La conferinţele internaţionale se stabilesc anumite /. de lucru (în care se poartă convorbirile) şi I. oficiale (în care se redactează tratatele şi alte documehte internaţionale). De ex. limbile oficiale ale O.N.U. sunt: engleza, franceza, spaniola, chineza, araba, rusa. L. moartă = I. care nu mai este vorbită din motive de ordin istoric, vorbitorii ei dispărând în timp sau suferind transformări radicale (de ex.: etrusca, greaca veche, slava veche, latina, dalmata). L. vie = I. folosită în momentul de faţă de către toţi vorbitorii unui popor sau ai unei naţiuni (de ex.: româna, franceza, engleza, germana, italiana). ♦ Mod de exprimare propriu unei persoane. ♦ Totalitatea mijloacelor de comunicare a gândurilor, a sentimentelor şi a dorinţelor (în afară de sunetele articulate). 2. Vorbă, cuvânt; grai. ^ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorinţă exprimată pe patul morţii. III. P. analog. Nume dat unor obiecte, unor instrumente etc. în formă de limbă (I). 1. Bară mobilă (de metal) atârnată în interiorul clopotului, care, prin mişcare, loveşte în pereţii acestuia făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul orologiului. 3. (Fam.) încălţător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. care închide deschizătura încălţămintei în locul în care ea se încheie cu şiretul. 5. Lama de metal a unui obiect tăios. 6. Flacără de formă alungită. + Fâşie de lumină care se distinge într-un spaţiu întunecos. 7. Porţiune lungă şi îngustă de pământ, de pădure. 8. Gură, deschizătură la coteţul de pescuit. IV. Compuse: (BOT.) limba-apei = broscariţă, notă-toare; limba-boului = plantă erbacee meliferă din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri şi ţepoşi, cu flori violacee, rar roz sau albe (An-chusa officinalis); răspândită în Europa, în unele regiuni se foloseşte în alimentaţie şi în medicina umană tradiţională, având proprietăţi diuretice, emoliente, antireumatice, antiinflamatorii etc.; lim-ba-câinelui = plantă erbacee bienală, din familia boraginaceelor, înaltă până la 80 cm, cu frunzele acoperite de peri mătăsoşi, flori violete la început, apoi roşii-purpurii (Cynoglossum officinale)\ răspândită în Europa şi Asia, are utilizări în medicina umană tradiţională ca antidepresiv; limba-cucului = plantă erbacee perenă din încrengătura pterido-fitelor, cu rizom scurt, târâtor, de obicei cu o singură frunză penat-compusă, purtând sporangii galbeni-bruni într-un panicul pedunculat (Botrychium luna-ria); creşte în regiunea de munte; lim-ba-oii = a) plantă erbacee perenă din familia compozitelor, înaltă de 30-100 cm, cu frunze spinos-dinţate şi flori hermafrodite, roşii, dispuse în capitule (Cirsium canum); creşte prin locuri umede; b) mică plantă erbacee perenă din familia plantaginaceelor, cu frunze aşezate în rozetă bazală şi flori roz, dispuse în spice (Planttago gentia-noides); creşte în regiunea de munte; limba-peştelui = plantă erbacee perenă cu frunze verzi-albăstrui şi flori violete dispuse în panicul, răspândită prin locuri nisipoase şi umede şi prin sărături (Limonium vulgare); limba-şarpelui = mică plantă erbacee, perenă, din încrengătura pteridofitelorK cu rizomul lung, cu o singură frunză ovată întreagă şi cu sporangi dispuşi într-un spic terminal (Ophioglossum vulgatum); creşte prin locuri umede; partea aeriană are proprietăţi tonice şi astringente; Umba-vrabiei = mică plantă erbacee anuală, cu frunze liniar-lanceolate şi flori axilare verzui (Thymelaea passe-rina); creşte prin locuri aride; lim-ba-soacrei = denumire dată speciilor de plante din genul Opuntia, familia cactaceelor, cu tulpina compusă din articole obovat-elipsoidale, turtite, cu spini roşii şi flori albe sau galbene; cultivate uneori ca plante decorative. Sin. opunţia. (ZOOL.) Limbă-de-mare -peşte teleostean marin cu corpul oval, puternic turtit lateral şi asimetric, lung de 15-25 cm, cu ambii ochi pe partea stângă (Solea nasuta). LIMBA Şl LITERATURĂ, revistă a Societăţii de Ştiinţe Filologice din România care apare, la Bucureşti, anual (seria I: 1955-1957; 1960-1968; 1970); bianual (seria I: 1963-1965, seria a ll-a: 1975-1977); trimestrial (seria I: 1966-1969; seria a ll-a: 1972-1974; 1978—). Colaborări de ţinută academică pe teme de istoria literaturii române, 115 LIMICOL lingvistică şi didactică modernă. Colaboratori: Perpessicius, T. Vianu, Ş. Cioculescu, Al. Graur, P. Haneş, T. Iordan, Al. Philippide, Al. Piru, D. Si-monescu, O. Papadima, A. Marino, G.l. Tohăneanu, I. Rotaru, D. Micu, Mioara Avram, Luiza Seche ş.a. LIMBOURG [lebu:r], fraţii de - (Pol, Jehannequin şi Hermant) (sec. 14-15), pictori şi miniaturişti flamanzi. Au lucrat în Franţa (după 1400) anluminuri cu scene din viaţa cotidiană (munci agricole, scene de vânătoare etc.), plasate pe un fundal de arhitectură de epocă sau de peisaj, tratate cu un deosebit gust pentru detaliul sugestiv şi cu un accentuat simţ narativ, într-o cromatică rafinată şi preţioasă, anticipând arta Renaşterii („Ceaslovul ducelui de Berry", cuprinzând 60 de miniaturi; „Orele din Ailly“). LIMBRIC (lat. lumbricus) s. m. Nume dat unor viermi din clasa nemato-delor, lungi de 15-30 cm, paraziţi în intestinul subţire la om (ex. Ascaris lumbricoides), la porc (Ascaris suum) etc.; ascarid. LIMBURGIT (< fr. {i}), s. n. Rocă vulcanică având o structură hipocrista-lină, alcătuită preponderent din minerale fenice, prinse într-o masă sticloasă. LIMBUT, -Ă (< limbă) adj. (Şi subst.) Vorbăreţ, guraliv, flecar. LIMBUŢIE (< limbut) s. f. înclinare spre vorbărie, spre flecăreală; logoree. LiMEIRA, oraş în SE Braziliei (Săo Paulo), la 129 km NV de Săo Paulo; 207,4 mii loc. (1991). Ind. alim. Centrul unei regiuni de cultură a arborilor de cafea şi portocalilor, a bumbacului, trestiei de zahăr ş.a. A primit statut de oraş în 1863. LIMERICK [lî.merik] (cuv. engl-.) s. n. Formă a poeziei pentru copii, în cinci versuri, cu rimă, de obicei lipsită de sens. Atestată ca improvizaţie în folclorul irlandez, a devenit foarte cunoscută, la începutul sec. 19, datorită lui E. Lear. LIMERICK [IjmerikJ (LUIMNEACH [limnah]), oraş în SV Irlandei, port în estuarul fl. Shannon; 75,7 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. textilă, electrotehnică, optică, a pielăriei şi alim. Pescuit. Catedralele St. Mary’s (sec. 12) şi St. John’s (sec. 19). Castel (sec. 13, restaurat în sec. 17). Fundat în 1197. Vizitat de vikingi, care au început colonizarea (812); ulterior, a devenit centrul regatului L. Cucerit de anglo-normanzi (c. 1195). LIMES (cuv. lat.) s. n. Complex, lanţ de fortificaţii (ziduri, valuri de pământ şi castre) construite la graniţele Imp. Roman, împotriva atacurilor popoarelor barbare. în Dacia, romanii au folosit pentru apărarea graniţelor obstacole naturale (ex. Limes Alutanus), de-a lungul cărora ridicau castre şi alte fortificaţii; au mai construit un I. de c. 4 km în faţa castrului şi a oraşului Porolissum şi altul de c. 235 km, de ia Flămânda (pe Dunăre) până la pasul Bran (Limes Transalutanus). LiMFADENITA (< fr. {i}; fe} limfo- + gr. aden „glandă") s. f. Inflamaţie a ganglionilor limfatici regionali, determinată de o infecţie acută sau cronică, care poate provoca necroza ţesutului limfoid; adenită. LIMFANGIOM (< fr.) s. n. Tumoare benignă alcătuită din aglomerarea unor vase limfatice. LIMFANGITĂ (< fr. {i}; te> limfo- + gr. angeion „vas sanguin") s. f. Infla-maţie acută sau cronică a vaselor limfatice. LIMFATIC, -Ă (< fr. fi» adj. 1. Care se referă la limfă, care conţine limfă (ex. ganglion I., vas I.). 2. Care suferă de limfatism. ♦ Care are temperament flegmatic. LIMFATjSM (< fr. (i>) s. n. Stare constituţională, congenitală sau dobândită, întâlnită în special la copii, caracterizată prin hipertrofia organelor lim-foide (amigdale, ganglioni limfatici, timus etc.), prin infiltrarea cu grăsime a ţesuturilor, prin slaba rezistenţă la infecţii etc. LIMFĂ (< fr., lat.; {s} gr. lympha ,,apă“) s. f. (BIOL.) Lichid incolor, uşor alcalin, din sistemul lacunar şi din vasele limfatice, care are rolul de transport de substanţe între sânge şi ţesuturi. L. conţine o cantitate mică de proteine şi diverse celule, în special iimfocite, având aceleaşi componente ca serul sangvin. Cantitatea de I. din organismul uman este de 1-2 litri. LIMFJORDEN [limfio.ran], strâmtoare în N pen. lutlanda, care uneşte str. Kattegat cu Marea Nordului. Lungime: c. 180 km; lăţime: 21 km; ad.: 2,5- 20 m. Pescuit. LIMF(0)- (< fr., it.; {s} lat. lympha-,,apă“) Element de compunere cu sensul de „limfă", cu ajutorul căruia se . formează substantive şi adjective. LIMFOCIT (< fr. {i}; {s} limfo- + cito-) s. n. (HIST.) Varietate de leucocit care se găseşte în limfă (90%) şi în sânge (24%), cu rol important în imunitatea organismului (fabrică gamma-globulinele). LIMFOCITQZÂ (< fr. {i>) s. f. Creş-tere a numărului limfocitelor din sânge peste valorile normale (1 500-4 000 pe mm3). LIMFOGRAFIE (< fr.) s. f. Examen radiologie al vaselor şi ganglionilor limfatici; se realizează prin injectarea în canalul limfatic sau în ţesutul interstiţial a unui lichid de contrast. LIMFOGRANULOMATOZÂ (< fr. fi» s. f. 1. L. inghinală subacută = boală ganglionară contagioasă, de origine ve-neriană, provocată de un virus. Se mai numeşte şi boala lui Nicolas Favre. 2. L. malignă = boală de origine încă necunoscută, caracterizată prin hipertrofia ganglionilor limfatici, în special a celor cervicali şi axilari, însoţită de mărirea volumului splinei. Se mai numeşte şi boala lui Hodgkin. LIMFOID (< fr. {i>) adj. Care are aspect de limfă. <0- Ţesut l. - ţesut care produce şi în care se maturizează lim-focitele, prezent în diverse organe şi ţesuturi cu structuri complexe: ganglionii limfatici, splina, timusul. Are un rol important în imunitatea organismului, deoarece aici se produc anticorpi. LIMFOM (< fr.) s. m. Nume generic pentru proliferarea, adesea malignă, a unui ţesut limfoid. ^ L. mediteranean = sindrom de malabsorbţie ce apare la tineri (15-30 de ani) din ţinuturile M. Mediterane, manifestat clinic prin diaree, dureri abdominale şi scădere importantă în greutate; evoluţia este mortală în 1-4 ani. LIMFOPENIE (< fr. {i>; {s> limfo- + gr. penia „sărăcie") s. f. Scădere a numărului relativ sau absolut al limfocitelor sangvine sub procentele normale. LIMFOPOEZA (< fr., engl. fi>; {s> limfo- + gr. poiesis „creare") s. f. Producerea şi dezvoltarea ţesutului şi a organelor limfatice, precum şi procesul de maturare a limfocitelor. LIMFOSARCOM (< fr.; {s} limfo- + gr. sarx „carne") s. n. Tumoră malignă ce se dezvoltă la nivelul unui organ sau ţesut limfopoetic, la ganglionii periferici sau viscerali (ex. în tubul digestiv). LIMICOL, -Ă (< fr.; {s> lat. fimus „noroi" + colere „a locui") adj. (ZOOL.) Care trăieşte în (sau pe) mâlul de pe fundul apelor, pe malul râurilor, mărilor, în locurile mlăştinoase sau câmpii LIMITA 116 umede. + (Substantivat, f.) Caradrii-forme. LIMITA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A (se) fixa între anumite limite; a (se) mărgini, a (se) restrânge, a (se) îngrădi. LIMITAT, -Ă (< limita) adj. Restrâns între anumite limite. ♦ Fig. Cu posibilităţi intelectuale reduse, mărginit. LIMITATjV, -Ă (< fr.) adj. Care limitează, care fixează sau restrânge între anumite limite. LIMITATOR (< limita) s. n. Element, mecanism, aparat, dispozitiv etc. care împiedică în mod automat ca o mărime fizică (deplasare, viteză, cuplu, tensiune electrică etc.) să depăşească o anumită valoare (maximă sau minimă). LIMITĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Punct extrem, margine. ♦ (MAT.) Valoare fixă către care tind valoril§ unei mărimi variabile. L. a unui şir de puncte = punct de care aproape toţi termenii şirului (cu excepţia unui număr finit) se apropie oricât de mult. Limita unei funcţii f mtr-un punct x = limita / comună şirurilor de valori ale funcţiei pentru valori ale argumentului (elemente de şiruri care au limita în punctul X0). Notaţie: lim. x->x0 f(x) = I. 2. L. teritorială = linie care marchează graniţa unui stat, a unei provincii etc.; hotar. 3. L. stratigrafică = suprafaţa de separare între două entităţi stratigra-fice (lito-, bio- sau cronostratigrafice). 4. Fig. Punct până la care pot ajunge posibilităţile, facultăţile intelectuale sau mijloacele cuiva; punct până la care cineva îşi poate permite ceva. LIMITE, revistă literară de atitudine anticomunistă, apărută la Paris (1969-. 1985), sub conducerea lui Virgil Ierunca şi N. Petra. A publicat versuri, critică şi istorie literară, amintiri, recenzii, cronici, articole ale scriitorilor români în exil. Colaboratori: Monica Lovinescu, Şt. Baciu, I. Negoiţescu, Al. Lungu, I. Caraion, P. Goma, V. Tănase ş.a. LIMITROF, -Ă (< fr.) adj. Care se învecinează cu..., vecin, mărginaş; de frontieră. Limnea LIMIVORE (< fr.; {s} lat. limus„lămâie") s. f. pl. 1. Microorganisme care trăiesc şi se hrănesc în interiorul vaselor sangvine ale unui animal (ex. Leishmania, care provoacă leishmanio-zele). 2. Animale acvatice care se hrănesc cu mâl ce conţine particule organice provenite din descompunerea oganismelor vii (ex. bivalve, polichete, izopode). LIMNEA (< fr. {i>; {s} gr. limnaios „din bălţi, mlaştini") subst. Gen de gasteropode din ape dulci, cu cochilia elicoidală, ascuţită la vârf (Limnaea). Specia L. truncatula este gazdă intermediară pentru viermele de găl-bează. LiMNIGRAF (< fr. {i}; (s> gr. limne „iac“ + graphein „a scrie") s. n. Aparat pentru înregistrarea grafică automată a variaţiilor de nivel ale unui curs de apă, ale unui lac sau ale unui rezervor de apă. LIMNIMETRU (< fr. {i}; {s> gr. limne Jac" + metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea nivelului unui curs sau rezervor de apă; miră hidro-metrică. LIMNOBjOS (< fr.) s. n. Ansamblul organismelor vegetale şi animale din apele dulci, izvoare, râuri, lacuri, ape freatice. LIMNOLOGIE (< fr. {i>; (s> gr. limne „lac" + logos „studiu") s. f. 1. Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul problemelor legate de regimul hidrologic, termic şi hidrochimic al lacurilor, precum şi cu geneza cuvetelor lacustre. 2. Ştiinţă care se ocupă cu studiul apelor continentale, dulci, acide şi sal-mastre, permanente şi temporare, stătătoare şi curgătoare, urmărind modul în care aspectele fizice, chimice şi biologice ale acestora influenţează viaţa organismelor acvatice. LIMOGES [limo.j], oraş în partea central-vestică a Franţei (Limousin), situat într-o zonă de podiş (Plateau du Limousin), la 280 m alt., pe cursul superior al râului Vienne, la 374 km SSV de Paris şi 177 km NE de Bordeaux; 136,4 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Ind. ceramicii fine (porţelanuri), dezvoltată pe baza zăcămintelor de caolin descoperite în 1768, electrotehnică, a celulozei şi hârtiei, textilă, a pielăriei şi încălţămintei, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. (ciocolată, bere etc.). Poligrafie. Universitate (1808). Renumit centru pentru arta emailului (din sec. 11), aici fiind folosită pentru prima dată tehnica Limoges. Catedrala Saint-Etienne champleve de decorare a metalelor sau în sculptură. Muzeul naţional de porţelanuri „Adrien-Dubouche". Muzeul municipal de antichităţi egiptene şi obiecte medievale. Monumente: Catedrala Saint-Etienne (1273, cu refaceri din sec. 19), în stil gotic, bisericile Saint-Pierre-du-Queyroix (sec. 12, restaurată în sec. 14, 16 şi 19) şi Saint-Michel des Lions (sec. 14-15), cu un turn de 65 m înălţime; Palatul episcopal (1792), poduri (sec. 13). LIMON, Jos<§ (1908-1972), balerin şi coregraf mexican. A dansat în compania lui Doris Humphrey, apoi a fondat propria sa trupă. Coregraf original, a realizat o sinteză între dansul clasic şi cel modern („Performanţă", „Exilaţii", „Dansuri pentru Isadora"). LIMONADĂ (< fr., germ.) s. f. Băutură răcoritoare din suc de lămâie (sau un înlocuitor al ei), zahăr şi apă (gazoasă). LIMON IT (< fr. (i>) s. n. Asociaţie de hidroxizi de fier de culoare galbenă, roşie sau brună, cu aspect compact, pământos, oolitic, stalactitic etc.; este un minereu de fier. LIMOTERAPjE (< fr.) s. f. Tratament constând în reducerea substanţială a alimentaţiei. LIMOUSIN [limuze], provincie istorică în Franţa centrală, în SV Masivului Central Francez. Oraş pr.: Limoges. Expl. forestiere şi de min. complexe. Cereale. Creşterea animalelor. LIMPEDE (lat. limpidus) adj. 1. (Despre lichide) Transparent, străveziu, clar. 2. (Despre cer, timp etc.) Senin, luminos. ♦ (Despre ochi, privire) Clar; 117 LINCOLN pur. 3. (Despre sunete sau despre glas) Care răsună distinct, desluşit; cristalin. 4. (Şi adv.; despre mintea şi spiritul oamenilor) Care înţelege lucrurile în mod lămurit, clar; lucid. 5. (Şi adv.; despre idei, gânduri etc.) Uşor de înţeles; clar, desluşit; logic. ♦ (Despre fapte, argumente, afirmaţii etc.) Neîndoios, sigur, evident. LIMPEZI (< limpede) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) face limpede (1), transparent; a (se) curăţa de impurităţi. ♦ A (se) desluşi, a (se) lămuri, a (se) clarifica. 2. Refl. A se însenina, a se lumina. ♦ (Despre privire) A deveni clar, curat, limpede. 3. Refl. (Despre glas) A deveni clar, desluşit, limpede. 4. Tranz. A clăti în apă (ceea ce fusese spălat cu săpun sau detergent); a spăla (uşor, superficial). LIMPEZIME (< limpezi) s. f. 1. Calitate (a unui lichid) de a fi limpede; claritate. 2. întindere senină a văzduhului; seninul cerului. 3. Claritate, precizie (în scris, în exprimare). LIMPEZIRE (< limpezi) s. f. 1. Acţiunea de a (se) limpezi. 2. Operaţie de îndepărtare, prin decantare sau prin tratamente fizice ori biochimice, a suspensiilor din vinuri, din sucuri de fructe etc. LIMPID (< lat., fr., it.) adj. (Livr.) Limpede. LIMPOPO, fluviu în SE Africii; 1 600 km. Izv. din M-ţii Witwatersrand, curge pe direcţie SV-NE, formând graniţa între Republica Africa de Sud şi Botswana (de la confl. cu Marico şi până la confl. cu Tuli), iar de aici se îndreaptă către E, marcând limita între Republica Africa de Sud şi Zimbabwe (între confl. cu Tuli şi localit. Pafuri) şi apoi curge către S-SE (pe terit. Mo-zambicului), vărsându-se în Oc. Indian la S de oraşul Xai-Xai. Irigaţii în cursul inferior. Navigabil pe c. 130 km. în 1497, Vasco da Gama a ancorat la gura acestui fluviu şi l-a numit Rio do Espiritu Santo. Explorat de St. Vincent Whitshed Erskine (1868-1869) şi de J.F. Elton (1870). în cursul superior, până la confl. cu Marico, poartă numele de Râul Crocodililor. LI.MULUS (cuv. lat.) s. m. Specie de artropod primitiv din apele litoralului atlantic al Americii şi pacific al Asiei, cu corpul lung până la 80 cm, format din cefalotorace şi abdomen, acoperit de o carapace chitinoasă şi terminat cu o coadă ca o spadă, pe care o foloseşte la apărare şi redresare atunci când cade pe spate (Limulus poly- phaemus); carnea este toxică. Este o adevărată fosilă vie, singurele animale înrudite cu el fiind dispărute în timpul Permianului. Se mai numeşte crab de Moluce. LIMUZINĂ (< fr.; n. pr. Limousine) s. f. 1. Caroserie închisă la autoturismele de clasă superioară, la care spaţiul din faţă (destinat şoferului) este separat de spaţiul pentru pasageri printr-un perete despărţitor de sticlă. ♦ P. ext. Autoturism cu o astfel de caroserie. 2. Automobil de lux, nedecapotabil, cu trei geamuri laterale şi patru uşi. LIN1 (< bg.) s. m. Peşte teleostean dulcicol, din familia ciprinidelor, cu corpul gros, brun-roşcat, de 20-60 cm lungime, ajungând până la 7,5 kg, cu solzi mici, învelit într-un strat de mucus (Tinca tinca). Trăieşte în ape stătătoare din Europa şi Asia. LIN2 (< ngr.) s. n. 1. Instalaţie de lemn în formă de jgheab, pe care se montează maşina de zdrobit strugurii. 2. Vas în care fermentează materia primă folosită la fabricarea berii, a spirtului etc. LIN3, -Ă (lat. lenis) adj. 1. Care se mişcă sau se desfăşoară în mod egal, fără salturi şi treceri bruşte; domol, liniştit, potolit. ♦ (Despre ape) Fără valuri mari, cu un curs domol, liniştit. ♦ (Despre pante, drumuri) Cu înclinaţie mică, uşor de urcat. 2. (Despre suprafeţe) Neted. 3. Fig. (Despre sunete) Lipsit de asprime, blând, potolit; (despre lumină) cu strălucire domoală, blândă, odihnitoare. 4. Fig. Calm, liniştit, molcom. UNACEE (< fr.; {s> lat. linum ,,in“) s. f. pl. Familie de plante erbacee dicotiledonate, entomofile sau auto-game, în regiunile calde cu reprezentanţi arborescenţi, cu frunze întregi, de obicei alterne, flori hermafrodite, actino-morfe, albe, albastre sau gălbui şi fruc- te capsule. Are c. 300 de specii, între care se află importante plante textile şi oleaginoase (ex. inul). LINARES, oraş în S Spaniei (Andaluzia), situat pe dr. văii Guadalquivir, la poalele de SE ale Sierrei Morena, la 418 m alt., la 39 km NNE la Jaen; 57,2 mii loc. (1990). Nod feroviar. Expl. de min. de plumb, zinc, cupru şi argint. Metalurgia neferoasă. Ind. constr. de maşini (jeepuri, maşini agricole, utilaj minier), chimică, textilă, pielăriei, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. Muzeu de arheologie. Biserica San Juan de Dios (sec. 17). Fundat (1755), cu denumirea de San Xavier de Bella Isla; din 1794, San Ambrosio de Linares, iar din 1875 a primit actualul nume. LINARITĂ (< lat.) s. f. Gen de plante erbacee, anuale şi perene din familia scrofulariacee (Linaria). Are peste 150 de specii, răspândite în regiunile cu climă temperată din Europa, Asia şi America. Cea mai cunoscută este I. comună, plantă medicinală şi nectarife-ră. Unele specii sunt cultivate ca plante decorative. LINAS [lina], Gharles-Louis-Andrâ de (1812-1887), istoric francez. Lucrări despre obiecte de artă medievală, din metale preţioase („Orfevrăria merovin-giană“, „Emailuri bizantine"). A popularizat cercetările de arheologie şi artă românească în Franţa. M. de onoare al Acad. Române (1871). LINCA, Nicolae (n. 1929, Cergău, jud. Alba), boxer român (categoria semi-mijlocie). Primul campion olimpic român la box (Melbourne, 1956); medaliat cu bronz la campionatele europene (1953 şi 1955). LINCOLN (< engl.) subst. (ZOOT.) 1. Rasă de porci creată în Anglia, de talie mare, de culoare alb-gălbuie, Nicolae Linca LINCOLN 118 crescută în special pentru producţia de grăsime; are o prolificitate ridicată. 2. Rasă de oi masive, creată în Anglia, cu lână foarte lungă, crescută pentru producţia de carne. LINCOLN [liqken] 1. Abraham L. (1809-1865), om politic american. Unul dintre creatorii Partidului Republican (1856). Preşedinte al S.U.A. (1861— 1865); alegerea sa ca preşedinte a dus, datorită convingerilor sale aboliţioniste, la secesiunea statelor sudiste, şi la declanşarea Războiului de Secesiune din S.U.A. (1861-1865). Asasinat în 1865 de actorul sudist J.W. Booth. 2. Oraş în partea cen-tral-nordică a S.U.A., centrul ad-tiv al statului Nebraska; 209,2 mii loc. (1995). Nod rutier. Aeroport. Constr. de maşini agricole, de automobile şi de echipament telefonic. Produse textile şi chimico-farmaceutice. de prelucr. a demnului (mobilă), a pielăriei şi alim. (preparate din lapte). Două universităţi (1869, 1887). Capitoliu (1932), cu un turn de 120 m înălţime. Fundat în 1856. Vechea denumire (până în 1867) Lancaster. 3. Vârf în SE M-ţilor Stâncoşi, în partea centrală a statului Colorado (S.U.A.). Alt.: 4 354 m. 4. Complex de trei tuneluri subacvatice, plasate la 30 m sub fl. Hudson, asigurând legăturile rutiere între ins. Manhattan (respectiv strada 39 din New York) şi localitatea Weehawken din statul New Jersey. Lungime: 2 504 m. Prima galerie a fost inaugurată în 1937, a doua în 1954 şi a treia în 1957. LINCRUST ({s} lat linum „in, pânză" + crusta „scoarţă") s. n. Hârtie sau ţesătură acoperită cu un strat subţire de masă plastică (0,5-1 mm), folosită la finisarea interioarelor clădirilor publice, a mijloacelor de transport ş.a. LIND, Jenny (1820-1867), soprană suedeză. Stabilită în Marea Britanie (1856). Supranumită „privighetoarea suedeză". Voce remarcabilă prin puritate, cu o întindere excepţională pe trei octave, care a consacrat-o în roluri dramatice şi de coloratură (în opere de Puccini, Verdi, Bellini, Donizetti şi Meyerbeer). LINDBERGH [linberg], Charles Augustus (1902-1974), aviator american. A reuşit prima traversare a Atlanticului de la vest la est, într-un zbor fără escală New York—Paris (20- 21 mai 1927, 5 800 km, în 33 ore 27 min.), cu un avion monoplan (Spirit of St. Louis). Memorii. Charles Lindbergh LINDBLAD [lindbla:d], Bertil (1895-1965), astronom suedez. Director al Observatorului Astronomic din Stockholm (1927-1965) şi prof. la Academia Regală Suedeză de Ştiinţe. împreună cu J.H. Oort, a determinat (1927) mişcarea de rotaţie a Galaxiei. LINDE, Cari Paul Gottfried von (1842-1934), inginer german. Prof. univ. la Miinchen. Cunoscut pentru experienţele sale de criogenie, prin care a căutat să obţină temperaturi cât mai joase. Autorul unui procedeu de lichefiere a aerului în mari cantităţi (1895) şi al unui aparat pentru separarea aerului în gaze componente (1902-1907). LINDEGREN [lindegre:n], Erik Johan (1910-1968), poet suedez. Lirică ermetică, cu accente suprarealiste, evoluând către o expresie liberă, muzicală („Omul fără itinerar", „Suite", „Sacrificiul iernii"). Traduceri. LINDEMANN [lindeman], Ferdinand (Cari Louis) von (1852-1939), matematician german. Prof. univ. la Konigs-berg şi Munchen. A demonstrat (1882) transcendenţa numărului n şi imposibilitatea cvadraturii cercului. Autor al unei metode de rezolvare a ecuaţiilor de orice grad cu ajutorul funcţiilor transcedentale. LINDER [lede:r], Max (pe numele adevărat Gabriei Leuvielle) (1883- 1925), actor francez de teatru şi film. Clasic al filmului comic, a creat un personaj tânăr şi elegant, opus lui Chaplin („Fii soţia mea", „Şapte ani de ghinion", parodia „Muşchetarul neîndemânatic", „Regele circului"). S-a sinucis împreună cu soţia sa. LINDGREN, Astrid (n. 1907), scriitoare suedeză. Considerată una dintre cele mai importante autoare de literatură pentru copii, creatoare a unor personaje memorabile („Pippi Ciorapilungi", „Ronja, fiica brigandului", „Zozo vijelie"). LINDGREN [liqren], Waldemar (1860-1939), geolog american. Prof. univ. la Institutul Tehnologic din Massachusetts. S-a ocupat de studiul şi clasificarea zăcămintelor hidrotermale şi de procesele de metasomatoză („Depozite minerale"). LINDINĂ (LINDENĂ) (lat. ’lendine) s. f. Ou de păduche. LINDNER [Ijndner], Richard (1901-1978), pictor şi desenator american de origine germană. Stabilit în S.U.A. (1941). Ilustraţie de carte şi de revistă inspirată din spectacolul străzii americane. Pictură de şevalet, cu un desen precis şi culori vii, reprezentând mai ales copii graşi şi răi, adulţi nepăsători, în manieră caricaturală. 119 LINGVISTIC LINDSAY [lindzi], Nicholas Vachel (1879-1931), poet american. De inspiraţie populară, bazată pe improvizaţie, lirica sa, de obicei orală, recitată în aer liber cu acompaniament muzical (de percuţie), se remarcă prin alternanţa tonurilor delicate cu cele profetice, apocaliptice, a caracterului ironic sau fantastic cu cel de un duios sentimentalism („Congo şi alte poeme“, „Versuri în schimbul pâinii", „Fiecare suflet este o scenă“, „Şi totuşi grifonul va fi blând"). Proză autobiografică. LINDSEY tljndzi], Mount ~, masiv muntos în M-ţii Ştâncoşi, în statul Colorado. Alt.: 4 280 m. Vechea denumire: Old Baldy Peak. LINE [tain], arhipelag în centrul Oc. Pacific, situat de o parte şi de alta a Ecuatorului, aparţinând statului Ki-ribati; 496 km2. Ins. pr.: Kiritimati (Christmas), Tabuaeran (Fanning), Te-raina (Washington), la N de Ecuator şi Malden, Starbuck, Caroline, Vostok, Flint, Palmyra, la S de Ecuator. LfNEA DE LA CONCEPCI6N (LA LfNEA) [con0ep0ion], oraş în S Spaniei (Andaluzia), port la M. Mediterană; 57,9 mii loc. (1991). Punct de trecere spre Gibraltar. Ind. de prelucr. a petrolului şi a metalelor; ciment; confecţii; produse alim. Comerţ cu legume. LINEAL (< germ.) s. n. 1. Instrument în formă de bară metalică, cu muchii drepte, având o suprafaţă plană, utilizat pentru trasare, verificare, tuşare etc. 2. Dispozitiv pentru ghidarea materialului de laminat pe calea cu rulouri, la intrarea în unele laminoare de produse grele. 3. Dispozitiv care serveşte la realizarea cusăturilor paralele cu marginea materialului, la maşina de cusut. 4. Dispozitiv folosit la reglarea grosimii foii de hârtie, montat la intrarea pastei fibroase pe sita plană a maşinii de fabricat hârtie. LING, Frederick F. (n. 1927), inginer american de origine chineză. Stabilit în S.U.A. (1947). Prof. univ. la New York şi Austin (Texas). Cercetări privind aş-chierea metalelor, frecarea uscată şi statică; a dezvoltat numeroase tehnici de vârf pentru măsurarea temperaturilor, a tensiunilor şi deformaţiilor în regim static şi dinamic. M. de onoare al Acad. Române (1994). LING, Per Henrik (1776-1839), medic şi scriitor suedez. Prof. la Univ. din Lund. A creat (1913) Institutul Regal Central de Gimnastică din Stockholm. Autor al unei epopei (,,Gylfe“) şi al unor tragedii romantice. Fondatorul sis- temului suedez de gimnastică medicală („Fundamentele generale ale gimnasticii"). LINGĂU (< Unge) s. m. Om linguşitor. L|NGE (lat. Ungere) vb. III 1. Tranz. A trece cu limba peste ceva; a lua cu limba resturi de mâncare. 2. Tranz. şi refl. (Despre animale) A-şi spăla cu limba blana de pe corp, o rană etc. 3. Tranz. (Fam.) A linguşi. LINGGA 1. Arhipelag coraligen indonezian, situat în partea de S a Mării Chinei de Sud, la E de ins. Sumatera, de care este separat prin str. Berhala; 2 180 km2. Insule pr.: Lingga, Singkep, Sebangka, Bakung, Temiang. Expl. de staniu. Culturi de copra. 2. Cea mai mare insulă a arh. omonim; 932 km2; lungime: 64 km. Relief muntos, cu alt. max. de 1 163 m. Oraş pr.: Kerandin. LINGOARE (lat. languorem) s. f. 1. Stare de oboseală, de sfârşeală, de slăbiciune. 2. (Pop.) Febră tifoidă. LINGOTIERĂ (< fr.) s. f. Formă metalică, în special din fontă, în care se toarnă metalul sau aliajul lichid pentru a obţine un lingou. LINGOU (< fr.) s. n. Bloc de metal sau de aliaj (oţel, aur etc.) obţinut prin turnare într-o lingotieră şi destinat prelucrării ulterioare prin laminare, forjare, retopire sau electroliză. LINGUAL, -Ă (< fr., lat. m.) adj. 1. Care se referă la limbă (I 1), care aparţine limbii (ex. arteră I.). Mucoasă /. = mucoasa limbii. Papile linguale = mici papile situate pe limbă, conţinând mugurii gustativi (organe senzoriale gustative). Nerv I. = nerv senzitiv al limbii, ramură a nervului maxilarului inferior. 2. (LINGV.; despre sunete) La articulara căruia limba are rolul principal. Lingurar (2) LINGULA (cuv. lat. „lingură") s. f. (ZOOL., PALEONT.) Gen de brahiopod nearticulat, cu cochilie mică, ovală şi alungită, cu valvele aproape egale, netedă sau ornamentată cu striuri concentrice. Este cunoscut din Silurian şi se menţine neschimbat. LINGURAR (< lingură) s. m., s. n. 1. S. m. Persoană care lucrează şi vinde linguri de lemn; rudar. ♦ Ţigan. 2. S. n. Poliţă din mobilierul ţărănesc, pe care se ţin lingurile (1) sau diferite obiecte de bucătărie. 3. S. m. (ZOOL.) Raţa-lingurar = raţă cu ciocul lung, lăţit la capăt ca o lingură (Anas clypeata); cuibăreşte relativ rar în România, mai ales în Delta Dunării, preferând zonele cu apă salmastră. LINGURĂ (lat. lingula) s. t. 1. O- biect de metal, lemn sau material plastic, de formă ovală scobită, cu coadă, folosit pentru a duce la gură, în general, mâncărurile lichide. + Conţinutul unei linguri (1). 2. Nume dat unor unelte, piese etc. care au o formă asemănătoare cu o I. (1). ♦ Unealtă în formă de tub cilindric închis la partea inferioară şi prevăzut cu o supapă, folosită la sonde pentru extragerea unor cantităţi mici de fluide sau de materiale granulare (ex. I. de curăţat, I. de lăcărit etc.). LINGURIŢĂ (< lingură) s. f. 1. Diminutiv al lui lingură (1); lingură mică. 2. Linguriţa-zânei = ciupercă din familia poliporaceelor, brună-roşiatică, lucioasă, în formă de evantai, care creşte vara pe trunchiurile şi pe rădăcinile de stejar, mai rar pe alte esenţe (Ganoderma lucidum). Produce putregaiul alb al lemnului. LINGUŞEALĂ (< linguşi) s. f. Faptul de a (se) linguşi; linguşire. LINGUŞI (< linge) vb. IV tranz. şi refl. A căuta să câştigi bunăvoinţa cuiva prin atitudini şi vorbe măgulitoare, prin laude exagerate; a flata, a măguli; (fam.) a peria. LINGUŞITOR, -OARE (< linguşi) adj., s. m. şi f. (Persoană) care (se) linguşeşte; lingău. LINGVIST, -A (< fr.) s. m. şi f. Specialist în lingvistică. LINGVISTIC, -Ă (< fr.) s. f„ adj. 1. S. f. Ştiinţă care studiază limba şi legile ei de dezvoltare. Preocupări privind limba au apărut încă din Antichitate, în India (Pănini), Grecia (Aris-totel) sau Roma antică, h Evul Mediu asemenea preocupări se găsesc mai ales la arabi. Din perioada Renaşterii datează interesul pentru studiul limbilor LINIA 120 europene, iar expansiunea colonială a dus la studierea, din motive practice, a limbilor indigene. L. ca ştiinţă s-a constituit în primul sfert al sec. 19, când s-au pus bazele cercetării istorice şi comparative a limbilor (W. Jones, K.K. Rask, W. Humboldt, Fr. Bopp, fraţii Grimm ş.a.). în a doua jumătate a sec. 19 a luat naştere şcoala neogra-matică. La începutul sec. 20 apar noi metode de cercetare: geografia lingvistică şi fonetica experimentală; apar noi şcoli, cum sunt cea neolingvistică (B. Croce, M. Bartoli), funcţională (Cercul lingvistic de la Praga), generală (F. de Saussure). Dintre curentele lingvistice moderne mai importante sunt: structuralismul, semanticismul, lingvistica matematică, glosematica, transfor-maţionismul. Discipline şi domenii ale lingvisticii sunt: fonetica, fonologia, gramatica (morfologia şi sintaxa), lexicologia, frazeologia, istoria limbii, dialectologia, stilistica ş.a. în cadrul I. se disting numeroase ramuri: psiholingvistica, sociolingvistica, geolingvistica ş.a. 4- L generală = studiul faptelor de limbă privite din punctul de vedere al trăsăturilor comune mai multor limbi (înrudite sau neînrudite). L. diacronică (sau istorică) = studiul faptelor dintr-o limbă sau din mai multe limbi privite în evoluţia lor. L. sincronică (sau descriptivă) = studiul unei limbi aşa cum se prezintă ea la un moment dat, fără luarea în consideraţie a fazelor anterioare. L. comparativă = studiul comparativ al concordanţelor fonetice, semantice şi gramaticale din mai multe limbi, urmărind explicarea legăturilor lor istorice, cercetarea cauzelor dezvoltării lor paralele, a diferenţierii şi a influenţei lor reciproce în cursul istoriei. L. matematică = disciplină care studiază limba cu mijloace matematice, ocupân-du-se de aspectele algebrice, cantitative şi formale ale fenomenelor de limbă. 2. Adj. Care aparţine lingvisticii (1), privitor la lingvistică. LINIA (< fr.) vb. I tranz. A trage linii (1) (drepte şi regulate) pe hârtie. LINIAMENT (< fr., după linie) s. m. Linie, trăsătură; prima schiţă a unei lucrări. LINIAR, -A (< fr., lat.) adj. 1. De forma unei linii (1) drepte; alcătuit din linii geometrice. Desen I. v. desen. Perspectivă I. v. perspectivă. + (Adverbial) Rectiliniu. 2. (MAT.; despre o funcţie în raport cu o anumită variabilă) Care conţine variabila respectivă numai la puterea întâi; (despre ecuaţii) care este de gradul întâi. -0- Spaţiu I. = spaţiu vectorial. LINIATURÂ (< germ.) s. f. Ansamblu de linii aplicate pe colile de hârtie pentru caiete, registre etc. LINIAŢIE (< linie) s. f. Aspect structural al rocilor sedimentare şi metamor-fice determinat de tendinţa de grupare unidirecţională a mineralelor componente. LINIE (< lat., it., germ., fr.) s. f. 1. Trăsătură continuă trasată sau inci-zată pe o suprafaţă, având ca unică dimensiune lungimea. ♦ Figură geometrică cu o singură dimensiune; poate fi reprezentată de un punct aflat într-o mişcare continuă sau de intersecţia a două suprafeţe. V. curbă. 2. Trăsătură (reală sau imaginară) care marchează o limită, o direcţie etc. Loc. fn linie = în şir drept. ♦ Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe termometre; liniuţă (1). 3. (FIZ.) L. de câmp = I. de-a lungul căreia vectorul caracteristic al unui câmp fizic este în permanenţă tangent la ea; ex. I. de forţă (în cazul unui câmp de forţe), /. de curent (în cazul câmpului de viteze al unui fluid în mişcare), I. de curent electric (în cazul câmpului densităţii de curent electric etc.). L. spectrală v. spectral. Linii telurice = linii de absorbţie în spectrele surselor cosmice de radiaţie, care apar la trecerea radiaţiei prin atmosfera Pământului. 4. (NAV.) L. de plutire = I. obţinută prin intersecţia suprafeţei exterioare a corpului unei nave cu planul orizontal al suprafeţei libere a apei. L. de încărcare = I. care marchează intersecţia bordajelor unei nave încărcate cu planul de plutire. 5. (MILIT.) L de ochire = I. imaginară care, trecând printr-un aparat de ochire, uneşte ochiul trăgătorului cu punctul ochit. 6. (IHT.) L. laterală = I. vizibilă pe laturile corpului la peşti, funcţionând ca organ de simţ care percepe sunete, temperatură, presiune etc. 7. (La pl.) Contururile, desenul natural al unui obiect; trăsăturile unei figuri. ♦ Fig. Laturile principale, cadrul unei probleme. ^ Expr. fn linii generale (sau mari) = în general, fără amănunte. 8. Fig. Orientare, direcţie (de acţiune). ♦ Ramură, sector de activitate. 9. Traseu al unei căi de comunicaţie. ♦ L. de cale ferată = cale de comunicaţie specială, amenajată şi prevăzută cu şine metalice pentru deplasarea vehiculelor feroviare. 10. L. electrică - ansamblul conductelor, dispozitivelor şi construcţiilor care asigură trasmisiunea la distanţă a energiei electromagnetice, fie pentru alimentarea unor consumatoare (Le. de energie),, fie pentru trasmisiunea unor semnale electromagnetice (l.e, de telecomunicaţii). L. de contact = I. electrică a vehiculelor cu tracţiune electrică (locomotive electrice, tramvaie etc.). L. de radiocomunicaţie = sistemul antenă-fi-der şi mediul fizic care asigură în ansamblu transmiterea semnalelor radio; este parte componentă a unui canal de radiocomunicaţie. Cele mai răspândite sunt l.de.r. prin radiorelee şi prin sateliţii artificiali. 11. (TEHN.) L. tehnologică = a) organizare a procesului tehnologic astfel încât operaţiile să fie efectuate la locuri de muncă dispuse în succesiunea operaţiilor de prelucrare; b) ansamblu de maşini, instalaţii şi mijloace de transport dintr-o întreprindere industrială, dispuse în ordinea operaţiilor prevăzute în procesul tehnologic. L. automată = I. tehnologică (b) în care operaţiile de prelucrare, de transport şi de asamblare a pieselor, a organelor de maşină, a materialelor etc. se execută automat. L. de laminor = ansamblu format din unul sau mai multe trenuri de laminare împreună cu dispozitivele şi instalaţiile de conducere, transport şi manipulare a materiei prime şi a laminatelor. 12. Şir al strămoşilor sau al descendenţilor; filiaţie. 13. (ZOOT.) Grup de animale din cadrul unei rase sau al unei varietăţi, descendent dintr-un strămoş comun, creat prin intervenţia directă a omului în scopul obţinerii unor calităţi (producţii ridicate, precocitate, colorit etc.). Indivizii din cadrul I. sunt asemănători întemeietorului acesteia în ce priveşte principalele însuşiri morfologice şi fiziologice. 14. (GENET.) L. pură = totalitatea indivizilor homozigoţi sau aproape homozigoţi obţinuţi prin auto-polenizare, la plante şi prin con-sangvinizare, la animale. Noţiunea a fost introdusă de W. Johannsen. 15. (POLIGR.) Lamă de metal folosită la tipărirea liniilor (1) de diferite lungimi şi grosimi într-un text. 16. Riglă. 17. (METR.) Unitate de măsură folosită în trecut, egală cu a zecea parte dintr-un deget sau a douăsprezecea parte dintr-un palmac. + Unitate de lungime în sistemul de măsuri englezesc, egală cu 0,21167 cm. 18. (FIN.) L. de credit = aranjament de creditare a unui client de către o bancă, prin care se stabileşte un plafon de credit, iar alocarea tranşelor de credit se face în mod succesiv, respectiv numai în măsura în care tranşele de credit acordate au fost utilizate pentru scopurile 121 LIN PIAO convenite şi situaţia financiară a clientului nu s-a deteriorat. LINIQARĂ (< linie) s. f. 1. Diminutiv al lui linie (1); liniuţă (1). 2. (GRAM.) Liniuţă de unire. LINIOMETRU (< fr.; (s> fr. ligne „linie" + gr. metron „măsură") s. n. Riglă cu secţiune triunghiulară sau pătrată, gradată pe fiecare muchie în puncte tipografice corespunzătoare câte unui corp de literă. Se foloseşte în tipografie, la numărarea rândurilor. LINIŞTE (< lirfi) s. f. 1. Lipsă de zgomot; tăcere. 2. Atmosferă calmă, fără mişcare; acalmie. 3. Stare sufletească de destindere; calm, pace, tihnă. LINIŞTI. (< linişte) vb. IV refl., şi tranz. A (se) astâmpăra, a (se) potoli. + A (se) calma; a (se) tempera; ♦ (Despre vânt, furtună) A înceta, a (se) domoli. LINIŞTIT, -Ă (< linişti) adj. 1. Lipsit de zgomot, de mişcare; tăcut. 2. Potolit, domol, lin. 3. (Despre oameni) Calm, temperat; tihnit, împăcat. LINIŞTITOR, -OARE (< linişti) adj. Care linişteşte; calmant. LINITĂ (< fr.; {s} gr. linom „ţesut") s. f. Inflamaţie a ţesutului celular ai stomacului. ^ L. plastică = inflamaţie cu caracter proliferativ a ţesutului conjunctiv submucos al stomacului. în forma benignă are aspectul unei gastrite indurate; în forma malignă apar grupe celulare neoplazice, care duc la o infiltrare difuză a peretelui gastric şi la un cancer schiros. LINIUŢĂ (< linie) s. f. 1. Linioară (1). + Linie (2). 2. L. de unire = semn ortografic sau de punctuaţie folosit pentru a marca despărţirea în silabe a unui cuvânt sau pentru a uni două sau mai multe cuvinte legate între ele printr-un strâns raport lexical, morfologic sau sintactic; cratimă. LINKAGE [liQkidj] (< fr., engl.) subst. (GENET.) Tendinţa unor gene de a rămâne asociate pe cromozom şi a se transmite aşa, de-a lungul câtorva generaţii. Este absolut când genele manifestă tendinţa permanentă de a rămâne împreună în acelaşi membru al perechii de cromozomi omologi şi relativ, când are loc schimbul sau crossing-over-ul între grupuri de gene corespunzătoare între cromozomii omologi. LINKOPING [lint/dpiq], oraş în SSE Suediei, situat în apropierea ţărmului de SV al L. Roxen, la 177 km SV de Cari von Linnâ Stockholm; 131,4 mii loc. (1997). Nod rutier. Aeroport. Ind. metalurgică, constr. de maşini (automobile, avioane), electronică, textilă, chimică, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. Universitate (1967). Muzeu de artă. Monumente: Catedrala St. Lars (1100— 1187, reconstruită în sec. 15), cu un turn de 105 m înălţime; biserica dominicană St, Lars (sec. 13); castel (sec. 15-16, restaurat în sec. 17 şi în 1931-1932). LINNA, Vâino (1920-1992), scriitor finlandez. Autodidact. Romanul său „Soldaţi necunoscuţi", despre războiul fino-sovietic din 1941-1944, a avut un impact extraordinar în ţările scandinave şi a fost tradus în numeroase limbi. Trilogia „Aici, sub steaua polară", de largă respiraţie istorică, prezintă realităţile sociale dure din perioada 1880-1950 şi evenimentele politice care vor conduce la independenţa Finlandei. LINNS, Cari von (1707-1778), naturalist suedez. Prof. univ. la Uppsala. Fondator şi preşedinte (1739) ai Academiei Regale de Ştiinţă din Stockholm. A realizat clasificarea sistematică pe baza structurii organelor şi a modului de reproducere a plantelor şi animalelor, a introdus nomenclatura binară (1751) pentru desemnarea speciilor; a denumit şi a descris peste 1 500 specii de plante şi animale descoperite până la el („Systema naturae", „Genera plantarum", „Philosophia botanica", „Species plantarum"). A susţinut teoria constanţei şi creaţionismul. Opera sa, care permite definirea conceptului de specie, reprezintă sinteza fixismului în biologie. LINNETT, John Wilfred (1913-1975), chimist britanic. Prof. univ. la Cam-bridge. Cercetări în spectroscopia şi fotochimia metal-alchililor („Mecanica undelor şi valenţa"). UNOGRAVURĂ (< fr.) s. f. 1. Pro- cedeu de reproducere şi multiplicare pe hârtie sau pe material textil a unui desen gravat pe o placă de linoleum; este o variantă tehnică a xilogravurii. 2. Imaginea obţinută prin acest procedeu. LINOLEAŢI (< fr. {i}) s. m. pl. (CHIM.) Săruri ale acidului linoleic. LINOLENIC (< fr. {i}) adj. Acid ~ = acid gras nesaturat, care se găseşte în uleiurile sicative. LINOLEUM (< fr. {i>; (s> lat. linum „in" + oleum „ulei") s. n. Produs obţinut prin aplicare pe un suport textil (ţesătură de iută) a unui amestec de lino-xină, plastifianţi ş.a. şi folosit pentru acoperirea meselor, a pardoselilor etc. Există şi I. fără suport (cu unul sau mai multe straturi) şi l. cu bază termo-izolantă. LINOLIC (LINOLEIC) (< fr. (i>) adj. Acid ~ = acid gras nesaturat, care se găseşte în uleiurile sicative. LINOTIP (< fr. {i>; {s} lat. Unea „linie" + typos „caracter") s. n. (înv.) Maşină de cules şi turnat caractere tipografice sub formă de rânduri monolite, cu suprafaţa de imprimare în relief. Este compus din: magazie de matriţe, claviatură, mecanism de transport al matriţelor, dispozitiv de turnare, pompă, roată de turnare şi mecanisme de acţionare, siguranţă, control. L. a fost inventat de Ottwar Mergenthaler (S.U.A., 1884). LINOTRQN (< engl.) s. n. Maşină de cules fotografică cu tub catodic şi cu portcaractere sub formă de cadru de litere, semne etc. Viteza de culegere: 300 de semne pe secundă. Inventată în Marea Britanie, în deceniul 7 al sec. 20. LINOXINÂ (< fr. fi}) s. f. Substanţă răşinoasă obţinută prin polimerizare termică, urmată de oxidarea uleiurilor nesaturate (ex. ulei de in). Este utilizată la fabricarea linoleumului. LIN PIAO (LIN BIAO) (1908-1971), general şi om politic chinez. Unul dintre principalii conducători ai luptei armate împotriva invaziei japoneze în China. în calitate de comandant al forţelor comuniste din NE Chinei, a contribuit substanţial la victoria în războiul civil împotriva lui Jiang Jieshi. După proclamarea R. P. Chineze a deţinut funcţii în armată şi aparatul administrativ, fiind unul dintre promotorii Revoluţiei culturale. în 1971, a fost implicat într-o tentativă eşuată de LINS 122 preluare a puterii. A murit într-un accident de avion. LINS, -Ă.(< linge) adj. (Despre păr) Netezit, întins, fără bucle. LINŞARE (< lins) s. f. (METAL.) Operaţie de netezire cu ajutorul uneltelor adecvate a suprafeţelor formei sau ale miezului după scoaterea modelului şi a miezului din cutia de formare. LINŞA (< fr.) vb. I tranz. A ucide pe cineva prin linşaj. LINŞAJ (< fr.) s. n. Uciderea fără judecată a unei persoane de către un grup sau o mulţime incitată; linşare. LINT (< engl.) s. n. Fibre lungi de bumbac, extrase prin egrenare. L|NTE (lat. lentem) s. f. Plantă alimentară şi furajeră din familia leguminoaselor, originară din, Asia, înaltă de 20-50 cm, cu frunze compuse şi flori albe-albăstrui (Lens culinaris); fructul şi sămânţa acestei plante, de culoare galbenă-deschisă, are o valoare nutritivă ridicată. Cultivată în Italia, Spania ş.a. LjNTERS (< fr. {i>; {s} engl. lint „in") s. n. Fibrele scurte care rămân ca un puf dens pe seminţele de bumbac după egrenare şi care, separate prin lin-tersare, sunt folosite pentru fabricarea vatei, a mătăsii artificiale şi a nitrocelulozei. LINTERSARE (< linters) s. f. De-lintersare. LINTIŢĂ (< linte) s. f. Denumire dată plantelor anuale acvatice, din genul Lemna, cu tulpina mică şi lăţită, lipsite de frunze şi adesea de rădăcini sau cu rădăcini mici, filiforme. Trăieşte la suprafaţa apelor stătătoare sau lin curgătoare şi se foloseşte uneori pentru hrana păsărilor înotătoare. LINTON [Ijnten], Ralph (1893-1953), antropolog american. Cercetări de te- Lintiţă Linz. Catedrala veche ren în America, Africa, în urma cărora a elaborat studii despre aculturaţie şi etnopsihiatrie („Fundamentul cultural al personalităţii", „Arborele culturii"). LINTOU (< fr.) s. n. Buiandrug. LINŢIA, Dionisie (1880-1952, n. Ca-cova, azi Grădinari, jud. Caraş-Seve-rin), ornitolog român. Autor al unui catalog (1928) al tuturor păsărilor, completat şi revizuit (1944). A realizat un album al păsărilor, însoţit de un studiu comparativ despre păsările care trăiesc în România. LINŢOLIU (< fr.) s. n. Giulgiu. LINX (< fr., lat.) s. m. Râs2. LINXUL (Lynx), constelaţie din emisfera boreală, compusă din stele puţin strălucitoare situate între constelaţiile Vizitiul şi Ursa Mare. LIN YU-TANG (1895-1976), scriitor şi filolog chinez. Din 1936 a trăit mai mult în S.U.A. Romane de inspiraţie taoistă („Ţara şi poporul meu", „Importanţa existenţei", „Cu dragoste şi ironie", „O frunză în furtună"); eseuri. A inventat sistemul de indexare chinez. LINZ [lints], oraş în N Austriei, centrul ad-tiv al landului Austria Superioară, situat pe dr. Dunării, în zona de confl. cu râurile Traun şi Krems, la 260 m alt., la 153 km VNV de Viena; 203,1 mii loc. (1991). Port fluvial. Nod de comunicaţii. Ind. metalurgică, constr. de maşini şi de nave fluviale, electrotehnică, chimico-farmaceutică (îngrăşăminte, medicamente), textilă, a sticlăriei, alim. Universitate (1967). Teatre. Muzee. Festivalul Bruckner (sept.). Monumente: biserica Sankt Martin (menţionată documentar în 799); biserica comunală Mariâ Himmelfahrt (sec. 13, refăcută în 1648-1656), Biserica Iezuiţilor (sec. 13, refăcută în stil baroc în 1752-1758), Catedrala veche (1669-1678), Primăria (1658), în stil baroc; Biserica Minoriţilor (1751), în stil rococo; Coloana Trinităţii (1723); Catedrala nouă (1862-1924, în stil neogotic); podul peste Dunăre (1938-1939). în Antichitate, aici a existat castrul roman Lentia (sec. 1 d.Hr.). Prin Pacea de la L. (29 aug.. 1645), principele Transilvaniei primea comitatele Borsod, Abauj, Zemplen, Ugocsa şi Bereg în stăpânire viageră, iar Satu Mare şi Szabolcs în stăpânire ereditară. LIOF|L, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. lyo „a desface" + philos „iubitor") adj. (Despre particule coloidale) Care are afinitate pentru mediul de dispersie. Când acest mediu este apa, coloidul este numit hidrofil. LIOFILIZARE (< fr. {i}) s. f. Proces de evaporare în vid, la temperaturi foarte scăzute (-70°C), a suspensiilor microbiene sau a soluţiilor organice nestabile, pentru a le asigura păstrarea proprietăţilor timp îndelungat. LIOFOB, -Ă (< fr. (i>; {s} gr. lyo „a desface" + phobos „frică") adj. (Despre particule coloidale) Care nu are afinitate pentru mediul de dispersie. Când acest mediu este apa, coloidul se numeşte hidrofob. LIOGEL (< fr. {i}) s. n. Gel obţinut prin răcirea unui sol liofil. LION [lio], Golful golf ai M. Mediterane, pe coasta de S a Franţei, între capul Creus la V şi Delta Ronului la E. Lungime: 93 km; lăţime la intrare: 245 km. Ad.: peste 1 000 m. în partea sa estică se varsă Ronul. LIONS [lio] 1. Jacques Louis L. (n. 1928), matematician şi mecanician francez. Cercetări în domeniul teoriei ecuaţiilor diferenţiale, cu aplicaţii în mecanică şi fizică. 2. Pierre-Louis L. (n. 1956), matematician francez. Fiul lui L. 1. Lucrări în domeniul ecuaţiilor cu derivate parţiale, al modelării matematice în diverse ramuri ale ştiinţei, tehnicii şi economiei. Medalia Fields (1994). LIOTARD [liota:r], Jean-£tienne (1702-1789), pictor elveţian. Remarcabil pastelist. Portrete ale papei Clement XII, împărătesei Maria Tereza împreună cu familia prinţului de Wales 123 LI PENG ş.a. Călătorii documentare în Europa şi în Orient (de unde supranumele de „pictorul turc“). fn 1742, la invitaţia domnului Moldovei, Constantin Mavro-cordat, a lucrat la laşi o serie de portrete ale voievozilor moldoveni; scene de gen. Autor al unui „Tratat privind principiile şi regulile picturii". LIOTĂ (< bg., ser.) s. f. (Pop.) Mulţime, grămadă; droaie (de copii). LIOUVILLE [liuvil], Joseph (1809-1882), matematician francez. Prof. la Şcoala Politehnică şi la College de France. Fondator (1836) şi editor al „Jurnalului de matematici pure şi aplicate". Lucrări. în domeniul analizei matematice şi al teoriei ecuaţiilor diferenţiale. A determinat existenţa numerelor transcendentale, care-i poartă numele (1844). LIOV v. Lvov. LIPAN1 (< ser.) s. m. Peşte tele-ostean dulcicoi, asemănător cu păstrăvul, de c. 30-35 cm lungime (Thy-mallus thymallus). Trăieşte în ape de munte. Carnea lui are gust de cimbrişor. LIPAN2 (< bg.) s. m. (BOT.) Brusture. LIPARE sau LIPARI, Insulele arhipelag vulcanic italian, situat în SE M. Tireniene, la N de Sicilia; 114,8 km2. Insule pr. (km2): Lipari (37,3), Salina (26,8), Vulcano (20,9), Stromboli (12,2), Filicudi (9,5), Alicudi (5,1), Pa-narea (3,3), dintre care Stromboli şi Vulcano au vulcani activi. Vegetaţie mediteraneană. Plantaţii de măslini şi smochini. Viticultură. Expl. de sulf. Pescuit. Turism. Cunoscute şi sub denumirea de Ins. Eoliene. LIPARIT (< fr. {i}; {s} n. pr. Lipari) s. n. (PETROGR.) Riolit. LIPATTI 1. Dinu L. (1917-1950, n. Bucureşti), pianist şi compozitor român. Prof. de pian la Conservatorul din Geneva. Elev al Floricăi Musicescu şi al lui M. Jora, la Bucureşti, şi al lui A. Cortot, P. Dukas, Nadia Boulanger, la Paris. Interpret de mare sensibilitate şi acurateţe tehnică, în special al lui Chopin, Bach, Grieg, Schumann şi Mozart, a fost unul dintre cei mai mari pianişti ai sec. 20. Carieră internaţională de concertist. împreună cu G. Enes-cu, a susţinut recitaluri în România, în timpul războiului (1939-1943). înregistrări cu valoare istorică (1946-1950). A compus suita simfonică „Şătrarii", „Con-certino în stil clasic pentru pian", „Sonatina pentru mâna stângă". 2. Va- Dinu Lipatti lentin L. (1923-1999, n. Bucureşti), eseist, istoric literar şi diplomat român. Frate cu L. (1). Prof. univ. la Bucureşti. Delegat permanent al României la UNESCO. A făcut parte din delegaţia României la Conferinţa de securitate şi cooperare în Europa de la Helsinki. Studii şi eseuri consacrate fenomenului literar francez şi italian („Istoria literaturii italiene", „Valori franceze", „Istoria literaturii franceze" — pentru uz universitar). Traduceri. LIPAZE (< fr.; {s> gr. lipos „grăsime") s. f. pl. Enzime din clasa hidro-lazelor, ce catalizează scindarea tri-gliceridelor până la glicerină şi acizii graşi. La om şi la animale se găseşte în ţesuturi şi în sucul pancreatic şi participă la digerarea hranei; au rol în Jacques Lipchitz: „Marinar cu chitară" descompunerea şi în metabolizarea lipidelor. LIPĂ, Elisabeta (n. 1964, Şiret), canotoare română. Multiplă campioană mondială şi olimpică (între 1984 şi 2000) la schif individual şi cu echipaje, în anul 2000, Federaţia Internaţională de canotaj a declarat-o cea mai bună canotoare din toate timpurile. LIPĂNEŞTI, com. în jud. Prahova, situată în Subcarpaţii Prahovei, pe râul Teleajen; 5 057 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul L.). în satul L. se află biserica Sf. Treime (1743), iar în satul Zamfira, mănăstirea cu acelaşi nume (de maici), ctitorie de la mijlocul sec. 19 a arhimandritului Eftimie, cu biserică având hramul înălţarea Domnului (1855-1857), pictată de Nicolae Grigorescu în anii 1856-1857, din care se mai păstrează doar imaginile de pe catapeteasmă; biserica a fost consolidată şi renovată în perioadele 1941— 1942, 1950-1960 şi 1986-1989 şi repictată în 1979. Muzeu cu colecţii de obiecte bisericeşti. LIPCAN (< tc.) s. m. (în Evul Mediu) 1. Curier oficial (turc sau tătar) în slujba domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei; p. ext. ştafetă de război (călare). 2. Denumire dată tătarilor aduşi de turci din Lituania („Lipea") în raiaua Hotin. LIPCHITZ [lip/its], Jacques (pe numele adevărat Chaim Jacob L.) (1891— 1973), sculptor francez originar din Lituania. Stabilit în Franţa (1909), apoi în S.U.A. (1941). După o fază influenţată de cubism („Cap"), a adoptat un stil mai dinamic, fiind preocupat de sugerarea mişcării („Prometeu în luptă cu vulturul", „Marinar cu chitară"). Ultima perioadă, influenţată din nou de cubism, se caracterizează prin monumen-talism. LIPEMI.E (< fr. {i}; {s> gr. lipos „grăsime" + haima „sânge") s. f. Concentraţia lipidelor în sânge (normal 400-800 mgr %o cu creştere adecvată după consum de lipide). Patologic creşte în arterioscleroză, alcoolism cronic, în unele afecţiuni metabolice etc.; este scăzută în boli hepatice, mai ales în ciroză. Sin. lipidemie. LI PENG (n. 1928), om politic chinez. Fiul adoptiv al lui Ciu En-lai (Zhou Enlai). Unul dintre promotorii luptei pentru independenţa Chinei. Prim-min. (1988-1998). Preşedinte al Adunării Naţionale a R. P. Chineze (din 1998). LIPEŢK 124 LIPEŢK, oraş în Federaţia Rusă, pe râul Voronej; 474 mii loc. (1995). Aeroport. Ind. metalurgică; constr. de tractoare, mat. de constr. (ciment, sticlă, cărămidă), chimică (lacuri, vopsele), textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. Staţiune balneară (din 1803), cu ape minerale cloruro-sodice, sulfatate. Două teatre; muzee. Atestat în sec. 13. LIPI. (< sl.) vb. IV 1. Tranz. A realiza o îmbinare nedemontabilă între două piese, care pot fi sau nu din acelaşi material, prin intermediul unei substanţe peliculogene (ex. nitroceluloză, poliacetat de vinii, amidon, clei de oase, cauciuc, răşini etc.). ♦ A asambla nedemontabil două piese metalice în stare solidă cu ajutorul unui aliaj de adaos topit, având temperatura de fuziune mai joasă decât a metalelor de lipit. 2. Refl. A fi cleips, aderent. ♦ (Despre pleoape, ochi) Â nu se putea deschide decât cu greutate, incomplet, din cauza unei secreţii vâscoase a ochiului; fig. a se închide de somn. 3. Tranz. şi refl. A (se) prinde de..., a (se) fixa, a (se) aplica pe... ^ Expr. A nu se lipi învăţătura (de cineva) = a nu avea înclinaţie, aplicaţie la învăţătură, a prinde greu. ♦ Refl. (Despre alimente) A prii (cuiva). 4. Tranz. şi refl. A (se) apropia astfel încât să se atingă; a alătura strâns. + Refl. Fig. A se lega, a se ataşa de cineva sau de ceva. 5. Tranz. A întinde un strat de lut sau de pământ galben, frământat cu apă, pe pereţii sau pe podeaua casei pentru a astupa crăpăturile; (reg.) a murui. LIPjCI (< lipi) s. n. 1. Orice substanţă cleioasă care serveşte la lipit (hârtia); clei. 2. Fig. (Fam.) Putere de atracţie, de seducţie; farmec personal. LIPICIOS, -OASĂ (< lipi) adj., s. f. 1. Adj. Care se lipeşte; cleios, vâscos. 2. Adj. (Pop.; despre boli) Contagios. 3. Adj. Fig. (Fam.) Care se apropie, se ataşează uşor; prietenos. ♦ Atrăgător, simpatic. 4. S. f. Plantă erbacee anuală, din familia rubiaceelor, cu tulpina ramificată, agăţătoare, frunze liniar-lan-ceolate, flori albe, mici, dispuse în inflorescenţe cimoase (Galium aparine). Răspândită în Europa şi Asia, creşte în locuri cultivate, pe lângă garduri, tufărişuri, la marginea pădurilor. Este folosită în medicină ca diuretic în afecţiuni renale, pentru combaterea obezităţii, ca sudorific etc. LIPIDE (< fr.; {s} gr. lipos „grăsime" + eidos „aspect"), s. n. pl. Clasă principală de compuşi organici naturali, conţinând grăsimi şi lipoide, ce se găsesc în organismul vieţuitoarelor. Sunt un component principal al membranei biologice şi constituie rezerva energetică a organismului, participând la transmiterea impulsurilor nervoase, la formarea unor învelişuri hidrofuge şi termoizolante etc. Au proprietatea de a se dizolva în solvenţi organici (eter, cloroform) şi de a fi insolubile în apă. Sunt clasificate în I. simple (grăsimi neutre, ceride, steride) şi /. complexe (fosfatide, cerebrozide etc.). Din clasa I. mai fac parte sterolii şi carotenii. Multe dintre ele sunt produse alimentare sau se folosesc în industria farmaceutică. LIPIDEMIE (< fr., gr.) (MED.) Li-pemie. LIPIE (< ser.) s. f. Pâine, nedospită, rotundă şi plată, cu miez puţin. LIPIODOL (< fr.) s. n. (FARM.) Produs radioopac, obţinut prin fixarea iodului pe o substanţă uleioasă, folosit în efectuarea radiografiilor bronhiilor, căilor urogenitale etc. LIPIT, -Ă (< lipi) adj. 1. îmbinat cu ceva, fixat, prins pe ceva prin lipire. ♦ (Despre pleoape, despre ochi) încleiat de o secreţie vâscoasă; fig. cârpit de somn. 2. (Şi adv.) în atingere, în contact cu..., strâns alăturat de cineva sau de ceva. <0* Expr. Sărac (sau calic) lipit (pământului) = foarte sărac. LIPITOARE (< lipi) s. f. 1. Vierme anelid din apele dulci, cu corpul alungit, de 0,5-20 cm, turtit dorso-ventral, brun-verzui şi cu câte o ventuză la cele două capete (Hirudo medicinalis): gura se află în mijlocul ventuzei anterioare şi are trei maxilare tăioase; glandele lor salivare secretă hirudină, care împiedică coagularea sângelui. Este un parazit temporar, hrănindu-se cu sângele vertebratelor; este folosită în anumite tratamente (de ex. trombo-flebită). Trăieşte în bazinele de apă dulce şi în cele marine. 2. Pasăre călătoare arboricolă, nocturnă, insectivoră; este mai mică decât o turturică, are penajul brun-cenuşiu cu pete brune şi roşiatice (Caprimulgus europaeus). Ziua stă imobilă pe pământ sau pe crăcile arborilor, cu a căror culoare se confundă. Este oaspete de vară în România. Sin. mulge-capre. LIPITURĂ (< lipi) s. f. 1. Acţiunea de a (se) lipi şi rezultatul ei; lipire. + Locul de îmbinare între două piese metalice lipite. L. moale = I. la care piesele nu se încălzesc în prealabil L tare sau brazură = I. la care piesele se încălzesc la locul de îmbinare. ♦ Locul unde s-a făcut o lipire. 2. Lut frământat cu apă care se lipeşte pe pereţii caselor, ai prispei, pe jos etc.; (reg.) muruială. LIPITAN (< germ.; n. pr. Lipizza) s. m. (ZOOT.) Rasă de cai de talie înaltă, cu fruntea bombată, folosită la tracţiune uşoară şi călărie. Creată în Austria (c. 1580), dar menţionată abia după 1700. LIPMANN [Ijpmen], Frltz Albert (1899-1986), biochimist american de origine germană. Prof. la Harvard şi la Univ. Rockefeller. Contribuţii la elucidarea biochimiei transmiterii energiei în ţesuturile vii; a descoperit coenzima A şi importanţa ei pentru metabolismul acizilor graşi. Lucrări asupra proteinelor şi biocatalizatorilor. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1953), împreună cu H.A. Krebs. LIPNIC, localitate în Republica Moldova. în dumbrava de la L., armata moldoveană condusă de Ştefan cel Mare a înfrânt la 20 aug. 1469/1470 armata tătarilor care invadaseră ţara. LIPNIŢA, com. în jud. Constanţa, situată în SV Pod. Oltinei, pe dr. Dunării, la graniţa cu Bulgaria; 3 404 loc. (2000). Viticultură. Pe terit. satului Can-lia au fost descoperite vestigiile mai multor aşezări suprapuse, începând din prima Epocă a fierului (Hallstatt). LIPO- (< fr., it.; {s> gr. lipos „grăsime") Element de compunere cu sensul de „grăsime", „referitor la grăsime", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. LI PO v. LI Bal. LIPOCAIC ({s} lipo- + gr. kaiein „a arde") adj. (Despre hormoni pancrea-tici) Care contribuie la metabolizarea grăsimilor în ficat, prevenind astfel depozitarea lor şi degenerescenta grasă, secundară, a ficatului. LIPOCROM (< fr.) s. n. Grup de pigmenţi liposolubiii, de culoare galbe- 125 LIPPI Lipova (2). Ruinele cetăţii medievale din Şoimoş nă, aparţinând grupei carotenoizilor, prezenţi în grăsimea ţesutului adipos. LIPOQENEZĂ (< fr.; {s> lipo- + gr. genesis „naştere") s. f. Formare de lipide fie prin dereglarea grăsimilor in-gerate, fie prin conversia glucidelor şi proteinelor. LIPOIDE (< fr. {i}; {s} lipo- + gr. eidos „aspect") s. n. pl. Lipide complexe, insolubile în acetonă, cărora substanţele organice din constituţia lor le conferă proprietăţi diferite de ale lipidelor simple (ex. fosfatide, lecitine). LIPOIDOZĂ (< fr. {i}) s. f. încărcare cu grăsimi a celulelor unui organ (ex. I. hepatică, I. renală). LIPOLIZĂ (< fr. {i>; (s> lipo- + gr. lysis „desfacere") s. f. (FIZIOL.) Descompunere, în intestinul subţire, a lipidelor în glicerină şi acizi graşi sub acţiunea fermenţilor pancreatici şi intestinali. LIPOM (< fr. {i}; {s} gr. lipos „grăsime") s. n. Tumoră benignă formată din ţesut adipos. Este localizată, de obicei, în ţesutul subcutanat al gâtului, cefei, spatelui, regiunii lombare. LIPOMATOZĂ (< fr. {i» s. f. Stare patologică caracterizată printr-o depunere anormală de grăsime în diferite regiuni ale corpului. L. poate fi localizată sau generalizată, difuză sau sub formă tumorală (lipom). LIPOPROTEINÂ (< fr.) s. f. Moleculă organică rezultată din asocierea unei proteine cu o lipidă specifică. L. constituie forma normală de transport a lipidelor în circulaţia sangvină. LIPOSARCOM (< fr.; (s> lipo- + fr. sarcome „sarcom") s. n. Tumoră malignă formată în ţesuturile grase. LIPOSOLUBIL, -A (< fr.) adj. (CHIM.; despre substanţe) Care este solubil în grăsime (ex. vitamină I.). LIPOTIMIE (< fr.; {s> gr. leipein „a lăsa" + thymos „spirit") s. f. Pierdere temporară a cunoştinţei (1-3 minute) însoţită de tulburări respiratorii şi car-dio-vasculare (puls accelerat, respiraţie superficială, transpiraţie rece abundentă, paloare, greaţă etc.). Reprezintă o formă de criză vasculară vegetativă, care apare în urma traumelor psihice, a excitaţiilor dureroase, a intoxicaţiilor, hemoragiilor şi a unor boli infecţioase. Este cauzată de spasme trecătoare ale arterelor cerebrale, însoţită de anemie cerebrală. LIPOVA 1. Dealurile sau Podişul Li-povei, complex de dealuri cu aspect piemontan, situat în N Banatului, între Bega (la S) şi Mureş (la N), extins pe c. 80 km lungime (E-V) şi c. 20 km lăţime max. Este parte componentă a Dealurilor Vestice (respectiv Dealurile bănăţene), fiind formate din interfluvii largi, cu înclinare uşoară către V, alcătuite predominant din marne, argile, pietrişuri şi nisipuri, cu intercalaţii de gresii şi şisturi argiloase. Alt. medie: 200-250 m; alt. max.: 493 m (Dealul Fragulea). Acoperite cu păduri. Climă moderată, cu uşoare influenţe mediteraneene. Pomicultură şi viticultură. 2. Oraş în jud. Arad, pe Mureş; 11 483 loc. (2000). Staţie de c.f. Nod rutier. Expl. de balast şi granit (Rad-na). Fabrică de strunguri şi de vagoa- ne de cale ferată. Prelucr. lemnului; conf., încălţăminte, mat. de constr. îm-buteliere de ape minerale. Centru viticol şi pomicol. Staţiune de cercetare şi producţie pomicolă. Muzeu de istorie, etnografie şi artă medievală (inaugurat în 1952). Staţiune balneoclimaterică cu izv. de ape minerale carbogazoase, fe-ruginoase, bicarbonatate, calcice, sodice, magneziene, slab radioactive indicate în tratarea bolilor cardiovasculare, a celor hepato-biliare ş.a. Localitatea apare menţionată documentar în 1245, iar în 1440 devine oraş. Biserica având hramul Adormirea Maicii Domnului a fost construită în trei etape: în 1338 au fost realizate nava şi pronaosul, în 1797 s-a ridicat turla, iar în 1928 s-au adăugat galeriile interioare (pictată în 1500 şi 1732-1735); bazarul turcesc „Sub Dughene" (sec. 17); castel (sec. 19) în stil baroc. în localit. componentă Şoimoş se află ruinele unei cetăţi medievale (sec. 13) şi biserica Buna-Vestire (1792), iar în localit. componentă Radna există mănăstirea romano-catolică Sfânta Maria, întemeiată în 1551 de călugării franciscani, cu biserică zidită în anii 1756-1782 şi pictată în 1902. 3. Com. în jud. Bacău; 2 608 loc. (2000). Satul L. apare menţionat documentar în 1531. LIPOVĂŢ, com. în jud. Vaslui, situată în Colinele Tutovei, pe râurile Chiţoc şi Ghilanoiu; 4 204 loc. (2000). Satul L. apare menţionat documentar în 1437. Bisericile de lemn Sf. Gheorghe (1628 sau 1711) şi Sf. Nicolae (1792-1795), în satele L. şi Căpuşneni. LIPOVEAN, -A (< rus) s. m. şi f. (La m. pl.) Denumire dată rascolnicilor ruşi care au plecat din Rusia în sec. 18, aşezându-se în Bucovina, Moldova şi în regiunea de la vărsarea Dunării în Marea Neagră. Şi-au păstrat timp îndelungat obiceiurile, portul, modul de viaţă. LIPOVEANCĂ (< lipovean) s. f. Li-poveană. LIPOVU, com. în jud. Dolj, situată în Câmpia Desnăţui, pe râul Desnăţui; 3 324 loc. (2000). Centru viticol. Biserică cu dublu hram — Sf. Mucenic Dimitrie şi Sf. Ştefan (1854), în satul L. LIPPERSHEY [lipershai], Hans (1570-1619), optician flamand. în 1608 a realizat unul dintre primele tele-scoape. LIPPI 1. Fra Filippo L. (c. 1406-1469), pictor italian. Călugăr carmelit. Fresce valoroase prin fineţea şi precizia desenului şi prin prospeţimea şi Iu- LIPPMANN 126 Fra Filippo Lippi: „Fecioara cu Pruncul" • minozitatea coloritului („încoronarea Fecioarei", „Fecioara cu Pruncul", „Viaţa Sf. Ştefan şi a Sf. loan Botezătorul", toate la domul din Prato, „Viaţa Fecioarei" la domul din Spoleto). 2. Filippino L. (c. 1457-1504), pictor italian. Fiul lui L. (1); elev al tatălui său şi admirator al lui Botticelli. Lucrări de şevalet (.Adoraţia păstorilor") şi decoraţii murale (frescele „Viaţa Sf. Toma d’Aquino", de la biserica Santa Maria Sopra Minerva din Roma, „Vieţile Sf. Filip şi ale Sf. loan", de la biserica Santa Maria No-vella din Florenţa) de o delicată armonie coloristică şi dinamism expresiv. LIPPMANN [lipman], Gabriel-Jonas (1845-1921), fizician francez. Prof. univ. la Sorbona. Cercetări în electro-capilaritate (1873, electrometrul capilar), termodinamică şi optică („Curs de termodinamică", „Curs de acustică şi optică"); a descoperit (1891) un procedeu de fotografiere în culori bazat pe fenomenul de interferenţă a luminii, obţinând prima fotografie colorată a spectrului solar. M. de onoare al Acad. Române (1906). Premiul Nobel pentru fizică (1908). LIPPMANN [lipmşn], Walter (1889- 1974), ziarist şi politolog american. A scris editorialele ziarului „New York Herald Tribune" (1931-1967), contribuind la definirea tendinţelor neoliberalismului în economie. Secretar al Comi- siei de pregătire a Conferinţei de Pace de la Paris (1918-1919). Lucrări: „Oraşul liber", „Opinia publică", „Războiul rece". LIPPOLD [laipald], Richard (n. 1915), sculptor şi designer american. Prof. univ. la New York. Influenţat de constructivism, a creat lucrări din fibre metalice complexe, reprezentând figuri geometrice elementare în raport sugestiv cu spaţiul (Centrul Lincoln din New York, Catedrala St. Mary din San Francisco, Muzeul aerului şi spaţiului din Washington, Deutsche Bank din Frankfurt). LIPPS, Theodor (1851-1914), filozof, estetician şi psiholog german. Prof. univ. la Bonn, Breslau şi Munchen. Promotor al psihologismului în logică. Autor principal al teoriei „empatiei" (Einfuhlung), potrivit căreia esenţa emoţiei estetice rezidă în proiectarea trăirilor subiectului asupra obiectului artistic („Trăsăturile fundamentale ale logicii", „Despre simţire, voinţă şi gândire", „Filozofie şi realitate", „Estetica"). LIPRANDI, Ivan Petrovici (1790-1880), istoric rus. în anii 1820-1822 a locuit în Chişinău, publicând în studiile şi memoriile sale informaţii referitoare la Moldova. Prieten apropiat al lui Puşkin. LIPSĂ (< lipsi) s. f. 1. Faptul de a lipsi (1); absenţă Loc. Din lipsă de... = în absenţa a ceva, pentru că nu este ceva. ^ Expr. Mai bine lipsă = mai bine nimic, mai curând renunţ. •0- (DR) (Judecat) în lipsă = în contumacie. 2. Gol, lacună. 3. Deficienţă, scădere; defect. 4. Sărăcie mizerie; (de obicei la pl.) privaţiuni. LIPSCA, vechea denumire (care a circulat în Ţările Române) a oraşului german Leipzig. LIPSCAN (< n. pr. Lipsea) s. m. (în Evul Mediu) Nume dat de români ne- Gabriel-Jonas Lippmann gustorilor care desfăceau mărfuri aduse de la Lipsea (Leipzig). LIPSCHITZ [lipjits], Rudolf Otto Sigismund (1832-1903), matematician german. Prof. univ. la Bonn. Lucrări asupra ecuaţiilor diferenţiale (a stabilit condiţiile lui L.) şi cu derivate parţiale; a descoperit (1869), împreună cu E.B. Christoffel (1829-1900), teoria formelor diferenţiale cuadratice în spaţiul Riemann şi a stabilit o condiţie de existenţă a soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale. LIPSCOMB [lipskoum], William Nunn Jr. (n. 1919), fizician şi chimist american. Prof. la Univ. Harvard şi la cea din Minnesota. Cercetări în domeniul structurii boranilor (hidrurile borului), prin determinări cu ajutorul radiaţiilor X şi al naturii legăturilor chimice („Hidruri ale borului", „Studii asupra rezonanţei magnetice a borului şi a componenţilor săi"). A studiat structura şi mecanismul unor enzime. Lucrări privind modelarea cuantochimică a transformării moleculelor în procesele fermentative. Premiul Nobel pentru chimie (1976). LIPSI. (< ngr.) vb. IV 1. Intranz. A nu fi, a nu se găsi (unde era de aşteptat); a nu fi de faţă, a absenta. 2. Intranz. (Construit cu pronumele în dativ) A nu avea, a nu dispune de... 3. Intranz. A nu ajunge, a mai trebui (pentru completare). 4. Refl. A se dispensa de ceva, a se lăsa păgubaş. 5. Tranz. A priva pe cineva de ceva, a-l face să ducă lipsă de ceva. LIPTON [lipten], Slr Thomas John- stone (1850-1931), negustor şi sportiv britanic. A deschis în Marea Britanie şi, ulterior, în S.U.A., un lanţ de magazine în care a comercializat ceai, cafea, cacao, obţinute din plantaţiile sale din Ceylon. Campion de yahting (a câştigat Cupa Americii de cinci ori între 1899 şi 1930). Numele său a fost dat unei cunoscute mărci de ceai englezesc. LIPURjE (< fr.) s. f. Eliminare de substanţe grase prin urină întâlnită în boli ale ficatului, pancreasului şi rinichilor. LIQUIDUS adj. v. lichidus. LIRA (Lyra), constelaţie din emisfera boreală, situată între constelaţiile Lebăda şi Hercule; are patru stele mai strălucitoare decât mărimea, cea mai cunoscută fiind Vega. Numele popular: Ciobanul cu oile. L|RĂ1 (< fr., lat.; {s} gr. lyra „liră") s. f. 1. Străvechi instrument muzical, cunoscut din Antichitate în Egipt, Grecia 127 LISABONA Ură1 (1) şi Imperiul Roman, format dintr-un număr variabil de coarde, întinse între o traversă, cu două braţe în formă de coarne şi cutia de rezonanţă, ale cărui sunete se obţin prin ciupirea coardelor cu plectrul. Imaginea stilizată a l. este folosită ca emblemă a muzicii. ♦ (în Evul Mediu, în Europa Occidentală) Instrument muzical cu o coardă şi arcuş. ♦ Simbol al inspiraţiei (lirice), al poeziei 2. (ORNIT.) Pasărea-liră v. pasăre. 3. (TEHN.) Dispozitiv constituit dintr-o placă cu canale, în care se montează axele roţilor intermediare de schimb la maşini-unelte. 4. (TEHN.) L. de dilata-ţie - porţiune de conducă pentru fluide (apă, abur, gaz etc.), în formă de buclă, care se intercalează din loc în loc, pe o porţiune rectilinie a unei conducte, pentru a compensa deformaţiile termice liniare ale acesteia. LI.RĂ2 (< it.) s. f. Unitate monetară în Cipru, Irlanda, Italia, Jamaica, Liban, Libia, Maiawi, Nigeria, Egipt, San Marino, Siria, Sudan, Turcia. L. sterli- nă = unitate monetară în Marea Britanie. LIRIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. 1. Adj. Sentimental; afectiv. <0- Gen I. = unul dintre cele trei genuri literare de bază care cuprinde creaţiile ce exprimă emoţii, sentimente, gânduri legate de propria experienţă a autorului. Caracteristica esenţială a g.l. este meditaţia asupra condiţiei umane (efemeritatea vieţii omului, aspiraţia spre nemurire, forţa iubirii, bucuria de a trăi) exprimată la persoana întâi. Speciile g.l. sunt: elegia, meditaţia, pastelul, idila, sonetul, romanţa, cântecul. 2. S. f. Poezia lirică, genul liric. ♦ Opera lirică a unui popor, a unei epoci, a unui poet. în Grecia antică, termenul se referea la poezia destinată să fie acompaniată de instrumente cu coarde (liră, citeră etc.) şi se deosebea de I. monodică (acompaniată de voce) sau de I. corală (acompaniată de cor). Concepută ca fiind în mod indispensabil legată de muzică şi dans, trata teme diverse (politice, religioase, filozofice, morale, mitologice), într-o metrică foarte liberă, forma cea mai cunoscută fiind oda. <0> L meditativă = domeniu al genului liric ce include creaţii în care predomină interpretarea artistico-filozofică a unor probleme majore ale existenţei umane. 3. Gen folcloric care cuprinde cântecele şi doinele. 4. Adj. (Şi subst.) Care compune poezii lirice. 5. Adj. Care se referă la muzica de operă (artist I., teatru I.). LIRISM (< fr.) s. n. Conţinut liric; inspiraţie, atitudine lirică. + (Fam.) Sentimentalism; căldură. LISA (< fr.) vb. I tranz. A efectua operaţia de lisare. LISA 1. Com. în jud. Braşov, situată în Depr. Făgăraş, pe râul omonim; 1 712 loc. (2000). Centru de cojocărit. Moară de apă şi joagăr. Muzeu de istorie locală şi etnografie (în satul Breaza). Satul L. este menţionat documentar în 1527. 2. Com. în jud. Teleorman, situată în Câmpia Boian, pe râul Călmăţui şi pe ţărmul de N al L. Suhaia; 2 755 loc. (2000). Creşterea porcinelor. Piscicultură. Viticultură. Centru de cojocărit. în satul L. se află biserica Sf. Gheorghe (1825) şi un conac (1900), azi sediul Primăriei, iar în satul Vânători, biserica Sfinţii Voievozi (1846). LISABONA (LISBOA [lijboe]), capitala Portugaliei, port la gura de vărsare a fl. Tajo în Oc. Atlantic; 681,1 mii loc. (1991). Aeroportul Portela. Pr. centru economic, politic şi ad-tiv al ţării. Ind. metalurgică, constr. de nave şi vagoane de cale ferată, electrotehnică, chi-mico-farmaceutică, de prelucr. a lemnului şi petrolului, a sticlăriei, textilă, a celulozei şi hârtiei, alim. (zahăr, bere, făină). Academie de ştiinţe (1779). Şase universităţi (cea mai veche fiind cea din 1288). Muzeul Naţional de Artă Veche; Biblioteca Naţională (1796). Grădină botanică. Monumente: castelul fortificat Săo Jorge, în stil maur (sec. 14- Lisabona Vedere generală (în prim plan Piaţa Comerţului) Turnul Belem LISANDRU 128 16, restaurat fn anii 1938-1940); catedrală (1147, renovată în 1344 şi reconstruită după cutremurul din 1755); biserica-hală Se Patriarcal (1499-1571); bisericile Săo Roque (1566-1570) şi Săo Vicente de Fora (1582-1627); Basilica da Estrela (1779-1790); Turnul (Torre) Belem (1515-1521); Palacio Real (1745-1750); clădirea Conservatorului (1835), a Teatrului National (1841-1846), în stil neoclasic; Primăria (1865-1880); statuia ecvestră a lui Jose l (1775); Obeliscul independentei (1882) de 30 m înălţime; podul suspendat (2 770 m lungime) construit peste fl. Tajo în 1962-1966. întemeiată de fenicieni, ulterior aşezare a lusitanilor iberici (Olisipo), L. a fost stăpânită succesiv de romani (sec. 2 Î.Hr., Feli-citas lulia), suevi (sec. 5), vizigoţi şi arabi (din 714). Oraşul a fost eliberat în 1147 de Alfons I Henriques. în 1245, viitorul rege .Alfons III a mutat sediul reşedinţei sale de. la Coimbra la L. Fn urma marilor descoperiri geografice, L. a cunoscut o perioadă de prosperitate, devenind un mare şi puternic centru comercial. Aici s-a semnat tratatul din 13 febr. 1668 dintre Spania şi Portugalia, mediat de Anglia, care consfinţea independenţa Portugaliei, eliberată de sub stăpânirea Spaniei (1581-1640). în nov. 1755, L. a fost distrusă în cea mai mare parte de un cutremur; reconstruită la sf. sec. 18. LISANDRU (LYSANDROS) (455-395 î.Hr.), general spartan. Conducător al flotei spartane în ultimii ani ai Războiului Peloponesiac (407-404 Î.Hr.). A obţinut victoriile de la Notion (406 Î.Hr.) şi Aigos Potamoi (405 Î.Hr.), silind Atena să capituleze. Datorită creşterii influenţei sale politice, a intrat în conflict cu regele Pausanias. A murit în campania antipersană la Heliartos, sprijinindu-l pe regele Agesilau II. LISARE (< lisa) s. f. Operaţie de spălare şi netezire, prin întindere şi uscare, a benzilor de lână pieptănată, în scopul îndepărtării resturilor de grăsimi, a impurităţilor şi a firelor cu ondulaţii naturale prea puternice. L|SĂ (< fr.) s. f. 1. Bară metalică sau de lemn, montată perpendicular pe cadrele fuzelajului sau pe nervurile aripii avionului, având rol de fixare şi de susţinere a învelişului avionului. 2. Bară orizontală de oţel sau de beton aşezată între stâlpii unei balustrade. LISBOA v. Lisabona. LISI^RGIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = substanţă halucinogenă experimen- Lisip: „Agias“ tată în psihiatrie. Retrasă din uz, în 1966, din cauza toxicităţii sale. Abreviere: LSD. LISŞZA (< fr.) s. f. Maşină complexă folosită pentru spălarea şi netezirea (uneori şi pentru vopsirea) benzilor de lână fină pieptănată, în filaturile de lână. LISIAS (LYSIAS) (c. 445- c. 380 î.Hr.), orator şi retor grec. De la el s-au păstrat (incomplet) c. 40 din peste 200 de discursuri remarcabile prin sobrietatea argumentării, fineţea analizelor, claritatea şi eleganţa stilului: „Contra lui Simon", „Pentru invalid", „Despre asasinatul lui Eratostene". Ultimul a fost inspirat de uciderea fratelui său Polemarh de către Eratostene, unul dintre „cei treizeci de tirani" stabiliţi la Atena în 404 î.Hr. şi ale căror abuzuri le-a combătut şi în alte discursuri. LISIMAH (LYSIMACHOS) (360-281 î.Hr.), general macedonean. Unul dintre diadohi. După moartea lui Alexandru cel Mare, a fost satrap (321-306 î.Hr.) şi apoi rege (305-281 Î.Hr.) al Traciei. înfrânt în luptele cu ge-to-dacii conduşi de Dromichaites. învins de Seleucos l, a căzut în luptă. LISIP (LYSIPPOS) (400/390-c. 310 î.Hr.), sculptor grec. Creator al unui canon mai zvelt decât al lui Polic-tet, caracterizat prin mişcare şi spaţia-litate („Apoxyomenos"), este considerat cel mai important sculptor al perioadei de tranziţie de la arta clasică la cea elenistică. Lucrările sale, majoritatea din bronz, depăşind stadiul prezentării frontale, caracterizându-se prin tridi-mensionalitate, echilibrul proporţiilor şi libertatea de mişcare a corpului („Hera-kles odihnindu-se“, „Agias", „Venus", „Hermes legându-şi sandaua"), au influenţat arta elenistică. Pictor oficial al lui Alexandru Macedon, căruia i-a făcut mai multe portrete. LISIŢKI, Lazăr Markovici (pseud. lui El Lisiţki) (zis El) (1890-1941), arhitect, grafician şi teoretician de artă rus. Prof. la Vitebsk şi Moscova. în anii 1921-1925 a trăit în Germania şi Elveţia. Unul dintre reprezentanţii constructivismului, ai avangardei artistice europene. Opera sa, în planuri geometrice denumite „Prooun", reprezintă o combinaţie între pictură şi elemente în relief cu forme simple, abstracte. Autorul unor proiecte îndrăzneţe cu structuri oblice de oţel („Tribună pentru orator", „Coloană-nori"). Desene în forme simple, geometrice („Cele două pătrate"), afişe şi fotomontaje în care a recurs la diagonale şi ritmuri asimetrice. Lucrări teoretice („Ismele artei", în colab. cu H. Arp). LI SÎN-GHI (n. 1905), chimist coreean. Cercetări în domeniul fibrelor sintetice. în 1939, a obţinut vinalonul. LI SÎN-HUAN (1889-1971), geolog chinez. Autor al primei raionări tectonice şi al unei lucrări de geologie a terit. R.P. Chineze. LI SÎN MAN (SYNGMAN RHEE) (1875-1965), om politic coreean. Preşedinte al Republicii Coreea (1948- 129 LIŞIŢĂ 1960). Confruntat cu războiul declanşat de nord-coreeni (iun. 1950), a fost silit să-şi asume puteri dictatoriale, fn faţa unui val de nemulţumiri populare, a demisionat. LISKAMM, masiv muntos în Alpi (Elveţia). Alt.: 4 527 m. LISP (prescurtare de la engl. L/st Processing Language) (INFORM.) Limbaj de programare computerizat de nivel înalt, destinat prelucrării listelor de instrucţiuni sau de date şi domeniului inteligenţei artificiale. A fost conceput în 1960 de J. McCarthy. LISSAJOUS [lisaju], Jules-Antoine (1822-1880), fizician francez. A studiat compunerea vibraţiilor transversale sinusoidale printr-un procedeu optic (curbele L.). I se datorează construirea unui telegraf optic, utilizat în timpul asediului Parisului (1870). LIST, Georg Friedrich (1789-1846), economist german. Prof. univ. la Tubingen. A susţinut uniunea vamală a statelor germane, ca prim pas al unificării ţării („Sistem naţional de economie politică"), o politică protecţio-nistă de industrializare a Germaniei şi de expansiune economică. Condamnat pentru convingerile sale politice, a emigrat în S.U.A. (1828-1834), unde a Georg Friedrich List Sir Joseph Lister Franz Liszt elaborat o „Schiţă a politicii economice americane". LIST, Siegmund Wilhelm Walther (1880-1971), feldmareşal german. A comandat Armata a XlV-a în campania din Polonia (1939), Armata a Xll-a în Franţa (1940), Iugoslavia (1941) şi pe frontul sovietic (1941-1942). După înfrângerea de la Stalingrad, a intrat în conflict cu Hitler, fiind silit să se retragă. Condamnat în procesul de la Nurnberg. LISTARE (< listă) s. f. (INFORM.) Proces de înregistrare, de obicei la imprimanta unui calculator electronic, a datelor, rezultatelor şi a programelor într-o formă direct accesibilă utilizatorilor. LISTĂ (< fr.) s. f. Şir de nume, de date etc. notate într-un anumit scop şi aşezate de obicei unele sub altele. ^ L. de bucate (sau de mâncare) = I. în care sunt trecute felurile de mâncare care pot fi servite într-un restaurant. L. electorală = I. în care sunt trecuţi toţi cetăţenii cu drept de vot dintr-o anumită unitate administrativ-teritorială. L. civilă = totalul sumelor de bani pe care, în ţările monarhice, le poate cheltui monarhul şi familia sa din fondurile statului pentru nevoile personale. (Fig.) L. neagră = număr de persoane care sunt considerate nedemne de încredere, interzicându-se orice colaborare cu acestea. LISTEL (< fr.) s. n. (ARHIT.) 1. Mu-lură mică, de secţiune dreptunghiulară, care însoţeşte o mulură mai mare sau care separă două muluri cu profil concav ori convex. 2. Suprafaţă plană care separă canelurile unei coloane. LISTER [Ijste], Sir Joseph, baron L. of Lyme Regis (1827-1912), chirurg britanic, Prof. univ. la Londra, Glasgow şi Edinburgh. Contribuţii în histologie şi bacteriologie. Iniţiatorul (1867) asepsiei în chirurgia modernă (prin introducerea acidului carbolic ca antiseptic), care a marcat o etapă decisivă în dezvoltarea acesteia. A descoperit stimulatorul fermentaţiei lactice. LISTERIQZĂ (< fr.) s. f. Boală infec-ţioasă a animalelor domestice (mai frecventă la oi şi la porci), provocată de microbul Listeria monocytogenes şi manifestată prin tulburări nervoase, pleuropneumonii, angine, septicemie, avorturi. Este transmisibilă la om. LISTON [listan], Charles (Sonny) (c. 1917-1970), boxer american. Campion mondial la categoria grea (1962) când l-a învins pe Floyd Patterson, titlu pe care l-a pierdut (1964) în meciul cu Cassius Clay (Muhammad Aii). Ca profesionist, a susţinut 54 de meciuri, din care a câştigat 50 (39 prin K.O.). LISZT [list] Franz (Ferenc) (1811— 1886), pianist, compozitor şi pedagog ungur. Prof. la Conservatorul de Muzică din Budapesta. întemeietorul şi primul preşedinte al Academiei de Muzică din Budapesta. Elev al lui K. Czerny şi A. Salieri. Pianist virtuoz, a întreprins numeroase turnee în Europa interpretând muzică de B.eethoven, Mozart, Berlioz, Schumann, Wagner ş.a. Reprezentant al romantismului, unul dintre cei mai însemnaţi inovatori pe tărâmul armoniei, a creat poeme simfonice („Tasso“, „Mazepa", „Hamlet", „Ungaria", „Preludiile"), simfonii programatice („Fausf, „Dante"); lucrările sale pentru pian (două concerte, 19 rapsodii, sonate, ciclul „Anii de pelerinaj") au lărgit posibilităţile tehnice şi de exprimare ale artei pianistice, prin îmbogăţirea paletei muzicale (ritm, cadenţă, armonie). LIŞIŢĂ (< bg., ucr.) s. f. Pasăre călătoare acvatică din ordinul raliformelor, cu penajul cenuşiu închis, aproape negru şi cu o pată albă în frunte; se hrăneşte cu plante, insecte, mormoloci etc. (Fulica atra). Cuibăreşte în păpu- Lişiţă -LIT 130 rişul inundat. Iernează în V Europei şi în jurul Mării Mediterane. în România trăieşte în număr mare în stufărişurile din bălţile Dunării. Se vânează. -LIT (< fr.; lito- + gr. ke-ros „corn") subst. Gen fosil de amoniţi jurasici, caracterizat prin cochilia sa evolută, larg ombilicată şi deschiderea aproape circulară. Litoceras LITOFACIES (< fr. {i}) s. n. Totalitatea caracterelor litologice (mineralogice, chimice, structurale, texturale) ale unui strat sau secvenţe litologice sedimentare prin care se individualizează faţă de alte strate sau secvenţe. Reflectă condiţiile sedimentalogice în care a avut loc formarea depozitelor respective. LITOFIL, -Ă (< fr. {i>; te> lito- + gr. philos „iubitor") adj. 1. (Despre elemente chimice) Care s-au concentrat preferenţial în învelişul de silicaţi al globului terestru şi care, în majoritate, au afinitate mare pentru oxigen, cu care formează combinaţii: silicaţi, carbonaţi etc. (ex. siliciul, aluminiul, calciul, sodiul, potasiul, titanul ş.a.). 2. (Despre plante) Care se dezvoltă pe stânci, pietre, grohotişuri (ex. licheni, alge). LITOGENEjZĂ (< fr. ©; fe> lito- + gr. genesis „naştere") s. f. Totalitatea proceselor de formare a sedimentelor şi rocilor sedimentare; cuprinde alterarea şi dezagregarea rocilor preexistente, transportul şi acumularea materialului, precum şi transformarea lui în roci. Factorii principali ai producerii I. sunt mişcările tectonice şi clima. Există I. glaciară, humidă, aridă şi sedimen-tar-vulcanogenă. în procesul de I. iau naştere şi suferă modificări diferite zăcăminte sedimentare, cum sunt cele de petrol, gaze, sare, cărbuni, sulf, minerale de fier şi mangan ş.a. LITOGRAF, -Ă (< fr. (i>) s. m. şi f. Specialist care practică tehnica litografiei. LITOGRAFIA (< fr. (i>) vb. I tranz. A multiplica prin tehnica litografiei. LITOGRAFIE (< fr. {i}; {s} lito- + gr. graphein „a scrie") s. f. 1. Tehnică de imprimare a imaginii de pe suprafaţa tipografică plană direct pe foaia de hârtie trecută prin presă. Suprafaţa tipografică se execută pe o piatră litografică (calcar dens) sau pe o placă metalică (zinc, aluminiu). L. au fost făcute după opere ale unor artişti celebri ca: Matisse, Picasso, De Chirico etc. Inventat de germanul Alois Senefelder în 1796. S-a răspândit rapid în toată Europa şi America datorită procedeului mai puţin laborios şi calităţii efectelor de materialitate şi expresivitate, apropiate de cele ale desenului. 2. Lucrare obţinută prin acest procedeu. ♦ întreprindere sau atelier în care se execută astfel de lucrări. LITOLATRI.E (< fr.) s. f. Formă primitivă timpurie de cult religios, constând în sacralizarea pietrelor. A fost prezentă în toată lumea, modurile de adoraţie fiind diferite, în funcţie de timp şi zonă geografică. LITOLOGIE (< fr. {i>; {s} lito- + logos „studiu") s. f. 1. Ştiinţa care se ocupă cu studiul rocilor sedimentare şi al sedimentelor actuale, constituţia mineralogică şi structura lor, legităţile şi condiţiile de formare şi modificare. Cercetările litologice ajută la stabilirea zonelor unde au existat condiţii favorabile pentru formarea şi acumularea zăcămintelor de substanţe minerale utile (petrol, cărbuni, sare etc.). L. s-a constituit ca ştiinţă la sfârşitul sec. 19, începutul sec. 20, datorită cercetărilor geologului german J. Walther, americanului W.H. Twenhofel, rusului I.V. Sa-moilov ş.a. 2. Compoziţia mineralogică şi petrografică a rocilor de sedimentare. LITOPON (< fr. {i}) s. n. Pigment alb anorganic, artificial, netoxic, compus din sulfat de bariu şi sulfură de zinc. Se foloseşte, începând din primele decenii ale sec. 19, în pictură, înlocuind albul de plumb (ceruza) care este toxic. LITORAL, -Ă (< fr., lat.) s. n., adj. 1. S. n. Fâşie de teren situată de-a lungul ţărmului unei mări (ex. I. Mării Negre) sau ocean. 2. Adj. Care ţine de ţărm; referitor la ţărm (ex. câmpie I.). ^ Cordon I. v. cordon (5). Zonă I. = a) (GEOGR.) regiune de ţărm a mării cuprinsă între limitele de maximă intensitate a fluxului şi a refluxului şi caracterizată prin intensa mişcare a apei, abundenţa luminii, variaţia mare a temperaturii şi a saliriităţii apei, variaţia mare a asociaţiilor de animale şi plante prin acumularea de material terigen nesortat etc.; b) (BIOL.) zonă care cuprinde totalitatea ecosistemelor existente între 0 şi 200 m adâncime. LITOSFERĂ (< fr. fi>; lito- + gr. sphaira „sferă") s. f. înveliş solid al globului terestru constituit din crustă şi mantaua superioară, de grosime variabilă, între 70 km (sub oceane) şi 150 km (sub continente). Datorită rigidităţii sale, undele seismice transversale se propagă cu viteză ridicată, astfel încât plăcile mobile din care este formată I. pot aluneca unele peste altele. LITOSTATIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre o presiune exercitată asupra rocilor) Care se datorează greutăţii straturilor acoperitoare şi se manifestă cu aceeaşi intensitate în toate direcţiile. <0* Presiune I. = presiune determinată de grosimea şi de greutatea specifică a coloanei de roci situate deasupra unui UTOTAMNIU 132 punct din scoarţa terestră; acţionează ca unul dintre factorii procesului de metamorfism. UTOTAMNIU (< fr.; {s> lito- + gr. thamnos „tufă") s. n. Gen de algă roşie din familia coralinaceelor, existentă din Cretacic, având aspectul unei tufe ramificate, noduroase, caracteristică, în general, mărilor calde, unde, împreună cu coralii pot forma recife (Lithotham-nion). LITOTĂ (< fr., lat.; {s} gr. litotes „simplitate") s. f. Figură de stil, opusă hiperbolei, care constă în atenuarea, comprimarea expresiei, cu scopul de a face să se înţeleagă cât mai mult, spunând cât mai puţin, sau pentru a sugera o idee prin negarea contrariului acesteia (ex. Nu e frumoasă în loc de Este urâtă). LITOTIPOGRAF |E%(^ fr.) s. f. Sistem de reproducere în litografie a unui text imprimat cu caractere tipografice obişnuite. LITOVOI (7-1277 sau 1279), voievod al ţării Litua. Menţionat pentru prima dată, în 1247, în „Diploma ioani-ţilor". S-a aflat în conflict cu regele Ungariei, Ladislau IV Cumanul (din c. 1273), pentru unele teritorii asupra cărora regele ungur emitea pretenţii de suzeranitate. A fost înfrânt şi ucis în luptă. LITRACtjîE (< lat.) s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, care cuprinde ierburi, semiarbuşti, arbuşti şi arbori (Litraceae). Se cunosc peste 550 de specii, dintre care unele se cultivă ca plante decorative. Cele mai multe dintre ele cresc pe malurile râurilor şi iazurilor. LITRAJ (< fr.) s. n. 1. Capacitatea unui vas exprimată în litri. 2. Capacitatea cilindrică a unui motor cu ardere internă exprimată în litri. Utotamniu LITRĂ (< ngr.) s. f. 1. Unitate de măsură pentru volum folosită în trecut, egală cu 0,322 I în Ţara Românească şi cu 0,380 I în Moldova. 2. Unitate de măsură pentru masă folosită în trecut, egală cu 0,317965 kg în Ţara Românească şi cu 0,322750 kg în Moldova. 3. (Pop.; impr.) Măsură de capacitate egală cu un sfert de litru. L|TRU (< fr.) s. m. Unitate de măsură pentru volum sau pentru capacitatea recipientelor (simbol: I) egală cu un decimetru cub; este aproximativ egală cu volumul unui kilogram de apă. ♦ Vas cu acest volum (care serveşte drept măsură pentru capacitate). LITTERA, George (1941 -2000, n. Caransebeş), filmolog şi istoric de film român. Prof. univ. la Bucureşti. Studii consacrate fenomenului cinematografic românesc şi străin („Configuraţie ideologică şi amprentă stilistică în arta filmului"). LITTIN, Mlguel (n. 1942), regizor chilian de film şi televiziune. îşi desfăşoară activitatea în Mexic. Cineast militant, prezintă critic în creaţiile sale presa, justiţia; ecranizări ale unor opere de referinţă ale literaturii sud-americane moderne („Pământul făgăduinţei", „Recurs la metodă", „Văduva lui MontieP1, „Naufragiaţii"). Filme documentare („Raport despre Chile"). LITTLE MISSOURI [litl mazuri], râu în NNV S.U.A.; 901 km. Izv. de pe pantele de E ale M-ţilor Bighorn (statul Wyoming), curge pe direcţie S-N, traversând colţul de SE al statului Montana şi apoi partea de V a statului Dakota de Nord, vărsându-se în L. Sa-kakawea de pe cursul superior al fl. Missouri. LITTLE RICHARD [litl rit/ard] (pe numele adevărat Richard Wayne Penniman) (n. 1935), cântăreţ american de rock and roll. Unul dintre primii muzicieni de rock and roll afro-ame-ricani. Mari succese cu un cover al pieselor „Tutti Frutti", „Long Tall Sally", „Good Golly, Miss Molly", „Jenny, Jenny“. Roluri în filme. Renunţă la muzică şi devine preot adventist. LITTLE ROCK [litl rak], oraş în SSE S.U.A., pe râul Arkansas, centru ad-tiv al statului Arkansas; 175,8 mii loc. (1996). Centru de expl. a bauxitei şi marmurei. Ind. aluminiului, electrotehnică, electronică, constr. aeronautice şi de biciclete, chimică, textilă (conf., ţesături din bumbac), a celulozei şi hârtiei, de prelucr. a lemnului şi alim. Universitate (1927). Fundat în 1821. LITTLEWOOD [Ijtlwud], John Edensor (1885-1977), matematician britanic. Prof. univ. la Cambridge. A colaborat cu G.H. Hardy. Lucrări privind teoria numerelor, teoria seriilor, funcţia zeta a lui Riemann, teoria funcţiilor, ecuaţiile diferenţiale neliniare ş.a. LITTRE [litr], Alexis (1654-1725), fizician şi anatomist francez. Primul care a descris glandele mucoase uretra-le, care îi poartă numele. LITTRt £mile (1801-1881), medic, lexicograf şi filozof francez. Adept al pozitivismului lui A. Comte („A. Comte şi filozofia pozitivistă", „Ştiinţa din punct de vedere filozofic"). Autor al unei „Istorii a limbii franceze" şi al unui important „Dicţionar al limbii franceze". Ediţii de autori clasici. LITUA, numele sub care este menţionat, în 1247, voievodatul lui Litovoi. Se întindea pe ambii versanţi ai Car-paţilor, cu centrul în depr. Târgu Jiu, mergând la apus până în depr. Tis-manei, iar spre răsărit până la Olt. LITUANIA, Republica ~ (Lietuvos Respublika), stat în partea central-nor-dică a Europei, cti ieşire la M. Baltică (lungimea ţărmului: 99 km); 65,3 mii km2; 3,7 mii. loc. (1998). Limba oficială: lituaniana. Religia: creştină (catolici 80%, ortodocşi, protestanţi). Capitala: Vilnius. Oraşe pr.: Kaunas, Klaipeda, Siauliai, Panevezys. Este împărţit în 10 provincii. Relief predominant de câmpie joasă, sub 100 m alt., modelat de glaciaţiunea cuaternară, ce coboară către câmpia litorală Pajurio. Coline morenice în V (2emaitija), E şi SE la graniţa cu Belarus (Juozapine, 294 m, alt. max. din ţară). Climă temperată, în V cu nuanţe maritime şi precipitaţii de 540-930 mm/an. Reţea hidrografică densă, cu o lungime totală de 63,7 mii km, cu râurile Nemunas/ Neman, Neris şi Venta. C. 3 000 de lacuri, majoritatea cantonate în cuvete glaciare. Pădurile, predominant de conifere, ocupă 30,4% din supr. ţării. Faună foarte variată (70 specii de mamifere şi c. 300 specii de păsări). Ţară cu economie industrial-agrară, cu o puternică dezvoltare a serviciilor care contribuie cu 52% la formarea PNB, antrenând 14% din totalul forţei de muncă. Ţara este lipsită de resurse notabile de subsol. Expl. de calcar (3 mii. t, 1995), turbă (214 mii t, 1995), gips, dolomit, cretă, argilă şi nisipuri cuarţoase, mici cantităţi de petrol. Ind. diversificată în care ramurile alimentară, uşoară şi constr. de maşini contribuie cu peste 70%. în 1995 ind. 133 LITUANIA DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii Suprafaţa (km2) Populaţia (1996) Capitala Alytus 5 425 202 600 Alytus Kaunas 8 170 756 300 Kaunas Klaipeda 5 746 415 800 Klaipeda Marijampole 4 463 198 500 Marijampole Panevezys 7 880 323 600 . Panevezys Siauliai 8 751 401 700 Siauliai Taurage 3 874 130 100 Taurage Telsiai 4 139 182 800 Telsiai Utena 7 201 202 600 Utena Vilnius 9 651 897 900 Vilnius a participat cu 32,6% la formarea PNB (inclusiv construcţiile) antrenând 24% din pop. activă, tnd. prelucrătoare produce (mii t, 1995): energie electrică (13,9 md kWh, majoritatea în centrala nuclearo-electrică de la Ignalina — 2 370 MW putere instalată care produce 86,9% din prod. de energie elec- trică, locul 1 pe glob), utilaje diverse, nave, frigidere, televizoare, aparataj electrotehnic, maşini-unelte, produse chimice (acid sulfuric — 344, amoniac — 442, îngrăşăminte azotoase şi fosfa-tice — 401, fibre sintetice), ţesături de bumbac, lână şi in (55 mii. m2), fire de bumbac, lână şi in (15,5), încălţăminte, ciment (649), conserve, produse lactate, zahăr, bere (1,1 mii. hl), ţigarete (4,87 mii. bucăţi), hârtie, prelucrarea artizanală a chihlimbarului. Agricultura şi sectorul forestier concentrează 22,4% din populaţia ocupată şi contribuie cu 9,3% la formarea PNB şi este specializată în creşterea animalelor, care asigură LITUANIA 134 2/3 din prod. agricolă globală. Pe 53,9% din supr. ţării se cultivă (mii t, 1996): grâu (838), orz (1 216), ovăz, secară (324, locul 8 pe glob), in, cânepă, sfeclă de zahăr (795), cartofi (2 023), legume: pomicultură (meri 85, peri 13, pruni 32); lemn (5,5 mii. m3, 1995). Se cresc intensiv (mii capete, 1996): bovine (1 065), porcine (1 270), ovine şi cabaline. Pescuit: 49,5 mii t peşte, 1995. Sunt dezvoltate transporturile feroviare şi rutiere. C.f.: 2 mii km (dintre care 122 km electrificate). Căi rutiere: 61,44 mii km (din care asfaltate 53,1 mii km, 1996). Căi navigabile interne: 369 km. Flota comercială maritimă: 610,2 mii t.d.w. (1995). Porturi pr.: Klaipeda (feribot cu portul german Mukran), Palanga. Principalele obiective turistice: capitala Vilnius cu castelul lui Gediminas (sec. 14), bisericile Sf. Ana (sec. 16), Sf. Petru şi Pavel (sec. 14), palatul Reclvilu şi cel episcopal; oraşul Kaunas, cu cetate (sec. 13-17), Primărie (sec. 16), complexul arhitectural Pazaislis (sec. 17-18); castelele Medininkai şi Trakai (sec. 14-15), Liskiava (sec. 15), Birzai şi Raudone (sec. 16); Staţiunea Palanga cu muzeu al chihlimbarului şi Nida (cu casa scriitorului german Thomas Mann); parcurile naţionale Aukstaitija şi Zemaitija, rezervaţiile naturale Zuvintas şi Cepkeliai, rezervaţiile istorice şi peisagistice Punia şi Medvegalis. Moneda: 1 litas (plural litai) = 100 centai. Export (1995): produse textile (14,7%) şi chimice (12,2%), combustibili (11,9%), maşini şi echipament industrial (10,8%), produse animaliere (8,4%). Pr. parteneri: Rusia (20,4%), Belarus, Ucraina, Letonia. Import (1995): petrol şi gaze naturale (26,7%), maşini şi utilaje (16,5%), produse textile (9,3%) şi chimice (9%). Pr. parteneri: Rusia (31,1%), Germania, Marea Britanie şi Polonia. — Istoric. Pe terit. L., locuit din timpuri străvechi (milen. 9-5 Î.Hr.), au pătruns din direcţia S-V (începutul milen. 2. Î.Hr.) triburile protobaltice. Prima menţiune documentară a L. datează din anul 1009. Principele Mindaugas a unit teritoriile locuite de lituanieni constituind, în c. 1240, Marele Ducat al L. (sec. 13-16), cu capitala la Vilnius (din 1323) şi s-a convertit la catolicism (populaţia rărrîâne însă păgână), fiind încoronat ca rege în 6 iul. 1253. în sec. 13-15, Marele Ducat al L. a avut de înfruntat expansiunea spre răsărit a ordinelor cavalereşti germane (teutonic, gladifer şi livonian) împotriva cărora a repurtat victorii în bătăliile de la Saule (1236) şi Durbe (1260) şi apoi asupra mongolilor din Hoarda de Aur, în confruntarea de la „Apele Albastre" (1363). Marele duce Jogaila devine, în urma căsătoriei cu regina poloneză Jadwiga, în 1386, şi rege al Poloniei, ca VWadislaw II Jagietto, reunind pentru prima dată sub sceptrul său cele două ţări vecine; în 1387, întreaga L. se converteşte la catolicism. în timpul domniei lui Vytautas (Witold) (1392-1430), L. devine unul dintre cele mai întinse şi puternice state europene (de la Marea Baltică la Marea Neagră, stăpânind terit. din actualele state Belarus, Ucraina şi părţi ale Rusiei). Prin victoria polono-lituaniană, în bătălia de la Grunwald (1410), asupra Ordinului teutonic se pune capăt expansiunii spre răsărit a cavalerilor germani. Confruntată în sec. 16 cu ascensiunea Rusiei moscovite şi minată de conflicte interne, L. acceptă, prin Uniunea de la Lublin (1569), unificarea sub acelaşi sceptru cu Polonia, punându-se, astfel, bazele statului dualist Rzeczpospolita, care durează până în 1795, când este împărţit între puternicii săi vecini Rusia, Prusia şi Austria. între 1795 şi 1815 L., cu excepţia regiunii Memel (Klaipeda), este inclusă în Imperiul Rus şi supusă unui proces de rusificare; în L. se stabileşte o puternică minoritate evreiască. Reprimarea sângeroasă a răscoalelor din 1830-1831 şi 1863-1864 din Polonia (la care au participat şi lituanieni) împotriva dominaţiei ruseşti nu a putut frâna renaşterea mişcării de emancipare naţională, care se afirmă după 1880. în timpul primului război mondial, L. este ocupată, în 1915, de trupe germane. în sept. 1917 se constituie, la Vilnius, cu sprijinul autorităţilor germane de ocupaţie, Consiliul lituanian care proclamă independenţa L. (16 febr. 1918). în teritoriul controlat de Armata Roşie, bolşevicii lituanieni instaurează Puterea sovietică şi proclamă, la 16 dec. 1918, Republica Sovietică Lituaniană. în condiţiile prezenţei străine în L., puterea a fost preluată, în 1919, de reprezentanţii mişcării de emancipare naţională lituaniană. Tratatul de pace lituaniano-so-vietic din 12 iul. 1920 recunoaşte independenţa L., care devine în 1921 membru al Societăţii Naţiunilor. La 1 aug. 1922 se adoptă Constituţia, care declară L. republică parlamentară. Regiunea Memel (Klaipeda) din jurul portului omonim este atribuită în 1923 L. Prin lovitură de stat (17 dec. 1926), A. Smetona, liderul Partidului Naţiona- list (Tautininku), instaurează în ţară un regim autoritar. La 22 mart. 1939 Germania ocupă regiunea Memel (Klaipeda). Prin protocolul secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, din 23 aug. 1939, L. intră în sfera de influenţă germană, dar prin noul acord secret sovie-to-german din 28 sept. 1939, este cedată Uniunii Sovietice. Stalin impune L., la 10 oct. 1939, un acord în bâza căruia trupe sovietice au intrat pe teritoriul lituanian. Totodată, în baza aceluiaşi acord, U.R.S.S. retrocedează L. oraşul şi regiunea Vilnius, aflate în componenţa Poloniei (oct. 1920-sept. 1939). în urma notei ultimative a guvernului sovietic din 14 iun. 1940, L. este ocupată de trupele sovietice, sub a căror presiune este impus, la 17 iun. 1940, un „guvern popular" care ţine alegeri parlamentare în 14-15 iul. 1940, noul Seim Popular proclamând la 21 iul. 1940 R.S.S. Lituaniană, înglobată la 3 aug. 1940 în U.R.S.S. A doua zi după izbucnirea războiului germano-sovietic, la Radio-Kaunas este declarată reinstaurarea L. independente (23 iun. 1941), dar guvernul provizoriu lituanian (24 iun.-5 aug. 1941) nu este recunoscut de Hitler. între 1941 şi 1945, L. este ocupată de trupe germane. L. cunoaşte deopotrivă represiunea stalinistă şi nazistă; numai în iun. 1941 sunt deportate în Siberia c. 13 000 persoane, alte 3 600 fiind arestate; 200 000 de evrei lituanieni sunt exterminaţi în lagărele naziste, între 1941 şi 1952 numărul deţinuţilor politici şi al deportaţilor din ordinul iui Stalin sporind la 400 000. în timpul ocupaţiei sovietice, L. pierde aproape 1/4 din populaţia ţării. în perioada glasnostului gorbaciovian se pun bazele mişcării reformiste Sajudis (fondată 1988). Sub presiunea populară, Sovietul Suprem lituanian aboleşte monopolul Partidului Comunist, introducând sistemul pluri-partit (7 dec. 1989), iar în dec. 1989 Partidul Comunist Lituanian, condus de Algirdas Brazauskas, se desprinde de P.C.U.S., devenind independent. Prin actul din 11 mart. 1990 al noului Parlament (ales în febr. 1990 şi dominat de Sajudis) este proclamată restabilirea suveranităţii naţionale şi este adoptată noua titulatură a statului — Republica L. (decizie nerecunoscută de autorităţile de la Moscova, care trec la aplicarea de sancţiuni economice). în plebiscitul, organizat la 9 febr. 1991, 90,5% din voturile exprimate se pronunţă pentru o L. independentă şi democratică. Suveranitatea noului stat, intrată în vigoare la 21 aug. 1991, este 135 LIVADA recunoscută de Consiliul de Stat al U.R.S.S. la 6 sept. 1991. Admiterea L. în O.N.U., la 17 sept. 1991, consacră recunoaşterea internaţională a independenţei noului stat, care devine la 14 mai 1993 membru în Consiliul Europei, fn primele alegeri libere de după 1940 (la 25 oct. şi 8 nov. 1992) Partidul Democrat Muncitoresc Lituanian (de orientare social-democrată), condus de fostul lider comunist A. Brazauskas, ocupă 73 din cele 141 locuri ale parlamentului, iar Frontul Popular Sajudis, aflat până atunci la guvernare, numai 28. Tot la 25 oct. 1992 este aprobată cu 83,5% din voturi noua Constituţie a ţării, iar A. Brazauskas este ales la 14 febr. 1993 preşedinte al statului. La 31 aug. 1993 trupele ruse îşi încheie retragerea lor de pe teritoriul lituanian, iar la 24 oct. 1997 se semnează un tratat cu Rusia privind delimitarea frontierei dintre cele două state. în ian. 1998, Valdas Adamkus, ales preşedinte, îşi propune ca sarcini prioritare ale mandatului său admiterea L. în Uniunea Europeană şi NATO. Republică parlamentară, potrivit Constituţiei din 25 oct. 1992. Activitatea legislativă este exercitată de un Parlament unicameral, iar cea legislativă de un guvern numit de preşedinte. LITUANIAN, -Ă (< fr.; n. pr. Lituania) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Lituaniei. Mai trăiesc în Rusia, Letonia, Belarus, S.U.A., Canada, Polonia, Argentina ş.a. De religie creştină. Denumirea autohtonă: lietuviai. + Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Lituania. 2. Adj. Care aparţine Lituaniei sau lituanienilor (1), referitor la Lituania sau la lituanieni. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din ramura baltică vorbită de lituanieni (1). Este una dintre cele mai arhaice limbi indo-europene. Alfabet latin. LITURGHIE (< sl., ngr.) s. f. 1. (în Antichitate) Serviciile statului atenian în slujba cetăţeanului. 2. (în „Noul Testament") Serviciile de cult închinate divinităţii. 3. (în accepţia actuală) Termen generic pentru toate activităţile oficiate în zilele de sărbătoare (aflate într-o ordine prestabilită) care compun întregul serviciu divin (cu excepţia predicii), în cadrul căreia are loc săvârşirea euharistiei şi împărtăşirea credincioşilor. în Biserica ortodoxă se oficiază în mod obişnuit trei liturghii: Liturghia Sf. loan Gură de Aur (loan Hrisostom), Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi Liturghia darurilor mai înainte sfinţite (numite şi a Sf. Grigore Teologul). La catolici se numeşte mesă. ♦ Muzică scrisă pentru această slujbă, mai ales în Biserica ortodoxă. LITURGHIER (< liturghie) s. n. Carte care cuprinde rânduiala slujbelor la vecernie, utrenie şi cele trei liturghii ortodoxe, precum şi a împărtăşirii şi a formulelor otpusturilor de peste an, a rugăciunilor pentru diferite trebuinţe şi sinaxarul. LITURGIC, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de liturghie, privitor la liturghie. LITVAK, Anatole (1902-1974), regizor american de film originar din Ucraina. Stabilit în S.U.A. (1936). A abordat majoritatea genurilor de succes, colaborând cu mari actori („Mayerling", „Anastasia", „Vă place Brahms?", „Noaptea generalilor"). LITVINOV, Maksim Maksimovici (pe numele adevărat Maks Wallah) (1876-1951), diplomat şi om politic sovietic. Comisar al poporului pentru Afacerile Externe (1930-1939), înlocuit cu V.M. Molotov. A reprezentat U.R.S.S. la conferinţele internaţionale de la Genova (1922), Geneva (1927-1929), Montreux (1936), Moscova (1943) şi la Societatea Naţiunilor (1934-1938), fiind un fervent susţinător al politicii de dezarmare internaţională şi de securitate colectivă. Ambasador în S.U.A. (1941-1943). Adept al înţelegerii cu Puterile occidentale în tentativa de ba-rare a expansiunii Germaniei naziste. LIŢA, com. în jud. Teleorman, situată în Câmpia Boian, pe râul Sâi; 3 484 loc. (2000). Staţie de c.f. Moară de cereale (1900). Biserica Sf. Gheorghe (1870). UTĂ (< germ.) s. f. (ELT.) Conductor electric multifilar, constituit din fire metalice subţiri (cu diametrul până la 0,3 mm), răsucite sau nerăsucite. LIŢIU, Gheorghe (n. 1919, sat Roit, jud. Bihor), preot şi istoric român. Contribuţii la istoria locală („Românii ară-dani în frământările anilor 1849-1850“, „Episcopia Aradului. Schiţă istorică"). Arestat şi deţinut pentru convingerile sale politice (1960-1964). LIUBIMOV, luri Petrovici (n. 1917), actor şi regizor de teatru rus. Prof. univ. la Moscova. Din 1946, angajat al Teatrului Vahtangov. Director artistic al Teatrului Taganka (1964-1984 şi din 1989). Influenţat de Vahtangov, Meier-hold şi Brecht. Din cauza accentelor critice la adresa autorităţilor, spectacolele sale au fost interzise (1984-1989) şi i s-a retras cetăţenia sovietică. A pus în scenă: „Hamlet", „Maestrul şi Margareta", „Casa de pe chei", „Boris Godunov", „Doctor Jivago" ş.a. LIU CHI (1311-1375), pictor chinez. Stilul său realist („Flori, graminee şi păsări sălbatice") a influenţat pictura japoneză de paravan. LIUPINA v. Leoben. LIU SHAOQI (LIU ŞAO TZI) (1898-1974), om politic chinez. Membru fondator al Partidului Comunist Chinez (1921); secretar general al C.C. al P.C. Chinez (1943-1954). Vicepreşedinte (1949-1959) şi preşedinte al R.P. Chineze (1959-1968). în timpul războiului Civil din China a participat la organizarea Armatei Roşii. Acuzat de revizionism în timpul revoluţiei culturale din anii ’60, a fost exclus din partid, îndepărtat din toate funcţiile politice (1968) şi arestat. A murit în închisoare. Reabilitat post-mortem (1980). LIUTPRAND, rege longobard (712-744). în timpul domniei sale, regatul longobard a atins apogeul puterii. A cucerit Ravenna (728). A asediat Roma (730) şi, în alianţă cu Carol Martel, i-a înfrânt pe ducii.de Spoleto şi Be-nevent, asediind din nou Roma (739). A promulgat codicele de legi numit Edicta Liutprandi. LIUTPRAND (LIUDPRAND) (c. 920-c. 972), prelat şi cronicar longobard. Episcop de Cremona (961-972). A scris „Antapodosis" (cuprinzând istoria Italiei între 886 şi c. 952), „Relatio de Legatione Constantinopolitana" şi „De rebus Gestis Ottonis Magni Impera-toris" (cu informaţii despre Imp. Bizantin din sec. 10). LIU TSONGYUAN (ZONGYUAN) (773-819), scriitor chinez. Proză de reflecţie filozofică, folosind fabula şi parabola („Măgarul din Suiciou", „Şobolanii din lunciou"). LIU XIANG (c. 77-c. 6 î.Hr.), poet şi cărturar chinez. Poeme pe teme mitologice şi povestiri („Extraordinarele însemnări", „Grădina mărturisirilor") evocând lumea împăraţilor legendari Yao şi Shun. A îngrijit ediţii de scrieri vechi. LIUZHOU [liudjou], oraş în S Chinei (Guangxi Zhuang), la NE de Nanning; 740 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Ind. metalurgică, constr. de maşini, chimico-farmaceutică, textilă, de prelucr. a lemnului, celulozei şi hârtiei şi alim. LIVADA 1. Com. în jud. Arad, în Câmpia Aradului; 3 058 loc. (2000). LIVADĂ 136 Staţie de c.f. (fn satul L.). Nod rutier. Satul L. este menţionat documentar în 1553. 2. Com. în jud. Satu Mare, situată în Câmpia Someşului, pe râurile Egher şi Racta; 7 038 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul L.). Fabrici de cărămidă, de tricotaje şi conf. Centru de confecţionare manuală a covoarelor şi de prelucr. primară a fructelor. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Pomicultură (meri, pruni, peri). Vestigii din Epoca bronzului. Muzeu etnografic (în satul L.). în satul L., menţionat documentar în 1270, se află o biserică reformată, construită în 1779, în stil gotic, un castel în stil baroc (1760), o biserică romano-catolică cu hramul Descoperirea Sfintei Cruci (1779) şi o biserică ucraineană cu hramul Acoperământul Maicii Domnului (1700). LIVADĂ (< bg., ucr.) s. f. 1. Suprafaţă de teren plantată'cu pomi fructiferi. 2. Teren pe care se lasă să crească iarbă pentru cosit sau pentru păşunat. LIVADIA, localitate în Ucraina, în partea de S a pen. Crimeea, la 3 km N de lalta; staţiune balneoclimaterică. Aici s-a încheiat o înţelegere ruso-ro-mână (29 sept./11 oct. 1876), privind convenţia semnată la 4/16 apr. 1877 la Bucureşti, care prevedea eventuala trecere a armatelor ruse pe terit. României, în cazul unui război cu Turcia, Rusia obligându-se să respecte integritatea teritorială a statului român. LIVADITTI, Niccold (1804-C.1858), pictor italian. Carbonar. Stabilit la laşi (1830). Portretist de viziune naivă, cu calităţi de observaţie psihologică. A introdus la noi genul portretului de grup („Familia vornicului Alecsandri"). Miniaturi. LIVAN (< sl., gr.) s. m. Denumire a unor arbuşti exotici din.Somalia (Bos-wellia carteri), India (Bengal) (Boswellia serrata), Ethiopia (Boswellia papirifera), de c. 3-6 m înălţime, cu frunze alterne imparipenat-compuse, flori alburii dispuse în raceme simple şi fructul drupă. Din scoarţa lor se extrage tămâia. LIVE [laiv] (cuv. engl. ,,viu“) adj. 1. (Despre programele de radiotelevi-ziune) Transmise în direct sau înregistrate în prezenţa publicului. 2. (Despre înregistrările muzicale) Realizate direct din concert, care pot deveni documente despre cariera unor artişti, căpătând şi valoare comercială. LIVENŢI s. m. pl. v. levenţi. LIVERPOOL [Ijvepu:!], oraş în partea de V a Marii Britanii (Anglia), situat pe ţărmul nordic al estuarului fl. Mersey, în apropiere de vărsarea acestuia în M. Irlandei; 470,8 mii loc. (1995). împreună cu suburbiile St. Helens şi Wirral formează conurbaţia Merseyside de 1,3 mii. loc. Aeroport. Important centru comercial pentru bumbac, cereale şi fructe. Mare centru ind. (metalurgie, constr. de maşini, motoare Diesel şi de avion, constr. şi reparaţii navale, aparataj electrotehnic, cauciuc, prelucr. petrolului, produse chimice, textile şi alim.) şi cultural (universitate 1903, galerie şi muzeu de artă, Muzeul „Beatles", 1984, filarmonică, teatre ş.a.). La L. a luat naştere, în anii ’60, formaţia The Beatles. Monumente: Speke Hali (sec. 15), Old Blue Hospital (1717), Primăria (1754); Palatul Municipal (1795-1802); catedrala anglicană, construită în stil neogotic în anii 1904-1926 şi completată în perioada 1978-1980 (una dintre cele mai mari din Anglia); catedrala romano-catolică (1933-1967). Fundat în sec. 10, a căpătat statut de oraş în 1207. LIVESCU, Ion (1873-1944, n. Is-mail), actor de teatru, regizor, publicist şi dramaturg român. Prof. la Consep vatorul din Bucureşti. Animator al mişcării teatrale în perioada interbelică. Roluri de compoziţie, interpretate cu mare prestanţă din dramaturgia naţională şi universală („Apus de soare“ şi „Viforul" de B.Şt. Delavrancea, „Răzvan şi Vidra" de B.P. Hasdeu, „Hedda Gabler“ de H. Ibsen). Scrieri dramatice („Floarea din Firenze“, „Cerşetorul*1, „îngerii lui Rafael“). Memorialistică („Treizeci de ani de teatru"). LIVESCU, Jean (1906-1996, n. Bur-dujeni, jud. Suceava), germanist român. M. coresp. al Acad. (1965), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Rector al Universităţii din laşi (1949-1955) şi al celei din Bucureşti (1960-1963 şi 1968-1972). Lucrări de istorie literară („Consideraţii asupra romantismului german"), didactice („Limba germană", în colab.) şi lexicografice („Dicţionar german-român"). L1VEZENI, com. în jud. Mureş, situată în zona Dealurilor Nirajului; 3 596 ioc. (2000). Expl. de gaze naturale. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. L. s-au numit ledu. în satul Co-runca se află un castel (1830), iar în satul Sânişor, o biserică de lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18). LIVEZI 1. Com. în jud. Bacău, situată în depr. Tazlău-Caşin, pe râul Tazlău; 5 375 loc. (2000). în satul Bă-lăneasa se află o biserică de zid cu hramul Naşterea Maicii Domnului (ante 1809), iar în satul Poiana, o biserică de lemn cu hramul Sf. Dumitru (1814, cu adăugiri din 1912 şi restaurată în 1989). 2. Com. în jud. Vâlcea, situată în Piem. Olteţului, pe râul Olteţ; 2 681 loc. (2000). Bisericile cu hramurile întâmpinarea Domnului (1825) şi Sf. Dimitrie (1840-1841), în satele Pârâienii de Jos şi Pârâienii de Mijloc. în satul Părăuşani se află o biserică cu dublu hram — Sf. Nicolae şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1803-1807), iar în satul Pleşoiu, biserica de lemn Sf. Nicolae (1807). LIVEZILE 1. Com. în jud. Alba, situată la poalele NNE ale M-ţilor Tras-cău, pe râul Aiudu de Sus; 1 688 loc. (2000). Expl. de calcar (în satul Poiana Aiudului). Până la 1 ian. 1965, satul şi Liverpool. Galeriile de Artă 137 LIVRESC com. L. s-au numit Cacova. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1611). 2. Com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în depr. Bistriţa, pe râul Bistriţa (aflu-ent al Şieului); 4 267 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul L.). Expl. de balast. Pomicultură. Muzeu cu colecţii de ceramică populară, ţesături şi picturi pe lemn. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. L. s-au numit Iad. în satul L., atestat documentar în 1311, se află o biserică evanghelică (sec. 16) şi un conac (sec. 18), iar în satul Dumbrava, o biserică ortodoxă de lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec, 18). 3. Com. în jud. Mehedinţi, pe cursul superior al râului Blahniţa; 2 063 loc. (2000). Până la 1 ian. 1965, satul şi com. L. s-au numit Broscari. LIVID, -Ă (< fr., lat.) adj. Vânăt. ♦ învineţit la faţă (de frig, de mânie). ♦ (Despre lumină) Palid, slab. LIVIDITATE (< fr.) s. f. Paloare accentuată a feţei. LIVINGSTONE [Ijviqstoun] 1. David L. (1813-1873), explorator şi misionar britanic. Consul la Quelimane, s-a opus comerţului cu sclavi. A întreprins trei expediţii în Africa Centrală şi de Sud, unde a petrecut 28 de ani. A efectuat ridicări topografice şi a strâns numeroase date geologice şi etnografice. A explorat deşertul Kalahari (1849) şi a efectuat prima traversare (1854-1856) a continentului african de la Luanda (Angola) la Quelimane (Mozam-bic). A cercetat regiunea fl. Zambezi şi a descoperit cascada Victoria („Călătoriile şi cercetările unui misionar în Africa meridională"), precum şi numeroase lacuri — Nyassa, Shirwa (1855). Explorând N Tanzaniei, a căutat izvoarele Nilului, fără să le găsească. în 1869, în cursul expediţiei la L. Tan-ganyika şi la izvoarele fl. Congo, i s-a pierdut urma, în căutarea sa pornind o expediţie organizată de jurnalistul H. Stanley; acesta l-a întâlnit în 1871, dar peste doi ani, L. a murit de friguri într-un sat din Zambia. 2. V. Maramba. LIVINGSTON [liviqsten], Milton Stanley (1905-1986), fizician american. Prof. la Institutul Tehnologic din Massachusetts. împreună cu E.O. Lawrence, a realizat <1932) un ciclotron, reuşind să obţină primele transmutaţii care au produs deuteroni. împreună cu fizicienii americani E.D. Courant, H. Snyder şi grecul G. Christoforos a pus \a punct (1952) metoda focalizării prin gradienţi alternanţi, care, permiţând menţinerea par- David Livingstone ticulelor într-un fascicul îngust, a făcut posibilă realizarea de sincrotroane gigantice. LIVING THEATRE, The - [livirj Oiate], companie americană de teatru fondată, la New York, în 1947, de Julian Beck şi soţia sa Judith Malina. Sub influenţa ideilor lui B. Brecht şi A. Artaud, a fost una dintre cele mai semnificative formaţii de avangardă din istoria spectacolului american de după război. A montat piese în care accentul era pus pe expresia corporală, pe improvizaţie şi pe participarea publicului; a propagat ideile non-violenţei şi libertăţii sexuale. LIVIUS ANDRONICUS, Lucius (c. 280-c. 200 Î.Hr.), poet grec de limbă latină. Sclav la Roma. După cucerirea oraşului natal — Tarent (272 Î.Hr.) — este adus la Roma ca prizonier şi vândut ca sclav unui membru al familiei Livia; fiind eliberat şi-a luat numele de Livius. A avut un rol important în apariţia dramaturgiei latine, ca poet epic şi dramatic. Autor al unor tragedii inspirate din ciclul troian („Ahile", „Ajax“, „Calul troian") sau pe teme mitologice („Danae", „Andromeda"). A tradus „Odiseea" în limba latină. LIVIUS, Titus (c. 59 î.Hr.-17 d.Hr.), istoric latin. Autor al unei istorii a Romei („Ab urbe condita"), de la întemeiere până în anul 9 Î.Hr., în 142 de cărţi (35 păstrate aproape complet cuprinzând evenimentele până în 293 î.Hr. şi din 218-168 î.Hr.); de o mare notorietate, această lucrare a fost o importantă sursă de inspiraţie pentru scriitori, retori, istorici din Antichitate până în epoca modernă, exercitând o profundă influenţă asupra Evului Mediu şi Renaşterii. Scrieri filozofice şi retorice („Dialoguri filozofice", „O scrisoare despre elocinţă"). LIVLAND 1. (fn sec. 13-16) Denumirea germană a Livoniei. 2. (tn sec. 17—începutul sec. 20) Denumirea oficială a Letoniei de Nord şi a Estoniei de Sud. LIVONIA (LIVLAND) 1. (în sec. 12-începutul sec. 13) Denumire a regiunii în care s-au aşezat livii — populaţie de limbă finică de pe cursurile inferioare ale râurilor Daugava şi Gauja. 2. (în sec. 13-1561) Denumire a teritoriului pe care se află Letonia şi Estonia de azi, cucerit de cavalerii teutoni; denumire a confederaţiei celor cinci state: Ordinul Livonian, Arhiepiscopatul de Riga, episcopatele Kurzeme (Kurlanda), Derptsc şi Ezelsc. 3. (După constituirea în 1561 a Ducatului Kurieme) Denumire a Letoniei de Nord şi a Estoniei de Sud, aflate între 1561 şi 1629 în stăpânirea Rzeczpospolitei, iar apoi în cea a Suediei. V. şi Livland. LIVONIAN, Ordinul stat catolic şi organizaţie a cavalerilor cruciaţi germani, constituit pe teritoriile letone şi estone (1237-1561). A purtat numeroase războaie împotriva Lituaniei şi Rusiei. Şi-a încetat existenţa în urma înfrângerii de către Rusia în timpul Războiului livonian (1558-1583). LIVOR (în mitologia romană), zeiţă personificând invidia. I se aduceau jertfe pentru a nu fi potrivnică în diverse situaţii sau acţiuni. L1VORNO, oraş în Italia centrală (Toscana), port la M. Mediterană; 167,4 mii loc. (1991). Rafinărie de petrol. Metalurgie. Constr. şi reparaţii navale; ind. chimică şi electrotehnică; instrumente de precizie, sticlărie şi produse alim. Muzeu. Fortăreaţa Veche (1521-1534), Fortăreaţa Nouă (1590), Dom (1594-1595); biserica Buna Vestire (1605). Fundat în sec. 9; iniţial un sat pescăresc, a intrat în posesia marchizilor de Toscana (sec. 12). Ulterior, a făcut parte din componenţa oraşelor-state Pisa, Genova, Florenţa. Porto-franco (1675-1860), a intrat în componenţa Italiei (1860). LIVRA (< fr.) vb. I tranz. A furniza, a preda mărfuri, servicii etc. LIVRĂ (< fr.) s. f. 1. Funt. 2. Veche monedă franceză de calcul; se diviza în 20 de sous. LIVREA (< fr.) s. f. Uniformă (împodobită cu fireturi şi galoane) purtată de personalul de serviciu din marile hoteluri, din restaurante sau din unele case particulare. LIVRESC, -Ă (< fr.) adj. 1. Care se referă la carte; bazat exclusiv pe informaţia din cărţi.♦ (Despre cuvinte, expresii) Folosit numai în cărţi şi în LIVRET 138 limbajul oamenilor culţi. 2. (Peior.) Artificial, uscat (lipsit de sevă), în opoziţie cu ceea ce este natural, trăit. LIVRAT (< fr.) s. n. 1. L. militar = document eliberat celor care au satisfăcut serviciul militar; cuprinde situaţia militară şi alte date privitoare la titular. 2. L. al utilajului = document de evidenţă care cuprinde date referitoare la utilajul respectiv (privind denumirea, anul fabricaţiei, producătorul, caracteristici tehnice, valoarea de inventar şi de înlocuire, reparaţii, ore de funcţionare, mutaţii etc.). LI XIANNIAN (1909-1992), om politic chinez. Colaborator apropiat al lui Ciu En-lai (Zhou Enlai). Preşedinte al R. P. Chineze (1983-1988). UZĂ1 (UZARE) (< fr.; {s} gr. lysis „desfacere") s. f. Dezintegrare şi dizolvare a diferitelor tipuri de celule (bacterii, hematii etc.) sub acţiunea factorilor fizici, chimici sau ’ biologici. Sunt mai multe tipuri de I. (ex. dializă, electroliză, autoliză, bacterioliză, citoliză, hemoliză). LIZĂ2 s. f. Cărucior cu două roţi, folosit în industria hârtiei şi întreprinderile poligrafice pentru transportul topurilor, baloturilor şi sulurilor de hârtie. LIZI.BIL, -Ă (< fr.) adj. Care poate fi citit (cu uşurinţă); citeţ. LIZIERĂ (< fr.) s. f. 1. Zonă de interferenţă la marginea pădurii cu terenul neîmpădurit. 2. Margine a unei bucăţi sau a unei benzi de ţesătură, care are o altă legătură, o altă nuanţă sau culoare decât restul benzii şi pe care se imprimă, de obicei, marca fabricii şi calitatea materialului. + Bandă îngustă de stofă, de mătase etc. aplicată (ca garnitură) la marginile unor obiecte de îmbrăcăminte. LIZIMETRU (< fr. {j}; {s> gr. lysis „dizolvare" + metron „măsură") s. n. Instalaţie specială care poate colecta şi măsura apa infiltrată într-un anumit volum de sol, în vederea studierii capacităţii de înmagazinare a apei pe diferite tipuri de sol. UZINĂ (< fr. fi» s. f. (BIOCHIM.) Aminoacid esenţial conţinut în cantităţi variabile în majoritatea proteinelor animale şi vegetale; important factor de creştere. LIZOL (< germ.) s. n. Dezinfectant extern, preparat din săpun şi crezoli. LIZOZ|MĂ (< fr. (i>; {s> gr. lysis „dizolvare" + zyme „drojdie") s. f. Proteină cristalizabilă prezentă în salivă, în lacrimi, în albuşul de ou, cu puternică activitate litic-enzimatică asupra unor germeni saprofiţi şi patogeni. LIZOZOM (< fr.) s. n. Organit intra-celular care conţine îndeosebi enzime hidrolitice, eliberate în citoplasmă în cursul proceselor citolitice şi care intervine în digestia bacteriilor fagocitate de leucocite. LIZZANI, Carlo (n. 1922), regizor, scenarist şi critic italian de film. Printre primii teoreticieni ai neorealismului; a scris o istorie a cinematografului italian. Realizator al unor filme de formulă neorealistă sau cu tematică actuală („Atenţie, bandiţi!", „Cronica amanţilor săraci", „Dragă Gorbaciov", „Captiva"). LJUBLJANA [A-ubXanaj, capitala Sloveniei, situată în partea central-vestică a ţării, în Câmpia Savei, pe râul Lju-bljanica, la 290 m alt.; 270 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Constr. de turbine şi maşini grele; ind. electrotehnică, textilă, a încălţămintei, chimică, de prelucr. a lemnului (mobilă), a celulozei şi hârtiei şi alim. Poligrafie. Academia de ştiinţe şi arte (1938). Universitate (1919). Centru de cercetări nucleare. Teatre. Muzeul de artă (1888), Muzeul Naţional de Arheologie (1821). Monumente: castel (sec. 12, refăcut în sec. 16 şi 18), biserică franciscană (sec. 17), dom (1714), primărie (1718). Târg internaţional de mostre. în Antichitate, aici s-a aflat un castru roman care ulterior a devenit oraşul Emona (sec. 1 d.Hr.), distrus în sec. 5 de vizigoţi şi apoi de huni. Atestat documentar în Evul Mediu, din 1144, ca făcând parte din stăpânirea ducilor Carin-tiei. Din a doua jumătate a sec. 13 -cu numele german de Laibach - primeşte dreptul de oraş şi devine centrul administrativ al Krainei, împreună cu care trece, în 1335, la Habsburgi. Sediul unui episcopat (1461). Centru al mişcării de eliberare naţională a slovenilor (sec. 19). Reşedinţă (1809-1813) a guvernatorului general francez al Provinciilor ilirice. După Congresul de Pace de la Viena (1814-1815), L. a trecut din nou la Austria. în ian.— mart. 1821, aici, s-a desfăşurat un congres al Sfintei Alianţe, care a hotărât măsurile de înăbuşire a mişcărilor revoluţionare din Regatul Neapolului, Spaniei şi Greciei. în 1918, a intrat în componenţa Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. în 1941 ocupat de italieni, apoi din 1943 de trupele germane; eliberat în mai 1945. Din 1993, capitala Sloveniei independente. LLANO [Xano] ESTACADO (STAKED PLAIN [steikt plein]), câmpie înaltă în S.U.A. (Texas, Oklahoma şi New Mexico), cu aspect de platou; 90,6 mii km2; alt.: între 300 şi 1 500 m. Vegetaţie de semideşert. Zăcăminte de petrol şi gaze naturale. LLANOS [Â.anos] (cuv. sp.) s. n. Vastă regiune de savană în partea de N a Americii de Sud, extinsă în câmpia fluviului Orinoco şi pod. Guyana; 582,8 mii km2, din care c. 323,8 mii km2 în Venezuela şi c. 259 mii km2 în Columbia. LLEIDA v. Lârida. LLERAS CAMARGO, Alberto (1906- 1990), om politic liberal columbian. Preşedinte al ţării (1945-1946 şi 1958-1962). în 1958, a restabilit alternanţa la putere a liberalilor şi conservatorilor. LLORENTE, Juan Antonio (1756- 1823), preot şi istoric spaniol. Secretar general al Inchiziţiei (1787-1801). Autor al unei cunoscute „Istorii critice a Inchiziţiei spaniole". 139 LOBBY LLOSA VARGAS, Mario v. Vargas Llosa, Mario. LLOYD [loid], Frank (1889-1960), regizor american de film. Realizator al unor filme de largă audienţă, cu montări spectaculoase, având reputaţia de specialist fn bătălii navale („Hoarda de aur“, „Vulturul mărilor"). Premiul Oscar: 1929 („Regina neîncoronată“), 1933 („Cavalcade"), 1935 („Revolta de pe Bounty"). LLOYD [loid], Harold (pe numele adevărat Harold Clayton L.) (1893-1971), actor şi producător american de film. Personalitate de seamă a şcolii comice iniţiate de Mack Senett, a creat tipul tânărului liniştit, timid, modest şi tenace („între cer şi pământ", „Trăiască sportul", „Harold înfruntă pericolul"). Premiul Oscar special (1952). LLOYD GEORGE [loid djo.dj], David, conte de Dwyfor (1863-1945), om politic britanic. Lider al Partidului Liberal. Orator de mare talent. Ca ministru al Muniţiilor (1915-1916), de Război (1916) şi ca prim-min. (1916— 1922) a avut un rol important în susţinerea efortului de război britanic, apoi la Conferinţa de Pace de la Paris (1919) şi la crearea sistemului tratatelor de la Versailles (1919-1920). în 1921, a recunoscut statul liber Irlanda. Memorii. LLOYD’S [loids], cea mai veche şi mai importantă instituţie mondială de asigurări. Creată la Londra (1686) de mai mulţi armatori, obişnuiţi ai cafenelei lui Edward Lloyd (7-1713), la început în domeniul asigurărilor navale (1726); recunoscută ca personalitate juridică în 1871. Din 1900, şi-a extins activitatea şi pentru calamităţi naturale, furturi, risc la maladii etc. şi în domeniul informaţiilor. LLULLAILLACO [jujajako], vulcan în Anzi, la graniţa dintre Chile şi Argentina. Alt.: 6 723 m. LM (engl. Lunar Module), sigla folosită pentru vehicolul spaţial de aselenizare folosit de misiunea „Apollo". LOACH [leulfl, Kenneth (n. 1936), regizor britanic de film. Realizator al unor pelicule în care abordează conflicte sociale şi politice („Zbor înalt", «Agenda ascunsă", „Ladybird", „Pământ şi libertate"), distinse cu numeroase premii. LOAMNEŞ, com. în jud. Sibiu, situată în Pod. Hârtibaciuiui, pe stânga râului Vişa; 3 020 loc. (2000). Staţie (în satul L.) şi halte de c.f. (în satele Haşag şi Mândra). Nod rutier. Creşterea bovinelor. în arealul satului Haşag se află vulcani noroioşi, incluşi în cadrul unei rezervaţii geologice. în satul L., atestat documentar în 1320, există o biserică ortodoxă construită în 1810 pe locul uneia din 1600. LOANGWA v. Luangwa. LOARA (LOIRE [luar]) 1. Cel mai lung fluviu al Franţei; 1 020 km. Izv. din M-ţii Cevenni, curge spre N, străbate Masivul Central şi sudul bazinului parizian şi se varsă în G. Biscaya printr-un estuar. Afl. pr.: Allier şi Mâine. Regim hidrologic variabil. îndiguiri în cursul inferior. Legat prin canale cu Sena şi Saone. Navigabil în aval de Nantes pentru vase oceanice, iar pentru vase fluviale în aval de Roanne. Trece prin Orleans, Blois, Tours, Saumur, Nantes, Saint-Nazaire. Pe valea L. se află numeroase castele (Langeais, Azay-le-Rideau, Amboise, Chenonceau, Chaumont, Blois, Cham-bord, Valenşay) construite în sec. 15— 16. 2. Regiune ad-tivă în partea de V a Franţei, cu ieşire la Oc. Atlantic (G. Biscaya), cuprinzând cinci departamente (Loire-Atlantique, Maine-et-Loire, Mayenne, Sarthe, Vendee); 32,1 mii km2; 3,1 mii. loc. (1990). Centrul ad-tiv.: Nantes. Culturi de cereale; pomicultură; viticultură. Creşterea bovinelor, porcinelor etc. Turism. LOB1 (< fr., gr.) s. m. 1. (ANAT.) Diviziune anatomică şi funcţională a unui organ marcată prin şanţuri sau scizuri, care pornesc de la suprafaţă spre profunzime (ex. i. pulmonar, l. hepatic, i. cerebral etc.); spec. partea inferioară a urechii externe. 2. (BOT.) Diviziune, prelungire, excrescenţă rotunjită a unui organ (frunză, petală, se-pală etc.). 3. (ARHIT.) Element de arhitectură în formă de arc de cerc care, combinat cu alte elemente asemănătoare, formează un arc compus (trilobat, polilobat). LOB2 (< engl., fr.) s. n. (SPORT) Lovitură înaltă, peste capul adversarului, în special în tenisul de câmp. LOBACEVSKl, Nikolai Ivanovici (1792-1856), matematician rus. Prof. univ. la Kazan. Unul dintre creatorii geometriei neeuclidiene, independent de Bolyai J., în cadrul căreia a înlocuit postulatul paralelelor cu afirmaţia că printr-un punct se pot duce două paralele la o dreaptă dată. Contribuţii în domeniul algebrei şi al analizei matematice. Studiile sale, publicate în limbile rusă, franceză şi germană, au fost adunate în volumul „Pangeometria". LOBAMBA, capitala legislativă (sediul Parlamentului) şi reşedinţa regală a Swazilandului, situată în partea cen-tral-vestică a ţării, pe platoul Lubombo, la peste 1 100 m alt., la 20 km S de Mbabane; c. 10 mii loc. Centru cultural. Universitate (1964). Muzeu Naţional (1972). LOBAT, -A1 (< fr.) adj. Care are lobi; alcătuit din lobi. V. şi lob2. LOBATĂ2 (< engl., fr.) adj. f. (în jocurile sportive cu mingea) Minge I. = minge înaltă trimisă peste capul adversarului. V. şi lob2. LOBBISM (< engl.; {s> engl. lobby „vestibul" în Parlamentul englez) s. n. Sistem de influenţare a parlamentarilor sau a funcţionarilor superiori de stat de către anumite grupuri de interese prin intermediul unor agenţi (lobbişti), care îşi desfăşurau activitatea, iniţial, în pauzele diferitelor şedinţe ale Camerelor, comisiilor etc. în vederea adoptării unor hotărâri favorabile acestor grupuri. LOBBY [lobi] (cuv. engl.) s. n. 1. încăpere a unei bănci în care se fac tranzacţii financiare. 2. Grup de persoane care influenţează în parlament, în guvern etc. adoptarea unor hotărâri; p. gener. sistem sau grup de presiune (politică, diplomatică etc.). LOBECTOMIE 140 LOBECTOMIE (< fr.) s. f. Extirpare chirurgicală a lobului unui organ (plămân, ficat, tiroidă). LOBEUNĂ (< fr. (i>) s. f. Alcaloid extras din planta Lobelia inflata, cu acţiune excitantă asupra centrului respirator, utilizat în tratamentul astmului, dispneei etc. LOBITO, oraş în partea de V a Angolei, la 380 km S de Luanda, port la Oc. Atlantic (din 1905); 59,5 mii loc. (1990). Aeroport. Expl. min. de cupru. Constr. navale şi de maşini; fabrici de ciment, de prelucr. a aluminiului şi de rafinare a petrolului; produse alim. (conserve de peşte). Export de fructe, sisal, cereale, arahide, cafea, bumbac ş.a. Fundat (1843) din iniţiativa reginei Maria II a Portugaliei. LOB NOR v. Lop Nur. LOBODĂ (< sl.) s. f. Denumire dată speciilor de plante erbacee din genul Atripfex, familia chenopodiaceelor, dintre care specia A. hortensis este comestibilă. LQBONŢI (< magh.) s. m. pl. (Sfârşitul sec. 17 şi începutul sec. 18 în Ungaria şi în Transilvania) Nume dat ostaşilor care luptau pentru cauza Imp. Habsburgic în timpul mişcărilor anti-habsburgice. LOBOTOMIE (< fr.) s. f. Rezecţie chirurgicală a unei părţi dintr-un lob cerebral, în general cel prefrontal. Prima intervenţie de acest gen a fost efectuată de A.C. Moniz (1933), ca posibil remediu în unele boli mintale ce priveau un comportament antisocial. Metoda a fost abandonată (deceniul 8) din cauza unor eventuale abuzuri şi a ireversibilităţii leziunilor. LOBUL (< fr.) s. m. (ANAT.) Subdiviziune anatomică şi funcţională a unui lob; lob mic (ex. I. pulmonar, I. hepatic, I. cerebral etc.). LOC (lat. focus) s. n. I. 1. Punct, porţiune determinată în spaţiu. ^ Loc. Din (sau de pe) loc = de acolo de unde se află cineva, fără a se deplasa. fn (sau pe) loc = a) acolo unde se află cineva sau ceva; b) neclintit. ^ Expr. Pe loc repaus = comandă militară care indică încetarea poziţiei de drepţi şi adoptarea unei poziţii mai libere. A-i veni (cuiva) inima (sau sufletul) la loc = a i se potoli emoţia, a se linişti; a-i trece spaima. A nu-şi (mai) găsi (sau afla) locul sau a nu-l mai încăpea (ori ţine) pe cineva locul - a nu avea astâmpăr; a fi nerăbdător. ♦ (Pop.) Bucată de pământ (cultivabil). L. de casă - teren destinat pentru construcţie. L. de veci = teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva şi destinat pentru morminte şi cavouri. ♦ Regiune, ţinut. ♦ Aşezare omenească, localitate; ţara, regiunea, localitatea unde s-a născut cineva. ♦ Expr. (A fi) de loc din... = (a fi) originar din ... 2. Spaţiu ocupat de cineva sau de ceva. L de muncă = întreprindere sau instituţie în care o persoană îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea. Expr. A-şi face loc = a-şi croi drum, a răzbate. (A fi) la locul lui = (a fi) aşa cum se cuvine. A pune pe cineva la locul lui - a-l face pe cineva să fie cum se cuvine, a-l pune la punct. 3. Pasaj într-o scriere; publicaţie în care a apărut o anumită relatare, informaţie etc. Expr. Loc comun v. comun. 4. (MAT.) L. geometric v. geometric. 5. L. îngust = parte dintr-un flux tehnologic (sector, loc de muncă etc.) în care capacitatea de producţie, mai mică decât posibilităţile de producţie coordonate ale celorlalte părţi ale fluxului, determină reducerea capacităţii de producţie pe întregul flux. II. 1. Slujbă, post; funcţie. 2. Situaţie socială a cuiva. ^ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a se închipui) în situaţia cuiva (pentru a-l putea înţelege). III. Moment potrivit; ocazie, prilej. ^ A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit. A avea loc = a se întâmpla, a se produce. A da loc la... = a avea drept urmare, a determina. IV. fn loc să... (sau de a...), se spune pentru a arăta raportul de opoziţie între două idei. LOCA s. f. (MED. VET.) Denumire dată unui grup de boli infecţioase ale puietului de albine, dintre care I. americană este provocată de Bacillus lar-vae şi atacă larvele de 48-50 de ore, iar I. europeană („putrezirea puietului") este produsă de Bacillus pluton şi atacă larvele de 3-4 zile. LOCAL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Specific unui anumit loc; privitor la un loc determinat; dintr-un anumit loc. O Tratament I. = tratament care se aplică direct pe locul bolnav. Anestezie /. = anestezie care se aplică părţii corpului care trebuie supusă unei intervenţii chirurgicale. ♦ (MAT.) Referitor la un singur punct sau la un mic domeniu din plan ori din spaţiu. 2. S. n. Clădire sau grup de încăperi de utilitate publică (ocupate de o instituţie, de o întreprindere etc.); spec. restaurant, bodegă, birt. LOCALITATE (< fr.) s. f. Aşezare omenească (oraş, sat, comună etc.). ; {s} lat. locus ,,loc“) s. n. (LINGV.) Caz al declinării în unele limbi, care arată locui unde se săvârşeşte acţiunea verbului. LOCATIV2, -A (< fr.) adj. Privitor la spaţiul locuibil (care se închiriază); privitor la locaţie, de locaţie (ex. legislaţie I., raporturi I.). ^ Fond I. - totalitatea suprafeţelor locative aflate în proprietatea statului şi închiriate populaţiei. <0* Spaţiu /. = suprafaţă, spaţiu dintr-o clădire pentru care se încheie un contract de locaţie. LOCATOR, -OARE (< lat.) s. m. şi f. 1. Persoană care deţine titlul de proprietate şi transferă dreptul de folosinţă sau de ocupare a proprietăţii aflată în regimul unui unui contract de locaţiune sau de leasing. 2. L radio v. radiolocator; radar. LOCAŢIE (LOCAŢIUNE) (< fr., lat.) s- f. 1. închiriere. ♦ (Concr.) Chirie plătită pentru anumite bunuri luate în John Locke folosinţă. ^ Taxă de I. - sumă care se plăteşte drept sancţiune în caz de depăşire a termenului de încărcare sau descărcare a vagoanelor de cale ferată. Contract de I. = contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţă temporară, totală sau parţială, a unui bun în schimbul unei sume de bani sau altei prestaţii numită chirie. în sfera contractelor de I. intră contractul de închiriere a spaţiilor locative, arendarea şi antrepriza. 2. (INFORM.) L. de memorie = zonă a memoriei interne a unui calculator electronic căruia i se asociază o adresă şi al cărei conţinut poate fi utilizat în timpul rulării unui program. LOCH (< fr.) s. n. Instrument cu care se măsoară viteza de deplasare a unei nave şi distanţa parcursă de aceasta. LOCHNER [lohner], Stephan (c. 1400-c. 1451), pictor german. Reprezentant al şcolii din Koln. Creaţia sa, care aparţine stilului gotic târziu, aduce şi elemente noi, de observaţie realistă, anunţând începuturile Renaşterii (tripticul „închinarea magilor" la Domul din Koln, „Judecata de Apoi"). LOCH NESS v. Ness, Loch LOCKE [lok], John (1632-1704), filozof englez. întemeietor al empirismului clasic britanic şi al doctrinei liberalismului. Nemulţumit de vechea filozofie scolastică şi neputând accepta reacţia raţionalistă a lui Descartes, L. face prima evaluare critică modernă a originilor, naturii şi limitelor raţiunii omeneşti în limbaj empirist. Respingând doctrina adevărurilor înnăscute, el explică fundamentul cunoaşterii cu ajutorul experienţei care reflectă fidel realitatea („Eseu asupra intelectului omenesc"). Teoria politică a lui L. reprezintă o încercare de justificare a monarhiei con- stituţionale şi, deopotrivă, a libertăţii individului. Preluând sugestii din Hobbes, el susţine că în starea de natură toţi oamenii erau liberi şi egali, după o lege a naturii instituită de Dumnezeu. Starea de natură fiind, însă, instabilă,, tocmai pentru a li se garanta aceste drepturi inalienabile, oamenii sunt nevoiţi să se unească printr-un contract social. Funcţia suveranului era de a asigura, prin legi, condiţiile în care oamenii să se bucure de drepturile lor, în caz contrar poporul având dreptul să-l înlăture („Două tratate asupra guvernării"). Multe din ideile politice ale lui L. s-au regăsit în programele revoluţiilor americană şi franceză şi în dezvoltarea democraţiei liberale. LOCKHEED AlRCRAFT CORPORATION [lokhi:d eakra:ft keiperei/n], societate aerospaţială americană, fundată în 1932. Printre avioanele cele mai importante construite în anii ’50-’60, se numără primul avion cu reacţie, F80 Shooting Star, aflat în serviciul regulat al forţelor aeriene americane, C130 Hercules pentru transport, trireactorul civil Tristan, avionul de vânătoare anti-sumersibil Viking,-cel de vânătoare „invizibil" F117 A Stealth. în 1994, a fuzionat cu societatea Martin Marietta, devenind L-Martin. LOCK-OUT [lokautj (loc. engl. „a da afară") subst. închiderea unei întreprinderi, pe timp limitat, decisă de proprietarii acesteia ca ripostă la o mişcare grevistă sau revendicativă a personalului, considerată ca nefiind întemeiată. LOCKYER [lokie], Sir Joseph Norman (1836-1920), astronom şi fizician britanic. Prof. la Colegiul Regal de Ştiinţă din Londra. Pionier al astro-spectroscopiei. Studii privind fizica Soarelui (între 1870 şi 1905 a condus opt expediţii în care a observat eclipsele solare); a descoperit (1868), independent de P. Janssen, liniile heliului în spectrul luminii solare („Chimia Soarelui", „Locul Soarelui în natură"). A fondat (1869) şi editat revista „Natura". LOCO (cuv. lat.) adv. (Folosit în adrese) în aceeaşi localitate cu expeditorul. ♦ (în legătură cu achiziţia de mărfuri, urmat de determinări) în, la. Loco producător. LOCOMOB|L, -A (< fr.; {s} lat. locus „loc" + mobilis „mobil") adj., s. f. 1. Adj. (Despre maşini de forţă sau prelucrătoare) Care poate fi deplasată (pe roţi, pe tălpi, pe patine etc.) la locul de utilizare. 2. S. f. Agregat depla-sabil pe roţi, format dintr-un generator de abur care foloseşte combustibili in- LOCOMOTIVĂ 142 Locomobil (2) feriori (paie, lemne etc.) şi un motor cu abur utilizat pentru acţionarea unor maşini de lucru (agricole, forestiere etc.). LOCOMOTIVĂ (< fr., germ.; (s> lat. locus „loc“ + motivulimobil") s. f. Vehicul motor de cale ferata’folosit pentru a remorca vagoanele (ex. I. cu abur, I. de mină, I. Diesel-hidraulică, I. Diesel-electrică, I. electrică). Prima I. cu abur a fost construită în Marea Britanie, în 1829, de George Stephenson şi folosită pe linia Manchester—Liverpool; avea 12 CP şi realiza o viteză de 22 km/oră. în România, prima I. cu abur s-a construit în 1872, la Reşiţa. LOCOMOTOR, -OARE (< fr.) adj. De locomoţie, pentru locomoţie. ^ (ANAT.) Aparat I. = ansamblu de organe, cu structură diferită, care ajută la deplasare. LOCOMOŢIE (< fr.; {s} lat. locus „loc“ + motio „mişcare") s. f. 1. Mişcare efectuată în scopul deplasării dintr-un loc în altul. 2. (BIOL.) Funcţiune a organismelor vii datorită căreia acestea se deplasează activ în spaţiu. Se realizează prin mecanisme şi organe speciale (cili, flageli, pârghii scheletice, picioare, aripi etc.). LOCOTENENT (< it.) s. m. Al doilea grad de ofiţer inferior; pe scară ierarhică urmează gradului de sublocotenent. Corespunde ca funcţie de bază comandantului de pluton. ♦ Persoană care are acest grad. <0* L-colonel = al doilea grad de ofiţer superior; pe scară ierarhică urmează gradului de maior. Corespunde ca funcţie de bază comandantului de batalion. LOCOTENENTĂ (< it) s. f. (înv.) Funcţia de locţiitor. (în epoca mo-dernă în Ţara Românească şi în Moldova) L. domnească = căimăcămie (1). LOCOTRACTOR (< fr.; {s> lat. locus „loc“ + tractorius „care trage“) s. n. Lo- comotivă de mică putere, de obicei cu motor Diesel, folosită pentru manevre în staţii, triaje, ateliere etc. LQCRIC (LOCRIAN) (< n. pr. Locrî) adj., s. n. (MUZ.) (Mod medieval) cu finala pe si. LOCŢIITOR, -OARE (< loc + ţiitor, după fr. lieutenant) s. m. şi f. Persoană care ţine locul alteia într-o funcţie sau pentru realizarea unei sarcini. LOCUI. (< magh., după loc) vb. IV intranz. A-şi avea domiciliul, a sta, a şedea undeva, a-şi avea locuinţa în-tr-un loc. LOCUINŢĂ (< locui) s. f. Casă, încăpere în care se locuieşte sau se poate locui. ♦ (DR.) Construcţie alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface nevoile de locuit ale unei persoane sau familii. <0* L. de intervenţie = I. destinată cazării personalului care, prin contractul de muncă, îndeplineşte activităţi sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţilor economice. L. de necesitate = I. destinată cazării temporare a persoanelor şi familiilor ale căror locuinţe au devenit inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau accidente, ori sunt supuse demolării, în vederea realizării de lucrări de utilitate publică sau lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri ocupate de locatari. L. de protocol = I. destinată utilizării de către persoane care sunt alese sau numite în unele funcţii sau demnităţi publice, exclusiv pe durata exercitării acestora. L. de serviciu = I. destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unei instituţii sau unor agenţi economici, acordată în condiţiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale. L. socială = I. care se atribuie, cu chirie subvenţionată, unor persoane sau familii a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă proprie sau închiriată în condiţiile pieţii. LOCUITOR, -OARE (< locui) s. m. şi f. Persoană care locuieşte într-un oraş, într-o ţară etc. în raport cu acestea. LOCURILE SFINTE, ansamblu de localităţi şi monumente celebrate de o religie în amintirea unor momente semnificative pentru propria istorie. în mod particular, această denumire este folosită în legătură cu locurile din Palestina care amintesc de prezenţa lui lisus Hristos (Grota de la Bethlehem, Nazareth, muntele Tabor, Sfântul Mor- mânt ş.a.), venerate de religiile mozaică, creştină şi musulmană. După începutul diasporei ebraice (135 d.Hr.) şi al construirii (c. 330) în timpul lui Constantin cel Mare, a bisericilor creştine Sfântul Mormânt, la Ierusalim şi a Nativităţii, la Bethlehem, regiunea a trecut sub dominaţia arabă (638). Recucerirea L. s. de către creştini a constituit principalul obiectiv al cruciadelor, care vor garanta trecerea Ierusalimului sub protecţie occidentală, dar numai pentru scurte perioade (1099-1187 şi 1229-1244). în timpul dominaţiei ma-melucilor (1260-1516), a fost fundată (1342) pe muntele Sion o mănăstire franciscană cu scopul apărării intereselor creştinătăţii. A urmat dominaţia otomană, care s-a prelungit până la sfârşitul primului război mondial, perioadă în care, conform unui acord diplomatic din 1535 şi reconfirmat în 1673, 1690 şi 1742, Franţa a fost cea care a reprezentat interesele creştinătăţii. Între 1850 şi 1853 a avut loc aşa-numita „afacere a L. s.“, care opune Franţa Rusiei pentru preluarea tutelării acestora. în 1923, regiunea a trecut sub protectorat britanic. în 1947, O.N.U. a propus internaţionalizarea L. s. şi stabilirea unui statut adoptat de Adunarea Generală (1950). După războiul de 6 zile (1967), statul Israel are de facto controlul asupra tuturor L. s. din regiune. LOCUS (cuv. lat.) s. m. (GENET.) 1. Poziţia unei gene pe cromozom (ex. genele alele ocupă acelaşi locus pe cromozomii omologi). 2. (ANAT.) L. niger - structură nervoasă situată la baza pedunculilor cerebrali. LOCUSTEANU, Alexandru (1848-1922), medic veterinar român. Prof. univ. la Bucureşti. Organizator al învăţământului şi al serviciului sanitar veterinar din România. Unul dintre iniţiatorii Institutului de Zootehnie (1895) şi ai Asociaţiei generale a medicilor veterinari (1914). împreună cu I. Fome-tescu şi I. Musceleanu, a întreprins, în ţara noastră, primele cercetări asupra bovinelor infectate cu babesioză, afecţiune pe care a numit-o iniţial gastero-entero-nefrită şi apoi hemoglobinurie. LOCUŢIUNE (< fr., lat.) s. f. (LINGV.) Grup de cuvinte care au înţeles unitar şi care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. LOCVACE (< fr., lat.) (Livr.) Vorbăreţ, limbut, guraliv. LOCVACITATE (< fr., lat.) s. f. Calitatea de a fi locvace; limbuţie, logoree. 143 LOEWY LOCVEI, Munţii ~, masiv muntos în SV M-ţilor Banatului, între văile Dunării (la S) şi Nerei (la N), alcătuit din şisturi cristaline la V şi calcare în rest. Alt. medie: 300-400 m; alt. max.: 735 m (Corhanu Mare). Frecvente fenomene carstice. Climă cu influenţe mediteraneene, favorabilă pomiculturii şi viticulturii. LOD (LYDDA), oraş în partea cen-tral-vestică a Israelului, la 20 km SE de Tel Aviv-Yafo şi 37 km NV de Ierusalim; 45,5 mii loc. (1992). Aeroportul Ben Gurion. Ind. electrotehnică (echipament şi aparatură telefonică), constr. de maşini şi alim. (ulei, ţigarete). Menţionat în Biblie. Cucerit de Vespasian (68), a devenit, mai târziu, sediul unui episcopat. în stăpânirea cruciaţilor (1099) şi al lui Saladin (1191), a fost devastat de mongoli (1221) şi a decăzut. LODEN (< germ., fr.) s. n. Stofă groasă, păroasă, de obicei impermeabilă. ♦ Pardesiu confecţionat din această stofă. LODGE [lod3] 1. Henry Cabot L. (1850-1924), om politic american. Unul dintre liderii Partidului Republican. Favorabil intrării S.U.A. în primul război mondial, a condus curentul care se opunea participării S.U.A. la nou creata Societate a Naţiunilor; a participat la conferinţele de la Washington pentru limitarea armamentului (1915). Lucrări: „Senatul şi Societatea Naţiunilor". 2. Henry Cabot L. (1902-1985), diplomat şi om politic american. Nepotul lui L. (1). Ambasador al S.U.A. la O.N.U. (1953-1960). Negociator şef din partea guvernului american la Conferinţa de la Paris asupra păcii în Vietnam (1969). LODGE [lod3], Sir Oliver Joseph (1851-1940), fizician britanic. Prof. univ. ia Liverpool şi Birmingham. Studii asupra electrolizei şi a forţei electromotoare. Cercetări privind undele electromagnetice şi telegrafia fără fir, care l-au dus la brevetarea unui sistem de sintonie (1897). Lucrări: „Privire modernă asupra electricităţii", „Omul şi Universul", „Atomi şi raze“, „Evoluţie şi creaţie". LODGE [lodj], Thomas (c. 1558-1625), scriitor englez. Autor al unui roman pastoral („Rosalinda"), care l-a inspirat pe Shakespeare în „Cum vă place". A considerat aventura ca ideal şi stil de viaţă. LODI, oraş în NNV Italiei (Lombar-dia), pe stg. râului Adda, la 32 km SE de Milano; 42,2 mii loc. (1994). Ind. chimică, textilă, alim. Bisericile San Lorenzo (sec. 12-13), San Francesco (sec. 13-17), palatul Vistarini (sec. 14). La 9 apr. 1454 la L. s-a încheiat pacea care a pus capăt Războiului de Succesiune (1450-1454) pentru ducatul Milan-ului. Conflictul Florenţei, Genovei şi Mantovei împotriva Veneţiei, Neapo-lelui, Savoiei şi ducatul Montferrato s-a soldat cu recunoaşterea lui Francesco Sforza ca duce de Milano şi stabilirea graniţelor acestui ducat. Aici, armatele franceze, conduse de generalul Bona-parte, au înfrânt trupele austriece (10 mai 1796). LODT, dinastie afgană de sultani din Delhi, fondată în 1451 de către Bahlul Şah Ghazi, care a durat până în 1526, când a fost înlăturată de Marii Moguli; în timpul ei au fost construite numeroase monumente arhitectonice. LODÎGHIN, Aleksandr Nikolaevici (1847-1923), inginer electrotehnician rus. Inventatorul unei lămpi electrice cu fir de cărbune adus la incandescenţă (1874). LODS [Iod], Marcel (1891-1978), arhitect francez. Lucrări de orientare funcţionalistă, în care a iniţiat folosirea elementelor de construcţie prefabricate (Şcoala în aer liber din Suresnes, Casa Poporului din Clichy, în colab., Ansamblul rezidenţial Marly Ies Grandes-Terres, în colab.). tOD2 [u:d3], oraş cu regim de voievodat, situat în partea central-sudică a Poloniei, la 120 km SV de Varşovia; 825,6 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Aeroport. Pr. centru al ind. textile. Constr. de maşini textile, de transformatoare, de echipament electric, aparate de filmat; pielărie şi încălţăminte, produse chimice şi alim. Universitate (1945). în nov.-dec. 1914, în timpul primului război mondial, la L. s-au desfăşurat lupte grele, în care armata rusă a oprit ofensiva germană. LOEB [leib], Jacques (1859-1924), biolog american de origine austriacă. Contribuţii la studiul comportamentului animalelor, regenerării ţesuturilor, partenogeneze» experimentale („Concepţia mecanicistă a vieţii", „Organismul ca un tot"). LOERKE [iorke], Oscar (1884- 1941), poet german. Lirică expresionistă străbătută de sentimentul magic al naturii („Oraşul ascuns", „Respiraţia pământului", „Pădurea de scaieţi"). LOESS [los] (< fr., germ.) s. n. Rocă sedimentară detritică, neconsolidată, în general nestratificată, galbenă-cenu-şie roşcată, formată în special prin acumularea prafului fin silicios şi argilos transportat de vânt. Depozitele de l. conţin adesea concreţiuni cal-caroase, sunt poroase, se desfac după fisuri verticale şi constituie o rocă-ma-mă foarte răspândită. în România, I. acoperă o mare parte din câmpiile Munteniei şi Olteniei, sudul Moldovei şi Dobrogea. LOEWE [Iove], Cari Johann Gotfried (1796-1869), compozitor şi cântăreţ german. Organist şi cantor la Stettin. Muzică simfonică, balade romantice („Regele ielelor"), 5 opere, oratorii. LOEWE [loui], Frederick (1904-1988), compozitor american de origine austriacă. A creat cu precădere operete şi music-hal l-uri („My Fair Lady", „Camelot"). Muzică de film, LOEWI [lovi], Otto (1873-1961), bio-chimist american de origine germană. Stabilit în S.U.A. (1940). Prof. univ. la Graz şi la Colegiul de Medicină din New York. A studiat farmacologia substanţelor active asupra sistemului nervos vegetativ şi a stabilit natura chimică a procesului de transmitere a excitaţiei prin sinapse şi rolul acetilcolinei în acest proces. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1936), împreună cu Sir Henry H. Dale. LOEWY [lo:v|], Maurice (1833-1907), astronom francez de origine LOEWY 144 austriacă. Director ai Observatorului astronomic din Paris (din 1896). Studii asupra stelelor, meteoriţilor şi cometelor, precum şi a influenţei planetelor asupra fotosferei solare. A inventat un tip de telescop ecuatorial. împreună cu V. Puiseux, a realizat un atlas fotografic al Lunii (1894). LOEWY [leui], Raymond Fernand (1893-1986), designer american de origine franceză. Stabilit în S.U.A. (1919). A debutat ca desenator de modă. în 1929, a fondat societatea sa de de-sign, specializată în estetică industrială, activitate de pionierat în America. Lucrări teoretice („Estetica locomotivei", „Urâţenia nu se caută"). LOFFLER [lofler], Friedrich August Johannes (1852-1915), bacteriolog german. Prof. univ. ia Greifswald. Colaborator al lui R. Koch. A descoperit (1884) şi izolat baciîuî difteriei (bacilul lui Klebs—L.). LOFODONT, -Ă (< fr. (i>) subst., adj. (Tip de dentiţie la unele mamifere imparicopitate şi la proboscidiene) caracterizat prin lame sau creste drepte sau ondulate dispuse longitudinal sau transversal pe suprafaţa molarilor. LOFOTEN [lufuten], arhipelag norvegian în NE Mării Norvegiei, în apropierea coastei nord-vestice a Scandina-viei, de care este despărţit prin G. Vestfjorden; 1,4 mii km2. Insule pr.: Austvâgoy, Gimsoy, Vestvâg0y, Flakstadoy, Moskenesoya, Vaeroy, R0st. Ţărmuri dantelate şi relief muntos. Vegetaţie de tundră montană. Pescuit. LOGA^DIC (< fr., lat.; {s> gr. logaoi-dikosid) adj. (Despre un sistem de versificaţie) Bazat pe o combinaţie de dactili şi trohei sau anapeşti şi iambi. Versificaţia I. a fost folosită în metrica antică; practicată şi de Eminescu. LOGAN, Mount ~ [maunt louganj, vârf în M-ţii Saint Elias, în NV Canadei, alcătuit din graniţe. Alt. max.: 6 050 m (cel mai înalt din Canada şi al doilea ca înălţime din America de Nord, după vf. McKinley, 6 194 m, din S.U.A.). Gheţari. Escaladat în premieră (1925) de o echipă de alpinişti americani (A.H. MacCarthy, H.F. Lambert, A. Cârpe, N.H. Read, A. Tailor). LOGAN [lougen], Joshua (1908-1988), regizor american de teatru şi film. Creator al unor spectacole pe care le-a transpus pe Broadway („Picnic", „Sayonara", „Camelot", „Balada oraşului fără nume"). LOGARI.TM (< fr.; {i}; is} gr. logos „raport" + arithmos „număr") s. m. Logaritmul unui număr - puterea la care trebuie ridicat un anumit număr pozitiv, numit bază, pentru a ne da numărul dat. L. neperian = I. a cărui bază este numărul transcendent e (e = 2,718...). L. zecimal = I. a cărui bază este numărul 10. LOGARI.TMIC, -A (< fr.) adj. Care se referă la logaritmi (ex. calcul I.), care cuprinde logaritmi. Ecuaţie /. = ecuaţie în care intră logaritmul necunoscutei. Funcţie I. - funcţie care asociază unui număr real x, strict pozitiv, valoarea logaritmului său într-o bază a, reală, strict pozitivă. Se notează: f(x) = logax. LOGATOM (< fr. gr. logos „cuvânt, ştiinţă") Element de compunere având semnificaţia de „ştiinţă", „studiu", „cunoştinţe" (ex. filologie, fiziologie). LOGISTICĂ (< fr. {i}; {s} gr. logistike „arta calculului") s. f. 1. Logică simbolică (matematică). 2. Ansamblu de operaţii care asigură desfăşurarea unei acţiuni sau activităţi (în special militare) de amploare (mijloace de transport, de aprovizionare, depozitare, echipamente, hrană etc.). -L0G[0]- (< fr., it.; {s} gr. logos „vorbire, cuvânt") Element de compunere cu sensul de „vorbire", „cuvânt", care serveşte la formarea unor substantive (ex. filolog, logoree). LOGO (< fr.) s. m. (INFORM.) Limbaj de programare cu scop pedagogic şi psihologic, realizat (1970) în laboratorul de inteligenţă artificială al Institutului Tehnologic din Massachusetts, sub direcţia lui S. Papert. Oferă copiilor posibilitatea dobândirii în mod spontan a unor concepte matematice pe baza trasării pe ecran, cu ajutorul unor comenzi simple, a figurilor geometrice. A cunoscut un succes deosebit în anii ’80. LOGOCENTRISM (< fr., engl.) s. n. Termen folosit în scrierile postmoderne pentru a critica modalitatea culturală occidentală de înţelegere, care privilegiază mijloacele tradiţionale de a distinge adevărul de fals. LOGODI. (< sl.) vb. IV refl. şi tranz. recipr. A (se) lega prin logodnă; a (se) angaja pentru căsătorie. LOGODNĂ (< sl.) s. f. Ceremonie religioasă care consfinţeşte un angajament de căsătorie. LOGODNIC, -Ă (< logodnă) s. m. şi f. Persoană logodită cu cineva (în ra- port cu aceasta); (la pl.) perechea logodită. LOGOFĂT (< ngr.) s. m. 1. (tn Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova) Mare dregător, membru al Sfatului domnesc; în Moldova era întâiul boier al Sfatului domnesc, iar în Ţara Românească venea îndată după ban şi vornic. Era ajutat de doi subalterni: al doilea şi al treilea I. Ca şef al cancelariei domneşti, avea în grija sa redactarea hotărârilor luate de domn şi de Sfatul domnesc, pe care le întărea cu pecetea domnului. <0- L. de vistierie = secretar al vistieriei domneşti. L de obiceiuri = dregător având atribuţii de maestru de ceremonii. L. de taină = secretar particular al domnului. 2. (înv.) Scriitor de cancelarie, diac. 3. Vătaf, supraveghetor la o moşie. LOGOFOBjE (< fr.; (s> logo- + gr. phobos „teamă") s. f. Fobia de a pronunţa cuvinte dificil de articulat, provocată de teama nereuşitei. LOGOGRAF (< fr.; {s> gr. iogos „proză" + graphein „a scrie") s. m. (în Grecia antică) 1. (La pl.) Primii reprezentanţi ai prozei istorice (sec. 6-5 Î.Hr.). L. au prelucrat legende şi poeme epice populare, încercând să reconstituie cu ajutorul acestora istoria triburilor şi a oraşelor greceşti. 2. Spec. Autor de discursuri, de pledoarii pentru alţii, care, fiind implicaţi într-un proces şi neputând să-şi susţină singuri apărarea, îşi comandau pledoariile pe care apoi le rosteau în faţa judecătorilor. Multe dintre pledoariile păstrate de la oratorii Lisias, De-mostene, Isocrate ş.a. au fost scrise la cererea unui client. LOGOGRIF (< fr. {i}; (s> logo- + gr. gryphos „enigmă") s. n. Joc distractiv care constă în a deduce un cuvânt din altul prin adăugarea, eliminarea ori inversarea unor sunete sau silabe. ♦ Fig. Lucru confuz, greu de descifrat. LOGOMAHJE (< fr.; {s} logo- + gr. machia „luptă") s. f. Dispută privind semnificaţia unor cuvinte. LOGOMETRU (< fr. {i}; {s} logo- + gr. metron „măsură") s. n. Mecanism folosit la aparatele electrice de măsurat, care dă indicaţii referitoare la raportul dintre două mărimi electrice. LOGONE, râu în partea central-nor-dică a Africii, afl. stg. al râului Chari la N’Djamena. Se formează prin unirea (în aval de Doba) râurilor Mbere (care izv. de pe terit. Republicii Centrafrica-ne) şi Vina (care izv. din Camerun) şi stabileşte (în cursul inferior) graniţa dintre Camerun şi Ciad; 965 km (de la izv. râului Mbere). Prezintă sectoare mlăştinoase. Navigabil în cursul inferior, în sezonul ploios. LOGOPATIE (< fr.; {s> logo- + pathos „boală") s. f. Tulburare a vorbirii ca urmare a unui viciu anatomic sau funcţional. LOGOPEDE (< fr.; {s} logo- + gr. paideia „educaţie") s. f. Ramură a pedagogiei speciale care se ocupă cu corectarea deficienţelor de vorbire. LOGOREE (< fr.; ) s. m. Corp magmatic intrusiv, de mari dimensiuni, alcătuit, în general, din roci bazice, de formă lenticulară, biconcavă, concordant cu structura în care se găseşte. LORANTACEE (< fr.) s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate primitive şi semiparazite, din care fac parte arbori şi arbuşti monoici sau dioici (Lo-ranthaceae). Se cunosc peste 1 400 de specii, cele mai răspândite fiind în zonele tropicale. în România cresc, de ex., mărgăritarul, vâscul, care parazitează pe stejar, salcia etc. LORÂNTFFY Susana (sec. 17), soţia principelui Transilvaniei Gh. Râ-koczi I. A întemeiat, în 1657, o şcoală românească la Făgăraş (care pregătea preoţi şi grămătici), urmărind atragerea românilor la calvinism. LORCA v. Garcia Lorca, Federico. LORD (cuv. engl.) s. m. (în Anglia) 1. (în Evul Mediu) Mare proprietar fun- ciar (landlord); (în prezent) titlu nobiliar ereditar sau conferit de monarh; din sec. 19, titlul de I. se conferă, de asemenea, reprezentanţilor burgheziei, oamenilor de ştiinţă şi cultură, marilor sportivi; persoană care are acest titlu. 2. Membru al camerei superioare a parlamentului (Camera Lorzilor). 3. Termen care intră în componenţa titlului oficial al unor înalţi demnitari din Marea Britanie (ex. lord-cancelar, primul lord al amiralităţii). LORDOZĂ (< fr. {i}; {s} gr. lordosis „gârbovire") s. f. (MED.) Curbură cu convexitate anterioară a coloanei vertebrale lombare. Este normală (fiziologică) în regiunea cervicală şi dorsolom-bară; este anormală când devine foarte accentuată sau este prezentă în altă regiune a coloanei vertebrale. Apare în rahitism, malformaţii, paralizii etc.; asociată uneori cu cifoza şi scolioza. LOREDAN, Pietro (7—1439), amiral veneţian. Conducător al flotei veneţiene care a înfrânt flota otomană la Gallipoli (1416) şi pe cea genoveză Ia Rapallo (1431). A restabilit dominaţia veneţiană de-a lungul fluviului Po. Ucis în lupta pentru putere cu dogele Francesco Foscari. LORELAI (LORELAY, LORELEY, LUREI) („stânca Elfilor"), denumire a unei stânci de 132 m înălţime, care simbolizează Rinul între Sankt Goar şi Oberwesel, periculoasă pentru navigatori. Potrivit unei vechi legende, aici a fost ascunsă comoara Nibelungilor. Motivul tinerei care locuind pe această stâncă, îi ademeneşte pe navigatori, provocându-le moartea, a apărut iniţial în balada lui Clemens Brentano „Die Lore Lay"; reluat de romanticii germani a devenit foarte cunoscut datorită baladei lui Heine, pusă pe muzică de F. Silcher. LOREN, Sophla (pe numele adevărat Sofia Villani Scicoione) (n. 1934), actriţă italiană de film. A debutat pe Sophia Loren LORENA 154 ecran fn 1949. Roluri de femeie meridională frumoasă, plină de vitalitate, răzbătătoare, inteligentă fn care s-a impus prin personalitate şi temperament („Căsătorie în stil italian'1, „Floarea-soa-relui11, „Călătoria11, „O zi specială11, „Sâmbătă, duminică şi luni11). Premiul Oscar: 1960 („Ciociara11), 1991 (pentru întreaga activitate). LORENA (LORRAINE, LOTHARINGIA) 1. Provincie istorică în NE Franţei. Oraş pr.: Metz. Expl. forestiere, de cărbuni şi min. de fier. Veche regiune ind. (metalurgie, produse chimice şi textile, constr. de maşini). Cereale. Pomicultură. Creştere* intensivă a animalelor. Locuită în Antichitate de celţi, a fost cucerită de romani, făcând parte din provincia Gallia Belgica şi apoi de franci (sec. 5). Creat în 843 prin Tratatul de la Verdun, ducatul, a fost împărţit (870) între Carol. cel Pleşuv şi Ludovic II Germanicul. în 'sec. 15, a fost încredinţată ca ducat al Imperiului familiei de Lorena, iar în 1552 a obţinut recunoaşterea independenţei. Henric II a ocupat o parte din L., care a fost anexată la Franţa prin Pacea Westfalică (1648). Prin Tratatul de la Viena (1738) drepturile asupra L. au fost cedate viager lui S. Leszczyhski, la moartea căruia (1766) este anexată Franţei. Prin Tratatul de la Frankfurt Hendrik Antoon Lorentz Konrad Zacharias Lorenz (1871) o mare parte din L. este anexată de Germania; revine la Franţa în 1919, prin Tratatul de la Versailles. Ocupată temporar (1940-1944) de germani în timpul celui de-al doilea război mondial. 2. Casa de familii domnitoare succesiv în ducatul de Lorena, înainte de urcarea pe tron a lui Stanislav Leszczyhski. Acestea au fost: Lorena-Alsacia (1048-1431); Lore-na-Anjou (1431-1473); Lorena-Vaude-mont (1473-1738). LORENTZ [lo:r8nts], Hendrik Antoon (1853-1928), fizician olandez. Prof. de fizică matematică la Univ. din Leiden. A elaborat (1909) teoria electronică a materiei („Teoria electronilor11), pe baza căreia a explicat un şir de efecte electrice şi optice, între care şi efectul Zeeman; a descoperit, împreună cu L.V. Lorenz, relaţiile dintre refracţia luminii şi densitatea corpurilor (relaţiile L.-Lorenz) şi a pus bazele electrodina-micii mediilor în mişcare, relevând aşa-numitele transformări ale lui L, care au avut un rol esenţial în formularea teoriei relativităţii. M. de onoare al Acad. Române (1913). Premiul Nobel pentru fizică (1902), împreună cu P. Zeeman. LORENZ [lo:rents], Konrad Zacharias (1903-1989), medic, psiholog şi etolog austriac. Prof. univ. la Viena şi Konigsberg. în 1948, a creat la Altenberg un institut pentru cercetarea comportamentului animalelor. Studii de psihologie şi caracterologie animală bazate pe observaţii şi experienţe pe animale şi păsări, în care a extins legităţile biologice ale comportării animalelor asupra societăţii umane („Agresiunea, o istorie naturală a răului11, „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate11). Fondatorul etologiei, alături de N. Tin-bergen. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1973), împreună cu K. von Frisch şi N. Tinbergen. LORENZ, Ludvig Valentin (1829- 1891), matematician şi fizician danez. Prof. univ. la Copenhaga. A conferit un aspect matematic formulării electromagnetismului. împreună cu H.A. Lorentz, a formulat legea relaţiei dintre refracţia luminii şi densitatea corpurilor, demonstrând că intensitatea refracţiei nu depinde de starea fizică a substanţei. LORENZETTI [lorentseti], familie de pictori italieni. 1. Pietro L. (c. 1280-c. 1348), adept al şcolii sieneze. Tablouri de şevalet, altare şi fresce, re-marcându-se prin dramatismul scenelor şi rafinamentul coloristic („Naşterea Fecioarei11, frescele „Triumful morţii11, „Coborârea de pe cruce11 în biserica San Francesco din Assisi). 2. Ambrogio L. (c. 1285-c. 1348), fratele lui L. (1). Cel mai de seamă reprezentant al şcolii sieneze. Elev al lui Duccio. A pictat personaje pline de graţie („Fecioara cu pruncul11, „Madona alăptând11, fresca „Buna şi proasta cârmuire11 de la Pa-lazzo Publico din Siena). LORENZINI, Carlo v. Collodi Carlo. LORENZO, Monaco (pe numele adevărat Piero di Giovanni) (1370-1424), pictor şi miniaturist italian. Călugăr în mănăstirea Santa Maria degli Angeli din Florenţa. Adept al şcolii sieneze, inspirată de Giotto. Operele sale se caracterizează printr-o suavă interpretare, transpusă într-un limbaj de influenţă gotică („Madona cu pruncul11, fresce din „Viaţa Sfintei Fecioare11, „Adoraţia Magilor11). LORENZO, Veneziano (sec. 14), pictor italian. Şi-a desfăşurat activitatea între 1356 şi 1372. Discipol al lui Paolo Veneziano. Operă cu influenţe ale goticului timpuriu („Sfântul loan“, 155 LOS ANGELES „Madona îndurerată", polipticul din Santa Maria della Celestina, la Veneţia). LORIENT [loriăj, oraş în V Franţei (Bretagne), în partea de S a pen. Bre-tagne, port la G. Biscaya al Oc. Atlantic; 115,5 mii loc. (1990). Şantiere navale. Siderurgie, constr. de automobile şi aparate electronice. Conserve de peşte. Arsenal şi bază aeronavală. Distrus aproape în întregime în timpul luptelor dintre Aliaţi şi trupele germane (iun. 1944-mai 1945). LORINCZI Lâszlâ (n. 1919, Ţeline, jud. Sibiu), scriitor şi traducător maghiar din România. Piese de teatru („Iubita"), note de drum („Zile în Italia"), eseuri. Traduceri din T. Arghezi, G. Călinescu, Fr. Munteanu, M. Sado-veanu, C. Pavese, S. Quasimodo, G. Ungaretti, G. Apollinaire. LORIOD 1. Yvonne L. (n. 1924), pianistă şi compozitoare franceză. Studii cu Lazare-Levy şi Messiaen (care va deveni soţul ei). Prof. la Conservatorul din Paris. Semnează numeroase prime audiţii (Schonberg, Bartok, Jolivet, Messiaen, Boulez). Stăpâneşte un considerabil repertoriu tradiţional (Mozart, Schumann, Debussy). Numeroase înregistrări. Lucrări camerale şi orchestrale. 2. Jeanne L. (n. 1928), instrumentistă franceză. Soră cu L. (1). Prof. la Conservatorul din Paris. Renumită pe plan internaţional ca interpretă la unde Marîenot (a înfiinţat un cvartet, apoi un sextet). LORME [lorm], Marion de (1611-1650), curtezană franceză. Renumită pentru frumuseţea şi inteligenţa sa. Implicată în tulburările Frondei, s-a otrăvit. Eroina dramei lui V. Hugo cu acelaşi nume. LORNIETĂ (< fr.) s. f. Binoclu mic (cu mâner) pentru teatru; p. ext lor-nion. LORNION (< fr.) s. n. 1. Ochelari susţinuţi pe nas de un resort; pince-nez. 2. Ochelari (plianţi) cu mâner. LORRAIN [lorej (LE LORRAIN), Claude (pe numele adevărat Claude Gellee) (1600-1682), pictor şi gravor francez. Stabilit la Roma (1627). Unul dintre principalii reprezentanţi ai clasicismului. Peisaje marine scăldate într-o lumină crepusculară, care accentuează lirismul viziunii („Port la mare în amurg", „Dimineaţa*1, „Seara11). Scene mitologice şi biblice în care personajele se integrează armonios într-o riguroasă compoziţie („Judecata lui Paris11, „Acis şi Galateea11, „lacob şi fiicele lui Laban11). A exercitat o puternică influenţă asupra picturii franceze, dar şi engleze, din epoca sa. LORRAINE v. Lorena. LORTZING [lortsig], Gustav Albert (1801-1851), compozitor, cântăreţ, actor şi dirijor german. Opere comice („Ţar şi dulgher11, „Braconierul11, „Armurierul11). îmbină tradiţia germană a singspielului cu aceea a operei comice franceze. LOS ALAMOS [los aelemes], oraş în SV S.U.A. (New Mexico), situat pe platoul Pajarito din M-ţii Jemez (SE M-ţilor Stâncoşi), la 2 255 m alt., la 35 km NV de Santa Fe; 11,5 mii loc. (1990). Laborator de fizică nucleară în cadrul căruia a fost experimentată prima fisiune nucleară (16 iul. 1945) şi a fost asamblată prima bombă cu hidrogen (1954). LOS ANGELES [los send39l8s], oraş în V S.U.A. (California), situat într-o regiune deluroasă, la poalele M-ţilor San Gabriel (la N), Santa Monica (NV) şi Santa Ana (SE), la 25 km de ţărmul G. Santa Monica al Oc. Pacific; 3,6 mii. loc. (1996). împreună cu suburbiile Santa Monica, Beverly Hills, Glendale, Pasadena, East Los Angeles, Ingle-wood, Torrance, Long Beach, Hollywood, Anaheim, Orange, Santa Ana, Santa Clara ş.a. formează o conurbaţie cu c. 7 mii. loc. Porturi (Santa Monica, Long Beach) şi aeroporturi (Los Angeles, Long Beach, Santa Clara). Important nod de comunicaţii şi mare centru de prelucrare şi chimizare a petrolului (18 rafinării cu o capacitate de c. 40 mii. t pe an). Ind. siderurgică şi de prelucr. a aluminiului. Constr. de avioane şi de rachete (uzine ale firmelor „Douglas11, „Lockheed11), de nave, de utilaje petroliere şi echipamente electronice. Fabrici de ciment, lacuri şi vopsele, produse alim., textile şi conf., LOS ANGELES 156 Los Angeles. Vedere generală asupra părţii centrale (în prim plan, stânga: Primăria oraşului) cosmetice şi parfumuri. Cinci universităţi (cea mai importantă fiind Umversity of California, fondată în 1919). Centrul producţiei cinematografice a S.U.A. (Hollywood, Burbank, Culver City). Observator astronomic. Muzee. Staţiuni balneare. Parcul de distracţii pentru copii „Disneyland“. Centru de cercetări spaţiale (Pasadena) şi de cercetări ştiinţifice. La L.A. s-au desfăşurat Jocurile Olimpice de vară în anii 1932 şi 1984. întemeiat de spanioli, în 1781, cu numele Sehora Rema de Los Angeles. între 1821 şi 1846 a fost în componenta Mexicului. Din 1846, capitala Californiei independente; intră în componenţa S.U.A. în 1850. A avut de suferit de pe urma a numeroase cutremure (ultimul în 1994). LOS ANGELES, Victoria de (pe numele adevărat Victoria Lopez Garcia) (n. 1923), soprană spaniolă. Muzicalitate rafinată, voce proaspătă, naturală. A cântat pe mari scene ale lumii, în roluri de soprană lirică din repertoriul francez şi italian, dar şi din Mozart, Wagner sau R. Strauss. Din anii '60 se consacră repertoriului de concert şi recital, liedurile punând în valoare arta ei sobră, luminoasă. LOSCHMIDT [Io/mit], Joseph (1821-1895), fizician şi chimist austriac. Prof. univ. la Viena. Studii în domeniul fizicii moleculare; a dat prima evaluare a numărului de molecule dintr-un centimetru cub de gaz perfect la temperatura de 0°C şi presiunea de 1 atm (numărul lui L.), egal cu 2,687-1019. LOSEY [lauzi], Joseph (1909-1984), regizor britanic de teatru şi film. Filme psihologice pe tema fragilităţii psihicului uman şi a corupţiei morale, a inocenţei şi trădării („Accidentul", „Servitorul", „Pentru ţară şi rege", „Mesagerul", „Mr. Klein"). Maestru al interioarelor pentru definirea caracterelor. LOălNJ [Io/in], insulă croată în M. Adriatică, la SE de pen. Istria şi în SV ins. Cres; 76,6 km2; lungime: 39 km; lăţime max.: 5 km. Oraş. pr.: Mali Losmj. Relief deluros cu alt. max. de 588 m. Pescuit. Cultura viţei de vie şi a măslinilor. Turism. LOSSKI 1. Nikolai Onufrievici L. (1870-1965), filozof rus. Expulzat din ţară (1922), a trăit în Cehoslovacia până în 1945, când s-a stabilit în S.U.A., unde a rămas până în 1952. Prof. univ. la Sankt-Petersburg şi la New York. Creator al unui sistem filozofic cuprinzând elemente de platonism, personalism şi mistică („Fundamentarea intuiţionismului", „Lumea ca tot organic", „Premisele bunătăţii absolute", „Intuiţia senzorială, intelectuală şi mistică", „Istoria filozofiei ruse"). 2. Vladimir Nikolaevici L. (1903—1958), teolog ortodox rus. Fiul lui L. (1) (din 1922 a trăit la Praga, apoi la Paris). A prezentat Occidentului tradiţia dogmatică şi mistică a ortodoxiei drept teologia prin excelenţă („încercare asupra teologiei mistice a Bisericii Răsăritului", „Introducere în teologia ortodoxă"). LOS TEQUES [los tekes], oraş în N Venezuelei, centru ad-tiv al statului Miranda, situat la 1 169 m alt., la 25 km SV de Caracas; 162,2 mii loc. (1992). Ind. constr. de automobile, textilă şi de prelucr. a produselor agricole. Centru comercial. Staţiune climaterică. LQSTRIŢĂ (cf. rus. lososi „somon") s. f. Peşte teleostean dulcicol, din familia salmomdelor, răpitor, asemănător cu păstrăvul, lung de c. 60-80 cm, cu gura mare şi dinţi puternici (Hucho hucho). Trăieşte în apele de munte şi este ocrotită prin lege. LOT (în „Vechiul Testament"), fiul lui Haran şi unul dintre nepoţii lui Avraam, Lostriţă care îşi alege ca loc de păşune câmpia mănoasă a Iordanului, lângă Sodo-ma. Dumnezeu, care vrea să nimicească acest loc al desfrânării, şi trimişii lui îi scot pe L. din cetate, împreună cu soţia şi fiicele sale. Deşi este prevenită să nu privească înapoi, soţia se întoarce şi este prefăcută într-un stâlp de sare. L. va trăi cu fiicele sale într-o peşteră; acestea, fiindu-le teamă că seminţia lor va pieri îşi îmbată tatăl; fiecare va avea câte un copil, cea mare pe Moab, strămoşul moabiţilor, iar cea mică pe Ben-Ammi, strămoşul amoniţilor. LOT (< fr.) s. n. 1. Fiecare dintre porţiunile în care s-a împărţit un teren sau o pădure; parcelă. 2. Grup de persoane. ♦ Mulţime de, obiecte de acelaşi fel. 3. Grup de produse identice sau asemănătoare, fabricate simultan sau succesiv, având timpul de pregătire şi de încheiere a fabricaţiei comun; grup de produse identice sau asemănătoare expediate în acelaşi timp sau sosite în acelaşi timp. LOTCĂ (< ucr., rus.) s. f. Barcă pescărească uşoară, îngustă, cu forme fine, având prora şi pupa ascuţite, iar carena pronunţată; îşi menţine bine echilibrul pe timp de furtună şi mare agitată. LOTEANU, Emil (n. 1937, Clocuşna, jud. Edineţ, Basarabia), regizor român de film. Preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Rep. Moldova (1968-1991). Predilecţie pentru creaţii pitoreşti sau de mare amploare („Poienile roşii", „Lăutarii", „Şatra", „Anna Pavlova", „Găoacea", „Luceafărul"). LOTERIE (< fr.) s. f. Joc de noroc, cunoscut din Antichitate, care constă în emiterea unor bilete prevăzute cu numere sau combinaţii de numere, dintre care, prin tragere la sorţi, unele sunt declarate câştigătoare, dând dreptul la premii; loto (2). ♦ Fig. întâmplare, situaţie în care hotărâtor este hazardul. LOTHAR, numele a doi împăraţi ai Sfântului Imp. Roman. Mai importanţi: L. I, împărat (840-855). Fiul lui Ludovic I cel Pios. înfrânt la Fontenoy (841) de fraţii săi, Ludovic Germanicul şi Carol cel Pleşuv. Prin Tratatul de la Verdun (843), încheiat cu aceştia, şi-a păstrat titlul imperial, stăpânirea asupra regiunilor centrale ale imperiului, precum şi asupra Pen. Italice. L. II, împărat (855-869), fiul lui L. I. La moartea tatălui său a moştenit regiunea dintre Vosgi şi Frisia (Lotharingia). Regatul său a fost împărţit între Ludovic Germanicul şi Carol cel Pleşuv. 157 LOTTO LOTI [lotj], Pierre (pseud. lui Julien Viaud) (1850-1923), scriitor francez. Ofiţer de marină. Romane exotice într-un stil simplu, sensibil, remarcabile prin descrierea peisajului („Pescar de Islanda", „Doamna Crizantema'1, „Ra-muntcho"). Lucrări autobiografice („Romanul unui copil"). Volume de călătorii („India fără englezi", „Spre Ispahan"). LOTIFQRM, -Ă (< fr., ffi; fe} lat. lotus „lotus" + forma „formă") adj. Care are forma unui boboc de lotus. Ornamentele I. sunt frecvente în arta decorativă egipteană (ex. capitel I.). LOTKA, Alfred James (1880-1949), demograf şi statistician american de origine austriacă. Unul dintre fondatorii demografiei matematice. Studii asupra evoluţiei populaţiei, în care a introdus noţiunea de populaţie stabilă şi staţionară („Teoria analitică a asocierilor biologice"). LOTMAN, luri Mihailovici (1922-1993), critic literar şi semiolog rus. Prof. univ. la Tartu (Estonia). A studiat cultura şi literatura rusă din sec. 18- 19. întemeietor al „Şcolii de la Tartu"; importante contribuţii la abordarea structurală şi semiotică a literaturii şi artei („Lecţii de poetică structurală", „Structura textului poetic", „Cercetări semiotice", „Textul şi contratextuP'). LOTO (< fr., it.) s. n. 1. Joc de societate la care participanţii trebuie să completeze nişte cartonaşe, imprimate cu diverse numere, cu jetoane corespunzătoare, scoase la întâmplare dintr-un săculeţ; p. ext piesele folosite la acest joc. 2. Loterie. LOTRIT (< n. pr. Lotru) s. n. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu, aluminiu şi fier, cristalizat în sistemul monoclinic, de culoare verde; pumpel-leyit. A fost descoperit, în 1900, de Gh. Munteanu-Murgoci pe valea Lotrului. LOTRU (cf. srb. lotra) s. m. (înv. şi pop.) Persoană care se ţine de hoţii şi tâlhării. LOTRU 1. Râu, afl. dr. al Oltului în aval de Brezoi; 80 km. Izvorăşte din L. Gâlcescu (Masivul Parâng) şi drenează în cursul inferior depr. Ţara Loviştei. Pe cursul superior, la 1 300 m alt., s-a creat Iacul de acumulare Vidra, iar în aval de acesta hidrocentrala Ciunget, cu o putere instalată de 519,3 MW, cea mai mare hidrocentrală de pe râurile interioare ale ţării. în arealul com. Malaia a fost construit lacul de acumulare Malaia-Brădişor şi, respectiv, hidrocentrala Brădişor (115 MW). 2. Munţii Lotrului, masiv muntos în partea centrală a Carpaţilor Meridionali, situat între aliniamentul văilor Sebeş-Sadu (la N) şi Latoriţa-Lotru (la S), râul Olt (la E) şi M-ţii Parâng-Şureanu (la V), alcătuit din şisturi cristaline cu intruziuni granitoide, gnaisice, gnaisuri oculare şi amfibolite. Alt. max.: 2 242 m (vf. Şte-fleşti). Păstrează urme ale glaciaţiei cuaternare (văi şi circuri glaciare) şi prezintă chei săpate de râuri (Cheile Latoriţei). Acoperit cu păduri de molid în amestec cu fag şi cu întinse păşuni alpine pe creste, la peste 1 800 m alt. în zona de izvor al râului Latoriţa se află rezervaţia forestieră Latoriţa (690 ha) alcătuită din arbori seculari de larice şi zâmbru. Expl. de grafit. 3. Pas de înălţime în partea de V a M-ţilor Parâng, la 1 800 m alt., care asigură legătura între depresiunile Petroşani şi Loviştea. LOTTI, Antonio (c. 1666-1740), compozitor italian. Unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai şcolii veneţiene. Muzică religioasă (mise, motete, cantate, oratorii), într-un stil sever, remarcabilă prin bogăţia polifoniei. Organist, a creat o reputată şcoală de cânt şi compoziţie. LOTTO, Lorenzo (c. 1480-1556), pictor renascentist italian. Reprezentant al şcolii veneţiene. Patetice compoziţii de altar, portrete şi peisaje luminoase, echilibrate, delicate („Buna-Vestire", „Logodna Sf. Ecaterina", „Crucificarea", „Portretul Laurei di Pola“, „Bărbat tânăr Munţii Lotrului Valea superioară a Lotrului LOTUS 158 Lorenzo Lotto: „Bunâ-Vestire“ Louangphrabang. Pagoda aurită cu beretă"). Prin dramatismul şi neliniştea care o caracterizează, opera sa anunţă barocul. Reprezentat fn Muzeul Naţional de Artă al României („Sfântul leronim în deşert"). LOTUS (< fr., lat.) s. m. Nume dat mai multor plante acvatice din familia nimfeaceelor, cu flori albastre, mari, plăcut mirositoare (Nymphaea coerulea din apele Nilului), trandafirii (Nelumbo nucifera) sau albe (Nymphaea lotus, monument al naturii). LOTZE [lotse], Rudolph Hermann (1817-1881), filozof şi fiziolog german. Prof. univ. la Leipzig, Gottingen şi Berlin. Unul dintre fondatorii psihofizio-logiei („Psihologia medicală sau fiziologia sufletului"). Influenţat de Leibniz şi de idealiştii germani, a iniţiat o reacţie împotriva naturalismului, construind o metafizică inductivă şi căutând să separe riguros domeniul logic de cel psihologic cu ajutorul conceptului de „valabilitate" („Logica" şi „Metafizica"). LOŢIUNE (< fr., lat.) s. f. Preparat cosmetic sau farmaceutic lichid folosit pentru îngrijirea pielii sau a părului. LOUANGPHRABANG (LUANG PRABANG), oraş în NV Laosului, situat la poalele de NV ale colinelor Xiang-khoang, la 348 m alt., pe stg. fl. Mekong, la 210 km NNV de Vientiane; 68,4 mii loc. (1995). Aeroport. Centru comercial. Ind. textilă şi alim. Bibliotecă în care se păstrează manuscrise vechi în limbile tai şi pali. Pagode (Pagoda aurită) şi temple budiste (Wat Chieng Thong, sec. 16). Palatul regal (1904). întemeiat în 1350. Reşedinţă regală (1946-1975). LOUBET [lubej, £mile (1838-1929), om politic francez. Republican moderat. Prim-min. (febr.-nov. 1892) şi preşedinte al Republicii (1899-1906). L-a graţiat în 1899 pe A. Dreyfus. Rol important în închegarea Triplei înţelegeri (Antanta). LOUIS v. Ludovic. LOUIS [tu-.is], Joa (1914-1981), boxer american. Figură remarcabilă a pugilatului mondial, de o măiestrie inegalabilă în ring. Câştigător a 68 de meciuri, dintre care 54 prin knock-out. A cucerit titlul mondial la categoria grea în 1937; a apărat acest titlu timp de 12 ani (în 25 de meciuri) şi s-a retras, în 1949, neînvins. LOUIS, Spiridon (1872-1940), atlet grec. Primul campion olimpic la maraton al Jocurilor Olimpice moderne Joe Louis (Atena, 1896); cursa s-a desfăşurat între vestita localitate Marathon şi Stadionul olimpic din Atena. în urma acestui succes, L. a fost declarat erou naţional. LOUISIADE [lui:zi:ad], arhipelag în componenţa statului Papua-Noua Guinee, situat în NE Mării Coralilor, la 200 km SE de ins. Noua Guinee, format din c. 80 de insule coraligene şi trei insule vulcanice (Tagula 800 km2, Misima 250 km2, Rossel 337 km2); c. 2,2 mii km2 (supr. uscatului). Extins în cadrul unei supr. acvatice de c. 26 mii km2. Climă subecuatorială umedă. Cocotieri. Pescuit. Zăcăminte de aur (în ins. Tagula). Descoperit, în 1606, de Luis Vâez Torres şi explorat, în 1768, de Louis-Antoine de Bougain-ville, care i-a atribuit numele L în onoarea regelui Ludovic (Louis) XV. LOUISIANA [luiziaene], stat în S S.U.A., la G. Mexic; 123,6 mii km2; 4,4 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Baton Rouge. Oraşe pr.: New Orleans, Monroe, Shreveport. Expl. de petrol, de gaze naturale, de gips şi sare gemă. Produse chimice, utilaj de transport, prelucr. lemnului. Bumbac, soia, trestie de zahăr, viticultură şi pomicultură. Creşterea animalelor. în 1682, francezul La Salle a explorat regiunea, declarând-o posesiune a Franţei. S.U.A. a cumpărat acest teritoriu de la Franţa în 1803. LOUISVJLLE [lu:isvil], oraş în E S.U.A. (Kentucky), port pe Ohio; 260,7 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Aeroport. Important centru comercial. Ind. metalurgică, constr. aeronautice, de automobile şi maşini electrice, a aluminiului, chimică (cauciuc sintetic, mase plastice), de prelucr. a lemnului (mobilă), alim. Universitate (1798), muzeu de istorie, orchestră filarmonică. Fundat în 1779 şi numit astfel în cinstea regelui francez Ludovic (Louis) XVI. LOURDES [lurd], oraş în SV Franţei (Hautes-Pyreneea), situat pe cursul superior al râului Gave de Pau, la poalele de N ale M-ţilor Pirinei; c. 16,6 mii loc. (1990). Unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din lume (c. 5 mii. pelerini anual). Aici, la 11 febr. 1858, o fetiţă de 14 ani, Bernadette Soubirous, a avut, lângă grota Massa-bielle, revelaţia apariţiei Sfintei Fecioare Maria (repetată de 18 ori). Credincioşii sunt atraşi de proprietăţile miraculoase ale apei care izvorăşte de aici. Din 1862, L. a fost recunoscut, oficial, de Papalitate ca loc de pelerinaj. 159 LOVINESCU Louvain. Primăria LOURENQO MARQUES v. Maputo. LOUVAIN [luvş] (LEUVEN [loven]), oraş în partea central-nordică a Belgiei, pe râul Dyle (Dijle), la 24 km ENE de Bruxelles; 87,2 mii loc. (1995). Ind. constr. de maşini şi prelucr. metalelor, electrotehnică, electronică, chimică, textilă, pielăriei şi a încălţămintei, de prelucr. a lemnului şi alim. Universitate (1425). Parc (sec. 16-18). Monumente: bisericile Notre-Dame aux Dominicains (1230), Saint Jacob (1350), Saint Peter (1425-1530), în stil gotic, Saint Michel (1650-1651). Primărie (1448-1463). Fundat în sec. 9. LOUVET DE COUVRAY [luve da kuvre], Jean-Baptiste (1760-1797), scriitor şi om politic francez. Pamfletar. Autor al unui roman licenţios celebru .Amorurile cavalerului de Faublas". Deputat în Convenţie, orator strălucit al girondinilor, adversar al lui Robes-pierre. Memorii. LOUVIER [luvie], Alain (n. 1945), compozitor francez. Preocupat de înnoirea tehnicii pianistice şi a clavecinului, conferă instrumentistului un rol de mim-actor, interesat de microintervale. Creaţie camerală. LOUVOIS [luvua], Frangois Michel Le Tellier, marchiz de (1641-1691), om de stat francez. Ministru de Război (din 1677) al regelui Franţei Ludovic XIV. A reorganizat armata franceză (măsuri de întărire a disciplinei şi de îmbunătăţire a sistemului de recrutare), distingându-se în campania împotriva hughenoţilor (1688). Prin comportamentul său despotic, şi-a creat numeroşi adversari la Curte. Dizgraţiat în 1689. LOUVRE v. Luvru. LOUW, Nicolas Petrus van Wyk (1906-1970), scriitor şi critic literar sud-african de limbă afrikaans. Lirică de confesiune erotică („Solilocviu", „Semicercul") şi pe motive livreşti (poemul epic „Raka“). Drame alegorice („Dreptul cel mai temeinic", „Germanicus"). LOUYS [lui.], Pierre (1870-1925), scriitor francez. Operă influenţată de simbolism şi parnasianism.. Versuri („Astarte"), poeme în proză („Cântecele lui Bilitis") şi romane („Afrodita"), evocând moravuri ale Greciei antice. Romane psihologice („Femeia şi paiaţa") şi fanteziste („Aventurile regelui Pausol"). LOVECRAFT [levkraft], Howard Phillips (1890-1937), scriitor american. Autor de poezii fantastice, cu o atmosferă onirică („Străinul", „Munţii halu-cinanţi", „Rechemarea lui Cthulhu"). A promovat în romanele sale genul horror („Dagon", „Mormântul"). LOVEJOY [lavdjoi], Arthur Oncken (1873-1972), filozof american de origine germană. Prof. la Univ. Johns Hopkins. Apărător al dualismului epistemic („Revolta contra dualismului"). Este primul dintre iniţiatorii cercetării istoriografice a ideilor („Marele lanţ al fiinţei", „Eseuri asupra istoriei ideilor"). A fondat şi a condus „Jurnalul de istorie a ideilor". LOVELL [lavl], Sir Bernard Alfred Charles (n. 1913), astrofizician britanic. A folosit tehnici radar pentru studierea roiurilor de meteori. Conducătorul lucrărilor de realizare a radioteiescopului parabolic de la Jodrell Bank din Sir Bernard Lovell Eugen Lovinescu Cheshire, al cărui director a fost peste 30 de ani (1951). Lucrări: „Explorarea Universului", „Radioastronomia", „Ceea ce ştim astăzi despre Univers". LOVETT [levat], William (1800-1877), om politic britanic. Unul dintre fondatorii (1836) Asociaţiei muncitorilor din Londra; autor al Cartei Poporului (1838). întemniţat pentru ideile sale cartiste (1839-1840). Lucrări: „Cartis-mul, o nouă organizaţie a poporului", în colab. LOVI. (< sl.) vb. IV 1. Tranz., intranz. şi refl. A (se) atinge puternic; a (se) izbi. ♦ Tranz. Fig. A aduce pagube sau prejudicii. ♦ Refl. A da peste o piedică; fig. a întâmpina dificultăţi. 2. Tranz. şi intranz. A bate (1). 3. Tranz. A nimeri drept în ţintă (cu o săgeată, cu un proiectil etc.). 4. (Despre stări fiziologice, despre boli etc.) A cuprinde brusc pe cineva. 5. Refl. (Pop.) A se potrivi. LOVINESCU 1. Eugen L. (1881- 1943, n. Fălticeni), critic, istoric, literar şi prozator român. Fondator şi mentor al revistei şi cenaclului „Sburătorul" (1919), unde s-au afirmat Camil Pe-trescu, Hortensia Papadat-Bengescu, A. Holban, Vladimir Streinu, Ion Barbu, T. Vianu ş.a. Format la şcoala maio-resciană şi a impresionismului critic francez (E. Faguet, J. Lemaître), a combătut sămănătorismul şi excesele poporaniste, sprijinind afirmarea poeziei moderniste şi a romanului citadin şi de analiză („Critice", „Istoria literaturii române contemporane"). Pornind de la G. Tarde, a analizat evoluţia societăţii române în sec. 19 din perspectiva încercărilor de a se sincroniza cu Occidentul („Istoria civilizaţiei române moderne"). Monografii, sinteze despre scriitori paşoptişti („Gr. Alexandrescu", „C. Negruzzi", „Gh. Asachi") şi un impunător ciclu junimist („T. Maiorescu", „T. Maiorescu şi posteritatea lui critică", LOVIRE 160 Horia Lovinescu „T. Maiorescu şi contemporanii lui“), antologii. Proză scurtă („Nuvele"), un ciclu epic eminescian (romanele „Mite“ şi „Bălăuca"), roman de analiză (ciclul „Bizu"), teatru (drama „De peste prag"). Memorialistică şi portretistică („Memorii" l-lll, „Aqua forte", „Sburltorul [Agende literare]") de un interes excepţional, cu intuiţia justă a dominantei psihologice, frapant formulată, în pofida tendinţei caricaturale. Traduceri din Homer („Odiseea"), Vergiliu („Eneida"), Horaţiu („Ode", „Epode"), Tacit („Anale") ş.a. Manuale de latină. M. titular post-mortem al Acad. (1991). 2. Horia L. (1917-1983, n. Fălticeni), dramaturg român. Nepotul lui L. (1). Piese axate pe conflicte sociale şi psihologice, tratând procesul destrămării familiei burgheze, problema puterii, drama creaţiei, raportul individ-societate („Citadela sfărâmată", „Surorile Boga“, „Moartea unui artist", „Petru Rareş", „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă"). 3. Monica L. (n. 1923, Bucureşti), critic literar şi eseist român. Fiica lui L. (1) şi soţia lui Virgil Ierunca. Stabilită la Paris (1947). Prin colaborarea sa permanentă la Radio Europa Liberă (emisiunile săptămânale „Teze şi antiteze la Paris" şi .Actualitatea românească") a contribuit substanţial la informarea ascultătorilor din ţară şi la evaluarea corectă a literaturii române. Mai multe volume de cronici literare şi articole polemice („Unde scurte"). 4. Vasile L. (1905-1984, n. Fălticeni), eseist român. Nepot al lui L. (1). Lucrări de hermeneutică a gândirii simbolice şi analogice, perspectivă din care sunt abordate miturile, basmele etc. („Dacia hiperboreeană", „Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade româneşti", „Mitul sfâşiat", „Jurnal alchimic") şi operele unor scriitori ca I. Creangă şi Ma-teiu I. Caragiale („Creangă şi Creanga de aur", „Al patrulea hagialîc"), înţeleşi ca mari iniţiaţi. LOVI.RE (< lovi) s. f. 1. Acţiunea de a (se) lovi. 2. (DR.) Infracţiune care constă în atingerea corporală a unei persoane prin acte de violenţă fizică. LOVIŞTEA (ŢARA LOVIŞTEI), depresiune intracarpatică de origine tecto-no-erozivă, situată între M-ţii Făgăraşului, Lotrului, Căpăţânii şi Cozia, împărţită de Olt în două subunităţi: Brezoi (drenată de Lotru) la V şi Titeşti la E. Supr.: c. 135 km2. Relief de muncele, dominate de o ramă muntoasă de peste 1 000 m. Expl. forestiere, creşterea animalelor şi pomicultură. Cunoscută şi sub denumirea de Brezoi-Titeşti. Aici a existat, în sec. 10-13, o formaţiune statală românească. LOVITURĂ (< lovi) s. f. 1. Mişcare rapidă şi violentă, izbitură prin care un corp vine în contact cu altul; zgomot (puternic) cauzat de o asemenea izbitură. <0* L. de graţie (care răpune definitiv, aducând sfârşitul). ♦ Fig. Durere sufletească; supărare, necaz. 2. Bătaie. 3. Descărcare a unei arme de foc şi efectul produs de aceasta; (MILIT.; concr.) ansamblul format din proiectilul de artilerie, focos şi încărcătura de az-vârlire. 4. (MILIT.) Acţiune puternică de luptă executată prin foc şi izbire asupra inamicului în scopul zdrobirii lui şi al capturării tehnicii sale de luptă. 5. Atac îndrăzneţ venit prin surprindere. Expr. A da lovitura = a obţine un succes important (şi neaşteptat) într-o acţiune. 6. L de stat = acţiune rapidă care urmăreşte răsturnarea regimului politic existent şi preluarea, prin forţă, a puterii politice de stat de către persoane sau grupuri de persoane. 7. L. de berbec = creştere a presiunii unui lichid dintr-o conductă forţată, produsă prin închiderea bruscă a unei vane, a unei supape etc. 8. (SPORT; la unele jocuri) L de pedeapsă = sancţionare de către arbitru a unei greşeli de joc, comisă de un jucător, prin acordarea unei lovituri, de la locul greşelii, echipei adverse. L. de picior căzută = dropgol. LOVRIN, com. în jud. Timiş, în Câmpia Timişului; 8 943 loc. (2000). Staţie de c.f. Zăcăminte de petrol şi gaze naturale. Constr. de motoare electrice. Centru viticol (satul Tomnatic). Fn satul L., menţionat documentar în 1466, se află un conac baroc (1792-1820). LOWE [leu], Sir Hudson (1769-1844), general britanic. Guvernator al Insulei Sf. Elena, a fost un paznic sever pentru Napoleon în timpul captivi- tăţii sale. Suspectat de contemporani că ar fi contribuit la moartea împăratului, prin otrăvire lentă. LOWELL [loual], oraş în NE S.U.A. (Massachusetts), situat pe râul Merry-mack, la 37 km NV de Boston; 101 mii loc. (1996). Ind. electrotehnică, chimică, textilă (ţesături din lână şi bumbac), încălţămintei, alim. Fundat în 1653. LOWELL [loual], Amy (1874-1925), poetă americană. Exponentă a imagis-mului („Bărbaţi, femei şi spectre", „Tăiş de spadă şi jumătate de mac"). LOWELL [loual], James Russell (1819-1891), poet, editor şi critic literar american. Unionist şi aboliţionist, s-a făcut cunoscut prin „Documentele lui Biglow", lucrare satirică, scrisă în dialect yankeu rustic. Critic literar influent, s-a remarcat prin satira în versuri „O fabulă pentru critici". A promovat valorile autentice în publicaţiile sale: „The Pioneer", „North American Review", „The Atlantic Monthly". LOWELL [loual], Percival (1855-1916), astronom american. A studiat modificările periodice ale aspectului planetei Marte, legate de anotimpuri. Pe baza calculelor sale, efectuate în 1915, C.W. Tombaugh a descoperit în 1930 planeta Pluton. în 1893, a fondat Observatorul astronomic din Flagstaff (Arizona). LOWELL [loual], Robert Traill Spence, Jr. (1917-1977), poet american. Convertit la catolicism, a scris o poezie animată de un profund sentiment religios, abordând teme ca pacifismul, drepturile civice sau istoria culturii („Castelul lordului Weary", „Delfinul", „Carnet de note: 1967/68"). LOWER [louar], peninsulă în NNE S.U.A., situată între lacurile Michigan (la V) şi Huron (la E), pe terit. căreia se află statul Michigan. Oraşe pr.: Detroit, Lansing, Grand Rapids, Kalamazoo. LOWIE [laui], Robert Harry (pe numele adevărat Robert Heinrich) (1883-1957), antropolog american de origine austriacă. Stabilit în S.U.A. (1898). Prof. univ. la Berkeley. A cercetat viaţa indienilor din America de Nord („Societate primitivă", „Religie primitivă"). LOWRY [louri], Malcolm (pe numele adevărat Clarence Malcolm) (1909-1957), scriitor englez. Romanul autobiografic „La poalele vulcanului", expresie a solitudinii şi a disperării, prezintă viaţa sa tragică (ecranizat în 161 LUANDA 1984). Nuvele („O, Doamne, ascultă vocea noastră*1). LOXODROMĂ (după fr. !oxodromie\ {s} gr. loxos „oblic** + dromos „aler-gare“) s. f. Curbă de pe globul terestru care întâlneşte toate meridianele sub acelaşi unghi. Se foloseşte în navigaţie şi aeronavigaţie. LOY [loi], Myrna (pe numele adevărat Caterina Myrna Williams) (1905-1993), actriţă americană de film. Numeroase creaţii, mai ales în comedii („Umbra misterioasă**, „Nuntă cu repetiţie11, „Nebunii de aprilie11). Premiul Oscar: 1990 (onorific). LOYANG v. Luoyang. LOYAUTS [luaiote] sau LOYALTY [loislti] (insulele Loialităţii), arhipelag coraligen format din trei insule mari (Lifou, Mare şi Ouvea) şi numeroase insuliţe extinse pe c. 100 km lungime, situat în SV Oc. Pacific, la E de ins. Noua Caledonie; 2,1 mii km2. Palmieri de cocos. Copra. Dependent de posesiunea franceză Noua Caledonie. Descoperit, în 1792, de navigatorul francez Antoine Raymond Joseph d’Entre-casteaux. LOYOLA, Ignaţiu d© - v. ignaţiu d® Loyola. LOZ (< germ.) s. n. Bilet de loterie. LOZEAU [lozo], Albert (1878-1924), poet canadian de limbă franceză. Versuri intimiste pe tema prieteniei sau evocând frumuseţea muzicii şi a naturii („Suflet însingurat11, „Oglinda zilelor11). LOZINCĂ (< germ.) s. f. Frază care exprimă lapidar o idee călăuzitoare de actualitate sau o chemare pentru îndeplinirea imediată a unui scop. ♦ Pla-cardă pe care se află o inscripţie cu un astfel de conţinut. LOZNA, com. în jud. Sălaj, situată în NNV Dealurilor Gârboului, pe stg. râului Someş; 1 124 loc. (2000). Ves- Loxodromă I tigii din Epoca bronzului (arme, unelte etc.). în satul L., menţionat documentar în 1338, se află biserica de lemn Sf. Dumitru (1813). LOZOVAN, Eugen (1929-1997, n. Bucureşti), istoric, filolog şi lingvist român. Stabilit în Franţa (1950), apoi în Danemarca (1957). Prof. univ. la Copenhaga. Studii publicate în prestigioase reviste de specialitate din Europa occidentală şi America Latină despre călătorii nordici în Ţările Române, despre Cantemir, Eminescu, Hasdeu ş.a. Colaborări la sintezele lui Franz Altheim „Istoria hunilor11 şi „Arabii în istoria lumii11. Lr, simbol chimic pentru lawrenciu. LSD, abreviere pentru acidul lisergic. Lu, simbol chimic pentru luteţiu. LUA (în mitologia romană), zeiţa ispăşirii pedepselor. Era socotită de romani o zeiţă nefastă şi, pentru a o împăca, i se aducea ofrande din prăzile şi trofeele de război, crezând că astfel se ispăşesc crimele comise. LUA (lat. levare) vb. I tranz. î. 1. A prinde un obiect (în mână) pentru a-l ţine, a-l pune în alt loc sau a se servi de ei. Expr. A lua puşca la ochi = a se pregăti să tragă cu arma; a ochi. A nu şti de unde să iei pe cineva = a nu-ţi aminti de unde cunoşti pe cineva. ♦ A apuca, a ţine pe cineva sau ceva (de...), a cuprinde cu braţul (pe după...); p. ext. a înhăţa, a înşfăca. 2. A pune, a îmbrăca. 3. A scoate o porţiune, o cantitate din ceva. ♦ Spec. A mânca, i. bea din ceva; a înghiţi o doctorie. 4. (Despre recipiente) A cuprinde. II. 1. A înlătura, a îndepărta. + Refl. (Despre vopsele) A se dezlipi, a se desprinde; a se şterge. 2. A lipsi, a deposeda pe cineva de ceva; a retrage un drept, o favoare. ^ Expr. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a impresiona foarte tare, a zăpăci, a ului pe cineva (prin strălucire). A (-şi) lua viaţa (sau zilele) = a (se) omorî. III. 1. A-şi însuşi un lucru; a-şi asuma o sarcină, o răspundere. + A căpăta, a primi; a obţine; a încasa o sumă de bani. 2. A cumpăra. 3. A cuceri, a cuprinde (un oraş, o ţară). 4. A angaja; a folosi pe cineva pentru un timp determinat contra plată. 5. Tranz. şi refl. A se căsători cu cineva. 6. A contracta o boală contagioasă. 7. Loc. A lua parte-a participa. A lua loc = a se aşeza. A lua fiinţă = a se înfiinţa, a se constitui. A lua foc = a se aprinde. IV. A duce cu sine. ♦ A alege pe cineva ca însoţitor la drum. <0- Expr. (Refl.) A se lua după cineva (sau ceva) = a se orienta după cineva sau ceva; fig. a imita pe cineva. A se lua cu cineva = a se întovărăşi, a se asocia cu cineva (la drum). V. A trata pe cineva, a proceda cu cineva sau cu ceva într-un anumit fel. <0- Expr. A lua pe cineva cu binele (sau cu binişorul, cu frumosul, cu mcetişorul etc.) = a proceda cu tact, cu blândeţe, cu menajamente. + A judeca, a considera, a aprecia. ^ Expr. A o lua de bună = a primi, a accepta un lucru ca atare, aşa cum se spune, cum apare. A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a confunda cu altcineva, sau cu altceva. VI. A începe, a se apuca să... ^ Expr. (Refl.) A se lua de gânduri = a începe să fie îngrijorat, a se nelinişti. > A cuprinde, a copleşi. L-a luat groaza. VII. (Construit cu pronumele „o“ cu valoare neutră) A pleca, a porni. & Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede, a fugi. 4 A se îndrepta într-o anumită direcţie; a coti spre... LUACES, Joaqufn Lorenzo (1826- 1867), scriitor cubanez. Lirică anticipând parnasianismul şi exaltând libertatea („Poezii11). Drame romantice („Cerşetorul roşu11). LUALABA, denumirea cursului superior al fi. Congo (fost Zair), de la izvor până la Kisangani; 1 800 km. Izv. din Pod. Shaba, de la 1 580 m alt., curge pe terit. R.D. Congo pe direcţie S-N, străbătând mai întâi Pod. Manika, unde formează mai multe cascade şi cataracte, iar apoi traversează zona pădurilor ecuatoriale. în cursul superior a fost construit lacul de acumulare Del-X commune. Navigabil pe c. 1 000 km. Afl. pr.: Lubudi, Lufira, Lovoi, Luvua, Lukuga, Luama, Elila, Ulundi. LUANDA (SĂO PAULO DE LOAN- DA), capitala R.P. Angola, situată în NV ţării, pe ţărmul G. Bengo (Oc. Atlantic); 2,1 mii. loc. (1995). Aeroport. Pr. port al ţării. Centru comercial. Rafinărie de petrol. Ind. de prelucr. a aluminiului, textilă, a cimentului, chimică, a pielăriei şi alim. (zahăr, bere, ulei). Luanda. Vedere generală LUANG PRABANG 162 LGbeck. Poarta Holstentor şi Marienkirche (stânga) Lublin. Castelul Export de cafea, bumbac, diamante, min. de fier. Universitate (1962). Muzeu de geologie şi etnografie. Fundat (1576) de portughezi sub numele de Săo Paolo de Loanda. Centru ad-tiv al posesiunii portugheze (din 1627), iar din 1975 capitala R.P. Angola. LUANG PRABANG v. Louangphrabang. LUANGWA (LOANGWA sau RIO ARUÂNGUA), râu în partea de E a Zambiei, afl. stg. al fl. Zambezi la Feira; 805 km. Izv. din M-ţii Muchinga, curge pe direcţie NE-SV, străbate, în cursul mijlociu, Parcul Naţional Luang-wa (15,5 mii km2; antilope, zebre, girafe, crocodili etc.) şi formează, pe c. 120 km, în cursul inferior, graniţa dintre Zambia şi Mozambic. LUANSHYA [luan/ia], oraş în Zambia, la graniţa cu R.D. Congo; 184 mii loc. (1980). Expl. şi prelucr. cuprului. Constr. de maşini, conf. Centrul unei zone de creştere a animalelor. LUAPULA, râu în partea de E a Africii, afl. dr. al lui Lualaba, considerat unul dintre izv. fl. Congo; 560 km. Izv. din L. Bangweulu, curge mai întâi pe direcţie N-S, până la Mukuku şi, după ce face un arc de cerc, îşi schimbă direcţia (la Mwenda) către N, traversând Pod. Luapula (delimitând Zambia de R.D. Congo) şi, după ce se varsă în L. Mweru, îşi continuă traseul către NV, sub numele Luvua, până la confl. cu Lualaba în localit. Ankoro. LUBA subst. v. baluba. LUBBOCK [labak], oraş în S S.U.A. (Texas); 186,2 mii loc. (1990). Nod feroviar. Ind. alim. (uleiuri vegetale şi abatoare) şi de egrenare a bumbacului. Expl. petrolului. Universitate (1923). Fundat în 1891. LUBBOCK [labak], Sir John, baron Avebury (1834-1913), bancher, natura- list şi etnolog britanic. Prieten şi colaborator al lui Darwin. Studii asupra morfologiei miriapodelor şi lucrări de popularizare („Timpul preistoric", „Despre simţurile, instinctele şi inteligenţa animalelor"). LGBECK, oraş în partea de N a Germaniei (Schleswig-Holstein), port la estuarul fl. Trave, în aval de confl. canalului Elba-Liibeck cu fl. Trave, la 56 km NE de Hamburg; 216,9 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Şantiere navale. Ind. metalurgică, chimică (cauciuc sintetic), electrotehnică, constr. de automobile, de tractoare şi avioane, de prelucr. a lemnului, textilă, a celulozei şi hârtiei, alim. (conserve de peşte). Export de cărbune, sare, oţel, produse chimice. Monumente: catedrală romanică (1173, reconstruită în stil gotic în sec. 13-14, cu unele transformări în sec. 16); Marienkirche (sec. 13-14), ridicată din cărămidă, în stil gotic, renovată în 1880; Katharinenkirche (1250-1350); Petrikirche (1305-1330); Jakobi-kirche (1334); mănăstirea Sankt Annen (1502-1515); spitalul Der Heilige Geist (sec. 13); Primăria (1298-1308), Poarta Holstentor (1477-1478). Oraşul vechi a fost declarat patrimoniu cultural mondial. întemeiat în 1143 de Adolf II, conte de Holstein, devine oraş imperial liber în 1226. Negustorii d;n L. au avut un rol important în organizarea Hansei. Centru principal al comerţului hanseatic, L. a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în sec. 14-15, pentru ca apoi să decadă. Aici s-a semnat, în 1629, pacea care punea capăt „perioadei daneze" (1625-1629) a Războiului de 30 de ani şi care sancţiona înfrângerea regelui danez Cristian IV. în 1815, L. intră ca oraş liber în Confederaţia Germană, în 1866 în Confederaţia Statelor Germane de Nord, iar în 1871 în Imperiul German; L. şi-a menţinut statutul de oraş liber până în 1937. LUBENITA (< bg.) s. f. Pepene verde; (reg.) harbuz. LUBIS, Mochtar (n. 1921), scriitor şi ziarist indonezian. Reportaje şi eseuri de critică a regimului Sukarno şi Su-harto, pentru care a fost condamnat la închisoare. Romane („Drum fără întoarcere", „Crepuscul la Jakarta") şi nuvele („Femei", „Recidivista"). LUBITSCH [Iubiţii, Emst (1892-1947), regizor american de origine germană. Stabilit în S.U.A. (1923). Maestru al filmului muzical şi al comediei „de salon" („Parada dragostei", „Văduva veselă", „A opta nevastă a lui Barbă Albastră", „Ninotchka", „A fi sau a nu fi“). Premiul Oscar: 1947 (pentru contribuţia sa la arta filmului). L0BKE, Hainrich (1894-1972), om politic creşti n-democrat german. închis de nazişti (1933-1935). Preşedinte al R.F.G. (1959-1969). A promovat o politică economică şi socială vizând creşterea constantă a standardului de viaţă german. LUBLIN, oraş în E Poloniei, la 153 km SE de Varşovia; 353,3 mii loc. (1996) Nod de comunicaţii. Constr. de autocamioane, maşini agricole şi apa-rataj electrotehnic; ind. textilă, mat. de constr., prelucr. lemnului, a pielăriei şi încălţămintei, alim. (zahăr, carne, băuturi, tutun). Universitate (1918). Muzeu de arheologie şi etnografie. Monumente: catedrală (1317, cu unele refaceri din sec. 16); castel (sec. 14, refăcut în stil neogotic în 1824-1826 şi renovat în 1954); Biserica dominicană, în stil gotic (1342-1574); Biserica Maicii Domnului Triumfătoare (1412); Biserica iezuită (1586-1596); Biserica Carmelitelor (sec. 17); Primăria (1389). Fundat în sec. 9, a primit statut de oraş în 1317. Anexat de Austria (1795) şi de Rusia (1815). — Uniunea de la L., act prin care s-a stabilit în 1569 163 LUCACIU unirea Poloniei şi Lituaniei într-un singur stat, cunoscut sub numele de Rzeczpospoliîa (1569-1795). LUBRIC, -A (< fr., lat.) adj. Excesiv de senzual; libidinos. ♦ Excitant, lasciv. LUBRICARE (după it. lubricare; cf. lat. lubricus „care alunecă") s. f. Operaţie de introducere a unui lichid într-un sistem tehnic (sondă, conductă etc.) aflat sub presiune. LUBRICATOR (< germ., fr.) s. n. Dispozitiv de forma unui tub montat deasupra instalaţiei de siguranţă de la capul sondei, care serveşte la efectuarea operaţiei de lubricare. LUBRICITATE (< fr., lat.) s. f. Senzualism exagerat; lascivitate. LUBRIFIA (< fr.; {s} lat. lubricus „alunecos") vb. I tranz. (TEHN.) A unge. LUBRIFIANT (< fr.; cf. lat. lubricus „alunecos") s. m. Material care se poate întinde între suprafeţele de contact a două corpuri aflate în mişcare relativă pentru a forma o peliculă subţire care să înlocuiască frecarea uscată cu o frecare fluidă, reducând uzura, încălzirea etc. Se folosesc /. solizi (grafitul, sulful etc.), I. semifluizi (seul, vaselina etc.) şi /. fluizi (uleiul, apa, aerul etc.). LUBRIFICATOR (< fr.) s. n. Dispozitiv de ungere a coroanei şinelor de cale ferată pentru a micşora uzura şi rezistenţa la înscrierea în curbe a vehiculelor. LUBUMBASHI [lubumba/jj, oraş în SE R.D. Congo, situat în Pod. Shaba, la 1 230 m alt., în apropiere de graniţa cu Zambia; 851,4 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Aeroportul Luano. Centru comercial şi financiar. Expl. şi metalurgia cuprului; prelucr. lemnului şi tutunului; produse textile, chimice şi alim. Universitate (1955). Catedrală romano-catolică. Fundat în 1910 de belgieni ca centru de expl. a cuprului. Până în 1966 s-a numit Elisabethville. LUCA (?-c. 70), apostol creştin, probabil de origine greacă. A practicat medicina. Autorul celei de-a treia evanghelii sinoptice „Faptele apostolilor". A trăit în Antiohia. A făcut parte dintre cei 70 de ucenici aleşi de lisus. El şi Cleopa au fost cei dintâi care l-au văzut pe acesta înviat. L-a însoţit pe Pavel în călătoriile sale misionare (a doua şi a treia), fiind alături de el şi în perioada încarcerării de la Roma. A murit ca martir în Beoţia. Canonizat. Moaştele sale se găsesc la Constan-tinopol, în Biserica Sfinţii Apostoli. în reproducerile de artă este însoţit de un taur. Prăznuit la 18 oct. LUCA (c. 1550-1629, n. Cipru), mitropolit al Ţării Româneşti (din 1602). Episcop de Buzău (1583-1602). A ctitorit schitul Izvorani (jud. Buzău). Trimis în mai multe misiuni diplomatice de Mihai Viteazul (Alba lulia, 1595; Moscova 1597). LUCA 1. Fănică L. (pseud. lui Ştefan lordache) (1894-1968, n. Bucureşti), lăutar, cântăreţ şi naist român. Creator al şcolii româneşti de nai folcloric (a întemeiat prima catedră de nai la Liceul de muzică din Bucureşti, 1950). Solist al orchestrei „Barbu Lău-taru" (din 1948). Turnee în străinătate cu trupe folclorice. A cântat la Expoziţiile internaţionale de la Paris (1937) şi New York (1939). 2. Damian L. (pe numele adevărat Drăghici Gheorghe) (n. 1936, Bucureşti), naist român. Nepot şi elev al lui L. (1). Stabilit în Belgia (1981), unde a înfiinţat o şcoală de interpretare şi învăţare a naiului. Solist al orchestrei „Barbu Lăutaru" (1959-1974) şi al ansamblului folcloric „Rapsodia Română" (1974-1981). Virtuoz al repertoriului tradiţional lăutăresc al naiului, cu adaptări din repertoriul clasic şi de cafe-concert internaţional. Compoziţii originale („Dublu concert pentru nai", „Trei concerte pentru nai şi orchestră simfonică"). LUCA (din Iclod) (sec. 17), zugrav român. Autor al celebrei icoane „Maica Domnului" (1681) de la Nicula, preluată ca model de iconarii de aici. Originalul se află la Muzeul de artă din Cluj-Na-poca. LUCA, Gherasim (pe numele adevărat Salman Locker) (1913-1994, n. Bucureşti), scriitor român de avangardă din grupul suprarealist. Proză şi versuri în limbile română şi franceză („Fata Morgana", „Le Vampire passif, „Le secret du vide et du plein"). în 1951, a emigrat în Israel şi apoi la Paris, unde a continuat să scrie o poezie a deconstrucţiei limbajului („Heros-li-mite", „Le chant de la cârpe"). LUCA, Ion (1894-1972, n. Roman), dramaturg român. Teatru cu subiect istoric, tratat fie în viziunea mitologizantă („Icarii de pe Argeş", „Amon-Ra"), fie în reconstituiri de factură romantică, atente la culoarea epocii („Rachieriţa", „Cele patru Mării"). LUCA, Vasile (Lâszlâ Lucacs) (1898-1963, n. Cătălina, jud. Covas-na), om politic român de origine maghiară. în 1919, a participat la insurecţia comunistă ungară, condusă de Vasile Lucaciu Bela Kun. Reîntors în ţară, a obţinut cetăţenia română şi s-a alăturat grupărilor comuniste. în anii 1940-1944, emigrant în U.R.S.S. Revenit în ţară (sept. 1944), a deţinut importante funcţii de partid şi de stat (ministru de Finanţe, 1947-1952), fiind unul dintre cei care au contribuit la comunizarea şi sovietizarea României. împreună cu Ana Pauker şi Teohari Georgescu, a fost învinuit de „deviere de dreapta", exclus din partid, arestat (1952) şi condamnat la moarte, pedeapsa fiind comutată în muncă silnică pe viaţă. A murit în închisoare. LUCACI, Constantin (1923-1994, n. Bocşa), sculptor român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Iniţial, a realizat portrete şi compoziţii în stil realist, apoi a creat, într-o viziune decorativă, forme monumentale din metal inoxidabil, preocupat de efectele luminii, în spiritul artei cinetice: „Fântână" (Constanţa), „Monumentul Independenţei" (Drobeta-Turnu Severin). Premiul Herder (1984). LUCACIU, Teodora (1928-1986, n. Vulcan), soprană română. Vocea sa de mare întindere, cu un timbru pătrunzător şi însuşirile scenic-dramatice i-au permis abordarea unui larg repertoriu de operă (Verdi, Puccini, Gounod, Debussy, Poulenc) şi de operetă. LUCACIU, Vasile (1852-1922, n. Apa, jud. Satu Mare), om politic român. Preot greco-catolic (1875-1878) în Sâncraiu pe Grui, jud. Satu Mare şi Şişeşti, lângă Baia Mare (din 1885) şi prof. de religie şi română (1878-1885) la Gimnaziul Superior din Satu Mare. Ctitor al bisericii din Şişeşti, sfinţită la 15 aug. 1891. Unul dintre conducătorii luptei de eliberare naţională a românilor transilvăneni; ca secretar general al Partidului Naţional Român (din 1892), a fost unul dintre iniţiatorii şi redactorii „Memorandului" (condamnat în procesul de la Cluj la cinci ani închisoare). Deputat (1907-1910) în LUCAN 164 Parlamentul de la Budapesta din partea Partidului Naţional Român, şi, din 1919, în primul Parlament al României întregite. A organizat o mare adunare la Alba lulia (1912), care a protestat împotriva înfiinţării Episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdudorog. Preşedinte al Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor (1914-1918). Trimis în misiune de guvernul român în S.U.A., Franţa, Italia, Elveţia pentru a prezenta opiniei publice din ţările respective revendicările românilor transilvăneni. Membru al Consiliului Dirigent (1919). Lucrări: „Instituţiuni filosofice...", 3 voi. LUCAN (Marcus Annaeus Lucanus) (39-65 d.Hr.), poet latin. Nepotul lui Seneca. Poemul său epic neterminat „Pharsalia" evocă într-un stil sentenţios războiul civil dintre Cezar şi Pompei. Iniţial apropiat al lui,KNero, succesele sale literare i-au atras*'resentimentele împăratului, care i-a interzis apariţia în public. Implicat în conspiraţia lui Cal-purnius Piso, a fost silit să se sinucidă. LUCAN, Mihai (n. 1948, Ştefăneşti, jud. Botoşani), medic român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Director (din 2000) a! Institutului de Uroiogie şi Transplant Renal din Cluj-Napoca. Specialist în urologie („Individualizarea tratamentului neoplasmului vezical în funcţie de stadiul evolutiv", „Tratat de tehnici chirurgicale urologice", sub red.), a realizat peste 250 de operaţii de transplant renal. LUCANl (< fr.) s. m. pl. Populaţie din ramura samnită, migrată în S Pen. Italice (antica Lucanie), venind dinspre Apeninii Centrali. Au intrat în contact cu coloniile greceşti de pe terit. Pen. Italice, adoptându-le alfabetul. Amintiţi Chiri! Lucaris documentar din sec. 5 î.Hr. Au susţinut Roma împotriva Tarentului (299 Î.Hr.), apoi au trecut de partea lui Pirus şi Hannibal. Au primit cetăţenia romană în 87 Î.Hr. Renumiţi prin austeritatea moravurilor, dar şi prin ospitalitatea lor. LUCANIA 1. Vârf în M-ţii Saint Elias, în NV Canadei, în apropiere de graniţa cu S.U.A. (Alaska). Alt.: 5 226 m (al doilea ca înălţime din Canada, după vf. Logan). 2. V. Basilicata. LUCARH (< lat. Lucaria) s. f. pi. Sărbătoare a pădurilor sacre, pe care romanii o celebrau la 19 sau la 21 iulie. LUCARIS, Chirii (1572-1638), prelat şi erudit grec. Patriarh de Alexandria (1602-1620) şi de Constantinopol (1620-1638, cu întreruperi). Lucrarea sa de susţinere a calvinismului, „Mărturisire de credinţă", apărută la Geneva, în 1629, a provocat un lung conflict cu clerul ortodox. Denunţat ca trădător, a fost demis, apoi judecat şi condamnat la moarte prin strangulare. LUCARNĂ (< fr.) s. f. Fereastră mică, deschisă pe un versant de acoperiş, în scopul luminării şi aerisirii spaţiului de sub învelitoare. Au început să fie folosite din sec. 12 pe fleşele clopotniţelor şi apar frecvent în perioada Renaşterii franceze şi în arhitectura sec. 19. La unele clădiri constituie un element arhitectonic decorativ. LUCAS, George (n. 1944), regizor şi producător american de film. După două filme care deschid noi drumuri în cinematograful american („THX-1138", „American Graffiti", seria de filme „Indiana Jones") se consacră unor creaţii cu efecte speciale computerizate („Războiul stelelor"). LUCAS, Robert Emerson Jr. (n. 1937), economist american. Prof. univ. la Chicago. Creator de şcoală. A evidenţiat parametrii ce caracterizează sistemul economic. Contribuţii importante privind teoria previziunilor raţionale în economie şi rolul agenţilor economici („Perspective raţionale şi practica econometrică", „Modele ale ciclului de afaceri"). Premiul Nobel pentru economie (1995). LUCAS VAN LEIDEN (pe numele adevărat Lucas Hugenszoon Van Leiden) (1489 sau 1494-1533), pictor şi gravor olandez. Influenţat de DCirer. Operă variată ca gen şi tematică, ce se distinge prin desenul delicat şi coloritul luminos în tratarea unor subiecte religioase din perspectivă manieristă (tripticul „Judecata de Apoi", „Lot şi fiicele", „Ispitele Sfântului Anton"). Unul dintre întemeietorii şcolii olandeze de pictură („Jucătorii de şah", „Jucătorii de cărţi"). LUCCA, oraş în partea de VNV a Italiei (Toscana), pe râul Serchio, la 20 km de ţărmul M. Ligurice; 86,2 mii loc. (1991). Nod feroviar, ind. constr. Lucarnă 165 LUCHIAN de maşini, de prelucr. a lemnului, textilă (iută), a tutunului, hârtiei, ceramicii şi alim. (macaroane, ulei de măsline, vin). Pinotecă naţională. Monumente: ruinele unui amfiteatru roman (sec. 2 d.Hr.), centura zidurilor de fortificaţie (1504-1645), domul San Martino (sec. 6, refăcut în 1090 şi în sec. 13-15), bisericile San Michele in Foro (1143), San Giovanni (sec. 12), San Alessandro (sec. 12), San Cristo-foro (sec. 13), Palazzo (sec. 14), Palazzo Pretorio (1501) şi Villa Guinigi (sec. 15). Fundat de liguri (sec. 6 Î.Hr.), ocupat de etrusci (sec. 5-4), devine colonie romană (180 Î.Hr.). Cucerit de ostrogoţi (552) şi de lon-gobarzi (sec. 6). Capitala Toscanei (sec. 9-10), a trecut (1314) sub controlul Pisei, apoi intră în componenţa Italiei (1860). LUCEAFĂR (< lat.) s. m. 1. (ASTR.) Denumirea populară a planetei Venus. 2, Fig. Epitet dat unui om ilustru cu calităţi deosebite. LUCEAFĂRUL (în mitologia românească), personaj demoniac realizat în folclor prin confuzia între Lucifer şi astrul cu acelaşi nume. în literatura română, tema L. a fost folosită de M. Eminescu în poezia cu acelaşi nume. LUCEAFĂRUL 1. Revistă de literatură şi artă. A apărut bilunar la Budapesta (1 iul. 1902-15 oct. 1906), Sibiu (15 oct. 1906-15 aug. 1914; 1941— 1944 lunar) şi Bucureşti (1 ian. 1919— sept. 1920) sub conducerea lui Al. Ciura, O. Goga, Oct. Tăslăuanu ş.a. A susţinut interesele naţionale ale românilor din Transilvania. Printre colaboratori: I. Agârbiceanu, L. Rebreanu, Gib Mihăescu, G. Galaction, Alice Că-lugăru, Elena Farago, I. Lupaş, V. Pâr-van, G. Bogdan-Duică, N. Tonitza, primit statut de oraş în c. 1178. Bastion al catolicismului, a condus coaliţia cantoanelor catolice în războiul civil din 1847. 2. Canton în partea central-nor-dică a Elveţiei; 1,5 mii km2; 341,8 mii loc. (1997). Centrul ad-tiv: Lucerna. Expl. forestiere. Zonă de agricultură intensivă (cereale şi creşterea animalelor). LUCERNĂ (< germ.) s. t. Plantă fu-rajeră, perenă, din familia leguminoaselor, cu lăstari înalţi până la 120 cm, frunze trifoliate şi flori albastre-violacee (Medicago sativa). Este rezistentă la ger şi secetă, are o mare capacitate de producţie şi o valoare nutritivă ridicată. LUCERNE 1. V. Lacul celor Patru Cantoane. 2. V. Lucerna. LUCESCU, Mircea (n. 1945, Bucureşti), fotbalist şi antrenor român. Component al Clubului Dinamo, a demonstrat în jocul său viteză, disciplină şi seriozitate. A avut 70 de prezenţe în echipa naţională. Ca antrenor, a calificat echipa României la turneul final al C.E. din Franţa (1984). După 1990, a antrenat în Italia (Brescia, Internationale Milano), România (Rapid) şi în Turcia (Galatsaray). LUCHIAN, Nicolae (1821-1893, n. laşi), actor român. A debutat în 1938, desfăşurându-şi activitatea la Teatrul Naţional din laşi. Roluri comice din repertoriul naţional (V. Alecsandri, Alecu Russo, M. Millo ş.a.) şi străin (E. Labiche, M. Michel). A tradus „Avarul" de Moliere şi a adaptat alte piese. LUCHIAN, Ştefan (1868-1916, n. Ştefăneşti, jud. Botoşani), pictor român. Studii la Bucureşti, Munchen şi Paris. întors în ţară, a fost unul dintre organizatorii expoziţiei artiştilor independenţi, manifestare de protest împotriva artei oficiale, şi membru fondator al „Tinerimii artistice". Sinteze cromatice proprii, deschizătoare de drumuri în pictura românească a sec. 20. Operele sale, executate în diverse tehnici (ulei, pastel), cuprind o tematică variată, care merge de la peisajul rustic („Fântâna de la Brebu", „Sălciile la Chiajna") şi citadin („Ghereta din Filantropia") la portret („Un zugrav", „Măriu-ţa“, „Safta florăreasa", „Autoportret"), compoziţie („Lăutul", „La împărţitul porumbului") şi natură statică, în care predominante sunt florile („Anemone", „Garoafe", „Maci"). Străbătută întotdeauna de o puternică emoţie, simplă şi Lucerna (1). Turn rafinată totodată, arta lui L. reprezintă fortificat şi podul un moment de seamă în dezvoltarea Kapell-Brucke picturii româneşti moderne. M. de M. Dragomirescu. 2. Revistă a Uniunii Scriitorilor din România. Apare la Bucureşti (din 15 iul. 1958, iniţial bilunar, apoi săptămânal (între 9 oct. 1965 şi 1989), promovând îndeosebi creaţia scriitorilor tineri. Redactori-şefi: D. Deşliu (1958-1962), E. Barbu (1963-1968), Şt. Bănulescu (1968-1971), V. Teodorescu (1972-1974), N. Dragoş (1974-1979), N.D. Frunte-lată (1980-1989). Au avut rubrici permanente M. Preda, M. Sorescu, N. Manolescu, F. Neagu, M. Unghea-nu, D. Laurenţiu, C. Ivănescu, I. Gheorghe, A.D. Munteanu ş.a. Aici au debutat: I. Naghiu, Al. George, Gabriela Adameşteanu, M. Pelin ş.a. Colaboratori: Gh. Tomozei, C. Baltag, L. Dimov, G. Dumitrescu, D. Pillat, A. Păunescu, Al. Piru, E. Simion ş.a. Serie nouă (din 1990), avându-l ca re-dactor-şef (1990-2000) pe L. Ulici. Colaboratori: D. Laurenţiu, Şt. Aug. Doinaş, B. Nedelcovici, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, R. Vulpescu, M. Dinescu ş.a. LUCERNA (LUCERNE [lusern], LUZERN [lutsern]) 1. Oraş în partea central-nordică a Elveţiei, pe ţărmul de NV al Lacului celor Patru Cantoane, la gura de vărsare a râului Reuss, centru ad-tiv al cantonului cu acelaşi nume; 58,3 mii loc. (1997). Nod de comunicaţii. Ind. metalurgică, constr. de maşini, electrotehnică, mecanică fină, textilă, chimică, alim. Staţiune turistică. Monumente: Hofkirche Sankt Leodegar, construită în anii 1633-1644 pe locul unei biserici din sec. 8; Sankt Peter (1178, refăcută în 1750); Biserica iezuiţilor (1667-1677); Mariahilfe (1676-1681); Primăria în stil renascentist (1599-1606); podurile (peste râul Reuss) Kapell-Brucke (1333) şi Spreuer-Brucke (1407), Turnul de Apă (simbolul oraşului). Fundat în sec. 8. A LUCI 166 „Autoportret'11 •- Ştefan onoare post-mortem al Acad. (1948). LUCI. (lat. lucire) vb. IV intranz. 1. A răspândi lumină, a străluci, a lumina. 2. A sclipi, a scânteia. LUCIA (c. 283-c. 304), martiră şi sfântă de origine siciliană. întrucât a renunţat la căsătoria cu un păgân, deoarece făcuse un jurământ de castitate, a fost denunţată ca fiind creştină şi, potrivit unei vechi legende, i s-ar fi străpuns ochii. Datorită acestui lucru şi a unei etimologii populare care a legat numele ei de cuvântul „lumină", este considerată protectoarea vederii. Canonizată. Comemorată la 13 dec. LUCIAN, Ion (n. 1924, Bucureşti), actor român. Interpret polivalent, a creat roluri de dramă, comedie, music-hall şi în piese pentru copii (Jean din „Rinocerii" de E. lonescu, Masca în „Volpone" de B. Jonson, Kulîghin din „Trei surori" de A. P. Cehov). Roluri în filme („D-ale carnavalului", „Doi vecini", „Titanic-vals"). LUCIAN (LOUKIANOS) din Samo-sata (c. 125-c. 190), retor şi scriitor grec. Creator al dialogului satiric ca gen literar. Opera sa, prin excelenţă satirică, cuprinzând naraţiuni („Măgarul"), pamflete („Dialogurile zeilor", „Dialogurile morţilor"), atacă diversele religii (mitologia greco-romană şi creştinismul), moravurile şi oamenii vremii, amestecând fantezia cu un realism bazat pe observaţia strictă, într-un stil alert şi limbaj caustic. LUCIANI, Sebastiano v. Sebastiano Del Piombo. „Lăutul" Luchian LUCJD, -A (< fr., lat.) adj. Care are o minte clară, pătrunzătoare, care înţelege şi exprimă limpede lucrurile. ♦ (Şi adv.) în deplinătatea facultăţilor; conştient, perspicace, clar. LUCIDITATE (< fr., lat.) s. f. Claritate în gândire. + Deplinătate a funcţiunilor intelectuale; stare de conştienţă. LUCIENI, com. în jud. Dâmboviţa, pe râul Dâmboviţa; 6 321 loc. (2000). Expl. de petrol (în satul Şuţa Seacă). Bisericile Cuvioasa Parascheva (1870) şi Duminica Tuturor Sfinţilor (1877), în satele L. şi Şuţa Seacă. LUCIFER (lat. Luciferus „Purtătorul de lumină") 1. (în mitologia romană) Zeu care personifică Luceafărul de Seară (planeta Venus); fiul Aurorei. Identificat la greci cu Hesperos. 2. (în mitologia babiloneană) Rege care vrea să urce pe cel mai înalt tron ceresc, ceea ce îi aduce prăbuşirea în Infern. 3. (în „Noul Testament") Denumire a căpeteniei îngerilor revoltată împotriva lui Dumnezeu; numele Diavolului sau al Satanei (Satanail). Simbol al îndoielii, al negaţiei sau al revoltei, evocat ca atare de scriitori romantici. LUCIFERINĂ (< fr.; {s} lat. lux, lucis „lumină" + fero „a purta") s. f. Substanţă proteică cu proprietăţi luminis-cente, activată de o enzimă oxidativă (luciferaza); este secretată de diferite animale (ex. licurici, peşti abisali, diverse genuri de bacterii etc.). LUCILIUS, Caius (c. 180- c. 103 î.Hr.), poet latin. Creator al satirei romane („Satire"), pe care a ridi- cat-o la rangul unui gen literar distinct, specific latin. Cele 1 350 de versuri păstrate din opera lui vădesc un ascuţit simţ de observaţie, împletind ironia la adresa unor aspecte ale vieţii politice, sociale şi spirituale cu lecţii de morală, apropiate de înţelepciunea populară. LUCINA, vârf în NNE Obcinei Mes-tecăniş, constituind alt. max. a acesteia (1 588 m). La poalele sale se află o turbărie (tinovul Găina), declarată rezervaţie naturală, care adăposteşte re-licte glaciare, printre care mesteacănul pitic (Betula nana). LUCINSCHI, Petru (n. 1940, Rădu-lenii Vechi, jud. Soroca), om politic român. Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova (1993-1996) şi preşedinte al Republicii (1996-2001). LUCIOS, -OASĂ (< luciu) adj. 1. Care are luciu, care sclipeşte. 2. (Rar) Care răspândeşte lumină; luminos. LUCITĂ (< fr.) s. f. Leziune cutanată produsă de razele solare. LUCITOR, -OARE (< luci) adj. 1. Care luceşte (1); strălucitor. 2. Sclipitor; scânteietor. LUCIU, -IE (< luci) adj., s. n. 1. Adj. Care luceşte (2); lucitor, lucios (1). ♦ Neted, lustruit. O Expr. Sărăcie lucie = mizerie mare. 2. S. n. Sclipire; lustru. + Fig. Splendoare, strălucire (aparentă). LUCIU, com. în jud. Buzău, situată în Câmpia Buzău-Călmăţui, pe râul Călmăţui; 3 041 loc. (2000). Creşterea porcinelor (în satul Caragele). LUCIUS, numele a trei papi. Mai important: L. III (pe numele laic Ubaldo Allucingoli), papă (1181-1185). în cadrul Conciliului de la Verona (1181) a pus bazele celei de-a treia cruciade. Ion Lucian 167 LUCRU LUCKNOW (LUKNAU) [laknau], oraş în N Indiei, situat pe râul Gomati, la 434 km ESE de Delhi, centru ad-tiv al statului Uttar Pradesh; 1,6 mii. loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Metalurgia cuprului; constr. de maşini, produse chimice, textile şi alim.; încălţăminte, hârtie. Poligrafie. Ateliere feroviare. Universitate (1921). Muzeu arheologic. Grădină botanică şi grădină zoologică. Monumente: Marea moschee — Imâmbără (1784); Rumi Dar-waza sau Poarta turcă (1784); Palatul guvernatorilor britanici (1800). Fundat în sec. 16. LUCRA (lat. lucubrare) vb. I 1. Intranz. şi tranz. A munci. 2. Intranz. A fi în mişcare, în acţiune; a funcţiona. ♦ A fi eficient. 3. Tranz. A face, a confecţiona; a fabrica. ♦ Spec. A efectua un lucru de mână; a coase, a broda. 4. Tranz. Fig. A unelti contra cuiva, a săpa pe cineva. LUCRARE (< lucra) s. f. 1. Acţiunea de a lucra şi rezultatul ei. + Scriere, studiu referitor la un subiect; operă artistică. ♦ Muncă, efort pentru realizarea a ceva; (concr.) lucru obţinut printr-o muncă fizică sau intelectuală. 2. (REL.) Dar al Duhului Sfânt. V. şi Harismă. 3. Spec. Operaţie sau ansamblu de operaţii efectuate cu ajutorul maşinilor, utilajelor etc. în vederea realizării, reparării, transformării unui sistem tehnic etc.; sistem tehnic realizat printr-o astfel de operaţie. 4. Lucrarea solului = ansamblul lucrărilor de arat, grăpat, tăvălugit etc. executate cu scopul de a crea condiţii optime de încolţire şi de creştere a plantelor cultivate. 5. Lucrări publice = lucrări de utilitate publică (şosele, poduri, canale etc.). 6. Realizare, înfăptuire. 7. Fig. (Fam.) Uneltire, intrigă. LUCRATIV, -A (< fr., lat.) adj. Care aduce câştig; rentabil. Lucreţiu LUCRĂTOR, -OARE (< lucra) adj., s. m. şi f. I. Adj. 1. Care lucrează, care munceşte; harnic. 2. (Despre zile) în care se lucrează. II. S. m. şi f. Persoană care munceşte într-un anumit domeniu. LUCRĂTORUL ROMÂN, gazetă săptămânală, organ al Asociaţiei generale a lucrătorilor din România. A apărut la Bucureşti (1872-1873), militând pentru ideea unirii lucrătorilor în organizaţii muncitoreşti. LUCRĂTURĂ (< lucra) s. f. 1. Mod de execuţie a unei lucrări manuale; execuţie. 2. Fig. Uneltire, intrigă. LUCREŢIA (?-509 Î.Hr.), matroană romană. Celebră prin frumuseţe şi virtute. Soţia lui Tarquinius Lucius Colla-tinus. Potrivit tradiţiei, s-a sinucis întrucât a fost răpită şi violată de Sextus, fiul regelui Tarquinius Superbus. Acest fapt a determinat o revoltă a aristocraţiei, care a condus răscoala ce a pus capăt regalităţii, instituindu-se regimul republican roman. LUCREŢIU (Titus Lucretius Carus) (c. 99-55 î.Hr.),. poet şi filozof latin. Poemul său didactic De rerum natura („Despre natura lucrurilor") care expune, în hexametri, filozofia şi morala lui Epicur, se distinge prin bogăţia şi varietatea descrierilor, forţa vizionară, Lucknow. Marea moschee „lmămbărâ“ clasicismul expresiei, bucurându-se de o largă audienţă de-a lungul timpului. LUCRU (< lucra) s. n. I. Tot ceea ce există în afară de fiinţe şi care este conceput ca un obiect unic (concret, abstract, real, mintal). ^ L fn sine = concept din filozofia kantiană care desemnează lucrul (lucrurile) aşa cum este în sine, adică independent de cunoaştere, în opoziţie cu „fenomenul", cu modul în care apare el facultăţii noastre de cunoaştere. După Kant, noi nu putem cunoaşte niciodată lucrurile în sine, ci doar fenomenele, adică lucrurile aşa cum ne sunt date în planul „experienţei posibile11. ♦ (De obicei la pl.) Obiect care aparţine unei persoane sau unei colectivităţi. (DR.) L. cert = I. determinat prin caracterele sale individuale, specifice. L. generic = I. determinat numai prin caracterele categoriei din care face parte şi se individualizează prin măsurare, cântărire sau numărare. L. comsumptibil = I. care este distrus sau înstrăinat de la prima întrebuinţare potrivit destinaţiei lui normale (ex. lemnele de foc). L. necomsumptibil = I. care poate fi întrebuinţat în mod repetat, fără a fi distrus sau înstrăinat de la prima întrebuinţare (ex. casele, maşinile). L fungibil = I. care, potrivit naturii sale sau convenţiei părţilor, poate fi înlocuit, în executarea contractului, cu un altul de aceeaşi categorie. L. nefungibil = I. care nu poate fi înlocuit, în executarea contractului, cu un altul de acelaşi fel. L. divizibil = I. care nu poate fi împărţit fără a-şi schimba destinaţia. L. mobil (sau mişcător) = I. care poate fi mutat dintr-un loc într-altul. L. nemişcător = I. care, prin natura sa ori prin voinţa părţilor, nu poate fi strămutat dintr-un loc într-altul; imobil. L. judecat - soluţie dată într-un litigiu şi care se opune la introducerea unei noi acţiuni având acelaşi obiect, aceeaşi cauză juridică, aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate. ♦ Obiect nedeterminat. II. 1. Activitate, n uncă depusă pentru a realiza ceva; acţiune, faptă. -O- Zi de lucru - zi în care se lucrează, -o- Expr. A avea de lucru = a) a fi (foarte) ocupat; b) a avea o ocupaţie, a fi în slujbă. ♦ (EC.) L. pe bandă v. bandă1 (1). L. în lanţ = mod de organizare a producţiei în care între produsul de realizat şi echipele de lucru există o mişcare relativă, după un ritm dinainte stabilit, operaţiile succedându-se conform planului de desfăşurare a procesului tehnologic. Front de I. - porţiune dintr-o construcţie la care lucrează concomitent mai multe formaţii de lucru echi- LUCULLUS 168 pate cu materialele şi utilajele necesare. 2. Rezultatul muncii. 3. (FIZ.) L. mecanic = energie dezvoltată de o forţă care acţionează asupra unui corp; este egal cu produsul dintre modulul componentei forţei pe direcţia de deplasare şi mărimea acestei deplasări. III. 1. Chestiune, problemă. 2. Ceea ce are loc; fenomen; (la pl.) evenimente. LUCULLUS, Lucius Licinius (c. 106- 57 Î.Hr.), general roman. L-a înfrânt pe Mitridate VI, regele Pontului (74-71 î.Hr.) şi pe Tigran, regele Armeniei (64 Î.Hr.). Celebru prin luxul şi rafinamentul banchetelor sale din Roma. LUDA sau LOTA, conurbaţie în NE Chinei (Liaoning), formată din oraşele Lushun şi Dalian. Numele derivă de la combinaţia primelor două litere ale celor două oraşe. LUDDJSM (< fr. n. pr. Ned Ludd, care a îndemnat la' distrugerea maşinilor textile, c. 1779) s. n. Mişcare spontană de protest a muncitorilor britanici din a doua jumătate a sec. 18 şi începutul sec. 19, care a luat forma distrugerii maşinilor, în existenţa cărora aceştia vedeau cauzele şomajului, ale diminuării calităţii produselor şi ruinării micilor meseriaşi. LUDE (< sl.) s. f. (fn Evul Mediu, în Ţara Românească) Denumire a unităţii de contribuabili, alcătuită dintr-un număr variabil de birnici, după avere. în Transilvania se numea poartă. LUDENDORFF, Erich (1865-1937), general german. în timpul primului război mondial a fost adjunct (1916-1918) al şefului Marelui Cartier General al armatei germane, P. von Hindenburg. A condus operaţiuni militare pe frontul răsăritean; l-a sprijinit pe Hitler, participând la puciul militarilor condus de W. Kapp (1920) şi la puciul „de berărie" (1923). Lucrări: „Războiul total". Erich Ludendorff LUDESCU, Stoica (sec. 17), logofăt şi cronicar din Ţara Românească. I se atribuie „Letopiseţul cantacuzinesc". LUDEŞTI, com. în jud. Dâmboviţa, situată în SE Piem. Cândeşti, pe râul Potopu; 5 322 loc. (2000). Expl. de petrol. Pomicultură. Bisericile cu acelaşi hram — Adormirea Maicii Domnului —, în satele L. (1660-1682) şi Scheiu de Jos (1865-1875). LUDHIĂNA, oraş în NNV Indiei (Punjab), situat pe stg. văii râului Sutlej, la 285 km NNV de Delhi; 1,0 mii. loc. (1991). Nod de comunicaţii. Laminoare; constr. de maşini-unelte şi maşini agricole. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă), încălţ. Artizanat. Universitate (1962). Fundat în 1480. LUDIAN, ultimul etaj (vârstă) al Eo-cenului mediu, care, în depozite marine, este caracterizat prin fauna de numuliţi, echinide, moluşte etc., iar în depozitele lagunare şi lacustre prin mamifere; Vemelian. LUDIC -Ă (< fr.) adj. Care se referă la joc. LUDLOW [ladlou] (< germ.; n. pr. Ludlow) s. n. Maşină de turnat rânduri, asemănătoare cu linotipul, dar fără claviatură şi magazie de matriţe, folosită pentru culegerea de titluri, anunţuri, lucrări de ornament etc., cu corpuri de litere de la 12 până la 72 puncte. LUDOŞ, com. în jud. Sibiu, situată în Pod. Hârtibaciului, pe râul Secaş; 719 loc. (2000). Satul L. apare menţionat documentar în 1330. LUDOVIC (< n. pr. Ludovic) s. m. (în sec. 17-19 în Franţa) Monedă de aur cu efigia lui Ludovic XIII şi a succesorilor săi. LUDOVIC (LOUIS), numele a 18 regi ai Franţei. Mai importanţi: 1. L. I cel Pios, împărat (814-840) v. Ludovic, împăraţi şi regi germani. 2. L. VI cel Gros (1108-1137). A promovat o politică de centralizare, restabilind ordinea în domeniul regal (mai ales în île-de-France). A luptat împotriva regelui Henric I al Angliei şi a împăratului Henric V. 3. L. VII cel Tânăr (1137— 1180). A condus, fără succes, a doua cruciadă (1147-1149). în 1152, în urma divorţului de ducesa Alienor d’Aqui-tania şi a căsătoriei acesteia cu regele englez Henric II, a pierdut Aquitania. 4. L. VIII Leul (1223-1226). A luptat cu englezii, cucerind Poitou, Saintonge, Limousin, Perigord ş.a. 5. L. IX cel Sfânt (1226-1270). A desfăşurat o politică de centralizare a statului, reorganizând justiţia, armata şi sistemul mo- Ludovic IX cel Sfânt netar. în urma luptelor cu englezii, prin Pacea de la Paris (1259) a obţinut Normandia, Anjou, Mâine şi Poitou. A întreprins două cruciade; a şaptea (1248-1254) în Palestina, pentru a o elibera de sub dominaţia Egiptului şi a opta (1270, în Tunisia, unde moare de ciumă). Canonizat (1297), este comemorat la 25 aug. 6. L. XI (1461-1483). A întărit considerabil puterea regală centrală, înfrângând, cu ajutorul cantoanelor elveţiene, o coaliţie a marilor seniori feudali francezi, în frunte cu Carol Temerarul. în urma Tratatului de la Arras (1482) a anexat ducatul Bur-gundiei. Adept al unei politici economice mercantiliste. 7. L. XII (1498-1515). Printr-o serie de războaie a urmărit să anexeze teritorii în Itaiia, dar a fost înfrânt. 8. L. XIII (1610-1643). A fost tutelat în actele sale de autoritate monarhică de cardinalul Richelieu şi de mama sa, Maria de Medici. în timpul său, Franţa a intrat în Războiul de 30 de Ani (1635). 9. L. XIV cel Mare (supranumit Regele Soare) (1643-1715). în timpul minoratului său (până în 1661), statul a fost condus de cardinalul Mazarin şi de mama sa, Ana de Austria. Prin înăbuşirea Frondei şi datorită activităţii unor colaboratori iluştri, ca Mazarin, Louvois, Colbert, a netezit calea spre instaurarea absolutismului regal, care a atins apogeul în timpul domniei lui (îi este atribuită celebra expresie „statul sunt eu“). în 1685 a revocat Edictul din Nantes. A promovat o politică externă de anexiuni: Războiul de Devoluţie împotriva Spaniei, încheiat cu Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1668), războiul împotriva Olandei, încheiat prin Pacea de la Nijmegen (1678), războiul cu Liga de la Augsburg, terminat prin Tratatul de la Ryswick (1697), Războiul pentru Succesiunea la Tronul Spaniei, sfârşit cu tratatele de la Utrecht (1713) şi Rastatt (1714). Aceste războaie şi luxul Curţii regale au ruinat Franţa. în timpul 169 LUDUŞ Ludovic XIV domniei lui au înflorit artele, literatura şi ştiinţa („secolul lui L. XIV“). 10. L. XV (1715-1774). Sub regenţa iui Filip II duce de Orleans (1715— 1723). în prima parte a domniei sale se remarcă guvernarea cardinalului de Fleury (1726-1743). A participat la Războiul de Succesiune la Tronul Poloniei (1733-1735), la Războiul de Succesiune la Tronul Austriei (1740-1748) şi la Războiul de 7 Ani (1756-1763). 11. L. XVI (1774-1792). A încercat să stăvilească criza regimului feudal absolutist, dar a fost detronat (1792) de Revoluţia Franceză (1789-1794), condamnat şi ghilotinat (1793). 12. L. XVIII (1814-1815 şi 1815- 1824). A promovat o politică internă de restaurare a privilegiilor pierdute în timpul Revoluţiei Franceze şi a Imperiului. Unul dintre iniţiatorii Sfintei Alianţe. în ultimii ani, sub influenţa ultraregaliştilor conduşi de Villele, a intervenit în Spania, înăbuşind revoluţia de aici. LUDOVIC, numele mai multor regi şi împăraţi germani. Mai importanţi: 1. L. I cel Pios, rege al francilor şi împărat al Occidentului (814-840, încoronat în 816). Domnia i-a fost tulburată de răscoala fiilor săi (Lothar, Pepin şi Ludovic Germanicul), provocată de problema succesiunii la tron. Detronat (830, 833) şi readus la tron. 2. L. II Germanicul, rege al Germaniei (843-876). împreună cu fratele său, Carol cel Pleşuv, a înfrânt pe Lothar I la Fontenoy (841). Prin tratatul de la Verdun (843) devine rege al părţii de est a fostului Imperiu Carolingian. A luptat în S Italiei împotriva longobarzi-lor. 3. L. IV de Bavaria, rege al Germaniei şi împărat (1314-1347, încoronat în 1328), din dinastia de Wittels-bach. S-a aflat, între 1314 şi 1322, în conflict cu Frederic de Austria, pe care l-a învins şi l-a luat prizonier în bătălia de la Muhldorf (1322). A întreprins o campanie în Italia (1327-1330), a cucerit Roma şi a instalat în scaunul papal pe Pietro Rainalducci (antipapa Nicolae V). LUDOVIC, numele a doi regi ai Ungariei. Mai important: L. I de Anjou, rege al Ungariei (1342-1382) şi al Poloniei (1370-1382). A purtat numeroase războaie împotriva Regatului Nea-polelui (1347-1348, 1350), Veneţiei (1357-1358), Letoniei (1371, 1372 şi 1377), a cucerit Dalmaţia şi Croaţia şi a subordonat autorităţii sale Bulgaria, Bosnia şi Serbia. LUDOVIC, numele a trei regi ai Ba-variei din dinastia de Wittelsbach. Mai important: L II (1864-1886). A luat parte la Războiul Austro-Prusian (1866) de partea Austriei, iar în 1870-1871 la Războiul Franco-Prusian de partea Prusiei. A sprijinit artele şi muzica. Admirator şi protector al lui R. Wagner. S-a sinucis. LUDOVIC (Stilul ~), denumire dată unor stiluri în arhitectură, sculptură şi artele decorative în Franţa. Epocile de dezvoltare a unui stil nu se suprapun exact anilor de domnie a regelui al cărui nume îl poartă. 1. Stilul L. al Xlll-lea, ale cărui caracteristici apar din timpul domniei lui Henric al IV-lea, este o sinteză a barocului european, tranziţie de la Renaştere la epoca lui L. al XlV-lea. Arhitectura, dominată de Fr. Mansart şi de L. Le Vau, impune alternanţa pietrei cu cărămida. Sobrietăţii clădirilor li se opune bogăţia artelor decorative şi creaţiile manufacturilor Savonnerie şi Gobelins. 2. Stilul L. al XlV-lea reprezintă răspunsul clasici-zat la barocul din restul Europei. Regele, numit Regele Soare, impune o decoraţie somptuoasă clădirilor (Versailles, Luvru), realizându-se armonia între decoraţia arhitecturală şi mobilier. 3. Stilul L. al XV-iea preia stilul rococo european, căruia îi imprimă o notă clasicizantă. Gustul nu mai este al marilor palate, ci al apartamentelor şi reşedinţelor confortabile, luminoase şi elegante. Liniile agitate ale mobilelor se vor simplifica, pregătind astfel epoca următoare. 4. Stilul L. ai XVI-lea este caracterizat printr-o largă inspiraţie din arta antică greco-romană, bogată sursă de elemente decorative. Sinteza, în arhitectură, este reprezentată de Micul Trianon şi hotelurile particulare din Place de la Concorde, ridicate de Y. Gabriel. LUDOVIC BONAPARTE v. Napoleon III. LUDOVIC FILIP I (LOUIS-PHI-LIPPE I), rege al Franţei (1830-1848), din familia Bourbon-Orleans. Supranumit „regele-bancher". A dobândit tronul în urma Revoluţiei din iul. 1830. A promovat o politică conservatoare, având ca principal sfetnic pe Guizot. Pe plan extern, a încurajat tendinţele de expansiune colonială. înlăturat de Revoluţia din febr. 1848. LUDOVIC MAURUL v. Sforza, Lo-dovico. LUDUŞ 1. Colinele Luduşului, subunitate a Câmpiei colinare a Sărma-şului, situată între Pârâu de Câmpie (ia E) şi râurile Valea Florilor şi Arieş (la V), alcătuită predominant din argile marnoase, nisipuri şi tufuri. C.L. apar în relief sub forma unor culmi prelungi, cu înălţimi de 400-500 m, cu pante domoale şi versanţi asimetrici, afectaţi de alunecări de teren şi ravene. Zăcă- Luduş (2). Vedere generală LUDVIGIST 170 minte de gaze naturale. 2. Oraş fn jud. Mureş, situat la poalele de SE ale Colinelor Luduşului, la 274 m alt., pe dr. văii Mureşului, în zona de confl. cu Pârâu de Câmpie; 18 556 loc. (2000). Nod feroviar şi rutier. Expl. de gaze naturale. Construcţii de articole metalice de larg consum (mobilier metalic, sobe de încălzit). Fabrici de anvelope şi camere de aer, de prelucr. a lemnului (mobilier sanitar, de laborator, de birou etc.), de mat. de constr. (prefabricate din beton, cărămizi) şi de produse alim. (zahăr, preparate din lapte, băuturi alcoolice, panificaţie). Topitorie de in şi cânepă. Complex sericicol; fermă de creştere a porcinelor. Sere legumicole. Localitatea apare menţionată documentar ca sat în 1377 şi a fost declarată oraş în 1960. Castel (sec. 19) în localit. componentă Gheja. LUDVIGIST (< n. pr, Ludwig) s. n. Borat natural de fier şilte, magneziu, cristalizat în sistemul rombic; este ne-gru-verzui, mătăsos şi se găseşte în unele skarne. LUDWIG, Cari Friedrich Wilhelm (1816-1895), medic şi fiziolog german. Prof. univ. la Marburg, Zurich, Viena, Leipzig. Lucrări privind presiunea şi circulaţia sanguină, fiziologia inimii. („Manual de fiziologie a omului“). A utilizat printre primii chimograful (1847) pentru înregistrarea grafică a presiunii şi circulaţiei sângelui; a determinat compoziţia sângelui. LUDWIG, Christa (n. 1928), mezzo-soprană germană. Debutează în domeniul liedului şi al operetei. Voce caldă, omogenă, tehnică excelentă, dublate de talent actoricesc. Carieră internaţională cu un repertoriu larg, de la „Carmen“ de Bizet la Wagner, dar mai ales din Mozart şi Strauss, până la creaţia contemporană. în prezent, s-a consacrat liedului (în special Schubert). LUDWIG, Emil (pseud. lui E. Cohn) (1881-1948), scriitor şi publicist german. Persecutat de nazişti, s-a refugiat în Elveţia (1932) şi s-a stabilit în S.U.A. (1940). Biografii romanţate ale unor oameni celebri („Michelangelo“, „Goethe“, „Lincoln", „Bismarck", „Beethoven", „Napoleon", „Freud", „Trei dictatori: Hitler, Mussolini, Stalin"). LUDWIG, Ernest (1842-1915), chimist austriac. Prof. univ. la Viena. Lucrări în domeniul chimiei organice şi anorganice. A analizat compoziţia apelor minerale, printre care şi cele de la Vatra Dornei. Autorul unui manual de chimie medicală. M. de onoare al Acad. Române (1908). LUDWIG, Otto (1813-1865), scriitor german. Prin dramele („Paznicul de vânătoare") şi romanele sale („între cer şi pământ") este considerat precursor al realismului în literatura germană. Eseuri despre teatru („Studii shakespeariene"). LUDWIGSBURG, oraş în SV Germaniei (Baden-Wurttemberg), pe râul Neckar, la 13 km N de Stuttgart; 83,9 mii loc. (1992). Metalurgie; constr. de maşini-unelte şi de cabluri; produse electrotehnice, chimice, textile şi alim. Porţelanuri (din sec. 18). Instrumente muzicale. Monumente: fostul castel regal, construit în stil baroc în anii 1704-1733, în jurul căruia s-a dezvoltat ulterior oraşul; castelele Favorite (1715-1723), Monrepos (1764-1767) şi Emichsburg (1798); Biserica municipală (1718-1726); Biserica reformată (1722). Fundat în 1704. LUDWIGSHAFEN [lu:dvigzhafan] AM RHEIN [rain], oraş în SV Germaniei (Renania-Palatinat), port pe stg. Rinului în faţa oraşului Mannheim, cu care formează o conurbaţie; 167,1 mii loc. (1997). Nod de comunicaţii. Ind. chimică (uzinele firmei „BASF/Badische Anilin und Sodafabrik AG"), metalurgică, constr. de maşini, a sticlăriei şi alim. Centru turistic. Pod peste Rin (1865-1867). Fundat în 1606, a primit actuala denumire în 1843, în onoarea regelui Bavariei, Ludovic I. LUEMBE, râu în V Africii, în Angola şi R.D. Congo, afl. stg. al râului Kasai în amonte de Tshikapa; 560 km. Izvorăşte din zona înălţimilor aflate în E Angolei, curge pe direcţie S-N şi con-fluează cu Kasai pe terit. R.D. Congo, la c. 140 km de graniţa cu Angola. Afl. pr.: Luia, Luana. LUES (< germ.; {s} lat. lues „boală", „calamitate") s. n. Sifilis. LUETA, com. în jud. Harghita, situată în Subcarpaţii Homoroadelor, la poalele de SV ale M-ţilor Harghita, pe cursul superior al râului Homorodul Mic; 3 874 loc. (2000). Expl. de min de fier. Centru de prelucr. artistică a lemnului, de cusături şi ţesături populare. Piuă (sec. 19, reconstruită în 1921). Rezervaţia naturală Dumbrava Harghitei adăposteşte mai multe plante de mlaştină, între care se remarcă Saxifraga hinculus. Satul L. este menţionat documentar în 1332. LU^TĂ (< fr.) s. f. (ANAT.) Omuşor (2); uvulă. LUFAR s. m. Peşte teleostean marin, răpitor, cu corpul turtit lateral, de c. 30^40 cm lungime (Pomatomus sal-tatrix)\ are carnea fină şi gustoasă. LUFĂ (< fr.) s. f. Plantă legumicolă anuală, originară din India, cu tulpina de 3-6 m şi numeroase flori galbene (Luffa cylindrica). Fructul se consumă înainte de maturitate; după coacerea deplină din el se separă buretele vegetal. Se cultivă în regiunile calde ale Asiei şi Africii. în medicina populară se foloseşte ca purgativ. LUFT (< germ.) s. n. (SPORT; la unele jocuri cu mingea) Greşeală a unui jucător, care şutează pe lângă minge. LUFTHANSA, societate germană de transporturi aeriene, creată în 1926. Şi-a întrerupt activitatea în anii celui de-al doilea război mondial, pe care şi-a reluat-o, diversificând-o, după 1955. LUFTWAFFE (cuv. germ. „armată aeriană") subst. Nume dat de Goring, în 1935, aviaţiei militare în timpul celui de-al treilea Reich (denumire păstrată şi astăzi). LUGAL s. m. (în Antichitate) Titlu purtat de unii demnitari ai oraşelor-sta-te din Sumer. LUGALZAGGISI, rege al oraşu-lui-stat Umma (2373-2349 î.Hr.). A unificat Sumerul sub autoritatea sa, cucerind oraşele Lagaş, Uruk, Ur, Nippur, Larsa. Măsuri destinate încurajării agriculturii prin crearea unui vast sistem de canale de irigaţii; înfrânt de Sar-gon I, regele Akkadului. LUGANO 1. Lac pe versantul sudic al Alpilor, la graniţa Elveţiei cu Italia, situat într-o veche vale glaciară, la 171 LUGOJ 274 m alt.; 50,5 km2. Lungime: 14 km; lăţime max.: 3 km; ad. max.: 288 m. Turism. Vechea denumire: Ceresio. 2. Oraş în Elveţia (Ticino), pe malul lacului cu acelaşi nume; 112 mii Ioc. (1995). Nod feroviar. Ciocolată, ţigarete. Ţesături de mătase. Pinacoteca „Thyssen-Bornemisza“. Staţiune climaterică. Turism. Monumente: catedrala romanică San Lorenzo (sec. 13); biserica franciscană Santa Maria degli An-geli (1499, cu fresce din 1529-1532); bisericile dell’lmmacolata (sec. 16), San Antonio (1608), San Carlo (1640). Posesiune a ducilor de Milano (din sec. 12), a fost ocupat de francezi (1499), apoi de miliţiile elveţiene (1512). LUGANSK, oraş în partea de E a Ucrainei, situat la confl. râului Lugan cu Olhovka, la 161 km N de Rostov pe Don; 487 mii loc. (1996). Nod feroviar. Expl. de cărbune. Ind. metalurgică, constr. de maşini (locomotive, utilaj minier), chimică, de prelucr. a lemnului (mobilă), încălţămintei, textilă şi alim. Fundat în 1795. S-a numit şi Voro-şilovgrad (1935-1958; 1970-1990). LUGAŞU DE JOS, com. în jud. Bihor, situată în partea de V a depr. Vad-Borod, la poalele de SV ale M-ţilor Plopiş, pe dr. Crişului Repede; 3175 loc. (2000). Hidrocentrală (18 MW), intrată în funcţiune în 1989. Pomicultură. în satul L. de J., menţionat documentar în perioada 1291 — 1294, se află o biserică de zid cu hramul Naşterea Maicii Domnului (sec. 17), o biserică de lemn cu hra- mul Buna Vestire (1720, cu picturi interioare din sec. 18) şi un conac (1840). LUGDUNUM v. Lyon. LUGDUNUM BATAVORUM v. Leiden. LUGlzON [lu3eo], Maurice (1870- 1953), geolog elveţian. Prof. univ. la Lausanne. A studiat Alpii occidentali şi Carpaţii septentrionali, emiţând noi concepţii cu privire la structura Pământului („Baraje şi geologie. Metodă de cercetare. Terasament şi impermeabili-zare“, „Aluviunea Ronului valesan. Studii de determinare a grosimii prin metodă electrică"). M. de onoare al Acad. Române (1934). LUGLI, Giuseppe (1890-1967), arheolog italian. Prof. univ. la Roma. Lucrări de topografie romană („Monumente antice din Roma şi suburbii", „Trei semnificaţii: topografică, istorică şi funerară ale Columnei lui Traian"). M. coresp. al Acad. Române (1926). LUGN£-POE [lunje po] (pe numele adevărat Aurelien Mărie Lugne) (1869-1940), actor, regizor şi scriitor francez. Fondator şi director al Teatrului de POeuvre (1893-1930), a făcut cunoscută în Franţa opera marilor dramaturgi străini (H. Ibsen, A. Strindberg, H. von Hofmannsthal) şi a încurajat pe tinerii dramaturgi francezi (H. Bataille, A. Jarry). LUGO, oraş în NV Spaniei (Galicia), situat pe râul Mino, la 77 km SE de La Corufia; 82,7 mii loc. (1991). Centru comercial. Ind. tananţilor, a pielăriei, încălţămintei şi alim. (conserve de car- ne). Izv. termale sulfuroase (44°C). Monumente: fragmentele zidurilor de fortificaţie (sec. 3 d.Hr.), cu turnuri de apărare de 11-14 m înălţime; catedrala Santa Maria (1129-1177), în stil romanic; bisericile San Francisco (sfârşitul sec. 13-începutul sec. 14), în stil gotic primitiv, şi Santo Domingo (sec. 14); Primăria (1700). Capitală a provinciei romane Galicia. Denumirea veche: Lucus Augusti. LUGOJ 1. Dealurile Lugojului, subunitate a Dealurilor Vestice (Dealurile Bănăţene), situată la marginea de V şi NV a M-ţilor Poiana Ruscăi, între văile superioare ale râurilor Bega (la N) şi Timiş (la S), dominând Câmpia Lugojului (în S) şi Depr. Făget (în N) cu peste 100 m. Alcătuite predominant din pietrişuri, nisipuri, argile şi depozite loessoide, cu petice de cristalin, D.L. prezintă culmi netede şi prelungi, cu înălţimi care oscilează între 200 şi c. 500 m alt. (culmile Şura 223 m, Cârla 233 m, Fântânii 263, Poiana 306 m, Iriceşti 366 m ş.a.). Alt. max.: 496 m (Măgura Surduc, dezvoltată pe cristalin). Pomicultură. 2. Câmpia Lugojului, subunitate a Câmpiei de Vest, situată între Pod. Lipovei (la N), Dealurile Lugojului (la' E) şi Dealurile Pogănişului (la S), drenată de râurile Timiş şi Cerna cu afl. lor. Pătrunde în zonele limitrofe deluroase sub formă de golfuri, iar spre V se deschide larg către Câmpia Timişului. Acoperită cu soluri brune şi brune podzolite, favorabile culturilor agricole. Alt. max.: 202 m. 3. Municipiu în jud. Timiş, situat în Câmpia Lugojului, la 125-176 m alt., pe râul Timiş, la 60 km E de Lugo. Catedrala Santa Maria •I LUGOL 172 Turnul clopotniţă al bisericii Sf. Nicolae Lugoj (3) Biserica Adormirea Maicii Domnului Timişoara; 48 629 loc. (2000). Nod feroviar şi rutier. Expl. de balast. Termocentrală. Constr. de utilaje şi piese de schimb pentru ind. textilă şi pentru ind. pielăriei, de utilaje pentru ridicat şi transportat, de caroserii, de remorci şi semiremorci, de produse metalice de larg consum. Fabrici de mobilă, încălţăminte (inclusiv calapoade), de prelucr. a maselor plastice şi a cauciucului, de ceramică fină (faianţă) şi brută (cărămizi), de jucării şi de produse alim. Filatură de mătase naturală şi artificială. Ţesătorie de bumbac. Tipografie. Muzeu de istorie, artă şi etnografie. Teatru municipal. Vestigii neolitice şi din epocile bronzului şi fierului. Localitatea apare menţionată documentar în 1334 cu numele Sacer-dos de Lucas, în 1376 este consemnată cu toponimul Castrum Lugas, iar în 1542 capătă statut de oraş (civitas) pe lângă cetatea regală din sec. 14 (reconstruită în 1440). în 1551 i se acordă statut de oraş regal liber; la 17 febr. 1968 este declarat municipiu. Monumente: biserica Adormirea Maicii Domnului (1759-1766), în stilul baro- cului târziu, cu picturi murale originare şi două turle de 57 m înălţime, refăcută după incendiul din 1842 şi restaurată în 1937-1944; biserica fostei mănăstiri minorite (1733, cu unele transformări şi adăugiri din 1796 şi 1932); biserică greco-catolică (1853-1854); turnul clopotniţă al bisericii Sf. Nicolae (1726-1728); birtul Poştei (1726); clădirea Teatrului municipal (1835). LUGOL (< fr. {i}; {s} n. pr. LugoI) subst. Soluţie ~ = soluţie apoasă, de culoare maronie, care conţine iod şi io-dură de potasiu, utilizată în tratamentul hipertiroidismului, având rol de a creşte solubilitatea iodului. Introdusă în medicină, în 1829, de fizicianul francez Jean Lugol. LUGONES, Leopoldo (1874-1938), scriitor şi publicist argentinian. Iniţial, reprezentant al modernismului sud-a-merican, la care a renunţat ulterior în favoarea reprezentării realiste a tematicii naţionale. Poemul în proză ritmică „Munţii de aur“; sonete („Amurgurile grădinii**); lirică de inspiraţie melancolică, sarcastică sau patriotică („Calendar sentimental", „Ode seculare"). Povestiri („Războiul gauchesc"), romane („îngerul întunericului"), eseuri („Cântăreţul"). Traduceri din clasicii greci. LUGOSl, Băla (1884-1956, n. Lugoj), actor american de origine maghiară. Stabilit în S.U.A. (1921). Devenit faimos în rolul lui Dracula (personaj pe care l-a lansat în lumea cinematografică) din filmul cu acelaşi nume. Alte filme: „Crimele din Strada Morgue", „Pisica neagră", „Omul lup". LUGUBRU, -Ă (< fr., lat.) adj. înfio-rător, sinistru; macabru. LUHMANN, Niklas (n. 1927), sociolog german. A aplicat teoria generală a sistemelor la studiul societăţii, al dreptului şi politicii („Sociologia dreptului", „Iluminism sociologic", „Structura societăţii şi semantica"). LU HSON v. Lu XQn. LUICA, com. în jud. Călăraşi, în Câmpia Bărăganului; 2 293 ioc. (2000). Staţie de c.f. (în satul L.). în 1962, aici a fost descoperit un tezaur monetar (sec. 1 î.Hr.). LUICAN, Ion (1908-1992, n. Fru-muşani, jud. Călăraşi), cântăreţ român de muzică uşoară, de romanţe şi de muzică populară. Creatorul unui stil de concert în domeniul cântecului liric din zonele Olteniei şi Munteniei. Turnee în străinătate. LUIK, denumire flamandă a oraşului Liege. LUIMNEACH v. Limerick. LUINI, Bernardino (c. 1480-1532), pictor italian. Elev al lui Leonardo da Vinci; reprezentant al clasicismului lombard. Tablouri şi fresce, uşor arhaizante, caracterizate prin graţia atitudinilor şi armonia coloristică („Naşterea lui Hristos", „Fecioara cu pruncul", „Povestea Sfintei Ecaterina"). LUIZA DE MARILLAC [marijak] (1591-1660), călugăriţă franceză. Co-fondatoare, împreună cu St. Vincent de Paul, a comunităţii „Fiicele carităţii", care promovează o formă de apostolat feminin aşezat sub semnul smereniei şi al devotamentului „anonim" în favoarea celor suferinzi. Canonizată. Comemorată la 15 mart. LUIZI-CĂLUGĂRA, com. în jud. Bacău, situată în Subcarpaţii Tazlăului, la poalele de NE ale vf. Pietricica (586 m alt.); 5 354 loc. (2000). Biserică roma-no-catolică (1851). LUJER s. m. Tulpină sau porţiune de tulpină subţire; ramură tânără (de 1-2 ani) la plantele lemnoase. LUKÂCS [luka.tj] Gyorgy (Georg) (1885-1971), filozof marxist ungur. Prof. univ. la Budapesta. A făcut parte din guvernul ungar în 1919 şi apoi în 1956, retrăgându-se din politică după reprimarea Revoluţiei maghiare (1956). A considerat marxismul drept modalitatea de a depăşi dualismul subiect— obiect, specific gândirii occidentale, experienţa clasei muncitoare putând deveni atât subiectul cât şi obiectul istoriei („Sufletul şi formele", „Istoria şi conştiinţa de clasă"). Studii de estetică şi literatură („Estetica", „Teoria romanului"). tUKASIEWICZ [lukasievitj], Jan (1878-1956), matematician şi logician polonez. Prof. univ. la Lvov şi Varşovia. A elaborat (1917) primul sistem de logică polivalentă („Asupra logicii Lukâcs Gyorgy 173 LUMEA NOUĂ trivalente", „Sisteme de logică moda-lă“); a susţinut independenţa logicii matematice (Jn apărarea logisticii"). Comentator al lui Aristotel („Silogistica aristotelică din punctul de vedere al logicii formale moderne"). Alte lucrări: „Fundamentele logice ale calculului probabilităţilor". LUKAŞENKO, Aleksandr Grigorevici (n. 1954), om politic belarus. Preşedinte al Republicii (din 1994). Contestat de opoziţie, recurge la un referendum (nov. 1996), prin care obţine puteri sporite în stat şi prelungirea mandatului. LUKENIE, râu în Africa Ecuatorială, pe terit. R.D. Congo, afl. dr. al râului Kasai în apropiere de Mushie; 880 km. Izv. din zona înaltă situată în partea de E a R.D. Congo, curge pe direcţie E-V şi, după ce trece prin extremitatea de S a lacului Mai-Ndombe (fost Leopold II), poartă numele de Fimi. Navigabil în aval de Lodja. LUKNAU v. Lucknow. LULEÂ [Iu:l0o:], oraş în NNE Suediei, la gura fl. Lule Ălv, port la G. Botnic; 71,2 mii loc. (1997). Nod de comunicaţii. Aeroport. Expl. de min. de fier şi lemn. Oţelării. Constr. navale; celuloză. Export de min. de fier, lemn, celuloză. Muzeu etnografic. Biserică (sec. 15). Catedrală în stil neogotic (1904). Fundat în 1621 şi declarat oraş în 1856. LULEA (< tc.) s. f. Pipă. LULE ĂLV [lu:leelv], râu în NNE Suediei; 450 km. Izv. din M-ţii Suli-telma, traversează L. Lulevatten şi Far-cul Naţional Stora Sjofallets, curge pe direcţie NV-SE, trece prin oraşul Boden şi se varsă în G. Botnic printr-un mic estuar, în zona oraşului Lulea. Hidrocentrale. LULLUS, Raymundus (LDLLO, Rai-mondo) (numele latinizat al lui Lull Ramon) (1232-1315), teolog şi filozof franciscan catalan. „Doctor llluminatus". A încercat să creeze un limbaj perfect din punct de vedere logic destinat demonstraţiilor corectitudinii creştinismului („Ars magna", „Ars inventiva", „Ars generalis ultima"). Unul dintre iniţiatorii dialogului interreligios, având contacte mai ales cu musulmanii. LULLY (LULLI) [liilj], Jean-Baptiste (Giovanni-Battista) (1632-1687), compozitor şi violonist francez de origine italiană. Stabilit în Franţa (1646). Numit de Ludovic XIV compozitor al Curţii (1653). Creatorul tragediei lirice franceze, prin adaptarea tradiţiei italiene la mjm Jean-Baptiste Lully spiritul francez („Alceste", „Teseu", „Atys", „Roland", „Proserpina", „Armida") şi al uverturii clasice franceze. Balete („Triumful iubirii", „Naşterea lui Venus", „Anotimpurile", „Artele"), muzică de scenă, pastorale („Acis şi Galateea"). A colaborat (1664-1670) cu Moliere, creând muzica pentru o serie de come-dii-balete („Amorul doctor", „Georges Dandin", „Burghezul gentilom" ş.a.). Muzică religioasă („Miserere", „Te Deum", „De profundis", „Dies irae"). LULUABOURG v. Kananga. LUMAŞEL (< fr.) s. n. Rocă sedimentară calcaroasă, în general slab cimentată, alcătuită din fragmente de cochilii sau din schelete de organisme. LUMÂNARE (lat. luminaria) s. f. 1. Obiect cilindric de diferite dimensiuni, din ceară sau din înlocuitori ai acesteia, prevăzut în mijloc cu un fitil care, aprins, produce lumină; folosit sub diferite forme şi culori în practicile religioase, decoraţia interioară; p. ext. lumina pe care o răspândeşte un astfel de obiect. 2. (înv.) Unitate de măsură pentru intensitatea luminoasă, aproximativ egală cu o candelă (2). LUMÂNĂRICĂ (< lumânare) s. f. Nume dat plantelor erbacee medicinale, bienale sau perene, din genul Ver-bascum, familia scrofulariaceelor, cu frunze alterne, cele bazale, de obicei, ordonate în rozetă, cu flori în general galbene, dispuse în raceme sau în spice şi fructe capsule. ^ Lumânări-ca-pământului = plantă erbacee perenă din familia genţianaceelor, înaltă de 20-60 cm, cu frunze opuse şi flori albastre-azurii (Gentiana asclepiadea). Creşte din regiunea dealurilor până în cea subalpină. Rădăcina şi rizomul sunt folosite în infuzii pentru stimularea funcţiei ficatului şi a sistemului nervos. LUMBAGO (LOMBAGO) (< fr., lat.) s. n. Durere intensă localizată în regiunea lombară, cauzată de un efort fizic, expunere la frig sau de o leziune de disc vertebral; p. ext. orice durere (de obicei de natură reumatică) resimţită în regiunea lombară. V. şi lom-balgie. LUME (lat. lumen „lumină"), s. f. I. 1. Tot ce există ca realitate (I. materială, I. lucrurilor) şi ca reflectare a ei (I. spirituală, I. ideilor); univers, cosmos. 2. Ansamblu format din Pământ şi aştri vizibili, considerat ca un sistem organizat; sistem planetar, sistem solar. 3. Vast domeniu al realităţii care se distinge de altele printr-una sau mai multe însuşiri fundamentale (I. vie, I. organică, I. anorganică). II. 1. Suprafaţă terestră unde locuiesc oamenii, pământul locuit de om. Lumea veche = Asia, Europa şi Africa. Lumea nouă = America şi Oceania. 2. Ansamblu! oamenilor, societatea, comunitatea oamenilor care trăiesc pe pământ; umanitate. ♦ Grup social diferenţiat pe baza unor criterii nedefinite riguros sau subiective. ^ Expr. Om (sau femeie) de lume = persoană care are experienţa vieţii în societate, care-i cunoaşte uzanţele. + Mulţime, public, mediu social. Loc. Ca lumea = cum trebuie, cum e bine. Expr. A ieşi (sau a scoate capul) fn lume - a apărea în societate, a începe să frecventeze societatea. 3. Mediu în care se desfăşoară existenţa umană; viaţă, existenţă. Expr. A veni pe lume = a se naşte. 4. Lumea albă - (în basme) viaţa pământească. Lumea neagră = (în basme) viaţa subpământeană, în care trăiesc duhurile rele. Lumea de Apoi (sau cealaltă, ceea lume) = a) (în concepţiile religioase) viaţa de dincolo de moarte; b) (în basme) loc imaginar în afara lumii pământene unde trăiesc fiinţe deosebite de oameni. 5. Lumea a treia = denumire generică dată unor ţări din Asia, Africa şi America Latină aflate în curs de dezvoltare. . LUMEA, revistă săptămânală de politică externă, editată de Uniunea Ziariştilor din România; primul redactor-şef: George Ivaşcu. Apare la Bucureşti (nov. 1963-sept. 1993). Printre redactori şi colaboratori: Felicia Antip, Ion Cârje, Adrian lonescu, George G. Potra, Liviu Rodescu, Corneliu Vlad, precum şi ziarişti străini: Walter Lippman, Art Buchwald, Stewart Alsop ş. a. LUMEA NOUĂ, ziar socialist, organ al Partidului Social-Democrat din România. A apărut la Bucurasti (nov. 1894-oct. 1900). Colaboratori: C. Miile, I. Nădejde, G. Diamandy, I.C. Frimu, LUMEN 174 C.Z. Buzdugan, C. Dobrogeanu-Ghe-rea ş.a. LUMEN (cuv. lat. „lumină") s. m., s. n. 1. S. m. Unitate de măsură a fluxului luminos (simbol: Im) egală cu fluxul luminos emis de către un izvor punctiform cu intensitatea de o candelă fn unitatea de unghi solid (un stera-dian). ^ L.-secundă = unitate de măsură în Sistemul Internaţional, egală cu energia luminoasă ce corespunde unui flux luminos de un I., emis sau recepţionat într-o secundă. 2. S. n. Canal într-un organ anatomic cavitar (vas sangvin, intestin). LUMENMETRU (< fr.) s. n. Aparat folosit pentru măsurarea fluxurilor luminoase; fotometru integrator. Se bazează pe compararea fluxului luminos dat cu un flux etalon. LUMESC, -EASCÂ (< lume) adj. 1. Care aparţine lumii (th2), privitor la lume, din lume. 2. Pământesc, laic; p. ext. vesel, glumeţ. LUMEŢ [lu:mit], Sidney (n. 1924), regizor american de film. Unul dintre cei mai prolifici cineaşti contemporani, a abordat o tematică socială, cu precădere probleme de conştiinţă create de intoleranţă, injustiţie, discriminare („Doisprezece oameni furioşi", „Colina", „După-amiază de câine", „Reţeaua", „Dincolo de nevinovăţie"). LUMIIiRE [lumie:r], Louis Jean (1864-1948), inventator francez. împreună cu fratele său Auguste (1862-1954), a inventat un aparat pentru filmarea şi proiecţia „fotografiilor în mişcare" (1895) pe care l-a numit „cinematograf". Primul film realizat a fost prezentat la Paris (1895). Lucrări asupra fotografiei în culori, în relief. LUMINA (< lumină) vb. I 1. Intranz. A emite, a răspândi lumină. 2. Tranz. A (-şi) proiecta, a(-şi) arunca lumina asupra unui lucru sau a unei fiinţe; a risipi întunericul de undeva ... 3. Refl. A se umple de lumină, a deveni luminos, a căpăta (mai multă) lumină. 4. Tranz. şi refl. Fig. A învăţa (pe cineva) carte, a (se) instrui. ♦ A înţelege sau a face pe cineva să înţeleagă ceva. ♦ A (se) înveseli (la faţă). 5. Refl. unipers. A se face lumină. <0> Expr. A se lumina de ziuă = a se face ziuă, a se ivi zorile. 4- A se însenina. LUMINA 1. Lac în Delta Dunării, între braţele Sulina şi Sfântu Gheorghe; 13,68 km2; voi.: 20,5 mii. m3. împreună cu lacurile Roşu, Vătafu, lacob, Puiuleţ şi Puiu, cu care este legat prin canale, formează un complex lacustru. Piscicultură. 2. Com. în jud. Constanţa, situată în partea de E a Pod. Carasu, pe ţărmul de NV al L. Siutghiol; 6 662 loc. (2000). Fabrică de nutreţuri concentrate. Creşterea porcinelor. Avicultu-ră. Până în 1990, satul L. a fost în subordinea ad-tivă a oraşului Ovidiu, iar din 1990, împreună cu satele Oituz şi Sibioara, a fost trecut în categoria comunelor. Până la 1 ian. 1965, satul L. s-a numit Valea Neagră. LUMINANŢĂ (< fr.; {s} lat. lumin-„lumină") s. f. (FIZ.) Mărime fotometrică egală cu raportul dintre intensitatea luminoasă emisă de o sursă luminoasă pe o anumită direcţie şi aria punctiformă a proiecţiei suprafeţei luminoase pe un plan perpendicular pe această direcţie; strălucire (2). în Sistemul Internaţional se măsoară în nit, lambert sau stilb. LUMINAT, -A (< lumina) adj. 1. Care primeşte lumină, pe care cade lumină, în care este lumină. 2. Fig. Cu (multă) ştiinţă de carte; învăţat, instruit. ♦ Lămurit, clarificat, edificat. 3. Luminos (1). ♦ Fig. Care radiază de mulţumire, de bucurie. 4. (înv., ca epitet pentru capete încoronate) înălţat, mărit. LUMINATOR (< lumină) s. n. Dispozitiv constituit din panouri transparente sau translucide prin care se înlocuieşte o porţiune dintr-un zid, dintr-un plafon sau din învelitoarea unui acoperiş, în vederea asigurării unei luminări naturale într-o încăpere. LUMINĂ (< lume, înv. „lumină") s. f. I. 1. Radiaţie de natură electromagnetică, care are capacitatea de a impresiona ochiul omenesc; lungimea sa de undă este cuprinsă între c. 4 000 Â (limita violetă) şi 7 500 Â (limita roşie). Se prezintă sub forma unui flux de fotoni care se propagă în vid şi în aer cu viteza de 300 000 km/s (mai precis 299 792,458 km/s, iar în medii mai dense, dar transparente, cu viteze inferioare). L . poate suferi fenomenele de reflexie, refracţie, interferenţă, difracţie etc. şi este capabilă să producă efecte fizice (presiune, încălzire, efectul foto-electric ş.a.), chimice, biologice (ex. fotosinteza) etc. ^ L. albă = I. mijlocie a zilei, cu un spectru continuu şi complet, alcătuit din culorile roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. L. rece = I. neînsoţită de radiaţii infraroşii, cu un efect termic redus; poate fi produsă prin luminescenţă sau prin descărcări electrice în gaze. L. naturală = I. complet nepolarizată. V. polarizat. L. zodiacală = luminozitate a cerului nocturn datorată difuziei radiaţiei solare de către particulele pulverulente din spaţiul interplanetar. Se poate observa seara la vest sau dimineaţa la est. ^ Loc. Pe lumină = până nu se înserează, fn lumina = prin prisma..., din punctul de vedere al... Expr. A ieşi la lumină = a se dezvălui, a ieşi la suprafaţă. A pune (ceva) fn lumină = a scoate în relief, a sublinia. A vedea lumina tiparului = a fi publicat, a apărea tipărit. (Limpede) ca lumina zilei - foarte clar, evident. ♦ Strălucire. 2. Izvor, sursă de lumină. O L. electrică v. electric. ♦ (Pop.). Lumânare. 3. Principiu creator originar în unele tradiţii folclorice (zoroatrism, neoplatonism). 4. Pupilă. Lumina ochilor. II. Fig. Ceea ce luminează mintea; cultură, învăţătură, educaţie. <0* Expr. A arunca (o) lumină (asupra a ceva) sau a aduce (o lumină într-o problemă) = a clarifica ceva. A se face lumină în capul (sau în mintea) cuiva = a pricepe, a înţelege. III. 1. (CONSTR.) Deschidere liberă. 2. Stăvilarul morii. LUMINĂŢI.E (< luminat) s. f. (înv.; însoţit de un adj. pos.) Titulatură pentru domnii români şi familiile lor. LUMINESCENT, -Ă (< fr.) adj. Care prezintă luminescenţă. LUMINESCENŢĂ (fr. {i>; {s> lat. lumen „lumină") s. f. Emisie de iradiere luminoasă electromagnetică, fenomen caracteristic unor substanţe, a cărei intensitate pe anumite lungimi de undă este mai puternică decât iradierea termică şi care se datorează, în general, trecerii unui electron de la stadiul excitat la stadiul de bază (de ex. fluorescentă, fosforescenţă, electroluminescen-ţă). L. poate fi observată în solide, lichide şi gaze, minerale sau organice, fiind provocată de luminarea materialului (fotoluminescent), accelerarea electronilor (catodoluminescenţă), frecare (triboluminescenţă), ori în timpul unei reacţii chimice (chemoluminescenţă sau bioluminescenţă observabilă la organismele vii - licurici, peşti abisali, ciuperci sau microorganisme). LUMINISM (< fr.) s. n. 1. (ARTE PL.) Varietate de clarobscur contrastant. 2. Iluminism. LUMINIŞ (< lumină) s. n. Suprafaţă mică, fără arbori, în interiorul unei păduri; poiană. + Porţiune de cer senin. LUMINIŢĂ (< lumină) s. f. Plantă erbacee meliferă, bienală, spontană sau cultivată, înaltă de 1 m, cu frunze alterne şi flori mari, galbene (Oeno-thera biennis). Originară din America 175 LUNĂ de Nord, creşte în România în locuri nisipoase şi umede. LUMINOFOR (< fr., engl. {i}; {s} lat. lumen „lumină" + gr. phoros „purtător") s. n. Substanţă organică sau anorganică având proprietatea de a emite lumină sub acţiunea unor factori externi. Se întrebuinţează la analiza lumines-centă, la preparea vopselelor lumi-nescente etc. (ex. cristalofosforul). LUMINOS, -OASĂ (lat. luminosus) adj. 1. Care răspândeşte lumină; strălucitor. ♦ Fig. Fericit, senin. 2. în care intră multă lumină; plin de lumină. 3. Fig. Care călăuzeşte, îndrumă. 4. Fig. Clar, limpede. LUMINOSCHEMĂ (< lumină + schemă) s. f. Tablou schematic luminos, prevăzut cu becuri colorate convenţional, corespunzând elementelor unei instalaţii, care indică prin semnalizare luminoasă funcţionarea corectă sau defectuoasă a acesteia. LUMINOZITATE (< fr.) s. f. 1. Fenomen caracteristic unor substanţe de a fi luminoase; strălucire. ♦ Caracteristică a instrumentelor optice, exprimată prin raportul dintre iluminarea imaginii unui obiect şi strălucirea obiectului respectiv. 2. Strălucire a stelelor, exprimată fie prin emisia totală de energie luminoasă pe secundă, fie în raport cu luminozitatea Soarelui, care este de 3,9-1026 W. LUMMER [lu:merj, Otto (1860-1925), fizician german. Prof. univ. la Berlin şi Breslau. Cercetări asupra interferenţei luminii în lamele subţiri. A studiat distribuţia spectrală a energiei luminoase a corpului negru (1895). împreună cu E. Brodhun, a construit un aparat pentru confruntarea directă a luminanţei dintre două surse luminoase, numit fotometrul lui L.-Brodhun. LUMPENPROLETARIAT (< germ., fr.) s. n. (în filozofia marxistă) Categorie socială formată din elemente declasate, aflate la periferia societăţii (vagabonzi, aventurieri etc.), care provin din grupuri sociale diferite. LUMUMBA, Patrice (1925-1961), om politic congolez. întemeietor al partidului Mişcarea Naţională Congoleză (1958). Primul prim-min. (iun.—sept. 1960) după proclamarea independenţei; a acţionat pentru menţinerea unităţii ţării. Asasinat în urma unui complot ce urmărea secesiunea Congo-ului. Erou naţional. LUNA, com. în jud. Cluj, situată în zona de contact a Câmpiei Turzii cu Colinele Luduşului, pe cursul inferior al râului Arieş; 4 486 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satul L.). Expl. de dacite. Creşterea bovinelor. în satul L., menţionat documentar în 1270, se află Monumentul eroilor, iar în satul Lun-cani există o biserică în stil gotic timpuriu (1290-1299), o biserică ortodoxă cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 17) şi un conac (1815) în stil baroc. LUNACEARSKI, Anatoli Vasilievici (1875-1933), om politic, publicist, critic şi teoretician literar rus. Comisar al poporului pentru învăţământ în R.S.F.S. Rusă (1917-1929). Fondator, împreună cu A.A. Bogdanov, al mişcării proletcultiste. Studii literare („Scrisori despre literatura proletară", „Lenin şi teoria literaturii", „Dialog despre artă"). LUNAHOD, denumire dată vehiculului automat sovietic folosit pentru sondaje ştiinţifice pe suprafaţa Lunii şi adus aici de staţia automată interplanetară Luna (L-17) în 1970. LUNA PARK, parc de distracţii în aer liber, oferind variate distracţii; printre cele mai celebre din lume sunt: Coney Island (New York), Prater (Viena), Tivoli (Copenhaga), Battersea Park (Londra). LUNAR, -A (< fr., lat.) adj. I. Re-feritor la intervalul de timp de o lună (III, 2); (şi adv.) care se produce o dată pe lună sau în fiecare lună; mensual. II. Al Lunii, privitor la Lună (ex. crater I.). LUNATIC, -A (LUNATIC, -A) (< fr., lat.) adj. 1. (Şi subst.) Somnambul. 2. Zănatic; sperios. 3. (Rar) Fantastic; halucinant. LUNATJSM (< fr.) s. n. Somnam-bulism. Patrice Lumumba LUNATIE (< engl., lat.) s. f. Lună sinodică. V. lună, LUNĂ (lat. luna) s. f. I. (Cu regim de nume propriu) Satelitul natural al Pământului, de formă aproape sferică, având diametrul de 3 476 km. Masa: 7,35 x 1022 kg (1,23% din cea a Pământului). Distanţa medie de la Pământ 384 000 km (356 000 km la perigeu şi 406 700 la apogeu). L. are o mişcare de revoluţie în jurul Pământului a cărei durată este egală cu durata rotaţiei în jurul propriei axe, astfel explicându-se de ce prezintă aceeaşi faţă spre Pământ. L. se vede pe cer datorită reflectării luminii primită de la Soare. Acceleraţia gravitaţiei este de şase ori mai mică decât cea terestră. Perioada siderală a L. este de 27,321 661 zile solare medii, iar cea sinodică de 29,3 506 zile solare. Relieful I. este accidentat datorită numărului mare de cratere de provenienţă meteo-ritică. Temperatura la suprafaţa I. variază între c. 130°C pe partea însorită şi c. -150°C pe partea umbrită. în 1959, satelitul sovietic „Luna 2" a atins pentru prima dată suprafaţă L. Prima aselenizare lină a fost realizată de staţia sovietică „Luna 9", la 31 ian. 1966, urmată de staţia americană „Sur-veyor 1", la 30 mai 1966. La 21 iul. 1969, cosmonautul american Neil Arm-strong, comandantul navei cosmice „Apollo 11", a făcut primii paşi pe Lună. II. 1. Iluminare produsă de Lună pe Pământ, prin reflectarea luminii Soarelui; aspect al Lunii, fază a acesteia. <0- L nouă = momentul când Luna este în conjuncţie cu Soarele şi se vede o mică porţiune din suprafaţa sa iluminată de acesta; aspectul Lunii în acest moment. L. plină = momentul când Luna este în opoziţie cu Soarele şi se vede întregul său disc iluminat de Soare; Luna văzută în întregime. V. pătrar, crai-nou. -O Expr. A trăi fn lună sau a fi căzut (parcă) din lună = a nu şti ce se petrece în jurul său, a nu fi la curent; a fi rupt de realitate. ♦ Timpul cât Luna se află pe cer. ♦ (Adjectival) Foarte curat, strălucitor. (Adverbial) Parchetul lustruit lună. III. S. f. 1. Perioadă de timp care corespunde unei revoluţii a Lunii în jurul Pământului; lunaţie. L. draconitică v. draconitic. 2. Fiecare dintre cele 12 diviziuni ale anului calendaristic, cu o durată de 28 până la 31 de zile. ^ Loc. Pe lună = lunar (1). Cu luna = cu plata lunară. LUNCA 176 LUNCA 1. Com. în jud. Bihor, în SE Depr. Beiuş, pe Crişu Negru; 3 319 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satul L.). Păstrăvărie. 2. Com. în jud. Botoşani, în Câmpia Jijiei Superioare, pe râul Sitna; 4 949 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul Zlătunoaia). 3. Com. în jud. Mureş, siuată în NV Dealurilor Mureşului; 3 017 loc. (2000). Centru de confecţionare a pieselor de port popular (în satul Logig). în satul Băiţa a fost identificată o necropolă birituală (cu morminte de înhumaţie şi de inci-neraţie), datând din Hallstatt-ul târziu, în care s-au găsti vase ceramice, brăţări de bronz, cercei din aur în amestec cu argint, pumnale {akinakes-uri) ş.a. Satul L.( apare menţionat documentar în 1319. Biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1723), în satul Băiţa. 4. Com. în jud. Teleorman, situată înMJâmpia Boian, pe râul Sâiu; 6 831 loc. '(2000). Nod rutier. Creşterea porcinelor. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. L. s-au numit Râioasa. Conac (1930), în satul L. LUNCA BANULUI, com. în jud. Vaslui, situată în lunca şi pe terasele Prutului; 3 920 loc. (2000). LUNCA BRADULUI, com. în jud. Mureş, situată în depresiunea cu acelaşi nume, la poalele de N ale M-ţilor Gurghiu şi cele de S ale M-ţilor Căli-man, pe cursul superior al Mureşului, în defileul Topliţa-Deda; 2 472 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul L.B.). Expl. forestiere şi de andezit. Prelucr. primară a lemnului. LUNCA CERNII DE JOS, com. în jud. Hunedoara, situată la poalele de SE ale M-ţilor Poiana Ruscăi pe râul. Cerna; 1 205 loc. (2000). Satul Lunca Cernii de Jos este menţionat documentar în 1360. LUNCA CORBULUI, com. în jud. Argeş, situată în Câmpia Piteştiului, pe râul Cotmeana; 3 162 loc. (2000). Nod rutier. Popas turistic. Bisericile Sf. Maria, Sf. Nicolae şi Sfinţii Voievozi (sec. 18), în satul Pădureţi şi biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (sec. 19), în satul Catane. LUNCA DE JOS, com. în jud. Harghita, situată la poalele M-ţilor Ciuc, în zona pasului Ghimeş, pe cursul superior al râului Trotuş; 5 379 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul L. de J.). Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). Fabrică de panouri de lemn. Moară de apă. Centru de prelucr. artistică a lemnului. Muzeu sătesc de istorie. Piuă pentru cergi. Bisericile de lemn Schimbarea la Faţă (sec. 19) şi Sf. Anton (sec. 20), în satul Valea Rece. LUNCA DE SUS, com. în jud. Harghita, situată la poalele M-ţilor Ciuc, pe cursul superior al râului Trotuş, în zona pasului Ghimeş; 3 630 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul Păltiniş-Ciuc). Expl. de calcare dolomitice. Muzeu de istorie locală (în satul L. de S.). LUNCA ILVEI, com. în jud. Bistri-ţa-Năsăud, pe llva; 3 655 loc. (2000). Staţie de c.f. Expl. forestiere şi de andezit. Prelucr. lemnului (cherestea). Centru de artă populară. Pod de lemn (sec. 19, refăcut în 1930). Izv. cu ape minerale. LUNCA MUREŞULUI, com. în jud. Alba, pe Mureş; 2 651 loc. (2000). Halte de c.f. (în satele L.M. şi Gura Arieşului). Expl. de balast (în satul Gura Arieşului). Creşterea bovinelor. în satul L.M., menţionat documentar în 1291, se află biserica de lemn Pogorârea Duhului Sfânt (1723, pictată în 1810). LUNCAVĂŢ, râu, afl. dr. al Oltului, pe terit. com. Băbeni; 57 km. Izv. din M-ţii Căpăţânii şi trece prin depr. Horezu. LUNCAVIŢA 1. Com. în jud. Ca-raş-Severin, situată la poalele de E ale M-ţilor Semenic, pe cursul superior al râului Mehadica; 2 913 loc. (2000). Pomicultură (meri, pruni, peri). Satul L. apare menţionat documentar în 1440. 2. Com. în jud. Tulcea, pe dr. Dunării, pe malul de S al L. Crapina, la poalele de NNV ale M-ţilor Măcin şi ale pod. Niculiţel; 7 146 loc. (2000). Nod rutier. Cherhana (în satul Văcăreni). Centru vititcol şi de vinificaţie. Olărit. Vestigii neolitice, aparţinând culturii Gumelniţa (milen. 4-3 î.Hr.). Rezervaţia forestieră Valea Fagilor (154,2 ha), alcătuită predominant din fag (Fagus orientalis, Fagus taurica — varietate meridională, Fagus sylvatica). LUNCĂ (< sl.) s. f. Porţiune a fundului unei văi fluviatile cu pantă redusă, în care se acumulează aluviunile aduse de râu la viituri şi cele aduse de afluenţi; are o vegetaţie specifică. LUNCĂ, Gabi (n. 1938, Vărbilău, jud. Prahova), cântăreaţă română de muzică lăutărească. Stil vocal caracteristic cântecului orăşenesc, cu particularităţi personale (valorifică fondul de cântece ţărăneşti din zona folclorică Prahova). LUNCHEVICI, Serghei (1934-1995, n. Chişinău), violonist şi dirijor român. Prim-violonist (din 1957) şi dirijor (1958-1995) al orchestrei de muzică populară „Fluieraş“ din Chişinău. Interpret de mare virtuozitate al rolului principal din filmul „Lăutarii". LUNCOIU DE JOS, com. în jud. Hunedoara; 1 985 loc. (2000). Satul L. de J. este atestat documentar în 1439. LUND, oraş în SSV Suediei, la 17 km NE de Malmd; 96,6 mii loc. (1996). Nod feroviar. Ind. textilă (ţesături din lână şi bumbac), a hârtiei şi alim. (zahăr, produse lactate etc.). Universitate (1668). Muzeu de istorie. Catedrala Sankt Peters (1080-1145), în stil romanic. Fundat în 1020 de regele danez Knut cel Mare. LUNDA v. Balunda. LUNDA, podiş în Africa (R.D. Congo şi Angola), slab vălurit, cu înălţimi între 1 300 şi 1 500 rrr. Climat subecuato-rial. Formează cumpăna de ape între bazinele fl. Congo (la N), Zambezi şi Cunene (la S). Vegetaţie de savane şi păduri rare. Zăcăminte diamantifere şi min. de mangan. LUNDBERG [lundberg], Erlk (1907- 1987), economist suedez. Cunoscut pentru teoria dinamică a echilibrului monetar, prin care face o analiză a rolului diferitelor tipuri de expansiune în ansamblul dezvoltării economice („Studii în teoria expansiunii economice"). LUNDKVIST [lundkvist], Nils Arîur (1906-1991), scriitor suedez. Unul dintre principalii reprezentanţi ai avangardismului suedez. Lirică suprarealistă valorificând visul şi subconştientul şi exprimând dorinţa reîntoarcerii la natură („Jăratic", „Oraşul negru", „Cântecul Lund. Catedrala Sankt Peters 177 LUNGEŞTI Nils Artur Lundkvist sirenei") ori pe teme citadine sau rurale („Clipe şi talazuri"); reportaje, eseuri („A călători în vis şi în imaginaţie"). LUNDSTR6M [lunstrâm], Johan Edvard (1815-1888), inginer suedez. A inventat (1852) chibritul cu siguranţă supranumit „suedez", asemănător celui folosit în zilele noastre. LUNDY [landi], Victor Alfred (n. 1923), arhitect american. Lucrări de orientare funcţionalistă: prima biserică unitariană din Westport (Connecticut), Biserica învierii din Harlem (New York), Centrul comercial interamerican din Miami (Florida). LUNECA vb. I v. aluneca. LUNECARE (< luneca) s. f. (REZ. MAT.) Deformaţie care constă în modificarea unghiului format de două elemente liniare, concurente, din interiorul unui corp, ca urmare a acţiunii unor eforturi tangenţiale. LUNECOS, -OASĂ adj. v. alunecos. LUNECUŞ s. n. v. alunecuş. LONEN, oraş în VNV Germaniei (Renania de Nord-Westfalia), în bazinul Ruhr, pe dr. râului Lippe, la 12 km NE de Dortmund; 88,4 mii loc. (1992). Nod feroviar. Expl. de cărbuni. Oţelării; constr. de maşini; metalurgia aluminiului şi cuprului. Ind. chimico-farmaceu-tică, electrotehnică, a sticlei, încălţămintei, textilă şi alim. Biserica Sankt Georg (1360-1366); castel (1845), azi muzeu. Teatru. Oraş din 1210. LUNETĂ (< fr.) s. f. 1. Instrument optic cu ajutorul căruia pot fi observate obiectele depărtate; formează imagini care sunt situate mai aproape decât obiectele şi care se văd sub unghiuri mai mari decât s-ar vedea obiectele cu ochiul liber. Alcătuit din: obiectiv, ocular şi sistemul de inversare; este parte componentă a telescoapelor, binoclurilor, spectroscoapelor etc. Utilizată în astronomie, în topografie, în tehnica militară (pentru observare, ochire etc.), (ca accesoriu) în construcţia anumitor aparate de laborator etc. L. a fost inventată în Olanda la începutul sec. 17; Galilei a construit mai multe I. (începând din 1609), cu ajutorul cărora a făcut numeroase descoperiri în astronomie. <0* L. topografică = instrument pentru trasarea direcţiilor şi determinarea diferenţelor de nivel la ridicările topografice. 2. Dispozitiv de susţinere a pieselor lungi şi relativ subţiri la prelucrarea lor pe strunguri. 3. Element arhitectonic de forma unei bolţi semi-cilindrice, care străpunge partea inferioară a unei cupole sau a unei bolţi mai mari. LUNETIST (< lunetă) s. m. Trăgător echipat cu o armă cu lunetă. LUNtVILLE [liinevil], oraş în NE Franţei (Lorena), pe râul Meurthe, la confl. cu Vezouze, la 25 'km SE de Nancy; 22,4 mii loc. (1990). Aparate electrice, constr. de maşini şi material rulant feroviar, textile, faianţă, dantelării, jucării. Muzee de istorie şi de faianţă. Castel (1702-1706) cu o grădină vastă. Biserica Saint-Jacques (1730-1747), în stil rococo. Aici s-a semnat la 9 febr. 1801, de către Franţa şi Austria un tratat care ratifica prevederile Păcii de la Campo Formio. LUNG, -Ă (lat. longus) adj., s. n., adv. 1. Adj. Ale cărui capete sunt depărtate unul de altul. ^ Expr. A avea mână lungă (sau degete lungi) sau a fi lung de mână = a fi hoţ, cleptoman. ♦ înalt. 2. Adj. (Despre suprafeţe) Care se întinde pe o distanţă mare. 3. S. n. Lungime. ^ Loc. De-a (sau în) lun-g(ul) = a) în sensul lungimii; de la un capăt la celălalt; b) pe lângă, pe marginea... ^ Expr. fn lung şi în lat (sau larg) = în toate direcţiile, în lungiş şi-n curmeziş; pretutindeni. 4. Adj. Care durează mult; îndelungat. <0* Expr. Zile (sau ani) lungi = vreme îndelungată (care s-a scurs greu). Silabă (sau Luneta lui Galilei vocală) I. = silabă (sau vocală) a cărei pronunţare are o durată mai mare decât durata medie. 5 Adv. Mult, îndelung. 6. Adj. (Despre mâncăruri, sosuri) Apos, diluat. Expr. Zeamă (sau ciorbă) lungă = a) mâncare proastă, slabă; b) vorbire anostă. LUNGAN -Ă (< lung) s. m. şi f. Persoană înaltă şi slabă, om deşirat. LUNGANI, com. în jud. laşi, situată în Câmpia Jijiei Inferioare, pe dr. râului Bahlui; 4 732 loc. (2000). lazuri pentru piscicultură. Viticultură. Satul L. este menţionat documentar în 1490. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1813), în satul Goeşti. LUNGEŞTI, com. în jud. Vâlcea, situată în SE Piem. Olteţului, pe râul Mamu; 3 765 loc. (2000). Viticultură. Centru de ceramică populară. în satul Stăneşti-Lunca se află bisericile Adormirea Maicii Domnului (1536, cu picturi murale originare, aparţinând lui Pârvu Mutu, ctitorie a boierilor Buzeşti, rectito-rită de Constantin Brâncoveanu în 1696; în pronaos se află mormântul stolnicului Stroe Buzescu) şi Sf. Nicolae LUNGI 178 Lungeşti. Biserica Adormirea Maicii Domnului din satul Stăneşti-Lunca (1696-1699), precum şi biserica de lemn Sfânta Treime (1833). LUNGI. (< lung) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) face mai lung, a (se) întinde în lungime. ^ Expr. A lungi pasul = a merge mai repede, a ,se grăbi. ♦ Refl. (Fam.) A se înălţa, a creşte. 2. Refl. (Fam.) A se culca, a se. întinde pe ceva. 3. Tranz. şi refl. A face să dureze sau a dura (mai) mult; a (se) prelungi. Expr. A (nu) lungi vorba = a (nu) prelungi discuţia. 4. Tranz. A spori o mâncare, o băutură punân-du-i mai multă apă. LUNGIME (< lung) s. f. 1. Dimensiunea cea mai mare a unui corp sau a unei suprafeţe plane dreptunghiulare. ^ Lungimea unui arc de curbă = limită către care tinde suma lungimilor segmentelor de dreaptă care alcătuiesc un contur poligonal înscris în arcul de curbă atunci când numărul segmentelor respective creşte nemărginit. (FIZ.) L. de undă v. undă. 2. Interval mare de timp; durată. LUNGIRE (< lungi) s. f. 1. Acţiunea de a (se) lungi. ♦ Operaţie de deformare plastică efectuată pentru a mări lungimea unei piese, micşorând dimensiunile transversale. 2. Variaţie a lungimii unei bare ca urmare a unor solicitări simple de întindere (I. pozitivă-alungire) sau de compresiune (I. negativă-scurtare). LUNGU, Alexandru (n. 1924, Cetatea Albă), medic şi poet român. Stabilit în Germania (1973). Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de endocrinologie, biometeorologie, biocronologie şi ciber-, netică medicală („Orologiile biologice", „Hormonii şi viaţa"). Lirică în descendenţa avangardei interbelice („Ora 25“), evoluând ulterior către meditaţia spirituală şi metapoetică („Dresoarea de fluturi", „Timpul oglinzilor", „Armura de aer“, „Roua de apocalips"). A editat la Bonn revista de poezie „Argo" şi colecţia de versuri „Semne", în care şi-a publicat numeroase plachete. LUNGU, Nicolae (1900-1993, n. satul Dobridor, jud. Dolj), dirijor şi compozitor român. Activitate didactică la Institutul Teologic din Bucureşti. Muzică psaltică şi corală religioasă, prelucrări („Liturghia psaltică", „Cântările sfintei liturghii", „Colinde", „Coruri"). Manuale, lucrări teoretice („Carte de muzică", în colab., „Tehnica recitativului liturgic", „Folclorul religios muzical"). LUNGU, Traian Florea (1927-1977, n. Putineiu, jud. Ilfov), istoric român. Prof. univ. la Craiova. Studii consacrate vieţii sociale şi politice din epoca modernă a României („Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în România", în colab.; „Viaţa politică în România la sfârşitul secolului al XlX-lea, 1888-1899"). LUNGUlf^T, -IAŢĂ (< lung) adj. Uşor alungit (ca formă). LUNGULEŢU, com. în jud. Dâmboviţa, situată în Câmpia Titu, pe râurile Dâmboviţa şi Sabar; 5 714 loc. (2000). Expl. de petrol. Culturi de cartofi. în satul L. a fost descoperit (1958) un tezaur monetar (27 denari romani imperiali) datând din timpul domniei împăratului Traian (98-117) şi până în vremea împăratului Commodus (180-192). Bisericile Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1780-1790) şi Adormirea Maicii Domnului (1831-1832), în satele L. şi Serdanu. LUNI (lat. pop. lunis [lat. clasică lunae] dies „ziua Lunii") s. f. Prima zi a săptămânii. ♦ (Adverbial) în timpul zilei de luni; (în forma lunea) în fiecare luni. LUNIK, denumire a numeroşi sateliţi şi sonde sovietice lansate în scopul explorării Lunii (ex. Lunik 3 a transmis primele fotografii ale feţei invizibile a Lunii, la 7 oct. 1959). LUNTRAŞ (< luntre) s. m. 1. Persoană care conduce o luntre; vâslaş. 2. Barcagiu. LUNTRE (lat. lunter) s. f. Ambar-caţie cu fundul plat şi cu prora şi pupa înclinate, folosită pentru ape liniştite. Expr. A se face luntre şi punte = a depune toate eforturile ca să obţină sau să realizeze ceva sau să împiedice realizarea a ceva. LUNULĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Figură geometrică formată de două arce de cerc având aceleaşi extremităţi şi a căror convexitate e situată de aceeaşi parte. <0* Lunulele lui Hipocrate = cele două suprafeţe cuprinse între semicercul care trece prin vârfurile unui trunghi dreptunghic şi arcele semicercurilor construite pe catete în exteriorul triunghiului; suma ariilor celor două I. este egală cu aria triunghiului. 2. (ANAT.) Zonă în formă de semilună, de culoare albă, care se află la baza unghiei. LUOYANG (LOYANG), oraş în E Chinei (Henan), pe Luo He (afl. dr. al fl. Huang He), la 195 km VSV de Kaifeng; 1,2 mii. loc. (1991). Nod rutier. Expl. de cărbuni şi min. de fier. Constr. de tractoare şi utilaj minier; ind. textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. Temple din sec. 1 d.Hr. Peştera Longmen cu c. 100 000 imagini şi statui ale lui Buddha (sec. 5-7). Fundat în sec. 12 î.Hr. Vechea denumire: Honan. LUP (lat. lupus) s. m. 1. Mamifer carnivor canid, cu corpul de c. 150 cm lungime, 85 cm înălţime la greabăn şi 35-40 kg, acoperit cu blană de diferite culori, cu capul mare, botul ascuţit, urechile drepte, gâtul gros, picioarele înalte şi coada stufoasă (Caniş lupus). Trăieşte în Europa, Asia şi în America de Nord. <0- Expr. Lup îmbrăcat în piele de oaie sau lup în pielea oii = om rău care vrea să pară bun; prefăcut, şiret. Vorbeşti de lup şi lupul la uşă = vorbeşti despre cineva care tocmai apare. A da oile în paza lupului = a lăsa pe cineva la discreţia duşmanilor. Foame de lup = foame mare. 2. Lup-de-mare = a) peşte teleostean de c. 1 m lungime, cu dinţi puternici, care trăieşte în Marea Nordului şi în N Oc. Atlantic (Anarchichas lupus); b) lavrac; c) pasăre acvatică din ordinul lariformelor, de mărimea unui uliu, cu penajul obişnuit brun, iarna devenind alb pe partea ventrală; cuibăreşte în ţinuturile nordice, iar în România 179 este oaspete de iarnă (Stercorarius pomarinus). Se hrăneşte cu peşti şi păsări tinere; d) fig. marinar încercat, experimentat. L. marsupial = mamifer marsupial carnivor, de mărimea unui câine, cu blana cenuşie-brună, dungată cu n^gru pe spate; trăieşte în Tas-mania (Thylacinus cynocephalus). Lu-pul-albinelor = insectă coleopteră, frumos colorată cu negru, negru-albăstrui Lup marsupial Lupul-albinelor şi roşu, lungă de^ 10-16 mm, care trăieşte pe flori, iar ca larvă în stupi (Trichodes apiarius). Lupul-vrăbiilor = sfârnciocul mare. 3. (IND. TEXT.) L. amesîecător = maşină de destrămat şi amestecat materia primă, care formează amestecul de fibre în filaturile de lână şi de vigonia. L bătător = maşină care intră în componenţa utilajului din secţia de batere a filaturilor de bumbac şi care execută destrămarea şi curăţirea de impurităţi a bumbacului desfoiat în prealabil. L. destrămător -maşină pentru defibrarea deşeurilor de lână, a zdrenţelor de lână sau de amestec şi a deşeurilor de fire de lână în scopul regenerării fibrelor pentru a fi reintroduse în amestec. LUPAC, com. în jud. Caraş-Severin, în Depr. Caraşova, la poalele de E ale M-ţilor Dognecea; 2 958 loc. (2000). Expl. de huilă. Centru pomicol. Satul L. este atestat documentar în 1598. LUPAN, Nicolae (n. 1921, Cepeleuţi, jud. Hotin), scriitor şi publicist român. Acuzat de „naţionalism românesc", a plecat în Occident (1974), stabilindu-se iniţial la Bruxelles, apoi la Paris. Colaborator la radio Europa Liberă şi la diverse periodice din exil. Fondator-ani-mator al Asociaţiei mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina" (1976), al filialei cu acelaşi nume din România (1990), precum şi al editurii „Nistru" din Bruxelles. Disident anticomunist, militant pentru reîntregirea României, căreia îi consacră întreaga activitate de după plecarea sa în Occident. Lucrări: „Basarabia — colonizări şi asimilare", „Plânsul Basarabiei"; „Bessarabie — terre roumain", „Scrisoare din închisoarea popoarelor", „Străin la mine acasă". LUPANAR (< fr., lat.) s. n. Bordel. LUPARA (< it.) s. f. Tip de încărcătură pentru puştile de vânătoare, formată din gloanţe de 8-9 mm diametru şi folosită în general la vânătoarea de lupi sau mistreţi. + P. ext. Puşcă încărcată astfel, cu ţeava dublă, retezată, tipică pentru regiunile meridionale ale Italiei. LUPAŞ, loan (1880-1967, n. Sălişte, jud. Sibiu), istoric şi om politic român. Preot. Acad. (1916), prof. univ. la Sibiu şi Cluj. Luptător pentru unirea Transilvaniei cu România. Participant la Marea Adunare Naţională de la Alba lulia de la 1 dec. 1918. Membru al mai multor partide (P.N.L., Partidul Poporului, Partidul Naţional Agrar). Secretar general al Resortului Culte şi Instrucţiune Publică din Consiliul Dirigent. Mi- LUPAŞCU Gheorghe Lupaşcu nistru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (1926-1927) şi al Cultelor şi Artelor (1937-1938). Deputat în Congresul Naţional Bisericesc din Bucureşti şi în Sinodul Eparhiei Cluj. A înfiinţat, împreună cu Al. Lapedatu, în 1920, Institutul de Istorie Naţională din Cluj, pe care l-a condus până în 1945. în lucrările sale a relevat contactul permanent pe plan economic, cultural şi politic dintre cele trei ţări române („Istoria bisericească a românilor ardeleni", „Cronicari şi istorici români din Transilvania", „Istoria Unirii românilor", „Studii, conferinţe şi comunicări istorice", „Studii istorice"). Monografii („Mitropolitul Andrei baron de Şaguna...", „George Bariţ", „Episcopul Vasile Moga şi profesorul Gheorghe Lazăr", ,Avram lan-cu", „Răscoala ţăranilor din Transilvania la 1784"). Deţinut la Sighet datorită convingerilor politice. LUPAŞCU, Gheorghe (1908-1979, n. Botoşani), medic şi parazitolog român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Timişoara şi Bucureşti. Director ştiinţific al Institutului „Dr. I. Cantacuzi-no" din Bucureşti (1952-1954). Călătorii de studii pentru lupta împotriva malariei în ţări din Africa. Contribuţii la parazitologia şi epidemiologia malariei, LUPAŞCU 180 Ştefan Lupaşcu la bolile transmisibile prin vectori, la imunitate în boli parazitare („Principii şi metode ale eradicării malariei", „Trichi-neloza", „Paraziţi cu patogenie condiţionată"). LUPAŞCU (LUPASCO), Ştefan (1900-1988, n. BucuriŞ% filozof francez de origine română. Stabilit în Franţa (1916). Autor al câtorva zeci de lucrări în care filozofia şi ştiinţa îşi re-conciliază reciproc ambiţiile într-o gândire comună având la bază principiul existenţei universale şi ireductibile a contradicţiei („Logică şi contradicţie", „Principiul antagonismului şi logica energiei", „Energia şi materia psihică. Logicile sale normale şi patologice", „Energia şi materia vie“, „Psihism şi sociologie", „Logica dinamică a contradictoriului"); cercetări ale raporturilor dintre ştiinţă şi artă („Ştiinţă şi artă abstractă"). M. post-mortem de onoare al Acad. (1991). LUPĂ (< fr.) s. f. 1. Lentilă sau sistem de lentile convergente, de distanţă focală mică, care, fiind aşezată în faţa unui obiect, dă o imagine mărită a acestuia (de 40-50 ori). 2. Fier spongios, având un conţinut mic de carbon, siliciu, fosfor şi sulf, cu incluziuni de zgură, care umple porii şi cavităţile. Poate fi obţinut direct din minereu (în cazul obţinerii directe a fierului) sau din fontă. LUPEN! 1. Oraş în jud. Hunedoara, în Depr. Petroşani, la poalele de N ale M-ţilor Vâlcan, la 700 m alt., pe valea Jiului de Vest; 30 805 loc. (2000). Staţie de c.f. Vechi (1881) şi important centru al ind. carbonifere; expl. de huilă şi ind. de brichetare a cărbunelui. Expl. lemnului; întreprinderi producătoare de fibre celulozice şi mătase artificială. Ţesătorie de mătase. Fabrică de oxigen. Punct de plecare spre cabana Straja (1 460 m alt.) din M-ţii Vâlcan, deservită de un telescaun, dat în folo- sinţă în 1982 (lungimea cablului: 2 590 m), şi trei teleschiuri. Aşezarea a fost întemeiată în 1770; în 1941 apare consemnată ca oraş, în 1945 a fost trecută în categoria localităţilor rurale, iar în 1960 declarată oraş. La L. a avut loc (5-9 aug. 1929) o grevă a minerilor revendicând drepturi economice şi sociale; în urma incidentelor cu forţele de ordine s-au înregistrat 22 de morţi şi 58 de răniţi. La 2 aug. 1977 aici s-a desfăşurat o grevă spontană, cu revendicări economice şi sociale, reprimată de forţele de ordine. Biserica de lemn Pogorârea Duhului Sfânt (sec. 19). 2. Com. în jud. Harghita, situată în zona de contact a Pod. Târnavelor cu prelungirile M-ţilor Gurghiu, pe râul Feernic; 4 652 loc. (2000). Nod rutier, fn satul Firtuşu a fost descoperit (1831) un tezaur monetar (300 monede de aur) datând din epocile romană şi bizantină. Muzeu etnografic şi biserică romano-catolică (sec. 13), în satul Bisericani; biserică reformată (1620), în satul Satu Mic. LUPERCALII (< lat. Lupercalia) s. f. pl. Serbări religioase anuale care se celebrau la Roma, la 15 febr., în cinstea zeului (Faunus) Lupercus. LUPERCUS (lat. „cel care apără de lupi") (în mitologia romană), zeu italic străvechi, protector al turmelor, identificat mai târziu cu zeul grec Pan. LUPESCU (WOLF), Elena (1899-1977), amanta regelui Carol II. Căsătorită cu căpitanul Tempeanu, a divorţat după ce l-a cunoscut pe principele Carol. L-a însoţit pe acesta în exil la Veneţia, Milano şi apoi la Paris, unde a desfăşurat o vie activitate de readucere a principelui pe tron. Revenită în secret în ţară (aug. 1930), s-a situat în fruntea camarilei regale, care a influenţat nefast, dar în chip decisiv, timp de un deceniu, actele de guvernământ ale lui Carol II. După abdicarea regelui (6 sept. 1940), l-a însoţit în exil în Mexic şi Portugalia, iar la 7 iul. 1947 s-a căsătorit cu acesta, primind titlul de Alteţa-Sa regală, principesa Elena a României. Este înmormântată în biserica Sao Vicente din Lisabona, alături de regele Carol II. LUPIN (< fr., lat.) s. m. Nume dat speciilor de plante din genul Lupinus, familia leguminoaselor, cu frunze şi. flori albastre (L. angustifolius), galbene (L. luîeus) sau albe (L. albuş), folosite ca furaj sau îngrăşământ verde şi ca plante ornamentale. Unele specii sunt folosite în medicina umană şi veterinară. LUPING (< engl.) s. n. Figură de zbor acrobatic, în care avionul execută o buclă în plan vertical sau oblic. LUPINOZĂ (< fr. (i>) s. f. Intoxicaţie a animalelor în urma consumului unor specii de plante din genul Lupinus. Se manifestă prin febră, icter, diaree şi tulburări nervoase, putând provoca moartea în masă la rumegătoare şi cai. LUPOAICĂ (< lup) s. f. Femela lupului. LUPOAIE (< lup) s. f. Nume dat plantelor din genul Orobanche, parazite pe rădăcinile de floarea-soarelui, tutun, cânepă etc., din care îşi extrag hrana, cu ajutorul haustorilor, provocând reducerea recoltelor. LUPŞA, com. în jud. Alba, situată în depresiunea cu acelaşi nume, în Ţara Moţilor, pe râul Arieş; 3 716 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul L.) şi haltă de c.f. (în satele Hădărău şi Muşca). Expl. de calcar cristalin. Centru de dogărit. Muzeu etnografic şi de artă populară (fondat în 1939), în satul L., cu colecţii de icoane pe sticlă şi pe lemn din sec. 18-19, tulnice, fluiere, pluguri etc. în satul L., atestat documentar în 1325, se află mănăstirea cu acelaşi nume (de călugări), cu biserica Sfântul Gheorghe, ctitorie din anii 1421-1429 a cneazului Vladislav, cu picturi murale din 1855, iar în satul 181 LUPU Hădărău există biserica Pogorârea Duhului Sfânt (1770). Bisericile de lemn Sf. Nicolae (1429, restaurată în 1694) şi Adormirea Maicii Domnului (1799), în satul Valea Lupşii. LUPŞANU, com. în jud. Călăraşi; 3 618 loc. (2000). Nod rutier. Creşterea bovinelor. LUPTA (lat. luctare) vb. 11. Refl. A se bate corp la corp cu cineva. ♦ Refl. şi intranz. A fi în război cu cineva. O- Expr. Se luptă ziua cu noaptea = se face ziuă. 2. Refl. şi intranz. Fig. A face eforturi pentru a învinge un obstacol sau pentru a atinge un rezultat. LUPTA 1. Ziar al Partidului Naţional Român. A apărut zilnic la Budapesta (24 dec. 1906-dec. 1910), condus de Al. Vaida-Voevod. Colaboratori: I. Slavici, N. lorga, O. Goga, A. Cotruş. 2. Ziar liberal apărut, cu intermitenţe, la laşi şi Bucureşti (1884-1895), sub conducerea lui G. Panu. Colaboratori: D. Zamfirescu, N. lorga, C. Miile ş.a. LUPTĂ (lat. lucta) s. f. 1. înfruntare, bătaie (corp la corp) între două sau mai multe persoane (de obicei fără folosirea armelor). <0 L dreaptă v. drept (6). ♦ (La pl.) Ramură sportivă în care doi luptători se întrec, după anumite reguli. L. sunt organizate pe categorii, după greutatea luptătorilor (48, 52, 57, 61, 68, 74, 82, 90, 100 şi 130 kg). Luptele libere s-au aflat în programul olimpic, de la prima ediţie din 1896 Lupşa. Biserica Sfântul Gheorghe Radu Lupu (Atena), iar cele greco-romane din 1908 (Londra). Primul campionat mondial s-a desfăşurat la New York în 1885. în România luptele au o foarte veche tradiţie: în 1902, în sala Eforie din Bucureşti s-a desfăşurat o mare competiţie internaţională. Sportivii români au început să se afirme în arena internaţională începând cu 1956 (Olimpiada de la Melbourne). De-a lungul anilor ei au deţinut supremaţia în multe competiţii, prin sportivi ca: D. Pârvules-cu, Gh. Berceanu, V. Buiarca, N. Gin-gă, C. Alexandru, I. Draica ş.a. Lupte greco-romane = formă de lupte la care procedeele tehnice se aplică numai la partea superioară a corpului (de la linia de centură în sus). Lupte libere = formă de lupte la care procedeele tehnice de luptă se aplică la oricare din părţile corpului, putând fi executate şi cu ajutorul picioarelor. 2. Bătălie între două forţe armate inamice. ♦ Fig. Efortul pe care îl fac doi adversari sau două puteri rivale petru a-şi impune voinţa, pentru a triumfa interesele lor etc. ^ L. de clasă - (în teoria mar-xist-leninistă) lupta desfăşurată (pe plan economic, politic şi ideologic) între clase cu interese fundamentale opuse. A fost folosită de regimurile comuniste pentru eliminarea adversarilor politici. 3. (BIOL.) Lupta pentru existenţă = denumire dată de Darwin corelaţiilor dintre organisme şi mediu datorită cărora supravieţuiesc indivizii cu cele mai avantajoase caractere adaptative („lupta" organismelor cu mediul abiotic, dintre organismele aceleiaşi specii şi dintre specii diferite). LUPTĂTOR (< lupta) s. m. 1. Persoană care (se) luptă. 2. Sportiv care practică sportul luptelor (libere sau greco-romane). LUPU 1. Nicolae L. (1876-1946, n. Arsura, jud. Vaslui), medic şi om politic român. Membru al Partidului Liberal (din 1907). Preşedinte ai Partidului Ţărănesc (1924-1926), la care a aderat în 1918; în 1926 a fost vicepreşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc. în 1927 a părăsit P.N.Ţ., creând, cu adepţii săi, un nou partid ţărănesc. A revenit în P.N.Ţ., în 1934. A luat atitudine împotriva tendinţelor autoritare ale lui Carol II. Ministru de Interne (1919-1920), al Instrucţiunii (4-20 iun. 1927), al Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale (1927-1928), calitate în care a contribuit la adoptarea unor legi privind ziua de lucru de 8 ore şi protecţia muncii femeilor şi copiilor. în 1946 s-a desprins din P.N.Ţ., formând Partidul Ţărănesc-Democrat, care a susţinut principalele măsuri iniţiate de guvernul procomunist dr. Petru Groza. 2. Nicolae Gh. L. (1884-1966, n. Arsura, jud. Vaslui), medic şi om politic român. Frate cu L. (1). Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. După decesul fratelui său, a luat conducerea Partidul Ţărănesc-Democrat (1946-1948). A înfiinţat şi condus (1948-1966) Institutul de Terapeutică. Lucrări în diferite domenii ale medicinii interne („Hematologie clinică", „Sclerozele pulmonare", „Insuficienţa aortică latentă", „Boala reumatismală"). A promovat o mai bună organizare a învăţământului medical şi a muncii ştiinţifice, amenajând la Spitalul Colentina laboratoare pentru pregătirea studenţilor şi pentru cercetare. Membru al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice din străinătate. LUPU, Niculaie Gh. (n. 1905, Bacău), arhitect român şi istoric al arhitecturii. Prof. univ. la Bucureşti. A construit imobile de locuit în Bucureşti, Ploieşti şi Râmnicu Vâlcea şi aripa dinspre Biserica Kretzulescu a Palatului Regal. Lucrări teoretice („Studii şi elemente de arhitectură clasică"). LUPU, Radu (n. 1945, Galaţi) pianist român. Stabilit în Marea Britanie (1969). Elev al Floricăi Muzicescu şi LUPU 182 Cellei Delavrancea. Studii la Moscova cu Heinrich Neuhaus. Carieră internaţională ca solist al unor mari orchestre britanice sau americane. Unul dintre cei mai de seamă interpreţi ai muzicii lui Beethoven, Brahms, Mozart şi Schubert. Discografie bogată. LUPU, Theodor (1899-1962), violoncelist şi compozitor român. Bogată activitate concertistică. Membru al cvartetelor „Pro Musica", „George Enescu“, al trioului „George Manoliu". Lucrări orchestrale, vocale, corale. LUPU DIONISIE v. Dionisie. LUPULI.NĂ (< fr.) s. f. Substanţă organică aromatică, amară, secretată de perii bracteelor de pe inflorescenţele femele de hamei; folosită la aromatiza-rea şi conservarea berii. LUPU MEHEDINŢEANU (7-1618), boier din Ţara Românească. Mare paharnic (1612-1617)f%Conducător al mişcării din 1617-1618 împotriva politicii lui Alexandru lliaş, pe care îl alungă de la domnie. Numit mare spătar de noul domn Gavril Movilă, a fost ucis de turci. LUPUS (< fr. (i>) s. n. Grup de afecţiuni de etiologie variată, caracterizate prin leziuni ale pielii şi ale mucoaselor care lasă cicatrice întinse, deformante, localizate de obicei pe faţă şi având un caracter cronic evolutiv (ex. /. eritematos, I. vulgar sau tuberculos). LURQAT [lursa] 1. Jean L. (1892— 1966), pictor francez. Inovator al artei tapiseriei. Lucrări concepute într-o viziune decorativă de mare inventivitate („Libertatea", „Cele patru anotimpuri", „Apocalipsa", „Cântecul lumii", „Grădina poetului"). 2. Andrâ L. (1894-1970), arhitect şi urbanist francez. Frate cu L. (1). Reprezentant al funcţionalismului (Casele Bertrand, Huggler şi Seurat din Paris, ansamblu rezidenţial în Viena, Sala de sport din Saint-Denis). Lucrări teoretice („Arhitectura", „Urbanism şi arhitectură", „Forme, compoziţie şi legi ale armoniei"). LUREX s. n. Bandă foarte fină de aur, argint sau cupru aurit, folosită pentru ţesături de efect; ţesătură sau tricot realizate de această bandă. LURIA, Aleksandr Romanovici (1902-1977), psiholog rus. Prof. univ. la Moscova. Unul dintre fondatorii neuropsihologiei. Lucrări asupra funcţiilor vorbirii în procesele afective şi asupra relaţiilor dintre vorbire şi dezvoltarea intelectuală a copilului. S-a axat pe studiul afaziei în cercetarea funcţiilor creierului („Creierul uman şi procesele psihologice", „Natura conflictelor umane"). LURIA, Salvador Edward (1912— 1991), virusolog şi genetician american de origine italiană. Stabilit în S.U.A. (1940). Prof. la Institutul Tehnologic din Massachusetts. Unul dintre fondatorii geneticii microorganismelor. A studiat structura şi mecanismul de reproducere a bacteriofagilor şi virusurilor, descoperind efectul reactivării lor multiple. Fondator şi director (1972-1985) al Centrului de cercetări asupra cancerului (Massachusetts). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1969), împreună cu M. Delbruck şi A.D. Hershey. LUSAKA, capitala Zambiei, situată în S ţării, în pod. Bashkulumbe, la 1 280 m alt.; 982,4 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Aeroport (inaugurat în 1967), la 23 km NE de oraş. Pr. centru economic, cultural şi politic al ţării. Fabrici de asamblat autovehicule, de ciment, mobilă, conf., încălţăminte, ţigarete şi alim. Universitate (1965). Institutul Etnografic „Livingstone". Catedrala anglicană Holly Cross (1961). întemeiată în 1905, L. a devenit centrul ad-tiv al coloniei britanice Rhodesia de Nord (1935-1953). Din 1964, capitala Rep. Zambia. LClSHUN [Iu/un], oraş în NE Chinei (Liaoning), în conurbaţia Luda, port la Marea Galbenă. (1957). Şantiere de reparaţii navale. Pescuit. S-a mai numit şi Port Arthur. Ocupat de englezi (1858), japonezi (1894-1895), ruşi (1898). Anexat (1905) de Japonia în urma unui sângeros asediu în timpul Războiului Ruso-Japonez (1904-1905). A revenit Chinei (în 1955). LUSIGNAN [lusinâ], familie nobiliară franceză, originară din Poitou. Membrii ei au participat la cruciade. O ramură a acestei familii a domnit în Cipru. Mai importanţi: 1. Gui de L., rege al Ierusalimului (1186-1192) şi al Ciprului (1192-1194). 2. Pierre II de L., rege al Ciprului (1369-1382). LUSITAN, -A (< fr.) adj., s. m. pl. 1. S. m. pl. Populaţie de origine iberică stabilită în SV Pen. Iberice. După un lung conflict cu romanii (192— 137 Î.Hr.) au fost supuşi (definitiv în 61 î.Hr.) şi înglobaţi, în timpul lui Au-gustus, în nou creata provincie imperială Lusitan ia (v. Portugalia). 2. Adj. Din Lusitania, din Portugalia. LUSITANIA, denumire antică a V Pen. Iberice (aproximativ Portugalia de azi), organizată ca provincie romană în timpul domniei împăratului Augustus (27 î.Hr.-14 d.Hr.). LUSITANIAN, al treilea etaj (vârstă) al Jurasicului superior, caracterizat prin amoniţi. LUSIUS QUIETUS (7-118 d.Hr.), general roman de origine maură. Unul dintre colaboratorii apropiaţi ai împăratului Traian. Comandant al cavaleriei în timpul războaielor împotriva dacilor (101-102 şi 105-106 d.Hr.) şi în războiul împotriva părţilor (114-117 d.Hr.). LUSTRA v. Kaiserslautem. LUSTRAGjU (< lustru) s. m. Persoană care se ocupă cu curăţitul şi lustruitul încălţămintei; văcsuitor. LUSTRAŢIE (< fr.) s. f. 1. Rit roman de purificare, având ca scop eliberarea de influenţele rele asupra unor oameni, a unui spaţiu locuit sau cultivat. Se desfăşoară ca procesiune însoţită de rugăciuni şi litanii, urmată de o jertfă. ♦ (în mod curent) Purificare. 2. P. ext. (După 1989, în unele state din Europa de Est) Perioadă (între 5 şi 7 ani) în 183 LUTHULI care unui fost demnitar comunist cu funcţii importante de stat sau în aparatul represiv i se interzice accesul la unele funcţii în stat. LUSTRĂ (< fr.) s. f. Lampă ornamentală cu mai multe braţe, suspendată de plafon. Cunoscută din sec. 9 în Orientul Mijlociu, a fost folosită mai ales în Spania şi Italia. Iniţial era alcătuită din patru braţe orizontale din lemn sculptat, aşezate, de obieci, în formă de cruce, prevăzute cu locaşuri pentru lumânări sau ulei. LUSTRIN (< fr.) s. n. Ţesătură fină de mătase sau de bumbac, cu un luciu special. LUSTRU1 (< fr.) s. n. Strălucire naturală sau artificială a unei suprafeţe; luciu. + Aspect lucios pe care îl capătă unele suprafeţe ale obiectelor de îmbrăcăminte din cauza uzurii. ♦ Luciu imprimat feţelor obiectelor de încălţăminte printr-o prelucrare corespunzătoare. ♦ Fig. Falsă strălucire; superficialitate. . LUSTRU2 (< fr., lat.) s. n. Sacrificiu purificator, de ispăşire care se făcea la Roma o dată la cinci ani. + (Azi) Perioadă de timp de cinci ani între două censuri. LUSTRUI. (< lustru) vb. IV 1. Tranz. 1. A da lustru (prin frecare), a face să sclipească. 2. Tranz. şi refl. Fig. A (se) găti, a (se) ferchezui; p. ext. a (se) pune într-o lumină favorabilă, a (se) lăuda. LUSTRUIALÂ (< lustrui) s. f. 1. Lus- truire; p. ext. lustru. 2. Fig. Aparenţă de cultură; spoială. LUSTRUIRE (< lustrui) s. f. Acţiunea de a (se) lustrui. ♦ Operaţie de prelucrare foarte fină a pieselor cu ajutorul unor abrazivi fini, paste active etc. prin care suprafaţa acestora devine netedă şi lucioasă, ceea ce asigură creşterea rezistenţei la coroziune, micşorarea coeficientului de frecare etc. ♦ (ARTĂ POP.) Unul dintre cele mai vechi procedee de finisare a ceramicii, aplicat încă din Antichitate de greci şi romani. în România este unul dintre procedeele de ornamentare specifice pentru ceramica neagră, constând în desenarea sau frecarea cu un corp tare (de obicei piatră) a pereţilor vaselor uscate, dar nearse. LUT (lat. lutum) s. n. 1. Material sedimentar format din amestec de argilă (7-30%), praf (28-50%) şi nisip fin (sub 50%), friabil în stare uscată şi plastic în stare umedă; formează substratul mineral al multor soluri; argilă. Martin Luther Prezenţa vânelor de I. în România a determinat dezvoltarea olăritului, în aşezările subcarpatice şi în zonele de podiş şi deal, ca una dintre ocupaţiile importante. 2. Pământ. LOTA v. Luda. LUTĂRIE (< lut) s. f. Loc de unde se scoate lut. LUTEI.NĂ (< fr. {i}; {s} lat. luteus „galben") s. f. Pigment galben din corpul galben al ovarului, din gălbenuş etc.; progesteron. LUTEOCIT (< fr.) s. n. Celula secre-torie a corpului galben, care secretă progesteron. LUTERAN, -Ă (< germ.; (s> n. pr. Luther) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de luteranism. 2. S. m. şi f. Adept al luteranismului. LUTERANISM (< fr.; {s} Luther) s. n. Doctrina protestantismului german, fundată de M. Luther în culegerea sa de scrieri din 1580 — „Liber concordiae", şi sintetizată în Confesiunea de la Augsburg (1530). Consideră esenţial pentru mântuire credinţa şi nu cultul religios, pe care l-a simplificat. Proclamă autoritatea exclusivă a Bibliei, respinge tradiţia sacră şi recunoaşte numai două taine; botezul şi Albert Luthuli împărtăşania. Iniţial a fost introdus ca religie de stat în ţările scandinave şi în Prusia. Azi numeroase comunităţi luterane se află în vestul S.U.A. şi în unele regiuni din Asia. Din 1947, a fost fundată Federaţia Luterană Mondială. LUTETIA PARISIORUM v. Paris. LUTEŢIAN, primul (după unii autori singurul) etaj (vârstă) al Eocenului mediu, caracterizat prin numuliţi, lameli-branhiate, gasteropode, echinide etc. LUTETIU (< fr. (i>; {s> Lutetia „Paris") s. n. Element chimic, metal alb-ar-gintiu din familia lantanoidelor (Lu; nr. art. 71, m. at. 174,97). A fost descoperit (1906) de G. Urbain şi, independent, de Auer von Welsbach. Sin. (înv.) casiopeiu. LOTFI (Hadji Liitfi-paşa bin Abdel-Muin) (?-c. 1562), om de stat, cărturar şi istoriograf turc. Mare-vizir (1539-1541). L-a însoţit pe sultanul Soliman Magnificul în campania din Moldova (1538). Scrierile sale „Asafname" şi „Tevarih-i Al-i Osman" cuprind şi informaţii privitoare la istoria românilor. LUTHER, Martin (1483-1546), reformator religios german. Călugăr augus-tin şi preot. Prof. de exegeză a Bibliei la Univ. din Wittenberg. întemeietorul protestantismului german. A intrat în contradicţie cu Biserica catolică, atât în privinţa problemelor de dogmă, cât şi de etică (vânzarea de indulgenţe). La 31 oct. 1517, a făcut publice cele 95 de teze (puncte) care au marcat începutul Reformei. în cele trei opuscule, scrise în 1520 („Către nobilitatea creştină de naţionalitate germană", „De captivitate babylonica ecclesiae praelu-dium", „De libertate christiana"), îşi prezintă propriile principii teologice de reformare a Bisericii, punând în discuţie fundamentele credinţei catolice şi chiar structura papalităţii. în acelaşi an, arde în piaţă bula papală Exsurge domine ceea ce îi va atrage excomunicarea (1521) de către Vatican şi condamnarea la ardere pe rug, împreună cu toate operele sale; a fost salvat, prin răpire, de electorul Saxoniei, Frederic înţeleptul, protectorul său. A tradus Biblia (1521); a pus bazele normelor limbii literare moderne; a elaborat liturghia noii biserici („Mesa germană şi ordinea cultului", „Micul şi Marele catehism") recunoscută oficial la Dieta de la Augsburg (din 1530). LUTHULI [Iu6u:li], Albert John (c. 1899-1967), om politic şi scriitor LUTIER 184 sud-african. Fruntaş al mişcării non-violente împotriva discriminării rasiale. Căpetenie a populaţiei zulu (din 1935). Preşedinte al organizaţiei politice Congresul Naţional African (1952-1960). Premiul Nobel pentru pace (1960). LUTIER (< fr.) s. m. Meşteşugar specialist în construirea şi repararea instrumentelor muzicale cu coarde. LOTKE, Fiodor Petrovici v. Litke, Fiodor Petrovici. LUTON [lu:tn], oraş în Marea Britanie (Anglia) la 50 km NNV de Londra; 180,8 mii loc. (1994). Aeroport. Constr. de automobile (uzinele ,,Vauxhall“) şi avioane. Instrumente de precizie, produse electrotehnice şi textile. Biserica St. Mary (sec. 13-15), în stil gotic. LUTOS, -OASĂ (lat. lutosus sau din lut) adj. Care conţine lut, care are culoarea sau consistenţa lutului; ar-gilos. ^ LUTOStAWSKI, Wltold (1913-1994), compozitor şi dirijor polonez. Creaţie influenţată de Debussy, Stravinski, Bartok, Varese şi Messiaen. Muzică de mobilitate extremă, cu un simţ deosebit al echilibrului. Lucrări cu elemente de folclor („Triptic silezian", „Concert pentru orchestră"), apoi impunând un limbaj personal, bazat pe totalul cromatic („Muzică funebră"), dar mai ales pe tehnicile aleatorii („Jocuri veneţiene"). Cofondator al festivalului „Toamna muzicală varşoviană". LUTRU (< fr.) s. n. Blană de vidră. LUTYENS [lat/enzj, Sir Edwin Landseer (1869-1944), arhitect şi urbanist britanic. Exponent al mişcării „Arts and crafts". A construit case la ţară, tradiţionaliste ca stil, concepţia spaţială fiind în acord cu peisajul. Edificii publice (Piaţa Centrală în cartierul grădinilor din Hampstead, Londra, Casa britanică şi Midland Bank, Londra). A conceput planul urbanistic al oraşului Witold Lutostawski Lumi New Delhi şi reşedinţa de aici a viceregelui. LUTZ [luts] (< n. pr. Lutz) s. n. Figură în patinajul artistic (atât în proba obligatorie, cât şi în cea la alegere) constând într-o dublă sau triplă rotire, executată în spate, în aşa fel încât mişcarea este începută de pe un picior, dar aterizarea se face pe celălalt. Poartă numele unui sportiv austriac care a executat-o prima dată. LGTZEN [lu:tsen], localitate în E Germaniei, la SV de Leipzig. Aici au avut loc două importante bătălii: la 16 nov. 1632, în timpul Războiului de 30 de Ani, armata Imp. Romano-German, condusă de A.W.E. Wallenstein, a fost înfrântă de armata suedeză, condusă de regele Gustav II Adolf, care şi-a găsit moartea pe câmpul de luptă; la 2 mai 1813, în timpul războaielor na-poleoneene, armata franceză a înfrânt armatele coalizate ale Prusiei şi Rusiei. LUŢK, oraş în NV Ucrainei, în apropiere de graniţa cu Polonia; 219 mii loc. (1995). Nod rutier. Constr. de automobile şi aparate electrice; fabrici de materiale plastice, beton armat, mobilă, tricotaje, pielăriei şi produse alim. Aici a fost semnat, la 2 apr. 1711, un tratat între Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare privind alianţa antiotomană. LUVRU (LOUVRE [lu:vre]), palat al regilor Franţei, la Paris, azi unul dintre cele mai mari muzee ale lumii (construcţia a început pe timpul lui Filip August — 1204). în sec. 13-15, castel fortificat şi închisoare politică. Reconstruit în sec. 16 de P. Lescot, din ordinul lui Francisc I, ca palat (în stilul Renaşterii) şi decorat de J. Goujon, a devenit reşedinţă regală. în sec. 17, J. Lemercier, L. Le Vau, Ch. Le Brun şi C. Perrault au mărit palatul în stilul clasicismului francez. în sec. 18, C. Percier şi P.F. Fontaine adaugă palatului o nouă aripă în stil Empire. Construcţia L. a continuat până în sec. 19, sub Napoleon III. L. a fost transformat în muzeu în 1793 şi conţinea iniţial picturi din colecţiile regale (cea mai veche a aparţinut lui Francisc I). Ulterior, s-a îmbogăţit prin achiziţionarea de obiecte antice (orientale, egiptene, greco-romane), prin donaţii de lucrări vechi şi de opere ale artiştilor moderni. Cabinetul de desene cuprinde peste 80 000 de piese. Pe lângă muzeu s-a deschis o bibliotecă de artă şi arheologie şi un laborator (Institutul Mainini, fundat în 1931) destinat studiului ştiinţific al lucrărilor, păstrării şi restaurării lor. LUVUA, denumirea râului Luapula (unul dintre izv. fl. Congo) de la ieşirea din L. Mweru şi până la confl. cu Lualaba. LUX1 (cuv. lat. „lumină") s. m. Unitate de măsură a iluminării (simbol Ix), egală cu iluminarea unei suprafeţe care primeşte un flux luminos de un lumen uniform repartizat pe o arie de un metru pătrat. 185 LUXEMBOURG viaţă excesiv de costisitor; eleganţă, splendoare, fast. ♦ Expr. A face lux = a duce o existenţă fastuoasă; spec, a se îmbrăca extrem de elegant şi de costisitor. 2. Fig. Risipă; exces. LUXA (< fr., lat.) vb. I tranz. A-şi deplasa un os de la locul lui; a-şi scrânti o mână, un picior etc. LUXAŢIE (< fr., lat.) s. f. Deplasare persistentă a extremităţii articulare a unui segment osos din poziţia normală faţă de articulaţia din care face parte. Este însoţită uneori de ruptura capsulei articulare şi a ligamentelor şi de ieşirea extremităţii unuia din oasele articulaţiei din capsulă. Provoacă o durere vie şi pierderea capacităţii funcţionale. Poate fi congenitală sau traumatică. Sin. scrântitură, torsiune (3). LUXEMBOURG sau LUXEMBURG 1. Marele Ducat de Luxemburg (Grand-Duchâ du Luxembourg, Grous-sherzogtum Letzebuerg, Grossherzog-tum Luxemburg), stat în Europa de Vest, fără ieşire la mare; 2 586,4 km2; 420 mii loc. (1997). Limbi oficiale: luxemburgheza (luxembourgeois/letze-buergesch), limbă naţională, franceza şi germana. Religia: creştină (catolici 94,9%, protestanţi 1,1%). Capitala: Luxembourg (Luxemburg, Lutzelburg). Oraşe pr.: Esch-sur-Alzette, Differ- dange, Dudelange, Petange. Este împărţit în 12 cantoane, grupate în trei districte. Relief coborât în N, cu munţi erodaţi cu aspect de podiş colinar (reg. Oesling, un sector al Ardenilor cu alt. max. din ţară 559 m vf. Huldange), iar în S câmpia deluroasă Gutland (Bon Pays) — 270 m alt. — care ocupă 60% din supr. ţării. Climă temperată de tranziţie între cea maritimă şi cea semicontinentală. Principalul râu este Moselle, cu afl. său Sure. Pădurea ocupă 34,2% din terit. ţării formată mai DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Districte şi Suprafaţa Populaţia cantoane (km2) (1995) DIEKIRCH 1 157 60 900 Clervaux 332 11 300 Diekirch 239 24 600 Redange 267 12 000 Vianden 54 2 900 Wiltz 265 10 100 GREVENMACHER 525 46 700 Echternach 186 13 000 Grevenmacher 211 19 400 Remich 128 14 300 LUXEMBOURG 904 298 000 Capellen 199 34 200 Esch 243 122 700 Luxembourg 238 120 500 Mersch 224 20 600 ales din stejar în Oesling şi fag în Gutland. Ţară cu o economie dezvoltată, în care serviciile deţin 31,3% din PNB şi 18,9% din populaţia ocupată (mai ales proprietari de firme şi operaţiuni bancare). Industria are ca princi- pală ramură siderurgia care utilizează materie primă din import (ocupă locul 1 pe glob la produse siderurgice pe locuitor). Expl. de gips (420 mii t, 1997) şi roci de constr. Ind. prelucrătoare produce (1995): energie electrică LUXEMBOURG 186 (1,24 md. kWh), oţel (2,5 mii. t, 1996), fontă şi feroaliaje (829 mii t, 1996), laminate, maşini şi utilaje de transport, aparatură, mase plastice şi cauciuc sintetic, anvelope, fire textile artificiale, ceramică, ciment (714 mii t), pielărie şi încălţăminte, produse alim., mai ales bere (518 mii hl), vin (150 mii hl), lapte (261,6 mii t), carne (23,1 mii t, 1994), conserve de fructe, ţigarete. Agricultura se bazează pe creşterea animalelor. Se cultivă 23,2% din supr. ţării cu (mii t, 1995): grâu (52,8), orz (63,3), ovăz, secară, cartofi (22,8), sfeclă de zahăr; pomicultură (mai ales mere şi pere) şi viticultură. Silvicultură: lemn (411,6 mii m3, 1994). Floricultură (trandafiri). Se cresc mai ales (mii capete, 1995): bovine (214), porcine (73), ovine. Sunt dezvoltate transporturile rutiere şi feroviare. C.f.: 275 km (262 km electrificate). Căfltitişre: 5,16 mii km (1997), din care 118 km autostrăzi (1997). Căi navigabile interne: 37 km (1994). Turism: 766,8 mii turişti străini (1995). Principalele obiective turistice: capitala cu Palatul Marelui Duce (sec. 16-17), clădirea Municipalităţii (sec. 19), catedrala, biserica Sf. Mihail (sec. 10-16); castelele medievale din staţiunile Vianden, Clerf şi Wiltz, staţiunea balneoclimaterică Men-dorf-les-Bains, staţiunea de vacanţă Echternach cu bazilică din sec. 11 şi abaţie din sec. 18. Moneda: 1 franc luxemburghez = 100 centimes. Comerţ exterior foarte dezvoltat (L. deţine locul 1 pe glob la PN B/Ioc., respectiv 123 000 $/loc., 1996). Export (1995): maşini, utilaje şi echipament de transport (55,1%), mase plastice şi produse din cauciuc (14,1%), produse textile (6,6%) şi alim. (6,6%). Pr. parteneri: Germania (28,3%), Franţa (19,7%), Belgia, Marea Britanie. Import (1995): Vedere generală maşini, utilaje şi echipament de transport (46,9%), produse alim. (11,4%), materii prime minerale (9,5%), produse chimice (8,3%). Pr. parteneri: Belgia (38,1%), Germania (29,8%), Franţa (12%), Olanda, S.U.A., Italia. — Istoric. Terit. L. a făcut parte din prov. romană Gallia Belgica, din regatul franc al lui Clovis, din Austrasia merovingiană, din imperiul lui Carol cel Mare şi din Lotharingia. în jurul castelului şi oraşului L. (numit iniţial Lutzelburg), stăpânit de familia de L., ia fiinţă în sec. 10 un comitat, ridicat în 1354 la rangul de ducat. Reprezentanţii familiei de L. dau, între 1308 şi 1437, o serie de regi Germaniei, Boemiei, Ungariei şi patru împăraţi Sfântului Imperiu Roma-no-German, dintre care cel mai important rămâne Sigismund de L. în sec. 15-18, L. aparţine Burgundiei, Spaniei, Franţei, Austriei şi din nou Franţei (1794-1814). Fortăreaţa L., numită şi Gibraltarul nordului, este aprig disputată între statele combatante, fiind asediată şi distrusă de peste 20 de ori în patru secole. Prin „Actul final" al Congresului de la Viena (1814-1815), L. este ridicat la rangul de mare ducat autonom, legat timp de 75 de ani de Olanda printr-o uniune personală (suveranul Olandei era totodată şi mare duce de L.). între 1815 şi 1866 este inclus în Confederaţia Germană. în 1831, partea de V a Marelui Ducat a fost inclusă în noul regat al Belgiei (provincia Luxembourg). Tratatul din 19 apr. 1839 fixează graniţele L. După destrămarea Confederaţiei Germane (1866), Tratatul internaţional de la Londra (11 mai 1867) recunoaşte independenţa L. şi proclamă neutralitatea perpetuă a statului (denunţată oficial de L în 1948). Prin Constituţia din 1868, L. devine monarhie ereditară constituţio- Luxembourg (2) nală. La moartea regelui olandez Wilhelm III, L. denunţă uniunea personală cu Olanda, tronul Marelui Ducat de L. fiind ocupat de familia de Nassau (care domneşte şi în prezent), în pofida statutului său de neutralitate, L. este ocupat în cursul celor două conflagraţii mondiale de armatele germane. Legat din 1922 de Belgia printr-o uniune vamală, L. formează în 1947, împreună cu Belgia şi Olanda, uniunea vamală, apoi economică Benelux. Puternic industrializat, L. este astăzi unul dintre cele mai bogate state europene. Monarhie parlamentară ereditară. Puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, Camera Deputaţilor. Unele funcţii legislative sunt îndeplinite de Consiliul de Stat. Puterea executivă, deţinută de suveran, este de fapt exercitată de Consiliul de Miniştrii condus de un prim-min. 2. Capitala Marelui Ducat de L., situată în S ţării, pe râurile Alzette şi Petrusse; 78,3 mii loc. (1997). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru financiar şi comercial internaţional. Oţelărie. Ind. mobilei, chimică, textilă şi alim. Centru universitar (1969). Teatre. Muzeu Naţional. Galeria Municipală de Tablouri. Conservator. Bănci. La L. se află sediile Parlamentului Uniunii Europene şi al Curţii Europene de Justiţie. Monumente: biserica Saint-Michel (987); catedrala Notre-Dame (1613-1623), în stil gotic; Palatul Marelui Duce (1572-1621); Primăria (1830-1838). Menţionat pentru prima dată în 963, a primit dreptul de oraş în 1244. 3. Muzeul muzeu naţional la Paris, aflat în clădirea Palatului L., încă din 1818, când Ludovic XVIII a amenajat aici o aripă cu funcţie de muzeu, destinată artiştilor contemporani. înlocuit în 1939 de Muzeul naţional de artă modernă Palatul Marelui Duce 187 LU2NICE Luxor. Ruinele templului lui Amon (astăzi la Centrul naţional de cultură şi artă „G. Pompidou“), renovat în 1980, găzduieşte expoziţii temporare. 4. Palatul şi grădina ansamblu realizat în timpul Măriei de Medici după modele florentine; cuprinde, alături de o vastă grădină în care se găsesc numeroase monumente şi statui („Fântâna Medici“ şi „Silene" de J. Dalon), un palat (construit în principal de S. de Brosse, 1612-1620 şi transformat ulterior de J.F. Chofgnin; a fost extins în 1836 cu un nou edificiu clădit în acelaşi stil, bolţile bibliotecii fiind decorate de Dela-croix, 1840-1846, dar în 1860 a fost redus şi reamenajat) şi o galerie decorată de Rubens (frescă consacrată istoriei vieţii Măriei de Medici, azi la Luvru). LUXEMBURG, Rosa (1871-1919), militantă comunistă germană. A activat în tinereţe în Polonia. Unul dintre întemeietorii Partidului Social-Democrat Polonez (1893) şi al Partidului Comunist din Germania — Liga Spartacus (1918). Criticând modelul leninist rigid de organizare a partidului, a deţinut un rol important în evenimentele insurecţionale din nov. 1918. Asasinată. LUXEMBURGHEZ, -Ă (< n. pr. Luxemburg) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune în Luxembourg. Mai trăiesc în Italia, Franţa, Belgia. De religie creştină (catolici). ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Luxembourg. 2. Adj. Care aparţine Luxembourgului sau luxemburghezilor, care se referă la Luxembourg sau la luxemburghezi. + (Substantivat, f.) Idiom indo-european din ramura germanică, având rolul de limbă oficială, alături de franceză şi germană, în Luxembourg. La origine a fost un dialect al limbii germane medii. Limba scrisă a început să se dezvolte din 1820, iar literatura şi presa în a doua jumătate a sec. 19. A devenit obiect de studiu în şcoala elementară în 1912. LUXMETRU (< {i>; lat. lux „lumină" + gr. metron „măsură") s. n. Instrument fotometric care serveşte la măsurarea iluminării. LUXOR (AL-UQSUR), oraş în ESE R.A. Egipt, pe dr. Nilului, la 674 km SE de Cairo; 155 mii loc. (1994). Aeroport. Centrul unei zone agricole. Turism. Aici se află vestigiile templului lui Amon, reconstruit şi decorat cu reliefuri în timpul lui Amenhotep III (1400-1362 î.Hr.), precum şi două obeliscuri (din care unul a fost transferat în 1831 în Place de la Concorde din Paris). LUXOS, -OASĂ (< lux, după fr. luxueux) adj. Fastuos, somptuos; bogat. ♦ (Despre persoane) Care se îmbracă cu o eleganţă costisitoare, care poartă lucruri scumpe. LU X0N sau LU HSON (pseud. lui Zhou Zureri) (1881-1936), scriitor chinez. A întemeiat „Liga scriitorilor de stânga". Unul dintre fondatorii literaturii chineze moderne prin inovaţiile sale de stil, folosirea limbii vorbite şi renunţarea la rigorile formale şi canoanele clasice. în scrierile sale atrage atenţia asupra confuziei şi imobilismului societăţii chineze de la începutul sec. 20. Poezii în proză („Ierburi sălbatice"). Pamflete („Jurnalul unui nebun"), romane sociale („Medicina"), povestiri cu caracter satiric, antifeudal („Adevărata biografie a lui Ah Q"). Traduceri. LUXURIANT, -A (< fr., lat.) adj. (Despre vegetaţie) Extrem de abundentă. LUYNES [luine], Charles marchiz d’Albert, duce de L. (1578-1621), om politic francez. Din ordinul lui Ludovic XIII a organizat asasinarea lui Concino Concini, preluând funcţiile lui în stat. Conetabil al Franţei (1621). A dus o politică de forţă împotriva marii nobilimi şi a hughenoţilor. LU YOU (1125-1210), poet chinez. Poeme patriotice şi de evocare a muncilor agricole notabile prin expresivitatea stilistică şi limbajul rafinat („Grădinile", „Suspin după vin", „Cartea ceaiului", „Cântecul secerişului"). LUYS [lui], Jules Bernard (1828- 1895), neuropsihiatru francez. A descris nucleii subtalamici (corpii lui L.) şi centrul median talamic. LUZERN 1. V. Lacul celor Patru Cantoane. 2. V. Lucerna. LUZHOU [ludsou], oraş în centrul Chinei (Sichuan), pe Yangtze; 262,9 mii loc. (1990). Centrul unei zone agricole. Ind. constr. de maşini, textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. Mare piaţă pentru sare. LUZI, Mario (n. 1914), poet italian. Unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ermetici („Sosire nocturnă", „Caiet gotic", „Un toast"). Poeme dramatice („Ipazia"); eseuri („Discurs natural"). LUZIN, Nikolai Nikolaevici (1883- 1950), matematician rus. Prof. univ. la Moscova. Lucrări de analiză matematică, teoria mulţimilor, geometrie diferenţială, logică matematică („Lecţii privind ansamblurile analitice şi aplicaţiile lor"). LU2NICE [Iu3nitse], râu în partea de S a Cehiei, afl. dr. al Vltavei; 208 km. Lu XQn LUZON 188 Izv. din zona Friewald (Austria), curge pe direcţie S-N până în oraşul Tâbor, iar apoi îşi schimbă brusc cursul către SV şi confluează cu Vltava la Tyn vad Vltavou. LUZON, cea mai mare insulă a arh. Filipine; 108,2 mii km2. Oraşe pr.: Manila, Quezon City, Baguio, Lucena, Naga, Legaspi. Relief muntos vulcanic, cu o cordilieră în centru. Alt. max.: 2 928 m (vf. Pulog). îngustă câmpie litorală. Climat subecuatorial cu precipitaţii bogate (2 000-3 000 mm/an) şi cu vegetaţie caracteristică de păduri şi savane. Expl. de min. de fier, cupru, crom, mangan, aur, cărbuni, petrol şi gaze naturale. Trestie de zahăr, porumb, tutun, cocotieri, abaca. LVOV (LVIV), oraş în Ucraina; 802 mii loc. (1996). Nod de comunica-ţii. Constr. de automobile, maşini agricole, aparataj electrotehnic şi instrumente medicale; mat. de constr., produse farmaceutice şi alim., mobilă, sticlă, vopsele, tricotaje şi conf. Centru cultural. Universitate (1661). Muzee. Monumente: biserica Sviatîi Nikolai (sec. 13), catedrală dominicană (1785-1796), în stil gotic, capelele Kampianov şi Boimov (începutul sec. 17), catedrala armeană (sec. 14-15), biserica Uspenskaia (sec. 16-17), în stilul Renaşterii, clădiri baroce din sec. 17-18. Cunoscut de români în Evul Mediu sub numele de Liov. Menţionat în 1256, oraşul a fost întemeiat de cneazul de Halici, Daniil Romanovici; a cunoscut o dezvoltare rapidă, datorită situării sale la încrucişarea căilor comerciale care legau Marea Neagră cu Marea Baltică. A întreţinut strânse legături comerciale şi culturale cu Ţările Române (cu Moldova mai ales). L. a aparţinut pe rând Poloniei (1349-1772), Austriei (1772-1919), din nou Poloniei (1919— 1939), Uniunii Sovietice (1939-1941, 1944-1991). între 1941 şi 1944 ocupat de trupele germane. Din 1991, a intrat în componenţa Ucrainei. Denumirea germană; Lemberg. LVOV, Aleksei Flodorovici (1798-1870), compozitor rus. Dirijor al Corului Imperial (1837-1855). A compus muzica imnului imperial rus (versuri de Va-sili Jukovski), Autor de opere („Un-dine“), muzică de cameră. LVOV, Ghiorghi Evghienievici, prinţ ~ (1861-1925), cneaz rus. în timpul primului război mondial a condus Uniunea panrusă a zemstvelor. Prim-min. al primului guvern provizoriu (mart.-iul. 1916). După preluarea pute-. rii de către bolşevici, a fost silit să emigreze. LVOV-VARŞOVIA, Şcoala de la şcoala poloneză de logică întemeiată după primul război mondial (A. Tarski, T. Kotarbinski, J. tukasiewicz. K. Ajdu-kiewicz ş.a.). Contribuţii la dezvoltarea logicii moderne (semantică, logici polivalente ş.a.). LWOFF [vof], Andrâ Mlchael (1902-1994), microbiolog şi medic francez. Prof. univ. la Paris. Studii asupra virusurilor; a descoperit şi a explicat fenomenul lizogeniei bacteriene. Lucrări asupra mecanismelor chimice ale transmiterii informaţiei genetice — rolul de mesager al acidului ribonucleic („Ordinul biologic", „Jocuri şi lupte"). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1965), împreună cu F. Jacob şi J. Monod. LYALLPUR v. Faisalabad. LYBI (LYBON, LINAM-VIET-DE), împărat vietnamez (544-548). A condus revolta antichineză, proclamân-du-se împărat şi punând bazele statului Van-Xuan (nordul şi părţi din centrul actualului Vietnam) şi a dinastiei Ly timpurie (544-603), cu capitala la Long-bien. înfrânt de o armată chineză, a fugit în Laos, unde a murit în 549. LYCEUM, denumire a şcolii de filozofie întemeiată de Aristotel la Atena, într-o clădire publică, în cinstea iui Apollo Lykios. Membrii acestei şcoli au fost numiţi peripateticieni. LYCOPOLIS v. Asyut. LYCRA (cuv. fr.) s. f. Fir de cauciuc artificial, acoperit cu fibre sau fire de natură diferită, utilizat în confecţionarea articolelor textile, având o mare elasticitate. LYDDA v. Lod. LYELL [lail], Sir Charles (1797-1875), geolog britanic. Prof. la King's College din Londra. în lucrarea sa „Principii de geologie" a formulat conceptul actualismului. Adept al evoluţio-nismului, a combătut catastrofismul („Elemente de geologie", „Vechimea omului"). LYLY [Iţii], John (c. 1553-1606), scriitor englez. Promotor al eufuismu-lui, termen pe care l-a creat. Ficţiunile alegorice în stil manierist („Euphues, anatomia spiritului", „Euphues şi Anglia sa") inaugurează romanul modern în Anglia. Prin comediile sale de curte cu caracter mitologizant („Alexandre şi Campaspe", „Sapho şi Phaon", „Endy-mion") a contribuit la apariţia teatrului profan. LUYMAN, Theodore (1874-1954), fizician american. Prof. univ. la Andrâ Michael Lwoff 189 LYTTON Feodor Lynon Harvard din Cambridge (Massachusetts). Cercetări şi lucrări de spectroscopie în spectrul ultraviolet. LYME (< n. localit. Lyme) subst. Boala ~ =• afecţiune inflamatorie endemică, provocată de spirocheta Borrelia burgdorferi şi transmisă prin căpuşile din genul Ixodes. Se caracterizează prin eritem cronic, artrite, neuropatii şi meningoencefalită. A fost identificată în Lyme (Connecticut), în 1975; este răspândită în statele americane, Europa şi Australia. LYNCH, Benito (1885-1951), scriitor argentinian. Romane inspirate de mediul provincial, descriind cu forţă conflicte dramatice, într-o construcţie narativă riguroasă („Şoimii Floridei", „Englezul cu oasele" — capodopera sa, „Cântecul unui Gaucho"). LYNCH [lint/], David (n. 1946), regizor american de film. Creaţii şocante, construite pe violenţă, sex, suspans („Catifeaua albastră", „Suflet sălbatic", „Twin Peaks" — serial T.V.). LYNCH [lint/], John Mary (1917-1999), om politic irlandez. Lider al Partidului republican Fianna Fâil. Prim-min. al Rep. Irlanda (1966-1973, 1977-1979). LYNEN, Feodor (1911-1979), biochi-mist german. Prof. univ. la Munchen. A descoperit mecanismul de reglare a biosintezei şi degradării acizilor graşi în organism (a realizat biosinteza colesterolului). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1964), împreună cu K. Bloch. LYON [lio], oraş în partea central-estică a Franţei (Lyonnais), la 460 km SE de Paris, port la confl. Ronului cu Saone; 1,6 mii. loc. (1990). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru ind., financiar şi cultural. Mare centru al ind. textile (mătase). Metalurgie. Uzine chimice (îngrăşăminte, mase plastice, produse farmaceutice), constr. de automobile, de maşini textile, cabluri, produse alim. Două universităţi (1809; 1875). Muzeu de istorie. Monumente: bazilica Sainte-Martin-d’Ainay (1107), în stil romanic, catedrala Saint-Jean (sec. 12-15), în stil gotic, bisericile Saint-Bona-venture (1315-1471), Saint-Paul (sec. 12-15), Saint-Bruno (sec. 17), în stil baroc, Notre-Dame de Fourviere (1871-1894), Primăria (1646-1665), Palatul Artelor, azi muzeu (sec. 17), Grand Theâtre (sec. 19). Fondat de romani (Lugdunum), în 43 î.Hr. Capitala religioasă a galilor, a trecut la creştinism în sec. 3. Sub stăpânire burgundă şi francă, a devenit capitala Provenţei (879). în 1176 a fost centrul mişcării valdensilor. Din sec. 15, unul dintre principale oraşe ale finanţei şi comerţului european. Revolte sociale ale ţesătorilor (1831, 1843). Din 1863, în L. s-a înfiinţat una dintre marile bănci franceze (Credit Lyonnais). Centru al mişcării de rezistenţă antigerma-nă în al doilea război mondial. La L. au avut loc trei importante concilii ale Bisericii catolice (1245, 1274 şi 1774). LYONNAIS [lione], provincie istorică în E Franţei. Oraş pr.: Lyon. Puternică zonă ind. a ţării (produse textile, automobile, produse chimice şi siderurgice). Viticultură. Cereale. Creşterea animalelor. LYOT [lio], Bernard Ferdinand (1897-1952), astronom francez. Inventatorul coronografului (1930), care a permis fotografierea coroanei solare în timpul eclipselor. în 1948 a obţinut primele imagini cinematografice ale erupţiilor solare. Studii de fizica Soarelui. LYOTARD [liotar], Jean-Frangois (1924-1998), filozof francez. Preocupat în principal de teoria artei, de gândirea şi opera lui Freud şi Marx („Plecând de la Marx şi Freud"), de evoluţia diferitelor forme de discurs, a încercat să arate că în spatele diverselor strategii din economia politică se ascund dorinţe inconştiente individuale („Economia libidinală"). Lucrări în domeniul fenomenologiei şi al filozofiei postmoder-ne („Fenomenologia", „Condiţia postmo-dernă"). tYSA-Q6RA (G6RY SWIETO-KRZYSKIE [gurî Jvietoţfi3skie]), masiv hercinic în SSE Poloniei, între Vistula (la E) şi Pilica (la V). Alt. max.: 611 m (vf. tysica). Prezintă o creastă centrală, formată din cuarţite, mărginită de culmi joase, calcaroase şi grezoase. Zăcăminte de min. de fier, polimetalice şi marmură. LYTTON [Htan], Edward George, conte de Bulwer (1803-1873), scriitor şi om politic englez. Membru al parlamentului (1852-1866), secretar colonial (1858-1859). Piese de teatru („Ri-chelieu", „Banii"), romane cu caracter ocult, prototipic, istoric sau romantic („Paul Clifford", „Ultimele zile ale lui Pompei", „Rienzi" — a stat la baza libretului operei lui Wagner cu acelaşi nume, „Cursa care urmează"). M M s. m. invar. 1. paisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă (consoană sonantă ocluzivă nazală bilabială). 2. (METR.) Simbol pentru prefixul mega-. 3. (FIZ.) Simbol pentru mach. 4. Simbol pentru cifra romană cu valoarea 1 000. 5. Simbol prin care se exprimă magnitudinea unui cutremur. 6. (LOG.) Simbol pentru termen mediu. m (METR.) 1. Simbol pentru metru. 2. Simbol pentru mili-. m (FIZ.), simbol pentru masă. mA, simbol pentru miliamper. MA, Yo Yo (n. 1955), violoncelist american de origine chineză. S-a lansat la 8 ani, cântând sub bagheta lui L. Bernstein. Carieră concertistică internaţională. Interpret de muzică de cameră, împreună cu pianistul Emmanuel Ax şi în trio cu I. Stern şi G. Kremer. Cântă pe un violoncel Montagnana şi pe un Stradivarius. MAAR ( n. pr. McCarthy) s. n. Denumire a campaniei anticomuniste, declanşate în S.U.A. de 193 MACEDONEAN senatorul J.R. McCarthy, în perioada 1949-1954, care a cunoscut forme exacerbate, fiind îndreptată împotriva celor bănuiţi că ar avea simpatii comuniste (în special scriitori, artişti, oameni de ştiinţă). Această „vânătoare de vrăjitoare" a provocat o energică reacţie de protest din partea intelectualilor americani cu convingeri democratice. MACASAR^ZĂ (< fr.; n. pr. antic Macassar) s. f. Una dintre cele mai importante limbi indoneziene din familia austroneziană vorbită în regiunea Ujung Pandang (fost Macassar) din partea de S a prov. Sulawesi, având o scriere proprie şi peste 1 milion de vorbitori. MACASSAR v. Ujung Pandang. MACAT (< tc.) s. n. Tip de ţesături executate în două culori, din lână cu bumbac, răspândite azi în aproape toate zonele României, decorate cu motive simple care ies în relief. MACAULAY [meko:li], Dame Emilie Rose (1881-1958), scriitoare engleză. Considerată omologul feminin al lui Aldous Huxley. Poezii („Două ţări oarbe", „Trei zile", „Poeme"), romane („Vârstă critică"); lucrări de critică şi istorie literară („Unele elemente religioase în literatura engleză"). MACAULAY [meko.lij, Thomas Babington, baron de (1800-1859), om politic şi istoric britanic. Adversar al mişcării cartiste. Autor al unei „Istorii a Angliei", precum şi al unor „Eseuri critice şi istorice", care au influenţat mentalitatea contemporană lui; versuri. MACAZ (< tc.) s. n. Dispozitiv care face parte din schimbătorul de cale, folosit pentru dirijarea materialului rulant (tren, tramvai, metrou) la bifurcarea căilor de rulare, constând dintr-o porţiune mobilă şi reglabilă a şinelor. Comanda m. se poate face local sau centralizat, de la distanţă. M. aerian = dispozitiv folosit la troleibuze, pentru trecerea de la o pereche de fire aeriene la o altă pereche, în scopul schimbării direcţiei vehiculului. ^ Expr. A schimba macazul = a) a dirija în altă direcţie cursul evenimentelor; b) a-şi schimba atitudinea faţă de cineva sau ceva. MACBETH [mekbeQ], nobil scoţian. Rege al. Scoţiei (1040-1057) în urma uciderii regelui Duncan I. înfrânt de Malcolm III, fiul lui Duncan I şi, apoi, ucis. Eroul tragediei lui Shakespeare şi al operei lui Verdi cu acelaşi nume. MacBRIDE [mekbraid], Sâan (1904- 1988), jurist şi om politic irlandez. Mili- tant pe tărâm social. Ministru al Afacerilor Externe (1948-1951). Preşedinte al organizaţiei Amnesty International (1963-1974). Preşedinte executiv (din 1973) al Biroului Internaţional al Păcii (Geneva). Premiul Nobel pentru pace (1974). MACCHIAIOLI (cuv. it.) s. n. pl. Denumire dată grupului de pictori italieni din Florenţa (T. Signorini, G. Fattori, S. Lega, D. Martelli, A. Cecioni ş.a.), care au cultivat, în a doua jumătate a sec. 19, o pictură antiacademică, bazată pe efectele petelor de culoare, accentuând, totodată, latura realistă a tematicii. Au manifestat un interes pronunţat pentru peisaj. MACCLESFIELD [makalsfi:ld], oraş în partea central-sudică a Marii Britanii (Anglia), pe râul Bollin, la 27 km SSE de Manchester; 147 mii loc. (1991). Vechi centru (din 1790) de ţesături de mătase. Ind. electrotehnică, a încălţămintei, chimico-farmaceutică, a hârtiei şi alim. Muzeu municipal (1898). Biserica St. Michael (1278); capelă unitariană (1689). MACDIARMID [makdermed], Hugh (pe numele adevărat Christopher Murray Grieve) (1892-1978), scriitor scoţian. Promotor al renaşterii culturale şi al limbii naţionale. Unul dintre fondatorii Partidului Naţional Scoţian. Poeme („Scoţieni liberi"). MACDONAGH [mekdoneg], Thomas (1878-1916), poet irlandez. Lirica sa, de o mare subtilitate, descinde din aceea a poeţilor metafizici englezi din sec. 17 (John-John", „Urări pentru fiul meu"). Fruntaş al mişcării de renaştere celtică şi al luptei politice pentru independenţă. Participant la demonstraţia din Duminica Paşteiui (1916), care cerea independenţa Irlandei, a fost executat. MACDONALD [mekdpneld], Brian (n. 1928), dansator şi coregraf canadian. Unul dintre fondatorii Baletului Naţional Canadian. A creat balete ca: „Vă place Bach?", „Canto Indio", „Rose Latulipe" — primul balet de inspiraţie autohtonă. MACDONALD, fitienne-Jacques Joseph Alexandre, duce de Tarent (1765-1840), mareşal francez. Unul dintre susţinătorii loviturii din 18 brumar 1799 a lui Napoleon Bonaparte. A luptat în campania din Italia; s-a remarcat în bătălia de la Wagram (1809). Pair al Franţei după căderea lui Napoleon. MACDONALD [mekdoneld], James Ramsay (1866-1937), om politic bri- tanic. Lider al Partidului Laburist. Prim-min. (ian.-nov. 1924, 1929-1931); între 1931 şi 1935 a condus un guvern de coaliţie, în care rolul conducător l-au avut conservatorii, promovând o politică reformatoare şi de cooperare externă. ** MacDONALD [mekdoneld], Jeanette (1901-1965), actriţă şi cântăreaţă americană. Roluri în comedii muzicale şi operete („Parada dragostei", „Văduva veselă", „Serenadă pe Broadway"). MACDONALD [mekdoneld], Sir John Alexander (1815-1891), om politic canadian. Cel dintâi prim-min. al ţării (1867-1873, 1878-1891). Contribuţii importante la colonizarea teritoriilor din vest şi la finalizarea căii ferate spre coasta Oc. Pacific. MACDOWELL [makdauel], Edward Alexander (1861-1908), compozitor şi pianist american. Creaţii romantice influenţate de Grieg, Wagner, Liszt. Interesat de folclor. Poeme simfonice („Hamlet şi Ofelia"), concerte şi sonate pentru pian („Norvegiana", „Celtica"), cântece („Suită indiană"). Eseuri muzicale. MACEA, com. în jud. Arad, situată în Câmpia Aradului; 6 362 loc. (2000). Fabrică de produse lactate. Creşterea bovinelor şi porcinelor. Parc dendrolo-gic (20 ha), cu peste 2 400 de unităţi taxonomice. Festival naţional anual de umor (salon de caricaturi), din 1995. în satul M., atestat documentar în 1380, se află o biserică ortodoxă (1700) şi un castel (sec. 19). MACEDO [mesedu], Joachim Ma-nuel de (1820-1882), scriitor brazilian. Considerat unul dintre creatorii romanului din ţara sa, în care prezintă societatea contemporană lui („Bruneţica", „Tânărul blond"). Drame („Lusbela"). MACEDONEAN, -Ă (< n. pr. Ma- cedonia) subst., adj. 1. S. m. pl. Popor indo-european, înrudit cu grecii, din Macedonia antică. 2. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor din ramura slavilor de sud, care locuieşte în ţările din Pen. Balcanică. De religie, în majoritate, creştină (ortodoxă), iar o mică parte, musulmană. ♦ Persoană care aparţine acestui popor. 3. S. m. şi f. Locuitor al Macedoniei. 4. Adj. Care aparţine Macedoniei sau macedonenilor, referitor la Macedonia sau la macedoneni. <0- Limba m.: a) (sau veche m.) limbă indo-europeană înrudită cu greaca veche; b) (şi substantivat, f.) limbă indo-europeană, din grupul limbilor slave de sud, vorbită în Republica Mace- MACEDONEANCĂ 19 donia, Bulgaria, Iugoslavia. Ortografie fonetică; alfabet chirilic. MACEDONEANCĂ (< macedonean) s. f. Macedoneană. MACEDONIA, stat antic în N Greciei, în regiunile muntoase ale Pen. Balcanice. în sec. 6 Î.Hr. era împărţit în mai multe regate mici. Momente importante ale formării statului centralizat macedonean au fost domniile lui Alexandru I (c. 495-c. 454 Î.Hr.) şi Arche-laos (414-399 î.Hr.). M. a ajuns la o mare înflorire în timpul lui Filip II (359-336 Î.Hr.), când şi-a impus hegemonia în lumea greacă, realizând unitatea politică a Eladei. Urmaşul lui Filip II, Alexandru Macedon (336-323 Î.Hr.), a creat, în urma numeroaselor campanii purtate, marele stat macedonean, care, o dată cu moartea sa, s-a destrămat în mai multe^formaţiuni cunoscute sub numele de statele elenistice, în epoca elenistică, M. şi-a extins stăpânirea asupra întregii Tracii, devenind, mai ales sub Antigonos Gonatas (277-239 î.Hr.), o mare putere. La sfârşitul sec. 3 î.Hr., reprezintă ţinta expansiunii romanilor în Balcani, intrând sub stăpânirea acestora în urma bătăliei de la Pydna (168 î.Hr.), fiind transformat în prov. romană (148 Î.Hr.). După împărţirea Imp. Roman (395 d.Hr.), M. a fost inclusă în Imp. Roman de Răsărit. în sec. 6-7 în M. s-au aşezat slavii. MACEDONIA, Republica ~ (Repu-blika Makedonija, Former Yugoslav Republic of Macedonia — FYROM — Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei), stat în S Europei (Pen. Balcanică), fără ieşire la mare; 25,7 mii km2; 1,98 mii. loc. (1997). Limba oficială: macedoneana. Religia: creştină (ortodocşi 54,2%), islamică (sunniţi 30%). Capitala: Skopje. Oraşe pr.: Bitolia (Bi-tola), Prilep, Kumanovo, Tetovo. Este DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Districte Suprafaţa (km2) Populaţia (1994) Berovo 806 19 737 Bitola 1 798 106 012 Brod 924 10 912 Debar 274 26 449 Delcevo 589 25 052 Demir Hisar 443 10 321 Gevgelija 757 34 767 Gostivar 1 341 108 189 Kavadarci 1 132 41 801 Kicevo 854 53 044 Kocani 570 48 105 Kratovo 376 10 855 Kriva Palanka 720 25 112 Krusevo 239 11 981 Kumanovo 1 212 126 543 Negotino 734 23 094 Ohrid 1 069 60 841 Prilep 1 675 93 248 Probistip 326 16 373 Radovis 735 30 378 Resen 739 17 467 Skopje 1 818 541 280 Stip 815 50 531 Struga 507 62 305 Strumica 952 89 759 Sveti Nikole 649 21 391 Tetovo 1 080 174 748 Titov Veles 1 536 65 523 Valandovo 331 12 049 Vinica 432 19 010 195 MACEDONSKI împărţit în 30 de districte. Ţară cu relief predominant muntos, fragmentat de depresiuni şi culoare de vale cu aspect de câmpii înalte (Pelagonija, Polag, Ovce Pole) şi în N de depr. Vardar, de fapt o câmpie aluvială drenată de râul omonim şi având o seismicitate ridicată. Munţii aparţin Alpilor Dinarici în V ţării, cu alt. de peste 2 000 m (alt. max.: vf. Golemi Korab 2 764 m), iar în E M-ţii Sârbo-Macedo-neni. Climat temperat-continental în valea Vardarului şi în regiunea cu lacuri din SV şi mediteranean în depresiuni şi câmpii, cu temperaturi medii anuale mai* ridicate şi precipitaţii bogate în zonele montane (până la 2 000 mm/an). Râuri tributare M. Egee şi M. Adriatice. La graniţa cu Albania şi Grecia, două mari lacuri tectonice (Ohrid şi Prespa). Vegetaţie de păduri de foioase (supr. împădurită acoperă 38,9% din terit. ţării). Faună caracteristică Europei Centrale şi Mediteraneene. M. dispune de resurse minerale variate: lignit (7,25 mii. t, 1995), crom (4 mii t, 1995), cupru (40,7 mii t, 1995), plumb, zinc, nichel, mangan, minereu de fier, talc, gips. Industria, variată, asigură 25,8% din PNB şi antrenează 22,9% din populaţia activă. Se produce: energie electrică (6,11 md. KWh, 1995), fontă şi oţel, aluminiu, cadmiu, plumb, zinc, feronichel, maşini de uz gospodăresc, acid clorhidric şi sulfuric, îngrăşăminte azotoase, fosfatice şi potasice, sodă caustică, fire şi ţesături din bumbac şi lână, încălţăminte şi produse din piele, ciment (523 mii t, 1995), hârtie, bere (620 mii hl, 1995), vin (1,01 mii. hl, 1996), zahăr, se prelucrează tutunul. Agricultura, practicată pe 25,7% din supr. ţării, contribuie cu 10% la formarea PNB şi antrenează 9% din populaţia activă. Se cultivă (mii t, 1996): grâu (269), porumb (143), orz, cartofi (157), floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, tutun (18, locul 9 în Europa), orez, viţă de vie (struguri, 215), fructe (mere), legume (tomate 146, castraveţi 116, varză, ardei iute). Păşunile şi fâneţele ocupă 24,7% din supr. ţării. Se cresc (mii capete, 1996): bovine (283), ovine (2 320), porcine (175). Pescuit în lacuri. C.f.: 922 km (dintre care 233 electrificate, 1994). Căi rutiere: 9,6 mii km (dintre care 5,22 mii km asfaltate, 1995). Principalele obiective turistice: capitala Skopje cu numeroase moschei (moscheea lui Isa-beg 1476, moscheea lui Mustafa-paşa), biserici (Sf. Spas), poduri (Dusan); peisajele montane cu parcuri naţionale şi rezervaţii naturale. Moneda: 1 denar mace- donean = 100 deni. Export (1995): produse industriale (35%), maşini şi utilaj de transport (13%), produse alimentare (11%), minerale şi combustibili (8%), produse chimice (6%). Principalii parteneri: Germania (13%), Marea Britanie (7%), Italia (5%), Rusia (4%). Import (1995): maşini şi utilaj de transport (19%), produse alimentare (17%), bunuri manufacturate (16%), produse chimice (12%), produse petroliere (12%). Principalii parteneri: Germania (15%), Rusia (8%), Bulgaria (7%), Italia (7%), Marea Britanie (5%), Albania (4%). — Istoric. în sec. 7 î.Hr. triburile indo-europene ale macedonenilor pun bazele, în centrul Pen. Balcanice, a unui regat, care, sub Filip II (359-336 Î.Hr.), devine hegemonul lumii greceşti, iar după destrămarea Imperiului lui Alexandru cel Mare, regatul M. se impune, în sec. 3-2 î.Hr., ca unul dintre cele mai puternice state elenistice. înfrânt de Roma, regatul M. este transformat (148 Î.Hr.) în provincie romană, iar din 395 d.Hr. este inclus în Imperiul Bizantin. în sec. 6-7, pe terit. M. s-au aşezat slavii, care au asimilat populaţia locală a iliro-tracilor. în sec. 7 are loc procesul de unificare a ţării sub denumirea de Sclavinia. Populaţia slavă se creştinează în sec. 9-10. M. s-a aflat, succesiv, în stăpânirea Primului Ţarat Bulgar (sec. 9), a Imp. Bizantin (începutul sec. 11-12), Bulgariei (sec. 13), Serbiei (sec. 14) şi Imp. Otoman (sec. 14-20). în acest răstimp are loc pătrunderea pe terit. M. a albanezilor şi turcilor, concomitent cu răspândirea islamului. în urma războaielor balcanice (1912-1913), M. a fost împărţită între Serbia (M. Vardar), Bulgaria (M. Pirin) şi Grecia (M. Egeică). Ocupată (1915-1918) de Bulgaria în timpul primului război mondial, M. sârbească este retrocedată (1919) Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (din 1.929, Iugoslavia). în anii 1941 — 1944, Bulgaria ocupă din nou M. iugoslavă şi M. egeică, teritorii retrocedate în 1945. între 1946 şi 1992, M. a făcut parte din Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, R.S.F.I.). în condiţiile destrămării statului federal iugoslav, Parlamentul din Skopje proclamă (25 iun. 1991) suveranitatea Rep. Macedonia; din 15 sept. 1991 se declară, oficial, republică independentă. Noul stat întâmpină dificultăţi în recunoaşterea sa pe plan internaţional, mai ales din partea Greciei, care consideră inadmisibilă „uzurparea" numelui, care ar aparţine istoriei sale. M. este primită în O.N.U., (8 mart. 1993) sub numele de Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, iar din 17 oct. 1995 devine membru în Consiliul Europei. în urma alegerilor legislative (oct./nov. 1998), câştigate de opoziţie, se formează un guvern de coaliţie de centru-dreapta, iar candidatul noii majorităţi parlamentare, Boris Trajkoski, este ales (14 nov. 1999) preşedinte al ţării. Criza şi conflictul militar din Kosovo a pus la grea încercare stabilitatea internă a M. (în ţară se aflau, în 1999, peste 15 000 de militari N.A.T.O., plus unităţile KFOR şi 250 000 de albanezi kosovari). Republică parlamentară, conform Constituţiei din 17 nov. 1991. Activitatea legislativă este exercitată de Adunare (parlament unicameral), iar cea executivă de primul ministru, numit de preşedinte şi de un cabinet de miniştri. MACEDONSKI 1. Dimitrie M. (c. 1780-1843), căpitan de panduri. Participant la revolta din 1821; adept al Eteriei, a luat parte la arestarea lui Tudor Vladimirescu. A participat la acţiunea revoluţionară din 1840 din Ţara Românească. 2. Alexandru M. (1854-1920, n. Bucureşti), scriitor român. Nepotul lui M. (1). Format sub înrâurirea generaţiei de la 1848 şi nutrind cultul lui Heliade, încearcă să revitalizeze spiritul neolatin al limbii şi literaturii române, ca o reacţie la influenţa germană manifestată prin „Junimea". Fondează cenaclul şi revista „Literatorul" (1880), tribună a simbolismului (al cărui prim doctrinar şi promotor a fost) în România. Natură romantică, polemică şi exuberantă, trăind acut conflictul dintre ideal şi real, dintre creator şi lume, a scris o poezie vitalistă, cu infiltraţii parnasiene şi simboliste, îndeosebi în ultima ei fază, prin care depăşeşte retorica „poeziei sociale", identificând în natura paradisiacă şi în artă o cale profană de salvare („Excel-sior“, „Florr sacre"). Direcţie continuată Alexandru Macedonski MACEDOROMÂN 196 prin cultivarea unui limbaj ornamental, de mare virtuozitate şi rafinament stilistic, disciplinat de rigorile formelor fixe de poezie („Poema rondelurilor"). Teme şi atitudini similare în nuvele şi poeme în proză („Cartea de aur“), roman („Thalassa‘7„Le Calvaire de feu") şi teatru („Moartea lui Dante“). Versuri în limba franceză („Bronzes"). MACEDOROMÂN. -A (< macedo-[nean] + român) s. m. şi f., adj. Aromân. MACEDOROMÂNCĂ (< macedo-român) s. f. Aromâncă. MACEIO [masejo], oraş în ENE Braziliei, centru ad-tiv al statului Alagoas; 723,1 mii loc. (1996). Deservit de portul Jaraguâ, situat la 2 km E de oraş, amplasat în Lagoa do Norte (sau Mundau) de pe ţărmul Oc. Atlantic. Aeroport. Ind. metalurgică, chimică, textilă, de prelucr. a tutunului şi alim. (zahăr, bere, alcool). Produse din ceramică. Piaţă agricolă. Export de zahăr, rom şi bumbac. Universitate (1961). Far maritim. Fundat în 1815. MACEO [maseo], Antonio (1848- 1896), om politic cubanez. Unul dintre conducătorii răscoalei antispaniole din 1895-1898; a căzut în luptă. MACERA (< fr., lat.) vb. I tranz. A ţine un corp (plante, flori, fructe etc.) vreme îndelungată în contact cu un solvent pentru a-i dizolva părţile solubile. MACERALE subst. pl. Constituenţi microscopici ai cărbunilor humici şi bituminoşi care conferă acestora proprietăţi distinctive (ex. vitrinit, exinit, intertinit). MAC^TĂ (< sp.) s. f. Cuţit cu lamă lată, lungă şi foarte ascuţită, cu mâner scurt, folosit în partea central-sudică a Americii pentru recoltarea trestiei de zahăr, dar şi ca armă. MACFERLAN (< fr.; n. pr. MacFar-lane, creatorul acestui pardesiu) s. n. Pardesiu bărbătesc fără mâneci, cu două deschizături laterale prin care se scot braţele şi cu o pelerină scurtă pe umeri. MACGILLICUDDY’S REEKS [mek-gilekediiz ri:ks], lanţ muntos în SV Irlandei, în pen. Iveragh. Alt. max.: 1 041 m (vf. Carrantuohill), cel mai înalt din ţară. MACH (< fr., engl. {i>; {s} n. pr. Mach) [mah] s. m. Unitate de măsură pentru viteză (simbol: M), utilizată în aerodinamică şi în tehnica rachetelor; este egală cu 340 m/s, adică cu viteza sunetului în aer la temperatura de 15°C şi la presiune atmosferică normală. MACH [mah], Ernst (1838-1916), fizician şi filozof austriac. Prof. univ. ia Graz, Praga şi Viena. Contribuţii importante în mecanică şi astronomie. Precursor ai lui Einstein în critica principiilor mecanicii clasice. A propus determinarea vitezei radiale a stelelor cu ajutorul efectului Doppler-Fizeau. în domeniul aerodinamicii a introdus un număr adimensional, care-i poartă numele. în filozofie, este considerat principalul precursor al pozitivismului logic şi unul dintre întemeietorii empiriocriti-cismului. Filozofia sa, cuprinsă în bună parte în scrierile ştiinţifice, este interpretată ca fiind radical empiristă: mintea poate cunoaşte numai propriile senzaţii, iar teoria ştiinţifică nu este decât un mijloc de predicţie a desfăşurării lor („Cunoaştere şi eroare"). — Numărul lui M. = raportul dintre viteza unui corp într-un fluid în repaus şi viteza de propagare a sunetului în acest fluid (de ex., în funcţie de valoarea acestui număr, vitezele avioanelor pot fi subsonice când n. lui M. < 1, sau supersonice când n. lui M. > 1). MÂCHA [ma:ha], Karel Hynek (1810-1836), poet ceh. Influenţat de Byron. Cel mai de seamă reprezentant al romantismului ceh. Poezie metafizică şi cosmică, manifestând interes pentru macabru şi nocturn. Creator al unui nou limbaj poetic şi ai unei lumi de exaltare romantică în poemul epico-liric „Mai" şi în „Jurnal de călătorie în Italia". Proză scurtă impregnată de lirism („Ţiganii", „Marinka"). MACHADO DE ASSIS [ma/adu di asjs], Joaquim Maria (1839-1908), scriitor brazilian. Lirică romantică şi parnasiană („Crisalide", „Occidentale"); romane de analiză psihologică, distin-gându-se prin claritate stilistică, reflecţii critice, uneori acide, alteori umoristice („Quincas Borba", „Don Casmurro"); povestiri („Istorii fără dată", „Relicve din casa veche"); studii critice. MACHADO Y MORALES [mat/ado], Gerardo (1871-1939), om politic cubanez. Unul dintre conducătorii răscoalei antispaniole (1895-1898). Ca preşedinte al Cubei (1925-1933), şi-a asumat puteri dictatoriale şi a instituit un program de reconstrucţie economică a ţării prin lucrări publice. înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat militară, a emigrat în S.U.A. MACHADO Y RUIZ [mat/ado i ruj0] 1. Antonio M. y R. (1875-1939), poet Antonio Machado y Ruiz, pictură de Alvâro Delgado spaniol. Partizan al republicanilor şi adversar al lui Franco; a murit în exil, în Franţa. Reprezentant al generaţiei de la ’98. Lirică meditativă de o rară discreţie şi sugestie a sentimentului, cu rădăcini în folclorul andaluz, dominată de nostalgia adolescenţei, a dragostei pentru peisajul natal şi tema morţii („Singurătăţi", „Câmpiile Castiliei", „Cântece noi"). Proză eseistică sau de confesiune („Abel Martin", „Juan de Mai-rena"). 2. Manuel M. y R. (1874— 1947), poet şi dramaturg spaniol. Frate cu M. (1). Poezie pe teme autohtone şi livreşti, de o mare puritate formală, remarcabilă prin măiestria cizelării versului („Suflet", „Capricii", „Cântec profund", „Dragostea şi moartea"). împreună cu fratele său (dar cu o contribuţie mai mare) a scris drame moderne şi istorice („Nefericirile soartei", „Julianillo Valcarcel", „Lola se duce în port", „Omul care a murit în război"). MACHAIRQDUS (< fr. ; n. pr. E. Mach) s. n. (FILOZ.) Empiriocri-ticism. MACHU PICCHU [mat/u pjkt/u], străvechi oraş incaş, abandonat la sfârşitul sec. 16 (din cauza distrugerilor provocate de conchistadorii spanioli), situat în M-ţii Anzi (Cordillera Oriental), la 2 045 m alt., la poalele vârfurilor Machu Picchu şi Huayna Picchu, la 80 km NV de Cuzco (Peru), dominând dinspre V valea râului Urubamba. Descoperit în 1911 de arheologul american Hiram A. Bingham (cercetările au continuat în 1940-1941), oraşul M.P., extins pe c. 13 km2, este unul dintre puţinele centre urbane incase preco-lumbiene ale cărui ruine s-au păstrat intacte. Dintre cele c. 150 de edificii culturale, rezidenţiale etc. se remarcă Intihuatana, templul Tres Ventanas, el Palacio de las Nustas, Mausoleo Real, Observatorul astronomic, Piaţa Sagra-da etc., precum şi numeroase fortificaţii, sanctuare, fântâni, sisteme de canalizare, grădini terasate cultivate ş.a. MACIAS 198 MACIAS, Enrico (pe numele adevărat Gaston Ghrenassia) (n. 1938), compozitor şi solist vocal francez de origine algeriană. Stabilit în Franţa în 1961. Voce caldă şi melancolică. Premii şi discuri de aur. Turnee în întreaga lume. Discografie selectivă: „La France de mon enfance“, „Enrico â Olympia" etc. A concertat în România. MACfAS NGUEMA [maejas t]gue:ma], Francisco (1922-1979), om politic din Guineea Ecuatorială. Preşedinte al ţării (1968-1979), a guvernat dictatorial. înlăturat în urma unei lovituri de stat, a fost executat. MACfAS NQUEMA BIYOGO v. Bioko. MACINTOSH [maekintoj], gamă de calculatoare, creată de Apple Computer, pe baza unei interfeţe utilizator grafic, a ferestrelor, iconurilor, meniurilor derulante şi a utilizării surselor introduse în 1984. Succesul M. s-a datorat ideii că un calculator nu este rezervat numai informaticienilor, ci trebuie să fie accesibil tuturor, graţie facilităţii de utilizare. MACJSM (< sp. macho „masculin, puternic, aspru") s. n. Atitudine caracterizată prin accentuate sentimente de superioritate şi pretenţii de dominare a femeii. Se manifestă în mod deosebit în societăţile latino-americane. MACIU, Vasile (1904-1981, n. Caracal), istoric român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Director general al Arhivelor Statului (1953-1956). Specialist în istoria modernă a României („Condiţiile interne ale proclamării independenţei României", „Mouvements nationaux et sociaux" roumains au XlX-eme siecle"). MACK [mak], Heinz (n. 1931), pictor, sculptor şi grafician german. Unul dintre fondatorii grupului artistic „Zero“. Sculpturi cinetice din metale reflecto- Vasile Maciu rizante şi sticlă („Nor de apă“ pentru Jocurile Olimpice de la Munchen din 1972, obelisc de sticlă pentru faţada clădirii „Europa-Center“ din Berlin). MACKAY [makei], lac în partea de N a Canadei (Northwest Territories); 648 km2. Legat cu L. Aylmer printr-un râu, iar de aici, prin intermediul unor lacuri şi râuri mici, comunică cu Marele Lac al Sclavului. MACKE, August (1887-1914), pictor şi desenator german. Influenţat de Matisse, a fost unul dintre promotorii grupării expresioniste „Der Blaue Reiter“. Scene de stradă şi peisaje cu o cromatică bazată pe contraste puternice („Fete în parc“, „Copii în port", „Drum însorit"). A murit pe front, în Franţa, în timpul primului război mondial. MACKENSEN [makanzan], August von (1849-1945), feldmareşal german, în timpul primului război mondial a comandat trupele austro-germane în Galiţia şi Serbia (1915). Comandant al trupelor germano-bulgaro-turce, care au atacat România dinspre S (1916). A condus ofensiva de la Mărăşeşti, înfrântă de armata română (aug. 1917). Supranumit „spărgătorul de fronturi", a fost folosit de comandamentul german pentru acţiuni de străpungere a liniilor de apărare inamice. MACKENZIE [makenzi], Sir Alexander Campbell (1847-1935), violonist, dirijor şi compozitor britanic. Prof. univ. la Londra. Dirijor al Filarmonicii din Londra (1892-1899). Autor de lucrări simfonice („Rapsodii scoţiene"), de muzică de cameră, concerte pentru vioară, oratorii, opere comice, cântece. MACKENZIE [makenzi] 1. Sir Alexander M. (1755 sau 1764-1820), explorator britanic. A cercetat partea septentrională a Americii de Nord, descoperind (1789) fluviul care-i poartă numele. A traversat (1792-1793) continentul nord-american, descoperind fl. Fraser şi Columbia Britanică. 2. Fluviu în NV Canadei, al doilea ca lungime din America de Nord (după Mississippi); 4 241 km. Supr. bazinului: 1,76 mii. km2. Izv. din M-ţii Stâncoşi (Canada) sub numele de Athabaska, străbate L. Athabaska şi apoi Marele Lac al Sclavului (de aici în aval se numeşte Mackenzie), după care se îndreaptă spre NV şi se varsă printr-o deltă în golful M. al M. Beaufort (Oc. îngheţat). Navigabil în aval de Marele Lac al Sclavului şi pe unele porţiuni din amonte (c. 2 000 km). Afl. pr.: Peace River, Finl’ay River. 3. Golf al Mării Beaufort (Oc. îngheţat) care mărgineşte ţărmul de NV al Canadei; 161 km lungime; 193 km lăţime max. 4. Lanţ muntos în NV Canadei extins pe direcţia NV-SE, pe c. 800 km lungime, la graniţa dintre Yukon Territory şi Northwest Territories, reprezentând cumpăna de ape dintre fl. Mackenzie şi Yukon. Alt. max.: 2 972 m (vf. Keele). Relief glaciar. Parcul Naţional Nahanni (476,5 mii ha), întemeiat în 1972. MACKENZIE [makenzi], Sir Compton (pseud. lui Edward Montague C.) (1883-1972), scriitor englez. Evocă experienţa sa din timpul celui de-al doilea război mondial în autobiografia „Viaţa mea şi timpul meu". Romane realiste („Viaţa ciudată a Sylviei Scarlet", „Cele patru valuri ale iubirii") sau umoristice („Nici carne, nici peşte"). MACKENZIE KING, William Lyon v. King. MACKINDER [makjnda], Sir Halford John (1861-1947), geograf britanic. Prof. univ. la Oxford şi Londra. Unul dintre fondatorii geografiei moderne în Marea Britanie („Cu privire la scopurile şi metodele geografiei"). Preocupări în domeniul geopoliticii. A escaladat pentru prima oară vulcanul Kenya (1899). MACKINTOSH [maekintoj], Charles Rennie (1868-1928), arhitect, designer şi acuarelist britanic. Unul dintre principalii reprezentanţi ai Modern Style-ului britanic, promotor al funcţionalismului. Lucrări care au constituit un model de arhitectură modernă, împletind simplitatea cu tradiţia castelelor scoţiene (biblioteca Şcolii de artă „Tea Rooms“ şi vile, toate din Glasgow, „Hill House" în Helensburgh). A realizat decoraţii, mobilier şi imprimeuri. Retras în sudul Franţei (1920), s-a dedicat acuarelei. MACLAINE [maklein], Shirley (n. 1934), dansatoare, cântăreaţă şi actriţă americană de film. Joc strălucitor, plin de dezinvoltură şi sinceritate, cu bogate resurse în registru comic şi dramatic („Can-can", „Apartamentul", „Doi pe un balansoar", „Camera în formă de L", „Madame Sousatzka", „O iubire veche"). Premiul Oscar: 1983 („Vorbe de alint"). MACLAURIN [maklo:rin], Colin (1698-1746), matematician scoţian. Prof. univ. la Aberdeen şi Edinburgh. Lucrări de analiză matematică referitoare la teoria dezvoltării în serie a funcţiilor („Tratat asupra derivatelor"). 199 MACOVSCHI MACLĂ (< fr.) s. f. Concreştere regulată şi simetrică, după un plan sau ax de simetrie, a unor cristale de acelaşi fel; apare în timpul cristalizării substanţei sau prin deformarea ei. MACLEAN [mekli.n], Alistair (1922- 1987), scriitor scoţian. Romane de război şi aventuri de mare succes („Tunurile din Navarone", „The Golden Gate“, „Santorini"). Numeroase ecranizări. MACLEOD [meklaudj, John James Rickard (1876-1935), medic şi fiziolog britanic. Din 1918 a trăit în Canada. Prof. univ. la Cleveland, Toronto, Aber-deen. Cercetări asupra diabetului; contribuţii la descoperirea şi introducerea în terapeutică a insulinei. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1923), împreună cu Sir F.G. Banting. MAC-MAHON [makmao], Patrice, duce de Magenta (1808-1893), mareşal şi om politic francez. A participat la Războiul Crimeii (1853-1856). fn Războiul Franco-Sardo-Austriac a repurtat victoria de la Magenta (iun. 1859). A condus armata versailleză, care a înăbuşit Comuna din Paris (1871). Guvernator al Algeriei (1864-1870). Ca preşedinte al Franţei (1873-1879), a dus o politică antirepublicană, fiind silit să demisioneze. MACMILLAN [mekmjlen], una dintre cele mai mari case editoriale britanice din lume, fondată (1843) de Daniei M. (1813-1857) asociat cu fratele său Alexander M. (1818-1896). A publicat iniţial opere filozofice, ştiinţifice şi didactice şi, ulterior, ediţii literare. Apariţiile editoriale se remarcă prin nume celebre ca: L. Carroll, A. Troliope, T. Hardy, H. James, T.H. Huxley, J.G. Frazer, W. Churchill, W. Yeats, R. Walpole. MACMILLAN [mekmjlan], Sir (Maurice) Haroid, duce de Stockton (1894-1986), om politic britanic. Lider al Partidului Conservator. De mai multe ori ministru şi prim-min. (1957-1963). Ca urmare a unui scandal în care a fost implicat ministrul de Război, a demisionat şi s-a retras din viaţa politică. Memorii. MACORLAN [makorlâ], Pierre (pseud. lui P. Dumarchais) (1882-1970), scriitor francez. Povestiri satirice şi romane de aventuri din lumea piraţilor, a contrabandiştilor şi a Legiunii străine („Cheiul ceţurilor“). Ecranizări. MACOVEI, Gheorghe (1880-1969, n. sat Tansa, jud. laşi), geolog român. Acad. (1939), prof. univ. la Bucureşti. Studii asupra formaţiilor cretacice, zăcămintelor de petrol din România, geologiei Dobrogei de S şi a Carpaţilor Orientali („Geologia stratigrafică", „L’e-volution geologique de la Roumanie. Cretace", „Contribuţia românească la cunoaşterea petrolului"). MACOVEI, Ligia (1916-1998, n. Bucureşti), graficiană şi pictoriţă română. Ilustraţii de carte („Poezii" de Eminescu, „Poezii" de Quasimodo, „Poezii" de T. Arghezi). Interpretare sensibilă cu un desen fluid şi delicat („Adolescenta", „Pălărie albă"). înclinări expresioniste în pictură, uneori cu accente satirice. MACOVESCU, George (n. 1913, Joseni, jud. Buzău), scriitor, ziarist şi diplomat român. Prof. univ. la Bucureşti. Ministru al Afacerilor Externe (1972-1978), preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1977-1981). în perioada interbelică a colaborat în presa de stânga. Publicistică şi memorialistică („Vârstele timpului", „Parfumul amar al pelinului"); versuri („Undeva, toamna, cândva"). MACOVSCHI, Eugen (1906-1985, n. Chişinău), biochimist român. Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări asupra permeabilităţii membranelor lichide. A realizat modelul experimental fizico-chimic al aparatului bran- „Adolescentă" Ligia Macovei „Luceafărul" hial viu al peştilor. Autor al teoriei biostructurale, concepţie originală despre natura şi structura materiei vii. A elucidat raporturile acestei teorii atât cu Sir Harold Macmilian Gheorghe Macovei Eugen Macovschi MACPHERSON 200 concepţia moleculară, dominantă în biologia contemporană, cât şi cu teoriile moleculare ale materiei vii. Studiile sale au deschis noi perspective în domeniul cancerogenezei, farmacologiei şi ecologiei („Biostructura", „Natura şi structura materiei vii“, „Confirmarea teoriei biostructurale prin microscopia de înaltă tensiune"). MACPHERSON [mekfe.sn], James (1736-1796), scriitor scoţian. Celebru datorită prelucrării libere a unor legende celtice, publicate în culegerea „Poemele lui Ossian, fiul lui Fingal“, pe care a atribuit-o legendarului bard Ossian, operă ce a exercitat o covârşitoare influenţă asupra preromantismului european. MACQUARIE [mekwori] 1. Râu în SE Australiei, afl. stg. al râului Darling în aval de Brewarrina; 949 km. Izv. din Munţii Marii Cumpene^de Ape, curge pe direcţia SE-NV, trece prin oraşele Bathurst şi Dubbo, iar înainte de confl. cu Darling traversează zona mlăştinoasă M. Pe cursul superior, în aval de Bathurst, a fost creat lacul de acumulare Burrendong. 2. Arhipelag vulcanic situat în S Oc. Pacific, la 1 368 km SE de ins. Tasmania, alcătuit dintr-o insulă mai mare (ins. M., 176 km2) şi patru insule mai mici; 230 km2. Descoperit în 1810 de Frederick Hasselburg. Posesiune a Australiei, administrâtă de Tasmania. Fn 1911-1914, aici a fost baza de plecare a expediţiilor polare ale lui Sir Douglas Mawson (1882-1958). Pe ins. M. se află o rezervaţie naturală (foci, pinguini regali, elefanţi de mare) inaugurată în 1933 şi (din 1948) o staţiune de cercetări ştiinţifice. MACRAMEU (< fr.; {s} cuv. arab. mahrama ,,nod“) s. n. Produs decorativ de pasmanterie confecţionat manual, prin împletirea şi înnodarea aţei pescăreşti din bumbac mercerizat în aşa fel încât să formeze un model. MACRĂ (lat. macer, -era) adj. f. (Despre carne) Lipsită de grăsime şi fără oase. MACREA, Dimitrie (1907-1988, n. sat Fântâna, jud. Braşov), lingvist român. M. coresp. al Acad. (1965), prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. Director al institutelor de lingvistică din Bucureşti (1954-1958) şi Cluj (1958-1966). Specialist în fonetică şi istoria limbii române („Circulaţia cuvintelor în limba română", „Introducere în gramatica istorică a limbii române", „Lingvişti şi filologi români", „Studii de istorie a limbii şi a lingvisticii române"). Con- tribuţii în domeniul lexicografiei. A condus lucrările de elaborare a unor importante dicţionare de limbă şi enciclopedice: „Dicţionarul limbii române literare contemporane", „Dicţionarul limbii române moderne", „Dicţionarul enciclopedic român". MACREA, Mihail (1906-1967, n. sat Săcel, jud. Sibiu), istoric şi arheolog român. Prof. univ. la Cluj. Specialist în istoria antică şi arheologia clasică („Monedele şi părăsirea Daciei", „Viaţa în Dacia romană"). MACRI-EFTIMIU, Agepsina v. Ef-timiu. MACRO- (< fr.; fe} gr. makros „mare") Element de compunere cu sensul de „mare", „foarte mare"; serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. MACROBIU (Ambrosius Macrobius Theodosius) (sec. 4-5), scriitor şi gramatic latin de origine africană. Este autorul unui comentariu filozofic inspirat din Platon şi Piotin la „Visul lui Scipio" de Cicero, cu influenţă asupra gândirii Evului Mediu, ca şi al unor dialoguri („Saturnalii") conţinând informaţii despre religia şi obiceiurile romanilor. MACROBRACHIE (< fr.; {s} macro-+ lat. brachium „braţ") s. f. Dezvoltare excesivă a braţelor. MACROCEFAL, -Ă (< fr.) adj. Cu craniu! mare; cu macrocefalie. MACROCEFALIE (< fr. (i» s. f. Malformaţie congenitală care constă în dezvoltarea excesivă a capului în raport cu corpul. MACROCIT (< fr., engl.; {s> macro-+ gr. kytos „cavitate") s. n. Eritrocit cu dimensiuni mai mari decât cele obişnuite,' a cărui apariţie în sângele periferic denotă o tulburare a eritropoezei (ex.: în anemia pernicioasă). Apare în mod normal la noul-născut. Dimitrie Macrea MACROCLIMAT (sau MACROCUMÂ s. f.) (< fr.) s. n. Climatul unor regiuni vaste ale suprafeţei terestre sau acvatice, care se formează sub acţiunea factorilor climatici principali: afluxul de energie solară, circulaţia generală a curenţilor atmosferici, corelaţia dintre suprafaţa apelor şi cea a uscatului ş.a, MACROCOSMOS (< fr. (i>; (s> macro- + gr. kosmos „lume") s. n. Universul exterior în raport analogic cu omul (microcosmos). MACRODONŢjE (< fr.; {s} macro- + gr. odous „dinte") s. f. Anomalie care constă din dezvoltarea excesivă a dinţilor; macrodentism, megalodonţie. MACROECONOMIC, -A adj. Care se referă la macroeconomie. MACROECONOMIE (< macro- + economie) s. f. Domeniu al teoriei economice care studiază modul în care funcţionează ansamblul economic al unei ţări, respectiv comportamentul unor variabile globale semnificative, numite agregate economice, ca: produsul intern brut, investiţiile, consumul, exportul, masa monetară, rata dobânzii, gradul de ocupare a forţei de muncă. Analiza macroeconomică are ca scop fundamentarea deciziilor politicii economice. MACROELEMENT (< fr.) s. n. Element chimic care se află în natură şi în corpul organismelor în doze de peste 0,01% din greutatea componentelor abiotice şi biotice (oxigenul în scoarţă 10%, în materia vie 62%). MACROESTEZIE (< it.; macro- + gr. gnatos „falcă") s. f. Macrogenie. MACROMAST1.E (< fr.; {s> macro- + gr. mastos ,,mamelă“) s. f. Dezvoltare excesivă a mamelelor. MACROMICETE (< fr. {i}; {s} macro-+ gr. mykes „ciupercă") s. f. pl. Grup de ciuperci ascomicete şi basidiomi-cete, cu corpul de fructificaţie mare, format din picior şi pălărie, de diferite culori; cresc pe pajişti, prin păduri etc. Pot fi comestibile sau toxice; unele sunt dăunătoare pădurilor sau pomilor pe care cresc. MACROMOLECULAR, -Ă (< fr. fi» adj. Care este alcătuit din macro-moiecule. MACROMOLECULĂ (< fr., rus. {i>) s. f. Moleculă alcătuită dintr-un număr foarte mare de atomi, obţinută în general prin polimerizare sau prin poli-condensare. MACROMUTATIE s. f. (GENET.) Mutaţie simultană a mai multor gene, deci a unui număr mai mare de caractere. MACRONUCLEjiU (< fr.) s. n. (ZOOL.) Nucleu mare, asociat de obicei unuia sau mai multor nuclee mai mici, necesar pentru reproducere (conjugare sau autogamie). După procesul reproducerii, degenerează. Se formează iar în zigot din materialul nuclear. MACROPS1E (< fr.; (s> macro- + gr. opsis „vedere11) s. f. Tulburare a vederii cu caracter halucinator, constând în impresia de mărire a obiectelor şi a persoanelor privite. MACRORELIEF (< fr.) s. n. Formă mare de relief a uscatului sau a fundului mărilor şi oceanelor, cu altitudini de ta câteva sute, până la câteva mii de metri (lanţuri muntoase, podişuri, dealuri, depresiuni intramontane, câmpii etc.). MACROSCQPIC, -A (< fr. {i}) adj. (Despre obiecte) Care se poate vedea cu ochiul liber; de mari dimensiuni. ♦ (Despre teorii fizice) Care se referă la caracteristici ale fenomenelor şi ale obiectelor fără a lua în consideraţie faptul că toate corpurile au structură discontinuă, fiind alcătuite din atomi şi molecule. MACROSCOPIE (< fr; {s> macro- + gr. skopein „a examina") s. f. Examinare cu ochiul liber, cu o lupă sau cu un aparat optic a suprafeţei pieselor, a structurii metalografice a metalelor şi aliajelor, a structurii superficiale a hârtiei şi a cartoanelor, precum şi a înfăţişării plantelor şi animalelor. MACROSEISM (< fr.) s. n. Mişcare seismică a scoarţei terestre simţită de oameni fără ajutorul aparatelor. MACROSOCIAL, -A (< fr. sau macro- + social) adj. (SOCIOL.) Care se referă la investigarea şi analiza unor procese şi structuri sociale relativ mari, precum şi la elaborarea unor teorii sociologice generale. Termenul a intrat în circulaţie în legătură cu creşterea interesului faţă de sistemele sociologice teoretice (P. A. Sorokin, T. Parsons, H. Konig). MACROSPOR (< fr.) s. m. (BOT.) Spor al unor pteridofite care dă naştere unui protal femei. Celula-mamă a sacului embrionar al plantelor cu flori este omoloagă cu m. MACROSPOROGENEZĂ (< fr.) s. f. Proces de diferenţiere, în ovul, a sacului embrionar sau a macrosporului, întâlnit la gimnosperme şi angio-sperme. MACROSTRUCTURĂ (< fr. fi» s. f. Structură a unui corp (metal, aliaj, plantă, animal etc.) observată la suprafaţă, în spărtură sau în secţiune, cu ochiul liber sau cu lupa. ♦ Nivel al elementelor mari ale unei structuri. MACROU (< fr.) s. m. 1. Peşte de mare cu spatele albastru-verzui, cu dungi negre, care primăvara şi vara se apropie în bancuri de ţărm (Scomber scomber), ♦ Conservă din carnea acestui peşte. 2. (La pl.) Subordin de crustacee decapode cu abdomenul alungit şi foarte musculos (ex. langustele, creveţii etc.). MACTRA PODOLICA subst. Specie de lamelibranhiat heterodont fosil, cu cochilia triunghiulară, având partea anterioară rotunjită şi partea posterioară ascuţită; a trăit în Sarmaţian. MACULA (< fr., lat.) vb. I tranz. (Livr.) A păta. ♦ Fig. A întina puritatea unei fiinţe, a unui sentiment etc. MACULA LUTEA (expr. lat. „pată galbenă") subst. (ANAT.) Mică suprafaţă ovală situată pe retină, de partea temporală a nervului optic. Centrul ei nu conţine vase sangvine, fiind format numai din celule retiniere, aproape exclusiv celulele cu conuri, la acest nivel impresiile retiniere vizuale având maximum de precizie şi claritate. Prezintă o coloraţie gălbuie dată de un pigment galben. MACULAT, -Ă (< macula) adj. Cu pete, pătat; murdar. MACULATOR (< macula) s. n. Caiet (neliniat) folosit de elevi, de studenţi etc. pentru a lua notiţe la cursuri sau pentru a face diferite însemnări; caiet de notiţe. MACULATURĂ (< germ., fr.) s. f. 1. Hârtie de calitate inferioară, folosită pentru ambalaj sau, prin topire, ca materie primă pentru fabricile de hârtie. 2. Hârtie prost tipărită, pătată, care se rebutează. 3. Fig. Scriere lipsită de valoare. macula (< lat.) s. f. Pată netedă a pielii cauzată de un eritem sau de o anomalie pigmentară. Mactra podolica MACUMBA 202 MACUMBA (cuv. sp.) s. f. Religie afro-americană din Brazilia, adusă aici din Angola şi Mozambic în urma comerţului cu sclavi din aceste regiuni. A fost îmbogăţită cu elemente creştine şi amerindiene. MADÂCH [moda:t/j Imra (1823-1864), poet ungur. Versuri, piese de teatru. Poemul dramatic „Tragedia omului" urmăreşte destinul fiinţei umane de-a lungul istoriei. MADAGASCAR, Republica ~ (Râpu-blique de Madagascar, Repoblikan’i Madagasikara), stat insular african în V Oc. Indian şi SE Africii, pe ins. omo-nimă; 587,1 mii km2; 14,1 mii. loc. (1997). Limbi oficiale: malgaşa şi franceza. Religia: animistă (52%), creştină (catolici 21,3%, protestanţi 19,7%), islamică (7%). Capitala: Antananarivo (Ta-nanarive). Oraşe pr.: Toamasina (fost Tamatave), Antsirabe,, Mahajanga, Fianarantsoa, Antsiranana "(fost Diego-Suarez). Este împărţit în şase provincii. Relief accidentat, cu trei regiuni naturale principale dispuse longitudinal: un platou central cu alt. medie de 1 000 m, dominat de masive vulcanice (alt. max.: 2 886 m, vf. Maromokotro din masivul Tsaratanana), o câmpie litorală estică îngustă, cu lagune şi podişuri vestice fragmentate de râuri scurte şi repezi ce se varsă în Canalul Mozambic, care desparte insula de continentul african. Climă tropicală umedă cu precipitaţii bogate în E (3 500 mm/an) şi sărace în SV (350 mm/an). Vegetaţie de păduri-tropicale (abanos, palisandru) care ocupă 39,9% din supr. ţării, înlocuite uneori cu pădurea secundară „savoka“, de savană cu palmieri (câmpia litorală Mahajanga) şi semideşertică, de scrub, în SV. Faună bogată şi endemică (75% din lemurienii de pe glob). Resurse minerale de subsol variate, dar fără rezerve sau producţii importante: cromite (74 mii t, 1995) cu 26 mii t concentrat DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii Suprafaţa (km2) Populaţia (1993) Capitala Antananarivo 58 283 3 483 236 Antananarivo Antsiranana 43 046 942 410 Antsiranana Fianarantsoa 102 373 2 671 150 Fianarantsoa Mahajanga 150 023 1 330 612 Mahajanga Toamasina 71 911 1 935 330 Toamasina Toliara 161 405 1 729 419 Toliara 203 MADE IN (locul 11 pe glob), grafit (13,9 mii t, 1995), uraniu, thoriu, aur, beriliu, minereu de fier, cărbune, pietre preţioase (zirconiu, turmalină, ametist), mică, marmură. Agricultura, deşi se desfăşoară doar pe 5,3% din supr. ţării, este principala activitate economică care participă cu 32,6% la formarea PNB şi antrenează 86,2% din forţa de muncă. Se cultivă pentru consumul intern (1996): orez (2,6 mii. t, 40% din supr. cultivată), manioc sau cassava (2,45 mii. t), batate (500 mii t), cartofi (280 mii t), porumb (180 mii t), taro (140 mii t), mei, sorg. Există plantaţii de trestie de zăhăr (2,2 mii. t), bananieri (230 mii t), mangotieri (202 mii t), arbori de cafea (72 mii t), cacao şi piper, kenaf, sisal, ananas, arahide, bumbac seminţe (30 mii t), tutun, citrice, vanilie (locul 1 pe glob), mirodenii şi plante aromate pentru parfumuri (ylang-ylang, nucşoară), palmieri de cocos (830 mii t nuci de cocos). Creşterea animalelor se practică mai ales în regiunea platourilor înalte (mii. capete, 1996): bovine (10,32), porcine (1,63), caprine (1,33), ovine (0,76). Expl. forestiere: 10,9 mii. m3 lemn (1995). Pescuit. Industria, relativ diversificată, utilizează doar 50% din capacităţile productive şi produce: zahăr (90 mii t, 1995), conserve de carne şi peşte, ţigarete, săpun, copra, ţesături de bumbac, ciment, bere (319 mii hl, 1995), produse petroliere, montaj de automobile, încălţăminte (972 mii perechi, 1995). C.f.: 1 095 km. Căi rutiere: 49,8 mii km (dintre care 5,35 mii km asfaltate, 1993). Căi navigabile interne: 432 km (1994). Porturi pr.: Toamasina, Mahajanga, Toliara. Turism: 74,6 mii vizitatori străini anual. Principalele obiective turistice: capitala Antananarivo cu palatele Rova (1839, azi muzeu), Manjakamiadana (Triano-nul malgaş), Manampisoa, Tanovola; ins. Nosy Be din N ţării cu dotări adecvate turismului internaţional, Mt. Ambre şi Isalo, cele două parcuri naţionale ale ţării şi cele 13 rezervaţii naturale. Moneda: 1 franc malgaş = 100 centimes. Export (1994): cafea (18%), vanilie (16,7%), creveţi (13,2%), produse din bumbac (2,9%), boabe de piper, zahăr, tutun, orez, sisal, piei, plante aromate. Principalii parteneri: Franţa (29,2%), S.U.A. (6,7%), Japonia (6,4%), Reunion (6,1%), Italia (5,6%) ş.a. Import (1994): maşini, utilaje şi echipament de transport (20,2%), alimente (16,8%), din care orez (6,9%), ţiţei (11,4%), ţesături, metale. Principalii parteneri: Franţa (30,5%), Germania (10,3%), Iran (10,3%), Africa de Sud (6,5%), Japonia (6,1%). — Istoric. Ins. M. este puţin cunoscută înainte de venirea europenilor. Se consideră că M. a fost populat (începutul milen. 1 d.Hr.) de etnii asiatice din Indonezia, Malaysia, Melanesia, care s-au asimilat în populaţia aborigenă ca şi cu cea africană şi arabă imigrată ulterior. în sec. 10-11 în M. se răspândeşte islamul. Primul european care vizitează M. a fost navigatorul portughez Diego Diaz (aug. 1500), urmat de negustorii olandezi, francezi şi englezi. în sec. 14-16, pe terit. M. au existat mai multe mici state, dintre care cel mai puternic a devenit regatul Imerina situat în partea centrală a insulei, care treptat şi-a lărgit hotarele, reuşind, în cele din urmă, sub regii Adrianampoinimerina (1787-1810) şi Radama I (1810-1828) să unifice întreaga insulă, sub numele de Regatul M. Regina Ranavalona I (1828-1861) i-a alungat pe europeni (1845), pe care fiul ei, Radama II (1861-1863) i-a rechemat. în sec. 18— 19 a fost obiectul luptei dintre Franţa şi Marea Britanie. în urma Războiului Franco-Malgaş (1883-1885), Franţa şi-a instituit protectoratul său asupra M., pe care în 1896 l-a declarat colonie. în perioada interbelică a luat naştere o puternică mişcare de eliberare naţională, care s-a intensificat după cel de-al doilea război mondial. M. a devenit, sub denumirea de Rep. Malgaşă, stat autonom în cadrul Comunităţii Franceze (1958). La 26 iun. 1960 şi-a proclamat independenţa. în urma manifestaţiilor ostile guvernului, primul preşedinte al Rep. Malgaşe, Phillibert Tsiranana, este silit să demisioneze (mai 1972). în urma unui referendum (oct. 1972), şef al statului şi guvernului a devenit generalul Gabriel Rama-nantsoa, care a dus o politică influenţată de ideologia marxistă. în 1973, Rep. Malgaşă părăseşte zona francului şi obţine închiderea bazelor militare franceze din insulă; totodată, se retrage din Organizaţia Comună Africană, Malgaşă şi Mauritaniană (O.C.A.M.M.). Dificultăţile economice şi politice crescânde determină demisia şefului statului şi preluarea acestei funcţii de către colonelul R. Ratsimandrava (febr. 1975) care, însă, este asasinat după şase zile. Se constituie, imediat, un Directorat Militar condus de generalul G. Andriamahazo; activitatea partidelor politice a fost interzisă. în mai 1975, are loc o lovitură de stat. Puterea este preluată de un Consiliu Suprem al Revoluţiei (C.S.R.) al cărui preşedinte, Didier Ratsiraka, devine şeful statului din 1976 (şi guvernului, până în 1993); se adoptă actuala denumire a ţării. Programul C.S.R. a promovat consolidarea sectorului de stat prin naţionalizări în industrie, în domeniul bancar şi în cel al exploatării resurselor naţionale, precum şi alinierea la politica blocului sovietic. în oct. 1991, guvernul şi opoziţia semnează o convenţie privind crearea unui guvern de tranziţie al unităţii naţionale şi organizarea de alegeri libere multipartite. Prin referendum (aug. 1992) se adoptă o nouă Constituţie, iar din sept. 1992, numele oficial al ţării este de Rep. M. în 1993, candidatul opoziţiei Albert Zafy este ales preşedinte (destituit în 1996 de Curtea Constituţională); în urma alegerilor din febr. 1997 revine la conducerea statului Didier Ratsiraka. Republică prezidenţială, conform Constituţiei (aug. 1992). Activitatea legislativă este exercitată de un Parlament bicameral (Senat şi Adunarea Naţională), iar cea executivă de primul-ministru, numit de preşedinte. MADAM (cuv. fr.) s. f. 1. Titlu onorific acordat unei femei din înalta societate. 2. Titlu dat în semn de respect unei femei măritate sau nu. 3. Titlu acordat stăpânei unei case. MADAN, Gheorghe (1872-1944, n. Truşeni, Basarabia), folclorist şi scriitor român. Editor al ziarului „Moldova-nul“ (din 1907). Proză tradiţionalistă („Răsunete din Basarabia", „De la noi din Basarabia"). MADARA, sit în regiunea Varna (Bulgaria), în apropierea căruia, la baza platoului (434 m), se află basorelieful numit „Călăreţul de la M.“, care aparţine artei vechi bulgare (începutul sec. 8) reprezentând o continuare a basoreliefurilor în stâncă din Asia Mică. Declarat de UNESCO ca aparţinând patrimoniului cultural mondial. MADARIAGA Y ROJO [madarjaga i roho], Salvador de (1886-1978), diplomat, eseist şi scriitor spaniol. Eseuri filozofice şi literare privind îndeosebi realităţile naţionale („Spania", „Englezi, francezi, spanioli"); romane („Inimă de jad", „Duşmanul lui Dumnezeu", „Război în sânge"), versuri („Fântâni liniştite"). MADE IN [meid in] Expresie din limba engleză cu sensul „produs în“, care, urmată de obicei de numele, în engleză, al unei ţări, indică locul de fabricare a produsului. MADEIRA 204 MADEIRA 1. Arhipelag vulcanic în E Oc. Atlantic, situat la 545 km VNV de ţărmul marocan al Africii, constituind o provincie a Portugaliei; 797 km2. Insule pr.; M. (740 km2), Porto Santo (42,5 km2), llhas Desertas (14 km2), llhas Selvagens. Relief muntos, cu alt. max. de 1 861 m (Pico Ruivo de San-tana). Climă subtropicală. Vinuri renumite, trestie de zahăr, citrice, porumb, bananieri. Pescuit. Staţiuni balneoclimaterice. Turism. Oraş pr.: Funchal (în ins. M.). Vizitat de navigatorii genovezi în 1351, a fost redescoperit şi cercetat de portughezii Joâo Gongalves Zarco şi Tristăo Vaz în 1418; în sec. 16, Portugalia a început colonizarea lui. Cunoscut şi sub denumirea de Made-ra. 2. Râu în America de Sud (Bolivia şi Brazilia), afl. dr. al Amazonului, format prin unirea râurilor Mamore şi Beni, care izv. din A£]zi; 3 239 km (împreună cu râul Mamorâ). Navigabil până la Porto Velho (1 060 km). Cunoscut şi sub denumirea de Rio Madeira. MADELIN [madle], Louis (1871— 1956), istoric francez. Contribuţii la istoria Revoluţiei Franceze şi a Imperiului („Danton“, „Istoria Consulatului şi a Imperiului"). MADERNA, Bruno (1920-1973), compozitor şi dirijor italian. Activitate pedagogică şi dirijorală intensă. A înfiinţat, împreună cu Luciano Berio, Studioul de fonologie al Radioteleviziunii Italiene de la Milano (1954). Rol esenţial în renaşterea avangardei italiene. Lucrări în majoritatea genurilor („Hype-rion", „Serenada per lustrum", „Musica sue dimensioni", „Continuo", „Studii pentru «Procesul» lui Kafka"). MADERNO (MADERNA sau MA-DERNl), Carlo (1556-1629), arhitect italian. Unul dintre marii maeştrii ai barocului timpuriu (faţada de vest a bazilicii San Pietro, biserica Santa Maria della Vittoria, palatele Barberini, Strozzi, Matei di Giove, toate din Roma). MADERO, Francisco Indalâcio (1873-1913), om politic mexican. Liberal. Se opune regimului dictatorial al lui P. Diaz, fiind silit să emigreze în S.U.A. (1910), de unde va conduce lupta de rezistenţă. Preşedinte al ţării (1911-1913), în urma revoluţiei din 1910, a iniţiat un program de reforme democratice, dar nu şi în domeniul agrar, ceea ce a stârnit nemulţumirea ţăranilor, care a luat forme violente. Asasinat în urma loviturii de stat a lui V. Huerta. Virgil Madgearu MADGEARU, Virgil N. (1887-1940, n. Galaţi), economist, sociolog şi om politic român. Prof. univ. la Bucureşti. Secretar al Partidului Ţărănesc, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. Ministru al industriei şi Comerţului (1928-1929; iun.-oct. 1930; aug.-oct. 1932), al Finanţelor (1929-1930; 1932-1933), al Agriculturii şi Domeniilor (1930-1931). Deputat (1926-1938). Adversar al Gărzii de Fier, a fost asasinat de legionari. Contribuţii la elaborarea unei teorii economice privind specificul dezvoltării ţărilor agrare şi la fundamentarea doctrinei „statului ţărănesc" („Revoluţia agrară şi evoluţia clasei ţărăneşti"). în lucrările sale analizează evoluţia, structura şi perspectivele economiei româneşti („Agrarianism, capitalism, imperialism", „Contribuţii la studiul evoluţiei sociale româneşti", „Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial"); studii de politică financiară („Politica noastră financiară în cursul depresiunii economice", „Reorganizarea sistemului Carlo Mademo. Faţada bazilicii San Pietro de credit", „Structura şi tendinţele băncilor populare în România"). M. post-mortem ai Acad. (1990). MADH (cuv. arab) s. n. Panegiric în versuri, specific poeziei arabe clasice (al-Mutanabbi). MADHVA, Archarya (numit şi Purna-prajha) (c. 1199-1278), filozof hindus. A întemeiat şcoala pluralistă (Dvaita) Vedanta, filozofie dominantă în India. Concepţia lui M., care diferă de cea a lui Shankara în privinţa relaţiei dintre Fiinţa Supremă (brahma) şi sufletul individului (atman), susţine că cele două entităţi sunt complet distincte. A postulat şi teza conform căreia lumea simţurilor posedă o realitate autonomă, în timp ce Shankara consideră că este o simplă iluzie (maya). MĂDHYAMIKA (cuv. sanscrit „cale de mijloc") subst. Şcoală filozofică budistă întemeiată de Năgărjuna. Promovează detaşarea de lumea reală, care este doar deşertăciune, considerând că adevărul se află dincolo de toate distincţiile şi opoziţiile dintre lucruri. A cunoscut o evoluţie îndelungată semnificativă. MADHYA PRADESH [madja prade:]], stat în centrul Indiei, în N Pod. Deccan; 443,4 mii km2 (cel mai mare stat al Indiei, ca suprafaţă); 72,0 mii. loc. (1994). Centrul ad-tiv: Bhopăl. Siderurgie, ind. constr. de maşini, textilă, alim. etc. Expl. de mangan, cărbuni şi minereu de fier. Cereale, bumbac, orez, trestie de zahăr; creşterea animalelor. MADIANIJl (< n. pr. Madian) s. m. pl. Populaţie antică nomadă din regiunea Madian, la SE de Palestina, descinzând, potrivit „Vechiului Testament" din Madian, al patrulea fiu al lui Avraam. MADTNAH, al - v. MedFna. MADÎNAT ASH-SHA’B [medinet aJ Jab], oraş în SV Republicii Yemen, situat pe ţărmul G. Aden, la 16 km V de Aden; c. 10 mii loc. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. între 1967 şi 1990 a fost capitala ad-tivă a R.D.P. Yemen. Vechiul nume: al-lttihăd. MADIPOLON (< fr., rus.) s. n. Pânză de bumbac, deasă, uşoară şi fină, folosită pentru confecţionarea lenjeriei de pat şi de corp. MADISON [maedisen] 1. James M. (1751-1836), om politic american. Unul dintre autorii Constituţiei S.U.A. (1787). întemeietor, împreună cu Th. Jefferson, al Partidului Democrat Republican 205 MADRID (1794). Secretar de stat (1801-1809). Preşedinte al S.U.A. (1809-1817). în timpul mandatului său, S.U.A. a fost implicată în războiul cu Marea Britanie (1812-1814). 2. Oraş în N S.U.A., centru ad-tiv al statului Wisconsin; 197,6 mii loc. (1996). Nod feroviar. Aeroport. Constr. de maşini agricole, automobile, maşini-unelte şi aparate medicale; produse chimice şi alim. Piaţă agricolă. Universitate (1849). Biserica romano-catolică St. Raphael (1854), sinagogă (1858), capitoliu (1906-1917). MADISON SQUARE GARDEN [maedisen skweer ga:dn], arenă sportivă cu o capacitate de 20 000 locuri, construită (1968) în oraşul New York; celebră datorită întrecerilor sportive (baschet, box, hochei şi turneele de tenis Masters, organizate aici începând din 1989). MADIUN, oraş în Indonezia (Java), la 145 km VSV de Surabaya; 106,6 mii loc. (1995). Ateliere de reparaţii feroviare. Ind. textilă, de prelucr. a tutunului (ţigarete) şi alim. (zahăr). Piaţă pentru cafea, cacao, trestie de zahăr, bumbac. Teatru. MADJAPAHIT (MAJAPAHIT), numele unui stat indonezian (1293-c. 1520) cu centrul în ins. Java, având capitala cu acelaşi nume. A cunoscut maxima înflorire în sec. 14. MADJILiS v. Mejiiis. MADJUN şi LAI LA, pereche clasică de îndrăgostiţi din literatura arabă, cunoscută şi în alte literaturi orientale şi care există şi azi în poveştile populare arabe, persane şi turceşti. MADONĂ (< it., fr.) s. f. (Cu valoare de nume propriu) Maica Domnului. ♦ Reprezentare plastică a Fecioarei Maria cu pruncul lisus. ♦ Fig. Personificare a perfecţiunii feminine. ♦ (Ir.) Mironosiţă. MADONNA [madone] (pe numele adevărat Louise Madonna Ciccone) (n. 1958), cântăreaţă americană. Unul dintre fenomenele muzicale ale anilor ’80-’90. Muzică marcată de soul şi de disco, îmbinând diferitele tendinţe la modă. Activitate cinematografică („Dick Tracy", „Evita", „Patru camere'1). Discografie selectivă: „Like a Virgin", „True Blue", „Like a Prayer", „Erotica", „Bedtime Stories11, „Ray of Light“. MADOSZ (în magh. Magyar Dol-gozok Orszâgos Szovetsege; Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România), organizaţie creată în aug. 1934 la Târgu Mureş de opoziţia de stânga din Partidul Maghiar. în 1935-1937, M. a devenit o organizaţie satelită a P.C.R. Interzisă în 1938, M. şi-a continuat activitatea sporadic. în 1943 a făcut parte din Frontul Patriotic Antihitlerist. După 23 aug. 1944, a participat la Frontul Naţional Democrat. în mai 1945 şi-a schimbat denumirea în Ma-gyar Nepi Szovetseg (MNSz; Uniunea Populară Maghiară); în 1953 s-a autodizolvat. MADRAS 1. Vechea denumire a statului Tamil Nadu. 2. Oraş în SE Indiei, centru ad-tiv al statului Tamil Nadu, port pe coasta Coromandel; 3,8 mii. loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroportul Meenambakka, situat la 16 km SV de oraş. Ind. textilă (bumbac), chimică (acid sulfuric), de prelucr. a metalelor, constr. de vagoane, motociclete şi biciclete, montaje de automobile, produse alim., articole de piele, tipografii. Studiouri cinematografice. Centru cultural. Universitate (1857). Institut tehnic. Observator astronomic. Teatre, Parc (39 ha, înfiinţat în 1859). Muzeu (fondat 1854). Monumente: templele Kapaliswarar şi Paratha-sarathy (sec. 8); fortul St. George (1639); catedralele romano-catolice San Thome (1504-1557, construită de portughezi), St. George (1816); St. Andrew (1821), biserica St. Mary (1680); sala de sport Victoria (1883-1888). Compania Engleză a Indiilor Orientale a fundat, în 1639, pe locul unei aşezări pescăreşti autohtone (Madraspatam) şi a unui mic comptoar portughez (1504) un fort şi o factorie. MADRE DE DIOS, râu în America de Sud (Peru şi Bolivia), afl. stg. a! râului Beni în aval de Riberalta; 1 450 km. £v. din Cordillera de Ca-rabaya (Anzii Peruvieni). Madras (2). Templul Parathasarathy MADREPORARI (< fr.) s. m. pl. Ordin de hexacoralieri coloniali din clasa antozoarelor, cu schelet calcaros, care formează recife coraligene în mările tropicale. MADRID 1. Capitala Spaniei şi centru ad-tiv al comunităţii autonome cu acelaşi nume, situată în pod. Sierra de Guadarrama, la 640 m alt., pe râul Manzanares; 2,9 mii. loc. (1996). Important nod de comunicaţii. Aeroport (Barajas). Pr. centru politic, comercial, financiar, cultural şi religios al ţării. Siderurgie; constr. de automobile, camioane, locomotive, avioane, de apa-rataj electrotehnic şi optic; produse chimice (cauciuc, mase plastice), farmaceutice, textile şi alim.; prelucr. lemnului (mobilă); ind. pielăriei şi încălţămintei; tipografii. Producţie cinematografică. Universitate (1508). Academia de Ştiinţe (1713), Academia Regală de Muzică (1830), institute de cercetări ştiinţifice. Teatre. Numeroase muzee, printre care Muzeul Prado (1819), în stil neoclasic, celebru datorită galeriilor de artă, Muzeul Rea! (fondat în 1785), în stil neoclasic, Muzeul de Arheologie ş.a. Monumente: fortăreaţă (sec. 11), Piaza Mayor, cu statuia ecvestră a regelui Filip III (1617), Piaza de Espana, cu monumentul lui Cervantes şi statuile ecvestre ale lui Don Quijote de la Mancha şi Sancho Panza, catedrala iezuită San Isidro (1622-1664), bisericile San Francisco el Grande (1776-1785), în stil neoclasic şi San Antonio de la Florida (1792-1798), Palatul Regal, construit în anii 1738-1764, după planurile arhitecţilor F. Juvara şi G.B. Sacchetti, Banca Spaniei (1884-1891), Arcul de Madrid. Monumentul lui Cervantes şi statuile ecvestre ale lui Don Quijote şi Sancho Panza din Piaza de Espana MADRIGAL 206 Madrid Muzeul Prado Palatul Regal Triumf (1778), Templul nubienilor de la Debod (sec. 4 Î.Hr.), adus aici în 1970, ca dar din partea Egiptului, după ce fusese mutat în urma construcţiei barajului de la Assuan. Aici se află cel mai mare centru cultural islamic al lumii occidentale (deschis în 1990), cu moschee, minaret, sală de conferinţe şi concerte, bibliotecă, teatru, laborator lingvistic. Turism. Menţionat în 932 ca cetate maură, dar având o existenţă anterioară (sub numele de Matricia). A fost cucerit de la arabi, în 1083, de regele Castiliei, Alfons VI. Reşedinţă a regilor Castiliei (sec. 14—15). fn 1561, regele Filip II şi-a fixat aici reşedinţa oficială, M. devenind capitala Spaniei, între 1808 şi 1814, a fost ocupat de trupele franceze. în sec. 19, a fost centrul unor importante mişcări populare. în timpul Războiului Civil (1936-1939), M. a fost sediul guvernului republican. Cucerit de armata franchistă (28 mart. 1939). 2. Comunitate autonomă în Spania centrală; 8 mii km2; 5,0 mii. loc. (1996). Centrul ad-tiv: Madrid. Culturi de cereale. Creşterea ovinelor. MADRIGAL (< fr.) s. n. 1. Specie a genului liric, de proporţii reduse, cu conţinut idilic sau galant, cultivată încă din sec. 14 în Italia (Petrarca); s-a răspândit în sec. 16-18 în Franţa (C. Marot, B. de Fontenelle) şi în alte ţări europene. Cu timpul, a dobândit inflexiuni didactice şi satirice. 2. Cântec cu caracter pastoral, devenit în Evul Mediu cântec pe două sau trei voci cu refren, iar în sec. 16 compoziţie muzicală polifonică pentru cor a cappella, scrisă pe text laic. Reprezentanţi de seamă: G.P. Palestrina şi F. Landino. MADRIGAL, formaţie corală românească de cameră, creată în 1963 de Marin Constantin, pe lângă Conservatorul „Ciprian Porumbescu". Repertoriu renascentist şi modern, interpretat cu mare acurateţe stilistică şi perfecţiune sonoră. A susţinut peste 3 000 de concerte în ţară şi în străinătate. împreună cu dirijorul său, corul M. a realizat peste 40 de discuri şi şapte compact-discuri. MADURA, insulă în Arh. Indonezian, în partea de S a M. Java, în apropierea litoralului de NE al ins. Java; 5,5 mii km2; 160 km lungime şi 60 km Madurai. lăţime max. Oraşe pr.: Pamekasan, Sumenep, Bangkalan. Relief deluros carstic, cu alt. până la 471 m. Climat ecuatorial musonic. Păduri ecuatoriale, savane. Orez, porumb, tutun, manioc. Pescuit. Turism. MADURAI (MADURA), oraş în extremitatea de S a Indiei (Tamil Nadu), la 434 km SV de Madras; 940,9 mii loc. (1991). Nod feroviar. Centru comercial şi cultural. Ind. textilă, metalurgică, de prelucr. a lemnului. Universitate (1958). Monumente arhitectonice medievale (templul Minakshi, 1600; templul lui Şiva Sundareswar, 1623-1639; pagode, palate). Turism. Templul lui Şiva Sundareswar 207 MAFIA MAEBASHI [majebajl], oraş în Japonia (Honshu), ia 100 km NV de Tokyo, pe râul Tonegawa; 284,8 mii loc. (1995). Nod feroviar. Ind. constr. de maşini (motoare, maşini de transport) şi de aparate electrice, de prelucr. a lemnului, textilă (mătase) şi alim. Piaţă agricolă, pentru orez. Universitate (1949). MAEKAWA [majekawa] (MAYE-KAWA) Kunio (1905-1986), arhitect japonez. Elev al lui Le Corbusier. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai brutalismului. Lucrări de orientare funcţionalistă, realizate din beton armat (Primăria din Fukushima, Centrul civic din Setagaya, Centrul tineretului din Kanazawa, Centrul cultural din Tokyo). MAE KLONG [me kloq] fluviu în partea de V a Thailandei; 402 km. Izv. din M-ţii Dawna, curge pe direcţia N-S, trece prin Kanchanaburi şi se varsă în G. Thailandei. Afl. pr.: Khwae Noi, Taphoen. MAELSTROM [mşlstram] sau MALSTR0M [maistroem] (cuv. olandez malen „zdrobitor" şi strom „curent") s. n. Curent turbionar în Marea Norvegiei, în apropierea ţărmului de NV al Norvegiei, care se deplasează de la V la E, cu o viteză de c. 12 km/oră, pe o lăţime de 8 km, între ins. Moskenes0ya (N) şi ins. Mosken (S) din arh. Lofo-ten. Se manifestă ca un curent superficial foarte puternic, provocat de accelerarea mareei şi de năvălirea apelor hulei, asigurând circulaţia apelor între Marea Norvegiei şi G. Vestfjorden. Vânturile locale violente şi vârtejurile sunt foarte periculoase pentru navigaţie. Referiri despre m. apar în unele cărţi ale lui Jules Verne şi Edgar Allan Poe. MAEIZEL sau MĂLZEL [meltsst], Johann Nepomuk (1772-1838), inven-tator şi muzician german. Se consacră perfecţionării instrumentelor mecanice. Inventatorul panharmoniconului (1805) şi al metronomului, brevetat în 1816 (după planurile mecanicului D. Winkel din Amsterdam). A construit un cornet acustic pentru Beethoven. MAES [ma:s] (MAAS), Nicolaes (1634-1693), pictor olandez. Elev al lui Rembrandt. Tablouri de gen remarcabile prin fermitatea tuşei şi a coloritului dominant roşu („Bătrână la vârtelniţă", „Tânără la fereastră", „Jucătorii de cărţi"). Portrete („Portret de bărbat"). MAESTOSO (cuv. it.) adv. (MUZ.; ca indicaţie de execuţie) Maiestuos, cu măreţie; solemn. MAESTRICHT v. Maastricht. MA^STRO (cuv. it.) subst. invar. Termen de curtoazie rezervat dirijorului de orchestră. MAESTRU1 (< it.) s. n. (CONT.) Cartea mare. MAESTRU2, -Ă (< it.) s. m. şi f. 1. Persoană care a adus contribuţii valoroase într-un anumit domeniu, fiind adesea considerată îndrumător, creator al unui curent, şef al unei şcoli etc. Concert-maestru v. concertmaistru. ♦ (Şi fam. sau ir.) Termen de adresare către o persoană care activează în domeniul artelor, al literelor sau al ştiinţei. ♦ Persoană îndemânatică, pricepută într-un anumit domeniu şi care adesea instruieşte pe alţii în domeniul respectiv. 2. (Ieşit din uz) Titlu dat profesorilor care predau discipline ca desenul, muzica etc. ♦ Nume dat în special antrenorilor care activează în atletica grea (box, lupte, haltere). 3. Titlu ierarhic în anumite organizaţii militare, politice, iniţiatice etc.; persoană care poartă acest titlu. M. de ceremonie (sau de ceremonii) = persoană care supraveghează desfăşurarea unei ceremonii după protocol. 4. Maeştrii cântăreţi (în germ. Meistersinger) = membri ai unor confrerii religioase germane care, prin cântecul lor, contribuiau la înfrumuseţarea oficierii serviciilor divine. La mijlocul sec. 16, aceste confrerii se transformă în adevărate asociaţii, cu reguli foarte stricte privind modul de interpretare a poeziei. Cele mai cunoscute şcoli de acest gen au funcţionat la Ulm, Augsburg şi Nurnberg, iar cei mai de seamă reprezentanţi au fost: Heinrich von Meissen, Heinrich von Mugeln, Hans Folz, Hans Sachs. MAETERLINCK [meterle:k], Maurice, conte (1862-1949), scriitor belgian de limbă franceză. Cel mai de seamă dramaturg al simbolismului. Piesele sale sunt axate pe tema morţii, a iubirii şi a fericirii („Prinţesa Maleine", „Intrusa", „Orbii", „Monna Vanna", „Pasărea al- Maurice Maeterlinck bastră" — capodopera sa, „Pelleas şi Melisande"). Versuri simboliste („Serele calde", „Douăsprezece cântece"). Eseuri filozofice („Tezaurul celor umili", „înţelepciunea şi destinul"); lucrări ştiinţifice („Viaţa albinelor", „Inteligenţa florilor"). Premiul Nobel pentru literatură (1911). MAETZ [mets], Friedrich C.W. (1847-1896, n. Mediaş), arhitect austriac din Transilvania. La Cluj, unde a deschis o şcoală de arhitectură (1886), a fost şi arhitect-şef al oraşului (1887-1893). Lucrări de orientare eclectică (clădirile fostului Institut de Chimie şi ale facultăţilor de anatomie şi psihologie din Cluj, Cazarma de infanterie din Orăştie, Muzeul de ştiinţe naturale din Sibiu). MAEZTU [majeetu] Y WHITNEY, Ramiro de (1875-1936), scriitor şi ziarist spaniol. A sprijinit politica dictatorială a lui J.A. Primo de Rivera. în opera sa exaltă valorile tradiţionale („Către o nouă Spanie", „Criza umanismului", „în apărarea hispanităţii"). împuşcat de republicani la începutul Războiului Civil. MAFDET (în mitologia egipteană), zeiţa puterii punitive, având înfăţişarea unei feline; reprezentată uneori cu o unealtă de execuţie. Ca duşman al şerpilor veninoşi, îi ajută pe cei răposaţi în drumul subpământean întunecat. MAFFEI, Scipione Francesco, marchiz di ~ (1675-1755), literat şi erudit italian. Unul dintre fondatorii (1710) revistei „Giornale de'letterati d’ltalia", în care se pronunţă pentru reînnoirea şi deprovincializarea culturii italiene. Autor al tragediei „Merope", considerată un model pentru dramaturgia clasică a epocii. MAFIA, organizaţie de origine sicilia-nă, apărută în 1282 sub domnia sângeroasă a lui Carol I de Anjou, când ţăranii au creat o armată proprie denumită M.A.F.I.A. (Morte alia Francia, /talia anela/Moarte Franţei, strigă Italia) după strigătul lor de luptă. Până în sec. 19 a luptat împotriva tiraniei şi pentru păstrarea tradiţiilor locale; ulterior, m. s-a îndreptat împotriva ineficientei administraţiei, recurgând, adesea, la forme cu caracter banditesc. După 1930, M. s-a extins şi în S.U.A., sub denumirea de „Cosa Nostra", patronând crima organizată. în timp, M. şi-a modificat modul de manifestare, prosperând în special la oraşe pe seama speculaţiilor practicate în procesul de urbanizare, a contrabandei şi a taxelor de protecţie percepute pe activităţile economice. Acţionând şi în MAFIC 208 alte regiuni italiene, a stabilit legături cu alte organizaţii criminale, infiltrân-du-se adânc în sistemul relaţiilor sociale. în ultimele decenii, M. şi-a extins sfera de activitate, devenind un flagel internaţional, realizând câştiguri fabuloase prin traficul de droguri, contrabanda cu arme, pariuri clandestine şi bazându-se în special pe corupţia aparatului politico-administrativ şi juridic. Numeroase personalităţi publice au fost acuzate de legături sau de favorizare a M, Lupta împotriva M. a cunoscut unele succese (arestarea în 1993-1995 a unor conducători ca: S. Riina şi L. Ba-garella), dar şi numeroase victime (magistraţii Giovanni Falcone şi Paolo Borsellino, 1992 ş.a.). MAFIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la minerale transparente, dar închise la culoare, bogate în magneziu şi fier (ex. biotit, amfiboli, piroxeni, olivină). MAFIE (< it.; n. pr. Mafia) s. f. Grup de persoane care îşi urmăreşte prin orice mijloace propriile interese, chiar în dauna celor publice. MAFIOT, -A s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Membru al Mafiei; p. ext. individ corupt şi şantajist. 2. Adj. Tipic Mafiei. MAG (< si.) s. m. 1. Preot zoroas-trist la mezi şi perşi; p. ext. astrolog, vrăjitor. 2. (în religia creştină) Fiecare dintre cei trei regi mitici: Melchior, Gaspar şi Baltazar (cei trei crai de ia Răsărit), care au venit, călăuziţi de o stea, să se închine lui lisus Hristos la naşterea sa, recunoscând astfel că acesta este Mesia. MAGADAN, oraş în Federaţia Rusă, în Extremul Orient, port la M. Ohotsk; 128 mii loc. (1995). Aeroport. Expl. de minereuri de aur. Construcţii navale şi de utilaj minier; metalurgie neferoasă. Teatru. Muzeu. Fundat în 1933. MAGADHA, stat în N Indiei antice. Constituit la începutul milen. 1 Î.Hr. pe valea Gangelui mijlociu. în jurul acestuia s-a unificat, în vremea dinastiei Maurya (324-187 î.Hr.), întreaga Indie de Nord şi Centrală. Capitala la Pătaliputra. MAGADI, lac în partea de S a Kenyei, în apropiere de graniţa cu Tanzania, la 80 km SV de Nairobi; 622 km2; lungime: 48 km. Expl. de carbonat de sodiu. MAGALHĂES [magaÂ,âij], Domingo Jos§ Gongalves de (1811-1882), poet, dramaturg şi diplomat brazilian. Lirică romantică, cu trăsături clasice şi predilecţie pentru meditaţia filozofică („Miste-re“, „Urania"). Tragedii („Antonio Jose“). Autor al unei istorii a literaturii bra- ziliene. Ambasador la Napoli, Viena, Washington. MAGALHÂES, Fernăo v. Magellan (1). MAGALLANES, Fernando de - v. Magellan (1). MAGAZIE (< ngr.; {s} cuv. arab, la pl., makhăzin „depozit, hambar") s. f. 1. Clădire sau încăpere pentru păstrarea materialelor, a alimentelor, a mărfurilor etc.; depozit de mărfuri. 2. Dependinţă în care se ţin unelte, lemne, diverse obiecte. 3. Locaş la unele arme, unde sunt introduse cartuşele care urmează să fie încărcate unul câte unul pe ţeavă. MAGAZIN1 (< fr.; cuv. arab.) s. n. Local (mare) în care se expun spre vânzare cu amănuntul diferite mărfuri; prăvălie (mare). MAGAZIN2 (< fr., engl.) s. n. Publicaţie periodică ilustrată cuprinzând materiale din domenii variate sau (cu determinări) dintr-un anumit domeniu (ex. „Magazin istoric"). Prima publicaţie europeană de acest gen a apărut în Marea Britanie (1731) şi s-a numit „Gentelman’s Magazine", fiind editată de Edward Cave. în România, în secolul trecut, termenul a fost folosit şi cu sensul de revistă specializată în studii de istorie, literatură, ştiinţă etc. (ex. „Magazin istoric pentru Dacia"). MAGAZIN AJ (< fr.) s. n. 1. Depozitare spre păstrare a unor mărfuri într-o magazie; înmagazinare. 2. Timpul cât rămâne depozitată marfa respectivă; p. ext. taxă care se plăteşte pentru păstrarea mărfii. MAGAZINER, -A (MAGAZIONER, -Ă) (< fr.) s. m. şi f. Persoană care are în răspundere gestiunea unei magazii. MAGAZIN ISTORIC, revistă de cultură istorică. Apare lunar, la Bucureşti, din apr. 1967. Director: Dumitru Almaş. între 1969 şi 1999, conducerea revistei a fost asigurată de Cristian Popiştea- nu; din 1999, redactor-şef: Dorin Matei. Colaboratori: Şt. Pascu, D. Pippidi, V. Gândea, D. Berindei, C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, R. Vulpe, Şt. Ştefă-nescu, M. Petrescu-Dâmboviţa ş.a. MAGAZIN ISTORIC PENTRU DACIA, revistă de istorie, editată la Bucureşti între 1845 şi 1848 de Aug. Tre-boniu Laurian şi N. Bălcescu. După 1846, de editarea revistei se ocupă numai A.T. Laurian, care în 1851 va încerca să continue tipărirea ei (într-o formă schimbată) la Viena, din care scoate însă doar un singur volum. Roi însemnat în cristalizarea ideologiei paşoptiste şi în crearea istoriografiei moderne româneşti. MAGAZINUL, revistă lunară pentru literatură, artă şi turism, apărută la Bucureşti (1930-1945). Director: A. Maniu. Colaboratori: ALA. Philippide, I. Minulescu, T. Arghezi, G. Topîrcea-nu, Gh. Brăescu, F. Aderca ş.a. MAGDALENA, fluviu în NV Americii de Sud (Columbia); 1 538 km. Izv. din Cordiilera Central (Anzii Columbieni), de la 3 500 m alt., curge spre N de-a lungul unei depresiuni tectonice şi se varsă printr-o deltă în M. Caraibilor. Afl. pr.: Cauca. Navigabil pe două tronsoane (în total 1 496 km). Trece prin Neiva, Soledad şi Baranquilla. MAGDALENIAN, cultură aparţinând Paleoliticului superior, în care apar primele elemente ale activităţii umane (15 000-9 000 î.Hr.). Numită astfel după situl La Madeleine (Dordogne, Franţa), de pe râul Vezere, unde s-au descoperit (1863) picturi rupestre. Celebre picturi rupestre din M. au fost descoperite şi la Altamira şi Lascaux. MAGDEBURG, oraş în Germania (Saxonia Superioară), situat la 131 km SV de Berlin, port pe Elba; 251 mii loc. (1997). Nod feroviar. Aeroport. Ind. metalurgică; constr. de maşini grele şi de instalaţii şi utilaje industriale; şan- 209 MAGIC tiere navale; mecanică de precizie; produse chimico-farmaceutice, textile şi alim. (zahăr); sticlărie. Centru cultural. Institut politehnic (1953). Monumente: Catedrala gotică (1220-1240), singurul monument vechi rămas în urma bombardamentelor din al doilea război mondial. La M., Otto von Guericke a efectuat (1654) faimosul experiment cu emisferele de M., demonstrând existenţa presiunii atmosferice. Menţionat documentar în 805. MAGELLAN 1. (sp. MAGALLANES [magajanes], Fernando de - sau port. MAGALHÂES [mageXai/], Femâo) (c. 1480-1521), navigator portughez. în căutarea unui drum prin V spre ins. Moluce (de unde portughezii aduceau mirodenii), a întreprins, cu cinci nave, prima călătorie în jurul Pământului (1519-1522), în serviciul regelui spaniol Carol I, ocolind America pe la S. în cursul acestei călătorii a descoperit strâmtoarea care îi poartă numele (1520), a traversat Oc. Pacific şi a debarcat în ins. Filipine, unde a fost ucis (27 apr. 1521), expediţia continuând sub conducerea lui Juan Sebas-tiân El Cano care, ocolind Africa, s-a întors în Spania, ajungând la Sevilla (9 sept. 1522) cu o singură navă şi 18 supravieţuitori. Istoricul italian Antonio Pigafetta, participând la expediţia lui M., a relatat marea aventură a călătoriei în lucrarea „Relatare asupra primei călătorii în jurul lumii“ (1525). 2. Strâmtoare între extremitatea continental-sudică a Americii de Sud şi ins. Ţara de Foc, care uneşte Oc. Atlantic cu Oc. Pacific. Lungime: 563 km; lăţimea minimă: 3,3 km; lăţimea max.: 38 km. Ad. max.: 1 170 m. Port pr.: Punta Arenas. Navigaţie dificilă din cauza stâncilor subacvatice, a vânturilor puternice şi a ceţii. 3. Sondă americană automată pentru explorarea planetei Venus, lansată la 5 mai 1989. După ce a realizat 15 000 de revoluţii în jurul lui Venus şi a cartografiat 98% din suprafaţa planetei, informaţie Fernando de Magellan transmisă pe Pământ, s-a prăbuşit pe suprafaţa venusiană la 12 oct. 1994. MAGENDIE [majădfl, Franţois (1783-1855), fiziolog şi neurolog francez. Prof. la College de France. Unul dintre iniţiatorii metodei experimentale în medicină şi fiziologie („Elemente de fiziologie"). A demonstrat diferenţa între rădăcinile motorii şi cele senzitive ale nervilor spinali. Fondatorul primului periodic (1821) de fiziologie experimentală. MAGENTA, localitate în N Italiei (Lombardia); 22,9 mii loc. (1990). Fabrică de chibrituri; ind. chimică, textilă, alim. Trupele franco-sarde au învins aici la 4 iun. 1859 pe cele austriece. Adăugându-se celei de la Solferino (24 iun. 1859), această victorie a silit Austria să cedeze Lombardia Franţei care, la rândul ei, a cedat-o Italiei. MAGENTA (< it., fr.; n. pr. Magenta) s. f. 1. Culoare roşie purpurie aprinsă. 2. Denumire standard pentru culoarea violet-roşiatică, numită şi violet de Magenta. 3. (în tehnica fotografică) Culoare obţinută din combinarea roşului cu albastru. MAGER0Y [mageroj], insulă norvegiană în M. Barents; 287 km2. Lungime: 35 km; lăţime max.: 26 km. Relief de platou cristalin, cu alt. max. de 417 m. Pescuit. Aici se află cel mai nordic punct al Europei, Capul Nord (71°1V lat. N şi 25°48’ long. E). MAGGIORE, Lago lac prealpin la graniţa Italiei cu Elveţia, situat pe bordura sudică a Alpilor Lepontini, într-o vale glaciară, la 194 m alt.; 212,2 km2. Lungime: 66 km; lăţime max.: 12 km; ad. max.: 372 m. Străbătut de râul Ticino. Pe malul său se află staţiunile climaterice Ascona, Verbania, Baveno, Stresa, Cerro, Laveno, Luino, Locarno. Vechiul nume: Verbano. MAGHERU, familie de boieri din Oltenia. Mai importanţi: 1. Gheorghe M. (1802-1880, n. sat Bârzeiu de Gilort, jud. Gorj), general şi om politic român. Gheorghe Magheru Unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească; apropiat de Nicolae Bălcescu. Membru în Guvernul provizoriu; a organizat tabăra militară de la Râureni (lângă Râmnicu Vâlcea); luptător pentru unirea Principatelor. 2. Ion (lonită) M., comandant de panduri în timpul revoltei de la 1821. Frate cu M. (1). Participant la Revoluţia de la 1848. MAGHIAR. -A (< magh.) subst., adj. 1. S. m. pl. Populaţie de origine fino-ugrică, care a migrat dinspre E, ajungând la sfârşitul sec. 9 în Câmpia Panonică, unde a format statul maghiar, cunoscut sub numele de Ungaria. 2. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune în Ungaria. Mai trăiesc în România, Iugoslavia, Croaţia, Slovacia, Austria, Ucraina, Federaţia Rusă, S.U.A., Canada etc. De religie creştină. Sin. ungur. ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Ungaria. 3. Adj. Care aparţine Ungariei sau maghiarilor (1), referitor la Ungaria sau la maghiari. ♦ (Substantivat, f.) Limbă fino-ugrică, vorbită de maghiari. Limbă oficială în Ungaria. Alături de finlandeză, cea mai importantă limbă fino-ugrică. Ortografie fonetică fixată în sec. 17. Alfabet latin (din sec. 11). MAGHIRAN (MAGHERAN) (< germ.) s. m. Plantă erbacee din familia la-biatelor, înaltă de 20-30 cm, cu flori roşietice sau albe; datorită mirosului plăcut, uleiul de m. este utilizat în farmacie şi în parfumerie (Majorana hor-tensis). Cultivată din timpuri străvechi, este folosită în alimentaţie drept condiment, iar în medicina tradiţională ca sedativ sau diuretic şi în combaterea insomniei şi a migrenei. MAGHREB (MAGHRIB) (cuv. arab ,,Soare-apune“), nume dat din Evul Mediu, de geografii şi istoricii arabi, regiunii din NV Africii (Maroc, Algeria, Tunisia şi uneori Libia). MAGIC, -A (< fr., lat.) adj. 1. Care ţine de magie, privitor la magie; ocult. ^ (MAT.) Pătrat m. = tablou ale cărui căsuţe conţin numere care dau aceeaşi sumă pe fiecare rând, coloană şi diagonală. Lanternă m. v. lanternă. (FIZ.) Număr m. = număr de protoni sau de neutroni ce conferă nucleului (care îi conţine) o stabilitate deosebită. (LIT.) Realism m. = formă modernă de ficţiune literară în care realul se juxtapune fantasticului, visului, mitului, basmului etc. (ex. J.L. Borges, G. Garcia Mârquez, M. Bontempelli, I. Calvino, MAGICIAN 210 G. Grass, H. Alain-Fournier). 2. Fig. Fermecător, încântător; feeric. MAGICIAN (< fr.) s. m. Persoană care se ocupă cu magia; vrăjitor. ♦ Fig. Virtuoz; artist desăvârşit. MAGI.E (< fr., lat.) s. f. 1. Ansamblu de procedee, formule sau rituri, mai mult sau mai puţin secrete, prin care se utilizează forţe misterioase pentru obţinerea unor rezultate contrare celor posibile prin tehnici obişnuite. M. implică o credinţă într-o continuitate confuză între cosmos şi psihismul uman, ca şi cum ar fi traversate de acelaşi curent de forţe. Etnologii disting: m. albă = m. bună, obişnuită, care manevrează realitatea prin procedee precum forţa sonoră a rostirii, forţa creatoare a imaginii etc., servind interesului comunităţii sau persoanei pentru alungarea spiritelor rele, vindecarea victimelor vrăjilor etc.; m. neagră = m. resa, care invocă demonii spre a cauza "moartea sau nenorocirea unei persoane. Tradiţional, evoluţia gândirii omeneşti este înfăţişată în ordinea: m.—religie—ştiinţă, m. fiind interpretată ca o formă primitivă de religie şi ca o pseudoştiinţă. M. a jucat un rol mai important în religiile primitive, dar nu este cu totul exclusă în timpurile moderne; anumite fenomene atribuite m. sunt de netăgăduit; încă neexplicate de ştiinţă, ele ţin de competenţa cunoaşterii esoterice. 2. Fig. Putere de atracţie deosebită; farmec, încântare, seducţie (ex. m. muzicii). MAGIERU, Andrei (pe numele religios Aurelian) (1891-1960, n. Saturău, azi Brazii, jud. Arad), teolog român. Prof. la Academia Teologică din Oradea. Episcop al Aradului (1935-1960). Cursuri universitare, studii despre „Noul Testament". MAGINOT [majino], Andrâ (1877-1932), om politic francez. Ca ministru de Război (1922-1924; 1929-1932), a propus construirea unei linii de fortificaţii la graniţa de NE a Franţei („Linia M.“, realizată în 1927-1936). MAGISTRAL, -A (< fr., 3 < rus.) adj. 1. Care caracterizează pe un maestru2 (1), de maestru; perfect, desăvârşit. 2. (Despre ton, ţinută etc.) Impunător, solemn. 3. (Despre conducte, drumuri etc.) Principal. ♦ (Substantivat, f.) Arteră principală de comunicaţie rutieră, feroviară etc. 4. (Despre un preparat medicamentos) Care are o compoziţie prescrisă de medic, spre deosebire de medicamentele cu nume comercial.* MAGISTRAT (< fr., germ., lat.) s. m. 1. (DR.) Denumire dată judecătorilor şi procurorilor. în România, au calitatea de m. şi fac parte din corpul m. judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum şi m. asistenţi ai Curţii Supreme de Justiţie. Sunt asimilaţi m. ministrul Justiţiei, locţiitorii săi şi personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, pe durata îndeplinirii funcţiei. Numirea şi eliberarea din funcţie a m. se face prin decret al preşedintelui ţării. M. nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau arestaţi fără avizul ministrului Justiţiei. 2. Funcţionar superior sau înalt demnitar. 3. (în Roma antică) Denumire dată persoanelor care aveau o înaltă autoritate publică (ex. consul, pretor, cenzor, edil, chestor ş.a.). MAGISTRATURĂ (< germ., fr.) s. f. 1. (în Roma antică) Funcţie de stat; existau m. superioare (dictator, decemvir, consul, pretor, cenzor) şi m. inferioare (tribun al poporului, edil, chestor etc.). 2. (DR.) Totalitatea, corpul magistraţilor. + Demnitatea, funcţia de magistrat; durata exercitării acestui mandat. MAGISTRU (< lat. magister) s. m. (LIVR.) Profesor (în raport cu elevii săi); dascăl. ♦ Maestru; model de urmat. MAGIUN (< tc.) s. n. Produs alimentar sub formă de pastă, obţinut prin fierberea, terciuirea şi uneori strecurarea fructelor bogate în zaharuri, în special a prunelor, a strugurilor, fără a se adăuga zahăr. MAGLAVIT, com. în jud. Dolj, situată în Câmpia Desnăţui, pe stg. Dunării; 5 727 loc. (2000). Nod rutier. Creşterea bovinelor şi porcinelor. Viticultură; sericicultură. în satul M. se află biserica Sf. Nicolae (ante 1845) şi mănăstirea M. (de călugări), cu biserica Izvorul Tămăduirii, a cărei construcţie a început în 1935 şi a rămas neterminată; lucrările de înălţare ale bisericii şi chiliilor au fost reluate în 1990. MAGMATIC, -A (< fr. {i}) adj. Care se referă la fenomenul de apariţie a magmei şi la produsele acesteia. <0* Rocă m. (sau eruptivă) = rocă provenită din procesul de consolidare a magmei; sunt intrusive, abisale sau plutonice când iau naştere în adâncurile scoarţei terestre şi efuzive sau vulcanice când se formează la suprafaţa acesteia. Zăcământ m. = zăcământ care este legat, ca provenienţă, de activitatea magmatică. Bazin m. v. bazin. Sin. cameră magmatică. MAGMATISM (< fr. {i}) s. n. Totalitatea proceselor care conduc la apariţia, deplasarea şi consolidarea magmelor în scoarţa Pământului. MAGMATOGEN, -Ă (< fr. {i>; {s> gr. magmat- „pastă întărită" + gennaein „a produce") adj. (Despre procese geologice şi zăcăminte de substanţe minerale utile formate în cadrul lor) Care sunt legate de activitatea magmatică, incluzând atât procesul lichid-magmatic, cât şi pe cele ulterioare lui: pegmatitic, pneumatolitic, metasomatic şi hidro-termal. MAGMĂ (< fr. {i>; (s> gr. magma „pastă întărită") s. f. Topitură de silicaţi din interiorul Pământului, prin consolidarea căreia iau naştere rocile şi mi-nereurile magmatice. Soluţiile reziduale fierbinţi legate de m. conduc şi ele la formarea unor zăcăminte magmatoge-ne. După compoziţie se disting m. ba-zaltice, aflate în învelişul simic al Pământului, şi m. granitice, aflate în învelişul siaiic. MAGNA CHARTA LIBERTATUM, denumire a actului semnat de regele Angliei, loan Fără de Ţară, la 15 iun. 1215. Impusă regelui de baronii, cavalerii şi orăşenii răsculaţi, M.C.L. stipula, în 63 de articole, limitarea autorităţii regale, care era trecută sub controlul marii nobilimi şi garantarea de privilegii pentru participanţii la răscoală. MAGNA CUM LAUDE (expr. latină „cu mare laudă") subst. (Livr.) Apreciere superlativă acordată la trecerea unui examen (de obicei de absolvire) în învăţământul universitar. MAGNANI [manani], Anna (1908-1973), actriţă italiană de film. Interpretă remarcabilă a cinematografiei neorealiste, a creat personajul femeii meridionale, energice, curajoase, de o mare nobleţe sufletească („Roma, oraş deschis", „Amore", „Orfeu în infern", „Mama Roma", „Secretul de la Santa Vitto- Magnani Anna 211 MAGNETOOPTICĂ ria"). Premiul Oscar: 1955 („Trandafirul tatuat"). MAGNASCO [manasko], Alessandro (numit il Lissandrino) (1667-1749), pictor italian. A abordat subiecte religioase, viaţa mănăstirilor, a spitalelor, dezastrele provocate de război, într-o viziune stranie („Bătrâna şi ţiganii", „Scenă macabră"). Tuşă nervoasă, cromatică, dominată de verde-brun. Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României şi în Muzeul Brukenthal („Spitalul"). MAGNAT (< lat. magnus „mare") s. m. 1. (în Evul Mediu în Ungaria şi în Polonia) Titlu dat marilor proprietari de pământ. 2. Mare proprietar al capitalului industrial şi financiar. Prin ext., personalitate de vârf din domeniul finanţelor, afacerilor, industriei, presei. MAGNET (< ngr., germ.) s. m. Corp fero- sau ferimagnetic aflat în stare de magnetizare. M. produce în spaţiul înconjurător un câmp magnetic, în care se exercită forţe (de atragere sau respingere) asupra altor m., asupra conductoarelor parcurse de curenţi electrici sau asupra particulelor încărcate electric în mişcare. M. prezintă două regiuni, numite poli magnetici (nord şi sud), în care valoarea câmpului magnetic este maximă. M. pot fi temporari sau permanenţi şi naturali sau artificiali. MAGNETIC, -Ă (< fr., germ.) adj. Referitor la magnetism sau la magnet; (despre corpuri) care poate fi magne-tizat. ^ Câmp m. = spaţiu în jurul unui magnet sau al unui conductor parcurs de curent electric, în care se pot exercita acţiuni de atracţie, de respingere sau de orientare asupra magneţilor ori asupra curenţilor electrici. Fluid m. = forţă prin care se explică, în ştiinţele oculte, fenomenele hipnotice şi telepatice. Pol. m. v. pol. ♦ Fig. Care exercită o atracţie irezistibilă; care magne-tizează. MAGNETjSM (< fr., germ. {i}) s. n. 1. Proprietate fizică fundamentală a materiei, care se manifestă ca o formă specifică de interacţiune între curenţii electrici, între curenţi electrici şi magneţi sau între magneţi; se poate prezenta sub următoarele forme: dia-magnetism, paramagnetism, antifero-magnetism, ferimagnetism şi metamag-netism. M. corpurilor îşi are explicaţia la scară microscopică în m. de spin şi orbital al electronilor şi al nucleelor atomice. <0* M. terestru = câmpul magnetic permanent al Pământului, de mică intensitate şi dirijat către cei doi poli, a cărui cauză nu este pe deplin cunoscută; are importanţă pentru orientarea cu ajutorul busolei, pentru prospecţiunile geologice etc. ♦ Capitol al fizicii care studiază proprietăţile magnetice ale materiei. 2. Fig. Fascinaţie, atracţie irezistibilă. 3. M. animal = proprietate a organismelor vii de a fi sensibile la emanaţii ale aştrilor sau ale altor organisme vii ori de a emite un fluid care poate sensibiliza alte organisme. în cazul oamenilor, receptarea acestui fluid poate avea efecte terapeutice. MAGNETIT (MAGNETjTÂ s. f.) (< fr. {i}) s. n. Oxid natural de fier cristalizat în sistemul cubic, negru, metalic, magnetic; apare în cristale octoedrice sau în agregate grăunţoase şi este unul dintre principalele minereuri de fier. MAGNETIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. Tranz. A face ca un corp să dobândească, permanent sau temporar, proprietăţi magnetice. ♦ Fig. A exercita o atracţie puternică asupra cuiva. 2. Refl. (Fam.) A se ameţi cu băutură alcoolică. MAGNETIZARE (< magnetiza) s. f. Acţiunea de a magnetiza; polarizare magnetică. ♦ Stare a unui corp care posedă însuşiri magnetice. Intensitate de m. = magnetizaţie. MAGNETIZAŢIE (< fr.) s. f. Mărime vectorială prin care se caracterizează starea de magnetizare a unui corp; intensitate de magnetizare. MAGNETO- (< fr.; {s} gr. magnes, magnetos „magnet") Element de compunere cu sensul de „magnetic", cu ajutorul căruia se formează substantive, adjective şi verbe. MAGNETOBIOLOGIE (< magneto- + biologie) s. f. Ramură a biofizicii care studiază efectul câmpului magnetic asupra materiei vii. MAGNETOCHIMjE (< fr. {i}) s. f. Capitol al chimiei fizice care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre structura moleculară a substanţelor şi proprietăţile lor magnetice. MAGNETODIELECTRIC s. n. Mag-netoizolant. MAGNETOFON (< fr. (i>; {s} magneto- + gr. phone „sunet") s. n. Aparat de înregistrare şi redare a sunetelor cu ajutorul unui purtător de sunet cu proprietăţi magnetice, de forma unui fir de oţel sau a unei benzi din material plastic, acoperite cu un strat fin de substanţă feromagnetică. înregistrarea se face prin magnetizarea variabilă, comandată de obicei de un microfon, a purtătorului de sunet. MAGNETOGRAF (< fr. {i}; {s} magneto- + gr. graphein „a scrie") s. n. Magnetometru înregistrator folosit pentru studierea variaţiei în timp a intensităţii câmpului magnetic terestru. MAGNETOGRAMĂ (< fr. ffl) s. f. Diagramă realizată de un magnetograf. MAGNETOHIDRODINAMIC, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine magnetohidrodinami-cii. <0- Generator m. - generator electric în care se realizează transformarea directă a energiei termice în energie electrică, prin separarea, cu ajutorul unui câmp magnetic, a ionilor de semne contrare dintr-un jet de gaz ionizat prin încălzire (plasmă), electrolit sau metale topite. MAGNETOHIDRODINAMICĂ (< fr.) s. f. Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul fluidelor electroconductoare (plasma, metalele topite) în interacţiune cu câmpul magnetic; prezintă importanţă pentru explicarea unor fenomene astrofizice şi geofizice, pentru transformarea energiei termice în energie electrică, la realizarea condiţiilor pentru producerea reacţiilor termonucleare dirijate, pentru rachetele cu plasmă etc. MAGNETOIZOLANT (< magneto + izolant) s. m. Material dielectric format din pulberi feromagnetice (alsifer, per-malloy etc.) presate cu lianţi izolanţi; se foloseşte (sub formă de bastonaşe) ca miez în bobinele de înaltă frecvenţă şi sub formă lichidă la realizarea unor ambreiaje electromagnetice; magneto-dielectric. MAGNETOMETRIE (< fr. {i}) s. f. 1. Parte a geofizicii care studiază câmpul magnetic al Pământului şi anomaliile acestuia. 2. Metodă geofizică de prospecţiune bazată pe studiul deosebirilor dintre însuşirile magnetice ale rocilor şi cele ale minereurilor, prin care se urmăreşte evidenţierea zonelor de anomalie, unde există în subsol cantităţi mari de elemente sau de minerale magnetice. Ca urmare a dezvoltării geomeagnetismului şi a prospec-ţiilor geomagnetice, folosirea termenului de m. este din ce în ce mai rară. MAGNETOMETRU (< fr. {i>; (s> magneto- + gr. metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea intensităţii, direcţiei şi gradientului câmpului magnetic. Există m. magnetostatice, magnetodinamice, electromagnetice, cu inducţie, cuantice (supraconductoare). MAGNETON (< fr. {i}) s. n. Unitate de măsură pentru magnetismul electronului (m. Bohr-Procopiu) sau al nucleelor atomice (m. nuclear). MAGNETOOPTICĂ (< fr. {i>) s. f. Capitol al fizicii care studiază feno- MAGNETOPAUZÂ 212 menele produse la interacţia undelor electromagnetice luminoase cu câmpurile magnetice (ex. efectul Zeeman). MAGNETOPAUZÂ (< magneto + pauză) s. f. Zonă a spaţiului extraterestru în care nu se manifestă câmpul magnetic al Pământului. MAGNETOSCOP (< fr. {i}; {s} magneto- + gr. skopein „a privi“) s. n. Aparat de înregistrare şi de redare a imaginilor pe o bandă magnetică. MAGNETOSFERĂ (< magneto- + sferă) s. f. Regiune a spaţiului în jurul Pământului sau al oricărei alte planete, în care câmpul magnetic propriu este delimitat, în exterior, de vântul solar. MAGNETOSTATICĂ (< fr. fi}) s. f. Capitol al electromagnetismului care studiază câmpul magnetic invariabil creat de curenţi electrici staţionari sau de magneţi permanenţi. MAGNETOSTRICŢJWE (< fr. (i>) s. f. Fenomen de deformare a unui corp sub influenţa unui câmp magnetic (m. directă) sau de magnetizare a acestuia în urma unei deformări (m. inversă); se produce datorită schimbării stării energetice a reţelei cristaline în câmpul magnetic şi, ca urmare, a distanţelor dintre nodurile reţelei; are aplicaţii în procesul de producere şi receptare a ultrasunetelor. MAGNETOTERAPIE (< fr.) s. f. Procedeu fizioterapeutic realizat cu ajutorul câmpurilor magnetice. MAGNETOU (< fr.) s. n. Generator electric constituit dintr-un inductor cu magnet permanent, o înfăşurare de joasă tensiune şi una de înaltă tensiune, folosit mai ales pentru producerea scânteilor necesare aprinderii carburantului la anumite motoare cu electro-aprindere. MAGNETRON (< fr. {i}; {s> magneto- + fr. [elecjtron „electron") s. n. Tub electronic cu catod axial şi anod cilindric, generator de oscilaţii de foarte înaltă frecvenţă (unde centimetrice şi milimetrice), al cărui flux de electroni este comandat printr-un câmp magnetic axial de o valoare critică, aleasă astfel încât la variaţii mici ale tensiunii anodice să corespundă variaţii mari ale curentului anodic. Se foloseşte, mai ales, la aparatura de radiolocaţie, precum şi la instalaţiile de încălzire de frecvenţă supraînaltă. MAGNEZIE (< fr., lat.) s. f. Oxid de magneziu. ^ Magnezia usta = oxid de magneziu calcinat, utilizat în medicină ca purgativ. MAGNEZIEMIE (< fr.) s. f. Concentraţia de magneziu din sânge sau din serul sangvin. La om este normal c. 35 mg la litrul de sânge sau 20- 25 mg la litrul de ser. MAGNEZI.T (MAGNEZITĂ s. f.) (< fr. fi>) s. n. Carbonat natural de magneziu, care cristalizează în sistemul romboedric; apare în mase grăun-ţoase, compacte, de culoare albă-cenu-şie; este un mineral refractar, utilizat în metalurgie, industria cimentului, electrotehnică, alimentară, a cauciucului etc. MAGNEZIU (< fr. {i}) s. n. Element chimic din grupa a doua a sistemului periodic (Mg; nr. at. 12, m. at. 24,305, gr. sp. 1,74, p.t. 650°C, p.f. 1 100°C), metal alb-argintiu, maleabil şi ductil, foarte uşor şi rezistent, care, sub formă de strujitură sau praf, arde în aer, degajând o lumină albă orbitoare. Se găseşte în natură sub formă de săruri, fn toate combinaţiile sale este bivalent. Constituent important al plantelor; este prezent în organismul animal în diverse ţesuturi, în plasmă, în lichidul extra-celular, având rol în echilibrul osmotic; intervine, de asemenea, în metabolismul muscular. Carenţa sa în organism duce la hiperexcitabilitate musculară; prezenţa în exces provoacă depresiuni ale sistemului nervos central. Folosit la fabricarea aliajelor uşoare, utilizate în constr. aeronautice (rachete), ia dezo-xidarea şi desulfurarea unor metale, la fabricarea proiectilelor luminoase şi incendiare etc. Minerale: magnezit, dolo-mit, carnalit. A fost obţinut prin electroliză pentru prima oară de Sir Humphry Davy (1808). MAGNFIC, -A (< fr., lat.) adj. Măreţ, grandios; superb, minunat. MAGNIFICAT (< fr.) s. m. invar. Compoziţie polifonică răspândită după anul 1400, preluată în repertoriul de concert. Au compus m. Monteverdi, Bach, Mozart, Penderecki ş.a. MAGNIFICENŢĂ (< fr., it.) s. f. Grandoare, strălucire, măreţie, fast. MAGNITOGORSK, oraş în Federaţia Rusă, în SE M-ţiior Ural, pe fi. Ural, construit între 1929 şi 1931; 427 mii loc. (1995). Expl. de magnetită. Mare centru al ind. siderurgice, cocsochimi-ce; constr. de utilaj minier, de transport şi de instalaţii siderurgice. Fabrici de ciment, sticlă, conf. şi încălţ. Teatre. Muzee. MAGNITUDINE (< fr., lat.) s. f. 1. (ASTR.) Mărime stelară. 2. Intensitate a unui cutremur de pământ, măsurată pe scările Mercalli şi Richter. MAGNOLIACEE (< fr.) s. f. pl. Familie de arbori exotici (210 specii), cu flori mari, plăcut mirositoare şi cu frunzele permanent verzi. MAGNOLIE (< germ., fr. {i}; {s> n. pr. P. Magnol, medic şi botanist francez 1638-1715) s. f. Denumire dată unor specii de arbori exotici din genul Magnolia. Majoritatea sunt originare din Extremul Orient şi S Americii de Nord şi sunt cultivate ca plante decorative, datorită florilor mari şi frumos colorate. Rezistente la ger şi îngheţuri, dar şi la secetă şi temperaturi ridicate, fn România au fost introduse în parcuri şi grădini. Lemnul este folosit pentru lambriuri şi în tâmplăria artistică. MAGNUS, numele a şapte regi ai Norvegiei. Mai importanţi: 1. M. I Olavsson, supranumit cel Bun, rege al Norvegiei (1035-1047) şi al Danemarcii (1042-1047). A realizat uniunea dane-zo-norvegiană. 2. M. VI Lagabater (Legislatorul), rege al Norvegiei (1263— 1280). A promovat o nouă legislaţie unitară, acordând autonomie oraşelor şi stabilind ereditatea succesiunii. 3. M. VII Eriksson, rege al Norvegiei (1319— 1355) şi al Suediei (1319-1363), sub numele de M. II. A realizat unitatea Pen. Scandinave, dar a fost silit de marea nobilime să renunţe la ambele coroane. MAGNUS, Heinrich Gustav (1802-1870), fizician şi chimist german. Prof. univ. la Berlin. Lucrări în domeniile termodinamicii, electrolizei, aerodinamicii; a cercetat acţiunea unui curent de fluid asupra unui corp în rotaţie, descoperind efectul ce-i poartă numele. — Efectul M. = apariţia unei forţe asupra unui corp în rotaţie (cilindru, sferă etc.), care se deplasează într-un fluid, ca urmare a diferenţei de presiune care apare prin suprapunerea peste curentul de fluid a unui curent circular produs de corpul în rotaţie; drept urmare corpul deviază de la traiectoria normală. Efectul M. face ca o minge aruncată sau lovită cu „efect“ să devieze de la traiectoria normală. MAGNUSSON, David (n. 1925), psiholog suedez. Prof. univ. la Stockholm. Specialist în studiul personalităţii. Contribuţii în psihometrie şi elaborarea modelelor, precum şi în metodologia cercetării dezvoltării individului („Dezvoltarea umană“, „Psihologie interacţională şi personalitate", „Probleme curente în psihologia inter-naţională“). M. de onoare al Acad. Române (1992). MAGOG v. Gog şi Magog. MAGOT (< fr. {i}) s. m. Maimuţă catariniană de c. 75 cm lungime, fără coadă, cu faţa roşie (Macacus sylva-nus); trăieşte în N Africii şi în Gibraltar (unica specie din Europa). 213 MAH! MAGRITTE [magrjtj, Renâ (1898- 1967), pictor belgian. Reprezentant de seamă al suprarealismului, a pictat obiecte şi forme disparate, prezentate naturalist, în contexte compoziţionale neaşteptate, creând o atmosferă stranie („Condiţia umană", „Treptele verii“, „Traversare dificilă", „Cutia Pandorei", „Drepturile omului"). Creaţia lui a influenţat profund avangarda din anii ’50-’60, mai ales arta pop. MAGWE 1. District în partea central-vestică a Uniunii Myanmar, pe cursul mijlociu al fl. Irrawaddy; 44,8 mii km2; 4,1 mii. loc. (1994). Centrul ad-tiv: Magwe. Expl. de petrol, tungsten şi forestiere. Culturi de bumbac, tutun şi orez. Creşterea bovinelor. 2. Oraş în Uniunea Myanmar, pe stg. fl. Irra-waddy, la 233 km SV de Mandalay, centru ad-tiv al prov. omonime; 54,9 mii loc. (1983). Centru comercial. MAHĂBHARATA (în sanscrită „marele poem al bharaţilor"), epopee sanscrită (sec. 4 sau 3 Î.Hr.) atribuită lui Vyăsa\ cea mai amplă din literatura mondială, se constituie într-o adevărată enciclopedie a societăţii hinduse, fiind cel mai vechi monument literar indian (peste 200 000 de versuri), fn centrul naraţiunii se află ostilităţile dintre două ginţi pentru stăpânirea Hăstinapurei (azi Delhi). MAHACiKALA, oraş în Federaţia Rusă, capitala Daghestanului, port petrolier la M. Caspică; 339,3 mii loc. (1995). Aeroport. Ind. constr. de maşini, de prelucr. a petrolului şi a lemnului, chimică, textilă (tricotaje), a încălţămintei, alim. (conserve de peşte şi de fructe). Universitate (1957). Teatre, muzee, filarmonică, fntemeiat în 1844 şi declarat oraş în 1857 sub numele de Petrovsk-Port (denumirea actuală din 1922). MAHAL, Taj (pe numele adevărat Henry St. Claire Fredericks) (n. 1942), cântăreţ american. Repertoriu cuprinzând orientări country-blues, ragtime, reggae, rhythm & blues, jaz şi folk. Studii privind muzica afro-americană. Discografie selectivă: „Rising Sons", „The Best of Taj Mahal", „Taj’s Blues", „Mulebone" etc. MAHALA (< tc.) s. f. Cartier mărginaş al unui oraş; populaţia unui astfel de cartier. Loc. De mahala = care aparţine sau este specific mahalalei; p. ext. de rând, vulgar, grosolan. MAHALAGISM (< mahala) s. n. Faptul de a colporta informaţii răutăcioase la adresa cuiva. MAHALEB (< tc.) s. m. Specie de prun, decorativă, care înfloreşte primăvara, cu flori mici, albe, plăcut mirositoare şi fructe negre, sferice, mici, amare; folosit ca portaltoi (Prunus ma-haleb). Sin. vişin turcesc. MAHALLAH AL-KUBRĂ, A! ~, oraş în Egipt, în delta Nilului, pe canalul Bahr Hallah, la 113 km N de Cairo; 408 mii loc. (1992). Nod feroviar. Piaţă pentru bumbac, orez, fructe. Ind. textilă (prelucr. bumbacului şi a lânii) şi alim. Legat prin pipe-line cu Alexandria. MAHĂNADI, fluviu în partea de E a Indiei, în NE pod. Deccan; c. 900 km. Izv. din Gaţii de Est şi se varsă în G. Bengal printr-o deltă de 15 mii km2. Navigabil în sezonul ploios pe cursul inferior. Irigaţii. Trece prin Cuttack. în cursul mijlociu, în amonte de oraşul Sambalpur, a fost construit barajul HTrăkud (inaugurat în 1956), lung de 4 800 m şi înalt de 61 m, în urma căruia s-a format lacul HTrăkud (56 km lungime; 8 mii. m3). Hidrocentrală. MAHĂRÂDJĂH (< fr.; cuv. sanscrit mahă „mare" + răjă „rege") s. m. (în unele state indiene) Titlu purtat de prinţii suverani (până în 1956); persoană care deţinea acest titlu. MAHĂRÂNI. (< fr .; cuv. sanscrit) s. f. invar. Soţia maharadjahului. MAHĂRÂSHTRA [mehara/tra], stat în partea central-vestică a Indiei, cu ieşire la Marea Arabiei; 307,7 mii km2; 85,6 mii. loc. (1994). Centrul ad-tiv: Bombay. Expl. forestiere, de cărbuni, mangan şi bauxită. Ind. textilă şi electrotehnică. Bumbac, arahide, in, orez. Creşterea animalelor. MAHATHIR BIN MOHAMAD, Dato’Seri (n. 1925), om politic malaisian. Preşedinte al partidului Organizaţia Naţională Malaisiană Unită (din 1981). Prim-min. (din 1981). MAHĂTMĂ (< fr.; cuv. sanscrit „suflet mare") subst. Titlu dat în India asceţilor, sfinţilor şi persoanelor cu mari merite spirituale (de ex. M. Gandhi). MAHĂVASTU (în sanscrită „Cartea marilor întâmplări"), veche culegere de legende indiene, elaborată între sec. 2 Î.Hr. şi sec. 4 d.Hr., care a servit ca sursă de inspiraţie pentru importante lucrări literare. MAHAWELI GANGA, fluviu în partea central-estică a Rep. Sri Lanka, cel mai mare din ţară; 335 km. Izv. din masivul Kirigalpotta (Platoul Hatton) şi se varsă în G. Bengal. Irigaţii în cursul inferior. Afl. pr.: Ambon Ganga. MĂHĂYANA (< fr.; cuv. sanscrit „calea lungă a mântuirii") s. f. (REL.) Orientare preponderentă în sânul budismului, apărută în NV Indiei în sec. 1 d.Hr. şi răspândită mai ales în China, Coreea, Japonia, Nepal, Mongolia. A introdus dogma mântuirii, a răsplătirii după moarte (rai şi iad) şi un ritual fastuos prin ceremonial şi prin arhitectura, sculptura şi muzica auxiliare. V. hînayăna. MAHDT (< fr.; cuv. arab „cel bine condus de Dumnezeu") s. m. invar. 1. (în islam) Conform unei credinţe populare ia sunniţi, personaj care la sfârşitul lumii va veni pe Pământ pentru a extirpa definitiv răul şi a întrona aici pacea şi dreptatea lumii islamice. La şiiţi este identificat cu cel de-al 12-lea imam, dispărut misterios în c. 874. De-a lungul istoriei, mai mulţi şefi musulmani s-au proclamat „MahdT. 2. Titlu pe care-! iau unii conducători, arabi. MAHS, insulă în arh. Seychelles, în VNV Oc. Indian; 145 km2 (lungime: 26 km; lăţime max.:. 8 km). Oraş pr.: Victoria. Relief deluros cu alt. max. de 912 m. Plantaţii de cocotieri, arbori de vanilie ş.a. MAHFUZ, Najib (n. 1911), scriitor egiptean. Romane de investigaţie socială şi familială (trilogia „între două palate") sau abordând problematica vieţii contemporane („Prepeliţa şi toamna", „Drumul", „Cerşetorul", „Hoţul şi câinii", „Pasajul miracolelor"); romanul alegoric „Copiii din cartierul nostru"; povestiri („Ziua în care a fost omorât preşedintele"). Premiul Nobel pentru literatură (1988). MAHI, fluviu în partea de V a Indiei; 580 km. Izv. din masivul Vindhya, din apropiere de oraşul Sardărpur şi se Najib Mahfuz MAHLER 214 varsă în G. Khambhăt al Mării Arabiei. Irigaţii în cursul inferior. MAHLER [ma:ier], Gustav (1860— 1911), compozitor şi dirijor austriac. Elev al lui A. Bruckner. Din 1908 a trăit în S.U.A. Creaţia sa, impresionantă, cuprinde simfonii monumentale, dintre care unele cu solişti vocali şi cor, cicluri de lieduri cu acompaniament de orchestră („Cântecele ucenicului pribeag", „Cântecele copiilor morţi“, „Cântecul pământului"). Opera sa sintetizează trăsături ale simfonismului romantic şi face legătura cu noua şcoală vieneză. Originalitatea muzicii lui M. este dată de antinomii şi paradoxuri, de conflicte intime şi viziuni metafizice; a reuşit să unească în opera sa toate elementele spectacolului liric: muzica, drama, poezia, decorul. Remarcabil orchestrator. A format dirijori iluştri, între care B. Walter şhQ. Klemperer; a dirijat orchestrele simfonice din Viena, Praga, Hamburg, New York. A editat opera completă a lui Weber şi a terminat opera acestuia „Cei trei Pintos“. MAHMUD, numele a doi sultani otomani: M. I (1730-1754). A purtat războaie cu persanii (1730-1736 şi 1743-1746) şi a încheiat victorios, prin Pacea de la Belgrad (1739), războiul împotriva Austriei şi Rusiei (1736-1739). A încurajat dezvoltarea artelor. M. II (1808-1839). în timpul său au avut loc două războaie cu Rusia (1806-1812 şi 1828-1829) încheiate cu tratatele de pace de la Bucureşti (1812) şi Adria-nopol (1829), în urma cărora au fost zdruncinate poziţiile Imp. Otoman în Balcani şi în Orientul Apropiat. A desfiinţat corpul ienicerilor şi a instituit armata regulată (1826). A înfrânt unele mişcări feudale (răscoala lui Aii, paşă de lanina, şi cea a lui Mehmet Aii, vicerege a! Egiptului). în 1829, în urma Războiului de eliberare a grecilor (1821-1829), a fost silit de Marea Bri- Gustav Mahler tanie, Franţa şi Rusia să recunoască independenţa Greciei. MAHMUD din Ghazna (lamin ad-Daula Abu’l-Kasim Mahmud ibn SebCiktegin), sultan al Ghaznavizilor (998-1030). A extins stăpânirile sale din Afghanistan până în Punjab (pe care l-a anexat), ducând numeroase războaie de cucerire în India (1001 — 1027). A islamizat regiunea. în timpul său, artele au cunoscut o mare dezvoltare, capitala statului, Ghazna, devenind unul dintre cele mai mari centre ale culturii Orientului islamic. MAHMUDEA (< tc.) s. f. Monedă de aur turcească din timpul sultanului Mahmud II, care a circulat şi în Ţările Române în prima jumătate a sec. 19. MAHMUDIA, com. în jud. Tulcea, pe braţul Sf. Gheorghe, la poalele de E ale Dealului Beştepe; 5 035 loc. (2000). Port fluvial. Expl. de calcar şi dolomit. Creşterea bovinelor. Pescuit. Pepinieră piscicolă (sturioni). Vestigiile unei cetăţi getice din sec. 4-3 î.Hr., cunoscută în perioada stăpânirii romane sub numele de Salsovia. MAHMUD KAŞGARI (sec. 11), savant filolog din Asia Mijlocie. în anii 1072-1074, a elaborat „Dicţionarul graiurilor turcice“, cel mai important monument al dialectologiei turcice. MAHMUR, -Ă (< tc.) adj. (Şi subst.) Care nu şi-a revenit complet dintr-o beţie sau din somn, care se simte cu capul tulbure, prost dispus. MAHMUREALĂ (< mahmur) s. f. Stare a celui mahmur; indispoziţie; buimăceală. MAHNO, Nestor Ivanovici (1888-1934), om politic ucrainean. Anarhist. A organizat rezistenţa împotriva trupelor de ocupaţie austro-germane (1918— 1919) şi a forţelor lui A.l. Denikin şi P.N. Vranghel, iar după aceea şi împotriva puterii sovietice. înfrânt de trupele bolşevice, a emigrat la Paris (1921). MAHOMED (în arabă Mohammed „Cel lăudat") (c. 570-632), reformator religios arab. Fondatorul islamismului (mahomedanismului). Propagator şi autor parţial al textelor coranice; considerat ultimul dintre profeţi care încheie revelaţia iniţiată de „Vechiul Testament" şi completată de Evanghelii. Probabil, personaj istoric, n. la Mecca (Arabia), predicator din 610 la Mecca, refugiat (hegira) la Medina în 622, dată considerată ca începutul erei musulmane; a provocat un „război sfânt" (jihad) de convertire a întregii Arabii, neapucând să vadă însă izbânda totală. Potrivit tradiţiei, M. ar fi scris „Coranul" dictat de Allah sau l-ar fi primit gata scris pentru el şi transmis prin îngerul Gabriel, originalul păstrându-se în cer. Mormântul lui M. de la Medina este loc de pelerinaj pentru musulmanii din întreaga lume. MAHOMED v. Mehmed. MAHOMEDAN, -Ă (< n. pr. Maho-med) adj., s. m. şi 'f. 1. Adj. Care aparţine mahomedanismului, privitor la mahomedanism. 2. S. m. şi f. Adept al mahomedanismului; p. restr. turc. MAHOMEDANISM (< fr.) s. n. Islam. MAHON (< tc.) s. m. 1. Denumire dată mai multor specii de arbori tropicali din familia maliacee, cu înălţimi de c. 15 m (m. de Antile, Swietenia mahagoni; m. african, Khaja senega-lensis) cu lemnul de culoare brun-roş-cată, lucios, foarte rezistent. Este folosit la confecţionarea mobilelor fine, a ambarcaţiilor, a elicelor de avioane etc. Sin. acaju. 2. Lemn de mahon (1). MAHORAIS sau MAHORS v. Mayotte. MAHORCĂ (< ucr., rus.) s. f. 1. Plantă anuală din familia solanacee-lor, înaltă de c. 100 cm, cu frunze mari, peţiolate, bogate în nicotină şi acid citric, dar lipsite de fineţea şi de aroma frunzelor de tutun (Nicotiana rustica). 2. Tutun de calitate inferioară. MAHORIz v. Mayotte. MAI1 (lat. magis) adv. 1. Serveşte la formarea comparativului şi, precedat de „cel", „cea", a superlativului relativ: fii mai îngăduitor decât am fost eu; sunt cea mai mare dintre surori. 2. (Atenuează ideea exprimată de cuvântul determinat) în parte, oarecum, puţin, întrucâtva. Expr. Mai aşa = nu tocmai bun, nu tocmai bine. Mai altfel = nu chiar aşa (de rău) cum se prezintă. ♦ întăreşte înţelesul vag, neprecis al unor noţiuni temporale: mai adineauri. ^ Loc. Mai ieri (-alaltăieri) = nu de mult. 3. (Exprimă ideea de aproximaţie) Aproape; cam, aproximativ. ♦ (Urmat de verbe la modul conjunctiv, adesea repetat) Pe punctul..., gata..., cât pe-aci. 4. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare, încă. Expr. Mai e vorbă? = fără îndoială, sigur, neapărat. 5. (Arată repetarea acţiunii) Din nou (încă o dată), iarăşi. 6. (Cu sens cumulativ) încă, şi. ♦ (în enumerări) în afară de, în plus, pe deasupra. MAI2 (lat. malleus) s. n. 1. (Reg.) Ciocan (de lemn). ♦ Măciucă. 2. Unealtă manuală sau mecanizată, 215 MAILER de obicei tronconică, folosită în construcţia drumurilor pentru compactarea terasamentelor, a betoanelor etc. 3. (Reg.) Lopăţică cu care se bat rufele la spălat. MAI3 (lat. Maius) s. m. A cincea lună a anului; are 31 de zile; (pop.) florar. 1 MAI, sărbătoarea internaţională a muncii hotărâtă la Congresul I de constituire a Internaţionalei a ll-a (1889), în amintirea grevei muncitorilor din Chicago (1 mai 1886). 1 MAI, denumirea com. Pardina, jud. Tulcea, între 13 oct. 1983 şi 20 mai 1996. MAIA 1. (fn mitologia greacă) Zeiţa fidelităţii, a credinţei. A şaptea fiică a titanului Atlas, era cea mai frumoasă dintre Pleiade. Din dragostea ei cu Zeus s-a născut Hermes. 2. Zeiţă italică, ocrotitoare a recoltelor de fructe. Era sărbătorită la 1 mai (după unii filologi, numele ei este etimonul lunii mai). Cunoscută şi sub numele de Maiestas. MAIA, râu în Federaţia Rusă, în Extremul Orient, afl. dr. al râului Aldan, în amonte de Ust Maia; 1 053 km. Izv. de pe pantele de S ale culmii Suntar Haiata, trecând prin Nelkan şi Aim. MAIA1 (< tc.) s. f. Mediu nutritiv sterilizat, cu rol de cultură pentru microorganismele de fermentaţie; este folosit pentru provocarea procesului de fermentaţie în industria vinului, a panificaţiei, la fabricarea oţetului etc. ♦ Drojdie; porţiune dintr-o masă fermentată. MAIA2 s. f. Ţesătură subţire de bumbac de tipul stambei, folosită ca material pentru confecţionarea rochiilor uşoare de vară. MAIA3 subst., adj. v. maya1. MAIAKOVSKI, Vladimir Vladimirovici (1893-1930), scriitor rus. Iniţial futurist, a evoluat ulterior spre o lirică militantă. Poet al Revoluţiei, a cântat oraşul, viitorul, dragostea de ţară, apropiind limbajul liric de realitatea cotidiană. Poeme patetice de largă respiraţie, impunând o structură formală dinamică, voit dură, abruptă, cu asonanţe ingenioase şi aliteraţii sugestive („Norul în pantaloni", „Omul", „150 000 000“, „E bine“); piese de teatru în care satirizează lumea creată de revoluţia bolşevică, într-un pronunţat stil publicistic („Ploşniţa", „Baia"). Caricaturi şi afişe cu caracter agitatoric. S-a sinucis. MAIANO, familie de arhitecţi şi sculptori italieni. 1. Benedetto da M. (1442-1497), reprezentant al noii şcoli florentine. Capodopera sa în sculptură este amvonul bisericii Santa Croce din Florenţa. Monumente funerare şi p'or-trete („Filippo Strozzi"). Autorul celui mai important palat florentin din sec. 15 (Palatul Strozzi). 2. Giuliano da M. (1432-1490), frate cu M. (1). Influenţat de Brunelleschi şi Michelozzo. Rafinate decoraţii la biserica Santa Maria del Fiore din Florenţa. Numeroase opere arhitectonice în multe oraşe italiene (Palazzo Spannocchi din Siena, domul din Faenza, Porta Capuana din Napoli). MAICAN, Ion Aurel (1893-1952, n. Avrig), regizor român de teatru. Activitatea sa, la teatrele naţionale din Cernăuţi şi laşi, se înscrie pe linia tradiţiei inaugurate de Paul Gusty. Repertoriu clasic şi modern („Romeo şi Julieta" de Shakespeare, „Crimă şi pedeapsă" de Dostoevski). MAICĂ (< bg., srb.) s. f. 1. Mamă. 2. Termen de adresare faţă de o femeie în vârstă. ♦ Termen cu care o femeie în vârstă se adresează, în semn de afecţiune, unei persoane mai tinere. 3. Călugăriţă (1). MAICU, Horia (1905-1975, n. Constanţa), arhitect român. Prof. univ. la Bucureşti. în prima parte a activităţii sale (1931-1940) realizează la Constanţa numeroase hoteluri, vile şi locuinţe, iar apoi autor, în colab., al Casei Presei Libere, Sălii Palatului, Teatrului Naţional, toate la Bucureşti. MAIDAN (< tc.) s. n. Teren deschis, loc viran situat în interiorul sau la marginea unei localităţi. MAIDUGURI, oraş în NE Nigeriei, capitala statului Borno, situat pe râul Ngadda, la 507 km E de Kano; 320 mii loc. (1996). Aeroport. Nod rutier. Abator. Prelucr. arahidelor, bumbacului, a pieilor de animale şi de crocodil. Vladimir Vladimirovici Maiakovski Centru comercial pentru porumb, orez, bumbac, indigo, cacao ş.a. Moschee, în 1957, în cadrul M. a fost inclusă suburbia Yerwa formând Yerwa-M. MAIERU, com. în jud. Bistriţa-Nă-săud, pe Someşu Mare; 7 471 loc. (2000). Staţii de c.f. (în satele Anieş şi M.). Expl. de grafit şi dacit (în satul Anieş) şi de calcar cristalin (cariera Valea Caselor). Izvoare cu ape minerale carbogazoase. Muzeu etnografic. Ruinele unei cetăţi din sec. 11 (Anieş). în satul M., menţionat documentar în 1440, se află biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1817-1818). MAIESTATE (MAJESTATE) (< lat., fr.) 1. Titlu care se dă monarhilor. 2. Caracter maiestuos; grandoare, măreţie. MAIESTUOS, -OASA (MAIESTQS, -OASĂ, MAJESTQS, -OASĂ) (< it., fr.) adj. (Şi adv.) Măreţ, impunător; grandios; solemn. MAIEUTICĂ (< fr.; {s} gr. maieutikâ „priceperea de a moşi") s. f. (La So-crate) Arta de a scoate la iveală în cursul discuţiilor filozofice, prin întrebări meşteşugite, adevărul, pe care interlocutorul se presupune că l-ar poseda fără să-şi dea seama. MAIKOP, oraş în Federaţia Rusă, în NV M-ţilor Caucaz, pe dr. râului Belaia, centru ad-tiv al reg. autonome Adîghei; 165 mii loc. (1995). Important centru al expl. şi prelucr. petrolului. Ind. constr. de utilaj petrolier, de prelucr. a lemnului (mobilă, parchet), textilă (tricotaje), a încălţămintei şi alim. Izv. minerale. Filarmonică; muzeu de istorie. Fundat în 1857. MAIKOV, Apoilon Nikolaevici (1821- 1897), poet rus. Adept al artei pentru artă. Versuri de o mare perfecţiune plastică, cântând frumuseţea naturii, iubirea, Antichitatea clasică („Schiţe din Roma", „Album napolitan", „Trei morţi"). Drama lirică „Două lumi" este construită pe tema decăderii păgânismului şi triumful creştinismului. MAILATH Ştefan, voievod al Transilvaniei (1534-1538, iar în 1538-1540, împreună cu Emeric Balassa). Recunoscut de turci ca principe al Transilvaniei (1540). Urmărind realizarea autonomiei Transilvaniei cu sprijinul Habs-burgilor, a fost mazilit şi dus la Con-stantinopol (1541). MAILER [meilor], Norman (n. 1923), prozator, ziarist şi actor american. Unul dintre precursorii postmodernismului. Participarea la cel de-al doilea război MAILLART 216 Norman Mailer mondial i-a inspirat romanul „Cei goi şi cei morţi". într-un stil de un realism brutal, reportericesc, insistând asupra detaliilor, abordează în romanele sale teme privitoare la realităţile cotidiene ale vieţii americane ca: politica, războiul, sexualitatea („Parcul căprioarelor", „Avertismente pentru" mine“, „Un vis american", „De ce ne-am dus în Vietnam?", „Veritabilii duri nu dansează"). Eseuri („Geniu şi voluptate", „Prizonier al sexului"). MAILLART [majar], Robert (1872— 1940), inginer şi arhitect elveţian. Prof. univ. la Zurich. Unul dintre principalii utilizatori ai betonului armat atât ca invenţie tehnică, cât şi ca valoare estetică (numeroase poduri: peste Rin la Tavanasa, cel feroviar de la Landquart-Klosters, viaductul dintre Altendorf şi Lachen). Capodopera sa este Pavilionul cimentului de la Expoziţia naţională din Zurich (1939). MAILLECHORŢ [maja/or] (< fr.; {s} n. pr. Maille[t] + Chor[ier]) s. n. Denumire a unei serii de aliaje din cupru, zinc şi nichel în proporţii diferite, de culoare argintie şi cu rezistenţă mare faţă de agenţii externi; sunt folosite la fabricarea aparatelor de precizie, a instrumentelor medicale, a tacâmurilor. După compoziţie, aliajul se numeşte alpaca, argentan etc. MAILLOL [majol], Aristide (1861-1944), desenator, sculptor şi gravor francez. Lucrări echilibrate, de o puritate clasică, reprezentând cu predilecţie nuduri feminine, caracterizate prin volum şi monumentalitate („Anotimpuri", „Cele trei graţii", „Flora", „Râul", „île-de-France", „Noaptea", „Acţiunea în lanţuri"). Cicluri de gravuri inspirate de operele lui Vergiliu, Ovidiu şi Verlaine. MAILLY [mai.], Jean de (1911— 1975), arhitect şi urbanist francez. Lucrări de orientare funcţionalistă (planul de reconstrucţie al oraşului Toulon, Centrul naţional al industriilor şi tehnicilor de la Defense, lângă Paris, în colab.). MAIMAN [meimen], Theodore Harold (n. 1927), fizician american. Prof. la Univ. Columbia. Lucrări de fizica semi-conductorilor. A construit (între 1955 şi 1961) primul laser cu cristal artificial de rubin, obţinând astfel, cel dintâi, lumină coerentă. MAIMAROLU, Dimitrie (1859-1926, n. Bucureşti), arhitect român. Concepţie înrudită cu cea a şcolii academice franceze (fostul Palat al Parlamentului, preluat, în 1998, de Patriarhie, Cercul Militar Naţional, Biserica armenească, toate la Bucureşti). MAIMONIDE, Moise (în ebr. Moshe ben Maimon, zis Ramban [Rabi Moşe ben Maimon], în arabă Abu ‘Imrăn Musâ ibn Maymun) (1135-1204), medic, teolog şi filozof evreu. Născut la Cordoba (Spania), s-a refugiat cu familia în Africa de Nord, stabilindu-se la Cairo, unde a devenit medicul sultanului şi apoi şeful comunităţii evreieşti. Autorul unei sinteze în 13 puncte a crezului iudaismului, utilizată şi în prezent în cadrul religiei mozaice. Ca filozof, este cunoscut mai ales pentru lucrarea „Călăuza celor rătăciţi", o „călăuză" pentru cei care cred în Lege, dar rămân nedumeriţi în faţa sensului diferiţilor termeni biblici. Sprijinindu-se exclusiv pe principii aristotelice, a susţinut că numai filozofia poate duce la o înţelegere adecvată a naturii lui Dum- Aristide Maillol: „île-de-France“ nezeu şi a lumii, dar, conştient de limitele raţiunii umane, a adăugat că Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin termeni negativi. MAIMUŢĂ (< ngr., tc.) s. f. 1. Subordin de mamifere din ordinul simie-nilor, cu corpul lung de la 15 cm până la 2 m, cu labele membrelor anterioare şi posterioare prehensile, terminate cu unghii, cu capacitate craniană de cel mult 800 cm3 şi cu faţa fără păr, expresivă, fruntea şi barba teşite, ochii cu vedere binoculară; inteligente şi sociabile, în general vegetariene (ex. gorila, urangutanul, cimpanzeul). Duc o viaţă în colectivitate, mai ales arborico-lă şi diurnă, având un sistem ierarhic de subordonare; folosesc diverse mijloace de comunicare (sunete, mimică, gesturi). Trăiesc în Asia, Africa şi America de Sud, fiind cunoscute peste 150 de specii. 2. Fig. Om care împrumută gesturile, atitudinile altora. MAIMUŢĂRI (< maimuţă) vb. IV 1. Tranz. A imita pe cineva (pentru a-l lua în râs). 2. Refl. A gesticula sau a vorbi afectat; a se strâmba, a se schimonosi. MAIMUŢĂREALĂ (< maimuţări) s. f. 1. Faptul de a (se) maimuţări, de a imita pe cineva. 2. Gest sau atitudine afectată; grimasă, schimonoseală. MA!Nţ râu în partea central-sudică a Germaniei, afl. dr. al Rinului la Mainz; 524 km. Izv. din M-ţii Bavariei (Frăn-kische Alb), curge pe direcţia generală E-V, formând ample meandre şi trece prin Bayreuth, Schweinfurt, Wurzburg, Lohr, Frankfurt am Main. Cursul superior al râului a fost legat cu cel al Dunării (în zona Regensburg) printr-un canal navigabil (inaugurat la 25 sept. 1992) — canalul Main-Dunăre — care asigură circulaţia navelor fluviale (prin intermediul Rinului şi Dunării) între Marea Nordului şi Marea Neagră. MAINARDI, Enrico (1897-1976), violoncelist şi compozitor italian. Prof. la Academia de Muzică „Santa Cecilia" din Roma. Bogată activitate concertis-tică în trio (cu E. Fischer şi Kulen Kampff) şi ca solist. Interpretarea lui se distingea prin sunetul cald şi limpede şi prin tempourile lente. A realizat o ediţie critică Bach şi a înregistrat suitele acestuia. Lucrări pentru violoncel şi orchestră. Concerte în România. MA1-NDOMBE, lac tectono-glaciar în Africa Centrală (R.D. Congo), la 340 m alt., drenat de râurile Lokoro (în N) şi Lukenie (în S); 2 325 km2 (în sezonul 217 MAIOR ploios poate ajunge la 8,2 mii km2). Ad. variază fntre 2,5 şi 5 m. Maluri joase cu păduri ecuatoriale. Vechiul nume: Leopold II. MÂINE 1. [men] Provincie istorică în fslV Franţei, străbătută de Loara. Oraş pr.: Le Mans. Cereale. Pomicultură (meri). Creşterea intensivă a animaieior (bovine, porcine). 2. [mein] Golf al Oc. Atlantic, pe ţărmul Americii de Nord (S.U.A. şi Canada), mărginit de pen. Noua Scoţie (la NNE) şi capul Cod (la SSV). \n partea de N, în G. Fundy, mareele ating înălţimea medie de 16,3 m (cea mai mare de pe Pământ). Porturi pr.: Boston, Portland (S.U.A.), Saint John (Canada). 3. [mein] Stat în NE S.U.A.; 85,8 mii km2; 1,2 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Augusta. Expl. forestiere. Ind. pielăriei, a încălţămintei, celulozei, hârtiei şi alim. Cartofi, cereale. Pomicultură/ Creşterea intensivă a bovinelor. Avicultură. Pescuit. Zonă turistică. MÂINE DE BIRAN [men da birâ], Frangois Pierre Gonîier (1766-1824), filozof francez. A formulat o filozofie a voinţei prin care a propus un program de afirmare a reflexivităţii: eu-l nu mai este efectul acţiunii obiectelor, ci condiţia sub care se constituie experienţa exterioară cu acestea („Memoriu asupra obişnuinţei", „Memoriu asupra descompunerii gândirii", „Memoriu asupra apercepţiei nemijlocite", „Eseu asupra fundamentelor psihologiei"). Ultimele scrieri sunt dominate de filozofia religiei. MAINLAND [meinland], insula principală a arh. Shetland (Marea Britanie); 522 km2. Oraş pr.: Lerwick. Creşterea ovinelor şi cabalinelor. MAINTENON [meteno], Franţoise d’Aubignâ, marchiză de (1635-1719), scriitoare franceză. Nepoată a lui Agrippa d’Aubigne şi soţia poetului P. Scarron. Guvernantă a copiilor naturali ai regelui Ludovic XIV cu marchiza de Montespan. Ca urmare a căsătoriei morganatice cu regele (1683), a avut un rol important la Curte, impunând un stil de viaţă mai auster. După moartea regelui (1715), se retrage la Saint-Cyr, unde fondase, în 1686, o şcoală pentru educarea tinerelor fete din familiile nobililor scăpătaţi. A lăsat mai multe volume de „Scrisori şi conversaţii". MAINZ [maints], oraş în Germania, port pe stg. Rinului, situat în zona de confl. cu râul Main, la 82-135 m alt., centru ad-tiv al landului Renania-Pa-latinat; 184,8 mii loc. (1997). Nod feroviar. Aeroport. Siderurgie; ind. chimică, constr. de automobile (uzinele firmei „Opel" din suburbia Russelsheim) şi vagoane, fabrici de aparate optice, de prelucr. a lemnului, de ciment, de sticlărie, textile, hârtie, cosmetice şi alim. ind. poligrafică. Piaţă agricolă, vestită pentru vinurile de Rin. Institutul „Max-Planck" pentru chimie. Universitate (1476-1816, redeschisă în 1946). Academia de Ştiinţe şi Literatură şi Institutul de Istorie Europeană. Muzeul Gutenberg. Monumente: Coloana lui lupiter (58 d.Hr.), Arcul lui Davitius-Vic-tor (sec. 3 d.Hr.), Domul cu dublu hram Sankt Martin şi Sankt Stephan (975-1009 — unul dintre cele trei domuri imperiale renane), bisericile Sankt Stephan (1257-1328), Sankt Quintin (1288-1330), a Carmelitelor (1326-1404), Sankt Peter (1749-1756), Sankt Ignaz (1763-1773); palat în stil renascentist (1627-1678) ş.a. Centru turistic. Sediu arhiepiscopal din sec. 7 şi al dietelor imperiale din sec. 10 şi 13. Oraş liber imperial (din 1118). A fost integrat în Imp. German după Congresul de la Viena (1814-1815) şi ocupat de trupe franceze după primul război mondial (1918-1930). MAIQLUS (< n. pr. Maiolus) s. n. Denumire dată legăturilor de carte lu- crate, în sec. 16., pentru colecţionarul francez Thomas Mahieu (Maiolus), secretar al Caterinei de Medici. Legăturile m. se remarcă prin efectul plastic imprimat compoziţiei de împletituri aurite. MAIONEZĂ (< fr.) s. f. Sos rece, preparat din gălbenuş de ou (sau ou întreg) frecat cu untdelemn, la care se adaugă muştar şi zeamă de lămâie. MAIOR (< rus., germ.) s. m. Primul grad de ofiţer superior; pe scară ierarhică urmează gradului de căpitan. Corespunde ca funcţie de bază comandantului de batalion (de divizion, la artilerie). ♦ Persoană care poartă acest grad. MAIOR, Augustin (1882-1964, n. Reghin), fizician român. Prof. univ. la Cluj. Contribuţii în fizica teoretică (teoria relativităţii, a gravitaţiei, termodinamică). Creator al telefoniei multiple („Telegrafie, telefonie multiplă cu înaltă frecvenţă"). MAIOR, George (1855-1927, n. Şer-caia, jud. Braşov), agronom român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul agriculturii generale, fitotehni-ei şi economiei agrare („Manual complet de agricultură"). MAIOR, Grigore (1715-1785, n. sat Sărăuad, jud. Satu Mare), prelat român. Episcop unit de Făgăraş (1772— MAIOR 218 1782). Luptător pentru emanciparea socială şi naţională a românilor din Transilvania. Contribuţie importantă la organizarea învăţământului sătesc în limba română şi a şcolilor din Blaj. MAIOR, Liviu (n. 1940, Beclean), istoric şi om politic român. Prof. univ. la Cluj-Napoca şi Bucureşti. Specialist în istoria modernă a României. („Mişcarea naţională românească din Transilvania", „Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiţionarismului românesc", „1848-1849. Români şi unguri în revoluţie"). Ministru al învăţământului (1992-1996). MAIOR, Petru (c. 1761-1821, n. sat Căpuşu de Câmpie, jud. Mureş), istoric şi filolog român. Reprezentant de frunte al Şcolii Ardelene. Studii la Târgu Mureş, Sibiu, Blaj, la Colegiul „De propaganda fide" din Roma şi la Viena. Lucrările sale („Istoria p'entru începutul românilor în Dacia", cu studiile anexă: „Disertaţie pentru începutul limbei româneşti" şi „Disertaţie pentru literatura cea veche a românilor", precum şi „Orthografia romana sive latino-vala-chica" cu studiul anexă „Dialog între nepot şi unchi pentru începutul limbei române") susţin originea pur romană a poporului român, unitatea şi continuitatea lui în Dacia. Remarcă, spre deosebire de S. Micu şi Gh. Şincai, că limba română este continuatoarea latinei populare. Succesor al lui S. Micu la elaborarea Lexiconului de la Buda. Adversar al catolicismului de pe poziţii iluministe („Procanon"). Luptător pentru emanciparea naţională a românilor din Transilvania, a participat la redactarea memoriului „Supplex Libellus Vâ-lachorum". MAIORESCU 1. Ion M. (pe numele adevărat I. Trifu) (1811-1864, n. sat Bucerdea Grânoasă, jud. Alba), om politic, filolog şi publicist român. Urmaş, Petru Maior pe linie maternă, al lui Petru Maior. Prof. la Colegiul Naţional din Craiova. Agent diplomatic al guvernului revoluţionar de la 1848 al Ţării Româneşti pe lângă Dieta germană de la Frankfurt am Main. Orientare moderată, apropiată de aceea a lui Heliade-Rădulescu. Contribuţii lingvistice („Itinerar în Istria şi vocabular istriano-ro-mân"). 2. Titu M. (1840-1917, n. Craiova), critic, teoretician literar şi om politic român. Fiul lui M. (1). Studii la Viena, Berlin şi Paris. Acad. (1867), prof. univ. de istorie, filozofie şi logică la laşi şi la Bucureşti. Membru marcant al Partidului Constituţional (Junimist), iar ulterior al Partidului Conservator (al cărui preşedinte a fost în 1913-1913). De mai multe ori ministru în cabinete conservatoare (ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 1874-1876, 1888-1889, 1890-1891; al Justiţiei, 1888, 1900-1901; al Afacerilor Străine, 1910-1913) şi prim-min. (1912-1914). S-a pronunţat pentru orientarea politicii externe româneşti spre Puterile Centrale. în timpul mandatului său, M. a optat pentru calea militară de rezolvare a diferendului de frontieră româno-bulgar, România fiind antrenată în cel de-al doilea război balcanic. Mentor spiritual al Junimii. în filozofie, rolul său este mai mult de natură didactică, cea mai importantă contribuţie fiind manualul de logică de influenţă herbartiană („Logica"); meritul său constă însă în faptul că a sprijinit formarea unor filozofi reprezentativi: C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, S. Mehedinţi, l. Petrovici ş.a. A abordat câteva probleme fundamentale ale culturii .naţionale (limba, literatura, folclorul), dându-le o rezolvare modernă, susţinând principiul autonomiei estetice, iar prin teoria „formelor fără fond" a denunţat transplantarea formală a unor instituţii, principii şi reforme inadecvate momentului istoric românesc; a combă- lon Maiorescu (portret de C. Lecca) tut superficialitatea şi pseudocultura („Beţia de cuvinte"), introducând criteriul estetic în judecarea valorii literare („O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867", „Direcţia nouă în poezia şi proza română"). A contribuit la elucidarea problemelor legate de scrierea limbii române, înlăturând etimologismul latinist, italienismul, calcurile neavenite după germană („Despre scrierea limbei române", „Limba română în jurnalele din Austria") şi a combătut purismul latinist în lexic („Neologismele"). S-a aflat printre cei care au pus în valoare cele mai reprezentative figuri ale literaturii române: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Goga, Sadoveanu („Critice"). A încurajat culegerea şi cercetarea folclorului („Asupra poeziei noastre populare"). Orator de mare talent („Discursuri parlamentare"); vastă şi importantă operă memorialistică („Jurnal") şi epistolară. Traduceri (Goethe, Schopenhauer, Ibsen, Maeterlinck ş.a.). MAIOU (< fr.) s. n. Articol de lenjerie sau de echipament sportiv cu sau fără mâneci şi, de obicei, decoltat. + Costum pentru gimnastică sau balet. MAIPO (MAIPG) 1. Vârf vulcanic în M-ţii Anzi, situat la graniţa dintre Chile şi Argentina, la 105 km SE de Santiago; alt.: 5 323 m. 2. Pas în M-ţii Anzi, la graniţa dintre Chile şi Argentina, în zona vulcanului cu acelaşi nume, la 3 449 m. MAISKY, Mischa (n. 1948), violoncelist israelian originar din Letonia. A emigrat în Israel (1972). Elev al lui M. Rostropovici. Repertoriu de concert, cameral, de sonate sau trio, împreună cu Martha Argerich, Ivry Gitlis, Radu Lupu ş.a. Concerte în România. MAISTRE [mestr] 1. Joseph, conte de M. (1753-1821), scriitor, filozof şi om politic francez. Ministru plenipotenţiar (1802-1817) al regelui Sardiniei Tltu Maiorescu 219 MAJORITAR Victor Emmanuel fn Rusia. Teoretician al Restauraţiei, a criticat lumea modernă, opunând adevărul raţiunii celui al credinţei. Opere: „Consideraţii despre Franţa", „Studii asupra suveranităţii", „Despre papă". 2. Xavier, conte de M. (1763-1852), scriitor francez. Frate cu M. (1). Proză de reflecţie şi fantezie („Călătorie în jurul camerei mele"), nuvele („Prizonierii din Caucaz", „Tânăra siberiană"). MAISTRU (< germ.) s. m. Meseriaş cu calificare superioară, căruia, de obicei, i se încredinţează conducerea şi organizarea activităţii de producţie din-tr-un anumit sector al unei întreprinderi. MAISÎIR v. Mysore. MAIŞĂ s. f. Soluţie de apă cu malţ măcinat (folosită la fabricarea berii) ori cu amidon provenit din dezagregarea prin fierbere a cartofilor sau a porumbului (utilizată la fabricarea spirtului, a drojdiei etc.), capabilă să întreţină activitatea drojdiilor şi a microorganismelor de fermentaţie. MAITANI, Lorenzo (1275-1330), sculptor şi arhitect italian. Unul dintre principalii reprezentanţi ai goticului italian, de influenţă franceză. A realizat proiectul castelului din Montefalco şi faţada domului din Orvieto, pe care a înfrumuseţat-o cu numeroase sculpturi („Fecioara pe tron", „îngeri şi Evan-ghelişti"). MAITEC, Ovidiu (n. 1925, Arad), sculptor român. M, coresp. al Acad. (1992). Foloseşte materiale consacrate (bronzul, piatra), dar este atras, în mod special, de lemn, reuşind să creeze o nouă şcoală în sculptura românească. Formele sale predilecte sunt cele construite pe alternanţa plinului cu golul. Compoziţii („Coloana cu aripi", „Meşterul Manole", „Pădureanca") şi lucrări abstracte („Cub"), pline de sobrietate şi fineţe. Ovidiu Maitec MAITREYA (în religia budistă), mântuitorul care urmează să vină, Buddha al viitorului. La chinezi este reprezentat ca un rege indian cu multe bijuterii, fiind patronul orfevrilor. în budismul japonez, M. apare (sub numele de Miroku) în compunerea unei triade alături de Buddha şi Amida. MA IUAN (MA YOAN) (c. 1160-1225), pictor chinez. împreună cu Xia Gui (Hsia Kuei), a întemeiat şcoala Ma-Hsia. Peisaje şi flori considerate capodopere ale picturii academice din epoca Song („Primăvara timpurie", „Primăvara pe o cărare de munte", „Cei patru înţelepţi din Shang-Shan"). MAIZENĂ (< germ.; {s} sp. maiz „porumb") s. f. Amidon de porumb, modificat şi purificat printr-un tratament alcalin special, care este folosit în alimentaţia sugarilor, a copiilor, a bolnavilor de ulcer sau cu alte afecţiuni gastro-intestinale, precum şi în alimentaţia obişnuită; zeamil. MAJARCĂ s. f. Soi românesc de viţă de vie, cu ciorchini cilindrici şi boabe mari, verzui, cu pete ruginii, răspândit pe terenuri nisipoase; din el se obţin vinuri de masă de calitate superioară. MAJAPAHIT v. Madjapahit. MAJĂ (< magh.) s. f. 1. Veche unitate de măsură pentru greutăţi, variind după epoci şi regiuni, între 50 kg şi c. 120 kg (100 de ocale). 2. Năvod. MAJDANEK [maidanek], localitate în Polonia, în apropiere de Lublin, unde a existat cel mai mare lagăr de concentrare şi de exterminare, după Ausch-witz, înfiinţat de nazişti (1940). Aici au pierit peste 50 000 de deţinuţi. MAJOLICĂ (< fr., it.; {s> n. pr. Ma-jorca) s. f. Faianţă italiană cu glazură plombiferă, realizată în timpul Renaşterii sub influenţa celei hispano-maure, provenită din ins. Mallorca (Majorca); se caracterizează prin smalţul metalic. ♦ P. ext. Ceramică executată în Ţările de Jos, Franţa, Anglia etc. MAJOR, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre persoane) Ajuns la majoritate civilă. 2. Foarte însemnat, foarte important; principal 3. (LOG.) Termen m. = predicatul concluziei unui silogism (notat P). Premisă m. = premisă care conţine termenul major al silogismului. 4. (MILIT.) Sergent major v. sergent. Plutonier major (şi substantivat, m.) v. plutonier. 5. (MUZ.) Gamă m. sau mod m. = gamă sau mod din cinci tonuri şi două semitonuri, acestea din urmă fiind dispuse între treptele III—IV şl VII—VIII. Acord m. = acord format din-tr-o terţă mare, peste care se suprapune o terţă mică. MAJOR [meid3o], John (n. 1943), om politic britanic. Lider al Partidului Conservator, , i-a succedat Margaretei Thatcher în funcţia de prim-min. (1990-1997). MAJORA (< fr.) vb. I tranz. A face mai mare, a spori, a urca un preţ, o taxă, a mări o retribuţie etc. MAJORANA [maiorana] 1. Quirino M. (1871-1957), inginer şi fizician italian. Cercetări asupra razelor catodice, a efectului Volta şi a constanţei vitezei luminii. A realizat primele imagini fotografice a proiectilelor în mişcare şi un sistem de telefonie fără fir. 2. Ettore M. (1906-1938), fizician italian. Nepotul lui M. (1). Elev al lui E. Fermi. A formulat o teorie asupra forţelor de schimb şi a stabilităţii nucleului („Asupra teoriei nucleelor", „Teoria simetrică a electronului şi a pozitronului"). MAJORANT (< fr.) s. n. (MAT.) - al unei mulţimi = element al unei mulţimi ordonate E căruia îi este inferior orice element al unei submulţimi P a lui E. MAJORARE (< majora) s. f. Acţiunea de a majora şi rezultatul ei; mărire. ♦ (FIN.) Sumă încasată în plus de la cei care întârzie plata impozitelor, a taxelor, a contribuţiilor la buget etc. MAJORAT1, -Ă (< majora) adj. 1. (Despre preţuri, impozite etc.) Mărit, sporit. 2. (MAT.) Mulţime m. = mulţime care admite cel puţin un majorant. MAJORAT2 (< fr., germ.) s. n. (DR.) Majoritate civilă. MAJORCA v. Mallorca. MAJORDOM (< fr.) s. m. 1. Intendent al domeniilor şi al palatului regilor franci din dinastia Merovingilor, cu important rol politic şi militar. 2. Persoană însărcinată cu administrarea unui palat regal sau princiar; p. ext. şeful personalului de serviciu din casele nobililor sau ale marilor bogătaşi. MAJORATĂ (< fr.) s. f. Fiecare dintre tinerele care, îmbrăcate în uniforme asemănătoare celei de toboşar, preced o defilare ori un cortegiu, deschid un spectacol, susţin o echipă sportivă, executând în ritmul muzicii paşi de dans sau figuri de jonglerie. MAJORITAR, -Ă (< fr.) adj. Care face parte din majoritate, care reprezintă cel mai mare număr; care deţine majoritatea. MAJORITATE 220 MAJORITATE (< frM lat., germ.) s. f. 1. Cea mai mare parte sau cel mai mare număr dintr-o colectivitate. ♦ Superioritate numerică cerută (prin lege) sau obţinută în alegeri. ^ M. absolută = număr de voturi reprezentând minimum jumătate plus unu din totalul voturilor exprimate. M. relativă = număr de voturi care întrece numărul de voturi obţinut de oricare dintre ceilalţi candidaţi. + Numărul de voturi cu care organizaţii, instituţii etc. (ex. Parlamentul) iau hotărâri în probleme de competenţa lor. 2. (DR.) M. civilă - situaţie juridică a unei persoane care a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru dobândirea deplinei capacităţi de exerciţiu; majorat2. Fn România se obţine la vârsta de 18 ani. MAJUBA HILL, loc în Africa de Sud (Kwazulu-Natal), unde armata burilor a obţinut o victorie importantă împotriva trupelor britanice (27 fe6r:-1881). MAJUSCULĂ (< fr.) adj. (Şi subst.) (Literă) care se notează printr-un semn grafic de formă şi mărime deosebite faţă de cel al literei mici corespunzătoare şi care se foloseşte ca iniţială a primului cuvânt dintr-o propoziţie, a numelor proprii, după punct şi după semnele de exclamaţie şi întrebare; literă mare; capitală2 (2). MAKĂLU, vârf în partea centrală a M-ţilor Himalaya, situat în Nepal la graniţa cu China, ia SE de Chomo-lungma/Everest; alt.: 8 481 m. Cucerit îa 15 mai 1955 de J. Couzy şi L. Terray, membrii ai expediţiei franceze condusă de J. Franco. MAKARENKO, Anton Semionovici (1888-1939), pedagog şi scriitor rus. Unul dintre fondatorii metodei de educaţie comunistă bazată pe exigenţele colectivităţii; primul care a condus mai multe colonii de muncă pentru reeducarea delincvenţilor minori. A considerat că munca productivă obligatorie, disciplina, autocontrolul, simţul datoriei şi al onoarei, spiritul de emulaţie sunt elementele fundamentale pentru coeziunea unui grup („Poemul pedagogic", „Cartea pentru părinţi11, „Steaguri pe turnuri"). MAKARIOS III (numele laic Mihail Khristodolou Mouskos) (1913-1977), arhiepiscop şi om politic cipriot. Şef al Bisericii ortodoxe din Cipru (1950-1977). Conducător al mişcării enosis (de unire cu Grecia). A acceptat un compromis cu ciprioţii turci, ceea ce a dus la obţinerea independenţei Ciprului (1959). Preşedintele republicii (1959-1974, 1974-1977). MAKAROV, Stepan Osipovici (1849-1904), oceanograf, constructor de nave şi amiral rus. A condus expediţii în jurul lumii (1886-1889; 1894-1896), soldate cu descoperiri oceanografice în Pacificul de Nord. A construit primul spărgător de gheaţă (Ermak), cu care a realizat cercetări în Arctica (1899-1901). Comandant al escadrei ruse din Oc. Pacific, la Port Arthur, în timpul Războiului Ruso-Japonez (1904-1905). MAKAROVA, Natalia Romanova (n. 1940), balerină americană de origine rusă. Prim-balerină (1955-1970) a Teatrului de operă şi balet „Kirov" (Leningrad), a Baletului Regal din Londra (1970) şi apoi a Teatrului American de Balet din New York (1970-1980). în 1980 şi-a fondat propria companie. Roiuri de referinţă în „Giselle", „Mefisto", „Lacul lebedelor", „Carmen", „Frumoasa din pădurea adormită". MAKART, Hans (1840-1884), pictor austriac. Influenţat de Tiziano şi Ru-bens. Portrete şi tablouri cu tematică istorico-alegorică, în manieră barocă („Caterina Cornaro", „Triumful Ariadnei", „Intrarea lui Carol V în Antwerpen"). Ca decorator şi designer de modă a realizat un stil propriu (stilul M.). MAKASSAR 1. Strâmtoare între ins. Borneo şi Sulawesi, care uneşte M. Sulawesi cu M. Java. Lungime: 724 km; lăţime: c. 250 km; ad. max.: 2 458 m. 2. V. Ujung Pandang. MAKATI, oraş în Filipine, în ins. Luzon, suburbie a oraşului Manila, la 6 km SE de acesta; 484 mii loc. (1995). Ind. de prelucr. a metalelor şi alim. MAKEBA, Zensi Myriam (n. 1932), cântăreaţă sud-africană. Lansată de Harry Beiafonte, a devenit cea mai cunoscută reprezentantă a „chanson"-ului african negru (în special xhosa şi zulu) pe pian internaţional. Makarios III MAKEEVKA, oraş în Ucraina, în bazinul Doneţk; 409 mii loc. (1996). Expl. de cărbune. Mare centru siderurgic; ind. constr. de utilaj greu şi minier, de aparataj electrotehnic, cocso-chimică, a încălţămintei, alim. Fundat în 1777; declarat oraş în 1925. între 1920 şi 1931 s-a numit Dmitrievsk. MAKE-UP (cuv. engl. „machiaj", „deghizare", „fard") subst. înfrumuseţare cosmetică a feţei. ♦ Denumire pentru anumite preparate cosmetice. MAKINE [makjn], Andrei (n. 1957), scriitor francez de origine rusă. Stabilit în Franţa (1988). Romane de mare succes („Fiica unui erou al Uniunii Sovietice", „Confesiunea unui stegar destituit", „Pe vremea fluviului Amur"). „Testamentul francez", care a obţinut mai multe premii literare (Goncourt, Medici ş.a.), este în esenţă un roman filozofic, având ca temă nemurirea, văzută prin ochii unui copil. MAKKAH v. Mecca. MAKSIMOV, Vladimir Emilianovici (pe numele adevărat Lev Alekseevici Samsonov) (1932-1995), scriitor rus. Persecutat politic, s-a refugiat la Paris (1974), devenind unul dintre conducătorii scriitorilor ruşi din emigraţie. Fondator şi redactor şef al revistei „Konti-nent" (1974-1992). Romane de analiză psihologică şi de investigaţie socială („Cele şapte zile ale creaţiei", „Carantina", „Arca nechemaţilor"). MAKSIMOVA, Ekaterina Sergheevna (n. 1939), balerină rusă. Elevă a Ga-linei Ulanova. Prim-soiistă a Teatrului Bolşoi (1958-1988), pe scena căruia a realizat roluri de excepţie în „Floarea de piatră", „Don Quijote", „Giselle", „Romeo şi Julieta", alături, în principal, de soţul ei, Vladimir Vasiliev. MAKUA v. Oubangui. MAKURDI, oraş în S Nigeriei, la 300 km NE de Enugu, pe cursul inferior al râului Benue, centru ad-tiv al statului Benue; 123,1 mii loc. (1996). Port fluvial. Aeroport. Centru agricol şi comercial pentru yams, orez, arahide, soia, bumbac ş.a. MAL (cuv. autohton) s. n. 1. Porţiune îngustă de teren în pantă accentuată, de-a lungul unei ape; ţărm; p. ext. regiune de lângă o apă. 2. Margine înaltă, perete al unei gropi, al unui şanţ. ♦ Râpă. 3. (Reg.) Deal. MALA (< tc.) s. f. Unealtă alcătuită dintr-o placă de lemn cu o faţă netedă, având pe faţa opusă unul sau două 221 MÂLAGA mânere, folosită de zidari la întinderea şi la nivelarea stratului de mortar. MALABAR, Coasta nume sub care este cunoscută coasta de SV a pen. India, la Marea Arabiei, cuprinsă între oraşul Panaji la N şi capul Comorin la S şi dominată la E de Gaţii de Vest; lungime: 1 400 km. Câmpie litorală cu ţărm lagunar. Orez, coco-tieri, piper, susan. Pescuit. Oraşe pr.: Mangalore, Kozhikode, Cochin, Trivan-drum ş.a. MALABO, capitala Guineei Ecuatoriale, situată pe ţărmul de N al ins. Bioko, port la G. Guineea; 58 mii loc. (1991). Aeroport. Pr. centru politic şi economic al ţării. Ind. de prelucr. a lemnului şi alim. Piaţă agricolă. Exportă boabe de cacao şi cafea, fructe şi cherestea. Localitatea a fost întemeiată de englezi în 1827. Capitală din 1968. Până în 1973 s-a numit Santa fsabel. MALABSORBŢIE (< fr.) s. f. (MED.) Deficit în absorbţia digestivă a grăsimilor, proteinelor, glucidelor, vitaminelor (în special B12), care poate duce Ia tulburări grave în organism, manifes-tându-se chimic prin denutriţie. V. mal-nuiriţie. MALAC, -A (< bg.) s. m. şi f. 1. Pui de bivoliţă până la vârsta de 1 an. 2. Fig. Om mătăhălos, greoi. MALACCA 1. Peninsulă în SE Asiei, în extremitatea de S a pen. Indochina, situată între Marea Chinei de Sud şi G. Thailandei (la E) şi M. Andaman şi str. Malacca (la V), unită cu continentul prin istmul Kra; 190 mii km2. Lungime: 1 300 km; lăţime max.: 320 km. Relief muntos cu alt. max. de 2 190 m (vf. Tahan). Climă ecuatorială. Păduri sem-pervirescente. Zăcăminte de staniu, wolfram, bauxită. Plantaţii de cauciuc, cocotieri, orez. Partea de N a M. (c. 1/3) aparţine Thailandei, iar restul (c. 2/3 spre SE) Malaysiei. Oraşe pr.: Surat Thani, Nakhon Si Thammarat, Songkhla, Hat Yai (Thailanda), Kota-Baharu, Alor Setar, Kuala Terengganu, Ipoh, Kuantan, Kuala Lumpur, Johor Baharu (Malaysia). Cunoscută şi sub numele de Malay sau Malaya. 2. Strâmtoare între pen. Malacca şi ins. Sumatera, care leagă M. Andaman cu Marea Chinei de Sud. Lungime: 800 km; lăţimea variază între 64 km în S şi 480 km în N; ad. max.: 200 m. Porturi pr.: Melaka, Singapore. 3. Denumirea engleză a statului şi oraşului Melaka din Malaysia. MALACHIT s. n. v. malahit. MALACjE (< fr.; {s> gr. malakia „înmuiere") s. f. Diminuarea sau pierderea consistenţei unui organ sau ţesut; ramolisment. MALACOF (MALACOV) (< fr.; {s> n. pr. Malakov, fortificaţie din Sevas-topol, Crimeea sau Malakoff, cartier parizian) s. n. Crinolină. MALACOLOGIE (< fr. {i}; {s> gr. malakos „moale" + logos „studiu") s. f. Ramură a zoologiei care studiază moluştele. MALADETA, masiv muntos în Piri-neii centrali (Spania), alcătuit din graniţe. Alt. max.: 3 404 m (Pico de Aneto). Acoperit cu zăpezi veşnice şi gheţari. MALADIE (< fr.) s. f. Boală. ^ M. albastră - termen general pentru malformaţiile cardiovasculare congenitale cianogene, provocate de amestecul sângelui venos cu cel arterial. MALADIV, -A (< fr.) adj. 1. Care are un aspect sau un caracter nesănătos (ex. paloare m.); bolnăvicios, predispus la îmbolnăviri. 2. Excesiv, anormal, mai ales în comportamentul psihic. MALAEZ, Arhipelagul ~, cel mai mare arhipelag de pe glob, alcătuit din c. 10 mii de insule, situat în V Oc. Pacific, între Asia şi Australia, cuprinzând arh. Sondele Mari, Sondele Mici, Mo-luce, ins. Filipine, Noua Guinee şi numeroase grupuri mai mici de insule. Este extins de-a lungul Ecuatorului, de o parte şi de alta a acestuia, pe c. 6 100 km lungime şi c. 3 500 km Malaga. Catedrala lăţime; c. 2,5 mii. km2. Relief predominant muntos, a cărui înălţime max. atinge 5 030 m (vf. Jaya) în NV ins. Noua Guinee. Vulcanism intens (c. 330 vulcani). Climă ecuatorială în partea centrală şi subecuatorială în N şi S. Precipitaţii abundente (1 000-5 000 mm/an). Păduri tropicale umede, sempervirescente. Cunoscut şi sub numele de Insulinda. MALAEZ, -A (< n. pr. Malaysia) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al Federaţiei Malaysia. 2. Adj. Care aparţine Federaţiei Malaysia, care se referă la aceasta sau la populaţia sa. MÂLAGA, oraş în S Spaniei (Andaluzia), la 544 km S de Madrid, port la M. Mediterană; 532,4 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Aeroport. Şantier naval. Siderurgie; ind. chimică (îngrăşăminte), mat. de constr., textilă, alim. (ulei de măsline, vin, bere). Celebră piaţă pentru vinuri. Importă petrol şi exportă vinuri, ulei de măsline, cereale, citrice, măsline şi minereu de fier. Muzeu de artă cu piese din sec. 17. Universitate (1972). Renumit centru de ceramică (din sec. 13). Principalul centru turistic şi balnear de pe Costa del Sol. Oraş vechi, cu importante monumente istorice şi arhitectonice: ruinele amfiteatrului roman, fortăreaţa maură Alcazaba (sec. 9-11, reconstruită în sec. 20), biserica San Pedro de Alcântara (sec. 6), castelul Gibralfaro (iniţial fortăreaţă maură, reconstruită în sec. 13-14), azi muzeu de Arheologie, catedrală (1522-1528), biserica Nuestra Senora de la Victoria (1693), MÂLAGA 222 Primăria (1924). Fundat de fenicieni (sec. 11 î.Hr.), a intrat sub stăpânirea romană (205 î.Hr.), apoi arabă (din 711). fn 1487 a fost recucerit de Ferdi-nand de Aragon şi Isabeia de Castilia. MÂLAGA (< sp., fr.) s. f. Vin de calitate superioară, produs în podgoriile din împrejurimile oraşului Malaga. MALAGUEftA [malagena] (cuv. sp.; {s} n. pr. Malaga) s. f. Dans spaniol, cu măsură ternară şi mişcare domoală, care se dansează pe melodii vocale improvizate pe texte populare; p. ext. melodia corespunzătoare acestui dans. MALAHIT (MALACHI.T) (< fr.) s. n. Carbonat natural bazic de cupru, cristalizat în sistemul monoclinic, de culoare verde şi luciu sticlos până la diamantin. Formează agregate stalac-titice, reniforme sau cruste, adesea cu structură zonară sau^radiară. Este folosit ca minereu de cupru sau ca piatră de ornament. Din m. se confecţionează diferite obiecte (casete, cupe) sau podoabe. MALAIA, com. în jud. Vâlcea, situată pe râurile Lotru şi Latoriţa, la poalele de N ale M-ţilor Căpăţânii şi cele de S ale M-ţilor Lotru; 2 077 loc. (2000). Hidrocentralele „Brădişor“ (115 MW), intrată în funcţiune în 1982, şi „Malaia“ (18 MW), dată în folosinţă în 1978. Lacul de acumulare Mala-ia-Brădişor, construit pe valea Lotrului, are o supr. de 230 ha şi un voi. de apă de 38 mii. m3. în arealul com. M. se află o rezervaţie forestieră (Pădurea Latoriţa, 690 ha) cu exemplare seculare de larice şi zâmbru. în satul M. se află o biserică de lemn cu dublu hram — Sf. Nicolae şi Cuvioasa Parascheva (1807) — şi un conac al familiei Bră-tianu (sec. 19), iar în satul Ciungetu, biserica de lemn Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1865, cu picturi interioare originare). MALAITA, insulă vulcanică în SE arh. Solomon (SV Oc. Pacific), la 80 km SE de ins. Santa Isabel şi 50 km ENE de ins. Guadalcanal; 4 843 km2; 180 km lungime; lăţime max.: 24 km. Relief predominant muntos, cu alt. max. în vf. Mount Ire (1 433 m). Păduri de mangrove. Plantaţii de cocotieri şi arbori de cacao. Localit. pr.: Auki, Dala, Bina, Oteotea. MALAKULA v. Malakula. MALAMUD [maelemsd], Bernard (1914-1986), scriitor american. Opera sa îmbină, într-un stil umoristic, tradiţiile romanului realist şi ale povestirii fantastic-realiste iudaice cu experienţa vieţii moderne, caracterizată uneori prin izolare, înstrăinare şi dezorientare. Preocupat de păstrarea integrităţii morale şi a umanismului într-un mediu ostil, lipsit de sentimente, în care iudaismul devine simbolul marginalizării. Romane („O nouă viaţă“, „Omul din Kiev“), nuvele („Butoiul magic“). MALAN, Daniel Franţois (1874- 1959), pastor şi om politic sud-afri-can. împreună cu J.B. Hertzog, a fondat Partidul Naţionalist (1914). Ca prim-min. (1948-1954), a promovat politica de apartheid. MALANG, oraş în Indonezia, în ins. Java, situat la poalele de NV ale vulcanului Semeru, la 450 m alt., la 85 km S de Surabaja; 763,4 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. metalurgică, textilă, de prelucr. a lemnului şi tutunului. Ceramică. Piaţă pentru cauciuc, tutun, trestie de zahăr, orez, porumb, cherestea. Universitate (1957). Grădină botanică. Staţiune climaterică. MALAPARTE, Curzio (pe numele adevărat Kurt Erich Suckert) (1898- 1957), scriitor şi publicist italian. Iniţial adept al fascismului, pe care îl exaltă în primele sale scrieri („Italia contra Europei", „Nunţile eunucilor"), dar îl dezavuează ulterior, scriind „Tehnica loviturii de stat". între 1933 şi 1938 a avut domiciliu forţat. în 1940 pleacă pe frontul francez, apoi pe cel rus, în calitate de corespondent. Reportajele sale, crudă evocare a Italiei contemporane, cuprind tablouri macabre, de un umor rece („Kaputt", „Soarele e orb", „Pielea" — capodopera sa). Regizor de film („Christ prohibit"). MALAR (< fr.; {s} lat. mala „obraz") s. n. Os ~ = os al scheletului feţei, care se află sub orbită. MALAREN [melaran] (MĂLAR), lac tectono-glaciar în SE Suediei; 1,14 mii km2; ad. max.: 64 m. Legat prin canale cu M. Baltică şi prin râul Eskilstuna cu L. Hjălmaren. Pe malul său se află oraşul Stockholm. Are peste 1 260 de insule. MALARIC, -A (< it.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se referă la malarie; paludic. 2. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de malarie. MALARIE (< it.) s. f. Boală provocată de infecţia sângelui cu hemato-zoarul palustru, transmis de femela ţânţarului anofel; friguri (palustre); palu-dism. Se caracterizează prin febră intermitentă, anemie, hipertrofia splinei şi a ficatului. Este răspândită în re- giunile intertropicale sau în zonele mlăştinoase. MALARIOTERAPIE (< fr.; {s} it. malaria + gr. therapeia .„tratament") s. f. Tratament al unor forme de neu-rosifilis (tabes, paralizie generală progresivă) cu ajutorul malariei, provocată bolnavilor prin inocularea parazitului acesteia. Acţiunea favorabilă a m. se datorează şocurilor termice din timpul acceselor. MALASPINA, gheţar pe pantele de S ale M-ţilor St. Elias (Alaska), format prin contopirea a 12 gheţari montani. Lungimea: 145 km; supr.: 3,9 mii km2; grosimea gheţii: 300 m; coboară «până la 96 km de ţărmul Oc. Pacific. MALATESTA, familie nobiliară italiană, cu însemnat rol politic la Rimini, în sec. 13-16. Mai important: Sigismondo Pandolfo M. (1417-1468), patron al artelor şi literaturii şi talentat comandant militar, adversar al Papalităţii; a fost excomunicat (1461). MALATYA, oraş în SE Turciei, la 180 km NE de Gaziantep; 314,5 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Ind. bumbacului, a tutunului, cimentului şi alim. (zahăr). Piaţă agricolă (cereale, bumbac). Ruinele unui palat hitit; vestigii romane. Moschee (1247-1273) şi caravanserai (sec. 13). Oraşul modern a fost fundat în 1838. în Antichitate s-a numit Melitene. MALAWl 1. Republica ~ (Republic of Maiawi, Mfuko la Maiawi), stat în SE Africii, pe ţărmul vestic al L. Maiawi (Nyassa), fără ieşire la mare; 118,5 mii km2; 9,61 mii. loc. (1997). Limba oficială: engleza; limba vorbită: chichewa. Religia: creştină (protestanţi 34%, catolici 28%), islamică (20%), animistă (10%) ş.a. Capitala: Lilongwe. Oraşe pr.: Blantyre, Mzuzu, Zomba. Este împărţit în 24 districte, grupate în 3 regiuni. Relief de podiş înalt care domină, prin versanţi abrupţi, L. Maiawi (Nyassa) situat în extremitatea sudică a marii depresiuni tectonice Rift Valley (Marele Graben Est African). Alt. max.: 3 000 m (vf. Mulanje). Climă tropicală caldă atenuată de altitudine (c. 750-2 500 mm/an precipitaţii). Pădurea cu esenţe preţioase (teck, mahon, cedru, acaju) ocupă c. 1/3 din supr. ţării, restul fiind savană cu o bogată faună de talie mare. Economie slab dezvoltată, bazată pe agricultură care realizează 43,4% din PNB, concentrează 85,8% din populaţia activă şi asigură majoritatea exporturilor. Se cultivă (mii t, 1996): porumb (1 793, peste 1/2 din supr. cultivată în ţară), 223 MALAWl DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni şi Districte Suprafaţa (km2) Populaţia (1990) Capitala CENTRAL 35 592 3 409 600 Lilongwe Dedza 3 624 475 000 Dedza Dowa 3 041 393 500 Dowa Kasungu 7 878 309 600 Kasungu Lilongwe 6 159 1 119 700 Lilongwe Mchingi 3 356 252 300 Mchingi Nkhotakota 4 259 150 000 Nkhotakota Ntcheu 3 424 360 100 Ntcheu Ntchisi 1 655 139 400 Ntchisi Salima 2 196 210 000 Salima NORD 26 931 909 600 Mzuzu Chitapa 3 504 101 000 Chitapa Karonga 2 956 150 100 Karonga Mzimba 10 430 422 100 Mzimba Nkhata Bay 4 089 148 400 Nkhata Bay Rumphi 5 952 87 900 Rumphi SUD 31 752 3 969 700 Blantyre Blantyre 2 012 588 300 Blantyre Chikwawa 4 755 279 900 Chikwawa Chiradzulu 767 254 100 Chiradzulu Machinga 5 964 492 200 Machinga Mangochi 6 272 435 200 Mangochi Mulanje 3 450 688 300 Mulanje Mwanza 2 295 103 200 Mwanza Nsanje 1 942 156 800 Nsanje Thyolo 1 715 463 700 Thyolo Zomba 2 580 507 700 Zomba mei, sorg (55), orez (73), manioc (220), batate (380), grâu, floarea-soa-relui, cartofi, năut, legume (tomate 35, fasole 80). Pe plantaţii se cultivă (mii t, 1996): ceai (37, locul 12 pe glob), tutun (142, locul 7 pe glob, principalul articol de export, al doilea exportator african), arbori de cafea, bumbac (22), trestie de zahăr (1 860), mango (34), arahide (40), tung, bananieri. Creştere extensivă a animalelor (mii capete, 1996): caprine (1 257), bovine (700), ovine (101), porcine (220). Pescuit intens în L. Maiawi: 45,4 mii t peşte, 1995. Mici expl. de cărbune (55 mii t, 1993), bauxită, uraniu şi pietre preţioase (550 kg, 1995; rubine, safire, acva-marin). Mici întreprinderi producătoare de energie electrică (803 mii. kWh, 1995), cherestea (10,5 mii. m3, 1995, lemn), ciment (120 mii t, 1995), sulfat de nicotină, ulei de tung, produse chimice, hârtie, textile, zahăr (218 mii t, 1996), ţigarete (1,1 md. bucăţi, 1994), bere (811 mii hl, 1994), carne, lapte, unt, băuturi nealcoolice. C.f.: 789 km (1994). Căi rutiere: 27,88 mii km (din care 5 100 km asfaltate). Căi navigabile interne: 1 434 km. Principalele obiective turistice: capitala Lilongwe cu clădirea Guvernului, fosta capitală Zomba, oraşul Blantyre cu monumente istorice şi muzee; lacul Maiawi, valea râului Shire, parcul naţional Maiawi, 5 rezervaţii de vânătoare (safari). Mo- neda: 1 maiawi kwacha = 100 tam-bala. Export (1995): tutun (63,2%), ceai (6,7%), zahăr (6,5%), bumbac, lemn, piei, arahide, porumb. Principalii parteneri: Africa de Sud (16,2%), Germania (14,7%), Japonia . (11,1%), S.U.A. (10,9%). Import (1995): utilaj de transport (9,2%), produse petroliere (8,3%), confecţii, produse farmaceutice. Principalii parteneri: Africa de Sud (44,4%), Germania (4,5%), Marea Britanie (4,3%), S.U.A. (3,7%). - Istoric. Terit. ţării a fost locuit din vechime de triburile bantu. în sec. 15 s-a format pentru scurtă vreme regatul M. Navigatori portughezi au vizitat terit. M. în sec. 17. Cercetările efectuate (1859-1863) de exploratorul şi navigatorul englez David Livingstone în zona lacului Nyassa, marchează începutul pătrunderii europenilor în M. în 1891 terit. M. a devenit protectorat britanic, iniţial sub denumirea de Africa Centrală Britanică, iar din 1907 sub aceea de Nyassaland. Populaţia băştinaşă s-a MALAXA 224 răsculat în repetate rânduri împotriva stăpânirii britanice. în 1944 a fost creată prima organizaţie politică, partidul Congresul Naţional African din Nyassa-land, care şi-a propus lărgirea drepturilor politice pentru populaţia băştinaşă, în 1953, terit. este inclus în Federaţia Africii Centrale (Federaţia Rhodesia-Nyassaland), colonie britanică ce obţine (1956) autonomie internă. în 1959, medicul Hastings Kamuzu Banda înfiinţează Partidul Congresului din M., care se pronunţă pentru independenţa Nyassalandului. Ulterior, Nyassaland obţine autonomie internă (febr. 1963) în cadrul Federaţiei, apoi se retrage din aceasta (dec. 1963) şi redevine colonie autonomă; la 6 iul. 1964, sub vechea denumire de M., devine stat independent cu statut de dominion. După proclamarea independenţei H.K. Banda, liderul Partidului Congresului din M. (partid unic în noul,stat), devine prim-min. (1964-1966), apoi, după proclamarea republicii (1966), preşedinte (din 1971, preşedinte pe viaţă) şi instaurează în ţară un regim dictatorial. Printr-un referendum (14 iun. 1993), în ciuda opoziţiei prezidenţiale, populaţia se pronunţă pentru introducerea unui sistem politic pluripartit. La 17 mai 1994, sunt organizate primele alegeri libere parlamentare şi prezidenţiale, câştigate de Bakili Muluzi, care devine preşedinte al statului (reales în 1999, rezultat contestat de opoziţie). Republică prezidenţială, potrivit Constituţiei din mai 1995. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral — Adunarea Naţională, iar cea executivă de preşedinte şi de un cabinet, numit şi condus de acesta. 2. Denumirea sub care mai este cunoscut L. Nyasa (Nyassa). MALAXA (< fr.) vb. I tranz. A amesteca şi a frământa un material care se prezintă sub formă de bulgări, granule sau pastă, pentru obţinerea unui amestec omogen. MALAXOR (< fr.) s. n. Maşină de lucru destinată amestecării sau omogenizării unor materiale granulare ori păstoase; este format dintr-un recipient pentru materiale, un agitator şi un sistem de antrenare. Se deosebesc: m. pentru argilă, m. pentru mortar, m. pentru asfalt etc. MALAY v. Malacca (1). MALAYA v. Malacca (1). MALAYSIA, Federaţia ~ (Federation of Malaysia, Persekutuan Tanah Malaysia), stat federal în Asia de Sud-Est, constituit din două sectoare, separate de Marea Chinei de Sud, unul continental (M. Occidentală), corespunzând părţii sudice a pen. Malacca, şi altul insular (M. Orientală), ocupând partea de NV a ins. Borneo; 329,73 mii km2; 21,77 mii. loc. (1997). Limba oficială: malaeza. Religia: islamică (52,9%), budistă (17,3%), culte tradiţionale chineze (11,6%), hinduistă (7%), creştină (6,4%) ş.a. Capitala: Kuala Lumpur. Oraşe pr.: Ipoh, Johor Baharu, Melaka, Petaling Jaya. Este împărţit în 13 state — „daerah“ (din care 11 în M. Occidentală şi două în M. Orientală, respectiv, Sabah şi Sarawak) şi două teritorii federale. Relieful sectorului continental (Malaya) este format dintr-un lanţ muntos cu direcţia N-S (alt. max.: 2 190 m vf. Gunong Tahan), mărginit de câmpii litorale joase, iar cel al sectorului insular (Sabah şi Sarawak) este format din munţi înalţi în Sabah (vf. Kinabalu: 4 101 m alt. max. din ţară) şi o câmpie litorală aluvială în Sarawak. Râuri scurte şi cu debite bogate (Pahang, Perak, Rapang). Climă ecuatorial-ocea-nică, cu precipitaţii care însumează 1 500-2 000 mm/an, iar în zonele montane depăşesc 5 000 mm/an. Floră şi faună deosebit de bogate ocrotite în 14 parcuri naţionale. Pădurea tropicală densă ocupă 67,6% din supr. ţării, cu o mare varietate de arbori (c. 600 de specii), liane, orhidee (800 specii), peste 500 specii de păsări. Păduri de mangrove pe coaste. Resurse minerale bogate: staniu (39,4 mii t, 1995, locul 3 pe glob şi 5,17 mii t concentrate, 1996, locul 2 pe glob), petrol (33,33 mii. t, 1995, cu rezerve de 600 mii. t, 1994), gaze naturale (26,2 md. m3, 1995, rezerve de 1 400 md. m3), bauxită (184 mii t, 1995), minereu de fier (325,1 mii t, 1996), concentrate de cupru (87,6 mii t, 1996), cărbune, ilme-nit (157,7 mii t, 1995), tungsten, zirconiu, aur (3,2 t, 1995), argint, antimoniu, mangan, columbit, fosfaţi naturali, barită, caolin (22 mii t, 1995), wolfram. Ţară cu una dintre cele mai dezvoltate economii din Asia (rezerve valutare interne 30,2 md. dolari, 1994, locul 11 pe glob). Industria prelucrătoare produce: energie electrică (46,63 md. kWh, 1995), staniu metalic (39,43 mii. t, 1995 locul 1 pe glob), concentrate de cupru, aluminiu, montaj de autovehicule (241 mii autoturisme, 1995 şi 168,34 mii autovehicule comerciale, 1995), aparate de radio (38,77 mii. bucăţi, 1995, locul 1 pe glob), televizoare (4,84 mii. bucăţi, 1991, locul 5 pe glob), nave, vagoane, semicon- ductori, produse petroliere, anvelope (11,37 mii. bucăţi, 1995), îngrăşăminte azotoase, fire şi fibre sintetice, fire şi ţesături de bumbac, cherestea, ciment (10,71 mii. t, 1995), zahăr (113 mii t, 1996), ţigarete (16 md. bucăţi 1996), hârtie (665 mii t, 1995), bere (1,41 mii. hl, 1991), tutun, lapte şi lapte condensat, carne (950 mii t, 1996), conserve de ananas, uleiuri comestibile, copra (locul 4 pe glob). în total, industria contribuie cu 34,5% la formarea PNB şi antrenează 26,3% din forţa de muncă a ţării. Terenurile arabile ocupă 23% din supr. ţării, iar agricultura, îndeosebi de plantaţie, rămâne o ramură importantă a economiei, contribuind cu 12,7% la formarea PNB şi antrenând 16,4% din populaţia activă a ţării. Se cultivă (mii t, 1996): porumb, orez (2 065), manioc (440), batate, legume, soia. Există plantaţii de (mii t, 1996): arbori de cacao (cacao 125, locul 7 pe glob), palmier de ulei (8 385 ulei de palmier, locul 1 pe glob, 50% din producţia mondială), acaju, trestie de zahăr (1 600), arbori de cauciuc (1 089 cauciuc natural, locul 3 pe glob), arbuşti de ceai (6), bananieri (530 banane), ananas (200), tutun, arbori de cafea, arahide, mango, citrice (portocale, lămâi, grapefruit), cocotieri (1 022 nuci de cocos), paimist (miez de paimist locul 1 pe glob), palmier de sago. Mari exploatări forestiere (45,57 mii. m3, lemn, 1996). Creşterea animalelor (mii capete, 1996): bovine (720), bubaline (157), porcine (3 282), ovine şi caprine (581). Pescuit foarte dezvoltat (1,24 mii. t peşte, 1995). C.f.: 1 791 km (1995). Căi rutiere: 94 mii km (dintre care asfaltate 48,52 mii km, 1995). Căi navigabile interne: 7,3 mii km (1994). Flota martimă comercială: 685 nave cu 3,28 mii. t.d.w. (1995). Porturi pr.: Pinang, Kelang, Melaka, Johor Baharu. Turism: 7,47 mii. vizitatori străini (1995). Principalele obiective turistice: capitala Kuala Lumpur cu moscheea Sri Mahamariamman, Templul celor 1 000 de Buddha, edificii în stil maur şi chinezesc, palate moderne (Parlamentul 1963, Palatul Alb 1960), Petronas Twin Towers (452 m); localitatea Bukit Fraser cu amenajări turistice, rezervaţie naturală, peşterile Batu; oraşele George Town şi Melaka cu pagode, temple, porturi, catedrale şi Johor Baharu cu palate şi moschei; zona montană Cameron Highland cu amenajări turistice; Kota Kinabalu şi Kuching (cu bazar şi muzeu); zone pentru vânătoare şi pescuit; cele 14 parcuri naţionale (mai ales Taman 225 MALAYSIA Negară şi Kinabalu). Moneda: 1 ringgit (malaysian dollar) = 100 sen. Export (1996): maşini, utilaje şi echipament de transport (49%), produse manufacturate de bază (8,9%), combustibili minerali (7%), uleiuri vegetale şi animale (2,3%), lemn, cauciuc natural, cositor, mirodenii. Principalii parteneri: S.U.A. (20,7%), Singapore (20,3%), Japonia (12,7%), Hong Kong (5,3%), Marea Britanie (4%), Thailanda (3,9%) ş.a. Import (1996): maşini, echipament şi utilaje de transport (60%), produse manufacturate de bază (18%), produse chimice (7%), alimente (4,1%). Principalii parteneri: Japonia (28,1%), S.U.A. (16,6%), Singapore (12,4%), Taiwan (5,1%), Germania (4,6%), Coreea de Sud (4%) ş.a. — Istoric. Pe terit. M., locuit din timpuri străvechi, au apărut puternice centre comerciale, prin care se făcea comerţ între India şi China, în sec. 8-13 statele indoneziene Srivi-jaya şi Madjapahit şi-au extins stăpânirile asupra pen. Malacca. în 1160 şi,, respectiv, c. 1253 malaiezienii înfiinţează primele oraşe-stat: Singapore şi Malacca. în sec. 13-15 s-a constituit statul feudal Malaya, cu capitala la Malacca, care cuprindea aproape întreaga pen. Malacca. în sec. 13-14, islamul devine religie dominantă. în 1511 sultanatul Malacca a fost cucerit de portughezi, iar în 1641 de către olandezi. în sec. 16-18 sultanatul Johore, devenind centrul statului mala-ez, a încercat să restabilească unitatea ţării. De la sfârşitul sec. 18 a început destrămarea sultanatului, ceea ce a înlesnit ocuparea M. de către englezi (în 1786 ins. Penang, iar în 1796 posesiunile olandeze, dobândite definitiv prin Tratatul de la Londra, 1824). în 1825, Singapore, Penang şi Malacca sunt unite în „Straits Settlements“, care din 1867 a devenit colonie a Coroanei britanice. în ultimele trei decenii ale sec. 19, Marea Britanie şi-a extins protectoratul asupra principatelor malaezie-ne: Perak, Selangor, Negri Sembilan. în 1909 Marea Britanie şi-a instituit stăpânirea sa asupra sultanatelor nordice: Kedah, Perlis, Kelantan şi Treng-ganu cedate de Siam. în timpul celui de-al doilea război mondial, M. a fost ocupată de Japonia. După capitularea Japoniei s-a constituit, sub protectorat britanic, Federaţia Malaya, formată din 11 state (1946-1948), devenită independentă (31 aug. 1957). în sept. 1963 Federaţia Malaya formează, împreună cu Sarawak, Sabah şi Singapore (acesta se retrage în aug. 1965, DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE State (,,Daerah“) Johor Kedah Kelantan Melaka Negeri Sembilan Pahang Perak Perlis Pulau Pinang (Penang) Sabah Sarawak Selangor Terengganu Kuala Lumpur Labuan Suprafaţa Populaţia (km2) (1991) 18 986 2 069 740 9 426 1 302 241 14 920 1 181 315 1 651 529 199 6 643 692 897 35 964 1 045 003 21 005 1 877 471 795 183 824 1 030 1 064 166 73 619 1 734 685 124 449 1 642 771 7 955 2 297 159 12 955 766 244 Teritorii federale 243 1 145 342 92 54 241 Capitala Johor Baharu Alor Setar Kota Baharu Melaka Seremban Kuantan Ipoh Kangar George Town (Penang) Kota Kinabalu Kuching Shah Alam Kuala Terengganu Victoria \ouniu ici 105° MALCOLM 226 proclamându-şi independenţa ca stat de sine stătător), un nou stat federal — Federaţia M. în 1967, M. aderă la ASEAN. După proclamarea independenţei, situaţia internă a fost marcată de tensiunile dintre malaezieni (care deţin puterea politică) şi minoritatea chineză (reprezintă 1/3 din populaţia ţării), la care s-a adăugat şi raporturile încordate cu Indonezia şi Filipine, care revendică terit. Sarawak şi, respectiv, Sabah. Sub raport economic, mai ales după 1971, graţie investiţiilor străine, dar şi bogăţiei resurselor naturale, M. cunoaşte o curbă ascendentă care o apropie de nivelul ţărilor dezvoltate din Asia de Sud-Est. La 26 febr. 1999, sultanul din Selangor, Salahuddin Abdul Aziz Şah Alhaj este ales, pe o durată de 5 ani, monarh suprem al M. Membră în Commonwealth. Monarhie parlamentară, electivă, stat federal, conform Constituţiei din âug. 1957. La nivelul întregii ţării, activitatea legislativă este exercitată de şeful statului şi de un parlament federal bicameral (Senat şi Camera Reprezentanţilor), iar cea executivă de suveran şi de un cabinet condus de un prim-min., numit de suveran, dar răspunzător în faţa Parlamentului. MALCOLM [maelkam], numele a patru regi scoţieni (sec. 10-12). Mai important: M. III Mac Duncan (zis Canmore), rege al Scoţiei (1058-1093). L-a învins şi ucis pe Macbeth, ocupând tronul. în urma războaielor cu englezii, s-a declarat vasal al lui William Cuceritorul. MALCOLM X (pseud. lui Malcolm Little, zis ~) (1925-1965), om politic şi militant religios american. Orator strălucit. A aderat la mişcarea negrilor musulmani (1952), devenind exponentul său principal. în 1964 fondează mişcarea „Organizaţia unită afro-americană“, bazată pe o ideologie extremistă. Asasinat. Memorii. MALCZEWSKI [maucefski], Antoni (1793-1826), poet polonez. Ofiţer, a demisionat din armată, călătorind în Europa. Prieten cu Byron, a scris sub influenţa acestuia poemul romantic şi pesimist „Maria" (considerat capodopera byronismului polonez), evocând viaţa Poloniei din sec. 17. MALCZEWSKI [maucefski], Jacek (1854-1929), pictor polonez. Compoziţii consacrate luptei de eliberare naţională („Moartea deportatei"). în ultima perioadă a creaţiei sale s-a apropiat de simbolism. MALDĂR s. n. 1. Grămadă de tulpini de plante, nuiele, crengi, lucruri etc. 2. Lucruri multe (în dezordine). 3. Grămadă de fân, de iarbă cosită, de paie etc. 4. Unitate de măsură a stufului sau a papurei, reprezentată de o legătură a cărei circumferinţă are c. 1 m. MALDIVE, Republica - (Divehi Răp ge Jumhuriyyă), stat insular în S Asiei, ocupând arhipelagul cu acelaşi nume din N Oc. Indian, la SV de India şi la 643 km SV de Sri Lanka; 298 km2; 267 mii loc. (1997). Limba oficială: divehi (un dialect singhalez). Religia: islamică (musulmani sunniţi 100%). Ca- 70* 75' :North: : fc?-----------Thiladhunmatlri Atoli — vMiladhunmadulu Atoli ~ ^,~n~ •f/îzirziFaadhiMBthu sl —Maaih.smadM^lrrAtoir— rgg : : ,4* 5' -Jjpm Nilantihe Atoli ^p^Mulajeatholbur^ ifj?South Wilandhe Atoli j;^Ato11;-= — Koihumadulti -Atoli - Hadhdhunma MEArrLEDrBIîEVrrE. °*|—)- ^ _ - _ Ecuatorial ChanneT ~ • ■■—-..... — Atoli^— 100 200kmHHZ: i ■■■ 11 ZZZZZ __ ■ — — ■ 75r hi: 227 MALEABIL DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Atoli Suprafaţa Populaţia Capitala (km2) (1995) 17 648 Hithadhoo 6 404 Mahibadhoo 5 340 Rasdhoo Addu Atoli (Seenu) Ari Atoli Dhekunu Gofi (Alifu) Ari Atoli Uthuru Gofi (Alifu) Faadhippolhu Atoli (Lhaviyani) Felidhu Atoli (Vaavu) Foammulah (Gnyaviyani) Hadhdhunmathi (Laamu) Kolhumadulu Atoli (Thaa) Male Atoli (Kaafu) Mulakatholhu Atoli (Meemu) North Huvadhu Atoli (Gaafu-Alifu) North Maalhosmadulu Atoli (Raa) North Miladhunmadulu Atoli (Shaviyani) Farukolhufunadhoo North Nilandhe Atoli (Faafu) North Thiladhunmathi (Haa-Alifu) South Huvadhu Atoli (Gaafu-Dhaalu) South Maalhosmadulu (Baa) South Miladhunmadulu (Noonu) South Nilandhe Atoli (Dhaalu) Kudahuvadhoo South Thiladhunmathi (Haa-Dhaalu) Nolhivaranfaru Male pitala: Male. Administrativ, este împărţit în 20 de atoli şi capitala. Cuprinde două şiruri de insule, orientate N-S, în reg. Ecuatorului, cu o lungime de c. 760 km şi o lăţime de 130 km (în total 1 196 insule coraligene şi atoli, din care 203 locuite), proeminenţe ale unui platou submarin discontinuu. Este ţara cu cea mai redusă alt. medie din lume (c. 2-2,5 m). Nu există reţea hidrografică. Climat tropical cald cu umiditate excesivă a aerului, moderat de brize marine şi cu precipitaţii bogate (peste 2 000 mm/an), aduse de musonul de SV. Vegetaţie de palmieri (manghierul, arborele de pâine, cocotieri). Faună cu specii de peşti (thon) şi păsări. Economie bazată pe turismul de cură heliomarină (contribuie cu c. 80% la formarea PNB) şi pescuit. Mici exploatări de mică şi corali. Industria prelucrătoare deţine 6,2% din PNB, concentrează 15,8% din populaţia activă şi produce: energie electrică (46 mii. kWh, 1994), componente electronice, confecţii şi produse textile (frânghii din fibre de cocotier), con- - 8 847 Naifaru — 1 779 Felidhoo — 6 971 Foammulah - 10 192 Hithadhoo - 9 651 Veymandoo - 11 650 Thulusdhoo - 4 810 Mu li - 8 164 Viliglli - 12 528 Ugoofaaru - 10 642 — 3 167 Magoodhoo - 13 657 Dhidhdhoo - 11 984 Thinadhoo - 8 727 Eydhafushi - 10 096 Manadhoo - 4 825 14 769 serve de peşte, copra (2 mii t, 1994), ulei de cocos, conserve de fructe. Meşteşuguri dezvoltate (vase pescăreşti şi reparaţii, covoare, lacuri). Se cultivă 10% din supr. ţării, agricultura participând cu 18,2% la formarea PNB şi concentrând 25% din forţa de muncă. Se produc legume şi pepeni (24,3 mii t, 1996), fructe (8,6 mii t, 1996, mai ales ananas şi papaya), nuci de cocos (13 mii t, 1996), cassava, batate, yams, taro, manioc, banane, porumb, citrice. Pescuit foarte intens: 105,4 mii t peşte, 1996. Nu există c.f.. Tonajul flotei comerciale: 79 mii t.d.w. Aeroport pr.: Hulule (al capitalei Male). Turism foarte intens (combinat cu excursii în Sri Lanka): 338,7 mii turişti străini (1995). Pr. obiective turistice: capitala cu moschei şi mausoleul lui Abdul Barahatul Barbar (sec. 12); plajele cu nisip alb şi fin, formaţiunile coraligene din lagune, peisajul exotic; 37 ministaţiuni de vacanţă (ex. ins. Bandos). Moneda: 1 rufiyaa (rufie) = 100 laari. Export (1996): peşte şi produse din peşte (59,5%), confecţii (17,4%), componente electronice, copra şi nuci de cocos. Principalii parteneri: Marea Britanie (21,7%), Sri Lanka (18,3%), Germania (10,8%), Japonia (10,6%), S.U.A. (10,2%). Import (1996): maşini şi echipament de transport (27,9%), produse industriale de bază (23,7%), produse agricole şi animale vii (21,4%), produse petroliere (9,1%). Principalii parteneri: Singapore (32%), India (12%), Malaysia (8,5%). — Istoric. Locuite din timpuri străvechi de populaţii venite din Ceylon, India meridională (budişti singalezi) şi Arh. Malaiez, ins. M. sunt ocupate apoi de negustori arabi care pun bazele unui sultanat (vasal în sec. 16 suveranilor ceylonezi din Kandy), ce va dăinui până în 1968. în sec. 12 islamismul devine religie dominantă în M. în 1558 au debarcat în M. portughezii care, nereuşind să supună populaţia băştinaşă, s-au retras la 20 iul. 1573 (de atunci această dată a devenit sărbătoarea naţională a M.). M. s-au aflat sub protecţie olandeză (sec. 16— 18). în 1887 sultanatul M. intră sub protectorat britanic, legat administrativ, până în 1948, de Ceylon. Lupta de eliberare duce la proclamarea independenţei de stat (26 iul. 1965), apoi M. se proclamă republică (11 nov. 1968), condusă de preşedintele Ibrahim Nasir, iar din nov. 1978 de Maumoon Abdul Gayyoom (reales în sept. 1998, pentru a 5-a oară succesiv). Membră în Com-monwealth. Republică prezidenţială, conform Constituţiei din 1 sept. 1998. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Consiliul Cetăţenilor), iar cea executivă de preşedinte şi de un cabinet numit de preşedinte, dar răspunzător în faţa parlamentului. MALE, capitala Republicii Maldive (din 1965), port la Oc. Indian, situată în insula cu acelaşi nume; 62,9 mii loc. (1995). Aeroport. Pr. centru politic şi comercial al ţării. Reparaţii navale. Prelucr. peştelui, conserve de fructe, ulei de cocos. Produse meşteşugăreşti (plase de pescuit, frânghii, coşuri, ţesături). Pescuit. Palatul sultanului (sec. 19), în stil arab, Marea moschee, mausoleul lui Abdul Barahatul Barbar (sec. 12). MALEABIL, -Ă (< fr.; {s} lat. malleus „ciocan, mai“) adj. 1. (Despre materiale) Care poate fi lesne modelat; spec. (despre metale) care poate fi prelucrat prin forjare, laminare etc., fără a se fisura; care poate fi tras în foi foarte subţiri. 2. Fig. (Despre oameni şi despre firea lor) Care se adaptează cu 62 973 MALEABILITATE 228 uşurinţă la împrejurări; adaptabil; docil; fig, mlădios, suplu. MALEABILITATE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi maleabil. ♦ Fig. Capacitate, uşurinţă de adaptare; docilitate. MALEABILIZA (< maleabil) vb. I tranz. A face ca un material să devină maleabil. MALEABILIZARE (< maleabiliza) s. f. Tratament termic aplicat fontei albe pentru transformarea în fontă maleabilă, constând în încălzirea şi menţinerea ei îndelungată la o temperatură ridicată, urmată de o răcire lentă. MALEAHI (ebr. „trimisul meu“) (sec. 4 Î.Hr.), ultimul dintre „micii pro-feţi“, din seminţia lui Levi. A profeţit în timpul lui Ezdra. Preocupat de conflictele din interiorul comunităţii, în special de problema căsătoriilor mixte. Este prăznuit pe 3 ian. ^ Oartea lui M. = (în „Vechiul Testament"), carte a profetului cu acelaşi nume (trei capitole), care relatează mustrările pe care Dumnezeu le adresează lui Israel, prin intermediul lui M., îndemnându-l la pocăinţă. MALEBRANCHE [malbrâ:]], Nicolas de (1638-1715), teolog şi filozof francez. Ataşat cartezianismului, el însuşi a avansat teoria despre raportul dintre spirit şi corp, cunoscută sub numele de ocazionalism: nu există nici un fel de comunicare între spirit şi obiectele din afară, întrucât acestea nu pot produce idei, nefiind evidente în ele însele şi, ca atare, toate ideile noastre se află în substanţa lui Dumnezeu, de unde faimoasa teză că „vedem toate lucrurile în Dumnezeu" („Despre căutarea adevărului", „Meditaţii creştine", „Tratat despre natura graţiei", lucrare pusă la index de Inchiziţie, „Dialoguri asupra metafizicii şi religiei"). MALEC, Ivo (n. 1925), compozitor şi dirijor francez de origine croată. Stabilit în Franţa (1959). Prof. la Conservatorul din Paris. Creaţia sa realizează o sinteză între muzica electroacustică şi scriitura pentru voci şi instrumente tradiţionale. Lucrări instrumentale, vo-cal-instrumentale, de teatru instrumental şi electroacustice („Dodecameron", „Actuor", „Sigma", „Vox vocis"). MALEDICŢIE (cf. fr. malediction) s. f. (Livr.) Blestem; nenorocire, fatalitate. MALEFIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care are influenţă nefastă, care produce răul. MÂLEGAON, oraş în partea cen-tral-vestică a Indiei, pe râul Girna, la 257 km NE de Bombay; 342,4 mii loc. (1991). Ind. textilă (produse din bumbac şi mătase). Centru agricol. MALEI.NĂ (< fr.) s. f. Substanţă obţinută din cultura în bulion a microbului morvei, folosită pentru diagnosticul acestei boli la cai. MALEKULA sau MALAKULA, insulă vulcanică în arh. Noile Hebride (SV Oc. Pacific), în Rep. Vanuatu, la 40 km SE de ins. Espiritu Santo; 2 023 km2; lungime: 80 km; lăţime max.: 37 km. Relief deluros, cu alt. max. de 891 m. Oraşe pr.: Port Sand-wich, Port Stanley, Lakatoro. Culturi de arbori de cafea, de cocotieri ş.a. MALEMBACH v. Sebeş (3). MALENKOV, Gheorghi Maksimilia-novici (1902-1988), om politic sovietic. Membru al Biroului Politic al P.C.U.S. (din 1946). După moartea Iui Stalin (1953), a preluat pentru scurt timp puterea, împreună cu L. Beria. Preşedinte al Consiliului de Miniştri (până în 1955). Exclus din C,C. al P.C.U.S. (1957), fiind denunţat ca membru al unui grup antipartinic. MALEOLĂ (< fr.) s. f. Proeminenţă osoasă a tibiei şi peroneului, aflată la extremitatea inferioară a gambei. M. externă formează partea externă a gleznei, iar m. internă, faţa internă a acesteia. MALET [male], Lâon (zis Leo) (1909-1996), scriitor francez. Influenţat de suprarealism. Autor prolific de romane poliţiste („120, strada Gării", „Noile Mistere ale Parisului"), în care îmbină umorul romanului popular cu caracteristicile romanului negru. Creatorul personajului Nestor Burma. MALEVICI, Kazlmir Severinovici (1878-1935), pictor şi teoretician de artă rus de origine poloneză. întemeietorul suprematismului, expresie radicală a formei abstracte („Pătrat negru pe fond alb", „Pătrat alb pe fond alb", „Triunghi albastru şi dreptunghi negru", „Compoziţie suprematistă"). Unul dintre pictorii care au revoluţionat arta modernă. Manifeste, studii despre artă („De ia cubism la suprematism", „Supre-matismul ca model al non-reprezen-tării", „Lumea fără obiect"). MALFORMAŢIE (< fr.) s. f. Anomalie morfologică congenitală a unui organ, a unei părţi a corpului sau a întregului organism (ex. buză de iepure, sindactilie), mai mult sau mai puţin remediabilă. MALGAŞ, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Locuitori ai insulei Madagascar, aparţinând în cea mai mare parte rasei mongolide. ♦ Persoană care face parte din această populaţie. 2. Adj. Care aparţine maiga-şilor (D. care se referă la malgaşi. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia aus-troneziană, ramura indoneziană, vorbită în ins. Madagascar şi Comore de c. 6,5 mii. de oameni. Limbă oficială a Rep. Madagascar, alături de franceză. Alfabet latin, adoptat în 1823 (unele dialecte îl mai păstrează pe cel arab, introdus în sec. 12); ortografie aproape fonetică (stabilită de misionarii englezi). MALHERBE [malerb], Daniel Franţois (1881-1969), scriitor sud-afrir can de limbă afrikaans. Lirică simbolistă („Flori de buruiană", „Campanule"); epopeea patriotică „Pentru libertate". Romanele sale istorice, de inspiraţie biblică (trilogia „Inima lui Moab“, „Saul, eroul luptător", „Profetul"), marchează o etapă importantă în evoluţia prozei afrikaans. Drame neoromantice cu tematică rurală („Oameni din Groenkloof, „Meester", „Pe cărare"). MALHERBE [malerb], Franţois de (c. 1555-1628), poet şi critic literar francez. Cunoscut mai ales prin teoriile sale, care au deschis calea clasicismului („Comentarii asupra lui Desportes"). Opunându-se Pleiadei, a contribuit la reformarea poeziei şi a limbii franceze, cărora le-a adus claritate, logică, armonie, disciplină. Ode, elegii, sonete, remarcabile sub aspectul formei. MALI, Republica - (Râpublique du Mali), stat în Africa Occidentală, în bazinele superioare ale Nigerului şi Senegalului, fără ieşire la mare; 1,25 mii. km2; 9,95 mii. loc. (1997). Limba oficială: franceza; uzuale: limbi sudaneze. Religia: islamică (90%), animistă (9%), creştină (catolici 1%). Cap.: Bamako. Oraşe pr.: Segou, Mopti, Sikasso, Gao. Este împărţit în 8 regiuni şi un district urban al capitalei. Relief puţin accidentat, format dintr-un sector al deşertului Sahara (în N) şi un întins podiş colinar în rest (500-960 m în prelungirile masivului Fouta Djalon). Pr. cursuri de apă sunt fl. navigabile Niger (1 782 km pe terit. ţării) şi Senegal. Climă de-şertică cu precipitaţii reduse (50— 1 500 mm/an) şi vegetaţie săracă şi tropicală în rest, cu două anotimpuri; vegetaţie de savană cu baobab şi faună bogată de talie mare. Economie slab dezvoltată, bazată pe agricultură, care participă cu 40,5% la formarea PNB şi concentrază 82,2% din popu- 229 MAU DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni şi Districte Suprafaţa (km2) Populaţia (1995) Capitala Gao 170 572 408 000 Gao Kayes 119 743 1 245 000 Kayes Kidal 151 430 - Kidal Koulikoro 95 848 1 462 000 Koulikoro Mopti 79 017 '1 423 000 Mopti Segou 64 821 1 579 000 Segou Sikasso 70 280 1 521 000 Sikasso Tombouctou (Timbuktu) 496 611 462 000 Tombouctou (Timbuktu) District urban Bamako 252 913 000 Bamako laţia activă, asigurând majoritatea exporturilor, dar fiind condiţionată de precipitaţii (secete frecvente). Se cultivă doar 2% din supr. ţării (irigaţii), atât cu plante de subzistenţă (mii t, 1996): mei (707, locul 6 pe glob), sorg (710), porumb (264), orez (463), manioc, grâu, batate, igname, legume (tomate, ceapă), cât mai ales cu culturi de export: bumbac pentru fibre (169) şi seminţe (211), trestie de zahăr (293), arahide (157), tutun, fructe (mango, 51). Păşunile şi fâneţele ocupă 24,6% din supr. ţării. Şeptelul este variat şi \ * • ITaoudenniO v \ I 4 | O El. Guettara ^ ! \ O Inhourad ^ TessaJitO *"•« AguelhokO AORAR O Araouane O Bou Djehiba |0ES IfâGHĂS V_______>«-"■ '-'."853 \ 1 . / O Kidal /| | Tombouctou . / Anou Me/fdnepl ^ \ J _______________________J M A Lfeaol ymimtgui b- o OBalli OGuimt =Wi 00 . P" (Niame' payes Dignac O Akor v3V o O Mourdiah Douentza °Danfa o Mopti OMa'6n5^tţgL ,, °7Ţij. OJKO,/,-' °»AGA°-°U(jOU l * , ^-^k»"a'p\omdougcS'bmrUMt’ , _T / ! z'SlkassoL BURKINA FASO important (mii capete, 1996): caprine (7 748), ovine (5 431), bovine (5 708), cămile (260), cabaline şi asini (712), porcine. Pescuit în cele două fluvii (133 mii t peşte, 1995). Industria extractivă dispune de variate resurse de subsol nevalorificate: min. de fier, mangan, cupru, bauxită, fosfaţi naturali, aur (7,5 mii kg, 1995), argint, diamante, sare, gips, roci de construcţie. Industria prelucrătoare produce: energie electrică (189 mii. kWh, 1995), derivate petroliere, ciment, cherestea * (6,54 mii. m3 lemn, 1996), fire şi fibre de bumbac, lână brută şi ţesături, încălţăminte (111 mii perechi, 1995), piei brute şi produse alim. (zahăr, unt, ulei de arahide, carne, lapte, bere, ţigarete — 22 mii. buc., 1995, băuturi răcoritoare) şi săpun. C.f.: 642 km (1994). Căi rutiere: 14,78 mii km (din care 2 500 km asfaltate, 1994). Căi navigabile interne (1994): 1 815 km. Principalele obiective turistice: capitala Bamako, cu Marea Moschee, Catedrala catolică, clădirea Parlamentului (1950), Palatul Culturii, Muzeul Naţional; oraşele Djenne, Tombouctou, Gao şi Mopti cu moschei şi monumente arabe vechi, Segou (cu vestigii ale civilizaţiei Bambara); sectoare ale fl. Niger şi Senegal; parcul naţional MALIBRAN 230 Boucle du Baoule cu o faună bogată şi alte 5 rezervaţii faunistice. Moneda: 1 C.F.A. franc = 100 centimes. Export (1995): bumbac brut şi produse din bumbac (55,5%), animale vii (19,8%), aur (14,7%), peşte, arahide, produse animaliere. Principalii parteneri: China (12,6%), Belgia şi Luxembourg (8,7%), Spania, Franţa, Cote d’lvoire. Import (1995): maşini, utilaje şi echipament de transport (33,1%), produse alim. (13,4%), materiale de constr. (10,2%), produse chimice (9,2%) şi petroliere. Principalii parteneri: Cote d’lvoire (22,6%), Franţa (17,3%), Marea Britanie, China, Germania. — Istoric. Locuit din timpuri străvechi, pe terit. de azi al Rep. M. au existat cele mai vechi state din Africa Occidentală, din care cele mai puternice au fost Imp. Ghana (sec. 4-11), Jmp. Mali (sec. 11-13) şi Imp. Songhaf (sec. 13-16). fn sec. 11 se răspândeşte islamul, care devine religie dominantă, fn a doua jumătate a sec. 19, Franţa a ocupat ţara şi a transformat-o într-o colonie (1904), pe care, sub denumirea de Coloniile Franceze ale Senegalului Superior şi Nigerului, iar din 1920 sub cel de Sudanul Francez, a inclus-o în Africa Occidentală Franceză, fn sept. 1958 devine republică autonomă în cadrul Comunităţii Franceze, fn ian. 1959, împreună cu Senegal, Dahomey şi Volta Superioară constituie Federaţia M.; după ce, scurt timp de la înfiinţare, ultimele două se retrag, Federaţia M. devine stat independent, membru al Comunităţii Franceze (20 iun. 1960). Ulterior se retrage şi Senegalul, iar Sudanul Francez se proclamă staţ suveran sub denumirea de Republica M. (22 sept. 1960). Preşedinte devine Modibo Keita, liderul partidului Uniunea Sudaneză, care optează pentru calea de dezvoltare socialistă, întreţinând strânse relaţii cu ţările comuniste din Europa, dar şi cu R.P. Chineză. în nov. 1968 are loc o lovitură de stat militară; Adunarea Naţională este dizolvată. Puterea este preluată de un Comitet Militar de Eliberare Naţională al cărui preşedinte, Moussa Traore, a devenit şeful statului; acesta va fi înlăturat, în mart. 1991, tot printr-o lovitură de stat. fn perioada 1990- 1995, autorităţile din M. s-au confruntat cu rebeliunea tuaregilor în N ţării. în 1992 se instituie, prin alegeri parlamentare şi prezidenţiale, un regim civil în cadrul unui sistem politic pluripartit, preşedinte este ales Alpha Oumar Konare (reales în 1997). Republică prezidenţială. Activitatea legislativă, conform Constituţiei din 12 ian. 1992, este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Naţională), iar cea executivă de preşedinte şi Consiliul de Miniştri, condus de un prim-min. numit de acesta. MALIBRAN (pe numele adevărat Marfa de la Felicidad Garcfa, zisă La ~) (1808-1836), mezzo-soprană franceză de origine spaniolă. Carieră scurtă, dar extrem de prolifică în întreaga lume. Interpretă celebră în epoca romantică. Repertoriu foarte variat, bazat în special pe opera italiană. Iniţial voce de contralto, extinsă spre acut până la soprană; excelent joc dramatic. MALIBO, staţiune balneoclimaterică în VSV S.U.A., situată pe ţărmul de N al G. Santa Monica al Oc. Pacific, la V de Los Angeles; 7 mii loc. (1990). Universitate (1937). Muzeul memorial J. Paul Getty. Windsurfing. MALIC adj. (CHIM.) Acid m. - acid organic care se găseşte în mere şi în multe vegetale. MALIETOA TANUMAFILI II (n. 1913), rege (din 1963) al statului independent Samoa (în 1962-1963, şef de stat asociat). MAL|GN, -Ă (< fr.; lat. malignis „rău, dăunător") adj. (Despre boli sau procese patologice) Care evoluează spre agravare (ex. tumoră m.); p. restr. care se referă la o boală canceroasă. ♦ Rău, cu influenţă vătămătoare. MALIGNIZARE (< malign) s. f. Transformarea unei celule, iniţial benigne, în celulă caracteristică tumorilor maligne. MĂLIK ibn Anas (pe numele întreg Abu Abd Allăh Mălik ibn Anas ibn al-Hărith al AsbahI) (c. 715-795), teolog musulman. Fondator al şcolii mali-kite. Autor al primului compendiu de legi islamice privind probleme civile şi religioase („Drumul netezit"), cel mai vechi tratat de drept musulman. MALIK-SHĂH, sultan al turcilor sei-giucizi (1073-1092). Şi-a extins imperiul, cucerind Mesopotamia, Azerbaidjan, Siria, Palestina şi instituind un control asupra locurilor sfinte, Mecca şi Medina. în timpul lui a fost reformat calendarul (1079). MALI NAS v. Mechelen. MALINCHE sau MATLALCU£YATL, masiv muntos vulcanic în partea cen-tral-sudică a Mexicului, în Sierra Madre Oriental, la 20 km de Puebla; 4 461 m. MALINOVSKI, Rodion lakovlevici (1898-1967), mareşal sovietic. în timpul celui de-al doilea război mondial, comandant al Armatei II gardă (1942-1943), al Frontului de Sud-Vest (1943-1944), apoi comandant al fronturilor 3 (oct. 1943-1944) şi 2 ucrainene (1944-1945), precum şi al Frontului Transbaikalian (1945) împotriva japonezilor. Ministru al Apărării (1957-1967). Memorii. MALINOWSKI, Bronistaw (1884-1942), etnograf, antropolog şi sociolog britanic de origine poloneză. Prof. univ. la Londra şi la Univ. Yale. întemeietor al Şcolii funcţionaliste; a efectuat studii în lumina psihanalizei şi a analizei funcţionale: societatea este „suma indivizilor". Cercetări în ins. Trobriand (SV Oc. Pacific), urmărind în special magia, religia, mitul şi viaţa erotică la sălbatici („O teorie ştiinţifică a culturii", „Sexualitatea şi reprimarea ei în societăţile primitive", „Libertate şi civilizaţie"). MALINSCHI, Vasile (1912-1992, n. Râbniţa, Bălţi), economist român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Ministru al Comerţului Interior (1949- 1954). Lucrări de economie agrară („Studii economice", „Studii agrare", „Aspecte actuale ale rentei funciare", „Agricultura şi relaţiunile agrare din Japonia"); monografii („Profesorul V. Madgearu. Contribuţii la dezvoltarea gândirii economice", „Economiştii la Academia Română"). MALIPIERO, Gian Francesco (1882-1973), compozitor, muzicolog şi pedagog italian. Reprezentant de seamă al neoclasicismului italian. Opere („Virgilii Aeneis", „Orfeida", „Filomela"), balete („Stradivario"), muzică simfonică, oratorii („Sf. Francisc d’Assisi"), concerte, cvartete, piese vocale şi instrumentale. Vasile Malinschi 231 MALMO Editor al creaţiei preclasicilor italieni (Monteverdi, Vivaldi). MALIŢA, Mlrcea (n. 1927, Oradea), matematician, diplomat şi eseist român. Acad. (1991), prof. univ. la Bucureşti. Ministru al învăţământului (1970-1972). Ambasador al României în Elveţia şi la O.N.U. (1980-1982), ambasador în S.U.A. (1982-1984). Studii de prognoză socială, de istoria civilizaţiilor şi a diplomaţiei („Diplomaţia română. O perspectivă istorică", „Teoria grafurilor cu aplicaţii în ştiinţele sociale"). Eseuri („Aurul cenuşiu4', „Idei în mers“). MALIJIE (< fr., lat.) s. f. Maliţiozitate. MALIŢIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. (Şi adv.) Răutăcios, caustic; muşcător. MALIŢIOZITATE (< maliţios) s. f. înclinarea de a fi maliţios, caustic; ironie răutăcioasă, înţepătură, sarcasm; răutate, maliţie. MALIUC, com. în jud. Tulcea, situată în Delta Dunării, pe canalul Sulina; 1 137 loc. (2000). Port fluvial. Pescuit. Pepinieră piscicolă. Popas turistic. Important punct de plecare pentru excursii în Delta Dunării. MALLARM6, Stâphane (1842-1898), poet francez. Format sub influenţa lui Baudelaire, a aderat un timp la parnasianism, fiind mai târziu considerat drept unul dintre maeştrii simbolismului. A cultivat o poezie cerebrală, ermetică, bogată în sensuri filozofice, de o rară muzicalitate şi forţă sugestivă. Creaţia sa („Herodiada“ — capodoperă a şcolii parnasiene, „După-amiaza unui faun", „O aruncătură de zar nu va aboli niciodată hazardul"), constituind o expresie viguroasă şi originală a poeziei moderne, a avut o influenţă covârşitoare asupra poeticii şi liricii sec. 20. Eseuri („Divagaţii11); corespondenţă; traduceri.* MALLE [mal], Louis (1932-1995), regizor francez de film. Reprezentant al „noului val“ francez, a creat filme moderne, sensibile, transpunând pe ecran subiecte dificile, şocante („Ascensor spre eşafod", „Amanţii", „Viaţă particulară", „Focul fatidic", „Lacombe Lucien", „Iubire inimaginabilă"). MALLEA [majea], Eduardo (1903— 1982), prozator argentinian. Romane de introspecţie psihologică şi de analiză a mentalităţii argentiniene („Oraşul de pe râul nemişcat", „Povestea unei pasiuni argentiniene", „Golful tăcerii", „Duşmanii sufletului"). Eseuri („Postavul şi purpura"). Mircea Maliţa MALLET-JORIS [male jor.i], Fran-ţoise (n. 1930), scriitoare franceză de origine belgiană. Cunoscută iniţial prin subiecte şocante (erotice), este preocupată ulterior de redarea unor trăiri interioare şi de interpretarea mistică a realităţii („Scrisori către mine-însămi", „Semne şi minuni"). Romane cu tentă realistă şi naturalistă, analizând sentimentele şi destinele unei societăţi în plină transformare („Casa de hârtie", „Minciunile", „Tristeţea zmeului", „împărăţia Cerului"). MALLET-STEVENS [male stevş], Robert (1886-1945), arhitect şi decorator francez. Lucrări de avangardă, realizate cel mai adesea în beton armat, cu forme cubice sau cilindrice (locuinţe în Auteuil şi Paris, Castelul lui Paul Poiret din Mezy-Moulins, Pavilionul transporturilor la Expoziţia internaţională a artelor decorative de la Paris, Magazinul Bally şi imobilul Alfa-Romeo — ambele în Paris). MALLORCA [maXorka] (MAJORCA [madjorca]), cea mai mare insulă a arh. Baleare (în V M. Mediterane), aparţinând Spaniei, situată la 233 km E de ţărmul acesteia; 3,6 mii km2. Stâphane Mallarmâ Oraşe pr.: Palma de Mallorca, Alcudia, Calvia. Relief muntos (în V şi NV), cu alt. max. de 1 445 m (vf. Puig Mayor), iar în zona centrală şi de E o câmpie înaltă, irigată (cereale, măslini, migdali, viticultură). Creşterea animalelor. Pescuit. Expl. de sare marină. Turism- MALLORY [maelari], George Herbert Leigh (1886-1924), alpinist britanic. în 1922, a escaladat Everestul (până la 8 000 m). împreună cu A. Irvine, a dispărut într-o altă ascensiune (la 8 500 m) a aceluiaşi munte. MALM, etajul superior al Jurasicului, caracterizat prin amoniţi, belemniţi, lamelibranhiate, gasteropode, brahio-pode, echinide etc. Cuprinde trei sub-etaje: Oxfordian, Kimmeridgian şi Port-landian. Termenul a fost introdus în 1856 de Albert Oppel. MALM Al SON v. Rueil-Malmaison. MALMO, oraş în S Suediei, port la str. Oresund, vizavi de Copenhaga, de care este legat prin feribot; 248 mii loc. (1997). Nod de comunicaţii. Aeroportul Sturup. Centru comercial şi ind. Şantiere navale. Constr. de utilaj electrotehnic şi de vagoane; ind. chimică, MALNAŞ 232 textilă, de prelucr. a lemnului, a cimentului şi alim. Pescuit. Centru cultural. Monumente: biserica St. Peter (sec. 14) în stil gotic, primărie (sec. 16), castelul Malmohus (sec. 15-16, azi muzeu). Fundat în sec. 12. MALNAŞ, com. în jud. Covasna, situată în depresiunea cu acelaşi nume, la 505 m alt., pe cursul superior al Oltului; 5 040 loc. (2000). Reşed. com. este în satul Micfalău. Staţii de c.f. în satele Bixad şi Malnaş-Băi şi haltă de c.f. în satul M. Nod rutier. Expl. de balast, andezit, piatră ponce (în satul Bixad) şi de argilă. Fabrici de spirt şi de cărămizi. în satul Bixad au fost descoperite vestigii neolitice (vase ceramice pictate, figurine din lut) şi urmele unei aşezări dacice (sec. 1 Î.Hr.- 1 d.Hr.). în satul M., menţionat documentar în 1366, se află biserica Sf. Gheorghe (1834). ^ MALNAŞ-BĂI, sat în com. Malnaş, jud. Covasna, staţiune balneoclimaterică de interes general, situat la 505 m alt., în defileul Oltului, care separă M-ţii Bodoc de M-ţii Baraolt, la 22 km N de municipiul Sfântu Gheorghe. Staţie de c.f. Numeroase izvoare cu ape minerale carbogazoase, feruginoa-se, bicarbonatate, sodice, calcice, mag-neziene, folosite în cură internă pentru tratarea afecţiunilor tubului digestiv (gastrite cronice), a celor hepato-biliare (dischinezie biliară, colecistite, hepatită cronică, pancreatită cronică), a bolilor metabolice şi de nutriţie (diabet zaharat). MALNUTRIŢIE (< fr.) s. f. Stare de nutriţie nesatisfăcătoare a organismului. Este provocată în general de sub-alimentaţie, dar poate proveni şi din supraalimentaţie, alimentaţie dezechilibrată sau asimilare incompletă (mal-absorbţie). MALOFAG (< fr. {i}; {s> gr. mallos „păr“ + phag „a mânca") adj. Păduche ~ = insectă din ordinul Mallo-phaga, mică, lipsită de aripi, turtită dor-so-ventral, cu aparat bucal masticator, care parazitează păsările şi mamiferele hrănindu-se cu penele şi părul acestora; păduche de pene şi păr. MALON^ST, -Ă (< it.) adj. (Livr.) Incorect, necinstit. MALORY [mEeleri], Sir Thomas (c. 1408-1471), scriitor englez. Opera sa „Moartea lui Arthur“, prelucrare şi modernizare a legendelor din ciclul Mesei Rotunde, este considerată primul roman în proză din literatura engleză. MALOT [malo], Hectar (1830-1907), scriitor francez. Romancier fecund, de orientare umanitarist-romantică („Ro-main Kalbris", „Fără familie", „în familie", „Singur pe lume“), având ca teme predilecte viaţa copiilor năpăstuiţi şi triumful adevărului. MALOVÂT, com. în jud. Mehedinţi, situată în SE Pod. Mehedinţi; 2 939 loc. (2000). Moară de cereale (1900), în satul Colibaşi. Creşterea păsărilor. Prelucr. artistică a lemnului (în satul Bobaiţa). Culă (1850), în satul Lazu. MALPIGHI, Marcello (1628-1694), medic italian. Prof. univ. la Bologna şi Messina. Unul dintre fondatorii anatomiei microscopice; a folosit prima oară microscopul în cercetările anatomice, constatând existenţa vaselor capilare. A elaborat primul studiu anatomic complet asupra tuturor stadiilor de dezvoltare ale unui artropod. Studii fundamentale despre creier, rinichi, limbă, retină, organe tactile, nervi etc. — Cor-pusculii lui M. v. corpuscul. Glomerul lui M. v. glomerul. Nodulii lui M. = mici corpusculi limfatici încastraţi în pulpa splinei. Piramidele lui M. = formaţiuni conice ale rinichilor care conţin aparat excretor urinar. Tubulii lui M. = organe excretoare ale insectelor, care se deschid în tubul digestiv. MALRAUX [malro], Andrâ (1901— 1976), scriitor şi om politic francez. Inspirată în mare parte din experienţa de revoluţionar şi de militant umanist, proza sa, remarcabilă prin acuitatea analizei şi tensiunea dezbaterilor etice, relevă aspecte ale luptei pentru libertate a popoarelor („Cuceritorii", „Calea regală", „Condiţia umană", „Timpul dis- preţului", „Speranţa"), dezbătând marile probleme ale conştiinţei moderne. Studii de estetică („Vocile tăcerii"; „Muzeul imaginar", „Metamorfoza zeilor"). Memorialistică („Antimemorii"). A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice în străinătate; ministru al Informaţiilor (1945-1946) şi al Afacerilor Culturale (1958-1969). MALTA 1. Republica ~ (Repubblika ta’Malta, Republic of Malta), stat insular, ocupând arh. omonim din partea central-sudică a M. Mediterane, la 90 km S de ins. Sicilia (Italia) şi 290 km de ţărmul Africii (Tunisia); 316 km2; 375 mii loc. (1997). Limbi oficiale: malteza şi engleza. Religia: creştină (catolici 93,4%, protestanţi). Capitala: Valletta. Oraşe pr.: Birkirkara, Qormi, Zabbar, Mosta, Hamrun, Slie-ma. Este împărţit în 6 regiuni. Arhipelagul cuprinde 6 ins.: M. (cea mai mare 246 km2), Gozo (Ghawdex), Comino (Kemmuna), Cominotto, Filfla, St. Paul (ultimele 3 nelocuite). Relieful constă dintr-un podiş calcaros scund Andrâ Malraux 233 MALTA (alt. max.: 417 m, în ins. Gozo), fragmentat de văi orientate SV-NE şi terminate sub formă de rias. Climă subtropicală, mediteraneană cu veri toride şi ierni blânde şi umede (560 mm precipitaţii anual). Vegetaţia naturală cu smochini şi roşcovi a fost înlocuită cu plante de cultură. Faună relativ săracă (păsări migratoare). Economie dezvoltată, cu industrie diversificată, care contribuie cu 24% la formarea PNB şi antrenează 23,1% din populaţia activă. Industria prelucrătoare produce: energie electrică (1,5 md. kWh, 1994), nave, montaj de vehicule (autobuze), aparate electronice, produse chimice, textile şi farmaceutice, mobilă, ciment, mase plastice, hârtie, vin, bere şi băuturi nealcoolice, ţigarete, lapte, carne, conserve de peşte, paste făinoase. Se extrag mici cantităţi de sare şi calcar. Activitate financiară dezvoltată. Agricultura antrenează doar 1,9% din forţa de muncă, contribuie cu 2,9% la formarea PNB şi asigură 30% din necesarul intern. Se cultivă 40,6% din supr. ţării (13 000 ha), în special cu cartofi şi legume extratimpurii (pentru export), dar şi grâu, citrice, măslini, migdali, bumbac, viţă de vie (toate pe terenuri irigate). Se cresc mai ales (mii capete, 1996): porcine (69), bovine (21), ovine şi caprine (25). Pescuit intens. Flori-cultură dezvoltată. Căile ferate lipsesc. Căi rutiere: 1 604 km (din care asfaltate 1 500 km, 1994). Flotă comercială maritimă („pavilion de complezenţă"): I 164 nave cu 17,86 mii. t.d.w. (locul II pe glob, 1995). Turism foarte dezvoltat, care contribuie cu c. 25% la exporturile de bunuri şi servicii (1,12 mii. turişti străini, 1995). Principalele obiective turistice: capitala Valetta cu numeroase urme ale prezenţei cavalerilor ioaniţi (de Malta), clădirea Parlamentului (sec. 16, fostul sediu al Templierilor), teatrul Manoel (fondat 1731), catedrala Sf. loan (sec. 16, cu un celebru tablou de Caravaggio), Muzeul Naţional (sec. 16); templele megalitice (2000-1500 Î.Hr.) de la Tarxien, Hagar Qim, Mnajdra (ins. M.) şi Ggantija (ins. Gozo); Mdina — vechea capitală cu catedrala Sf. Paul (sec. 17-18); Mosta (catedrală, a 4-a cupolă din Europa); bazilica Ta’Pinu (ins. Gozo); palatul Verdala cu grădina publică Buskett; oraşul Rabat cu vila romană, muzeu şi citadelă; peşterile Ghar Dalam şi Ghar Hasan; rezervaţia naturală Ghadira; ins. St. Paul. Moneda: 1 liră M. = 100 cents. Export (1995): utilaje şi mijloace de transport (62,1%), produse manufacturate (32,6%), produse chimice (2,5%) şi alim., animale vii (1,9%), băuturi, tutun, flori. Principalii parteneri: Franţa (16,1%), Germania (15,1%), S.U.A. (14,7%), Italia (12,5%), Marea Britanie (8,4%). Import (1995): utilaje şi mijloace de transport (48,2%), produse fabricate şi semifabricate (25,9%), pro- duse alim. (9,2%) şi chimice (7,4%), combustibili (5,4%). Principalii parteneri: Italia (19,6%), Franţa (15,8%), Marea Britanie (14,2%), Germania (9,4%). — Istoric. Terit. M., locuit din timpuri străvechi, a fost stăpânit succesiv de fenicieni (sec. 10-8 Î.Hr.), de cartaginezi (sec. 5-3 Î.Hr.), romani (218 î.Hr-395 d.Hr.), de vandali şi ostrogoţi (sec. 5-6), bizantini (533-870), arabi (870-1090) şi normanzii conduşi de Roger Guiscard, care a ataşat-o Regatului Siciliei (din 1090). în 1530 a fost cedată, de Carol Quintul, Ordinului cavalerilor ioaniţi (Ordinul de Malta) care resping încercarea Imp. Otoman de a o ocupa (în 1565 oraşul La Valetta a fost supus unui asediu îndelungat din partea turcilor). Cucerită de Napoleon Bonaparte (1798), a fost ocupată de comandantul Al. Ball în numele regelui Neapolului (1800). în urma Tratatului de la Paris (1814), a fost cedată Marii DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni Suprafaţa (km2) Populaţia (1991) Gozo şi Comino 70 27 760 Inner Harbour 15 102 663 Northern 78 37 045 Outer Harbour 32 108 032 South Eastern 53 47 876 Western 69 48 754 14° 25* MALTAZĂ 234 Britanii, care i-a dat statut de colonie a Coroanei (1815) şi a transformat-o într-o puternică bază militară maritimă, iar mai târziu şi aeriană. M. a dobândit în 1921 autonomie internă limitată. în timpul celui de-al doilea război mondial a suferit bombardamente masive (peste 1 200 de raiduri) din partea aviaţiei germane şi italiene. în 1961, prin noua Constituţie (din 1947), M. îşi schimbă denumirea în Statul Malta şi dobândeşte deplină autonomie internă. La 21 sept. 1964, M. devine stat independent, iar la 21 dec. 1974 se proclamă republică asociată la Common-wealth. Prim.-min. Dom Mintoff (1971 — 1984) a promovat o politică de neutralitate şi nealiniere. în 1979, ultimele forte militare engleze sunt retrase din M., punându-se astfel capăt unei prezenţe armate străine, care a durat 164 ani. în oct. 1996, au avut loc alegeri parlamentare, în urma'cărora puterea este preluată de un guvern laburist care se pronunţă pentru o politică de neutralitate în zona Mediteranei, renunţând la cererea de aderare (iul. 1990) la Uniunea Europeană. După alegerile legislative anticipate (sept. 1998), guvernul este format de liderul Partidului Naţionalist, E.F. Adami, care, între altele, şi-a propus reînnoirea cererii de aderare a M. la Uniunea Europeană. Republică parlamentară, potrivit Constituţiei din 13 dec. 1974. Membră în Commonwealth. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Camera Reprezentanţilor), iar cea executivă de un cabinet condus de un prim-min. numit de preşedinte. 2. Insulă în M. Mediterană, aparţinând statului cu acelaşi nume; 246 km2. Oraşe pr.: Valetta, Sliema, Mosta, Rabat. Relief de podiş, cu alt. max. de 253 m. Grâu, citrice, măslini. Viticultură. Creşterea animalelor. 3. Ordinul de M. v. ioaniţi. MALTAZĂ (< fr., germ.) s. f. Enzimă cu acţiune asupra maltozei, pe care o desface în moleculele de glucoză componente. Există o m. salivară şi una intestinală, având un rol important în hidroliza completă a amidonului alimentar. MALTEZ, -Ă (< it.) s. m. şi f. adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al statului Malta. 2. Adj. Care aparţine Maltei sau populaţiei ei, care se referă la Malta sau la populaţia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia afro-asiatică, ramura semitică, dialect al arabei maghrebie-ne. Din 1934, a devenit limbă oficială a statului Malta (alături de engleză) înlocuind italiana. Alfabet latin. MALTHUS [maelQas], Thomas Robert (1766-1834), cleric şi economist britanic. Autor al influentului şi controversatului „Eseu asupra legii populaţiei", în care susţine că omenirea este în primejdie din cauză că populaţia creşte în progresie geometrică, iar producţia de alimente, în progresie aritmetică. Principala măsură de contracarare ar fi restricţia naşterilor. Alte lucrări: „Principii de economie politică". MALTHUSIANISM (< fr. {i}; {s> n. pr. Malthus) s. n. Doctrina elaborată de Th.R. Malthus. ♦ P. ext. Astăzi, restricţia sistematică a naşterilor cu ajutorul procedeelor anticoncepţionale. <0* M. economic = restricţia sistematică a producţiei şi chiar distrugerea unei părţi a producţiei pentru ca, prin reducerea ofertei, să se menţină preţurile. MALTOZĂ (< fr., germ. {i}) s. f. Dizaharid compus din două molecule de glucoză. în organismele vii se formează prin scindarea amidonului şi glicogenului sub acţiunea amilazelor. Este prezent într-un mare număr de alimente de origine vegetală (boabe încolţite de orez şi de alte cereale, legume şi fructe). Se mai numeşte zahăr de malţ. MALTRATA (< fr., it.) vb. I tranz. A trata pe cineva cu brutalitate, a-l supune la chinuri fizice sau morale; a brutaliza, a molesta. MALŢ (< germ.) s. n. Produs obţinut prin germinarea artificială a unor seminţe de cereale, în special de orz, care se foloseşte la fabricarea berii şi a alcoolului, iar prăjit, la prepararea surogatului de cafea. MALŢIFICA (< malţ) vb. I tranz. A transforma orzul sau alte cereale în malţ. MALU CU FLORI, com. în jud. Dâmboviţa, situată pe cursul superior al Dâmboviţei; 2 924 loc. (2000). Muzeu cu colecţii de istorie şi etnografie (în satul M. cu F.). Pomicultură. Biserici cu acelaşi hram, Sf. Nicolae, în satele M. cu F. (1857) şi Capu Coastei (1878). MALUKU v. Moluce. MALU MARE, com. în jud. Dolj, situată în Câmpia Romanaţi, pe stg. Jiului; 4 753 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul M. M.). Creşterea porcinelor. Viticultură. în satul Preajba se află casa lui Stan Jianu (sec. 18) şi biserica având dublu hram — Sf. Ştefan şi Sf. Gheorghe (1778-1779, refăcută în 1833), cu picturi murale interioare de factură brâncovenească. MALUS [malus], foienne-Louis (1775-1812), fizician francez. Cercetări în optică (reflexia şi refracţia luminii); a descoperit polarizarea luminii şi a stabilit prima lege a acestui fenomen (legea lui M.), referitoare la intensitatea fluxului de lumină care străbate un dispozitiv polarizor-analizor. MALVA v. Romula. MALVACŞE (< fr.; {s} lat. malva „nalbă") s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, erbacee sau lemnoase, cu frunze alterne, simple, prevăzute cu stipele, cu flori hermafrodite, actino-morfe, solitare sau grupate în inflorescenţe şi cu fruct capsulă (ex. nalba, bamele, bumbacul etc.). MALVERSAŢIE (< fr., it.) s. f. (Livr.) Delapidare, fraudă din banii publici. MALVINAS, denumirea spaniolă a arh. Falkland. MAMAIA, staţiune balneoclimaterică estivală (din 1906), situată pe ţărmul Mării Negre, pe un cordon litoral care desparte L. Siutghiol de Marea Neagră, la 5 km N de Constanţa, căreia îi este subordonată ad-tiv. Are o plajă întinsă (c. 10 km lungime şi 50-250 m lăţime) cu nisip foarte fin. în lunile de vară, plaja este scăldată de Soare timp de 12-14 ore pe zi. Anual, pe scena Teatrului de vară din M. are loc Malu Mare. Biserica cu dublu hram -Sfântul Ştefan şi Sfântul Gheorghe 235 MAMOGRAFIE Mamaia Vedere generală (în prim plan hotel Parc) Teatrul de vară şi hotel Perla Festivalul de muzică uşoară românească (din 1963), iar în perioada mai-oct. funcţionează (din 22 iun. 1967) postul local „Radio Vacanţa", care emite programe de ştiri şi divertisment în cinci limbi (română, engleză, franceză, germană şi rusă) pentru toate staţiunile litoralului românesc. MAMALOGJE (< fr.; {s} lat. mam-malia „mamifer" + gr. logos „studiu1*) s. f. Parte a zoologiei care se ocupă cu studiul mamiferelor. MAMAR, -Ă (< fr.; {s} lat. mamma „mamelă") adj. Referitor la mamelă, de mamelă; mamelar. Glandă m. = organul secreţiei lactate la mamifere. MAMĂ (lat. mamma) s. f. 1. Femeie considerată în raport cu copiii ei. M. mare (sau bătrână) = bunică. M. soacră = soacră. Expr. (De) mama focului = grozav, teribil; în mare zor. O mamă de bătaie = o bătaie grozavă. ♦ Fig. început; obârşie. 2. Termen cu care femeia se adresează copiilor ei şi, p. ext., unei persoane mai tinere. 3. Termen de politeţe, folosit (mai ales la ţară) faţă de o femeie în vârstă. 4. Mama (sau muma) pădurii = a) v. muma pădurii; b) (BOT.) plantă parazită pe rădăcinile arborilor de pădure, lipsită de clorofilă şi de frunze, cu tulpina solzoasă şi cu flori purpurii, dispuse în racem (Lathraea squamaria). MAMBO (cuv. sp.) s. n. Gen muzical originar din Cuba (1940), preluat de orchestrele americane, ca alternativă a jazului. Descinde din alte dansuri cubaneze (son, danzon) şi este caracterizat de ritmul binar şi sincopat şi de mişcarea rapidă. A cunoscut o largă circulaţie datorită Iul Perez Prado, apoi formaţiilor lui Tito Rodriguez şi Tito Puente. MAMECTOMIE (< fr.) s. f. Mastec-tomie. MAMELAR, -A (< fr.) adj. (Rar) Mamar. MAMEjELĂ (< fr.) s. f. Ansamblu caracteristic mamiferelor constituit din glanda mamară, pielea care o acoperă şi stratul intermediar de ţesut adipos; sân (numai pentru oameni), piept; (pop.) ţâţă. MAMELON (< fr.) s. n. 1. (ANAT.) Sfârcul glandei mamare, unde se deschid canalele galactofore. Este înconjurat de o zonă inelară pigmentată, numită areolă. 2. (GEOMORF.) Formă pozitivă de relief, bine individualizată, cu vârf rotunjit şi cu pante relativ simetrice şi divergente. MAMELUC (< fr.; cuv. arab „sclav“, ,,rob“) s. m. 1. Membru al unui corp de oaste special, creat în Egipt, la c. 1230, de sultanul Malik as-Salik, în timpul dinastiei Aiubizilor (1171-1252). în 1250, m. au răsturnat ramura egipteană a Aiubizilor şi au înfiinţat dinastia sultanilor m. care au domnit, până în 1517, în statul ce includea Egiptul şi Siria, fiind înlăturaţi de turcii otomani; m. au avut un rol important în istoria politică a Egiptului în timpul dinastiilor Bahrizilor (1250-1382) şi Burdjizilor (1382-1517). Corpul m. a fost desfiinţat în 1811 de Mehmet Aii, vicerege al Egiptului. 2. Soldat aparţinând unei companii din timpul expediţiei lui Napoleon în Egipt şi pe care acesta i-a integrat (1804) în garda imperială. MAMIFERE (< fr.; {s} lat. mamma „mamelă11 + fero „a purta11) s. n. pl. Clasă de vertebrate superioare, ca- racterizate prin prezenţa mamelelor, având corpul acoperit cu păr, cavitatea toracică separată de cea abdominală, respiraţie pulmonară, inima cu patru camere, encefalul dezvoltat (emisferele cerebrale prezentând scoarţă), temperatura corpului relativ constantă şi fiind în general vivipare (Mammalia); se împart în monotreme, marsupiale şi pla-centare. MAMIN-SIBIREAK, Dmitri Narkisovici (1852-1912), scriitor rus. Schiţe, nuvele şi romane dezvăluind conflicte şi înfruntări dramatice în lupta pentru putere şi bogăţie a oamenilor din Ural şi Siberia la sfârşitul sec. 19 („Milioanele lui Privalov11, „Fraţii Gordeev", „Aurul11, „Pâinea"). Literatură pentru copii. MAMITĂ (< fr. {i}; {s} lat. mamma „mamelă11) s. f. (MED. VET.). Inflamaţie a ugerului la femelele în lactaţie, de cele mai multe ori de natură infecţioa-să. Poate fi provocată de bacilul tuberculozei, de streptococi, de colibacili etc. ^ M. gangrenoasă = boală a oilor, provocată de Staphylococcus pyoge-nes, manifestată prin gangrenarea ugerului. MAMMOTH CAVE v. Mamut, Peştera MAMMOTH HOT SPRINGS [maemeQ hot sprigz], zonă vulcanică în Parcul Naţional Yellowstone (Wyoming, S.U.A.) care conţine c. 70 de izvoare termale, cu temperaturi cuprinse între 15° şi 80°C, extinse pe 80 ha. Terase acoperite cu depozite calcaroase. MAMOGRAFJE (< fr.) s. f. Radiografie a glandei mamare, care se realizează fără o pregătire prealabilă (nu este necesară opacifierea cu produs de contrast). Are un rol important în MAMONA 236 depistarea precoce a tumorilor mamare, reducând riscul cancerelor de sân. MAMONA (cuv. arameic) subst. (Cu valoare de nume propriu) Denumire biblică a diavolului, personificând bogăţia şi lăcomia de bani. ♦ P. gener. Diavol. ♦ P. restr. Căpetenia diavolilor; satana. mamorG, râu în America de Sud (Bolivia), unul dintre izvoarele râului Madeira; c. 1 930 km. Izv. din Cor-dillera Oriental (Anzi) şi formează pe o porţiune graniţa dintre Bolivia şi Brazilia. Navigabil pentru vase mici. fn cursul superior poartă numele Rfo Grande sau Guapay. MAMOŞ (< ngr.) s. m. (Pop.) Medic specializat în obstetrică şi ginecologie. MAMOULIAN [mamuljan], Rouben (1898-1987), regizor^oierican originar din Georgia. Stabilit în ’S'.U.A. (1923). A pus în scenă opere, operete şi music-hali-uri („Porgy şi Bess“, „Okla-homa!“). Din 1931, la Hollywood, a regizat filme de mare succes („Regina Cristina“, „Dr. Jekyll şi Mr. Hyde“, „Semnul lui Zorro“, „Arene însânge-rate“, „Frumoasa din Moscova"). MAMUN, al- (Abu al-‘Abbas Abd Allah ~), calif (813-833) din dinastia Abbasizilor. Fiul lui Hărun ar-RaşTd. A sprijinit filozofia şi astronomia, precum şi traducerea în arabă a operelor filozofice greceşti; a favorizat dezvoltarea artelor. MAMUT (< fr.) s. m. Specie de elefant fosil din a doua jumătate a Pleis-tocenului, contemporan cu omul cavernelor; a fost găsit sub formă congelată, în gheţurile siberiene. Era un animal mare (5 m lungime şi 4 m înălţime), acoperit cu păr lung, de culoare brun-roşcată sau galben-cenuşie, cu urechi mici, adaptate la climatul rece, având mari defense curbate (Elephas Mamut primigenius). A dispărut la sfârşitul Pleistocenului. MAMUT, Peştera - (MAMMOTH CAVE [maemee keiv]), cea mai mare peşteră din lume, situată în partea central-estică a S.U.A., în SV statului Kentucky, în platoul Cumberland, la 45 km ENE de Bowling Green. Este formată din 23 de avene, 47 săli uriaşe, legate între ele prin 225 galerii, cu o lungime totală de 480 km (din care 240 km explorate), dispuse pe cinci niveluri, până la o adâncime de 300 m. Conţine numeroase râuri subterane, lacuri, domuri (între care se remarcă Domul Mamut/Mammoth Dome, lung de 164 m, lat de 61 m şi înalt de 36 m), stalactite, stalagmite, flori de gips şi diverse concreţiuni. Bogată faună ca-vernicolă (greieri, crustacee, viermi etc.). Descoperită în 1797 de vânătorul american Hutchins şi explorată prima oară în 1809. în jurul peşterii a fost creat (1926) un parc naţional extins pe 21,3 mii ha. Turism. -MAN ({s> gr. mania „nebunie, patimă, pasiune") Element de compunere cu sensul de „amator", „pasionat de" cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive (ex. meloman, piroman, cleptoman). MAN [iriaenj, insulă în Arh. Britanic, în Marea Irlandei, situată la 48 km V de ţărmul Angliei; 572 km2. Oraş pr.: Douglas. Relief deluros, modelat de eroziunea glaciară (alt. max.: 621 m). Climă temperat-oceanică. Expl. de plumb, fier, zinc. Creşterea ovinelor şi bovinelor. Ovăz şi cartofi. Pescuit. Turism. Subordonată Coroanei engleze (din 1765); statut de autonomie. MANA (< fr. ) s. m. Specie de maimuţă terestră, cu faţa dungată (nasul roşu şi ochii albaştri) şi cu blana brună-măslinie (Mandrillus sphinx). Animal omnivor, activ ziua, organizat în grupuri conduse de masculi. Trăieşte în Africa Ecuatorială. MANDRIN (< fr.) s. n. 1. (TEHN.) Unealtă calibrată, cu cap tronconic sau în formă de paraboloid, care se foloseşte pentru lărgirea sau fasonarea găurilor în piese tubulare sau inelare. 2. (MED.) Tijă metalică, de grosimi diferite, folosită la desfundarea sau curăţirea interioară a acelor pentru injecţii sau a altor instrumente metalice sau Mandolină din cauciuc. Introducerea seringilor de unică folosinţă face, în prezent, inutilă folosirea m. la acele pentru injecţii. MANDRINA (< fr.) vb. I tranz. A efectua operaţia de mandrinare. MANDRINARE (< mandrina) s. f. Operaţie de lărgire a găurilor unor piese, a capetelor unor ţevi şi, în general, de deformare plastică cu ajutorul man-drinului. MANDRINĂ (< fr.) s. f. Dispozitiv de prindere a piesei de prelucrat sau a sculei de prelucrare, folosit la ma-şini-unelte (strung, maşină de găurit etc.). Poate fi acţionată manual ori printr-un dispozitiv hidraulic, pneumatic sau electromagnetic. MANEA (sec. 17), meşter constructor român. Principalul realizator al ansamblului monastic Hurez (1690-1697); i se atribuie conducerea lucrărilor bisericii şi a hanului Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. MANEA, Gheorghe (1904-1978, n. Râmnicu Sărat), inginer român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la studiul proceselor curgerii prin rotoarele turbinelor de apă; cercetări în domeniul lagărelor hidrostatice, al organelor de maşini şi maselor plastice („Elemente de amenajare, organizare şi exploatare a fabricilor", „Organe de maşini", „Prelucrarea prin injecţie a maselor plastice"). MANEA, Norman (n. 1936, Suceava), scriitor român. Emigrant în Germania, apoi stabilit în S.U.A. (1986). Nuvele („Octombrie ora opt") şi romane („Captiv", „Cartea fiului", „Plicul negru") într-o formulă narativă modernă. Eseuri („Anii de ucenicie ai lui August Prostul", „Despre clovni: dictatorul şi artistul"); traduceri. MANECHIN (< fr.; de la olandezul mannekijn „omuleţ") s. n. 1. Figură de carton presat, lemn, ceară, mase plastice etc. asemănătoare corpului omenesc sau numai unei părţi a lui (bust, Mândrii Meşterul Manea Gheorghe Manea picioare etc.), care serveşte ca suport pentru a proba, a potrivi sau a expune un obiect de îmbrăcăminte. 2. Persoană care prezintă modele noi de îmbrăcăminte în faţa comisiilor tehnice sau a publicului. 3. Fig. Om lipsit de personalitate, uşor de condus, influenţabil. MAN£J (< fr.) s. n. 1. Pistă sau teren pe care se efectuează dresajul sau antrenamentul cailor, se dau lecţii de călărie etc. + Arenă (la circ) pentru prezentarea numerelor cu animale dresate. 2. Sistem de antrenare, cu ajutorul animalelor de tracţiune, a unor maşini de lucru (agricole, textile, roţi de apă, pompe etc.), format dintr-o pârghie de lemn, legată de o roată dinţată orizontală angrenată cu una verticală. S-a folosit în trecut. 3. Dresaj, antrenament al cailor. MÂNES, familie de pictori cehi. 1. Antonfn M. (1784-1843). Prof. la Academia din Praga. A orientat peisagistica cehă spre realism. 2. Vaclav M. (1793-1858). Compoziţii pe teme religioase şi istorice. 3. Josef M. (1820-1871). Unul dintre iniţiatorii şcolii moderne de pictură cehă, a elaborat o tematică şi o viziune nouă, valorificând tezaurul artistic naţional. 241 MANGALIA MANESSIER [manesiej, Alfred (1911-1993), pictor francez. Autor de tapiserii şi vitralii cu tematică inspirată din Evanghelie şi din cărţile de patristică, în culori exaltate şi tuşă vehementă („Crist şi Veronica"). Naturi moarte şi peisaje abstracţioniste. MANET [mane], £douard (1832— 1883), pictor şi desenator francez. Unul dintre promotorii picturii moderne. Precursor şi adept al impresionismului. Admirator al artei veneţienilor din sec. 16, al lui Rubens, Velăsquez şi Goya. M. opune artei academiste o pictură în tuşe largi şi energice, cu forme delimitate de contururi vibrante, în care culoarea intensă şi strălucitoare capătă, prin jocul contrastelor, valoare spaţială. Compoziţii („Dansatoare spa-niolă“, „Dejunul pe iarbă“, „Olympia“, „Balconul", „Barul de la Folies-Bergere", „Cursele de la Longchamp", „Execuţia împăratului Maximilian al Mexicului"), portrete („Femeia cu pălărie neagră", „Zola“, „Mallarme"), peisaje („Argen-teuil"), naturi moarte. în ultimii ani, paralizat, s-a consacrat pastelului. MANŞTĂ (< fr.) s. f. Pârghie mică de mână, cu o mişcare limitată de rotaţie sau/şi de translaţie, folosită la punerea în funcţiune, oprirea sau reglarea unor mecanisme, aparate, maşini etc. (ex. m. schimbătorului de viteze). MANETHON (sec. 3 Î.Hr.), istoric egiptean. Originar din Sebennytos. Preot la Heliopolis. Autor al unei istorii a Egiptului antic (scrisă în Ib. greacă, la cererea lui Ptolemeu al ll-lea), în care împarte epoca faraonilor în 30 de dinastii, periodizare acceptată până în zilele noastre. „Barul de la Folies-I MANETON (< fr.) s. n. (TEHN.) Fusul cotului unui arbore cotit, pe care se articulează capul bielei. MANETTI, Antonio di Tuccio (1423-1497), arhitect, matematician, astronom şi scriitor italian. A ilustrat „Divina Comedie" şi a scris „Viaţa lui Brunel-leschi". MANEVRA (< fr.) vb. I 1. Intranz. (Despre un tren) A executa o manevră. 2. Intranz. (MILIT.) A deplasa rapid trupe pe unul din flancurile unui dispozitiv sau dintr-o regiune într-alta, în scopul de a deruta dispozitivul inamic de apărare sau de a anihila atacul acestuia. 3. Intranz. Fig. A unelti. 4. Tranz. A manipula, a mânui un aparat, un dispozitiv tehnic etc. ♦ A mânui bani. MANEVRARE (< manevra) s. f. Acţiunea de a manevra. ♦ (TEHN.) Operaţie de punere în stare de funcţionare sau de repaus a unui aparat, a unei instalaţii, a unei maşini etc.; manipulare, mânuire. MANEjVRĂ (< fr.) s. f. 1. (MILIT.) Deplasare rapidă de trupe efectuată în scopul surprinderii inamicului. ♦ (La pl.) Aplicaţii de mare amploare, executate cu mari unităţi în condiţii asemănătoare cu cele de luptă. + M. de foc = concentrare succesivă a focului artileriei şi a altor mijloace de foc pe diferite obiective, fără schimbarea poziţiilor de tragere. 2. Fig. Uneltire, intrigă în vederea atingerii unui scop; manoperă (3). 3. Ansamblu de operaţii destinate compunerii şi decuplării trenurilor, ataşării, şi detaşării vagoanelor etc. + Ansamblu de operaţii pentru acostarea, ancorarea, plecarea de la chei etc. a unei nave. 4. Parâmă fo- fzdouard Manet losită pentru fixarea unui arbore ori a unui bompres de pe o navă sau pentru acţionarea velelor sau a verigilor. MANFREDI, Bartolomeo (1580-c. 1620), pictor italian. Discipol şi urmaş al lui Caravaggio, a contribuit la răspândirea stilului acestuia. A cultivat genul anecdotic („Jucătorii de cărţi"). MANFREDI, Nino (n. 1921), actor italian de film. Roluri, mai ales, în farse şi comedii satirice, în care se icten-tifică cu personajul italianului mediu, în lupta pentru supravieţuire („Tată de familie", „Miracolul", „Pâine şi ciocolată", „în numele papei rege", „Aventurierii"). MANGAL (< tc.) s. n. 1. Cărbune de lemn obţinut prin arderea mocnită a lemnului sau ca produs secundar ia distilarea uscată a lemnului, folosit la fabricarea cărbunelui activ, a pulberii negre etc. 2. Vas metalic în care se aprind cărbuni pentru încălzire. MANGALIA 1. Liman maritim în SE Pod. Dobrogei de Sud, în apropierea municipiului cu acelaşi nume; 261 ha. Lungime: 9,5 km; lăţime medie: 0,3 km; ad. max.: 13 m; voi.: 15,7 mii. m3, Din malul lacului izvorăsc ape sulfuroase termale (21-28°C), cunoscute de pe vremea romanilor. 2. Municipiu în jud. Constanţa, situat pe litoralul Mării Negre, la 44 km S de Constanţa; 44 041 loc. (2000). Port maritim. Staţie finală de c.f. Şantier naval. Ind. textilă (confecţii, tricotaje) şi alim. Pomicultură (piersici). Herghelie. Far maritim. Muzeu de arheologie. Staţiune balneoclimaterică de interes general, cu funcţionare permanentă, indicată pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, neurologice periferice (paralizii, polineuropatii ş.a.), ginecologice, dermatologice, en- „Olympia' MANGALIŢĂ Mangalia Ruinele oraşului antic docrine, otorinolaringologice etc. La N de municipiu s-au dezvoltat mai multe staţiuni balneoclimaterice estivale (Saturn, Venus, Cap Aurora, Jupiter, Neptun, Olimp), care aparţin ad-tiv de Mangalia. întemeiat de coloniştii dorieni din Heracleea Pontica, în sec. 6 Î.Hr., cu numele de Callatis („cea cu ziduri puternice"), a făcut parte din Liga atică (sec. 5 Î.Hr.). La începutul sec. 2 d.Hr. este atestat portul oraşului Callatis, iar în a doua jumătate a aceluiaşi secol s-au construit incinta cetăţii, Templul lui Dionysos, Templul Concordiei, o şcoală şi un amfiteatru. începând din sec. 11, oraşul apare consemnat cu numele greco-bizantin Pangalia sau Pancalia, menţionat ca atare, în sec. 12, pe o hartă din Pisa. în sec. 14, primeşte denumirea de Mangalia, fiind menţionat documentar cu acest nume în 1593. Declarat municipiu la 18 ian. 1995. Monumente: ruinele oraşului antic Callatis; mormântul scitic (descoperit în 1959); geamia Esmahan Sultan (1590); biserica Sf. Gheorghe (1914-1929). MANGALIŢĂ (< magh.) s. f. Rasă de porci de mărime mijlocie, cu părul des şi creţ, crescută pentru producţia de grăsime. Are patru varietăţi: blondă (cea mai răspândită), roşie, neagră şi albă cu negru. MANGALORE [mang8lu:r], oraş în SV Indiei (Karnătaka), port pe Coasta Malabar; 272,8 mii loc. (1991). Ind. constr. de maşini, chimică, textilă, alim. (cafea, zahăr, uleiuri vegetale); ceramică; reparaţii navale. Pescuit. Export de cafea, lemn de santal şi peşte. Fundat în 1596. MANGAN (< germ.) s. n. Element chimic (Mn; nr. at. 25, m. at. 54,938, gr. sp. 7,2, p.t. 1 247°C, p.f. 2 030°C), metal alb-cenuşiu, foarte dur şi foarte sfărâmicios, care se găseşte în natură sub formă de oxizi. Formează combinaţii în stările de valenţă 2, 3, 4, 6 şi 7. Se întrebuinţează la fabricarea unor oţeluri speciale. Este un oligoelement indispensabil vieţii, fiind prezent în ţesuturile animale şi vegetale. Organismul uman conţine c. 30 mg de m. Multe săruri ale m. sunt folosite în terapeutică. Mari cantităţi de m. se află pe fundul oceanelor. A fost izolat (1774) de J.G. Gahn. MANGANAL s. n. Aliaj cu 0,6-0,9 carbon, 12% mangan, 3% nichel şi restul fier. Are rezistenţă excepţională la uzură, tenacitate mare şi rezilienţă bună. MANGANATi (< fr.) s. m. pl. Săruri ale acidului manganic; se cunosc numai m. ai metalelor alcaline. MANGANIC, -Ă (< fr.) adj. Care conţine .mangan, care este format din mangan. Acid m. = acid oxigenat al manganului hexavalent. Nu este cunoscut în stare liberă. MANGAN IN (< fr. {i}) s. n. Aliaj de cupru-mangan-nichel, cu rezistivitate electrică mare, folosit la fabricarea rezistenţelor electrice-etalon şi a reosta-telor. MANGANISM (< fr.) s. n. Intoxicaţie cronică cu mangan, în general profesională, caracterizată, în special, prin tulburări de tip parkinsonian. Apare la persoane care lucrează în industria metalurgică, a sticlei, a coloranţilor etc. 242 Geamia Esmahan Sultan MANGAN IT (< fr. {i}) s. n. Oxid natural hidratat de mangan, cristalizat în sistemul monoclinic; are culoarea neagră, urma brună şi luciul semimetalic. Este un minereu de mangan. MANGANO [manano], Silvana (1930-1989), actriţă italiană de film. Roluri în filme neorealiste („Orez amar“, „Oameni şi lupi“), apoi actriţa preferată în filmele lui Visconti („Moarte la Veneţia", „Grup de familie într-un interior", „Procesul de la Verona", „Ochii negri"). MANGANOMETRJE (< fr., germ. (i>) s. f. Metodă de analiză volumetrică, bazată pe acţiunea oxidantă a perman-ganatului de potasiu, care permite dozarea substanţelor cu caracter reducă-tor faţă de permanganat. MANGERON, Dumitru loan (1906-1991, n. Chişinău), matematician român. M. coresp. al Acad. (1990), prof. univ. la laşi. Cercetări în studiul ecuaţiilor cu derivate parţiale liniare sau Dumitru loan Mangeron 243 MANIE neliniare de ordin superior (ecuaţia lui M.). Lucrări privind fundamentele mecanicii, mecanica neliniară a vibraţiilor, rolul matematicii în gândirea ştiinţifică şi tehnică („Din problemele actuale ale mecanicii neliniare a vibraţiilor", „Fundamentele mecanicii", „Mecanica rigidelor cu aplicaţii în inginerie"). MANGIUCA, Simeon (1831-1890, n. Broşteni, jud. Caraş-Severin), folclorist român. Intensă activitate publicistică. Studii asupra obiceiurilor populare şi colindelor („Moşii sau sacrificiul morţilor", „Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică"), asupra practicilor funebre şi a bocetelor („Strigarea zorilor la mort", „Petrecerea mortului"). Cercetări de folclor comparat („Păcală de origine din Italia"). Lucrări de etnobotanică („Despre însemnătatea botanicei româneşti"). MANGfŞLAK, peninsulă în partea de E a M. Caspice, în Rep. Kazahstan, cu o lungime de 250 km. Importante zăcăminte de petrol. MANGO (< fr.) s. m. 1. Arbore tropical din familia anacardiaceelor, de 15—18 m înălţime, cu frunze lanceolate, flori mici, roz, parfumate şi fructe comestibile (Mangifera iudica). Originar din India, creşte în ţările tropicale din Africa şi America. 2. Fructul arborelui m. (1), cu un sâmbure central, pulpa galbenă până la portocalie, parfumată şi suculentă. Foarte bogat în vitaminele B, C şi D, este unul dintre fructele tropicale cele mai larg cultivate. Are forme şi dimensiuni variate. MANGOLD (< germ.) s. m. Plantă legumicolă bienală din familia chenopo-diaceelor, cultivată pentru frunzele ei mari, ondulate, cu nervura mediană foarte dezvoltată, folosite în alimentaţie (Beta vulgaris var. cicla). Sin. sfeclă pentru frunze şi peţiol. MANGOP (THEODORO-MANGOP), principat în SE Crimeii, constituit în sec. 13. în 1475, a fost cucerit de turcii otomani. De aici era Maria de M., a doua soţie a lui Ştefan cel Mare, sora principelui Alexandru, adept al luptei antiotomane. MANGRA, Vasile v. Vasile Mangra. MANGROVE (< fr. {i>) s. f. pl. Fito-cenoză tropicală de arbori şi arbuşti cu rădăcini adventive, caracteristică ţărmurilor marine mlăştinoase, inundate în timpul fluxului. Se mai numesc şi pale-tuvieri. MANGUSTĂ (< fr.; sp. mangosta < mangus, cuv. indian) s. f. Denumire generală pentru mai multe genuri de Simeon Mangiuca mamifere carnivore din familia viveride-lor din care cel mai cunoscut este genul Herpestes, având 13 specii răspândite din Europa (Spania) până în Asia (India, pen. Malaya); are c. 50- 60 cm lungime fără coadă, cele asiatice fiind mai mari; blana cenuşie-găl-buie, cafenie. în sudul Asiei au fost tolerate pe lângă casă pentru combaterea şoarecilor şi a şerpilor veninoşi, dovedindu-se însă şi un duşman al păsărilor domestice. MANHATTAN [maenhaetn], insulă lângă coasta atlantică a S.U.A., cuprinsă între fl. Hudson (la V), G. New York (la SSV), str. East River (la S şi SE) şi Duyvil Creek Harlem River (la E şi NE); 60 km2; lungime: 22 km; lăţime max.: 3,6 km. Descoperită în 1524 de navigatorul florentin Giovanni da Verra-zano, vizitată de exploratorul Henry Hudson în 1609 şi cumpărată în 1626 de la indieni (pentru 24 de dolari) de către Compania Indiilor de Vest, care a construit aici Fort Amsterdam şi apoi (1637) aşezarea New Amsterdam. în 1664, insula a fost cucerită de englezi, iar aşezarea a primit numele de New York. în prezent, ins. M. constituie zona centrală a oraşului New York, fiind legată de continent şi de ins. Long Island prin numeroase poduri şi tunele. Aici se află Palatul O.N.U., Metropolitan Museum of Art, Metropolitan Mangustă Opera, Columbia University, celebrul Broadway, Empire State Building ş.a. MANHATTAN TRANSFER, grup vocal american, constituit în 1969, la New York, avându-i în componenţă pe Tim Hauser, Laurel Masse (înlocuit de Cheryl Bentyne), Alan Paul şi Janis Siegel. Repertoriu instrumental de jaz în versiune vocală şi gospel. Tehnică remarcabilă. Discografie selectivă: „Bodies and Soul", „The Offbeat of Avenues", „The Best Of" etc. MANI (MANES sau MANIHEUS) (c. 216-275), probabil nobil persan, întemeietorul maniheismului. Şi-a expus doctrina într-un lung şir de predici în Persia, Asia Mică, India şi China, apoi în şapte scrieri. Deşi s-a bucurat de un mare prestigiu, nu a reuşit să impună doctrina sa ca religie oficială. Suveranul sasanid, Bahram I (273-276), sub presiunea preoţimii mazdeiste, a decis încarcerarea lui M. care moare în temniţă. MANI. (< lat.) s. m. pl. (în mitologia romană) Sufletele celor morţi, considerate divinităţi ocrotitoare ale familiei. Cultul zeilor m. a avut o mare amploare şi persistenţă, lor fiindu-le consacrată sărbătoarea Parentalia (18-21 febr.). MANIABIL, -A (< fr.) adj. Uşor de mânuit. MANIABILITATE (< fr.) s. f. Calitatea de a fi maniabil. MANIAC, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de o manie; p. ext. persoană care se preocupă în mod exagerat de ceva; tipicar. MANIAMENT (< fr.) s. n. (ZOOT.) Loc unde se depozitează grăsimea sub piele la animale (ex. salba, capul pieptului, spata, şoldul, baza cozii). Prin palparea m. se apreciază gradul de îngrăşare. MANICATIDE, Mihail (1867-1954, n. Giurgiu), medic pediatru român. Prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Cercetări în domeniul meningitei cerebrospinale la copii, a seroterapiei tusei convulsive („Asupra cauzelor mortalităţii copiilor", „Patologia medicală infantilă"). MANICHIURA (< germ.) s. f. îngrijire specială a unghiilor de la mâini prin tăierea şi curăţirea pieliţelor (şi prin lăcuire). MANICHIURISTĂ (< manichiură) s. f. Persoană care se ocupă cu efectuarea manichiurei. MANIE (< ngr., fr.) s. f. Boală mintală caracterizată printr-o continuă MANIERAT 244 excitaţie psihică, manifestată prin euforie, succesiune rapidă şi incoerentă a ideilor (fuga de idei), vorbire excesivă şi fără şir (logoree) şi creşterea activităţii psihomotorii, mergând până la agitaţie. M. poate surveni periodic, alternând uneori cu melancolia. ♦ (Sens curent, atenuat) Preocupare exagerată şi obsedantă pentru ceva; apucătură bizară, ciudăţenie, toană. MANIERAT, -Ă (< manieră) adj. Politicos, binecrescut, educat, stilat. MANIERĂ (< fr.) s. f. 1. Fel de a se purta în societate; comportare elegantă, corectă şi cuviincioasă. 2. Mod, chip, procedeu. ♦ Ansamblul mijloacelor de expresie şi al procedeelor caracteristice unui artist, scriitor etc. ^ Maniera greacă = expresie întrebuinţată de G. Vasari pentru a desemna stilul bizantin în pictura italiană din sec. 12 (dinaintea goticului). Maniera neagră = mezzo-tinto! ^ v MANIERISM (< fr., it.) s. n. 1. Lipsă de naturaleţe; afectare, artificialitate. 2. Noţiune folosită pentru a desemna fie copierea sau combinarea eclectică a mijloacelor de expresie ale unuia sau ale mai multor maeştri, fie repetarea propriilor procedee artistice. 3. Curent artistic apărut în oraşele italiene şi în alte prestigioase centre culturale ale Europei (Madrid, Fontainebleau, Praga, Monaco) în sec. 16 (la sfârşitul Renaşterii şi în perioada premergătoare barocului), caracterizat printr-o cântare programatică a virtuozităţii stilistice şi a eleganţei formale, prin cultivarea unei arte rafinate şi preţioase. Printre cei mai de seamă pictori manierişti: Parmigianino, G. Romano, Tintoretto, R. Fiorentino, G. Vasari, G. Bassano; ca arhitecţi şi decoratori: G. Romano,-J. Vignola, B. Buontalenti, iar ca sculptori: B. Cellini, B. Bandinelli, Giam-bologna. Literatura manieristă include în general toate tendinţele ce se opun clasicismului, refuzând canonul materia-list-mimetic. Printre cei mai importanţi reprezentanţi: T. Tasso, B. Guarini, A. Caro, G. Bruno, B. Cellini. în accepţiunea acreditată de E.R. Curtius şi G.-R. Hocke, m. cuprinde întreaga artă şi literatură barocă, definită în opoziţie cu cea clasică, prin gustul asimetricului, bizarului, enigmaticului, artificialului etc. Figura emblematică a m. astfel înţeles este labirintul. în Italia, o variantă a m. se va numi marinism, în Franţa, preţiozitate, în Anglia, eufuism, în Spania, gongorism. MANIERIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Propriu manierismului. 2. S. m. şi f. Adept al manierismului. MANIFEST, -Ă (< fr., lat.) s. n., adj. 1. S. n. Document care conţine o expunere teoretică şi programatică a unei personalităţi sau grupări politice, artistice, literare etc. („Manifestul Partidului Comunist" redactat de Marx şi Engels în 1848, „Manifestele suprareaiismuiui" — 1924 şi 1962, de A. Breton). 2. Adj. (Şi adv.) Evident, vizibil, clar, vădit. MANIFESTA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A exprima, a arăta prin comportare, prin atitudine etc. un sentiment, o tendinţă. ♦ Tranz. şi refl. A (se) face cunoscut, a (se) vădi, a (se) exterioriza. 2. Intranz. A participa la o manifestaţie; a demonstra. MANIFESTANT, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care ia parte (activă) la o manifestaţie. MANIFESTARE (< manifesta) s. f. 1. Acţiunea de a (se) manifesta şi rezultatul ei. 2. Exteriorizare, exprimare a gândurilor, a sentimentelor, a personalităţii cuiva etc.; dovadă, semn, indiciu. ♦ Spec. Spectacol. MANIFESTAŢIE (< fr.) s. f. Demonstraţie (publică) de masă în semn de simpatie, ataşament sau protest, dezaprobare faţă de un eveniment de interes general sau faţă de o persoană. MANIHEISM (< fr. {i>) s. n. Mişcare religioasă al cărei nume provine de la întemeietorul său Mani. Doctrinar, m, încorporează elemente zoroastriste, budiste şi creştine şi este radical dualist, reprezentând lumea şi îndeosebi omul ca o luptă continuă între două principii total independente, al binelui şi al răului (al luminii şi al întunericuluil, al lui Dumnezeu şi al diavolului). Mântuirea omului nu este posibilă decât alegând să fie de partea luminii, să practice ascetismul sau cel puţin să respecte o morală strictă şi să se pregătească, prin rugăciune şi pioşenie, pentru judecata de apoi, când nemaniheii vor cădea definitiv pradă întunericului. M. a atins perioada de maximă înflorire în sec. 3-4, după care a cunoscut prigonirea de către creştini (sec. 5) şi islamişti (sec. 8-9). MANIHIKI (MANAHIKI) ISLANDS [manehjki ailandzj, grup de şapte insule coraligene şi vulcanice (Penrhyn/ Tongareva 10 km2, Manihiki 5,5 km2, Pukapuka 5 km2, Rakahanga 4 km2, Palmerston 3 km2, Nassau, Suwarrow), situat în partea central-sudică a Oc. Pacific, în N arh. Cook; 36,4 km2. Localit. pr.: Tukao, Tauhunu (în ins. M.). Plantaţii de cocotieri. Pescuit de perle. Turism. Descoperit în 1822 de marinari americani şi anexat (protectorat) de Marea Britanie în 1889. în 1901, a trecut sub administraţia Noii Zeelande, care în 1965 i-a acordat statutul de autoguvernare. Vechea denumire: Humphrey. MANILA (< fr. {i}; {s} n. pr. Manila) s. f. Fibră textilă extrasă din frunzele tinere şi din trunchiul unui bananier cu fructe necomestibile, originar din Filipine; şe foloseşte pentru fabricarea sforilor, a frânghiilor şi a unor ţesături pentru mobilă. MANILA 1. Golf al Mării Chinei de Sud, pe coasta de SV a ins. Luzon; 1 994 km2; circumferinţa: 193 km; ad. max.: 40 m. Adăposteşte oraşul cu acelaşi nume. La intrarea în golf se află ins. Corregidor. 2. Capitala Republicii Filipine, situată în SV ins. Luzon, pe râul Pasig, port la golful cu aqelaşi nume, prin care se efectuează 80% din importurile şi 1/3 din exporturile ţării; 1,6 mii. loc. (1995). Important nod Palatul Parlamentului Manila (2) Biserica San Augustln 245 MAN1U de comunicaţii. Aeroport. Pr. centru politic, financiar-bancar, comercial, industrial, cultural şi de învăţământ al ţării. Ind. metalurgiei neferoase (aluminiu); şantiere navale; ind. constr. de maşini (automobile), de prelucr. a petrolului şi lemnului, chimică, textilă (cânepă) şi alim. (zahăr, uiei, conserve de peşte, decorticarea orezului). Fabrici de ciment, hârtie, cauciuc, încălţăminte şi ţigarete. 13 universităţi (cea mai veche Santo Thomâs, 1611). Monumente din epoca colonială spaniolă: fragmente ale zidurilor (intramuros) de fortificaţie (1582), bisericile San Augustin (1599-1606, restaurată în 1875) şi San Sebastiân (1890, în stil neogotic), catedrală (1751) ş.a. Teatre, muzee. Localitatea a fost întemeiată în 1571 de Miguel Lopez de Legaspi, devenind capitala coloniei spaniole. Ocupată de englezi (1762-1764), a fost cucerită şi stăpânită succesiv de S.U.A. (1898-1942), Japonia (1942-1945). Capitală a Rep. Filipine (1946-1948 şi din 1976). La 8 sept. 1954, la M. a fost semnat Pactul de înfiinţare a Organizaţiei Tratatului Asiei de Sud-Est (A.S.E.A.N.). MANILIUS, Marcus (sec. 1 d.Hr.), poet latin. Influenţat de filozofia stoicilor. Autor al poemului didactic „Astronomica", dedicat lui Tiberiu, scris în hexametri, una dintre creaţiile reprezentative ale epocii augustane. MANIN, Daniele (1804-1857), om politic italian. Luptător pentru cauza naţională, împotriva stăpânirii austriece. Preşedinte al Republicii San Marco (1848-1849). A promovat o politică de reforme liberale. Fn urma înfrângerii de la Novara (1849), a fost silit să emigreze. MANIN, Ludovico (1726-1802), ultimul doge al Veneţiei (1787-1797). înlăturat în urma campaniei militare a lui Napoleon Bonaparte din Italia. Memorii. MANIOC (< fr.) s. m. Plantă tropicală din familia euforbiaceelor, din ai cărei tuberculi (mari) se prepară tapio-ca, o făină bogată în amidon (Manihot esculenta). Este cultivată în special în Brazilia, indonezia, Madagascar. ^ MANIPUL (< lat. manipulus) s. m. (în Roma antică) Unitate tactică de bază în armata romană, echivalentă cu 1/30 dintr-o legiune (200 de soldaţi). MANIPULA (< fr.) vb. I tranz. A mânui, a manevra. ♦ Fig. A influenţa prin diverse mijloace modul de a gândi Şi de a acţiona al unei persoane sau al unor colectivităţi. MANIPULANT, -Ă (< germ., fr.) s. m. şi f. Persoană care mânuieşte aparate, mecanisme, sisteme tehnice etc.; manipulator (3); spec. conducător de tramvai; vatman. MANIPULARE (< manipula) s. f. Influenţare a opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio, televiziune) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impune acesteia anumite comportamente, cultivându-i-se impresia că acţionează în concordanţă cu propriile interese. în societatea modernă, metoda este utilizată, mai ales, în scopuri politice. MANIPULATOR, -OARE (< fr.) subst. 1. S. n. Mecanism care realizează acţiuni analoge celor ale mâinii unui om, la comanda unui manipulant. Este utilizat în special la efectuarea unor lucrări în condiţii periculoase sau grele (ex. în minerit, la centralele ato-mo-electrice). M. automate (inclusiv cele cu comandă programată) au căpătat în deceniul 8 al sec. 20 denumirea de roboţi industriali. 2. S. n. (TELEC.) Dispozitiv folosit în telegrafie la formarea impulsurilor de transmitere a telegramelor (cu ajutorul alfabetului Morse), prin întreruperea şi restabilirea unui circuit electric. 3. S. n. (METAL.) Unealtă pentru manevrarea pieselor calde într-o uzină sau într-un atelier. M. de forjă - sistem format dintr-un cadru metalic montat pe roţi şi dintr-un cleşte de apucat piesa sau lingoul pentru introducerea, manevrarea şi scoaterea pieselor dintr-un cuptor de forjare. 4. S. m. şi f. Manipulant. MANiPUR 1. Stat în ENE Indiei; 22,3 mii km2; 2,0 mii. loc. (1994). Centrul ad-tiv: Imphăl. Expl. forestiere; orez, trestie de zahăr, tutun, bumbac. Creşterea extensivă a animalelor. 2. V. Imphăl. MANISA, oraş în extremitatea de V a Turciei, pe stg. râului Gediz, ia 32 km NE de Izmir; 191,3 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Expl. de min. de fier, mercur, zinc. Ind. constr. de maşini, textilă, alim., de prelucr. a lemnului şi de încălţăminte. Piaţă agricolă (cereale, tutun). Monumente: Marea Moschee (1366); moscheile Hatu-niye (1485), Muradiye (1583-1586). MANITĂ (< fr. {i>; {s> lat. manna „mană [cerească]") s. f. Substanţă zaharată extrasă din numeroase plante cu acţiune laxativă. MANITOBA [maenitşube] 1. Lac în S Canadei, în partea de S a provinciei cu acelaşi nume, la 248 m alt., la 72 km V de L. Winnipeg, de care este legat prin râul Dauphin; 4 706 km2; lungime: 225 km; lăţime max.: 45 km; ad. max.: 7 m. Descoperit în 1738 de călătorul francez Pierre de la Veren-drye, care i-a atribuit numele de Lacul Preriilor. Numele actual, care s-a impus ulterior, derivă de la Manitu. Pescuit 2. Provincie în partea central-sudi-că a Canadei, cu ieşire la G. Hudson; 650 mii km2; 1,1 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Winnipeg. Expl. forestiere şi de petrol, cupru, zinc, nichel, aur, crom şi beriliu. Siderurgie; ind. electrotehnică, chimică, alim. Culturi de cereale. Pescuit. Hidroenergie. MANITOL (< fr., engl.) s. n. Alcool obţinut din manoză, utilizat la măsurarea filtrării glomerulare (prin glomerulul renal). Este administrat intravenos, în terapeutică, pentru activarea diurezei sau pentru prevenirea edemului cerebral. MANITU (la indienii algonkini), denumire a unei forţe impersonale desemnând puterea sacră, care permite ca realitatea lumii să se manifeste în obiecte, animale şi persoane. Este atribuită divinităţii, în special Marelui Spirit, Kitchi Manitu. MANIU 1. Adrian M. (1891-1968, n. Bucureşti), poet român. M. coresp. al Acad. (1933). După debutul caracterizat printr-o atitudine de frondă, parodică şi demitizantă (voi. de poeme în proză „Figurile de ceară“ şi poemul în versuri „Salomeea“)s a combinat în poezia sa temele tradiţionaliste cu expresia modernistă. Lirică peisagistică şi erotică, valorificând filonul baladesc şi mitologia populară, în viziuni picturale stilizate, ce sugerează naivitatea, rusticul şi hieratismul icoanelor bizantine („Lângă pământ11, „Cartea ţării“) sau exprimând în manieră expresionistă neliniştile din sufletul poetului („Cântece de dragoste şi moarte'1, „Drumul spre Adrian Maniu MANIU 246 stele"). Proză lirică („Din paharul cu otravă'1, „Jupânul care făcea aur"), teatru de factură expresionistă („Meşterul", „Lupii de aramă11); eseuri („Theodor Aman11, „La gravure sur bois en Roumanie1') şi cronici de artă plastică; numeroase traduceri. Premiul Naţional (1938). 2. Rodica M. (1892— 1958, n. Bucureşti), pictoriţă română. Soră cu M. (1). Scene de muncă din viaţa ţărănească şi peisaje, într-o construcţie viguroasă susţinută de sobrietatea armoniei cromatice („Cules de vie11, „Peisaj corsican11, „Sighişoara11). MANIU, luliu (1873-1953, n. Şimleu Silvaniei), om politic român. M. de onoare al Acad. (1919). Personalitate marcantă a vieţii politice româneşti, a fost unul dintre cei mai de seamă conducători ai luptei de eliberare naţională a românilor transilvăneni şi unul dintre făuritorii României Mari din 1918. Deputat (1906-1910) în Parlamentul de la Budapesta unde, cu energie şi curaj, a afirmat şi apărat drepturile şi interesele legitime ale românilor transilvăneni. Aflat la Viena (oct. 1918), ca locotenent de artilerie în Regimentul 64 Orăştie, a trecut, în condiţiile efervescenţei naţionale şi revoluţionare din Imperiu, la organizarea militară a românilor din armata austro-ungară, înfiinţând (31 oct.) Senatul (Sfatul) Militar, ca secţie militară a Comitetului Naţional din Bucovina, Ardeal şi Ungaria (30 oct.), cu sediul la Viena, contribuind astfel la preluarea puterii politice şi administrative de către Consiliul Naţional Român Central (29 oct.). Ca delegat (deputat), M. a avut un rol important în elaborarea Rezoluţiei, în care se cerea ca Unirea să se facă fără condiţii şi fără un regim de autonomie naţională sau teritorială. Preşedinte şi ministru al resortului de Interne (1918-1920) al Consiliului Dirigent, calitate în care s-a preocupat de preluarea întregii administraţii a Transilvaniei de către autorităţile româneşti; preşedinte al Partidului Naţional Român (1919-1926) şi al Partidului Naţional-Ţărănesc (1926-1933, 1937-1947). Prim-min. (1928-1930, iun.-oct. 1930, 1932-1933); ministru ad-interim la Finanţe (oct. 1929) şi Război (apr. 1930), ministru secretar de stat (aug.— nov. 1944). Partizan consecvent al democraţiei, M. a condamnat regimurile autoritare, dictatoriale şi totalitar-comu-niste din România. A protestat energic împotriva cedării Basarabiei (iun. 1940) şi a cotropirii Bucovinei de N., a Dictatului de la Viena (aug. 1940), iar în condiţiile regimului antonescian, a încălcării luliu Maniu drepturilor libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Fn împrejurările declanşării conflagraţiei mondiale, a susţinut acţiunile militare ale armatei române pentru eliberarea teritoriilor româneşti ocupate în 1940 de Uniunea Sovietică şi Ungaria, dar s-a opus continuării operaţiunilor militare dincolo de Nistru, fn întreaga perioadă a războiului, M. a menţinut strânse legături cu Aliaţii tradiţionali, cerându-le, în repetate rânduri, garanţii cu privire la restaurarea regimului democratic în România, iar pe plan intern a luat parte la pregătirile pentru înfăptuirea actului de la 23 aug. 1944 şi de reorientare a politicii externe româneşti spre Naţiunile Unite. După 23 aug. 1944, ca oponent consecvent al comunismului, a criticat măsurile economice, politice şi sociale ale guvernului Groza, care avea drept ţel comunizarea şi sovietizarea ţării. în spiritul indicaţiilor venite de la Moscova de lichidare a forţelor de opoziţie din statele în care-şi exercita dominaţia, guvernul Groza, pretextând „încercarea de fugă a grupului naţional-ţărănist de la Tămădău", a trecut, la 14 iul. 1947, la arestarea lui M. şi altor lideri ai P.N.Ţ. şi la înscenarea unui simulacru de proces (oct.-nov. 1947), în urma căruia M. a fost condamnat (1 nov.) la Vasile Maniu temniţă grea pe viaţă; a murit în închisoarea de la Sighet, iar trupul a fost aruncat într-o groapă comună. Lucrări: „Discursuri parlamentare", „Ardealul în timpul războiului", „Chestiunea Banatului", „Problema minorităţilor", „România şi revizuirea tratatelor". MANIU, Vasile (1824-1901, n. Lugoj), scriitor şi istoric român. Acad. (1876). Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Drame („Amelia sau Victima amorului", „Conjuraţia lui Catilina", „Proscrisul"). A cercetat originea poporului român, încercând să definească conceptul de naţiune română („Disertaţiune istori-co-critică şi literară, tratând despre originea românilor din Dacia Traiană11, „Unitatea latină sau cauza română în procesul naţionalităţilor din punctul de vedere istoric, juridic şi politic", „La mission de l’Occident latin dans l’O-rient de l’Europe"). MANIVELĂ (< fr.) s. f. 1. Pârghie cotită sau curbă, alcătuită dintr-un braţ şi un mâner la un capăt şi solidarizată la celălalt capăt cu un ax pe care-l pune în mişcare de rotaţie. Folosită la acţionarea (cu precădere manuală) unor maşini, aparate sau ustensile casnice. 2. Element al mecanismului bie-lă-manivelă, care transformă o mişcare rectilinie alternativă într-o mişcare de rotaţie sau invers. MANIZALES [manisales], oraş în partea de V a Columbiei, la poalele Cordillerei Central din M-ţii Anzi, la 2 153 m alt., la 177 km VNV de Bogota; 358,2 mii loc. (1997). Nod de comunicaţii. Aeroport. Expl. de min. auro-argentifere şi de mercur. Prelucr. cafelei; ind. constr. de maşini agricole, textilă, chimică, a pielăriei şi încălţămintei, a mat. de constr. Piaţă agricolă. Universitate (1943). Catedrală. MANKIEWICZ [maenkiwits], Joseph Leo (1909-1993), regizor american de film. Creaţii pline de dramatism, în care pune un mare accent pe scenariu („Julius Caesar", „Contesa desculţă", „Era un ticălos"). Premiul Oscar: 1949 („Scrisoare către trei neveste"), 1950 („Totul despre Eva“), 1970 („Copoiul"). MANN [msen], Anthony (pe numele adevărat Emil Anton Bundsmann) (1906-1967), regizor american de film. Maestru al westernului psihologic („Ţara îndepărtată", „Omul din Laramie", „Steaua de tinichea11). Superproducţii („Cidul", „Căderea Imperiului Roman"). MANN 1. Heinrich M. (1871-1950), scriitor german. Persecutat de nazişti, 247 MANNHEIM Heinrich Mann a emigrat în Franţa, apoi în S.U.A. Romane social-politice, de formulă rea-list-satirică, relevând tipologii specifice Germaniei imperiale („Profesorul Unraf, trilogia „Supusul", „Săracii" şi „Capul"); evocări istorice („Tinereţea regelui Henric al IV-lea“, „Maturitatea şi destinul lui Henric al IV-lea“), remarcabile prin acuitatea observaţiei caracterologice. Eseuri de orientare democratică („Dictatura raţiunii", „Şapte ani“, „Spirit şi faptă", „Ura"). 2. Thomas M. (1875-1955), prozator german. Frate cu M. (1). în timpul dictaturii naziste, s-a exilat în Elveţia, apoi în S.U.A. Operă relevabilă prin complexitatea şi profunzimea ei, prin realismul viziunii şi calitatea expresiei. Nuvele („Tonio Kroger", „Moartea la Veneţia", „Mario şi vrăjitorul") şi romane parabolice („Doctor Faustus") denunţând, prin destinul eroului de geniu, paradoxul şi cataclismul societăţii germane în pragul nazismului; proză de analiză psihologică pe tema existenţei („Lotte la Weimar", „Muntele vrăjit") sau de observaţie socială, urmărind declinul unei vechi familii burgheze, incapabilă să se aco- Thomas Mann modeze la specificul vieţii moderne („Casa Buddenbrook“); scrieri de inspiraţie biblică (tetralogia „losif şi fraţii săi“), dezbătând idealuri etice; eseuri („Dostoevski", „Nietzsche în lumina experienţei noastre"). Publicistică antifascistă. Premiul Nobel pentru literatură (1929). MANNERHEIM [manerheim], Cari Gustav Emil, baron von (1867-1951), feldmareşal şi om politic finlandez. După o carieră excepţională în armata rusă (Războiul Ruso-Japonez, 1904-'1905, primul război mondial), a revenit în Finlanda. A înăbuşit încercarea comuniştilor finlandezi de a prelua puterea (1918). Regent al Finlandei (1918-1919). Comandant al Consiliului de Apărare (1931-1939), a organizat realizarea unei linii de apărare (linia M.) la graniţa cu U.R.S.S. Comandantul armatei finlandeze în războaiele împotriva Uniunii Sovietice (1939-1940 şi 1941-1944). Preşedinte al Finlandei (1944-1946). MANNESMANN, Max (1857-1915), inginer şi inventator german. împreună JiU Cari Gustaf Mannerheim cu fratele său, Reinhard (1856-1922), a inventat procedeul de laminare şi laminorul de ţevi continue fără sudură. Invenţii în domeniile cementării oţelului, telefoniei etc. A fondat (1890), împreună cu fraţii săi, concernul M., care şi-a diversificat preocupările luând o mare amploare. MANNHEIM [manhaim], oraş în SV Germaniei (Baden-Wurttemberg), la confl. Rinului cu Neckar, la 71 km VSV de Frankfurt am Main, vizavi de oraşul Ludwigshafen, împreună cu care formează o conurbaţie; 317,3 mii loc. (1996). Port fluvial. Nod feroviar. Aeroport. Centru financiar şi comercial. Siderurgie. Constr. de automobile (Daimler-Benz), de maşini agricole, de aparataj electrotehnic, maşini-unelte, mecanică de precizie. Rafinărie de petrol. Ind. celulozei şi hârtiei, chimi-co-farmaceutică, textilă şi alim. Universitate (1907). Muzeu. Festival folcloric anual (în luna mai). Monumente: Primăria veche (1701-1723, renovată în 1954-1955), castel în stil baroc (1720-1760), fosta biserică a iezuiţilor Mannheim Teatrul Naţional Biserica parohială (fosta biserică a iezuiţilor) MANNHEIM 248 (1733-1738), azi biserică parohială, Teatrul Naţional (1778, refăcut în 1954-1957), Arsenalul (1777-1779), Palatul Bretzenheim (1782-1788). Menţionat documentar în anul 766. — Şcoala de la grup de compozitori (J. Stamitz, F.X. Richter, Chr. Cannabich ş.a.) care au avut, pe la mijlocul sec. 18, un rol important în evoluţia orchestrei, a orchestraţiei şi a simfoniei. MANNHEIM [manhaimj, Karl (1893- 1947), sociolog german. în 1933, a emigrat în Marea Britanie. Prof. univ. la Frankfurt am Main şi Londra. Unul dintre întemeietorii „sociologiei cunoaşterii11; a cercetat, influenţat de Hegel şi parţial de marxism, determinarea socială a cunoaşterii; a preconizat însă ameliorarea societăţii nu prin schimbare, căci altfel ar fi posibile noi utopii, ci printr-o reformă graduală („Ideologie şi utopie“, „Omul şi-^ocietatea într-o epocă de reconstrucţie";’ „Eseuri de sociologie şi psihiatrie socială44). MANNINEN, Otto (1872-1950), poet finlandez. Versuri impregnate de melancolie („Strofe", „Ape moarte"). Traduceri din greacă („lliada“, „Odiseea", „Oedip rege“). MANNOURY [mannurj], Gerrit (1867-1956), matematician, logician şi filozof olandez. A elaborat o metodă specială psiholingvistică, denumită sig-nifică, de analiză a conceptelor de bază ale matematicii şi ale altor ştiinţe („Bazele psiholingvistice ale matema-ticii“, „Significa"). MANOGRAF (< fr., germ., engl. {i>; {s} fr. mano [metre] + gr. grapho „a scrie") s. n. Manometru înregistrator. MANOILESCU, Mihail (1891-1950, n. Tecuci), inginer, economist şi om politic român. Prof. univ. la Bucureşti. Orator de mare talent. Unul dintre întemeietorii neoliberalismului în România, considerat o autoritate ştiinţifică în acest domeniu pe plan internaţional („Neoliberalismul", „Ţărănism şi democraţie", „Rostul şi destinul burgheziei româneşti"). Principalul ideolog al corporatismului din România (în nov. 1933 a înfiinţat Liga Naţională Corporatistă), M. a elaborat teoria corporatismului integral şi pur („Le siecle du corpora-tisme", „Protecţionismul"). Contribuţii de excepţie în explicarea schimburilor comerciale neechivalente dintre ţările cu productivitate a muncii scăzută (cu o economie preponderent agrară) şi ţările cu o productivitate a muncii ridicată. A elaborat teoria generală a protecţionis-mului cu taxe vamale pentru ramurile Mihail Manoilescu în care se realizează cea mai ridicată productivitate a muncii („Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional", „Europa sud-estică în marele spaţiu economic european"). Membru al Partidului Poporului (1926-1927) şi al Partidului Naţional-Ţărănesc (1927- 1931). Apropiat al principelui Carol, M. s-a numărat printre liderii politici favorabili readucerii pe tron a acestuia, în care scop a plecat la Paris (iun. 1927). La revenirea în ţară (oct. 1927), M., acuzat de guvernul liberal de complot împotriva ordinii de stat, este arestat, închis la Jilava, apoi judecat, dar achitat. După urcarea pe tron a regelui Carol II (8 iun. 1930), M. este promovat în funcţia de ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (iun-oct. 1930), al Industriei şi Comerţului (1930-1931). Guvernator al Băncii Naţionale (iul.-nov. 1931), funcţie din care a fost destituit de rege, fapt care marchează răcirea relaţiilor dintre cei doi. Ca ministru al Afacerilor Externe (iul-sept. 1940) în guvernul Gigurtu, în faţa presiunilor Germaniei şi Italiei, M. a acceptat semnarea Dictatul de la Viena (aug. 1940). Arestat de autorităţile comuniste (1944-1945 şi din 1948), a murit în închisoarea de la Sighet. Memorii. MANOLACHE, Constantin (1906-1977, n. Bârlad), biolog român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Studii de morfologie, ecologie şi combatere a insectelor dăunătoare. A coordonat o serie de lucrări legate de dinamica actuală a faunei dăunătoare. A elaborat un „Tratat de zoologie agricolă". MANOLE, constructorul legendar al bisericii episcopale din Curtea de Argeş (1512-1517). V. şi Meşterul Manole. MANOLE (sec. 18-19), zugrav român din Craiova. A pictat mai multe biserici din jud. Vâlcea (Urşani, Copă-ceni), lucrările sale ilustrând, prin culoare şi tendinţa spre decoraţie, pătrunderea viziunii artei populare locale în stilul brâncovenesc. MANOLEASA, com. în jud. Botoşani, pe râul Volovăţ; 3 609 loc. (2000). Până la 17 febr. 1968, satul şi com. M. s-au numit Manoleasa-Vo-lovăţ. Bisericile de lemn cu hramurile Sf. Nicolae (1804, refăcută în 1876), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1821 — 1824, reparată în 1864) şi Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1830, refăcută în 1877), în satele M., Bold şi Şerpeniţa; biserica de cărămidă Sf. Nicolae (1851), în satul Liveni. MANOLESCU, Grigore (1857-1892, n. Bucureşti), actor român. Roluri variate din repertoriul clasic naţional şi universal (Hamlet, Romeo, Ruy Blas, Dragomir din „Năpasta", Ovidiu din piesa omonimă a lui Alecsandri ş.a.). Interpretare expresivă, sobră. Constantin Manolache Grigore Manolescu (în rolul lui Ovidiu) 249 MANOLIU MANOLESCU, Ion (1881-1959, n. Breaza), actor român. Elev al lui C. Nottara. Prof. univ. la Bucureşti. S-a relevat printr-o deosebită forţă dramatică, putere de interiorizare şi frazare impecabilă („Moartea civilă", „Strigoii", „Cadavrul viu", „Hamlet", „Richard al ill-lea“, „Suflete tari"). MANOLESCU, Nicolae (n. 1939, Râmnicu Vâlcea), critic, istoric literar şi om politic român. M. coresp. al Acad. (1997), prof. univ. la Bucureşti. Director al revistei „România literară" (din 1990), Ca titular, timp de peste trei decenii, al rubricii „Cronica literară" a săptămânalelor „Contemporanul" şi „România literară", s-a impus drept principal formator de opinie, prin independenţa şi siguranţa judecăţii critice. Lucrări despre literatura română modernă şi contemporană („Lecturi infide-le", „Metamorfozele poeziei", „Teme" l-VII), monografii („Contradicţia lui Maiorescu", „Introducere în opera lui Odobescu", „Sadoveanu sau utopia cărţii"), sinteze („Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc" I—III, „Despre poezie", „Istoria critică a literaturii române" I); o antologie a poeziei româneşti de la G. Bacovia la E. Botta. Articole pe teme politice şi civice („Dreptul la normalitate"). MANOLESCU, Nicolae I. (1907-1993, n. Adjudu Vechi, jud. Vrancea), inginer român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în domeniul transporturilor feroviare şi al sintezei numerice, structurale şi cinematice ale mecanismelor („Cinematostatica şi dinamica mecanismelor şi a maşinilor", „Manualul inginerului mecanic"). MANOLESCU, Nicolae M. (n. 1936, Strunga, jud. laşi), medic veterinar român, M. coresp. al Acad. (1992), prof. univ. la Bucureşti şi Timişoara. Creator al şcolii româneşti de hematologie şi citologie veterinară, al celei de oncologie şi de microscopie electronică Scanning. A identificat şi a descris celulele sangvine normale, leucemice şi sacromatoase la om şi la animale. Lucrări: „Manual de diagnostic şi epi-zoologie a pestei porcine clasice", „Ghid hematologic al animalelor în creşterea intensivă", „Tratat de oftalmologie", „Oncologie veterinară comparată". MANOLESCU 1. Nicolae M. (1850-1910, n. sat Şarânga, jud. Buzău), oftalmolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în domeniul acuităţii vizuale, a miopiei; a elaborat o tehnică nouă de extirpare a irisului şi una de tratament al conjunctivitei granuloase. 2. Dimitrie N,M. (1885-1974, n. Bucureşti), oftalmolog român. Fiul lui M. (1). Prof. univ. la Bucureşti. Numeroase studii privind chirurgia strabismului, conjunctivita blenoragică, tulburările oftalmologice în tifosul exantematic („Manifestările oculare ale tifosului exantematic"). MANOLESCU, Radu (n. 1929, Bucureşti), istoric român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul istoriei relaţiilor comerciale, culturii medievale româneşti, precum şi a civilizaţiei europene („Comerţul Tării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul [secolele XIV-XVI]", „Scrierea latină în evul mediu", în colab., „Societatea feudală în Europa apuseană"). MANOLESCU, Şerban (n. 1932, Focşani), arhitect şi urbanist român. Lucrări de orientare funcţionalistă (a realizat, în colab., sistematizări în staţiunile Venus, Neptun, Olimp; hotelul Sanatoriului de Geriatrie de la Otopeni, Hotelul 'Flora din Bucureşti), MANOLESCU-STRUNGA, Ion (1899-1951, n. Bucureşti), om politic român. Liberal, Ministru subsecretar de stat (1933-1935; nov-dec. 1937); membru în numeroase consilii de administraţie ale unor instituţii financiare şi industriale. Iniţiatorul unor reforme în domeniul economiei („Problema economiei noastre"). MANOLIU, George (1911-1997, n. Bacău), violonist şi pedagog român. Prof. la Conservatorul din Bucureşti. Renumit pedagog a! viorii. Studii asupra violonisticii enesciene. MANOLIU, Lia (1932-1998, n. Chişinău), atletă română. Campioană olimpică la aruncarea discului (Mexico, 1968), medaiie olimpică de bronz (Roma, 1960 şi Tokyo, 1964). A avut o longevitate sportivă de excepţie, deţinând recordul absolut al participărilor la Jocurile Olimpice: şase prezenţe consecutive între 1952 şi 1972. Preşedinta Comitetului Olimpic Român (1992-1998). Premiul Fair-Play (1974). Ordinul Olimpic (1975). Complexul sportiv naţional din Bucureşti îi poartă astăzi numele. Nicolae M. Manolescu Nicolae I. Manolescu Lia Manoliu MANOLIU-MANEA 250 MANOLIU-MANEA, Maria (n. 1934, Galaţi), lingvistă română. Stabilită în S.U.A. (1979). M. de onoare a Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti, Chicago şi la Univ. Davis (California). Lucrări de romanistică („Introducere în lingvistica romanică", „Gramatica comparată a limbilor romanice", „Structuralismul lingvistic", „Tipologia e histo-ria: Elementos de sintaxis comparada romanica"). MANOMETRIC, -Ă (< fr. fi}) adj. Care aparţine manometriei sau mano-metrului, referitor la manometrie sau la manometru. MANOMETRjE (< fr. fi}) s. f. Domeniu al metrologiei care studiază metodele măsurării presiunii fluidelor. MANOMETRU (< fr. {i>; {s} gr. mănos „rarefiat" + metron „măsură") s. n. Instrument de măsură a presiunii fluidelor sau a diferenţei de presiune, bazat pe deformarea lihei piese elastice, pe diferenţa de nivel a unei coloane de lichid (mercur, alcool, apă etc.), într-un tub de sticlă (adesea în formă de U), pe modificarea conductibilităţii electrice sau termice a gazelor etc. M. sunt folosite şi în medicină pentru măsurarea presiunii arteriale sau intra-cardiace, a presiunii lichidului cefalorahidian etc. MANOPERĂ (după fr. manoeuvre; {s} lat. manus „mână" + opera „muncă") s. f. 1. Muncă (manuală) necesară pentru producerea unui obiect, pentru executarea unei lucrări sau a unei operaţii. 2. (DR.) Manopere frauduloase = mijloace (acte, fapte) folosite de o persoană pentru a săvârşi o fraudă. 3. Fig. Intrigă, uneltire; manevră (3). MANOZĂ (< fr., engl. fi}; {s} lat. manna „mană [cerească]") s. f. Substanţă organică din clasa monozahari-delor, izomeră cu glucoza. în natură se găseşte numai sub formă de poliza-haride de origine bacteriană, vegetală şi animală, precum şi în stare liberă în citrice ş.a. MAN RAY [maen rei] (pe numele adevărat Emmanuel Radensky) (1890-1976), pictor, fotograf şi cineast american. Experimentează tehnici noi, afir-mându-se drept cel mai de seamă exponent al dadaismului american. Stabilit la Paris (1921), inventează procedeul rayografului (obţinerea unei fotografii prin apăsarea obiectului direct pe emulsia sensibilă). Se alătură suprarealiştilor ca regizor („întoarcerea la raţiune", „Steaua de mare") şi pictor („Peştii"). MANRIQUE [manrjke], Jorg© (c. 1440-c. 1479), poet spaniol. Poezii Le Mans. Catedrala Saint-Julien burleşti, alegorice, elegii („Stanţele lui Jorge Manrique la moartea tatălui său“), ce se disting prin muzicalitatea şi sobrietatea expresiei. MANS [mă], Le oraş în NV Franţei (Mâine), pe râul Sarthe, la 211 km SV de Paris; 189,1 mii loc. (1990). Nod feroviar. Aeroport. Metalurgie, constr. aeronautice, de tractoare şi automobile, de material rulant şi aparataj electronic; produse textile, chimice şi alim. Centru comercial şi turistic. Monumente: vestigii galo-romane (285-315), biserica Notre-Dame de la Couture (sec. 11-12), catedrala Saint-Julien cu vitralii vestite (sec. 11-15), biserica Vizitaţiunii (1730), primărie (sec. 18). Muzee. Celebră pistă de automobilism (din 1923), pe care se dispută anual cursa de automobile de 24 de ore. MANSARDĂ (< ^ fr.; {s} n. pr. F. Mansart) s. f. încăpere său ansamblu de încăperi locuibile, situate sub acoperişul cu pantă frântă al unei clădiri. MANSART [măsa:r] 1. Franţois M. (1598-1666), arhitect francez. Unul dintre fondatorii clasicismului. Lucrări caracterizate prin echilibru şi eleganţă (aripa Orleans de la castelul din Blois, castelul din Maisons, reşedinţe particulare, proiectul pentru bisericile Val-de-Grâce şi Vizitaţiunii din Paris, hotelul la Vrilliere, actuala Bancă a Franţei). 2. Jules Hardouin-M. (1646-1708), arhitect francez. Strănepotul lui M. (1). A realizat ansamblul de lucrări comandate de Ludovic XIV la Versailles, Marele Trianon, pavilioanele regale de la Marly, Domul invalizilor (Paris). MANSFIELD [maensfi:ld], Katherine (pseud. lui Kathleen Beauchamp) (1888-1923), scriitoare engleză. Nuvelele sale („Fericire", „Preludiul", „Garden-Party“, „Cuibul porumbiţei") au adus, printr-o delicată introspecţie, prin laconismul mijloacelor de expresie şi prin juxtapunerea planurilor temporale, contribuţii importante în arta prozei scurte engleze; versuri („Poeme"); memorialistică („Jurnal"), corespondenţă. MANŞON [maensn], Sir Patrick (1844-1922), parazitolog britanic de origine scoţiană, fn fruntea unei misiuni baptiste a deschis un spital la Hong Kong (1883). Reîntors la Londra a fondat o „Şcoală de medicină tropicală". A enunţat primul ipoteza că ţânţarul anofel inoculează malaria. Considerat părintele medicinei tropicale. MANSTEIN [man/tain], Erich von LEWiNSKI von - (1887-1973), feld-mareşal german. Cunoscut prin executarea unor operaţii de anvergură cu trupe motorizate şi de blindate. Rol important în întocmirea planului de operaţii împotriva Franţei (1940). Comandant al corpurilor de armată „Don" şi „Sud“ (1942-1944) pe Frontul de Est. A încercat să degajeze trupele germane încercuite la Stalingrad (1942), dar a fost înfrânt. Condamnat (1949) pentru crime de război, de un Tribunal militar britanic la 18 ani închisoare, a fost eliberat în 1953. Memorii. MANSUETUDINE (< fr., lat.) s. f. înclinaţia de a ierta cu generozitate; mărinimie, indulgenţă. MANŞOR, al- - (Abu Djafar Abdallah al ibn Muhammad), calif (754-775) din dinastia Abbasizilor. A fundat oraşul Bagdad (762), unde a mutat capitala califatului. Protector al ştiinţelor, a sprijinit traducerea clasicilor greci şi latini în limba arabă. MANŞUR, al- - (Muhammad ibn-abO-'Ămir) (938-1002), demnitar la curtea califului Hakam II al Cordobei. Regent în timpul califului Hisham II, a fost adevăratul conducător al statului. A purtat războaie cu regatele spaniole din N Pen. Iberice. MANŞORAH, Al oraş în NNE R.A. Egipt, în delta Nilului, pe malul dr. al braţului Damietta; 371 mii loc. (1992). Nod feroviar. Ind. alim. şi textilă. Piaţă agricolă (orez, bumbac, trestie de zahăr). Universitate (1972). Fundat, în 1221, de sultanul al-Malik al-Kămil. MANTEGNA MANŞĂ (< fr.) s. f. I. Pârghie folosită de pilot pentru comanda eleroa-nelor şi profundorului unui avion. M. (sau mânecă) de vânt = dispozitiv pentru indicarea direcţiei vântului, format dintr-un sac de pânză tronconic, îngust, deschis la ambele capete şi care se poate roti în jurul unui ax vertical; se instalează pe aerodromuri într-un loc vizibil, ii. (SPORT) Fiecare dintre etapele în care se împart unele probe sportive (ex. probele de tir, de motociclism, de schi etc.). MANŞETĂ (< fr., germ.) s. f. 1. Garnitură mai strâmtă, uneori sub forma unei benzi detaşabile, de la extremitatea mânecii unei cămăşi bărbăteşti, a unei bluze, pantalon etc. ♦ Partea superioară, elastică a unui ciorap. 2. (TEHN.) Garnitură de etan-şare în formă inelară sau cilindrică, confecţionată din piele sau din cauciuc. 3. (POLIGR.) Titlu scris cu caractere mari, de obicei pe prima pagină a unui ziar. ♦ (PRESĂ) Text rezumativ pe prima pagină a unui periodic, ce atrage atenţia asupra unui articol sau anunţ deosebit. ♦ Notă tehnoredacţională pe fiecare exemplar al unui periodic, care cuprinde: adresa redacţiei, componenţa colegiului de redacţie etc. MANŞON (< fr.) s. n. 1. Obiect accesoriu de. îmbrăcăminte feminină, confecţionat din blană sau din stofă, în care se ţin mâinile pentru a le apăra de frig. 2. Piesă în formă de tub scurt, folosită la îmbinarea sau la ramificarea ţevilor, a cablurilor etc.; partea lărgită de la capătul unui tub prin care acesta Andrea „Hristos mort" se ^ îmbină cu un alt tub; mufă. 3. înveliş confecţionat din postav, din piele, din cauciuc etc. care se aplică pe un material sportiv (suliţă, ramă, ghidon etc.) pentru realizarea unei prize sau evitarea unei eroziuni etc. MANTA (< fr.) s. f. 1. Haină lungă (cu mâneci), care se poartă peste celelalte haine pentru a apăra de frig sau de ploaie. Expr. Manta de vreme rea, se spune despre cineva care nu este luat în seamă decât la nevoie. ♦ Mantie. 2. îmbrăcăminte de tablă, de material plastic etc. care serveşte la protecţia unui sistem tehnic (maşină, cazan, rezervor etc.). 3. (GEOL.) înveliş al planetei Pământ, cuprins între c. 70 şi 2 900 km adâncime, format din oxizi şi sulfuri ale metalelor grele. 4. (ZOOL.) Formaţiune întâlnită la încrengătura moluştelor constituită din unul sau două pliuri care provin din peretele corpului; are rol în protejarea masei viscerale, secretarea cochiliei, la unele moluşte servind ca organ respirator. Sin. pallium. Cavitatea mantalei = spaţiu dintre m. (4) şi peretele corpului, unde sunt situate branhiile şi alte organe; cavitate paleală. MANTA (sec. 16), boier din Ţara Românească. Mare dregător în timpul domniei lui Mihai Viteazul. A înfrânt pe tătari la Şerpăteşti (ian. 1595) şi a cucerit Brăila (mart. 1595) de la turci. MANTEGNA [mantena], Andrea (c. 1431-1506), pictor, gravor şi sculptor italian din şcoala padovană. Operă impresionantă prin expresivitate şi tensiune dramatică, prin desenul riguros şi Mantegna „Sfântul Sebastian" MANT1CĂ 252 prin sculpturalitatea formelor („Moartea fecioarei", „Sfântul Sebastian“, „Triumful lui Cezar“). Fn compoziţii, a introdus cadrul de arhitectură romană. Pictură de şevalet şi fresce (decoraţii în Camera soţilor din Palatul ducal de la Mantova). în „Hristos mort“ a folosit cu îndrăzneală racursiul. Unul dintre primii gravori pe metal din Italia. Colecţionar de antichităţi. MANTICĂ (< it., fr.; {s} gr. mantikos „profet, ghicitor") s. f. Arta prezicerii viitorului, a ghicitului în credinţele religioase ale populaţiilor primitive pornind de la semnele cereşti, zborul păsărilor, fenomenele naturale etc. MANTIE (< sl., rus.) s. f. Veşmânt asemănător cu o pelerină lungă şi largă care se purta peste celelalte haine. MANTILĂ (< fr.) s. f. 1. Pelerină scurtă până la genunchi, purtată în trecut de femei. 2. EŞarfă lungă de mătase sau de dantelă purtată de femei în Spania. MANTINEEA, oraş antic în Arcadia (Grecia). Aici, în 362 Î.Hr., armata tebană a înfrânt armata spartană, punând capăt hegemoniei Spartei în Grecia. MANTINELĂ (< it., germ.) s. f. 1. Bordură (gard, zid) cu colţurile rotunjite, care înconjură un patinoar şi delimitează câmpul de joc la hochei pe gheaţă. 2. Marginea internă a unei mese de biliard. MANTISĂ (< fr.; lat. mantissa „adunare, adaos") s. f. Partea zecimală pozitivă a unui logaritm. MANTOU (< fr.) s. n. Palton sau pardesiu pentru femei. MANTOVA, oraş în N Italiei (Lombardia), pe râul Mincio, la 129 km VSV de Veneţia; 49,2 mii loc. (1997). Nod feroviar. Ind. constr. de maşini agricole, petrochimică, de prelucr. a lemnului (mobilă), a ceramicii, hârtiei, zahărului şi textilă. Piaţă agricolă. Numeroase monumente: Biserica romanică (sec. 11), bisericile Santa Maria di Gradaro (1256-1295) şi San Sebastiano (1460), bazilica San Andrea (1470, terminată în sec. 17), palatul Ragione (1250), Palatul ducal (sec. 15-18, cu fresce de A. Mantegna), castelul San Giorgio (sec. 14), Palatul de Justiţie (1620) ş.a. Fundat probabil de etrusci, a fost ocupat de galii ceno-mani (sec. 5 Î.Hr.); colonie romană (din 214 î.Hr.), apoi comună liberă (din sec. 12), a ajuns în stăpânirea familiei Gonzaga (1328-1708); cucerit de Hab-sburgi (1708-1866, cu întreruperi). în 1866 a intrat în componenţa Regatului Italiei. MANTRA (cuv. sanscrit „instrument de gândire") s. f. Formulă căreia în unele practici şi religii orientale (yoga, budism, hinduism, tantrism) i se atribuie o valoare educativă, cvasimagică. Cea mai cunoscută este m. „Om Mani Padme Hum“ (în sanscr. „O, tu, giuvaer din floarea de lotus"), care are un rol foarte important în budismul tibetan. Recitarea unei m. este asociată cu meditaţia (practicată îndeosebi în tantrism). MÂNU, familie de boieri din Ţara Românească. Mai importanţi: 1. loan M. (1803-1874, n. Bucureşti), om politic. Prefect de poliţie (agă) în timpul domniei lui Gh. Bibescu. A organizat primul corp al pompierilor. Participant la Revoluţia de la 1848. Ca membru al Căimăcămiei de Trei (1858-1859), a fost partizan al alegerii ca domn al lui Gh. Bibescu. Unul dintre fondatorii Societăţii Filarmonice. 2. Gheorghe M. (1833-1911, n. Bucureşti), general şi om politic. Fiul lui M. (1). Prof. la Şcoala militară din Bucureşti. Membru marcant al Partidului Conservator. Primar al Capitalei (1874-1877). Prim-min. (1889-1891) şi ministru de Interne (ian.-iul. 1900), ministru de Război (1869-1870; 1904-1907), al Agriculturii, Domeniilor, Industriei şi Comerţului (nov.-dec. 1891), al Finanţelor (1899-1900). în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878) a fost comandant al Diviziei a 4-a Infanterie. A condus artileria română în luptele de la Nicopole şi Pievna. MÂNU (cuv. sanscrit „om primordial") (în mitologia vedică), strămoşul Mantova Castelul San Giorgio Bazilica San Andrea Gheorghe Mânu neamului omenesc, citat în Rigveda ca iniţiator al unor ceremonii religioase. Potrivit unei tradiţii ulterioare, nume purtat de cei 14 strămoşi ai omenirii, din care primul, considerat fiul zeului Brahma, este autorul celui mai important cod de legi civile şi religioase (Mănavadharmasăstra) ale Indiei Antice. Păstrat într-o versiune din sec. 2 Î.Hr.-2 d.Hr., cuprinde dogmele brah-manismului; a contribuit la consolidarea regimului de caste. MÂNU, Ion (1891-1968, n. Botoşani), actor român. Virtuoz al rolurilor secundare, a strălucit în comedie prin calităţile de mim şi volubilitate cuceritoare (în ‘teatru: Agamiţă Dandanache din „O scrisoare pierdută", Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă", „Catindatu! din „D’ale carnavalului", Leonida din „Conu1 Leonida faţă cu reacţiunea"; în film: „Păcală şi Tân-dală“, „Darclee", „Paşii spre lună"). A scris „Memoriile unui uituc". MÂNU, Sanda (n. 1933, Bucureşti), regizoare română. Prof. univ. la Bucureşti. A abordat domenii diferite, de la 253 MANUZIO drama psihologică până la musical sau show-ul de televiziune (în teatru: „într-o singură seară“ de I. Naghiu, „Mincinosul" de Goldoni, „Romulus cel Mare" de Durrenmatt, „Pygmalion" de G.B. Shaw, musicalul „Alcor şi Mona" după M. Sebastian şi la televiziune „Gaiţele" de A. Kiriţescu, „Apollon de Bellac“ de Girandoux, „Pădurea“ de Ostrovski). MANUAL, -Ă (< fr., lat., it.) s. n„ adj. 1. S. n. Carte în care sunt expuse sistematic elementele fundamentale ale unei ştiinţe, ale unei arte sau ale unei îndeletniciri practice, folosită mai ales în instituţiile de învăţământ. 2. S. n. (MUZ.) Ansamblu al claviaturilor orgii (la care se cântă cu mâna, spre deosebire de pedalier) sau ale clavecinului. 3. Adj. Care se execută cu mâna; de mână. + (Despre îndeletniciri sau profesiuni) Care se efectuează prin muncă fizică sau cu unelte acţionate cu mâna. ♦ Care execută lucrări de mână, care lucrează cu mâinile. MANUBRIU (< fr. {i}; {s} lat. manu-brium „mâneri") s. n. 1. (ZOOL.) Formaţie tubulară a corpului meduzelor, pe care se află orificiul bucoanal. 2. (ANAT.) M. sternal = partea superioară a sternului, articulată cu cele două clavicule şi cu primele două car-tilagii costale. MANUC, Hanul lui unul dintre cele mai vechi hanuri păstrate în Bucureşti. Construit în 1808 prin strădania şi pe cheltuiala negustorului armean Emmanuel Mârzaian (supranumit Manuc Bei), hanul este conceput de plan patrulater, curtea centrală având dispuse în jurul ei, pe două niveluri, camere de locuit, de recepţie, bucătării. Prispa, pe toată lungimea, aminteşte de arhitectura populară muntenească. MANUEL, numele a doi împăraţi bizantini: M. I Comnen (1143-1180). A luptat pentru supremaţie în Pen. Italică şi şi-a impus suzeranitatea asupra turcilor selgiucizi (1161), Ungariei (1164), Serbiei (1172), dar apoi a fost înfrânt la Myriokephalon (sept. 1176) de selgiucizi. M. II Paleolog (1391-1425). A vizitat, între 1399 şi 1403, Italia, Franţa şi Anglia, urmărind obţinerea de ajutoare pentru lupta împotriva turcilor otomani. După înfrângerea lui Baiazid I (1402), a încetat de a mai plăti tribut turcilor otomani (până în 1424). MANUEL, numele a doi regi portughezi: M. I Cel Mare (M. el Afor-tunado „Cei Fericit**) (1495-1521). A expulzat pe evrei ' şi musulmani. în timpul domniei lui, navigatorii portu- ghezi (Vasco da Gama, Corte-Real, Cabrai, Albuquerque ş.a.) au făcut importante descoperiri geografice şi au cucerit teritorii în Africa, India, Indo-china şi Arh. Malaez, marcând începutul expansiunii coloniale în aceste regiuni. A promulgat un cod de legi şi a sprijinit dezvoltarea arhitecturii (stilul manuelin). M. II, ultimul rege (1908— 1910). înlăturat printr-o lovitură de stat militară, s-a refugiat în Marea Britanie, iar Portugalia s-a proclamat republică. MANUEL, Nikiaus Deutsch (c. 1484-1530), pictor şi gravor elveţian. Elev al lui Tiziano. Adept al Reformei. Opere cu subiecte religioase şi mitologice, inspirate din tradiţia germană („Dansul morţii", „Piran şi Tisbe“, „Sabia Sf. Anton"). MANUELjN (< fr.; {s} n. pr. Manuef) adj. Stil ~ = denumire dată artei şi arhitecturii dezvoltate în Portugalia către sfârşitul sec. 15 şi începutul sec. 16 şi care au ajuns la apogeu în timpul domniei lui Manuel I cel Mare. Se caracterizează prin bogăţia sculpturii ornamentale, plasată pe structuri gotice şi marcată de influenţe romanice, maure şi orientale (ex. mănăstirea din Belem). MANUFACTURA (< fr.) vb. I tranz. A produce bunuri, obiecte de manufactură. MANUFACTURĂ (< fr.; {s> lat. manufactura „muncă manuală") s. f. 1. Proces de prelucrare cu mâna sau cu maşina, organizat pe baza diviziunii muncii. 2. Produs obţinut din prelucrarea unor materii prime. 3. Denumire folosită uneori pentru a desemna o întreprindere, o ramură industrială (ex. m. de tutun, m. de porţelan). MANUFACTURIER, -A (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Privitor la manufactură, care ţine de manufactură. 2. S. m. şi f. (Rar) Proprietar al unei manufacturi (3). MANUKAU, oraş în Noua Zeelandă, în North Island, situat în G. Manukau, la 19 km SE de Auckland; 254,6 mii loc. (1996). Aeroport. Producţie de aluminiu, ciment, mase plastice, fibre sintetice şi articole textile. MANUS, insulă vulcanică în arh. Bismarck (Insulele Amiralităţii), în Oc. Pacific, aparţinând statului Papua-Noua Guinee; 1,6 mii km2; 80 km lungime; 27 km lăţime max. Relief deluros cu alt. max. de 719 m. Oraş pr.: Lorengau. MANUSCRIPT (< lat.) s. n. Manuscris. MANUSCRIPTUM, revistă trimestrială editată de Muzeul Literaturii Române din Bucureşti (din oct./dec. 1970). Director fondator: D. Panaitescu-Per- pessicius (1970-1972). Redactor-şef (din 1992) Dan Condeescu. Specializată în publicarea de scrieri şi documente literare inedite. Colaboratori: Ş. Cioculescu, Al. Piru, P. Cornea, R. Vulpescu, N. Manolescu, M. Zaciu, N. Florescu, D. Simonescu, D. Vatama-niuc, P. Creţia ş.a. MANUSCRIS (< manuscript, după scris; {s} lat. manus „mână" + scriptus „scris") s. n. 1. Denumire generală pentru orice text scris de mână. Semnificaţia cea mai importantă este aceea de carte veche scrisă sau copiată înainte de apariţia tiparului. Cele mai vechi m. au fost scrise pe papirus; din sec. 3-4, au fost strânse în codexuri. Principalele centre de scriere şi copiere au fost mănăstirile, unde, treptat, scrierea şi decorarea acestor m. cu miniaturi şi litere aurite a devenit o adevărată artă. Sin. manuscript. 2. Prima formă autografă sau dactilografiată (procesată) a unei lucrări pregătite pentru publicare. Loc. fn manuscris = în formă netipărită. MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ (QUMRAN), texte străvechi scrise în ebraică, arameică, nabateică, greacă, latină, siriano-palestiniană şi arabă, datând din sec. 2 î.Hr.-2 d.Hr. Cuprind date preţioase privind esenia-nismul şi geneza creştinismului primitiv. Descoperite în 1947 în peşterile din regiunea de NV a Mării Moarte, în apropiere de Qumran (unde în sec. 2 Î.Hr.-2 d.Hr. şi-a avut centrul o comunitate religioasă, probabil, a ese-nienilor). MANUTANŢĂ (< fr.) s. f. Locul şi instalaţiile necesare fabricării pâinii pentru militari şi depozitării cerealelor. ♦ Serviciu militar specializat în fabricarea pâinii pentru trupă. MANUZIO [manutsio] (sau MANUCCI; lat. MANUTIUS), familie de tipografi şi editori umanişti italieni (sec. 15-16). Mai importanţi: 1. Aldo M. (diminutivul din Teobaldo; lat.: Aldus) cel Bătrân (c. 1450-1515), a editat şi tipărit la Veneţia clasici antici, folosind, pentru prima oară, caracterul de literă îngroşată, numit, după prenumele său, aldin. .2. Paolo M. (1512-1574), fiul lui M. (1). A editat şi tipărit îndeosebi pe Cicero şi Petrarca şi scrieri ale Părinţilor Bisericii apusene. 3. Aldo M. cel Tânăr (1547- MANYO-SHU 254 1597), fiul lui M. (2). A condus, din 1588, tipografia Vaticanului. MANYO-SHU (cuv. japonez „o mie de pagini"), cea mai veche antologie oficială de lirică japoneză, publicată în 808. Cuprinde aproximativ 4 500 de poeme, atribuite unui număr de 550 autori, unii anonimi, scrise între sec. 7 şi 8. întocmită probabil de cinci scriitori, care figurează şi ei în cadrul antologiei, dintre care: Otomo no Yakamo-chi, Kakinomoto no Hitomaro, Nukata no Okimi, Takahashi no Mushimaro. MANZANILLO [mansaniio], oraş în S Cubei, port la G. Guacanayabo al M. Caraibilor; 107,6 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Expl. de zinc şi de cupru. Constr. navale. Ind. textilă, a pielăriei şi încălţămintei, zahărului, tutunului, de prelucr. a lemnului. Piaţă agricolă (zahăr). Exportă zahăr, melasă, tutun, lemn. Fundat în 1784. MANZIKERT (MALAZGIRT), localitate în Asia Mică (E Turciei), unde, la 19 aug. 1071, împăratul bizantin Roman IV Diogenes, a fost înfrânt şi luat prizonier de sultanul selgiucid Alp Arslan. în urma acestei lupte, Selgiu-cizii au pus stăpânire pe o mare parte a Asiei Mici. MANZONI [mandzo:ni], Alessandro (1785-1873), scriitor italian. Celebru îndeosebi prin romanul „Logodnicii", capodoperă a literaturii italiene, frescă istorică ce reflectă cu o mare veridicitate realitatea socială milaneză dintr-o scurtă perioadă (1628-1630) a îndelungatei epoci de ocupaţie spaniolă (1556— 1707). Poezie romantică cu nuanţe religioase („Imnuri sacre") şi patriotice („Cinci Mai", „Câteva versuri inedite"); tragedii istorice („Contele de Car-magnola"). Teoretician al romantismului („Scrisoare asupra romantismului", „Despre romanul istoric"). Preocupat de problemele limbii literare, a recomandat cultivarea ei pe baza dialectului toscan Alessandro Manzoni („Despre limba italiană", „Despre unitatea limbii şi despre mijloacele de răspândire a ei"). MANZO, Giacomo (pseud. lui Giacomo Manzoni) (1908-1991), sculptor şi pictor italian. Creaţia sa, influenţată de Donatello, dominată de figura umană, se caracterizează prin sugestiva stilizare şi fineţea tratării suprafeţelor. A decorat cu reliefuri noile uşi ale Porţii Morţii în catedrala San Pietro din Roma, uşile domului din Salzburg şi ale bisericii Sankt Laurenz din Rotter-dam. Sculpturi în bronz, de expresie clasică („Cardinal", „Variaţiuni pe o temă"). MAOISM (< n. pr. Mao) s. n. Gândire şi practică politică inspirate din teoria marxistă a lui Mao Zedong, ba-zându-se pe o cale specifică de construcţie a socialismului în China. în Occident, m. a îmbrăcat forme de extremă stângă, mult îndepărtate de esenţa filozofiei originale. MAOKE (PEGUNUNGAN MAOKE), * lanţ muntos în Indonezia (Irian Jaya), în NV ins. Noua Guinee, extins pe direcţia E-V, pe 680 km lungime, până la graniţa Indoneziei cu Papua-Noua Guinee. Cuprinde două şiruri de munţi, respectiv culmile Sudirman (în V) şi Djajawidjaja (în E), cu numeroase vârfuri de peste 4 000 m alt. (Trikora 4 750 m, Mandala 4 760 m ş.a.). Alt. max.: 5 030 m (vf. Jaya, cel mai înalt din ins. Noua Guinee). MAORI (< fr. {i}) s. m. pl. Populaţie băştinaşă din Noua Zeelandă, constituită din două grupuri etnice: unul care prezintă caracterele atenuate ale mela-nezienilor şi altul, mult mai numeros, pe cele ale polinezienilor. MAO TUN (MAO DUN) (pseud. lui Shen Yen-Ping) (1896-1981), scriitor şi om politic chinez. Influenţat de Lu Xun. Ministru al Culturii (1949-1965). Romane şi nuvele în care evocă în manieră realistă evenimente ale Chinei contemporane („Eclipsa", „întunecare", „Zorile"); piese satirice („Până la sărbătoarea morţilor şi după"). Eseuri; lucrări de critică literară. MAO ZEDONG (MAO TZEDUN) (1893-1976), om politic chinez. Participant la mişcările studenţeşti din mai 1919. Unul dintre întemeietorii Partidului Comunist Chinez (1921). S-a alăturat iniţial Gomindan-ului (1923-1927), cu care, ulterior, a intrat în conflict armat deschis şi a luptat împotriva expansiunii japoneze (1931-1947). A condus armata revoluţionară chineză în Marşul cel lung (1934-1935), câştigând astfel noi poziţii militare împotriva duşmanilor. La 1 oct. 1949, a proclamat R.P. Chineză. Preşedinte al C.C. al P.C. Chinez şi al Comisiei Militare a C.C. a P.C. Chinez (1943-1976). Preşedinte al Republicii Populare Chineze (1949-1959). Preşedinte de onoare al Comitetului pe întreaga Chină al Consiliului Consultativ Politic Popular (1954-1976). în 1957, a renunţat la modelul sovietic de dezvoltare a industriei, promovând „marele salt înainte", o tentativă infructuoasă de descentralizare a economiei şi un nou sistem de organizare socială a comunelor populare. în 1966-1969, a lansat „revoluţia culturală", cu scopul de a revi-taliza principiile revoluţionare în cadrul partidului comunist şi al statului, o linie politică dură (voluntarism extrem, cult al personalităţii pronunţat). Ideolog al marxismului chinez („Cu privire la practică", „Cu privire la contradicţii", „Despre dictatura democraţiei populaîe"). Lirică meditativă. MAPAMOND (< it., ngr.) s. n. 1. (GEOGR.) Planiglob; planisferă. 2. (ASTR.) M. ceresc = harta cerului, pe care sunt însemnate stelele, constelaţiile etc. MAPĂ' (< germ.) s. f. Obiect de birou, confecţionat din carton, piele, material plastic etc., în care se păstrează hârtii, file volante; dosar special în care se păstrează hârtii, desene, acte; copertă de protecţie pentru o carte, un manuscris etc. ♦ Servietă (plată). MAPĂ2 (< it., lat.) s. f. (Rar) Hartă geografică. MAPUTO, capitala statului Mozambic, situată în S ţării, pe ţărmul G. De-lagoa al Oc. Atlantic; 2 mii. loc. (1993). Port maritim. Aeroport. Pr. centru politic, economic şi cultural al ţării. Reparaţii navale. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă, a încălţămin- Mao Zedong 255 MARAIS Maputo-Vedere 9enerală tei, mat. de constr. (ciment, ceramică) şi alim. Cauciuc sintetic. Export de cărbune, bumbac, zahăr, copra, lemn preţios. Centru balnear şi turistic. Universitate (1962). Oraşul s-a dezvoltat în jurul unei fortăreţe ridicate de portughezi în 1787. Până în 1976, s-a numit Lourengo Marques. MAQAMA (cuv. arab) s. f. invar. Gen literar al tradiţiei arabe, răspândit în special în sec. 10-11, care constă dintr-o scurtă proză narativă rimată, caracterizată printr-un rafinament formal deosebit. MAQ&M GANGRI (MACH’INGKAN-GJIH), vârf în masivul Anyemaqen Shan, în partea central-vestică a Chinei. Alt.: 6 282 m. Marabu (II) MAQUIS [maki] (cuv. fr.) s. n. I. Fitocenoză de tufişuri şi de arbuşti veşnic verzi, cu înălţimi de 6-11 m, adaptaţi la clima uscată, caracteristică regiunilor mediteraneene. Plante caracteristice: roşcovul, mirtul, măslinul sălbatic etc. 2. P. ext. Denumire a mişcării partizanilor francezi care au luat parte la Rezistenţa antihitleristă (1941-1944). MARABU (< fr.) s. m. I. 1. Membru al unui ordin religios musulman medieval din N Africii; murabit. 2. Moschee mică în care oficia un marabu (I 1). II. Pasăre foarte vorace din ordinul ciconiiformelor, mai mare decât barza, cu gâtul şi capul golaşe, cu ciocul şi cu picioarele puternice (Leptoptilus cru-meniferus). Trăieşte în Africa şi în Asia ecuatorială. MARACAIBO 1. Lagună pe ţărmul de NV al Venezuelei, situată într-o depresiune tectonică, în S G. Venezuela, cu care comunică printr-un canal de 53 km lungime; 13,5 mii km2; ad. max.: 250 m; lungime: 214 km; lăţime max.: 116 km. Litoral mlăştinos. Mare regiune petroliferă. 2. Oraş în NV Venezuelei, centru ad-tiv al statului Zulia, port pe canalul care leagă laguna cu acelaşi nume de G. Venezuela; 1,4 mii. loc. (1990). Nod de comunicaţii. Aeroport. Prelucr. petrolului şi a metalelor; ind. electrotehnică, chimică, textilă, a pielăriei şi încălţămintei, cos- metică şi alim. Centru financiar şi comercial. Export de petrol. Universitate (1964). Fundat în 1571 de. călătorul spaniol Alonso Pacheco cu numele de Ciudad Rodrigo, denumire schimbată în 1574 în Nueva Zamora, iar apoi în M. MARACANA, cel mai mare stadion din lume, având c. 200 000 de locuri, construit la Rio de Janeiro (Brazilia). MARACAS (cuv. sp.) s. n. Instrument de percuţie de origine sud-ame-ricană, având forma unei cochilii cu mâner, în interiorul căreia se găsesc bile. Se utilizează în pereche. MARACAY, oraş în partea de N a Venezuelei, centru ad-tiv al statului Aragua, situat pe râul cu acelaşi nume, la 4 km de ţărmul lacului Valen-cia, la 445 m alt., pe şoseaua panamericană; 384,8 mii loc. (1992). Nod rutier. Aeroport. Ind. alim. (preparate din carne, zahăr), textilă, mat. de constr., a hârtiei, pielăriei şi încălţămintei, chimică, de prelucr. a lemnului. Piaţă agricolă (cafea, cacao, trestie de zahăr, tutun). Fundat de călătorul spaniol Perez de Almarza în sec. 17. MARADONA, Diego Armando (n. 1960), fotbalist argentinian. Unul dintre cei mai mari jucători ai lumii, cu o tehnică desăvârşită şi cu o fantezie debordantă. A jucat la echipele Boca Juniors, Barcelona, Napoli şi Sevilla. A condus echipa Argentinei la victoria din Cupa Mondială (1986). Distins cu titlul de cel mai valoros fotbalist al sec. 20, împreună cu Pele. MARAFET (< ngr.) s. n. 1. (Fam.; mai ales la pl.) Lucruri mărunte şi fără importanţă, fleacuri, chiţibuşuri, dichisuri. + Podoabe (pretenţioase). 2. (Mai ales la pl.) Fasoane, mofturi, nazuri, ifose. 3. (fnv. şi pop.) Meşteşug; dibăcie, iscusinţă. ♦ Procedeu, mijloc; concr. dispozitiv ingenios. + Truc, artificiu. MARAGALL Y Gorina, Joan (1860- 1911), poet şi eseist spaniol. Unul dintre cei mai importanţi postromantici catalani. Lirică panteistă şi patriotică („Poezii", „Viziuni şi cântece", „Secvenţe"). Eseuri în care pledează pentru asimilarea culturii europene moderne şi pentru reînvierea valorilor hispanice tradiţionale; traduceri. MARAIS, Eugene Nlelen (1872-1936), scriitor sud-african de limbă afri-kaans. Lirică inspirată de folclorul negru („Poezii") şi proză fantastică („Casa celor patru vânturi", „Leii din Maguba"). MARAIS 256 MARAIS [mare], Jean (pe numele adevărat J. Villain-Marais) (1913-1998), actor francez. Dotat cu un fizic atrăgător, a abordat mai ales roluri de romantic îndrăgostit sau de aventurier („Legenda îndrăgostiţilor", „Frumoasa şi bestia", „Orfeu", „Taifun la Nagasaki", „Cocoşatul", „Piele de măgar", „Fanto-mas", „Masca de fier"). Carieră remarcabilă şi în teatru („Părinţi teribili" de J. Cocteau). MARAJO, insulă în estuarul Amazonului (Brazilia), mărginită de Amazon în V şi Pară în S şi E; 40,2 mii km2; lungime: 295 km; lăţime max.: 198 km. Plantaţii de cauciuc; păduri ecuatoriale. Creşterea animalelor. Inundată în mare parte de creşterile de nivel. Cea mai mare insulă fluvială din lume. MARAMĂ (< tc.) s. f. Ţesătură dreptunghiulară de borangic alb sau gălbui-crem (lungă deh3H5 m şi lată de c. 0,50 m), împodobită cu motive geometrice sau florale, uneori colorate; piesă componentă a costumului popular din Oltenia şi Muntenia, cu care femeile îşi înfăşoară capul, lăsând marginile să atârne până aproape de pământ. MARAMBA, oraş în partea de SSV a Zambiei, pe stg. fl. Zambezi, la graniţa cu Zimbabwe, la 940 m alt., la 7 km de cascada Victoria; 82,2 mii loc. (1990). Aeroport. Reparaţii feroviare; asamblare de automobile. Ind. de prelucr. a lemnului (cherestea) şi a tutunului, textilă (ţesături) şi alim. Muzeul „Livingstone" cu colecţii de istorie, arheologie şi etnografie. Fundat în 1905, a fost capitala Rhodeziei de Nord (1907-1935). Până în 1968 s-a numit Livingstone. Turism. MARAMUREŞ 1. Munţii Maramureşului, grup de munţi în N Carpaţilor Orientali, la graniţa cu Ucraina, alcătuit dintr-o culme principală orientată NV-SE, care formează cumpăna de ape dintre bazinele Tisei superioare şi Ceremuşului. Format din şisturi cristaline, roci sedimentare (gresii, marne, conglomerate) şi roci eruptive. Fragmentat de râurile Vaser şi Ruscova în masivele Pop Ivan (1 937 m), Toroiaga (1 930 m), Pietrosu (1 850 m) ş.a. Alt. max.: 1 957 m (vf. Farcău). Expl. de pirite cuprifere şi sulfuri complexe. Păduri de molid şi de fag. 2. Depresiune intramontană, de origine tecto-no-vulcanică, situată în N Carpaţilor Orientali, între M-ţii Oaş, Gutâi, Ţibleş, Rodnei şi Maramureşului, străbătută de Tisa cu afl. săi Vişeu, Iza şi Mara. Supr.: c. 3 800 km2. Relief deluros, cu alt. medii de 600-800 m, în care râurile au sculptat văi largi, cu terase şi lunci. Climă umedă şi răcoroasă (temp. medie anuală 6-8°C); precipitaţii bogate (800-1 200 mm/an). Păduri de fag şi conifere. Livezi, păşuni şi fâneţe naturale. Izv. minerale. Importantă şi originală zonă folclorică şi etnografică, cu obiecte de port popular, cântece şi dansuri populare specifice, numeroase biserici de lemn (leud, Rozavlea, Bogdan Vodă, Bârsana ş.a.), porţi şi case ţărăneşti, având stâlpi din lemn cu sculpturi şi incrustaţii. Turism. Comunică cu zonele învecinate prin interme- diul păsurilor Prislop (spre Depr. Dor-nelor), Şetref (spre Depr. Bistriţa), Botiza (spre Ţara Lăpuşului), Gutâi (spre Depr. Baia Mare) şi Huţa (spre Depr. Oaş). 3. Veche provincie românească, situată în N României. în Antichitate a fost locuită de daci, care au venit în contact cu civilizaţia şi cultura romană. Menţionată documentar în 1199. Voievodat, district şi apoi comitat liber, a fost inclusă, în 1543, în Principatul Transilvaniei. Populaţia românească din M., rezistentă faţă de elementul cuceritor maghiar, şi-a menţinut vreme îndelungată forme de organizare proprii. Românii de aici au participat la luptele împotriva tătarilor, iar Dragoş a fost numit conducător al unei formaţiuni statale, nucleul viitorului stat feudal Moldova. în c. 1363, voievodul Bogdan din M. trece în Moldova, devenind, cu sprijinul populaţiei locale, primul domn independent al ţării. în M. au existat mai multe mănăstiri (ex. Peri) cu rol cultural important. în dec. 1918, 0 dată cu Transilvania, M. s-a unit,cu România. 4. Judeţ în N României, la graniţa cu Ucraina; 6 304 km2 (2,64% din supr. ţării); 530 955 loc. (2000), din care 53,3% în mediul urban; densitatea: 84,9 loc./km2. Reşed.: municipiul Baia Mare. Oraşe: Baia Sprie, Borşa, Cavnic, Seini, Sighetu Marma-ţiei (municipiu), Târgu Lăpuş, Vişeu de Sus. Comune: 62. Relief predominant muntos (43% din supr. judeţului), reprezentat prin lanţul munţilor vulcanici Gutâi-Lăpuş-Ţibleş în partea centrală a judeţului, cu altitudini variind între 1 300 şi 1 839 m (vf. Ţibleş) şi prin Maramă din Oltenia (Vâlcea) Munţii Maramureşului 257 MARAMUREŞ Depresiunea Maramureş Vedere generală Poartă maramureşeană lanţul cristalin al M-ţilor Maramureş şi Rodna (prelungirile sale nordice), în partea de E a judeţului, în care se înregistrează cea mai mare altitudine de pe terit. jud. M. şi, totodată, din Car-paţii Orientali (2 303 m, vf. Pietrosu din masivul Rodna). Zona de dealuri şi podişuri (Dealurile Codrului, Chioarului, Asuajului, Podişul Boiu, culmea Breaza ş.a.), extinsă în partea de S a jud. M. ocupă 30% din supr. sa, iar regiunile de depresiuni (Maramureş, Baia Mare, Lăpuş, Copalnic ş.a.) se extind pe 27% din supr. judeţului. Climă tempe-rat-continentală, cu ierni aspre şi veri răcoroase. Valorile medii ale temp. aerului variază între 0°C în zonele montane înalte şi 9,4°C în depresiuni, iar regimul precipitaţiilor oscilează între 700 mm în reg. depresionare şi deluroase şi 1 400 mm anual pe crestele montane înalte. Vânturile predominante bat dinspre V, SV şi N. Reţeaua hidrografică este bogată şi densă, fiind tri- butară direct sau indirect celor două râuri mari — Tisa în NV (ce formează graniţa cu Ucraina pe o distanţă de 62 km) şi Someş (care drenează partea de SV a jud. M. pe o lungime de 36 km). Cele mai importante râuri din bazinul Tisei sunt Vişeu (cu afl. săi, Vaser, Ruscova, Bistra ş.a.), Iza (cu afl. Boicu, leud, Slătioara, Mara ş.a.) şi Săpânţa, iar din bazinul Someşului sunt Lăpuş (cu afl. Libotin, Suciu, Rohia, Cavnic, Săsar), Bârsău, Asuaj, Ci- 24* 30- 47* 40' JUPEŢUL MARAMUREŞ 47‘ 40' **• J0‘ MARAMUREŞEAN 258 cârlău ş.a. Pe terit. jud. M. sunt câteva lacuri glaciare în M-ţii Rodnei (Iezerele Buhăescu, Tăul Pietrosu, Tăurile Nego-iescu), câteva lacuri sărate cantonate în ocnele de sare părăsite (Ocna Şu-gatag, Coştiui), precum şi lacul de acumulare Firiza. Resurse naturale: minereuri auro-argentifere (Săsar, Şuior, Valea Roşie, Dealu Crucii), minereuri complexe (plumb, zinc, cupru) la Cavnic, Băiuţ, Baia Sprie, Herja, Nistru, Poienile de Sub Munte, minereuri cuprifere (Băile Borşa, llba, Toroiaga, Burloaia), zăcăminte de mică (Răzoare), gips (Dumbrăviţa), sare (Ocna Şu-gatag). Expl. de marmură (Borşa, Cu-foaia), andezit (Seini, Blidari, Săpânţa, Cicârlău), bentonit (Răzoare), dolomit (Măgureni), gresie (Ţicău, Răzoare), caolin (Şuior), calcar (Săcel, Buciumi, Şomcuta Mare), nisip cuarţos (Curtu-iuşu Mare) ş.a. Păduri (289 185 ha, 1997). Izvoare cu ape rrmerale, numite borcuturi (Borşa, Săpânţa). Industria este axată, în principal, pe sectoarele primare de expl. şi prelucr. a materiilor prime (minereuri polimetalice neferoase) şi a resurselor de masă lemnoasă. Principalele centre de preparare a minereurilor neferoase şi de metalurgie neferoasă sunt Baia Mare, Săsar, Cavnic, Borşa, Băiuţ. Ind. constr. de maşini, cu centre la Baia Mare şi Sighetu Marmaţiei, produce utilaj minier, ma-şini-unelte, maşini şi utilaje agricole şi forestiere, accesorii şi scule, piese de schimb auto etc. Prelucr. lemnului se realizează la Sighetu Marmaţiei, Baia Mare, Baia Sprie, Vişeu de Sus, Câmpulung la Tisa, Borşa, Târgu Lăpuş, Seini, Coştiui ş.a. întreprinderi textile (confecţii, tricotaje, covoare, filaturi, ţesături) se găsesc la Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Baia Sprie, Târgu Lăpuş, Şomcuta Mare. Alte produse: articole de blănărie (Baia Mare), mat. de constr. (faianţă, cărămizi, prefabricate din beton, teracotă, şamotă) la Baia Mare, Baia Sprie, Sighetu Marmaţiei, sticlă (Fărcaşa), încălţăminte (Sighetu Marmaţiei), preparate din carne şi lapte, conserve de legume şi fructe, băuturi alcoolice, sucuri naturale, nectar, oţet, drojdie, produse de panificaţie etc. (Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Baia Sprie, Cavnic, Seini, Târgu Lăpuş, Borşa, Şomcuta Mare ş.a.). în cadrul producţiei meşteşugăreşti se remarcă olăritul (Târgu Lăpuş, Săcel, Băiţa de sub Codru), prelucr. artistică a lemnului (vestitele porţi maramureşene, unelte, mobilier ţărănesc, lăzi de zestre, cruci pictate) la Deseşti, Vadu Izei, Giuleşti, Plopiş, Săpânţa, Băiţa de sub Codru, prelucr. lânii (cergi, sumane ş.a.) la Săpânţa, Fereşti, Hoteni, Vişeu de Sus ş.a. Agricultura dispunea la sfârşitul anului 1997 de un fond funciar de 311 226 ha terenuri agricole (din care 260 578 ha în proprietate privată), 289 185 ha acoperite cu păduri, 5 650 ha cu ape şi 24 375 ha alte suprafeţe. Din totalul supr. agricole 83 603 ha sunt terenuri arabile, 101 139 ha păşuni, 120 199 ha fâneţe naturale, 6 039 ha livezi şi pepiniere pomicole şi 246 ha vii şi pepiniere viticole. în 1997, terenurile arabile erau cultivate cu porumb (24 942 ha), plante de nutreţ (20 671 ha), cartofi (13 565 ha), grâu, ovăz, orz şi orzoai-că ş.a. Pomicultura (meri, peri, pruni, piersici, nuci ş.a.) ocupă suprafeţe compacte în areaiele localit. Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Şomcuta Mare, Mireşu Mare ş.a. în perimetrele localit. Baia Mare, Tăuţii de Sus, Cicârlău ş.a. există condiţii optime de dezvoltare a plantaţiilor de castan comestibil. La începutul anului 1998, sectorul zootehnic cuprindea 118 mii capete bovine şi bubaline (din care 116 mii în sectorul privat), predominant din rasa Bruna de Maramureş, 119 mii capete porcine (113 mii în sectorul privat), 196 mii capete ovine (integral în sectorul privat) ş.a. Avicultură (1 483 mii capete păsări); apiculîură (19 mii familii de albine, integral în sectorul privat). Căi de comunicaţie (1998): 231 km căi ferate, cu o densitate de 36,6 km/1 000 km2 (segmentul de c.f. dintre Vişeu de Jos şi Salva, lung de 61 km, a fost construit în 1948 cu ajutorul brigăzilor voluntare de tineret), 1 501 km drumuri publice, din care .502 km modernizate, cu o densitate de 23,8 km/100 km2. Transporturile aeriene sunt deservite de aeroportul din com. Tăuţii-Măgherăuş, situat la 10 km V de Baia Mare. Unităţi de învăţământ, cultură şi artă (1997-1998): 290 grădiniţe de copii, 305 şcoli generale, 29 licee, 18 şcoli profesionale, patru şcoli de maiştri, trei institute de învăţământ superior cu opt facultăţi, 3 147 studenţi şi 189 profesori. Activitatea de promovare a culturii, ştiinţei, artei etc. o desfăşoară Teatrul de Stat din Baia Mare (fundat în 1952), cu secţii de dramă şi de păpuşi, Filarmonica, cele opt muzee şi opt case memoriale, nouă cinematografe, 389 biblioteci, cu 2 941 000 volume, şapte case de cultură, numeroase cluburi, cămine culturale, ansambluri folclorice ş.a. Turism. Pe lângă frumuseţile sale peisagistice (văi şi circuri glaciare, cascada Cailor, rezerva- ţiile complexe Pietrosu Rodnei, Creasta Cocoşului din M-ţii Gutâi, platoul vulcanic Ţibleş ş.a.), jud. M. dispune de importante monumente şi locuri istorice, monumente de artă şi ansambluri arhitecturale, monumente de arhitectură populară (peste 200), precum şi de renumite zone etnografice şi folclorice, care şi-au păstrat aproape nealterată arta populară extrem de originală (case, biserici, porţi, ceramică, ţesături, unelte, datini, obiceiuri, muzică, dans etc.). Arhitectura populară tradiţională se remarcă prin vestitele porţi monumentale maramureşene şi mai ales prin sveltele biserici de lemn de la Deseşti, leud, Bogdan Vodă, Bârsana, Giuleşti, Budeşti, Fereşti, Vadu Izei, Rozavlea ş.a. Staţiunile climaterice (Borşa, Izvoarele, Mogoşa) şi balneoclimaterice (Ocna Şugatag, Cărbunari, Dăneşti), precum şi obiectivele turistice din Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Târgu Lăpuş, Săpânţa (cimitirul vesel), Moisei (ansamblul monumental realizat de Vida Gheza) ş.a. completează ga-^ ma variată a locurilor care pot fi vizitate. Indicativ auto: MM. MARAMUREŞEAN, -A (< n. pr. Ma- ramureş) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană din Maramureş sau originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine Maramureşului sau maramureşenilor, privitor la Maramureş sau la maramureşeni. MARAMUREŞEANCA (< maramu-reşean) s. f. Femeie din Maramureş. MARAN [mară3, Renâ (1887-1960), scriitor de limbă franceză din Africa Centrală. Născut în Martinica. Romane despre viaţa indigenilor, cu accente umanitare („Batouala", „Cartea junglei"). Versuri parnasiene („Viaţa interioară", „Frumoasele imagini"). MARANGOZ (< tc.) s. m. Dulgher specializat în prelucrarea lemnăriei pentru nave sau ambarcaţii de lemn. MARANHĂO [marenşu], stat în NE Braziliei; 329,6 mii km2; 4,9 mii. loc. (1991). Centrul ad-tiv: Săo Luis. Expl. de petrol. Trestie de zahăr, bumbac, cafea, cacao, porumb, manioc, arahide, cocotieri şi palmieri de ulei. Creşterea animalelor. Pescuit. MARATON [marahon], denumirea cursului superior al Amazonului, de la izv. până la confl. cu Ucayali; 1 650 km. Navigabil (pe c. 800 km). MARAK6N Y POSADILLO [maranpn i posadjX.o], Gregorio (1887-1960), medic şi istoric spaniol. Prof. univ. la Madrid. Unul dintre fondatorii endocri- 259 MARCA nologiei. Cercetări privind insuficienţa glandelor suprarenale, tiroida, hormonii genitali („Studii de endocrinologie", „Manual de diagnostic etiologic"). Lucrări cu caracter istoric („Viaţa lui Henric al IV-lea de Castilia şi timpul său“, „Liberalism şi comunism. Privire asupra războiului civil", „Elogiu şi nostalgie despre Toledo"). MARASCHINO (< it.) s. n. Lichior din vişine sau din cireşe amare. MARASM (< fr., ngr., germ.) s. n. 1. (Livr.) Demoralizare, decădere morală şi spirituală. 2. Stare de stagnare a unei activităţi generale (economice, sociale etc.). 3. (MED.) Formă gravă de denutriţie, manifestată prin slăbire extremă, iar la copii şi prin întârzieri în creştere. ♦ Epuizare fizică, extenuare, sfârşeală. MARAŞ v. Kahramanmaraş. MARAT [marş], Jean Paul (1743-1793), medic, publicist şi om politic francez. Participant la Revoluţia Franceză. în coloanele ziarului său „L’Ami du peuple", a dus o susţinută campanie împotriva politicii capitulante a girondinilor. Ca preşedinte al Clubului iacobinilor, a avut un rol important în răscoala din 31 mai-2 iun. 1793, soldată cu excluderea girondinilor din Convenţia Naţională şi cu instaurarea dictaturii iacobine. Asasinat de Char-lotte Corday. MARATON (< fr.; {s} n. localit. Maraton) s. n. Probă de atletism, care constă în alergarea pe o distanţă de 42,195 km. Inclusă în programul Jocurilor Olimpice de la prima ediţie modernă, din 1896, la Atena (câştigată de un tânăr ţăran, Spiridon Louis, devenit erou naţional). Această probă, a celei mai lungi alergări, şi-a câştigat o extraordinară popularitate, răspândindu-se în toată lumea, unele concursuri devenind tradiţionale, cu mii de participanţi, Jean Paul Marat bărbaţi şi femei (m. de la New York, de la Tokyo, Rio de Janeiro etc.). MARATON (MARATHON), localitate în N Aticii, la 42,2 km NE de Atena. Pe câmpia de lângă M., a avut loc, la 12 sept. 490 î.Hr., o bătălie în care atenienii şi plateenii, conduşi de Miltia-de, au obţinut o strălucită victorie asupra armatei persane. Victoria atenieni-lor a fost vestită la Atena de un hoplit, Filipides, care a parcurs, alergând, distanţa dintre M. şi Atena şi care, după ce a rostit, „Bucuraţi-vă, am învins", a murit pe loc, răpus de oboseală. MARATON IST (< maraton) s. m. Persoană care practică maratonul. MARATTA (sau MARATTl), Carlo (1625-1713), pictor italian. Elev al lui A. Sacchi. Ultimul reprezentant important al barocului, făcând trecerea spre neoclasicism, sub influenţa lui Rafael şi a familiei Carracci. Unul dintre conducătorii Şcolii de pictură de la Roma. Portrete („Clement al IX-lea“), lucrări cu subiecte religioase („Adoraţia magilor", „Buna Vestire"). MARATI (< fr.) s. m. pl. Populaţie din statul indian Mahârâshtra. SivăJT Bhonsle s-a autoproclamat rege (1674-1680), urmărind să revigoreze vechile tradiţii hinduse. încercând să oprească expansiunea Marilor Moguli, urmaşii săi au format o confederaţie (1732-1738), care a intrat în conflict armat cu Afghanistanul (înfrânţi în 1761), fiind ulterior supuşi de britanici, în urma a trei războaie (1779-1782, 1802-1804 şi 1817). MARB£, Myriam (1931-1998, n. Bucureşti), compozitoare română. După 1990, s-a stabilit în Olanda. Studii cu M. Jora şi L. Klepper. Prof. univ. la Bucureşti. Creaţie ce reprezintă o sinteză între rigoarea extremă şi aleatorism („Ritual pentru setea pământului", „Jocus secundus", „Păsările artificiale", „Timpul regăsit", „Concertul pentru viola da gamba, tenor şi orchestră" etc.). Muzică pentru ansambluri sau pentru orchestră de cameră şi corală. Lucrări de muzicologie. MARBELLA, oraş în partea de S a Spaniei (Andaluzia), pe ţărmul M. Al-boran (M. Mediterană), la 48 km SV de Mâlaga, una dintre cele mai importante staţiuni balneoclimaterice de pe Costa del Sol; 80,6 mii loc. (1991). Centru viticol şi de vinificaţie. Turism. Cunoscut în Antichitate sub numele de Salduba. MARBOD, rege al marcomanilor (18 Î.Hr.-37 d.Hr.). A întemeiat un regat (9 d.Hr.) bazat pe uniunea mai multor triburi germanice (longobarzi, quazi, semnoni, hermunduri), cu o forţă armată de c. 70 000 de pedeştri şi 4 000 de călăreţi. După ce a fost înfrânt (17 d.Hr.) de cherusci, conduşi de Arminius, a trăit în exil la Ravenna. MARBURG v. Maribor. MARBURG AN DER LAHN [ma:rburk an der la:n], oraş în partea central-vestică a Germaniei (Hessen), pe Lahn, la 74 km N de Frankfurt am Main; 75,3 mii loc. (1992). Nod feroviar. Ind. de prelucr. a metalelor, constr. mecanice, electrotehnică, chimi-co-farmaceutică, textilă şi alim. Fabrică de mobilă. Ceramică. Vechi centru cultural. Universitate (1527). Monumente: Elisabethkirche (1235-1238), biserica Sankt Johannes Evangelist (sfârşitul sec. 15), clădirea Universităţii (1300-1320), Primăria (1512-1514), castel (1260, cu refaceri din sec. 15). Artizanat. Turism. A primit statut de oraş în 1227. Unul dintre marile centre ale protestantismului german. — Şcoala de la una dintre principalele orientări ale neokantianismului, de la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, reprezentantă de H. Cohen, P. Natorp, E. Cas-sirer, A. Liebert ş.a. Orientată îndeosebi spre teoria cunoaşterii şi logică şi caracterizată printr-un antipsihologism pronunţat. A relevat constructivismul gândirii în elaborarea teoriilor ştiinţifice. MARC (< fr.) s. n. Produs semifabricat, în formă de terci, obţinut din fructe proaspete şi folosit ca materie primă în industria alimentară. MARC, Franz (1880-1916), pictor şi grafician german. Alături de Kandinsky şi de A. Macke, principalul reprezentant al grupării „Der Blaue Reiter". în lucrările sale, animalul apare ca simbol al existenţei inocente şi al vieţii tainice a naturii, în culori strălucitoare şi în forme geometrizate („Mari cai albaştri", „Capre în pădure", „Tigrul"). Tendinţe de abstractizare („Forme în luptă"). MARCA (< germ, fr.) vb. I tranz. 1. A aplica cuiva sau pe ceva un semn distinctiv; a însemna. ♦ A imprima în relief, pe un obiect de metal preţios, semnul (oficial al) autenticităţii lui. 2. Fig. A constitui o notă specifică; a reprezenta, a ilustra. ♦ A scoate în evidenţă; a sublinia, a releva. ♦ A constitui o dovadă; a indica, a arăta. 3. Fig. A afecta psihic sau fizic, temporar sau permanent o persoană. 4. A delimita prin linii, prin semne etc. o suprafaţă, un teren. 5. A înscrie un punct (coş, gol etc.) în jocurile sportive. 6. A supraveghea, a anihila acţiunile adver- MARCA 260 sarului direct în jocurile sportive de echipă. MARCA, com. în jud. Sălaj, pe cursul superior al râului Barcău, în zona în care acesta şi-a sculptat un frumos defileu în rocile cristaline; 2 798 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satul Porţ). Vestigii ale unei aşezări dacice din sec. 1 Î.Hr.-1 d.Hr. Satul M. apare menţionat documentar în 1314. Biserica de lemn cu hramul înălţarea Domnului (1792), în satul Porţ. MARCAJ (< fr.) s. n. 1. Semn distinctiv aplicat pe ceva; spec. semn făcut pe copaci, pe stânci, pe tăbliţe pentru a indica turiştilor un drum; p. ext. totalitatea semnelor care indică un drum turistic; spec. semn convenţional pentru anunţuri, indicaţii, informaţii etc. pe un drum rutier, pe o suprafaţă etc. 2. Procedeu tactic de apărare în unele jbcuq sportive de echipă, potrivit căruia jucătorul defensiv stă cât mai aproape de jucătorul atacant advers, împiedicându-l să acţioneze în voie. 3. Sistem de delimitare a spaţiilor sau a traseelor rezervate întrecerilor sportive, după specificul fiecărei ramuri sau probe. 4. Tabelă de m. -tabelă pe care se înregistrează punctele înscrise într-o competiţie sportivă. MARCANDO (cuv. it.) adv. (MUZ.; ca indicaţie de execuţie) Marcând, scoţând în evidenţă, subliniind. MARCANT -Ă (< fr., germ.) adj. Care iese în evidenţă, care se distinge prin valoare, prin importanţă etc.; de seamă, remarcabil. MARCARE (< marca) s. f. 1. (MED.) Procedeu de studiu folosit pentru punerea în evidenţă a unor celule (de obicei sangvine), prin fixarea locală a unei substanţe radioactive. 2. (SILV.) Marcarea arborilor = operaţie de înscriere a numerelor de ordine, o dată cu măsurarea diametrelor arborilor, pentru a cunoaşte volumul de lemn dintr-o pădure înainte de exploatare. 3. Marcarea animalelor = individualizare a cailor, cornutelor şi a porcilor prin însemnare cu cifre sau semne convenţionale, tatuaje, crestări la urechi pentru a ţine evidenţa lor. Practicarea m.a. la animalele sălbatice permite studierea deplasării acestora. 4. M. radioactivă = aplicarea unui semn distinctiv reprezentat de o moleculă radioactivă pe o moleculă specifică, în scopul observării sau dozării sale. MARCASIT (< fr., germ.) s. n. Bisulfură naturală de fier, cristalizată în sistemul rombic. Este asemănător cu pirita, dar apare frecvent sub formă de concreţiuni în agregate radiare, mase reniforme, cruste etc.; se utilizează la fabricarea acidului sulfuric. Unele forme cristalizate sunt folosite ca pietre semi-preţioase. MARCAT, -Ă (< marca) adj. 1. Căruia i s-a aplicat un semn distinctiv sau prin care i se garantează calitatea şi autenticitatea. 2, Fig. Care iese în evidenţă; accentuat, reliefat; distinct, nuanţat. MARCATO (cuv. it.) adv. (MUZ; ca indicaţie de execuţie) Marcând, evidenţiind notele din punct de vedere dinamic. MARCATOR, -OARE (< marca) s. m. şi f„ s. n. 1. S. m. şi f. Persoană care marchează obiecte. 2. S. m. şi f. Sportiv care marchează goluri, puncte, coşuri etc. 3. S. n. Unealtă folosită în agricultură pentru trasarea rândurilor şi pentru marcarea cuiburilor în care se pun răsadurile sau sămânţa. 4. S. n. Dispozitiv al maşinilor de semănat, plantat etc., care serveşte la menţinerea distanţei constante între rândurile extreme, la trecerile succesive ale agregatului. MARCAŢIE (< fr., it.) s. f. Marcare, marcă. MARC AURELI U (Marcus Aurelius Antonius), împărat (161-180 d.Hr.) şi filozof roman. A purtat războaie la Dunăre împotriva cvazilor şi marcomanilor (războaiele marcomanice, 166-180), în timpul cărora a şi murit. Faima de filozof stoic se datorează reflecţiilor personale şi aforismelor scrise pentru propria edificare şi strânse în cele 12 cărţi intitulate „Către mine însumi" sau „Meditaţiile". MARCĂ1 (< germ.) s. f. Timbru emis de către organele centrale poştale ale unei ţări, care, aplicat pe corespondenţă sau pe colete, face dovada plăţii anticipate a costului transportului. M. poştală a fost introdusă pentru Marcasit Marc Aureliu prima oară în Marea Britanie (1840). Cele mai vechi m. poştale româneşti au fost emise în Moldova (1858). în urma unificării tarifelor poştale în Principatele Unite, au fost emise o serie de mărci poştale cu reprezentarea celor două steme: bourul pentru Moldova şi vulturul pentru Ţara Românească, cunoscute sub numele de „Emisiunea Principatelor Unite" (1862- 1864). V. cap de bour. MARCĂ2 (< ngr., fr.) s. f. Semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane; semnele distinctive care pot fi înregistrate ca m. sunt cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne. Dreptul ia m. aparţine persoanei fizice sau juridice care a depus cererea de înregistrare a m. la autoritatea naţională investită prin lege cu procedura de înregistrare a m. (în România există Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci — OSIM). M. reprezintă un activ necorporal inclus în categoria proprietăţii intelectuale. ♦ Fişă (ex. fişă numerotată cu ajutorul căreia fiecare lucrător îşi marchează, pe un panou special amenajat, prezenţa la lucru). ♦ (INFORM.) Număr sau cuvânt asociat unei instrucţiuni, care o distinge de celelalte' instrucţiuni ale programului. MARCĂ3 (< germ.) s. f. Unitate monetară în Germania şi Finlanda. MARCĂ4 (< germ.) s. f. 1. (în Evul Mediu în Europa apuseană) Denumire a obştii săteşti, în care pământul arabil era proprietatea privată a membrilor ei, iar izlazurile, pădurile şi alte bunuri agricole erau în proprietatea şi folo- 261 MARCHIZE sinţa colectivă a întregii obşti. 2. (în Evul Mediu, în statul franc şi în Germania) Denumire dată comitatelor de frontieră. MARCEAU [marso], Fâlicien (pseudonimul lui Louis Carette) (n. 1913), scriitor francez de origine belgiană. Autor de comedii pline de vervă şi ironie („Oul“ — prin care inaugurează piesa monolog, „Bărbatul în chestiune", „Viaţă de artist11), romane („Creazy", „Trupul duşmanului meu“, „O pasăre pe cer11), eseuri („O libertate neobrăzată"). MARCEAU [marso], Marcel (pe numele adevărat Marcel Mangel) (n. 1923), mim francez. Se afirmă iniţial în stilul arlechinului. în 1947, îşi creează propria companie şi propriul personaj — Bip, cu o extraordinară expresivitate. în 1958, a fundat la Paris o şcoală de mimi. MARCEL [marsel], £tienne (c. 1316-1358), staroste al negustorilor din Paris. Conducător al răscoalei din 1356-1358. Aflat în fruntea opoziţiei orăşeneşti din cadrul Statelor Generale, a impus delfinului Carol publicarea „Marii ordonanţe din martie" (1357), prin .care se urmărea limitarea puterii regale. Asasinat. MARCEL [marsel], Gabriel-Honorâ (1889-1973), dramaturg şi filozof francez. Catalogat existenţialist, deşi a preferat să fie considerat neosocratic, pentru a deosebi abordarea sa teistă de existenţialismul ateist al lui J.-P. Sartre. Tratează în general teme religioase (s-a convertit la catolicism în 1929), cum sunt omul ca pelerin („Homo viator") şi absolutul ca fiinţă personală, iubitoare. Lucrări filozofice („Jurnal metafizic", „A fi şi a avea", „Misterul fiinţei"). Piese de teatru cu subiect religios („Setea11, „Roma nu se mai află în Roma"). MARCELLO, familie nobiliară veneţiană. Mai importanţi: 1. Lorenzo M. Marcel Marceau în rolul iui Bip (1603-1656), comandant al flotei care a învins-o pe cea otomană, condusă de Sinan Paşa, la Dardanele; a murit în timpul bătăliei. 2. Alessandro M. (1684-1750), compozitor. Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Concertul pentru oboi şi orchestră în re minor", transcris de Bach pentru clavecin. 3. Benedetto M. (1686-1739), compozitor. Frate' cu M. (2). Carieră de avocat, de muzician şi de scriitor. Lucrări instrumentale şi vocale extrem de elaborate, caracteristice pentru apogeul barocului italian („Concerti a cinque", culegerea de parafraze după psalmi, „Estro poetico armonico", oratorii, mise, opere, muzică de cameră). MARCELLUS, Marcus Claudius (c. 270—c. 208 Î.Hr.), general roman. De origine plebeiană. Consul de cinci ori între 228 şi 208 î.Hr. A luptat împotriva galilor la Clastidium (222 Î.Hr.). Rol important în războiul împotriva lui Hannibal, pe care l-a înfrânt la Nola (212 Î.Hr.). A cucerit Siracusa după un lung asediu (211 Î.Hr.) şi a organizat onoruri funerare pentru Arhimede, ucis de un soldat roman. MARCESCENT, -Ă (< fr.) adj. (BOT.; despre frunze) Care nu cad toamna, rămânând uscate pe ramuri în timpul iernii şi desprinzându-se după o anumită perioadă de timp (ex. la cer1). MARCGRAF s. m. v. margraf. MARCH v. Morava (1). MARCH [mark], Ausiâs (1397-1459), poet catalan. Unul dintre cei mai importanţi lirici ai Renaşterii, influenţat de Petrarca şi Dante. Poezie de un violent realism, într-un stil concis, remarcabilă prin sinceritatea, puritatea şi subtilitatea meditaţiei („Cântece de moarte", „Cântece de iubire", „Cântece morale", „Cântec spiritual"). MARCH [mart]], Fredric (pe numele adevărat Frederick Ernest Mclntyre Bickef) (1897-1975), actor american de film. Carieră impresionantă prin longevitate şi diversitate; a excelat în roluri de compoziţie, mai ales în filme psihologice („Moartea unui comis-voiajor", „Procesul maimuţelor", „Sechestratul din Altona“). Premiul Oscar: 1931 („Dr. Jeckyll and Mr. Hyde“/Bestia), 1946 („Cei mai frumoşi ani ai vieţii noastre"). MARCHAIS [marje], Georges (1920-1997), om politic francez. Secretar general al Partidului Comunist Francez (1972-1994; între 1970 şi 1972, secretar general adjunct). Membru al Parlamentului European (1979- 1989). Unul dintre promotorii euro-comunismului. MARCHAND [marja], foienne (1755-1793), navigator francez. Descoperitorul (1791) insulelor septentrionale ale arh. Marchize. MARCHAND [marjă], Jean-Baptiste (1863-1934), general şi explorator francez. A cercetat Africa, urmând cursul fl. Niger până la izvoarele acestuia şi a explorat reg. Coastei de Fildeş. Comandant al expediţiei care a traversat Africa de la Tombouctou la Djibouti. în sept. 1898, întâlnirea detaşamentului condus de el cu trupele britanice conduse de H.H. Kitchener a provocat „incidentul de la Fashoda“. Comandant al unei divizii în timpul primului război mondial. MARCHE [marj], provincie istorică în centrul Franţei (c. 5 000 km2). Oraş pr.: Gueret. Expl. de cărbuni. Cartofi; creşterea animalelor. Renumită (din sec. 15) pentru tapiseriile din centrele sale manufacturiere (Felletin, Aubus-son ş.a.). MARCHE, regiune în partea cen-tral-estică a Italiei, la M. Adriatică; 9,7 mii km2; 1,4 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Ancona. Porumb, secară, tutun. Pomicultură şi viticultură. Creşterea animalelor. Pescuit. Zonă turistică, cu numeroase staţiuni balneoclimaterice (Fano, Falconara). MARCHETĂRiE (< fr.) s. f. 1. Teh-nică în arta decorativă şi în arhitectură, folosită de obicei la ornamentarea mobilierului, care constă în aplicarea pe suprafaţa lemnului a unor bucăţi de placaj de diferite esenţe, de fildeş, de bronz etc., obţinându-se un decor geometric, floral sau o compoziţie complexă. V. şi incrustaţie, intarsie. 2. Obiect decorat sau lucrare de artă obţinute prin această tehnică. MARCHIZ (< fr.) s. m. (în Evul Me-diu în Europa apuseană) 1. Conducător militar al unei mărci4 (2); margraf. 2. Titlu nobiliar inferior celui de duce şi superior celui de conte. MARCHIZĂ (< fr.) s. f. I. Soţie de marchiz (2). II. 1. Mic acoperiş fixat în consolă deasupra intrării principale a unei clădiri şi executat din sticlă susţinută de o armătură metalică, din placă de beton armat etc. 2. Construcţie închisă în geamlâc, alipită de faţadă pentru a proteja de intemperii intrarea într-o clădire. 3. Cabină pentru mecanic la locomotivele cu abur. MARCHIZE (MARQUISES, fles ~ [i:l marki:z]), arhipelag vulcanic în centrul MARCHIZET 262 Oc. Pacific, în Polinezia Franceză, alcătuit din 10 ins. (Nuku-Hiva, Ua-Pou, Hiva-Oa, Tahuata, Fatu-Hiva, Ua-Uka ş.a.); 1,3 mii km2. Centrul ad-tiv: Taio-hae (în ins. Nuku-Hiva). Relief muntos vulcanic, cu alt. max. de 1 260 (în ins. Hiva-Oa). Climă tropicală umedă. Păduri tropicale, cu lemn de esenţe preţioase. Palmieri, bumbac, cafea, vanilie. Pescuit de perle. Descoperit în 1595 de exploratorul spaniol Âlvaro de Mendana de Neira (partea de S) şi vizitat de James Cook în 1774; în 1791, navigatorul francez Etienne Marchand descoperă insulele din partea de N a arhipelagului. Anexat de Franţa în 1842. MARCHIZET (< germ.) s. n. Ţesătură subţire, uşoară şi transparentă fabricată din fire de bumbac pieptănat şi răsucit, din fire cuproamoniacale sau vâscoză şi întrebuinţată^.pentru confecţionarea rochiilor, a perdelelor etc. MARCIAN (MĂRCIANUS), împărat bizantin (450-457). Fiu de soldat, proclamat împărat de Senat şi armată, La Conciliul de la Calcedon (451) a încercat să obţină o împăcare între ortodoxism şi monofizitism. MARCIANO [ma:sjsen9u], Rocky (pe numele adevărat Rocco Francis Mar-chegiano) (1923-1969), boxer american de origine italiană. Campion a! lumii la categorie grea (1952-1956), perioadă după care se retrage, fără a fi vreodată înfrânt în cele 49 de întâlniri susţinute. MARCION din Sinope (c. 85- c. 160), teolog grec. S-a alăturat (140) comunităţii creştine din Roma. Preocupat de contradicţia paulinică dintre Lege şi Evanghelii, a repudiat-o complet pe prima şi nu a acceptat decât Evanghelia după Luca. Poziţia sa intransigentă a dus (144) la ruperea cu Biserica creştină şi la întemeierea în Orient a unei secte gnostice proprii, Rocky Marciano vehement combătută pentru erezie. I se atribuie tratatul „Antiteze", azi pierdut. MĂRCIUK, Gurii Ivanovici (n. 1925), matematician rus. Prof. univ. la Moscova. Cercetări de analiză numerică şi modelare matematică („Metodele calculării reactorilor nucleari", „Metode de calcul în mecanica aplicată", „Metode de analiză numerică"). Unul dintre autorii noii direcţii în matematicile aplicate privind modelarea matematică în imu-nologie şi medicină. M. de onoare al Acad. Române (1991). MARCODAVA, davă geto-dacică aflată, potrivit izvoarelor antice, în Transilvania centrală. Situată ipotetic în apropierea oraşului Ocna Mureş (jud. Alba). MARCOMANI (< fr., germ.) s. m. pl. Numele unor triburi germanice, aşezate la începutul erei noastre pe cursul superior al Dunării. Aliaţi cu quazii, au purtat în sec. 1-2 d.Hr. numeroase războaie împotriva Imp. Roman (războaie marcomanice). V. şi Marbod. MARCONI, Guglielmo (1874-1937), fizician şi inventator italian. Unul dintre promotorii radiotehnicii. în 1894, a realizat o transmisie radiotelegrafică cu un aparat propriu, brevetat în 1896, iar în 1901, prima radiocomunicaţie telegrafică transatlantică. A mai inventat un detector magnetic (1902) şi o antenă direcţională orizontală (1905). Premiul Nobel pentru fizică (1909), împreună cu K.F. Braun. MARCOS, Ferdinando Edralin (1917-1989), jurist şi om politic filipi-nez. Preşedinte (1965-1986) şi şef al guvernului (1965-1981) Republicii Fili-pinelor. Preşedinte al partidului Mişcarea pentru Noua Societate (1978— 1986). Politica sa dictatorială, valul de nemulţumire populară, precum şi asasinarea liderului opoziţiei, B. Aquino, au precipitat criza sistemului. Tendinţele Guglielmo Marconi separatiste ale populaţiei din sud şi războiul de gherilă declanşat în 1969 de o stângă extremistă comunistă l-au obligat să abandoneze puterea şi să se exileze în Honolulu. în deciziile sale politice, a fost influenţat de soţia sa, Imelda Romualdez (n. 1930). MARCOTA (< fr.) vb. I tranz. A înmulţi vegetativ plante, în special viţa de vie, prin înrădăcinarea unei ramuri aplecate şi îngropate în pământ cu vârful afară. MARCOTAJ (< fr.) s. n. Tehnică horticolă de multiplicare vegetativă a plantelor care presupune separarea organelor vegetative de planta mamă numai după înrădăcinarea lor, obţinută prin marcotare. Poate fi natural (ex. la mur, iederă etc.) sau artificial, atunci când ramura ce urmează să servească înmulţirii este pusă de către cultivator în contact cu solul pentru a da rădăcini adventive şi apoi separată de planta mamă (ex. la viţa de vie). MARCOTĂ (< fr.) s. f. Lăstar care, în urma înrădăcinării şi desprinderii de planta-mamă, formează o nouă plantă. Poate rămâne prins de planta-mamă timp îndelungat în cazul marcotajului natural. ♦ Plantă obţinută prin mar-cotaj. MARCOUSSIS [markusj], Louis (pe numele adevărat Ludwik Casimir Markus) (1878-1941), pictor şi gravor francez de origine poloneză. Adept al cubismului. Picturi pe sticlă, portrete şi ilustraţii de carte pentru T. Tzara şi G. Apollinaire. Lucrări într-o tehnică rafinată şi sobră, construite cu rigoare şi eleganţă, într-un colorit subtil („Port la Kenitry“, „Interioare", „Personaje11, „Autoportret", „Natură moartă cu tablă de şah"). MARCOVICI, Silvia (n. 1952, Bacău), violonistă română. Studiază cu Ştefan Gheorghiu. Premiul I la Concursul „Enescu11 (1970). Concertează la Londra (1971). în 1976 se stabileşte în Israel şi începe o carieră internaţională. Ulterior, îşi desfăşoară activitatea în Germania, apoi în Franţa. Tehnică ireproşabilă şi acurateţe în exprimare; a concertat sub bagheta unor mari dirijori: Z. Mehta, M. Rostropovici, S. Comissiona ş.a. MARCOVICI 1. Simion M. (1802-1877), cărturar român, iluminist. Prof. la Colegiul „Sf. Sava“. Promotor al predării matematicii în limba română în România. Autorul unui „Curs de retorică11; traduceri. 2. Alexandru Simion M. (1835-1886, n. Bucureşti), medic ro- 263 MARDONIOS mân. Fiul lui M. (1). întemeietorul învăţământului de clinică medicală în România. Studii privind pleurezia, febra tifoidă, boala lui Addison etc. MARCU (în „Noul Testament"), unul dintre cei patru evanghelişti, supranumit loan. l-a însoţit pe Barnaba şi pe apostolul Pavel în activitatea lor de misionari. A fondat biserica din Alexandria, unde a fost şi martirizat. Evanghelia după Marcu, a fost redactată în limba greacă (înainte de 70, d.Hr.). Moaştele sale se află la Veneţia, oraş al cărui patron este (fiind reprezentat simbolic în steaua Republicii Veneţiene printr-un leu). Prăznuit la 25 apr. MARCU, Alexandru (1894-1955, n. Burdujeni, jud. Suceava), italienist român. M. coresp. al Acad. (1940), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări privind literatura şi arta italiană şi relaţiile culturale italo-române („Istoria literaturii italiene", „Romanticii italieni şi români", „De la Tasso la Eminescu: coincidenţe tematice", „Renaşterea românească şi Italia"). Traduceri. Arestat pentru convingerile sale politice, a fost deţinut la închisoarea Văcăreşti, unde a şi murit. MARCU, Duiliu (1885-1966, n. Cra-iova), arhitect român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Director general al Direcţiei Monumentelor Istorice (1953-1965). Lucrări realizate într-un spirit modern şi caracterizate prin armonia ritmurilor, liniile viguroase (Hotelul Athenee Palace (azi Athenee Palace-Hilton), clădirile Academiei Române, clădirile guvernului din Piaţa Victoriei, Academia Militară, Palatul C.F.R., azi Ministerul Transporturilor — toate la Bucureşti, Opera şi Institutul Politehnic din Timişoara). A elaborat studii de sistematizare a Pieţei Victoriei şi Pieţei Palatului din Bucureşti. Lucrări teoretice („Estetica oraşelor", „Arhitectura, monografia lucrărilor realizate"). MARCUS, Manole (1928-1994, n. Bucureşti), regizor român de film. Pelicule inspirate din viaţa cotidiană în perioada ante- şi postbelică din România („Străzile au amintiri", „Canarul şi viscolul", „Puterea şi Adevărul", „Actorul şi sălbaticii", „Mitică Popescu"). MARCUS [ma:k9s], Rudolph Arthur (n. 1923), chimist american de origine canadiană. Prof. univ. la Institutul Tehnologic din California. Cercetări fundamentale în domeniul reacţiilor chimice bazate pe transferul de electroni şi al cineticii de reacţie. Premiul Nobel pentru chimie (1992). Duiliu Marcu Solomon Marcus MARCUS, Solomon (n. 1925, Bacău), matematician român. M. coresp. ai Acad (1993), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de analiză matematică, lingvistică şi poetică matematică, semiotică, filozofia şi istoria ştiinţei, matematica dezvoltării sociale („Noţiuni de analiză matematică", „Lingvistică algebrică", „Poetica matematică", „Din gândirea matematică românească", „Semiotica matematică a artelor vizuale", „Paradoxul", „Invenţie şi descoperire"). MARCUSE [markuza], Herbert (1898-1979), filozof şi sociolog german. Stabilit în S.U.A. (1934). Prof. univ. la San Diego (California). Exponent al „teoriei critice" a Şcolii de la Frankfurt. Preocupat de elaborarea unei viziuni de natura filozofiei sociale, a încercat, în scrierile din tinereţe, să apropie mai multe curente filozofice contemporane: marxism, fenomenologie, existenţialism („Contribuţii la o fenomenologie a materialismului istoric", „Raţiune şi revoluţie"), pentru ca, apoi, să schiţeze, în „Eros şi civilizaţie", folosind elemente freudiene, o societate nerepresivă, iar în „Omul unidimensional", o societate conformistă, fără componente critice. M ARD ARIE COZIANUL (sec. 17), călugăr la mănăstirea Cozia. Autor al unui lexicon slavo-român (manuscris din 1649), cea mai veche lucrare lexicografică păstrată. MAR DEL PLATA, oraş în partea de E a Argentinei, la 360 km SSE de Buenos Aires, port la Oc. Atlantic; 519,7 mii loc. (1991). Aeroport. Ind. textilă, a încălţămintei, hârtiei, tutunului şi alim. (conserve de peşte). Piaţă agricolă. Pescuit. Celebră staţiune balneoclimaterică. Festival internaţional al filmului. MARDONIOS (?—479 Î.Hr.), general persan. Nepot şi ginere al regelui Darius I. Unul dintre comandanţii armatei persane în timpul războaielor medice. A cucerit Macedonia (492). După MARDUK 264 ce a pustiit Atica şi a cucerit Atena, a fost învins şi' ucis la Plaîeea (în Beoţia) de armatele unite ale oraşelor greceşti. MARDUK v. Bel-Marduk. MARE1 (probabil cuv. autohton sau < lat. mas, maris) adj. 1. Care depă-şeştre dimensiunile obişnuite, care are dimensiuni considerabile. Degetul (cel) m. = degetul cel gros de la mână sau de la picior. (MILIT.) M. unitate = formă organizatorică în armată cu caracter permanent, care întruneşte sub o comandă unică mai multe unităţi de arme diferite. (ZOOT.) (Substantivat, m.) Marele alb = rasă de porci creată în Anglia, de talie mare şi de culoare albă; este reprezentativă pentru producţia de carne. Sin. york mare. (Substantivat, m.) Marele negru = rasă de porci creată în Anglia, de talie mare şi de culoare neagră; este-^escut pentru producţia de carne. Sin. cornwall. ^ Loc. fn mare = a) după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ^ Expr. A fi cu gura mare = a fi certăreţ, scandalagiu. ♦ (Despre suprafeţe) întins, vast. ^ (Servind la formarea unor toponime) Baia Mare. ♦ (Despre încăperi, vase etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spaţios. ♦ (Despre lucruri sau fiinţe) Lung, înalt. ♦ (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adânc. ♦ Lat. ♦ Gros (ex. buze man). 2. (Despre fiinţe) Care a depăşit copilăria; adult, matur; vârstnic. Fată m. = fată la vârsta măritişului; fecioară, virgină. ♦ (La comparativ sau la superlativul relativ) (Cel) mai în vârstă. 3. (Despre unităţi de timp) De lungă durată, îndelungat, lung, 4. în cantitate însemnată, abundent, mult; numeros. *0 Expr. (Despre ape curgătoare) A veni mare = a creşte, a se umfla; a inunda. + (Despre preţuri) Ridicat. 5. (Despre stări psihice, sentimente etc.) Intens, puternic, tare; profund. Ziua mare = moment al dimineţii când lumina devine deplină. Ziua în amiaza mare = la amiază, în toiul zilei. ♦ (Despre fenomene atmosferice) Aprig, violent, năprasnic. ♦ (Despre calamităţi, dezastre) Grozav, cumplit. 6. De valoare, de însemnătate deosebită; însemnat, important. Prânzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau ţăranii aflaţi la muncă; masa prihcipală de la amiază; timpul zilei când se ia această masă. Expr. De zile mari = deosebit, solemn; excepţional. Cuvinte (sau vorbe) mari = cuvinte bombastice, promisiuni goale. ♦ Uimitor, impresionant. Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare excla- mativă) exprimă uimire, admiraţie etc.; b) (ir.) lucru nesemnificativ. ♦ (Despre ospeţe, serbări) Plin de strălucire, fastuos, pompos. ♦ Deosebit de ales, distins. 7. Cu calităţi excepţionale, ilustru, vestit, celebru. + Ieşit din comun, deosebit. ♦ întemeiat, evident. Am avut mare dreptate. 8. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; sus-pus, cu vază. Socru (sau soacră) mare = tatăl (sau mama) mirelui. ♦ De familie bună, nobil. ♦ (Subst.) Conducător, şef. ♦ (Substantivat) Mai-marele = superior ierarhic, şef. ♦ Superior în ceea ce priveşte calităţile morale. -O- Expr. Mare la suflet (sau la inimă) = generos, bun, mărinimos. MARE2 (lat. mare) s. f. Vastă întindere de apă sărată care se deosebeşte de ocean prin supr. mai mică, inexistenţa gropilor abisale, prin întinse platforme continentale, prin variaţii mai mari ale salinităţii etc. Comunică de obicei cu oceanul prin intermediul unor strâmtori sau peste praguri submarine. După poziţie se deosebesc: m. interioară (sau continentală), pătrunsă adânc în uscat, uneori separând continente şi comunicând cu Oceanul Planetar prin strâmtori (ex.: Marea Mediterană, Marea Roşie ş.a.); m. marginală (sau bordieră), aflată la marginea continentului, comunicând larg cu oceanul (m. marginale deschise) sau separată de ocean prin insule şi peninsule (m. marginale semiînchise; ex.: Marea Chinei de Est, Marea Timor, Marea Nordului); m. interinsulară, înconjurată de şiruri de insule (ex.: Marea Java, Marea Banda, Marea Flores). După geneză se deosebesc: m. epicontinentală sau de transgresiune, situată pe platforma continentală (Marea Nordului, Marea Mânecii, Marea Azov), şi m. de ingresiune (de prăbuşire), formată prin prăbuşirea unor porţiuni din uscat (Marea Mar-mara, Marea Egee, Marea Japoniei). Mări de pietre = denumire dată îngrămădirilor dezordonate de fragmente de rocă şi blocuri colţuroase provenite prin dezagregare, datorită repetării îndelungate a fenomenului de îngheţ-dezgheţ; se mai numesc şi câmpuri de pietre. ♦ (DR.) M. internă (închisă) = mare înconjurată de ţărmurile unuia sau ale mai multor state şi care se află în folosinţa exclusivă a statului sau a statelor riverane, dacă nu are comunicare cu alte mări sau este liberă pentru pescuitul şi navigaţia comercială a tuturor statelor, dacă are o asemenea comunicare (ex. Marea Neagră, Marea Mediterană). M. liberă (deschisă) = mare care nu face parte din apele teritoriale sau interne ale unei ţări şi deci nici un stat nu-şi poate exercita suveranitatea asupra ei. M. teritorială = ape teritoriale. Expr. Marea cu sarea = foarte mult, imposibilul. + Fig. întindere mare, vastitate; număr mare, imensitate. MARe, Rolf de (1888-1964), filantrop suedez. A creat compania Baletelor suedeze (1920). împreună cu Pierre Tugal, a fondat Arhivele Internaţionale ale Dansului (1931-1947), care au organizat primul concurs internaţional al coregrafilor (1932). MAREA ALBĂ (BELOE MORE), mare în bazinul Oc. îngheţat, între peninsulele Kola şi Kanin. Comunică larg cu M. Barents, cu M. Baltică (prin intermediul L. Onega, a râului Neva şi a unui canal navigabil cu 19 ecluze, lung de 227 km, dat în folosinţă în 1933), precum şi cu mările din S (M. Azov, Marea Neagră, M. Caspică) prin intermediul căii de navigaţie Volga-Ba-lica; 90 mii km2. Ad. max.: 350 m; âd. medie: 67 m. Temp. medie: -1,7°C (iarna) şi 11°C (vara). Salinitatea: 24— 24,5%0. Numeroase insule. Pescuit intens. îngheaţă în perioada sept.-mai. Porturi pr.: Arhanghelsk, Onega, Belomorsk, Kandalaşka. MAREA BARIERĂ DE CORALI (GREAT BARRIER REEF [greit beeria ri:fj), lanţ de recife şi insule coraligene (cea mai mare aglomerare de corali din lume), care se întinde pe c. 2 300 km în lungul coastei de NE a Australiei, pe marginea platformei continentale. Lăţime: 2-150 km. Obstacol pentru navigaţie. Declarat parc maritim (1983). MAREA BRITANIE 1. Cea mai mare insulă a Arh. Britanic, înconjurată de M. Mânecii, M. Nordului, Oc. Atlantic şi M. Irlandei; 229,9 mii km2. Cuprinde Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor. Ţărmuri crestate cu peninsule, golfuri şi estuare. Munţi puternic erodaţi şi faliaţi. Alt. max.: 1 343 m (vf. Ben Nevis). Climă temperat-oceanică, cu vânturi puternice. Râuri scurte, legate prin canale. 2. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (United Kingdom of Great Britain and Northern ireland), stat în Europa Occidentală, care cuprinde insulele Arh. Britanic şi partea de N a Irlandei (Ulster); 244,11 mii km2; 58,92 mii. loc. (1997). Limba oficială: engleza. Religia: creştină (protestanţi 90% — între care anglicani 43,5%, presbiterieni 4,5%, metodişti 2,2% —, catolici 9,8%, ortodocşi 1%), MAREA BRITANIE MAREA BRITANIE 266 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE islamică (2,6%), mozaică (0,5%), ş.a. Capitala: Londra (London). Oraşe pr.: Birmingham, Leeds, Glasgow, Shef-field, Bradford, Liverpool, Edinburgh, Manchester, Bristol, Cardiff, Coventry, Leicester, Nottinghams Belfast. Este împărţit în 35 de comitate, 27 districte unitare, şase comitate metropolitane şi Marea Londră (în Anglia), 22 de districte unitare în Walles, 32 districte unitare în Scoţia şi 26 districte în Irlanda de Nord. Ţara include ins. Marea Britanie (Great Britain), NE ins. Irlanda (Ireland) şi o mulţime de insule şi insuliţe (c. 5 000), toate situate pe o platformă continentală aflată la mai puţin de 200 m sub nivelul mării. Ins. Marea Britanie, despărţită de continentul european prin str. Dover sau Pas de Calais (35 km lăţime) şi M. Mânecii, este cea mai extinsă (217,8 mii km2) şi se desfăşoară pe o lungime de c. 900 km şi o lăţime variind între 70 şi 500 km. Relieful cuprinde două reg. distincte: una mai înaltă, muntoasă în NV şi alta joasă cu câmpii şi dealuri în. SE. Munţii vechi, puternic erodaţi, se prezintă sub forma unor lanţuri orientate în general SV-NE: Grampian (alt. max. vf. Ben Nevis, 1 343 m) în Scoţia, Pennine în Anglia şi Cambrieni în Ţara Galilor (vf. Snowdon, 1 085 m). în S şi E Angliei apare o câmpie sedimentară. Relieful Irlandei de Nord constă într-o depresiune înconjurată de masive muntoase granitice. Clima, datorită influenţei curentului cald Golfstrom (Gulf Stream), este tem-perat-oceanică, cu umiditate şi nebulozitate mari, cu ierni blânde şi precipitaţii în general bogate, respectiv peste 2 000 mm/an în V şi 600-750 mm/an în SE. Ţărmurile sunt joase, cu estuare adânci. Numeroase fluvii scurte, dar navigabile (Tamisa, Severn, Trent) şi lacuri (Loch Ness, Lough Neagh ş.a.). Vegetaţia, relativ săracă Comitate (Counties) Districte unitare (Unitary Districts) şi Comitate metropolitane (Metropolitan Counties) Suprafaţa (km2) Populaţia (1995) Capitala COMITATE Bedfordshire 1 235 545 700 Bedford Berkshire 1 257 783 200 Reading Buckinghamshire 1 883 665 900 Aylesbury Cambridgeshire 3 409 693 900 Cambridge Cheshire 2 329 978 100 Chester Cornwall (include şi ins. Scilly) 3 564 482 700 Truro Cumbria 6 810 490 300 Carlisle Derbyshire 2 631 957 900 Matlock Devon 6 711 1 058 800 Exeter Dorset 2 654 678 700 Dorchester Durham 2 436 607 700 Durham East Sussex 1 795 730 900 Lewes Essex 3 672 1 577 500 Chelmsford Gloucestershire 2 643 552 700 Gloucester Hampshire 3 777 1 616 700 Winchester Hereford and Worcester 3 927 694 300 Worcester Hertfordshire 1 634 1 011 200 Hertford Kent 3 731 1 551 300 Maidstone Lancashire 3 064 1 426 000 Preston Leicestershire 2 553 923 000 Leicester Lincolnshire 5 915 611 800 Lincoln Norfolk 5 368 772 400 Norwich Northamptonshire 2 367 599 300 Northampton Northumberland 5 032 307 300 Morpeth North Yorkshire 8 309 730 600 Northallerton Nottinghamshire 2 164 1 031 900 Nottingham Oxfordshire 2 608 598 400 Oxford Shropshire 3 490 419 900 Shrewsbury Somerset 3 451 481 000 Taunton Staffordshire 2 716 1 056 400 Stafford Suffolk 3 797 656 800 Ipswich Surrey 1 679 1 044 400 Kingston Upon Hill Warwickshire 1 981 498 700 Warwick West Sussex 1 989 731 500 Chichester Wiltshire 3 480 590 600 Trowbridge DISTRICTE UNITARE Anglia (England) Bath and NE Somerset — 164 600 - Bournemouth _ 160 900 - Brighton and Hove - 400 700 - Bristol — 400 700 - Darlington - 100 600 - Derby - 231 900 - East Riding of Yorkshire - 308 400 - Hartlepool - 92 200 - Isle of Wight - 125 100 - 267 MAREA BRITANIE DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE (continuare) Comitate (Counties) Districte unitare (Unitary Suprafaţa (km2) Populaţia (1995) Capitala Kingston upon Huli - 268 600 - Leicester - 295 700 - Luton - 1.81 400 - Middlesbrough - 147 500 - Milton Keynes - 192 900 - North Lincolnshire - 152 100 - North-East Lincolnshire - 160 100 - North-West Somerset - 183 800 - Poole - 138 900 - Portsmouth - 189 900 - Redcar and Cleveland - 141 400 - Rutland - 34 600 - Southampton - 213 400 - South Gloucestershire - 233 200 - Stockton-on-Tees - 178 100 - Stoke-on-Trent - 254 300 - Swindon - 173 800 - York - 174 400 Ţara Galilor (Wales) — Anglesey - 67 200 - Blaenau Gwent - 73 200 - Bridgent - 130 700 - Caerphilly - 169 900 - Cardiff - 309 400 -■ Carmarthenshire - 169 500 - Ceredigion - 70 200 - Conway - 111 200 - Denbighshire - 91 600 - Flintshire - 145 700 - Gwynedd - 118 000 - Merthyr Tydfil - 58 700 - Monmouthshire - 85 600 - Neath and Port Talbot - 139 600 - Newport - 137 200 - Pembrokeshire - 113 500 - Powys - 122 300 - Rhondda, Cynon, Taff - 239 000 - Swansea - 230 600 - Torfaen - 90 400 - The Vale of Glamorgan - 118 800 Wrexham - 123 400 Scoţia (Scotland) " Aberdeen City - 219 100 - Aberdeenshire _ 226 500 - Angus - 111 800 - Argyll and Bute - 90 000 - City of Edinburgh - 447 600 - Clackmannanshire - 47 700 - Dumfries and Galloway __ 147 900 - Dundee City - 151 000 - East Ayrshire - 124 000 - în specii, este variată şi dominată de păşuni. Pădurile, îndeosebi de foioase, ocupă suprafeţe restrânse (10,4% din suprafaţa M.B.). Faună săracă în specii de mamifere, dar bogată în păsări şi peşti. Numeroase zone ocrotite (rezervaţii naturale şi parcuri naţionale). Ţară cu o economie dezvoltată (locul 7 pe glob ca volum al PNB), în care industria (locul 6 pe glob la cea minieră şi 5 Sa cea producătoare) şi serviciile, mai ales comerţul, băncile şi turismul, deţin rolul principal. Resurse minerale variate, cu o puternică bază energetică: huilă şi antracit (49,3 mii. t, 1996, locul 5 în Europa), petrol (121,8 mii. t, 1995, locul 9 în lume; rezerve 0,6 md. t, 1994, cu mari depozite în Marea Nordului), gaze naturale (115,85 md. m3, 1996, locul 2 în Europa şi locul 5 în lume); magneziu (1,38 mii. t, 1994), pirite (4,6 mii. t, 1990), fluorite (64 mii t, 1995), argint, sare (7,1 mii. t, 1995), caolin (3,6 mii. t, 1994). Industria prelucrătoare, foarte dezvoltată şi diversificată, concentrează 14,4% din populaţia ocupată şi contribuie cu 21,3% la formarea PNB, remarcân-du-se ramurile siderurgică, constr. de maşini, petrochimică, textilă. M.B. produce: energie electrică (334,5 md. kWh, 1995, locul 4 în Europa şi 9 pe glob, 21,9% din energia electrică obţinută în centrale electronucleare operaţionale, locul 8 pe glob), oţel brut (17,99 mii. t, 1996, locul 6 în Europa), fontă şi feroaliaje (12,83 mii. t, 1996, locul 9 pe glob şi 4 în Europa), cocs metalurgic (6,02 mii. t, 1995), aluminiu (519,6 mii t, 1995, locul 4 în Europa), nichel (35,1 mii t, 1995, locul 6 pe glob), plumb (309,7 mii t, 1995, locul 3 pe glob), cupru (55 mii t, 1995), zinc (106 mii t, 1995), maşini agricole, tractoare (82,6 mii bucăţi 1990, locul 9 pe glob), autoturisme (1,53 mii. bucăţi, 1995, locul 7 pe glob şi 4 în Europa), vehicule comerciale (233 mii bucăţi, 1995), nave (125,77 mii t.r.b., 1995), telefoane (12,6 mii. bucăţi, 1993), locomotive, vagoane de cale ferată, avioane, aparate de radio, maşini textile, de cusut, de scris, diverse alte tipuri de maşini şi utilaje; rafinăriile de petrol (cu o capacitate de 94,4 mii. t, 1995, locul 4 în Europa) produc benzină (28 mii. t, 1990, locul 4 pe glob), uleiuri uşoare şi grele; alte produse: acid clorhidric (176,2 mii t, 1995), acid sulfuric (1,29 mii. t, 1995), acid fosforic (404 mii t, 1992), amoniac (1 mii. t, 1995), cauciuc sintetic (319,8 mii t, 1995), anvelope auto (33,8 mii. bucăţi, 1995, locul 4 în Europa şi locul 6 pe MAREA BRITANIE 268 glob), îngrăşăminte azotoase (803 mii t, 1995), îngrăşăminte potasice (580 mii t, 1995), îngrăşăminte fosfa-tice (90 mii t, 1995), mase plastice şi răşini sintetice, medicamente, tanin (1,4 mii. t, 1993), fire şi fibre sintetice (151,1 mii t, 1994), fire artificiale (67,1 mii t, 1995), celuloză (639 mii t, 1995), hârtie (6,1 mii. t, 1995, din care hârtie de ziar 873 mii t, 1995, locul 7 în Europa şi 10 pe glob), ciment (11,8 mii. t, 1995, locul 9 în Europa), asfalt (2,46 mii. t, 1995), fire de bumbac, fire de lână (18,3 mii t, 1996), fire de in, ţesături de bumbac (185 mii t, 1991), ţesături de lână şi de mătase naturală, ţesături artificiale, porţelanuri, cristaluri, pielărie şi încălţăminte (43 mii. perechi, 1992), tutun de pipă (10,2 mii t, 1994), ţigări de foi, ţigarete (107,9 md. bucăţi, 1994), lapte şi lapte condensat, unt (125 mii t, 1996), brânzeturi (355 mii t, 1996, locul 8 pe glob şi '6- în Europa), zahăr (1,41 mii. t, 1996, locul 8 în Europa), margarină, carne (3,38 mii. t, 1996, locul 6 în Europa), lână spălată (47 mii t, 1996, locul 6 pe glob), bere (70,8 mii. hl, 1990, locul 4 pe glob), alte băuturi (whisky, gin etc.). Agricultura intensivă, de mare randament, mecanizată, concentrează doar 1% din populaţia ocupată, participă cu 1,8% la formarea PNB şi acoperă doar 50% din necesităţile de produse alimentare ale ţării. Pe suprafaţa arabilă (24,5%) se cultivă (1996): grâu (16,03 mii. t, locul 5 în Europa), orz (7,77 mii. t, locul 6 în Europa şi 8 pe glob), ovăz (6,08 mii. t, locul 10 în Europa), secară (în total cereale 24,5 mii. t, 1996, locul 6 în Europa), cartofi (7,22 mii. t, locul 7 în Europa şi 10 pe glob), sfeclă de zahăr (9,55 mii. t, locul 8 în Europa), rapiţă (1,41 mii. t, locul 3 în Europa), leguminoase (locul 2 pe glob la mazăre verde), hamei (locul 3 pe glob), legume (ceapă 257 mii t, tomate 132 mii t, morcovi, locul 3 pe glob), fructe (mere, pere, prune, fragi, zmeură, coacăze), miere de albine. Creşterea animalelor contribuie cu peste 65% la producţia globală agricolă. Peste 45,3% din supr. ţării este ocupată de păşuni şi fâneţe. Se cresc (mii. capete, 1996): bovine (11,62, locul 6 în Europa), porcine (7,53), ovine (28,8, locul 2 în Europa şi 10 pe glob), cabaline şi asini (183 mii capete). Pescuit (1 mii. t, 1995). Reţea de transport foarte dezvoltată şi diversificată. C.f.: 17,1 mii km (din care electrificate 5,1 mii km, 1994); căi rutiere: 391,1 mii km (1995), toate asfaltate. Autostrăzi: 3,3 mii km. Autovehicule în DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE (continuare) Comitate (Counties) Districte unitare (Unitary Suprafaţa (km2) Populaţia (1995) Capitala East Dumbartonshire — 110 000 _ East Lothian - 88 800 — East Renfrewshire — 88 800 — Falkirk - 142 800 — Fife — 351 600 — Glasgow City - 616 400 - Highland - 207 500 - Inverclyde - 89 400 - Midlothian — 79 900 — Moray — 87 200 — North Ayrshire - 139 000 - North Lanarkshire - 326 800 — Orkney Islands - 19 700 — Perth and Kinross - 130 700 _ Renfrewshire - 177 000 — Scottish Borders — - 105 300 — Shetland Islands - 23 100 — South Ayrshire - 114 000 - South Lanarkshire - 307 500 - Stirling - 81 600 - West Dumbartonshire 97 800 — Western Isles - 29 400 — West Lothian - 148 200 Irlanda de Nord — Antrim - 48 500 — Ards - 66 700 — Armagh - 52 500 - Ballymena - 57 500 - Ballymoney - 24 600 - Banbridge - 37 300 - Belfast - 296 700 - Carrickfergus - 34 900 - Castlereagh - 63 400 - Coleraine - 54 100 - Cookstown - 31 300 - Craigavon - 78 100 - Derry - 102 800 - Down - 60 700 — Dungannon - 46 800 - Fermanagh - 54 700 - Lame - 30 000 - Limavady - 30 900 - Lisbum - 106 000 - Magherafelt - 37 000 - Moyle - 14 800 - Newry and Mourne - 84 100 - Newtownabbey - 78 600 - North Down - - 74 400 - Omagh - 46 900 - Stabane - 36 100 - 269 MAREA BRITANIE DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE (continuare) Comitate (Counties) Suprafaţa Populaţia Capitala Districte unitare (Unitary (km2) (1995) COMITATE METROPOLITANE Greater London — 7 007 100 — Greater Manchester — 2 578 600 — Merseyside — 1 427 300 — South Yorkshire — 1 304 000 — Tyne and Wear — 1 130 900 — West Midlands - 2 637 100 - West Yorkshire — 2 105 800 — circulaţie: 28,2 mii., din care 24,5 mii. autoturisme (locul 3 în Europa). înmatriculare de autovehicule noi: 1,5 mii. bucăţi (1992, locul 6 pe glob). Flota comercială maritimă: 1 454 nave cu 4,41 mii. t.d.w. (1995). Porturi pr.: Londra, Liverpool, Manchester, Bristol, Middlesbrough, Southampton, Newcas-tle-upon-Tyne, Dover, Tees-Hartlepool, Swansea, Newport, Port Talbot, Glasgow, Edinburgh ş.a. Turism foarte dezvoltat: 24 mii. turişti străini (1995). Principalele obiective turistice: Londra şi reg. înconjurătoare, având ca axă zona Tamisei (principalele puncte de interes: Eton, Windsor, Oxford, Cam-bridge, Straţford-upon-Avon, cheile Cheddar etc.); coasta estică a Angliei cu staţiuni şi plaje (Whittey Bay, South Shields, Whitby, Scarborough, Great Yarmouth); coasta sudică a Angliei cu staţiunile Eastbourne, Brighton, South-sea, Bexhill şi Isle of Wight; districtele Cornwall, Devon şi Somerset cu pen. Gower, Lake District (cu munţi lacuri şi staţiuni); în Scoţia — coasta vestică, apoi Glasgow şi Edinburgh cu împrejurimile, valea Tweed, reg. naturală Highlands; Channel Island (mai ales ins. Guernsey) şi Isle of Man. Balanţă comercială echilibrată; prin volumul comerţului exterior ocupă unul dintre primele locuri în lume: export (locul 5 pe glob şi 3 în Europa), import (locul 4 pe glob şi 3 în Europa). Rezerve mari de aur (18,42 mii. uncii, 1997, locul 6 în Europa şi 10 pe glob) şi valutare (35,22 md. $, 1997, locul 4 în Europa şi 8 pe glob). Mari societăţi industriale transnaţionale (British Petroleum, Royal Dutch Shell ş.a.). Moneda: 1 liră sterlină (pound sterling) = 100 new pence (pennies). Export (1996): maşini, utilaje şi echipament de transport 44,1% (din care echipament electric 19,8%, vehicule 8,6%), produse chimice (13,3%), petrol şi produse petroliere (6,2%), alimente (4,2%), oţel şi produse siderur- gice (2,4%). Principalii parteneri: Germania (12,3%), S.U.A. (11,8%), Franţa (10,2%), Olanda (8%), Irlanda (5,2%), Belgia şi Luxemburg (5,1%), Italia (4,8%), Spania (4%) ş.a. Import (1996): maşini şi echipament de transport 42,2% (din care echipament electric 19,8%, vehicule 11,2%), produse chimice 10% (din care mase plastice 2,4%), alimente şi produse alimentare (7,9%), ţesături şi încălţăminte (4,3%), textile (2,8%), hârtie (2,7%) ş.a. Principalii parteneri: Germania (14,7%), S.U.A. (12,4%), Franţa (9,6%), Olanda (6,8%), Japonia (4,9%), Italia (4,8%), Belgia şi Luxembourg (4,7%), Elveţia (2,9%), Spania (2,7%). - Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi galice, terit. M.B. a fost invadat pe la mijlocul milen. 1 Î.Hr. de celţi, iar între 43 şi 410 o mare parte (până la râul Clyde) a fost ocupat de romani şi transformat în prov. romană (Britannia). în sec. 5-6, pe terit. M.B. (cu excepţia Ţării Galilor şi a Scoţiei), cucerit de triburile germanice ale anglilor, iuţilor şi saxonilor, s-au constituit câteva mici formaţiuni statale, unificate, la începutul sec. 9 de către Egbert de Wessex şi Alfred cel Mare, în regatul cunoscut sub numele de Anglia. După o scurtă dominaţie daneză (1016-1042), are loc cucerirea Angliei de către normanzi (1066), conduşi de William Cuceritorul. Pentru vastele domenii pe care Planta-geneţii le aveau pe continent, în Franţa, ei erau vasali Capetingilor (începând din sec. 12). în a doua jumătate a sec. 12, Anglia a început cucerirea Irlandei, intensificată în sec. 16-17, ceea ce a provocat numeroase răscoale ale irlandezilor, culminând cu cea izbucnită în 1641, reprimată violent (1649-1652) de Cromwell. După înfrângerea de la Bouvines (1215), regele loan Fără de Ţară este constrâns să dea baronilor revoltaţi „Magna Charta Libertatum“ (1215), iar mai târziu, Henric III acordă „proviziunile de la Oxford'1 (1258). în urma războiului civil din anii 1263-1265, s-a instituit practica convocării Parlamentului (1265), care pe la mijlocul sec. 16 s-a împărţit în Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. în urma Războiului de 100 de Ani (1337-1453), Anglia a pierdut toate posesiunile din Franţa (stăpânite din sec. 12 de dinastia Plantagenet), cu excepţia portului Calais, care a rămas în stăpânirea ei până în 1558. în 1381 a avut loc în Anglia o puternică răscoală ţărănească condusă de W. Tyler. Ridicarea nobilimii mici şi mijlocii şi dezvoltarea elementelor capitaliste au contribuit la decăderea vechii nobi-limi feudale, care a pierit în mare parte în timpul Războiului Celor Două Roze (1455-1485), şi la instaurarea absolutismului Tudorilor (1485-1603), urmat de cel al Stuarţilor (1603-1688). începând din sec. 16, are loc procesul acumulării primitive a capitalului, la baza căruia au stat împrejmuirile (alungarea în masă a ţăranilor de pe pământurile lor, care au fost transformate în păşuni pentru oi). în perioada Reformei (sec. 16) se pun bazele Bisericii anglicane, suveranul devenind capul acesteia, iar după înfrângerea flotei Spaniei, „Invincibila Armada", ale puterii maritime engleze. în sec. 17 a avut loc Revoluţiua din Anglia, încheiată cu proclamarea republicii (1649); puterea politică a fost preluată de burghezie şi de noua nobilime îmburghezită. în 1653 a fost instaurat protectoratul lui O. Cromwell (până în 1658), iar în 1660 a fost restaurată dinastia Stuarţilor, răsturnată, din nou, în urma loviturii de stat din 1688 („revoluţia glorioasă"), stathuderul Olandei Wilhelm III de Orania, devenind rege al Angliei (1689-1702). La sfârşitul sec. 17 s-au constituit partidele politice tory şi whig. în 1707 a avut loc unirea definitivă a Angliei cu Scoţia în Regatul Unit al Marii Britanii, iar din 1801, după includerea oficială şi a Irlandei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei; în 1714 a fost adusă la tronul Angliei dinastia de Hanovra. Lupta pentru supremaţia comercială şi colonială desfăşurată între M.B. şi Franţa (sec. 17-18) s-a încheiat cu victoria M.B., care, acaparând întinse teritorii în Asia şi în America de Nord, a pus bazele imperiului său colonial. în urma Războiului pentru Independenţă a Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783), cele 13 colonii s-au desprins de M.B., formând Statele Unite ale Americii. La sfârşitul sec. 18 şi la începutul sec. 19, M.B. a MAREA CÂMPIE CHINEZĂ 270 fost iniţiatoarea şi organizatoarea principală a coaliţiilor împotriva Franţei revoluţionare, iar apoi împotriva lui Napoleon I. în ultimul pătrar al sec. 18 şi prima jumătate a sec. 19, în M.B. a avut loc revoluţia industrială, în urma căreia a devenit o mare putere industrială. în deceniile 4 şi 5 ale sec. 19, în M.B. a avut loc prima mişcare politică a muncitorilor englezi — cartismul. în prima jumătate a sec. 19, M.B. a început colonizarea Australiei şi a Noii Zeelande şi a ocupat întinse teritorii în Asia şi Africa de Sud; a purtat războaie împotriva Chinei (1840-1842 şi 1856-1860), a reprimat răscoalele irlandezilor (1848, 1867), răscoala şipa-ilor din India (1857-1859) şi mişcările de eliberare naţională din alte posesiuni coloniale. Ultimul pătrar al sec. 19 din istoria M.B. s-a caracterizat printr-o vastă expansiune colqnială: a obţinut controlul asupra Canalului5 S.uez (1875), a ocupat ins. Cipru (1878), Egiptul (1882), iar în urma Războiului An-glo-Bur (1899-1902), republicile bure din S Africii. în 1904 a încheiat un acord cu Franţa, iar în 1907 cu Rusia, constituind Antanta, care a înfruntat în primul război mondial (1914-1918) forţele armate ale Puterilor Centrale. Ca rezultat al mişcării de eliberare naţională dusă de irlandezi, prin acordul an-glo-irlandez de la Londra (6 dec. 1921), cea mai mare parte a Irlandei obţine statut de dominion, partea de NE (Ulster) rămânând în componenţa M.B. în urma Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920), M.B. obţine coloniile germane Africa de Est, Togo, Camerun şi, spre administrare, ca teritorii sub mandat al Societăţii Naţiunilor, Palestina, Transiordania şi Iraq. în mai 1926 a avut loc o grevă generală, la care au luat parte c. 6 mii. de muncitori. Criza economică mondială (1929-1933) s-a repercutat grav şi asupra economiei M.B. în sept. 1931 s-au stabilit, prin „Statutul de la Westminster“, noi raporturi între M.B. şi dominioane. în sept. 1938, M.B. a semnat Acordul de la Munchen. La 3 sept. 1939, M.B. a declarat război Germaniei care atacase Polonia (1 sept. 1939), iar în dec. 1941 a intrat în război împotriva Japoniei. Trupele britanice au luptat pe fronturile Africii, Asiei şi Europei împotriva armatelor statelor Axei. în iun. 1944, trupele britanice, alături de cele ale S.U.A., au debarcat în Nor-mandia, deschizând al doilea front în Europa. După al doilea război mondial, în condiţiile prăbuşirii sistemului colonial, imperiul M.B. se destramă; încer- când să-şi salveze interesele, M.B. reformează, în 1947, Commonwealth-ul (constituit în 1931). M.B. este unul dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al O.N.U. (de la înfiinţarea sa). în 1948, M.B. semnează Tratatul de la Bruxelles şi în 1949 devine membru al NATO, apoi aderă la SEATO şi la Uniunea Europei Occidentale (1954), CENTO (1955), AELS (1959) şi, în 1972, la C.E.E. (re-trăgându-se din AELS). După al doilea război mondial continuă alternanţa la conducerea statului între Partidul Laburist (1945-1951, 1964-1970, 1974-1979, 1997-) şi Partidul Conservator (1951-1964, 1970-1974, 1979-1997). în 1952, în urma morţii regelui George VI, tronul M.B. este ocupat de fiica sa, Elisabeta II. Criza Suezului din 1956 marchează sfârşitul politicii de intervenţie, iar 1971 este anul retragerii trupelor britanice „de la E de Suez“. Politica laburiştilor în perioada postbelică se caracterizează prin iniţierea unui amplu program de naţionalizări în domeniul industriei şi de lărgire a protecţiei sociale. în 1979, puterea este preluată de conservatori, care desemnează ca prim-min. pe Margaret Thatcher; aceasta s-a remarcat prin iniţierea şi aplicarea fermă a unui vast program de reforme radicale, menite să contribuie la sporirea rolului iniţiativei particulare. în 1982, în timpul ministeriatului Thatcher, a avut loc conflictul militar cu Argentina pentru insulele Falkland (Malvine), încheiat cu victoria engleză. Din 1969, M.B. s-a confruntat cu ciocniri violente între protestanţi (care se pronunţă pentru menţinerea statutului de provincie britanică) şi catolici (care susţin unirea cu Irlanda de Nord), soldate cu numeroase victime şi imense pagube materiale (v. Irlanda de Nord — Ulster). în condiţiile manifestării na-ţionalismelor regionale, Scoţia şi Ţara Galilor obţin în 1997 o largă autonomie, cu parlamente şi guverne locale, rămânând în atribuţiile guvernului central de la Londra apărarea, politica economică şi cea externă. în urma alegerilor parlamentare (mai 1997), câştigate, după 18 ani de opoziţie, de laburişti, este desemnat Anthony (Tony) Blair cu formarea guvernului. Monarhie constituţională ereditară. M.B. nu are Constituţie, principiile de guvernare bazându-se pe tradiţie, convenţii şi precedente. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Camera Comunelor şi Camera Lorzilor), iar cea executivă de un guvern, condus de un prim-min. MAREA CÂMPIE CHINEZĂ, câmpie vastă în partea de E a Chinei, una dintre cele mai mari din Asia, extinsă pe c. 1 000 km lungime, de la ţărmurile Mării Galbene şi Mării Chinei de Est către interior; c. 325 mii km2; alt: c. 100 m. Alcătuită din depozite alu-viale. Climă subtropical-musonică, cu veri umede şi ierni relativ uscate şi friguroase. Drenată în principal de fl. Huang He şi Chang Jiang (Yangtze) cu afluenţii lor. Reprezintă una dintre cele mai dens populate zone ale ţării. MAREA CHINEI DE EST (DON-GHAI), mare în V Oc. Pacific, cuprinsă între ţărmurile orientale ale Chinei şi arh. Ryukyu şi Kyushu (Japonia). Comunică direct cu Marea Galbenă şi prin str. Coreii cu Marea Japoniei, iar cu Marea Chinei de Sud prin str. Taiwan; 1,2 mii. km2. Ad. medie: 349 m; ad. max.: 2 717 m. Temp. medie a apei: 7-16°C în febr. şi 28°-30°C în aug. Salinitatea: 32,5%o. în ea se varsă fl. Chang Jiang (Yangtze). Pescuit. Pr. porturi: Shanghai, Hang-zhou, Ningbo, Keelung, Nagasaki. MAREA CHINEI DE SUD, mare în V Oc. Pacific, între ţărmul de SE al Asiei, pen. Malacca, ins. Borneo, arh. Filipine şi ins. Taiwan. Comunică cu Marea Chinei de Est prin str. Taiwan, cu M. Sulu şi M. Java prin numeroase strâmtori; 3,48 mii. km2. Ad. medie: 1 140 m; ad. max.: 5 420 m. Temp. medie a apei: 20°C în febr. şi 27°C în aug. Salinitatea: 32,5-34,2%o. Porturi pr.: Da Nang, Kuala Terengganu, Kuantan, Kota Kinabalu. MAREA GALBENĂ (HUANGHAI), mare în V Oc. Pacific cuprinsă între pen. Coreea şi ţărmul continentului asiatic de la N de gura fl. Chang Jiang (Yangtze). în S comunică larg cu Marea Chinei de Est; 417 mii km2. Ad. max.: 106 m; ad. medie: 40 m. Temp. medie a apei: 5°C în febr. şi 27°C în aug. Salinitatea: 29%0. Pescuit. Porturi pr.: Lianyungang, Qingdao, Dalian, Haeju, Inch’on. MAREA INTERIOARĂ v. Satonaikai. MAREA MĂNECII (fr. LA MANCHE [la mă/], engl. ENGLISH CHANNEL [iqlij t/aenl]), mare a Oc. Atlantic, cuprinsă între ţărmul de N al Franţei şi litoralul sudic al Marii Britanii. Legată de Marea Nordului prin str. Pas de Calais; 78 mii km2. Ad. max.: 172 m; ad. medie: 86 m. Temp. medie a apei: 8°C (în febr.) şi 16°C (în aug.). Salinitatea: 35%o. Pescuit. Porturi pr.: Portsmouth, Brighton, Boulogne-sur-Mer, Dieppe, Le Havre. Pe sub M.M. 271 MAREE a fost construit (1988-1994) un tunel rutier şi feroviar (inaugurat la 6 mai 1994), lung de 50 km (din care 38 km sub apă), alcătuit din două galerii feroviare paralele, cu diametrul de 7,60 m fiecare, plasate la 30 m distanţă una de cealaltă şi o galerie rutieră, cu un diametru de 4,80 m, situată între ele. Terminalul de pe ţărmul francez se află la Coquelles (lângă Calais), iar cel de pe ţărmul englez la Sheriton (lângă Folkestone). MAREA MOARTĂ (YAM HAMELAH, AL-BAHR AL-MAYYIT), lao sărat în Orientul Apropiat, între Israel şi Iordania, pe fundul depr. tectonice Ghor, la 408 m sub nivelul mării; 1 020 km2; lungime: 82 km; lăţime max.: 18 km. Ad. max.: 356 m. Salinitate: 260%o (de 7,5 ori mai mare decât aceea a Oceanului Planetar). în el se varsă fl. Iordan. Expl. de săruri de potasiu. Se mai numeşte Lacul Asfaltit. în peşterile din regiunea de NV a mării au fost descoperite Manuscrisele de la M.M. (Qumran). MAREA NEAGRĂ, mare intercontinentală situată între Europa de SE şi Asia Mică, scăldând ţărmurile României (234 km), Ucrainei, Rusiei, Georgiei, Turciei şi Bulgariei; 413 488 km2; lungimea: 1 148 km; lăţimea max.: 606 km. Ad. medie: 1 282 m; ad. max.: 2 245 m. Comunică prin str. Bosfor cu M. Marmara şi mai departe cu Marea Egee prin str. Dardanele, iar prin str. Kerci cu M. Azov. Are o formă ovală, cu ţărmuri puţin crestate, cu numeroase limane în NV. întinsă platformă continentală (c. 36% din supr. reliefului submarin). în M.N. se varsă Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul, Kizil-lr-mak ş.a. Salinitate scăzută: 15-22%o. Temp. medie: 12-14°C în febr. şi 20-22°C în aug. Sub influenţa vânturilor se formează un curent circular care, datorită pen. Crimeea, se împarte în două ramuri închise: estică şi vestică. Prin str. Bosfor circulă un curent de suprafaţă dinspre M.N. Flora săracă, de origine mediteraneană, este reprezentată prin alge şi iarbă de mare. Faună bogată (c. 1 500 specii) litorală (moluşte, crustacee amfipozi, acul de mare, căluţul de mare), bentonică (calcan, limbă de mare), pelagică (hamsii, heringi, scrumbii, stavrizi, sturioni, delfini). Sub 200 m, din cauza lipsei oxigenului, trăiesc doar bacterii sulfuroase. Litoralul M.N. constituie o importantă zonă balneoclimaterică, de-a lungul căreia s-au dezvoltat staţiunile Mamaia, Constanţa, Eforie Nord, Eforie Sud, Costineşti, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Mangalia, 2 Mai, Vama Veche (România), Varna, Nisipurile de Aur, Albena (Bulgaria), Soci (Federaţia Rusă), lalta (Ucraina), Suhumi, Batumi (Georgia). Ţările riverane, precum şi alte state din aria de influenţă a M.N., au aderat la programul de Cooperare Economică a Mării Negre (lansat în 1992), care urmăreşte stimularea creşterii economice, amplificarea relaţiilor comerciale şi asigurarea dezvoltării durabile a zonei, în condiţiile unor măsuri eficiente de protejare a mediului marin. Porturi, pr.: Constanţa, Odessa, Sevastopol, Novorossiisk, Batumi, Trabzon, Samsun, Burgas, Varna. Denumirea antică: Pontus Euxinus. MAREA NORDULUI, mare în NV Europei, în bazinul Oc. Atlantic, cuprinsă între Arh. Britanic, Scandinavia, pen. lutlanda şi ţărmul Ţărilor de Jos. în N comunică cu Marea Norvegiei, în E, prin strâmtorile daneze Skagerrak şi Kattegat, cu Marea Baltică, iar în SV, prin str. Pas de Calais, cu Marea Mânecii; 575 mii km2; lungimea: 970 km; lăţimea max.: 560 km. Ad. medie: 94 m; ad. max.: 809 m. Temp. medie a apei: 5,5°C în febr. şi 15°C în aug. Salinitatea: 32%o. în S se dezvoltă Dogger Bank. în ea se varsă Elba, Rinul, Tamisa. Pescuit şi navigaţie intense. Porturi pr.: Aberdeen, Mid-dlesbrough, Haga, Esjberg, Stavanger, Bergen. MAREA ROŞIE (AL-BAHR AL-AH-MAR), mare intercontinentală a Oc. Indian, situată între Africa şi pen. Arabia, care comunică prin canalul Suez (în N) cu M. Mediterană şi în S, prin str. Bab el-Mandeb, cu G. Aden al Mării Ara-biei; 450 mii km2; lungime: 1 930 km; lăţimea max.: 380 km. Ad. medie: 491 m; ad. max.: 3 039 m. Salinitatea: 40%o (cea mai mare dintre mările deschise). Temp. medie a apei: 32°C (cea mai ridicată de pe glob). Aici s-a înregistrat (1956) cea mai ridicată temp. a apei de pe glob (56°C). Numeroase colonii de corali. Datorită canalului Suez, este o importantă cale de navigaţie, care asigură legăturile între Oc. Atlantic şi Oc. Indian. Este singura mare în care nu se varsă nici un râu permanent. Pescuit. Porturi pr.: As-Suways (Suez), Jiddah, Port Sudan, Al-Hudaydah. MAREA SCHISMĂ 1. Numele sub care este cunoscută separarea definitivă dintre bisericile romano-catolică şi cea ortodoxă, provocată de bula de excomunicare de la 16 iul. 1054, depusă în numele papei Leon IX, împotriva patriarhului Cherularie, care, la rândul său, a excomunicat delegaţia papală prezentă la Constantinopol. Această separare a afectat de-a lungul secolelor relaţiile dintre cele două mari biserici creştine. 2. Perioada luptelor dintre papii de la Roma şi cei de la Avignon (1378-1417). MAREA TETHYS v. Tethys. MARECHAL, Leopoldo (1900-1970), scriitor argentinian. Lirică de o mare forţă imaginativă („Puii de vultur", „Zile ca săgeţile", „Labirintul dragostei", „Centaurul"). Romane simbolic-intros-pective („Adân Buenosayres", cea mai însemnată operă a literaturii moderne argentiniene). MAREE (< fr.) s. f. Oscilaţie ritmică a nivelului Oceanului Planetar, datorată forţei de atracţie exercitată de Lună şi de Soare, materializată prin flux şi reflux. Unda de m. se deplasează în mar£es 272 jurui Pământului, fluxul producându-se în general de două ori în 24h şi 50’, urmărind cu oarecare întârziere trecerea Lunii la meridianul locului şi la meridianul opus. Când Soarele şi Luna acţionează conjugat (la Lună nouă şi la Lună plină), m. atinge cea mai mare amplitudine (apele vii), pe când la primul şi la ultimul pătrar, m. atinge cea mai mică amplitudine (apele moarte). înălţimea m. este mai mică în largul oceanelor şi creşte de-a lungul ţărmurilor, în strâmtori şi în golfurile înguste (ex. pe coastele statului Mâine, S.U.A. şi în golful Fundy, Canada, m. ating înălţimea medie de 16,3 m, cea mai mare pe pe glob). Sub acţiunea forţelor de atracţie ale Lunii şi Soarelui, precum şi a forţei centrifuge a Pământului au loc deformări aie părţii solide a Pământului, cunoscute sub numele de m. ale Pământului. M^constituie importante surse de energie?* M. atmosferică = variaţie periodică a presiunii atmosferice datorită atracţiei exercitate de Lună şi de Soare asupra atmosferei terestre. M. neagră = peliculă de petrol ajunsă pe suprafaţa apei marine sau oceanice accidental (de la petroliere avariate sau naufragiate, de la erupţii ale sondelor petroliere marine etc.), care pluteşte o perioadă şi atinge în final zona litorală. MAR^ES, Hans von (1837-1887), pictor german. După 1864, şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Italia. Lucrări cu tematică religioasă, alegorice sau simbolice, cu caracter idilic, în tonalităţi calde şi vibrante (frescele de la Staţiunea zoologică din Napoli, „Hesperidele", „Judecata lui Pa-ris“, „Cele trei vârste ale vieţii"). MAREGRAF (< fr.; (s> fr. maree „maree" + gr. graphein „a scrie") s. n. Aparat pentru măsurarea şi înregistrarea variaţiei nivelului apelor mării; ma-reometru. MARELE BAZIN (GREAT BASIN [greit beisn]), podiş în V S.U.A., între pod. Columbiei (la N), M-ţii Cascadelor şi Sierra Nevada (la V), M-ţii Stâncoşi (la E) şi pod. Colorado (la S); 489,5 mii km2. Alt. medie: 1 300 m (la N) şi 350 m (la S). Regiune deşertică cu precipitaţii sub 250 mm anual, străbătută de culmi muntoase cu depr. şi lacuri sărate (Marele Lac Sărat). Zăcăminte de metale neferoase şi potasiu. Cele mai ridicate temperaturi din emisfera occidentală (56,7°C în Valea Morţii). Explorat în 1843-1845 de J.C. Fremont. Parc Naţional (307 km2), inaugurai în 1986 (în statul Nevada), cu lacuri, peşteri, pajişti etc. MARELE CANAL (DA YUNHE), canal navigabil în E Chinei, care porneşte de la Beijing, interesectează fl. Huang He şi Chang Jiang (Yangtze) şi ajunge la Marea Chinei de Est, la Hangzhou, trecând prin Tianjin, Hang-zhou, Dezhou, Jining, Suzhou ş.a. Lungimea: 1 782 km. Construit între sec. 6 Î.Hr. şi 13 d.Hr. Este cel mai vechi canal de navigaţie şi irigaţii din toate timpurile. MARELE CANION (GRAND CANYON [graen keenjen]), canion în S.U.A., format în Pleistocen, pe cursul mijlociu al fl. Colorado, tăiat în rocile sedimentare şi cristaline ale pod. Colorado. Lungime: 451 km (cel mai lung din lume); lăţime: 6-29 km; ad. max.: 1 800 m. Obiectiv turistic (c. 3 mii. vizitatori pe an). Declarat monument al naturii (1908); Parc Naţional (1919) extins pe 492,9 mii ha. MARELE DEŞERT DE NISIP (GREAT SANDY DESERT [greit saendi dezet]), deşert situat în NV Australiei, la N de Tropicul Capricornului; c. 360 mii km2. Dune, lacuri sărate (Dora, Auld ş.a.). MARELE DEŞERT VICTORIA (GREAT VICTORIA DESERT [greit viktorie dezet]), deşert în SV Australiei, extins pe 725 km de la E la V; c. 300 mii km2. Dune. MARELE DRUM MARITIM DE NORD, cale maritimă navigabilă care leagă oceanele Atlantic şi Pacific, trecând prin mările mărginaşe ale Oc. îngheţat. Primul care a realizat acest drum a fost N.A.E. Nordenskjold (1878-1879) cu vasul „Vega". După 1935, trecerea pe acest drum se face în mod regulat, datorită spărgătoarelor de gheaţă, unind partea europeană a Federaţiei Ruse cu porturile Extremului Orient. Se mai numeşte şi Pasajul de Nord-Est. MARELE GOLF AUSTRALIAN (GREAT AUSTRALIAN BIGHT [greit ostreilien baitl), golf al Oc. Indian, situat în S Australiei, între capurile Pasley (în V) şi Carnot (în E); 484 mii km2; ad. max.: 5 080 m. MARELE GRABEN EST-AFRICAN, importantă zonă de ruptură a scoarţei terestre în Africa. Amplitudinea faliilor ajunge la 2 000 m. Se desfăşoară de la Marea Roşie până la cursul inf. al fl. Zambezi. Zona este alcătuită din două şiruri de grabene, pe direcţia aproximativă N-S, şi este însoţită de vulcanii Meru, Kilimanjaro şi Kenya. Aici se găsesc lacurile Maiawi, Tanganyika, Kivu, Edward, Albert, Turkana ş.a. MARELE LAC AL SCLAVULUI (GREAT SLAVE LAKE [greit sleiv leik]), lac tectonoglaciar în partea cen-tral-vestică a Canadei, în prov. Northwest Territories, la 156 m alt.; 28,4 mii km2; lungime: 480 km; lăţimea max.: 80 km; ad. max.: 614 m. Numeroase insule. în el se varsă Râul Sclavului şi din el izv. fl. Mackenzie. îngheaţă în perioada oct.-iun. Descoperit în 1771 de exploratorul Samuel Hearne. MARELE LAC AL URSULUI (GREAT BEAR LAKE [greit bee leik]), lac tectonoglaciar în NV Canadei, în prov. Northwest Territories, la 119 m alt.; 31,8 mii km2; lungime: 309 km; lăţimea max: 190 km; ad. max.: 413 m. Ţărmuri stâncoase şi fragmentate. îngheaţă în perioada oct.—iul. Port pr.: Fort Franklin. Comunică cu fl. Mackenzie prin râul Great Bear River (113 km lungime). Descoperit în 1800 şi explorat în 1825 de Sir John Franklin, MARELE LAC SĂRAT (GREAT SALT LAKE [greit soit leik]), lac în V S.U.A., situat într-o zonă deşertică a Pod. Marelui Bazin, la 1 282 m alt. Supr. variază între 2,7 şi 5,2 mii km2; ad. max.: 11 m (vara scade la 1 m). Lungimea max.: 130 km; lăţimea max.: 55 km. Salinitatea: 200-270%o. Depuneri de sare pe maluri, datorită evaporării excesive. MARELE ZID CHINEZESC v. chinezesc. MARENGO, localitate în N Italiei (Piemonte), la S de Alessandria. Aici, în timpul campaniei din Italia, armata franceză comandată de Napoleon I, a repurtat o mare victorie asupra celei austriece (14 iun. 1800), impunând Austriei Tratatul de la Luneville (1801). MARENZIO [marentsio], Luca (1553-1599), compozitor italian. Cel fnai important reprezentant al madrigalului polifonic. Scriitură de mare virtuozitate şi sobrietate -expresivă, de un lirism rafinat, acordând atenţie supleţei şi simetriei ritmice, făcând apel la texte valoroase (Petrarca, Tasso). A mai compus muzică sacră şi muzică de scenă. MAREOMETRU (< fr.) s. n. Mare-graf. MARE PREOT, rang preoţesc israe-lit, ereditar, cristalizat definitiv după întoarcerea din exil, când, datorită ten- 273 MARGHILOMAN dinţei de a li se atribui sacerdoţilor puteri politice, M.P. ar fi avut şi funcţia de şef al statului. După căderea căpeteniilor preoţeşti iudaice (hasmonei), M.P. nu a mai implicat decât funcţia de şef al sinedriului, care reprezenta totuşi cea mai înaltă autoritate în stat. Rangul de M.P., periclitat după ocupaţia romană, dispare definitiv o dată cu distrugerea în 70 d.Hr. a celui de-al doilea Templu. MAREŞAL (< fr.) s. m. Cel mai mare grad al ierarhiei militare în unele state; persoană care are acest grad. ♦ M. al palatului = şeful administraţiei unei case regale sau imperiale. + în Polonia, preşedinte al Seimului. MAREŢKAIA, Vera Petrovna (1906-1978), actriţă rusă de teatru şi film. Disponibilităţi largi, atât în registrul dramatic, cât şi în cel comic (în teatru: Mirandolina din „Hangiţa" de C. Goldo-ni, Maşenka din piesa cu acelaşi nume de A. Afinoghenov; în film: „învăţătoarea din Şatrîi“, ,,Mama“). MAREY [mare], £tienne Jules (1830-1904), medic şi fiziolog francez. A studiat mişcările de locomoţie, construind pentru înregistrarea acestora cronofotograful, considerat strămoş al aparatelor de filmat („Fiziologia mişcării: zborul păsărilor41). MARFĂ (< magh.) s. f. Bun destinat vânzării-cumpărării. în teoria economică, m. reprezintă elementul de bază al producţiei şi schimbului. MARG [mark], Wolkwin (n. 1936), arhitect şi urbanist german. Prof. univ. la Hamburg. A efectuat o serie de sistematizări în oraşul Hamburg. Lucrări de orientare funcţionalistă (Direcţia generală a poştelor şi Banca regională din Hamburg, Casa Parohială la Stade). MARGA, com. în jud. Caraş-Severin, situată în Culoarul Bistra, la poalele de N ale Măgurii Marga; 1 320 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satul M.). Expl. de talc şi mică. în satul M., menţionat documentar în 1470, se află biserica Sf. Ilie (1830). MARGA, Andrei (n. 1946, Bucureşti), filozof şi om politic român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Cercetări privind raţionalitatea, metodologia şi argumentarea filozofică din perspectivă pragma-tist-critică („Raţionalitate, comunicare, argumentare", „Reconstrucţia pragmatică a filosofiei", „Philosophy in the Eastern Transition"). Ministru al Educaţiei Naţionale (1997-2000). Preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (din 2001). MARGARETA (MUŞATA) (sec. 14), mama domnului Moldovei Petru l. A sprijinit propaganda catolică în Moldova. De numele ei este legată denumirea dinastiei Muşatinilor. MARGARETA (MARGRETHE) II (n. 1940), regină a Danemarcii (din 1972). MARGARETA (MARGUERITE) D’ANGOUL£ME [dăgulem] sau DE NAVARRA (1492-1549), scriitoare franceză. Regină a Navarrei (din 1544). Soră a regelui Franţei, Francisc I, la Curtea căruia a exercitat o mare influenţă. A protejat reforma religioasă şi cultura renascentistă. Nuvele de moravuri (,,Heptameronul“), poezii („Oglinda sufletului păcătos"). MARGARETA DE AUSTRIA (MARGARETA DE SAVOIA) (1480-1530), fiica împăratului Maximilian l şi a Măriei de Burgundia. Guvernatoare a Ţărilor de Jos (1507-1530). A negociat Liga de la Cambrai (1508), precum şi Pacea de la Cambrai (1529, „Paix de Dames“). MARGARETA DE DANEMARCA (1353-1412), regină a Danemarcii şi Norvegiei (din 1387) şi a Suediei (din 1389). Fiică a regelui Valdemar IV al Danemarcii. Supranumită „Semiramida Nordului". A realizat, în 1397, Uniunea de la Kalmar dintre Danemarca, Suedia şi Norvegia. MARGARETA DE PARMA (MARGARETA DE AUSTRIA) (1522-1586), guvernatoare a Ţărilor de Jos (1559-1567). Fiică a lui Carol Quintul. în timpul guvernării ei a izbucnit Revoluţia din Ţările de Jos. MARGARETA DE VALOIS [valua] (MARGARETA DE FRANŢA) (1553-1615), fiica regelui Henric II al Franţei şi a Caterinei de Medici. Prima soţie (între 1572 şi 1599) a lui Henric IV, regele Franţei şi al Navarrei. Cunoscută în istorie şi sub numele de Regina Margot. Proză („Memorii", „Scrisori"). MARGARETĂ (< germ., fr.) s. f. Plantă decorativă perenă, spontană sau cultivată, din familia compozitelor, cu capitule compuse din flori centrale tubuloase, galbene, şi flori marginale liguate, albe (Chrysanthemum leucan-themum). Răspândită în Europa şi Asia. Frunzele şi florile sunt folosite în medicina tradiţională pentru proprietăţile cicatrizante şi dezinfectante. MARGARINA (< fr. fi>) s. f. Produs alimentar obţinut dintr-un amestec de grăsimi animale şi vegetale sub formă de emulsie în zer sau în lapte smân- tânit, cu consistenţa, aspectul, gustul şi mirosul untului natural. MĂRGĂRIT (< fr.) s. n. (MINER.) Cristale de globulit dispuse în şiraguri. MĂRGĂRITĂ, insulă în SV arh. An-tilelor Mici (M. Caraibilor), în NE litoralului Venezuelei, de care aparţine; 1 072 km2. Lungime: 170 km; lăţime: 35 km. Oraşe pr.: La Asuncion, Porlamar. Relief muntos cu alt. până la 1 160 m. Climă subecuatorială. Expl. de magneziu. Cafea, cacao. Pescuit de perle. Descoperită de Cristofor Columb în 1498. MARGGRAF, Andreas Sigismund (1709-1782), chimist german. Director al Laboratorului de chimie din Berlin (din 1753). A obţinut pentru prima oară (1747) cristale de zahăr în stare solidă din sfecla de zahăr şi a descoperit acidul formic (1749) din anhidridă şi acid fosforic. MARGHERITA, vârf în masivul Ruwenzori, situat la. graniţa dintre Uganda şi R.D. Congo, constituind alt. max. a acestuia (5 109 m). MARGHILAN, oraş în Uzbekistan, în Depr. Fergana; 124,9 mii loc. (1991). Important centru de prelucr. a mătăsii. Bazar; moschei. Fundat în sec. 10. MARGH|LĂ s. f. Formă de micro-relief periglaciar înierbat, cu aspect de moviliţă. Se mai numeşte şi muşuroi înierbat MARGHILOMAN (< n. pr. Marghiloman) s. n. Cafea turcească fiartă cu rom sau cu coniac. MARGHILOMAN, Alexandru (1854-1925, n. Buzău), jurist şi om politic român. Membru marcant al Partidului Conservator al cărui preşedinte a fost (1914-1925). La începutul activităţii sale politice a făcut parte din gruparea conservatoare junimistă. Ministru al Justiţiei (mart.-nov. 1888; dec. 1891-oct. 1895), al Lucrărilor Publice (nov. Alexandru Marghiloman MARGHITA 274 1888-mart. 1889; nov. 1889-mart. 1890), ai Afacerilor Străine (iu!. 1900--febr. 1901), al Internelor (dec. 1910-mart. 1912), Finanţelor (oct. 1912-dec. 1913). Prim-min. (mart.-oct. 1918). Partizan al intrării României în război alături de Puterile Centrale; obligat de situaţia politică creată în urma înfrângerii României, şi-a sacrificat cariera politică semnând cu Germania Pacea impusă de la Buftea-Bucureşti (1918). Memorialistică („Note politice11). MARGHITA, oraş în jud. Bihor, pe Barcău; 18 739 loc. (2000). Expl. de petrol şi de argile. Constr. de maşini, unelte (freze) şi de piese de schimb pentru automobile. Fabrici de conf., încălţăminte, mat. de constr. şi prelucr. lemnului. Staţiune balneară (băi termale). Biserica romano-catolică Sf. Maria (1772), biserica reformată (sec. 17), castel (sec. 18). Menţîbhat documentar în 1216 şi declarat oraş în 1967. MARGINA, com. în jud. Timiş, situată în partea de E a Pod. Lipovei, pe cursul superior al râului Bega; 2 399 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul M.) şi halte de c.f. (în satele Coşteiu de Sus şi Nemeşeşti). Fabrică de distilare chimică a lemnului. Muzeu etnografic. în satul M., menţionat documentar în 1365, se află ruinele unei fortificaţii din sec. 15 şi biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1737, cu picturi de factură populară pe pereţii interiori, din sec. 18). Biserici de lemn cu hramurile Adormirea Maicii Domnului (1741, pictată în a doua jumătate a sec. 18), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1776), Sf. Nechita Romanul (1798) şi Sf. loan Teologul (1820), în . satele Groşi, Coşeviţa, Nemeşeşti şi Bulza. MARGINAL, -Ă (< fr.) adj. 1. Care se află la margine; spec. scris pe marginea unui text manuscris sau tipărit. ♦ Fig. (Despre probleme, situaţii etc.) Secundar, fără importanţă. 2. (EC. POL.) Analiză m. = tehnică de analiză a modificării unei variabile dependente cauzată de modificarea unei variabile independente (de ex. costul m. este costul suplimentar necesar pentru a asigura creşterea cu o unitate a volumului producţiei faţă de un nivel predeterminat al acestuia). MARGINALIA (< lat., it.) subst. 1. (Livr.) Note scrise pe marginea unui manuscris sau a unei cărţi de către un cititor. V. şi adnotare. 2. Comentarii pe marginea unei opere. MARGINALISM (< fr.) s. n. Concepţie economică apărută între 1871 şi 1874, ca alternativă a marxismului, creată şi dezvoltată în mod independent de W.S. Jevons, A. Marshall (Marea Britanie), C. Menger (Austria), L. Walras (Elveţia), pe baza studiilor unor economişti ca: A. Cournot, J. Dupuit, J.H. von Tunen, considerată a fi o „revoluţie marginalistă11 în gândirea economică. Ideea esenţială a m. este faptul că fundamentul valorii unei mărfi este utilitatea acesteia, care are un caracter subiectiv, în opoziţie cu punctul de vedere al şcolii clasice a valorii, conform căreia mărimea valorii este dată de cantitatea de muncă încorporată în unitatea de marfă produsă. M. susţine rolul cheie al psihologiei consumatorilor în explicarea funcţionării economiei în ansamblul ei. Totodată, m. a produs o modificare a metodelor de analiză prin introducerea calculului marginal. MARGINALIZA (< margina) vb. I tranz. A lăsa în mod intenţionat pe cineva sau ceva în afara preocupărilor importante; a nu promova, a nu aprecia după merite; a înlătura. ♦ A reduce voit şi în mod nedrept valoarea unei fapte, a unei idei etc. MARGINE (lat. marginem) s. f. 1. Partea extremă a unei suprafeţe; capăt, extremitate. ^ Expr. (De) la margine (sau marginile) pământului (sau lumii) = (de) foarte departe. ♦ Fig. Limită, punct extrem până la care se poate admite sau concepe ceva. 2. (Pop.) (Teritoriu de) graniţă; frontieră, hotar. ♦ Periferie. ♦ Mal, ţărm. 3. Fiecare dintre cele două părţi late- rale ale unui drum; p. ext. porţiunea din imediata lui apropiere. ^ Expr. A ţine marginea = a merge, a înainta pe (sau aproape de) extremitatea unei suprafeţe, a unui drum. 4. (Pop.) Flanc, aripă a unei formaţii de luptă. Expr. A ţine (sau a bate) marginile = a se feri de treburile grele, a se eschiva. 5. Extremitate laterală a unui obiect, latură, muchie, partea lui de sus sau de jos, capăt. ♦ Ceea ce rămâne din ceva, rest. ♦ Porţiune (laterală) lăsată nescrisă dintr-o foaie de hârtie, de carte etc. ♦ Scândură de calitate inferioară (tăiată de pe laturile buşteanului). 6. Limita superioară a pereţilor unei cavităţi, a unui recipient etc.; gură, buză. > Expr. A se afla (a fi) pe (sau la) marginea prăpastiei = a se afla într-un moment critic, a fi în primejdie. ♦ Capăt, sfârşit. MARGINEA, com. în jud. Suceava, pe râul Suceviţa; 9 244 loc. (2000). Expl. şi prelucr. lemnului. Centru de ceramică neagră şi de ceramică roşie smălţuită. Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1849). MARGRAF (MARCGRAF) (< germ., fr.) s. m. Marchiz (1). MARGRAFIAT (< fr.) s. n. Domeniul unui margraf; demnitatea de margraf. MARGUS v. Morava (2). MARI, oraş-stat în Mesopotamia antică, pe cursul mijlociu al fl. Eufrat, distrus în c. 1758 î.Hr. de Hammurabi. Săpăturile întreprinse în 1933 au scos la lumină un imens palat din milen. 2 Î.Hr., un zigurat, temple ale zeiţei Iştar şi mii de tăbliţe de lut cu scriere cuneiformă („arhiva regală din Mari11). Azi Tell Hariri. MARI, republică autonomă în Federaţia Rusă, locuită în principal de populaţia mari, vorbitoare a unei limbi din familia fino-ugrică; 23,2 mii km2; 766 mii loc. (1995). Capitala: loşkar-Ola. Expl. şi prelucr. lemnului. Grâu, porumb, secară, in, cânepă, cartofi. Creşterea bovinelor şi porcinelor. MARIA (NĂSCĂTOAREA DE DUMNEZEU, FECIOARA MARIA, SFÂNTA FECIOARĂ, MAICA DOMNULUI, MA-DONNA) (reprezintă forma gr.-iat. a ebr. Miriam ,,doamna/stăpâna“), mama lui lisus Hristos, născut prin puterea Duhului Sfânt. Fiica lui loachim şi a Anei, originară din Gaiileea, care nu au avut copii până la o vârstă înaintată. Rudă cu Elisabeta, mama lui loan Botezătorul. La vârsta de 3 ani, a fost adusă la Templu şi lăsată aici până la vârsta de 12 ani, când a fost logodită cu mai vârstnicul losif, care i-a respectat legământul de a rămâne veşnic fecioară. Primeşte apoi de la arhanghelul Gavriil vestea că va naşte un fiu, „Fiul Celui Preaînalf, care va primi tronul lui David. Potrivit tradiţiei, ca urmare a ordinului împăratului roman August de a se efectua numărătoarea populaţiei, se reîntoarce în Bethlehem, cetatea ei de baştină. Aici îl va naşte pe lisus (Mesia). Datorită poruncii lui Irod (care se temea că-şi va pierde tronul prin naşterea lui Mesia) de a fi ucişi toţi pruncii mai mici de doi ani, M. şi losif, împreună cu pruncul lor, s-au refugiat în Egipt, de unde au revenit, după trei ani, în Nazaret, unde lisus a trăit până la vârsta de 30 de ani, când şi-a început misiunea de mântuire. După cum cereau legile religioase evreieşti, când lisus a împlinit 12 ani, M. şi losif l-au prezentat la Templul din Ierusalim, unde Simeon le-a proorocit că fiul lor 275 MARIA „Madonna cu Pruncul" (pictură de Carlo Maica Domului cu Pruncul (icoană de la mănăstirea Sihăstria, Crivelli, aflată la Pinacoteca din Milano) pictată de Irinel Protcenecu) este Mântuitorul. M. a fost adeseori alături de fiul ei (la nunta din Cana, pe Golgota, unde, împreună cu alte femei şi cu ucenicii, s-a aflat sub Crucea Răstignirii, când lisus a încredinţat-o discipolului său loan, spre a-i purta de grijă). Potrivit „Noului Testament", după Răstignirea şi învierea lui lisus, M. a mai trăit 11 ani, alături de grupul apostolilor din Ierusalim, fiind, probabil, martora Pogorârii Duhului Sfânt. Conciliul de la Efes (431) i-a conferit M. calitatea de „Maică a Domnului", atribuindu-i o contribuţie proprie la lucrarea dumnezeiască a mântuirii. De atunci, dar mai ales, în sec. 17-19, sărbătorile în onoarea ei se înmulţesc, religia catolică dezvoltând în teologie ideea Imaculatei Concepţiuni, care, în 1854, a fost adoptată ca dogmă prin bula papală Inefabilis (dată de Pius IX). Conciliul Vatican II (1862- 1865) îi conferă titlul de „Mamă a Bisericii". Biserica ortodoxă o prăznuieşte îh patru zile din an: Naşterea Maicii Domnului (8 sept.), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 nov.), Bunavestire (25 mart.) şi Adormirea Maicii Domnului (15 aug.). MARIA (în „Vechiul Testament"), sora Martei şi a lui Lazăr. L-a chemat la mormântul fratelui ei pe lisus, care l-a înviat pe Lazăr a patra zi după moarte. M. i-a uns picioarele lui lisus cu mir de nard şi i le-a şters cu părul ei, când acesta era răstignit pe cruce. Este prăznuită la 9 iun., împreună cu sora sa, Marta. MARIA (în „Vechiul Testament"), soţia lui Cleopa, verişoară primară cu Maica Domnului. A făcut parte din grupul mironosiţelor, femei care l-au urmat pe lisus pe Golgota şi apoi până la mormânt. Este prăznuită la 23 mai. MARIA (Alexandra Victoria de Saxa Coburg) (1875-1938, n. Eastwell Park, Anglia), principesă de Marea Britanie şi Irlanda, regină a României (1914-1927). M. de onoare al Acad. (1915) şi m, coresp. al Acad. Franceze de Belle Arte (1919). Romancieră şi memorialistă. Fiica lui Alfred, duce de Edinburgh şi de Saxa-Coburg (fiul reginei Victoria) şi a Măriei Aleksandrovna (fiica ţarului Aleksandru II). Căsătorită (1892) cu principele moştenitor Ferdinand de Hohenzollern. Identificându-se cu interesele ţării adoptive, M., alături de alţi oameni politici, s-a pronunţat pentru intrarea României în război de partea Antantei, în vederea realizării unităţii naţionale. în anii războiului, prin activităţile de caritate în sprijinul răniţilor şi a celor loviţi de dezastrele războiului, precum şi prin credinţa fermă în victoria Antantei, M. a contribuit la ridicarea moralului populaţiei şi al armatei. Autoare a unor lucrări de memorialistică valoroase din punct de vedere literar şi documentar: „Povestea vieţii mele", 1892-1918, editată în engleză şi concomitent în mai multe limbi străine şi „însemnări zilnice" (1918-1938), reprezentând o vastă MARIA ANTOANETA 276 Maria, Regina României frescă a societăţii româneşti de la sfârşitul sec. 19 şi din prima jumătate a sec. 20. Povestiri şi romane („Povestea unui dor neatins", „Cartea de basme a reginei României", „Visătorul de vise“, „Crinul vieţii", „Măşti", „Sămânţa înţelepciunii"). După urcărea pe tron (1930) a fiului său Carol II, care a dus o politică de marginalizare a membrilor familiei regale, s-a retras la Balcic. Este înmormântată la Mănăstirea Curtea de Argeş, iar inima, închisă într-o raclă de sticlă, a fost depusă la Castelul de la Balcic, iar după cedarea Cadrilaterului (1940) a fost mutată la Castelul Bran. MARIA ANTOANETA (1755-1793), regină a Franţei. Fiica împăratului Francisc I şi a împărătesei Maria Tereza. Soţia (din 1770) a viitorului rege Ludovic XVI. A devenit impopulară, datorită frivolităţii şi a respingerii oricăror iniţiative de reformă. Fuga familiei regale la Varennes şi încercarea acesteia de a provoca o intervenţie a forţelor străine în Franţa au stârnit mânia maselor populare. A fost închisă, condamnată la moarte şi ghilotinată. MARIACHI [marjat/î] subst. (în Mexic) Denumire a formaţiilor de cântăreţi a căror interpretare are un pronunţat specific naţional, aceştia folosind instru- mente tradiţionale şi fiind îmbrăcaţi în costume populare. MARIA DE MANGOP (7-1477), a doua soţie a lui Ştefan cel Mare. Făcea parte din familia care stăpânea principatul Theodoro-Mangop din Cri-meea. MARIA DE MEDICI (1573-1642), regină a Franţei (din 1600), prin căsătoria ei cu Henric IV. După moartea acestuia (1610), a fost recunoscută ca regentă (1610-1617) a fiului ei, Ludovic XIII. A condus cu ajutorul favoritului ei, Concini, marchiz D’Ancre. S-a aflat în conflict cu fiul său (1617-^ 1620). Exilată din ţară în 1631, în urma intervenţiei lui Richelieu. MARIAJ (< fr.) s. n. Căsătorie, căsnicie. MARIA-LUIZA DE HABSBURG-LORENA (1791-1847), soţia lui Napoleon şi împărăteasă a Franţei (1810— 1814). A avut un fiu, Napoleon II, viitorul rege al Romei. După abdicarea împăratului, s-a întors în Austria. MARIA MAGDALENA (în „Noul Testament"), discipolă a lui lisus Hristos. Potrivit Evangheliei după Luca, lisus a eliberat-o de duhurile rele (scoţând din ea şapte draci). A făcut parte din grupul mironosiţelor, fiind cea dintâi care l-a văzut pe lisus înviat. Este prăznuită la 22 iulie. MARIAN, Simeon Florea (1847-1907, n. Ilişeşti, jud. Suceava), folclorist şi etnograf român. Acad. (1881). Ample lucrări de sinteză care îmbrăţişează, pentru prima oară în folcloristica românească, întreaga cultură populară, de la poezie lirică, descântece, colinde, vrăji, cimilituri, snoave şi proverbe până la legende istorice, datini, credinţe, mituri, botanică, zoologie („Ornitologia poporană română", „Nunta la români", „Naşterea la români", „înmormântarea la români", „Sărbătorile la români", „Poezii poporale române", „Vrăji, farmece şi descântece"). Sub influenţa lui Hasdeu, a fost unul dintre cei care au pus bazele etnografiei româneşti, prin lucrarea de sinteză „Chromatica poporului român", prima cercetare românească asupra unei probleme de industrie populară. MARIANAO, oraş în NV Cubei, suburbie rezidenţială a oraşului Havana, situat la 16 km SV de acesta, lângă plaja La Playa; 133,7 mii loc. (1990). Cazino. Ind. textilă, chimică, de prelucr. a tutunului şi lemnului (mobilă), a pielăriei, hârtiei şi alim. (bere, produse de panificaţie). Fundat în 1726. MARIANE 1. Insulele arhipelag în V Oc. Pacific, în NV Microneziei, la 2 400 km E de Filipine, extins sub forma unui arc de cerc lung de 900 km; 1 018 km2. Este format din 15 insule vulcanice mari şi numeroase insuliţe coraligene, dintre care cele mai importante sunt: Guam (541 km2), Saipan (181 km2), Sarigan, Anatahan, Pagan, Guguan, Arihan, Aguijan, Tinian şi Rota. Centrul ad-tiv: Susupu (ins. Saipan). Climă tropical-oceanică. Păduri tropicale umede şi savane. Cocotieri, bumbac, citrice, banane, trestie de zahăr. Pescuit. Zăcăminte de sulf, minereu de fier şi mangan. Descoperit de Magellan în 1521 şi numit de acesta Islas de los Ladrones, denumire schimbată în 1668 — Las Mariana — în onoarea reginei Spaniei, Mariana de Austria, văduva lui Filip IV. Vândute de Spania germanilor (1899), au trecut sub mandat japonez (1919). Teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (1947-1975), administrat de S.U.A. (1947-1986), cu excepţia ins. Guam (posesiune a S.U.A., din 1898); din 1976, devine stat liber asociat cu S.U.A. în timpul celui de-al doilea război mondial, în apele teritoriale ale M. s-a desfăşurat (iun.-iul. 1944) o puternică bătălie navală între flota americană şi cea japoneză, încheiată cu victoria celei dintâi. 2. Fosă oceanică în V Oc. Pacific, cu Maria Antoaneta Maria de Medici Simeon Florea Marian 277 MĂRIE o lungime de 2 550 km; ad. max.: 11 033 m (descoperită în 1951 de nava americană „Challenger" şi măsurată ca având această adâncime de către vasul sovietic „Viteaz", în anul 1957). în 1960, J.L. Piccard şi D. Walsh, la bordul batiscafului „Trieste", au atins adâncimea de 11 520 m. MARIAN NE [mariâ], reprezentare alegorică a Republicii Franceze, sub forma unei tinere cu bonetă frigiană şi cocardă tricoloră. MARIANO, Luis (pe numele adevărat Mariano Eusebio Gonzales) (1914— 1970), cântăreţ spaniol. Celebru datorită timbrului cald al vocii şi fizicului plăcut; s-a consacrat prin interpretarea a numeroase operete („Frumoasa din Cadix“, „Secretul lui Marco Polo“, „Prinţul din Madrid", „Caravela de aur“). MARlANSK£ LAZNE, oraş în V Cehiei, la 628 m alt., la 40 km SSV de Karlovy Vary; 15,4 mii loc. (1991). Renumită staţiune balneoclimaterică cu izv. minerale sulfuroase-carbonatate şi alcaline. Ind. de prelucr. a lemnului, pielăriei şi alim. Aeroport. Până în 1918 a purtat numele german de Marienbad. Biserica Sf. Maria (1844-1848). MARIA I STUART, regină a Scoţiei (1542-1567). A domnit efectiv din 1561. Căsătorită (1558) cu delfinul Franţei, viitorul rege Francisc II, a rămas văduvă (1560) şi s-a înapoiat în Scoţia. A luptat împotriva Reformei, ceea ce a provocat răscoala calvinilor (1567), în urma căreia a fost nevoită să renunţe la tron şi să se refugieze în Anglia. Acuzată de complot împotriva reginei Elisabeta l, a fost executată (1587). MARI AŞ (< magh.) s. m. Monedă de argint austriacă, adesea cu efigia Măriei Tereza; a circulat şi în Ţările Române în sec. 18 şi la începutul sec. 19. MARIA TEREZA (Maria Theresia), împărăteasă a Imperiului Roman de Naţiune Germană (1740-1780) şi regină a Ungariei şi Cehiei din dinastia de Habsburg. Tatăl ei, Carol VI, i-a asigurat prin „Pragmatica sancţiune", dreptul la succesiune. în războiul provocat de urcarea ei pe tron (Războiul de Succesiune la Tronul Austriei, 1740-1748), pierde câteva posesiuni din Italia, precum şi Silezia, pe care încearcă să o recucerească, fără a reuşi, în Războiul de Şapte Ani (1756-1763). A participat la prima împărţire a Poloniei (1772), ocupând Galiţia. în 1775, în ciuda protestelor vehemente ale Moldovei, Austria ocupă Bucovina. Urmărind întărirea alianţei franco-austriece, şi-a căsătorit fiica, Maria Antoaneta, cu viitorul rege al Franţei, Ludovic XVI. Pe plan intern a realizat, cu ajutorul fiului său, losif II, asociat la tron din 1765 şi al cancelarului Kaunitz, o serie de reforme în spiritul absolutismului luminat. MARIA I TUDOR, regină a Angliei şi Irlandei (1553-1558). Căsătorită cu regele Filip II al Spaniei. A restabilit catolicismul ca religie oficială (1555) şi a desfăşurat o politică religioasă intolerantă, combătând Reforma şi făcând numeroase victime printre protestanţi, fapt ce i-a adus denumirea de Maria cea Sângeroasă. MARIBOR, oraş în NE Sloveniei, pe Drava, în apropiere de graniţa cu Austria, la 105 km NE de Ljubljana; 153,1 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Hidrocentrală. Constr. de autobuze, automobile, vagoane, maşini agricole şi aparataj electrotehnic. Ind. metalurgiei feroase şi neferoase (aluminiu, cupru), de prelucr. a lemnului, chimică, textilă, a pielăriei, ceramicii şi alim. Piaţă agricolă (cereale, animale, fructe). Monumente: catedrală (sec. 12-17), castel (sec. 15). Muzee. Centru turistic. Cunoscut şi sub denumirea germană de Marburg. MARICA (în mitologia romană), nimfă, soţia zeului Faunus şi mama eroului Latinus. MARICA, George Em. (1904-1981, n. Horezu, jud. Vâlcea), sociolog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Preocupări în domeniul sociologiei culturii şi al psihologiei sociale („Conducerea la copii", „Statul ca structură psihică şi socială", „Ideologia generaţiei române de la 1848 din Transilvania", în colab.). MĂRIE [mari], Pierre (1853-1940), medic francez. Prof. univ. la Paris. A Mariânskâ Lâznă. Colonada pavilionului balnear (1889) MĂRIE BYRD descoperit o serie de sindroame neurologice care-i poartă numele: osteo-artropatia hipertrofică generalizată (sindromul lui M.-Bamberg), amiotrofia Charcot-M. etc. („Lecţii asupra maladiilor măduvei“). împreună cu Gh. Mari-nescu, a descris acromegalia. M. de onoare al Acad. Române (1912). MĂRIE BYRD (LAND ~) [meri be:d laend], Ţara % vastă regiune a Antarc-tidei, situată între M. Ross (la SE) şi M. Amundsen (la NV), acoperită de calota glaciară. Pe litoral şi în interior sunt munţi vulcanici (vf. Sidley, 4 181 m). Descoperită (1929) de exploratorul american Richard E. Byrd. MĂRIE DE FRANCE [mari de frăs] (1154-1189), prima poetă franceză cunoscută. A creat tipul de poem narativ „lai“, cu o largă răspândire ulterioară („Caprifoiur, ,,Lanval“). Prelucrări ale fabulelor lui Esop. MARIENBAD, denumirea germană, până în 1918, a oraşului ceh Ma-riânske Lâzne. MARIENBURG, cetate a Ordinului teutonic, la asediul căreia, din 1422, alături de poloni, a luptat şi un corp de oaste românesc, trimis de Alexandru cel Bun. Azi Maibork (Polonia). MARIENESCU, Atanasie Marian (1830-1914, n, Lipova), folclorist şi etnograf român. Acad. (1881). Culegeri de folclor adunate mai ales din Banat şi Transilvania, prin corespondenţă. A publicat prima culegere de colinde („Poezia poporală. Colinde culese şi corese“); studii teoretice; cercetări de lingvistică. MARIETTE [mariet], Auguste (1821— 1881), egiptolog francez. A efectuat săpături în Egipt, descoperind în 1851 serapeumul din Saqqărah. întemeietorul muzeului din Boulaq (1858), nucleul actualului Muzeu Naţional din Cairo. Op. pr.: „Abydos“, „Papirusuri egiptene în muzeul din Boulaq“. MARIGNAC [marinak], Jean Charles GALISSARD [galisar] de (1817-1894), chimist elveţian. Prof. univ. la Geneva. A descoperit yterbiul şi, împreună cu Lecoq de Boisbaudran, gadoliniul. A studiat combinaţiile staniului, wolframului şi niobiului. MARIGNANO [marinanoj, aşezare în Lombardia, pe Lambro. în timpul Războaielor Italiene, aici a avut loc, la 13-14 sept. 1515, o bătălie în care armata franceză condusă de Francisc I a înfrânt armata mercenarilor elveţieni a ducelui de Milano. Actuala denumire Melegnano. Cetatea Marienburg MARII MOGULI, dinastie de câr-muitori ai aşa-numitului Imp. Mogul (1526-1858) din India. întemeiată de Babur. Reprezentanţi de seamă: Akbar, JahângJr, Shah-Djahan, Aurangzeb ş.a. în 1858 colonizatorii englezi au suprimat oficial dinastia, trecând şi India sub cârmuirea directă a Coroanei engleze. MARIJUANA [marihuana] (cuv. sp.) s. f. Stupefiant asemănător haşişului prin efecte şi utilizări, preparat din florile şi frunzele uscate de cânepă indiană (Cannabis sativa var. indica) şi folosit sub formă de ţigarete. MARILE LACURI (GREAT LAKES [greit leiks]), grup de cinci lacuri în E Americii de Nord, la graniţa dintre S.U.A. şi Canada, reprezentând cea mai mare acumulare de apă dulce de pe glob; 245,3 mii km2. Cuprinde lacurile tectono-erozive modelate de gla-ciaţia cuaternară: Superior, Huron, Michigan, Erie şi Ontario. Prin fl. Sfântul Laurenţiu sunt legate de Oc. Atlantic, iar printr-o reţea de canale cu bazinele fl. Mississippi şi Hudson. Pescuit. Important sistem hidroenergetic. Cel Atanasie Marian Marienescu mai mare sistem de navigaţie continentală de pe glob (13 mii km). Pr. porturi: Milwaukee, Chicago, Detroit, Buffalo, Hamilton, Toronto. MARIMBA (< fr.) s. f. (MUZ.) Ba-lafon. MARIN, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de mare2, privitor la mare; caracteristic mării. ♦ (Despre plante şi animale) Care creşte sau trăieşte în mare. ♦ (Şi substantivat, f.) (Pictură) care înfăţişează un peisaj maritim. ♦ Maritim (2). MARIN, Alexe (1814-1895, n. Cra-iova), pionier al învăţământului chimic din ţara noastră. Prof. univ. la Bucureşti. Traduceri de manuale. MARIN, Constantin (n. 1925, sat Urleta, jud. Prahova), dirijor român de cor. Fondator al Corului Naţional de cameră „Madrigal". Stil remarcabil, cultivând acurateţea şi puritatea sunetului. A realizat, împreună cu formaţia corală „Madrigal", peste 40 de discuri şi şapte compact-discuri. Autor (împreună cu losif Sava) al volumului „Constelaţia Madrigal" şi al lucrării „Arta construcţiei Marin Constantin 279 MARINESCU şi interpretării corale", editată în 10 compact-discuri (în română, engleză şi^ spaniolă). Numeroase turnee în ţară şi* străinătate. MARIN, Fllip (1865-1927, n. Bucureşti), sculptor şi pictor român. A sculptat mai ales portrete ale contemporanilor („C.A. Rosetti“, „V. Alecsan-dri“) şi lucrări alegorice. A realizat masca mortuară a lui M. Eminescu. Pictor peisagist. MARIN [marin], John Cheri (1870— 1953), pictor american. Influenţat de fovism şi cubism, a fost unul dintre pionierii artei moderne a acuarelei în S.U.A., cu largi ecouri în Marea Britanie şi Franţa. Celebru datorită acuarelelor semiabstracte cu subiect marin, influenţate de J. Whistler („Dragul meu Manhattan", „Insula Mâine", „Podul Brooklyn“, „Munţii Tunk“). MARIN, Vasile (1904-1937, n. Bucureşti), avocat, om politic şi publicist român. Din 1932, în Mişcarea Legionară; şef al organizaţiei legionare din Bucureşti; comandant legionar. Unul dintre fondatorii publicaţiilor „Axa" şi „Vestitorii", colaborator al „Cuvântului" editat de Nae lonescu. Voluntar în Războiul Civil din Spania (1936-1939) de partea forţelor naţionaliste ale generalului Franco. A căzut în bătălia de pe frontul Madridului, la Majada-honda (13 ian. 1937), fiind decorat post-mortem de generalul Franco cu Crucea de Război, fn 1970, autorităţile spaniole au ridicat, la Majadahonda, un monument în memoria lui M. şi Moţa. Lucrări: „Fascismul", „Crez de generaţie". MARINA (< fr., germ.) vb. I tranz. A prepara prin marinare carne, peşte etc. MARINAR (< marină, după fr. ma-rinier sau germ. Mariner) s. m. Membru al echipajului unei nave; matroz, matelot. MARINARE (< marina) s. f. Procedeu de preparare a cărnii, a peştelui, a legumelor şi a unor fructe în scopul conservării lor, bazat pe acţiunea acidului acetic, singur sau asociat cu sare de bucătărie; uneori se mai adaugă diferite condimente, sos de tomate, zahăr etc. MARINATĂ (< ngr., it.) s. f. Conservă sau mâncare de legume, peşte sau carne preparată prin marinare. MARINATOS, Spyridon Nîkolaou (1901-1974), arheolog grec. Prof. univ. la Atena. Director al antichităţilor şi monumentelor din Grecia. A descoperit locul bătăliei de la Termopile. Autor al unor lucrări privind civilizaţia cretană („Civilizaţia cretană", „Creta şi Micene"). MARINĂ (< fr., it.) s. f. Totalitatea navelor şi a unităţilor aferente pe uscat şi pe mare ale unei ţări, precum şi a personalului de servire a acestora. -0- M. militară = forţe maritime militare. MARINĂRESC, -EASCĂ (< marinai) adj. De marinar, caracteristic marinarilor sau marinei. MARINER, denumire a unui program spaţial american (1962-1973), în cadrul căruia au fost trimise sonde spaţiale şi staţii automate interplanetare, purtând acelaşi nume, spre Marte, Venus şi Mercur în scopul studierii lor. MARINESCU, Constantin (1891-1982, n. Şerbăneşti-Poduri, azi în Pucioasa), istoric român. M. coresp. al Acad. (1928), prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. Director al Institutului de Istorie Universală din Cluj (1925-1943) şi al Şcolii române din Franţa (1941-1948), unde s-a şi stabilit. Studii privind istoria medievală românească şi străină („Jacques Basilicos «le despot» prince de Moldavie [1561-1563]“) şi a Imp. Bizantin („De nouveau sur Ies relations de Manuel II Paleologue [1391-1425] avec l’Espagne"). Membru al mai multor societăţi ştiinţifice internaţionale. MARINESCU, Dumitru (1882-1916, n. Bucureşti), publicist şi om politic român. Tipograf. Membru al Comitetului Executiv al Partidului Social-Demo-crat din România (din 1910), iar din 1914, secretar permanent al P.S.D.R. Participant la Conferinţa socialistă inter-balcanică (iul. 1915). Mobilizat şi trimis pe front în 1916, a căzut prizonier şi a fost executat. MARINESCU, Gheorghe (1863-1938, n. Bucureşti), medic român. Acad. (1905), prof. univ. Ia Bucureşti. Fondatorul şcolii româneşti de neurologie. A aplicat, printre primii din lume în neurologie, metode histologice şi metoda anatomoclinică în cercetarea ştiinţifică. Contribuţii originale în domeniul fiziologiei, histologiei şi clinicii sistemului nervos (ex. teoria troficităţii reflexe, chinetoplasma, cromatoliza, neuronofagia). Deschizător de drumuri în cercetarea histochimică a sistemului nervos. Printre primii, a folosit metoda encefalografică în studiul fiziologiei şi al fiziopatologiei sistemului nervos, precum şi metoda reflexelor condiţionate în studiul isteriei, epilepsiei, nevrozelor („Studii asupra evoluţiei şi involuţiei celulei nervoase", „Celula nervoasă", „Date şi cercetări noi asupra biologiei celulei nervoase"). A utilizat primul radiografia pentru studierea scheletului Gheorghe Marinescu mâinii în acromegalie (1896) şi pentru prima dată în lume, cinematografia în cercetarea ştiinţifică, studiind tulburările mersului (1898). A folosit metoda reflexelor condiţionate (primul după Pavlov) în aprofundarea studiilor de dinamică a proceselor neuropsihice („Les reflexes conditionnes"). Concepţia sa biologică şi filozofică asupra mecanismelor îmbătrânirii a fost prezentată într-o serie de lucrări („Bătrâneţe şi reîntinerire", „Materia, viaţa şi celula", „Determinism şi cauzalitate în domeniul biologiei"). Monografii („Viaţa, sufletul şi opera lui Pasteur"). MARINESCU, Gheorghe D. (1919-1987, n. Piteşti), matematician român. Acad. (1974), prof. univ. la Bucureşti. Studii în domeniul analizei funcţionale, al teoriei spaţiilor pseudotopologice, cunoscute sub numele de spaţiile M. („Spaţii vectoriale normate", „Spaţii vectoriale topologice şi pseudotopologice"), al calculului probabilităţilor, al teoriei distribuţiei („Unele aplicaţii ale teoriei distribuţiilor"). Contribuţii în mecanică, în teoria ecuaţiilor cu diferenţe finite şi în analiza numerică („Probleme de analiză numerică"). MARINESCU, Ion (n. 1930, Cra-iova), actor român de teatru şi de film. Talent viguros cu disponibilităţi multiple Gheorghe D. Marinescu MARINESCU 280 deopotrivă în registrul grav şi cel disimulat ironic; roluri în piese de Camil Petrescu, Cehov, A. Miller, S. Mrozek. Roluri în film („Gioconda fără surâs", „Evadarea", „Drumul oaselor"). MARINESCU, Matei (1903-1983, n. Bucureşti), inginer român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti, invenţii (microfon multicelular brevetat în ţară şi în străinătate) şi lucrări teoretice în domeniul electro-acusticii, al maşinilor electrice, al ter-mochimiei şi termoelectricităţii („Amplificatori magnetici", „Difuzoare electro-dinamice", „Teoria circuitelor de comutaţie", „Realizări în domeniul pilei de combustie"). MARINESCU, Şerban (n. 1956, Piteşti), regizor şi scenarist român. Ecranizări inspirate din literatura română, care se disting prin vigoarea epică, frumuseţea plastică a i|paginii, analiza psihologică profundă susţinută de arta unor mari actori („Moara lui Călifar", „Cei care plătesc cu viaţa", „Domnişoara Aurica", „Cel mai iubit dintre pământeni"). MARINESCU, Voinea (1915-1973, n. Somovit, Bulgaria), medic român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Ministru al Sănătăţii şi Prevederilor Sociale (1954-1961, 1965-1966). Contribuţii în chirurgia experimentală a plămânilor, a aparatului circulator, a transplanturilor de ţesuturi şi organe, a chirurgiei cardio-vasculare la om, concretizate într-o serie de tehnici şi metode proprii. Lucrări: „Resuscitarea respiratorie şi cardiacă", „Organe artificiale şi grefe de organe", „Fibri-noliza". MARINETTI, Filippo Tommaso (1876-1944), scriitor italian. Fondator şi teoretician al futurismului prin publicarea în 1909, în „Figâro", a primului manifest al curentului („Futurismul"), pe care îl teoretizează în „Manifest tehnic al literaturii futuriste". Poeme progra- Matei Marinescu matice („Cuvinte în libertate"). Romane („Mafarka futuristul", „Aeroplanul Papei"). Versuri simboliste („Distrugere"). MARIN FIRMILIAN (numele de botez Nicolae) (1901-1972), mitropolit român. Prof. la seminarele din Cernica, Bucureşti şi Craiova. Arhiepiscop al Craiovei (1947-1949); mitropolit al Olteniei (1949-1972). MARINI, Marino (1901-1980), sculptor italian. Restrânsă tematic, creaţia sa (dansatoare, jongleuri, cavaleri), străbătută de un intens dramatism, este inspirată de arta statuară clasică: forme simplificate, tratare frustă a suprafeţelor. Portrete. MARIN(SM (< fr., it.) s. n. Mişcare poetică italiană (sec. 17), iniţiată de Giovanbattista Marino, caracterizată prin gustul pentru metaforă, conceptualism, abundenţa epitetelor, descriptivism exagerat, răsturnarea schemelor şi situaţiilor poetice clasice, dezvoltarea tematicii amoroase, îmbogăţită cu o nouă senzualitate. Reprezentanţi: G. Lubrano, G. Preti, C. Achiiiini, F. Men-nini ş.a. V. gongorism şi eufuism. MARINIZI (MERINIZI), dinastie (1196-1465) care a condus un stat din N Africii, constituit, în parte, din posesiunile Almohazifor; a cuprins în hotarele sale cea mai mare parte din actualul Maroc şi V Algeriei. Capitala la Fes. A fost denumită după tribul berber banu-marin. MARINO, Adrian (n. 1921, laşi), teoretician şi istoric literar român. Sub influenţa lui G. Călinescu, abordează iniţial monografia literară („Viaţa lui Alexandru Macedonski", „Opera lui Alexandru Macedonski"). După 1964, ample studii erudite de hermeneutică şi critica ideilor literare, unele apărând şi în străinătate („Dicţionar de idei literare", „Hermeneutica ideii de literatură", „Hermeneutica lui Mircea Eliade", „Biografia ideii de literatură"). Contribuţii teoretice în literatura comparată („Com- Voinea Marinescu Adrian Marino paratism şi teoria literaturii"). Publicistică şi memorialistică pledând pentru deschiderea europeană a culturii române („Prezenţe româneşti şi realităţi europene", „Pentru Europa"). Ediţia critică Al. Macedonski (în colab.). A coordonat (1973-1980) „Cahiers roumains d’etudes litteraires". Deţinut politic (1949-1963). Premiu! „Herder". MARINO, Giovanbattista (1569-1625), poet italian. Fondator al mari-nismului. Autorul poemului mitologic „Adonis", caracterizat printr-un stil excesiv metaforic şi preţios. Sonete şi madrigaluri, cântând iubirea senzuală („Lira", „Galeria") sau abordând teme biblice şi bucolice („Uciderea pruncilor", „Cimpoiul"). MARINO-MOSCU, Constanţa (1875-1940, n. sat Filioara, jud. Neamţ), scriitoare română. Nuvele având ca tematică viaţa de provincie, sufocată de prejudecăţi („Ada Lazu", „Făclii în noapte"). Memorialistică. MARINOS DIN TYR (sfârşitul sec. 1 -începutul sec. 2), geograf grec. Alături de Eratostene şi de Hiparh, este unul dintre fondatorii geografiei matematice. Lucrarea sa „îndreptare a hărţii geografice", azi pierdută, a constituit principalul izvor al operei lui Claudius Ptolemeu. MARIONETĂ (< fr.) s. f. 1. (fn tea-trul de păpuşi) Păpuşă de lemn sau de carton manevrată direct cu mâna sau cu ajutorul unor sfori. 2. Fig. (Şi adj.) Om lipsit de personalitate, care execută servil ceea ce i se cere. MARION şi PRINCE EDWARD, insule nelocuite în S Oc. Indian, la c. 2 000 km SE de Capetown; 255 km2 (Marion) şi 55 km2 (Prince Edward). Anexate de Rep. Africa de Sud în anii 1947-1948. MARIOTTE [mariot], Edme (c. 1620-1684), fizician francez. Contribuţii în domeniul deformaţiei elastice a 281 MARKETING solidelor şi optică („Studii asupra naturii aerului"). A descoperit, independent de R. Boyle (1676), legea transformării izoterme a gazelor perfecte (legea Boyle-M.). MARIS (MARISIA), numele antic al Mureşului. MARITAIN [mărite], Jacques (1882- 1973), filozof şi eseist francez. Stabilit în S.U.A. (1933). Prof. univ. la Paris şi la Princeton. Protestant convertit ia catolicism, devine ambasadorul Franţei la Vatican (1945-1948). Reprezentant principal al neotomismului („Filozofia morală", „Antimodern"). Reformulând, în termenii lumii moderne, gândirea lui Toma d’Aquino, M. a fost, iniţial, combătut de mulţi teologi şi chiar de papii Pius XI şi Pius XII, dar o dată recunoscut de Papa Paul VI drept maestru al său, a devenit o autoritate în Biserica catolică, fn filozofie, faima şi-o datorează lucrării „Gradele cunoaşterii", în care susţine că senzaţia, raţiunea, revelaţia şi extazul mistic indică genuri diferite de cunoaştere, dar la fel de semnificative, astfel încât ştiinţa şi credinţa sunt compatibile dacă se operează distincţiile cuvenite. Alte lucrări: „Umanism integral", „Artă şi scolastică". MARI.TIM, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care se află pe ţărmul mării sau în apropierea ei; de mare, al mării; marin. 2. Care este în legătură cu navigaţia pe mare, care se referă la marină; marin. MARITIMI, Alpii lanţ muntos în Franţa şi italia, alcătuit din graniţe (masivul Mercantour) şi fliş. Alt. max.: 3 297 m (vf. Argentera). Vegetaţie de gariga şi maquis. Pe culmi sunt gheţari şi zăpezi veşnice. MARIŢA (gr. EVROS, tc. MERIQ [merit]]), fluviu navigabil în Pen. Balcanică (Bulgaria, Grecia şi Turcia); 480 km. Izv. din NE masivului Rila Pianina, formează pe o porţiune graniţa dintre Grecia şi Turcia şi se varsă în M. Egee. Afl. pr.: Arda, Tundja. Trece prin Plovdiv. lirigaţii. Denumirea antică: Hebrus. La 26 sept. 1371, la Cîrmen, pe M., armata sârbo-macedo-neană, condusă de despotul Vukasin şi de fratele său Ugliesa, alături de care se aflau detaşamente de bosniaci, bulgari, români, unguri ş.a., a fost înfrântă de turcii otomani, fn urma acestei lupte, turcii au cucerit o mare parte din Macedonia, Serbia şi Bulgaria. MARIUPOL, oraş în ESE Ucrainei, port pe ţărmul de N al M. Azov; 522 mii loc. (1991). Ind. metalurgică. cocsochimică, constr. de maşini, alim. Pescuit. Staţiune balneoclimaterică. Fundat în 1779. fntre 1949 şi 1989 s-a numit Jdanov. MARIUS, Caius (c. 157-86 î.Hr.), general şi om politic roman. A realizat o importantă reformă militară, creând o armată alcătuită din soldaţi de profesie. A înfrânt în Africa (111-105 î.Hr.) pe lugurta şi în N Pen. Italice pe teutoni şi pe cimbri (102 şi 101 Î.Hr.). fn timpul războiului civil din Roma, a devenit conducătorul partidei popularilor, adversară partidei optimaţilor (aristocraţi), în frunte cu Sylla. MARIUS (MAIR, MAYR, MAYER), Simon (1573-1625), astronom german. A observat, independent de Galilei, cei patru sateliţi principali ai lui lupiter, pe care i-a şi denumit. Este primul care a menţionat existenţa galaxiei Andro-meda. MARIUS VICTORINUS AFER CAIUS (280-363), retor şi teolog latin. Prof. de retorică la Roma, unde a dus polemică anticreştină. Ulterior, convertit la creştinism (355), a încercat să introducă neoplatonismul porfirian în teologia creştină („Despre naşterea cuvântului divin"). A combătut arianismul („fmpotriva lui Arie"). MARIVAUX [marivo], Pierre CARLET DE CHAMBLAIN [carie de şâble] de (1688-1763), scriitor francez. Comedii pline de vervă şi de fantezie, analizând minuţios sentimentul iubirii („Surprizele dragostei", „Jocul dragostei şi al întâmplării", „Dubla nestatornicie", „Falsele confidenţe"). Romane („Viaţa Marian-nei", „Ţăranul ajuns") care marchează trecerea de la proza picarescă la romanul sentimental. Stilul şi cazuistica sa rafinată au creat noţiunea de mari-vodaj. MARÎ, oraş în Turkmenistan, situat într-o oază formată de râul Murgab, la 290 km E de Aşhabad; 94,4 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini, a pielăriei, a bumbacului şi alim. (uleiuri vegetale, conserve, produse lactate). Fundat în 1884. Până în 1937 s-a numit Men/. MARKELIUS, Sven Gottfrid (1889-1972), arhitect şi urbanist suedez. Adept al funcţionalismului. Influenţat de opera lui E.G. Asplund construieşte Pavilionul suedez al Expoziţiei Universale de la New York. Ca arhitect şef al oraşului Stockholm, a promovat planul regulat (1952). Alte lucrări (Kollek-tivhuset şi Teatrul Municipal din Stockholm, sistematizarea şi proiectarea oraşului satelit Văllingby, Sala de concerte din Helsingborg). MARKER (< fr.) subst. 1. Substanţă uşor identificabilă datorită proprietăţilor sale (fluorescentă, radioactivitate, afinitate pentru anumite ţesuturi sau celule), introdusă în organism sau într-un produs organic pentru, exploatări funcţionale şi morfologice precise (ex.: iodul radioactiv injectat în sânge se fixează în glanda tiroidă). 2. Factor genetic identificat. 3. Genă cu localizare cunoscută, al cărei efect face posibilă determinarea altor gene cu acţiune mai puţin evidentă. MARKETING (cuv. engl., de la market „piaţă") s. n. 1. Ansamblul activităţilor (procedeelor) prin care producţia este orientată şi adaptată cererilor Sven Gottfrid Markelius. Sala de concerte din Helsingborg MARKEVITCH 282 prezente şi viitoare ale consumatorului, pentru satisfacerea integrală, la timpul şi locul dorit, cu mărfurile cerute de acesta, în condiţiile rentabilităţii întreprinderii producătoare sau comerciale. M. reprezintă o concepţie economică nouă, privind orientarea şi mobilizarea întreprinderilor pentru obţinerea de beneficii, prin satisfacerea cerinţelor pieţei interne şi externe pe calea adaptării diferitelor elemente (calitatea produselor, distribuţia, diferenţierea preţurilor, a ambalajelor, metodelor de vânzare, a formelor de comerţ şi de promovare a desfacerilor etc.) la cererea specifică a consumatorului. 2. Disciplină ştiinţifică care studiază m. (1). MARKEVITCH [markievitj], Igor (1912-1983), compozitor şi dirijor francez de origine rusă. Stabilit în Elveţia. Limbaj componistic eclectic („Rebus“, „Zborul lui lcar“, „Psflm", „Paradisul pierdut'1). Carieră de dirijordupă al doilea război mondial (Stockholm, Paris, Montreal, Madrid, Monte Carlo, Roma). Numeroase prime audiţii cu creaţii contemporane. Lucrări de muzicologie, o ediţie enciclopedică a celor nouă simfonii de Beethoven. MARKHAM 1. Vârf în partea cen-trai-vestică a Antarcticii (Victoria Land), descoperit în 1902 de R.F. Scott. Alt.: 4 350 m. 2. Oraş în SE Canadei (On-tario), pe râul Rouge, la 27 km NE de Toronto; 153,8 mii loc. (1991). Produse lactate, cherestea. MARKOV, Andrei Andreevici (1856-1922), matematician rus. Prof. univ. la Sankt-Petersburg. Lucrări în domeniul teoriei probabilităţilor, unde a introdus noţiunea de „lanţ M.“. Contribuţii în domeniul teoriei numerelor şi al teoriei funcţiilor („Calculul probabilităţilor"). MARKOV, Gheorghi (1929-1978), scriitor bulgar. Stabilit la Londra (1970). în exil susţine la BBC, Radio Europa Liberă şi Deutsche Welle emisiuni de dezvăluire a crimelor regimului comunist din Bulgaria („Reportaje în contumacie despre Bulgaria"). Romane („Acoperişul"), piese de teatru („Eu eram El") şi eseuri autobiografice („Intim") de aceeaşi orientare. Eseuri despre Soljeniţîn, Pasternak, Orwell ş.a. Ucis de serviciile secrete bulgare. MARKOVA, Alicia (pe numele adevărat Lilian A. Marks) (n. 1910), balerină britanică. Remarcabilă interpretă a unui repertoriu romantic. A lucrat cu S. Deaghilev şi a fondat, împreună cu A. Dolin, o companie (1935-1939) şi un festival de dans (1950), devenit apoi „London Festival Ballet". Bogată activitate didactică (Londra, Paris). MARKOVlC [markovitj], Franjo (1845-1914), scriitor şi estetician croat. Lirică romantică („Patria şi universul"), drame celebrând marile idealuri romantice („Karlo Dracki", „Zvonimir"). Lucrări teoretice („Evoluţia şi sistemele de estetică generală"). MARKOVI6 [markovitj], Svetozar (1846-1875), eseist, critic literar şi militant socialist sârb. întemeietorul primului ziar socialist din Balcani („Radenik", 1871-1872). A contribuit la promovarea realismului sârb prin eseurile sale („Versificatorul şi ideea", „Realismul în poezie"). MARKOVNIKOV, Vladimir Vasilievici (1837-1904), chimist rus. Prof. univ. la Moscova. Studii asupra influenţei reciproce dintre atomi în moleculele compuşilor organici; a descoperit o serie de reguli în desfăşurarea reacţiilor chimice de substituţie, de adiţie şi de scindare. A descoperit izomeria acizilor graşi (1865) şi naftenele (c. 1880). MARKOWITZ [maerkovits], Harry Max (n. 1927), economist american. Prof. univ. la Los Angeles. Contribuţii privind stabilirea unei noi metodologii pentru determinarea riscului investiţiei (problemele funcţionării pieţelor financiare — teoria alegerii prototipului, a finanţării corporaţiilor şi a valorii companiilor pe piaţă). Lucrări: „Eficienţa diversificării în investiţii". Premiul Nobel pentru economie (1990), împreună cu M.H. Miller şi W. Sharpe. MARLBOROUGH [mo.lbare], John Churchill, duce de (1650-1722), general englez. Rol important în „revoluţia glorioasă" din 1688-1689, încheiată cu urcarea pe tronul Angliei a dinastiei de Hanovra. A participat la Războiul pentru Succesiunea la Tronul Spaniei (1701-1714), obţinând victoriile de la Blenheim (1704), Ramillies (1706), Oudenaarde (1708) şi la bătălia de la Malplaquet (1709) împotriva francezilor. MARLEY [ma:li], Bob (pe numele adevărat Robert Nesta Marley) (1944— 1981), cântăreţ jamaican de reggae. A introdus elemente etnice originare într-o muzică fluidă, de mare popularitate. Discografie selectivă („African Herbsman", „Catch a Fire", „Burnin", „Rastaman Vibration", „Survival"). MARLIN, Josef (1824-1849), scriitor şi publicist german din Transilvania, înflăcărat poet paşoptist („Cruciade politice în ţara saşilor"); nuvele („Baba Novac valahul") şi romane istorice („Horia"), drame („Decebal", „Harte-neck"). Publicistică militantă. Culegeri de poezii populare germane şi româneşti. MARLOWE [ma:lou], Christopher (1564-1593), scriitor englez. Precursor al lui W. Shakespeare. Dramaturg cu o imaginaţie debordantă şi creator de personaje titanice („Tamerlan cel Mare", „Tragica istorie a doctorului Faust", „Masacrul din Paris"). A introdus versul alb în drama engleză. Traduceri din literatura latină. MARMARA 1. Marea - (MARMARA DENIZI), mare interioară, între Asia Mică şi Pen. Balcanică, care comunică cu M. Egee prin str. Dardanele, iar cu Marea Neagră prin str. Bosfor; 11,5 mii km2; ad. max.: 1 355 m; ad. medie: 357 m. Pe ţărmul de NE se află oraşul Istanbul. 2. (Marmara Adasi) Arhipelag turcesc în marea cu acelaşi nume. Cea mai mare ins. (Marmara) are 130 km2 şi 669 m alt. Cultura viţei de vie. Plantaţii de măslini. Pescuit. Expl. de marmură. Turism. MARMELADĂ (< fr., germ.) s. f. Pastă alimentară obţinută prin fierberea fructelor proaspete, la care se adaugă zahăr (eventual şi diferite substanţe auxiliare, ca glucoză sub formă de sirop, pectină, acizi organici, coloranţi etc.). MARMjTĂ (< fr.) s. f. 1. Cazan pentru fiert alimente, funcţionând cu ajutorul aburului de joasă presiune, introdus între pereţii dubli ai acestuia. 2. Scobitură în patul albiei unui râu, datorită eroziunii în vârtej a apei şi a pietrişului, localizată mai ales în partea inferioară a unei cascade. MÂRMOL, Jos6 (1818-1871), scriitor argentinian. în timpul dictatorului Rosas (1835-1852), a trăit în emigraţie. Poezie romantică în versuri fluide şi spon- Christopher Mariowe 283 MAROC Masivul Marmoiada tane („Cântecele peregrinului", „Armonii"). Autor al unuia dintre primele romane istorice argentiniene („Amalia"). MARMOLADA, masiv muntos calca-ros în Alpii Dolomitici (NE Italiei). Alt. max.: 3 342 m. Gheţari. MARMONT [marmo], Auguste Fr6-dâric Louis VIESSE de, duce de Raguza (1774-1852), mareşal francez. Participant la campaniile napoleoneene. Guvernator al Dalmaţiei (din 1806) şi al Provinciilor llire (din 1809). După Restauraţie, a devenit comandant al gărzii regale şi guvernator al Parisului. Memorii. MARMONTEL [marmotel], Antoine (1816-1898), pianist şi pedagog francez. Profesor reputat, a format un mare număr de pianişti (Bizet, Albeniz, Debussy, Marguerite Long ş.a.). Numeroase compoziţii pentru pian. Lucrări muzicologice („Gramatica populară a muzicii", „Pianişti celebri", „Istoria pianului"). MARMONTEL [marmotel], Jean-Franţois (1723-1799), scriitor francez. Autor al articolelor de literatură din „Enciclopedia franceză", adunate ulterior în volumul „Elemente de literatură". Romane în care pledează pentru toleranţă religioasă („Belisaire") şi se pronunţă împotriva sclaviei („Incaşii"). Librete pentru opere şi operete (Ra-meau, Dauvergne, Gretry, Cherubini, Puccini), publicate în „Povestiri morale". Memorii. MARMORA (< marmoră) vb. I tranz. A da (unui material) aspectul marmurii. MARMORE, Cascata delle ~, cascadă în partea centrală a Italiei (Um-bria), pe râul Velino (afl. al râului Nera), la E de oraşul Terni, creată artificial în anul 271 Î.Hr. din ordinul consulului Manlius Curius Dentatus, prin construirea unui canal care să dreneze mlaştinile Rieti; 165 m înălţime. Conţinutul mare de săruri de calciu al apei a determinat formarea unor concreţiuni neobişnuite. MARMOREAN, -Ă (< fr.) adj. Care are aspectul sau culoarea marmurii (1). MARMOTĂ(< fr., it.) s. f. Mamifer rozător, plantigrad, din familia sciuride-lor, cu corp greoi, de c. 50 cm lungime, cu blană cenuşie, întâlnit la altitudini de 1 600-2 000 m (Marmota). Trăieşte în Eurasia şi în America de Nord, fiind un animal colonial diurn, hibernant. Apreciat atât pentru blană şi carne, cât şi pentru grăsimea sa, folosită în medicina tradiţională pentru tratarea afecţiunilor reumatice, respiratorii şi a colicilor etc. în România vieţuieşte în Munţii Rodnei, Făgăraş şi Marmotă Retezat, iar în prezent îşi extinde continuu arealul. MARMURĂ (MARMORĂ) (lat. mar-mor, -oris) s. f. 1. Rocă metamorfică complet cristalizată, alcătuită în cea mai mare parte din calcit sau dolomit, albă sau colorată, datorită impurităţilor, în roz, cenuşiu, verde, negru etc. Se utilizează ca material de construcţie, în sculptură, la fabricarea diverselor obiecte decorative etc. 2. Bucată de marmură (1) prelucrată (ex. statuie, element de arhitectură etc.). MARNA (MARNE [marn]), râu navigabil în NE Franţei, afl. dr. al Senei, în apropiere de Paris; 525 km. Izv. din Pod. Langres şi este legat prin canale cu Rinul şi Saone. Navigabil pe c. 350 km. — Bătăliile de pe prima mare bătălie din timpul primului război mondial (5-12 sept. 1914), cu participarea a c. 2 000 000 de oameni, în care armatele aliate franco-engleze, comandate de mareşalul J. Joffre, au oprit ofensiva germană, condusă de feldmareşalul H. Moltke. în 25 iul.— 7 aug. 1918, pe M. a avut loc o a doua bătălie în care armatele franceze, comandate de mareşalul F. Foch, au înfrânt pe cele germane. MARNĂ (< fr., it.) s. f. Rocă sedimentară constituită în proporţii variabile din carbonat de calciu (25-75%) şi material argilos, uneori şi cu resturi de organisme calcaroase etc. Este cenuşie, verzuie, negricioasă etc. şi se utilizează la fabricarea cimentului Portland. MARO (< fr.) adj. invar. Care are culoarea castanei coapte; brun-roşcat, castaniu. MAROC, Regatul - (Al Mamlakah al-Maghribîyyah), stat în NV Africii, cu largă ieşire la M. Mediterană în N (540 km) şi Oc. Atlantic în NV (2 450 km); 458J3 mii km2; 27,23 mii. loc. (1997). Limba oficială: araba. Religia: islamică (sunniţi 99,8%), creştină (catolici 0,1%). Capitala: Rabat Oraşe pr.: Casablanca (Dar el-Beida), Marra-kech, Fes, Oujda, Agadir, Meknes, Kenitra, Tetouan, Safi. Este împărţit în 16 regiuni, fiecare cuprinzând una sau mai multe provincii şi una sau mai multe prefecturi (în total 41 de provincii şi 25 de prefecturi). Relief variat constituit din deşert, câmpii, podişuri şi munţi. Paralel cu ţărmul atlantic, în partea centrală, se desfăşoară M-ţii Atlas, pe direcţie NE-SV (alt. max.: 4 165 m vf. Jbel Toubkal, cel mai înalt MAROC 284 din Africa de Nord), care domină câmpia înaltă Moulouya. Atlasul este format din Jbel Sagho, Atlasul înalt şi Atlasul Mijlociu. Spre V, se întide Pod. Marocan (1 300 m alt.), care domină câmpia atlantică, unde locuieşte 1/3 din populaţia ţării. în N, de-a lungul Me- diteranei se întind M-ţii Rif (alt. max.: 2 465 m vf. Jbel Tidirhine), cu lanţuri paralele. Climă variată: deşertică în S (cu precipitaţii sub 100 mm/an), relativ secetoasă în podişurile interioare, mediteraneană pe coasta nordică şi oceanică în câmpia litorală atlantică (precipitaţii 500-1 000 mm/an). Principalele râuri sunt Drâa, Oum Rbiâ, Sebou, Moulouya, Tensift. în deşert vegetaţie săracă sau absentă, stepică pe platouri (cu iarba alfa); păduri (stejar de plută în câmpiile litorale din NV şi pe versant» munţilor, cedru atlantic în Atlasul înalt şi în N) ce acoperă 20,1% din supr. ţării. Faună diversificată în funcţie de climă şi vegetaţie. Resurse minerale variate (cea mai dotată dintre ţările Maghrebului): fosfaţi naturali (20,31 mii. t, 1995, locul 3 pe glob şi cel mai mare exportator mondial), plumb (70,1 mii t, 1995, locul 9 pe glob), zinc (79,5 mii t, 1995), mangan (15,7 mii t, 1994), minereuri de fier, pirite, cupru, nichel, staniu, minerale rare (antimoniu, cobalt, molibden, wolfram), mici exploatări de petrol şi gaze naturale, argint (330 t, 1995), barită (265 mii t, 1995), fluorite, sare, şisturi bituminoase (12 md. t, rezerve), uraniu. Industria prelucrătoare, relativ dezvoltată şi variată, contribuie (împreună cu sectorul minier şi construcţiile) cu 32,9% la formarea PNB şi antrenează 31% din populaţia activă. Produce (1995): energie electrică (11,72 md. kWh), fontă şi feroaliaje, plumb (65,4 mii t), sulf şi staniu, montaj de autovehicule (81,73 mii bucăţi, 1993), produse petroliere, acid sulfuric şi fosforic, îngrăşăminte azotoase (275 mii t, 1994) şi fosfatice (530 mii t), anvelope (1,1 mii. bucăţi), cherestea, celuloză şi hârtie, ciment (6,4 mii. t), fire şi ţesături de bumbac, lână brută (17 mii t) şi spălată, fire şi ţesături de lână, covoare, ţesături de mătase naturală, pielărie, ţigarete (515 mii. bucăţi, 285 MAROC DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni Populaţia (1999) Oraş principal Oued Eddahab-Lagouira 46 000 Dakhla Laâyoune-Boujdour-Sakia El Hamra 202 000 Laâyoune Guelmim-Es-Semara 417 000 Guelmim Souss-Massa-Drâa 2 903 000 Agadir Gharb-Chrarda-Beni Hssen 1 774 000 Kenitra Chaouia-Ouardigha 1 622 000 Settat Marrakech-Tensift-EI Haouz 2 911 000 Marrakech Oriental 1 860 000 Oujda Casablanca 3 359 000 Casablanca Rabat-Sale-Zemmour-Zaer 2 227 000 Rabat Doukkala-Abda 1 908 000 Safi Tadla-Azilal 1 416 000 Beni Mellal Meknes-Tafilalet 2 038 000 Meknes Fes-Boulemane 1 483 000 Fes Taza-AI Hoceima-Taounate 1 799 000 Taza Tanger-Tetouan 2 273 000 Tanger 1992), tutun, lapte, brânzeturi, unt, carne (474 mii t, 1996), conserve de peşte şi legume, ulei de măsline (86 mii t, 1996), zahăr (438 mii t, 1996), vin (280 mii hl, 1996), bere. Exploatări forestiere (2,35 md m3 lemn, 1995). Cultura plantelor se practică pe 20,8% din supr. ţării. Agricultura contribuie cu 14,4% la formarea PNB şi antrenează 34% din forţa de muncă a ţării, M. fiind unul dintre principalii producători africani. Se cultivă (mii t, 1996): grâu (5 916) şi orz (3 831) — fmpreună 60% din supr. cultivată, ovăz, porumb (235), sorg, cartofi (1 125), orez, floa-rea-soarelui, sfeclă de zahăr (2 717), trestie de zahăr (899), bumbac seminţe şi fibre, tutun, năut, legume (tomate 935, castraveţi 230, ceapă 360, morcovi 300, fasole, mazăre, linte, bob, anghinare), fructe (mere 360, prune, piersici, caise), struguri (270), banane (88), curmale (81), citrice (1 403, principalul producător african), măsline (800), arahide. Sectorul zootehnic beneficiază de păşuni şi fâneţe naturale (47% din supr. ţării). Se cresc extensiv (mii. capete, 1996): bovine (2,42), ovine (16,27), caprine, asini şi catâri (540, locul 6-7 pe glob), cămile. Pescuit important în Oc. Atlantic (846,2 mii t peşte, 1995). C.f.: 1 907 km (dintre care electrificate 1 003 km, 1994). Căi rutiere: 60,51 mii km (dintre care 30,26 mii km asfaltate, 1995). Flotă comercială maritimă: 475 nave cu 382,6 mii t.d.w. (1995). Porturi pr.: Rabat, Casablanca, Safi, Mohammedia, Nador, Kenitra, Tanger. Turism foarte dezvoltat: 2,6 mii. turişti străini (1995). Principalele obiective turistice: capitala Rabat cu cetatea Kasba-Oudaîa (sec. 12), cu numeroase porţi, Marea Moschee (sec. 14), moscheile Yakoub el-Mansour (sec. 18) şi Moulay-Sliman (sec. 19), Palatul Regal (sec. 18-20); marile oraşe (Marrakech, Meknes, Fes); ruinele de la Volubilis (Ksar-Pharoun, prima capitală a provinciei romane Mauritania Tingitana); împrejurimile capitalei — plajele Bou Knadel, Ternara, Sehb Edheb; Casablanca — plaja Tomaris, staţiunea Dar Bonazza; Tanger şi împrejurimile cu staţiunile balneoclimaterice mediteraneene Cabo Negro, Restinga, localităţile Larache, Lix, Ksar el Kebir; coasta mediteraneană Tetouan—Al Hoceima— Nador; traseul turistic Safi—Essaoui-ra—Agadir—Tiznit; staţiunea de sporturi de iarnă Azrou. Moneda: 1 dirham marocan = 100 franci marocani. Export (1995): produse alimentare (30,8%), bunuri de larg consum (23,7%), minereuri (10%). Principalii parteneri: Franţa (29,7%), Spania (9,4%), Japonia (7,7%), India (5,4%), Italia (5,2%). Import (1995): maşini şi utilaje de transport (22,3%), alimente, băuturi şi tutun (16%), materii prime energetice (13,8%), bunuri de larg consum (11%). Principalii parteneri: Franţa (21,8%), Spania (8,5%), S.U.A. (6,5%), Germania (6,3%). — Istoric. Pe terit. M., locuit din timpuri străvechi de triburi berbere, fenicienii au înfiinţat în sec. 12-10 î.Hr. o serie de colonii, care au trecut, în sec. 6-3 î.Hr., în stăpânirea Cartaginei. Partea de N a M. a fost cucerită succesiv de romani (sec. 1 î.Hr.-4 d.Hr.), de vandali (sec. 5), de bizantini (sec. 6) şi de arabi (sec. 8). în sec. 8-17, M. s-a aflat pe rând în stăpânirea dinastiilor Idrisidă, Fatimidă, Almoravidă, Almo-hadă, Marinidă, Wattasidă şi Saadită. în sec. 15 a început pătrunderea europenilor pe terit. M. Portughezii cuceresc oraşele Ceuta, Arsila şi Tanger, iar spaniolii Melilla. Moulay ar-Rashid, care în 1666 devine sultan al M., cu reşedinţa în oraşul Fes, întemeiază dinastia Alaouită, care domneşte până astăzi, în sec. 17-18, M. a ajuns la apogeul puterii, reuşind în timpul sultanilor Ismail as-Samin (1672-1727) şi Mo-hammed III ibn Abdallah (1757-1790) să alunge din ţară (cu excepţia oraşelor Ceuta şi Melilla) pe europeni. în sec. 18-19, sultanii M. au fost nevoiţi să încheie acorduri cu unele state străine (1767 — cu Franţa şi Spania, 1805 — cu Imperiul Austriac, 1825 — cu Sardinia, 1836 — cu S.U.A. şi 1856 — cu Marea Britanie), prin care se instituie în M. regimul capitulaţiilor. Rivalitatea dintre Franţa şi Germania pentru stăpânirea M. a dat naştere, în 1905-1906 şi în 1911, unor acute conflicte diplomatice franco-germane, intrate în istorie sub numele de crizele marocane. în 1906, la Algeciras, a avut loc o conferinţă internaţională care a rezolvat în favoarea Franţei şi Spaniei rivalitatea cu Germania pentru stăpânirea M. în 1912, prin Tratatul de la Fes, se instituie protectoratul Franţei asupra M., o mică parte din teritoriu (în N, Rif şi în S, Ifni) intră în stăpânirea Spaniei, iar oraşul Tanger cu împrejurimile este declarat zonă internaţională. în perioada 1912-1934 în M. MAROCAN 286 au avut ioc numeroase răscoale anti-coloniale, culminând cu răscoala condusă de Abd el-Krim şi crearea Republicii Rif (1921) înfrântă, în 1926, de trupele spaniole şi franceze. în perioada interbelică, Franţa înfrânge rezistenţa berberilor din M-ţii Atlas, extinzân-du-şi stăpânirea asupra întregii ţări. Manifestaţii anticoloniale, conduse de partidul Istiqlal, au loc în 1934 şi 1937. La 2 mart. 1956, în urma Tratatului Franco-Marocan, M. îşi declară independenţa, iar zona de N, protectorat spaniol, se alătură noului stat , în apr. 1956; statutul internaţional al Tangerului este abolit în oct. 1956. Partea de S, protectorat spaniol, intră în componenţa M. în 1958, dar enclavele Ceuta şi Melilla în N şi Ifni în S, ca şi terit. sahariene din S rămân sub control spaniol. La 14 aug. 1957, M. devine regat, sultan&hMohammed V luând titlul de rege. în anii celui de-al doilea război mondial şi mai ales după acesta, mişcarea naţionalistă condusă de Partidul Istiqlal ia amploare, căpătând, în 1953, forma luptei armate. în aceste condiţii, autorităţile franceze l-au detronat şi scos din ţară (aug. 1953) pe Mohammed V (readus pe tron, sub presiunea populară, în nov. 1955), deoarece sprijinea lupta pentru independenţă. După decesul regelui Mohammed V, tronul este ocupat (26 febr. 1961) de fiul său Hassan ll, care iniţiază promulgarea unei noi Constituţii (dec. 1962), prin care M. devine monarhie constituţională. Regele a promovat o politică de unitate naţională, eliberând prizonierii politici, abolind cenzura şi recunoscând partidele din opoziţie, inclusiv Istiqlal. Din 1958, în atenţia politicii externe a stat problema Saharei Occidentale, revendicările marocane asupra acesteia provocând un conflict cu luptătorii saharieni din Frontul POLISARIO, susţinuţi de Algeria. în 1963, au loc disensiuni, pe probleme de frontieră, între M. şi Algeria. în 1996 are loc o reformă constituţională menită să ancoreze regimul în modernitatea politică şi economică, împotriva presiunilor integriste. La 23 iul. 1999, după încetarea din viaţă a regelui Hassan II, urmează la tron fiul său, Sidi Mohammed, sub numele de Mohammed VI. Monarhie constituţională ereditară, conform Constituţiei din 4 sept. 1992. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Camera Reprezentanţilor şi Camera Consiliilor), iar cea executivă de rege, care numeşte pe primul ministru. MAROCAN, -Ă (< fr.; n. pr. Maroc) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune în Maroc. Sunniţi. ♦ Persoană care aparţine acestui popor. 2. Adj. Care aparţine Marocului sau marocanilor (1), privitor la Maroc sau la marocani (1). MAROCHIN (< fr., it.; n. pr. Maroc) s. n. Piele fină de capră, tăbăcită vegetal şi folosită la confecţionarea articolelor de marochinărie şi la legarea cărţilor; imitaţie obţinută din piele de oaie sau de viţel. MAROCHINĂRIE (< fr.) s. f. 1. Ra- mură sau întreprindere în industria pielăriei, care se ocupă cu confecţionarea diferitelor articole din piele sau din înlocuitori ai acesteia. 2. Obiecte confecţionate din marochin sau, p. ext., din piele ori din înlocuitori ai acesteia; magazin unde se vând astfel de obiecte. MAROCHIN£R (< fr.) s. m. Lucrător specializat în marochinărie. MARONI (în olandeză MAROWIJNE), fluviu în partea de N a Americii de Sud, la graniţa dintre Surinam şi Guyana Franceză; 720 km. Izv. de pe versantul nordic ale M-ţilor Tumuc-Hu-mac, din apropiere de graniţa cu Brazilia, curge pe direcţia S-N şi se varsă în Oc. Atlantic. Afl. pr.: Tapanahony. Cursul superior este numit Litani (în olandeză) şi Itany (în franceză). MARONIŢl (< fr. {i}; {s} n. pr. Maron, legendarul întemeietor al credinţei) s. m. pl. Adepţi ai unei biserici monotelite catolice orientale din Siria şi Liban, constituită în sec. 5, într-un patriarhat autonom, în jurul mănăstirii Saint-Maron (aproape de Antiohia). Unită cu Roma în sec. 12, când riturile lor au suferit influenţa latină; organizarea actuală datează din 1736, când a avut loc sinodul de la Mont-Liban. Limba liturgică este siriaca. Estimaţi la 1,5 mii. credincioşi (c. 50% în Liban, iar restul în Africa şi America). MAROT [maro], CI6ment (c. 1496-1544), poet francez. A cultivat formele poetice medievale (balada, rondelul); autor al primului sonet în franceză; s-a dovedit un elegant poet de Curte („Templul lui Cupidon“, „Adolescenţă indulgentă"), îmbinând spiritul cu sensi- bilitatea (epistole, elegii, epigrame); s-a ridicat spre un lirism abstract prin versificarea Psalmilor. Poemul satiric „Infernul" este o reprezentare alegorică a experienţei sale din închisoare. MAROTĂ (< fr.) s. f. 1. Sceptru de bufon reprezentând un cap caraghios împodobit cu zorzoane; atribut al nebuniei. 2. Fig. (Fam.) Idee fixă, manie, obsesie. MARPOD, com. în jud. Sibiu, situată în Pod. Hârtibaciului; 806 loc. (2000). Expl. de gaze (în satul llimbav). în satul M., menţionat documentar în 1349, se află o cetate (sec. 15-16) cu o biserică evanghelică de incintă (sec. 18-19), iar în satul llimbav, atestat documentar în 1375, există o biserică ortodoxă cu hramul Sf. Nicolae (1825-1835) şi o biserică de lemn cu hramul înălţarea Domnului (1852). MARQUET [marke] Albert (1875-1947), pictor francez. Peisaje („Bulevardul Madeleine"), portrete („Doamna Marquet"), compoziţii bazate pe esen-ţializarea formei, tonuri de o mare fineţe, pastă subţire şi mată. Reprezentat în Muzeul Colecţiilor de Artă, Bucureşti. MARQUEZ, Gabriel GARCIA v. Garcia Marquez, Gabriel. MARQUINA, Eduardo (1879-1946), scriitor spaniol. Teatru neoromantic în versuri, de inspiraţie istorică şi naţională („Fiicele Cidului“, „în Flandra a apus soarele"); drame rurale („Schitul, izvorul şi râul“), comedii sentimentale („Când vor înflori trandafirii"). Lirică bucolică („Ode", „Egloge") şi pe teme istorice („Elegii", „Pământuri ale Spaniei"). MARQUISES, îles - v. Marchize. MARRAKECH [marakej], oraş în partea central-vestică a Marocului, la poalele masivului Atlasul Mare; 621,9 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. de prelucr. a lemnului, chimică (mase plastice), textilă, a pielăriei şi alim. Producţie de covoare. Moschei: al-Kutubiyya (1190), cu un minaret de 70 m înălţime, Băb Dukkăla (sec. 16). Palatul Badî (sec. 16). Mau-soleele aparţinând dinastiei Saadite. Muzeu. întemeiat în 1062 de către emirul almoravid lusuf ibn Taşfin; capitală a Almoravizilor până în 1147, iar apoi a Almohazilor (1147-1269). Important centru comercial, avea, la mij- 287 MARSHALL Marrakech. Minaretul moscheii al-Kutubiyya locul sec. 12, c. 100 mii loc. Cucerit de Marinizi (sec. 13), oraşul a decăzut, cunoscând o nouă înflorire în sec. 16, sub dinastia Saidită. MARRANI (< germ. {i}) s. m. pl. Nume depreciativ dat evreilor iberici, convertiţi cu forţa la catolicism, în sec. 14-15, suspectaţi de a fi continuat practicarea propriei religii. Au fost persecutaţi şi după creştinare. MARRINER, Sir Neville (n. 1924), dirijor şi violonist britanic. Studiază la Londra şi Paris, apoi în S.U.A., cu P. Monteux. Părăseşte treptat vioara în favoarea baghetei, iar în 1959 înfiinţează, la Londra, Academy of St. Martin in the Fields, orchestră cu care realizează numeroase turnee şi înregistrări discografice (în principal cu muzică din sec. 18). MARSALA, oraş în Italia, în extremitatea de V a ins. Sicilia, în zona capului Boeo, port la M. Mediterană; 80,7 mii loc. (1996). Mare centru al producţiei de vinuri. Piaţă agricolă. Pescuit. Export de vinuri celebre, legume şi fructe. Centru turistic. Ruinele unor edificii termale (sec. 3),.cu mozaicuri refăcute în sec. 18; Domul, de origine normandă (refăcut în sec. 18); Biserica Carmelitelor (sec. 16). Fondat de cartaginezi cu numele de Lilibeo (sec. 4 î.Hr.), a fost colonie romană (din 241) şi apoi cucerit de arabi, care l-au numit Mersa Aii (portul lui Aii). în 1860 a fost înglobat la Italia. MARSALIS, Wynton (n. 1961), trompetist american. în 1980 se lansează în cariera de jaz, impunându-se în ambele domenii (clasic şi jaz) şi realizând o inedită sinteză între acestea. Virtuozitate uimitoare. înregistrări („Recorded Live at Bubba’s", „An American Hero“, „Think of One“, „Hot House Flowers"). MARSEILLAISE [marseje:z] (La ~), cântec revoluţionar francez, imnul naţional al Franţei. Compus (text şi muzică) în 1792 de Claude Joseph Rouget de Lisle sub titlul „Cântec de război pentru armata Rinului". A primit actuala denumire după un batalion al marsiliezilor, care l-au adoptat drept cântec de luptă. MARSEILLE v. Marsilia. MARSHALL [ma./el], Insulele Republica Insulelor M. (Republic of the Marshall islands, Majol), stat situat în arhipelagul omonim, în Pacificul Central (Micronezia), la SV de arh. Hawaii şi la SE de ins. Guam; 181,5 km2; 60,3 mii loc. (1997). Limbi oficiale: engleza şi marshalleza. Religia: creştină (protestanţi 62,8%, catolici 7,1%, mormoni 3,1%). Capitala: Dalap-Uliga-Darrit (pe atolul Majuro). Localit. pr.: Ebeye, Jahrit. Este împărţit în 26 districte electorale. Cuprinde două lanţuri insulare, totalizând 32 atoli şi 867 recifi coraligeni: Ralik în V (cu atolii Kwajalein 29 km2, Eniwetok 27 km2, Jaluit 17 km2, Rongelap) şi Ratak în E (atolii Majuro 30 km2, Maloelap, Wotje, Mili, Likiep, Aur, Bikini etc.). Climă tropical-oceanică cu temperaturi medii anuale ridicate şi precipitaţii bogate (până la 4 000 mm/an). Vegetaţia arborescentă este dominată de palmieri şi bananieri. Faună bogată în specii de peşti şi păsări. Economie slab dezvoltată, bazată pe asistenţa financiară americană şi pe veniturile din înregistrarea de companii navale străine. Agricultura, de subzistenţă, deţine 14,9% din PNB şi concentrează 18,7% din populaţia activă. Se cultivă taro (1 300 t, 1991), batate, manioc, legume (mai ales varză şi dovleci), fructe (arborele de pâine, papaya, bananieri, pandanus), palmieri de cocos,, arbori de piper şi de cacao. Se cresc (mii capete, 1994): porcine (12,35). Pescuit (260 t peşte, 1995). Se exploatează fosfaţi naturali pe atolul Ailinglaplap. Se produce copra (5,55 mii t, 1991), ulei de cocos (7,73 mii t, 1995), bărci de pescuit, confecţii şi ţesături, energie electrică, se prelucrează peştele. Nu are c.f., ci doar o mică infrastructură rutieră. Port şi aeroport pe atolul Majuro. Turism: c. 8 000 turişti străini anual. Principalele obiective turistice sunt plajele cu nisip fin, umbrite de cocotieri. Moneda: 1 dollar S.U.A. = 100 cents. Export (1995): peşte (38,8%), ulei de cocos (18,2%), copra, fructe. Principal partener: S.U.A. (c. 80%). Import (1995): produse alimentare, băuturi şi tutun (28,2%), maşini şi utilaje de transport (24,6%), combustibili şi uleiuri (24%), produse manufacturate (8,9%). Principalii parteneri: S.U.A. (51%), Guam (14,5%), Japonia (7,5%), Australia. — /stor/c. Descoperite în 1529 de navigatorul spaniol Miguel de Saavedra, insulele Marsala. Domul MARSHALL 288 160' O 170* .. I ~ INSULELE MARSHALL 250 500 km —A * fink I. Ţaongi O 10'- / >£l.Bikar 6> I.Taka (Enewetak) \ \ \ \ V \ \ V \ I. Wotho (O ^ ^ l.Likiep^ gy I- Alluk * I.Ujaef0^ (K ... S»'W0lie ^ 4:^ -4vKw;ja,e,n ^ * I.Lae A I. MaloelapN?' f.Namuo o ^ V/l.Aur ^ o I. Allinglaplap0/^ I. MajuroC§?Q£N- Arno 0 Dalap -Utiga-Darrit STATELE FEDERATIVE \ \ LE MICRONEZIEI V \ \. \ I. Ebon JN y^l.Jalult Vf«yi.Mili fi I.Kili \ V I K I ■/' R I B A T I 160' 170' -10° au fost cercetate de-abia în 1788 de către căpitanul englez John Marshall, de unde provine şi denumirea lor. în sec. 17-19, insulele au aparţinut Spa- niei; în 1885, s-au aflat în stăpânirea Germaniei, iar din 1914 sub cea a Japoniei, care, în 1920, a primit din partea Societăţii Naţiunilor mandat de administrare asupra lor. în timpul celui de-al doilea război mondial au fost ocupate de S.U.A. şi incluse, în 1947, împreună cu insulele Mariane de Nord şi insulele Microneziei, în componenţa Teritoriului sub mandat al insulelor din Oceanul Pacific, administrat de S.U.A. sub tutela O.N.U. în anii 1946-1956, S.U.A. au efectuat în atolii Bikini şi Eniwetok 67 de explozii nucleare, iar, ulterior, atolul Kwajalein a fost folosit ca poligon pentru testele cu rachete intercontinentale. La 1 mai 1979, insulele M. adoptă o Constituţie, care proclamă Rep. Insulelor M. în oct. 1982, S.U.A. semnează cu aceasta un acord (aprobat prin referendum în 1983 şi intrat în vigoare în 1986), potrivit căruia insulele devin un stat suveran, responsabilitatea pentru relaţiile externe şi de apărare revenind guvernului american. La 22 dec. 1990, Consiliul de Securitate al O.N.U. a decis abrogarea mandatului de tutelă exercitat de S.U.A., M. fiind admisă în O.N.U. ca membru cu drepturi depline. Republică prezidenţială, potrivit Constituţiei din mai 1979. Activitatea legislativă este 289 MARSILIA DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Districte electorale Suprafaţa (km2) Populaţia (1988) Ailinglaplap 14,68 1 715 Ailuk 5,36 488 Amo 12,95 1 656 Aur 5,62 438 Bikini 6,01 10 Ebon 5,75 741 Eniwetok (Enewetak) 5,85 715 Jabat 0,57 112 Jaluit 11,34 1 709 Kili 0,93 602 Kwajalein 16,39 9 311 Lae 1,45 319 Lib 0,93 115 Likiep 10,26 482 Majuro 9S71 19 664 Maloelap 9,71 796 Mejit 1,86 445 Mili 15,93 854 Namorik 2,77 814 Namu 6,27 801 Rongelap 7,95 0 Ujae 1,86 448 Ujelang 1,74 0 Utrik 2,43 409 Wotho 4,32 90 Wotje 8,18 646 exercitată de un parlament unicameral, iar cea executivă de un cabinet, condus şi numit de preşedinte. MARSHALL [ma:/0l], Alfred (1842-1924), econdmist britanic. Reprezentant al curentului neoclasic, cel mai de seamă exponent al şcolii de la Cambridge. A încercat să îmbine teoria obiectivă a determinării preturilor (pe baza consumului de factori de producţie) cu teoria subiectivă (pe baza utilităţii marginale), prin introducerea orizontului de timp (termen scurt şi termen lung), în care este analizat factorul determinant al formării preţurilor. M. a introdus în teoria economică termenul de externalităţi. Lucrări: „Principiile economiei politice", „Banii, creditul şi comerţul". MARSHALL [ma:r/al], George Catlett (1880- 1959), general şi om politic american. Şeful Statului Major al armatei americane în timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945); secretar al Departamentului de Stat al S.U.A. (1947- 1949). - Planul plan de sprijinire a refacerii şi dezvoltării economiei ţărilor europene după cel de-al doilea război mondial. Prezentat (iun. 1947) de către G. Marshall, a fost adoptat la Conferinţa de la Paris (iul. 1947) de către Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Marsilia. Primăria George Catlett Marshall Portugalia, Suedia, Turcia şi în apr. 1948, de Germania Federală. Legea de ajutorare economică a statelor străine a fost semnată de preşedintele S.U.A., H. Truman (apr. 1948). în perioada aplicării „planului M.“ (1948-1952), guvernul american a acordat ţărilor din Europa Apuseană credite şi subvenţii de c. 15 miliarde de dolari. MARSIGLI [marsiX.il (MARSILI), Luigi Ferdinando (1658-1730), călător şi ofiţer italian. Unul dintre fondatorii oceanografiei. Bogată corespondenţă cu stolnicul Constantin Cantacuzino; a îndeplinit misiuni diplomatice pe lângă Constantin Brâncoveanu (1691-1692). Informaţii despre Ţările Române („Dunărea panonico-moesică“ şi „Starea militară a Imperiului Otoman, progresele sale şi decadenţa sa“). MARSILIA (MARSEILLE [marsei]), oraş în S Franţei (Provence), pr. port al ţării la M. Mediterană; 807,7 mii loc. (1990). Important nod de comunicaţii. Aeroportul Marignane. Metrou. Mare centru industrial, financiar şi comercial. Şantiere navale. Uzine constr. de maşini şi de aparataj electrotehnic; metalurgia cuprului şi a aluminiului; prelucr. şi chimizarea petrolului; fabrici textile (in, cânepă, bumbac, iută şi mătase), MARSILIO DA PADOVA 290 de ciment şi alim. Import de petrol, materii prime textile şi metale neferoase. Export de produse petroliere şi industriale. Academie de ştiinţe şi arte. Vestigii romane (teatrul, vechiul port), biserici (Saint Victor — sec. 12-13, Notre-Dame-de-la-Garde — sec. 19), primărie (sec. 17), Castelul Borely (sec. 18), forturi. Muzee. în sec. 18, renumite manufacturi de faianţă. Centru turistic. Staţiune balneoclimaterică. în Antichitate, colonia grecească Massiiia, întemeiată în sec. 6 Î.Hr. de foceeni a fost un important centru economic şi cultural, concurentă a Carta-ginei. Cucerită de romani în 49 î.Hr. în sec. 6, a intrat în componenţa statului franc, iar în 1481, împreună cu întreaga regiune Provence, a intrat în stăpânirea regelui Franţei. Declarat por-to-franco (1669). în sec. 20, a devenit unul dintre cele mai înfloritoare porturi. MARSILIO DA PADOVA, (c. 1280-1342 sau 1343), filozof şi om politic italian. Prof. de filozofie la Paris. în lucrarea sa, „Defensor pacis“, una dintre cele mai importante opere de filozofie politică din Evul Mediu (publicată iniţial anonim), se opune pretenţiilor Papalităţii la puterea lumească, susţinând că autoritatea aparţine poporului, iar biserica trebuie să se subordoneze necondiţionat statului, care îi oferă autoritatea, atât spirituală, cât şi temporală. Declarat eretic şi excomunicat (1327) de papa loan XXII, M. s-a refugiat în Germania la Curtea lui Ludovic al IV-lea al Bavariei. MARSMAN, Hendrik (1899-1940), scriitor olandez. Lirică gravă, dominată de sentimentul singurătăţii, al dezamăgirii şi spaimei de moarte, atenuată ulterior de idealul armoniei („Paradisul recucerit", „Templul şi crucea"). Romane impregnate de lirism („Moartea Angelei Degroux“, „Azi eu, mâine tu“, ,,Vera“). < MARSTON MOOR [mairsten mus] localitate în V Angliei. Locul bătăliei dintre trupele lui Cromwell şi armata regalistă, soldată cu victoria primului (2 iul. 1644). A reprezentat un moment de cotitură în mersul războiului. MARSUJN (< fr.) s. m. Mamifer cetaceu din familia delfinidelor, cu dinţi izodonţi, aplatizaţi lateral, cu vârfuri crenelate, fără un rostru distinct, având 1,30-1,80 m lungime (Phocaena pho-caena). Trăieşte în Oc. Atlantic, M. Mediterană şi Marea Neagră; specie bentonică, prezentă în apropierea ţărmului, mai ales vara. Sin. porc de mare. MARSUPIALE (< fr.) s. n. pl. Ordin de mamifere inferioare (ex. cangurul, oposum-ul), caracterizate prin prezenţa marsupiului. Trăiesc în Australia şi (numai câteva specii) în America. MARSUPIU (< fr.) s. n. (ZOOL.) 1. Pungă abdominală la femelele din ordinul marsupialelor, în care sunt adăpostiţi puii după naştere. în m. se găsesc mameloanele. 2. Sac, cavitate incubatoare la nevertebrate (ex. la crustacee). MARSYAS (în mitologia greacă), satir din Frigia. A inventat flautul (sau a găsit flautul aruncat de Atena) şi l-a provocat la o întrecere muzicală pe Apolo. Fiind învins, pentru a i se pedepsi cutezanţa, a fost jupuit de viu de către zeu. MARŞ (< fr., germ.) s. n., interj. I. S. n. 1. Deplasare a trupelor pe jos sau cu autovehicule rutiere. ^ M. for-ţat = m. executat cu o viteză mărită faţă de cea normală. 2. Probă din atletism, care constă în deplasarea pas cu pas a sportivului, în aşa fel, încât să menţină un contact neîntrerupt cu solul. Se desfăşoară pe pistă (pe distanţe de 3, 5 şi 10 km) şi pe şosea (pe distanţe de 20 şi 50 km). 3. Compoziţie muzicală cu caracter energic, în ritm vioi, cadenţat şi măsură binară, menită iniţial să însoţească o deplasare în grup. Există mai multe tipuri de m.: m. militar; m. de defilare, m. nupţial, m. funebru. 4. Compoziţie literară în versuri, destinată unei arii de marş (I 3). II. Interj. 1. Cuvânt folosit pentru a se ordona plecarea unei unităţi militare. 2. Cuvânt cu care se alungă un câine. ♦ Termen peiorativ adresat unei persoane pe care vrei s-o alungi; pleacă, (fam.) şterge-o. MARŞARIljER (< fr.) s. n. Mers înapoi al unui autovehicul. ♦ Dispozitiv aflat în cutia de viteze care permite manevra înapoi. MARŞĂ (< germ.) s. (GEOGR.) Porţiune de câmpie joasă (în Olanda, Danemarca şi în E şi V Germaniei) scoasă de sub regimul inundaţiilor Marsuin (cauzate de existenţa pânzei freatice aproape de suprafaţă) prin desecări şi îndiguiri. V. polder. MARTALOGI (< tc.) s. m. pl. (în sec. 17-18, în Ţara Românească) Slujitori domneşti care aveau funcţia de păzitori ai hotarelor ţării. MARTE 1. (în mitologia romană) Zeul războiului, al primăverii şi al agriculturii. Una dintre cele trei divinităţi protectoare ale Romei (alături de lupi-ter şi de Quirinus). Numele său a fost dat primei luni din calendarul roman. Identificat de timpuriu cu Ares din mitologia greacă. 2. Cea de-a patra planetă a sistemului solar, situată la o distanţă medie de 237,9 mii. km de Soare. Distanţa faţă de Pământ variază între 52 şi 101 mii. km. M. are un diametru de 6 786 km, masa de 6,39 x 1025 kg şi densitatea de 3,94 g/cm3. Perioada de revoluţie (anul marţian) este de 686 zile 23h 31,12,,i iar perioada de rotaţie (ziua marţiană), 24h 37’26,4”. M. prezintă anotimpuri similare cu cele terestre (dar cu o durată aproape dublă). Solul planetei este asemănător cu cel al Lunii, cu un conţinut mare de compuşi ai siliciului şi ai fierului, care îi dau culoarea roşie-portocalie. Nucleul central al planetei, cu un diametru de 1 300-2 400 km, este metalic (fier şi sulfuri de fier). Atmosfera, foarte rarefiată, conţine 95,3% dioxid de carbon, 2,7% azot, 1,6% argon şi urme de oxigen, apă ş.a. Presiunea atmosferică este de 6,3 milibari (0,7% din cea terestră). Cu toate acestea, vânturile cu viteze de peste 100 km/oră ridică praful marţian la înălţimi de 50 km acoperind, uneori, întreaga planetă. Temperatura medie a planetei este de -50°C, cu variaţii mari în funcţie de sezon şi latitudine. La Ecuator, în perioada solstiţiului marţian, poate atinge 30°C ziua, iar noaptea coboară la -100°C. La poli s-au înregistrat valori de -125°C. Regiunile polare se acoperă iarna cu calote de gheaţă carbonică şi obişnuită, care în timpul verii se reduc ca dimensiuni. M. are doi sateliţi: Phobos şi Demidos, situaţi la distanţă de 9 380 km şi, respectiv, 23 400 km. Explorarea planetei M. a început la 1 nov. 1962 prin lansarea, de către U.R.S.S., a staţiei „Marte 1“, urmată de lansarea de către S.U.A., în 1964, a staţiei „Mariner 4“ şi, în 1969, a staţiilor „Mariner 6“ şi „Mariner 7“, care au transmis fotografii luate de la o distanţă de 3 000 km. în 1971, staţia „Mariner 9“ a fost plasată pe o orbită în jurul planetei şi a transmis peste 7 000 de imagini. în 1975, au 291 MARTINEZ ESTRADA fost lansate navele spaţiale „Viking 1 “ şi „Viking 2", de pe care au coborât, pe suprafaţa planetei, module cu staţii de cercetare (primul la 20 iul. şi al doilea la 7 aug. 1976). Datele culese şi rezultatele analizelor efectuate au fost transmise pe Pământ până în nov. 1982. fn 1996, a fost lansată nava „Mars Pathfinder" (M. Exploratorul), care, la 4 iul. 1997, a lansat pe solul planetei o staţie complexă de cercetare, înzestrată şi cu un robot mobil (Sojourner); aceasta a explorat peste 200 m2 din terenul din jurul punctului de „amartizare“. Din 1999 a început misiunea „Mars Global Sur-veyor“ cu program de cartare a suprafeţei planetei. Cantitatea de informaţii transmisă pe Pământ este de ordinul a 2,3 x 109 biţi. Printre rezultatele cercetărilor de până acum se semnalează ca în urmă cu 1,8-3,5 x 109 ani, planeta a fost brăzdată de cursuri mari de apă, cu lungimi de mii de km şi lăţimi de până la 200 km. Activitatea vulcanică a fost intensă (în special în emisfera nordică), dând naştere la munţi vulcanici printre care „Olimpus Mons“ (Muntele Olimp), cu un diametru la bază de 500-600 km şi lăţimea de 25 km (cel mai mare vulcan cunoscut din sistemul planetar). Unul dintre obiectivele cercetărilor a fost depistarea unor forme de viaţă, însă rezultatele de până acum sunt incerte. Cercetările planetei M. continuă şi se preconizează ca până la sfârşitul primului deceniu al sec. 21 să se aducă pe Pământ probe de sol, iar în următorul deceniu, să se trimită expediţii cu echipaje umane. Există studii privind readucerea la viaţă a planetei M. MARTENOT [marteno], Maurice (1898-1980), inginer şi muzician francez. Inventatorul instrumentului electronic cu claviatură, numit undele M., pe care l-a perfecţionat între 1928 şi 1954. A înfiinţat o clasă de unde M. la Conservatorul din Paris (1947-1970) şi a elaborat o metodă de învăţare, bazată pe practica cântecului şi jocului (Metoda M., 1952). MARTENS, Wilfried (n. 193S), om politic belgian. Preşedinte (1972-1979) al Partidului Social Creştin (flamand). Prim-min. (1979-mart. 1981 şi dec. 1981-1992). Preşedinte al Uniunii Creştin-Democrate Europene (1993— 1996). MARTENSITĂ (< fr. fi}; fe> n. pr. A. Martens) s. f. Constituent al oţelului călit, caracterizat prin duritate foarte mare. Este formată din granule fine de ferită (2), care conţine carbon în soluţie metastabilă; are aspect acicular. MARTIE (< sl.; {s} lat. Mars, Martis „Zeul Marte“) s. m. A treia lună a anului, de 31 de zile; (pop.) mărţişor. MARTIN, numele a cinci papi. Mai important: M.V (Oddone Colonna) (1417-1431). Ales la Conciliu! de la Constanţa (1414-1418), a pus capăt Marii schisme din sânul Bisericii catolice, întărind puterea Papalităţii şi a restabilit reşedinţa pontificală la Roma. Adversar al mişcării husite. MARTIN [ma:tin], Archer John Porter (n. 1910), biochimist britanic. Contribuţii importante în domeniul cromatografiei pe hârtie, care au permis separarea aminoacizilor din proteine de cei din materia vie. Premiul Nobel pentru chimie (1952), împreună cu R. Synge. MARTIN, Aurel (1926-1990, n. Jibou, jud. Sălaj), critic şi istoric literar român. Director al Editurii Minerva (1969-1987). Comentarii critice asupra liricii actuale („Poeţi contemporani"); studii („Introducere în opera lui N. Filimon“, „Metonimii", „Acolade"). MARTIN [ma:tin], Dean (pe numele adevărat Dino Paul Crocetti) (1917— 1995), actor de film şi cântăreţ american. Apropiat al lui Frank Sinatra. Interpret al unor balade devenite celebre („That’s amore", „Volare", „Love Me“). Ca actor, a jucat mai ales în comedii, dar şi în filme psihologice („Artişti şi modele", „Rio Bravo", „Aeroportul", „Cu cărţile pe faţă"). MARTIN [marte], Frank (1890- 1974), compozitor elveţian. La început influenţat de impresionişti, apoi adept al dodecafonismului. Temperament grav şi meditativ, a realizat o sinteză între elementele latine şi cele germanice. Muzică simfonică („Mica simfonie concertantă"), opere („Furtuna"), oratorii („In terra pax", rtGolgotha"), balete ş.a. MARTIN, Karl Heinz (1886-1948), regizor german de teatru. Spectacole de factură expresionistă, în care tensiunea dramatică este concentrată pe jocul actoricesc şi rostirea cuvântului („Moartea lui Danton" de Buchner, „Opera de trei parale" de Brecht, „Azilul de noapte" de Gorki). MARTIN, Mircea (n. 1940, Reşiţa), critic şi teoretician literar român. Prof. univ. la Bucureşti. Director al Editurii Univers (1990-2001). Lucrări consacrate îndeosebi poeziei şi criticii moderne româneşti şi europene, într-un demers riguros şi elevat („Generaţie şi creaţie", „Dicţiunea ideilor", „Singura critică", „Introducere în opera lui B. Fundoianu"). Un amplu studiu despre „G. Călinescu şi «complexele» literaturii române". MARTIN [marte], Pierre (1824- 1915), inginer francez. A introdus procedeul de elaborare a oţelului din fontă şi fier vechi, inventat de Siemens şi l-a perfecţionat (1865) prin aplicarea principiului preîncălzirii combustibilului ga-zos (procedeul Siemens-M.). MARTIN DU GARD [marte dii ga:r], Roger (1881-1958), scriitor francez. Format sub influenţa lui Zola şi a raţionalismului umanitarist. Romane realiste, unind observaţia socială cu cea psihologică, în care dezbate condiţia intelectualului şi problemele fundamentale ale culturii („Jean Barois") sau urmăreşte cu minuţiozitate criza politică şi socială a Franţei înainte de primul război mondial (ciclul „Familia Thibault"), evocând luptele dintre protestanţi şi catolici, dintre conservatori şi revoluţionari, conflictele dintre fraţi; construite solid şi echilibrat, într-un stil modern, romanele sale se remarcă prin dialogul frecvent şi rapid şi prin surprinderea atmosferei. Farse ţărăneşti („Testamentul lui moş Leleu", „Pompa"). Corespondenţă („Note asupra lui Andre Gide“). Premiul Nobel pentru literatură (1937). MARTIN şi GHEORGHE din Cluj (sec. 14), sculptori şi giuvaergii originari din Transilvania. Exponenţi ai stilului gotic, autorii monumentului ecvestru al regelui Ladislau cel Sfânt, al statuilor regilor unguri Ştefan, Emeric şi Ladislau. Singura lucrare păstrată — statuia „Sf. Gheorghe omorând balaurul", bronz, se află la Muzeul din Praga, iar o copie la Cluj-Napoca. MARTINET [martine], Andr6 (n. 1908), lingvist francez. Influenţat de Cercul lingvistic de la Praga, a stabilit metodele şi principiile lingvisticii funcţionale. Lucrări de fonologie şi lingvistică generală („Tratat de fonologie diacronică", „Elemente de lingvistică generală", „Sintaxă generală"). MARTfNEZ DE IRALA, Domingo v. Irala. MARTfNEZ DE PER6N [martines], Marfa Estela Isabelita (n. 1931), om politic argentinian. Soţia preşedintelui Argentinei, Juan Domingo Peron. Preşedintă a Consiliului Naţional al Partidului Justiţialist (1974-1985) şi a Republicii Argentina (1974-sept. 1975 şi oct. 1975-1976). înlăturată printr-o lovitură de stat. MARTINEZ ESTRADA, Ezequiel (1895-1964), scriitor argentinian. Studii asupra culturii şi tradiţiilor populare din MARTINGALÂ 292 America latină („Radiografia pampei“). Proză scurtă („Trei povestiri fără iubire", „Moartea şi transfigurarea lui Martin Fierro“). MARTINGALÂ (< fr.) s, f. 1. Curea componentă a hamului, în formă de furcă, care nu permite calului să se ridice pe picioarele de dinapoi. 2. Formă a pariurilor la cursele de trap, care urmăreşte asigurarea beneficiului prin mărirea progresivă a mizei. 3. Bară aşezată sub bompres, servind la dirijarea şi la întinderea parâmelor de fixare a bompresului la navele cu pânze. MARTINI, Francesco di Giorgio (1439-1502), arhitect, pictor şi sculptor italian. Fn serviciul ducelui Federico da Montefeltro din Urbino. Importante realizări arhitectonice, în care modelele tradiţionale sunt interpretate potrivit unui clasicism personal (biserica Santa Maria delle Grazie al C^Jcinaio, de lângă Cortona). A realizat sculpturi pentru Domul din Siena şi părţile laterale de altar („încoronarea", „Naşterea"). Autor al unui „Tratat de arhitectură civilă şi militară". MARTINI, Giovanni Battista (cunoscut şi sub numele de Padre M.) (1706-1784), teoretician, muzicolog şi compozitor italian. Om de vastă cultură şi pedagog strălucit (i-a avut ca elevi pe J.Chr. Bach, Mozart). Autor al unor lucrări de muzicologie („Istoria muzicii"). MARTINI, Simone (c. 1284-1344), pictor şi miniaturist italian din Renaşterea timpurie. Stil caracterizat prin eleganţă, desen sinuos şi somptuozitate a coloritului („Maestâ" din Siena şi „Buna Vestire" din Florenţa). MARTINICA (MARTINIQUE), insulă în arh. Antilelor Mici, în partea de N a lanţului Insulele Vântului; 1,1 mii km2. Centrul ad-tiv: Fort-de-France. Relief vulcanic, cu alt. max. de 1 397 m (vf. Montagne Pelee). Climă tropicală umedă. Pădurile ocupă 24% din supr. insulei. Trestie de zahăr (1/5 din supr. cultivată), bananieri, arbori de cafea, cacao, ananas. Creşterea bovinelor. Pescuit. Ind. zahărului şi a romului. Descoperită în 1502 de Cristofor Co-lumb, M. a devenit, în 1635, posesiune franceză. în urma unor puternice răscoale ale sclavilor negri (1822, 1824), în M. a fost desfiinţată sclavia (1848). în 1946, M. a fost declarată „departament de peste mări" al Franţei. în 1982, în cadrul procesului de reorganizare, a fost creat un Consiliu regional cu misiunea de a administra departamentul. MARTINS, Peter (n. 1946), balerin şi coregraf danez. Reprezentant al clasicismului. Prim-solist al Baletului Regal danez (din 1965), apoi al Baletului din New York (din 1969), unde (din 1983) a devenit director artistic. A realizat coregrafia a numeroase musicaluri pe Broadway („Pe urmele tale“, „Cântec şi dans" ş.a.). MARTINSON, Harry Edmund (1904- 1978), poet suedez. Lirică străbătută de obsesia peregrinării (văzută ca o condiţie esenţială a existenţei), de experienţa naturii şi, îndeosebi, a mării („Corabia fantomelor", „Nomad"). Poeme cosmice („Aniara"); romane autobiografice („Călătorii fără ţintă", „Drumul către Klockerike", „Capul Bunei Speranţe"). Eseur.i politice în care condamnă totalitarismul („Realitatea care ucide"). Premiul Nobel pentru literatură (1974), împreună cu E. Johnson. MARTINO, Bohusiav (1890-1959), compozitor american de origine cehă. Fondator, împreună cu C. Beck, T. Harsanyi şi M. Mihalovici, al Şcolii pariziene. Influenţat de folclorul ceh. Simfonii, concerte, opere, balete, piese ' m Harry Edmund Martinson orchestrale („Lidice") şi instrumentale, muzică de cameră, cântece; muzică de scenă şi de film. MARTINUZZl [martinutsi], Gheorghe (1482-1551), episcop de Oradea şi guvernator al Transilvaniei (1541-1551). Unul dintre principalii consilieri ai lui loan Zâpolya, a impus ţării un regim de spoliere. Pe plan extern, a dus o politică duplicitară între Imperiul Habs-burgic şi cel Otoman, ceea ce a provocat moartea sa, din ordinul generalului Castaldo. MARTIN Y SOLER, Vicente (1754-1806), compozitor spaniol. Activitate componistică în mai multe capitale europene. S-a stabilit la Sankt-Petersburg (1788), unde a fost capelmaistru al teatrelor Curţii imperiale (1790-1794). Autor a c. 20 de opere („Ifigenia în Aulida"). MARTJR, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care se jertfeşte conştient pentru convingerile sale, pentru o anumită cauză (ex. progresul ştiinţei, eliberarea socială şi naţională etc.) sau pentru apărarea unei credinţe religioase; mucenic. ♦ P. ext. Persoană care îndură persecuţii din partea altei persoane. MARTI.RIU (< it., lat.) s. n. Suferinţă, tortură, supliciu, moarte îndurată de cineva pentru convingerile sale, pentru o credinţă. ♦ Fig. Suferinţă morală; calvar, tortură. MARTIRIZA (< fr.) vb. I tranz. A supune pe cineva martiriului; p. ext. a chinui, a maltrata, a tortura. ♦ A trece pe cineva în rândul martirilor. MARTf Y P£REZ, JosS Juliân (1853-1895), scriitor şi om politic cubanez. Fondator al Partidului Revoluţionar Cubanez (1892). Unul dintre organizatorii şi conducătorii răscoalei antispaniole din 1895-1898; a căzut eroic în luptă. Precursor al modernis- 293 MARŢ1AN-P0P Josâ Juliân Martf y Pârez mului. Poezii străbătute de accente fraterne, simbolizând lupta pentru unitate şi independentă („Versuri libere", „Is-maelillo“, „Versuri simple") şi drame în versuri („Abdala", „Iubirea cu iubire se plăteşte") de factură patriotică; eseuri. MARTON £va (pe numele adevărat £va Heinrich) (n. 1943), soprană ungară. [şi începe cariera la Opera din Budapesta (1968-1972). Cântă (din 1971) pe cele mai mari scene ale lumii şi participă la numeroase festivaluri. Repertoriu amplu (Beethoven, Verdi, Wagner). MARTONNE [marton], Emmanuel de ~ (1873-1955), geograf francez. Prof. univ. la Sorbona. Organizator al învăţământului universitar geografic francez de la începutul sec. 20. Intense cercetări de teren în România („Cercetări asupra evoluţiei morfologice a Alpilor Transilvaniei"). Autor al unui „Tratat de geografie fizică". A contribuit la formarea tinerei generaţii de geografi români. M. corespondent (1912) şi de onoare (1919) al Acad. Române. MARTOR (< lat. rnartyr) s. m. 1. Persoană care a fost prezentă la un eveniment, o întâmplare, la o discuţie etc. şi care poate să dea relaţii, dacă este cazul, despre acestea. 2. Persoană chemată în faţa unui organ de jurisdicţie sau de urmărire penală pentru a face anumite declaraţii şi a da anumite lămuriri în legătură cu fapte la care a asistat sau de care a luat cunoştinţă prin propriile sale simţuri şi care pot servi la aflarea adevărului în procesul penal sau civil. ♦ Persoană solicitată să fie de faţă la încheierea unui act, pe care îl şi iscăleşte în această calitate. ♦ Fiecare dintre reprezentanţii celor care urmează să se bată în duel. ^ Expr. A trimite martori ~ a provoca la duel. 3. Martorii lui lehova (sau studenţii în Biblie, ieho-viştii) = membri unei secte miienariste, Emmanuel de Martonne desprinse din creştinism, fundate de Charles Taze Russell (1852-1916), în Broocklyn, statul New York, în 1874. Preconizează un stat teocratic al adepţilor sectei. 4. Dispozitiv de ipsos, sticlă sau hârtie folosit pentru observarea evoluţiei fisurilor dintr-un element de construcţie. 5. Probă de referinţă folosită într-o experienţă de laborator. ♦ Lot de animale sau de plante pe baza căruia se face comparaţia în experienţe medicale, agricole etc. 6. (GEOMORF.) M. de eroziune = formă pozitivă de relief, cu dimensiuni variabile, reprezentând un rest al vechii suprafeţe topografice atacate de eroziune. MARTOV, L. (pe numele adevărat lulii Osipovici Ţederbaum) (1873— 1923), om politic social-democrat rus. Unul dintre fondatorii ziarului „Iskra" (1900). Lider a! menşevicilor (din 1903), iar, din 1917, al aripii de stânga a acestora. A considerat Revoluţia din Octombrie o catastrofă inevitabilă şi a criticat politica internă a bolşevicilor, de instituire a „terorii roşii". A emigrat (1920). Memorii. MARŢ (< tc.) subst. A face (sau a fi, a rămâne) ~ = a câştiga (sau a pierde) la unele jocuri, în special la table, în condiţii în care se punctează dublu; fig. a învinge (sau a fi învins), a fi pus în situaţia de a nu mai putea replica. MARŢI (lat. martis) s. f. A doua zi a săptămânii. ♦ (Adverbial) în cursul zilei de marţi; (în forma marţea) în fiecare marţi. MARŢIAL, -Ă (< fr., it.) adj. 1. Care ţine de război; războinic. Curte m. = tribunal militar în timp de război sau de stare excepţională. Lege m. = lege care prevede folosirea forţei armate în anumite împrejurări. ♦ Care are un aer solemn, grav. 2. Arte marţiale = tehnici de luptă şi sporturi, care-şi au originea în Japonia şi China (ex. judo, karate, kendo, aikido). MARŢIAL (Marcus Valerius Martialis) (c. 40-c. 104), poet latin. Prin epigramele sale („Liber spectacuiorurrf), remarcabile prin pitoresc, verva muşcătoare şi acuitatea observaţiei, a contribuit la definirea genului şi a satirizat moravuri ale timpului. MARŢIAN, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Referitor la planeta Marte. 2. S. m. şi f. Presupus locuitor al planetei Marte. MARŢIAN, Iulian (luliu) (1867-1937, n. Mintiu, jud. Bistriţa-Năsăud), istoric român. M. de onoare al Acad. (1933). A descoperit manuscrisul miscelaneu din sec. 17, cunoscut sub numele de „Codicele Marţian". Lucrări privind săpăturile arheologice din Transilvania („Repertoriu arheologic pentru Transilvania"). MARŢIAN-POP, Dionisie (1829-1865, n. Ponor, jud. Alba), economist şi statistician român. A înfiinţat şi a condus primele publicaţii periodice de economie şi de statistică. Adept al pro-tecţionismului, s-a pronunţat pentru crearea unei industrii naţionale, pentru dezvoltarea comerţului, organizarea sis- MARŢOLEA 294 ternului de credit, construirea de căi ferate, adoptarea sistemului modern de măsuri şi greutăţi, dezvoltarea învăţământului de toate gradele, îndeosebi tehnic şi economic. Lucrări: „Studii sistematice în economia politică. Partea primă. Economia socială. Sarcina prima“, „Coloniştii germani şi România". MARTOLEA sau MÂRTOAIA (fn mi- tologia românească), divinitate nefastă, imaginată ca o babă slută, ce pedepseşte femeile care lucrează marţea, de obicei omorându-le copiii. Concepţia folclorică a amplificat superstiţia, considerând ziua de marţi ca neprielnică, ca ziua în care sunt „trei ceasuri rele". MARUFLAJ (< fr.) s. n. Maruflare. MARUFLARE (< marufla) s. f. Procedeu de fixare a unei pânze pictate, de obicei de dimensiuni mari, pe un suport fix (perete, panoy de lemn etc.); maruflaj. fn arta populara, "pânza este lipită de pereţii monumentelor de lemn, pentru a obţine o suprafaţă netedă, potrivită pentru realizarea picturii. MARUFLU (< fr.) s. n. Clei special de origine organică sau sintetică, deosebit de adeziv, extras din seminţele de secară, folosit pentru lipirea pe suport a pânzelor pictate. MARVIN [ma:vin], Lee (1924-1987), actor american de film. Interpret redutabil al filmelor de acţiune, în roluri de personaje dure („Revolta de pe Caine“, „Corabia nebunilor", „Duzina de ticăloşi", „Vânătoare sălbatică", „Duel în Pacific", „Canicula", „Gorki Park"). Premiul Oscar: 1965 („Cat Ballou"). MARX, fraţii ~, actori americani de film: Chico (pe numele adevărat Leonard) M. (1891-1961); Harpo (Adolph) M. (1893-1964); Groucho (Julius Har-ry) M. (1895-1977); Zeppo (Herbert) M. (1901-1979). Reprezentanţi ai genului burlesc, înclinaţi spre clovnerie şi comic absurd. Remarcabili în „Supa de raţă", „O noapte la operă", „O zi la Lee Marvin în filmul „Gorki Park” curse", „Căutătorii de aur", „O noapte la Casablanca”. MARX, Karl (1818-1883), teoretician social şi economist german. Fondatorul mişcării comuniste revoluţionare, al cărei program l-a elaborat împreună cu Fr. Engels, în 1848, în „Manifestul Partidului Comunist". Organizator şi lider al Internaţionalei I. Preocupat în principal de ştiinţa economică şi de istorie. Punctul de plecare pentru concepţia lui M. îl constituie ideea de dialectică derivată din Hegel şi transformată de el în dialectică materialistă, care-l va conduce la aşa-numita interpretare materialist istorică a dezvoltării societăţii, înţelegând economia ca studiu al relaţiilor dintre oameni în procesul de producţie şi, în ultimă instanţă, dintre clase, M. a insistat asupra importanţei factorului economic în istorie, a ajuns să considere cultura, religia şi instituţiile ca „suprastructură" a „bazei economice". Opera sa principală este „Capitalul" (voi. II şi III, postum, fiind publicate de Engels, iar voi. IV — „Teorii asupra plusvalorii" apărut după moartea lui Engels). Alte lucrări: „Sfânta familie", „Ideologia germană", „Mizeria filozofiei", „Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte", „Războiul civil din Franţa", „Critica programului de la Gotha". V. şi marxism. MARXIAN, -Ă (< fr.) adj. Termen introdus pentru a distinge ceea ce aparţine propriu-zis lui Marx de ceea ce aparţine marxismului dezvoltat de liderii comunişti, în special sovietici. MARXISM (< n. pr. Marx) s. n. Doctrină formulată iniţial de K. Marx şi Fr. Engels, având trei surse - filozofia clasică germană (G. W. Fr. Hegel, L. A. Feuerbach), economia politică engleză (A. Smith) şi socialismul utopic francez (CI. H. Saint-Simon şi Ch. Fourier) - şi trei părţi constitutive: materialismul dialectic şi istoric, economia politică marxistă şi doctrina politică, întemeiată pe lupta de clasă. M. absolutizează rolul antagonismelor sociale, lupta de clasă şi violenţa, neagă posibilitatea evoluţiei progresiste a.societăţii burgheze, exagerează rolul „istoric" al proletariatului, susţine necesitatea lichidării proprietăţii private, a instituţiei parlamentare şi a separaţiei puterilor în stat. Ulterior, m. a fost preluat şi prelucrat de unii lideri politici comunişti, precum V.l. Lenin, I.V. Stalin, Mao ZeDong ş.a., drept concepţie a claselor exploatate care realizează revoluţia, dar şi de gânditori, din Occident, în principal, în direcţie revizionistă (Ed. Bernstein, Fr. Mehring), kantiană (O. Bauer, M. Adler), he- Karl Mâne geliană (G. Lukâcs), antropologizantă (H. Marcuse), critică (Şcoala de la Frankfurt). MARXIST, -Ă (< fr., rus.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine marxismului, privitor la marxism. 2. S. m. şi f. Adept al marxismului. MARYLAND [merilend], stat în E S.U.A., pe coasta Oc. Atlantic; 27,1 mii km2; 5,1 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Annapolis. Expl. de cărbuni. Metalurgie; utilaj de transport; ind. chimică şi electrotehnică. Cereale, cartofi, tutun. Pomicultură şi legumicultură. Creşterea intensivă a animalelor. Pescuit. MASA1 (< fr.) vb. I tranz. A face masaj; a fricţiona. MASA2 (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) aduna în număr mare, în grup compact, a (se) îngrămădi. MASACCIO, Tommâso di sâr Giovanni di M6ne Cassai, zis - (1401-1428), pictor italian. Reprezentant al şcolii florentine. Continuator al lui Giotto. Viziune dramatică, personaje puternic individualizate. Prin figurarea adâncimii spaţiului, prin reliefarea volumelor şi prin expresivitatea figurilor a contribuit la cristalizarea mijloacelor de expresie ale picturii Renaşterii italiene Tommâso Masaccio: „Adam şi Eva alungaţi din paradisul terestru" 295 MASĂ (frescele din capela Brancacci a bisericii Santa Maria* del Carmine din Florenţa — „Adam şi Eva alungaţi din paradisul terestru"), care au stat la baza dezvoltării ulterioare a întregii picturi europene. MASACRA (< fr.) vb. I tranz. A măcelări, a ucide cu sălbăticie (oameni care nu se pot apăra); a extermina. ♦ Fig. A denatura, a strica, a descompleta o lucrare, un text etc. MASACRU (< fr.) s. n. Omor (în masă); măcel. MASADA (MASSADA), fortăreaţă situată în Deşertul Iudeii, pe ţărmul occidental al Mării Moarte, la 15 km NE de Arad (Israel), construită (sec. 1 Î.Hr.) de dinaştii Iudeii elenistice şi extinsă de Irod cel Mare (36-30 î.Hr.). După cucerirea Ierusalimului de către Titus, M. a fost ultimul bastion de rezistenţă antiromană a iudeilor. Cei o mie de apărători au preferat să se sinucidă pentru a nu cădea în mâinile învingătorului (73 Î.Hr.). Gestul lor a căpătat valoare de simbol. MÂS AFUERA, insulă chiliană în arh. Juan Fernândez, cunoscută şi sub numele de Alexander Selkirk. MASAI (MASSAI) (< fr.) subst. Populaţie negridă din Africa Orientală (Kenya şi Tanzania), aparţinând familiei de limbi nilote; sunt în principal păstori nomazi. MASAJ (< fr.) s. n. Procedeu me-canoterapeutic care constă în frecarea, ciocănirea, ciupirea manuală sau mecanică a tegumentelor şi ţesuturilor moi subiacente. Folosit pentru atenuarea durerilor, relaxare, combaterea celulitei, m. determină activarea circulaţiei locale şi generale, intensificarea metabolismului etc. ^ M. cardiac = metodă de reanimare folosită în cazurile de stop cardiac sau fibrilaţie ventriculară; se poate face prin m. direct (presiuni ritmice) pe cord, în cazul unui torace deschis sau m. extern, prin apăsări puternice şi ritmice pe stern. MASAN, oraş în partea de SE a Coreii de Sud, port la str. Coreii; 441,1 mii loc. (1995). Constr. de maşini, produse textile, chimice şi alim. Şantiere navale. Pescuit. MASANIELLO (Tommaso Aniello zis ~) (1620-1647), pescar italian. Conducătorul răscoalei antifeudale şi antispaniole (1647-1648) din Napoli, prin care răsculaţii cereau înlăturarea noilor impozite, egalitatea poporului cu nobilimea ş.a. Ucis în urma unei trădări. MASANOBU Okumura (1686-1764), maestru al stampei şi editor japonez. Contribuţie importantă la dezvoltarea stampei policrome, cu formate şi subiecte diferite (mai ales femei, actori de teatru kabuki). A inventat stampa cu perspectivă (uki-eul). MASARYK, Thomâă Garrigue (1850-1937), om politic cehoslovac. Prof. univ. la Praga. Lider al Partidului Popular Ceh. în timpul primului război mondial, a organizat unităţi militare cehoslovace în Marea Britanie, Franţa, Italia şi Rusia. Preşedinte al Republicii Cehoslovace (1918-1935). A dus o politică externă de apropiere de puterile occidentale. Preocupări filozofice („Bazele logicii concrete1*) şi de critică literară („Despre studiul poeziei"). Memorii. M. de onoare al Acad. Române (1934). MÂS A TIERRA sau ROBINSON CRUSOE, insulă chiliană în arh. Juan Fernândez. Marinarul scoţian, Alexander Selkirk, care a trăit pe această insulă între 1704 şi 1709, a fost eroul romanului Robinson Crusoe de Daniel Defoe. MASĂ1 (lat. mensa) s. f. 1. Mobilă formată dintr-o placă dreptunghiulară, pătrată sau rotundă, sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare. <0* M. verde = a) masă pe care se joacă jocuri de noroc, p. ext. jocuri de noroc; b) = masă în jurul căreia se duc tratative diplomatice. M. rotundă = practică protocolară a conferinţelor internaţionale, la care, pentru respectarea egalităţii în drepturi, fiecare dintre părţi, aşezată în jurul unei mese, ocupă prin rotaţie postul de preşedinte; p. ext. dezbatere liberă a unei probleme în cadrul unei întâlniri ad-hoc, la care participă persoane competente în problema respectivă. Sală de mese = încăpere în care se serveşte mâncarea la o cantină, într-o şcoală, cazarmă etc. ^ Expr. Thomâă Garrigue Masaryk Capul mesei = loc de cinste la o masă, la un ospăţ. ♦ (Cu sens colectiv) Persoanele care mănâncă la aceeaşi masă (1); meseni. 2. Micul dejun; prânz; cină; p. ext. ospăţ, banchet. Loc. înainte de masă = înainte de amiază, în cursul dimineţii, până la prânz. După masă = a) după-amiază, după prânz; b) (adverbial) în fiecare după-amiază. ^ Expr. A sta (sau a şedea) la masă sau a lua masa = a mânca. ♦ Ceea ce se mănâncă la o masă (1); mâncare, bucate. MASĂ2 (< fr., germ.) s. f. I. 1. Mărime fizică ce caracterizează cantitatea de materie din care este alcătuit un corp; este dată de raportul dintre mărimea unei forţe care se exercită asupra corpului şi acceleraţia pe care acesta o dobândeşte sub acţiunea forţei respective. M. este o măsură a inerţiei corpurilor (m. inertă), precum şi a capacităţii acestora de a crea în jurul lor câmpuri gravitaţionale şi de a fi acţionate de asemenea câmpuri (m. grea). Conform teoriei relativităţii, m. unui corp creşte indefinit atunci când viteza acestuia devine egală cu viteza luminii. ^ M. de repaus = m. unui corp (particulă) în raport cu un sistem de referinţă inerţial, faţă de care corpul (particula) se află în repaus. M. critică = masa minimă a unui material fisionabil pentru a susţine o reacţie în lanţ într-un reactor nuclear sau într-o armă nucleară. 2. M. atomică v. atomic. M. moleculară v. molecular. 3. M. de aer = porţiune imensă, relativ omogenă, a troposferei, cu proprietăţi distincte faţă de porţiuni înconjurătoare. Se datoreşte repartiţiei diferite a energiei solare pe glob şi naturii suprafeţei terestre. De obicei, m. de a. sunt despărţite între ele prin fronturi atmosferice. Pot fi: m. de a. oceanice, continentale, arctice sau antarctice, temperate, tropicale, ecuatoriale etc. 4. M. continentală = continent. 5. (GEOL.) M. fundamentală = materialul interstiţial al unei roci vulcanice, cu structură porfirică, în care se regăsesc fenocristale. 6. (TEHN.) Sub-ansamblu al maşinii-unelte servind fie la fixarea sau la sprijinirea piesei de prelucrat, fie la deplasarea acesteia în timpul prelucrării. 7. (ELT.) Corp metalic masiv la care se leagă electric anumite puncte ale unei reţele, maşini sau aparat electric, pentru evitarea supratensiunilor dintre aceste puncte sau dintre ele şi corpul masiv (masă). 8. M. plastică = material plastic. II. 1. Cantitate mare de ceva. <0- fn masă - cu toţii; în proporţie foarte ma- MASBATE 296 re. 2. (Cu referire (a persoane) Un mare număr de indivizi consideraţi ca formând un tot, fie ca urmare a câtorva caracteristici comune (m. electoratului, m. şomerilor etc.), fie că se găsesc reuniţi ca într-o mulţime; opus elitei. 3. (DR.) M. succesorală = totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care alcătuiesc moştenirea unei persoane fizice decedate. M. patrimonială = grupă distinctă de bunuri având acelaşi regim juridic în patrimoniul unei persoane (ex. masa bunurilor proprii ale unuia dintre soţi; masa bunurilor comune ale soţilor etc.). M. credală = (înv.) totalitatea creditorilor declaraţi şi verificaţi ai unui falit; adunarea generală a creditorilor. 4. (FIN.) M. monetară v. monetar. MASBATE, insulă în partea centrală a arh. Filipine, la SSE de ins. Luzon şi la NE de ins. Panay;,J3,3 mii km2; lungime: 140 km; lăţime:^ 15-72 km. Oraşe pr.: Masbate, Mandaon, Guma-hang. Relief deluros cu alt. max. de 697 m. Climă tropicală musonică. Expl. forestiere, de aur, mangan, cărbune. Orez, porumb, tutun, trestie de zahăr, palmieri. MASCA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A(-şi) pune o mască (1) pe faţă. 2. Tranz. A ascunde privirilor, a sustrage vederii; p. ext. a disimula. + Spec. A ascunde de inamic trupele, tehnica de luptă şi alte obiective. MASCA DE FIER (7-1703), supranumele unui personaj misterios din Franţa, obligat să poarte tot timpul o mască de catifea (cu articulaţii de fier), deţinut, succesiv, în mai multe închisori, ultima fiind Bastilia, unde a murit. Stabilirea identităţii sale a dat naştere unor ipoteze, mai mult sau mai puţin fanteziste (de ex. fratele geamăn al regelui Ludovic XIV). MASCAGNI [maskani], Pietro (1863-1945), compozitor şi dirijor italian. Fi- gură reprezentativă a verismuiui. Supus unor influenţe diverse, colorist abil, a scris opere („Cavaleria rusticană1*, „Amicul Fritz“, „Guglielmo Ratcliff, „lris“, „Măştile"), muzică simfonică, o operetă, caracterizate prin melodicitate, dramatism şi expresivitate. MASCARADĂ (< fr.) s. f. (înv.) Petrecere, bal mascat; ceată de oameni mascaţi. ♦ Fig. Acţiune sau atitudine falsă, ipocrită; farsă; înscenare. MASCARENE, arhipelag vulcanic în Oc. Indian, la 650-800 km E de ins. Madagascar, format din ins. Reunion, Mauritius, Rodrigues, Agalega, Carga-dos, Carajos ş.a.; 4,6 mii km2. Oraşe pr.: Port Louis (Mauritius), Saint-Denis (Reunion). Climă tropicală umedă. Trestie de zahăr, plantaţii de ceai, cafea, vanilie, cocotieri. MASCARON (< fr.) s. n. Figură, mască fantastică sau grotescă, folosită ca element decorativ în arhitectură (la cheile arcelor, console etc.), la mobilier, în ceramica ornamentală etc. MASCAT, -Ă (< masca) adj. 1. Care poartă mască (1), cu faţa acoperită de mască. 2. Ascuns privirilor; camuflat. MASCAT (MASQAT sau MUSCAT), capitala sultanatului Oman, situată în SE Pen. Arabia, în NE ţării, port pe ţărmul G. Oman; 380 mii loc. (1990, cu suburbiile Matrah, Ruwi, Sib, Ma-dinat el-Qabus). Aeroport. Nod carava-nier. Ind. chimică. Producţie meşteşugărească. Export de curmale, fructe şi peşte uscat. Fundat în sec. 15; capitală din 1971. MASCĂ (< fr,, germ.) s. f. 1. Figură umană sau animalieră, simbolică sau alegorică, confecţionată din diverse materiale, care îndeplinea funcţii magice sau cultice în cadrul unor ceremonii sau ritualuri în societăţile primitive. Folosită în teatrul antic, apoi în cel medieval şi în commedia dell’arte, se mai păstrează în unele reprezentaţii ale teatrului asiatic, în dansurile rituale ale unor popoare (africane, indiene, polineziene), în teatrul popular şi, într-o formă simplificată, ca mijloc de deghizare. ♦ Bucată de stofă, dantelă, carton etc., reprezentând o faţă umană sau de animal cu care cineva îşi acoperă faţa (doar ochii fiind descoperiţi) pentru a nu fi recunoscut (de ex. la balurile mascate). «f Obiect de apărare a feţei sportivului (la scrimă, hochei etc.). O- M. mortuară = mulaj în gips sau ceară luat după chipul unei persoane imediat după deces. ^ Expr. A-i cădea cuiva masca = a se arăta aşa cum este, a i se dezvălui prefăcătoria. A-şi scoate (sau a-şi lepăda) masca sau a smulge cuiva masca = a (se) demasca. ♦ Machiaj; fizionomie a unui actor machiat. ♦ Preparat cosmetic care se aplică pe faţă pentru îngrijirea şi întreţinerea tenului. ♦ Ceea ce serveşte pentru a ascunde, a camufla ceva. ♦ înfăţişare falsă. ♦ Persoană care poartă o mască; actor care joacă cu o mască. 2, (TEHN.) Aparat de protecţie prin care se evită efectele unor acţiuni fizice exterioare, ca radiaţii, scântei, împroşcare cu granule etc. M. de gaze = aparat adaptat etanş pe faţa unui om pentru a evita contactul direct cu mediul contaminat cu gaze, fum sau alţi agenţi dăunători. După caz, se foloseşte m. cu aer, la care legătura cu exteriorul se face printr-un tub flexibil, m. cu filtru sau m. cu oxigen. 3. Lucrare genistică folosită pentru mascare. MASCHERONI, Lorenzo (1750-1800), matematician italian. Lucrări referitoare la probleme de construcţii de geometrie plană numai cu compasul („Geometria compasului"). Contribuţii în domeniul analizei matematice. A calculat cu 32 de zecimale o constantă, denumită azi constanta lui Euler-M. MASCON (< engl.) subst. Formaţiune structurală din scoarţa Lunii, cu o densitate mai mare decât densitatea formaţiunilor înconjurătoare; provoacă variaţie gravimetrică. MASCOTĂ (< fr.) s. fr 1. Fiinţă sau obiect considerate ca purtătoare de noroc. 2. Numele unei prăjituri preparate din cremă de ciocolată şi cu glazură tot din ciocolată. MASCUL (< lat., fr.) s. m. Denumire generică dată animalelor de sex bărbătesc; (adjectival) individ mascul. MASCULIN, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. De sex bărbătesc; p. ext. care este propriu indivizilor de sex bărbătesc. 4 297 MASIVITATE Alcătuit din bărbaţi, de bărbaţi. ^ Gen m. (şi subst. n.) = gen gramatical care cuprinde nume de fiinţe de sex bărbătesc sau nume de lucruri, care prin tradiţie, sau prin analogie, cu cele dintâi, sunt socotite de acelaşi sex. 2. (Despre rime) Cu accentul pe ultima silabă. MASCULINIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A produce, a căpăta sau a favoriza apariţia unor elemente, trăsături masculine. MASCULINIZARE (< masculiniza) s. f. Apariţie şi dezvoltare a caracterelor sexuale secundare masculine la o persoană de sex feminin, ca urmare a unor tulburări endocrine. MASEFIELD [meisfi:ld], John Edward (1878-1967), scriitor englez. Supranumit „poet al mării". Poeme de evocare realistă, cu implicaţii fantastice, a vieţii marinarilor („Baladele mării", „Eternă îndurare"), drame („Tragedia lui Nan"), romane de aventuri pentru copii („Căpitanul Margareta", „Pasărea zorilor"); pagini autobiografice („O experienţă îndelungată"); eseuri critice („William Shakespeare"). MASELOTÂ (< fr.) s. f. Surplus de metal lăsat intenţionat la turnarea unei piese, în care se adună zgură, aer şi gaze şi care se îndepărtează după so-lidificare; denumit şi corp pierdut. MASELOTIERA (< fr.) s. f. Partea superioară a unei lingotiere în care se formează maselota. Este căptuşită cu material refractar, pentru a păstra oţelul cât mai mult timp în stare lichidă. MASER (< engl. mficrowave] afmpli-fication by] s[timulated] efmission of] r[adiation] „amplificarea microundelor prin emisia stimulată a radiaţiei") s. m. Dispozitiv pentru amplificarea sau generarea radiaţiilor electromagnetice cu lungimea de undă de ordinul milimetrilor şi centimetrilor; este bazat pe acelaşi principiu de funcţionare ca şi laserul şi se utilizează în radiolocaţie, în radioastronomie etc. MASEREEL [maserel], Frans (1889- 1972), grafician, pictor şi sculptor belgian. Operă pătrunsă de umanism, caracterizată prin claritatea expresiei şi prin tensiunea dramatică (ciclul de gravuri „Patimile unui om“, „Tinereţe", „Ecce homo", „Soarele", ciclurile de desene „Destine" şi „Tine minte"). Ilustraţii de carte („Elogiul nebuniei" de Erasmus, „Bătrânul şi marea" de Hemingway, „Prometeu înlănţuit" de Eschil); portrete şi peisaje. MASERU [mazeru:], capitala statului Lesotho, pe râul Caledon, la 1 509 m alt.; 297 mii loc. (1995, cu suburbiile). Nod rutier. Aeroportul Leabua. Pr. centru politic al ţării. Piaţă agricolă. Prelucr. diamantelor. Producţie meşteşugărească. Universitate (1964). Clădirea Adunării Naţionale (1910). Fundat în 1868, a devenit centru ad-tiv al protectoratului britanic Basutoland. Capitala Regatului independent Lesotho din 1966. MASETER (< fr.) s. n. Muşchi al feţei, ridicător al mandibulei, cu rol important în masticaţie. MASEZĂ (< fr.) s. f. Femeie specializată în practica masajului. MASHERBRUM, vârf în M-ţii Kara-korum, la c. 30 km SV de vf. K2; 7 821 m. Escaladat prima oară în 1960. Pe pantele de N se află gheţarul Baltoro. MASHHAD (MESHED), oraş în NE Iranului, situat la poalele de S ale M-ţilor Kopetdag, la 985 m alt., pe dr. văii Kashaf Rud; 1,9 mii. loc. (1994). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru comercial. Ind. mat. de constr., textilă, a pielăriei şi încălţămintei, de prelucr. a tutunului, alim. Covoare. Universitate (1956). Moscheile Gawhar Shah (sec. 15) şi Imam Reză (sec. 17), mausoleul imamului Aii ar-Reză (sec. 9). Centru religios şi de pelerinaj. MAŞINA, Giulietta (1921-1994), actriţă italiană de film. Carieră legată de cea a soţului său, regizorul F. Fellini. Roluri remarcabile în filme neorealiste Maseru. Vedere generală Giulietta Maşina în filmul „La strada" („La strada", „Nopţile Cabiriei", „Julieta şi spiritele", „Ginger şi Fred“). MASIRE, Quett Ketumile Jonny (n. 1925), om politic din Botswana. Membru fondator (1962) şi preşedinte al Partidului Democrat (din 1980). Preşedinte (în 1966-1980, vicepreşedinte) şi şef al guvernului Republicii Botswana (1980-1998). MASIV, -Ă (< fr., germ.) adj., s. n. I. Adj. 1. Care constituie o masă unitară şi compactă. ♦ (Despre obiecte şi materiale) Format dintr-un material compact, fără goluri; plin. 2. Mare, solid, voluminos. 3. Care e făcut pe scară largă; amplu. II. S. n. M. muntos = element orografic cu caractere morfologice proprii, unitar ca structură geologică şi bine individualizat faţă de celelalte elemente ale catenei muntoase căreia îi aparţine sau faţă de celelalte forme de relief care-l înconjură. MASIVITATE (< fr.) s. f. Calitatea de a fi masiv (I 2). MASIVUL CENTRAL 298 MASIVUL CENTRAL (MASSIF CENTRAL [masif sătra!}), masiv muntos hercinic în partea central-sudică a Franţei; 80 mii km2. Alcătuit din formaţii cristaline cu intruziuni vulcanice, este înconjurat de depr. Rhone-Saone (în E), bazinul Bretaniei (în V), câmpia Languedocului (în S) şi bazinul Parisului (în N). Transformat în podiş din cauza eroziunii; în centru este dominat de masivele vulcanice Cantal, Mont Dore şi Puy de Dome. Alt. max.: 1 885 m (vf. Puy de Sancy). Nod oro-hidrografic. Acoperit cu păduri de foioase (până la 1 400 m alt.) şi de conifere (la peste 1 400 m). Largă dezvoltare a formelor carstice în pod. Causses (în S). MASIVUL ŞISTOS RENAN (RHEINI-SCHES SCHIEFERGEBIRGE [raini/as /jfergebirgs]), masiv muntos hercinic în partea de V a Germaniei, străbătut de cursul mijlociu al RintîM şi format din şisturi devoniene şi lave vulcanice. Nivelat de eroziune, s-a reînăltat de-a lungul unor linii de falie. Se prezintă ca un podiş vălurit, cu alt. medii de 500-700 m. Alt. max.: 818 m (vf. Erbeskopf, din masivul Hunsrtick). Format din masivele Hunsruck, Eifel (în V) şi Taunus, Westerwald, Sauer-land (în E). Acoperit de păduri şi păşuni. Expl. de cărbune şi min. de fier. Izvoare termale. Turism. MASKELYNE [maeskelin], Nevii (1732-1811), astronom britanic. Director al Observatorului Greenwich (din 1765). A realizat măsurători precise ale poziţiei planetelor şi a elaborat metode de determinare a longitudinii pe mare prin observarea fazelor Lunii. Cercetările sale au fost publicate în „Anuarul Maritim Britanic" şi în „Almanahul nautic". MASLOW [maesleu], Abraham (1908-1970), psiholog american. Unul dintre reprezentanţii psihologiei umaniste. A studiat ierarhizarea motivelor, meta-trebuinţele cognitive, morale şi estetice, personalităţile superioare care îşi auto-stimulează toate potenţialităţi le, „experienţele de vârf" („Motivaţie şi personalitate"). MASLU (< sl.) s. n. (Fn religia creştină) Taină care, prin rugile preoţilor (în număr de 7, 5 sau 3) şi ungerea cu untdelemn sfinţit, acordă credincioşilor tămăduirea de bolile trupului şi iertarea păcatelor, pentru a li se uşura trecerea spre viaţa de apoi. MASOCHISM (< fr. (i>; {s} n. pr. Sacher-Masoch, romancier austriac din sec. 19, care a descris în romanele sale această perversiune erotică) s. n. Comportament sexual caracterizat prin apariţia plăcerii numai în urma provocării unor suferinţe fizice sau morale, flagelarea fiind mijlocul cel mai frecvent folosit. MASOLINO DA PANICALE (Tom-maso di Cristoforo Fini, zis ~) (1383-c. 1447), pictor italian. Maestrul lui Ma-saccio. Legat de gotic prin cromatică şi graţia personajelor, se arată preocupat şi de ritmarea spaţiului din punct de vedere al perspectivei. A lucrat la Florenţa (decoraţii la biserica Santa Maria del Carmine), Roma şi, probabil, la Oradea şi la Timişoara, unde a fost adus de condotierul Pippo Spano. MASON (< fr.) s. m. Francmason. MASON [meisn], James (1909-1984), actor britanic de film. Carieră îndelungată, în care a interpretat mai ales roluri dramatice, distingându-se prin sobrietate, prestanţă, inteligenţă („Fugarul", „Lolita", „Legătură de sânge", „Verdictul"). MASONERIE (< fr.) s. f. Francmasonerie. MASOR (< fr.) s. m. Specialist în practicarea masajului. MASORA (MASSORAH) (cuv. ebr. „tradiţie"), denumirea dată studiilor filologice şi critice a textelor „Vechiului Testament", efectuate de exegeţii iudei şi babilonieni (masoreţi), în sec. 6-10. MASOREŢI (< fr. {i}) s. m. pl. Savanţi evrei care au alcătuit în sec. 6- 10 „Masora" (exegeză a textului ebraic al Bibliei). MASP£RO [maspero], Gaston (1846-1916), egiptolog francez. Prof. la College de France. Director general al Muzeului din Cairo (1881-1886, 1889-1914). A degajat Sfinxul din Giseh (1886) şi templul din Luxor. A explorat piramida lui Zoser din Saq-qarah, în ale cărei încăperi a descoperit cele mai vechi texte religioase egiptene cunoscute. Lucrări: „Istoria antică a popoarelor din Orient", „Studii de mitologie şi arheologie egipteană", „Inscripţiile piramidelor de la Saqqarah". MASQAT v. Mascat. MASSACHUSETTS [maes0t/u:sits], stat în NE S.U.A., pe coasta Oc. Atlantic; 21,4 mii km2; 6,1 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Boston. Veche zonă industrială a ţării (textilă, poligrafică, constr. de maşini electrice, încălţăminte). Cereale, plante furajere, cartofi. Legumicultură şi pomicultură. Creşterea intensivă a animalelor. Pescuit. Zonă turistică. MASSADA v. Masada. MASSAI v. Masai. MASSARI, Lea (pe numele adevărat Anna Maria Massatani) (n. 1933), actriţă italiană de film. Roluri de subtilă compoziţie şi rafinată interpretare („O viaţă grea", „Amantul", „Vise în sertar", „Femeia în albastru"). Filme TV („Căpitanul Fracasse", „Anna Karenina"). MASSfiNA, Andrâ, duce de Rivoli, prinţ de Essling (1758-1817), mareşal francez. Participant la războaiele napo-leoneene, s-a remarcat în luptele de la Rivoli (1797),^ Essling (1809) şi Wagram (1809). fn 1814, l-a părăsit pe Napoleon şi a trecut de partea Bourbonilor. MASSENET [masne] Jules (1842-1912), compozitor francez. Prof. la Conservatorul din Paris. Printre elevii săi: G. Enescu. Opere („Manon", „Wer-ther“, „Cidul", „Thai's"), oratorii, lucrări orchestrale, balete, coruri, piese instrumentale şi vocale. Melodist rafinat, cu un remarcabil simţ dramatic şi scenic. MASSIM, loan C. (1825-1877, n. Gropeni, jud. Brăila), lingvist român. Acad. (1867), prof. la Şcoala Normală Superioară din Bucureşti. Unul dintre ultimii reprezentanţi ai curentului latinist; a elaborat, împreună cu I. He-liade-Rădulescu şi Al. Roman, proiectul ortografiei bazate pe principiul etimologic, adoptat în 1869 de Academie. Autor, împreună cu A.T. Laurian, al „Dicţionarului limbei române". Manuale de gramatică („Rapeda ideea de gramatica macedo-romanesca", „Elemente de gramatică elenică"). MASSINGER [maesindja], Philip (1583-1640), dramaturg englez. Autor al unor piese de teatru de o savantă construcţie şi un accentuat caracter paradigmatic („Ducele din Milano", „Un nou mod de plată a vechilor datorii", „Doamna din oraş"). MASSINI, Egizzio (1894-1966), dirijor român de origine italiană. Prof. la Conservatorul din Bucureşti. A sus- ioan C. Massim 299 MASTROIANNI ţinut înfiinţarea Operei Române, unde a fost dirijor (1919-1949) şi director general (1945-1949). Repertoriu de operă şi simfonic. Premiere de opere şi balete româneşti. MASSINISSA, rege al Numidiei (207-148 î.Hr.). Aliat al Romei (din 206 î.Hr.) în războaiele împotriva Car-taginei. l-a ajutat pe romani să-l înfrângă pe Hannibal la Zama (202 Î.Hr.). îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a Numidiei, punând bazele unui stat de sine stătător organizat după modelul monarhiilor elenistice. MASS-MEjiDIA [maes-m'r.dio] (loc. engl.) subst. Termen care desemnează ansamblul mijloacelor şi modalităţilor tehnice moderne de informare şi influenţare a opiniei publice (ex. radioul, televiziunea, imprimatele de mare tiraj, Internet-ul, discul etc.); mijloace de comunicare în masă. MASSOFF, loan (1904-1985, n. Bucureşti), istoric român al teatrului. Lucrări monografice şi de sinteză privind viaţa artistică românească în sec. 19-20 („Istoria Teatrului Naţional din Bucureşti", „Teatrul românesc. Privire istorică", „Constantin Nottara“); publicistică. MASSON [maso], Andr6 (1896-1987), pictor, gravor şi decorator francez. După o perioadă cubistă, devine unul dintre principalii exponenţi ai suprarealismului („Cele patru elemente", „Copii mâncând un peşte", „Panică"). Aflat în S.U.A. (1942-1945), a exercitat o importantă influenţă asupra artiştilor din şcoala „Action painting". A realizat o nouă decoraţie pentru plafonul teatrului Odeon din Paris. Ilustraţie de carte. MASSON [maso], Antoine (1806-1860), fizician francez. A realizat (1836) curenţi induşi de înaltă tensiune. împreună cu L. Breguet, a construit (1836) un telegraf electric şi prima bobină de inducţie (1841), pe care a folosit-o înaintea lui H. Geissler ca să obţină descărcări electrice în gazele rarefiate. MAST (< germ.) s. n. (EXPL. PETR.) Construcţie metalică de suprafaţă, aşezată deasupra găurii de sondă ca element de susţinere a echipamentului de manevră la sondele cu adâncime relativ mică. MASTABA (cuv. arab „bancă") s. f. Construcţie funerară egipteană, de forma unui trunchi de piramidă, formată de obicei din trei încăperi: de sacrificiu, votivă şi mortuară. MASTECTOMIE (< fr.) s. f. Ablaţia glandei mamare. MAŞTER [ma:st0], William Howell (n. 1915), medic şi sexolog american, împreună cu soţia sa, Virginia E. Johnson, iniţiază terapiile impotenţei şi frigidităţii („Dizarmoniile sexuale şi tratamentul lor", „Dragoste şi sexualitate"). MAŞTER (< engl.) s. n. Titlu acordat de o şcoală superioară sau de o universitate după terminarea unei specializări profesionale postuniversitare. MASTERAT (< maşter) s. n. An de studiu pentru perfecţionarea postuniversitară; titlu obţinut după aceste studii. MASTERS [ma:st0z], Edgar Lee (1869-1950), poet american. Cunoscut mai ales prin „Antologia orăşelului Spoon River", capodoperă a poeziei „antilirice", care uneşte îndrăzneţul realism psihologic cu satira socială. Biografii ale unor personalităţi celebre („Lincoln", „Whitman", „Mark Twain"); eseuri, memorialistică. MASTIC (< fr. {i}) s. n. 1. Amestec de materii minerale şi vegetale cu o vâscozitate foarte ridicată şi proprietăţi adezive, folosit la umplerea golurilor dintre piesele în contact, la etanşarea îmbinărilor, la lipire etc. 2. Pastă de colofoniu, ceară, seu şi alte substanţe, cu care se ung locurile de altoire sau de rănire la pomii fructiferi. 3. Răşină-mastic = răşină naturală de origine vegetală, cu miros aromatic, provenită dintr-un arbust asiatic (Pistacia lentis-cus), care serveşte la fabricarea mas-ticii, a unor lacuri etc. MASTICARE (< mastica, verb rar folosit) s. f. Operaţie de amestecare prin care se supune cauciucul la deformaţii plastice repetate, în scopul micşorării vâs90zităţii, prin ruperea şi aglomerarea moleculelor cu catene lungi, astfel încât la sfârşit să poată fi tras în foi. MASTICATOR, -OARE (< fr.) adj. Care serveşte la masticaţie, care se referă la masticaţie. > Muşchi m. -muşchi care intervine în procesul de Mastodont masticaţie prin mişcările pe care le imprimă mandibulei (ex. temporalul, maseterul, pterigoidianul intern şi extern etc.). MASTICAŢIE (< fr., lat.) s. f. Proces de fragmentare şi de triturare a alimentelor în cavitatea bucală, care se efectuează, la om şi la mamifere, cu ajutorul dinţilor, al limbii şi al muşchilor masticatori. MASTICĂ (< tc., ngr.) s. f. Băutură alcoolică aromatizată cu mastic (3). MASTITĂ (< fr. (i>; fe} gr. mastos „mamelă") s. f. Inflamaţie acută sau cronică a glandei mamare, care apare de obicei la începutul perioadei de alăptare. MĂSTLIN, Michael (1550-1631), erudit german. Prof. de matematică la Heidelberg şi Tubingen. Elev şi discipol al lui Copernic şi profesor al lui Kepler. A explicat, pentru prima oară, lumina voalată a părţii de Lună care nu este luminată de Soare. MASTOCIT (< fr., engl.) s. n. Element celular din măduva osoasă, care conţine în citoplasmă granulaţii bazofile de diferite dimensiuni, ce secretă diverşi mediatori chimici (ex.: histamină, heparină). MASTODONT (< fr.; {s} gr. mastos „mamelă" + odont- „dinte") s. m. Mamifer fosil din ordinul proboscidienilor, cu o talie apropiată de a mamuţilor, care avea pe fiecare maxilar câte o pereche de defense inegal dezvoltate. A trăit în stepele şi silvostepele Mio-cenului şi Pliocenului din Eurasia, Africa şi America. MASTOIDĂ (< fr. {i>; {s} gr. mastos „mamelă" + eidos „aspect") s. f. Proeminenţă a osului temporal, situată în partea postero-inferioară a conductului auditiv extern, alcătuită din numeroase cavităţi de dimensiuni variabile, care comunică între ele şi cu casa timpanului. MASTOIDiTĂ (< fr. {i}) s. f. inflamaţie acută sau cronică a mastoidei. Este una dintre complicaţiile frecvente ale otitei acute. MASTOLOGIE (< fr.) s. f. Studiul glandei mamare, al funcţiilor, anomaliilor şi bolilor sale. MASTOPATIE (< fr.) s. f. Denumire generică pentru orice afecţiune a mamelei. MASTROIANNI, Marcello (1923- 1996), actor italian de film. Interpret preferat al regizorului F. Fellini, pentru MASTURBAŢIE 300 multiplele sale resurse actoriceşti. Registru interpretativ larg, de la comedie la dramă şi de la filmul de epocă la cel de actualitate („La dolce vita“, „Opt şi jumătate", „Noaptea", „Căsătorie în stil italian", „Divorţ italian", „Ultimul Leo“, „Drama geloziei", „Terasa", „Oraşul femeilor", „Ginger şi Fred“, „Ochi negri", „Dincolo de nori", „Trei vieţi şi o singură moarte"). MASTURBAŢIE (< fr., lat.) s. f. Provocarea propriei plăcerii sexuale sau a unei alte persoane prin excitarea manuală a organelor sexuale externe. Nu este considerată un fenomen patologic decât dacă, acompaniată de fantasme, este preferată coitului normal. Fenomen tranzitoriu în adolescenţă,- mijloc terapeutic folosit de sexologi în dis-funcţiile sexuale. V. onanie. MASUDI, Abu al-Hassan ‘Aii ibn Hussein al- (c. 90CPB56), călător şi istoric arab. Din călătoriile sale, prin Orientul Apropiat şi Mijlociu, India, Ceylon şi Africa Orientală, a adunat bogate informaţii geografice, istorice şi etnografice („Noutăţile timpurilor", „Păşunile de aur şi minele de diamante"). MASUR, Kurt (n. 1927), dirijor german. Repertoriu amplu, simfonic şi de operă. Carieră internaţională, la pupitrul marilor orchestre ale lumii. A preluat (din 1970) conducerea orchestrei Gewandhaus din Leipzig, iar din 1996 a devenit directorul ei muzical, susţinând numeroase turnee şi înregistrări, care au readus formaţia în prim-planul vieţii muzicale internaţionale. Director muzical şi dirijor al Filarmonicii din New York şi dirijor al Orchestrei Filarmonice din Londra (din 1991). MAŞiCUL! (< fr.) s. n. Deschidere amenajată într-o podea ieşită în consolă sau la partea superioară a unui zid de cetate ori de castel medieval, prin care se aruncau asupra asediatorilor bolovani, smoală, apă clocotită; galerie ia partea superioară a construcţiilor defensive medievale, cu deschideri practicate în acelaşi scop. Se mai numeşte şi gură de aruncare. MAŞINAL, -Ă (< fr.) adj. (Şi adv.) Care se face mecanic, automat, inconştient. MAŞINAŢIE (< fr., it.) s. f. Intrigă, uneltire, complot. MAŞINĂ (< fr., germ.) s. f. I. Sistem tehnic format din organe şi mecanisme care execută mişcări determinate pentru a transforma o formă de energie în energie mecanică (m. de forţă) sau pentru a efectua lucru mecanic util (m. Marcello Mastroianni de lucru), fn general o m. este formată dintr-un batiu, cadru sau carcasă pe (sau în) care sunt montate mecanismele sau/şi organele care execută mişcările funcţionale, mecanismele sau motoarele de antrenare (în cazul m. de lucru), echipamentul de comandă şi echipamentele (sau sistemele) anexe (de alimentare, de ungere, de răcire etc.). M. de forţă pot fi generatoare sau motoare. După utilizare, principalele m. de lucru sunt: m. agricolă = m. folosită pentru efectuarea lucrărilor agricole: semănătoarea, stropitoarea, prăfuitoarea (pentru combaterea dăunătorilor), cositoarea, presa de balotat, secerătoarea, batoza, combina de recoltate etc.; m. de construcţii = m. folosită pentru prelucrarea materialelor de construcţie şi pentru efectuarea unor lucrări de construcţii industriale, hidrotehnice etc.; m. de ridicat = m. de transport compusă dintr-un organ de apucare (ex. cârlig, gheară), un cablu de tracţiune, un organ de acţionare şi înfăşurare a cablului şi un motor de acţionare; m. de transport = m. folosită la deplasarea materialelor sau a persoanelor pe distanţe relativ reduse (ex. banda transportoare, conveierul, elevatorul, funicularul etc.); m. minieră = m. folosită în lucrările de subteran sau de la suprafaţă, atât pentru operaţiile de abataj (de perforare şi detaşare a rocilor), cât şi pentru cele de mărunţire, preparare şi transport al materialelor ia suprafaţă. ♦ M. electrică = m. de forţă care transformă energia mecanică în energie electrică (ex. generatoarele electrice) sau energia electrică în energie mecanică (ex. motoarele electrice). M. hidraulică = m. de forţă care transformă energia hidraulică în energie mecanică (ex. roţile hidraulice, turbinele) sau invers (ex. pompele hidraulice). M. pneumatică = m. de forţă care transformă energia unui gaz sub presiune în energie me- canică (ex. ciocanul pneumatic, presa pneumatică) sau energia mecanică în energie a unui gaz sub presiune (ex. compresorul). M. sonică = m. de forţă generatoare ce transformă energia mecanică în energia unor unde de presiune, care sunt transmise prin conducte fie la un motor sonic, fie la diferite maşini-unelte. M. termică v. motor termic. II. Sistem tehnic format din unul sau mai multe mecanisme destinate efectuării unor lucrări de birou, laborator etc. (ex. maşina de scris, calculator mecanic, maşină de cifru (pentru scris cifre şi descifrat). M. de calcul = a) v. calcul, b) calculator (2). ♦ P. restr. Aparat, dispozitiv, instrument. ♦ Spec. Automobil. ♦ Spec. Locomotivă. ♦ M. de gătit = sobă (de bucătărie). MAŞINĂRIE (< maşină, după fr. machinerie) s. f. Mecanism (1); p. ext. ansamblu funcţional alcătuit din mai multe piese şi sisteme; maşină. MAŞINjSM (< fr.) s. n. Utilizarea pe scară largă a maşinilor în procesele de producţie. Constituie baza tehnică a marii producţii industriale, create pentru întâia dată ca urmare a primei revoluţii industriale. MAŞINjST (< fr., germ.) s. m. Muncitor care conduce şi repară o maşină sau care supraveghează funcţionarea unei maşini; mecanic (3). ♦ Persoană care aşază decorurile pe scenă, mânuieşte instalaţiile de luminat sau de producere a efectelor sonore etc. MAŞLOC, com. în jud. Timiş; 3 939 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul Remetea Mică) şi halte de c.f. (în satele Alioş şi Fibiş). în satul M., menţionat documentar în 1326, se află un conac din 1855. MAŞTERĂ s. f. (Reg.) Mamă vitregă. MAT1 (< germ., fr.) s. n. Situaţie în care un jucător de şah atacă regele jucătorului advers, punându-l pe acesta în imposibilitatea de a mai fi apărat sau mutat, determinând prin aceasta câştigarea jocului. ^ Expr. A face (pe cineva) mat = a învinge pe cineva (într-o luptă, într-o dispută etc.). MAT2, -Ă (< fr., germ.) adj. Fără luciu, fără strălucire, opac. ♦ (Despre sticlă) Lipsit de transparenţă; spec. translucid. ♦ (Despre suprafeţe) Care împrăştie lumina incidenţă în toate direcţiile; difuzant. ♦ (Despre sunete) Lipsit de rezonanţă. MATA (MATALE) (< dumneata) pron. pers. (Fam.) Dumneata. 301 MATEESCU MATA’AFA FIAME FAUMINA MULINU'U II (1921-1975), om politic din Samoa de Vest. Prim-min. (1959— 1962 al coloniei autonome; 1962-1970 şi 1973-1975 al regatului independent). MATACHE, Ion (1905-1957, n. sat Vâlcelele, jud Argeş), lăutar şi cântăreţ român de muzică populară. Reprezentativ ca repertoriu şi stil pentru zona Muscel. Şef de taraf la Bucureşti (1928). Unul dintre membrii fondatori şi primii dirijori ai Orchestrei de muzică populară a Radiodifuziunii Române (1949). MATADI, oraş în partea de SV a R.D. Congo, la 336 km SV de Kin-shasa, port fluvio-maritim pe fl. Congo, la 130 km de vărsarea Iui în Oc. Atlantic; 172,7 mii loc. (1994). Aeroport. Expl. şi prelucr. lemnului; constr. navale. Ind. poligrafică, chimico-farma-ceutică şi alim. (prelucr. peştelui). Export de bumbac, cafea, cupru, zahăr, lemn. MATADOR (cuv. sp., de la matar „a ucide") s. m. Cel care, în desfăşurarea unei coride, trebuie să dea taurului lovitura de graţie. MATAHALĂ s. f. 1. Fiinţă sau lucru de proporţii exagerate; namilă, colos. + Fiinţă fantastică, enormă şi cu înfăţişare îngrozitoare; arătare, nălucă. 2. Sperietoare, momâie. MATA HARI (pe adevăratul nume Margaretha Geertruida Zelle) (1876- 1917), dansatoare olandeză. învinuită în Franţa de spionaj în favoarea Germaniei, a fost executată. MATAMOROS, oraş în NE Mexicului (Tamaulipas), la graniţa cu S.U.A., port pe Rio Bravo; 363,5 mii loc. (1995). Nod rutier. Aeroport. Piaţă agricolă. Ind. constr. de maşini, electrotehnică, textilă, a pielăriei, alim. şi chimică. Export de cafea, bumbac, zahăr şi piei. MATANZAS [matansas], oraş în NV Cubei, la 100 km E de Havana, port Ia str. Florida; 123,8 mii Ioc. (1994). Centru comercial. Ind. textilă, chimică (îngrăşăminte chimice, fire sintetice), a pielăriei şi încălţămintei, a mat. de constr., cauciucului, tutunului şi alim. (alcool, zahăr). Chibrituri. Pescuit. Export de zahăr, rom, conserve. Castelul San Severino (sec. 17), catedrala San Carlos (sec. 18). Fundat de spanioli (1693). MATAPAN (în Ib. greacă: ÂKRA TAfNARON) 1. Cap în S Pen. Pe- lopones, la 36°22’ lat. N şi 22°30’ long. E, punctul cel mai sudic al Europei continentale. în largul capului M. a avut loc, la 28 mart. 1941, în timpul celui de-al doilea război mondial, o bătălie navală în care flota britanică a provocat grele pierderi celei italiene. 2. Fosă marină, în apropierea capului M., având cea mai mare adâncime din M. Mediterană (5 121 m). MATARE (după fr. maitage) s. f. (TEHN.) Ştemuire. MATASĂ (MĂTASĂ), Constantin (1878-1971, n. Răpciuni, azi Ceahlău, jud. Neamţ), preot şi arheolog român. Protopop al jud. Neamţ (1909-1912; 1940-1945); iniţiator al lucrărilor de construcţie a bisericii Precista (1915). A efectuat săpături arheologice la Frumuşica, Podei-Târgu Ocna, Dealul Viei, Izvoare ş.a. Lucrări: „Palatul cne-jilor", „Câmpul lui Dragoş. Toponimie veche şi actuală a judeţului Neamf, „Prin Moldova de sub munte“. MATA-UTU (MATAOUTOU), localitate în arh. Wallis (SV Oc. Pacific), situată pe ins. coraligenă Uvea, centru ad-tiv al posesiunii franceze Wallis şi Futuna; 815 loc. (1983). Export de copra, banane, nuci de cocos. Pescuit. MATAVULJ, Simo (1852-1908), scriitor sârb. Povestiri („Din Munte-negru şi de pe litoraO şi romane („Fra’ Brne bogătaşul") de observaţie psihologică a societăţii sârbo-dalmate. Pagini autobiografice („însemnările unui scriitor"). MATĂ (< fr.) s. f. Produs metalurgic intermediar între minereul brut şi produsul finit, conţinând sulfuri ale mai multor metale. Prin prăjire parţială se concentrează treptat sulfura metalului căutat. MATCA, com. în jud. Galaţi, situată în Câmpia Tecuci, pe râul Corozel; 11 830 loc. (2000). Nod. rutier. Creşterea bovinelor şi a păsărilor. Viticultură. Biserica Sf. Nicolae (1856). MATCĂ (< bg., srb.) s. f. 1. Unica femelă din familia de albine, cu organele sexuale complet dezvoltate. Are, în colonia de albine, rolul de a depune ouă (150 000-200 000 într-un sezon), din care ies albinele lucrătoare, cât şi trântorii. Este recunoscută de albine după un miros specific. Sin. regină (4). 2. Albie minoră a unei ape curgătoare; p. ext. apa râului. 3. Obârşie, origine, izvor; spec. locul de naştere, familia din care se trage cineva. MATCOVSCHI, Dumitru (n. 1939, Basarabia), scriitor român. Lirică bala-descă („Maci în rouă“, „Melodica", „Armonii"). Proză de confesiune lirică („Toamna porumbeilor albi", „Focul din vatră"). Drame pe teme etico-morale („Cântec de leagăn pentru bunici", „Troiţa"). Literatură pentru copii („Clopoţel", „Hora mare"). MAT£ (< fr.; cuv. peruvian) subst. Arbust originar din America de Sud, înalt de 3-6 m, cu frunze persistente (din care se prepară ceaiul de Paraguay), flori albicioase şi fructe bace roşii; yerba mate (//ex paraguayensis). MATEESCO-MATTE, Nicolas (n. 1913, Craiova), jurist român. Stabilit în Canada (1950). M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. ia Montreal. Fondator (1976) şi director al Institutului de Drept Aerian şi Spaţial al Universităţii McGill din Montreal. Lucrări despre dreptul aerospaţial şi spaţial („Dreptul aerospaţial. Despre explorarea ştiinţifică şi folosirea comercială", „Drept aerospaţial. Telecomunicaţiile prin satelit", „Controlul armelor şi dezarmarea în spaţiul extraatmosferic"). MATEESCU, Cristea (1894-1979, n. Caracal), inginer român. Acad. (1974), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări privind proiectarea şi execuţia construcţiilor hidraulice, construcţia barajelor de beton („Consideraţii critice asupra calculului barajelor de beton", „Probleme de profilare economică a Nicolas Mateesco-Matte Cristea Mateescu MATEESCU 302 construcţiilor hidroenergetice"), amenajarea integrală a apelor („Studii hidroelectrice. Râul Prahova", „Amenajarea raţională a lalomiţei superioare"). Şef de proiect al complexului hidroenergetic Vidraru-Corbeni. MATEESCU, Dan (n. 1911, Călăraşi), inginer român. Acad. (1974), prof. univ. la Timişoara. Studii teoretice şi experimentale în domeniul construcţiilor metalice (cupola Pavilionului expo-ziţional naţional, structura metalică a centralei hidroenergetice de la Porţile de Fier, sălile de sport din Timişoara, Arad, Baia Mare). Lucrări teoretice („Studii privind alcătuirea cupolelor cu nervuri şi inele", „Calculul şi proiectarea elementelor din oţel", „Construcţii metalice pretensionate"). MATEESCU, Gheorghe D. (n. 1928, Piteşti), chimist american de origine română. Stabilit în S4J.A. (1967). Lucrări fundamentale privlM, spectroscopia în infraroşu („Spectroscopia în infraroşu. Aplicaţii în chimia organică"). Contribuţii în chimia ciclobutadienei, în domeniul sărurilor de piriliu şi al rezonanţei magnetice nucleare. M. de onoare ai Acad. Române (1995). MATEESCU, Mihai (1858-1891, n. Bucureşti), actor român. Numele său este legat de afirmarea pe scenă a dramaturgiei caragialiene. Creaţii memorabile în premieră: Cetăţeanul turmentat („O scrisoare pierdută"), Rică Venturiano („O noapte furtunoasă"), Catindatul („D-ale carnavalului"), Efimiţa — în travesti („Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea"). MATEESCU, Petre (1821-1873, n. satul Tutana, jud. Argeş), pictor şi grafician român. Participant la Revoluţia din 1848. Portrete („Dora d’lstria") şi litografii („Generalul Gh. Magheru") în spirit academic. MATEEŞTI, com. în jud. Vâlcea, situată în zona de contact a Piemontului Olteţului cu Subcarpaţii Olteniei, pe Dan Mateescu ^0 ! Alexei Mateevici râul Târâia; 3 416 loc. (2000). Pomicultură. în satul M. se află biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1720, refăcută în 1852), iar în satul Turceşti bisericile cu dublu hram — Cuvioasa Parascheva şi Duminica Tuturor Sfinţilor (1833, cu picturi originare) şi Sf. Nicolae şi Sf. Gheorghe (1859). MATEEVICI, Alexei (numele adevărat Mateescu Alecu) (1888-1917, n. Căinări, Tighina), preot şi poet român. Prof. la Seminarul din Chişinău. Preot militar, a murit pe front. Poezii cu tematică religioasă, patriotică şi socială („Cântecul zorilor", „Ţara", „Mama"). Autorul unei cunoscute poezii închinate limbii române („Limba noastră"). Traduceri din literatura rusă (Puş-kin, Lermontov, Cehov). MATEI, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în zona Dealurilor Lechinţei, pe cursul superior al râului Meleş; 2 976 loc. (2000). Expl. de gaze naturale. în satul M., menţionat documentar în 1391, se află o biserică reformată (sec. 17) şi castelul Haller (sec. 17), în stil baroc, iar în satul Bidiu o biserică ortodoxă, de lemn, cu hramul Cuvioasa Parascheva (sec. 17). MATEI (în „Noul Testament"), apostol creştin originar din Galileea, chemat chiar de lisus alături de El, unul dintre cei patru evanghelişti. Identificat în mod curent cu Levi, vameş pe vremea regelui Irod Antipa. Potrivit tradiţiei, a propovăduit creştinismul în Ethiopia şi Persia. Evanghelia sa (Evanghelia după Matei) scrisă în arameică (43-44 d.Hr.) s-a păstrat doar într-o copie tradusă în limba greacă. Structura ei urmează desfăşurarea cronologică a evenimentelor. Probabil martirizat în Ethiopia. Canonizat. Comemorat pe 16 nov. MATEI, llie (1895-1969, n. Cerni-cari, jud. Galaţi), chimist român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la laşi. Director al Institutului de Chimie llie Matei Macromoleculară „P. Poni" din laşi (1951-1963). Lucrări în domeniul chimiei organice. Studiile sale privind compoziţia uleiurilor eterice din conifere au stat la baza valorificării acestora în România. A realizat în laborator feno-plastele de turnare experimentate în producţie. MATEI, Mircea (n. 1929, Bucureşti), arheolog şi istoric român. Cercetări privind geneza şi evoluţia oraşului medieval românesc („Contribuţii arheologice la istoria oraşului Suceava", „Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească. Până în secolul al XVII-lea"). MATEI AL MIRELOR (c. 1550-1624, n. Pogoniani, Epir-Grecia), mitropolit, caligraf, miniaturist şi istoric grec. Stabilit în Ţara Românească (c. 1603/ 1605), unde a fost egumen al Mănăstirii Dealu până la moarte. Mitropolit onorific de Mira Lichiei (din 1605). A lăsat o serie de Evanghelii în greceşte, caligrafiate şi împodobite cu miniaturi. Lucrări: cronica rimată „Istoria celor petrecute în Ţara Românească. începând de la Şerban Voievod până la Gavriil Voievod", „Sfaturi către Alexandru lliaş". MATEIAŞ, masiv muntos situat la N de zona Muscelelor Argeşului, la mar- Mateiaş. Mausoleul eroilor 303 MATERIALISM ginea culoarului Rucăr-Bran, dominând depr. Câmpulung. Alcătuit din calcare tithonice. Alt. max.: 1 241 m. Vegetaţie saxatilă. Expl. de calcare. Mausoleu închinat eroilor din timpul primului război mondial. MATEI BASARAB, domn al Ţării Româneşti (1632-1654), din familia Craioveştilor. După o lungă carieră de mic dregător (1593-1627), ajuns mare agă (1627-1630), fuge în Transilvania devenind pretendent domnesc (1630-1631); ocupă domnia, după mazilirea lui Leon vodă, cu sprijinul lui Gheorghe Râkoczi I, al lui Mehmed Abaza paşa de Silistra şi al boierilor din dreapta Oltului care l-au „ales“ domn. A dus o politică internă echilibrată faţă de toate categoriile sociale, a întărit armata, sporind numărul slujitorilor de ţară şi străini, şi al roşiilor, însă a sporit fiscalitatea, introducând „sama talerului", pentru a-şi consolida visteria. în domeniul juridic a tipărit Pravila de la Govora (1640) şi îndreptarea legii (1652). A sprijinit tiparul bisericesc în mai multe centre şi învăţământul superior la Târ-govişte, dar mai cu seamă a fost cel mai mare ctitor şi restaurator de biserici şi mănăstiri dintre domnii Ţării Româneşti. M.B. a păstrat întotdeauna relaţii bune cu Poarta, prin mijloace diplomatice, dar vădind şi fermitate militară (1636, 1637), gata însă pe ascuns să participe la proiecte de luptă antiotomană alături de popoarele sud-dunărene, de imperiali (1635), transilvăneni (1636) sau poloni (1647). Şi-a bazat politica externă pe înţelegerile cu principii Gheorghe Râkoczi I (1633, 1635, 1636, 1640) şi Gheorghe Râkoczi II (1650, 1651). A respins, cu sprijinul diplomatic al Porţii şi cel militar al principilor ardeleni, încercările lui Vasile Lupu de a-l înlocui în scaun cu fiul său loan (1637), apoi chiar de către domnul Moldovei, înfrânt la Nănişori-Ojogeni (1639) şi ulterior la Finta (1653). Bătrân şi rănit la Finta, M.B. n-a putut însă opri cele două valuri de mişcări sociale, având în frunte pe dorobanţi şi seimeni, de la mijlocul lui 1653 şi din august 1653-apr. 1654; a murit la 9/19 aug. 1654 la curtea din Târgovişte. MATEI CORVIN v. Matia I Corvin. MATEJKO [mateiko], Jan (1838- 1893), pictor polonez. Prof. la Academia de Artă din Cracovia, în cadrul căreia a reorganizat învăţământul artistic. Compoziţii istorice ample, evocând momente din trecutul naţional al Poloniei („Kosciuszko în bătălia de la Raclawice", „Uniunea din Lublin“). MATELOT (< fr.) s. m. Marinar, matroz. Matei Basarab MATEMATIC, -Ă (< fr., it.) adj. Referitor la matematică sau la metodele sale. ♦ (Adverbial) Riguros, precis, exact. MATEMATICĂ (< fr., lat., it.) s. f. Ştiinţă care studiază, cu ajutorul raţionamentului deductiv, proprietăţile entităţilor de natură abstractă (ex. numere, puncte, mulţimi etc.), precum şi relaţiile dintre acestea. Noţiunile cu care operează matematica sunt obţinute prin abstractizarea proprietăţilor calitative specifice ale obiectelor şi fenomenelor din lumea înconjurătoare, nedepinzând deci de conţinutul concret al acestora. Definirea noţiunilor şi a relaţiilor dintre ele se face cu precizie maximă, iar concluziile şi rezultatele la care se ajunge sunt valabile numai dacă au fost riguros demonstrate. V. algebră, analiză, geometrie. MATEMATICIAN, -Ă (< fr.) s. m. Specialist în matematică. MATERIAL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. I. Adj. 1. (FILOZ.) Care aparţine materiei, în opoziţie cu spiritual sau formal; obiectiv (II 1). ^ Cultură m. v. cultură. 2. Care constă în bunuri ce pot servi la desfăşurarea unei activităţi, ia asigurarea traiului etc.; care ţine de aspectul economic sau pecuniar. ^ Bază m. = totalitatea mijloacelor, bunurilor etc. care servesc la desfăşurarea unei-activităţi (economice, ştiinţifice etc.). II. S. n. 1. Materie primă, semifabricat etc. din care sau cu ajutorul căruia se obţin produse; materie (3). -0* M. de bază (sau principal) = m. care intră, la obţinerea unui produs, în substanţa principală a acestuia. Materiale de construcţii = m. care se încorporează într-o clădire şi includ bunurile ataşate unei clădiri, în aşa fel încât să nu poată fi desprinse decât numai prin producerea unor daune cu o valoare mai mare decât a m. obţinute prin înlăturare. ♦ Ţesătură, stofă. 2. (CHIM.) M. de umplutură = inele, bile, cilindri etc. de diferite mărimi, confecţionate din sticlă, cuarţ, metal ş.a., care se utilizează la umplerea coloanelor de distilare, de extracţie sau de absorbţie. ^ M. plastic = denumire generică a materialelor (II 1) de sinteză, care prezintă anumite particularităţi de structură, de compoziţie şi fizico-mecanice, constituite în principal dintr-un produs macromolecular la care se adaugă diferite ingrediente (plastifianţi, coloranţi, stabilizatori etc.). M.p. se împart în: polimerizate, policondensate şi modificate chimic, după procedeul de sinteză prin care a fost obţinut componentul macromolecular, plastomeri şi elasto-meri, după comportarea la deformare, termoplaste şi termorigide, după comportarea la încălzire. Sunt materiale solide, cu greutate specifică mică, cu rezistenţă mecanică ridicată, cu con-ductibilitate termică şi electrică foarte mică, rezistente din punct de vedere chimic, frumos colorate, unele prezentând şi o bună transparenţă optică. Au proprietatea de a fi prelucrate cu uşurinţă (sub acţiunea presiunii şi a temperaturii). înlocuiesc metalele, lemnul, pielea ş.a. în confecţionarea unei game variate de produse (ex. m.p. pe bază de polietilenă, de policlorură de vinii, poliesteri, fenoplaste etc.). Unele m.p. sunt denumite curent răşini sintetice. Sin. masă plastică. 3. Totalitatea documentelor, informaţiilor şi datelor care folosesc la elaborarea unei lucrări ştiinţifice, literare etc. MATERIALICEŞTE (< material) adv. Din punct de vedere material, în ceea ce priveşte starea materială; băneşte. MATERIALISM (< fr., germ.) s. n. Punct de vedere potrivit căruia lumea este alcătuită în întregime din materie; toate evenimentele, actele şi stările de lucruri fie sunt subordonate, fie pot fi reduse complet la obiecte materiale şi la conexiunile dintre ele. Forme ale m. se găsesc cel puţin la Democrit şi Epicur, care au încercat să descrie procesele naturale şi experienţa umană prin dispunerea şi mişcările atomilor în vid. Ideile materialiste au fost revigorate începând din sec. 17, în legătură cu noua fizică a lui Galilei şi Newton, de către Th. Hobbes, La Mettrie, d’Hol-bach, acum conturându-se proiectul unei concepţii ştiinţifice despre lume. M. din sec. 17 şi 18 nu admitea însă decât schimbări cantitative ale materiei, în sec. 19, Marx şi Engels au încercat să înlocuiască vechiul m., calificat drept „mecanicist", cu propriul lor m. dialectic, potrivit căruia materia şi mişcarea ei sunt guvernate de legi obiec- MATERIALIST 304 tive (preluate din Hegel): transformarea cantităţii în calitate, şi invers; legea întrepătrunderii contrariilor; legea negării negaţiei. Concomitent, ei au afirmat şi un m. istoric, teză după care condiţiile economice condiţionează viaţa socială, politică şi culturală, primele constituind „baza", iar ultimele „suprastructura". MATERIALIST, -Ă (< fr., germ.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Adept ai materialismului. 2. Adj. Care aparţine materialismului, privitor la materialism. 3. S. m. şi f., adj. (Persoană) lipsită de idealuri înalte, preocupată în mod exagerat de probleme practice, materiale. MATERIALITATE (< fr., germ.) s. f. Caracterul a ceea ce este material, de natură materială. MATERIALIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni material (I 1); a (se) concretiza. MATERIE (< latrr 4ţ., germ., rus.) s. f. 1. (FILOZ.) în rnbd tradiţional, ceea ce este opus formei, la vechii greci: materialul primar sau substanţa din care sunt compuse diferitele elemente ale lumii, analog lemnului prelucrat de meşteşugari (Aristotel desemna m. prin cuvântul grec hyle, care, ia origine, însemna „lemn de pădure, neprelucrat"); sau ceea ce este opus spiritului, în gândirea modernă post-carte-ziană: „substanţa întinsă", corpusculii şi atomii. Apoi, s-a impus distincţia dintre m. şi energie, m. în sens newtonian fiind caracterizată prin masă şi întindere, atât m. cât şi energia având principii proprii de conservare. în sec. 20, o dată cu A. Einstein, şi această distincţie a fost pusă sub semnul întrebării, m. şi energia putând fi transformate una în alta în anumite circumstanţe. Fizica atomică a schimbat radical ideile tradiţionale despre m. 2. (FIZ.) Substanţa din care sunt compuse corpurile perceptibile prin simţuri; include orice entitate care posedă masă de repaus ce poate fi detectată şi măsurată. ♦ Element, corp privit din punctul de vedere al compoziţiei sale. 3. Material (II 1). ❖ Materii prime = bunurile rezultate din procese de producţie sau de prelucrare anterioare, care participă direct la fabricarea produselor şi se regăsesc în produsul finit integral sau parţial, fie în starea lor iniţială, fie transformată. 4. Conţinut, fond, esenţă. Expr. A intra fn materie = a începe discutarea sau tratarea subiectului, a fondului problemei. 5. Problemă, chestiune; p. ext. domeniu de cercetare, de cunoaştere. fn materie = în problema respectivă, fn materie de... = în ceea ce priveşte..., cu privire la... 6. Disciplină şcolară (m. de învăţământ); obiect (de învăţământ). MATER MATUTA (sau MATUTA) (în mitologia romană), zeiţă a luminii din zori. Preluată din religiile populaţiilor din Italia arhaică, romanii i-au adăugat şi atributul de ocrotitoare a naşterilor. îi era consacrată ziua de 11 iun., sărbătoarea Matralia, când femeile se rugau pentru copiii surorilor lor. într-o epocă târzie, simboliza numai zorile, fiind complet identificată cu Aurora. MATERN, -Ă (< lat., it.) adj. Care aparţine mamei, de mamă, care provine de la mamă. ^ Limbă m. - limbă pe care o învaţă cineva din prima copilărie, de la părinţi. ♦ (Adverbial) Ca o mamă, cu sentimente de mamă. MATERNITATE (< fr.) s. f. 1. Starea, calitatea de a fi mamă. ♦ (DR.) Legătură juridică de descendenţă dintre un copil şi mama care l-a născut. M. poate fi stabilită pe cale de recunoaştere (prin declaraţie la serviciul de stare civilă, prin act autentic sau prin testament) sau pe cale de acţiune fn justiţie, atunci când nu s-a întocmit ori nu se poate procura un certificat de naştere, sau când se contestă realitatea acestuia. Recunoaşterea care nu corespunde realităţii poate fi contestată în faţa instanţelor de judecată de către orice persoană interesată. Nimeni însă nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosinţa unei stări civile conforme cu certificatul său de naştere. ♦ (Rar) Sarcină. ♦ Instinct matern. 2. Spital pentru îngrijirea femeilor în timpul şi după naştere. MATERNIZARE (după fr. mater-nage) s. f. (în psihanaliză) Metodă psihoterapeutică folosită pentru a stabili între terapeut şi pacient o relaţie asemănătoare cu cea dintre o mamă bună şi copilul ei. MATHER [mae&ar], Cotton (1663-1728), scriitor şi teolog american. Reprezentant de seamă al puritanismului din Noua Anglie (amplul poem narativ „Miracolele lumii invizibile"). Unul dintre conducătorii acţiunilor pentru dobândirea autonomiei administrative. Anchetator în celebrul proces de vrăjitorie de la Salem (1692), s-a opus însă barbarelor metode folosite de acuzatori. MATHIEU [matjo], £mile Lâonard (1835-1890), matematician francez. A studiat polarizarea luminii, mecanica cerească, teoria elasticităţii, folosind funcţiile pentru rezolvarea unor probleme particulare (funcţiile lui M.), soluţii periodice ale ecuaţiilor diferenţiale ale lui M. MATHIEU [matjo], Mlreille (n. 1947), cântăreaţă franceză. Considerată „sora mai mică a lui Piaf". Din 1966, carieră internaţională de mare profesionalism. Mireille Mathieu Discografie selectivă: „Les plus grands succes de Mireille Mathieu", „Vous iui direz..." MATHURA, oraş în N Indiei (Uttar Pradesh), la 48 km NV de Ăgra, port pe Yamuna; 226,9 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. chimică, textilă, alim. Muzeu de arheologie. Unul dintre vechile şi marile centre religioase ale ţării. Considerat ca loc de naştere a lui Krişna. Importantă şcoală de sculptură în sec. 2-6. Păstrează numeroase opere ale statuarei din perioada Gupta (sec. 4-5). Moschee (1669). MATIA I CORVIN (Matei Corvin), rege al Ungariei (1458-1490). Fiul lui lancu de Hunedoara. A urmărit întărirea autorităţii centrale, bazându-se pe nobilimea mică şi mijlocie şi pe oraşe, cărora le-a acordat importante privilegii. Nemulţumită, marea nobilime din Transilvania s-a răsculat, în 1467, urmărind scopuri separatiste. Politică antiotoma-nă şi de bună vecinătate cu Ţara Românească şi Moldova (cu excepţia campaniei din nov .-dec. 1467, încheiată cu înfrângerea de la Baia, aceasta fiind ultima încercare a unui rege maghiar de a supune Moldova). S-a aflat în conflict (1468-1470) cu regele Poloniei, Cazimir IV, pentru tronul Boemiei, cucerind Moravia şi Silezia. în 1485 a ocupat o mare parte din domeniile Matia I Corvin 305 MATRICE austriece, inclusiv Viena, unde şi-a stabilit reşedinţa până la moarte. în timpul domniei lui, curtea regală a devenit un centru de cultură umanistă (fondarea Universităţii din> Pozsony, azi Bratislava, 1465; a sprijinit introducerea tiparului şi a contribuit la înfiinţarea bibliotecii Corvina). Sub M.l C., regatul maghiar a ajuns la o epocă de înflorire maximă, dar lupta împotriva expansiunii otomane a fost lăsată pe plan secundar. MATIGNON [matino], Camille (1867-1934), chimist francez. Prof. la College de France. Lucrări privind termodinamica, metalele rare, prepararea clorurilor anhidre, a catalizoarelor sintezei de amoniac. MATINAL, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine dimineţii, al dimineţii, care se petrece dimineaţa. ♦ (Despre oameni) Care se scoală de dimineaţă. MATINEU (< fr.) s. n. Spectacol care are loc dimineaţa sau la primele ore ale după-amiezii. MATISA (după fr. matir) vb. I tranz. A executa operaţia de matisare. MATISARE (< matisa) s. f. Operaţie de finisare a ţesăturilor de mătase artificială prin care li se atenuează luciul. MATISIRE (< după fr. matisage) s. f. (NAV.) împreunare a două capete de frânghie sau a două cabluri prin împletirea şuviţelor care le compun. MATISSE [matjs], Henri (1869- 1954), pictor, sculptor şi desenator francez. A reinterpretat spaţiul plastic dintr-o perspectivă ce va fundamenta o direcţie a artei sec. 20. Reprezentant al fovismului („Dansul", „Atelierul roşu"), pe care l-a depăşit, făurindu-şi un stil ce se defineşte prin acordul perfect dintre culoarea strălucitoare, pură şi desenul sintetic, suplu, sugestiv şi prin decorativismul rafinat („Bluza românească", „Marele interior roşu“, „Femeie în faţa ferestrei"). Maestru al colajului („Boxerul negru") şi al ilustraţiei de carte (Ch. d’Orleans, Baude-laire, Mallarme). Sculpturi în bronz („Spate"). Vitralii. Reprezentat în Muzeul Colecţiilor de Artă, Bucureşti. MATITATE (< fr.) s. f. (MED.) Senzaţie sonoră fără rezonanţă, percepută la percuţia organelor pline, lipsite de gaze (ficat, inimă, splină) şi a unor cavităţi (pleurală, pericardică, peritoneală) în care apare, patologic, un lichid (ex. în pleurezie, pericardită). MATIŢA, lac în Delta Dunării, între braţele Chilia şi Sulina, încadrat de grindurile Chilia la V şi Letea la E; 6,53 km2. Este legat prin canale de lacurile Babina, Merheiu Mare şi Trei Iezere. Ad. max.: 3 m. Pescuit. MATIŢĂ (< bg., srb.) s. f. Partea centrală a năvodului, care în momentul colectării peştelui ia forma de pungă; este confecţionată dintr-o plasă de bumbac sau din fire de masă plastică. MATLASA (< fr.) vb. I tranz. A căptuşi un material textil sau un articol de îmbrăcăminte din stofă, mătase, tricot etc., cu un material mai gros (lână, vată, vatelină, tricot scămoşat etc.), întins sub suprafaţa primului şi fixat cu ajutorul unor cusături care scot, în relief, un anumit model. MATOCIKIN ŞAR, strâmtoare între Insula de Nord şi Insula de Sud a arh. Novaia Zemlea, care uneşte M. Ba-rents cu M. Kara. Lungimea max.: 98 km; lăţimea minimă: 0,6 km; ad. max.: 12 m. Ţărmuri înalte. Acoperită de gheţuri o mare parte din an. MATO GROSSO 1. Vast podiş în V Braziliei, cuprins între cursurile superioare ale fl. Paranâ şi Paraguay, alcătuit din formaţii vechi cristaline, puternic metamorfozate. Alt. medie.: 500-700 m. Păduri tropicale în N; vegetaţie de campos în S. Regiune inaccesibilă (multe mlaştini), puţin cunoscută. 2. Stat în V Braziliei, în podişul cu acelaşi nume; 901,4 mii km2; 2,3 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Cuiabâ. Expl. forestiere. Mari rezerve de min. de mangan şi fier, de diamante şi şisturi bituminoase. Orez, tutun, trestie de zahăr, porumb şi manioc. Henri Matisse: „Spate" MATO GROSSO DO SUL, stat în SV Braziliei; 357,5 mii km2; 1,9 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Campo Grande. Expl. de min. de fier şi mangan. Creşterea bovinelor. Culturi de cafea, trestie de zahăr, bumbac. MATOR (< fr.) s. n. Instrument folosit în legătoria de artă pentru imprimări pe piele. MATOă, Antun Gustav (1873-1914), scriitor croat. Promotor al modernismului, a reprezentat un punct de referinţă pentru tinerii scriitori. Opera sa, alcătuită din versuri („Poezii"), povestiri („Schije", „Noi schije") şi eseuri („Studii şi călătorii"), este străbătută de sentimentul conştiinţei naţionale. MATOSTAT (< ngr.) s. n. Varietate de calcedonie de culoare verde; este o piatră semipreţioasă. MÂTRA, masiv muntos în N Ungariei, format din andezite şi tufuri vulcanice. Alt. max.: 1 015 m (vf. Kekes). Expl. de lignit, min. de plumb şi zinc. Puternic fragmentat. Acoperit cu păduri de foioase şi conifere. Viticultură. Turism. Aici s-au desfăşurat, între oct. 1944 şi ian. 1945, lupte grele între trupele româno-sovietice şi cele germane. MATRAPAZLÂC (< tc.) s. n. (Fam.) Faptă necinstită, şarlatanie, escrocherie, fraudă. MATRIARHAL, -A (< fr.) adj. Re-feritor la matriarhat. MATRIARHAT (< fr., germ.) s. n. (în Comuna primitivă) Formă de organizare socială în care apartenenţa la gintă se stabilea pe linia descendenţei materne. Se caracterizează prin situaţia dominantă a femeii, prin moştenirea matrimonială a averii sociale. MATRICE (< fr., lat.) s. f. 1. (MAT.) O funcţie A definită pe produsul cartezian a două mulţimi finite, de m, respectiv n elemente, Mx N, cu valori în-tr-un inel oarecare R. Valorile ei se dispun într-un tablou cu m linii şi n coloane. &11 a-12 3in &21 a22 ^2n 3m1 3m2 . ■ ■ 3mm Dacă m = n, matricea se numeşte pa-tratică. Calculul matricial a fost creat de matematicianul englez A. Cayley şi este larg utilizat în toate domeniile matematicii fundamentale şi aplicate. 2. (LOG.) Tabel reprezentând valoarea de adevăr a unui enunţ pe baza valorii de adevăr a elementelor sale componente. 3. (ANAT.) Uter; (fig.) obârşie. 4. (HIST.) Substanţa fundamentală a ţesutului conjunctiv. 5. (BIOL. CEL.) MATRICID 306 Substanţa fundamentală a cito-plasmei, plastidelor, mitocondriilor. 6. (PALEONT.) Substanţă în care se află inclusă o fosilă. 7. (PETROGR.) Liant al rocilor sedimentare psefitice (conglomerate, brecii) şi pramitice (gresii), de natură alogenă (minereuri argi-loase, mice, dorite, micrite carbonatice). MATRICID, -Ă (< fr.) adj., subst. 1. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care-şi omoară mama. 2. S. n. Crima celui care îşi ucide mama. MATRICOL, -Ă (< it., fr., lat.) s. f adj. 1. S. f. Condică, registru în care se înscriu numele persoanelor a căror evidenţă este necesară; registru în care se înscriu datele personale şi situaţia şcolară a elevilor; p. ext. număr de ordine purtat de elevi pe mâneca uniformei. ♦ Număr de ordine sub care sunt înscrişi soldaţii în registrul unui regiment; p. ext ştampila cu acest număr ce se aplică peadtferitele obiecte ale soldatului. 2. Adj. De matricolă. MATRIMONIAL, -Ă (< fr.) adj. Pri-vitor la căsătorie. Regim m. = totalitatea normelor juridice referitoare la relaţiile' dintre soţi pe timpul căsătoriei, în special cu privire la bunurile lor. în prezent, regimul m. legal, unic şi obligatoriu, este acela al comunităţii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei (cu excepţia bunurilor declarate expres de lege ca fiind proprii ale unuia dintre soţi). & Convenţie m. = convenţie încheiată între viitorii soţi, cu ocazia sau în vederea încheierii căsătoriei, prin care ei îşi aleg unul dintre regimurile m. reglementate de lege sau îşi reglementează altfel (în limitele îngăduite de lege) raporturile lor privitoare la bunuri, în diferite ţări, sau în diferite perioade istorice, soţii pot/puteau alege între regimul dotai sau diferite alte regimuri (de comunitate, de separaţie), fiecare legislaţie stabilind, de regulă (cu titlu supletiv), un anumit regim m., aplicabil în lipsă de c.m. contrară. MATRIMONIU (< lat., it.) s. n. Căsătorie. MATRIŢA (< matriţă) vb. I tranz. A prelucra un material prin deformare plastică (forjare), cu ajutorul unei matriţe, la rece sau la cald. MATRIŢA (< germ.) s. f. 1. (TEHN.) Unealtă alcătuită dintr-una sau din mai multe părţi, folosită pentru fasonarea unui material prin deformarea lui plastică sub presiune. Se deosebesc m. de forjat, m. de presat, m. de injectat mase plastice etc. 2. (POLIGR.) M. de linotip = m. folosită la turnarea literelor la linotip. M. de monotip = m. parale- lipipedică care are gravată pe una din feţele frontale floarea literei; se foloseşte la turnarea literelor. M. de stereotipie = m. confecţionată din carton special, pe care se imprimă forma inversă formei tipografice. MATRIŢEjER (< matriţă) s. m. Muncitor care lucrează la matriţe. MATROANĂ (< fr., lat., it., germ.) s. f. Soţie a unui cetăţean roman; p. ext femeie căsătorită. ♦ (Ir.) Femeie matură şi- grasă. MATRONIMIC (< it.) adj. Nume ~ = nume dat după mamă. MATROZ (< rus., germ.; de la cuv. olandez matroos) s. m. Marinar, ma-telot; p. restr. (ieşit din uz) soldat în serviciul marinei militare. MATSUDO, oraş în Japonia, în extremitatea de E a ins. Honshu, la 20 km NE de Tokyo, port pe fl. Edo-gawa; 461,5 mii loc. (1995). Ind. metalurgică, constr. de maşini, alim. Este o suburbie rezidenţială a oraşului Tokyo. MATSUYAMA [matsuiama], oraş în Japonia, în partea de V a ins. Shi-koku, port la Marea Interioară a Japoniei (Setonaikai); 461 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. chimică, textilă (mătase, bumbac), a hârtiei, metalurgică, constr. de maşini agricole, de rafinare a petrolului. Centru de producţie artizanală (din bumbac, lemn, hârtie). Piaţă agricolă. Muzeu. Turism. Castel (1603). MATSYS [matseis] (MASSYS [ma-seis], METSYS [metseis], METZYS), Quentin (c. 1466-1530), pictor şi gravor flamand. Pictură de altar şi de şevalet, făcând trecerea spre arta Renaşterii, caracterizată prin nota gravă a expresiei, claritatea compoziţiei, simţul detaliilor şi coloritul cald („Plângerea lui Hristos“, „Legenda Sf. Ana“, „Zaraful şi soţia lui“, „Magdalena"). MATTA (pseud. lui Roberto Sebas-tian Echaurren) (n. 1911), pictor chilian. Sosit în Europa în 1933, se alătură grupului suprarealiştilor (S. Dali, A. Breton), apoi, din 1940, grupului dadaist din S.U.A. (M. Duchamp). Opera sa, cu un caracter ironic şi polemic, evocă o lume primordială, populată de creaturi enigmatice, jumătate antropomorfe, jumătate mecanice („Prizonierul luminii", „Vertijul eroului"). MATTAGAMI, râu în SE Canadei, în partea de ENE a prov. Ontario; 443 km. Izv. din lacul omonim, curge pe direcţia S-N şi după ce confl. cu râul Missinaibi poartă numele Moose, vărsându-se în G. James (al G. Hudson) la Moosonee. Amenajări hidroelectrice (Smoky Falls, Wawaitin Falls, Harmon, Kipling ş.a.). MATTEI, Enrico (1906-1962), industriaş italian. A promovat cercetările privind hidrocarburile din câmpia Padului. Fondatorul (1953) şi primul preşedinte al Societăţii Naţionale de Hidrocarburi — ENI, pe care, ulterior, a reorganizat-o. A încheiat acorduri cu producători din Orientul Mijlociu şi cu U.R.S.S. Mort într-un accident de avion. MATTEOTTI, Giacomo (1885-1924), om politic italian. Secretar ai Partidului Socialist Unitar Italian (din 1922). După cucerirea puterii de către fascişti, a fost unul dintre şefii opoziţiei în Parlament. Răpit şi ucis de fascişti. MATTERHORN, denumirea germană a masivului Monte Cervino. MATTEUCCI, Carlo (1811-1868), fizician şi chimist italian. A formulat, independent de M. Faraday, legile electrolizei. Contribuţii privind magnetismul şi curenţii induşi; cercetări asupra electricităţii („Studiul fenomenelor electrice la animale"). MATTHAU [mae6au], Walter (1920-2000), actor american de teatru şi film. A debutat pe Broadway (1948), impu-nându-se ca un mare comic, favorizat în mare parte de fizicul corpolent şi stilul molatec şi de o figură imobilă, care face faţă oricărei situaţii critice („Şarada", „O pereche ciudată", „Hello, Dolly", „Floarea de cactus", „Buddy Buddy", „Drăcuşorul"). MATTHESON [matazon], Johann (1681-1764), compozitor şi teoretician german. Organist de la vârsta de 9 ani. Activitate interpretativă complexă (cântăreţ, instrumentist, dirijor). Opere, oratorii, cantate, sonate, suite. Scrieri teoretice („Manualul organistului perfect", „Capelmaistrul desăvârşit", „Fundaţia unui arc de triumf"). Walter Matthau 307 MAUPERTUIS MATTHEWS [maB0ju:z], Sir Stanley (1915-2000), fotbalist englez. Foarte bun dribleur, a jucat ca extremă dreaptă până la vârsta de 50 de ani, record de longevitate sportivă în fotbal. De 84 de ori internaţional. MATTIS-TEUTSCH [toiţfl, Hans (1884-1960, n. Braşov), pictor, sculptor şi grafician german din România. Picturi şi gravuri în diferite tehnici, relevând tendinţe constructiviste şi ecouri expresioniste („Flori sufleteşti", „Peisaje braşovene"); sculpturi de vitrină („Dansatoare", ,,Nud“). MATUR, -Ă (< lat., it.) adj. Ajuns la deplină dezvoltare (fizică şi intelectuală); cu judecată, cu experienţă; (despre un organism) ajuns la dezvoltare completă. Sin. adult. ♦ (Despre judecată, acţiuni etc.) Care denotă seriozitate, profunzime. ♦ Care a fost bine judecat, chibzuit. ♦ Fig. Care posedă o bogată experienţă, multe cunoştinţe -etc.; dezvoltat, evoluat. MATURA (în mitologia romană), zeiţă care are în grijă coacerea fructelor (lat. maturare „a coace"). MATURATIE (< fr.) s. f. 1. (BIOL.) Proces prin care un produs al organismului (gonade etc.) ajunge la maturitate. 2. (IND. ALIM.) Fază de transformare fizică, chimică sau de altă natură pe care o suferă anumite substanţe ori sisteme coloidale, până la obţinerea unor proprietăţi sau caracteristici optime (ex. m. berii). MATURfN, oraş în NE Venezuelei, centru ad-tiv al statului Monagas; 276,8 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru comercial (cereale, bumbac, cacao, vite) şi expl. petroliere. Ind. textilă şi alim. Fundat în 1710 de misionari capucini. MATURITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Calitatea de a fi matur, stare de deplină dezvoltare (fizică şi intelectuală); p. ext. perioadă din viaţa omului între tinereţe şi bătrâneţe. ♦ (BIOL.) Stare de dezvoltare deplină a unui organ sau a organismului întreg. <0* M. sexuală = stare a organismelor vii de deplină dezvoltare a organelor genitale; în general, se referă la momentul în care organismele vii sunt apte fizic şi psihic de reproducere. + Stare de deplină dezvoltare a plantelor; coacere. ♦ Fig. Stadiu înaintat de experienţă, de însuşire a cunoştinţelor. 2. Seriozitate, profunzime. MATURIZA (< matur) vb. I refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină matur; a atinge maturitatea (1); p. ext. a căpăta sau a face să capete seriozitatea omului matur. MATUSALEM (în „Vechiul Testament"), patriarh. Bunic al lui Noe; a trăit 969 de ani. Simbol al longevităţii. MATUSALEMICĂ (< n. pr. Matusa-lemf adj. Vârstă ~ = vârstă foarte înaintată. MATUTA v. Mater MATUTE, Ana Maria (n. 1926), scriitoare spaniolă. Romane de evocare a copilăriei şi a Războiului Civil (trilogia „Neguţătorii" alcătuită din „Prima amintire", „Soldaţii plâng noaptea", „Capcana"). Povestiri pentru copii. MAŢ (lat. matia) s. n. 1. (Pop.) Intestin. ♦ (Pop.) Pântece. 2. Tub (elastic) cu diverse întrebuinţări; furtun. MAUCHLY [mokli], John William (1907-1980), inginer electronist american. Prof. univ. la Collegeville (Pennsyl-vania). A construit (1946) calculatorul electronic ENIAC (Electrical Numerical Integrator and Computer). în 1948, împreună cu John Eckert, a pus bazele unei companii de calculatoare. MAUDELEY [mo:dzli], Henri (1771— 1831), inginer britanic. Considerat părintele industriei de maşini-unelte. A inventat: filetarea pe strung (1794), strungul cu cărucior (1797), mecanismul bielă-manivelă (1807), prima macara pivotantă (1826) şi şurubul micrometric (1829). MAUGHAM [mo:m], William Somerset (1874-1965), scriitor englez. Romane psihologice cu implicaţii etice („Liza din Lambeth", „Robii") sau inspirate din biografia unor artişti („Luna şi doi bani jumate", „Hora dragostei"); maestru al nuvelei exotice („Persoana întâi singular", „A tremurat o frunză"), comedii spirituale („Cercul", „Lady Frederick", „Scrisoarea"). Memorialistică. William Somerset Maugham MAUI, insulă în arh. Hawaii; 1,9 mii km2. Oraşe pr.: Wailuku, Kahului. Relief muntos vulcanic, cu alt. max. de 3 055 m (masivul Haleakala). în SE se găseşte parcul naţional Haleakala. Trestie de zahăr. MAUNA KEA, vulcan stins în ins. Hawaii, cu numeroase conuri parazite. Alt. max.: 4 205 m. Acoperit cu zăpezi; spre poale, păduri tropicale şi savane. Rezervaţie naturală. Observator astronomic, cu unul dintre cele mai mari telescoape din lume (15 m diametru). MAUNA LOA, vulcan în ins. Hawaii. Alt. max.: 4 169 m. Prin înălţimea sa reală (inclusiv soclul submers, care are 4 500 m) şi prin volumul său, este cel mai înalt vulcan de pe Pământ. Staţiune vulcanologică. Cea mai puternică erupţie: 6 ian. 1949. Parc naţional (92,8 mii ha), inaugurat în 1916. MAUPASSANT [mopasă], Guy de (1850-1893), scriitor francez. Format sub îndrumarea lui Flaubert, ulterior influenţat de naturalism, devine unul dintre reprezentanţii cei mai importanţi ai acestei şcoli. Maestru al povestirii şi nuvelei, în care evocă scene de război, viaţa ţăranilor normanzi şi a micilor burghezi, a fiinţelor declasate („Bulgăre de seu“, „Domnişoara Fifi“, „Casa Tellier", „Miss Harriet", „Frumuseţe inutilă"). Câteva dintre romanele sale („O viaţă", „Bel-Ami“, „Pierre şi Jean") sunt capodopere ale literaturii franceze. Arta sa se caracterizează prin precizia observaţiei, sobrietatea analizei psihologice, fineţea ironiei, claritatea şi simplitatea clasică a expresiei. Versuri, teatru („Pacea căminului"), însemnări de călătorie. MAUPERTUIS [mopertuj], Pierre Louis Moreau de (1698-1759), matematician francez. A realizat una dintre primele măsurători exacte ale unui arc meridian; a enunţat principiul minimei acţiuni în mecanică. Lucrări privind cuadraturile, problemele de extrem, singularităţile curbelor algebrice. Guy de Maupassant MAUR 308 MAUR, -Ă (< lat., germ., fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. (La m. pl.) (fn Antichitate) Numele dat de cartaginezi şi de romani băştinaşilor din N Africii (berberi); (în Evul Mediu) denumire generală a tuturor cuceritorilor arabi din Maghreb şi din Spania; nume dat triburilor din Mauritania de pe malul drept al Senegalului. ♦ Persoană care face parte dintr-una din aceste populaţii. 2. Adj. Care aparţine maurilor (1), privitor la mauri. MAURER, Ion Gheorghe (1902-2000, n. Bucureşti), avocat şi om politic român. Acad. (1955). Preşedinte de onoare al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale. Membru al P.C.R. din 1936. Unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Gh. Gheor-ghiu-Dej, pe care l-a consiliat în promovarea relaţiilor cu Occidentul şi medierea conflictului sovietochinez. Membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1946-1947). Ministru al Afacerilor Externe (1957-1958). Preşedinte (1958-1961) al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Preşedinte al Consiliului de Miniştri (1961-1974). După moartea lui Gheorghiu-Dej (1965), din considerente ale carierei politice, l-a sprijinit pe N. Ceauşescu, pentru ca să acceadă la funcţia de prim-secretar al P.C.R. în 1974, a demisionat din toate funcţiile şi s-a retras din viaţa politică din cauza unor divergenţe cu N. Ceauşescu, păstrându-şi însă o serie de avantaje, MAURIAC [moriak], Franţois (1885-1970), scriitor francez. Remarcabil stilist, opera sa este profund marcată de imaginea locurilor natale şi de educaţia creştină, cu nuanţe de puritanism. Romane caracterizate prin frecvenţa motivului păcatului trupesc, al cuplului sfâşiat de neînţelegeri sau al femeii umilite şi răzvrătite („Sărutul dat lepro-sului", „Genitrix", „Pustiul dragostei, „Cuibul de vipere", „Therese Desquey- roux“). Teatru („Asmodee"); eseuri („Voltaire contra lui Pascal", „Trei oameni mari în faţa lui Dumnezeu", „Pământuri franciscane", „Cuvinte catolice"). Scrierile sale autobiografice („Memorii interioare", „Noi memorii interioare") au ridicat genul la nivelul meditaţiei spirituale. Angajat politic, alături de generalul de Gaulle, a desfăşurat o intensă activitate publicistică. A luat atitudine împotriva ocupaţiei germane („Caietul negru"). Premiul Nobel pentru literatură (1952). MAURICIU (Flavius Tiberius Mau-ricius), împărat bizantin (582-602). A urmărit consolidarea stăpânirii bizantine în Occident prin crearea exarhatelor de Ravenna şi de Cartagina. A reluat cu succes ofensiva împotriva perşilor (din 583), punând apoi capăt îndelungatului război cu aceştia (572-591). Generalul său, Priscus, a luptat la Dunăre în 593 şi 601 împotriva avarilor, slavilor ş.a. Detronat şi ucis de centurionul Focas. I se atribuie tratatul de tactică militară „Strateghikon". MAURICIU, duce al Saxoniei (1541— 1553). Deşi luteran, se aliază cu Carol Quintul, luptând împotriva principilor protestanţi la Muhlberg (24 apr. 1547); principe-elector (din 1548). Modul absolutist de guvernare al lui Carol Quintul îl determină să se îndepărteze de Habsburgi şi să se alieze cu principii protestanţi şi cu regele Franţei, participând la războiul din 1552-1556. Cu toate că a fost victorios în lupta de la Sievershausen (9 iul. 1553), rănit grav, a murit după două zile. MAURICIU, conte de Saxa (1696-1750), mareşal francez de origine germană. Fiul electorului de Saxa, Fre-deric-August. A servit în armata polonă şi cea rusă, trecând în 1720 în serviciul Franţei. S-a remarcat ca tactician în Războiul de Succesiune la Tronul Austriei (1740-1748). Autor al unui celebru tratat de istorie militară. MAURICIU DE NASSAU (1567-1625), stathuder (1585-1625) al Provinciilor Unite (Olanda) din dinastia de Orania; comandant suprem al forţelor armate în războiul împotriva spaniolilor. A obţinut victoriile de la Turnhout (1597) şi Nieuport (1600), încheind eliberarea părţii de S a Olandei de sub stăpânirea spaniolă şi obligând Spania să recunoască, prin armistiţiul din 1609, încheiat pe 12 ani, independenţa Republicii Provinciilor Unite. în 1621, a reluat războiul împotriva Spaniei. MAURITANIA, Republica Islamică ~ (Al Jumhurîyah al-lslămlyah al-Murîtâ-riiyah), stat în NV Africii cu ieşire la Oc. Atlantic; 1 030,7 mii km2; 2,41 mii. loc. (1997). Limba oficială: araba; limba uzuală: franceza. Limbi naţionale: wolof, soninke, poular (fulani). Religia: islamică (musulmani sunniţi 99,5%), creştină (catolici 0,2%). Capitala: Nouakchott. Oraşe pr.: Nouadhibou, Kaedi, Zouerat, Rosso, Kiffa. Este împărţit în 12 regiuni şi districtul capitalei. Relief deşertic (60% din supr. ţării) făcând parte din „Sahara atlantică", de fapt o câmpie întinsă, dominată de unele podişuri din gresie: Adrar (în NV) şi El Hank (în N), Adafer şi El Mrayer (în centru şi E) şi Assaba (în S). Peisaj cu dune de nisip, orientate de vânturi puternice. Climă tropicală deşertică extrem de aridă (5- 10 mm/an), cu excepţia treimii sudice (de-a lungul fl. Senegal — 1 700 km), unde precipitaţiile depăşesc 600 mm/ an. Vegetaţie xerofită în Sahara, de stepă ierboasă în Sahel şi de savană cu pâlcuri de păduri tropicale în sudul extrem. Faună adaptată la seceta sahariană (insecte, reptile) sau de ierburi de savană. Cel mai important loc de cuibărit şi de iernat pentru c. 1 mii. de păsări de apă de pe ţărmul atlantic al Africii — parcul naţional Banc d’Arguin. Ion Gheorghe Maurer Franţois Mauriac Mauriciu de Nassau 309 MAURITANIA Economia se bazează pe industria extractivă şi prelucrătoare a min. de fier şi pe pescuit, produse care asigură totalitatea exporturilor ţării. Resurse de subsol variate (mii. t, 1996): min. de fier (11,36), aur (1,21 mii kg, 1995), cupru, wolfram, gips, fosfaţi naturali, diamante, ilmenit, sare. Industria prelucrătoare (împreună cu mineritul) asigură 19,7% din PNB şi concentrează doar 2,1% din forţa de muncă. Se produce: energie electrică (148 mii. kWh, 1994), ciment (375 mii t, 1995), produse petroliere, zahăr, covoare, lapte (168 mii t, 1994), carne (61 mii t, 1994), cărămizi, produse din metal, covoare, piei, brânzeturi, unt, peşte congelat, sărat şi afumat (10 mii t, 1994). Pe numai 0,2% din supr. ţării se cultivă mai ales produse de consum curent (mii t, 1996): porumb, mei, orez (53), sorg (145), igname, arahide, batate, cartofi şi legume, gumă arabică (450 t, 1990), curmali în oaze. 38,1% din supr. ţării este acoperită cu păşuni şi fâneţe, pe baza cărora se cresc (mii. capete, 1996): ovine (6,2), caprine (4,13), cămile (1.09). bovine (1,31), cabaline şi asini (173 mii capete). în total, agricultura participă cu 22,1% la formarea PNB şi concentrează 38% din populaţia activă. Pescuit intens, mai ales de thon, cefalopode şi moluşte: 90 mii t, 1995. C.f.: 704 km (pentru transportul min. de fier). Căi rutiere: 7 636 km (din care 840 km asfaltate). Flotă comercială maritimă (1995): 119 nave cu 39,45 mii t.d.w. Porturi pr.: Nouadhibou, Nouakchott, Cansado. Principalele obiective turistice: capitala Nouakchott cu Palatul Prezidenţial, Casa Radioului şi Casa Televiziunii; oraşul Atâr, fosta capitală a regatului Almoravizilor, localitatea Chin-guetti din reg. Adrar — al şaptelea „oraş sfânt“ al Islamului (moschei din sec. 13); zona de-a lungul fl. Senegal DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni şi Districte Suprafaţa (km2) Populaţia (1992) Capitala Adrar 215 300 62 906 Atâr Assaba (EI’Agâba) 36 600 185 574 Kiffa Brakna 33 800 207 590 Aleg Dakhlet Nouadhibou 22 300 83 246 Nouadhibou Gorgol 13 600 201 300 Kaedi Guidimaka 10 300 129 797 Seiibaby Hodh ech-Chargui 182 700 234 011 Nema Hodh el-Gharbi 53 400 175 089 ‘Ayoun el-’Atrous Inchiri 46 800 13 630 Akjoujt Tagant 95 200 67 939 Tadjikdja Tiris Zemmour 252 900 37 534 Zouerate Trarza 67 800 217 867 Rosso Districtul capitalei Nouakchott 1 000 480 395 Nouakchott cu faună de savană şi parcul naţional Banc d’Arguin. Moneda: 1 ouguiya = 5 khoums. Export (1996): peşte şi produse din peşte (57%, din care cefalopode 28,8%), min. de fier (42,7%). Principalii parteneri: Japonia (27%), Italia (18%), Franţa (12%), Spania (11%). Import (1996): produse petroliere (30,5%), alim. (22,4%), industriale şi miniere (20,8%). Principalii parteneri: Franţa (24%), Spania (8%), S.U.A. (7%). — Istoric. Populaţiile negride aşezate (sec. 8) pe terit. de azi al M. au fost islamizate sub influenţa berberilor (sec. 11-12) şi, apoi, a arabilor (sec. 13). în cursul Evului Mediu, M. s-a aflat în componenţa unor state din Africa Occidentală. în sec. 15 şi-au făcut apariţia negustorii de sclavi portughezi; ulterior, în M. au pătruns olan- MAURITIUS 310 dezii, englezii şi francezii. Aceştia din urmă, după 1858, pornind din Senegal, au ocupat progresiv, până în 1902, reg. centrală şi de N a M., instituind asupra acesteia protectoratul Franţei; în 1920, M. a fost declarată colonie franceză şi inclusă în Africa Occidentală Franceză. în 1958, M. a devenit republică autonomă în cadrul Comunităţii Franceze şi în 1959 a adoptat prima Constituţie şi actuala denumire. La 28 nov. 1960 s-a proclamat independentă. Islamul sunnit este declarat (1961) religie de stat. După proclamarea independenţei, viaţa economică şi politică a ţării a fost dominată de preşedintele Moktar Ould Daddah (introduce sistemul monopartid, naţionalizează minele de fier şi cupru, iar pe plan extern se distanţează de Franţa şi se apropie de ţările din Liga Arabă) până în iul. 1978, când a fpst înlăturat prin-tr-o lovitură de stat, urmată în timp şi de alte numeroase puciuri militare, care s-au repercutat extrem de grav asupra economiei şi vieţii politice. Implicată în problema Saharei Occidentale, M. semnează, la Alger, un acord cu frontul POLISARIO, prin care autorităţile mauritaniene renunţă la orice revendicări asupra acesteia. Din 1984, colonelul Maawia Ould Sid’ Ahmed Taya devine conducătorul statului (ales preşedinte în 1992, reales în 1997); promovează un proces de democratizare a vieţii politice, care şi-a găsit expresia în alegerile parlamentare din 1992, desfăşurate în cadrul unui sistem pluripartit. Republică islamică prezidenţială, potrivit Constituţiei din 12 iul. 1991. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senatul şi Adunarea Naţională), iar cea executivă de preşedinte, care numeşte primul ministru. MAURITIUS, Republica - (Republic of Mauritius), stat insular în Oc. Indian, în SE Africii, la 885 km E de Madagascar, cuprinzând arh. Mascarene (ins. M. şi dependenţele Rodrigues, Saint Brandon, Agalega ş.a.); 2 040 km2; 1,14 mii. loc. (1997). Limba oficială: engleza. Religia: hindusă (50,6%), creştină (catolici 27,2%, protestanţi 5,2%), islamică (16,3%), budistă. Capitala: Port Louis, Oraşe pr.: Beau Bassin-Rose Hill, Vacoas-Phoenix, Curepipe, Quatre Bornes. Este împărţit în nouă districte geografice şi două dependinţe. Insula M. are o formă triunghiulară şi un relief de origine vulcanică, format dintr-un podiş ce coboară treptat spre N şi cade brusc spre ţărmurile sudice şi ves- tice, cu numeroase cratere vulcanice stinse (Mt. Peter Both, 826 m, alt. max. a ţării). Climă subtropicală muso-nică, cu temperaturi medii ridicate la nivelul mării şi precipitaţii bogate (până la 5 000 mm/an) în sezonul ploios. Violente taifunuri în mijlocul verii australe. Pădurea tropicală, cu specii de lemn preţios, acoperă 21,7% din terit. ţării. Faună bogată în specii de păsări şi mai săracă în mamifere. Economie în creştere, cu predominarea industriei şi a construcţiilor care asigură 26,6% din PNB şi concentrează 35,9% din populaţia activă şi a turismului (c. 10% din PNB). Se exploatează sare. Industria prelucrătoare produce: energie electrică (1,12 md. kWh, 1995), derivate petroliere, produse electronice (ceasuri şi aparate optice), îngrăşăminte azotoase, fire şi fibre textile, confecţii, copra şi produse alimentare (lapte, carne, ulei, zahăr — 623 mii t 1996, rom, bere — 309 mii hl 1995, ţigarete — 1,2 mii. bucăţi 1995). Şantiere navale. Expl. forestiere (12 mii m3 lemn, 1995). Terenurile agricole ocupă 52,2% din supr. ţării, agricultura participând cu 8,6% la formarea PNB şi antrenând 57° 30’ 20° Pam&emousses 0 -------- ° Hivihre du Rempart -Part Louis; _ —j'Q O Long Mountairi" MAURITIUS -/ o -Z Beau Bassin- o La Russie „ ftose Hill °Quatre Bornes 0*1*2 “H. K.ccm-0 W»» ^ Phoenix ^1" «•„ UJ 638 O Rose Belle ^ Tamarin l PITON DE LA PETITE IJvlomey riviere noire OIUŞJ 826^\\ cocotte 751 Savarine Mahâbourg X Souillac. iCCZSi 57* 30’ -V- 20" 311 MAUSER DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Districte geografice şi Dependinţe Suprafaţa (km2) Populaţia (1996) Black River Flacq Grand-Port Moka Pamplemousses Plaines Wilhems Port Louis. Riviere du Rempart Savanne Agalega; Cargados, Carajos, Shoals (Saint Brandon) Rodrigues 259 298 260 231 179 203 43 148 245 Dependinţe 71 104 48 819 119 845 103 068 70 801 111 328 344 958 136 638 93 850 64 123 170 34 828 13,7% din forţa de muncă. Cultura trestiei de zahăr predomină (c. 75% din supr. cultivată), constituind un exemplu tipic de monocultură (5,6 mii. t, 1996). Se mai cultivă (mii t, 1995): cereale (porumb, orez), cartofi, manioc, batate, legume (tomate), tutun. Plantaţii de cafea, arahide, ceai, ananas, arbori de vanilie, palmieri de cocos. Se cresc mai ales (mii capete, 1996): caprine (98), bovine (34), ovine şi porcine. Pescuit: 17 mii t peşte, 1995. Nu are c.f. Căi rutiere: 1,9 mii km (1996). Flotă comercială maritimă (1995): 48 nave cu 238,3 mii t.d.w. Pr. port: Port Louis. Turism dezvoltat. Principalele obiective turistice: capitala cu Citadela (1838), Fort Adelaide (sec. 19), catedralele St. Louis şi St. James, statuia vicontelui Mahe de la Bourbonnais (sec. 18); oraşele Curepipe şi Mahe-bourg; localitatea Pamplemousses, unde Bernardin de Saint-Pierre a scris romanul „Paul şi Virginia“; conurile şi craterele vulcanice; cele nouă rezervaţii naturale cu păsări endemice. Moneda: 1 mauritian rupee = 100 cents. Export (1995): ţesături (54,2%), zahăr şi melasă (23,1%), fire şi fibre textile, copra, vanilie, rom, cafea, tutun. Principalii parteneri: Marea Britanie (33,6%), Franţa (20,7%), S.U.A. (14,5%). Import (1995): produse manufacturate (34,4%), maşini şi utilaj de transport (25,8%), produse alimentare (13,6%) şi chimice (7,8%), petrol şi produse petroliere (7%). Principalii parteneri: Franţa (12,9%), Africa de Sud (11,1%), India (8,4%), Marea Britanie (6,6%). — Istoric. Descoperită de portughezul Pedro Mascarenhas, în 1507 (nelocuită până la venirea europenilor), insula devine posesiune a Olandei (1598-1710), fiind numită M. în cinstea stathuderului Mauriciu de Nassau, apoi franceză (1715-1810) sub denumirea de lle de France, iar din 1814, colonie britanică (rebotezată M.). După desfiinţarea sclaviei (1835), pe plantaţiile de trestie de zahăr sunt aduşi muncitori din India, ai căror urmaşi constituie c. 70% din populaţia insulei. în 1961, M. obţine autonomia internă, iar la 12 mart. 1968, independenţa de stat ca dominion în cadrul Commonwealth-ului; la 12 mart. 1992, M. se proclamă republică. Ca urmare a stabilităţii politice, în ciuda structurării vieţii interne pe comunităţi etno-confesionale sau istorice, economia ţării a înregistrat un continuu progres, fapt pentru care M. este considerat „unicul nou stat industrializat1 al continentului african. O coaliţie, reprezentând îndeosebi interesele populaţiei de origine indiană, a deţinut (din 1991), în mai multe rânduri, puterea; din 1995, prim-min. laburistul Navin Chandra Ramgoolam. Republică parlamentară, conform Constituţiei din mart. 1968 (amendată în 1992). Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Naţională), iar cea executivă de primul ministru şi de un Consiliu de Miniştri, numiţi de preşedinte, dar răspunzători în faţa Adunării Naţionale. MAUROIS [morua], Andrâ (pseud. lui Emile Herzog) (1885-1967), scriitor francez. Romane psihologice („Climate", „Cercul familiei"). Celebru mai ales datorită biografiilor literare („Lelia sau Viaţa lui George Sand", „Prometeu sau Viaţa lui Balzac") şi prin scrierile istorice („Istoria Angliei", „Istoria Statelor Unite"). Memorii. MAUROLICO, Francesco (1494-1575), matematician şi erudit italian de origine greacă. Contribuţii în matematică şi astronomie. în cartea sa, „Arith-meticorum libri duo", a introdus pentru prima oară principiul conjecturii matematice. A descoperit mecanismul vederii (1575). A reconstituit şi tradus „Fenomenele" lui Euclid, „Sferele" lui Teodosio şi „Connicele" lui Apollonios din Perga. MAUROVLAH -Ă s. m. şi f. adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţie românească din partea de V a Pen. Balcanice, cuprinsă între coasta dalmată, Drava şi Morava. + Persoană care face parte din această populaţie. 2. Adj. Care aparţine maurovlahilor (1), privitor la maurovlahi. MAUROVLAHIA, denumire dată Moldovei medievale, mai ales în actele Patriarhiei din Constantinopol. MAURY [mo:ri], Matthew Fontaine (1806-1873), oceanograf şi meteorolog american. Cercetări asupra vânturilor şi curenţilor din oceanele Atlantic, Pacific şi Indian. A pregătit harta fundului Oc. Atlantic, pentru montarea cablului telefonic submarin între S.U.A. şi Europa. Autor al „Geografiei fizice a mării", prima lucrare de oceanografie modernă. MAURYA, dinastie de regi în India antică (324-187 î.Hr.), în statul Ma-gadha, întemeiată de Chandragupta. MAUSER [mauzerj 1. Wilhelm von M. (1834-1882), armurier german. A realizat pistolul automat M., calibru 7,9 mm cu autoîncărcare. în 1872 a înfiinţat o fabrică de arme. 2. Paul von (1838-1914), armurier german. Frate Andrâ Maurois MAUSOL 312 cu M (1). Inventatorul unui model de închizător pentru puştile cu glonţ, care îi poartă numele, adoptat întâi de armata prusacă, apoi de cea a altor ţări, precum şi de constructorii de carabine de vânătoare cu ţeavă fixă. MAUSOL (MAUSOLOS), satrap al Cariei (377-353 Î.Hr.). Subordonat Imperiului Persan, reuşeşte să obţină independenţa, extinzându-şi controlul asupra unei părţi a Lidiei şi Liciei, precum şi a unor oraşe greceşti (Hali-carnas — pe care îl desemnează capitala regatului său, Milet şi Efes). Soţia sa, Artemisa, va construi aici, după moartea lui, un celebru monument funerar, devenit una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. MAUSOLEU (< fr., lat., germ.) s. n. Monument funerar de dimensiuni mari, ridicat în memoria unei personalităţi, a unor eroi etc. Numit şstfel după mormântul de la Halicarnâ's^, ridicat de Artemisa soţului ei, Mausol. MAUSS [mos], Marcel (1872-1950), etnolog, sociolog şi istoric francez al religiilor. Prof. univ. la Paris. Discipol şi colaborator al lui E. Durkheim. Director al Institutului de etnologie al Universităţii din Paris. A cercetat modul în care simbolicul se inserează în viaţa socială, fenomenele acesteia neputând fi reduse la utilitar şi raţional („Teoria generală a magiei", „Eseu despre dar. Formă şi motiv al schimbului în societăţile arhaice", „Sociologie şi antropologie"). MAUTHAUSEN [mauthauzen], localitate în Austria Superioară, pe Dunăre, în aval de Linz; c. 4,4 mii loc. Aici a existat (1938-1945) un lagăr nazist de concentrare şi de exterminare a oponenţilor politici, unde au pierit peste 120 000 de oameni. Azi muzeu. MAVKI (< sl. Navi „moartea") subst. pl. Spirite malefice, aducătoare, de obicei, de moarte. Sunt reprezentate cu trup omenesc numai în faţă, din spate văzându-li-se măruntaiele, fn varianta ucraineană, toţi copiii care mor nebo-tezaţi devin m. MAVROCORDAT, familie de fanarioţi originară din Chios, cu important rol politic şi cultural în sec. 17-18. înrudită cu boieri români. Mai importanţi: 1. Alexandru M. (Exaporitul) (1641— 1709), medic fiziolog şi filozof. Prof. la Academia din Istanbul şi mare dragoman al Porţii Otomane (din 1673). A negociat Tratatul de Pace de la Kar-lowitz (1699). în „Instrumentul pneumatic al circulaţiei sângelui" a susţinut, printre primii, teoria lui W. Harvey cu privire la circulaţia sângelui. 2. Nicolae M., domn al Moldovei (1709-1710, 1711-1715) şi al Ţării Româneşti (1715-1716, 1719-1730). Fiul lui M. (1). Inaugurează regimul fanariot în Moldova şi Ţara Românească. A unit toate dările într-una singură, plătibilă în patru rate. în a doua domnie în Ţara Românească, a reintrodus darea pe vii, pogonăritul şi văcăritul. S-a îngrijit de dezvoltarea învăţământului. 3. loan M., domn al Ţării Româneşti (1716— 1719). Fiul lui M. (1). Ca plenipotenţiar al Imp. Otoman a tratat Pacea de la Passarowitz (1718) cu Imp. Habsburgic şi cu Veneţia. 4. Constantin M., domn al Ţării Româneşti (1730, 1731-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758 şi 1761-1763) şi al Moldovei (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749 şi 1769). Fiul lui M. (2). A înfăpuit o serie de reforme (a justiţiei, a fiscalităţii, a armatei, a introdus salarizarea funcţionarilor statului), prin care a încercat modernizarea statului, pe linia centralizării. Cea mai importantă reformă efectuată de el a fost cea socială, prin care s-a înfăptuit eliberarea personală a rumânilor (1746) şi a vecinilor (1749) şi a fost introdusă claca (fixată la 12 zile pe an în Ţara Românească şi 24 de zile în Moldova). Preocupat de organizarea învăţământului şi a activităţii tipografice. Din 1741 datează cea mai veche colecţie tipărită de documente româneşti, publicată din iniţiativa sa. MAVRODIN, com. în jud. Teleorman, situată în Câmpia Găvanu-Bur-dea, pe Râul Câinelui; 5 871 ioc. (2000). în satul M. se află biserica Schimbarea la Faţă (1835) şi Conacul Liţu (1930), iar în satul Nenciuleşti, o biserică din 1723. MAVRODIN, Irina (n. 1929, Oradea), scriitoare română. Prof. univ. la Bucureşti. Versuri („Poeme", „Reci, limpezi cuvinte", „Vocile", „Punere în abis") şi eseuri („Spaţiul continuu", „Romanul poetic", „Poietică şi poietică", „Mâna Constantin Mavroccrdat care scrie. Spre o poietică a hazardului"). Traduceri (Proust, „în căutarea timpului pierdut" ş.a.). MAVROFOR (< ngr. mavroforos „îmbrăcat în negru") s. m. Luptător grec din „batalionul sacru" al Eteriei, care avea uniformă neagră. MAVROGHENI, Nicolae, domn al Ţării Româneşti (1786-1790). De origine greacă. în lupta împotriva marii boierimi, care îi era ostilă, a căutat sprijinul celorlalte categorii sociale, cărora le-a făcut unele înlesniri. Cu toate că a fost credincios turcilor, pe care i-a susţinut cu trupe în Războiul Ruso-Austro-Turc (1787-1791), a fost mazilit şi apoi ucis. MAVROKORD ATOS, Alexandros (1791-1865), om politic grec. Participant la lupta pentru independenţa naţională a Greciei (1821-1829). Prim.-min. (1833-1834, apr.-aug. 1844, 1854-1855). A prezidat prima Adunare Naţională (Epidaur, 1822). MAVROS, Nicolae (1782-1868), general şi om politic român de origine greacă. Arheolog amator; a dăruit colecţia sa de antichităţi Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti. MAWENZI v. Killmanjaro. MAWLAMYINE v. Moulmeln. MAWŞIL, Al - v. Moşul. MAXENŢIU (Maxentius Marcus Au-relius Valerius), împărat roman (306-312). Fiul lui Maximian. Proclamat împărat de pretonieni, domnia sa a fost marcată de instabilitate internă; detronat de Constantin. A murit înecat în Tibru. MAXI1- (< fr.) Element de compunere cu sensul „(foarte) mare", care serveşte la formarea unor substantive. MAXI2 (< fr.) adj. invar., subst. 1. Adj. invar. (Despre rochie, fustă etc.) Care este foarte lungă (până ia glezne). 2. Subst. Fustă, rochie, pardesiu etc. foarte lungi. Maxenţiu 1 313 MAXILAR (< lat., fr.) s. n. Os pereche care face parte din oasele feţei; prezintă pe marginea inferioară alveolele dentare. ^ M. inferior = mandibulă. MAX|LĂ (< lat.) s. t. (ZOOL.) Fie-care dintre piesele bucale chitinoase situate în spatele mandibulelor la artropode, la unii viermi şi moluşte; falcă (1). MAXIM1 (< maximum) s. n. Maximum. ♦ (MAT.) Valoare a unei funcţii într-un punct, mai mare decât valorile funcţiei în punctele vecine, aflate într-un domeniu în care funcţia e definită. MAXIM2, -A (< lat., fr.) adj., s. f. 1. Adj. Care are cea mai mare dimensiune, durată, intensitate etc.; foarte mare. 2. S. f. (MAT.) Cea mai mare valoare pe care o poate avea într-un anumit interval o funcţie sau o cantitate variabilă. ♦ Cea mai înaltă temperatură care se înregistrează într-o perioadă dată (ex. m. zilei, m. anului). MAXIM din Hrisopolis (Mărturisitorul) (580-662), călugăr şi martir bizantin. Adversar al monotelismului, a apărat, cu preţul martiriului, ortodoxia. Lucrări de controversă teologică („Răspunsuri către Talasie“, „Dialog cu Pyrrhus"), de exegeză ascetică şi de liturghie, un scurt tratat „Despre suflet", o carte de comentarii teologice („Despre câteva locuri deosebit de grele din Dionisie şi Grigorie de Nazianz", cunoscută, în traducerea lui Eurigena, sub numele de „Ambigua", aceasta din urmă foarte importantă pentru Evul Mediu). MAXIM [maeksim], Sir Hiram Stevens (1840-1916), inventator american de origine engleză. Industriaş în domeniul tehnicii militare. A inventat (1883) mitraliera încărcată automat prin efectul reculului („mitraliera M.“), a perfecţionat puşca automată, tunul şi mitraliera grea. Maximilian II MAXIM, Mlhal (n. 1943, Vorniceni, jud. Botoşani), istoric român. Prof. univ. la Bucureşti şi Istanbul. Orientalist. Contribuţii privind relaţiile Ţărilor Române cu Imperiul Otoman („Ţările Române şi înalta Poartă", „L’Empire Ottoman au Nord du Danube et Pauto-nomie des Principautes Roumaines au XVI-eme siecle. Etudes et docu-ments"). MAXIMAL, -A (< fr.) adj. Maxim2 (1). MAXIMA (< fr., lat.) s. f. Enunţ con-cis, exprimând o normă de conduită, o regulă logică sau metodologică; aforism, sentinţă (2), apoftegmă. MAXIMIAN (Marcus Aurelius Vale-rius Maximianus), împărat roman (286-305). Dintr-o familie de ţărani săraci, a parcurs toate treptele ierarhiei militare, fiind desemnat cezar, la 1 apr. 285, de către Diocleţian, iar la 1 apr. 286, august şi coîmpărat, încredinţându-i-se provinciile occidentale ale Imperiului. A căutat să consolideze limesul african, ameninţat de barbari. A abdicat împreună cu Diocleţian, dar s-a autopro-clamat august (307); obligat să renunţe la titlu şi constrâns de Constantin să se sinucidă (310). MAXIMILIAN, numele a doi împăraţi germani: M. I, rege roman (1486-1519) şi împărat al Sfântului imperiu Roman de Naţiune Germană (1493-1519). A dus o politică de întărire a autorităţii centrale, iar pe plan extern, de extindere a dominaţiei habsburgice în Europa apuseană. Prin tratate şi căsătorii, a pregătit intrarea sub dominaţia casei de Habsburg a Spaniei (inclusiv posesiunile italiene şi coloniile), a Boemiei şi Ungariei. în timpul său, au început războaiele cu Franţa pentru stăpânirea Italiei (Războaiele italiene, 1494-1559). M. II, rege roman (din 1562), rege al Boemiei, Ungariei şi împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană (1564-1576). în Un- Sir Hiram Maxim MAXIMILIAN garia, s-a lovit de opoziţia nobilimii, partizană a lui loan Sigismund Zâ-polya. în 1573, a înăbuşit o puternică răscoală ţărănească în Croaţia. Politică de toleranţă religioasă faţă de protestanţi. MAXIMILIAN, Constantin (1928-1998, Bucureşti), medic român. M. coresp. al Acad. (1992). A organizat primul laborator de genetică medicală din România (1958), iar după 1962, un centru de sfaturi genetice. Lucrări de antropologie, bioetică, genetică umană etc. („Introducere în antropologie", „Ereditatea umană", „Genetica umană", „Impactul social al geneticii", „Dicţionar enciclopedic de genetică", „Un genetician priveşte lumea", „Fascinaţia imposibilului", „Bioetica"). MAXIMILIAN, Ferdinand Joseph de HABSBURG, arhiduce de Austria (1832-1867), împărat al Mexicului (1864-1867), s-a menţinut la putere sprijinindu-se pe conservatori şi pe trupele franceze trimise de Napoleon III, devenind impopular. Prins şi executat de patrioţii mexicani, conduşi de Benito Juârez. MAXIMILIAN, Velimir (1882-1959, n. Buzău), actor român. Roluri de operetă, comedie şi dramă. Prin calităţile MAXIMIN 314 Velimir Maximilian sale de comic, prin discreţie şi măsură, a dat viaţă unor tipuri memorabile din teatrul lui I.L. Caragiale („O noapte furtunoasă"), M. Pagnol, M. Gorki („Azilul de noapte"). Eseuri („Teatru, actor şi public"). Amintjn. MAXIMIN TRACUL (Calus lulius Ve-rus Maximinus Thrax), împărat roman (235-238). Originar din Tracia, a fost proclamat împărat de trupele de la Rin. Aflat în conflict cu Senatul, în timp ce purta lupte grele la Dunăre împotriva carpilor (238), a fost alungat de pe tron. Ca răspuns, a invadat italia, dar a fost învins şi ucis la Aquileia. MAXIMIZA (< fr.) vb. I tranz. A determina valorile variabilelor independente pentru care o funcţie atinge valoarea sa maximă. MAXIMUM (< fr., lat.) s. n. Punct limită, fază reprezentând limita superioară; maxim1. <0* Loc. La maximum = în cel mai înalt grad. ♦ Cea mai mare cantitate, valoare, intensitate. MAXIN, Leonid (pe numele adevărat Leonid Fiodorovici Miasin) (1896- 1979), balerin şi coregraf american de origine rusă. Stabilit în S.U.A. (1944). A dansat la Teatrul Mare din Moscova şi în trupa Baletelor ruse. Realizatorul James Clerk Maxwell unor spectacole de avangardă („Paradă" — scenografia P. Picasso), suprarealiste („Mad Tristan", libretul şi scenografia S. Dali). A pus în scenă celebre spectacole la Scala din Milano („Maria şi Magul", „Degeţica"). MAXWELL [maeksuel] (< fr. {i}; {s} n. pr. Maxwell) s. m. Unitate de măsură a fluxului magnetic (simbol: Mx), egală cu 10~s Wb. MAXWELL [maeksuel], James Clerk (1831-1879), fizician britanic de origine scoţiană. Prof. univ. la Aberdeen, Londra şi Cambridge. Contribuţii la teoria cinetico-moleculară a gazelor (legea de distribuţie a vitezelor) şi în electromagnetism. A alcătuit un sistem de ecuaţii care sintetizează toată gama de fenomene ale electricităţii şi magnetismului (ecuaţiile M.). Pe baza acestuia, a elaborat teoria electromagnetică a luminii şi a dedus existenţa undelor electromagnetice („Tratat de electricitate şi magnetism"). Prin cercetările sale de astronomie, a demonstrat că inelele planetei Saturn sunt compuse din particule discrete. MAXY, Max Hermann (1895-1971, n. Brăila), pictor român. Peisaje urbane, naturi moarte („Natură moartă cu motive greceşti"), compoziţii de tendinţă cubistă, evoluând spre constructivism, adesea cu accente sociale („Piaţa Sf. Gheorghe în cârje", „Biliardul", „Bogăţia apelor noastre"). Portrete de scriitori şi artişti. MAY [maj], Emst (1886-1970), arhitect şi urbanist german. Unul dintre reprezentanţii funcţionalismuiui. A construit numeroase cartiere rezidenţiale la Frankfurt am Main: Romerstadt, Praun-heim, Westhausen, Hohenblick şi a participat la planurile de extindere edilitară a Moscovei. Ulterior, a lucrat în Kenya, Uganda şi apoi din nou în Germania (Hamburg). Kari May MAY [maj], George II (sec. 17-18), meşteşugar sas din Transilvania. Staroste al breslei argintarilor din Braşov, între 1695 şi 1709, a lucrat pentru Constantin Brâncoveanu (ferecături de cărţi, candele), adaptând elementele de decoraţie barocă cerinţelor artistice din Ţara Românească. MAY [maj], Karl (pseud. lui Karl Hohenthal) (1842-1912), scriitor german. Romane de aventuri, evocând mai ales lumea indienilor americani („Comoara din lacul de argint", „Winnetou", „Old Shurehand"). MAYA1 (< fr., sp.) subst., adj. 1. Subst. Denumire a triburilor de amerindieni din America Centrală, care vorbesc limba maya; azi puţin numeroşi (c. 2 mii.), sunt regrupaţi în principal în Yucatân (Mexic). Fondatori ai unei civilizaţii precolumbiene (v. pre-columbian) foarte evoluate, ce acoperea teritoriul actualelor state Mexic, Guatemala, Honduras şi Belize, ale cărei origini urcă până în sec. 4 Î.Hr. Se disting două mari perioade: Vechiul Imperiu (320-987) şi Noul Imperiu (987-1697), care sunt urmarea unei perioade zisă „formativă" (sec. 4 Î.Hr.-4 d.Hr.). Apogeul acestei civilizaţii a fost atins în sec. 7-9; principalele aşezări: Chichen-ltza, Copan, Mayapân, Uxmal, Tikal. 2. Subst. (LINGV.) Limbă a populaţiei maya (1), vorbită şi astăzi de unii locuitori din pen. Yucatân. 3. Adj. Artă maya v. artă precolumbiană. MĂYĂ2 (< fr.; cuv. sanscrit „iluzie") subst. (în filozofia indiană) Forţă miraculoasă; uneori, aparenţă înşelătoare, iluzie. MĂYĂ (în brahmanism), zeiţă creată de Vişnu, ca o forţă primordială feminină din care se naşte lumea. MAYAGGEZ, oraş în partea de V a ins. Puerto Rico, port la Canal de la Mona; 101 mii loc. (1996). Aeroport. Constr. de maşini şi unelte agricole. Ind. electrotehnică, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. (bere, lichior, ţigarete). Universitate (1911). Fundat în 1763 cu numele de Nuestra Sehora de la Candelaria de Mayaguez şi declarat oraş în 1877. MAYALL [mejel], John (n. 1933), cântăreţ şi instrumentist britanic de blues şi rock. Carieră solo şi împreună cu grupul The Bluesbreakers. Considerat părintele blues-ului britanic. Disco-grafie selectivă: „Bluesbreakers — John Mayall with Eric Clapton", „Turn-ing Point", „The 1982 Reunion Concert", „Spinning Coin" etc. MAYAPÂN, aşezare situată în pen. Yucatân (Mexic) datând din perioada MAYBACH 316 Julius Robert von Mayer post-clasică a civilizaţiei maya (950--1500). Aici au fost descoperite vestigiile unui oraş fondat în 1007 şi părăsit în c. 1450. Era înconjurat cu ziduri de apărare în interiorul cărora se aflau numeroase temple. MAYBACH, Wilholm'eB*lf1s846“1929), inginer şi inventator german. Concepe şi realizează (1883), împreună cu G. Daimler, motorul cu explozie şi combustibil lichid (petrol). în 1901, în cadrul companiei Daimler-Benz, a proiectat primul automobil Mercedes. A folosit duraluminiul la fabricarea dirijabilelor Zeppelin. MAYER [maiar], Johann Tobias (1723-1726), cartograf, astronom şi matematician german. Prof. la Gottin-gen. Director al Observatorului astronomic din Gottingen. A calculat cu precizie poziţia axei de rotaţie a Lunii şi a întocmit tabelele lunare (într-o lucrare postumă, 1770). A adus îmbunătăţiri tehnicilor de elaborare a hărţilor suprafeţei Lunii. Autor al unui catalog cuprinzând 998 de stele zodiacale. MAYER, Julius Robert von (1814-1878), medic şi fizician german. Unul dintre întemeietorii termodinamicii. A fundamentat principiul transformării şi conservării energiei (1840) şi a determinat (1867) echivalentul mecanic al caloriei („Mecanica căldurii“). MAYER, Octav (1895-1966, n. Mi-zil), matematician român. Acad. (1955), prof. univ. la Cernăuţi şi laşi. Primul doctor în matematică pură din România (1920). Lucrări de geometrie diferenţială şi geometrie proiectivă (suprafeţele M.), publicate postum în volumele: „Opera matematică" şi „Teoria funcţiilor de o variabilă complexă". Principalul creator al geometriei diferenţiale centroafine. Lucrări didactice („Curs de geometrie analitică"). MAYER-GOEPPERT, Maria v. Goeppert-Mayer, Maria. Octav Mayer MAYERLING, localitate în Austria, la 40 km S de Viena. Aici, într-un pavilion de vânătoare (pe locul căruia a fost zidită o biserică), au fost găsite (30 ian. 1889) cadavrele arhiducelui Rudolf de Habsburg şi al baroanei Maria Vetsera, care s-au sinucis deoarece legătura lor de dragoste nu se putea concretiza într-o căsătorie recunoscută de Curtea imperială. MAYFLOWER [meiflaue], navă engleză, plecată din Southampton (16 sept. 1620) cu 102 emigranţi, care au fondat (26 dec.) prima colonie engleză în America de Nord (Plymouth, Noua Anglie). MAYO [meiau], George Elton (1880-1949), sociolog american de origine australiană. Stabilit în S.U.A. în 1922. Prof. univ. la Harvard. Iniţiator al unei orientări psihologiste în cadrul sociologiei industriale şi al programului denumit „al relaţiilor umane" („Problemele umane ale unei civilizaţii industriale"). , MAYON, vulcan activ în Filipine, în SE ins. Luzon, considerat unul dintre cele mai reprezentative conuri vulcanice din lume, cu o circumferinţă de 130 km. Erupţii în anii 1814, 1947, 1968, 1984 şi 23 febr. 2000. MAYOR ZARAGOZA, Federico (n. 1934), biochimist spaniol. Prof. Vulcanul Mayon univ. la Granada şi Madrid. Director general al UNESCO (1987-1999). Contribuţii originale de referinţă în domeniul biochimiei („Efecte ale acidului nicotinic şi prezentarea compuşilor ke-tonei din metabolismul organismului"). M. de onoare al Acad. Române (1992). MAYOTTE [majot] (MAHORAIS sau MAHORlz), insulă vulcanică în arh. Comore (Oc. Indian); 374 km2. Centrul ad-tiv: Dzaoudzi. Alt max.: 660 m. Trestie de zahăr, sisal, arahide, arbori de vanilie, cocotieri. Pescuit. Descoperită de portughezul Diego Ribeiro (1527). Administrată de Franţa (1843- 1975). La 8 febr. 1976, Franţa a organizat un referendum în ins. M. (parte integrantă a Rep. Comore), majoritatea locuitorilor ei pronunţându-se pentru menţinerea statutului de „colectivitate teritorială" (referendumul a fost condamnat de O.N.U.). în 1979, Parlamentul francez a aprobat statutul de „teritoriu de peste mări" al Franţei. MAYR [maiar], Ernst (n. 1904), orni-tolog şi biolog american. A propus o definiţie a speciei (1940), fondată pe criteriul interfecundităţii şi studiul spe-ciaţiei determinate de existenţa unei bariere geografice temporare sau permanente între două populaţii ale aceleiaşi specii; aceasta a contribuit la elaborarea teoriei sintetice a evoluţiei. Lucrări: „Păsările Pacificului de sud-vest", „Speciile animale şi evoluţia". MAZAGRAN (< fr.; n. pr. Mazagran, localit. în Algeria) s. n. Băutură răcoritoare preparată din cafea foarte concentrată cu bucăţele de gheaţă. MAZÂR-E-SHARlF [mazar-i-Jarjf], oraş în N Afghanistanului, la 306 km NV de Kabul; 127,8 mii loc. (1990). Nod rutier. Centru comercial şi meşteşugăresc (covoare, produse din piele şi metal). Fabrică de egrenare a bumbacului. Ţesături de mătase. Moscheea albastră. Mazăr-e-SharTf. Moscheea albastră 317 MAZURIA MAZARIN [mazare], Jules (1602-1661), om politic şi diplomat francez. Originar din Italia. Nunţiu papal la Paris (1634-1636), a intrat în serviciul lui Richelieu, cu sprijinul căruia a devenit cardinal (1641) şi căruia i-a urmat ca prim-min. (1643-1661). în timpul minoratului lui Ludovic XIV, a deţinut, împreună cu Ana de Austria, conducerea de facto a Franţei, continuând, prin înăbuşirea mişcărilor populare şi a răzvrătirilor feudale (Fronda, 1648-1653), prin înăsprirea fiscalităţii şi întărirea autorităţii centrale, politica predecesorului său de consolidare a absolutismului regal. Remarcabil diplomat, a dus o politică externă abilă (Pacea din Westfalia, 1648 şi Tratatul de la Pirinei, 1659), consacrând hegemonia Franţei în Europa. MAZAR-PAŞA v. Lakeman, Stephen Bartlett. MAZATLÂN, oraş în partea de V a Mexicului (Sinaloa), pe ţărmul G. Californiei; 357,6 mii loc. (1995). Port. Aeroport. Constr. navale. Ind. metalurgică, textilă şi alim. (conserve, zahăr, ţigarete). Pescuit. Importantă staţiune turistică şi balneară. Carnaval anual. MAZĂRE (cuv. autohton) s. f. Plantă alimentară şi furajeră, anuală, din familia leguminoaselor, cu frunze compuse din 2-3 perechi de foliole, flori albe şi fructul o păstaie cu 3-9 seminţe (Pi-sum sativum). Are o perioadă scurtă de vegetaţie (60-120 zile). M. verde conţine proteine, hidraţi de carbon, sodiu, potasiu, calciu, fier, vitaminele A, B1( B2, C etc. Originară din Afgha-nistan, India şi de pe ţărmurile M. Me-diterane, este cultivată în Europa cu c. 5 000 de ani î.Hr. în România, a fost introdusă în cultură în sec. 17. ♦ Păstăile sau seminţele acestei plante; mâncare preparată din aceste seminţe. Jules Mazarin MAZDAKIŢI (< fr.) s. m. pl. Adepţii unei mişcări populare cu caracter egalitarist din statul persan condus de dinastia Sasanizilor, îndreptată împotriva marilor proprietari de pământ; a fost iniţiată, sub influenţa ideilor maniheiste, de reformatorul persan Mazdak (executat în 528/529). V. pavliceni. MAZDEISM (< fr.; {s} cuv. zend mazda „atotştiutor") s. n. Religie a vechilor persani (milen. 2 Î.Hr.— sec. 7 d.Hr.) bazată pe dualismul binelui şi răului, preluat şi dezvoltat de zoroastrism. MAZEPA, Ivan Stepanovici (1644-1709), hatman al Ucrainei (1687-1709). A întreţinut legături secrete cu Polonia şi Suedia, în vederea separării Ucrainei de Rusia. în 1708, a trecut de partea regelui Suediei, Carol XII, împotriva lui Petru I; după înfrângerea suedezilor la Poltava (1709), s-a refugiat, împreună cu Carol XII, la Bender (azi Tighina), unde a şi murit. MAZfTĂ (< fr.) s. f. Jucător prost, neîndemânatic, nepriceput (mai ales la jocul de cărţi); p. ext. ageamiu. MAZIL (< tc.) s. m. 1. (Şi adj.) Demnitar turc din Imp. Otoman sau domn din Ţara Românească ori din Moldova scos din slujbă sau din domnie; mazilit. 2. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Descendent al unei familii boiereşti de rangul al doilea. MAZILESCU, Virgil (1942-1984, n. Corabia), poet român. Valorificând, într-un mod singular în poezia contemporană, jocul intertextual şi mijloacele de deconstrucţie şi de ermetizare a limbajului, prin care îşi ocultează emoţia, versurile sale sunt o meditaţie gravă pe tema angoasei existenţiale şi a morţii {„Versuri1, „Fragmente din regiunea de odinioară", „Va fi linişte va Panaite Mazilu fi seară", „Guillaume poetul şi administratorul"). MAZILI. (< mazif) vb. IV tranz. A scoate din domnie sau din slujbă un domn, un boier; (astăzi, fam.) a destitui pe cineva dintr-o funcţie. ♦ Fig. A alunga, a îndepărta. MAZILU, Panaite (n. 1915, Broşteni, jud. Vrancea), inginer român. M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări şi studii privind teoria elasticităţii şi statica construcţiilor („Statica construcţiilor", „Teoria şi calculul plăcilor curbe subţiri", „Aplicarea teoriei elasticităţii şi a plăcilor în calculul construcţiilor"). A proiectat structura de rezistenţă a Casei Scânteii, azi Casa Presei Libere, a gării Braşov etc. MAZILU, Teodor (1930-1980, n. Bucureşti), dramaturg şi prozator român. Schiţe şi nuvele („Insectar de buzunar", „Soarele şi ambianţa"); romane („Bariera", „într-o casă străină"). Piese de teatru, configurând cu mijloacele grotescului, o remarcabilă tipologie („Proştii sub clar de lună", „Tandreţe şi abjecţie", „Mobilă şi durere", „Don Juan moare ca toţi ceilalţi"). MAZU (MATSU), divinitate feminină taoistă, cu atribute materne. Potrivit legendei, s-a născut (960) în provincia chineză Fujian, dovedind din tinereţe calităţi mistice şi de vindecătoare. Este venerată ca protectoare a marinarilor. Cultul său s-a extins în Asia de Est şi de Sud-Est. Mai este numită Tian Fei („Regina Celestă"), Tian Hou („împărăteasa Celestă") şi Tianshang Shengmu („Muma Sfântă din Ceruri"). MA2URANI6 [mazuraniţj], Ivan (c. 1814-1890), poet şi om politic croat. Prim-cancelar al Croaţiei şi Sloveniei (1861), ban al Croaţiei (1873-1880). Poemul epic „Moartea agăi Is-mail Cengiga", scris în versuri lapidare, evocă un moment al luptei antiotoma-ne; romanul „Privire asupra Bosniei". MAZURCĂ (< rus., pol.; n. pr. Ma-zuria) s. f. Dans popular polonez (din sec. 16), devenit cu timpul dans de salon, cu ritm ternar şi mişcare moderată; melodia corespunzătoare acestui dans. Devenit celebru ca gen muzical datorită creaţiei lui Chopin. MAZURIA (MAZURI), regiune nâtu-rală în NE Poloniei, cuprinsă între Vistula, graniţa cu Rusia şi câmpia litorală baltică. Relief de acumulare glaciară cu numeroase lacuri (c. 2 700), în special în zona centrală. Creşterea ani- MAZURKIEWICZ 318 malelor. Culturi agricole (secară, cartofi). MAZURKIEWICZ [mazurkievitj], Ştefan (1888-1945), matematician polonez. Lucrări privind calculul probabilităţilor, teoria mulţimilor, topologia („Bazele calculului probabilităţilor"). M. de onoare al Acad. Române (1934). MAZUT (< germ.) s. n. Păcură. MAZZINI [matsj:ni], Giuseppe (1805-1872), om politic şi publicist italian. Unul dintre conducătorii mişcării de eliberare a poporului italian (Risor-gimento). fn tinereţe a fost carbonar. A organizat în emigraţie, la Marsilia, societatea revoluţionară „Tânăra Italie1' (1831). Rol însemnat în Revoluţia de la 1848-1849 din Italia; membru al triumviratului care a condus Republica romană (mart.-iul. 1849). După înfrângerea revoluţiei, a emigrat în Anglia, unde, împreună cu Kossuţh şi Ledru-Roliin, a întemeiat Comitetul Central Democratic European (1850). Adept al unificării Italiei pe cale revoluţionară, a sprijinit efectiv expediţiile lui G. Gari-baldi. Memorialistică. MĂ interj, v. măi. MĂCAR (< ngr.) adv. Cel puţin, barem; chiar (şi), fie (şi). Loc. Măcar de (sau să, dacă) = şi dacă, chiar dacă. Măcar că = deşi, cu toate că. + Chiar, încă. MĂCĂLEANDRU (< ucr.) s. m. Mică pasăre migratoare, cântătoare, cu penajul cenuşiu şi cu fruntea, părţile laterale ale capului, ale gâtului şi pieptului roşii-galbene; guşă-roşie (Eritha-cus rubecula). fn România se întâlneşte în tot timpul anului, vara în pădurile de munte, iar iarna în pădurile de şes; populaţiile de iarnă sunt deseori formate din exemplare nordice. Unele populaţii iernează în S Europei, N Africii şi SV Asiei. MĂCEAŞĂ (< măceş) s. f. Fructul măceşului, de formă lunguiaţă sau Giuseppe Mazzini ovală şi coajă tare, cu gust acrişor, bogat în vitamina C. Folosit în industria alimentară la fabricarea siropurilor, sucurilor, marmeladelor, lichiorurilor. în medicina umană este utilizat ca vitami-nizant, astringent, antidiareic, colagog, vasodilatator arterial etc. în ind. farmaceutică este folosit pentru extragerea vitaminei C. MĂCEL (< măcelări) s. n. Acţiune sângeroasă (îndreptată împotriva unei mulţimi fără apărare); masacru, omor (în masă). + Război, luptă aprigă. MĂCELAR (lat. macellarius) s. m. Persoană care se ocupă cu tăierea vitelor pentru consum sau cu vânzarea cărnii acestora. ♦ (Fam.) Om crud, brutal; ucigaş sângeros. MĂCELARII), Mia (1822-1891, n. Miercurea Sibiului, jud. Sibiu), om politic român. Participant ca tribun la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. Deputat în Dieta de la Sibiu (1863-1864), de la Cluj (1865) şi în cea de la Budapesta (1867), a fost unul dintre fruntaşii românilor în lupta pentru obţinerea drepturilor naţionale. Primul preşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania (1869) şi unul dintre iniţiatorii tacticii „pasivismului1'. Unul dintre fondatori şi preşedinte al Institutului de Credit şi Economie „Albina" (din 1871). MĂCELĂRI (< măcelar) vb. IV tranz. 1. (Rar) A tăia vite pentru consum; p. ext a sfârteca, a ciopârţi. 2. A ucide cu sălbăticie şi în masă (oameni fără apărare); a extermina, a masacra. MĂCELĂRjE (< măcelar) s. f. Magazin pentru vânzarea cărnii destinate consumului. MĂC^Ş (MĂCIEŞ) s. m. Denumire dată speciilor spontane de plante din genul Rosa, familia rozaceelor, cu tulpini alungite grupate în tufe, ramificate, înalte până la 3 m, cu frunze impari-penat-compuse, cu flori albe, roz sau galbene, solitare sau grupate câte 2-3 în inflorescenţe şi cu fructe achene păroase, mici, roşii; se mai numeşte trandafir de munte sau de pădure {R. canina, R. pendulina ş.a.). Sin. răsură1. MĂCEŞU DE JOS, com. în jud. Dolj, situată în Câmpia Desnăţui, pe malul de E al lacului Bistreţ; 1 736 loc. (2000). Pescuit. Biserica Sf. Nicolae (1833), în satul Măceşu de Jos. MĂCEŞU DE SUS, com. în jud. Dolj, situată în Câmpia Desnăţui; 1 768 loc. (2000). MĂCIN 1. Munţii masiv muntos de vârstă hercinică, în partea de NV a Dobrogei, puternic peneplenizat, situat la E de braţul Măcin al Dunării, se- parat de pod. Niculiţel (din E) prin valea superioară a râului Taiţa, iar de pod. Babadag (din SSE), prin înşeua-rea Cerna-Horia. Este cea mai veche unitate de relief din România, alcătuită predominant din graniţe, şisturi, cuarţite şi conglomerate. Active procese de dezagregare, cu numeroşi martori de eroziune. Are o culme principală, cu direcţia NV-SE, extinsă pe 65 km lungime, din care se desprind o serie de culmi secundare (Bugeac, Pricopan, lacobdeal, Priopcea), care închid între ele golfuri depresionare (Jijila, Greci, Cerna, Mircea Vodă). Alt. max.: 467 m (vf. Ţuţuiatu). Cunoscut şi sub numele de M-ţii Dobrogei. 2. V. Dunărea Veche. 3. Oraş în jud. Tulcea, port pe dr. braţului Dunărea Veche, la poalele M-ţilor Măcin; 11 678 loc. (2000). Centru piscicol. Expl. de graniţe şi caolin. Fabrici de conf. şi tricotaje, de prelucr. a lemnului (cherestea, parchete, ambalaje), de fermoare, articole de ambalaj din material plastic şi de produse alim. Ferme de creştere a porcinelor şi ovinelor. Centru viticol. Atestat documentar cu numele Arrubium în jurul anului 100 d.Hr. Ruinele unei cetăţi ro-mano-bizantine; geamie (1860); han (sec, 18). MĂCINA (lat. macinare) vb. I tranz. 1. A efectua operaţia de măcinare (1). 2. (Despre agenţi fizici) A mânca, a roade prefăcând în pulbere; a săpa (4), a distruge. 3. Fig. A nelinişti, a chinui, a consuma. MĂCINARE (< măcina) s. f. 1. Operaţie de sfărâmare şi mărunţire a unor materiale friabile (minereuri, seminţe etc.) cu ajutorul morii. M. poate fi: grosieră, fină, foarte fină şi coloidală. 2. Fig. Zbucium, agitaţie, frământare. MĂCINjŞ (< măcina) s. n. 1. Ansamblu de operaţii şi de procese executate într-o anumită succesiune, în scopul transformării boabelor de cereale în făină de diferite calităţi. 2. Cereale duse la moară. ♦ Produse obţinute prin măcinarea boabelor de cereale, şi anume: făina, uruiala, grişul, dunstul, târâtele etc. MĂCIUCA, com. în jud. Vâlcea, situată în Piem. Olteţului, pe râul Cerna; 2 220 loc. (2000). Reşed. com. este satul Oveselu. Bisericile cu acelaşi hram — Sf. Nicolae, în satele Botorani (1797, refăcută în 1872), Zăvoieni (1842-1844, cu fresce originare) şi Ştefăneşti (1844). MĂCIUCĂ (lat. *matteuca) s. f. Bâtă lungă şi groasă cu măciulie (ferecată) la unul dintre capete, folosită în trecut şi ca armă de luptă; ghioagă. ♦ Obiect de forma unei m. mici, folosit într-una din probele gimnasticii ritmice. 319 MĂGURA MĂCIULjE (< măciu[că] + [gămăjlie) s. f. Capătul îngroşat (şi rotunjit) al unor obiecte; gămălie, măciucă. ♦ (Bot.; pop.) Capsulă. MĂCRIŞ s. m. 1. Plantă legumicolă perenă, din familia polygonacee, înaltă de 1 m, cu frunze alungite, cu gust acrişor, folosite în alimentaţie şi flori mici unisexuate (Rumex acetosa). Creşte spontan pretutindeni, preferând locurile mai umede. Se cultivă pe suprafeţe reduse. Folosită în medicina umană pentru tratarea scorbutului, a unor intoxicaţii, ca depurativ şi diuretic etc. Poartă mai multe nume: acriş, dragavei, glojdani, iarbă măcriş, măcriş de munte, ştevie ş.a. ^ M. mărunt = mică plantă erbacee (8-16 cm), răspândită pe tot globul, dioică, verde sau roşiatică, cu frunze acre la gust, folosite în alimentaţie şi flori roşiatice (Rumex acetosella). M. spinos = dracilă. Măcri-şul-calului = plantă erbacee perenă, înaltă de 30-70 cm, cu frunze încreţite mărunt pe margini şi cu flori bisexuate verzui (Rumex conglomeratus). Măcri-şul-iepurelui = mică plantă erbacee perenă (c. 15 cm), din regiunea de munte, cu frunze trifoliate, cu gust acrişor, răcoritor, folosite în alimentaţie şi cu flori albe, mai rar purpurii, liliachii sau albăstrui (Oxalis acetosella). Părţile aeriene au utilizări în medicina umană tradiţională, cu acţiune diuretică, anti-diareică, antiscorbutică etc. 2. (CHIM.) Sare de măcriş v. sare. MĂDĂRAŞ, com. în jud. Bihor, situată în Câmpia Crişurilor, pe canalul Crişurilor, la graniţa cu Ungaria; 2 945 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satul M.). Avicultură. Satul M. apare menţionat documentar în perioada 1291-1294. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1836-1837, pictată în 1846), în satul Homorog. MĂDĂRJAC, com. în jud. laşi, situată în Pod. Central Moldovenesc, pe râul Sacovăţ; 1 606 loc. (2000). Expl. de argile şi gresii. în satul M., menţionat documentar în 1497, se află biserica de zid Adormirea Maicii Domnului (ante 1785) şi biserica de lemn Sf. Grigore Boguslavul (1816). MĂDESCU, Mihai (n. 1936, Dridu, jud. Ialomiţa), scenograf român. Maestru în construcţia decorurilor, foloseşte cu precădere lemnul brut, natur şi metalul, care conferă spectacolelor rigoare şi echilibru („Istoria hieroglifică" după D. Cantemir, „Dimineaţa pierdută" după Gabriela Adameşteanu, „Antigona“ de Sofocle, „Caligula" de A. Camus). MĂDULAR (lat. medullaris) s. n. (Pop.) Fiecare dintre membrele sau, p. ext., organele unei fiinţe. MĂDULARI, com. în jud. Vâlcea, situată în Piemontul Olteţului; 1 978 loc. (2000). Viticultură. Până în 1968, satul şi com. M. s-au numit Hăleşti. Bisericile de lemn Sf. Nicolae (1891) şi Sf. Dumitru (1894), în satele Mamu şi Dimuleşti. MĂDUVĂ (lat. medulla) s. f. 1. (ANAT.) Porţiunea centrală, de obicei moale, din interiorul unui organ. ^ M. osoasă = ţesut moale, de culoare roşie sau galbenă, situat în cavităţile oaselor la animale vertebrate şi om (cel roşu, prezent mai ales la făt şi copil, având un important rol în hemato-poeză). Măduva spinării - partea inferioară a axului cerebrospinal, situată în canalul rahidian şi limitată în partea superioară de bulbul rahidian. Cuprinde în mijloc substanţa cenuşie, în care sunt localizaţi centrii segmentări şi intersegmentari ai reflexelor necondiţionate somatice şi vegetative medulare, iar la periferie, substanţa albă formată din căile ascendente senzitive spino-encefalice şi descendente motorii ence-falospinale. în dreptul fiecărei vertebre, m.s. dă naştere unei perechi de nervi micşti rahidieni, care inervează segmentul corporal corespunzător. Sin. rahis (1). 2. (înv.) Fig. Partea esenţială a unui lucru, fondul unei probleme, al unei opere etc.; miez, esenţă, nucleu. 3. (BOT.) Ţesut parenchimatic situat în cilindrul central al rădăcinii şi tulpinii (ex. la floarea-soarelui, ramuri anuale la soc). <0> Măduva-lemnului = ţesut parenchimatic aflat în centrul tulpinilor şi rădăcinilor unor plante. MĂERIŞTE, com. în jud. Sălaj, situată în zona Dealurilor Crasnei, pe cursul superior al râului Crasna; 3 509 loc. (2000). Halte de c.f. (în satele Uileacu Şimleului şi Giurtelecu Şimleu-lui). Creşterea ovinelor. Satul M. apare menţionat documentar în 1351. Biserică fortificată (1260-1300, refăcută în sec. 18), în stil romanic, în satul Uileacu Şimleului. MĂGAR (cuv. autohton) s. m. Mamifer imparicopitat din familia ecvidelor, mai mic decât calul, cu urechile lungi, cu coama bogată şi aspră, coada mică şi picioarele scurte (Equus asinus)] asin. Originar din Asia (Mongolia, Tibet, Siria) şi din N şi E Africii, în prezent este răspândit în toată lumea datorită domesticirii. Folosit ca animal de povară; rezistent la condiţii grele de muncă, cu un minimum de hrană. ♦ Epitet dat unui om obraznic sau lipsit de bun-simţ. MĂGĂRIŢĂ (< măgar) s. f. Femela măgarului. MĂGEŞTI, com. în jud. Bihor, situată în Depr. Vad-Borod, pe stg. Cri-şului Repede; 2 855 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satul Butani). Biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18), în satul Josani. MĂGHERANI, com. în jud. Mureş, pe cursul superior al râului Niraju Mic; 2 610 loc. (2000). în satul Bereni a fost descoperit un tezaur (inel şi brăţară din bronz, 57 de monede romane din bronz) de la sfârşitul sec. 1 î.Hr.— prima jumătate a sec. 1 d.Hr. Satul M. apare menţionat documentar în 1567. MÂGIREŞTI, com. în jud. Bacău, situată în Depr. Tazlău, pe râul Tazlău Sărat; 4 472 loc. (2000). Expl. de petrol (în satul Stăneşti). Muzeu etnografic şi grădină botanică (în satul Prăjeşti). Biserica de lemn Sf. Gheor-ghe (1648, restaurată în 1924), în satul Şesuri. Bisericile cu acelaşi hram — Sfinţii Voievozi, în satele Valea Arinilor (c. 1800, restaurată în 1922), Prăjeşti (1845, restaurată în 1914- 1915) şi M. (ante 1809, restaurată în 1920 şi 1934). MAGUL! (< sl.) vb. IV Tranz. A satisface pe cineva în orgoliul său; a flata, a linguşi. MĂGULITOR, -OARE (< măguli) adj. (Şi adv.) Care linguşeşte, flatează. MĂGURA 1. Masiv deluros în Dealurile Năsăuduiui, între râurile Săiăuţa (la V), Telcişor (la N) şi Gersa (la E). Alt. max.: 1 112 m (vf. Măgura). Alcătuit din argile marnoase, conglomerate şi nisipuri. 2. Vârf în M-ţii Berzunţi; alt.: 984 m. 3. Peşteră în VNV M-ţilor Bihor, pe dr. văii Sighiştel; lungimea galeriilor: 1 500 m. Labirint de galerii cu numeroase concreţiuni, stalactite, stalagmite şi coloane uriaşe (ex. coloana Măgura (3). Sala Marelui Gur MĂGURA BEIUŞELE 320 „Palmier"). Faună fosilă (oase de Ur-sus spelaeus) şi actuală (insecte). Monument al naturii. 4. Com. în jud. Bacău, pe dr. văii Bistriţei; 3 684 loc. (2000). Expl. de petrol. Până în 1965, satul şi com. M. s-au numit Călugăra. Biserica Sf. Nicolae (c. 1786) şi conac (1904), în satul M. 5. Com. în jud. Buzău, la poalele dealului Ciolanu, pe râul Buzău; 4 594 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul M.) şi haltă de c.f. (în satul Unguriu). Expl. de calcar. Pomicultură. Tabără estivală de sculptură în aer liber (din 1969) pe Dealul Ciolanu. Biserica Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1762), în satul Ciuta. Până în 1965, satul şi com. M. s-au numit Atârnaţi. 6. Com. în jud. Teleorman, în Câmpia Găvanu-Burdea, la confl. râului Claniţa cu Teleorman; 3 182 loc. (2000). Viticultură. MĂGURA BEIUŞELE, vârf în SE M-ţilor Pădurea Craiului, reprezentând alt. max. a acestora (1 004 m). MĂGURA CODLEI, masiv muntos izolat, situat în S M-ţilor Perşani, alcătuit din calcare jurasice. Domină dinspre V Depr. Braşovului şi oraşul Codlea. Alt. max.: 1 292 m. MĂGURA ILVEl, com. în jud. Bis-triţa-Năsăud, pe râul llva; 3 655 loc. (2000). Expl. de dacit. Staţii de c.f. (în satele M.l. şi Poiana llvei). MĂGURA ODOBEŞTILOR, masiv deluros în Subcarpaţii Vrancei, între văile Putnei (la N) şi Milcovului (la S), alcătuit dintr-o culme masivă, înaltă, cu direcţia NV-SE (în componenţa căreia intră pietrişuri, nisipuri, argile), domina- tă de mai multe vârfuri (Coarnele Măgurii: 912 m, Dealul Gorunului: 926 m ş.a.). Alt. max.: 996 m, cea mai înaltă din Subcarpaţii Vrancei. MĂGURA PRIEI, vârf în M-ţii Me-seş, alcătuit din şisturi cristaline. Alt.: 996 m. MĂGURA SLĂTIOAREI, masiv delu-tos în zona subcarpatică olteană, situat între cursurile superioare ale văilor Cerna (la V) şi Luncavăţ (la E), alcătuit din depozite argiloase şi nisipoase. Mărgineşte la SV depr. Horezu. Alt. max.: 769 m. MĂGURA ŞIMLEULUI, masiv delu-ros situat la E de Dealurile Crasnei, în marea buclă formată de cursul superior al râului Crasna, dominând la N şi E Depr. Şimleului şi oraşul Şimleu Silva-niei. Are aspectul unui „muncel“ izolat, cu o culme netedă, mărginită de văi adânci. Alcătuit din şisturi cristaline. Alt.: 597 m. Acoperit cu păduri de gorun şi carpen pe versantul de N şi cu vii şi livezi pe cel de S. MĂGURĂ (cuv. autohton) s. f. Formă pozitivă de relief, bine individualizată faţă de zona înconjurătoare, provenită din fragmentarea transversală a unei culmi deluroase sau muntoase de către apele curgătoare. MĂGURELE 1. Com. în jud. Ilfov, situată în Câmpia Română, pe stg. văii Ciorogârla; 8 608 loc. (2000). Ferme legumicole şi zootehnice. Aici se află Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei". Complex turistic. Com. M. a fost declarată oraş la 18 apr. Măgura Odobeştiior 1989 şi apoi trecută din nou în categoria comunelor la 22 ian. 1990. Până la 17 febr. 1968, satul şi com. M. s-au numit Oteteleşanu, iar între 23 ian. 1981 şi 12 apr. 1996, a făcut parte din Sectorul Agricol Ilfov. Bisericile Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (sec. 18), Sf. Treime-Gherman (1797), Sfinţii loa-chim şi Ana (sec. 19), în satele M., Alunişu şi Vârteju. 2. Com. în jud. Prahova, în Subcarpaţii Prahovei, pe râul Teleajen; 4 919 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul M.). Pomicultură. Prelucr. fructelor. în satul Coada Malului a fost descoperit (1932) un tezaur dacic (sec. 1 î.Hr.) alcătuit dintr-o pereche de fibule, o brăţară spiralică, fragmente dintr-un lănţişor ş.a. Han (sec. 19). MĂGURENI, com. în jud. Prahova, situată în Subcarpaţii Prahovei, pe râul Proviţa; 6 719 loc. (2000). în satul M. se află ruinele unui conac din 1670 şi biserica Sf. Treime (1671-1674), cu picturi murale interioare realizate de Pârvu Mutu în anii 1693-1694. MĂGURI-RĂCĂTĂU, com. în jud. Cluj, situată la poalele M-ţilor Gilău, pe cursul superior al râului Someşu Rece; 2 242 loc. (2000). Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). Biserica de lemn Sf. Treime (sec. 18), în satul Muntele Rece. MĂI (MĂ) interj. (Fam.) 1. Cuvânt de adresare către una sau mai multe persoane de sex masculin, mai rar feminin. 2. Exclamaţie care exprimă admiraţie, mirare, nedumerire, nemulţumire. MĂICĂNEŞTI, com. în jud. Vrancea, pe râul Râmnic; 5 364 loc. (2000). Viticultură. Biserica Sf. Nicolae (1809), în satul Belciugele. MĂICUŢĂ (< maică) s. f. 1. Diminutiv al lui maică; mamă; măiculiţă. ♦ Termen de adresare către o femeie mai în vârstă; apelativ cu care o femeie se adresează copilului ei sau unei persoane dragi. 2. Călugăriţă (1). MĂIERUŞ, com. în jud. Braşov, în partea de N a depr. Braşov, pe stg. văii Oltului; 2 508 loc. (2000). Haltă de c.f. (în saul M.). Creşterea bovinelor. Pomicultură. în satul M., menţionat documentar în 1377, se află o biserică fortificată din sec. 14 (azi biserică reformată), refăcută după incendiul din 1573 şi o biserică ortodoxă cu hramul Adormirea Maicii Domnului (sec. 18). MĂIESTRIE (< măiestru) s. f. Pricepere deosebită, talent, artă, ingeniozitate, iscusinţă; p. ext. îndeletnicire, profesiune etc. care cere o astfel de MAMIFERE MAMIFERE MINIATURI PERSANE 321 MÂNA pricepere. ♦ Artă, pricepere cu care este realizată o lucrare. MĂIESTRIT, -Ă (< măiestrie) adj. Lucrat sau executat cu măiestrie; frumos, desăvârşit, minunat. MĂIESTRU, MĂIASTRĂ (lat. magis-ter) 1. Iscusit, abil, talentat la lucru. 2. Lucrat sau executat cu măiestrie; frumos. 3. (în basme) înzestrat cu însuşiri miraculoase; năzdrăvan, fermecat. MĂI MG (< mai2) s. n. Diminutiv al lui mai2. ♦ Unealtă de lemn cu care se bate inul sau cânepa. MĂJĂRIT (< măjar, înv. „pescar") s. n. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Dare plătită domniei de către cei care pescuiau în bălţile Dunării. MĂLAI s. n. 1. Făină obţinută prin măcinarea boabelor de porumb şi folosită în alimentaţie, mai ales la prepararea mămăligii; făină de porumb. 2. Turtă făcută din făină de mei, de porumb etc.; un fel de prăjitură făcută din făină de porumb. 3. (Reg.) Porumb. 4. (Reg.) Mei. 5. Mălaiul-cucului - mică plantă erbacee (10-30 cm), cu frunze liniare şi flori brune sau gălbui, dispuse în spice (Luzula campestris). MĂLĂELE, Horaţiu (n. 1952, Târgu Jiu), actor român. Interpret carismatic, abordează o gamă largă a comicului, de la buf la grotesc şi absurd (în teatru: „Scapino" după Moliere, „Slugă la doi stăpâni" şi „Mincinosul" de Goldoni, „Şase personaje în căutarea unui autor" de Pirandello, „Sinucigaşul" de N. Erdman, „Unde-i revolverul" de Ger-gely Gabor; în film: „Gloria nu cântă", „Secretul lui Bacchus", „Casa din vis", „Această lehamite"). MĂLĂERU, Mircea, ţăran român. Deputat în Adunarea Ad-hoc a Ţării Româneşti (1857). Conducător al mişcării ţărăneşti din ian. 1862. MĂLĂIEŢ, -IATĂ (< mălai) adj. (Despre legume, fructe etc.) Cu carnea moale şi cu aspect făinos. MÂLÂNCIOIU, Ileana (n. 1940, Go- deni, jud. Argeş), poetă română. Lirică gravă, oraculară, cu dimensiuni metafizice, pe tema iubirii, solitudinii şi morţii („Către leronim", „Crini pentru domnişoara mireasă", „Peste zona interzisă", „Sora mea de dincolo") sau cu adresă antitotalitară („Urcarea muntelui"). O lucrare de estetică („Vina tragică"), eseuri şi publicistică („Crimă şi moralitate", „Cronica melancoliei", „Călătorie spre mine însămi"). MĂLĂIA, vârf în M-ţii Siriu, constituind alt. max. a acestora (1 663 m). MĂLDĂENI, com. în jud. Teleorman; 4 935 loc. (2000). Staţie de c.f. Fermă avicolă. MĂLDÂREŞTI, com. în jud. Vâlcea, situată în Subcarpaţii Olteniei, la poalele de ENE ale Măgurii Slătioarşi, pe râul Luncavăţ; 2 166 loc. (2000). în satul M. se află un muzeu etnografic şi de artă medievală (fondat 1960), biserica cu dublu hram — Sf. Nicolae şi Sfinţii Voievozi (1774-1790), ctitorie a pitarului Măldărescu, culele „Greceanu" (Cula Veche, sec. 18) şi „Duca" (Cula Nouă, 1823-1827) şi un conac din sec. 19 (azi sanatoriu T.B.C.). MĂLIN (< mălină) s. n. Arbore meli-fer din familia rozaceelor, înalt până la 15 m, cu frunze eliptice, dinţate, cu flori albe puternic parfumate, mici, în raceme şi cu fruct drupă globuloasă mică, neagră; creşte spontan în regiunea de dealuri şi uneori se cultivă în scopuri decorative (Prunus padus). Scoarţa are proprietăţi diuretice şi calmante. MĂLjNĂ (< bg., ucr.) s. f. Fructul mălinului, drupă sferică neagră, cu gust amar. Se consumă în stare proaspătă sau sub formă de sucuri, paste etc. MĂLINEANU, Henri (1920-2000, n. Bucureşti), compozitor şi dirijor român de muzică uşoară. Numeroase şlagăre („Aş vrea iar anii tinereţii", „O fată mai găseşti, dar un prieten nu"), spectacole de revistă, musical-uri („Au fost odată... două orfeline", „Bună seara domnule Wilde"), muzică de teatru şi film. MĂLIN ESCU, Vasile (1817-1866, n. Valea Seacă, azi Valea Moldovei, jud. Suceava), om politic şi publicist român. Unul dintre conducătorii „Asociaţiei patriotice" (1846). Participant la Ileana Mălăncioiu Măldăreşti. Cula „Greceanu" Revoluţia de la 1848 din Franţa, apropiat al lui N. Bălcescu în anii exilului. Membru în Adunarea Ad-hoc a Moldovei (1857), în care a cerut împroprietărirea clăcaşilor. A editat, împreună cu M. Kogălniceanu şi N. lonescu, ziarul unionist „Steaua Dunării" (1857-1860). MĂLINI, com. în jud. Suceava, pe râul Suha Mare; 7 324 loc. (2000). Pomicultură. Muzeu memorial „Nicolae Labiş" (în satul Poiana Mărului). Biserică (sfinţită în 1761) în satul Mălini. MĂLgRĂ (< ngr.) s. f. Boală a grâului, a secarei, a orzului şi a unor graminee furajere provocată de ciuperci din genul Tilletia şi manifestată prin prezenţa în boabe a unei mase pulverulente de culoare brună. MĂLURENI, com. în jud. Argeş, în zona Dealurilor Argeşului, pe râul Vâl-san; 4 640 loc. (2000). Pomicultură. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1641) şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1800), în satul M., Adormirea Maicii Domnului-Bohari (1641, cu picturi murale interioare din sec. 18 şi exterioare din sec. 19), în satul Bu-neşti şi Sf. Nicolae (1910), în satul Zărneşti. MĂLUŞTENl, com. în jud. Vaslui, situată în Colinele Fălciului, pe râul Horincea; 2 681 loc. (2000). Rezervaţie geologică (punct fosilier), cu resturi de mamifere din Pliocen. în satul Ghi-reasca se află biserica Sf. Gheorghe (1750, cu adăugiri din 1945), iar în satul M., biserica de lemn Sf. Nicolae (1814, cu pridvor adăugat în 1895). MĂMĂLIGĂ s. f. Aliment preparat din făină de porumb (mai rar de mei, hrişcă etc.) fiartă în apă. MĂNA (< mană) vb. I refl. (Despre unele plante şi culturi) A căpăta mană (4). MĂNĂILÂ 322 Rodica Mănăilă MĂNĂILÂ, Rodica (n. 1935, Bucureşti), fizician român. M. coresp. al Acad. (1992). Lucrări privind semi-conductorii amorfi şi lichizi, materialele amorfe oxidice, supraconductorii cu temperatură critică ridicată etc. („Structura semiconductorilor amorfi", „Difracţia razelor X şi a neutronilor")." MĂNĂSTI.RE (< sl.; {s> gr. monas-terion „locuinţă izolată") s. f. Aşezământ religios în care trăiesc, după anumite reguli ascetice, călugări sau călugăriţe; ansamblu de clădiri care alcătuiesc un astfel de aşezământ. în cultul ortodox, m. are în centrul de compoziţie biserica, în jurul căreia se află construcţiile anexe: chiliile, trapeza, arhondaricul, paraclisul, cuhnia, tur-nul-clopotniţă (acesta fiind, de obicei, şi turn de poartă); uneori, din complexul m. face parte şi o casă domnească (de ex. la Probota, Hurez). Acest ansamblu este înconjurat, în general, cu ziduri de apărare (de ex. Suceviţa, Dragomirna, Brebu ş.a.); la unele m. există o bolnjţă (spital) cu un paraclis. M. de cult catolic au biserica pe una dintre laturile curţii interioare, în jurul căreia se află dormitoarele, refectoriul, sala capitulară. Primele m. creştine au fost construite în sec. 4 în Egipt şi Si- ria. în Evul Mediu, m.au devenit mari proprietari funciari şi deţinătoare de adevărate tezaure; în acea epocă, multe dintre ele au constituit centre de cultură şi de artă. Numeroase m. sunt monumente de arhitectură (ex. m. de la Muntele Athos — Grecia; Cluny — Franţa; Pavia — Italia; Escorial — Spania; Westminster — Marea Britanie; Novodevici — Rusia etc.). Printre m. din România: Hodoş-Bodrog (jud. Arad) — prima m. de pe teritoriul României (1177), Tismana, Cozia, Neamţ, Peri (Maramureş), Snagov, Putna, Agapia, Varatec, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Humor, Arnota, Bistriţa (Vâlcea), Dealu, Curtea de Argeş, Dragomirna, Hurez, Cernica, Pasărea ş.a. MĂNĂSTIREA CAŞIN, corn. în jud. Bacău; 5 472 loc. (2000). în satul M.C. se află biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil a unei foste mănăstiri, construite în anii 1655-1657 prin grija domnului Gheorghe Ştefan. Aici, armata română a desfăşurat înverşunate bătălii de apărare, în timpul primului război mondial (dec. 1916—ian. 1917). MĂNĂSTIREA HUMORULUI, com. în jud. Suceava, pe râul Humor; 3 655 loc. (2000). Centru de ţesături populare. Muzeu de artă medievală. în satul M.H. se află mănăstirea Humor (de maici), întemeiată în jurul anului 1415 de vornicul Ivan (Oană), cu biserica Adormirea Maicii Domnului, zidită în 1530, prin strădania logofătului Teodor Bubuiog, cu picturi murale interioare şi pe faţade executate în 1535 de Toma zugravul din Suceava. Tabloul votiv înfăţişează pe Teodor Bubuiog cu soţia Anastasia şi pe Petru Rareş cu familia. Turn-clopotniţă (1641). Mănăstirea Humor a fost desfiinţată în 1786 (rămânând în funcţiune biserica de mir) şi reînfiinţată în 1990. Biserica, renovată în mai multe rânduri (ultima în 1971-1972), este declarată monument UNESCO. MĂNĂSTIRENI, com. în jud. Cluj; 1 838 loc. (2000). Centru de cojocărit şi de prelucr. a lemnului. în satul M., menţionat documentar în 1332, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică reformată), amplificată în anul 1400 (i s-a adăugat pronaosul). Biserica de lemn înălţarea Domnului (1765, cu picturi pe pereţii interiori din 1770), în satul Deretea. MĂNĂŞTIUR, com. în jud. Timiş, pe Bega; 1 637 loc. (2000). Fabrică de cherestea. Staţie de c.f. Pomicultură. Satul M. apare menţionat documentar în 1427. Biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Garviil (sec. 18, cu picturi pe pereţii interiori din 1746), în satul Topla. MĂNECIU, com. în jud. Prahova, pe Teleajen: 11 477 loc. (2000). Reşed. com. este satul Măneciu-Ungureni. Staţii de c.f. (în satele Măneciu-Ungureni şi Măneciu-Pământeni). Expl. de gips şi balast. Hidrocentrală (10 MW) dată în folosinţă în 1989. Fabrică de cherestea. Pomicultură. Punct de plecare spre masivul Ciucaş. Staţiune climaterică şi de odihnă în satul Cheia, Centru de telecomunicaţii şi releu de televiziune prin satelit (în satul Cheia), dat în folosinţă la 19 dec. 1991. în satul Mănăstirea Suzana se află mănăstirea Suzana (de maici), întemeiată în 1740 de către Stanca Arşica (călugărită cu numele Suzana). Biserica actuală, cu hramul Sf. Nicolae, a fost zidită în anii 1880-1882 şi păstrează picturi murale interioare originare, restaurate în 1976. Muzeu de artă religioasă. în satul Cheia există mănăstirea cu acelaşi nume (de călugări), întemeiată în sec. 17 şi incendiată în 1788 în timpul Războiului Turco-Austriac. Refăcută în 1792, biserica Sf. Treime a Mănăstirea Humorului. Biserica Adormirea Maicii Domnului Măneciu. Biserica Sfânta Treime a mănăstirii Cheia 323 MÂRĂCINEANU fost distrusă în mare parte de incendiul din 1830 şi refăcută în anii 1835-1839. MĂNESCU, Corneliu (1916-2000, n. Ploieşti), diplomat şi om politic român. Ministru de Externe (1961-1972). Preşedinte al Adunării Generale a O.N.U. (1967-1968). Semnatar al scrisorii celor şase (1989), şi-a atras ostilitatea lui N. Ceauşescu, fiind obligat să suporte un regim de detenţie la domiciliu. MÂNESCU, Manea (n. 1916, Brăila), economist şi om politic român. Prof. univ. la Bucureşti. Prim.-min. (1974- 1979). Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui N. Ceauşescu. Arestat, judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă (1990) fiind acuzat de complicitate la genocid; pedeapsa a fost comutată, în 1993, la închisoare pe termen de 10 ani (ulterior, din motive de sănătate, a fost pus în libertate). MĂNEŞTI 1. Com în jud. Dâmbo-viţa, pe Dâmboviţa; 4 761 loc. (2000). Pomicultură. Bisericile Sf. Gheorghe (1874-1881) şi Sf. Treime (1854), în satele M. şi Drăgăneşti-Ungureni. 2. Com. în jud. Prahova, pe râurile Prahova şi Proviţa; 7 466 loc. (2000). în satul Coada Izvorului au fost identificate (1895) urmele unei dava, iar în anii 1963-1969, au fost descoperite vestigiile unei fortificaţii din sec. 4- 1 î.Hr. Castel (1882-1892) şi biserică (1892), în satul M.; biserica Sf. Nicolae (1716), în satul Băltiţa. MANIUTIU, Mihai (n. 1954, Cluj), regizor român. Repertoriu divers, în care foloseşte montări cu combinaţii surprinzătoare de elemente culturale şi teatrale. Creează spectacole-joc sau de ceremonie în care pivotul central este actorul („O noapte furtunoasă" de Caragiale, „Lecţia" de E. lonesco, „An-tigona“ de Sofocle, „Richard al ll-lea“ şi „Richard al lll-lea“ de Shakespeare, „Cu uşile închise" de J.P. Sartre). MĂNOS, -OASĂ (< mană) adj. (Despre pământ) Favorabil pentru culturi; Sabin Mănuilă p. ext. fertil, roditor; (despre recolte) îmbelşugat, abundent. ♦ Fig. Care aduce câştig mare; rentabil, productiv. MĂNUILĂ (MANUILA), Sabin (1894-1964, n. sat Sâmbăteni, jud. Arad), medic, demograf şi statistician român. Stabilit în S.U.A. (1948). M. coresp. al Acad. (1938), prof. univ. la Cluj. Fondator şi director al Institutului Central de Statistică. A participat la anchete demografice efectuate de Institutul Social Român. Lucrări în domeniul medicinei, antropologiei, epidemiologiei, sociologiei, demografiei şi statisticii („Recensământul populaţiei din 1930“, „Statistica sanitară a României", „Studiu etnografic asupra populaţiei României", „Rolul statisticii în organizarea statului modern", „Românii din Timoc", în colab.). MĂNUNCHI (lat. manuclus) s. n. 1. Cantitate de fire de grâu, iarbă etc. care poate fi cuprinsă cu mâna; mână, (pop.) mănuşă. ♦ Buchet de flori. 2. Legătură formată din mai multe obiecte de acelaşi fel strânse laolaltă. MĂNUŞĂ (< mână) s. f. Obiect de îmbrăcăminte, tricotat din lână, bumbac sau confecţionat din piele, cauciuc etc.; protejează mâinile de vânt, frig etc. sau de acţiunea unor agenţi specifici în cazul unor ocupaţii ori profesiuni ce presupun muncă manuală directă (ex. m. de doctor, m. de sudor, m. de turnător etc.). ^ Mănuşi liturgice = mănuşi folosite de înaltul cler catolic în timpul oficierii serviciului religios. Confecţionate din ţesături fine, sunt deseori brodate pe faţă. Expr. A umbla (sau a se purta) cu mănuşi = a se purta cu atenţie şi îngăduinţă, cu multă politeţe. A arunca (cuiva) mănuşa = a provoca pe cineva la duel; p. ext. a provoca pe cineva. MĂR1 (lat. malus) s. m. Arbore fructifer din familia rozaceelor, înalt până la 10 m, cu frunze mari, eliptice, flori roz şi fructe globuloase turtite, comestibile, bogate în vitamine (Malus domestica). Este cultivat în numeroase soiuri, dintre care, în România, cele mai răspândite sunt: ionatan, pătul, creţesc, domnesc, parmen auriu. <0* M. pădureţ = arbore din familia rozaceelor, înalt până la 15 m, cu ramuri spinoase şi fructe mici astringente. Creşte prin păduri, în regiunea de câmpie şi de dealuri şi este folosit ca portaltoi pentru măr (Malus sylvestris). Fructele sunt folosite la fabricarea ţuicii, a oţetului, a pastelor şi gemurilor, a sucurilor etc. Mărul-lupului = plantă erbacee perenă, înaltă de 30-70 cm, cu frunze ovat-cordate, flori galbene şi fructe mari în formă de pară (Aristolochia clematitis). MĂR2 (lat. malum) s. n. Fructul mărului1, globulos, cu o mică adâncitură la ambele capete, având mărimi şi culori diferite după soi (roşu, galben, verde-auriu etc.). Conţine apă, zaha-ruri, acizi organici, vitaminele C, A, B şi PP, săruri etc. în coaja lui se află mai multe vitamine decât în pulpă. Se consumă în stare proaspătă sau prelucrată. în industrie este folosit la prepararea compoturilor, a gemurilor, a oţetului, ţuicii, şampoanelor etc. ♦ Mărul discordiei - motivul, obiectul neînţelegerii sau al duşmăniei dintre mai multe persoane. Mărul lui Adam - denumire populară pentru prominentia îaryngea; nodul gâtului. MĂRAR (cuv. autohton) s. m. Plantă legumicolă, anuală şi bienală, aromatică, cultivată sau spontană, din familia umbeliferelor, cu tulpina înaltă până la 120 cm, cu frunze fine, liniare având segmentele filiforme şi cu flori galbene (Anethum graveolens). Fructul este o achenă ovală, turtită, cu marginile în formă de aripi şi conţine ulei eteric. Frunzele sunt folosite la condimentarea şi aromatizarea mâncărurilor. Seminţele şi frunzele au întrebuinţări variate în medicina umană. MĂRAŞU com. în jud. Brăila, pe braţul Vâlciu al Dunării; 3 375 loc, (2000). Cherhana (satul Ţăcău). MĂRĂCIN AR (< mărăcine) s. m. Nume dat speciilor de păsări mici, călătoare, din genul Saxicola, cu penajul castaniu-închis şi cu gâtul negru (m. negru — Saxicola torquata) sau cenuşiu (Saxicola rubetra). Se hrănesc cu insecte, ascunzându-se prin mărăcini spre a-şi pândi prada. MĂRĂCINE (lat. marrucina) s. m. Nume generic dat unor plante a căror tulpină este acoperită cu spini; fructul ţepos al unor asemenea plante. ♦ Mărăciniş. MArAcINEANU, Valter (1840-1877), militar român. Căpitan. Erou al Războiului de Independenţă. A căzut Vaiter Mărăcineanu MĂRĂCINENI 324 eroic ia 30 aug./11 sept. 1877, în fruntea batalionului său, la asaltul redutei Griviţa 2. MĂRĂCINENI 1. Com. în jud. Argeş, situată în SV Piem. Gândeşti, pe Râu Doamnei; 4 437 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul Argeşelu). Expl. de balast. Pomicultură, institut de cercetare şi producţie pomicolă. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1785), în satul Argeşelu. 2. Com. în jud. Buzău, situată în Câmpia Buzăului, pe stg. văii Buzăului; 6 831 loc. (2000). Expl. de balast. Satul M. apare menţionat documentar în 1597. MĂRĂSCU, Tudor (n. 1940, Bucureşti), regizor român. Prof. univ. la Bucureşti. Abordează o operă diversă, în care neliniştile omului modern sunt exprimate în forme care îmbină realismul psihologic cu fervoarea ludică, evocările precise cu metafora poetică (în teatru: „Descăpăţânarea", de Ai. Sever, „Visul unei nopţi de vară“, de Shakespeare; în televiziune: „întoarcerea tatălui risipitor", de I. D. Sârbu; în film: „Bună seara, !rina“, „învingătorul"). MĂRĂŞESCU, Nicolae (n. 1937, Bucureşti), antrenor român de atletism. Printre elevele sale s-au aflat multiplele campioane de talie internaţională Nata-lia Andrei, Fiţa Lovin, Doina Melinte ş.a. A practicat atletismul, remarcân-du-se în proba de triplu salt. MĂRĂŞEŞTI, oraş în jud. Vrancea, situat în lunca Şiretului; 13 107 loc. (2000). Important nod feroviar şi rutier. Hidrocentrală (44 MW), în satul Căli-măneşti, intrată în funcţiune în 1995, Lacul de acumulare (1984-1994), de 10,5 km lungime, 800 m lăţime şi un volum de c. 44 mii. m3, constituie, totodată, şi sursa de alimentare a canalului de irigaţii Şiret—Dunăre. Ateliere de reparaţii feroviare. Fabrici de sticlă, prefabricate din beton, de produse chimice (îngrăşăminte, vopsele, coloranţi, detergenţi, săpun) şi alim. Fermă de creştere a bovinelor. Localitatea apare menţionată documentar în 1455 şi declarată oraş în 1908. Aici a avut loc, la 24 iul./5 aug.—6/19 aug. 1917, o mare bătălie, „Bătălia de la M.“, în care Armata 1 română (cinci divizii), după lupte grele, a zdrobit puternica ofensivă germană (12 divizii), declanşată cu scopul scoaterii definitive a României din război. Ansamblu comemorativ cu un mausoleu ce păstrează osemintele ostaşilor căzuţi în aceste lupte. Mausoleul, construit în două etape (1922-1924 şi 1936-1938), a fost inaugurat la 18 sept. 1938. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1830-1835, pictată în 1928). mArăşti, sat în com. Răcoasa (jud. Vrancea). Aici a avut loc, la 11/24 iul. —19 iul./1 aug. 1917, o mare bătălie în cadrul ofensivei române de pe valea Şusiţei, „Bătălia de la M.“, în care Armata 2 română a repurtat, împreună cu o parte a Armatei 4 ruse, o importantă victorie împotriva armatei germane. MÂRDÂRESCU, Gheorghe D. (1866-1938, n. laşi), general şi om politic român. Comandant al Şcolii Superioare de Război (1915-1916). Şef de stat major al armatelor 3 (aug. 1916) şi 2 (1916-1918) în timpul primului război mondial. S-a remarcat în campaniile de la Dunăre şi din Carpaţii Meridionali (1916) şi în bătălia de la Mărăşti. Comandant al comandamentului trupelor din Transilvania (1919-1920). Ministru de Război (1922- 1926). Lucrări de teorie militară („Lec-ţiuni de tactică", „Regina bătăliilor"). MĂREŢ, -EAŢĂ (< mări) adj. Care trezeşte admiraţie, care impresionează, care se impune prin calităţi excepţionale; grandios, falnic, maiestuos. 4 (Pop.) Mândru, semeţ; îngâmfat, trufaş. MĂREŢIE (< măreţ) s. f. Ansamblu de calităţi care trezesc admiraţia, care impresionează; grandoare. ♦ Atitudine plină de mândrie; semeţie, trufie. MĂRFAR (< marfă) s. n. Tren de marfă. MĂRGĂRIT, Apostol (1836-1903, n. Abdela, Grecia), pedagog român. M. coresp. al Acad. (1889). A susţinut pe lângă guvernul român necesitatea deschiderii unei şcoli româneşti la Vlaho-Clisura. Ca inspector al şcolilor din Macedonia (1878-1902), a contribuit la înfiinţarea a peste 100 de şcoli primare şi secundare. A promovat cauza românească prin lucrări publicate în străinătate („Etudes historiques sur Ies Valaques du Pinde, par un Valaque Epirote"). MĂRGĂRITAR (< ngr.) s. n. 1. Perlă. + Fig. Lucru de mare valoare. 2. Pietriş mărunt din granule între 7 şi 15 mm, folosit la betoane pentru faţade, la mozaicuri sau pentru a fi aşternut pe alei în parcuri ori în grădini. 3. (BOT.) Lăcrămioară. 4. (BIS.; la pl.) Colecţie de cuvântări şi învăţături bisericeşti, având caracter dogmatic şi didactic (ex. M. de la Bucureşti, 1691). Gheorghe Mărdărescu Apostol Mărgărit 325 MĂRIME MĂRGĂRITEŞTI, com. în jud. Buzău, situată în Subcarpaţii Buzăului, la poalele Dealului Blăjani, pe cursul superior al râului Câlnău; 876 loc. (2000). Biserica Sf. Nicolae (1812— 1816), în satul Câmpulungeanca. MĂRGĂU, com. în jud. Cluj, situată la poalele Măgurii Călătele, pe cursul superior al râului Henţ; 1 702 loc. (2000). în satul M., menţionat documentar în 1408, se află o biserică ortodoxă, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 19), iar în satul Răchiţele, o biserică de lemn (sec. 18). MĂRGEA (lat. margella) s. f. 1. Boabă mică de sticlă, de piatră etc. de diferite forme şi culori, folosită ca podoabă (în şiraguri, cusute pe îmbrăcăminte etc.). 2. (La pl.) Protuberante (în formă de bobiţe roşii) pe capul şi pe gâtul curcanului. MĂRGEAN (< tc.) s. n. (ZOOL.) Coral. MĂRGINEAN, Viorel (n. 1933, Ce- nade, jud. Alba), pictor român. Atras mai ales de peisajul subcarpatic, pe care-l recompune în panorame ale căror elemente figurative sunt redate cu migală. Interioare ţărăneşti, naturi moarte, compoziţii (ciclurile: „Cenade", „Filipeştii de Pădure'1, „Târnovo"). Ministru al Culturii (1995-1996). MĂRGINEANU, Nicolae (1905-1980, n. satul Obreja, jud. Alba), psiholog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări de psihologie teoretică şi aplicată („Psihologia persoanei", „Psihotehnica"), de teoria culturii şi a ştiinţei („Naţional şi universal în cultura românească", „Natura ştiinţei", „Condiţia umană"). Sinteze asupra psihologiei contemporane din Franţa şi Germania. Deţinut politic (1948-1964). Memorii. MĂRGINEANU, Nicolae (n. 1938, Cluj), cineast român. După ce se afirmă ca operator, semnează ca regizor pelicule cu o structură clasică şi epică solidă, în care modernitatea este dată de jocul actorilor şi senzualitatea poetică a imaginii. Filme realizate ca operator („Explozia", „Muntele ascuns", „Tănase Scatiul") şi regizor („Ştefan Luchian", „Pădureanca", „întoarcerea în iad", „Undeva în Est", „Priveşte înainte cu mânie", „Faimosul paparazzo"). MĂRGINENI 1. Com. în jud. Bacău, la poalele de NE ale culmii Pietricica, pe râul Trebiş; 7 287 loc. (2000). Creşterea bovinelor. Biserica de lemn Intrarea în Biserică a Maicii Domului (1777), în satul Luncani. Rezervaţia forestieră Arsura (34,5 ha). 2. Com. în jud. Neamţ, situată în Subcarpaţii Neamţului; 4 180 loc. (2000). Biserica Adormirea Maicii Domnului (1768-1769), în satul M., reparată în 1926 şi repictată în 1928. 3. Mănăstire în com. Filipeştii de Târg, jud. Prahova. întemeiată de marele vornic Drăghici Mărgineanul din familia Filipeştilor. în sec. 19, a servit drept închisoare. Aici a fost închis timp de trei ani N. Băl-cescu, în urma descoperirii mişcării din 1840. Azi dispărută. MĂRGINI. (< margine) vb. IV 1. Tranz. A forma, a constitui marginile, limitele unui lucru, unei suprafeţe; a limita, a contura. ♦ Refl. A avea hotar comun cu..., a se învecina. 2. Tranz. şi refl. A (se) reduce, a (se) limita; a (se) restrânge. MĂRGINIMEA SIBIULUI sau DEPRESIUNEA MĂRGINIMII, denumire atribuită de geograful Vintilă Mihăilescu celor două depresiuni (Sălişte şi Sibiu) de la poalele Carpaţilor Meridionali, separate de Măgura Beleunţa (630 m alt.), ce grupează laolaltă o extinsă ghirlandă de sate mari ale mărginenilor (nume sub care era cunoscută, în secolele trecute, populaţia românească din această zonă, proprietari de mari turme de oi). M.S., limitată la N de anticlinalul de la Ocna Sibiului, este considerată de tip subcarpatic, fiind, totodată, o importantă zonă etnografică şi folclorică. MĂRGINjT, -Ă (< mărgini) adj. 1. Redus, limitat, restrâns. 2. Fig. (Despre oameni) Lipsit de inteligenţă, prost, redus. 3. (MAT.) Funcţie m. = funcţie pentru care valoarea sa, în orice punct din domeniul său de definiţie, e majorată de un număr fix. Mulţime m. = mulţime de elemente cu proprietatea că orice element al său este mai mic decât un element fix şi mai mare decât un alt element fix. MĂRI. (< mare1) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A creşte sau a face să crească în dimensiune, în număr, în cantitate etc.; Viorel Mărginean a spori sau a face să sporească, a (se) înmulţi; a (se) extinde. ♦ (MAT.) A acorda o valoare mai mare unei cantităţi. ♦ (MUZ.) A creşte intervalul cu un semiton cromatic. ♦ Refl. (Despre fiinţe) A creşte, a se face mai mare. + Tranz. A ridica, a creşte (preţul, valoarea). 2. Tranz. şi refl. A (se) intensifica, a (se) dezvolta. 3. Tranz. şi refl. A (se) prelungi în timp. MĂRjE (< mare) s. f. (înv.) 1. (însoţit de pron. posesiv ta, sa etc.) Termen de reverenţă pentru o persoană de rang înalt; înălţime, domnie, maiestate. 2. Rang, demnitate. MĂRIME (< mare1) s. f. 1. Dimensiune, întindere (mare), volum, cantitate (2); proporţie, valoare. ♦ Importanţă, însemnătate, gravitate. ♦ Loc de frunte într-o anumită ierarhie (socială); rang, demnitate; concr. persoană care deţine un rol important în ierarhia socială; fruntaş, demnitar. 2. (MAT.) Generalizare a unor noţiuni concrete, ca: lungime, arie, masă etc. Alegând o m. de genul dat ca unitate de măsură, se poate exprima numeric raportul oricărei m. de acest fel faţă de unitate. 3. (FIZ.) Proprietate fizică a corpurilor sau a fenomenelor care implică un aspect calitativ legat de natura şi de însuşirile specifice ale acestora, precum şi (ceea ce este caracteristic) un aspect cantitativ al lor, legat de posibilitatea formulării unui criteriu de comparaţie, pe baza căruia se stabileşte o unitate şi un procedeu de măsură. V. scalar, vectorial. 4. (STATI ST.) M. medie = expresie numerică obţinută ca medie prin procedee de prelucrare şi de calcul, cu ajutorul căreia se poate caracteriza o colectivitate statistică, calitativ omogenă, din punctul de vedere al unei caracteristici cu niveluri individuale diferite. M. absolută = expresie numerică, în unităţi de măsură naturale sau valorice, care caracterizează concret m. (volumul) unui fenomen dintr-un anumit loc, într-un anumit mo- Nicoalae Mărgineanu MĂRINIMIE 326 ment sau într-o anumită perioadă. M. relativă = expresie numerică, calculată sub formă de coeficient, procent, promită etc., care caracterizează raportul dintre două m. absolute. 5. (ASTR.) M. stelară = măsură a strălucirii aparente a unei stele sau a altui obiect ceresc, exprimată printr-un număr (de obicei zecimal şi care este cu atât mai mic cu cât strălucirea astrului este mai mare, putând avea şi valori negative), a cărui valoare depinde de iluminarea produsă de astrul respectiv. Noţiunea de m.s. a apărut în Antichitate, când stelele vizibile cu ochiul liber au fost împărţite (de Hiparcus) în şase clase, începând cu cele mai strălucitoare. Ulterior, a fost definită o scară de m.s., conform căreia variaţia de strălucire pentru o diferenţă de 5 m.s. este dată de raportul 100/1; aceasta este o scară logaritmică care arată că o stea de m.s. 1 este de 2,512 ori' mai strălucitoare decât o stea de m.s. 2 (2.512 » rădăcina de ordinul 5 din 100; n00 ). Telescoapele moderne pot fotografia stele cu m.s. de până la 29 (telescopul spaţial Hubble). MĂRINIMIE (< mare1 + inimă, după lat. magnanimitas) s. f. Generozitate, bunătate; înţelegere, bunăvoinţă. MĂRINIMOS, -OASĂ (< mare1 + ini-mos, după lat. magnanimus) adj. Care este plin de bunăvoinţă, de înţelegere, de bunătate, de generozitate. MĂR|RE (< mări) s. f. 1. Acţiunea de a (se) mări. ♦ Loc de frunte într-o anumită ierarhie (socială); rang, demnitate; concr. persoană care ocupă o funcţie înaltă în ierarhia socială; fruntaş, demnitar. ♦ Grandoare, strălucire, măreţie. + Slavă, glorie. ♦ (înv.) Putere, autoritate. 2. (FIZ.) M. liniară = raportul dintre dimensiunile imaginii unui obiect obţinute cu ajutorul unui instrument optic (ex. aparatul de proiecţie) şi dimensiunile reale ale obiectului; putere măritoare liniară. M. unghiulară = grosisment. 3. (POLIGR.) Operaţie de copiere fotografică prin proiecţie, în scopul obţinerii unor pozitive sau negative de dimensiuni mai mari decât cele copiate. MĂRIŞEL, com. îrî jud. Cluj, situată la poalele de N ale M-ţilor Gilău, pe cursul superior al Someşului Cald, pe malul de E al lacului de acumulare Fântânele; 1 699 loc. (2000). Hidrocentrală (220 MW), intrată în funcţiune în 1977. Prelucr. lemnului (unelte). Numele satului M. a fost atribuit unei suprafeţe de eroziune din M-ţii Apuseni. MĂRIŞELU, com. în jud. Bistriţa-Nă-săud, pe Şieu; 2 662 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul M.) şi halte de c.f. (în satele Bârla şi Domneşti). Pomicultură. Satul M. apare menţionat documentar în 1243. Biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18), în satul Domneşti. MĂRIŞESCU, Theodor (7-1501), diacon, caligraf şi miniaturist român. A lucrat la Mănăstirea Putna, unde a copiat cinci tetraevanghele (1491-1500) şi un „Apostol", pentru ctitoriile lui Ştefan cel Mare, pe care le-a împodobit cu frontispicii şi miniaturi. MĂRIT, -Ă (< mări) adj. 1. Devenit mai mare1; crescut. 2. (Fnv. şi pop.) Slăvit, înălţat, măreţ; cinstit. MĂRITA (lat. maritare) vb. I 1. Refl. (Despre femei) A se căsători. ♦ Tranz. A da o fată în căsătorie. 2. Tranz. (Fam.) A vinde ceva (cu un preţ derizoriu); a se descotorosi de ceva. MĂRITOR, -OARE (< mări) adj. (FIZ.) Care măreşte. Putere m. liniară = mărire liniară. Putere m. unghiulară = grosisment. MĂRŞĂLUj (< marş) vb. IV intranz. A se deplasa în marş. ♦ (Fam.) A face un drum lung, obositor. MĂRTINEŞTI, com. în jud. Hunedoara, situată la poalele de NV ale M-ţilor Şureanu; 1 086 loc. (2000). Satul M. apare menţionat documentar în 1405. în satul Jeledinţi a fost descoperit un tezaur (58 denari romani) din sec. 1-2. MĂRTINIŞ, com. în jud, Harghita, situată în Depr. Homoroadelor, pe râul Homorodu Mare; 2 931 loc. (2000). Zăcăminte de sare gemă (în satul Sânpaul). Moară de vânt (sec. 19), în satul Călugăreni. Vestigiile unei aşezări civile romane şi ale unui castru roman cu ziduri de piatră, datând din sec. 2-3. în satul M., menţionat documentar în 1333, se află ruinele unei cetăţi din sec. 15, o biserică unitariană (1889) şi un conac (1790). Rezervaţia ornitologică „Popasul păsărilor", în satul Sânpaul. MĂRTURI.E (< martur, înv. „martor") s. f. 1. Declaraţie făcută de o persoană pentru a adeveri un lucru sau pentru a-şi susţine părerile. ♦ (DR.) Depoziţie de martor.O- M. mincinoasă = infracţiune constând în aceea că martorul ascultat într-o cauză penală, civilă, disciplinară face afirmaţii mincinoase sau nu spune tot adevărul privind împrejurările esenţiale ale producerii unei fapte; se pedepseşte cu închisoare şi interzicerea unor drepturi. 2. Dovadă, probă, atestare. MĂRTURISI. (< sl., ngr.) vb. IV 1. Tranz. A declara, a spune, a face cunoscut ceea ce ştie, simte sau gândeşte cineva. ♦ (DR.) A face o mărturisire. 2. Tranz. şi intranz. A demonstra, a dovedi, a proba. 3. Tranz. A recunoaşte (ca adevărat), a admite, a accepta. 4. Tranz. şi refl. A (se) destăinui. 5. Refl. (REL.) A se spovedi. MĂRTURISIRE (< mărturisi) s. f. 1. Acţiunea de a (se) mărturisi şi rezultatul ei; confesiune. 2. (DR.) a) Declaraţie făcută de o persoană în faţa unui organ de jurisdicţie sau de urmărire penală despre faptele pe care le-a săvârşit; b) Mijloc de probă în procesul civil constând în recunoaşterea, de către una din părţi, a faptelor sau împrejurărilor pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau apărările, recunoaştere de natură a produce efecte juridice împotriva autorului ei. M. poate fi judiciară (când este făcută în faţa judecătorului, în cadrul procesului în care urmează a fi folosită ca probă) sau extrajudiciară (în celelalte cazuri); aceasta din urmă este admisibilă ca probă numai în cazurile în care este admisibilă şi proba cu martori. M. judiciară poate fi spontană sau poate fi provocată prin interogatoriul luat părţii în instanţa civilă. M. este simplă când conţine o recunoaştere deplină, fără rezerve, a faptelor; este calificată când i se adaugă afirmarea unor fapte concomitente celui recunoscut, de natură a-i schimba acestuia semnificaţia juridică; este complexă când recunoaşterii i se adaugă fapte sau împrejurări posterioare, care ar fi restrâns sau anihilat efectele juridice ale faptului recunoscut. M. simplă şi cea calificată sunt indivizibile, dar cea complexă poate fi scindată, reţinându-se faptul recunoscut, dar împrejurarea ulterioară trebuind să fie dovedită (şi) cu alte probe. Puterea doveditoare a m. este lăsată la aprecierea judecătorului. 3. Destăinuire, confidenţă. 4. (REL.) Spovedanie. MĂRŢIŞOR (< marţ, înv. „martie") s. m., s. n. 1. S. m. Numele popular al lunii martie. 2. S. n. Mic obiect de podoabă legat de un fir împletit, roşu cu alb, care se oferă, ca semn al sosirii primăverii, persoanelor de sex feminin, la 1 martie. 3. S. m. Mică plantă erbacee, perenă, înaltă de 3 până la 20 cm, din familia rozaceelor, cu tulpina unifloră, foarte rar cu două 327 măsura flori galbene (Geum montanum). Creşte prin pajişti, în zona alpină. MĂRUNT, -Ă (lat. minutus) adj. 1. De dimensiuni, de proporţii reduse, (foarte) mic. ♦ Cu elementele componente foarte mici; fin. ♦ (Despre scris) Cu litere foarte mici. 2. (Despre bani, folosit şi substantivat) (Cu) monede divizionare de valoare mică. 3. De statură mică, scund, mic. + Scurt. 4. (Despre mers) Cu paşi mici (şi grăbiţi). 5. Fig. Care are o valoare, o importanţă redusă; neînsemnat, minor. ^ Expr. Multe şi mărunte = lucruri de tot felul şi fără importanţă. 6. Fig. (Despre oameni) Lipsit de generozitate, cu orizont îngust. + Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie; de rând. MĂRUNTAIE (lat. minutalia) s. f. 1. Organe interne la om şi la animale; viscere; p. restr. organele interne aflate în cavitatea abdominală. 2. Fig. Partea din interior, din adânc a unui lucru; mijloc; adâncime. MĂRUNŢEI, com. în jud. Olt, pe râul Olt; 4 496 loc. (2000). Viticultură, fn satul Bălăneşti au fost descoperite (1966) vestigiile unei aşezări dacice din sec. 5-4 Î.Hr. şi un tezaur din argint (brăţară spiralică, două fibule, un lănţişor împletit, doi cercei ş.a.) datând din sec. 1 Î.Hr. Conac (sec. 18) şi biserica Sfinţii fmpăraţi Constantin şi Elena (1820), în satul Bălăneşti şi biserica Cuvioasa Parascheva (1860), în satul M. MĂRUNŢELUL (< măruntei) s. m. art. Dans popular românesc din Bihor; se joacă de către perechi care execută învârtiri şi bătăi în contratimp; are ritm binar şi mişcare rapidă; învârtită. ♦ Melodia corespunzătoare acestui dans. MĂRUNŢI. (< mărunt) vb. IV tranz. A tăia, a împărţi, a sfărâma în bucăţi mici; a pisa. MĂRUNŢIŞ (< mărunt) s. n. 1. (La pl.) Lucruri de mică importanţă, fără valoare; spec. obiecte de mercerie. ♦ Fig; Amănunte, fleacuri, nimicuri. 2. (Cu sens colectiv) Monede (de metal) de valoare mică; mărunt (2). MĂRUŢĂ, George (1909-1968, n. Bucureşti), actor român de teatru şi de film. Joc interiorizat, de mare eleganţă şi expresivitate scenică („Zoo“, de Vercors, „Opera de trei parale" de Brecht) şi în filme („Setea", „Omul de lângă tine", „Străinul"). MĂSĂLAR s. m. Numele popular al lunii august. MĂSCĂRICI (< măscări „a certa") s. m. 1. Actor de comedie în teatrul popular (de circ, bâlci etc.) care execută, pe lângă rolurile de comedie, şi acrobaţii, dresură, numere muzicale etc.; saltimbanc, paiaţă, clovn. 2. (în Evul Mediu) Bufon (1). La curţile domneşti din Ţările Române (în sec. 16), m. făceau parte din suita domnului; soitar. MĂSEA (lat. maxilla) s. f. I. 1. Molar. ^ M. de minte = fiecare dintre ultimele măsele care apar, de obicei, la sfârşitul adolescenţei pe ambele maxilare. 2. (BOT.) Măseaua-ciutei - mică plantă erbacee perenă, înaltă de 10-30 cm, din familia liliaceelor, cu frunze pătate în roşu-brun şi cu flori violacee, roz, gălbui sau albe (Erythronium denscanis). II. Nume dat diferitelor părţi ale unor obiecte, unelte etc. asemănătoare cu măseaua (I 1); a) fiecare dintre penele de lemn dreptunghiulare prinse în jurul obezilor roţii de moară; b) fiecare dintre penele grin-deiului la piuă; c) fiecare dintre colţii grapei; dinte; d) colţul de sus al leucii care intră în cercul (veriga) ce prinde loitra de leucă; e) cui cu floarea colţuroasă care se fixează pe marginea tălpilor la bocanci. MASELARIŢA (< măsele) s. f. Plan-tă erbacee, din familia solanaceelor, înaltă de 20-100 cm, cu flori galbene, cu nervuri violete; organele vegetative şi seminţele tuturor speciilor de m. sunt toxice (conţin atropină, scopolami-nă şi hiosciamină); extractele din frunze de m. au o acţiune analgezică şi spasmolitică; nebunariţă (Hyoscyamus niger). Cunoscută din Antichitate ca plantă medicinală. MĂSELAT (< măsea) adj. (Reg.) Porumb ~ = porumb cu bobul mare şi alb; porumb românesc. MĂSLIN (< măslină) s. m. Arbore fructifer, mediteranean, din familia olea-ceelor, înalt de 10-20 m, cu frunze persistente (verzi tot timpul anului), lanceolate, pieloase, lucitoare şi flori albe, grupate în panicule axilare (Olea europaea); m. este cultivat pentru lemnul şi fructele sale. Anticii îl considerau simbol al păcii, iar cel ce avea de făcut o propunere de împăcare sau o rugăminte se înfăţişa cu o ramură de m. MĂSLINĂ (< sl.) s. f. Fructul măslinului, mic, de formă ovoidă, brun-ver-zui, bogat în ulei comestibil. Conservat în saramură sau ulei este folosit în alimentaţie. Uleiul de m. are utilizări terapeutice în medicina umană cultă şi tradiţională, iar fructele în medicina veterinară. MĂSLINIU, -|E (< măslină) adj. De culoarea măslinei; negricios. MĂSLUj (< maslă, rar „culoare la jocul de cărţi") vb. IV tranz. A face semne de recunoaştere pe dosul cărţilor de joc sau a le aranja în scopul de a câştiga. V. trişa. ♦ P. ext. A ticlui, a falsifica. MĂSTĂCANI, com. în jud. Galaţi, pe râul Chineja; 5 292 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satul Chiraftei). Viticultură. Bisericile cu acelaşi hram — Sfinţii Voievozi, în satele M. (1802-1803) şi Chiraftei (1828). MĂSURA (lat. mensurare) vb. I 1. Tranz. A determina valoarea unei mărimi (lungime, masă, greutate, tensiune electrică etc.) prin comparare cu o mărime de aceeaşi natură, luată drept unitate de măsură, folosind în acest scop instrumente sau aparate de măsură, etaloane etc. 2. Tranz. A străbate, a parcurge (pe jos) o distanţă, un spaţiu. 3. Tranz. A cerceta cu privirea; a examina (2), a scruta. ♦ A privi pe cineva insistent, cercetător (şi cu dispreţ). 4. Refl. A se compara cu cineva, a se înfrunta. + A se lua la întrecere cu cineva. 5. Tranz. Fig. A chibzui, a cumpăni cuvintele, gesturile; a înfrâna, a modera pornirile, sentimentele etc. MĂSURARE (< măsura) s. f. Acţiunea de a măsura; determinare a valorii unei mărimi; măsură (1), măsurătoare. O M. directă = m. efectuată prin compararea nemijlocită a mărimii de măsurat cu unitatea sa de măsură sau prin evaluarea directă a unui efect produs de mărimea respectivă. M. indirectă - determinare a valorii unei formule, în care se introduc valorile altor mărimi, obţinute prin măsurări directe. MĂSURAT, -Ă (< măsura) adj. 1. (Despre corpuri, fenomene, dimensiuni) Supus operaţiei de măsură (1); determinat, evaluat. 2. (Mai ales despre timpul de care dispune cineva) Limitat; mărginit. 3. Moderat, ponderat, cumpătat. MĂSURĂ (lat. mensura) s. f. 1. Măsurare, determinare. <£► Instrument (sau aparat) de m. = instrument pentru efectuarea măsurărilor. Procedeu de m. = totalitatea operaţiilor efectuate pentru aflarea valorii unei mărimi. Unitate de m. v. unitate. 2. Mărime; valoare numerică a unei mărimi, însoţită de indicarea unităţii de măsură; dimen- MĂSURĂTOARE 328 siune (3). 3. (MAT.) Funcţie aditivă cu valori numerice reale şi pozitive, definită pe o familie de părţi ale unei mulţimi care verifică anumite condiţii (trib borelian). Loc. După (sau pe) măsură = (despre îmbrăcăminte sau încălţăminte) potrivit cu dimensiunile corpului. Pe măsură ce... = cu cât... ^ Expr. A lua (cuiva) măsură (sau măsuri) - a măsura diferite dimensiuni (ale corpului cuiva) în vederea confecţionării unor obiecte de îmbrăcăminte (sau încălţăminte). 4. Corp, dispozitiv etc. care concretizează o unitate de m. (ex. kilogramul, metrul, litrul etc.). & Expr. Cu aceeaşi măsură = în acelaşi fel; deopotrivă. 5. (MUZ.) Unitate ritmică divizată în timpi egali ca durată, plasată între două bare; se notează cu o fracţie plasată la începutul lucrării sau fragmentului vizat (m. binare, ternare, simple, compusej. ^ Bară de m. = iiniuţă verticală car§* taie portativul, divizând durata piesei muzicale în unităţi metrice egale. 6. (L1T.) Unitate metrică dintr-un anumit număr de silabe accentuate şi neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi şi scurte, care determină ritmul unui vers. 7. (FILOZ.; în dialectica hegeliană şi marxistă) Intervalul în limitele căruia schimbările cantitative pe care le suferă un anumit lucru nu duc la o transformare a calităţii lui sau a cărui depăşire duce la o schimbare calitativă (de. ex. 0 şi 100°C exprimă m. stării calitative de lichid a apei). M. exprimă legătura dialectică dintre cantitate şi calitate. 8. Fig. Limită, proporţie firească, cuvenită a lucrurilor. ^ Loc. Peste măsură = prea mult, exagerat. ♦ Simţ al proporţiilor; moderaţie. 9. Fig. Capacitate; valoare. ❖ Expr. A fi în măsură (să)... = a avea calitatea, posibilitatea (de a...), a fi indicat (să...). 10. Fig. Dispoziţie, prevedere; procedeu folosit în vederea realizării unui anumit scop. MĂSURĂTOARE (< măsurat) s. f. Măsurare, determinare. MĂŞCAT, -Ă (< măciucă) adj. (Reg.; despre cereale) Cu bobul mare, bombat, plin. MĂTANIE (METANIE) (< sl.) s. f. 1. (fn unele practici religioase) închi-nare până la pământ, făcută de credincioşi în semn de veneraţie şi de pocăinţă. 2. Plecăciune adâncă; temenea, ploconeală. 3. (La pl.) Şirag de mărgele din os, din lemn de măslin etc., pe care călugării sau credincioşii mireni numără rugăciunile rostite. MĂTASĂ, Constantin v. Matasă. MĂTASE (lat. metaxa) s. f. 1. Fibră textilă naturală, de borangic prelucrat, produsă de larva fluturelui Bombyx mori. Se obţine mai întâi sub formă de m. crudă din gogoaşa de m., iar pentru a fi folosită în industria textilă şi ca aţă, m. crudă se curăţă, se dublează, se torsionează şi se mulinează. ^ M. artificială = fibră textilă fabricată prin diferite procedee chimice (ex. fibră de nitrat de celuloză, vâscoză, fibră de cazeină etc.). 2. Ţesătură fină, cu desime mare şi greutate mică, executată din fibre de mătase (1), din care se confecţionează lenjerie şi îmbrăcăminte de calitate superioară, rezistente şi aspectuoase; (la pl.) varietăţi de ţesături de acest fel. 3. Mătasea porumbului = firele subţiri cafenii-găibui (stigmatele), care învelesc ştiuletele porumbului şi care ies din pănuşi în formă de smoc. 4. (BOT.) Mătasea-broaştei = denumire dată unor alge verzi, filamentoase, care formează mase plutitoare în apele dulci sau sărate (ex. Cladophora, Spi-rogyra etc.). MÂTĂCIUNE (MĂTĂCINE) (< bg„ srb.) s. f. Plantă erbacee, aromatică, meliferă din familia labiatelor, cu frunze lanceolate şi cu flori albe sau albastre violacee (Dracocephalum moldavica). Din frunzele ei se prepară „apa de melisă“. MĂTĂSAR (< mătase) s. n. Pasăre din ordinul paseriformelor, mai mare decât vrabia, brună-cenuşie pe spate, roşie-cenuşie pe pântece şi cu un moţ de pene pe cap (Bombycilla garrulus). Cuibăreşte în ţinuturile nordice ale Asiei, Europei şi Americii; în România este, uneori, oaspete de iarnă. Se mai numeşte pasărea-frigului. MĂTĂSARI, com. în jud. Gorj, situată în zona Piemontului Motrului, pe cursul superior al râului Jilţu; 6 183 loc. (2000). Expl. de lignit, fn satul M. se află o biserică de lemn datând din 1897, iar în satul Runcurel, o biserică de lemn din 1836 şi o culă din sec. 19. MĂTĂSARU, com. în jud. Dâmbo-viţa, situată în Câmpia Titu, pe râul Potopu; 5 863 loc. (2000). Reşed. com. este satul Teţcoiu. Staţie de c.f. (în satul M.). Expl. de petrol şi de balast. Creşterea porcinelor. Popas turistic. Bisericile Sf. Nicolae (1842), Sf. Grigore Teologul (1854) şi Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1871), în satele Teţcoiu, M. şi Poroinica. în apropierea com. M. a fost descoperită o aşezare cu locuiri succesive datând din Neolitic, Bronzul timpuriu, Hallstatt şi cultura Militari-Chilia (sec. 2-4) şi din epoca feudală (sec. 17-18). MĂTĂSICĂ (< mătase) s. f. Ţesătură subţire de mătase vegetală, amestecată cu bumbac. MĂTĂSOS, -OASĂ (< mătase) adj. Moale, neted, lucios (ca mătasea). MĂTRĂGUNĂ (cuv. autohton; cf. alb. matergone) s. f. Plantă erbacee medicinală, otrăvitoare, din familia sola-naceelor, înaltă de 0,5-1,5 m, cu flori brune-violete şi cu fructe bace negre, lucitoare. Conţine alcaloizi (atropină, scopolamină) cu acţiune antispastică, cardio-acceleratoare etc. Utilizată în industria farmaceutică pentru fabricarea unor pilule şi ţigări antiasmatice, a unor medicamente (extractul alcoolic şi tinctura de m.) pentru tratarea bronşitelor, encefalitei, a colicilor etc. Teofrast (sec. 3 î.Hr.) a numit-o mandragora, Chesius (sec. 17), beladona, Linne, Atropa belladonna. Expr. Parcă i-a dat cineva (sau a mâncat) mătrăgună - parcă e nebun. MĂTREAŢĂ (lat. *matricia) s. f. 1. (MED.) Pitiriazis. 2. (BOT.) Mătreaţa bradului = gen de licheni cu talul lung, filamentos şi ramificat; cresc pe ramurile uscate ale coniferelor (Usnea), producând pagube pădurilor prin sufocarea copacilor sau prin adăpostirea insectelor dăunătoare. MĂTUjRE (< mat^) s. f. Operaţie de prelucrare a suprafeţei unui obiect, prin care aceasta devine mată. MĂTURA (< mătură) vb. I 1. Tranz. şi intranz. A curăţa de praf, de gunoi etc. cu mătura; a strânge, a îndepărta praful, gunoaiele etc. cu mătura. 2. Tranz. P. analog. (Despre vânt, ape) A înlătura ducând cu sine praf, gunoaie etc.; a străbate cu repeziciune o suprafaţă îndepărtând totul din cale. 3. Tranz. Fig. A înlătura pe cineva; a alunga, a goni. MĂTURĂ (probabil cuv. autohton) s. f. 1. Plantă erbacee din familia chenopodiaceelor, originară din S Europei, cu tulpina foarte ramificată, stufoasă, de peste un metru înălţime şi cu frunze mici, alungite (Kochia sco-paria)\ se foloseşte la confecţionarea măturilor (2). 2. Obiect de uz casnic, confecţionat din tulpini de mătură (1) sau din nuiele, paie etc., cu care se mătură. 3. (FITOPAT.) Mături-de-vrăji-toare = hipertrofii ale ramurilor unor pomi fructiferi şi ale unor arbori de pădure, cauzate de unele ciuperci microscopice sau de bacterii; se manifestă prin apariţia pe ramurile atacate 329 MÂNCA a unor smocuri de ramuri subţiri, moi, fragile şi dese ca nişte mături; (pop.) patul-vântului. MĂTURILE (< mătură) s. f. pl. Plantă erbacee, albă-păroasă, din familia compozitelor, cu tulpina ramificată şi cu flori roz, dispuse în capitule solitare (Centaurea jurineaefolia). MĂTURICĂ (< mătură) s. f. Mătură mică pentru periat hainele. MĂTUŞĂ (lat. amita) s. f. 1. Sora tatălui sau a mamei unei persoane; verişoara unuia dintre părinţi sau soţia unchiului; tanti. 2. (Pop.) Termen de respect folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie mai în vârstă; p. gener. femeie în vârstă. MĂŢĂU, masiv deluros situat în Muscelele Argeşului, cu aspect de culme prelungă, cuprins între Râu Târgului (la V) şi Argeşel (la E). Alcătuit din fliş grezos cu intercalaţii şistoase, din gresii, şisturi şi argile. Acoperit cu fâ-neţe şi livezi. Alt. max.: 1 017 m. Releu de televiziune. Sate extinse până aproape de culme. MĂURENI, com. în jud. Caraş-Se-verin, situată în Câmpia Bârzavei, pe râul Bârzava; 2 664 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satul M.). Creşterea bovinelor. MĂXINENI, com. în jud. Brăila, pe dr. văii Şiretului; 3 455 loc. (2000). Creşterea ovinelor. MĂZĂRAT, -Ă (< mazăre) adj. (Despre seminţe sau granule de sol) Asemănătoare, ca mărime şi formă, boabelor de mazăre. MĂZĂREANU, Vartolomei (c. 1720— c. 1790, n. probabil la Slătioara, lângă Câmpulung Moldovenesc), cărturar român. M. de onoare al Acad. Teologice din Kiev. Arhimandrit (c. 1755), egumen al mănăstirilor Putna (1757-1768) şi Solea (1768-1774). Inspector („îndreptător") al şcolilor domneşti, episco-peşti şi mănăstireşti din Moldova. A scris condici de mănăstiri (Voroneţ, Solea, Humor). Traduceri de cărţi bisericeşti şi laice, printre care „Apofteg-mata“ din rusă (o culegere de maxime şi anecdote) şi o „Esopie". MĂZĂRICHE (< mazăre) s. f. 1. Denumire dată mai multor specii de plante furajere anuale din genul Vicia, familia leguminoaselor. în cultură se află m. de primăvară (Vicia sativa), m. panonică (Vicia pannonica) şi m. păroasă (Vicia villosa). 2. (METEOR.) Precipitaţie atmosferică sub formă de bobiţe de gheaţă, cu diametrul de 2- 5 mm, de culoare alb-opacă, cu aspect buretos; cade în special la sfârşitul iernii, spre primăvară. MÂCIU, Mircea (n. 1928, Căldăraru, jud. Argeş), sociolog şi editor român. Director al Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice (1975-1987). Monografii şi antologii („Sociologia lui Petre Andrei", „Ştiinţa valorilor în spaţiul românesc", „Antologie de filosof ie românească"). MÂHNI. vb. IV tranz. şi refl. A (se) supăra, a (se) necăji; a (se) indispune, a (se) întrista. MÂINE (lat. mane) adv. în ziua care urmează după cea de azi; a doua zi. <0* Expr. Ca mâine(-poimâine) sau mâi-ne-poimâine = peste puţin timp, în curând. + în viitorul apropiat, curând; în viitor, cândva. MÂL (< ucr.) s. n. (GEOL.) Sediment acumulat pe fundul bazinelor marine (m. marine, de ex. cele cu globi-gerine, cu radiolari, cu diatomee, m. calcaroase etc.) sau al celor lacustre şi fluviatile (m. continentale), alcătuit din particule argiloase, îmbibate cu apă şi cu alte substanţe fluide. Prin compac-tizare se transformă în roci argiloase, calcaroase etc., uneori bogate în hidrocarburi. Sin. nămol. MÂLC (< mîlci, reg., „a încremeni") adv. A tăcea ~ = a nu spune nici un cuvânt, a nu scoate o vorbă; a tăcea chitic. MÂNA (lat. minări) vb. I tranz. 1. A îndemna, a stimula la mers un animal (determinându-l să urmeze o anumită direcţie); a dirija un vehicul (cu tracţiune animală). ♦ A determina, a sili pe cineva să meargă într-o anumită direcţie sau spre o ţintă determinată; (pop.) a trimite pe cineva undeva sau după ceva. 2. A pune în mişcare, a acţiona; a împinge, a deplasa. Vântul mână norii. MÂNĂ (lat. manus) s. f. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc de la umăr până la vârful degetelor; spec. extremitatea antebraţului care se termină cu cele cinci degete, având o faţă palmară şi una dorsală. <0* Loc. De mâna întâi = de calitatea sau de categoria întâi. Pe sub mână = pe ascuns, în secret; în mod clandestin. Peste mână = incomod, anevoios, greu. Mână fn mână -în perfect acord, în colaborare; împreună. ^ Expr. Din mână fn mână sau dintr-o mână în alta = de la unul la altul; din om în om. Cu amândouă mâinile = din belşug; fig. din toată inima, bucuros. A bate (sau a da) mâna = a) a cădea la învoială, a face un târg, a se înţelege; b) a se angaja (la ceva), a promite. Cu mâinile încrucişate (sau în sân) = inactiv; fără nici o grijă, impasibil. Cu mâna pe inimă = cu convingerea fermă că e adevărat, cu conştiinţa curată. A pune mâna (la ceva) = a face, a întreprinde ceva, a acţiona. A ridica mâna asupra cuiva = a ameninţa pe cineva cu bătaia; a fi agresiv. A se spăla pe mâini sau a-şi spăla mâinile = a refuza să-şi ia răspunderea, a nu se amesteca. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână -liberă = a acţiona (sau a lăsa pe cineva să acţioneze) cum vrea, în toată libertatea. A fi mâna dreaptă (a cuiva) = a fi ajutorul, omul de încredere (al cuiva). A întinde cuiva mâna (sau o mână de ajutor) = a ajuta, a sprijini pe cineva. Mână de fier (sau forte) = om energic şi foarte autoritar. A-i da mâna = a putea, a-i permite situaţia, împrejurările să facă ceva, a-i conveni să... ♦ M. de lucru = forţă de muncă. 2. Cantitate mică din ceva (atât cât încape într-o palmă); grup mic (de oameni). ♦ (Pop.) Mănunchi. MĂNĂSTIREA, com. în jud. Călăraşi, situată în Câmpia Bărăganului, pe malul lacului Mostiştea; 6 016 loc. (2000). Viticultură. Pescuit. Centru de împletituri din nuiele. Vestigii neolitice (în satul Sultana). Biserica Sf. Nestor (1660) în satul M. MÂNĂTARCĂ (< bg.) s. f. (BOT.) Hrib. MÂNCA (lat. manducare) vb. I tranz. (şi absol.) 1. A ingera alimente pentru satisfacerea necesităţilor nutritive ale organismului; a consuma. ^ Expr. A-şi mânca de sub unghii = a fi foarte zgârcit. A (-şi) mânca averea (sau banii) cu lingura = a cheltui peste măsură, a risipi. A(-şi) mânca viaţa (sau zilele, tinereţea) cu (cineva sau ceva) = a-şi irosi, a-şi distruge viaţa cu... (fţi vine) să-l (sau s-o) mănânci (din ochi), se spune despre o persoană frumoasă, atrăgătoare. A fugi (sau a alerga) mâncând (sau de mănâncă) pământul = a fugi foarte repede, în mare goană. (Refl.) A crede că tot ce zboară se mănâncă = a-şi face iluzii, a fi naiv. ♦ Intranz. A se hrăni, a se nutri, a se alimenta. + Fig. (Fam.) A omite litere, cuvinte, sunete în vorbire sau în scris. 2. (Despre insecte) A pişcă, a ciupi. ♦ (Despre corp sau părţi ale corpului) A produce o senzaţie de mâncărime însoţită de nevoia de a se scărpina. Expr. A-l mânca pe cineva MÂNCARE 330 tălpile = a nu avea astâmpăr, a fi nerăbdător să plece. 3. (Despre agenţi fizici, chimici etc.) A roade, a distruge. Rugina mănâncă fierul. ♦ (Despre boli, stări sufleteşti etc.) A distruge (treptat), a măcina. 4. Refl. recipr. Fig. (Despre oameni) A se certa, a se duşmăni; a-şi face rău unul altuia. 5. (Despre foc) A mistui, a înghiţi, a nimici. MÂNCARE (< mânca) s. f. 1. Acţiunea de a mânca. ^ Expr. Poftă de mâncare = apetit. De-ale (sau de-a) mâncării = hrană, alimente. ♦ Prânz, cină, masă. 2. (Concr.) Ceea ce se mănâncă; alimente, bucate; spec. hrană gătită. MÂNCĂCIOS, -OASĂ (< mânca) adj. Care mănâncă mult, cu poftă de mâncare; gurmand. MÂNCĂRI.ME (< mâncare) s. f. Senzaţie specifică la nivelul pielii, produsă de o iritaţie, de o alergie,etc. şi care declanşează nevoia de a se scărpina; prurit. MÂNDRA 1. V. Parângu Mare. 2. Com. în jud. Braşov, situată în Depr. Făgăraş, pe stg. Oltului, la confl. cu Sebeş; 2 962 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul M.). Expl. de turbă. Creşterea bubalinelor, fn satul M., menţionat documentar în 1400, se află biserica înălţarea Domnului (1779), în satul Râuşor există bisericile Cuvioasa Pa-rascheva (de Sus, 1698) şi Cuvioasa Parascheva (de Jos, 1758), iar în satul Şona, biserica Adormirea Maicii Domnului (1706). MÂNDRESCU, Simion (1868-1947, n. satul Râpa de Jos, jud. Mureş), lingvist şi folclorist român. Prof. univ. la Bucureşti. Luptător pentru desăvârşirea statului naţional unitar român (în 1918 a organizat în Italia legiunile române). Specialist în germanistică („Germana medie de sus“, „Din istoria literaturii germane: Klopstock“). Culegeri de folclor („Strigături sau chiuituri poporane"). S-a ocupat cel dintâi de elementele maghiare din limba română („Elemente ungureşti în limba română"). MÂNDRUŢE (< mândru) s. f. Frumuseţe, strălucire, splendoare; concr. fiinţă sau lucru cu aspect deosebit de frumos; minune (2), minunăţie (2). MÂNDRI (< mândru) vb. IV refl. 1. A fi mândru (1), a se lăuda, a se făli. 2. (înv. şi pop.) A se îngâmfa, a fi orgolios, trufaş. MÂNDRJE (< mândru) s. f. 1. Faptul de a fi mândru; sentiment de mulţumire, satisfacţie, demnitate, de încredere în calităţile proprii. ♦ Măreţie, fală. ♦ Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulţumire. 2. Orgoliu, îngâmfare, semeţie, trufie. MÂNDRU, -Ă (< sl.) adj., s. m. şi f. I. Adj. 1. Mulţumit, satisfăcut, plin de încredere în calităţile proprii. 2. Orgolios, trufaş, îngâmfat, fudul. 3. (înv. şi pop.) Frumos, încântător, minunat; falnic, măreţ. II. S. m. şi f. 1. (Pop.) Iubit, drag. 2. (Articulat pl. f.) lele. MÂNDRULI.ŢÂ (< mândră) s. f. (Pop.) Mândră (II 1). MÂNEA (lat. mânere) vb. II intranz. (înv. şi pop.) A petrece noaptea undeva; a rămâne, a dormi undeva peste noapte; a se opri, a poposi undeva. MÂNECA (lat. manicare) vb. I intranz. şi refl. (înv. şi pop.) 1. A se scula în zori, dis-de-dimineaţă. 2. A porni, a pleca în zori; p. ext. a se duce, a se îndrepta spre... MÂNEC AR (< mânecă) s. n. 1. Haină ţărănească scurtă, confecţionată din blană sau stofă, cu mâneci. 2. Perniţă sau scândură îmbrăcată în pânză pe care croitorii calcă mânecile hainelor. MÂNECĂ (lat. manica) s. f. Parte a îmbrăcămintei care acoperă braţul (în întregime sau în parte). Expr. A o băga pe mânecă = a se speria (de consecinţele unei fapte săvârşite); a o sfecli. MÂNECĂRI (< mânecă) s. f. pl. Manşete confecţionate din stofă, catifea sau împletite din lână colorată, bogat ornamentate cu broderii. Purtate de feciorii din Maramureş, în zilele de sărbătoare, au fost introduse în costumul popular după al doilea război mondial. MÂNECUTE (< mânecă) s. f. pl. Manşete detaşabile, încheiate cu un şnur trecut printr-un şir de inele, care fac parte din costumul liturgic al arhimandriţilor şi se poartă peste mânecile stiharului. Deseori, m. sunt valoroase piese de broderie, fiind ţesute cu mătase şi reprezentând cel mai adesea Mânecări din Maramureş imaginea Bunei-Vestiri (ex. m. de la mănăstirea Bistriţa-Vâlcea de la c. 1500). MÂNE;R (< mână) s. n. Parte a unui obiect (unealtă, instrument, vas etc.) cu o formă specială, pentru ca acesta să poată fi mânuit mai uşor. MÂNGÂIA (lat. *manganeare) vb. I tranz. 1. A căuta să aline mâhnirea, durerea, suferinţa cuiva; a încuraja, a îmbărbăta, a consola. ♦ Refl. A se împăca cu o idee, cu o situaţie; a se consola. ♦ A bucura, a desfăta, a încânta. 2. A atinge uşor cu palma în semn de dragoste; a dezmierda, a alinta. + A atinge, a netezi cu palma sau cu degetele. MÂNGÂIERE (< mângâia) s. f. 1. încurajare, îmbărbătare, consolare; ajutor, sprijin. 2. Satisfacţie, mulţumire; bucurie, încântare. ♦ Dezmierdare, alinare. MÂNGÂIETOR, -OARE (< mângâia) adj. 1. Care mângâie, îmbărbătează, consolează. 2. Care desfată, încântător, plăcut; dezmierdător, drăgăstos. MÂNIA (< mânie) vb. I tranz. şi refl. A-şi ieşi sau a face să-şi iasă din fire; a (se) a înfuria, a (se) enerva. MÂNIE (lat. mania) s. f. 1. Enervare nestăpânită, furie, supărare mare. Loc. Iute (sau grabnic, rău) la mânie, se spune despre un om care se înfurie uşor, iritabil, irascibil. 2. Supărare, necaz; ciudă. MÂNIQS, -oasă (< mânie) adj. 1. Plin de mânie (1); furios, supărat. ♦ Care exprimă, care trădează mânie, supărare, necaz. 2. Supărat, necăjit; înciudat. MÂNJJ (< sl.) vb. IV tranz. şi refl. A (se) murdări, a (se) păta. MÂNTUI (< magh.) vb. IV 1. Tranz. şi refl. (înv. şi pop.) A (se) salva (dintr-o primejdie, dintr-o nenorocire, din robie etc.). 2. Tranz. şi refl. (în religia creştină) A (se) curăţa de păcate, a (se) izbăvi. 3. Tranz., refl. şi intranz. (Pop.) A (se) termina, a (se) încheia, a (se) sfârşi, a (se) isprăvi. MÂNTUIALĂ (< mântui) s. f. De ~ = superficial; făcut în grabă. MÂNTUITOR, -OARE (< mântui) adj. 1. (Şi subst.) Care mântuie (1). 2. (în limbajul bisericesc) Care mântuie (2); izbăvitor. 3. (Art.; folosit ca nume propriu) Denumire sub care este cunoscut lisus Hristos. MÂNUI. (< mână) vb. IV tranz. 1. A folosi un instrument, o unealtă etc. cu 331 MÂZGĂLITU RÂ ajutorul mâinilor. 2. A manipula (o substanţă, un material etc.) ♦ A administra bani sau fonduri, a tine o gestiune. MÂNUIRE (< mânui) s. f. 1. Acţiunea de a mânui. 2. Ansamblu de mişcări pe care le efectuează un muncitor pentru a pregăti şi executa o operaţie pe o maşină-unealtă. 3. Administrare, manipulare a unei gestiuni (publice). MÂNZ (cuv. autohton) s. m. 1. (ZOOT.) Puiul de sex masculin al iepei (de la naştere până la înţărcare — în jurul vârstei de un an). 2. (Fam.) Epitet pentru un copil (zburdalnic) sau, p. ext., pentru un tânăr. MÂNZARE (cuv. autohton; cf. alb. mezore) s. f. (ZOOT.; pop.) Oaie care a fătat şi are lapte. MÂNZAT, -Ă (cuv. autohton; cf. alb. mezat) s. m. şi f. (ZOOT.) Viţel înţărcat (până la vârsta de un an). MÂNZĂ (< mânz) s. f. (ZOOT.) Puiul de sex feminin al iepei. MÂNZĂLEŞTI, com. în jud. Buzău, situată în Subcarpaţii Buzăului, pe râul Slănic; 3 016 loc. (2000). Pomicultură. Centru de ceramică populară. Zonă de carst dezvoltat pe sare, declarată regiune ocrotită (1973). în satul M., menţionat documentar în 1532, se află mănăstirea Găvanu (de călugări), cu biserica Adormirea Maicii Domnului (1707), incendiată de turci în 1821 şi refăcută în 1828. Bisericile de lemn Sfinţii Voievozi (1822-1823, reparată în 1868 şi 1894) şi Adormirea Maicii Domnului (1828), în satele Apostari (sat desfiinţat şi unificat cu satul Beşlii) şi Jghiab. MÂNZĂRAR (< mânzare) s. m., s. n. 1. S. m. (Pop.) Cioban care păzeşte mânzările. 2. S. n. Loc sau despărţitură în care stau mânzările în strungă. MÂNZEŞTE (< mânz) adv. A râde (sau a zâmbi) ~ = a râde (sau a zâmbi) forţat, silit, nenatural. MÂRÂ! (onomat.) vb. IV intranz. 1. (Despre câini) A scoate sunete guturale, aspre, hârâite. 2. P. analog. (Despre oameni) A emite un zgomot surd; a vorbi neclar, printre dinţi, ca semn de enervare, de nemulţumire; p. ext. a bombăni, a mormăi. ♦ Tranz. A spune ceva pe un ton morocănos, nemulţumit, în silă; a protesta, a cârti. MÂRCED, -Ă (lat. marcidus) adj. (Reg.) 1. (Despre plante) Veşted, ofilit. ♦ (Despre lemne) îmbibat cu apă, putregăios. 2. (Despre oameni) Slab, uscăţiv; sleit de puteri, vlăguit. MÂRLI.ŢĂ s. f. (Reg.) Ştiucă. MÂRŞA, com. în jud. Giurgiu, situată în Câmpia Găvanu-Burdea, pe râul Dâmbovnic; 2 976 loc. (2000). Expl. de petrol şi gaze naturale. Biserica Sf. Nicolae (1890) şi două conace din sec. 19. MÂRŞANI, com. în jud. Dolj, situată în Câmpia Romanaţi; 5 158 loc. (2000). Viticultură. Muzeu etnografic. Bisericile Sf. loan Botezătorul (1793, reparată în 1896) şi Sf. Nicolae (1831). MÂRŞAV, -Ă (< sl.) adj. Lipsit de scrupule, josnic, infam, ticălos. MÂRŞĂVIE (< mârşav) s. f. Atitudine sau faptă mârşavă; josnicie, ticăloşie. MÂRZA (sec. 16-17), căpitan în oastea lui Mihai Viteazul şi apoi în cea a Jui Radu Şerban. S-a remarcat în timpul bătăliilor de la Ogretin (1602) şi de lângă Braşov (1603). MÂRZA, Vasile (1902-1995, n. Şi-pote, jud. laşi), medic şi biolog român. Acad. (1948), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Ministru al Sănătăţii (1948-1952), preşedinte al Crucii Roşii din România (1952-1957). Cercetări în domeniile histochimiei („Histochimie du spermatozoîde“) şi histofiziologiei. A studiat biomorfologia celulelor sexuale („Histophysiologie de Povogenese", „Morfogeneza vitelusului“, în colab.), problema formelor precelulare ale substanţei vii. Studii privind reglarea neu-roendocrină a dinamicii celulare în procesele digestive şi de imunitate condiţionată. MÂRZAC (< tăt.) s. m. (în Evul Mediu) Nobil tătar, căpetenie de ceată ostăşească. MÂRZĂNEŞTI, com. în jud. Teleorman, situată în Câmpia Burnaz, pe râul Teleorman; 4 369 loc. (2000). Moară de cereale (1900). Bisericile de lemn cu acelaşi hram — Sf. Nicolae, Vasile Mârza în satele Teleormanu (1815) şi M. (1826). MÂRZESCU, George G. (1876-1926, n. laşi), jurist şi om politic liberal român. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1869-1870, 1896-1897), al Agriculturii şi Domeniilor (1916- 1918), al Internelor (1918-1919), al Muncii şi Ocrotirii Sociale (1922-1923) şi al Justiţiei (1923-1926). A iniţiat o serie de legi, între care şi aceea privind reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice (1924). MÂSÂR s. m. v. misir. MÂŢ (< mâţă) s. m. (Pop.) Cotoi, motan; pisoi (de sex masculin) al pisicii. MÂŢĂ (onomat.; cf. şi alb. mica) s. f. 1. (Pop.) Pisică; p. restr. pui (de sex feminin) de pisică. <0> Expr. A umbla (sau a prinde pe cineva) cu mâţa-n sac = a umbla (sau a prinde pe cineva) cu înşelăciuni. (A fi) mâţă blândă = (a fi) prefăcut, ipocrit, făţarnic. Ca o mâţâ plouată = a) abătut, descurajat; b) ruşinat, umilit. A trage mâţa de coadă = a o duce greu, a fi sărac, nevoiaş. 2. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive etc. de forma unei gheare. ♦ (MIN.) Dispozitiv de siguranţă pentru oprirea din cădere a coliviei de ascensor, în cazul ruperii cablului ei. E construit din două gheare, acţionate de un sistem de pârghii, care se prind în ghidajele coliviei când cablul nu o mai susţine. MÂŢELOR, Lacul lac antropo-salin, helioterm, situat în perimetrul oraşului Ocna Sibiului; 1 235,5 m2. Ad. max.: 74,7 m; salinitatea la supr. ajunge la 34%o, iar la 8,5 m ad. atinge 323%o. Temp. apei la supr. (în timpul verii) este de 24,8°C, iar la 1,5 m ad. de 36,3°C. MÂZGĂ (< sl., bg.) s. f. 1. Noroi moale, lipicios şi alunecos. 2. (Reg.) Pojghiţă moale şi cleioasă care se formează pe suprafaţa unor alimente sau pe pereţii vaselor în care au fost anumite alimente. 3. (Pop.) Strat (de alge, muşchi ş.a.) care acoperă pietrele expuse la umezeală. MÂZGĂLI. (< mâzgă) vb. IV tranz. 1. A scrie, a desena sau a picta urât, stângaci, murdar; p. ext. a scrie, a desena sau a picta fără pricepere, fără talent. 2. A murdări, a păta, a mânji. MÂZGĂLITURĂ (< mâzgăli) s. f. Faptul de a mâzgăli; scriere, pictură sau desen executate neîndemânatic şi murdar; fig. operă literară sau plastică lipsită de valoare. MBABANE 332 MBABANE, capitala statului Swaziland, situată în NV ţării, la 1 150 m alt.; 47 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Pr. centru politic şi comercial al ţării. în apropiere se expl. min de fier şi de staniu, bauxită, azbest ş.a. Egrenarea bumbacului. Prelucr. primară a azbestului şi a lemnului; ind. hârtiei, poligrafică şi alim. (ulei, zahăr, bere, conserve de fructe). Cazinouri. Turism. Centru ad-tiv. al protectoratului britanic Swaziland (din 1906), M. a devenit capitala regatului independent Swaziland (din'1968). MBANDAKA, oraş în partea de V a R.D. Congo, situat pe Ecuator, pe stg. fl. Congo, la confl. cu Ruki, la 700 km NNE de Kinshasa; 169,8 mii loc. (1994). Aeroport. Port fluvial. Ind. de prelucr. a metalelor, farmaceutică şi alim.; reparaţii navale. Piaţă agricolă (cafea, orez, cauciuc, lemn). Export de lemn preţios şi produse agricole. întemeiat, în 1883, de H.M. Stanley cu numele de âquateurville. Ulterior, s-a numit Coquilhatville (1886-1966). MBOMOU (M’BOMU sau BOMU), râu în partea centrală a Africii (800 km), considerat unul dintre izvoarele râului Oubangui, formând pe o porţiune graniţa între Republica Centr-africană şi R.D. Congo. MBUJI-MAYI, oraş în partea cen-tral-sudică a R.D. Congo, pe cursul inf. al râului Bushimaie; 806,5 mii loc. (1994). Aeroport. Expl. şi prelucr. diamantelor industriale; ind. alim. Piaţă agricolă. Fundat de europeni în 1909 datorită exploatării diamantelor din zonă. Până în 1966 s-a numit Bakwanga. McADAM [mekaedem], John Loudon (1756-1836), inginer constructor scoţian. Inspector general al drumurilor (1827). Inventatorul tipului de îmbrăcăminte rutieră macadam. McCAREY [mekaeri], Leo (1898-1969), cineast american. Scenarii pentru filmele cu Stan şi Bran. Din 1929, a realizat lung-metraje, devenind specialist în comedii („Extravagantul domn Ruggles“, „O iubire splendidă"). Premiul Oscar: 1937 („Oribilul adevăr") şi 1944 („Drumul meu"). McCARTHY [m0ka:0i], Joseph Raymond (1909-1957), jurist şi om politic american. în fruntea comisiei senatoriale pentru cercetarea activităţii antiamericane, a promovat o politică anticomunistă dusă până la extrem. McCARTHY [m0ka:0i], Mary (n. Ludwig) (1912-1989), scriitoare americană. Lucrări de analiză lucidă a conformismului american, a emancipării femeii, a căsătoriei şi a rolului intelectualilor în societate („O viaţă blestemată", „Păsările Americii", „Canibali şi misionari", „Cum am crescut"). McCARTNEY [makaitni], Sir Paul (n. 1942), cântăreţ şi compozitor britanic. Membru al grupurilor Beatles (1962-1970) şi Wings (1971-1979). Ulterior, carieră solistică şi de duet (cu Stevie Wonder, Michael Jackson). Compozitor de melodii, dar şi de lucrări mai pretenţioase (oratorii). Record mondial la vânzări de discuri (200 de milioane, în 1979). Discografie solo selectivă: „McCartney", „Flowers in The Dirt“, „Off the Ground", „Ram" etc. McCLINTOCK [maklintek], Barbara (1902-1992), biolog şi genetician american. Cercetări experimentale asupra diferitelor specii de porumb care au dus la cunoaşterea mecanismului mobilităţii structurilor masei genetice prin aşa-numitele „gene saltatorii". Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1983). McCLURE [meklua], Sir Robert John Le Mesurier (1807-1873), navigator britanic. Amiral. A parcurs pentru prima dată Pasajul de Nord-Vest (1850-1854), conducând o expediţie de căutare a lui J. Franklin, ale cărui urme le descoperă în 1859. McCORMICK [m0ko:mik], Cyrus Hali (1809-1884), inventator şi industriaş american. Constructorul primei seceră-tori mecanice pentru cereale păioase (1831 şi patentată în 1834), pe care a fabricat-o în serie începând din 1847; în 1873 realizează prima secerătoa-re-legătoare. în 1847 a fondat compania care i-a purtat numele, devenită, în 1902, sub conducerea fiului său, Cyrus Hali M. (1859-1936), „International Harvester Company". McCOY [mekoi], Horace (1897- 1955), scriitor american. Autor al unor romane cu mare impact la public, având ca subiect predilect violenţele din societatea contemporană, unele dintre ele ecranizate („Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?", „Giulgiurile nu au buzunare", „Bisturiul"). McCULLERS [mskalerz], Carson (n. Smlth) (1917-1967), prozatoare americană. Romane („Inima este un vânător singuratic", „Reflexii într-un ochi de aur", „Orologiul fără limbi") şi nuvele („Balada cafelei triste") marcate de freudism, într-un stil concentrat, sugestiv, creând o atmosferă depresivă. McDONALD v. Heard şi McDonald. Sir Paul McCartney Barbara McCIintock McDONNELL-DOUGLAS [makdonel-daglss], grup industrial american, unul dintre cei mai mari producători de avioane civile şi militare. S-a format în 1967, prin fuzionarea societăţilor McDonnel Aircraft (fondată 1939) şi Douglas Aircraft (fondată 1921). Dintre modelele cele mai cunoscute: DC-9, DC-10, MD-11 ş.a. în 1996, a fost absorbit de Boeing. McENROE [maekanrau], John Patrick (n. 1959), tenisman american. Câştigător al turneelor de la Wimbledon (1981, 1983, 1984) şi al campionatelor internaţionale ale S.U.A. (1979, 1980, 1981, 1984). Calităţile sale tehnice au adus în jocul de tenis spectaculozitate, dar şi extravaganţă şi nonconformism. McEWAN [m8kju:0n], lan (n. 1948), scriitor englez. Lucrările sale fac o rece şi nemiloasă prezentare a realităţii contemporane. Povestiri („Prima iubire, ultimele rituri"), romane („Grădina de ciment", „Copii în timp", „Câinii negri", „Făuritorul de vise", „Iubire fatală"). Preocupări în domeniul teatrului, scenarii de film şi de televiziune. McFERRIN [mekferin], Bobby (n. 1950), cântăreţ american de jaz. Inovator în tradiţia jazului vocal, cu performanţe tehnice originale. Devenit 333 McTAGGART foarte cunoscut o dată cu piesa „Don’t Worry, be Happy“ (5 premii Grammy). Discografie selectivă: „I Feel Good", „The Voice" etc. McGRAW HILL [megro: hil], prestigios grup editorial american, fondat în 1909, la New York de James H. McGraw şi J.A. Hill. Publică lucrări din domeniul ştiinţelor exacte şi umaniste, informaticii, economiei. McKAY [makeij, Claude (1890-1948), scriitor american de origine jamaicană. Considerat drept unul dintre cei mai valoroşi exponenţi ai poeziei negre contemporane („Cântece din Jamaica", „Umbrele Harlemului"); romane („Banjo“, „Banana Bottom"). McKENZIE [makenzi], Roderic Duncan (1885-1940), sociolog american. Prof. la Univ. Michigan. Unul dintre întemeietorii „ecologiei umane", al cărei concept central îl formează concurenţa, ca tip fundamental de interacţiune între oameni („Comunitatea metropolei"). McKINLEY [makjnli], vârf în M-ţii Alaska, alcătuit din graniţe şi acoperit de zăpezi veşnice. Alt.: 6 194 m (cea mai mare înălţime din America de Nord). Parc naţional. Se mai numeşte şî Denali. McKINLEY [makjnli], William (1843-1901), jurist şi om politic american. Republican. Preşedinte al S.U.A. (1897-1901). A promovat o politică de expansiune teritorială (anexarea ins. Hawaii şi a Filipinelor). A proclamat doctrina „porţilor deschise" în China. Asasinat. McLAREN [maklaeran], Norman (1914-1987), cineast britanic. Stabilit în Canada (1940). A revoluţionat tehnica filmului de animaţie utilizând tehnici noi: pastelul, gravura direct pe peliculă, sunetul sintetic („Allegro", „Mierla", „Găinuşa cenuşie", „Blinkity biank", „Pas de deux"). Premiul Oscar: 1952 („Vecinii"). McLAUGHLIN [makloklin], John (n. 1942), chitarist şi compozitor englez de jaz. Influenţat de Miles Davis. Muzician eclectic, evoluând către free-jaz. în 1971, înfiinţează „Mahavishnu Orchestra", cu care cântă un amestec de jaz, rock şi muzică indiană. Discografie selectivă: „Turn it Over", „Inner Worlds", „Friday Night in San Francisco", împreună cu Al di Meola şi Paco de Lucia ş.a. McLUHAN [maklu:an], Herbert Marshall (1911-1980), istoric şi sociolog canadian. Prof. univ. la Toronto. Vârful McKinley în cadrul studiilor de istoria civilizaţiilor şi culturii, şi-a îndreptat atenţia spre cercetarea rolului mijloacelor de comunicare în masă — „medium"-urile („Galaxia Gutenberg", „Despre instrumentele de comunicare", „Medium-ul este mesajul", „Oraşul ca aulă"). McMILLAN [makmilan], Edwin Mat-tison (1907-1991), fizician american. Prof. univ. la Berkeley (California). Cercetări în domeniul acceleratorilor de particule. Unul dintre inventatorii sincro-tronului (1945). A sintetizat (1940), împreună cu Philip H. Abelsov, primul element transuranian, neptuniul-239 şi a izolat (1941), împreună cu G.T. Seaborg, plutoniul-239 bombardând uraniul cu neutroni. Premiul Nobel pentru chimie (1951), împreună cu G.T. Seaborg. McNAMARA [masknama.ra], Robert Strânge (n. 1916), om politic şi industriaş american. Preşedinte al Companiei Ford Motor (1960-1961). Secretar de stat al Apărării (1961-1968), s-a evidenţiat prin fermitate în timpul „crizei rachetelor cubaneze". A intrat în con- Robert Strânge McNamara flict cu preşedintele L.B. Johnson în privinţa eficacităţii bombardamentelor americane în Vietnamul de Nord, în urma căruia a demisionat. Preşedinte al B.I.R.D. (1968-1981). McQUEEN [makwi:n], Steve (pe numele adevărat Terence Stephen) (1930-1980), actor american de cinema. Roluri în filme de acţiune, reprezentând tipul „antieroului" singuratic, dar într-o lume în care lupta pentru existenţă reprezintă o confruntare continuă cu societatea ostilă („Cei şapte magnifici", „Cincinnati Kid", „Marea evadare", „Locotenentul Bullitt", „Papillon", „Vânătorul"). McTAGGART [maktaegat], John Ellis (1866-1925), filozof britanic. Prof. univ. la Cambridge. Pornind de la idealismul hegelian, a elaborat o formă extremă de idealism, după care obiectele materiale, spaţiul şi timpul nu sunt decât aparenţe, reale fiind numai spiritele individuale aflate într-o relaţie de dragoste directă („Studii asupra dialecticii hegeliene", „Natura existenţei"). Steve McQueen Md 334 Md, simbol chimic pentru men-deleeviu. MEAD, Lacul ~ v. Hoover Dam. MEAD [mi.dj, George Herbert (1863-1931), psihosociolog şi filozof american. Puternic influenţat de darvi-nism, a criticat însă multe din tezele behaviorismului la care a condus acesta. A dezvoltat o concepţie originală asupra emergenţei şi noutăţii prezente în procesele naturale. Psihologia sa socială, îndeosebi teoria asupra eu-lui, a exercitat o influenţă considerabilă în epocă („Filozofia prezentului", „Filozofia actului"). MEAD [mi:d], Margaret (1901-1978), antropolog american. Curator la Muzeul American de Istorie Naturală (1926-1969) şi prof. la Universitatea Columbia. A iniţiat cercetările interculturale privind dezvoltarea personalităţii şi diferenţierea comportamenteloY de sex („Ajungerea la majorat în Samoa", „Sex şi temperament în trei societăţi primitive", „Cultură şi responsabilitate"). Studii asupra modelelor sociale ale unor culturi occidentale („Masculul şi femela", „Femeile americane") şi asupra problemelor ambientale şi de suprapopulare mondială („Să ne gândim la autor"). MEADE [mi:dj, James Edward (1907-1995), economist britanic. Prof. univ. la Cambridge. Cunoscut pentru lucrările sale privind teoria creşterii economice, a relaţiilor economice internaţionale şi a raportului dintre comerţul exterior şi dezvoltare („Creşterea economică", „Economia controlată", „Sisteme alternative de organizare a întreprinderii", „Teoria neoclasică a creşterii economice", „Teoria politicii economice internaţionale"). Premiul Nobel pentru economie (1977), împreună cu V. Ohlin. MEANDRU (< fr.) s. n. 1. (GEOGR.) Sinuozitate a cursului unei ape curgătoare, cu albia în pantă lină. Se disting m. divagante (în cazul unui râu cu vale largă, în câmpie) şi m. încătuşate (sinuozităţile întregii văi). Denumirea de m. derivă de la îl. Menderes, numit în trecut Meandru. ♦ P. analog. Sinuozitate, cotitură (a unui drum). 2. Motiv ornamental alcătuit din linii drepte care urmează un traseu frânt în unghiuri drepte, cu aspect de cârlige care se întrepătrund. Există m. spiral şi m. în val constituite din linii curbe urmând un traseu sinuos. Cunoscut din Antichitate, a fost foarte mult folosit în ornamentica medievală. MEASKOVSKI, Nikolal lakovlevici v. Miaskovski, N.l. MEAT (< fr.; {s} lat. meatus „canal"), s. n. 1. (ANAT.) Canal sau orificiul acestuia, aflat în diferite organe (m. nazofaringian, m. urinar). 2. Spaţiu între celulele unui ţesut vegetal. MECANIC1, -Ă (< fr., lat., it., germ.) adj. 1. Care aparţine mecanicii (1, 2), care se referă la fenomenele studiate de mecanică (1); de mecanică. 2. (Şi adv.) Care este acţionat de o maşină sau de un mecanism; care se face cu ajutorul maşinilor sau al mecanismelor; mecanizat. 3. (BOT.) Ţesut m. = ţesut specializat, de susţinere a plantelor, reprezentat de colenchim şi sclerenchim. 4. (Şi adv.) Făcut fără participarea conştiinţei, a voinţei; automat, maşinal. ♦ Care aplică o teorie, o teză, o dispoziţie cu caracter normativ etc., fără a ţine seama de specificul concret sau individual al situaţiei, fenomenului, cazului respectiv; simplist, schematic, ri- gid, dogmatic. MECANIC2, -Ă (< fr., lat.) s. f. şi m. 1. S. f. Ştiinţă al cărei obiect de studiu îl constituie mişcarea sau echilibrul corpurilor sub acţiunea forţelor exercitate asupra lor. Mişcarea corpurilor macroscopice, efectuată cu viteze mici în comparaţie cu viteza luminii, face obiectul aşa-numitei m. clasice, care cuprinde statica, cinematica şi dinamica; mişcările efectuate cu viteze apropiate de viteza luminii fac obiectul dinamicii relativiste. V. relativitate. -0-Mecanica fluidelor se divide în hidrostatică, aerostatică, hidrodinamică, aerodinamică. M. cuantică - ramură a fizicii teoretice care studiază legile de mişcare a particulelor elementare (electroni, mezoni, nucleoni) sau a sistemelor de astfel de particule (nuclee atomice, atomi, molecule). Apărută la începutul sec. 20 datorită cercetărilor lui Max Planck şi dezvoltată ulterior de N, Bohr, L. de Broglie, E. Schrodinger, M. Born, W. Heisenberg, P. Dirac ş.a., m.c. a permis explicarea în mod unitar a ansamblului de fenomene ce se petrec la scară atomică şi subatomică. A fost lămurită natura legăturilor chimice şi a fost explicată structura periodică a elementelor. Legile m.c. stau la baza înţelegerii unor importante fenomene macroscopice ca: proprietăţile corpului solid, feromagnetismul, supraconducti-bilitatea, suprafluiditatea, energia nucleară etc. M. cerească = ramură a astronomiei care studiază mişcarea corpurilor cereşti sub acţiunea atracţiei universale. 2. S. f. Disciplină tehnică al cărei obiect îl constituie construcţia şi funcţionarea maşinilor, îndeosebi a pieselor şi a mecanismelor care servesc la transmiterea mişcării. 3. S. m. Persoană care efectuează operaţii de montaj, de reparare sau de întreţinere a utilajelor. ♦ Persoană care supraveghează sau conduce un vehicul sau un motor cu instalaţiile anexe; maşinist. MECANICISM (< mecanic; cf. şi it. meccanicismo) s. n. (FILOZ.) Punct de vedere conform căruia toate fenomenele naturale pot fi explicate în termenii interacţiunilor cauzale dintre particulele materiale fără nici o referire la teleo-logie, după modelul concepţiilor din sec. 17, dezvoltate de Descartes şi Hobbes. MECANICIST, -Ă (< mecanic) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care este în conformitate cu principiile mecanicismului, care se referă la mecanicism. 2. S. m. şi f. Adept al mecanicismului. MECANISM (< fr., germ.) s. n. 1. Sistem tehnic format din elemente (organe de maşini), dintre care unul fix (numit bază sau batiu), legate între ele şi care au mişcări determinate. M. serveşte la transmiterea sau la transformarea unei mişcări, respectiv la transmiterea forţelor şi a momentelor de la elementul conducător la elementul condus. M. bielă-manivelă = m. plan format dintr-o bielă şi o manivelă servind la transformarea mişcării de rotaţie în mişcare rectilinie alternativă sau invers. M. cu camă = m. plan sau spaţial format dintr-o camă şi un ta-chet. Mişcarea tachetului depinde de profilul camei. 2. (FIZ., CHIM.) Modul de desfăşurare a unui fenomen (îndeosebi a reacţiilor), cuprinzând aspectele esenţiale şi etapele succesive ale evoluţiei sale. ♦ P. analog. Mod de organizare sau de funcţionare administrativă, socială, politică etc. MECANIZA (< fr.) vb. I tranz. A efectua o mecanizare. MECANIZARE (< mecaniza) s. f. Introducere şi folosire a maşinilor, aparatelor etc. pentru executarea unor operaţii, activităţi productive sau neproductive, în scopul de a înlocui ori de a face mai eficientă munca fizică sau intelectuală a omului sau de a substitui munca animalelor. începuturile m. sunt legate de revoluţia industrială, de trecerea la producţia maşinistă. M. constituie, în condiţiile contemporane, o direcţie principală a progresului tehnic. O treaptă superioară a m. o constituie automatizarea. O- Mecanizarea agricul- 335 MECINIKOV turii - introducerea şi folosirea tractoarelor şi a altor maşini agricole în procesul de producţie agricol, în scopul înlocuirii tracţiunii animale şi a muncii umane, a creşterii producţiei şi productivităţii, a utilizării judicioase a suprafeţelor agricole, a efectuării lucrărilor de îmbunătăţiri funciare etc. M. a. a permis reducerea populaţiei active din agricultură, în ţările dezvoltate, de la 75-85%, la sfârşitul sec. 19, la 2-5% la sfârşitul sec. 20. MECANIZAT, -Ă (< mecaniza) adj. Care se efectuează cu ajutorul unor mecanisme, dispozitive, maşini etc., omul având un rol de conducere şi de întreţinere. MECANO- (< fr.; {s> lat. mechanicus „mecanic") Element de compunere care înseamnă „mecanic" şi care serveşte la formarea unor substantive şi adjective. MECANOGLIFE ({s} mecano- + gr. gliphein „a sculpta") s. f. pl. (GEOL.) Termen general care indică structurile suprafeţelor de strat, de natură mecanică. Din punct de vedere genetic se disting: m. de eroziune = turboglife; m. de târâre = xinmoglife; m. de curgere = reoglife; m. de tasare = teggo-glife. MECANORECEPTOR (< mecano- + receptor) s. m. (FIZIOL.) Organ de simţ care recepţionează acţiuni mecanice (atingere, presiune, tracţiune). M. sunt situaţi în piele, muşchi, tendoane, organe interne şi pereţii vaselor sangvine. MECANOSTRICŢIUNE (< fr.; {s> mecano- + lat. strictio, strictionis „contracţie, îngustare") s. f. Deformaţie a unor corpuri (mai ales fero- şi feri-magnetice) ce apare la aplicarea unor tehnici mecanice care le schimbă starea magnetică. MECANOTERAPIE (< fr. {i}; {s> mecano- + gr. therapeia „tratament") s. f. Procedeu terapeutic aplicat mai ales în boli osteo-articulare sau neuro-musculare, care utilizează masajul, gimnastica medicală sau diverse aparate speciale. MECCA (MEKKA, MAKKAH), oraş în V Arabiei Saudite, în reg. Hijaz, la 72 km E de ţărmul Mării Roşii; 630 mii loc. (1991). Nod rutier. Aeroport. Centru comercial (animale, piei, cafea). Cel mai important centru religios şi oraş sfânt al islamului; pelerinaj anual (peste 2,5 mii. de pelerini la Kaaba); considerat ca loc de naştere al Profetului Mahomed. Locuit de tribul kureişiţilor. O dată cu apariţia religiei islamice, a devenit principalul centru al cultului musulman. După dezmembrarea Califa-tului de Bagdad, M. a intrat în stăpânirea dinastiilor Fatimizilor, Aiubizilor şi apoi a mamelucilor, iar între 1517 şi 1916, a (mp. Otoman. In 1916, devine capitala regatului Hijaz. Cucerit în 1924 de armatele lui Ibn Saud, a fost inclus, în 1932, în Arabia Saudită. MECENA (Caius Cilnius Maecenas) (c. 70-8 Î.Hr.), om politic şi istoric roman. Prieten şi sfetnic al împăratului August. S-a înconjurat de un cerc de poeţi şi de scriitori (Horaţiu, Vergiliu, Properţiu), numele său devenind sinonim cu acela de protector şi de sprijinitor al literaturii şi artelor. MECENA (< n. pr. Mecena) s. m. invar. Protector al artelor, literaturii şi ştiinţelor. MECENAT (< it.) s. n. Protecţie şi sprijinire acordate artelor, literaturii şi ştiinţelor din partea unui mecena. MECET (< bg., rus.; cf. şi tc. mesgit) s. n. (înv.) Casă de cult musulmană; moschee mică. + Cimitir turcesc. MlzCHAIN [me/en], Pierre (1744-1804), geodez şi astronom francez. I se datorează o nouă măsurare a lungimii arcului de meridian dintre Dunkerque şi Barcelona. A descoperit c. 12 comete şi a completat catalogul nebuloaselor descoperite de Ch. Messier. MECHELEN [mehelen] (MALINES [maljn]), oraş în N Belgiei, la 25 km N de Bruxelles, port pe Dyle; 75,7 mii loc. (1995). Nod feroviar. Vechi centru al ind. textile (dantele, covoare, tapiserii). Ind. constr, de maşini de transport şi material rulant, chimică, metalurgică, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi a tutunului, a pielăriei. Producţie de ceasuri. Piaţă agricolă (legume). Mo- Mecca. Vedere ^ generală numente: Catedrala Sint Rombaut (sec. 13-15, cu picturi de Van Dyck), Halele (sec. 14), biserică (sec. 16-17, cu picturi de Rubens), Palatul de Justiţie (1507-1517), Primăria (1526). Muzee. Centru turistic. Fundat în sec. 11, a devenit seniorie a ducilor de Burgun-dia (1356), atingând apogeul dezvoltării sub Margareta de Austria (1493). Sediul unui arhiepiscopat (1559). MECHITARjŞTI (< n. pr. Mechitar „consolatorul") s. m. pl. Membrii unei congregaţii monastice armeneşti, fondată în 1701 la Pera (istanbul), de abatele Manuk (zis Mechitar) şi aprobată, în 1711, de papa Clement XI. A dus o intensă activitate de misionarism, de salvare şi răspândire a culturii şi literaturii armene. MECHTHILD din Magdeburg (c. 1241-c. 1291), autoare mistică germană. Cartea sa „Lumina fluidă a dumnezeirii" conţine relatări ale unor viziuni, pilde şi reflecţii psihologice. MECI (< engl.) s. n. întrecere sportivă disputată între două persoane sau între două echipe; întâlnire, partidă, joc. MEClAR, Vladimir (n. 1942), om politic slovac. Liderul mişcării pentru o Slovacie Democrată (din 1990). Prim-min. federal al Slovaciei (1990-1991; 1992-1998, cu excepţia perioadei mart.-dec. 1994). A negociat împărţirea Cehoslovaciei şi a devenit (1993) primul prim-min. al Slovaciei independente. MECINIKOV, llia llici (1845-1916), microbiolog rus. Prof. univ. la Odessa. Stabilit în Franţa (1882), unde a colaborat cu Pasteur. Unul dintre fondatorii patologiei comparate, microbiologiei, imunologiei şi embriologiei evoluţioniste. A descoperit (1882) fenomenul fa-gocitozei şi a emis teoria fagocitară a * ' ;r ' * MECONiNĂ 336 liia llici Mecinikov imunităţii. Cercetări originale în problema bătrâneţii, A subliniat influenţa nocivă a toxinelor florei bacteriene şi a propus utilizarea alimentelor bogate în bacterii lactice ca antidot împotriva acestora. Lucrări: „ţagocitoza musculară", „Imunitatea fn* ^maladiile in-fecţioase", „Studii biologice asupra bătrâneţii", „Profilaxia sifilisului", „Studii asupra florei intestinale". M. de onoare al Acad. Române (1911). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1908), împreună cu P. Ehrlich. MECONI.NĂ (< fr. {i}; te) gr. me- konion „opiu") s. f. Alcaloid obţinut prin hidroliza narcotinei; este lactona acidului hemipic. Are acţiune convulsivantă. MECONIU (< fr., lat.) s. n. 1. Suc de mac; opiu. 2. Primele evacuări intestinale ale noului-născut, alcătuite dintr-o materie moale, de culoare brun-verzuie. MEDALIA (< medaliat) vb. I tranz. A distinge cu o medalie, a decora. MEDALIE (< it.) s. f. 1. Mică piesă de metal sau, uneori, de marmură, de regulă cu avers şi revers, purtând inscripţii sau basoreliefuri, emisă în cinstea unei personalităţi sau în amintirea unei acţiuni glorioase. Expr. Reversul medaliei = aspectul complementar (adeseori neplăcut) ai unui lucru, al unei situaţii. 2, Piesă de metal (cu inscripţii şi figuri), oferită în semn de distincţie sau ca premiu (de ex. m. olimpică). MEDALION (< it., fr.) s. n. 1. Bijuterie în formă de cutiuţă, cu aspect oval sau circular, în care se păstrează un portret, o şuviţă de păr etc.; se poartă de obicei la gât. 2. Element decorativ de formă circulară sau ovală, folosit în arhitectură, mobilier, ceramica ornamentală etc. şi cuprinzând un basorelief sau o inscripţie. 3. Scriere literară în proză, de mici dimensiuni, în care se schiţează portretul unei per- sonalităţi. ♦ Scurt articol în care se creionează trăsăturile fundamentale ale vieţii şi operei unei personalităţi. MEDALISTICĂ (< medalist) s. f. Disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu identificarea, originea, autenticitatea şi clasarea medaliilor. MEDAN, oraş în Indonezia, în NV ins. Sumatera, pe Deli, la 24 km amonte de gura de vărsare în str. Malacca; 1,7 mii. loc. (1990). Nod feroviar. Aeroport. Centru comercial (tutun, ceai, sisai, cafea, cauciuc). Ind. de prelucr. a metalelor şi a lemnului, alim. şi textilă. Export de cauciuc, tutun, petrol, ceai. Două universităţi (1952 şi 1954). Palatul sultanal (sec. 19). MEDAWAR [medeue], Sir Peter Brian (1915-1987), biolog şi imunolog britanic. Prof. univ. la Birmingham şi Londra. Studii în domeniul culturilor de ţesuturi şi al grefelor de piele. A descoperit toleranţa imunologică câştigată. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1960), împreună cu F.M. Burnet. MEDEBACH [medebah], Girolamo (1706-1790), actor italian. Conducătorul unei companii teatrale. Pentru el, C. Goldoni a scris unele dintre capodoperele sale („Hangiţa", „Familia anticarului"). MEDEEA (în mitologia greacă), fiica lui Aietes, regele Colhidei. Vrăjitoare vestită din legenda argonauţilor. După ce l-a ajutat pe argonautul lason să dobândească Lâna de aur, s-a căsătorit cu el. Părăsită de acesta, pentru fiica regelui Corintului, şi-a ucis rivala, precum şi propriii copii. Legenda ei a inspirat tragediile scrise de Euripide, Seneca şi Corneille. MEDELLfN [medejjnj, oraş în NV Columbiei, la poalele Cordillerei Central, la 1 500 m alt., pe Rio Porce; 1,97 mii. loc. (1993). Nod de comunicaţii. Aeroport. Expl. de aur şi argint. Ind. metalurgică, constr. de maşini, chi- mico-farmaceutică, textilă, a pielăriei şi încălţămintei, sticlăriei, ceramicii, cimentului şi de prelucr. a cafelei. Centru financiar şi comercial. Universitatea „Bolfvar" (1936). Biserici din sec. 17. Fundat de spanioli în 1675. în anii ’80 ai sec. 20, aici a fost înfiinţat Cartelul de la M., implicat în vânzarea dro^ gurilor. MEDELNICEjER (< medelniţă) s. m. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător la curte care turna domnului apă ca să se spele pe mâini şi care servea bucatele. în sec. 18, m. făcea parte dintre boierii veliţi. MEDELNIŢĂ (< sl.) s. f. (înv.) Lighean în care domnul şi invitaţii săi îşi spălau mâinile înainte şi după masă. MEDGIDIA, municipiu în jud. Constanţa, situat în Pod. Carasu, pe canalul Dunăre—Marea Neagră, la 41 km VNV de Constanţă; 46 381 loc. (2000). Port. Nod feroviar şi rutier. Oţelărie. Fabrici de ciment, var, ipsos, cărămidă şi ţiglă. Constr. de maşini agricole, de utilaje tehnologice pentru ind. chimică şi siderurgică, de remorci autobasculante şi de utilaje pentru recoltat stuful; piese de schimb pentru tractoare şi diferite maşini agricole; aparate de uz casnic. Fabrică de spirt şi drojdie; produse lactate (brânzeturi); întreprindere de morărit. Centru pomicol şi viticol. Muzeu de artă (fondat 1964). Geamie (1859-1865), biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1872). Localitatea a luat naştere în 1840 prin colonizarea cu tătari, aduşi din Crimeea de sultanul Abdul Medjid. Declarat oraş în 1968 şi municipiu în 1994. MEDIA, regiune istorică şi stat antic, cu centrul la Ecbatana, constituit în sec. 8-7 î.Hr., în NV Iranului, de către mezi. Cucerit în 550 Î.Hr. de Cirus II, a devenit o satrapie a Imp. Persan. MEDIA (< lat.) vb. I tranz. A mijloci; a face un act de mediaţie. 337 MEDICI MEDIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Median. «O Vocală m. v. vocală. MEDIAN, -Jk (< fr., lat.) adj. Care se găseşte la mijloc; medial. ^ (ANAT.) Nerv m. - ramura terminală a plexului brahial care asigură inervaţia motrice a unei mari părţi a antebraţului şi a mâinii. ♦ (MAT.) Situat în mijlocul unei figuri geometrice. ♦ (Substantivat, f.) Fiecare dintre dreptele care unesc un vârf al unui triunghi cu mijlocul laturii opuse vârfului. MEDIANTÂ (< fr.) s. f. (MUZ.) Treapta a treia (m. superioară) sau a şasea (m. inferioară) a modurilor major şi minor. MEDIASTIN (< fr.) s. n. (ANAT.) Cavitate naturală cuprinsă între cei doi plămâni şi care conţine inima şi timusul (m. anterior), esofagul, aorta şi canalul toracic (m. posterior), numeroase vase limfatice, ganglioni simpatici şi nervi. MEDIAŞ, municipiu în jud. Sibiu, situat în Pod. Târnavelor, pe Târnava Mare; 61 786 loc. (2000). Expl. de gaze naturale. Constr. de maşini (autocisterne, remorci, furgonete) şi de utilaje pentru foraj. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă), a sticlăriei (geamuri, cristale), chimică (industrializarea gazului metan), textilă (tricotaje, ţesături de lână şi bumbac), a pielăriei şi încălţămintei, alim. Fabrici de biciclete pentru copii şi de vase emailate pentru uz casnic. Vechi oraş, cu turnuri şi ziduri ale cetăţii medievale; biserica fortificată Sfânta Margareta (sec. 14-15), cu un valoros ansamblu de pictură murală (sec. 16), biserică franciscană (1444), casa Krug (1531), Primăria Veche (1616), casa Schuller (1588), clădire (han) în stilul Renaşterii (sfârşitul sec. 16). Muzeu. Casa memorială „S.L. Roth“ (1796), inaugurată ca mu- Mediană (MAT.) zeu memorial în 1969. Menţionat în 1267. în 1317, aici au fost colonizaţi saşi, în 1319, localitatea a fost declarată oraş (civitas), iar în 1968, municipiu. MEDIAT -Â (< fr.) adj. (Şi adv.) Care are legătură indirectă cu un anumit lucru; care se efectuează prin intermediar, mijlocit. MEDIATECĂ (< fr.) s. f. Spaţiu într-o bibliotecă, unde sunt amplasate mijloacele audiovizuale, folosite, în special, pentru învăţarea limbilor străine. MEDIATIZA (< fr.) vb. I tranz. A face cunoscut prin mass-media. MEDIATOR, -OARE (< lat.) subst. 1. S. m. şi f. Persoană care face un act de mediaţie. V. mijlocitor. 2. S. n. (BIOCHIM.) Intermediar chimic al sinapselor şi al plăcilor neuromusculare (acetilcolina, noradrenalina etc.), asigurând transmiterea interneuronală şi intercelulară a influxului nervos. 3. S. f. Perpendiculară ridicată pe mijlocul unui segment de dreaptă; locul geometric al punctelor egal depărtate de capetele segmentului. MEDIAŢIE (< fr., lat.) s. f. Acţiunea de a media; mediere, mijlocire. ♦ In- tervenţia unui stat, a unei organizaţii internaţionale ori a unei persoane oficiale pentru rezolvarea paşnică a conflictelor dintre state, care poate oferi soluţii de rezolvare a diferendului. MEDIC1 (< lat.) s. m. Persoană care practică medicina pe baza unor studii superioare de specialitate, în urma cărora a obţinut o diplomă; doctor. ^ M. de familie (sau curant) = m. care acordă asistenţă medicală şi îngrijiri, în mod constant, unui bolnav sau unei familii, în baza unui contract de asigurări sociale. V. şi medicină. MEDIC2, -Ă (< med v. mezi) adj. Care aparţine mezilor (şi perşilor), privitor la mezi (şi la perşi). MEDICAL -Ă (< fr.) adj. Care este în legătură cu medicul sau cu medicina; de medic, de medicină. Concediu m. = concediu care se acordă în caz de boală. Gimnastică m. v. gimnastică. MEDICAMENT (< fr., lat.) s. n. Substanţă naturală sau de sinteză, utilizată în scopul vindecării sau ameliorării unei maladii; doctorie; (pop.) leac. MEDICATIE (< fr.) s. f. Tratament medical (cu medicamente), administrat pentru tratarea unei persoane bolnave. MEDICI, familie italiană ai cărei membri s-au aflat (cu întreruperi) la conducerea Florenţei şi a aproape întregii Toscane între 1434 şi 1737. în sec. 15, una dintre cele mai bogate familii de bancheri din Europa. Mai importanţi: 1. Giovanni dei Bicci de M. (1360-1429), negustor florentin, întemeietorul familiei şi al averii acesteia, care a fondat, în 1397, Banca M. 2. Cosimo de M. (Cosimo cel Bătrân) (1389-1464), bancher. Fiul lui M. (1). Primul membru al familiei care a ajuns la conducerea Republicii florentine (din 1434), instaurând tirania după înlăturarea familiei Albizzi. Protector al literaturii şi artelor, întemeietor al bibliotecii „Laurenziana“. 3. Lorenzo de M. (Lau-renţiu Magnificul) (1449-1492), conducător (din 1469) al Florenţei, sprijinitor al artelor şi literaturii. Nepotul lui M. (2). A consolidat tirania şi a urmărit să asigure Florenţei un loc preponderent între statele italiene. S-a aflat în conflict cu familia Pazzi şi cu papa Sixtus IV. Poet neoplatonic („Pădurile iubirii", „Venus şi Marte“, „Laude", „Triumful lui Bachus şi al Ariadnei") şi filozof, a atras la Curtea sa numeroşi artişti şi umanişti, făcând din Florenţa adevăratul centru al Renaşterii italiene. 4. Pietro de M. (1472-1503). Fiul lui MEDICI FĂRĂ FRONTIERE Giovanni dei Bicci de Medici M. (3). A condus Florenţa din 1492. Izgonit în 1494, ca urmare a mişcării conduse de Savonarola. Dominaţia Medicilor a fost restabilită la Florenţa cu sprijin spaniol (1530). 5. Giovanni M. (1475-1521). Fiul lui M. (3). Devine, în 1513, papă sub numele de Leon X. 6. Giulio M., duce de Nemours (1478-1534). Fiul lui M. (3). Devine papă, în 1523, sub .numele de Clement VII. 7. Cosimo I de M. (Cosimo cel Mare) (1519-1574). Fiul lui M. (5). Duce al Florenţei (1537-1569) şi mare duce al Toscanei (1569-1574). Creatorul statului modern centralizat şi absolutist. A urmărit să asigure prosperitatea economică a Florenţei, precum şi expansiunea ei teritorială. Protector al ştiinţelor. 8. Ferdinando I de M. (1549-1609). Fiul lui M. (7). Mare duce (1587-1609). L-a sprijinit cu ostaşi pe Mihai Viteazul în luptele din 1595. 9. Gian Gastone (1671-1737). Mare duce al Toscanei (1723-1737). La moartea sa marele ducat a trecut în posesia lui Francisc I de Habsburg-Lorena. Din. această familie au mai făcut parte şi reginele Franţei, Caterina de M. şi Maria de M. MEDICI FĂRĂ FRONTIERE, aso- ciaţie nonguvernamentală, fondată în 1971, formată din medici şi personal auxiliar, având ca scop acordarea de asistenţă medicală unor populaţii care au ori au avut de suferit de pe urma războaielor sau a unor calamităţi naturale. MEDICINAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care este folosit ca medicament, care are proprietăţi asemănătoare cu ale medicamentelor (ex. ceai m.). Plante medicinale = grup de plante din familii diferite, cultivate sau spontane, care, datorită compoziţiei lor chimice, au proprietăţi terapeutice (ex. măselariţa, izma, anghinarea etc.). Sin.: (pop.) buruiană de leac. Cosimo de Medici cel Bătrân Lorenzo de Medici MEDICINĂ (< lat., germ., rus.) s. f. 1. Ştiinţă care are ca obiect conservarea şi restabilirea sănătăţii omului şi care studiază în acest scop procesele fizice, chimice şi biologice ale vieţii, structurile şi funcţiunile normaie şi patologice ale organismului şi relaţiile sale cu mediul înconjurător, cauzele şi mecanismele de producere a bolilor, simptomele clinice şi de laborator ale acestora, precum şi mijloacele de a le diagnostica, trata şi preveni. La baza m. moderne stau fizica, chimia, biologia, anatomia, fiziologia, bacteriologia, farmacologia şi toxicologia, precum şi psihologia şi sociologia. Se deosebesc: m. umană (vindecarea oamenilor), m. veterinară (vindecarea animalelor) şi fitomedicina (combaterea bolilor la plante). M. umană se împarte în mai multe specialităţi: m. internă, chirurgie, obstetrică şi ginecologie, pediatrie, neurologie, psihiatrie, O.R.L., oftalmologie, m. nucleară, m. legală, stomatologie ş.a. M. curativă stabileşte diagnosticul şi tratamentul unei boli; m. preventivă are ca obiect studierea şi aplicarea mijloacelor de prevenire a bolilor; m. internă se ocupă cu studiul bolilor organelor interne şi cu terapeutica nechirurgicală: cardiologia, gastro-enterologia, hematologia, reumatologia, 338 Cosimo I de Medici nefrologia etc.; m. judiciară sau legală se ocupă cu efectuarea expertizelor şi examenelor medicale, în scopul clarificării unor cazuri de omor, loviri etc.; m. experimentală se ocupă cu experimentul acut sau cronic pe animale pentru lămurirea diverselor probleme medicale. M. tradiţională = ansamblul cunoştinţelor populare empirice cu ajutorul cărora, pe cale practică, sunt identificate, prevenite sau vindecate boli fizice, mentale sau sociale; se bazează pe tradiţie, experienţe trăite, observaţie şi se transmite mai ales oral sau în scris din generaţie în generaţie. De-a lungul secolelor, au fost acumulate mijloace terapeutice şi metode practice care, mai târziu, au intrat parţial în m. ştiinţifică. 2. M. veterinară = ramură a m. care, având ca scop apărarea sănătăţii animalelor, urmăreşte preîntâmpinarea bolilor acestora şi tratamentul lor, protecţia mediului înconjurător, precum şi aplicarea unui ansamblu de măsuri împotriva epizotiilor şi pentru protecţia sănătăţii oamenilor faţă de bolile ce se pot transmite de la animale; totodată, supraveghează calitatea produselor animale din punct de vedere sanitar. MEDICINIST, -Ă (< medicină) s. m. şi f. Student la medicină. MEDICO- (< fr.; {s> lat. medicus „medical") Element de compunere care înseamnă „(cu caracter) medical" şi care serveşte la formarea unor adjective. MEDICO-FARMACEl/TIC, -A (< me- dico- + farmaceutic) adj. Care se referă la medicină şi la farmacie, cu caracter medical şi farmaceutic (ex. institut m.-f.). MEDICO-LEGAL, -A (< fr.) adj. Care se referă la medicina judiciară (ex. institut m.-l.). 339 MEDIU MEDICO-MILITAR, -Ă (< medico- + militar) adj. Care se referă la problemele medicale ale armatei (ex. institut m.-m.). MEDICO-SANITAR, -Ă (< medico- + sanitar) adj. Care are caracter medical şi sanitar; privitor la personalul medical şi sanitar. MEDIERE (< media) s. f. Mijlocire; mediaţie. MEDIEŞU AURIT, com. în jud. Satu Mare, situată în Câmpia Someşului, pe dr. văii Someşului; 6 674 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul M.A.). Expl. de balast (în satul lojib). în satul M.A., menţionat documentar în 1271, se află o biserică în stil gotic (sec. 15) şi un castel (1620-1657) în stilul Renaşterii transilvănene, rămas în ruină după al doilea război mondial. Pe terit. ei s-a descoperit o importantă aşezare şi o necropolă, aparţinând dacilor fiberi din NV Daciei romane (sec. 3). MEDIEVAL -Ă (< fr.) adj. Referitor la Evul Mediu, din Evul Mediu. MEDIEVIST (< fr.) s. m. Istoric care se ocupă cu studiul Evului Mediu. MEDINA (AL-MADlNAH an-NABT = Oraşul Profetului), oraş în V Arabiei Saudite, în reg. Hijăz, la 800 m alt.; 400 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. alim. şi textilă; ceramică. Piaţă agricolă (fructe, cereale). Universitate (1962). Al doilea oraş sfânt al islamului, cu numeroase moschei, între care se remarcă Marea moschee fundată în sec. 7, reconstruită succesiv şi extinsă în sec. 20; adăposteşte mormântul Profetului Ma-homed, care, potrivit hegirei, s-a adăpostit aici, fiind alungat din Mecca (622), precum şi mormântul Fatimei, fiica sa. Centru turistic şi de pelerinaj. MEDINET HABU (MADINAT HABU), complex religios, în apropiere de Luxor, pe malul stâng al Nilului, care include templul celei de-a 18-a dinastii, precum şi templele lui Ramses III (sec. 12 Î.Hr.), importante pentru mărturiile despre luptele purtate de faraon împotriva libienilor şi a „popoarelor mării“. MEDIOCRITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Stare, calitate a ceea ce este mediocru. 2. Persoană lipsită de calităţi intelectuale deosebite; om mediocru. MEDIOCRU, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se menţine între două extreme; mijlociu, de mijloc, mediu, modest, potrivit. ♦ Care nu iese din comun; de mică valoare. MEDIOLANUM, denumirea romană a oraşului Milano. MEDITA (< fr., lat.) vb. I 1. Intranz. A cugeta (îndelung) asupra unui lucru; a gândi, a reflecta. 2. Tranz. A da lecţii particulare unui elev. MEDITATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. înclinat spre meditaţie (1); căruia îi place să mediteze (1); gânditor. MEDITATOR, -OARE (< medita) s. m. şi f. Persoană care meditează (2) un elev. MEDITAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a medita (1); gândire, cugetare profundă; reflecţie. ♦ Stare de concentrare mentală sau spirituală (descrisă variat de diverse religii sau # mistici) care are ca scop, după atingerea unor nivele succesive, obţinerea eliberării spirituale (ex. m. budistă, m. isihastă etc.). 2. Specie a genului liric cuprinzând reflecţii asupra existenţei umane; a cunoscut o deosebită circulaţie în preromantism şi romantism (au scris m. Th. Gray, Young, Lamartine, Leo-pardi, Lermontov, Gr. Alexandrescu, Eminescu ş.a.). 3. Pregătire a lecţiilor cu un meditator; lecţie particulară dată de un meditator unui elev. ❖ Sală de m. = sală într-un internat unde elevii îşi pregătesc lecţiile. MEDITERANA (MAREA MEDITERA-NĂ), mare intercontinentală situată între Europa (la N), Africa (la S) şi Asia (la E), care comunică cu Oc. Atlantic prin str. Gibraltar, cu M. Marmara prin str. Dardanele (în continuare cu Marea Neagră prin str. Bosfor) şi cu Marea Roşie (în continuare cu Oc. Indian) prin Canalul Suez; 2,5 mii. km2; lungimea: 3 700 km; ad. medie: 1 498 m; ad. max.: 5 121 m (în fosa Matapan, la S de Pelopones). Ţărmul nordic este sinuos, cu mari peninsule (Iberică, Italică, Balcanică), mări mărginaşe (Li-gurică, Adriatică, Ionică, Egee) şi golfuri (Valencia, Lion, Genova, Veneţia ş.a.). Pen. Italică şi ins. Sicilia împart M. în două bazine pr.: M. Apuseană (mările Ligurică, Sardiniei, Tireniană) şi M. Răsăriteană (mările Adriatică, Ionică, Egee). în ea se varsă Nilul, Ebrul, Ronul, Padul, Tibrul, Mariţa. Salinitate: 36-39%o, Influenţează zonele învecinate prin clima sa cu ierni blânde şi umede. Zonă de intensă navigaţie şi de pescuit. Porturi pr.: Barcelona, Marsilia, Genova, Napoli, Palermo, Alger, Tripoli, Alexandria, Port Said, Haifa, Beirut. Insule pr.: Baleare, Corsica, Sardinia, Sicilia, Creta, Cipru, Malta ş.a. Renumite staţiuni balneoclimaterice pe Coasta de Azur. MEDITERANA JAPONEZĂ v. Seto-naikai. MEDITERANEAN, -A (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care se află cuprins în zona M. Mediterane sau în zona limitrofă; care se referă la această mare sau la regiunile limitrofe. 2. Adj. Care se referă la formaţia sau vârsta Mio-cenului inferior şi superior. 3. S. n. Mediteranean I = etajul (vârsta) inferior al Miocenului. Mediteranean II = etajul (vârsta) mediu al Miocenului. MEDIU1 (< lat.) s. n. 1. Totalitatea condiţiilor (relief, climă, fiinţe vii etc.) în care trăiesc organismele; complex teritorial în care se îmbină elementele de relief, structura geologică şi resursele subsolului, apele şi condiţiile de climă, solul, vegetaţia şi fauna şi care constituie cadrul natural de desfăşurare a vieţii materiale a societăţii omeneşti; reprezintă baza naturală a procesului de producţie şi a diviziunii sociale a muncii, favorizând sau frânând dezvoltarea societăţii, fără a avea însă un MEDIU 340 rol determinant în această dezvoltare. -O M. înconjurător = totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsă interacţiune, asigură menţinerea echilibrului ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi de dezvoltare a societăţii. Protecţia mediului înconjurător = acţiune organizată de stat sau de o instituţie naţională ori internaţională în scopul păstrării echilibrului ecologic, menţinerii şi ameliorării calităţii factorilor naturali, asigurării unor condiţii de viaţă şi de muncă tot mai bune. ♦ Societatea, lumea în mijlocul căreia trăieşte cineva; ambianţă. M. social = totalitatea elementelor şi structurilor economice, juridice, politice, culturale etc., care formează cadrul specific al desfăşurării activităţii membrilor unei societăţi concret determinate, pe o anumită treaptă a dezvoltării ei istorice,%şi care, la rândul său, este permanent schimbat, modelat de această activitate. 2. (MED.) M. intern - totalitatea umorilor care scaldă celulele organismului (sângele, limfa). M. de cultură = soluţie nutritivă sterilizată utilizată pentru multiplicarea microbilor în laborator în diverse scopuri (preparare de vaccinuri etc.). M. (sau mijloc) de contrast = substanţă care poate face vizibile, în radiologie, diferite structuri ale corpului prin contrastul realizat (ex. soluţia de bariu). 3. (FIZ., CHIM.) Substanţă solidă, lichidă sau gazoasă, vid, câmp electromagnetic sau gravitaţional etc., în care se află corpurile sau în care se desfăşoară fenomenele fizice şi chimice. 4. (în spiritism şi în alte practici oculte; şi în forma medium) Persoană despre care se crede că poate comunica cu „spiritele" şi care poate fi intermediar între ele şi o anumită persoană. 5. (GEOL.) M, de sedimentare = domeniu, zonă sau areal caracterizat de un complex de factori fizico-chimici şi biotici care controlează procesul de sedimentare dintr-un anumit loc într-un anumit timp. MEDIU2, -IE (< lat.) adj., s. f. 1. Adj. Care se găseşte la mijloc; de mijloc, mijlociu. ^ Urechea m. v. ureche. (LOG.) Termen m. = termen al silogismului (notat M), care apare în ambele premise, dar nu şi în concluzie, mijlocind legătura dintre termenul major (predicatul concluziei) şi termenul minor (subiectul concluziei). ♦ Fig. Moderat, ponderat. 2. Adj. Care prezintă o medie (3). 3. S. f. (MAT.) Valoare numerică, asociată unui grup de mă- rimi numerice de acelaşi fel, cuprinsă între cea mai mică şi cea mai mare valoare numerică a mărimilor considerate. Pentru n mărimi av a2, ... an, media aritmetică este: n 1 * IHeri, = - + a" = L-1 , n n media armonică este: marm = ------------—----------- , 1 + 1 +...+ .1 3i d% dn pentru două mărimi a1 şi a2 media armonică este: iar media geometrică este: fflgeom == V âi 3.2 •.. . Media proporţională este media geometrică a două mărimi pozitive oarecare. ^ Loc. în medie = ca măsură intermediară între cantităţile diferitelor elemente componente; una cu alta, una peste alta. + Rezultat obţinut din adunarea notelor primite de un elev sau student (într-un trimestru, semestru, an şcolar sau cu ocazia unui examen) şi împărţirea sumei obţinute la numărul notelor. MEDREA, Corneliu (1889-1964, n. Miercurea Sibiului, jud. Sibiu), sculptor român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Operă de viziune amplă, cu o mare forţă expresivă şi cu un simţ excepţional al monumentalului şi plasticităţii formelor. A abordat toate genurile sculpturii („Pornind în bejenie", „Michelangelo" „Ghimpele", „Dans ţărănesc", „Rugă", „Părintele Lucaci", monumentul de la Buzău închinat răscoalei ţărăneşti din 1907). Compoziţii premiate în străinătate („Dragoş Vodă şi zimbrul", „Cultura"). Numeroase expoziţii în ţară, în marile capitale europene şi în S.U.A. în Bucureşti se află muzeul care-i poartă numele, donaţia sa. MEDRESĂ (< arabă) s. f. 1. Şcoală islamică de învăţământ superior religios. 2. Edificiu destinat să adăpostească o m. (1). MEDTNER [metner], Nikolai Karlovici (1880-1951), pianist şi compozitor rus de origine germană. în 1921 emigrează, stabilindu-se, din 1936, în Marea Britanie. Carieră de virtuoz şi de pedagog. Turnee în întreaga lume. Creaţie dedicată în special pianului, influenţată de romanticii germani. MEDULAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la măduva spinării sau măduva oaselor.^ Canal m. = canal aflat în interiorul coloanei vertebrale, în care se află măduva spinării; canal rahidian. MEDULOGRAMÂ (< fr., lat.) s. f. Mielogramă. MEDULOSUPRARENALĂ (< engl.) s. f. Porţiunea centrală a glandei suprarenale, care secretă adrenalina şi derivatul ei, noradrelina. MEDULOTRANSFUZIE (< fr.) s. f. Transfuzie efectuată cu măduvă osoasă, pentru regenerarea acesteia la bolnavii cu anemie gravă aplastică, cu boală de iradiere etc. MEDUZA (în mitologia greacă), una dintre cele trei Gorgone\ singura muritoare. Iniţial, o încântătoare tânără, a fost transformată de Atena, din gelozie sau ca pedeapsă pentru relaţia sa cu Poseidon, într-o fiinţă cu chip înspăimântător, având un cap înconjurat de şerpi şi a cărui vedere împietrea pe orice muritor. Perseu i-a tăiat capul în Corneliu Medrea Corneliu Medrea: „Rugă" 341 MEGARON somn, ajutat de Atena care i-a ţinut scutul ei drept oglindă. Capul M. a fost fixat de Atena pe scut (egidă). *Din sângele M. ucise s-au născut calul înaripat Pegas şi uriaşul Chrysaor. MEDUZĂ (< fr. {i>; te> gr., lat. Medusa) s. f. Denumirea generică a celenterateior marine, reprezentând generaţia sexuată a hidrozoarelor şi scifozoarelor. Iau naştere prin înmulţirea indivizilor generaţiei asexuate, fixaţi pe substrat. Corpul lor, cu diametrul de la câţiva mm până Sa 2-3 m, este gelatinos, are forma unei ciuperci, cu tentacule pe margini şi este transparent (ex. Aurelia aurita din Marea Neagră). M. sunt înzestrate cu celule urzicătoare (nematoriste). MEERUT, oraş în N Indiei (Uttar Pradesh), la 64 km NE de Delhi; 753,8 mii loc. (1991). Ind. chimică, textilă şi alim. (zahăr, făină, ulei). Universitate (1965). Temple şi moschei. Mausoleu ridicat de sultanul Aibak în 1194. MEES [mi:s], Charles E. Kenneth (1882-1960), chimist american. Director de cercetări la compania E. Kodak (din 1912). A creat primele plăci fotografice sensibile ia razele infraroşii. MEFISTO (MEFISTOFELES), personaj diavolesc dintr-o veche legendă germană; tema a fost folosită în multe opere literare, cea mai cunoscută fiind Faust de Goethe, unde eroul principal îşi vinde sufletul în schimbul eternei tinereţi. MEFISTOFELIC, -Ă (< fr.; de la n. pr. Mefistofeles, numele demonului din legenda lui Faust) adj. Care aminteşte de Mefistofeles. ♦ P. ext. (Livr.) Diabolic, drăcesc; răutăcios, perfid. MEFITIC, -Ă (< fr., lat., germ.) adj. (Livr.) Cu miros urât; infect, puturos, fetid, pestilenţial. MEGA- (< fr.; {s> gr. megas ,,mare“) Element de compunere cu sensul de „mare", iar în fizică de „un milion de ori“ (106), folosit pentru formarea denumirii multiplilor unor unităţi de măsură; are simbol „M“, care se scrie înaintea simbolului unităţii de măsură (ex. megawatt, megatonă ş.a.). MEGACICLU (< fr.) s. m. (METR.) Megahertz. MEGACOLON (< fr.; {s> mega- + gr. kolon „intestinul gros“) s. n. Dilatare pronunţată a intestinului gros, dobândită sau congenitală. MEGAELECTRONVOLT (< fr. {i}) s. m. Unitate de măsură pentru ener- Meduză gie, egală cu un milion de electrovolţi (simbol: MeV). MEGAFON (< fr. {i}); {s> mega- + gr. phone „sunet") s. n. 1. (TELEC.) Difuzor de mare putere pentru transmiterea programelor sonore în pieţe, stadioane etc. 2. (NAV.) Ansamblu format dintr-un microfon, un amplificator şi un difuzor având forma unei pâlnii, folosit pentru a face să se audă la distanţă comenzile; portavoce. MEGAHERTZ [megaherts] (< fr. {i}) s. m. Unitate de măsură pentru frecvenţă, egală cu un milion de hertzi (simbol: MHz); megaciclu. MEGALIT (< fr, (i>; (s> mega- + gr. lithos „piatră") s. n. Nume dat unor monumente preistorice (milen. 3-2 Î.Hr.), cu funcţie necunoscută (probabil funerară sau de cult), alcătuite fie dintr-un bloc mare, fie din suprapunerea unor blocuri sau dale mari de piatră sumar prelucrată. Formele cele mai obişnuite de m. sunt menhirul, cromlehul şi dolmenul. Răspândiţi în Europa de Vest (Irlanda,. Marea Britanie, Pen. Scandinavică, Pen. Iberică). Monumente de tip m. se găsesc şi în Palestina, India, pen. Coreea, Japonia, Ucraina, Caucaz, Siberia, Africa de Nord. MEGALITIC, -Ă (< fr. {i>) adj. Re-feritor la megaliţi sau la epoca lor. MEGAL(O)- (< fr.; {s> gr. megas, megale „mare") Element de compunere însemnând „mare", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. MEGALOBLAST (< fr.) s. n. Celulă mare, asemănătoare eritroblastului, care apare în măduva osoasă în cursul anemiilor provocate de carenţa vitaminei B12 (anemii megaloblastice). MEGALOCIT (< fr. {i>; (s> megalo- + cito-) s. n. Celulă roşie, mare (10— 20p), anucleată, care apare în sânge în cursul anemiei pernicioase sau în măduva osoasă în anemiile provocate de carenţa vitaminei B12. MEGALODONŢIE (< fr.) s. f. Macro-donţie. MEGALOMAN -Ă (< fr. {i» adj., s. m. şi f. 1. (Persoană) care suferă de megalomanie (1). 2. (Persoană) care are o părere exagerat de bună despre sine; grandoman. MEGALOMANIE (< fr. {i}; {s} megalo- + gr. mania „nebunie") s. f. 1. Manifestare psihică patologică, întâlnită în unele boii mintale (paranoia, schizofrenie) şi care constă dintr-un delir de grandoare, bolnavul având impresia că este un personaj important. M. este adesea asociată cu delirul de persecuţie. 2. Faptul de a fi megaloman (2); grandomanie. MEGALOMELIE (< fr.; {s> megalo + gr. melos „extremitate") s. f. Gigantismul unuia sau al ambelor membre superioare. MEGALOPOLIS (< fr.) s. n. Mare aglomeraţie urbană alcătuită din mai multe oraşe, fără discontinuitate. Termenul a fost introdus de J. Gottmann, în anii ’60 ai sec. 20, pentru a denumi aria metropolitană din NE S.U.A., respectiv Boston-New York-Philadelphia. MEGAMONONUCLEOZĂ (< mega-+ mono- + nucleoză) s. f. Sindrom sangvin descris de Şt.S. Nicolau, caracterizat prin monocitoză şi apariţia de celule tinere, determinat de diverse stări de intoxicaţie. MEGARA, oraş-stat în Grecia antică, în partea de NE a istmului Corint. Important centru meşteşugăresc şi comercial în sec. 6-5 Î.Hr., când a jucat şi un rol major în marea colonizare elenă. Printre ctitoriile sale au fost Me-gara Hybleea în Sicilia, Byzantion şi Caicedon în Bosfor, Heracleea Pontica în Marea Meagră. Metropolă a numeroase colonii (printre care şi Callatis). Din sec. 4 Î.Hr. decade. MEGARICl (< fr.) s. m. pl. Membri ai şcolii filozofice întemeiate de Euclid din Megara (c. 450-374 Î.Hr.) şi continuatori ai acestuia, numiţi, din cauza predilecţiei lor pentru controverse logice subtile, şi euristici. Principali exponenţi: Diodor Cronos, Eubulide din Milet, Stilpon din Megara. MEGARON (< fr.) s. n. Sală de formă rectangulară delimitată, la intrare, de două ziduri sau două şiruri de coloane care formează o verandă. încăperea centrală, de mari proporţii, este uneori flancată de camere mai mici MEGATERIU 342 create în interiorul aceloraşi ziduri. Alcătuia nucleul palatelor miceniene şi este atestat la Troia, la mijlocul milen. 3 î.Hr. MEGATERIU (< fr., lat., germ. (i>; {s> mega- + gr. therion „fiară") s. m. Gen fosil de mamifer edentat, de talie mare (4-4,5 m), erbivor, care a trăit în Cuaternar în America de Sud (Mega-therium). MEGATONA (< fr. ®) s. f. (FIZ.) Unitate de măsură a puterii explozive a bombelor nucleare, echivalentă cu un milion de tone de trinitrotoluen. Simbol: Mt. MEGAWAT (< fr. {i}) s. m. Unitate de măsură pentru putere, egală cu un milion de waţi (simbol: MW). MEGHĂLAYA, stat în NE Indiei, în pod. Shillong, creat în 1972; 22,4 mii km2; 1,96 mii. loc. (1994). Centrul ad-tiv: Shillong. Expl. de cărbune şi forestiere. Culturi de ceai şi tutun. MEGIDDO, oraş-stat în NV Palestinei, fondat în milen. 4 î.Hr. Aici, faraonul Tutmes III a repurtat o victorie, prin care a impus dominaţia egipteană în spaţiul siriano-palestinian. Din 733 î.Hr., reşedinţa unei provincii asiriene. Decade în sec. 6-4 î.Hr. Azi Tell el-Mutesellim, Israel, important sit arheologic. MEGIEŞ, -Ă (< srb., magh.) subst., adj. 1. S. m. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Ţăran liber stăpân de pământ (fie în devălmăşie, fie al unui lot hotărnicit din moşia satului). 2. S. m. şi f., adj. (Pop.) Vecin. MEGLENJT, -Ă (< n. pr. Meglen) s. m. şi fM adj. Meglenoromân. MEGLENOROMÂN, -ă (< n. pr. Meglen + român) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia romanică aflată în S Pen. Balcanice, în reg. Meglen şi care vorbeşte dialectul meglenoromân. M. au migrat prin sec. 11-12 în această regiune. 2. Adj. Care aparţine meglenoromânilor (1), privitor la meglenoromâni. ♦ (Substantivat, f.) Dialectul vorbit de meglenoromâni. MEGOHM (< fr. {i>) s. m. Unitate de măsură pentru rezistenţa electrică, egală cu un milion de ohmi (simbol: MD). MEGOHMMETRU (< fr. {i}) s. n. Instrument gradat în megohmi, folosit pentru măsurarea rezistenţelor electrice mari, cum sunt rezistenţele de izolaţie. MEHADIA 1. Depresiune intramon-tană tectono-erozivă, în S culoarului Timiş-Cerna, între M-ţii Cernei şi M-ţii Almăjului. Supr.: c. 210 km2. Relief colinar. Drenată de râurile Mehadica, Bela Reca şi Globu (afl. ai Cernei). Climă blândă (temp. medie anuală 9-10°C). Păşuni şi fâneţe naturale. Pomicultură (meri, pruni). Cunoscută şi sub numele de Mehadica. 2. Com. în jud. Caraş-Severin, situată în depresiunea cu acelaşi nume, pe râul Bela Reca; 4 638 loc. (2000). Centru pomicol. Staţie de c.f. (în satul M.). Expl. de lignit şi gresii. Prelucr. lemnului (cherestea, parchet). Castru roman din sec. 2-3 refăcut, probabil, în sec. 4 de Constantin cel Mare (în satul Plugova). Cetate din sec. 13 şi biserica Adormirea Maicii Domnului (1791-1794). MEHADICA, com. în jud. Caraş-Severin, situată în culoarul Timiş—Cerna, pe râul Mehadica; 866 loc. (2000). Pomicultură. Muzeu etnografic. în satul M., menţionat documentar în perioada 1440-1444, se află biserica Naşterea Maicii Domnului (1769). MEHEDINŢI 1. Munţii grup de munţi în SV Carpaţilor Meridionali, la E de valea Cernei, alcătuit din şisturi cristaline, calcare jurasice şi fliş creta-cic. Au aspectul unei culmi, cu alt. cuprinse între 1 000 şi 1 400 m. Alt. max.: 1 466 m (Vârfu lui Stan). Bine împăduriţi. 2. Podişul podiş situat în V Olteniei, fiind o continuare spre E a M-ţilor M, Constituit din gresii, gnaisuri, micaşisturi, cuarţite, calcare şi şisturi cristaline. Afectat de fenomene carstice de suprafaţă şi de adâncime. Alt. me- die: 400-700 m. Alt. max.: 887 m (vf. Paharnicului din dealurile Isvernei). Păduri de liliac sălbatic. Cunoscut şi sub denumirea de Plaiul Mehedinţilor. 3. Judeţ în SV României, pe stg. Dunării, la graniţa cu Iugoslavia şi Bulgaria; 4 933 km2 (2,07% din supr. ţării); 321 853 loc. (2000), din care 48,7% în mediul urban; densitatea: 66,4 loc./km2. Reşed.: municipiul Dro-beta-Turnu Severin. Oraşe: Baia de Aramă, Orşova (municipiu), Strehaia, Vânju Mare. Comune: 59. Relieful este format din trei trepte distincte: în NV zona M-ţilor M. şi culmile estice ale M-ţilor Almăj, zonă în care se încadrează şi defileul Dunării de la Cazane-Porţile de Fier; în centru se află Pod. M. şi Platforma Strehaiei, cu depr. de contact, iar în SV şi S, Câmpia Blahniţei şi terasele Dunării. Climă temperat-continentală, cu ierni blânde (temp. medie a lunii ian. oscilează între -1°C şi -4°C, mai coborâtă în zonele montane) şi precipitaţii moderate, care variază altitudinal (500-1 200 mm/an); vânturi predominante dinspre V şi NV. Reţeaua hidrografică este dominată de Dunăre, care formează limita sudică a jud., colectând toate râurile mici (Cerna, Topol-niţa, Blahniţa, Drincea etc.). La limita de NE a jud. curge Motru cu afl. lui, Peşteana, Coşuştea ş.a. în defileul Dunării, la Cazane şi Porţile de Fier, la 7 sept. 1964, a început amenajarea complexă a zonei, în colab. cu Iugoslavia, în vederea realizării nodului hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier l, care a intrat în funcţiune cu Munţii Mehedinţi. Vedere generală 343 MEHEDINŢI întreaga capacitate (hidrocentrala are o putere instalată de 2 100 MW, din care 1 050 MW revine României) în 1971. Lacul de acumulare format aici are o lungime de 130 km, o supr. de c. 700 km2 şi un volum de c. 2,1 miliarde m3. Tot pe terit. jud. M., în zona Ostrovu Mare din perimetrul com. Go-goşu, a fost construit complexul hidroenergetic Porţile de Fier II (dat în folosinţă în 1985), în colab. cu Iugoslavia. Resurse naturale: huilă (Baia Nouă, Eibenthal), pirite cuprifere (Moldova Nouă), min. de crom (Dubova), azbest (Dubova, Baia Nouă, Eibenthal, Podeni), feldspat (Eşelniţa), calcare (Gura Văii, Vărănic), granit, argile, piatră de var, ape minerale sulfuroase (Bala), păduri (149 426 ha, 1995). Industria produce energie electrică, nave fluviale, barje şi material rulant feroviar (Drobeta-Turnu Severin, Orşova), motoare generatoare şi transformatoare electrice (Orşova), armături industriale şi robineţi (Strehaia), anvelope, aparate de măsură şi control, apă grea (Halân-ga), celuloză şi hârtie (Drobeta-Turnu Severin), mobilă şi cherestea, ţesături, confecţii, mat. de constr., produse alim. etc. Agricultura dispune de 294 520 ha terenuri agricole (1998), din care 186 420 ha supr. arabile, 78 906 ha păşuni, 10 783 ha fâneţe, 10 130 ha vii şi pepiniere viticole şi 8 281 ha livezi şi pepiniere pomicole. Terenurile arabile sunt cultivate cu porumb (67 533 ha, 1997), grâu şi secară (66 126 ha), plante de nutreţ (11 896 ha), plante uleioase (9 214 ha), floarea-soarelui, orz, ovăz, cartofi ş.a. în 1998, sectorul zootehnic, privatizat în proporţie de peste 87%, cuprindea 46' mii bovine, 80 mii porcine, 155 mii ovine, 31 mii caprine, 13 mii cabaline; avicultură (1 113 mii capete păsări); apicultură (15 mii familii de albine). Căi de comunicaţie (1998): 129 km căi ferate (în totalitate electrificate), cu o densitate de 26,2 km/1 000 km2 şi 1 874 km drumuri publice, din care 417 km modernizate, cu o densitate de 38 km/ MEHEDINŢI 344 100 km2. Transportul fluvial se realizează pe Dunăre, toate operaţiile legate de acesta fiind asigurate de porturile Drobeta-Turnu Severin şi Orşova. Unităţi de învăţământ, cultură şi artă (1997/1998): 230 grădiniţe de copii, 296 şcoli generale, 17 licee, 10 şcoli profesionale, un teatru, patru cinematografe, patru muzee, patru case de cultură, 104 cămine culturale, 216 biblioteci, cu 1,7 mii. volume etc. Obiective turistice: defileele Dunării de la Porţile de Fier şi Cazane, podul natural de la Ponoarele (61 m lungime, 8 m lăţime, 9,7 m înălţime), peşterile Topolniţa, Bulba, Peştera lui Epuran, Cheile To-polniţei, Caşuştei, Bulbei, ins. Şimian, rezervaţiile naturale de la Cazanele Mari şi Mici, pădurea de liliac de la Ponoare, ruinele castrului roman şi ale Podului lui Traian de la Drobeta-Turnu Severin, ruinele mănăstirii Vodiţa, mănăstirea Strehaia etc. î'rTdicativ auto: MH. MEHEDINŢI, Simion (1868-1962, n. Soveja, jud. Vrancea), geograf, teoretician al culturii şi pedagog român. Acad. (1915), prof. univ. la Bucureşti, unde a inaugurat prima catedră de geografie. Director al „Convorbirilor literare" (1907-1923), preşedinte al Comitetului de redacţie al „Buletinului Societăţii Regale Române de Geografie" (1921-1942). Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (mart.-oct. 1918). Contribuţii la stabilirea obiectului geografiei şi la precizarea locului ei în sistemul ştiinţelor, ia determinarea legilor, a categoriilor şi metodelor ei de cercetare („Locul geografiei între ştiinţe", „Terra — Introducere în geografie ca ştiinţă"). Lucrări de etnografie geografică, de geografie economică şi regională („Observări asupra Dobrogei", „Premise etnografice la istoria României"). A elaborat şi a susţinut, pentru învăţământul secundar, o pedagogie tradiţională (metoda M.) în spiritul şcolii mun- cii („Şcoala muncii. Altă creştere. Către tânăra generaţie"), preconizând predarea de la îndepărtat la apropiat. A formulat legile subordonării cauzale a învelişurilor planetare, a zonelor geografice şi a categoriilor geografice („Stereogeneitatea celor patru sfere"). Creatorul şi organizatorul învăţământului geografic modern din România. Influenţat de Spengler, defineşte psihologist cultura, pe care o reduce la tehnica materială („Coordonate etnografice. Civilizaţia şi cultura"). MEHESI, losif (sec. 18), om politic român. Funcţionar la Cancelaria aulică de la Viena. Luptător pentru emanciparea românilor din Transilvania: a îndrumat pe conducătorii moţilor veniţi în audienţă la Curtea imperială şi a participat la elaborarea şi susţinerea memoriului Supplex Libellus Valachorum. MEHMET (MAHOMED, MOHAM-MECf, MEHMED), numele a şase sultani otomani: M. I (1413-1421). A pus capăt luptelor pentru tron (izbucnite în 1403) şi a înfrânt răscoalele din Asia Mică şi Pen. Balcanică. M. II Cuceritorul (1451-1481), cuceritorul Constanti-nopolului (1453). A purtat numeroase războaie, supunând Serbia (1456-1459), Despotatul de Morea (1460), Imperiul de Trapezunt (1461), stăpânirile din Asia Mică ale hanului Uzun-Ha-san, cetăţile genoveze din Crimeea, Hanatul Crimeii devenind dependent de imperiu (1475). A luptat împotriva Veneţiei, Albaniei (condusă de Skander-beg), a lui lancu de Hunedoara, de care a fost înfrânt la Belgrad (1456), apoi împotriva lui Vlad Ţepeş (1462) şi Ştefan cel Mare, care l-a învins la Vaslui (1475). M. III (1595-1603). A înăbuşit răscoala din Asia Mică (1595-1598). Armata sa a fost învinsă de Mihai Viteazul, în 1595, la Călugăreni. în 1596, a obţinut victoriile de la Eger şi Mezokeresztes asupra armatelor im- periale şi transilvănene. M. IV (1648-1687). Sub sultanatul său, imperiul a fost guvernat de marii viziri Mehmed, Ahmed Koprulu şi Kara Mustafa, care au încercat prin reforme să consolideze situaţia internă, iar pe plan extern, să reia politica expansionistă. în timpul lui au avut loc, între 1657 şi 1661, războiul antiotoman al Ţărilor Române, condus de Gh. Râkokzi II, Mihnea III şi Constantin Şerban, Războiul Tur-co-Austriac (1663-1664), în care turcii au fost biruiţi la Saint-Gothard (aug. 1664), Războiul Turco-Polon (1672-1676), Războiul Turco-Rus (1676-1681) şi primul asediu al Vienei (iul.-sept. 1683) din cadrul Războiului Turco-Austriac (1683-1699). M. V (1909-1918). Urcat pe tron în urma Revoluţiei „Junilor turci", a acceptat introducerea regimului de guvernare constituţională. După înfrângerea în Războiul Italo-Turc (1911-1912), în primul război balcanic (1912-1913) şi în primul război mondial (1914-1918), la care a participat de partea Puterilor Centrale, Imp. Otoman s-a dezmembrat. M. VI (1918-1922), ultimul sultan al Turciei. înlăturat prin rezoluţia Marelui Medjilis Naţional care abolea sultanatul (nov. 1922). MEHMET, Aga (Âghâ) (sec. 16-17), constructor otoman. Ca arhitect al sultanului (din 1606), a realizat (1609-1616) Sujtan Ahmed Camii (Moscheea Albastră). MEHMET, Mustafa (n. 1924, Ghiurghenli, jud. Caliacra, Cadrilater), istoric român de naţionalitate turcă. Turcolog orientalist („Istoria turcilor", „Documente turceşti privind istoria românilor11, „Cronici turceşti privind ţările române", în colab.). MEHMET ALI (MOHAMMED AL!) (1769-1849), general turc de origine albaneză. Vicerege al Egiptului (1805-1848). A desfiinţat corpul mamelucilor Simion Mehedinţi Mehmet II Cuceritorul Mehemet Aii 345 MEILLET (1811) şi a reorganizat armata şi flota egipteană pe baze moderne. A extins teritoriul statului, purtând războaie împotriva sultanului Mahmud II, suzeranul său (1831-1833, 1839) şi a obţinut pentru fiul său, Ibrahim, dreptul la succesiune. MEHRING [me:rif]], Franz (1846- 1919), istoric şi publicist german. Militant comunist. Unul dintre conducătorii grupului Spartacus. Studii şi articole de filozofie, istorie, literatură, artă militară („Legenda lui Lessing“, „Despre materialismul istoric", „Istoria social-de-mocraţiei germane", „Viaţa lui Marx"). MEHTA, Zubin (n. 1936), dirijor indian. Director al Orchestrei Simfonice din Montreal (1961-1967), al Orchestrei Filarmonice din Los Angeles (1962-1978) şi a! celei din New York (1978-1991); director muzical (din 1969), numit pe viaţă (din 1981) al Orchestrei Filarmonice a Israelului; director al Operei de Stat din Bavaria (din 1998). Carieră internaţională, cu un repertoriu amplu, simfonic şi de operă, cu numeroase prime audiţii absolute. Concerte în România. MEHTUP (< tc.) s. n. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Scrisoare oficială; adresă, raport. MEHTUPCIU (< tc.) s. m. (fn Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Funcţionar într-o cancelarie (domnească). M&-IUL [meul], £tienne-Nico!as (1763-1817), compozitor şi organist francez. Autor a numeroase opere („Euphrosine şi Corradin", „Uthal", „Joseph"), balete, simfonii, cantate şi imnuri cu caracter revoluţionar („Cântec de plecare"). Inovaţii în domeniul operei (orchestraţie, procedee de decla-mare etc.). MEI (lat. milium) s. m., s. n. 1. S. m. Plantă anuală furajeră din familia gramineelor, înaltă de 50-150 cm, cu frunze liniare, late, acoperite cu peri pe partea inferioară şi cu seminţe mici, oval-rotunde (Panicum miliaceum). Este una dintre cele mai vechi plante de cultură (cu 2 700 ani Î.Hr.); în China se cultiva, alături de orez, ca plantă alimentară. O dată cu introducerea porumbului, a început să fie cultivat pe suprafeţe tot mai mici. ^ M. mărunt = specie de m. cu mici spiculeţe, lungi de 1-2 mm, care formează o inflorescenţă compusă (Panicum capillare). + M. păsăresc -plantă erbacee din familia boraginacee-lor, cu corola alb-verzuie, comună în liziera pădurilor din regiunea de câmpie şi de dealuri (Lithospermum offici-nale). Părţile aeriene şi seminţele au proprietăţi diuretice, antiinflamatorii, fe-brifuge etc. 2. S. n. Seminţe de m. (1) folosite ca hrană pentru vite şi păsări. MEiER [maior], Richard (n. 1934), arhitect american. Influenţat de mişcarea modernistă şi de raţionalismul reprezentat, în special, de Le Corbusier şi G. Terragni. Importante lucrări la: New York (Centrul rezidenţial Twin Parks), Frankfurt am Main (Muzeul de Artă Decorativă), Atlanta (Muzeul de Artă), Paris (sediul Canalului de Televiziune Plus) şi Barcelona (Muzeul de Artă Contemporană). MEIERHOLD, Vsevolod Emilievici (1874-1940), regizor, actor, pedagog şi teoretician de teatru rus. Unul dintre reformatorii teatrului. A promovat un repertoriu modern, a experimentat o regie antinaturalistă, bazată pe ideea de stilizare şi convenţie sub denumirea de „teatru convenţional" („Hedda Gabler" de Ibsen, „Don Juan“ de Mo-liere, „Mascarada" de Lermontov, „Misterul buf" de Maiakovski). Fondator al teatrului TIM, unde a pus în scenă piese influenţate de constructivism („Trimisul", „Inspectorul general"). Lucrări („Despre teatru", „Reconstrucţia teatru- lui"). Persecutat (din 1939), a fost arestat şi împuşcat în închisoare. MEIJE, masiv muntos în Alpii francezi (Dauphine Alpes), în SE Franţei. Alt. max.: 3 983 m. Escaladat, prima oară, în 1877, de E. Boileau de Cas-telnau şi P. Gaspard. MEIJI [meidji] (numele postum al lui MUTSU-HITO [mutsuhitoj), împărat al Japoniei (1867-1912). A suprimat sho-gunatul (1868) şi a iniţiat o Cdnstituţie (1889), punând bazele dezvoltării moderne a Japoniei prin acceptarea unor idei şi tehnologii occidentale. A mutat capitala ţării la Edo, pe care a denumit-o Tokyo. Pe plan extern, a promovat o politică expansionistă: Războiul Chino-Japonez (1894-1895), Războiul Ruso-Japonez (1904-1905) şi anexarea Coreii (1910). MEIJI [me:i3i], perioadă din istoria Japoniei, marcată de revoluţia din 1867-1868 şi care corespunde, în linii generale, domniei împăratului Meiji (1867-1912). Se caracterizează prin înlăturarea shogunatului, restaurarea puterii imperiale şi prin realizarea unor reforme care au asigurat modernizarea Japoniei. MEILHAC [mejak], Henri (1831-1897), dramaturg şi libretist francez. în colaborare cu L. Halevy, a scris librete pentru Offenbach, Bizet, Massenet ş.a. Celebru pentru verva satirică. MEILLET [mejej, Antoine (1866-1936), lingvist francez. Prof. univ. la Sorbona. Contribuţii fundamentale în gramatica comparată a limbilor in-do-europene („Introducere în studiul comparativ al limbilor indo-europene", „Dialectele indo-europene", „Tratat de gramatică comparată a limbilor clasice") şi în lingvistica generală („Lingvistică istorică şi lingvistică generală"); a perfecţionat metoda comparativ-istorică („Metoda comparativă în lingvistica istorică"). A condus, împreună cu Zubin Mehta Meiji Antoine Meiilet MEINECKE 346 M. Cohen, elaborarea lucrării „Limbile lumii“. M. de onoare al Acad. Române (1923). MEINECKE [mainekej, Friedrich (1862-1964), istoric german. Prof. univ. la Strasbourg, Freiburg şi Berlin. Editor al „Arhivelor istorice" (1893-1935). Unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai istoriografiei de idei şi ai istorismului, interesat în special de raportul dintre raţiunea de stat şi etică („Ideea raţiunii de stat în istoria modernă*4, „Originile istorismului", „Catastrofa germană"). MEINHOF [mainhof], Cari (1857-1944), lingvist german. Fondator al gramaticii comparate a limbilor africane (a reconstituit limba bantu comună). MEININGEN [mainiqen], oraş în partea centrală a Germaniei (Turingia), pe cursul superior al râului Werra, la 64 km SV de Erfurt; 25,0 mii loc. (1992). Constr. mecanice; ind. hârtiei, de prelucr. a lemnului şi alim. — Şcoala de la M., mişcare teatrală iniţiată de compania constituită, în 1870, de ducele Georg al li-lea, care a reformat arta scenică a timpului printr-un stil de interpretare realist. Turneele trupei în Europa au influenţat mişcarea teatrală a continentului, în special dezvoltarea ulterioară a „naturalismului", practicat de Andre Antoine, Goida Meir MEINONG [mainot]], Alexius (1853- 1920), filozof austriac. Prof univ. la Graz, unde a înfiinţat un laborator de psihologie experimentală. Discipol al lui Fr. Brentano. M. s-a consacrat îndeosebi problemelor cunoaşterii, elaborând aşa-numita „teorie a obiectelor" („Cercetări asupra teoriei obiectului şi asupra psihologiei", „Poziţia teoriei obiectului în sistemul ştiinţelor", „Despre asumţii", „Despre posibilitate şi probabilitate"). Gândirea lui M. a influenţat deopotrivă filozofia analitică şi fenomenologia. MEIQZĂ (< fr. {i}; (s> gr. meiosis „diminuare") s. f. (HIST.) Tip de diviziune celulară care implică două fisiuni ale nucleului, în urma căreia dintr-o celulă diploidă (cu număr dublu de cromozomi) rezultă patru celule fiice ha-ploide (având jumătate din numărul de cromozomi ai celulei iniţiale); proces caracteristic organismelor care se reproduc sexuat, celulele haploide rezultante se numesc spori la plante şi gârneţi la animale. Sin. diviziune reduc-, ţionaiă. MEIR, Golda (pe numele adevărat Goldie Mabovici) (1898-1978), om politic israelian. Secretar general al Partidului Muncii (1966-1968). Ministru al Muncii şi Asigurărilor Sociale (1949- 1956) şi de Externe (1956-1966); prim-min. (1969-1974). A adoptat, în 1970, planul american privind încheierea unui armistiţiu limitat cu vecinii săi arabi. După războiul de Yom Kippur (1974), din cauza unor divergenţe în politica internă, se retrage din viaţa politică. MEISSEN [maisen], oraş în partea de E a Germaniei, pe fl. Elba, la 23 km NV de Dresda; 34,0 • mii loc. (1992). Siderurgie; ind. sticlei, a ceramicii şi porţelanului, constr. de maşini, electrotehnică, chimică, textilă, a pielăriei, încălţămintei şi alim. (bere, zahăr). Fabrică de mobilă. Monumente: catedrală (sec. 13-14), biserica franciscană (1447-1457), castelul Albrechtsburg (sec. 15). Celebre manufacturi de porţelan (întemeiate în 1710, unde s-a Meissen Statuetă din porţelan de Meissen Vedere spre catedrală 347 MELANCOLIC produs, pentru prima oară în Europa, porţelanul aib, cunoscut sub denumirile de porţelan de M. sau de Saxa). MEISSNER, Constantin (1854-1942, n. laşi), pedagog şi om politic român. M. de onoare al Acad. (1934). Membru al Junimii. Ministru al Industriei şi Comerţului (mart.-iun. 1918) şi al Lucrărilor Publice (1926-1927). Contribuţii la dezvoltarea şcolii şi pedagogiei româneşti („Educaţia şi viaţa socială", „Pe marginea Codului penal în legătură cu problema minorilor culpabili"). MEISSNER [maisner], Georg (1829-1905), fiziolog şi anatomist german. Prof. univ. la Basel, Freiburg şi Gottin-gen. A pus în evidenţă corpusculii simţului tactil (1825) situaţi în piele, mai ales în zonele foarte sensibile la atingere, cum sunt: palma, degetele, nasul, faţa (corpusculii lui M.). MEISSONIER [mesonie], Jean-Louis-Ernast (1815-1891), pictor francez. Tablouri de gen („Amatorii", „Pictorul de firme"), portrete („Portretul lui Alexandre Dumas fiul") şi, mai ales, scene militare inspirate din campaniile lui Napoleon I şi Napoleon III, pictate cu o minuţiozitate de miniaturist. MEIŞOR (< mei) s. m. 1. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu tulpina lucitoare şi flori verzi-deschis, mai rar violete, reunite într-un panicul (Milium effusum). 2. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze păroase şi flori violacee, alcătuind spice aşezate digitat (Digitaria sanguinalis). MEIT [mait], Konrad (1480-1550), sculptor german. Elev al lui Cranach cel Bătrân. Portrete-bust de un mare rafinament („Mehmet Aii") şi monumente funerare (mormintele Margaretei de Bourbon şi al Margaretei de Austria). MEITNER [maitner], Lise (1878-1968), fiziciană suedeză de origine austriacă. Prof. univ. la Berlin. Stabilită în Suedia (din 1938), apoi în Marea Britanie (din 1960). Asistentă a lui Max Planck. Importante cercetări în domeniul radioactivităţii; a izolat, împreună cu O. Hahn, protoactiniul (1918). A lucrat împreună cu O. R. Frisch în domeniul fizicii nucleare, explicând pentru prima dată experienţele lui O. Hahn şi F. Strassmann privind fisiunea nucleelor de uraniu prin bombardarea cu neutroni (1939). MEJILIS (MADJILIS), denumire a Adunării Consultative Islamice din Iran. MEKKA v. Mecca. MEKN^S, oraş în Maroc, la 200 km E de Rabat; 188,2 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. de Constantin Meissner prelucr. a lemnului, mat. de constr. (ciment), textilă şi alim. (conserve de fructe, ulei de măsline). Piaţă agricolă. Moschei, palate, ziduri fortificate, poarta monumentală Bab-al-Mansur (sec. 18). Producţie de covoare. Muzeu. Centru turistic. Fundat în sec. 10. MEKONG (chineză LANCANG JIANG), fluviu în SE Asiei; 4 500 km. Izv. din Pod. Tibet (culmea Tanggula), străbate R.P. Chineză, R.D.P. Laos (formând graniţa cu Myanmar şi Thailanda), Cambodgea şi R.S. Vietnam şi se varsă printr-o deltă întinsă (70 mii km2) în Marea Chinei de Sud. Are un curs meandrat şi trece prin Louang-phrabang, Vientiane, Phnom-Penh ş.a. Navigabil pe sectoare, în funcţie de anotimp (în sezonul ploios până la Vientiane; 1 600 km). Chei şi praguri în cursul superior. Irigaţii. MELAF|R (< fr. {i>; {s} gr. metan „negru" + phyro „a amesteca") s. n. Rocă vulcanică bazică preterţiară, cu structură porfirică, adesea cu textura vacuolară, alcătuită din labrador şi augit, uneori şi olivină. MELAKA 1. Oraş în Malaysia, situat în SV pen. Malacca, la 150 km SE de Kuala Lumpur, port la str. Malacca, centru ad-tiv al statului cu acelaşi nume; 296,9 mii loc. (1991). Metalurgia cositorului; ind. de prelucr. a cauciucului şi alim. (conserve de peşte). Piaţă agricolă. Bisericile St. Paul (construită de portughezi în 1521) şi St. Peter (1710), Primăria (mijlocul sec. 17) în stil arhitectonic olandez, templul Cheng Hoon Teng (sec. 14, cel mai vechi templu chinezesc din Malaysia). Fundat în 1400. 2. Stat federal în Malaysia, situat în SV pen. Malacca, cu ieşire la str. Malacca; 1 651 km2; 529,2 mii loc. (1991). Centrul ad-tiv.: Melaka. Expl. de bauxită, de min. de staniu şi forestiere. Plantaţii de arbori de cauciuc, de cocotieri ş.a. Culturi de cereale, orez ş.a. MELALGE (< fr.; {s} gr. melos „extremitate" + algos „durere") s. f. Durere cu caracter nevralgic a membrelor, îndeosebi a celor inferioare. MELAMI.NÂ (< fr. {i}) s. f. Substanţă chimică organică (p.t. 354°C), obţinută prin polimerizarea cianamidei. Este folosită, împreună cu formaldehida, la fabricarea unor materiale plastice (răşini de m.). MELA(NO)- (< fr.; {s} gr. melas, melanos „negru") Element de compunere cu sensul „negru", „(de culoare) închisă", cu ajutorul căruia se alcătuiesc adjective şi substantive. MELANĂ (denumire comercială) s. f. Fibră textilă sintetică, cu proprietăţi asemănătoare lânii, obţinută prin poli-merizara nitrilului acrilic. MELANCHTHON (pe numele adevărat Philipp Schwarzerî, zis ~) (1497-1560), teolog şi reformator religios german. Colaboratorul principal al lui M. Luther şi, după moartea acestuia, conducătorul mişcării protestante (1546). A realizat o sinteză a principiilor protestante în Loci communes re-rum theologicarum şi apoi în „Confesiunea de la Augsburg" (1530). Creatorul primului sistem de învăţământ public din epoca modernă. în comparaţie cu intransigentele doctrinei lui Luther, M. a reprezentat linia moderată a protestantismului, încercând să stabilească, fără succes, un dialog cu Biserica catolică. MELANCOLIC, -Ă (< fr.) adj. 1. (Şi adv.) Care predispune la melancolie (D, care trezeşte melancolie; trist, posomorât. 2. (Despre oameni) înclinat spre melancolie, cuprins de melancolie. Temperament (sau tip) m. = unul dintre cele patru tipuri de temperament din clasificarea lui Hipocrat, caracterizat prin sensibilitate şi inhibiţie. 3. (MED.) Care suferă de melancolie (2). Melanchthon MELANCOLIE 348 MELANCOLIE (< fr., lat.; {s} mela-+ gr. khole „fiere") s. f. 1. Stare de tristeţe (uşoară), însoţită de dorinţa de visare şi de singurătate, fără o cauză aparentă. 2. Boală psihică caracterizată printr-o continuă depresiune, prin tristeţe adâncă, indiferenţă faţă de societate, ritm lent al ideilor, vorbire şi activitate psihomotorie redusă, anxietate, tendinţă de sinucidere. M. poate surveni periodic, alternând uneori cu mania. MELANEZIA, una dintre principalele grupări insulare ale Oceaniei, în SV Oc. Pacific, formată din insule şi arhipelaguri cu direcţia NV-SE, extinsă pe c. 5 000 km lungime. Cuprinde ins. Noua Guinee, arh. Bismarck, ins. Solomon, Noua Caledonie, Noile Hebride, Fiji, Vanuatu, Santa Cruz ş.a.; c. 967 mii km2 (supr. uscatuliţj). Relief variat, predominant muntos, cu'humeroşi vulcani activi. Alt. max.: 5 030 m (vf. Jaya) în Noua Guinee. Climă ecuatorială (în N) şi tropicală (în S). Păduri tropicale şi ţărmuri cu mangrove. En-demisme de floră şi de faună. Cocotieri, sagotieri şi bananieri; arbori de cauciuc. Pescuit. MELANEZIAN, -A (< fr.) s. m. şi f„ adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţie negridă din Melanezia; în cadrul tipului m. se disting mai multe subtipuri: a) pigmeu, b) papuaş, c) melanezian propriu-zis, d) neocaledonian. ♦ Persoană care aparţine tipului melanezian. 2. Adj. Care aparţine Melaneziei sau melanezienilor (1), privitor la Melanezia sau la melanezieni. M ELAN IC, -Ă (< fr.) adj. Care conţine melanină. MELANINĂ (< fr. {i}; (s> melano-) s. f. Pigment organic de culoare bru-nă-închisă, care conţine sulf şi fier, prezent în celule conjunctive speciale şi distribuit în organism în piele, păr, coroida oculară şi în anumite regiuni din sistemul nervos central. MELANISM (< fr.) s. n. 1. Culoare anormal de închisă a pielii sau a blănii animale; poate fi, parţial, sub formă de pete congenitale. 2. Melanodermie. MELANIT (< fr.) s. n. Varietate de androdit (granat), de culoare neagră, bogată în titan. MELANJ (< fr.) s. n. 1. (Rar) Amestec. 2. Fir obţinut dintr-un amestec de fibre de lână de diferite sorturi şi culori sau din fibre de lână amestecate cu fibre sintetice etc., astfel ca fibrele componente să fie asemănătoare ca lungime şi grosime; p. ext. ţesătură lucrată din astfel de fire. MELANOBLAST (< fr.) s. n. Celulă care elaborează melanina. MELANOCIT (< fr.) s. n. Celulă matură care produce sau conţine melanină. La om, m. se găsesc mai ales în derm, în stratul epidermic bazai şi în coroidă. MELANOCRAT, -Ă (< fr.) adj. (Despre minerale) De culoare închisă (cenuşie, neagră, verde, brună). MELANODERMIE (< fr. {i>; {s} melano- + gr. derma „piele") s. f. Pigmentare patologică, brună sau neagră, localizată sau generalizată, care apare în unele boli cronice ca malaria, tuberculoza, diabetul bronzat etc. sau în intoxicaţii (cu săruri de arsen, de aur, de argint etc.); melanism (2). MELANOM (< fr.) s. n. Tumoră care se formează din celule ce elaborează melanină, localizată mai ales pe piele şi la ochi şi, în mod excepţional, în centrii nervoşi şi meninge. Poate fi benignă (ex.: un nev) sau malignă (ex.: ia nivel cutanat ori în globul ocular). MELANOSARCOM (< fr.; {s} melano- + gr. sarkoma „tumoră cărnoasă") s. n. Tumoră malignă constituită din celule care conţin melanină, localizată în piele, coroidă sau retină; are o evoluţie foarte rapidă. MELANTERIT (< fr. {i» s. n. Sulfat natural hidratat de fier, cristalizat în sistemul monoclinic. Are culoarea ver-de-deschis, mai rar, cenuşie sau neagră, luciul sticlos şi este uşor solubil, în industrie se utilizează m. fabricat artificial. MELASĂ (< fr., it., germ.) s. f. Lichid siropos de culoare brună-neagră, rezultat din fabricarea zahărului, în componenţa căruia se găsesc zaharuri, Melboume. Centrul oraşului apă, substanţe organice, substanţe minerale etc. Se foloseşte ca materie primă pentru fabricarea spirtului, a romului etc. şi ca nutreţ pentru vite. MELBA [meibe], Dame Nellle (pe numele adevărat Helen Porter Mitchell) (1861-1931), soprană australiană. Carieră internaţională îndelungată. Una dintre cele mai cunoscute soprane ale epocii. Timp de aproape 40 de ani, „prima dona assoluta" la Covent Garden. Repertoriu italian („Lucia di Lammermoor", „Traviata", „Rigoletto", „Boema") şi francez („Faust"). Vocea de o mare frumuseţe, tehnica excepţională, puritatea stilistică şi dicţia perfectă, compensau răceala jocului actoricesc. MELBOURNE [melbenj, oraş în SE Australiei, .centrul ad-tiv al statului Victoria, port pe ţărmul G. Port Phillip; 3,2 mii. loc. (1995). Nod feroviar. Aeroport. Cea mai mare piaţă mondială a lânii. Constr. navale, de automobile, maşini-uneite, aparataj electrotehnic, maşini agricole; prelucr. şi chimizarea petrolului (patru rafinării); ind. textilă (lână, conf.), alim., a pielăriei şi încălţămintei, sticlăriei, cauciucului. Centru financiar. Trei universităţi (1853, 1958, 1964). Conservator. Muzee. Grădină botanică. Centru turistic şi al sporturilor nautice; locul de desfăşurare a Jocurilor Olimpice de vară (1956). Fundat în iun. 1835 de John Battman şi John Fawkner. Capitala Australiei între 1901 şi 1927. MELC s. m. 1. Moluscă târâtoare, cu piciorul în formă de talpă, cap cu tentacule şi cu masa viscerală cuprinsă într-o cochilie, de obicei răsucită în spirală (Gastropoda). Unele specii sunt comestibile. Trăieşte pe uscat şi în ape. Sin. gasteropod. Loc. Ca melcul = a) răsucit în spirală; b) foarte 349 MELINESCU Melc (2) încet. 2. (TEHN.) Organ al unui angrenaj elicoida! care, împreună cu roata melcată, serveşte la transmiterea mişcării între doi arbori necoplanari. 3. (TEHN.) Organ al unor pompe sau transportoare elicoidale, folosit pentru a deplasa şi a transporta materiale gra-nuloase, păstoase, sau pulverulente, printr-o conductă sau jgheab. Este format dintr-un arbore echipat cu o paletă sau nervură elicoidală. 4. Şuviţă de păr răsucită în formă de inele. 5. (ANAT.) Partea anterioară a urechii interne, răsucită în spirală, cu rol esenţial în fiziologia audiţiei. MELCHIOR (în „Vechiul Testa-ment“), unul dintre cei trei magi. MELCHIOR [melki:o:r], Lauritz (pe numele adevărat Hommel Lebrechî) (1890-1973), tenor american de origine daneză. Celebru interpret al repertoriului wagnerian („Tristan“, „Siegfried"). A cântat la Bayreuth, Covent Garden şi la Metropolitan Opera din New York. MELCHIOR, Paul (n. 1925), geodez, geofizician şi astronom belgian. Prof. univ. la Liege. Director al Observatorului regal din Bruxelles (din 1964). Cercetări şi studii privind perturbaţiile rotaţiei Pământului şi mareele terestre („Despre o nouă metodă de analiză a mişcării polului la suprafaţa Terrei", „Noi cercetări teoretice asupra maree-lor scoarţei şi a variaţiilor de latitudine"). Alte lucrări: „Astronomie meri-diană şi geofizică", „Fizică şi dinamică planetară". M. de onoare al Acad. Române (1992). MELCHISEDEC (Mihail Ştefănescu) (1823-1892, n. Gârcina, jud. Neamţ), prelat şi istoric român. Acad. (1870), prof. la Seminarul de la Socola şi la cel din Huşi. Unionist. A iniţiat, împreună cu M. Kogălniceanu, legea secularizării averilor mănăstireşti. Episcop al Dunării de Jos (1865-1879) şi al Romanului (1879-1892). Editor de izvoare istorice („Chronica Romanului şi a Episcopiei de Roman"). Manuale („Introducere în sfintele cărţi ale Vechiului şi Noului Testament"). MELCHiŢI s. m. pl. Creştini de origine arabă de rit bizantin. Aparţineau patriarhalelor din Antiohia, Ierusalim şi Alexandria, în comuniune cu patriarhul ortodox din Constantinopol; în sec. 17, un grup de m. a restabilit unitatea cu Biserica catolică. Astăzi, în Siria şi Egipt, mai trăiesc c. un milion de m. de rit catolic-oriental şi c. 800 000 de m. de rit ortodox. MELEAG (< magh.) s. n. Loc, ţinut, regiune; împrejurime, vecinătate. MELEGNANO v. Marignano. MEL^NĂ (< fr. {i}; {s} gr. melas, melanos „negru") s. f. Eliminare a unui scaun negru, conţinând sânge provenit din părţile superioare ale tubului digestiv, în urma unei hemoragii. MELfiNDEZ VALDâS, Juan (1754- 1817), poet spaniol. Lirică erotică şi bucolică, ode şi balade, prin care a dat o nouă flexibilitate metricii spaniole („Batilo", „Poezii"). Exilat în Franţa din cauza simpatiei pentru Napoleon Bo-naparte. MELETIE (MELETIUS) (7-381), prelat grec. Episcop al Sebastei (358) şi Antiohiei (360). fn conflict cu adepţii arianismului. A condus lucrările Conciliului de la Constantinopol, în timpul căruia a murit. Canonizat. Sărbătorit la 12 febr. MELETIE Macedoneanul (sfârşitul sec. 16—după 1642), călugăr aromân. Călugărit la Mănăstirea Zografu de pe Muntele Athos. Stabilit în Ţara Românească, a fost numit de Matei Basarab egumen la Mănăstirea Govora. Aici a iniţiat tipărirea multor cărţi, printre care „Psaltirea" slavonă, „Ceaslovul" slavon, „Pravila cea mică", „Evanghelia cu învăţătură". MEL£U (< fr.) s. n. (La rugbi) Grămadă spontană sau organizată. M£Ll£S [meiies], Georges (1861— 1938), cineast francez. Pionier al artei cinematografice. Iluzionist la teatrul „Robert Houdin" din Paris. în studiouri- Meichisedec (Mihail Ştefănescu) le construite de ei (1897), la Montreuil, a realizat peste 400 de filme, utilizând procedee ale artei sale de prestidigitator. Inventator al trucului cinematografic. Predilecţie pentru feerie şi genul ştiinţifico-fantastic („Călătoriile lui Gul-liver", „Afacerea Dreyfus", „Călătoria în lună", „Aventurile baronului Munch-hausen", „La Polul Nord"). MELIFAG, -A (< fr.) adj. (Despre unele specii) Care se hrăneşte cu miere (ex. fluturele cap-de-mort). MELIFER, -A (< fr.; {s> lat. mei „miere" + fero „a purta") adj. (Despre plante) Care are flori cu nectar, din care albinele pregătesc mierea (ex. salcâmul, teiul etc.). ♦ (Despre regiuni, locuri) Bogat în plante melifere. MELIK, loan M. (1840-1889, n. Bucureşti), matematician şi inginer român. Prof. univ. la laşi. Membru al „Junimii". Manuale didactice („Elemente de geometrie", 10 ed. între 1869 şi 1899; „Elemente de topografie"). MELILLA [meliXa], oraş şi comunitate autonomă spaniolă pe terit. de NE al Marocului, sub forma unei enclave, extinsă pe 12 km2, port la M. Mediterană; 59,6 mii loc. (1996). Nod rutier. Aeroport. Ind. alim. (conserve de peşte), a mat. de constr. Reparaţii şi constr. navale. Export de min. de fier. Turism. Fundat de fenicieni cu numele de Rusadir, a devenit colonie romană în timpul împăratului Vespasian. Ocupat de spanioli în 1497. Revolta garnizoanei militare din M. a marcat începutul Războiului Civil din Spania (1936). MELINESCU, Gâbriela (n. 1942, Bucureşti), scriitoare română. Stabilită în Suedia (1975). Lirică erotică şi de evocare a candorilor adolescenţei în decorul Bucureştiului natal (ediţia antologică „Jurământ de sărăcie, castitate şi supunere" ş.a.), povestiri, nuvele şi Georges Mâliâs MELINEŞTI 350 Gabriela Melinescu romane în română („Bobinocarii"), franceză („Regina străzii") şi suedeză; jurnale şi publicistică. Traduceri. MELINEŞTI, com. în jud. Dolj, situată în zona Dealurilor Amaradiei, pe râul Amaradia; 4 279,loc. (2000). Expl. de petrol. Prelucr. artistică a lemnului. Bisericile Sfinţii Voievozi (1774), Schimbarea la Faţă (1812), Adormirea Maicii Domnului (1854), Sf. Treime (1895) şi Sf. loan Botezătorul (1899), în satele Negoieşti, Bodăieşti, Godeni, Valea Mare şi Bodăieştii de Sus. Conac (1695-1705), în satul Negoieşti. MELINITĂ (< fr., germ.; {s} lat. melinus „de culoarea gutuii") s. f. Exploziv puternic, având drept component principal acidul picric, folosit la fabricarea fitilurilor detonante. MELINTE, Doina (n. 1956, Hudeşti, jud. Botoşani), atletă română. Campioană olimpică la proba de 800 m şi vicecampioană la cea de 1 500 m (Los Angeles, 1984). Campioană mondială la proba de 1 500 m (Roma, 1987) şi 1 500 m indoor (Indianapolis, 1987 şi Budapesta, 1989). MELIORISM (< fr. {i>; {s} lat. melior „mai bine") s. n. (FILOZ., SOCIOL.) Termen pus în circulaţie de scriitoarea engleză George Eliot şi folosit de Doina Melinte H. Spencer, J. Dewey ş.a. pentru a desemna acea concepţie potrivit căreia lumea nu este nici cea mai bună cu putinţă (optimismul lui Leibniz), nici iremediabil rea, ci poate fi ameliorată de om sau este în curs de ameliorare. MELISMĂ (< fr.) s. f. Termen ce desemnează în muzica vocală un grup de sunete alăturate unui sunet principal, reunite pe o singură silabă. A deţinut un rol important în cântul gregorian şi bizantin; frecventă în folclor. Prin analogie, se foloseşte şi în muzica instrumentală. MELISSOS din Samos (sec. 5 Î.Hr.), om de stat şi filozof eleat grec. A comandat flota din Samos care i-a învins pe atenieni (441/440 Î.Hr.). Abordând epistemologic problema eleată a unităţii şi imobilităţii fiinţei, a făcut o critică a cunoaşterii empirice, vizate fiind speculaţiile fiziologiştilor asupra experienţei multiple şi schimbătoare. MELITENE v. Malatya. MELITOPOL, oraş în SE Ucrainei, pe râul Molocinaia; 173 mii loc. (1997). Ind. constr. de maşini (agregate pentru automobile, compresoare, aparate frigorifice), alim., textilă, de prelucr. a lemnului. Centru comercial. Fundat în 1784. Până în 1841, s-a numit Novo-aleksandrovskaia Sloboda. MELIŢA (< meliţă) vb. I 1. Tranz. A zdrobi cu meliţa tulpinile de cânepă sau de in, pentru a alege fuiorul. 2. Intranz. Fig. (Deprec.) A vorbi fără încetare; a trăncăni, a flecări. MELIŢĂ (< bg.) s. f. 1. Unealtă prevăzută cu un cuţit de lemn, acţionat manual, folosită în gospodăriile ţărăneşti pentru zdrobirea tulpinilor de cânepă sau in. ♦ Maşină folosită în industria textilă pentru operaţia de me-liţare. 2. Fig. (Depr.) Gură. ^ Expr. A-i merge (sau a da cu) meliţa = a trăncăni, a flecări, a vorbi fără rost, vrute şi nevrute. MIzLIUSZ [melius], J6zsef (1909- 1995, n. Timişoara), scriitor şi ziarist maghiar din România. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la Cluj. Corespondent pentru Ardealul de Nord (1940-1944) al agenţiilor de presă din Londra şi Paris. Lirică cu influenţe expresioniste şi suprarealiste („Cântec despre anul 1437“, „Arena"). Romane („Oraş pierdut în ceaţă", „Destin şi simbol"), eseuri („Cafeneaua Tranzit"), publicistică. Traduceri din literatura română. MELLON [melen], Andrew William (1855-1937), bancher, industriaş şi om politic american. Secretar al Trezoreriei S.U.A. (1921-1932). Ambasador în Marea Britanie (1932-1933). A donat statului o importantă colecţie de opere de artă, care a format nucleul iniţial al Galeriei Naţionale din Washington. MELNICOVrr ({i}; {s} n. pr. Mel-nikov) s. n. Bisulfură naturală, coloidală sau metacoloidală, care apare sub formă de mase negre, uneori slab magnetice. MELNIKOV, Abram Ivanovici (1784-1854), arhitect rus. Prof. univ. la Sankt-Petersburg. Reprezentant al stilului empire târziu. Lucrări de orientare neoclasică (biserica Sf. Nicolae din Sankt-Petersburg, biserica Slavă lui Hristos din Nijni Novgorod). MELNIKOV, Konstantin Stepanovici (1890-1974), arhitect rus. Exponent al constructivismului. Autorul unor clădiri din materiale prefabricate (Pavilionul Expoziţiei agricole şi al artizanilor din Moscova şi cel al Expoziţiei internaţionale de arte decorative din Paris — capodopera sa) şi al unor case de cultură muncitoreşti de la periferia Moscovei (Clubul Rusakov). MELO- (< fr.; {s} gr. melos „cântec") Element de compunere cu sensul de „muzică" servind la formarea unor substantive şi a unor adjective. MELO (MELLO), Francisco Manuel de ~ (1608-1666), scriitor portughez. Versuri („Opere metrice") şi farse („Ucenicul gentilom"), reflectând gustul timpului său. „Istoria războiului Cata-luniei" reprezintă o capodoperă a prozei clasice. Autor al unui „Ghid pentru soţi". MELODIC, -Ă (< fr.) adj., s. f. 1. Adj. Melodios, armonios. 2. S. f. Ramură a teoriei muzicale care se ocupă cu studiul melodiei. 3. Adj. Variantă a modurilor major şi minor. MELODjE (< ngr., it., fr.) s. f. Succesiune organizată de sunete cu înălţimi şi durate diferite, formând o unitate cu un sens expresiv; m. este elementul principal al muzicii. Principalele tipuri de m.: vocală şi instrumentală. + P. ext. Compoziţie muzicală, cântec. ♦ Fig. Muzicalitate. MELODIOS, -OASĂ (< it.) adj. Care emite, care conţine sunete armonioase, plăcute auzului. MELODRAMATIC, -Ă (< fr„ it.) adj. Cu caracter de melodramă (3); deprec. de un patetism exagerat, fals. 351 MEMBRU MELODRAMĂ (< fr.; {s} melo- + fr. drame) s. f. 1. (în tragedia antică greacă) Dialogul cântat dintre corifeu şi un personaj. 2. Dramă care utilizează acompaniamentul muzical, în special pentru a marca intrarea sau ieşirea personajelor din scenă. 3. Specie dramatică apărută la sfârşitul sec. 18, înglobând procedee şi teme specifice tragediei, dramei şi pantomimei, caracterizată prin acţiune complicată, adesea neverosimilă, prin psihologia convenţională a personajelor, scene de un patetism violent şi peripeţii neprevăzute. A pregătit apariţia dramei romantice. MELOMAN, -A (< fr.) s. m. şi f. Persoană care iubeşte muzica. MELON (< fr.) s. n. Gambetă. MELONjDĂ (< fr.; fe> gr. melon „poamă“ + eidos „aspect") s. f. Fruct asemănător cu baca, cu epicarpul tare la maturitate şi mezocarpul cărnos şi suculent; caracteristic plantelor din familia cucurbitaceelor (pepene, dovleac); peponidă. MELOPEE (< fr.; {s> melo- + gr. poiein „a face“) s. f. 1. (La grecii antici) Ansamblul regulilor referitoare la cânt. 2. Declamaţie muzicală de formă liberă; p. ext. melodie lentă, monotonă, tărăgănată. MELOS (cuv. gr. „cântec") s. n. 1. (La grecii antici) Melodie; p. ext. muzică. 2. Noţiune generică desemnând aspectul cantabil, melodic al muzicii. MELOTERAPIE (< fr.; {s> gr. melos „cântec" + therapia „îngrijire") s. f. Tratament al afecţiunilor fizice sau psihice prin intermediul unei muzici adecvate. MELOZZO DA FORLI (Melozzo degli Ambrosi, zis ~) [melotso] (1438-1494), pictor italian. Probabil discipol al lui Piero della Francesca. A folosit perspectiva şi racursiul (frescele „Sixtus IV inaugurând Biblioteca Vaticanului"; „înălţarea" pentru biserica Sfinţii Apostoli, la Roma). MELPOMENE (în mitologia greacă), muza tragediei. în reprezentările plastice, ţine în mână o mască tragică. MELURG (< ngr.) s. m. Autor al melodiei imnurilor în muzica bizantină. MELVILLE [melvil] 1. Peninsulă în N Canadei, între G. Foxe la E şi G. Committee la V, legată de continent prin istmul Rae; 63 mii km2. Relief colinar cu alt. de 200-500 m. Litoral mlăştinos. 2. Insulă nelocuită în V Arh. Arctic Canadian (arh. Parry), la N de ins. Victoria; 42,4 mii km2. Lungime: 322 km; lăţime max.: 209 km. Relief de platou, cu alt. până la 1 000 m. Vegetaţie arctică, Descoperită în 1819 de Sir William Parry. 3. Golf al M. Baffin, pe coastele de NV ale Groenlandei, cu adâncimi până la 1 000 m. Pe litoral există gheţari (aici se formează c. 20% din aisbergurile ce se întâlnesc în Oc. Atlantic). 4. Lac în partea de E a Canadei, în NE pen. Labrador, legat de G. Hamilton printr-o strâmtoare; 2 935 km2. în el se varsă râul Churchill. MELVILLE [melvil], Herman (1819- 1891), scriitor american. Călătoriile sale pe mări şi oceane au constituit sursa de inspiraţie a majorităţii povestirilor sale, pline de exotism sau a celor de factură simbolică, arhetipală, pornind de la încleştarea dramatică dintre om şi natură („Taipi", „Omoo, povestirea aventurilor în mările Sudului", „Red-burn", „Tunica albă", „Povestirile din Piazza", „Moby Dick" — capodopera sa). Versuri în care celebrează eroi din războiul civil („Poezii despre bătălii şi viziuni din război") sau evocă peisajul marin („John Marr şi alţi marinari"); meditaţii lirico-filozofice („Timoleon"). MELVILLE [melvil], Jean-Pierre (pe numele adevărat J.P. Grumbach) (1917-1973), regizor francez de film. Precursor al „noului val"; a realizat mai ales filme poliţiste, remarcabil construite dramatic („Copiii teribili", „Leon Morin, preot", „Denunţătorul", „Samuraiul", „Poliţistul"). MEMBRANĂ (< fr., it., lat.) s. f. 1. (ANAT.) Ţesut subţire şi suplu care Melozzo da Forli: „Sixtus IV inaugurând Biblioteca Vaticanului" Herman Melville delimitează, acoperă şi susţine organele (ex. m. mucoasă, m. seroasă). -0-M. plasmatică (celulară) = ţesut care delimitează citoplasma, format dintr-un strat bimolecular de fosfolipide, delimitat de un strat, extern şi intern, de molecule proteice. La plante, m.p. este celulozică. V. şi plasmalemă. 2. (TEHN.) Placă subţire şi elastică care poate vibra, producând sau transmiţând sunete. 3. Foiţă subţire care separă două medii (gazoase, lichide sau păstoase). (CHIM., FIZ.). M. semipermeabilă = membrană care permite trecerea prin ea a dizolvantului, dar opreşte trecerea moleculelor substanţei dizolvate sau a substanţelor în stare coloidală. Se foloseşte pentru determinarea presiunii osmotice a soluţiilor, la purificarea coloizilor prin dializă etc. 4. (înv.) Pergament (pentru scris). MEMBRANOFON (< fr.) adj. (Despre un instrument, inclusiv de percuţie) Care utilizează ca rezonator o membrană. MEMBRANOS, -OASA (< fr.) adj. Format dintr-una sau din mai multe membrane; cu aspect de membrană. MEMBRU, -A (< fr., lat.) subst. 1. S. m. şi f. Persoană care face parte dintr-o colectivitate organizată; fiecare dintre persoanele sau unităţile înscrise într-o (sau asociate la o) organizaţie, grupare etc., considerată în raport cu organizaţia sau gruparea respectivă. 2. S. n. (La om şi la unele animale) Prelungire articulată şi pereche a corpului, care serveşte la locomoţie, la apucare etc. (ex. piciorul, mâna, aripa). ; {s} n. pr. Mendel) s. n. (BIOL.) Concepţie referitoare la transmiterea ereditară a caracterelor, care are la bază legile formulate de Mendel în 186^ legea purităţii gârneţilor (v. puritate) şfîegea segregării independente a perechilor de caractere (v. segregare). M. stă la baza teoriei cromozomiale a eredităţii (formulată de Th.H. Morgan), valabilitatea şi larga lui aplicabilitate fiind atestate de numeroase experienţe şi de numeroşi cercetători contemporani. MENDELSOHN [mendelson], Alfred (1910-1966, n. Bucureşti), compozitor român. Prof. univ. Ia Bucureşti. Balete („Harap-Alb“, „Călin"), o operetă, nouă simfonii, lucrări vocal-simfonice (oratoriile „Horea" şi „1907"), piese orchestrale şi concertante, muzică de cameră, de scenă şi de film („Darclee"), piese corale. Lucrări de muzicologie („Melodia şi arta înveşmântării ei“). MENDELSOHN [mendalzoin], Erich (1887-1953), arhitect german. Stabilit la Londra (1933), apoi în S’.U.A. (1941); a lucrat foarte mult la Ierusalim. Promotor al arhitecturii moderne de orientare expresionistă, apoi organică (Turnul Einstein la Potsdam, Casa Columbus în Berlin, Universitatea ebraică şi Centrul medical „Hadassah", ambele în Ierusalim, spitale în Haifa, sinagogile din Saint Louis, Saint Paul, Cleveland, Michigan ş.a.). Lucrări teoretice. MENDELSSOHN [mendelszoin], Moses (pe numele adevărat Moses Dessau) (1729-1786), filozof german de origine iudaică. Prieten cu Lessing. Exponent al iluminismului moderat german. Adept al teoriilor lui Leibniz, promotor al toleranţei religioase. Cunoscut îndeosebi pentru studiul său despre estetică, care a exercitat o anumită influenţă asupra lui Kant. S-a străduit să reformeze şi să modernizeze iudais- Alfred Mendelsohn mul. Lucrări: „Dialoguri filozofice", „Asupra principiilor fundamentale ale artelor frumoase şi ale ştiinţelor". MENDELSSOHN-BARTHOLDY [men-d8lszo:n], Felix (1809-1847), compozitor, dirijor şi pianist german. Nepotul lui Moses Mendelssohn. S-a creştinat în copilărie. Prof. şi fondator al Conservatorului (1843) şi şef al orchestrei „Gewandhaus", din Leipzig. Opere, oratorii („Paulus", „Elias"), simfonii („Italiana", „Scoţiana"), uverturi programatice („Visul unei nopţi de vară“), concerte, ciclul pentru pian „Cântece fără cuvinte", muzică de cameră ş.a. A integrat spiritul romantic în forma sa tradiţională, cu o inspiraţie profund originală, rafinament al scriiturii şi uşurinţă tehnică. Unul dintre marii compozitori romantici, îmbinând cultura muzicală germană cu cea italiană şi engleză. Ca dirijor, a introdus în circuitul muzical opera lui Bach. MENDERES (BOyOK MENDERES), fluviu în V Turciei; 390 km. Izv. din Felix Mendelssohn-Bartholdy Pod. Anatoliei şi se varsă printr-o deltă de 300 km2 în M. Egee. Datorită cursului său sinuos, după vechea denumire a râului — Meandru — s-a generalizat denumirea de meandre. MENDERES, Adnan (1899-1961), om politic turc. Fondator şi lider al Partidului Democrat (din 1946). Prim-min. (1950-1960). înlăturat de o lovitură de stat militară, a fost judecat şi executat. Reabilitat (1990), i s-au organizat funeralii naţionale. MENDES, Murilo Monteiro (1901— 1975), poet brazilian. Lirică modernistă punctată de umor („Poeme"), apoi cu preocupare pentru cosmic şi iubirea universală, în imagini suprarealiste („Timp şi veşnicie", „Poezia în panică", „Convergenţă", „Metamorfoze"). MENDES, Sergio (n. 1941), cântăreţ şi instrumentist brazilian de jaz. Stabilit în S.U.A. (1964). Muzician provenit din mişcarea bossa-nova. Aplică muzicii braziliene reţeta americană, Discografie 355 MENG Zi selectivă: „Brasileiro", „The Greatest Hits of Sergio Mendes" etc. MENDOZA [mendosa], oraş fn V Argentinei, la poalele Anzilor, la 761 m alt., la 100 km SE de vulcanul Acon-cagua; 121,7 mii loc. (1991). Nod feroviar. Aeroport. Ind. alim., textilă, a cimentului. Rafinărie de petrol. Centru viticol. Piaţă agricolă (vinuri, cereale, fructe, animale). Universitate (1939). Fundat în 1561 de spaniolul Pedro de Castillo. Distrus în mare parte de cutremurul din 1861 şi refăcut în 1863. MENDOZA [mendo0a], Pedro de ~ (1487-1537), conchistador şi explorator spaniol. Numit guvernator (1535) al regiunii Rio de la Plata, a organizat şi condus împreună cu fratele său, Diego, una dintre cele mai mari expediţii din Lumea Nouă pentru cucerirea teritoriului cuprins între paralele de 25° şi 36° lat. S. Ajuns aici, în 1536, a fundat pe ţărmul estuarului La Plata aşezarea Nuestra Senora Santa Maria del Buen Aire, viitorul oraş, Buenos Aires. MENELAU (MENELAOS) (în mitologia greacă), regele Spartei, fiul lui Atreu şi fratele lui Agamemnon, unul dintre eroii „lliadei“. Răpirea Elenei, soţia sa, de către Paris, a dus la Războiul troian. învingător, M. şi-a redobândit soţia şi, după ce a pribegit şapte ani, a reuşit să revină în Sparta. MENELAU (MENELAOS) (sec. 1 Î.Hr.), matematician şi astronom grec din Alexandria. Contribuţii în trigono-metria sferică (,,Sfaerica“) şi în geometria plană, unde a enunţat o teoremă cu privire la patrulaterul complet, care-i poartă numele. MENELIK II, împărat (negus-negesti) al Abisiniei (Ethiopia) (1889-1913). A iniţiat o serie de reforme administrative, urmărind întărirea puterii centrale, în timpul său, a avut loc Războiul Ita-lo-Abisinian (1895-1896), terminat cu înfrângerea Italiei la Aduwa (1 mart. 1896) şi câştigarea independenţei de stat. MENEM, Carlos Saul (n. 1935), om politic argentinian. Preşedinte a! Partidului Justiţialist (Peronist) şi al ţării (1989-1999). Aplicând măsuri liberale şi dinamizând procesul de privatizare, a reuşit să scoată Argentina dintr-o prelungită criză economică. MENIzNDEZ PIDAL [menendeQ], Ram6n (1869-1968), filolog, lingvist şi istoric literar spaniol. Prof. univ. la Madrid. Fondator al „Revistei de filologie spaniolă" (1914). Studii funda- mentale de istorie a limbii („Manual de gramatică istorică spaniolă", „Originile limbii spaniole", „Toponimia preromani-că hispanică"). Exegeze valorificând începuturile literaturii spaniole („Roman-cero. Teorii şi cercetări", „Relicve ale poeziei epice spaniole", „Cântecul Ci-dului", „Poezia arabă şi poezia europeană"). Ediţii de texte vechi. M. de onoare al Acad. Române (1965). MEN£NDEZ Y PELAYO [menen-deG], Marcelino (1856-1912), eseist, critic şi istoric literar spaniol. Prof. univ. la Madrid. Studii de sinteză de mare originalitate a ideilor şi riguroasă fundamentare ştiinţifică („Istoria heterodocşi-lor spanioli", „Istoria ideilor estetice în Spania", „Originile romanului spaniol"); antologii („Antologia poeţilor hispa-no-americani“). MENENIUS LANATUS AGRIPPA CAIUS (sec. 6-5 î.Hr.), om politic roman. Consul în 503 Î.Hr. Potrivit legendei, în timpul secesiunii plebeilor şi a retragerii lor pe „Muntele sacru" (494-493 î.Hr.), a mediat înţelegerea dintre aceştia şi patricieni. MENES, faraon legendar (c. 3100 Î.Hr.). Fondatorul statului egiptean antic, prin unirea regatelor Egiptului de Sus cu cel de Jos; a concentrat în mâinile sale autoritatea politică şi pe cea religioasă. A întemeiat oraşul Memfis, stabilind aici şi capitala statului. MENESTREL (< fr.) s. m. Muzicant de curte care asigura acompaniamentul instrumental al trubadurilor sau al truverilor, uneori şi recitând producţiile acestora. MENGELBERG [mşrjalberh], Willem Josef (1871-1951), dirijor, pianist şi compozitor olandez. Prof. univ. la Utrecht. Conducătorul Orchestrei simfonice din Amsterdam (1895-1945). Dirijor al orchestrelor filarmonice din Londra (1911-1914), New York (1921- Ramdn Menândez PidaJ 1930) ş.a. Personalitate puternică, stil original cu o tehnică perfectă. Interpret al muzicii lui Mahler, R. Strauss, De-bussy şi al unor compozitori contemporani. A compus muzică vocală. MENGER [meqer], Cari von (1840-1921), economist austriac. Prof. univ. la Viena. Unul dintre întemeietorii şcolii economice austriece. Fondator, împreună cu E. von Bohm-Bawerk şi F. von Wieser, al teoriei utilităţii marginale („Principii de economie pură", „Principiile economiei politice", „Cercetări cu privire la metoda ştiinţelor sociale şi în special a economiei politice"). MENGHINĂ (< tc.) s. f. Dispozitiv de prindere a unor piese care urmează să fie prelucrate, de obicei manual, alcătuit din două fălci şi dintr-un şu-rub-manivelă, cu ajutorul căruia se efectuează apropierea sau depărtarea fălcilor. MENGISTU, Hailâ Mariam (n. 1937), militar şi om politic etiopian. A condus lovitura de stat (sept. 1974) împotriva lui Haile Selassie şi, ca preşedinte al unui Consiliu Militar Administrativ Provizoriu (1977-1987) şi preşedinte al Republicii (1987-1991), a transformat Ethiopia într-o „republică socialistă", ceea ce a dus la o stare de sărăcie accentuată a ţării. Cu sprijin străin, a purtat război cu Somalia (1977-1978). Pierzând sprijinul militar sovietic şi cubanez, în faţa unei iminente explozii populare, a fugit din ţară (1991), sta-bilindu-se în Zimbabwe. MENGLI-GHIRAI I ibn Hadji (MENGLÎ-GHERAI), han al Crimeii (1466/1467-1515, cu întreruperi). în timpul domniei lui, Hanatul Crimeii s-a separat definitiv de Hoarda de Aur, dar, în 1475, a intrat în dependenţă vasalică faţă de Imp. Otoman. A luptat împotriva Marii Hoarde şi, în alianţă cu ţarul Rusiei, Ivan III, împotriva statului polono-lituanian. A stabilit relaţii cu Ştefan cel Mare, domnul Moldovei. MENGS, Anton Raphael (1728-1779), pictor şi teoretician de artă german. Prin scrierile („Reflecţii asupra frumuseţii") şi lucrările sale monumentale, caracterizate prin exactitate şi retorism (fresca „Parnasul", Villa Albani din Roma), a avut un rol esenţial în orientarea artei din a doua jumătate a sec. 18 spre imitarea Antichităţii clasice. Portrete („Portretul tatălui", „Autoportret"). MENG ZI (MENG-TZU, MENG KE), latinizat MENCIUS (c. 372-c. 289 Î.Hr.), filozof chinez. Cel mai de seamă re- MENHIR 356 prezentant al confucianismului. A susţinut că natura umană este originar bună, fiecare individ având patru sentimente înnăscute: compătimirea, ruşinea şi aversiunea, respectul şi consideraţia, binele şi răul; acestea pot fi dezvoltate sub forma a patru virtuţi morale: bunăvoinţa, corectitudinea, simţul proprietăţii şi înţelepciunea. învăţăturile sale, adunate în cartea care-i poartă numele, au exercitat o influenţă considerabilă asupra filozofiei chineze, alături de trei cărţi clasice ale confucianismului. MENH1.R (< fr.; {s} cuv. breton menhir din men „piatră" + hir „înalt") s. n. Monument megalitic de la sfârşitul Neoliticului şi începutul Epocii bronzului, cu semnificaţie probabil de cult, construit din blocuri înalte de piatră (c. 20 m) necioplită. M. se găsesc izolate sau grupate în aliniamente ori în cercuri (cromlehuri). Se găsesc răspândite pe o arie foarte întinsă, mai ales în insulele britanice, S Scandinaviei, V Germaniei, Ţările de Jos, Franţa, Pen. Iberică şi ins. Baleare, S Italiei, V Africii, Siria, Palestina, Caucaz, India, Japonia, Polinezia. Cel mai mare m. (20,5 m) se află în Franţa la Locma-riaquer (pen. Bretania). V. şi megalit. MEN| (< sl.) vb. IV tranz. 1. A hotărî de mai înainte; a destina, a sorti. ♦ (în credinţele populare) A predestina, a ursi. ♦ A prezice, a prevesti, a ghici. 2. (în superstiţii) A descânta, a vrăji. MENILIT (< fr. {i}) s. n. Rocă sedimentară silicioasă, adeseori şistoasă, alcătuită din opal, argilă, hidroxizi de fier şi substanţe organice şi provenită din transformarea unor depozite diato-mitice; este neagră sau brună cu aspect vărgat. MENJNGE (< fr., engl.; {s> gr. me-ninx „membrană") s. n. (ANAT.) Nume dat fiecăreia dintre cele trei membrane care învelesc creierul şi măduva spinării (duramater, arahnoida şi piamater). MENINGJSM (< fr., engl.) s. n. Ansamblul simptomelor asemănătoare celor de meningită, dar mai puţin exprimate şi fără existenţa leziunilor meningelor. Sunt provocate de toxine sau reacţii de tip alergic (ex.: la copilul infestat cu viermi intestinali). MENINGITĂ (< fr. {i}) s. f. Inflamaţie a meningelui. Se manifestă prin dureri de cap, vărsături, înţepenirea cefei, fotofobie, febră. Poate fi de natură microbiană (m. meningococică sau epidemică, m. pneumococică, m. tuber- Menhir (Franţa) culoasă, m. sifilitică etc.), virotică, toxică sau alergică. MENINGOCOC (< fr. fi» s. m. Diplococ gram-negativ, agent patogen al meningitei cerebrospinale epidemice, prezent în lichidul cefalorahidian al bolnavilor. Apare şi la purtători sănătoşi, la nivelul faringelui. MENINGOENCEFALITĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie concomitentă a meningelui şi a creierului, cauzată de un agent in-fecţios (microbian sau virotic), toxic sau alergic. MENINK v. Jerba. MENjRE (< meni) s. f. Acţiunea de a meni; rost, chemare, predestinare; soartă, ursită, destin. MENjSC (< fr. {i>; {s} gr. meniskos „lună mică") s. n. 1. (FIZ.) Lentilă subţire, concavă pe o faţă şi convexă pe cealaltă. 2. (FIZ.) Curbură (concavă sau convexă) a suprafeţei unui lichid, care apare din cauza aderenţei sau a lipsei de aderenţă în punctele de contact cu un corp solid (de ex. într-un tub capilar m. este concav când lichidul udă peretele tubului şi convex când nu-l udă). 3. (ANAT.) Disc fibro-cartilaginos care se află între articulaţii (ex. m. genunchiului). MENIT, -Ă (< meni) adj. Hotărât, destinat, sortit. ♦ (în superstiţii) Vrăjit, fermecat; descântat. MENjU (< fr.) s. n. 1. Totalitatea felurilor de mâncare servite la o masă. ♦ Lista pe care sunt scrise mâncărurile care se servesc, într-o anumită zi, la un restaurant; listă de bucate. 2. (INFORM.) Listă de opţiuni afişată pe monitorul calculatorului şi care oferă utilizatorului posibilitatea de a selecta pe cea necesară. MENKES, Benedict (1904-1987, n. Rădăuţi), medic şi biolog român. M. coresp. al Acad. (1952), prof. univ. la Timişoara. Cercetări în domeniul morfologiei şi al embriologiei experimentale, în ontogeneza embrionului („Cercetări de embriologie experimentală", „Biologie medicală", „Probleme de morfopatologie", „Anatomia topografică a embrionului uman"). Manuale universitare („Curs de biologie generală"). MENON, Mambillikalathil Govind Kumar (n. 1928), fizician indian. Lucrări privind fizica particulelor elementare şi razele cosmice. MENONIŢI (< fr.) s. m. pl. Adepţi ai unei secte anabaptiste fondate de reformatorul olandez Menno Simonsz (c. 1496-c. 1561) şi răspândită azi, mai ales în Olanda, S.U.A. şi Germania. MENOPAUZĂ (< fr.; {s} gr. men „lună" + pausis „încetare") s. f. Fenomen fiziologic complex, care constă în încetarea definitivă a menstruaţiei la femei, ca urmare a suprimării funcţiei ovariene. Apare în mod normal la vârsta 45-50 de ani. Necesită con- Benedict Menkes 357 MENUHIN jr siiiere psihologică şi asistenţă medicală fi' adecvată. | MENORAGIE (< fr. {i}; {s} gr. men t „lună" + rhag- „a ţâşni“) s. f. Men- f struaţie prelungită sau foarte abun- l dentă. ■>* MENORAH (cuv. ebr.) subst. invar. Sfeşnic iudaic cu şapte braţe; simbol al templului şi al prezenţei lui Dumnezeu şi al vieţii veşnice; emblema statului Israel. MENORCA (MINORCA), insulă spaniolă în NE arh. Baleare; 689 km2. Oraşe pr.: Mahon, Ciutadella. Relief carstic/ cu alt. max. în vf. Toro (358 m). Vegetaţie de maquis şi ga-riga. Viticultură şi pomicultură. Cereale, legume. Creşterea ovinelor. Pescuit. Piatră megalitică sub forma literei T. MENOTTI, Gian Carlo (n. 1911), compozitor, libretist şi regizor italian. Stabilit în S.U.A. (1928). Opere („Me-diumul“, „Telefonul11 „Consulul11), balete, lucrări instrumentale. Primele opere le-a scris special pentru radio („Fata bătrână şi hoţul") sau televiziune („Sfântul din Bieecker Street"). Fondatorul (1957) şi preşedintele festivalului celor două lumi (muzica italiană şi cea americană) de la Spoleto. Carieră internaţională de regizor de operă. MENOU (< fr.) s. n. Element de construcţie profilat vertical sau orizontal care serveşte la împărţirea unei deschideri (fereastră, uşă) în mai multe părţi. Folosit mai ales în arhitectura gotică. MENSTRUAŢIE (< fr. {i>; {s} lat. mensiruus „lunar") s. f. Hemoragie fiziologică ce apare la femeia adultă în mod regulat şi periodic (aproximativ la patru săptămâni), având sursa în mucoasa uterină. M. durează 3-6 zile, apare la pubertate, se întrerupe temporar în cursul perioadelor de sarcină şi, adeseori, de alăptare şi dispare definitiv la menopauză. Sin. ciclu menstrual] (pop.) period. MENSUAL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Care are loc sau care apare la interval de o lună; lunar. MENŞEVIC, -Ă (< rus. menşevik „minoritar") adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de menşevism, privitor la menşe- vism. 2. S. m. şi f. Adept al men-şevismului. MENŞEVISM (< rus.) s. n. Curent politic apărut în cadrul social-democra-ţiei ruse, care se opunea prevederilor programatice ale socialismului, principiilor teoretice, ideologice, organizatorice, tactice ale partidului de tip comunist. Denumirea de m. este legată de faptul că, la Congresul al ll-lea al P.M.S.D. din Rusia (1903), grupul respectiv a fost în minoritate la alegerea organelor centrale de partid. Principalii lideri-ideo-logi: L. Martov, A.S. Martinov, P.D. Ak-selrod, Gh.V. Plehanov. MENŞIKOV, familie nobiliară rusă. Mai importanţi: 1. Aleksandr Danilovici M. (1673-1729), om de stat şi militar. Generalisim. Colaborator apropiat al ţarului Petru cel Mare. în bătălia de la Poltava (1709), a contribuit hotărâtor la victoria asupra suedezilor. Conducătorul de fapt al Rusiei în timpul Eca-terinei I (1725-1727). După moartea acesteia, a fost exilat. 2. Aleksandr Sergheevici M. (1787-1869), general. Nepotul lui M. (1). A comandat trupele ruseşti (1853-1855) în timpul Războiului Crimeii. S-a remarcat la apărarea Sevastopolului. MENTAL, -Ă adj. v. mintal, -ă. MENTALITATE (< fr.) s. f. Fel particular de a-şi reprezenta lumea al unui individ sau al unei colectivităţi; psihologie (2). MENTĂ (< sl.) s. f. (BOT.) Izmă. MENTOL (< fr.) s. n. Ulei extras din mentă sau preparat sintetic, folosit ca antiseptic şi calmant. MENTOLAT -Ă (< fr.) adj. Care conţine mentol, cu mentol. MENTOR (în „Odiseea"), prieten credincios al lui Ulise, căruia acesta, plecând la război împotriva Troiei, i-a încredinţat administrarea casei şi a bunurilor sale, precum şi educaţia fiului său, Telemah. Zeiţa Atena ia de mai multe ori înfăţişarea lui, pentru a-l sfătui şi încuraja pe Telemah. MENTOR (< fr., lat., germ.; {s> n. pr. Mentor din „Odiseea") s. m. Conducător spiritual, povăţuitor, îndrumător; educator, preceptor. MENTUHOTEP, numele a patru faraoni ai Egiptului antic, din Regatul Menuet Tempo di minuetto jţVu^rrnr i::|.lHQP.^iin.i^ Mijlociu, dinastia a 11-a (2133- 1991 Î.Hr.). Mai important: M. li (c. 2060-2009 Î.Hr.). A înfrânt statul heracleopolitan şi a restabilit unitatea Egiptului, punând bazele Regatului Mijlociu. MEN ŢZÎ v. Meng Zi MENŢI.NE (< tine, după fr. main-tenir) vb. III tranz. A păstra ceva în aceeaşi stare sau formă în care se afla la un moment dat, a lăsa neschimbat. ♦ Refl. A rămâne neschimbat; a dura, a dăinui. MENŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A semnala un lucru, a pomeni, a aminti. ♦ A specifica, a consemna, a preciza. MENŢIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Semnalare, pomenire; specificare, precizare. 2. Distincţie onorifică (mai mică decât premiul), acordată elevilor merituoşi, concurenţilor la o competiţie, la un concurs etc. MENUET (< fr.) s. n. Vechi dans francez originar din Poitou, cu caracter ceremonios, cu ritm ternar şi mişcare moderată, devenit în sec. 17 dans de curte şi considerat model al dansurilor de salon; melodia corespunzătoare acestui dans. ♦ A treia parte a simfoniei clasice, în succesiunea m.-trio-m. MENUHIN, Sir Yehudi (1916-1999), violonist şi dirijor american. Elev al lui L. Persinger, A. Busch şi G. Enescu. Cel mai cunoscut violonist al secolului; s-a remarcat prin virtuozitate, profunzime expresivă, o viziune asupra muzicii şi un stil interpretativ atemporale, repertoriu imens (de la Bach la contemporani, numeroase prime audiţii absolute, lucrări scrise special pentru el). Carieră concertistică internaţională; adesea acompaniat la pian de sora sa Hephzibah (1920-1981). Preocupări pedagogice. Fondatorul Festivalului de la Gstaad (1958). Preşedinte şi dirijor asociat al Orchestrei Filarmonice Re- Sir Yehudi Menuhin MENUMORUT 358 gaie din Londra (din 1981). Director de onoare al Festivalului „Enescu“ (după 1990). Activităţi umanitare; preşedintele Consiliului internaţional pentru muzică UNESCO (1969-1975). Lucrări teoretice şi autobiografice: („Muzica omului", „Conversaţii cu Menuhin", „Călătorie neterminată“). MENUMORUT (sec. 9-10), voievod român din Crişana. Stăpân peste teritoriul cuprins între râurile Someş şi Mureş, cu centrul în cetatea Biharea. Menţionat de Anonymus în legătură cu dârza sa rezistenţă în faţa invaziei maghiare în Transilvania. MENZEL [mentsel], Adolph von (1815-1905), pictor şi gravor german. Reprezentant al artei realiste germane din sec. 19. Scene din viaţa muncitorilor industriali şi tablouri inspirate din istoria Germaniei şi a vieţii lui Frederic II („Funeraliile celor căzuţi în martie 1848“, „Un concert la Sans-Souci“, „Bătălia de la Hochkirch"). Peisaje ample („Piazza d’Erbe din Verona“). Ilustraţie de carte. MENZEL [mentsel], Donald Howard (1901-1976), astrofizician american. Director al Observatorului Harvard (1952-1966). Lucrări privind cromosfera solară (care au revoluţionat astronomia Soarelui), astrospectroscopia şi propagarea undelor radio. MENZEL [mentsel], Jiff (n. 1938), regizor şi actor de teatru şi film ceh. A realizat filme pline de vervă satirică, cu acţiune situată întotdeauna într-un anumit context politic („Vară capricioa-să“, „Ciocârlii pe sârmă", „în liniştea pădurii", „Sfârşitul vremurilor vechi"). Roluri de visător timid şi generos („Incineratorul", „Micul apocalips"). Premiul Oscar pentru film străin: 1968 („Trenuri bine păzite"). MENZIES [menziz], Sir Robert Gordon (1894-1978), om politic australian. Lider al Partidului Liberal al Australiei (1944-1966; în 1939-1941 şi 1943-1944, al Partidului Australiei Unite). Prim-min. (1939-1941 şi 1949-1966). A sprijinit militar intervenţia S.U.A. în Vietnam. MENZIL (< tc.) s. n., s. m. (în sec. 17-18, în Ţara Românească şi în Moldova) 1. S. n. Nume dat serviciului de poştă (pentru călători şi corespondenţă). 2. S. m. Curier, ştafetă. MEOŢIAN, primul etaj (vârstă) al Miocenului din România, caracterizat prin faună de lamelibranhiate, gasteropode, mamifere etc.; uneori conţine zăcăminte şi de petrol şi gaze. MEPACRjNĂ s. f. (FARM.) Atebrină. MEPLAT (< fr.) s. n. Plan intermediar care asigură, în sculptură, tranziţia între două suprafeţe plate; basorelief foarte puţin înalt. Tehnica decorativă a m. a fost folosită în arta pietrelor de mormânt din Moldova şi Ţara Românească (ex.: piatra de mormânt a lui Radu de la Afumaţi, 1529, de la Curtea de Argeş). MERA, com. în jud. Vrancea, situată în Subcarpaţii Vrancei, pe râul Milcov; 4 035 loc. (2000). Expl. lemnului. Pomicultură. Viticultură. Centru de prelucr. artistică a lemnului. Muzeu în satul Vulcăneasa. în satul M., menţionat documentar în 1688, se află mănăstirea cu acelaşi nume (întemeiată în 1683-1685), cu o biserică de lemn, ctitorită de Dimitrie Cantemir. în 1705, Antioh Cantemir a sprijinit construirea bisericii de cărămidă, cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, terminată în 1735 prin strădania arhimandritului Mitrofan Calerghi. Tablou votiv înfăţişând familia Cantemir. Ansamblul monahal a fost restaurat în anii 1974-1976. MERA, Juan Le6n (1832-1894), scriitor ecuadorian. Exponent al curentului indianist (poemul narativ „Fecioara Soarelui" şi romanul „Cumandâ sau o dramă între sălbatici"). Studii critice asupra poeziei ecuadoriene. MERBABU, vulcan activ în partea centrală a ins. Java (Indonezia), care domină oraşele Magelang şi Salatiga. Alt.: 3 150 m. Erupţii: 1994, 1998, febr. 2001. MERCADANTE, Saverio (1795-1870), compozitor italian. Elev al lui N.A. Zingarelli. Director al Conservatorului din Napoli (1840-1862). Compozitor „elegant", a realizat tranziţia între moştenirea prerossiniană şi spiritul nou, romantic. A compus 60 de opere („Jurământul"), lucrări religioase, muzică de cameră şi mai multe concerte în maniera lui Haydn şi Mozart. MERCALLI, Giuseppe (1850-1914), vulcanolog şi seismolog italian. A întocmit prima hartă seismică a Italiei. Autor (1902) al unei scale (divizată iniţial în 10°, ulterior în 12°), pentru măsurarea intensităţii cutremurelor, care-i poartă numele. Alături de scara Richter, este folosită la măsurarea activităţii seismice. MERCANTIL, -Ă (< fr.) adj. (Livr.) Comercial, negustoresc. ♦ (Peior.; despre oameni) Care urmăreşte în mod exagerat câştigul material, care se preocupă de interese materiale; (despre acţiuni, sentimente etc.) orientate înspre realizarea unui profit. MERCANTILAJ (< mercantil) s. n. Imprimat (formular, factură, etichetă) folosit în activităţile comerciale. MERCANTILISM (< fr.) s. n. Prima teorie economică modernă, dominantă între anii 1500 şi 1800 în ţările europene, îndeosebi în Anglia şi Franţa, a cărei problemă esenţială a constituit-o găsirea celor mai adecvate mijloace de creştere a avuţiei naţionale a unei ţări, reprezentată numai de banii din metale preţioase (aur şi argint). Mijlocul de sporire a avuţiei naţionale, preconizat de m., l-a constituit creşterea producţiei şi exportului, limitarea importurilor şi acumularea de bani din metale preţioase, rezultaţi în urma realizării unei balanţe comerciale excedentare. M. a pus bazele politicii externe sub forma protecţionismului vamal. Reprezentanţi: J. Bodin, Th. Munn, Th. Gresham ş.a. MERCAPTAN (< fr. {i>; fr. mer[cure] + captfer] „a capta") s. m. Substanţă organică R-SH, derivată de la acidul sulfhidric, prin înlocuirea unui atom de hidrogen cu un radical organic. M. sunt lichide cu miros neplăcut şi foarte persistent. Se folosesc la sinteza medicamentelor, insecticidelor, pentru inhibiţia reacţiilor cu radicali, pentru odorizarea gazelor de uz casnic ş.a. Sin. tiol, tioalcool. MERCATOR, Gerardus (numele latinizat al lui Gerhard Kremer) (1512-1594), geograf, matematician şi cartograf flamand. A realizat hărţile Palestinei (1537), a Lumii (1538), Flandrei (1540), precum şi globurile terestru (1541) şi ceresc (1551). Unul dintre fondatorii geografiei matematice moderne. A elaborat un nou sistem de întocmire a hărţilor (proiecţia cilindrică ce-i poartă numele, 1569), utilizat în navigaţie. A elaborat lucrarea Atlas sive cosmographicae meditationes de fabrica mundi et fabricaţi figura (1585), o culegere de hărţi ale ţărilor europene, reprezentând o sinteză a cunoştinţelor geografice ale vremii. Gerardus Mercator 359 MERCURY MERCEA, Victor (1924-1987, n. Turnu Severin), fizician român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Cluj-Napoca. Director ai Institutului de Izotopi Stabili (din 1970). Lucrări în domeniile fizicii moleculare, mecanicii fluidelor („Curgere capilară de gaze“, „Fizica moleculei", „Introducere în spec-trometria de masă“). MERCEDARIO, Cerro vârf în M-ţii Anzi, în partea de V a Argentinei, la graniţa cu Chile, la N de vulcanul Aconcagua. Alt.: 6 770 m. MERCEDES [mersedes], oraş în Uruguay, port pe Rio Negro, la 249 km NV de Montevideo; 37,1 mii loc. (1990). Constr. şi reparaţii navale; tananţi, produse alim. Piaţă pentru cereale, animale, fructe şi vinuri. Staţiune balneară. Turism. Fundat în 1781. MERCENAR (< fr., lat.) s. m. Ostaş angajat cu leafă într-o armată străină (pentru prima dată în Imp. Roman); p. ext. persoană care, pentru bani sau pentru alte avantaje materiale, se face adeptul oricărei convingeri, se pune în slujba oricăror interese. MERCEOLOG (< merceologie) s. m. Specialist în merceologie. MERCEOLOGIE (< it.; {s} lat. merx „marfă" + gr. logos ,,studiu“) s. f. Disciplină care studiază proprietăţile fizice şi chimice ale mărfurilor, calitatea şi sortimentul acestora, în strânsă conexiune cu ambalarea, păstrarea, manipularea, transportul şi comercializarea. MERCERIE (< fr.) s. f. Ansamblu de articole auxiliare pentru croitorie (nasturi, aţă, pasmanterie etc.). ♦ Magazin în care se vând aceste articole. MERCERIZA (< fr.) vb. I tranz. A efectua operaţia de mercerizare. MERCERIZARE (< merceriza) s. f. Operaţie de finisare a firelor sau a ţesăturilor de bumbac prin tratarea lor cu soluţii de sodă caustică; se efectuează uneori concomitent cu tensionarea lor, mărindu-le rezistenţa şi luciul şi făcându-le mai netede, mai mătăsoase şi mai compacte. MERCIA [mş-.jjo], regat anglo-saxon în partea central-estică a Angliei, fondat în sec. 6. A atins maxima expansiune în sec. 9. Reşedinţa regală: Tamworth. Anexat în 919 de regatul Wessex. MERCIER [mersie], D6sirâ-Joseph (1851-1926), filozof şi prelat belgian. Prof. univ. la Louvain şi fondator al Institutului Superior de Filozofie (1894). Cardinal (din 1907). Promotor al adaptării filozofiei scolastice a lui Toma d’Aquino la gândirea modernă, fn timpul primului război mondial a reprezentat simbolul rezistenţei populare în faţa trupelor germane, criticând public excesele trupelor de ocupaţie. MERCKX [merks], Eddy (n. 1945), ciclist belgian. Considerat cel mai mare ciclist al tuturor timpurilor. Campion mondial (1967, 1971, 1974); a câştigat de cinci ori turul Franţei (1969-1972; 1974); recordman mondial al orei (49,431 km, 1972, Ciudad de Mexico). în anul 1974 a câştigat succesiv turul Italiei, al Elveţiei şi al Franţei, performanţă unică în acest sport. MERCOURI [merkuri], Melina (pe numele adevărat Maria Amalia Mer-kotiri) (1923-1994), actriţă, cântăreaţă şi om politic grec. Soţia regizorului Jules Dassin. S-a autoexilat în timpul „dictaturii coloneilor". Ministru al Culturii (1981, 1985-1990, 1993-1994). Roluri în care dezvăluie o personalitate vulcanică („Ţiganca şi gentlemanul", „Niciodată duminica", „Fedra“, ,,Topkapi“). MERCUR (< fr., germ. {i>; {s> lat. Mercurius „Mercur") s. n. Element chimic (Hg.; nr. at. 80, m. at. 200,59, gr. sp. 13,59, p.t. -38,87°C, p.f. 356,58°C); este un metal lichid (cel mai greu lichid), de culoare albă-argin-tie, cu luciu puternic, destul de volatil, care se găseşte în natură sub formă de sulfura (cinabru) şi mai rar în stare nativă, fn combinaţii funcţionează mono- şi bivalent; cu unele metale formează aliaje, numite amalgame. Se întrebuinţează la fabricarea unor aparate din fizică (termometre, barometre ş.a.), la extragerea aurului şi argintului, în medicină etc. M. şi unii compuşi ai săi sunt toxici. Este cunoscut din Antichitate. Sin. hidrargir; (pop.) argint-viu. MERCUR 1. V. Hermes. 2. Prima planetă a sistemului solar, situată la o distanţă medie de Soare de 58 343 169,3 km (70 310 998,9 km la afeliu şi 46 375 339,7 km la periheliu). Are un diametru de 4 880 km şi masa Eddy Merckx de 3,28*1023 kg (0,055 din masa Pământului), cu o densitate de 5,42 g/cm3 (a doua ca mărime după cea a Pământului). Perioada de revoluţie (anul mercurian): 87,97 zile terestre; perioada de rotaţie: 58,64 zile (o zi pe M. durează doi ani mercurieni). Temperatura în timpul zilei atinge 700 K (427°C), iar în timpul nopţii 100 K (-173°C). Suprafaţa planetei, fotografiată de nava spaţială Mariner 10, în anii 1974 şi 1975, prezintă regiuni foarte accidentate, cu numeroase cratere având diametre cuprinse între 100 m şi 30-40 km. Datorită, probabil, impactului cu un asteroid, în urmă cu c. 3,8-109 ani, a fost format un crater cu diametrul de 1 300 km (Bazinul Ca-loris), care a lăsat urme şi la antipod. M. are o atmosferă extrem de rarefiată (presiunea este de 10-7 din cea terestră), cu urme de sodiu, oxigen, heliu, potasiu şi hidrogen. Nucleul planetei, cu un diametru de c. 3 600 km este metalic (fier, nichel ş.a.) şi constituie 70% din masa planetei. Nava spaţială Mariner 10 a detectat şi un câmp magnetic mult mai slab decât cel terestru (1974-1975). MERCURIAL1 (< it., fr.) s. n. Lista zilnică, oficială, a preţurilor, dintr-un anumit loc sau perioadă, care se afişează în pieţe, în târguri sau se publică în ziare. MERCURIAL2 -A (< fr., lat.) adj. Care conţine mercur, care este pe bază de mercur (ex. alifie m.). MERCURY [mş:kjuri], primul program spaţial american, folosit pentru punerea pe orbită a unei navete cu un om la bord. Programul a inclus două zboruri suborbitale (1961) şi patru zboruri orbitale (1962-1963), ultimul fiind de 22 rotaţii pe orbită. MERCURY [ma.kjari], Freddie (pe numele adevărat Frederick Bulsara) (1946-1991), cântăreţ şi compozitor britanic de rock. Solist al grupului Queen. Atracţie pentru îmbinarea ge- Freddie Mercury MER-DE-GLACE nurilor: rock, operă, jaz, vals, disco etc. Discografie solo: „My Bad Guy“, „The Freddie Mercury Album“, „We are the Champions“. Dispariţia sa prematură (a murit de SIDA) i-a sporit popularitatea, făcând din el un simbol al libertăţii spirituale şi unul dintre cei mai ascultaţi interpreţi. MER-DE-GLACE [mer-de-gla:s], gheţar pe versantul nordic al masivului Mont Blanc (Alpii Francezi), care coboară până la 1 150 m alt.; 15 km lungime şi 2 km lăţime; supr. 41 km2. Zonă turistică. MEREDITH [merediQ], George (1828-1909), scriitor englez. Romane de analiză, cu elemente satirice la adresa societăţii victoriene („Calvarul lui Richard Feverel“, „Cariera lui Beau-champ“, „Egoistul"); sonete elegiace („Dragoste modernă") şi poeme de factură spiritualistă („Poezii şi cântece despre bucuria pământute). MEREI, com. în jud. Buzău, situată în Câmpia Săratei, la poalele Dealului Istriţa, pe cursul superior al râului Sărata; 6 784 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satul Sărata-Monteoru). Expl, de petrol. Viticultură. Staţiune balenoclima-terică în satul Sărata-Monteoru, unde au fost descoperite vestigii datând din Epoca bronzului (milen. 2 Î.Hr.), în cadrul unei aşezări fortificate, cu mai multe cimitire, specifice Culturii Monte-oru (inele din aur, topor din bronz, amfore, ceşti etc.). Biserica Sf. Troiţă (1813), în satul Izvoru Dulce. MEREJKOVSKI, Dmitri Sergheevici (1865-1941), filozof şi scriitor rus. Stabilit în Franţa (1919). Teoretician al neocreştinismului. Romane de evocare istorică încercând să concilieze, conform metafizicii sale teologice, creştinismul cu idealul frumuseţii antice (trilogia „Hristos şi Antihrist", „Leonardo da Vinci"); eseuri critice („L. Tolstoi şi Dostoevski"); scrieri istorico-filozofice („Iulian Apostatul"). Lirică decadentă („Simboluri", „Poezii noi"). în emigraţie, a publicat „Feţele sfinţilor. De la lisus la noi", „Dante" etc. MERENGUE (cuv. sp.) s. n. Gen muzical caracterizat printr-un ritm frenetic, apărut la începutul secolului 20 în Santo Domingo (Juan Luis Guerra). Ritm binar şi dansant. A fost preluat de muzicienii portoricani şi cubanezi. MERENI 1. Com. în jud. Constanţa, în Pod. Cobadin; 4 319 loc. (2000). 2. Com. în jud. Teleorman, situată în Câmpia Găvanu-Burdea, pe râul Gla-vacioc; 3 319 loc. (2000). Reşed. com. este satul Merenii de Jos. Expl. de petrol (în satul Merenii de Sus). Biserică (ante 1840), în satul Ştefeni. MEREOLOGIE (< fr.) s. f. Ramură a logicii dezvoltată de logicianul polonez Stanislaw Lesniewski ce fundamentează relaţiile dintre părţi şi întreg, de pildă dintre Unu (principiul, substanţa critică care stă la baza lumii) şi Multiplu (diversitatea fenomenală). MEREŞTI, com. în jud. Harghita, situată la poalele M-ţilor Harghita, pe cursurile superioare ale râurilor Vârghiş şi Homorodu Mic; 1 500 loc. (2000). Expl. de calcar. Muzeu etnografic. în satul M., menţionat documentar în 1333, se află ruinele unei cetăţi medievale şi o biserică unitariană (1786-1793). Cheile Vârghişului în arealul comunei. MEREU adv. Fără întrerupere, necontenit, întruna; la intervale foarte scurte; totdeauna. MERGE (lat. mergere „a se scufunda") vb. III intranz. I. 1. A se mişca dintr-un loc într-altul; a se deplasa; a umbla. ♦ (Despre vehicule) A circula. ♦ (Despre ape curgătoare, p. ext. despre lichide) A curge; a se scurge. 2. A pleca, a porni, a se duce, a se îndrepta (spre...). 3. Expr. (Pop.) A merge după cineva = (despre femei) a se mărita. A merge mână la mână (cu...) = a se afla în strânsă legătură; a se desfăşura concomitent. II. 1. (Despre drumuri, întinderi de pământ etc.) A se întinde până la...; a duce la... 2. (Despre ştiri, evenimente etc.) A se extinde, a se răspândi; a se propaga. ^ Expr. Merge vorba = se spune, se vorbeşte. III. 1. (Despre acţiuni, procese, evenimente) A evolua, a decurge. ♦ (Despre mecanisme) A funcţiona. 2. (Despre fiinţe) A o duce, a-i fi bine (sau rău). ♦ A izbuti, a reuşi. 3. A înainta, a progresa; a se dezvolta. <0* Expr. (Impers.) De ce (sau pe zi ce) merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. IV. (Despre materiale) A fi necesar; a se consuma, a se întrebuinţa. ♦ (Despre numere) A se cuprinde, a intra (în aft număr). V. 1. A se potrivi, a fi posibil; a se putea, a se accepta, a se admite. ^ Expr. Aşa mai merge = aşa e bine, se potriveşte, îmi convine. Treacă (şi) meargă = fie! să zicem că se poate! 2. (Despre retribuţii şi alte venituri) A-i reveni cuiva, de drept, în mod regulat. 3. A fi valabil, a avea curs. VI. (Despre culori, piese de îmbrăcăminte) A se.potrivi, a se asorta. MERGENTHALER [mş-.rgenealer], Ottmar (1854-1899) inventator american de origine germană. Stabilit în S.U.A. (1872). A inventat (1884) şi a perfecţionat linotipul, care a revoluţionat lumea tiparului şi a publicaţiilor. MERGHINDEAL, com. în jud. Sibiu, situată în Pod. Hârtibaciului, pe râurile Hârtibaci, Valea Rorii şi Albac; 1 339 loc. (2000). în satul M., menţionat documentar în 1332/1335, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică evanghelică), amplasată în interiorul unei cetăţi din sec. 15-16, iar în satul Dealu Frumos există o biserică din sec. 13 (azi biserică evanghelică), înconjurată de un zid, cu turnuri de apărare la colţuri (1522), o biserică ortodoxă cu hramul Sf. Nicolae (1626) şi casa „Hohner" (1783). MERGUI, arhipelag în partea de E a M. Andaman, alcătuit din 200 de ins. aparţinând Uniunii Myanmar, extins între 9 şi 13° lat. N, în apropierea ţărmului de S al Uniunii Myanmar. Ins. pr.: Kadan (442 km2), Mali, Tha-yawthadangyi, Saganthit, Bentinck, Kanmaw, Letsok-aw, Lanbi, Zadetkyi. Oraş pr.: Kyat-aw (în ins. Kadan). Zăcăminte de wolframit. MERHEIU MARE, lac în partea de N a Deltei Dunării, între braţele Chilia şi Sulina, la V de grindul Letea; Merghindeal. Biserica evanghelică din satul Dealu Frumos 361 MERIŞOR 10,58 km2. Legat prin canale de lacurile Matiţa, Babina şi Trei Iezere. Piscicultura. Loc de cuibărit al pelicanilor. MERIQ, denumirea turcă a fl. Mărită. MfzRIDA 1. Cordillera de ~, culme muntoasă în Anzi (în NV Venezuelei), cu direcţia SV-NE, alcătuită din graniţe, gnaisuri şi şisturi cristaline. Lungime: c. 400 km; alt. max.: 5 007 (Pico Boli-var). Pante acoperite cu păduri ecuatoriale, apoi cu stepe înalte, iar la peste 4 600 m, cu zăpezi veşnice. Fn partea de SV se află Teleferico Merida, cel mai lung teleferic de persoane din lume (12,8 km), care leagă oraşul M. (4), situat la 1 641 m alt., de Pico Espejo (4 836 m alt.), fiind situat la cea mai mare altitudine din lume. 2. Oraş în Spania (Extremadura), pe Guadiana, la 53 km ENE de Badajos; 47,9 mii loc. (1991). Nod feroviar. Ind. metalurgică, a cimentului, bumbacului, pielăriei şi alim. Dopuri de plută. Piaţă agricolă. Ruine romane (amfiteatru, apeduct, arcul lui Traian, teatru). Centru turistic. Colonie romană (25 î.Hr.) sub numele de Emerita Augusta. 3. Oraş în SE Mexicului, centru ad-tiv al statului Yucatân; 349,8 mii toc. (1995). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. cimentului, a tutunului, de prelucr. a pieilor, textilă, alim.; constr. mecanice. Centru comercial (zahăr, cânepă, sisal). Universitate (1624). Catedrală (sec. 16). Muzeu. Turism. Fundat în 1542. 4. Oraş în NV Venezuelei, centru ad-tiv al statului cu acelaşi nume, la 1 641 m alt.; 188,1 mii loc. (1992). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului, alim. (conserve, ulei, cafea). Piaţă agricolă. Universitate (1785). Fundat în 1558. Distrus în mare parte de cutremurele din 1812 şi 1894. 5. Stat în NV Venezuelei; 11,3 mii km2; 686,7 mii loc. (1995). Centrul ad-tiv: Merida. Expl. forestiere. Trestie de zahăr, cereale, cafea, cacao şi bumbac. Creşterea animalelor. MERIDIAN, -Ă (< fr., lat., it.) s. n„ adj. 1. S. n. (GEOGR.) Fiecare dintre cele 360 de linii imaginare care rezultă din intersecţia suprafeţei Pământului cu un semiplan sprijinit pe axa polilor geografici, tăind Ecuatorul şi paralelele în unghi drept; m. servesc la stabilirea longitudinii geografice. Se mai numeşte m. geografic sau terestru. + M. de origine = meridianul folosit ca origine pentru măsurarea longitudinilor geografice; se mai numeşte primul m. sau m. zero. A fost adoptat pentru aceasta, în mod convenţional, m. care trece prin oraşul Greenwich (Marea Britanie). 2. S. n. (ASTR.) M. ceresc = cercul după care se intersectează sfera cerească cu oricare plan care trece prin axa lumii. Meridianul ceresc al locului = m. ceresc care conţine zenitul locului respectiv. Meridianul locului = linia de intersecţie a planului m. ceresc al locului respectiv cu planul orizontului. M. nordic - arcul de m. limitat de zenit şi nadir, care trece prin polul nord ceresc. 3. Adj. Referitor la un m. (1, 2), care trece printr-un m. ^ Planul m. = planul oricărui meridian. Lunetă m. = lunetă care se poate roti doar în planul meridian al locului şi cu care se observă aştrii în momentul trecerii lor la m. locului; instrument de pasaj. înălţime m. = unghiul făcut cu orizontul locului de direcţia spre un astru, în momentul când acesta trece la m. ceresc al locului. MERIDIONAL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care este (de) la sud (în raport cu un punct de reper dat); sudic. + Care este specific ţărilor sau popoarelor sudice. 2. S. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a unei ţări, a unei regiuni sudice sau este originară de acolo. M£RIMIzE [merime], Prosper (1803-1870), scriitor francez. Romantic prin personajele, conflictele pasionale şi gustul pentru exotism, aparţine tradiţiei clasice prin sobrietatea compoziţiei şi concizia stilului. Piese romantice („Teatrul Clarei Gazul11), romane istorice („Cronica domniei lui Carol IX11). Considerat creatorul nuvelei romantice franceze („Carmen", „Colomba", „Ta-mango", „Matteo Falcone", „Arsene Guillot"). Versuri („Guzla"); impresii de călătorie, vastă corespondenţă. Relaţii de prietenie cu V. Alecsandri. Prosper Mârimâe MERINDAR (< merinde) s. n. Şervet mic, brodat cu alesături, care acoperă coşul de mâncare pentru câmp. MER}NDE (lat. merenda) s. f. (Pop.) Hrană rece pe care o ia cineva când pleacă la drum sau la lucru; p. ext. mâncare, hrană, alimente. MERINOS (< fr.) subst., adj. invar. 1. Subst. Rasă de oi de talie mijlocie, producătoare de lână fină; masculii au capul masiv, coarnele bine dezvoltate. Pielea formează în jurul gâtului o salbă de cute caracteristice („cravate"). -0 M. de Palas = rasă de ovine crescută pentru lână şi carne, creată în staţiunea experimentală Palas din Dobrogea. Se caracterizează printr-o producţie ridicată (în medie c. 9 kg de lână, cu recordul de 22,4 kg) şi o mare fineţe a lânii (diametrul firului 2Q-24p). 2. Adj. invar. (Despre lână) Care este obţinută de la rasa de oi m. (1). MERISTEM (< fr. {i>; {s> gr. me-ristos „divizibil") s. n. (BOT.) Ţesut formativ cu caracter embrionar, provenit din ţesutul embrionar iniţial (unitar la începutul dezvoltării), care la planta adultă, alcătuită din ţesuturi definitive, se repartizează şi se localizează în vârfurile axelor supra- şi subterane (ex. cambiu). MERIŞANI, com. în jud. Argeş, situată în partea de S a Dealurilor Argeşului, în zona de confl. a râului Vâl-san cu Argeşul; 4 039 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul Vâlcelele) şi halte de c.f. (în satele M. şi Borleşti). Expl. de petrol şi de balast. Hidrocentrală (11,5 MW) intrată în funcţiune în 1976. Fermă avicolă. Pomicultură. în satul M., menţionat documentar în 1428, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1808). Bisericile Cuvioasa Parascheva (1653), Sf. Nicolae (1751— 1753), Sfinţii Arhangheli Mihail şi Ga-vriil (1809-1810) şi Sf. Nicolae (1868), în satele Vărzaru, Borleşti, Dobro-gostea şi Vâlcelele. MERIŞESCU, Smaranda v. Mirişes-cu, Smaranda. MERIŞOR1 (< măr1) s. m. Mic arbust melifer (5-30 cm), din familia ericacee, din regiunea de munte, cu frunze totdeauna verzi, flori albe sau roşiatice şi fructe comestibile (Vacci-nium vitis-idaea). Din frunze se face un ceai diuretic. Sin: afin roşu. MERIŞOR2 (< măr2) s. n. 1. Diminutiv al lui măr1. 2. (La pl.) Fructele merişorului1 mici, roşii, folosite pentru compoturi. MERIŞOR 362 MERIŞOR, trecătoare în Carpaţii Meridionali, între culmile de S ale M-tilor Şureanu şi cele de N ale M-ţilor Retezat, care permite legătura între Depr. Petroşani şi Haţeg-Pui. Străbătută de o cale ferată şi o şosea modernizată. Alt.: 759 m. Cunoscută şi sub numele de pasul Baniţa. MERIŞOREANU, Elena (n. 1951, Paroşeni), cântăreaţă de muzică populară. Valorifică repertoriul ţărănesc şi pastoral din subzonele Hunedoarei şi Ţara Moţilor. Solistă a ansamblului folcloric „Rapsodia Română" (1968-1996). MERIT (< fr., lat.) s: n. 1. Calitate, însuşire remarcabilă care face pe cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată; valoare (1), virtute (2). 2. (REL.) Faptă împlinită conform legilor divine şi căreia i se cuvine o răsplată deosebită, de cea obişnuită. Fenomenul m. este larg .răspândit în religiile lumii (în creştinism, mai puţin, în protestantism, în budismul Mahaya-na, în şintoism etc.). MERITA (< fr., lat.) vb. I tranz. A fi vrednic (de răsplată sau de pedeapsă); a avea dreptul să primească, a i se cuveni ceva. ♦ A justifica, a îndreptăţi interesul, grija sau preţuirea care i se acordă. MERITORIU, -IE (< fr., lat.) adj. Care are merite, care este vrednic de apreciere, de laudă, de stimă; care este destul de bun, de valoros; merituos. MERITUOS, -OASĂ (< merit) adj. Meritoriu. MERLE [meri], Robert (n. 1908), scriitor francez. Cunoscut prin romanul „Week-end la Zuydcoote", având ca tematică războiul. Istorii romanţate („Idolul"); literatură science-fiction („Un animal înzestrat cu raţiune"). MERLEAU-PONTY [merlo-potj], Maurice (1908-1961), filozof francez. Prof. la Sorbona şi College de France. Editor, împreună cu Sartre, al revistei „Les temps modernes". Aplicând metodele fenomenologiei lui Husserl în studiul relaţiei dintre conştiinţă şi lume, M.-P. a respins atât teoriile dualiste despre suflet şi corp, cât şi dihotomia tradiţională între elementele obiective şi subiective ale experienţei umane, preconizând o „filozofie a ambiguităţii": obiectele experienţei noastre sunt prin natura lor enigmatice („Fenomenologia percepţiei", „Vizibilul şi invizibilul", „Structura comportamentului"). MERLIN [me:lin], personaj din ciclul breton al „Cavalerilor mesei rotunde". Este magul şi profetul regelui Arthur. MERLO, oraş în partea de E a Argentinei, la 37 km V de Buenos Aires, în aria metropolitană a acestuia; 390,1 mii loc. (1991). Aeroport. Fundat în 1730 cu numele de Villa de San Antonio del Camino. MERLOT (< fr.) s. m. Soi francez de viţă-de-vie cu ciorchini cilindrici, boabe mici, negre şi rotunde; produce vinuri roşii superioare. MEROVEU (MEROVECH), rege al francilor (?—c. 457). Potrivit tradiţiei, a fost conducător al francilor salieni din NE Galliei şi a fundat dinastia Mero-vingilor. El ar fi participat alături de Aetius la bătălia de pe Câmpiile Cata-lunice (451) împotriva lui Attila. MEROVINGI, prima dinastie de regi ai statului franc. întemeiată, potrivit legendei, de Meroveu. Mai importanţi: 1. Childeric I (457-481/482), întemeietorul de fapt al dinastiei; 2. Clovis I (481/482-511); 3. Chilperic I (561-584); 4. Clothar II (584-629); 5. Dago-bert I (629-639); 6. Childeric III (743-751), ultimul suveran din dinastia M., depus de majordomul Pepin cel Scurt, în 751. MERRIFIELD [merifi.ld], Robert Bruce (n. 1921), chimist american. Prof. şi cercetător la Univ. Rockefelier din New York. Studii privind sinteza peptidelor. A descoperit metodologia sintetizării moleculelor organice mari. Premiul Nobel pentru chimie (1984). MERS (< merge) s. n. 1. Deprindere motorie prin care se realizează, în mod obişnuit, locomoţia pe uscat a corpurilor vii care au' membre; faptul de a merge; deplasare, mişcare dintr-un loc în altul. ^ Loc. Din mers = în timpul deplasării, fără a se opri, mergând. + Fel de a merge al cuiva, umblet, pas. 2. Fig. Evoluţie, dezvoltare, desfăşurare (a unui fenomen, a unui proces etc.); curs. O M. înainte = progres. 3. (Regim de) funcţionare a unui sistem tehnic care are sau nu organe în mişcare (de ex. m. al unui transformator, al unui ceasornic). M. în gol = regim de funcţionare în care un sistem tehnic (motor, maşină de lucru etc.) nu debitează putere sau nu produce lucru mecanic util. M. în sarcină = regim în care un sistem tehnic furnizează putere sau produce lucru mecanic util. MERSEBURG [merzeburk], oraş în partea central-estică a Germaniei, pe Saale, la 29 km V de Leipzig; 42,2 mii loc. (1992). Expl. de lignit. Constr. de maşini, metalurgia aluminiului; ind. textilă, chimică, a pielăriei, alim. (bere), a celulozei şi hârtiei. Dom (început în 1015, reconstruit în sec. 13-16), castel (1480-1489), Vechea primărie (1475), Hallenkirche (1432-1501). Centru turistic. Fundat în anul 800. MERSENNE [mersen], Marin (1588-1648), matematician, teolog şi filozof francez. Cunoscut îndeosebi pentru corespondenţa purtată cu personalităţi din epocă (în special Descartes). Preocuparea sa principală în filozofie a fost găsirea unui fundament teoretic pentru respingerea scepticismului şi interpretarea corectă a rezultatelor cercetării ştiinţifice („Adevărul ştiinţelor contra scepticilor"). MERSEY [mş:zi], fluviu în V Marii Britanii; 113 km. Izv. din M-ţii Pennini, trece prin Liverpool şi se varsă în Marea Irlandei printr-un estuar lung de 25 km. Legat prin canale de Trent şi Severn. MERSEYSIDE [mş:zisaid], arie metropolitană (conurbaţie), în partea de V a Marii Britanii, formată (1974) din oraşele Liverpool, Wirral şi St. Helens; 1,3 mii. loc. (1995). MERSI, interj. (Franţuzism) Mulţumesc. MERSIN v. Iţei. 363 MESIANIC MERSOL (< fr.) s. m. Produs obţinut prin tratarea alcanilor superiori din fracţiunile de petrol şi motorină cu un amestec de dioxid de sulf şi de clor. Se foloseşte la fabricarea mersolatului. MERSOLAT (< fr.) s. m. Produs cu proprietăţi detergente, obţinut prin tratarea mersolilor cu o soluţie concentrată de hidroxid de sodiu. Este folosit în industria textilă (pentru spălare, curăţire etc.). MERTIC (< magh.) s. n. Măsură veche pentru cereale, egală cu c. 1-2 ocale; cantitatea de cereale, de făină etc. corespunzătoare acestei măsuri. ♦ (înv.) Dijmă care se lua la mori pentru măcinat. MERTON [me:rtn] 1. Robert King M. (n. 1910), sociolog american. Prof. la Columbia University. Promotor al analizei structural-funcţionale. A introdus noţiunea de „disfuncţie“, care permite explicarea conflictelor sociale. Constatând ruptura dintre cercetarea empirică şi teoria sociologică, a formulat „teoria razei medii de generalizare" aplicată la un număr limitat de fapte şi a propus „codificarea", ordonarea logică sub formă de model al teoriei sociologice construit numai din concepte riguros definite („Teorie socială şi structură socială", „Metrica ştiinţei", „Sociologia ştiinţei"). 2. Robert M. (n. 1944), economist american. Fiul lui M. (1). Prof. univ. la Harvard. Contribuţii importante în domeniul financiar; a stabilit o nouă metodă de determinare a valorii unor instrumente financiare derivate („Teoria determinării raţionale a preţului unei opţiuni", „Sistemul financiar global. O perspectivă funcţională"). Premiul Nobel pentru economie (1997). MERZLOTĂ (< rus.) s. f. (GEOMORF.) Mollisol. MERU, vulcan activ în E Africii, în partea de NE a Tanzaniei, la 68 km V de Kilimanjaro. Alt.: 4 566 m. Acoperit, până la 1 100 m alt., cu vegetaţie de stepă şi păduri savaniere, apoi până la 1 800 m, cu plantaţii de cafea, bumbac, bananieri, iar între 1 800 şi 3 000 m cu păduri tropicale şi mai sus cu pajişti alpine. MERV v. Marf. MESADÂ (MISADĂ) (< ngr.) s. f. Blană confecţionată din mai multe piei cu care se dublează hainele de iarnă. MESAGER (< fr., it.) s. m. 1. Persoană însărcinată să ducă un mesaj; trimis, sol, vestitor, crainic. ♦ (LIT.; în tragedia greacă, engleză elisabetană şi franceză clasică) Personaj care intră în scenă pentru a anunţa sau relata un eveniment petrecut în altă parte. 2. (GENET.) Mesager ARN (ARNm) = tip de acid ribonucleic sintetizat în procesul transcripţiei mesajului genetic din catena de ADN. MESAGERIE (< fr., it.) s. f. Sistem de transport al mărfurilor la destinaţie cu trenul, vaporul, autocamionul. ♦ Oficiu prin care se dirijează expedierea şi primirea mărfurilor. MESAJ (< fr.) s. n. 1. Apel orar sau scris (cu caracter oficial) adresat poporului, armatei etc. 2. însărcinare de a comunica ceva; concr. ceea ce se predă sau se comunică; ştire, veste, comunicare. 3. Document de corespondenţă diplomatică între şefii de stat sau de guvern, sub forma unei scrisori personale, aducând în discuţie probleme foarte importante sau urgente. 4. (LINGV.) Informaţia comunicată de un enunţ. 5. (LIT., ARTĂ) Semnificaţia a ceea ce comunică o operă; conţinutul de idei al acesteia. 6. M. genetic = informaţie genetică înregistrată biochimic în moleculele de acid dezoxiribo-nucleic (ADN) sau în cele de acid ribonucleic mesager (ARNm) sub forma unei secvenţe de codoni, alcătuiţi fiecare din trei nucleotide dispuse într-o anumită ordine. MŞSĂ (< it., fr., germ.) s. f. 1. (La catolici şi luterani) Liturghie. 2. (MUZ.) Misă. MESCALjNĂ (< fr. ffl) s. f. Alcaloid care dă halucinaţii vizuale; se extrage dintr-o plantă cactacee din Mexic şi este utilizată ca stupefiant. MESCHENDORFER [me/endorfer], Adolf (1877-1963, n. Braşov), scriitor german din România. Romane de evocare a vieţii burgheziei săseşti („Lenore"), drame istorice („Michael Weiss"); nuvele („Povestiri transilvănene"). MESCHIN, -Ă (< fr.) adj. Preocupat de interese mărunte, lipsit de generozitate, de nobleţe sufletească; egoist, zgârcit, josnic. + Mic, neînsemnat, lipsit de importanţă; banal, nesemnificativ. MESCHINĂRIE (< fr.) s. f. Lipsă de generozitate, de nobleţe sufletească; (mai ales la pl.) atitudine, gest, faptă de om meschin. ♦ Lipsă de importanţă, de semnificaţie. MESEAN (< masa') s. m. Fiecare dintre persoanele care participă la un banchet, la o masă1; comesean, conviv. MESEMBRIA (MESAMBRIA), colonie grecească, situată pe litoralul nordic al G. Burgas (Bulgaria). întemeiată în c. 520 Î.Hr. de grecii din Calcedon, cu ajutorul celor din Megara şi Byzantion, a făcut parte din Comunitatea Cetăţilor Pontice. Numeroase edificii de cult bizantine. Azi Nesebăr. MESERIAŞ, -A (< meserie) s. m. şi f. Persoană care are calificare pentru practicarea unei meserii. MESERIE (< mesereare, înv. „slujbă") s. f. 1. Complex de cunoştinţe şi deprinderi obţinute prin şcolarizare şi prin practică, care permit celui care le posedă să execute anumite operaţii de transformare şi de prelucrare a obiectelor muncii sau să presteze anumite servicii; îndeletnicirea meseriaşului. 2. P. gener. Profesiune, meşteşug (1). ♦ Ocupaţie, preocupare. MESEŞ, Munţii culme muntoasă cristalină în N M-ţilor Apuseni, între văile Crasnei, Crişului Repede şi Agrijului, orientată SV-NE. Alt. max.: 996 m (Măgura Priei). Fragmentată de ape, slab împădurită cu păduri de fag, carpen şi gorun şi cu păşuni şi culturi. MESEŞENII DE JOS, com. în jud. Sălaj, situată în depr. Şimleu, la poalele de NV ale M-ţilor Meseş; 2 961 loc. (2000). Centru etnografic şi folcloric. Izvoare cu ape minerale carbogazoase şi sulfuroase. în satul M. de J., menţionat documentar în 1341, se află o biserică din sec. 15. Până la 1 ian. 1965, satul şi com. M. de J. s-au numit Căţăluşa. MESETA ALGERIANĂ, regiune de podiş în NV Africii. (Algeria), cuprinsă între culmile Micului Atlas (în N), Hod-na (în E) şi Atlasul Saharian (în S). Alt. medii: 1 000-1 200 m. Precipitaţii: 400 mm/an. Ueduri. Creşterea animalelor. Păduri de stejar de plută. MESETA MAROCANĂ, regiune de podiş în NV Africii (Maroc), cuprinsă între lanţul M-ţilor Rif (în N), ţărmul Oc. Atlantic (în V) şi M-ţii Atlas (în E şi S). Zăcăminte de fosfaţi. MESHED v. Mashhad. MESIA (în ebr. Mashiah „Unsul lui lahve") 1. (în „Vechiul Testament") Denumire pentru regii Israelului aflaţi la putere sau pentru marii profeţi. 2. (în Cărţile profeţilor) Nume rezervat trimisului lui Dumnezeu ca mântuitor, mesager divin esenţial, aşteptat într-un viitor nedefinit, apariţia sa pe Pământ marcând triumful poporului evreu (al lui lahve) asupra inamicilor şi începutul unei era paşnice de prosperitate. 3. (în sens curent, în creştinism) „Mântuitorul" omenirii, salvatorul de esenţă divină al obştei, „Unsul Domnului", adică lisus Hristos. MESIANIC, -Ă (< fr.) adj. Referitor la Mesia; p. ext. care cuprinde o prezicere, profetic. MESIANISM 364 MESIANISM (< fr.) s. n. 1. Credinţă mozaică şi creştină într-un mântuitor divin al lumii (Mesia). Se întâlneşte sub diferite forme şi în budism (Mai-treya), hinduism (încarnările succesive ale lui Vişnu), precum şi la unele secte islamice (Mahdi). 2. P. ext. Termen desemnând orice doctrină sau atitudine caracterizată prin aşteptarea unui regim nou, a unei perioade noi care ar bulversa în întregime relaţiile stabilite pentru a instaura o ordine a dreptăţii, păcii şi fericirii, întemeiată pe alte principii decât cele actuale. MESIOTA (MEŞOTĂ), loan G. (1837-1878, n. Dârste, jud. Braşov), istoric şi publicist român. M. coresp. al Acad. (1877), prof. şi director (1861-1878) al Gimnaziului român din Braşov. Publicist înzestrat, a abordat în studiile sale probleme de istorie, geografie, pedagogie („Daqji şi războaiele lui Traian în Dacia", „Şcdlile reale în paralel cu liceul“, „Creşterea naţiunii"). mesitilenA (< fr.) s. f. Hidrocarbură aromatică mononucleară, lichidă, izolată din gudroane. Se utilizează ca dizolvant şi în industria coloranţilor. Sin. îrimetilbenzen simetric. MESMER, Franz Anton (1734-1815), medic german. Fondatorul teoriei magnetismului animal, care-i poartă loan G. Mesiota numele şi pe baza căruia s-a creat metoda terapeutică numită mesmerism. MESOHIPPUS (< fr. {i>; {s> gr. mesos „mediu" + hippos „cal“) s. m. Gen fosil de mamifere ecvide, strămoşul direct al calului. Avea talia unui câine ciobănesc şi trei degete funcţionale la picioare; a trăit în turme, în Oligocenul inferior şi mediu. MESOLONGION v. Missolonghi. MESONERO ROMANOS, Ram6n de (1803-1882), eseist şi publicist spaniol. Volumele sale de eseuri reconstituie, cu umor şi autenticitate, viaţa şi moravurile epocii („Panorame madrilene", Artă mesopotamiană Capul lui Gudea (sfârşitul milen. 3 î.Hr., Lagaş) Vas de alabastru (sfârşitul milen. 3 î.Hr.) Leoaică rănită (basorelief, sec. 7 Î.Hr., Ninive) „Scene madrilene", „Tipuri şi caractere"). Scrieri autobiografice („Memoriile unui septuagenar"). MESOPOTAMIA („Ţara dintre fluvii"), regiune naturală în VSV Asiei, în Orientul Apropiat şi Mijlociu, cuprinsă între Tigru şi Eufrat, cu aspectul unui culoar lung de c. 1 000 km şi lat de c. 200 km. Cuprinde o zonă mai înaltă, cu masive muntoase în N, şi alta mai joasă, inundabilă şi cu mlaştini în S. Constituie o zonă de coborâre permanentă a scoarţei Pământului. Culturi neolitice de tip^ El-Obeid, Uruk şi Djemedet-Nasr. Fn milen. 3 Î.Hr., au apărut în M. primele oraşe-state sclavagiste (Kiş, Lagaş, Uruk, Ur, Larsa), iar mai târziu, cele de tipul uniunilor de oraşe (Summer şi Akkad). Fn milen. 2 î.Hr., în M. s-au creat statele Babilon şi Mitanni, oraşul-stat Mari. Cucerită de perşi (538 Î.Hr., a devenit prov. a Imp. Ahemenid), apoi de Alexandru Mace-don (331 Î.Hr.). Integrată în Imp. Se-leucid (321 î.Hr.), a căzut sub dominaţia părţilor (141 Î.Hr.); organizată, temporar, în prov. romană (117 d.Hr.), a fost stăpânită de arabi între 637 şi 641. Azi face parte din Iraq. V. mesopotamiană, artă MESOPOTAMIAN, -A (< fr.) adj. Care aparţine Mesopotamiei, care se referă la Mesopotamia. Artă m. = 365 MESSMER artă dezvoltată în Antichitate în Meso-potamia. A cunoscut patru etape principale: sumero-akkadiană (sfârşitul milen. 4-milen. 3 Î.Hr.), cu oraşele-stat Ur, Uruk, El-Obeid, Lagaş ş.a., babiloneană (sec. 18-16 Î.Hr.), asiriană (sec. 12-7 Î.Hr.) şi neobabiloneană (7-6 Î.Hr.). Deşi s-a dezvoltat în cadrul unor formaţiuni statale diferite, arta m. prezintă unele caracteristici generale, în arhitectură, construcţia cea mai însemnată este palatul, aşezat pe o terasă artificială şi înconjurat de ziduri fortificate; specific arhitecturii m. este ziguratul. în construcţii, era folosită cărămida nearsă. Pereţii erau decoraţi cu ceramică smălţuită policrom, cu picturi murale şi cu basoreliefuri (palatul sumero-akkadian din Ur, palatul asirian al lui Sargon II de la Dur-Şarrukin, sec. 8 Î.Hr., palatul neobabilonean de la Ninive). în sculptură, după admirabilele statui-portrete sumeriene, s-a dezvoltat cu precădere basorelieful. Opere remarcabile: Stela Vulturilor, Stela lui Naram-Sin, statuile lui Gudea din Lagaş (sumero-akkadiană), Stela lui Hammurabi (babiloneană), taurii înaripaţi de la palatul Dur-Şarrukin şi reliefurile cu scene de vânătoare de la palatul din Ninive (creaţii asiriene), ansamblul de decoraţii în cărămidă policromă smălţuită de la poarta zeiţei Iştar, din Babilon (neobabiloneene). MESOSAURI (< fr., it.) s. m. pl. Grup primitiv de reptile acvatice, cu corpul alungit, bune înotătoare şi prădătoare, care au trăit în Permian. MESPLI-, Mady (pe numele adevărat Magdeleine M.) (n. 1931), soprană franceză de coloratură. Repertoriu liric („Rigoletto", „Lakme", „Bărbierul din Se-villa", „Povestirile lui Hoffmann“, „Flautul fermecat", „Lucia di Lammermoor"). Reputată pentru precizia intonaţiei şi registrul supraacut. MESROB (MESROP), zis şi Maştoţ (361-440), cărturar armean. Episcop, împreună cu catolicos-ul Sahak, a inventat alfabetul armean. A înfiinţat şcoli naţionale şi a tradus, împreună cu elevii săi, „Biblia" şi alte scrieri religioase greceşti şi siriene. Autor a numeroase cântece religioase. Sanctificat. Prăznuit la 19 febr. MESSALINA, Valeria (c. 25- 48 d.Hr.), a treia soţie a împăratului roman Claudiu, cu care a avut doi copii: Octavia şi Britannicus. Renumită prin viciile şi cruzimea ei. Simbol al desfrâului. Executată din ordinul soţului său pentru a fi complotat împotriva sa. MESSERSCHMITT [mesar/mit], Willy (1898-1978), constructor de avioane şi industriaş german. în 1923, a deschis o uzină în care a creat avionul de transport Me-18 (1926), Me-109 de luptă (1935), perfecţionat ca Me-262 (1944) şi Me-163 Komet (1938). Aparatele sale au adus superioritate aeriană Germaniei în prima fază a celui de-al doilea război mondial. După 1956, a realizat modele noi de avioane de instrucţie, de luptă şi cu decolare verticală. MESSIAEN [mesjă], Olivier (1908-1992), compozitor, organist şi critic muzical francez. Prof. la Conservatorul din Paris. Elev al lui M. Dupre şi P. Dukas. Lucrări pentru orchestră („Chronochromie", „Turangalîla-Sympho-niQ“, „Deşteptarea păsărilor"), pentru orgă („Cartea orgii"), pentru pian („Catalog de păsări“), piese vocale ş.a. Inovator în domeniul orchestraţiei, tehnicii instrumentale, al căutărilor timbrale, pe baza studiului muzicilor exotice şi a fenomenelor sonore din natură. Scrieri teoretice („Tehnica limbajului meu muzical"). MESSIER [mesie], Charles (1730-1817), astronom francez. Autorul unui catalog de roiuri stelare şi nebuloase. A descoperit 20 de noi comete şi peste 100 de nebuloase. MESSINA 1. Strâmtoare între Pen. Italică şi ins. Sicilia, care leagă M. Ti-reniană cu M. Ionică. Lungime: 33 km; lăţime: 3-16 km. Ad. min.: 85 m; ad. max.: 1 240 m. Curentul mareic foarte puternic, care provoacă dificultăţi în navigaţie, a dat naştere în Antichitate legendei despre Scylla şi Charibda. 2. Oraş în Italia (Sicilia), port la str. cu acelaşi nume; 262,2 mii loc. (1997). Centru comercial. Şantiere navale. Ind. chimico-farmaceutică, textilă, alim. Messina (2). Biserica Annunziata dei Catalani Olivier Messiaen (conserve, ulei de măsline, citrice, vinuri). Universitate (1548). Institut de biologie marină. Catedrală (sec. 12), biserica Annunziata dei Catalani (sec. 12). Muzeu. Este legat prin feribot cu Reggio di Calabria. La 28 dec. 1908, M. a avut de suferit de pe urma unui devastator cutremur (c. 60 000 de victime). Fundat (sec. 8 Î.Hr.) de colonişti din Kyme, sub numele de Zânele, aşezarea cunoaşte o deosebită prosperitate, devenind, la rândul său, întemeietoare de noi colonii (Region şi Himera, 649-648 Î.Hr.). Din sec. 5 î.Hr., îşi schimbă numele în Messene. Distrus de cartaginezi (396 î.Hr.), a intrat sub stăpânire romană (din 264 î.Hr.), devenind o importantă colonie romană (sec. 3-2 î.Hr.). Ocupat de musulmani (843-1038), M. a fost unul dintre centrele principale ale comerţului mediteranean. în 1860, a intrat în componenţa Italiei. MESSMER [mesme:r], Pierre Auguste Joseph (n. 1916), om politic francez. Ofiţer de carieră, a deţinut înalte funcţii militare în timpul celui de-al doilea război mondial. Importantă activitate MESTA 366 diplomatică în teritoriile franceze de peste mări (1947-1959). Prim-min. (1972-1974). Lucrări: „Regimul administrativ al împrumuturilor coloniale", „Serviciul militar", „Scrierile militare ale lui Charles de Gaulle“. M. de onoare al Acad. Române (2000). MESTA (NfrSTOS), fluviu navigabil în Pen. Balcanică (Bulgaria şi Grecia); 246 km. Izv. de pe versantul sudic al M-ţilor Rila şi se varsă în M. Egee. Irigaţii. MESTEACĂN (lat. mastichinus) s. m. Arbore forestier şi ornamental din familia betulaceelor, înalt până la 25 m, cu scoarţa albă, netedă în stadiul tânăr şi negricioasă, crăpată la arborii bătrâni, frunze romboidale şi flori unisexuate, grupate în amenţi (Betula pendula)-, fructele samare sunt mici, prevăzute cu două aripioare. Lemnul moale, elastic, putrezeştlHişor la umezeală; este folosit la furnire "şi placaje, la fabricarea schiurilor şi a paturilor de armă. Scoarţa este foarte bogată în tanin. Frunzele, mugurii şi scoarţa au utilizări în medicina umană şi veterinară. ^ M. pitic = specie de m. având înălţimea până la un metru (Betula nana). MESTECA (lat. masticare) vb. I tranz. A sfărâma, a măcina alimentele în gură cu ajutorul dinţilor şi al limbii. ♦ A învârti ceva (cu limba) în gură. MESTECĂNIŞ (< mesteacăn) s.- n. Pădure în care predomină mesteacănul; grup de mesteceni. MESTECĂNIŞ 1. Trecătoare în N Carpaţilor Orientali, între culmile de S ale Obcinei M. şi cele de NV ale masivului Giumalău. Face legătura între Depr. Câmpulung Moldovenesc şi Depr. Domelor. Alt.: 1 096 m. Străbătută de o cale ferată şi o şosea modernizată (Vatra Dornei-Câmpulung Moldovenesc). 2. Obcina ~ v. Obcinele Bucovinei. MESTGHANEM v. Mostaganem. MESTROVlC [me/troviţj], Ivan (1883-1962), sculptor, pictor şi gravor croat. Stabilit în Marea Britanie (1914), apoi în S.U.A. (1947). Prof. univ. la Zagreb şi Univ. Notre Dame din South Bend (S.U.A.). Fondator al Academiei din Zagreb (1909). Statuară monumentală inspirată din istoria naţională („Ciclul de la Kosovo"), statui ecvestre („Marko Kraijevic"), reliefuri, portrete („Mama mea“, „Michelangelo", „Autoportret") şi compoziţii sculptate („Pietâ“, „Fântâna vieţii"), caracterizate prin tensiune interioară, concizie şi puritate a formei, robusteţe a volumelor şi echi- Ivan Meătrovi6: „Ion I. C. Brătianu11 Ivan Meătroviâ: „Psiche" libru clasic al compoziţiei. A realizat la Bucureşti statuile lui Carol l şi l.l.C. Brătianu şi monumentul lui Ferdi-nand I. M. de onoare al Acad. Române (1940). meşA (< fr.) s. f. 1. Şuviţă de păr (de altă culoare); şuviţă falsă de păr. 2. (MED.) Fâşie de tifon introdusă în plăgi traumatice sau operatorii pentru a favoriza eliminarea puroiului, în scop hemostatic, cicatrizant etc. MEŞINĂ (< tc.) s. f. Piele de oaie sau de capră, tăbăcită. vegetal şi folosită la căptuşirea încălţămintei, a articolelor de marochinărie, a pălăriilor, în legătoria de carte etc. MEŞTER (< magh.) s. m. 1. Meseriaş calificat care îndrumă şi alţi lucrători în activitatea lor; persoană care are (şi practică) o meserie, meseriaş. ♦ Maistru. ♦ Proprietar al unui atelier (în raport cu angajaţii săi). 2. (Şi adj.) Persoană pricepută, iscusită, îndemâ-natecă. MEŞTERGRINDĂ (< magh., după grindă) s. f. (Pop.) Grindă principală, la casele ţărăneşti, pe care se sprijină grinzile transversale. MEŞTERI. (< meşter) vb. IV tranz. (Pop.) 1. A executa un obiect (cu pricepere); a face, a realiza. 2. A pune la punct, a aranja, a potrivi; a repara, a meşteşugi. MEŞTERUL MANOLE, baladă, capodoperă a poeziei populare româneşti, care evocă, dezvoltând motivul creaţiei condiţionate de jertfă, legenda ridicării mănăstirii Curtea de Argeş. Colinda, forma mai veche a baladei, prezintă jertfa zidirii, fără localizare. Datată în ultimele decenii ale sec. 17, a fost culeasă de G. Dem. Teodorescu şi publicată în 1884 de Gr. Tocilescu. Reprezintă un motiv de inspiraţie pentru numeroase creaţii culte (C. Bolliac, L. Blaga, A. Maniu ş.a.). MEŞTEŞUG (< magh.) s. n. 1. Meserie, profesiune (bazată îndeosebi pe o muncă manuală calificată). 2. Pricepere, iscusinţă; îndemânare, abilitate. ♦ Artă, măiestrie. 3. Mijloc, procedeu practic; metodă. 4. (Pop.) Viclenie, tertip, înşelătorie. MEŞTEŞUGAR (< meşteşug) s. m. Persoană calificată într-un meşteşug (1); persoană care are (şi practică) o meserie, un meşteşug, producând bunuri destinate vânzării, folosind propriul său capital şi munca sa (eventual fiind ajutat de membrii familiei). MEŞTEŞUG! (< meşteşug) vb. IV tranz. A face, a executa un lucru cu pricepere, cu meşteşug. ♦ A meşteri (2). ♦ Tranz. şi intranz. A unelti, a plănui, a urzi (împotriva cuiva). MEŞTEŞUGIT, -Ă (< meşteşugi) adj. 1. Lucrat cu artă, cu iscusinţă, cu talent. 2. (Despre acţiuni, vorbe etc.) Iscusit, abil, dibaci. META- (< fr.; {s} gr. meta „după") 1. Element de compunere folosit pen- 367 METAFOSFORIC tru formarea denumirilor unor substanţe chimice (ex.: acid metafosforic, meta-difenol, metaaldehidă etc.). 2. Element de compunere însemnând „după“ (ex.: metafizică) sau exprimând noţiunea de transformare, de schimbare, folosit la formarea unor substantive şi a unor adjective. METAALDEH !DĂ (METALDEHIDĂ) (< fr. {i}) s. f. Alcool solidificat. METABIOZĂ (< fr. {i}) s. f. (BIOL.) 1. Comensualism. 2. Condiţie de trai a unui organism numai după ce altul i-a pregătit ambianţa. 3. Schimbare a condiţiilor de viaţă datorită unor cauze externe (de ex. mutaţiile bacteriene provocate de radiaţii). METABQLÂ (< fr.; {s} gr. metabole „schimbare") s. f. (în retorică) Denumire generică pentru figurile de stil făcute prin schimbarea topicii normale (ex. inversiunea, hiperbatul etc.). + (în general) Orice figură retorică, orice schimbare faţă de normele limbii. METABOLISM (< fr. {i>; {s> gr. metabole „transformare") s. n. (FIZIOL.) Ansamblul de procese complexe de sinteză, cu transformare şi înmagazina-re de energie (asimilaţie sau anabo-lism) şi de degradare, însoţită de eliberare de energie (dezasimilaţie sau catabolism), pe care le suferă substanţele dintr-un organism viu. & M. bazai = cantitatea de calorii produse într-o oră, necesare garantării funcţionării complete a organismului în condiţii de repaus, raportată la un metru pătrat de suprafaţă corporală. METABOLIT (< fr. {i}; {s} gr. metabole „transformare") s. m. Produs intermediar apărut în organism, în timpul unui proces metabolic, prin transformarea unei substanţe chimice. METACARP (< fr.) s. n. Parte a scheletului mâinii situată între carp şi falange. METACARPIAN, -Ă (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care se referă la metacarp, care ţine de metacarp. 2. S. n. Fiecare dintre cele cinci oase care alcătuiesc metacarpul. METACENTRU (< fr.) s. n. (NAV.) Punctul de a cărui poziţie depinde stabilitatea echilibrului unui corp plutitor. Pentru un corp cu planul de simetrie longitudinal, m. este punctul de intersecţie a acestui plan cu rezultata forţelor de presiune a lichidului asupra corpului. METACERCAR (< fr.) s. m. (PARAZIT.) Formaţiune închistată, de formă rotundă şi transparentă, care rezultă din evoluţia cercărilor unor tre-matode, după ce acestea şi-au pierdut coada, iar celulele chistogene au secretat substanţa necesară formării membranei chistului. METACRILAT! (< fr. {i}) s. m. pl. (CHIM.) Săruri sau esteri ai acidului metacrilic. Metacrilat de metil = ester al acidului metacrilic cu alcoolul metilic; lichid incolor, inflamabil. Se prepară din acetonă, acid cianhidric şi alcool metilic. Polimerizează uşor. Se foloseşte la fabricarea sticlei organice (plexiglas). METACRILIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = acid organic monocarboxilic nesaturat; lichid incolor cu miros neplăcut. Se fabrică din acetonă şi acid cianhidric. META^TICĂ (< fr.) s. f. Ramură a eticii filozofice care studiază semnificaţia propoziţiilor morale şi principiile prin care judecăţile morale pot fi justificate. M. oferă, de asemenea, o descriere a limbajului moral şi a folosirii lui. METAFAZĂ (< fr., engl.; {s> meta- + gr. phasis „fază") s. f. Stadiu mijlociu al unei mitoze sau meioze, care urmează profazei şi precede anafaza. Se caracterizează prin deplasarea cromozomilor sau tetradelor către planul de simetrie a fusului celular acromatic, aceştia formând coroana (placa) ecuatorială. METAFILOZOFIE (< fr.) s. f. Ramură a filozofiei care încearcă să determine natura, scopurile, metodele, condiţiile şi limbajul filozofiei însăşi. METAFjZĂ (< fr., engl.) s. f. Parte a unui os lung ce face legătura între epi-fiză şi diafiză. în mijlocul ei, transversal, se află cartilajul de conjugare care asigură creşterea în lungime a osului. METAFIZIC, -Ă (< ngr., lat., fr., germ.; {s} gr. meta physika „după fizică") s. f., adj. 1. S. f. Iniţial, denumire dată celor 14 cărţi din corpus-ul operelor lui Aristotel editat de Andronicos din Rhodos (sec. 1 Î.Hr.) plasate după cărţile de fizică. De la greci încoace, m. trece drept elementul central al filozofiei europene, având accepţii diferite de-a lungul timpului: ştiinţa despre fiinţă ca fiinţă (Aristotel şi tradiţia aristotelică); cercetare a domeniului supra-sensibilului, de dincolo de lumea experienţei (Thoma d’Aquino şi tradiţia scolastică, în special Duns Scotus); încercare de stabilire a unor principii prime indubitabile ale existenţei şi cunoaşterii (Descartes, Spinoza, Leibniz); cercetare critică a condiţiilor de posibilitate a gândirii noastre (Kant şi tradiţia critică); examinarea supoziţiilor cunoaşterii omeneşti (R.G. Collingwood, W. Quine ş.a.); cercetare a individualităţii subiective unice (tradiţiile fenomenologică şi existenţialistă); joc de limbaj (L.J.J. Wittgenstein) etc. 2. Filozofia speculativă, în general. 3. Judecată dificilă, abstractă, subtilă, plină de distincţii şi vizând mai mult idei decât fapte şi obiecte. METAFONI.E (< fr.; {s> meta- + gr. phone „sunet") s. f. (LINGV.) Modificarea timbrului unei vocale sub influenţa unui sunet dintr-o silabă învecinată. METAFORĂ (< fr., lat., it.; {s} gr. metaphora „transfer") s. f. Figură de limbaj complexă, constând în descrierea unui obiect în termenii altuia şi având ca efect punerea în lumină, simultan, atât a asemănărilor, cât şi a diferenţelor dintre proprietăţile celor două obiecte, privite din perspectiva anumitor contexte culturale. Teoreticianul român al culturii L. Blaga distinge între m. „plasticizată" (care compară un obiect din lumea noastră, cunoscută, cu un alt obiect cunoscut, din aceeaşi lume) şi m. „revelatorie" (care compară un obiect cunoscut, din lumea noastră, cu unul intuit, întrevăzut, dintr-o altă lume, diferită de a noastră şi necunoscută, revelându-ne astfel noi dimensiuni ale existenţei). Constituie una dintre căile de formare a sensurilor, de îmbogăţire permanentă a limbajului. în sens larg, prin m. se înţelege însăşi poezia. Geneza, funcţiile, clasificarea m. sunt probleme fundamentale ale esteticii şi lingvisticii. METAFORIC, -A (< germ., fr. (i>) adj. Care ţine de metaforă, care este exprimat prin metafore, bogat în metafore; p. ext figurat. METAFOSFATI (< fr. ; {s> meta- + gr. genesis „naştere") s. f. (BIOL.) înmulţire în care alternează o generaţie sexuată cu alta asexuată (ex. la unii spongieri, viermi etc.). METAISTORIE (< fr.) s. f.^ 1. (în sens larg) Filozofia istoriei. 2. (în sens restrâns) Teorie care conferă ordine şi înţeles consemnărilor i&oripe (ex. filozofiile istoriei lui Hegel, Marx, Spencer. METAL (< fr., germ.) s. n. Element chimic cu luciu caracteristic, bun conducător de căldură şi de electricitate, maleabil şi ductil, care formează ioni pozitivi. Toate m. sunt solide la temperatura obişnuită, cu excepţia mercurului, care este lichid. Cu oxigenul formează de obicei oxizi cu caracter bazic. O M. alcalin v. alcalin. M. alcalino-pământos v. alcalino-pământoa-se. M. feros = material metalic ce cuprinde ca element de bază fierul (fonte, oţeluri). M. dur = aliaj cu duritate foarte mare, cu punct de topire ridicat. Conţine, în general, carburi de crom, de wolfram, de titan etc. Se foloseşte la fabricarea sculelor aşchietoare. M. preţios = denumire pentru unele metale nobile (aurul, platina, argintul). M. nobil = m. care se oxidează greu, foarte rezistent din punct de vedere chimic (ex. aurul, argintul, metalele din familia platinei). M. rar = m. relativ nou în tehnică, care se găseşte în cantităţi mici sau în stare dispersă în scoarţa Pământului. în număr de peste 50, se deosebesc m. r. uşoare, greu fuzibile, radioactive, disperse. Se folosesc în tehnica modernă ca atare sau în aliaje (ex. seleniul, germaniul, beriliul, molibdenul, wolframul, litiul, actiniul, zirco-niul, hafniul etc.). Conţinutul de m. r. din scoarţa Pământului (în raport cu masa ei) este de 0,53% (din care 0,41% revine titanului). M. greu = metal cu greutate moleculară mare, în general toxic pentru plante şi animale chiar în concentraţii mici (ex. mercurul, cromul, cadmiul, plumbul, cuprul). M. nativ = m. preţios (aur, argint, platină) ce se găseşte izolat în masa unui zăcământ primar sau aluvionar. Masa lui variază de la câteva grame până la câteva zeci de kg. Cea mai mare bucată de aur nativ a fost găsită în Austria (285 kg împreună cu cuarţ). Metale tranziţionale = elemente chimice care ocupă o poziţie de tranziţie între metale şi nemetale (ex. actinoidele, lantanoidele etc.). Au unele proprietăţi specifice comune (de ex., formează compuşi complecşi). Se mai numesc elemente tranziţionale. Arta metalului = realizarea unor obiecte de artă din m. prin modelarea artistică a acestuia. Se obţin prin ştemuire (obţinerea unor piese decorative în relief), turnare (executarea unei sculpturi în metal după uri mulaj în gips), feronerie (realizarea unor grilaje ornamentale, balustrade etc. prin ciocănire sau deformare plastică la cald) etc. METALAZB^ST (< germ.) s. n. Material termorezistent şi cu coeficient de frecare ridicat, constituit dintr-o ţesătură de fire metalice şi azbest, folosit ca garnitură la discurile de ambreiaj, la saboţii de frână etc. Sin. ferodou. METAL^PSĂ (< fr.) s. f. Figură de stil înrudită cu metonimia, constând în exprimarea antecedentelor prin consecinţe sau a consecinţelor prin antecedente (ex. El nu mai este în loc de El a murit). METALIC, -Ă (< it., fr., lat.) adj. 1. Făcut din metal, de metal. 2. Care are însuşiri de metal. Luciu m. = luciu caracteristic mineralelor cu indice de refracţie mai mare de 3. ♦ (Despre sunete, zgomote) Care este produs prin lovirea obiectelor de metal, cu rezonanţă de metal; fig. pătrunzător; aspru, strindent, dur. METALICI, Munţii - (ERZGEBIRGE [e:rtsgebirge] sau KRUSNIz HORY [kru/ne hori]), masiv muntos hercinic în Europa Centrală, la graniţa Cehiei cu Germania. Alcătuit din gnaisuri, mica-şisturi şi graniţe. Alt. max.: 1 244 m (vf. Klinovec). Culmi netede cu aspect de platouri. Expl. de min. feroase şi neferoase (wolfram, bismut, uraniu, staniu, plumb, zinc). METALIFER, -Ă (< fr.; fe> gr. metallon „metal" + lat. fero „a purta") adj. (Despre minerale, minereuri şi zăcăminte ale acestora) Care conţine metale (adesea exploatate şi extrase pe cale industrială), bogat în metale. METALIFERI, Munţii masiv muntos în S M-ţilor Apuseni, între valea Ampoiului şi Valea Roşie (afl. dr. al Mureşului), cu altitudini ce variază între 500 şi 1 000 m; alt. max.: 1 170 m (vf. Fericeli). Constituiţi din fliş cretacic (gresii, marne, argile, conglomerate), şisturi cristaline, calcare, piroclastite vulcanice. Relief vulcanic şi carstic, cu conuri distruse de eroziune; depresiuni intramontane (Zlatna, Băiţa, Luncoiu, llia ş.a.). Expl. de aur, argint, mercur, pirite şi sulfuri complexe. Păduri de foioase. METALjMBĂ (METALIMBAJ) (< me- ta- + limbă, după fr. metalangue) s. f. (LOG.) Totalitatea enunţurilor despre o anumită limbă (naturală sau formalizată), care este supusă analizei; limba cercetată este denumită în raport cu m., limbă obiect. METALIZA (< fr.) vb. I tranz. A executa operaţia de metalizare. METALIZARE (< metaliza) s. f. Operaţie de acoperire a suprafeţei unor obiecte cu un strat de metal sau de aliaj, pentru a le conferi noi proprietăţi fizice, chimice sau mecanice. Există m. electrolitică, chimică sau prin pulverizare. METALLICA, grup american de hard-rock şi trash-metal. Constituit în 1981, în California, în jurul lui Lars Ulrich şi James Alan Hetfield. Simbolul unei generaţii ale cărei angoase se reflectă într-o muzica densă, vindicativă, dar extrem de elaborată. Texte cu mesaj social. Discografie selectivă: „Metal-lica", „Live Shit, Binge and Purge" etc. METALO- (< fr.; {s> gr. metallon „metal") Element de compunere cu sensul de „metalic" sau „care conţine metal" cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. METALOCERAMICĂ (< fr. {i}) s. f. Ramură a metalurgiei care se ocupă cu obţinerea pulberilor metalice şi cu transformarea lor în corpuri compacte prin presare şi încălzire. Produsele, obţinute prin m. din aliaje greu fuzibile, au proprietăţi deosebite şi forme cu dimensiuni precise care nu mai necesită prelucrări ulterioare. Sin. metalurgia pulberilor. METALOFIZICĂ (< metalo- + fizică) s. f. Ramură a fizicii care studiază structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor, condiţiile de echilibru termodinamic şi caracterul proceselor ce au loc în ele (difuzia, transformările de fază etc.). în cadrul m. sunt cercetate rezistenţa, plasticitatea, conductibilitatea electrică etc. şi alte proprietăţi ale metalelor şi aliajelor. METALOFON adj. (MUZ.) (Despre un instrument de percuţie) Construit din corpuri sonore metalice (clopote, celestă etc.). 369 METAMORFOZA METALOGENIE (< fr.) s. f. Ramură a geologiei care se ocupă de studiul legilor de formare şi repartiţie a zăcămintelor metalifere în crusta terestră. METALOGICĂ (< fr.) s. f. Disciplină care studiază fundamentele logicii, sistemele logice, expresiile logice şi raporturile dintre acestea. METALOGRAFIC, -A (< fr.) adj. Care aparţine metalografiei, referitor la metalografie. METALOGRAFIE (< fr. {i>; {s} metalo- + gr. graphein „a scrie") s. f. 1. Ramură a metalurgiei care studiază structura metalelor şi a aliajelor, precum şi legătura dintre structura şi proprietăţile lor fizice. 2. (POLIGR.) Procedeu de tipar înalt care foloseşte clişee metalice gravate cu dalta (pentru tipărirea bancnotelor, acţiunilor, timbrelor etc.). METALOGRAVURA (< fr. {i}) s. f. 1. Procedeu de gravare cu dalta a clişeelor metalice, folosit în poligrafie. 2. Clişeu metalic gravat prin procedeul de mai sus. METALOID (< fr. {i}; {s> metalo- + gr. eidos „aspect") s. m. (CHIM.) Element (chimic) care prezintă caracteristicile externe ale unui metal, dar se comportă chimic atât ca un metal, cât şi ca un nemetal (ex. arsenicul şi anti-moniul). Sunt rele conducătoare de căldură şi electricitate. Fac parte din blocul p al sistemului periodic şi se situează deasupra diagonalei care uneşte borul cu astatiniul. Sin. (înv.) nemetal. METALOLOGIE (< fr.; {s} metalo- + gr. logos „studiu") s. f. Ştiinţă care studiază legătura dintre componenţa, structura şi proprietăţile metalelor şi legităţile variaţiei acestor proprietăţi sub influenţa acţiunilor mecanice, termice, chimice etc. Constituie baza ştiinţifică a obţinerii materialelor metalice cu proprietăţi prestabilite, fiind strâns legată de metalofizică. METALOOPTICÂ (< metalo- + optică) s. f. Ramură a fizicii care studiază interacţiunea metalelor cu undele electromagnetice, dintr-un domeniu larg de lungimi de undă, inclusiv domeniul optic. METALOPLASTIE (< fr.) s. f. Operaţie de acoperire a unei plăci metalice (din oţel, aluminiu, titan etc.), pe una sau pe ambele părţi, cu o peliculă de polimer (ex. polietilenă, fluoroplast etc.). Materialele obţinute, fiind rezistente la coroziune, sunt folosite la finisarea decorativă a pereţilor şi aco- perişurilor, la fabricarea caroseriilor de automobile etc. METALOTERAPIE (< fr. {i>; {s> metalo- + gr. therapeia „tratament") s. f. Tratament cu diferiţi compuşi metalici (ex. săruri de fier), utilizat în unele boli (anemie, reumatism etc.). METALOTERMIE (< fr. {i>; {s} metalo- + gr. therme „căldură") s. f. Procedeu de obţinere a unor metale din compuşii lor (oxizi, sulfuri, cloruri etc.) prin reducerea acestora cu ajutorul unui alt metal, a cărui afinitate faţă de oxigen, sulf etc. este mai mare decât a metalului care se extrage. în timpul acestei reduceri are loc o degajare de căldură (ex. aluminotermie). METALURGIC, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine metalurgiei, privitor la metalurgie, folosit în metalurgie. METALURGIE (< fr.; {s} lat. me-tallurgia şi gr. metallurgein „a extrage minereuri", „a prelucra metale") s. f. 1. Tehnica extragerii metalelor, a elaborării aliajelor (industriale), precum şi a prelucrării lor în semifabricate (pentru laminare şi forjare). Procesele metalurgice se aplică şi pentru producerea materialelor nemetalice, inclusiv a semiconductorilor. M. este una dintre ramurile principale ale industriei moderne. 2. Ştiinţă care are ca obiect studiul proprietăţilor fizice şi chimice ale metalelor şi aliajelor lor, precum şi al proceselor fizico-chimice care intervin în operaţiile din cadrul m. (1). Metalurgia pulberilor = metaloceramică. METALURGIST (< fr.) s. m. Persoană calificată pentru prelucrarea industrială a metalelor; specialist în metalurgie. METAMAGNETISM (< fr. {i}) s. n. (FIZ.) Formă specifică de magnetism, prezentată de unele substanţe (ex. elementele din familia pământurilor rare); se manifestă în intervale limitate de temperatură, apărând adesea ca stadiu intermediar între feromagnetism şi paramagnetism. METAMATEMATICĂ (< fr. ) s. f. Ştiinţă care cercetează teoriile şi adevărurile matematice din punctul de vedere al logicii matematice (de pildă în sensul formalismului lui D. Hilbert). în sens restrâns, termenul se foloseşte ca sinonim al teoriei demonstraţiilor, METAM^R (< fr. {i}; {s} meta- + gr. meros „parte") s. n. 1. (ZOOL.) Fiecare dintre elementele constitutive ale corpului viermilor anelizi şi artropodelor, asemănătoare ca structură şi orânduite succesiv; segment. 2. (EMBRIOL.) Segment primitiv al embrionului. METAMERIE (< fr. {i}) s. f. 1. (ZOOL.) împărţire a corpului unor animale în metamere (1). 2. (EMBRIOL.) Divizare a mezodermu-lui şi a corpului în metamere (2). METAMICTIC, -A (< fr.) adj. (De-spre un compus anorganic sau mineral cristalizat) Care are tendinţa de a trece din stare cristalină în stare amorfă, sub acţiunea razelor alfa provenite prin dezintegrarea radioactivă a elementelor radioactive pe care le conţin. METAMORFIC, -A (< fr. {i» adj. (Despre minerale, roci, formaţii geologice, zăcăminte de substanţe minerale utile) Care provine din metamorfism, care se datorează metamorfismului. ♦ Privitor la metamorfism. ^ Proces m. = metamorfism. Rocă m. = rocă născută prin transformarea în stare solidă a unor roci preexistente sub influenţa temperaturii ridicate (r.m. de contact termic), a soluţiilor fierbinţi metamorfo-zante (r.m. de contact metasomatic), datorate apropierii corpurilor eruptive fierbinţi sub influenţa presiunii ridicate (r.m. cataclastice) sau a presiunii şi temperaturii (r.m. cristaline) din zonele mobile ale scoarţei terestre. ^ Zăcământ m. = zăcământ născut ca atare, direct, prin procesele de metamorfism. METAMORFISM (< fr. (i>; {s} meta-+ gr. morphe „formă") s. n. (GEOL.) Transformarea în stare solidă a rocilor (mineralogică, chimică şi structurală) sub influenţa temperaturii (m. de contact termic), a presiunii din zonele de dislocaţie (m. dinamic), a soluţiilor me-tamorfozante (m. metasomatic) sau a acţiunii combinate a presiunii şi a temperaturii din zonele de orogeneză (m. dinamometric sau regional). în procesele de m. iau naştere rocile metamor-fice (corneene, skarne, şisturi cristaline) şi zăcăminte de substanţe minerale utile. ^ M. regional = cel mai important proces de metamorfism, prin care, în zonele de orogeneză, iau naştere şisturile cristaline (filite, cuarţite, micaşis-turi, gnaisuri, amfibolite, calcare cristaline etc.), roci intens transformate şi cutate. M. retrograd = retromorfism, diaftoreză. METAMORFOZA (< fr.) vb. I refl. 1. (BIOL.) A se dezvolta prin metamorfoză. 2. A se transforma schimbân-du-şi înfăţişarea sau, fig., caracterul, comportarea. + Refl. şi tranz. (MITOL.) A se preface prin mijloace supranaturale în animal, plantă sau lucru neînsufleţit. METAMORFOZAT 370 METAMORFOZAT -Ă (< metamorfoza) adj. 1. (GEOL.) Care a suferit un metamorfism, care a fost afectat de metamorfism. Zăcământ m. = zăcământ care, format iniţial prin diferite procese, şi-a schimbat structura sau compoziţia sub influenţa metamorfismu-lui. 2. Care a suferit o metamorfoză; schimbat, transformat, modificat. METAMORFOZĂ (< fr.; fe> gr. metamorphosis „transformare") s. f. 1. (ZOOL.) Ansamblu de transformări succesive morfofiziologice şi comportamentale în dezvoltarea individuală a unor animale (viermi, insecte artro-pode, moluşte, batracieni etc.) de la ieşirea din ou şi până la stadiul adult. 2. (BOT.) Transformare morfologică şi funcţională a unor organe ale plantelor (ex. a frunzei în bractee, sepale, petale etc.). 3. Transformare, schimbare a înfăţişării sau, fig. â caracterului, a comportării cuiva. ♦ (MITOL.) Transformare, prefacere a unei fiinţe umane, a unei zeităţi, prin mijloace supranaturale, în plantă, în animal sau în lucru neînsufleţit. METAN (< fr. {i>) s. n. Hidrocarbură saturată aciclică. Gaz incolor şi inodor care arde în aer cu flacără albăstruie. Se degajă din materiile organice în putrefacţie şi constituie grizu în minele de cărbuni. Este întrebuinţat drept combustibil gazos cu putere calorică mare şi la fabricarea negrului de fum. în industria petrochimică, gazul metan este valorificat prin chimizare, pentru obţinerea amoniacului, acetilenei, acidului cianhidric, metanolului, aldehidei formice etc. METAN ARAŢI UNE (< meta + naraţiune) s. f. Modalitate de relatare a unor evenimente, prezentă în literatura postmodernă, în care fragmentele urmează o ordine aleatorie. METANIE s. f. v. mătanie. METANOL (< fr.) s. m. (CHIM.) Lichid incolor, cu p.f. 65,5°C, inflamabil, toxic (provoacă orbirea şi moartea), folosit ca dizolvant la fabricarea formal-dehidei, în industria coloranţilor, la lichid antigel etc.; alcool metilic. METAPLASMĂ (< fr., germ.) s. f. 1. (LINGV.) Schimbare survenită în forma unui cuvânt prin adăugarea sau prin înlăturarea unui sunet; formă a cuvântului rezultată din această schimbare. 2. (MED.) Incluziune elaborată în protoplasma celulară. METAPLAZIE (< fr. {i}; {s} gr. meta-plasso „a transforma") s. f. Transformare a unui ţesut în altul cu o structură morfologică diferită, anormal prin localizarea sa (ex. m. mucoasei gastrice în mucoasă intestinală). METAPOLITICĂ (< meta- + politică) s. f. Teoria despre ştiinţa politică, având ca obiect analiza limbajului, scopurile şi limitele acestei ştiinţe. METAPSI.HIC, -Ă (< fr.) adj. Termen caracterizând un fenomen psihic neobişnuit sau care încă nu şi-a găsit o explicaţie ştiinţifică. METAPSIHOLOGIE (< fr. (i>) s. f. Studiul fenomenelor metapsihice; para-psihologie. ♦ (La S. Freud) Sistem de concepte care permit abordarea teoretică a proceselor psihice. METASOMATOZĂ (< fr. {i>; {s> meta- + gr. somat- „corp") s. f. (PETROGR.) Proces de substituire, moleculă cu moleculă, a elementelor dintr-un mineral cu altele noi aduse de soluţii sau topituri magmatice; ca rezultat al m. apar skarnele, uneori şi concentraţii însemnate de minereuri de fier, polimetalice, de metale rare sau preţioase etc. METASTABIL, -Ă (< fr., după stabil) adj. (FIZ.; despre echilibru) Care aparent este stabil, dar se distruge cu uşurinţă la o mică perturbaţie exterioară. METASTASIO, Pietro (numele gre-cizat al lui P. Trapâssi zis il ~) (1698-1782), scriitor italian. Poet oficial al Curţii imperiale din Viena. Elev al clasicistului G.V. Gravina. Abil versificator. Creator al melodramei („Didona părăsită", „Clemenţa lui Titus", „Olimpiadele", „Temistocle", „Artaxerxe", „Regele cioban"). Eseuri critice („Extras din «Arta poetică» a lui Aristotel", „Observaţii asupra teatrului grec"). Pe baza libretelor sale au creat opere Hăndel, Mozart, Haydn, în care a cântat prietena sa, Marianna Benti Bulga-relli. METASTAZĂ (< fr. {i>; {s} gr. metastasis „schimbare", „deplasare") s. f. 1. (MED.) Apariţia în cursul unei boli a unui focar patologic secundar într-o regiune a corpului situată la distanţă de focarul patologic primar. M. poate fi infecţioasă sau canceroasă. în cazul cancerului, focarul apare prin proliferarea celulelor provenind dintr-o tumoară primitivă, care circulă printr-un conduct natural (ex.: bronhie) sau, cel mai adesea, pe cale sangvină ori limfatică. 2. (LINGV.) Faza finală a articulării unui sunet. METATARS (< fr. {i}) s. n. Parte a scheletului piciorului situată între tars şi falange. , METATARSIAN, -Ă (< fr., engl.) adj., s. n. 1. Adj. Care se referă la metatars. 2. S. n. Fiecare dintre cele cinci oase care alcătuiesc metatarsul. METATECT s. n. (GEOL.) Masă mobilizată prin topirea parţială a rocilor magmatice, metamorfice şi sedimentare afectate, prin îngropare, de procese de ultrametamorfism. Prin consolidare in situ sau prin injectare în structurile superioare rezultă migmatite. Sin. neo-som. METATEORIE (< fr.) s. f. (LOG.) Teorie care studiază structura, sistemul conceptual şi metodele unei teorii date (ex. m. logicii sau metalogica, m. matematicii sau metamatematica) în scopul stabilirii limitelor valabilităţii şi a celor ale domeniului de aplicabilitate a respectivei teorii, precum şi a găsirii metodelor de construire mai raţională a acesteia. METATERIENI (< fr.) s. m. pl. Subclasă de mamifere primitive, caracterizate prin absenţa placentei. Cuprinde marsupialele. METATEZĂ (< fr.) s. f. Modificare fonetică produsă prin schimbarea locului sunetelor sau al silabelor dintr-un cuvânt. METATORACE (METATORAX) (< fr.) s. n. (ENTOM.) Al treilea segment al toracelui la insecte, care de obicei poartă a doua pereche de aripi. METAXÂS, loânnis (1871-1941), general şi om politic grec. Fondator al Partidului Monarhist Liberal (1920). Prim-min. al Greciei (apr.-aug. 1936), a instituit un regim militar autoritar (aug. 1936-ian. 1941). A fost silit să părăsească puterea în urma intervenţiei trupelor Axei în Grecia. METAZOARE (< fr.; {s> meta- + gr. zoon „animal") s. n. pl. Subregn de animale constituite dintr-un număr mare de celule, variate ca structură şi specializate funcţional (ex. spongieri, celenterate, viermi, moluşte, artropode, echinoderme, cefalocordate, tunicieri, vertebrate). METEAHNĂ s. f. 1. Defect, cusur, lipsă, imperfecţiune; fig. patimă, slăbiciune, viciu, 2. Boală; infirmitate. METECI (< fr.; gr. metoikos) s. m. pl. Categorie socială în Grecia antică având unele prerogative juridice, dar lipsită de drepturi politice, din care făceau parte străinii stabiliţi într-un polis. 371 METEOROLOGIE METELLUS, numele unei familii nobiliare de origine plebeiană din Roma antică. Mai importanţi: 1. Lucius Caeci-lius M. (7-221 Î.Hr.), general roman în timpul primului război punic (264-241 Î.Hr.). Consul (251-241 Î.Hr.). 2. Quintus Caecilius M. Macedonicus (190-115 Î.Hr.), general. Praetor (148 Î.Hr.). A înăbuşit răscoala antiromană, condusă de Andriscus (146 Î.Hr.), ocupând Grecia centrală şi Megara. Consul (143 Î.Hr.) şi proconsul în Hispania Citerior. Adversar al fraţilor Gracchi. 3. Quintus Caecilius M. Numidicus (?-91 Î.Hr.), consul (109 Î.Hr.) şi comandant a trei expediţii (111-105 Î.Hr.) împotriva lui iugurta, regele Numidiei. METEMPSIHOZĂ (< ngr., fr.) s. f. Credinţă privind transmigraţia sufletelor individuale, care ar străbate, în vederea purificării, un lung ciclu de încarnări succesive în plante, animale şi oameni (ex. religia hindu, religia Egiptului antic, orfismul, pitagoreismul şi unele religii primitive din America de Nord şi din Australia). METENCEFAL (< fr.) s. n. Parte a creierului embrionar din care derivă cerebelul, protuberanţa cerebrală şi ventriculul al 4-lea cerebral. METEOR (< it., ngr., fr., germ.) s. m. 1. Fenomen atmosferic de natură apoasă (hidrometeor, de ex. brumă, chiciură, polei, rouă, ceaţă etc.), electrică (ex. fulgere, trăsnete) sau optică (ex. crepuscul, curcubeu, halou, miraj, rază verde etc.). 2. Fenomen luminos în atmosfera superioară a Pământului, care se iveşte noaptea pe cer şi se deplasează cu mare viteză, lăsând o dâră ce dispare după scurt timp; apare datorită pătrunderii în atmosferă a corpurilor solide din spaţiul cosmic, care, din cauza vitezei mari (11-72 km/s) şi a frecării cu aerul, sunt incendiate şi volatilizate, provocând ionizarea aerului; ajung numai rareori până la sol. Sin. stea căzătoare. METEORA, zonă stâncoasă pe care se află un complex de mănăstiri, situată în reg. Tesalia din Grecia centrală. Primul schit (Dupiani) a luat fiinţă în sec. 11, iar biserica acestuia, cu hramul Sf. Gheorghe, a fost construită la începutul sec. 13 (renovată în 1867 şi 1974). Alte mănăstiri: Russano, cu biserica Metamorfosis (Schimbarea la Faţă), construită, în 1288, de călugării Nicodim şi Benedict (cu fresce interioare din 1552 şi 1580), pe vârful stâncii Plaţi Litho (Piatra Lată), la 613 m alt. în 1344, călugărul Athanasios (sau mucenicul Athanasios Meteoritis) a în- tocmit un regulament după care se desfăşoară şi astăzi viaţa monahală; Kalambaka, cu biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 11, cu fresce din sec. 12 şi din 1573), în stil bizantin; Sf. Ştefan, cu bisericile Sf. Ştefan, ctitorie călugărească din 1192, refăcută în sec. 14, şi Sf. Haralambie (1798); Varlaam, cu bisericile Sf. Trei Ierarhi (sec. 14, refăcută în 1518 şi renovată în 1627) şi Duminica Tuturor Sfinţilor (1542-1562). METEORIC, -Ă (< fr. «) adj. 1. Care aparţine meteorilor (1), referitor la aceştia. Apă m. = apa care provine din precipitaţii atmosferice. 2. Care aparţine meteorilor (2), privitor la aceştia. ♦ Fig. Trecător, efemer. METEORISM (< fr. {i}; {s} gr. me-teorismos „umflare") s. n. Mărirea volumului abdomenului provocată de acumularea de gaze în stomac sau în intestin şi care dă senzaţia de balo-nare; flatulenţă. METEORIT (< fr. (i>) s. m. Fragment de corp ceresc provenit din spaţiul cosmic, care poate străbate atmosfera Pământului ajungând până la sol (ex. aeroliţii, tectiteie etc.). în funcţie de compoziţia lor chimică există sideriţi sau m. metalici (conţinând în principal fier şi nichel), sideroliţi, cu compoziţie mixtă (metalico-pietroasă) şi aeroliţi sau m. litoizi, având în compoziţie numai silicaţi. Impactul acestora cu solul produce (uneori) explozii, cratere, cutremure şi incendii (ex. m. tungus). Se apreciază că anual cad pe Pământ c. 20 000 t de m. în apropiere de Grootfontein (Namibia) au fost găsite, în 1920, rămăşiţele celui mai mare m. din lume (Hoba West), având greutatea de c. 60 t. METEOR|TIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care aparţine meteoriţilor, privitor la meteoriţi. METEOROGRAF (< fr. {i>; {s} fr. meteoro[logique] „meteorologic" + gr. graphein „a scrie") s. n. Aparat complex care măsoară şi înregistrează, simultan şi continuu, presiunea atmosferică, temperatura şi umiditatea aerului. METEOROLOG (< fr. (i>) s. m. Specialist în meteorologie. METEOROLOGIC, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine meteorologiei, privitor la meteorologie. METEOROLOGIE (< fr.) s. f. Ştiinţă care studiază proprietăţile atmosferei şi fenomenele care se petrec în cadrul acesteia. După problemele pe care le studiază, se deosebesc: m. generală (cercetează şi interpretează ansamblul fenomenelor din atmosferă), m. sinoptică (studiază macroprocesele circulaţiei generale a atmosferei, respectiv formarea cicloanelor, fronturile atmosferice ş.a. şi efectuează cercetări, pe baza analizei hărţilor sinoptice şi a informaţiilor furnizate de staţiile meteorologice, în scopul elaborării prevederilor de timp), m. dinamică (studiază mişcările maselor de aer), fizica atmosferică (studiază compoziţia şi structura atmosferică, circulaţia căldurii şi regimul termic din atmosferă şi de la supr. Pământului), aerologia şi climatologia. M. agricolă - disciplină care stu- METEOROPAT 372 diază influenţele fenomenelor meteorologice asupra vegetaţiei cultivate, în diferite perioade ale dezvoltării plantelor. M. spaţială = ansamblu de activităţi meteorologice care folosesc tehnologie spaţială de tipul sateliţilor meteorologici. METEOROPAT, -Ă (< fr.) adj. (Despre o persoană) Care reacţionează patologic la schimbările de vreme. METEOROPATOLOGIE (< fr. {i}) s. f. Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul stărilor patologice provocate sau influenţate de factorii meteorologici. METEOROSENSIBILITATE (< fr.) s. f. Fenomen biologic general caracterizat prin sensibilitate la schimbarea vremii (ex. insomnie, somnolenţă, stare de tensiune, diverse dureri etc.); poate duce chiar la declanşarea unei boli. METEOROTROPISM (< fr.) s. n. (MED.) Particularitate a unor boli de a prezenta exacerbări ale simptomatologiei subiective şi obiective sub influenţa factorilor meteorologici (ex. în boli reumatismale sau cardio-vasculare ca: hipertensiunea arterială, angina pectorală; în boli digestive ca: ulcerul). METEREZ (< tc.) s. n. 1. Val de pământ, întărit cu nuiele sau cu alt material lemnos, prevăzut din loc în loc cu mici deschizături (creneluri) pentru tragere; val2. 2. Partea superioară a unui turn sau a unui zid de apărare, prevăzută cu deschizături pentru trageri. METEŞ, com. în jud. Alba, situată la poalele de S ale M-ţilor Trascău, pe râurile Ampoi şi Ampoiţa; 3 163 loc. (2000). în satul M., menţionat documentar în 1338, au fost descoperite urmele unei necropole din milen. 3 î.Hr., iar în satul Ampoiţa, vestigiile a două aşezări de tip Coţofeni, ale uneia de tip Wietenberg şi ale unei aşezări romane. Bisericile cu acelaşi hram — Adormirea Maicii Domnului, în satele Ampoiţa (sec. 17), M. (1780) şi Poiana Ampoiului (1780). în arealul com. M. se află un izbuc şi două rezervaţii geologice (calcarele de la Ampoiţa şi Piatra Corbului). METEŞ, Ştefan (1886/1887-1977, n. sat Geomal, jud. Alba), istoric român. M. coresp. al Acad. (1919). Director al Arhivelor Statului din Cluj (1922-1947), instituţie pe care a organizat-o, contribuind la achiziţionarea a numeroase documente. Studii de istorie socială şi în domeniul istoriei bisericii („Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Ardeal şi Ungaria'1, „Păstorii ardeleni în Principatele Române11, „Emigrări româneşti din Transilvania în sec. XIII-XIX“, „Din istoria artei religioase la români"). Arestat de autorităţile comuniste şi deţinut în închisoarea de la Sighet (1950-1955). METHEMOGLOBINĂ (< fr.) s. f. Produs de oxidare a hemoglobinei în care fierul, ce trece din stare feroasă în stare ferică (sub acţiunea unor oxidanţi ca anilina, acidul acetilisalicilic, cianura de potasiu etc.), pierde puterea de a fixa oxigen (nu mai realizează schimburile respiratorii). în mod normal, sângele conţine 2% m. METICULOS, -OASĂ (< fr.) adj. Care lucrează cu multă atenţie şi fineţe, preocupat de un lucru până la amănunt; scrupulos, pedant. ♦ (Şi adv.) Făcut cu multă atenţie şi migală, minuţios, amănunţit. METICULOZITATE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi meticulos; pedanterie; minuţiozitate. MET!L (< fr. (i>) s. m. Radical organic monovalent (-CH3), derivat din metan prin îndepărtarea unui atom de hidrogen. METILCELULOZĂ (< fr.) s. f. Eter metilic al celulozei, obţinut prin tratarea celulozei, în mediu alcalin, cu sulfat sau clorură de metil. Se utilizează ca apret în industria textilă; tiloză. METILEN (< fr., germ. {i}; (s> gr. methy „băutură alcoolică" + hyle ,,lemn“) s. m. Radical organic bivalent (= CH2), derivat din metan prin îndepărtarea a doi atomi de hidrogen. METILETILCETONĂ (< fr. {i}) s. f. Compus organic lichid cu miros caracteristic, utilizat ca solvent şi ca inter- Ştefan Meteş mediar la fabricarea unor medicamente, răşini sintetice ş.a. METILIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre compuşi) Care derivă din metan. Alcool m. = metanol. METILMORFjNĂ (< metil + morfină) s. f. (FARM.) Codeină. METILORANJ (< fr. {i}) s. n. Substanţă organică din clasa coloranţilor azoici, folosită ca indicator (II 3). Este galben într-o soluţie bazică, portocaliu într-o soluţie neutră şi roşu într-o soluţie acidă. Sin. heliantină. METIONjNĂ (< fr. {i}) s. f. Amino-acid esenţial pentru procesele vitale, conţinând cantităţi mari de sulf, folosit ca medicament în tratamentul afecţiunilor hepatice. MET|S, -Ă (< fr.) s. m. şi f. 1. Descendent provenit din încrucişarea a două persoane de rase diferite, dar în cadrul aceleiaşi specii (europid cu negrid, europid cu mongolid etc.). 2. (Şi adj.) (Animai) provenit din încrucişarea a doi indivizi de rase diferite. METISAJ (< fr.) s. n. încrucişare, amestec de rase animale sau vegetale. ♦ (ZOOL. şi BOT.) Hibridare. METOC (MITOC) (< sl., ngr.) s. n. Mănăstire mică, subordonată administrativ unei mănăstiri mai mari. + Cătun mănăstiresc pe lângă o mănăstire, locuit de călugări (în trecut şi de robi mănăstireşti). METODĂ (< fr., lat., germ.) s. f. 1. Mod de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii; mod de a proceda, procedeu sau ansamblu de procedee folosite în vederea cunoaşterii unui obiect (m. de cunoaştere). ^ (LINGV.) M. comparativ-istorică = metodă de cercetare care constă în compararea faptelor similare din limbi care derivă din aceeaşi limbă de bază. Când pentru limba de bază nu există texte, metoda îşi propune reconstituirea ei. 2. Cale, procedeu, ansamblu sau succesiune de procedee urmate în vederea obţinerii unui rezultat; metodologie (4). ♦ Manieră de a proceda. 3. Mod organizat, sistematic de lucru, de gândire; alcătuire, desfăşurare sistematică a unei lucrări. V. sistem. 4. Totalitatea procedeelor practice folosite la predarea unei discipline. ♦ Manual cuprinzând regulile de învăţare a unei limbi, a unui instrument muzical etc. 373 METROPOLITAN MUSEUM OF ART METODIC, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi adv.) Care este alcătuit după o metodă, care se desfăşoară după un plan organizat; sistematic. METODICĂ (< germ., rus.) s. f. (PEDAG.) Parte a didacticii generale care studiază metodele şi formele de predare, adaptate la specificul fiecărui obiect de învăţământ. + Carte care normează aceste metode şi forme. METODISM (< fr. {i}) s. n. (REL.) Confesiune protestantă rigoristă, care s-a separat de Biserica anglicană, fondată în sec. 18 de fraţii John şi Charles Wesley; promovează o viaţă ascetică cu respectarea posturilor şi studiul „metodic" al învăţăturilor „Bibliei". Azi este răspândită în special în S.U.A. METODIST1, -Ă (< metodă) s. m. şi f. Specialist în metodică. METODIST2, -Ă (< fr. {i}) s. m. şi f. Adept al metodismului. METODIU (820-885), cărturar slav originar din Salonic. împreună cu fratele său, Chirii, a creat alfabetul chirilic şi a răspândit creştinismul (din 863) în Moravia şi, după moartea lui Chirii, în Panonia; a început să traducă „Biblia" în limba slavă. Episcop de Sirmium. Canonizat. Prăznuit la 14 iun. METODOLOGIC, -Ă (< fr., germ.) adj. Care aparţine metodologiei, privitor la metodologie. METODOLOGIE (< fr. (i>; {s> gr. methodos „metodă" + logos „studiu") s. f. 1. Parte a filozofiei care studiază metodele de cunoaştere; ştiinţă sau teorie despre metodă (1). 2. Ansamblul metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă (ex. m. fizicii). 3. Metodă de cunoaştere cu maximum de generalitate; metoda cea mai generală de cunoaştere. 4. Metodă (2). METOHIA v. Kosovo şi Metohia, METOL (< fr., germ. (i>) s. m. (CHIM.) Genol. METONIMIC, -Ă (< fr.) adj. Care are caracterul unei metonimii, care se bazează pe metonimie. METONIMIE (< fr.) s. f. Figură de stil constând dintr-o inversare voluntară a categoriilor logice. M. poate exprima cauza prin efect, efectul prin cauză, abstractul prin concret, moralul prin fizic, posesorul prin lucrul posedat, partea prin întreg. V. sinecdocă. METOPĂ (< fr., lat.) s. f. Element al frizei unui templu doric cuprins între triglife, constând dintr-o placă, de obicei decorată cu basoreliefuri. METOXIBENZEN (< fr.) s. n. (CHIM.) Anisol. METRAJ (< fr.) s. n. Lungime a unui obiect (măsurată în metri); spec. cantitatea de material, în special de ţesături, care se măsoară cu metrul. ^ (Film de) scurt m. = film care are o lungime de maximum 1 500 m de peliculă. (Film de) lung m. = film care are o lungime mai mare de 1 500 m de peliculă. MSTRAUX [metrQ], Alfred (1902-1963), etnolog elveţian. Prof. univ. la Tucumân. A studiat istoria religiilor şi modul de viaţă a populaţiilor din America Latină şi în special a amerindienilor voodoo din Haiti („Insula Paştelui", „Civilizaţia materială a triburilor tupi-guarani", „Istoria voodoo haitian"). METRIC, -Ă (< fr., germ.) adj., s. f. 1. Adj. 1. (Despre sisteme de unităţi de măsură) Care are metrul (1) drept unitate fundamentală pentru lungime. 2. (MAT.; despre mărimi) Care are calitatea de a admite o măsură (3). Relaţii metrice = relaţii între valorile segmentelor de dreaptă ale unei figuri geometrice. Spaţiu m. = mulţime de elemente sau de puncte în care se asociază, la orice pereche de puncte, (sau elemente) ale sale un număr numit distanţa dintre cele două puncte. 3. (STIL.) Care se referă la metru (2), compus într-un anumit metru (2). II. S. f. 1. Ramură a poeticii care studiază structura versurilor şi a unităţilor prozodice. 2. Ramură a muzicii care se ocupă cu studiul metrului (3). 3. (MAT.) Funcţie care asociază fiecărei perechi de puncte ale unui spaţiu un număr egal cu măsura distanţei dintre cele două puncte. METRITĂ (< fr. {i>; {s} gr. metra „uter") s. f. Inflamaţie acută sau cronică a uterului, manifestată prin dureri, hemoragii, febră etc. METRO1- (-METRI E, -METRU) (< fr.; {s} gr. metron „măsură") Element de compunere cu sensul de „măsură, măsurare", „aparat de măsură", „unitate de măsură în sistemul metric" şi care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. METRO2 s. n. v. metrou. METRO-GOLDWYN-MAYER [metreu gauldwin meiar] (MGM), una dintre cele mai cunoscute case de film americane. Fondată (1924) la Hollywood, s-a remarcat prin promovarea „star-sistemului" (Greta Garbo, F. Astaire, Elisabeth Taylor ş.a.). METROANEXITÂ (< fr.; metro- + gr. nomos „regulă") s. n. Instrument (inventat de muzicianul german J.N. Maelzel în 1816) care, prin bătăile regulate ale unui pendul, marchează intervale de timp egale, de regulă un timp muzical. Are o frecvenţă de 40-208 oscilaţii pe minut. METRONOMIE (< fr. {i}) s. f. Ramură a metrologiei care se ocupă cu studiul şi cu perfecţionarea etaloanelor de măsură. METROPOLĂ (< fr.) s. f. 1. Oraş- stat în Antichitate, considerat în raport cu coloniile sale. 2. Stat considerat în raport cu coloniile subordonate lui. 3. Denumire dată marilor oraşe. METROPOLITAN -A (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care aparţine unei metropole (3); care are caracter de metropolă; originar dintr-o metropolă. 2. S. n. (Rar) Metrou. METROPOLITAN MUSEUM OF ART [metropolitan mjuziam av a:t], cel mai important muzeu din S.U.A. şi unul dintre cele mai mari din lume. Fondat în 1870, la New York, în Central Park, s-a dezvoltat şi s-a extins continuu, fiind unul din cele mai bogate din lume, datorită donaţiilor particulare şi a creşterii numărului de co- METROPOLITAN OPERA 374 lecţii. Cuprinde secţiuni de artă orientală, egipteană, greacă, romană, din Extremul Orient, picturi (multe capodopere), sculpturi, lucrări de artă decorativă, artă contemporană, costume, arme şi armuri etc. METROPOLITAN OPERA [metre-politen opere], teatru liric din S.U.A. (New York), înfiinţat în 1883. După 1966, instalat în „Lincoln Center“. Capacitate de 3 800 locuri. Spectacolele cântate frecvent în limba originară sunt susţinute de cântăreţi şi dirijori de renume mondial. METRORAGIE (< fr.; {s} gr. meîra „uter" + rhag „a ţâşni") s. f. Hemoragie uterină în afara ciclului menstrual. METROR^E (< fr.) s. f. Scurgere apoasă (lichid amniotic), mucoasă sau purulentă, provenind, din cavitatea uterină. METROU (METRO) (< fr.) s. n. Mijloc de transport în comun pe cale ferată urbană, cu precădere subterană, cu trenuri rapide, alcătuite obişnuit din 3-8 vagoane. în m. subterane, calea ferată se montează în tuneluri care au adâncimi de până la 60 m. Primul m. din lume a fost construit la Londra (1860-1863). Cele mai extinse reţele de m. sunt: la New York (1868, peste 500 km), Londra (408 km), Paris (1900, peste 300 km), Berlin (1902, 235 km), Moscova (1935, 230 km), Tokyo (1927, 155 km), Ciudad de Mexico (1902, peste 140 km), Seul (1972, 120 km). M. din Moscova transportă cei mai mulţi călători (mai mult de 2 miliarde pe an). în România, construcţia primei linii de m. a început în anul 1975, în Bucureşti, fiind dată în folosinţă la 16 nov. 1979; ulterior, s-au construit încă două magistrale, în prezent reţeaua având o lungime de peste 60 km. Sin. metropolitan (2). METRU (< fr., lat.) s. m. 1. Unitate de măsură fundamentală pentru lungime (simbol: m); potrivit definiţiei adoptate în 1983 de Conferinţa XVII generală de măsuri şi greutăţi, m. este egal cu distanţa parcursă de lumină în vid în 1/299 792 458 secunde. Prima definiţie a m. ca „a zecea milioana parte din lungimea sfertului meridianului terestru" datează din 1791. în 1889, a fost definit ca „lungimea prototipului internaţional" de platină iradiată, denumit m. etalon, păstrat la Sevres (Franţa). în 1960, m. a fost definit ca fiind egal cu 1 650 763,73 lungimi de undă Gabriel Metsu: „Copil bolnav" Quentin Metsys: „Cămătarul şi soţia sa" în vid ale radiaţiei care corespunde tranziţiei atomului de kripton 86 între nivelele energetice 2p10 şi 5d5. ^ M. pe secundă (simbol: m/s) = unitate de măsură pentru viteză. M. pe secundă la pătrat (simbol: m/s2) = unitate de măsură pentru acceleraţie. V. cub, pătrat. ♦ Riglă de lemn, de metal, de material plastic etc., grup de rigle articulate, bandă metalică etc., care au, de regulă, lungimea de un m. (1) şi sunt divizate în centimetri sau milimetri, servind la efectuarea măsurătorilor. ♦ Bucată de lemn (de foc) lungă de un m. (1), stivă de lemn (de foc) înaltă şi lată de c. un m. 2. Grup de silabe, constituind unitatea de măsură a unui vers; p. ext., ritm determinat de împărţirea unui vers în silabe. 3. (MUZ.) Ordinea succesiunii unităţilor de timp, determinată, de obicei, de accente tari sau slabe. METSU [metu], Gabriel (1629-1667), pictor olandez. Scene din viaţa cotidiană olandeză („Negustorii de păsări", „Piaţa de legume", „Copil bolnav", „Dejunul"), în care se remarcă prin virtuozitatea redării bogăţiei costumelor şi a detaliilor de interior, ca şi prin rafinamentul coloristic. METSYS [metseis], Quentin (1466-1530), pictor flamand. A activat în special la Anvers. Autor al unei vaste opere ce cuprinde portrete, scene de interior, picturi cu subiecte religioase, compoziţia reprezentând o simbioză perfectă între spaţiu şi figura umană („Fecioara cu copilul", „Cămătarul şi soţia sa", „Adoraţia magilor"). METTERNICH [meternih] (METTER-NICH-WINNEBURG), Klemens, prinţ Wenzel Lothar von (1773-1859), om politic austriac. Ministru de Externe (1809-1848) şi cancelar (1821-1848) al Austriei. A negociat căsătoria lui Napoleon I cu Maria Luiza (1810). Iniţial favorabil unei înţelegeri cu Franţa, ulterior s-a alăturat adversarilor lui Napoleon (după 1813). După Congresul de la Viena (1814-1815), la care a avut un rol important şi după formarea Sfintei Alianţe (1815), a devenit unul dintre arbitrii politici ai Europei, militând pentru menţinerea sistemului politic creat la acest congres; adversar înverşunat al mişcărilor revoluţionare şi de eliberare naţională. înlăturat de la putere de revoluţia din mart. 1848, a fugit la Londra (1848-1851). „Memoriile" sale, publicate de fiul său (în 1880-1884), au o mare valoare documentară. METZ [mets], oraş în NE Franţei (Lorena), port pe Moselle; 197,1 mii loc. (1990). Nod feroviar. Aeroport. Expl. de min. de fier. Siderurgie; constr. de automobile şi de aparataj electrotehnic; produse chimice şi alim.; ciment, încălţăminte. Centru comercial. Catedrala Saint-Martin (sec. 13-16), biserica Saint-Vincent (sec. 13), ansamblul arhitectural din Place des Armes (sec. 18). Muzeu. în Antichitate, s-a numit Mediomatrici. La începutul sec. 6, devine capitala Austrasiei. în 870, a intrat în componenţa regatului francilor de E. Din sec. 13 oraş imperial liber, alipit la regatul francez în 1552 (definitiv în sec. 17) şi trans- 375 MEUSE Jean Metzinger: „Femeie tricotând" format într-o puternică fortăreaţă. în timpul Războiului Franco-Prusian, mareşalul francez A.F. Bazaine a fost încercuit cu o parte din trupe în fortăreaţă şi silit să se predea la 27 oct. 1870. în 1871-1918 şi 1940-1944, a aparţinut Germaniei. METZINGER [metseje], Jean (1883-1956), pictor francez. împreună cu A. Gleizes, a publicat „Despre cubism", prima carte care explica noua orientare artistică. Lucrări în forme geometrice, plasate pe multiple planuri, în tonuri fine („Femeie, faţă-profil“, „Femeie tricotând", „Femei cu ghitară"). MEŢIANU, loan (1826-1916, n. Zăr-neşti, jud. Braşov), mitropolit român. Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Andrei Şaguna. Episcop al Aradului (1875-1898), arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria (1899-1916). Organizator şi îndrumător al şcolilor primare româneşti confesionale. A iniţiat şi condus lucrările de construire a catedralei mitropolitane din Sibiu (1902-1906). A apărat drepturile limbii materne în şcolile româneşti. MEŢIANU, Nicolae I. (1881-1965, n. Odobeşti), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Specialist în otorino-laringologie. A introdus noi metode şi instrumente chirurgicale; a iniţiat în România examenele endoscopice. MEU, MEA (lat. meus, mea) pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al“, „a“, „ai“, ,,ale“) înlocuieşte Klemens Metternich numele obiectului posedat de vorbitor şi numele vorbitorului: nu-mi place să scriu cu alte creioane, decât cu ale mele. + (Pop.) Indică soţul sau soţia persoanei care vorbeşte: al meu e om bun. ♦ (La m. pl.) Indică familia sau rudele vorbitorului; ai mei au plecat. ♦ (La f. pl.) Indică preocupările, bunurile, obiceiurile vorbitorului; şi eu le am pe ale mele. II. Adj. pos. 1. (Indică posesiunea) Care aparţine vorbitorului. Hainele mele sunt curate. 2. (Indică dependenţa, legătura de înrudire, de prietenie etc.) A sosit tatăl meu. 3. (Indică apartenenţa) Conştiinţa mea. MEOCCI, Antonio (1808-1889), inventator italian. Prieten cu G. Gari-baldi, după evenimentele din 1831 este nevoit să emigreze în S.U.A. Interesat de electricitate şi magnetism, a construit (1857) primul aparat telefonic alcătuit dintr-o diafragmă legată de un magnet, brevetat în 1871. în disputa cu N.G. Bell pentru prioritatea brevetului este declarat câştigător în 1886. MEUNIER [monie], Constantin (1831-1905), sculptor şi pictor belgian. Tablouri sumbre şi tragice („Episod din războiul ţărănesc", „Martiriul Sf. Ştefan", „Peisaj industrial"). Tema principală a operei sale de sculptor o constituie figurile de muncitori, evocaţi cu o vigoare adeseori dramatică („Basorelief pentru Monumentul muncii din Bruxelles", „Hamal", „Semănătorul", „Miner"). MEUSE [moz] (MAAS), râu în V Europei (Franţa, Belgia, Olanda); 950 km. Izv. din Pod. Langres (Franţa) şi se varsă în delta Rinului pe un braţ al acestuia. Comunică prin canale cu râurile vecine, formând sistemul de navigaţie din N Franţei. Trece prin Verdun, Namur, Liege, Maastricht. în timpul primului război mondial, trupele franceze MeV 376 au dezlănţuit, pe valea râului M., o puternică ofensivă (26-28 aug. 1917), silind trupele germane să se retragă. MeV (METR.), simbol pentru mega-electronvolt. MEXIC 1. Statele Unite Mexicane (Estados Unidos Mexicanos), stat în America de Nord, cu largă ieşire la Oc. Pacific şi Oc. Atlantic (G. Mexic); 1 958,2 mii km2; 95,83 mii. loc. (1998). Limba oficială: spaniola. Religia: creştină (catolici 90,4%, protestanţi şi evanghelici 3,8%). Capitala: Ciudad de Mexico. Oraşe pr.: Gudalajara, Mexicali, Hermosillo, Netzahualcoyotl, Monterrey, Puebla, Ciudad Juârez, Leon, Tijuana, Merida, Chihuahua. împărţit în 31 de state federale şi un district federal. Relief variat, cu lungi lanţuri muntoase (,,sierras“), podişuri întinse (,,mesetas“), câmpii (,,llanuras“) şi depresiuni. Terit. ţării este constituit dintr-un" sector al Cordilierilor, care desfăşoară pe direcţia NV-SE, cu două mari lanţuri muntoase: Sierra Madre Occidental (alt. max.: 3 992 m, în vf. Cerro de Mohi-nora), cu văi de tip canion, mai abrupţi spre V şi cu pante domoale spre E şi Sierra Madre Oriental, cu alt. medii mai scăzute (2 000-2 500 m, dar cu alt. max.: 4 056 m, vf. Pena Nevada). Acestea închid, în partea centrală, Pod. Mexican, înalt, cuprinzând o serie de bazine, dominate de masive muntoase, cu sectorul sudic reprezentând cea mai populată regiune a ţării; acesta este limitat spre S de lanţul muntos Sierra Volcanica Transversal, care atinge cele mai mari alt. din ţară în vulcanii activi Orizaba sau Citlaltepetl (5 700 m), Popocatepetl (5 452 m), Iztaccihuatl (5 286 m). în V ţării, despărţită de restul teritoriului prin G. Californiei, se desfăşoară pen. California (Baja California) de 1 330 km lungime şi 90 km lăţime medie, cu un relief muntos (3 078 m, Cerro de Encan-tada). Climă variată, mult influenţată de altitudine: tropicală, subtropicală — specifică celei mai mari părţi a Pod. Mexican cu temp. medii de 15-22°C şi precipitaţii de 700 mm/an — şi temperată în sectoarele înalte ale Pod. Mexican, cu temp. moderate şi precipitaţii scăzute. în perioada iun.-nov. coastele G. Mexic sunt afectate de uragane. Râurile (cel mai mare fiind Rio Bravo sau Ri'o Grande, 2 870 km) nu formează bazine importante. Vegetaţie variată: pădure tropicală umedă cu esenţe preţioase (în zonele joase), savană cu ierburi rezistente (în câmpia G. Mexic), stepă în sectoarele înalte ale podişului şi faună caracteristică acestora, în general bogată. Numeroase zone ocrotite (47 de parcuri naţionale şi numeroase rezervaţii naturale). Economie agro-industrială, în curs de dezvoltare. O mare bogăţie a M. o reprezintă resursele minerale (se exploatează c. 40 de minerale şi minereuri), ind. minieră participând cu 1,7% la formarea PNB. Se exploatează (1995): huilă (8,89 mii. t), petrol (136,5 mii. t, locul 7 pe glob, cu rezerve de 7,1 md. t, 1994, locul 8 pe glob şi rezerve probabile de c. 42 md. t, locul 2 pe glob după Arabia Saudită; reprezintă 10,9% din exportul ţării), gaze naturale (38,45 md. m3, locul 9 pe glob), minereu de fier (5,54 mii. t), mangan (174 mii t, locul 8 pe glob), minereu de cinabru (15 t), tungsten, minereuri neferoase (unul dintre marii producători mondiali): cupru (331,9 mii t), zinc (363,7 mii t, locul 6 pe glob), plumb (164,3 mii t, locul 6 pe glob), concentrate de staniu (800 t), aur (19,9 t), argint (2 325 t, 1995, locul 1 pe glob; cea mai mare mină de argint din lume: Real de Angeles), barită (248 mii t), fluorite (523 mii t), fosfaţi naturali (620 mii t), uraniu (15 mii t rezerve sigure şi 150 mii t rezerve potenţiale), cadmiu, stibiu, grafit (44 mii t), gips (5,53 mii. t, 1994), sare (7,67 mii. t), sulf (102 mii t, 1992), caolin (189 mii t), marmură (1,1 mii. m3, 1994), arsen. Ind. prelucrătoare, care cunoaşte o puternică diversificare, dezvoltare şi descentralizare, este una dintre cele mai puternice din America Latină, participă cu 18,7% la formarea PNB şi foloseşte 14,5% din populaţia ocupată. Ca ramuri predomină siderurgia (locul 2 în America Latină), constr. de maşini, chimică (mai ales petrochimia), textilă. Ind. produce (1995): enenie electrică (150,82 md. kWh), oţel (13,23 mii. t, 1996), fontă şi feroaliaje (3,66 mii. t), cocs metalurgic (2,32 mii. t), plumb (195,6 mii t, locul 9 pe glob), zinc (354,6 mii t, locul 5 pe glob), cupru (546,3 mii t, locul 10 pe glob), alu- miniu (161,7 mii t), staniu, sulf recuperat (2,92 mii. t, 1994), autoturisme (699,1 mii bucăţi), vehicole comerciale (237,4 mii bucăţi), biciclete (679 mii bucăţi), tractoare (7,3 mii bucăţi), aparate de radio şi televizoare, frigidere, maşini de spălat rufe, benzină (20,74 mii. t, 1993, locul 7 pe glob), anvelope (9,29 mii. bucăţi), sodă caustică (424 mii t), sodă calcinată (450 mii t), acid clorhidric, acid sulfuric (375 mii t, 1994), amoniac (2,1 mii. t), cauciuc sintetic (104 mii t), clor, îngrăşăminte azotoase (2,96 mii. t, locul 9 pe glob), îngrăşăminte fosfatice (829 mii t), fibre artificiale şi sintetice (227 mii t), fire sintetice (279,9 mii t), ciment (25,3 mii. t), celuloză (422 mii t), hârtie (3,05 mii. t), fibre de bumbac (379 mii t, locul 10 pe glob), fire şi ţesături de bumbac şi lână, fire de iută, bere (44,2 mii. hl, locul 7 pe glob), vin (1,7 mii. hl, 1996), ţigarete (56,82 md. bucăţi), zahăr (4,66 mii. t, 1996, locul 10 pe glob), carne (3,57 mii. t, 1994), miere de albine (62 mii t, 1996, locul 9 pe glob). Agricultura se practică pe 12,6% din teritoriul ţării (supr. arabilă), în cadrul ei lucrând 23,6% din populaţia activă şi contribuie cu doar 5,8% la formarea PNB, punând accent pe culturile de subzistenţă, de slab randament (total cereale 26,33 mii. t, 1994) şi mai puţin pe cele destinate exportului. Se cultivă (mii t, 1996): grâu (3 560), porumb (17 300, locul 4 pe glob), orz (616), orez (455), ovăz, sorg (4 820, locul 5 pe glob), manioc, trestie de zahăr (49 980), ricin, bumbac (596), in, aga-ve, iarba alfa, tutun (13), arbori de cafea (325, locul 4 pe glob) şi cacao (53), soia (350), arahide (95), susan, batate, ananas (181), cocotieri (1 169) şi copra (204); producţii de miez de paimist, nuci de mango (1 420, locul 3 pe glob), fructe (locul 2 în America Latină şi 10 pe glob), citrice (5 190) din care lămâi (700, 1994, locul 3 pe glob), portocale, mandarine şi grape-fruit, banane (2 158, locul 7 pe glob), papaya, avocado (locul 1 pe glob), mere (645), pere, caise, piersici (140), prune (64), fragi, struguri (135), stafide, măsline (21), pepeni (680), legume, din care tomate (2 145), cartofi (1 231), castraveţi (490), ardei iute (904), fasole uscată (1 495) şi verde, bob, năut. Creşterea animalelor constituie un sector tot mai important (mii. capete, 1996): bovine (28,14, locul 8 pe glob), porcine (18, locul 8 pe glob), ovine (5,9), caprine (10,5), cabaline (6,25, locul 3 pe glob), asini şi catâri (6,52, locul 2 pe glob); avicultură (30,2, locul 7 pe glob). Pescuit dezvoltat: 1,36 mii. t, 1995. Pădurile ocupă 24,9% din supr. ţării, obţinându-se 22,48 mii. m3 lemn (1995). Reţeaua de transport, deficitară, este dominată de cea rutieră 377 MEXIC (c. 2/3 atât la mărfuri, cât şi ia călători). C.f.: 26,62 mii km (1995). Căi rutiere: 312,3 mii km, 1996 (din care asfaltate 36%, 1993). Autostrăzi: 6 368 km (1995), majoritatea fiind constituită din autostrada panamericană. Căi navigabile interne: 2,9 mii km (1994). Flota comercială maritimă: 630 nave cu 1,13 mii. t.d.w. (1995). Porturi pr.: Veracruz, Tampico, Acapulco de Juârez, Merida, Coatzacoalcos, Pro- greso. Turism dezvoltat: 20,16 mii. turişti străini (1995). Principalele obiective turistice: centrul ţării, cu vestigii şi monumente precolumbiene (toltece şi aztece la Teotihuacân, Tuia, Cholula ş.a.), monumente (catedrale, biserici, palate şi case vechi ş.a.) din perioada colonială (Ciudad de Mexico, Guadalajara, Puebla, Veracruz, Toluca de Lerdo, Queretaro, Zacatecas), vulcani, lacuri, staţiuni balneare şi climaterice; pen. Yucatân, cu vestigii şi monumente maya (Cichen-ltzâ, Uxmal, Mayapal); monumente şi muzee deosebite au şi Chihuahua, Oaxaca şi împrejurimile, Villahermosa; coasta pacifică, îndeosebi pentru staţiunile balneoclimaterice (Acapulco de Juârez, Manzanillo, Mazatlân); staţiunea balneoclimaterică Cancun de pe ţărmul G. Mexic; pen. Baja California cu multe staţiuni; parcurile naţionale (îndeosebi Cumbres de Monterrey, Barranca de Cupatitzio, Iztaccihuatl-Popocatepetl, Molino de las Flores, Los Remedios). Moneda: 1 nuevo pe- so mexicano = 100 centavos. Balanţă comercială echilibrată, predominând totuşi exportul. Export (1996): bunuri manufacturate (82,1%), ţiţei (10,9%), produse agricole (3,7%). Principalii parteneri: S.U.A. (84%), Japonia (1,4%), Canada (1,2%), Italia (1,2%), Spania (1%), Germania (0,7%). Import (1996): bunuri de primă necesitate (80,4%), bunuri de larg consum (3,4%), materii prime (12,2%). Principalii parteneri: S.U.A. (75,6%), Japonia (4,4%), Germania (3,5%), Canada (1,9%), Coreea de Sud (1,3%), Franţa (1,1%). - Istoric. Terit. M. a fost populat din timpuri străvechi de triburile indienilor (amerindieni) maya (în S), tolteci şi apoi azteci (în centrul şi E), care au creat o strălucită civilizaţie, fn sec. 14-15, aztecii au cucerit o mare parte a terit. M., punând bazele unui puternic stat (în 1325 au fundat oraşul Tenoch-titlân). în sec. 16 a început cucerirea M. de către conchistadorii spanioli, timp în care, impunând autohtonilor un regim de muncă şi trai de maximă MEXIC 378 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE State şi Districte Suprafaţa (km2) Populaţia (1995) Capitala Aguascalientes 5 471 862 720 Aguascalientes Baja California Norte 69 921 2 112 140 Mexicali Baja California Sur 73 475 375 494 La Paz Campeche 50 812 642 516 Campeche Chiapas 74 211. 3 584 786 Tuxtla Gutierrez Chihuahua 244 938 2 793 537 Chihuahua Coahuila 149 982 2 173 775 Saltillo Colima 5 191 488 028 Colima Durango 123 181 1 431 748 Durango Guanajuato 30 491 4 406 568 Guanajuato Guerrero 64 281 2 916 567 Chilpancingo Hidalgo 20 813 2 112 473 Pachuca [de Soto] Jalisco 80 836 5 991 176 Guadalajara Mexico 21 355 11 707 964 Toîuca de Lerdo Michoacân 59 928 3 870 604 Morelia Morelos 4 950 1 442 662 Cuernavaca Nayarit 26 979 896 702 Tepic Nuevo Leon 64 924 3 550 114 Monterrey Oaxaca 93 952 3 228 895 Oaxaca Puebla 33 902 4 624 365 Puebla Queretaro 11 449 1 250 476 Queretaro Quintana Roo 50 212 703 536 Chetumal San Luis Potosi 63 068 2 200 763 San Luis Potosi Sinaloa 58 328 2 425 675 Culiacân Sonora 182 052 2 085 536 Hermosillo Tabasco 25 267 1 748 769 Villahermosa Tamaulipas 79 384 2 527 328 Ciudad Victoria Tlaxcala 4 016 883 924 Tlaxcala Veracruz 71 699 6 737 324 Jalapa Enriquez Yucatan 38 402 1 556 622 Merida Zacatecas 73 252 1 336 496 Zacatecas Distrito Federal 1 479 8 489 007 Ciudad de Mexico duritate, populaţia amerindiană a scăzut de la 20-25 mii. (1519) la c. 2 mii. fn 1610. în sec. 18, stăpânirea spaniolă s-a extins la N de fluviul Rio Grande, pe terit. actual al S.U.A. în timpul Războiului pentru Independenţa Coloniilor Spaniole din America (1810-1826), în M. a avut loc (1810-1815), sub conducerea lui Miguel Hidalgo y Costilla şi apoi a lui Jose Maria Morelos y Pavon, o puternică răscoală ţărănească, înăbuşită de spanioli cu sprijinul moşierilor creoli. La 28 sept. 1821, M. se proclamă independent faţă de Spania. Generalul Agustin de Iturbide, printr-o lovitură de stat, se proclamă împărat (1821-1823), sub numele de Agustin I şi include în imperiul său statele actuale: Costa Rica, Guatemala, Nicaragua, Honduras şi San Salvador. Sub presiunea mişcării republicane, împăratul abdică (mart. 1823), iar M. se proclamă (4 oct. 1824) republică federativă independen- tă. în 1845 S.U.A. anexează Texasul, iar în urma Războiului Americano-Mexi-can (1846-1848), încheiat prin Tratatul de Pace de la Guadelupe Hidalgo, M. a pierdut c. 55% din terit. său (California Superioară, New Mexico, Texas, regiunile nordice ale provinciilor Sonora, Coahuila şi Tamaulipas). în condiţiile izbucnirii unei puternice mişcări sociale, generalul A. Lopez de Santa Anna preia puterea (1853), instaurând în ţară un regim dictatorial; la cererea S.U.A., generalul vinde acesteia un teritoriu de c. 120 000 km2 pentru suma de 10 mii. dolari. După înlăturarea de la putere a generalului A. Lopez de Santa Anna, în M. izbucneşte un război civil (1857-1860) între conservatori şi liberali, încheiat cu victoria acestora din urmă; preşedinte al ţării devine Benito Pablo Juârez Garcia, care iniţiază un larg program de reforme: naţionalizarea bunurilor imobile ale clerului, separarea bisericii de stat, confiscarea şi vânzarea marilor latifundii ş.a. în anii 1861-1867 are loc intervenţia anglo-franco-spaniolă în M., în timpul căreia francezii instalează ca împărat (1864) pe arhiducele austriac Maximi-lian de Habsburg. în urma luptei poporului mexican în frunte cu preşedintele Benito Pablo Juârez Garcia (1857-1872), intervenţia străină a eşuat, împăratul Maximilian fiind capturat şi împuşcat (1867). în 1876, puterea este preluată de generalul Porfirio Diaz (preşedinte al M. până în 1911, cu excepţia anilor 1880-1884), timp în care are Ioc o masivă pătrundere a capitalului nord-american în economia ţării, mai ales în vederea exploatării zăcămintelor petrolifere. în 1910-1917, în M. are loc o revoluţie, în care se afirmă conducători populari ca: Emiliano Zapata, Francisco (Pan-cho) Villa, Venustiano Carranza, care a răsturnat regimul dictatorial instaurat de Diaz. în perioada postbelică, în condiţiile unei accentuate instabilităţi politice, preşedinţii Âlvaro Obregon (1920-1924) şi Plutarco Elias Calles (1924-1928) promovează un şir de măsuri menite să ducă la întărirea poziţiilor capitalismului în M. în 1929 a fost creat Partidul Revoluţionar Instituţional, care va exercita puterea până în anul 2000, din rândurile sale fiind alese majoritatea personalităţilor politice. Preşedintele Lâzaro Cârdenas (1934-1940), a iniţiat o serie de reforme (exproprierea parţială a marilor 379 MEYER-LUBKE proprietăţi funciare, naţionalizarea unor companii petroliere străine), care accelerează modernizarea statului şi consolidează independenţa economică şi politică. Fn mai 1942, M. a declarat război Germaniei, Italiei şi Japoniei. După cel de-al doilea război mondial, în M. s-a continuat aplicarea reformei agrare şi naţionalizarea unor companii particulare, s-au acordat drepturi cetăţeneşti femeilor (1953) şi s-au rezolvat în mod paşnic unele diferende de frontieră cu S.U.A. (1962). Totodată, are loc o puternică împletire a intereselor capitalului naţional cu cel străin (îndeosebi nord-american). M. a participat activ la crearea Asociaţiei La-tino-Americane a Liberului Schimb (1950). în 1962-1964 s-a opus excluderii Cubei din Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.) şi a refuzat să aplice sancţiunile votate de aceasta contra Cubei. După boomul petrolier din anii ’70, M. a trecut prin grave crize financiare; în 1982, moneda naţională a cunoscut o devalorizare de 50%, situaţie repetată în 1994. Datoria externă a ţării (1998) este de 147 miliarde dolari, fiind cea mai mare datorie înregistrată de un stat în curs de dezvoltare. în dec. 1992, M. a semnat NAFTA. Alegerile din anul 2000 au adus la putere o coaliţie de dreapta. Republică prezidenţială, stat federal, conform Constituţiei din 5 febr. 1917. La nivel federal, activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Congresul şi Camera Federală a Deputaţilor), iar cea executivă de preşedinte, împreună cu un cabinet numit de acesta. 2. Golf al Oc. Atlantic, cuprins între S.U.A., Mexic şi arh. Antile; 1,5 mii. km2. Extins pe 1 600 km de la V la E şi pe 1 250 km de la N la S; ad. max.: 4 376 m. Spre continent se desfăşoară o întinsă platformă continentală cu ţărm lagunar. în el se varsă Mississippi. Salinitate: 33-36%o! De aici se formează Golfstromul. Porturi principale: Galveston, Tampico, Veracruz, Campeche. 3. Podişul Mexican, podiş în S Americii de Nord încadrat de Sierra Madre Occidental, Sierra Madre Oriental şi Sierra Madre del Sur şi care comunică în N cu pod. Colorado; c. 1,2 mii. km2. în N regiunii apar culmi muntoase cu alt. de 900- 1 200 m, în centru platouri vulcanice de 2 000-2 500 m, mărginite de culmi muntoase sau depresiuni tectonice, iar în S numeroşi vulcani activi şi stinşi. Alt. max.: 5 700 m (vf. Citlaltepetl/ Orizaba). Climă tropicală. Vegetaţie xerofită, iar pe pantele munţilor păduri. Expl. de min. de argint, aur, plumb, antimoniu, zinc, mercur, mangan, fier, cupru. MEXICALI, oraş în NV Mexicului, centru ad-tiv al statului Baja California Norte, la graniţa cu S.U.A.; 696 mii loc. (1995). Nod feroviar. Aeroport. Centru comercial (piaţă pentru bumbac, animale). Ind. textilă, constr. de maşini. Universitate (1957). Turism. MEXICAN, -Ă (< n. pr. Mexic) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Mexicului. Mai trăiesc în S.U.A. De religie creştină (majoritatea catolici); vorbesc limba spaniolă. ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau care este originară din Mexic. 2. Adj. Care aparţine Mexicului sau mexicanilor (1), referitor la Mexic sau la mexicani (1). MI-XICO [mehiko], stat în centrul Mexicului; 21,4 mii km2; 11,7 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Toluca de Lerdo. Bumbac, floarea-soarelui, tutun. Creşterea animalelor. Turism. MEXICO, MEXICO CITY v. Ciudad de Mâxico. MEYER [maiar], Adolf (1881-1929), arhitect german. Prof. la Şcoala Bau-haus din Weimar. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai raţionalismului german. în colab. cu W. Gropius, a proiectat şi realizat unele dintre cele mai semnificative opere de arhitectură modernă (Machinenhalle la expoziţia de la Koln, casa Sommerfeld la Berlin, proiectul concursului pentru Chicago Tribune Tower). MEYER [maiar], Conrad Ferdinand (1825-1898), scriitor elveţian de limbă germană. Lirică parnasiană, cu inflexiuni moderne, apropiate de simbolism („Poezii lirice") şi poeme epice, remarcabile prin plasticitatea imaginii şi expresivitatea simbolurilor („Romanţe şi imagini", „Douăzeci de balade ale unui elveţian"). Romane („Amuleta", „JCirg Jenatsch"); nuvele istorice („Angela Borgia", „Nunta călugărului"). MEYER [maiar], Hannes (1889— 1954), arhitect elveţian. Prof. la Şcoala Bauhaus din Dessau şi la Moscova. Adept al funcţionalismului, a promovat o arhitectură nemonumentală, dezvoltând, o tehnologie constructivă standar- dizată şi industrializată. A construit clădiri populare (cartierul Freidorf din Basel). împreună cu H. Wittwer, a elaborat proiectul pentru Peterschule din Basel şi pentru Palatul Naţiunilor din Geneva. A lucrat în U.R.S.S., contribuind la planul de reconstrucţie a Moscovei. MEYER [maiar], Julius Lothar (1830-1895), chimist german. Prof. univ. la Karlsruhe şi Tubingen. Cercetări fundamentale privind structura atomică a elementelor chimice, pe bază cărora a întocmit un tabel periodic asemănător celui lui Mendeleev („Teoria modernă a chimiei"). Studii asupra fiziologiei sângelui. MEYER [maiar], Viktor (1848-1897), chimist german. Prof. univ. la Zurich, Gottingen şi Heidelberg. A elaborat o metodă de determinare a densităţii vaporilor şi a masei moleculare a compuşilor organici. MEYER [maiar], Wilhelm Friedrich Cari (7-1852), arhitect peisagist austriac. Din 1843, a lucrat la Bucureşti, unde, împreună cu grădinarul Franz Horer, a proiectat şi executat Grădina Cişmigiu şi parcul din B-dul Kiseleff, punând bazele peisagisticii moderne în România. MEYERBEER [maiarbe:r], Giacomo (pseud. lui Jakob Liebmann Meyer Beer) (1791-1864), compozitor german. Creaţie prin excelenţă romantică. Reprezentant de seamă al stilului de operă francez din sec. 19, caracterizat prin grandios şi orchestraţie somptuoasă, a acordat o mare importanţă laturii interpretative („Robert Diavolul", „Hughenoţii", „Africana"). A mai compus cantate, lucrări simfonice, marşuri, muzică bisericească. MEYERHOF [maiarho.f], Otto (1884-1951), medic german. între 1938 şi 1940 s-a stabilit la Paris, apoi în S.U.A. Prof. univ. la Kiel, Heidelberg şi Philadelphia. Cercetări în domeniul conversiei energetice şi fiziologiei musculare („Transformarea energiei în muşchi"). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1922), împreună cu A.V. Hill. MEYER-LOBKE [maiar lubka], Wilhelm (1861-1936), lingvist german de origine elveţiană. Prof. univ. la Jena, Viena şi Bonn. A condus institutul de limba română de pe lângă Univ. din Viena. Specialist în romanistică („Gramatica limbilor romanice", MEYERSON 380 Wilheim Meyer-Lubke „Introducere în studiul lingvisticii romanice", „Dicţionar etimologic romanic"). Lucrări fundamentale despre unele limbi romanice („Gramatica istorică a limbii franceze"). Studii despre limba română („Româna, limbile,, romanice, albaneza", „Româna şi limbile romanice"). M. de onoare al Acad. Române (1906). MEYERSON [meierso], £mile (1859-1933), filozof francez originar din Polonia. împotriva convenţionalismului şi a pozitivismului, a susţinut ideea cunoaşterii ştiinţifice vizând explicarea fenomenelor, a cauzelor efective („Identitate şi realitate", „Despre explicaţie în ştiinţe", „Deducţia relativistă", „Despre progresul gândirii"). MEZALIANŢĂ (< fr.) s. f. Căsătorie cu o persoană de condiţie socială considerată inferioară. Lapiezuri MEZANIN (< fr., it., germ.) s. n. Etaj situat între parter şi primul etaj; antre-sol. MEZAT (< tc.) s. n. Vânzare publică (a bunurilor unui datornic); licitaţie. Expr. A scoate la mezat - a scoate ia licitaţie. MEZ^L (< tc.) s. n. (Mai ales la pl.) Produs alimentar de tip salam, preparat din carne tocată de vită sau de porc şi diferite condimente, fierte şi afumate sau numai fierte, şi introduse în membrane naturale (intestine) sau artificiale. MEZEUC (< tc.) s. n. Gustare, aperitiv. ♦ Mâncare frugală. MEZEN, fluviu în N părţii europene a Federaţiei Ruse; 966 km. Izv. din Colinele Timan şi se varsă în G. Mezen al Mării Albe. Navigabil în cursul inferior. îngheaţă în perioada nov-apr. MEZENCEFAL (< fr. (i>; {s} gr. mesos „de la mijloc" + enkephalos „creier") s. n. (ANAT.) Segment al creierului corespunzând părţii superioare a trunchiului cerebral, situat între metencefal şi diencefal. Cuprinde pe-dunculii cerebrali, tuberculii cvadrige-meni şi pedunculii cerebeloşi superiori. MEZENCHIM (< fr. {i}; {s> gr. mesos „de mijloc" + enkhyma „ţesut") s. n. (HIST.) Ţesut conjunctiv embrionar, la majoritatea animalelor pluricelulare şi la om, format din celule fuziforme sau stelate înglobate într-o substanţă fundamentală omogenă, alcătuind cea mai mare parte a mezodermului. Din m. se formează ulterior vasele sangvine şi limfatice, ţesutul conjunctiv (inclusiv oasele şi cartilajele). MEZENTER (< fr., lat. {i}; {s} gr. mesos „de mijloc" + enteron „intestin") s. n. Foiţă a peritoneului, ce înveleşte şi leagă intestinul subţire de peretele abdominal posterior şi în care sunt incluse vase sangvine şi limfatice, nervi şi ganglioni limfatici. MEZENTERIC, -A (< fr.) adj. Care aparţine mezenterului, privitor la me-zenter. MEZI1 (< fr., lat.) s. m. pl. Triburi indo-europene aşezate la începutul milen. 1 î.Hr. în NV Persiei, unde (sec. 8-7 î.Hr.) au întemeiat statul Media. Din sec. 6 Î.Hr., m. au intrat în componenţa statului persan. MEZI2 (< mediu2) s. m. pl. (MAT.) ~ ai unei proporţii = termenii din mijloc ai unei proporţii (ex.: în proporţia - = - mezii sunt b si c). b d MEZIAD, peşteră în V M-ţilor Apuseni, pe versantul sudic al M-ţilor Pădurea Craiului. Se desfăşoară pe trei niveluri. Lungimea totală a galeriilor: 4 750 m. Resturi fosile de Ursus spe-laeus. Obiectiv turistic. MEZIN, -Ă (< sl.) adj., s. m. şi f. (Fratele, sora) cel mai tânăr dintre mai mulţi fraţi şi surori. MEZO- (< fr.; {s} gr. mesos „de la mijloc, mijlociu") Element de compu- Peştera Meziad Stalactite şi stalagmite 381 MIAMI nere cu sensul „de la mijloc, mijlociu", „moderat11, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. MEZOATOM (< mezo- + atom) s. n. Sistem atomoid în care forţele de atracţie electrostatică leagă nucleul pozitiv cu unul sau mai mulţi miuoni (atom miuonic) sau adroni (atom en-dronic) încărcaţi negativ. M. poate conţine şi electroni. MEZOCARP (< fr. (i>) s. n. (BOT.) Partea mijlocie a pericarpului. MEZODERM (< fr. (i); (s> mezo- + gr. derma „piele11) s. n. (EMBRIOL.) Foiţă embrionară situată între ectoderm şi endoderm, formată în cea mai mare parte din mezenchim. MEZOFIL (< fr. {i}; {s} mezo- + gr. phyllon „frunză11) s. n. Ţesut din limbul frunzei, situat între epiderma superioară şi cea inferioară, format din celule cu cloroplaste. MEZOFILE (< fr. (i>) s. f. pl. Microorganisme care se dezvoltă la temperaturi medii de +3 până la 45°C (ex. bacterii saprofite, ciuperci, unele bacterii patogene). MEZOF|TĂ (< fr. {i}; {s> mezo- + gr. phyton „plantă11) adj., s. f. (Plantă) care creşte în condiţii de umiditate moderată şi suficientă, în regiunile temperate (ex. foioasele, ierburile, principalele plante agricole etc.). MEZOINOZITOL s. n. (CHIM.) Ino-sită. MEZOLITIC, epoca de mijloc din evoluţia culturii preistorice situată între Paleolitic şi Neolitic, aproximativ între 10 000 şi 6 500 î.Hr., caracterizată prin obiecte cu grad avansat de prelucrare (arcul, săgeata, microlite); în această epocă câinele era folosit la vânătoare; Epipaleolitic. MEZOMERIE (< fr.) s. f. (CHIM.) Teorie potrivit căreia structura electronică reală a unor molecule este una intermediară între structuri limită. V. rezonanţă. MEZON (< fr., germ. {i>; {s} mezo-) s. m. (FIZ.) 1. Particulă elementară (boson) instabilă, neutră sau cu sarcină electrică, având masa de repaus cuprinsă între cea a electronului şi cea a protonului; se cunosc mezoni p (miuoni), mezoni n (pioni) şi mezonul K (kaoni). 2. Denumire generică dată mezonilor n şi K, cu masa de repaus cuprinsă între cea a leptonilor şi cea a barionilor. MEZONIC, -Ă (< mezon) adj. Referitor la mezoni, care aparţine mezonilor. MEZOSFERĂ (< fr.) s. f. Strat al atmosferei cuprins între stratosferă şi ionosferă, respectiv între c. 50 şi 85 km înălţime. Se caracterizează prin variaţii ale temperaturii cuprinse între +20 şi +30°C, în partea inferioară şi -100°C, în partea superioară. MEZOTELIU (< mezo- + epiteliu) s. n. Epiteliu plat unistratificat al membranelor seroase, care căptuşesc ce-lomui. MEZOTERMAL, -A (< fr.: fe> mezo-+ gr. thermos ,,cald“) 1. Adj. (Despre o treaptă a procesului hidrotermal) Care se referă la stadiul depunerii mineralelor din soluţii fierbinţi, cu temperatura cuprinsă între 175 şi 300°C. în aceste condiţii se formează minereurile de cupru, plumb, zinc etc. 2. Referitor la ape sau izvoare ieşite la suprafaţă cu temperaturi cuprinse între 37 şi 42°C. MEZOTORACE (< fr.; {s> mezo- + gr. thorax ,,torace“) s. n. (ENTOM.) Al doilea segment al toracelui la insecte; poartă prima pereche de aripi. MEZOTORIU (< fr. {i>; {s} mezo- + gr. thorium ,,toriu“) s. n. (FIZ., CHIM.) Element din familia radioactivă a to-riului care, în seria de transformare radioactivă a acestuia, apare între toriu şi radiotoriu. MEZOZOIC, a doua eră (grupă) geologică din istoria Pământului, caracterizată prin faună şi floră intermediare între cea paleozoică şi cea neozoică. Cuprinde sistemele (perioadele) Triasic, Jurasic şi Cretacic. Sin. Eră secundară. MEZOZQNĂ (< fr.; fe> mezo- + fr. zone ,,zonă“) s. f. Zonă de metamorfism caracterizată prin condiţii de temperatură şi presiune specifice adâncimilor medii de îngropare a rocilor, cu formarea de şisturi cristaline cu grad mediu de metamorfism (micaşisturi, gnaisuri, amfibolite etc.). MEZZA-VOCE [metsa-] (cuv. it.) adv. (Indică modul de execuţie a unui fragment muzical) Cu intensitate pe jumătate. MEZZO-FORTE [metso-] (cuv. it.) adv. (Indică modul de executare a unui fragment muzical) Cu intensitate mijlocie, între forte şi piano. MEZZOGIORNO, denumire generică folosită în Italia pentru regiunile aflate la S de Roma, caracterizate printr-o mai slabă dezvoltare economică în raport cu N Italiei. MEZZO-SOPRANĂ [metso-] (< it.) s. f. Voce a unei interprete situată ca registru între soprană şi contralto; cântăreaţă cu o asemenea voce. MEZZO-TINTO [metso-] (cuv. it.) subst. Tehnică a gravurii pe metal, prin care se granulează placa cu un instrument special, astfel încât să se obţină gradaţii treptate de luminozitate şi nuanţe de negru intense şi catifelate. Inventată de germanul Ludwig von Siegen (1609-1673); prima lucrare în care a folosit-o: „Portretul Ameliei Elisabetha11 (1642). Lucrări remarcabile în m., au fost realizate în sec. 20, de italianul Mario Avati. Sin. manieră neagră. Mg, simbol chimic pentru magneziu. MHO [mo] (< fr. {i>; {s} fr. ohm, prin anagramare) s. m. (METR.) Siemens. Mi (< it., fr.) s. m. invar. (MUZ.) Una dintre cele şapte denumiri simbolice ale sunetelor muzicale, corespunzătoare notaţiei literale E. MIA (lat. agnella) s. f. Puiul de sex feminin al oii; oaie tânără. MIALGIE (< fr. {i}; {s} gr. mys „muşchi11 + algos „durere11) s. f. Durere musculară; apare după eforturi fizice mari sau în diferite boli (gripă, reumatism etc.). MIAMI [maiaemi], oraş în SE S.U.A. (Florida), port pentru pasageri la G. Biscayne al Oc. Atlantic; 358,5 mii loc. (1,99 mii. loc., 1994,. cu suburbiile Miami Beach, Palm Beach, Hialeah, Miami Beach. Vedere generală MIASKOVSKI 382 North Miami, Coral Gables, Miami Springs ş.a.). Aeroport. Produse electronice, chimice (mase plastice) şi alim. (conserve, ţigarete). Cinci universităţi. Muzee. Teatre şi festivaluri artistice naţionale. Renumită zonă balneoclimaterică, cu o plajă de 11 km lungime. Fundat de spanioli în 1567. Afectat frecvent de uragane (1926, 1935, 1999). MIASKOVSKI, Nikolai lakovlevici (1881-1950), compozitor şi pedagog rus. Prof. la Conservatorul din Moscova, printre elevii săi numărându-se Haciaturian, Kabalevski, Muradeli. Ancorat în clasicismul rus, s-a dedicat în special simfoniei (26), multe dintre lucrările sale fiind legate de istoria şi literatura rusă. Muzică de cameră (13 cvartete, sonate), limbaj muzical cu influenţe folclorice. MIASMĂ (< fr.) s. f. Emanaţie rău mirositoare; duhoare, putoare, exalaţie. MIASNIKOV, Aleksandr Leonidovici (1899-1965), medic rus. Prof. univ. la Novosibirsk şi Moscova. Lucrări de cardiologie, patologie, arterioscleroză („Teoria modernă despre hipertensiu-ne“, „Epidemiile de hepatită"). M. coresp. al Acad. Române (1957). MIASS, oraş în Federaţia Rusă, la E de M-ţii Ural, la 96 km SV de Celeabinsk; 172,4 mii loc. (1992). Nod feroviar. Expl. de aur, talc şi marmură. Constr. de automobile. Ind. de prelucr. a lemnului şi electrotehnică. Combinat de talc. Muzeu mineralogic. Ml ASTENIE (< fr. {i>; {s} gr. mys „muşchi" + fr. asthenie „astenie") s. f. Boală neurologică gravă, caracterizată prin slăbiciune musculară excesivă, până la epuizare, la eforturi minime, care survine adesea prin puseuri. M. afectează cu predilecţie anumite grupe musculare (muşchii globilor oculari, muşchii pleoapelor etc.). MIAULIS (Andreas V6KOS, zis ~) (1768-1835), amiral grec. Erou naţional. Comandant al forţelor navale ale insurgenţilor greci din 1821, în timpul Războiului pentru Independenţă (1821— 1829); a respins atacul turcilor asupra Samosului (1825). MIAZĂ (< it.) s. f. Denumire dată bolilor provocate de larvele unor insecte, care se localizează în ţesuturi sau cavităţi (ex. hipodermoza, gastro-filoza etc.). MIAZĂNOAPTE (lat. mediam noc-tem) s. f. 1. Nord; p. ext parte a Pământului, a unui continent, a unui oraş etc. situată spre acest punct cardinal. ♦ P. ext. Lumea, popoarele din ţările, ţinuturile etc. situate în (sau spre) nord. 2. Miezul nopţii. MIAZĂZI, (lat. mediam diem) s. f. Sud; p. ext parte a Pământului, a unui continent, a unui oraş etc. situată spre acest punct cardinal. ♦ P. ext. Lumea, popoarele din ţările, ţinuturile etc. situate în (sau spre) sud. MIC, -Ă (lat. *miccus) adj. 1. Care este sub dimensiunile obişnuite, de proporţii reduse. ^ Literă m. = minusculă. Degetul (cel) m. = degetul cel mai scurt şi mai subţire, aşezat lângă inelar. Loc. fn mic = pe scară redusă. ♦ Puţin întins sau puţin încăpător; strâmt. ♦ Scurt; mărunt, scund. ♦ Micul alb = rasă de porci de talie scundă, cu corpul scurt şi râtul concav, crescută pentru producţia de grăsime; york mic. A fost crescut în Anglia. + (Substantivat, m.) Un fel de cârnăcior din carne tocată de vacă, porc sau oaie, condimentată, care se consumă fript la grătar; mititel. ♦ (Despre ape, gropi, prăpăstii etc.) Puţin adânc. ♦ Subţire; îngust. 2. Puţin numeros; redus. 3. (Despre sunet, glas etc.) Slab, încet, stins, scăzut. ♦ Puţin intens. 4. (Despre zi, noapte etc.) Care durează puţin, scurt. 5. De vârstă fragedă; nevârstnic, tânăr. ♦ (Substantivat) Copil; tânăr. Loc. De mic = de copil, din copilărie. Expr. Cu mic, cu mare = toată lumea. 6. Fără (prea) mare valoare; neînsemnat, neimportant. 4-Expr. A se face (sau a deveni) (mai) mic = a ceda. 7. Fig. (Despre oameni) Lipsit de nobleţe, meschin, josnic. 8. Care se află pe o treaptă inferioară în-tr-o ierarhie. ^ Socru m. = tatăl miresei. Soacră m. = mama miresei. MICA 1. Com. în jud. Cluj, situată la poalele Dealurilor Jimborului, în zona de confl. a Someşului Mic cu Someşu . Mare; 3 690 loc. (2000). Pomicultură. Satul M. apare menţionat documentar în 1330. în satul Mănăstirea se află o biserică din sec. 13, în stil romanic, biserica ortodoxă Sf. Nicolae (1520) şi un castel (1593) în stilul Renaşterii transilvănene. 2. Com. în jud. Mureş, situată în Pod. Târnavelor, pe râul Târnava Mică; 4 609 loc. (2000). Halte de c.f. (în satele M. şi Deaj). Viticultură, în satul M., menţionat documentar în 1376, se află un conac din sec. 18, în satul Abuş există un castel în stil baroc (sec. 17), o biserică de lemn cu hramnul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Ga-vriil (sec. 18) şi o casă din 1820. La 13 sept. 1944, în arealul com. M. au avut loc puternice lupte ale unităţilor armatei române cu cele germane. MICA, Alexandru (n. 1945, com. Puţineiu, jud. Giurgiu), etnolog şi cântăreţ de muzică populară. Prof. univ. la Bucureşti. Autor al antologiei „Cinci veacuri din istoria cântecului popular românesc". MICACEU, -EE (< fr.) adj. (Despre minerale, roci, formaţii geologice) Care face parte din grupa micelor sau care conţine mică. MICAFOLIU (cf. fr. mica en feuille) s. n. Material electroizolant obţinut din foi de mică aşezate prin lipire pe o bandă de hârtie. Se foloseşte în construcţia maşinilor electrice. MICA ÎNŢELEGERE (MICA ANTANTĂ), organizaţie de securitate regională, alcătuită din România, Iugoslavia şi Cehoslovacia prin convenţii bilaterale de alianţe între Cehoslovacia şi Iugoslavia (14 aug. 1920), România şi Cehoslovacia (23 apr. 1921) şi Româ-nia-lugoslavia (7 iun. 1921). Avea ca obiectiv principal respectarea prevederilor tratatelor de pace de la sfârşitul primului război mondial şi menţinerea statu-quo-u\u\ teritorial. S-a destrămat după cotropirea Cehoslovaciei de către trupele germane (sept. 1938—mart. 1939). MICANITĂ (< fr. {i>) s. f. Materia! electroizolant obţinut din foiţe de mică lipite între ele, în straturi, cu lianţi organici. Are largă utilizare în construcţia maşinilor şi a aparatelor electrice. MICASAJ (< mică) s. n. Procedeu folosit de olarii români pentru acoperirea exteriorului vaselor de pământ cu nisip bogat în mică. La ardere, nisipul se topeşte, iar bucăţelele de mică rămân strălucitoare. Exemplare deosebite de cahle micsate au fost create în cuptoarele din Ţara Oltului şi Mărgi-nimea Sibiului. MICAŞIST (< fr.) s. n. Rocă meta-morfică şistoasă, alcătuită în special din mice (biotit, muscovit) şi cuarţ, uneori granaţi, amfiboli, grafit, staurolit, disten etc. şi formată prin procesul de metamorfism regional, în condiţiile unei presiuni litostatice şi temperaturi moderate, dar al unui stress (presiune orientată) ridicat (în mezozonă). MICĂ (< fr.) s. f. 1. Grupă de alumosilicaţi naturali de potasiu cu un conţinut variabil de magneziu, fier, mai rar, litiu, mangan, crom, titan, vanadiu ş.a., cristalizaţi în sistemul monoclinic. M. au luciul sticlos sidefos, se desfac în foi subţiri şi elastice după clivaj şi au culori diferite, datorate chimismului variabil; albă la muscovit, neagră la biotit, galbenă-brună la flogopit, roz-vio-letă la lepidolit, verde la fluxit (mică cromiferă) etc. Component important al unor roci eruptive şi metamorfice. Utilizări diverse în industria electrotehnică, a unor materiale de construcţie, la fa- 383 MICHELANGELO bricarea unor sorturi de hârtie şi vopsele, a unor absorbanţi şi lubrifianţi ai sărurilor de litiu etc. 2. M. casantă = grupă de alumosilicaţi hidrataţi de aluminiu, calciu şi fier, asemănătoare cu mica (1), dar cu duritatea ridicată şi casantă (ex. mărgăritul alb şi cloritoidul galben-verzui); componentă a unor roci metamorfice. MICĂSASA, com. în jud. Sibiu, situată în Pod. Târnavelor, pe râul Târnava Mare; 2 289 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul M.). în satul M., menţionat documentar în 1267, se află o biserică romano-catolică din sec. 13, reconstruită în sec. 14-15, cu unele transformări din sec. 18, Castelul Bru-kenthal (1500, cu transformări din sec. 18). Aici, în 1787, Gh. Şincai a înfiinţat o şcoală în care predarea se făcea în limba română. MICELĂ (< fr., germ. {i>; {s> lat. mica „părticică") s. f. Complex care se formează în soluţiile coloidale, constituit dintr-o particulă coloidală şi dintr-un strat dublu de ioni de semne contrare, distribuiţi în jurul particulei. MICELIU (< fr. {i>; (s> gr. mykes „ciupercă11) s. n. (BOT.) Sistem de filamente subţiri şi ramificate (hife) sau având un aspect dens, care alcătuiesc aparatul vegetativ al majorităţii ciupercilor. MiCENE (MYKENAI), oraş străvechi în N Argolidei (Grecia). Centrul principal al „culturii miceniene" (milen. 2 Î.Hr.). Potrivit „lliadei11, a fost reşedinţa lui Agamemnon, conducătorul expediţiei aheilor împotriva Troiei. Distrus de dorieni (sec. 12 Î.Hr.). în 1876, arheologul german H. Schliemann a scos la iveală ruinele acestui oraş care adăposteşte numeroase vestigii antice: mormântul lui Atreu, zidul ciclopic „Poarta leilor", necropola regală, palate etc. MICEŞTI, com. în jud. Argeş, situată în S Dealurilor Argeşului, pe Râu Doamnei; 3 834 loc. (2000). Pomicultură. în satul Păuleasca se află un conac (ante 1746) şi biserica Adormirea Maicii Domnului (1796), iar în satul Purcăreni, biserica Sf. Nicolae (1779). MICEŞTII DE CÂMPIE, com. fn jud. Bistriţa-Năsăud, situată în zona Coli-nelor Comlodului; 1 322 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satul M. de C.). Satul M. de C. apare menţionat documentar în 1329, iar satul Fântâniţa în 1297. MICHAEL [maikal], George (pe numele adevărat Georgios Kyriacos Panayiotou) (n. 1963), cântăreţ britanic. Membru al grupului Wham (1982-1987), apoi carieră solo. Muzică pop cu influenţe soul, evoluând spre jazzy/house. Discografie selectivă: „Faith11, „Listen without Prejudice", „Older11 etc. MICHAELIS, Karln (pe numele adevărat Katharina Bech-Brondum) (1872-1950), prozatoare daneză. Romane cu caracter autobiografic, analizând destinul femeii, scrise în tehnica fluxului conştiinţei („Copilul11, „Vârsta periculoasă11, „Poemul binelui şi al răului"). Literatură pentru adolescente (ciclul ,,Bili-B0gerne“). MICHAIL, Dumitru (1886-1956), oftalmolog român. Prof. univ. la Cluj. Studii asupra trahomului, biochimiei şi patologiei cataractei, tuberculozei oculare („Tratat de oftalmologie11). MICHALS [maikels], Duane (n. 1932), fotograf american. Lucrări sugerând un univers oniric, în care artistul se întreabă şi observă lumea (albumul „Visuri adevărate", „Portretul lui John Shea şi flori"). MICHAUX [mi/o], Henri (1899-1984), scriitor francez de origine belgiană. Lirica sa uneşte luciditatea cu vizio-narismul, într-un limbaj liric de mare fantezie verbală („Proprietăţile mele11, „Un oarecare domn Plume", „în ţara magiei"). Proză fantastică („Călătorie în Grande Garabagne11). Memorii de călătorie („Un barbar în Asia"). MICHĂILESCU, Ştefan C. (1846-1899, n. Bucureşti), naturalist şi pedagog român. Realizator al unei analize documentate asupra situaţiei şcolilor din România („încercări critice asupra învăţământului nostru primar"). A expus, într-un limbaj accesibil, probleme de fizică, mecanică, ştiinţe naturale, psihologie, filozofie („Influenţa luminii asupra vieţii11, „Introducere la psihofizică"). MICHEL [mi/el], Andr<§ (1853-1925), publicist şi istoric de artă francez. Sub direcţia sa, a apărut „Istoria artei de la începutul creştinismului până în zilele noastre". MICHEL, Hartmut (n. 1948), chimist german. împreună cu J. Deisenhofer, a elucidat (1985) structura tridimensională a centrului de reacţie a fotosintezei, constituind astfel prima determinare a structurii unei proteine membranoase. Premiul Nobel pentru chimie (1988), împreună cu J. Deisenhofer şi R. Huber. MICHELANGELO (Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simonl) (1475-1564), sculptor, pictor, arhitect şi poet italian. S-a format în atelierul lui Ghir-landaio şi sub influenţa maeştrilor Academiei platonice florentine. Unul dintre Pietâ Michelangelo David artiştii care întruchipează idealul de universalitate al Renaşterii italiene. Sprijinit de familia Medici, în special de Lorenzo Magnificul, a realizat lucrări de 384 Cultura miceniană 1. Detaliu de pe sarcofagul descoperit la Haghia Triada (ins. Creta); 2. Rhyton din argint găsit în mormântul nr. 4 din cercul mormintelor de pe Acropola din Micene; 3. Idol de lut; 4. „Poarta leilor"; 5. Figurină din faianţă reprezentând o preoteasă cu şerpi; 6. Ruinele palatului de la Haghia Triada; 7. Cercul mormintelor de pe Acropola din Micene 385 MICK1EWICZ o inegalabilă măiestrie şi originalitate. Chemat de papa luliu II (1505), s-a aflat apoi în serviciul papilor Leon X şi Clement VII. Permanent frământat de căutări, de contradicţia dintre materie şi spirit şi de dorinţa de desăvârşire, a creat sculpturi care, prin dinamismul ritmurilor şi expresia forţei, a pasiunii sau a suferinţei, prevestesc, ca şi în tablouri, stilul baroc (figurile de sclavi, „Moise“, „David“, „Pietâ“ — 1498-1499 —, aflată în prezent în catedrala Sf. Petru din Roma, „Pietâ Rondanini“ — 1552-1564 —, azi în Museo del Cas-tello din Milano, ansamblul funerar al Medicilor cu statuile lui Giulio, viitorul papă Clement VII, şi Lorenzo, şi cele patru alegorii: Aurora, Amurgul, Ziua şi Noaptea). în pictură (bolta Capelei Six-tine, „Judecata de Apoi“ de pe peretele de altar al Capelei Sixtine, „Crucificarea Sf. Petru“), dominată de viziunea sculpturală, realizează o sinteză între formă şi culoare, accentul fiind pus pe desenul care conturează puternic anatomia, sugerând mişcarea, energia şi forţa patetică. Ca arhitect, a creat proiectele pentru faţada bisericii San Lorenzo din Florenţa şi pentru Piaţa Ca-pitoliului din Roma, macheta cupolei bazilicii San Pietro din Roma şi a construit Biblioteca Laurenziana din Florenţa. Opera poetică: „Rime“ (apărută postum). MICHELET [mi/le], Jules (1798- 1874), istoric şi publicist francez de orientare romantică. Prof. la Ecole Normale Superieure şi la College de France. Principalul exponent al istoriografiei romantice franceze. Patriot, liberal şi anticlerical. A considerat istoria ca o luptă permanentă a omului pentru a-şi câştiga libertatea. Lucrări monumentale („Istoria Franţei"; „Istoria Revoluţiei franceze"). Susţinător al ideilor paşoptiste, a popularizat în presa franceză Revoluţia de la 1848 din Ţările Române şi Unirea Principatelor. MICHELIN [mi/le], familie de industriaşi francezi. Fraţii Andrâ (1853-1931) Jules Micheiet şi Edouard (1859-1940) au creat (1888) o societate care a produs pneuri de bicicletă şi, ulterior, de automobil (din 1894), care au devenit renumite datorită calităţii lor. Andre a publicat în 1900 primul ghid turistic M. MICHELOZZO [mikelotso] (Miche-lozzo di Bartolomeo Michelozzi, zis ~) (1396-1472), arhitect, decorator şi sculptor italian. Elev al lui Ghiberti, colaborator al lui Donatello, a fost protejat de Cosimo de Medici. După planurile sale a fost construit (1444-1459) palatul Medici-Riccardi la Florenţa (prototip al palatului florentin din Renaştere, în care introduce bosajele rustice şi concepe curtea interioară ca operă de artă), precum şi mănăstirea şi biserica San Marco (1436-1443, cu o impunătoare bibliotecă), caracterizate prin eleganţa şi claritatea compoziţiei. Alte lucrări: capela Medici în biserica Santa Croce, Palatul Rettorale din Ragusa, Palatul vechi din Florenţa. MICHELSEN, Christian (pe numele adevărat Peter Christian Hersleb Kjerschow) (1857-1925), jurist şi om politic norvegian. A militat pentru desfacerea uniunii cu Suedia, devenind primul premier al Norvegiei independente (1905-1907). MICHELSON [maikalsn], Albert Abraham (1852-1931), astronom şi fizician american. Prof. univ. la Chicago. Contribuţii în interferometrie, spectroscopie şi astronomie; a construit (1891) un interferometru, care-i poartă numele (cu ajutorul căruia s-a realizat, în 1881, cunoscuta experienţă pentru detectarea eterului şi a măsurat, în 1887, viteza luminii, cercetări care i-au servit lui Einstein la fundamentarea teoriei relativităţii). Premiul Nobel pentru fizică (1907). MICHELUCCI, Giovanni (1891-1990), arhitect şi urbanist italian. Unul dintre reprezentanţii arhitecturii moderne, a realizat lucrări de orientare func-ţionalistă (Gara Santa Maria Novella şi Casa de economii din Florenţa, Biserica de pe Autostrada Soarelui de lângă Florenţa — operă de mare plasticitate arhitecturală şi sculpturală). MICHIGAN [mijigen] 1. Lac în America de Nord, în NE S.U.A., în sistemul Marilor Lacuri, la 177 m alt.; 58,1 mii km2. Ad. max.: 281,5 m.; lungime: 517 km (de la N la S); lăţime max.: 190 km. Comunică prin str. Mackinac cu L. Huron şi printr-un canal navigabil cu fl. Mississippi. Pe malurile sale se află oraşele Chicago şi Milwaukee. 2. Stat în NNE S.U.A., în pen. Lower; 250,5 mii km2; 9,8 mii. Michelozzo. Palatul Medici-Riccardi loc. (1997). Centrul ad-tiv: Lansing. Expl. forestiere, de min. de fier, cupru, petrol, gaze naturale, gips, sare (locul întâi pe ţară). Puternică zonă ind. (siderurgie, constr. de automobile, maşini agricole, maşini-unelte, avioane, apara-taj electrotehnic; produse chimice etc.). Pescuit. Creştere intensivă a animalelor. Legumicultură şi pomicultură. Cereale; sfeclă de zahăr. Turism în zona Marilor Lacuri. MICHOÂCAN [mit/oakan], stat în SV Mexicului; 59,9 mii km2; 3,9 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Morelia. Expi. forestiere şi de min. de fier. Trestie de zahăr. Citrice. Creşterea animalelor. MICIA v. Veţel. MICIMAN (< rus.) s. m. (Ieşit din uz) Grad de subofiţer în marină; persoană cu acest grad. în armata română a fost înlocuit, în 1959, cu gradul de plutonier major de marină. MICIME (< mic) s. f. însuşirea de a fi mic; fig. josnicie, meschinărie. MICIURIN, Ivan Vladimirovici (1855-1935), biolog şi selecţionator practicant rus. Creator a peste 300 de soiuri de plante pomihorticole, în special pomi fructiferi (meri, peri, caişi, pruni), pe baza metodei hibridării îndelungate. A susţinut teoria, depăşită astăzi, potrivit căreia mediul înconjurător exercită influenţă asupra caracterelor ereditare ale plantelor. MICKIEWICZ [mitskievitj], Adam Bernard (1798-1855), poet şi patriot polonez. Prof. univ. la Lausanne şi la College de France. Militant pentru renaşterea Poloniei, a fost arestat şi deportat în Rusia (1824). în 1829 pleacă în Occident, stabilindu-se, în 1832, la Paris. în 1848, a organizat în MICLE 386 Adam Bemard Mickiewicz Italia o legiune poloneză. Lirică romantică, cu substrat folcloric („Balade şi romanţe“); poeme istorice de largă respiraţie, străbătute de suflu mesianic şi populate de eroi titanici („Konrad Wallenrod“, „StrăbuniiV^Pan Tadeusz"). Opera sa a îmbogăţit universul tematic şi imagistic al poeziei poloneze, eliberând-o de convenţionalism şi dând limbii literare o expresivitate şi o eleganţă deosebită. Considerat a fi cel mai mare poet al ţării sale, a avut o influenţă majoră asupra contemporanilor şi urmaşilor. MICLE 1. Ştefan M. (1820-1879, n. Feleacu, jud. Cluj), fizician şi chimist român. Prof. univ. la laşi. Lecţii de popularizare a chimiei, fizicii şi ştiinţelor naturii. 2. Veronica M. (1850-1889, n. Năsăud), poetă română. Soţia lui M. (1). A făcut parte din cercul „Convorbirilor literare", rămânând în conştiinţa publică prin dragostea pe care i-a inspirat-o lui Eminescu, a cărui prietenă a fost. Poetă sensibilă, a cultivat o lirică erotică de influenţă eminesciană („Poezii"). MICLE, Veniamln (nume de botez Vaier) (n. 1939, Plopiş, jud. Maramureş), teolog român; arhimandrit. Prof. la institutele teologice din Sibiu, Craiova şi Bucureşti. Preot slujitor la Mănăsti- Veronica Micle rea Cozia (1979-1982), stareţ al Mănăstirii Bistriţa-Vâlcea (1983-1992), unde a fost şi preot slujitor (din 1992). Lucrări: „Sfântul Grigorie Decapolitul. Viaţa şi minunile", „Trepte spre amvon", „Studii omiletice", „Iniţieri cate-hetice". MICLEA, Ion (1931-2000), artist fotograf român. Numeroase albume foto, remarcabile prin sensibilitate şi diversitate tematică („S.U.A.", „Pekin", „Dulce Bucovină", „Delta Dunării", „laşii marilor iubiri"). Laureat de două ori al „World Press Photo", cel mai important premiu fotografic internaţional. MICLESCU, familie de boieri din Moldova. Mai importanţi: 1. Gavriil M., mare dregător la începutul sec. 18. 2. Sofronie M. (c. 1790-'861), mitropolit al Moldovei (1851-1860). Preşedinte al Divanului ad-hoc al Moldovei (sept.-dec. 1857) şi al Adunării Elective, care a ales domn în Moldova pe Al.l. Cuza. Ca mitropolit, a sprijinit editarea de lucrări bisericeşti („Vieţile sfinţilor"). 3. Calinic M. (nume de botez Constantin) (1822-1886), mitropolit al Moldovei (1865-1875), apoi mitropolit primat al României (1875-1886). La stăruinţele sale, s-au deschis cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1881) şi a fost recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române (1885). MICLEŞTI, com. în jud. Vaslui, situată în Pod. Central Moldovenesc, pe stg. râului Vaslui; 2 951 loc. (2000). Pomicultură. Rezervaţia botanică Movila lui Burqel. Bisericile Pogorârea Duhului Sfânt (1809-1810) şi Sf. Nicolae (1830), în satele Chirceşti şi M. Biserica de lemn Sf. loan Botezătorul (1795), în satul Popeşti. MICLOŞI, Corneliu (1887-1963, n. Covăsinţ, jud. Arad), inginer român. Acad. (1955), prof. univ. la Timişoara. Director al Centrului de cercetări tehnice din Timişoara (1955-1963). Cercetări în domeniul tehnologiei mate- Corneliu Micloş. rialelor, mai ales privind sudarea oţelului („Tehnologia mecanică", „Sudarea metalelor", „Procedeele industriale de sudură"). A elaborat o teorie nouă a căii ferate fără joante („Linii ferate sudate"). MICO- (< fr.; {s} gr. mykes „ciupercă") Element de compunere indicând relaţia cu ciupercile, cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. MICOBACTERIE (< fr., engl.) s. f. Bacii acidoalcoolo-rezistent, saprofit sau patogen pentru om şi animale (lycobacterium). Acestui gen îi aparţin bacilul tuberculos şi cel al leprei. MICOFLORĂ (< mico- + floră) s. f. Totalitate a speciilor de ciuperci care cresc pe un anumit teritoriu. MICOLOG|E (< fr. {i>; {s} mico- + gr. logos „studiu") s. f. Ramură a botanicii care se ocupă cu studiul ciupercilor. MICORIZĂ (< fr. {i}; {s} mico- + gr. rhiza „rădăcină") s. f. Simbioză a rădăcinii plantelor superioare cu miceliul unei ciuperci, în care ciuperca furnizează acestora apă şi săruri minerale, iar planta oferă ciupercii produşi sintetizaţi, ca urmare a fotosintezei (glucide, lipide proteine). MICOSTERQLI (< fr.) s. m. pl. (BIOCHIM.) Steroli prezenţi în ciuperci şi în unele mucegaiuri, cu rol important în procesele celulare esenţiale. MICOTOXICOZĂ (< mico- + toxi-coză) s. f. (MED. VET.) Intoxicaţie care apare la animale în urma consumului de furaje infectate cu unele ciuperci microscopice. MICOTOXINĂ (< fr., engl.) s. f. Substanţă toxică apărută în cursul metabolismului unor specii de ciuperci microscopice, care se dezvoltă în resturile alimentare; Consumul acestor alimente mucegăite este nociv. MICOZĂ (< fr. {i>; {s} gr. mykes „ciupercă") s. f. 1. (MED.) Boală infec-ţioasă, de obicei cutanată, provocată de ciuperci microscopice parazitare la oameni şi animale; microsporie. 2. (FITOPAT.) Boală infecţioasă şi contagioasă a plantelor, provocată de ciuperci parazite (ex. rugina, mana etc.). MICRIT (< fr.) s. n. Termen folosit pentru rocile sedimentare carbonatice pentru a defini varietăţile fin-granulare (mai mici de 10 microni) de calcit şi dolomit. MICRO- (< fr.; {s> gr. mikros „mic") 1. Element de compunere cu sensul „mic", „de dimensiuni mici", care ser- 387 MICROELECTRONICĂ veşte la formarea unor substantive. 2. Element de compunere cu sensul de „o milionime" (10'6) folosit pentru alcătuirea denumirii submultiplilor unităţilor de măsură; are simbolul „p“, care se scrie înaintea simbolului unităţii de măsură (ex. microfarad: pF). MICROAMPER (< fr. {i» s. m. Unitate de măsură pentru intensitatea curentului electric, egală cu o milionime de amper (simbol: //A). MICROAMPERM^TRU (< fr. {j}) s. n. Instrument pentru măsurarea curenţilor electrici foarte slabi (de ordinul milionimilor de amper). MICROANALIZĂ (< fr. {i}) s. f. Ana-liză chimică în care se lucrează cu cantităţi foarte mici de substanţă, de ordinul unui miligram. MICROB (< fr.; {s} micro- + gr. bios „viaţă") s. f. Fiinţă vie unicelulară, microscopică, care trăieşte în sol, în apă, în aer, în corpul plantelor sau al animalelor. Dintre m. fac parte bacteriile (bacili, coci, spirochete etc.) şi protozoarele, patogene pentru organismul în care se dezvoltă, fn textele ştiinţifice moderne, termenul de m. este tot mai des înlocuit cu cel de microorganism. MICROBALANŢĂ (< fr.) s. f. Balanţă mai sensibilă decât cea analitică, destinată cântăririi cantităţilor foarte mici de substanţă. MICROBAR (< engl. (i>; {s} micro- + fr. bar) s. m. (METR.) Barie. MICROBIAN, -ă (< fr.) adj. Care se referă la microbi, cauzat de microbi, MICROBIOLOG(E (< fr. {i» s. f. Ştiinţă care studiază morfologia, fiziologia, biochimia, genetica, sistematica, răspândirea în natură şi rolul microorganismelor în circuitul substanţelor, precum şi rolul lor ca agenţi patogeni; s-a diferenţiat în câteva mari domenii: virusologie, bacteriologie, micologie, algologie, protozoologie. M. agricolă (studiază microorganismele utile sau dăunătoare agriculturii). M. marină (studiază microorganismele din mări şi oceane). M. medicală (studiază microorganismele implicate în procesele fiziologice sau fiziopatologice animale, inclusiv umane). MICROBISM (< fr.) s. n. Prezenţa în organism a unor germeni patogeni, uneori în formă latentă, inactivă, ca urmare a unui proces de rezistenţă naturală sau dobândită. MICROBIST, -Ă (< microb) s. m. şi f. (Fam.) Spectator al unei întreceri sportive (mai ales de fotbal), foarte pasionat. MICROBUZ (< fr.; {s> micro- + fr. [auto]bus) s. n. Autobuz pentru un număr mic de pasageri. MICROCALCULATOR (< it.) s. n. Calculator realizat pe baza unui microprocesor. Deşi nu ajung la nivelul mini-calculatoarelor sau al calculatoarelor mari (mainframe), m. au devenit, în ultimul timp, aparate foarte puternice, capabile să execute operaţii complexe. Datorită progresului rapid al tehnologiei, un m. de vârf este la fel de puternic ca un calculator mare, fabricat în urmă cu câţiva ani. Sin. calculator personal. MICROCEFAUE (< fr. {i>; (s> micro-+ gr. kephale ,,cap“) s. f. Malformaţie congenitală constând în dezvoltarea insuficientă a craniului şi a creierului. M. este adesea însoţită de oligofrenie. MICROCENOZĂ (< fr.; {s} micro- + gr. kainos „comun") s. f. (BIOL.) Bio-chorie. MICROCENTRALĂ (< fr.) s. f. Centrală electrică sau centrală de ter-moficare de putere mică. MICROCHIRURQIE (< fr.) s. f. Chirurgie care se practică la microscop. MICROCHIMJE (< fr.) s. f. Ramură a chimiei care se ocupă cu studiul reacţiilor chimice dintre cantităţi foarte mici de substanţă. Poate fi preparativă (de sinteză) şi analitică (microanaliză). MICROCIRCUIT (< micro- + circuit) s. n. M. integrat = dispozitiv electronic microminiatural cu elementele unite indivizibil din punct de vedere constructiv, tehnologic şi electric. După modul de integrare a elementelor se deosebesc: m. /. cu semiconductori sau monolitice, peliculare şi hibride (cu mai multe cristale); după tipul informaţiei de prelucrat se deosebesc: m. i. numerice şi analogice; după gradul de integrare a elementelor avem: m. i. mici, medii, mari şi superioare. MICROCIT (< fr., engl.) s. n. Eritro-cit mai mic decât dimensiunea medie. MICROCLIMAT (< fr.) s. n. (ECOL.) Termen folosit de ecologi pentru a indica climatul din imediata apropiere a unui organism sau a unui grup de organisme, cu care vin în contact direct. <0- M. urban = climat specific ecosistemelor antropogene urbane, rezultat al interacţiunii climatului zonal cu cel creat prin intervenţia umană (construcţii de case, blocuri, complexe industriale etc.). MICROCLIMĂ (< germ.) s. f. (METEOR.) Variaţia elementelor meteorologice în stratul de aer din imediata apropiere a solului (cu o înălţime de 1,5-2 m), cu particularităţi determinate de condiţiile geografice locale; climă locală. MICROCLjN (< fr. {i}) s. n. Mineral din grupa feldspaţilor potasici, cristalizat în sistemul triclinic, de culoare roz, galbenă, roşiatică sau verde; este un constituent important al unor roci eruptive şi metamorfice. Se utilizează în industria ceramicii, iar varietatea verde (amazonitul) ca piatră semi-preţioasă. MICROCOCI (< fr., engl. {i}; (s> micro- + gr. kokkos „grăunte") s. m. pl. Bacterii izolate sau grupate, care au formă sferică (ex. stafilococi, streptococi). Sunt rareori patogene şi pot fi izolate din produse lactate, din tubul digestiv, piele şi cavităţi naturale. MICROCONDUCTOR (< micro- + conductor) s. n. Conductor emailat cu diametrul mai mic de 50 microni. Din m. se execută înfăşurările pentru micromaşini elecrice, bobine pentru diverse aparate de măsură şi reglaj. MICROCOSMOS (< fr., lat.) s. n. 1. (FIZ.) Lumea qbiectelor submicro-scopice, a moleculelor şi atomilor, a particulelor elementare etc., în care se petrec fenomene calitativ diferite de cele din lumea obiectelor macroscopi-ce. 2. (în filozofia medievală şi a Renaşterii) Termen folosit pentru a desemna omul sau organismul omenesc, considerat ca un „mic univers", analog cu macrocosmosul, cu Universul. MICROCRISTALIN, -A (< fr. ©; te} micro- + krystallos „cristal") adj. (Despre agregatele mineralelor şi structura rocilor) Care este alcătuit din cristale mici, adesea microscopice. MICROECONOMjE (< micro + econom/e) s. f. Domeniu al teoriei economice, care, în opoziţie cu macro-economia, studiază comportamentul unităţilor economice individuale (consumator, lucrător, firmă). M. interpretează comportamentul întreprinderilor şi indivizilor care se informează, iau decizii şi stabilesc strategii. De ex., pentru o firmă problemele esenţiale ale analizei la nivel microeconomic sunt: ceea ce produce, preţul de vânzare a produselor, repartizarea veniturilor. MICROELECTRONICĂ (< micro- + electronică) s. f. Ramură a electronicii care se ocupă de crearea subansam-blelor şi blocurilor pe bază de micro- MiCROELEMENT 388 circuite integrate şi a elementelor de construcţie auxiliare microminiaturale (plachete cu cablaj imprimat, cablu flexibil, microfişe, microcomutatoare etc.), precum şi cu folosirea acestora la aparatura radioeiectronică. Apărută în deceniul 7 ai sec. 20, s-a dezvoltat în direcţia micşorării elementelor circuitelor integrate şi a măririi gradului de integrare. Se mai numeşte electronică integrată. MICROELEMENT (< fr. {i}) s. n. Element chimic care se găseşte în cantităţi foarte mici în sol şi în or- ganism. M. intră în compoziţia hormonilor, a enzimelor, a fermenţilor ş.a. (ex. iod, fier, zinc, cupru etc.). La animalele superioare, absenţa lor poate duce la tulburări de creştere, de reproducere şi în activitatea sistemului nervos. Sin. oligoelement. MICROFAG (< fr;)* ,ş. n. (HIST.) 1. Denumire pentru un grinulocit neu-trofil migrat în ţesuturi. 2. Fagocit mic. MICROFARAD (< fr. {i}) s. m. Unitate de măsură pentru capacitatea electrică, egală cu o milionime de farad (simbol: pF). MICROFAUNĂ (< micro- + faună) s. f. Totalitatea animalelor microscopice de pe glob, dintr-o regiune sau dintr-un spaţiu restrâns. MICROFI.LM (< fr., germ. {i}) s. n. Film fotografic pe care sunt copiate documente sau cărţi la o scară foarte mică, obţinându-se o mare economie de spaţiu. MICROFLQRÂ (< micro- + floră) s. f. Flora microscopică dintr-o biocenoză alcătuită din bacterii, alge şi ciuperci. MICROFON (< fr., germ. {i>; (s> micro- + gr. phone „sunet") s, n. Aparat care transformă vibraţiile sonore în oscilaţii electrice, folosit în studiouri de înregistrări, radio-televiziune, telecomunicaţii etc. MICROFOTOGRAFjE (< fr., it.) s. f. 1. Fotografie obţinută de pe un microfilm. 2. Reproducere fotografică a unei imagini furnizate de un microscop. MICROFOTOMETRU (< fr. {i}) s. n. Aparat utilizat în spectroscopie pentru măsurarea pe zone foarte mici a opacităţii plăcilor fotografice. MICROGRAM (< fr. {i}) s. n. Gama (2). MICROLIT (< fr., germ. {i>; {s} micro- + gr. lithos ,,piatră“) s. n. 1. (MINER.) Cristal cu dimensiuni sub 0,1 mm, alungit sau tubular, format prin cristalizarea topituriior magmatice şi frecvent în compoziţia pastei rocilor vulcanice terţiare. 2. (In Comuna primitivă, mai ales în Mezolitic; la pl.) Unelte şi arme mici din piatră (vârfuri de săgeată, lamele etc.). MICROMETEORIT (< micro- + meteorit) s. m. Meteorit de dimensiuni foarte mici. MICROMŞTRIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre şuruburi) Al cărui filet este foarte fin şi precis prelucrat, putând fi utilizat în construcţia instrumentelor de măsură. MICROMETRU (< fr. {i}; {s> micro-+ gr. metron ,,măsură“) s. n., s. m. 1. S. n. (TEHN.) Instrument pentru efectuarea unor măsurători directe de lungimi cu precizia sutimilor şi chiar a miimilor de milimetru. M. ocular (sau obiectiv) - plăcuţă de sticlă divizată în zecimi sau în sutimi de milimetru., care se ataşează la ocularul (respectiv obiectivul) unui microscop, servind la măsurarea dimensiunilor obiectelor studiate. 2. S. m. (Rar) Micron. MiCROMICETE (< fr. {i}; (s> micro-+ myket- „ciuperci") s. f. pl. Ciuperci mici, parazite sau saprofite, care nu pot fi văzute decât cu ajutorul aparatelor de mărit (lupă, microscop etc.). MICROMEUE (< fr.; {s} micro- + gr. melos „extremitate") s. f. Dimensiune anormal de mică a membrelor, dar cu prezenţa tuturor segmentelor. MICROMIEUE (< fr.; {s> micro- + gr. myelos „măduvă"), s. f. Dezvoltare incompletă în lungime a măduvei spinării. MICROMOTOR (< fr.) s. n. Motor electric de putere mică (de la o fracţiune de watt până la c. 500 W). MICROMUTATIE (< micro- + mutaţie) s. f. Schimbare ereditară care afectează un singur locus de pe genă. Se mai numeşte: mutaţie punctuală, genovariaţie, transgenaţie, mutaţie genetică. MICRON (< fr., germ. {i}; {s> gr. micro-) s. m. Unitate de măsură pentru lungimi (simbol: p), egală cu a mia parte dintr-un milimetru, adică 10-6 m; micrometru (2). MICRONEZIA, Statele Federate ale Microneziei (The Federated States of Micronesia), stat insular în Pacificul Central (Micronezia), la E de arh. Fili-pine; 707,4 km2; 109 mii loc. (1997). Limba oficială: engleza. Religia: creştină (catolici 52,9%, protestanţi 47,1%). Capitala: Palikir (pe ins. Pohnpei). Lo- calităţi pr.: Weno (Moen), Toi, Kolonia. Este împărţit în patru state (grupuri insulare), situate în sectorul estic ai arh. Caroline, respectiv arh. Senyavin, care cuprinde ins. Pohnpei (fost Ponape) şi 162 insuliţe coraligene înconjurătoare, arh. Chuuk (Truk) cu 294 insuliţe (în total 127,2 km2), arh. Kosrae. (Kusaie) cu cinci insule (109,6 km2) şi arh. Yap (patru insule muntoase şi 141 insuliţe coraligene, 118,9 km2). Climă tropical-oceanică, cu temperaturi medii anuale ridicate şi precipitaţii bogate (până la 4 000 mm/an). Vegetaţia arborescentă este dominată de palmieri şi bananieri. Faună bogată în specii de păsări şi peşti. Economie slab dezvoltată, bazată pe asistenţa financiară americană. Agricultura, de subzistenţă, deţine 42,2% din PNB şi concentrează împreună cu pescuitul 26,7% din populaţia activă. Se cultivă batate, taro, manioc, cassava, fructe (arborele de pâine, pandanus, papaya, bananieri), arbori de piper, palmieri de cocos. Se cresc mai ales porcine şi păsări. Pescuit intens (21,2 mii t peşte, 1995). Industria este absentă, cu excepţia prelucrării peştelui, producţiei de copra (c. 4 mii t/an); energie electrică şi exploatarea materialelor de construcţie. Se produc, artizanal, bărci de pescuit, ţesături şi confecţii. Nu are c.f. Căi rutiere: 226 km (1990). Turism dezvoltat: 23,2 mii vizitatori străini (1990), mai ales din S.U.A. şi Japonia. Principalele obiective turistice sunt plajele cu nisip fin, umbrite de cocotieri şi lagunele coraligene (pescuit subacvatic). Moneda: 1 dollar S.U.A. = 100 cents. Export (1994): produse marine (94,3%), produse textile şi confecţii (2,8%), produse agricole (2,1%), mai ales banane şi copra. Principalii parteneri: Japonia (80%), S.U.A. (9,3%), Guam (8,3%). Import (1994): produse manufacturate (32%) şi alim., băuturi şi tutun (24,3%), maşini şi utilaj de transport (23,5%), combustibili minerali (14,3%). Principalii parteneri: S.U.A. şi Guam (56,1%), Japonia (32%), Australia. — Istoric. Populată de mela-nezieni din cele mai vechi timpuri, fn sec. 16, a fost vizitată de navigatori spanioli; Francisco Lazeano a explorat (1686) ins. Yap şi a dat numele de „La Carolina" întregului arhipeleag în cinstea regelui spaniol Carol II. fn 1686 devine posesiune spaniolă. în 1885, Germania ocupă ins. Marshall, iar în 1899 cumpără de la Spania, pentru suma de 25 mii. de pesetas, ins. Caroline şi Mariane. La începutul primului război mondial (1914) Japonia 389 MICRONUCLEU 140° 10° i o J 7 I. Ulithi w | 0 «I. Fals j Arh.Yap i 150“ ~T~ 160* STATELE FEDERATIVE ALE MICRONEZIEI LI. o ■i .j L M I I. Gaferut JL w R I A \1 N_ V. 500 km \ V INSULELE lf.rnYaPX, I. Faraulep • p.. ..;^>,*Murito j * V . | Olimarao • 1 ^ o^Arh.Chuuk I.Oroluk !_____is°r°L£<^rf; ;;La™otrek-:^ ,./>®;J,SataWal-A Kuop •••l-Losap Arh ■ | EauMplk ^ .J.Namoluk INSULELE PALAU (BEL AU) IND0NEZ \ \ A I.Satawan* G - I. Nukuoro p a p u a - NOUA F \ /I.KapIngamarangi G U 1 N I -io* Nn marshall Paiiklr k 6^—;i.Mokil \ eW °V*L Pingealap I. Ngatik Arh.Kosraej A fi n? •(Kusaie) I A R ° L , n E j Ecuator E E \/j? NAURU 140® 150° 160° DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE State Suprafaţa (km2) Populaţia (1994) Chuuk 127,2 53 319 Kosrae 109,6 7 317 Pohnpei 345,2 33 692 Yap 118,9 11 178 ocupă M., iar fn 1920 primeşte din partea Societăţii Naţiunilor mandat de administrare a acesteia. Ocupată la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (1944-1945) de S.U.A., M. este inclusă în 1947, împreună cu ins. Palau, Marshall şi Mariane de Nord, în „Teritoriu sub mandat al insulelor din Oceanul Pacific", sub tutelă O.N.U., administrat de S.U.A. între 1978 şi 1981, în urma încheierii unor acorduri de liberă asociere cu S.U.A., insulele îşi dobândesc deplina autonomie. Cu sprijinul S.U.A., M. a fost împărţită în patru formaţiuni statale: Statele Federative ale M., Republica Insulelor Marshall, Comunitatea Insulelor Mariane de Nord şi Rep. Palau. Potrivit acordului de liberă asociere semnat cu S.U.A. în 1982 şi intrat în vigoare în 1986, M. devine un stat suveran, S.U.A. răspunzând numai de apărare şi relaţii externe. în dec. 1990, Consiliul de Securitate al O.N.U. abrogă tratatul de tutelă exercitat de S.U.A., M. fiind primită în O.N.U. (sept. 1991) ca membru cu drepturi depline. Republică prezidenţială, stat federal, conform Constituţiei din 10 mai 1979. Fiecare din cele patru state (Yap, Chuuk, Pohnpei şi Kosrae) care compun federaţia au propria constituţie, parlament şi guvernator. La nivel federal, activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Congresul), iar cea executivă de preşedinte şi de un cabinet. MICRONEZIAN, -fi (< fr.) s. m. şi f„ adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţie din Micronezia, care vorbeşte o limbă din familia de limbi malaezo-polinezie-ne. ♦ Persoană care aparţine acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine micro-nezienilor (1), privitor la micronezieni. MICRONUCLEU (< fr.) s. n. Para-nucleu (1). MICROOBIECT 390 MICROOBIECT (< micro- + obiect) s. n. Obiect sau sistem fizic de dimensiuni foarte mici, care prezintă dualismul undă-corpuscul şi a cărui comportare este descrisă de mecanica cuantică (ex. electronii, pozitronii etc.). MICROORGANISM (< fr. {i}) s. n. Denumire generală pentru organismele animale sau vegetale de dimensiuni microscopice (ex. bacterii, ciuperci, virusuri etc.). Sunt foarte răspândite în aer, apă, sol şi au un rol important în circuitul substanţelor în natură. Sunt utilizate în industria alimentară, farmaceutică (ex. la coacerea pâinii, prepararea antibioticelor şi a vitaminelor, a proteinelor etc.) şi în ingineria genetică. Unele m. alcătuiesc microflora şi microfauna din sol; m. patogene provoacă boli ale plantelor, animalelor şi oamenilor. Termenul tinde să-l înlocuiască pe cel de microb. MICROPALEONTOLOGIE (< fr.) s. f. Ramură a paleontologiei care se ocupă cu studiul organismelor fosile de talie redusă. Termenul a fost introdus de naturalistul francez Alcide d’Orbigny. MICROPARTICULĂ (< micro- + particulă) s. f. Particulă cu masa foarte mică (ex. particulele elementare, nucleele atomice, atomii, moleculele). MICROP|L (< fr. {i}; {s} micro- + gr. pyle „canal") s. n. Canal microscopic situat în partea apicală a ovulului plantelor superioare, prin care tubul polinic pătrunde la oosferă. MICROPOROS (< fr.) s. n. Material sintetic poros din care se execută talpa pentru obiecte de încălţăminte. MICROPROCESOR (< engl.) s. n. Unitate centrală de prelucrare (CPU) a unui calculator realizată adesea pe o singură plăcuţă de siliciu sau alt material semiconductor (chip), care în prezent poate avea peste un milion de tranzistoare. M. efectuează operaţiile esenţiale de prelucrare şi controlează celelalte elemente ale sistemului de calcul. M. constutuie „creierul" calculatorului. MICRORADIOGRAFIE (< fr.) s. f. Radiografie efectuată pe un film special, de dimensiuni reduse, în condiţii care să permită examinarea ulterioară sau mărirea acesteia până la dimensiunile necesare; se utilizează în special pentru depistarea afecţiunilor pulmonare într-o colectivitate. MICRORAION (< micro- + raion) s. n. Element constitutiv al unei zone de locuit, cu o arie de 20-50 ha şi 5 000-15 000 locuitori, care cuprinde locuinţe şi edificii de primă necesitate (creşe, cămine, şcoli, magazine etc.). MICRORECEPTOR (< micro- + receptor) s. n. Ansamblu format din microfonul şi receptorul telefonic cu legăturile aferente, reunite printr-un mâner şi legate de aparatul telefonic printr-un cordon. MICRORIL (< germ.) s. n. Micro-sion. MICROSCOP (< fr., germ. {i}; (s> micro- + gr. skopein „a examina") s. n. Instrument optic folosit pentru observarea obiectelor foarte mici. Cu ajutorul lui se pot obţine imagini ale obiectelor mărite de c. 2 000 de ori şi se pot distinge detalii de ordinul miimilor de milimetru. Puterea măritoare a unui m. depinde de tipul respectiv, cea mai mare fiind a m. electronic. A fost inventat de Z. Jansen (c. 1590). ^ M. electronic = instrument analog m. optic, în care rolul razelor de lumină este îndeplinit de un fascicul de electroni care traversează mai multe lentile electronice; poate mări imaginea obiectelor până la un milion de ori, permiţând distingerea detaliilor de ordinul ângstrdmilor. MICROSCOPIC, -Ă (< fr. (i>) adj. 1. De dimensiuni infime; care nu poate fi văzut decât la microscop. 2. Care aparţine microscopului, privitor la microscop. 3. (Despre teorii fizice) Care ia în consideraţie faptul că toate corpurile au structură discontinuă, fiind alcătuite din atomi şi din molecule. MICROSCOPIE (< fr., germ. {i>) s. f. Tehnica observării şi studierii obiectelor şi fenomenelor cu ajutorul microscopului. ^ M. optică = totalitatea modelelor de examinare a microobiectelor cu ajutorul diferitelor microscoape optice. Microscop MICROSEISM (< fr.; {s} micro- + gr. seismos „cutremur") s. n. Cutremur de pământ de slabă intensitate, înregistrat numai de aparate. MICROSFIGMIE (< fr.; {s} micro- + sphygmos „puls") s. f. Amplitudine redusă a pulsului întâlnită în leziunile miocardice, colaps, stenoză aortică sau mitrală. MICROSION (< fr.; {s> micro- + fr. sillon „brazdă") s. n. Disc muzical de calitate superioară, având şanţul de înregistrare foarte îngust (0,07 mm) şi turaţia redusă; microril. MICROSOCIOLOGIE (< fr.) s. f. Curent în sociologie întemeiat în S.U.A. de J. Moreno, care a iniţiat studiul formelor elementare de sociabilitate (oamenii dintr-un atelier sau birou, dintr-o echipă, elevii dintr-o clasă etc.), cercetând relaţiile afective (simpatie, antipatie, indiferenţă) şi aplicând la studiul acestor relaţii metode cantitative (socio-metrie). într-un sens mai larg, m. este tendinţa de a limita studiul sociologic la cercetarea formelor elementare de sociabilitate; m. nu se poate substitui însă sociologiei ca atare, reprezentând doar un capitol al acesteia. MICROSOFT, societate americană producătoare de software, constituită în anii 70 de Bill Gates. Este lider mondial în sistemele de operare. Elaborează o serie de programe operative pentru calculatoare Windows şi MS-DOS. MICROSPOR (< fr.) s. m. Spor al unor pteridofite, care dă naştere unui protal mascul. Polenul este omolog cu m. MICROSPORIE (< fr. {i» s. f. (MED.) Micoză (1). MICROSTRUCTURĂ (< fr.) s. f. Structură de amănunt a unui material, observată cu ajutorul microscopului sau prin alte procedee. MICROTECTONICĂ (< fr.) s. f. Ramură a geologiei structurale care are ca obiect studiul microstructurilor rocilor, urmărind mecanismul (procesul) de deformare a acestora în timp. MICROTOM (< fr. {i}; (s> micro- + gr. tome „tăietură") s. n. Aparat special de seaţionat preparatele anatomice în felii subţiri de câţiva microni pentru a fi examinate la microscop. MICROTRON (< fr., germ. {i>; {s> micro- + fr. [elecjtron) s. n. (FIZ.) Accelerator ciclic de electroni, în care creşterea energiei se realizează la trecerea repetată (de 20-50 ori) a acestora prin câmpul electric oscilant al 391 MICULESCU unei cavităţi rezonante. Energia câştigată la fiecare trecere a electronilor prin cavitatea rezonantă este de c. 0,4 MeV. MICROUNDĂ (< fr.) s. f. (FIZ.) Undă hertziană a cărei lungime este cuprinsă între 1 cm şi 1 m. MICROVOLTMETRU (< fr.) s. n. Instrument de măsură a tensiunilor joase, de ordinul milionimilor de volt. MICROZOM (< fr.) s. m. Ribozom. MICSANDRĂ s. f. Plantă decorativă anuală, din familia cruciferelor, înaltă până la 75 cm, cu frunze lanceolate şi flori albe, roz, roşii sau violete, parfumate; micşunică (Matthiola incana). <0> M. sălbatică = denumire dată speciilor de plante erbacee, anuale sau perene, din genul Erysimum, familia cruciferelor, cu frunze alterne simple, întregi sau dinţate şi flori galbene; răspândite în toate continentele în afară de Australia. MICŞORA (< micşor, diminutivul lui mic) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) face mai mic (ca dimensiune, volum, intensitate etc.); a (se) diminua. ♦ Tranz. (MAT.) A da unei cantităţi o valoare mai mică decât o are. ♦ (MUZ.) A diminua un interval cu un semiton cromatic. 2. Tranz. A reduce, a scădea preţul, valoarea etc.; spec. a reduce ca număr, ca plafon etc. MICŞUNEA (cf. tc. menekşe) s. f. Plantă ornamentală din familia cruciferelor, originară din S Europei, cu tulpina înaltă de 40-80 cm şi flori parfumate, galbene-aurii, grupate în ra-ceme (Cheiranthus cheiri). MICŞUNICĂ (< micşunea) s. f. (BOT.) Micsandră. MICŢIOMETRU (< fr>) engl.) s. n. Instrument cu ajutorul căruia se reproduce grafic micţiunea (diagrama debitului urinar). MICŢIUNE (< fr.) s. f. Emisie spontană de urină. MICU (CLAIN) 1. loan Inocenţiu (1692-1768, n. Sadu, jud. Sibiu), iluminist român, deschizătorul luptei politice a românilor din Transilvania. Fiu de oier. Studii la Cluj şi Târnavia (azi Trnava, în Slovacia). în calitate de episcop greco-catolic (1729-1751), pornind din cadrele bisericii, a întreprins o complexă şi cutezătoare luptă pentru ridicarea poporului său sub toate raporturile, înainte de toate politice, loan Inocenţiu Micu (Clain) pentru încetarea situaţiei lui numai de „tolerat" pe pământul patriei şi ridicarea acestuia la condiţia de naţiune politică, în virtutea numărului şi a sarcinilor pe care le poartă, a greutăţii şi utilităţii lui în stat. Dar şi în temeiul dreptului său istoric: originea romană, prioritatea şi continuitatea vieţuirii sale pe acest pământ. în consecinţă, a militat pentru reprezentarea lui corespunzătoare în organele de guvernământ, în dietă, în instituţii. A luptat pentru ridicarea şi dotarea clerului, pentru drepturile poporului la meserii, la şcoală, la funcţii, pentru uşurarea sarcinilor iobăgeşti, reducerea robotei. Venind cu un nou concept de naţiune, incluzând în ea şi masele aservite, cu revendicarea ridicării la naţiune politică a unui popor repudiat până aci de naţiunile politice consacrate ale ţării, a trebuit să înfrunte 15 ani în şir ostilitatea lor acerbă, prin nesfârşite petiţii, întâmpinări, demersuri personale, memorii, inclusiv un amplu „Supplex Libellus", la Guvern, în dietă, la Curte. Lupta sa însă depăşind mult şi intenţiile regimului imperial, agitând şi masele populare, I.M. a devenit în cele din urmă incomod, indezirabil. Chemat în 1744 la Viena şi pus sub acuzaţie, a luat în taină, spre a cere sprijinul papei, drumul Romei, de unde apoi împărăteasa nu i-a mai îngăduit, împotriva tuturor insistenţelor sale şi ale poporului său, nicicând revenirea; a rămas un exilat, iar în 1751 a fost silit să abdice. A continuat însă şi din depărtare să agite lupta de acasă. I.M. a conceput programul politic al românilor din Transilvania, el i-a fixat, durabil, şi argumentele fundamentale. Programul său politic a indicat şi sarcinile ştiinţei Şcolii Ardelene; pe firul lui va apărea, după 50 de ani, Supplex Libellus Vala-chorum de la 1791. 2. Samuil M. (1745-1806, n. Sadu, jud. Sibiu), filolog şi istoric iluminist român. Nepotul lui M. (1). Unul dintre corifeii Şcolii Ardelene. Studii la Blaj şi la Institutul Pazmanian din Viena. Prof. la Blaj. Coautor la Supplex Libellus Valacho-rum şi autor a peste 60 de lucrări pe teme diverse. Scrieri istorice („Brevis historica notitia origines et progressu nationis daco-romanae...“, „Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor" şi „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor...") în care susţine originea romană şi continuitatea neîntreruptă a poporului român pe acest teritoriu. Autor al primei gramatici tipărite a limbii române („Ele-menta linguae daco-romanae sive va-lachicae", în colab. cu Gh. Şincai). în „Carte de rogacioni..." (1779) a folosit, pentru întâia oară în istoria tipăriturilor româneşti, alfabetul latin. A redactat un dicţionar român-latin care a stat la baza „Lexiconului de la Buda". Traduceri şi prelucrări de opere iluministe, ştiinţifice, filozofice („Loghica", „Legile firei", „învăţătura metafizicii", „Politica sau filozofia cea lucrătoare") şi literare; dintre cele religioase, cea mai importantă este „Biblia" (1795). MICU, Dumitru (n. 1928, Bârsa, jud. Sălaj), critic şi istoric literar român. Prof. univ. la Bucureşti. Monografii („G. Călinescu — între Apollo şi Dio-nysos"), sinteze („început de secol", „Gândirea şi gândirismul", „în căutarea autenticităţii", „Scurtă istorie a literaturii române"). Versuri. MICU, Mircea (n. 1937, Vărşand, jud. Arad), scriitor român. Versuri („Poeme pentru mama", „Murind pentru prima oară") şi proză („Patima", „Semnul şarpelui") în care tratează temele grave ale existenţei într-un registru ironic. Dramaturgie („Avram lancu"). Parodii. MICULA, com. în jud. Satu Mare, situată în Câmpia Someşului, pe râul Tur; 4 006 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul M.). Crescătorie de fazani (în pădurea Foieni). Rezervaţie de cerbi lopătari. în satul M., menţionat documentar în 1216, se află o biserică reformată (1838). MICULESCU, Constantin (1863-1937, n. Crevenicu, jud. Teleorman), fizician român. Prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre întemeietorii cercetării ştiinţifice româneşti. Studii în domeniile termodinamicii, opticii, acusticii; a efectuat (1891) o determinare precisă a echivalentului mecanic al caloriei prin MICULI 392 Constantin Miculescu metoda circulaţiei apei în calorimetru („Mesure de Pequivalent mecanique de la chaleur"). MICULI (MIKULI), Carol (1821-1897, n. Cernăuţi), compozitor, profesor şi pianist român. Elev aWyj^ Fr. Chopin. Pianist concertist de talie internaţională. Piese instrumentale, vocale (lieduri) şi corale; culegeri de folclor; ediţie adnotată a operei lui Chopin. MIDAS (în mitologia greacă), rege al Frigiei. Potrivit unei legende, Dyonisos i-a îndeplinit dorinţa de a transforma tot ce atinge în aur, dar acest har a început să-l nemulţumească, deoarece şi mâncarea se transforma în aur. La sfatul lui Dyonisos, s-a scăldat în râul Pakatos, căruia i-a aurit apele, dar a scăpat de nefericitul har. După o altă legendă, ales judecător într-o întrecere muzicală dintre Pan şi Apolo, pentru că l-a preferat pe primul, Apolo s-a răzbunat făcând să-i crească urechi de măgar. Numai bărbierul său cunoştea această taină, deoarece M. şi le ascundea sub o bonetă; neputând păstra secretul, el a intrat într-o grotă rostind: regele M. are urechi de măgar. Trestiile crescute deasupra grotei au divulgat tuturor secretul. MIDDLESBROUGH [mjdlzbre], oraş în partea de E a Marii Britanii (Anglia), în conurbaţia Teesside, la 54 km SE de Newcastle upon Tyne, port la estuarul Tees (Marea Nordului); 141 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Mare centru siderurgic. Rafinărie de petrol. Constr. de aparataj electrotehnic, produse chimice. Şantiere navale. Export de cărbune. Muzeu dedicat exploratorului James Cook. MIDDLETON [midlten], Thomas (1570-1627), dramaturg englez. împreună cu S. Rowley sau singur, a scris drame şi comedii realiste, inspirate din viaţa Londrei („Un truc pentru a păcăli un bătrân", „Care sunt femeile ce provoacă alte femei“, „Ţiganul spaniol", „Orice pentru o viaţă liniştită"). MIDHAT PAŞA, Ahmed (1822- 1883), om politic turc. Mare-vizir al Imp. Otoman (iul.-oct. 1872, 1876-1877). A încercat să modernizeze statul prin realizarea unor reforme libe-ral-moderate. Conducătorul mişcării „Noii osmani" pentru transformarea Imp. Otoman într-o monarhie constituţională. Autor al primei constituţii turce (1876). Exilat în Arabia, a fost asasinat din ordinul sultanului Abdul-Hamid II. MIDI (< fr., engl.) adj. invar., subst. 1. Adj. invar. (Despre lungimea fustei, a rochiei, a paltonului etc.) Care ajunge până la jumătatea gambei. 2. Subst. Fustă, rochie, palton etc. cu lungimea m. (1). MIDIA, cap pe litoralul românesc al Mării Negre, situat la N de Constanţa. Separă două tipuri esenţiale de ţărmuri: cel înalt, cu faleză (în S) şi cel jos, cu plajă, cordoane, perisipuri şi lagune (în N). Aici debuşează canalul Poarta Albă—Năvodari—Midia (ramificaţie a canalului Dunăre—Marea Neagră). M|DIE (< ngr., tc.) s. f. Lameli-branhiat marin comestibil, cu cochilie aproape triunghiulară, brună-violacee (Mytilus galloprovincialis). Trăieşte în Marea Neagră şi în alte mări în bancuri, fixată de substrat. MIDRIAZĂ (< fr.) s. f. Mărire a diametrului pupilei. Poate surveni fiziologic (la întuneric), patologic (în paralizia fibrelor longitudinale ale irisului), ori ca efect al administrării unor medicamente (ex. atropina). MIDWAY [mjdwei], două insule coraligene mici (Eastern Island şi Sand Island) în Oc. Pacific, la c. 2 100 km NV de arh. Hawaii; 5,2 km2. Aeroport. Nod de cabluri transoceanice. Aparţin S.U.A. (din 1867). în largul insulelor M., armata americană a obţinut o importantă victorie aeronavală asupra celei japoneze (4-6 iun. 1942). MIE (lat. milia) num. card. 1. Număr egal cu zece sute. ♦ Cu valoare adjectivală: o mie de ani. ♦ (La pl.) Indică un număr (foarte) mare, nedeterminat de fiinţe, obiecte etc.: mii de oameni. ♦ Loc. Cu miile = în cantitate sau în număr foarte mare. 2. Numărul abstract corespunzător; mia se află intre 999 şi 1001. 3. Intră în componenţa numeralelor adverbiale: de o mie de ori. MIED (< sl.) s. n. Vin obţinut din miere; hidromel. MIEL (lat. agnellus) s. m. Puiul oii (indiferent de sex), în primele luni după fătare. Omătul (sau zăpada) mieilor = zăpada care cade uneori primăvara târziu. (REL.) Mielul lui Dumnezeu = denumire dată lui lisus Hristos în reprezentările lui lahve, în ipostaza de păstor, dar şi de rob al Domnului, care se jertfeşte precum un miel. loan Botezătorul îl consideră mielul care va lua asupra sa păcatul întregii omeniri. MIELĂREA (< miel) s. f. Arbust ornamental înalt de 1-4 m, cu frunze digitate, foliole lanceolate şi flori mici, violacee (Vitex agnus castus). MIELINĂ (< fr. {i}; {s> gr. myelos „măduvă") s. f. Complex lipoidic constituit din fosfolipide, cerebrozide, colesterol şi acizi graşi care intră în componenţa fibrei nervoase. MIELINIC (< mielină) adj. Nerv ~ = nerv învelit într-o teacă de mielină. MIELINIZARE (< fr.) s. f. Proces în timpul căruia fibrele nervoase se învelesc cu mielină, pe parcursul dezvoltării nervilor. MIELjŢĂ (< fr. {i}) s. f. Inflamaţie a măduvei spinării provocată de viruşi neurotropi (m. primară) sau apărută ca o complicaţie a altor boli infecţioase (m. secundară). Se manifestă prin febră, paralizie, tulburări ale sensibilităţii, dereglări trofice. MIELO- (< fr.; {s> gr. myelos „măduvă") Element de compunere cu sensul „referitor la măduvă", „măduvă", „medular", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. MIELOBLAST (< fr., engl. {i}; {s> mielo- + gr. blastos „mugure") s. m. Celulă imatură din măduva osoasă hematopoetică, care dă naştere, prin-tr-o serie de transformări celulare intermediare, leucocitelor granulocitare din sânge. M. se găseşte în sângele periferic numai în leucemia mieloidă. MIELOCIT (< fr., engl.) s. n. Celulă a măduvei osoase provenită din mio-blast, care dă naştere granulocitelor din sânge. După felul granulaţiilor din citoplasmă, se disting următoarele tipuri de m.: neutrofile, eozinofile şi bazofile. M. sunt prezente în număr foarte mare în unele forme de leucemie. MIELOGRAFIE (< fr.) s. f. Examen radiologie al canalului rahidian şi al măduvei spinării realizat cu ajutorul injectării unui produs de contrast în spa- 393 MIESCHER ţiile subarahnoidiene sau prin puncţie iombară ori suboccipitală. MIELOGRAMĂ (< fr.; (i> mielo- + gr/ gramma „inscripţie") s. f. Determinare cantitativă şi calitativă a elementelor celulare din măduva hematopoetică, utilizată pentru stabilirea diagnosticului în numeroase boli de sânge; medulo-gramă. MIELOM (< fr. {i>; (s> mielo-) s. n. Boală malignă avându-şi originea în măduva osoasă, caracterizată prin apariţia unor tumori la nivelul oaselor late (cutia craniană, vertebre, coaste, stern, bazin). O formă gravă este m. multiplu sau boala Rustiţki-Kahler. MIELOPATIE (< fr. {i>; is) mielo- + gr. pathos „suferinţă") s. f. Denumire generică pentru bolile măduvei spinării sau ale măduvei osoase. MIELQZĂ (< fr.) s. f. (MED.) Leucemie. MIERCUREA-CIUC, municipiu în jud. Harghita, în Depr. Ciuc, pe stg. Oltului, reşed. jud. Harghita; 46 021 loc. (2000). Expl. de andezit (Jigo-din-Băi), argile caolinoase şi caolin (Harghita-Băi). Constr. de tractoare şi subansamble pentru tractoare, de utilaje şi piese de schimb pentru ind. forestieră; ind. metalurgică, poligrafică, chimică, de prelucrare a lemnului (mobilă), de conf. şi tricotaje, de industrializare a laptelui şi cărnii; îmbutelierea apelor minerale. Filatură de lână pieptănată. Institut de învăţământ superior, din 1976. Patinoar artificial (4 000 locuri). Muzeul secuiesc al Ciucului, cu secţii de arheologie şi istorie, artă plastică, etnografie, ştiinţele naturii. Staţiuni balneoclimaterice în localităţile componente Jigodin-Băi şi Harghita-Băi. Turism. Menţionat documentar ca sat în 1427, apoi ca oppidum la 5 aug. 1558. Declarat municipiu la 27 iul. 1979. Monumente: cetatea Miko, de fapt un castel construit în anii 1611-1621 (refăcut în perioada 1714— 1716) cu turnuri de apărare; mănăstirea franciscană Şumuleu, cu o biserică ctitorită în 1444 de lancu de Hunedoara şi terminată în 1448, demolată în 1802 şi reconstruită în anii 1804-1835, în stil neoclasic; capela Sf. Anton (1661); clădirea Primăriei vechi (1884); biserica ortodoxă Sf. Nicolae (1929-1935, cu picturi murale originare, restaurată în anii 1988-1990), devenită (din 1994) catedrală episcopală. MIERCUREA NIRAJULUI, com. în jud. Mureş, pe râul Niraj; 5 981 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul M.N.) şi haltă de c.f. (în satul Tâmpa). Expl. de gaze naturale. Prelucr. primară a inului şi cânepii. Viticultură. Centru de ceramică populară. Fn satul M.N. se află o biserică din sec. 15 (azi biserică reformată) şi o biserică ortodoxă, de lemn, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1843), iar în satul Moşuni, o biserică reformată (1760). MIERCUREA SIBIULUI, com în jud. Sibiu, situată în Pod. Secaşelor, pe râul Secaş; 4 298 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul M.S.). Produse lactate. Pomicultură. Viticultură. Staţiune balneoclimaterică sezonieră, cu izvoare de ape minerale clorurate, sodice, iodu-rate, slab bromurate, recomandate în afecţiuni , reumatismale, vasculare, genitale ş.a. în satul Apoldu de Sus au fost descoperite vestigii neolitice, hallstattiene şi un tezaur monetar imperial roman (499 de monede din perioada 189-180 şi din 41 Î.Hr.). în satul M.S., menţionat documentar în perioada 1290-1301, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică evanghelică), o cetate ţărănească (sec. 16-19), o biserică ortodoxă cu hramul Sf. llie (sec. 19) şi casa memorială „Cornel Medrea“. MIERCURI (lat. mercuris) s. f. A treia zi a săptămânii. + (Adverbial) în cursul zilei de miercuri; (în forma miercurea) în fiecare miercuri. Ml ERE (lat. met) s. f. 1. Substanţă rezultată din nectarul floral, cules şi prelucrat de albine. Este foarte bogată în zaharuri (glucoză şi fructoză), vitamine, săruri minerale şi enzime. Are consistenţă semilichidă, gust dulce şi aroma specifică florilor din care a fost cules nectarul. Constituie un valoros aliment. V. şi apicultură. Luna de m. = cea dintâi lună după căsătorie. ♦ Nectarul florilor. 2. Mierea-ursului = de- Miercurea-Ciuc. Vedere generală numire dată speciilor de plante erbacee perene din genul Pulmonaria, familia boraginaceelor, cu frunze păroase şi flori roşii, albastre-cerulee sau albastre-violacee. MIEREANU, Costin (n. 1943, Bucureşti), compozitor francez de origine română. Prof. univ. la Paris. Urmăreşte obţinerea unor forme poliartistice, unind sunetul, gestul, imaginea. Lucrări elec-troacustice; studii de muzicologie. MIERLĂ (lat. merula) s. f. Specie de pasăre, din ordinul paseriformelor, sedentară în România; masculul este negru cu cioc galben, iar femela, brună cu cioc brun (Turdus merula)\ se hrăneşte mai ales cu insecte. <0* M. gule-rată = specie de m. cu penajul brun şi cu un desen alb în formă de semilună pe piept (Turdus torquatus). Trăieşte în Alpi şi în munţii Europei Centrale şi Sudice, iarna migrând spre S. M. de pârâu - pescărel. MIERLOI (< mierlă) s. m. Bărbătuşul mierlei. MIERLITĂ (cf. germ. Miere) s. f. Denumire dată speciilor de plante erbacee, mai rar semiarbuşti mici, din genul Minuartia, familia cariofilaceelor, cu tulpina ramificată, frunze opuse şi flori albe, roz sau verzui. Creşte, de obicei, în locuri stâncoase. MIEROS, -OASĂ (< miere) adj. (Şi adv.) Care arată o amabilitate exagerată, falsă. MIERŢĂ (< magh.) s. f. Unitate de măsură a volumului, folosită în trecut în Moldova şi Transilvania pentru cereale, egală cu 21,5 I. MIESCHER [mj:/8r], Johann Friedrich (1844-1895), fiziolog elveţian. Prof. univ. la Basel. Fondator al primului institut fiziologic din Elveţia (1885). A descoperit (1869) şi izolat (1874) acidul nucleic, prezentând rolul MIES VAN DER ROHE 394 acestuia în transmiterea caracterelor ereditare. MIES VAN DER ROHE [mi:s fan der ro:e], Ludwig (1886-1969), arhitect german. Stabilit în S.U.A. (1937). Prof. univ. la Chicago. Unul dintre reprezentanţii concepţiei structurale în "arhitectură, promotor al tehnologiei moderne în acest domeniu. Lucrări de mare puritate şi de o maximă perfecţiune tehnologică, bazate pe ideea spaţiului interior continuu, pe compoziţia modulată a peretelui de sticlă sau de cărămidă şi a planşeului de beton, susţinute de o osatură metalică, complet lipsite de decoraţie (Pavilionul Germaniei la Expoziţia Internaţională de la Barcelona din 1929, Institutul de Tehnologie din Chicago, Casa Farnsworth din Fox River, Illinois, Seagram Building din New York). MIESZKO [mjejko], ^numele a doi suverani poloni din dinastia' Piasti. Mai important: M. I, primul cneaz polon atestat (c. 960-992). A adoptat (în 966) creştinismul. întemeietor al statului polon, a unificat teritorii din Galiţia şi Pomerania, sub coroana sa, în graniţele statului actual. MIEZ (lat. medius) s. n. 1. Partea interioară (moale) a unui fruct (cărnos), a pâinii etc. ♦ Partea din interior, comestibilă, a unei nuci. 2. Partea interioară centrală a unui obiect; nucleu (1). 3. (TEHN.) Corp detaşabil folosit în turnătoria de piese pentru obţinerea golurilor de turnare. ♦ (ELT.) M. fero-magneiic = parte dintr-un circuit magnetic executată din oţel masiv sau lamelar şi înconjurată cel puţin parţial de o înfăşurare electrică, constituind un element important al maşinilor şi aparatelor electrice. 4. Fig. Partea esenţială, fundamentală a unei probleme, a unei lucrări etc.; esenţă, fond. ♦ Valoare, sens, tâlc, semnificaţie (adâncă). 5. (în legătură cu noţiuni temporale) Mijloc, toi. 6. Mijloc, centru al unui spaţiu, al unei întinderi etc. Ml FU sau Ml FEI (1051-1107), pictor şi caligraf chinez. A realizat noi tehnici în pictură, opera sa deose-bindu-se de stilul academic al contemporanilor. Autor al unor eseuri şi al lucrării „Despre pictură", importantă pentru critica artei din epoca Song. Excelent peisagist, celebru literat şi estet. MIFUNE Toshiro (1920-1997), actor japonez de film. Interpret preferat al filmelor lui A. Kurosawa. A excelat în pelicule de epocă, personificând samuraiul, dar şi în filme de actualitate, asiatice sau occidentale („Rashomon“, „Cei 7 samurai", „Omul cu ricşa“, „Barbă roşie“, „Tronul însângerat", „Ultimul samurai", „Provocarea", „în umbra lupului"). MIG (abreviere de la A.l. Mikoian şi M.L Gurevici, numele creatorilor), firmă sovietică, care începând din 1940 a construit avioane de interceptare, de atac, de recunoaştere şi de antrenament purtând acest nume. Cu asemenea avioane au fost echipate forţele aeriene ale U.R.S.S. şi ale statelor care au aparţinut Pactului de la Varşovia. MIGALĂ (< migăli) s. f. Minuţiozitate şi scrupulozitate în efectuarea unei munci. Toshiro Mifune MIGĂLI. vb. IV tranz. şi intranz. A lucra cu răbdare şi minuţiozitate (adesea fără spor). MIGĂLOS. -OASĂ (< migală) adj. 1. Care lucrează cu migală. 2. Care cere migală. MIGDAL (< sl.) s. m. Arbore fructifer mediteranean, din familia rozaceelor, înalt de 6-8 m, cu frunze lanceolate şi fructe drupe comestibile (Prunus amyg-dalus sin. Amygdalus communis). Este puţin rezistent la ger şi pretenţios la căldură; se cultivă şi în regiunile sudice ale României. MIGDALAT -Ă (< migdală) adj. (Despre ochi) De forma migdalei; alungit, codat. MIGDALĂ (< migdal) s. f. Fruct al migdalului, oval-alungit, cu sâmburele comestibil, bogat în ulei (55%), folosit în industria farmaceutică şi în cosmetică. MIGJENI [migheni] (pseud. lui Mi-losh Gjergj Nikolla) (1911-1938), scriitor albanez. Lirică romantică de inspiraţie revoluţionară („Versuri libere"), schiţe şi povestiri cu caracter social („Micul Luli"). MIGMATjT (< fr. {i>; (s> gr. migmat-„amestec") s. n. Rocă ultrametamorfică cu caracter mixt şi aspect gnaisic, formată prin pătrunderea magmei granitice între roci de provenienţă sedimentară. MIGNARD [mina:r], Pierre (1612— 1695), pictor francez. Elev al lui S. Vouet. Exponent al esteticii neoclasice. Format la Roma (1635-1657), a revenit în Franţa la chemarea lui Ludovic XIV, excelând în portrete alegorice, preluate din arta italiană a Renaşterii timpurii („Madame de La Val-liere", „Madame de Sevigne", „Colbert", „Bossuet"). A susţinut colorismul ve-neţian. Ilustraţie de carte. MIGNE [mine], Jacques Paul (1800-1875), abate şi erudit francez. A Ludwig Mies Van der Rohe. Vile de locuit la Stuttgart 395 MIHAI BRAVU editat cea mai mare şi cea mai completă colecţie de texte patristice, intitulată Pairologiae cursus comp/etus, în două serii: Series graeca, în 161 volume, text grec cu traducere latină, de la Părinţii Apostolici până la Conciliu! de la Ferrara - Florenţa (1438-1445) şi Series latina, în 221 volume, de la Tertulian până la papa Innocentiu III (m. 1216); ediţia e însoţită de un considerabil aparat critic. MIGNET [mine], Auguste (1796- 1884), istoric şi publicist francez. Colaborator al lui Thiers. Orientare liberală, potrivnică Restauraţiei. Contribuţii la istoria Franţei („Istoria Revoluţiei franceze", „Istoria rivalităţii dintre Francisc I şi Carol Quintul“). mignon -A [minon] (< fr.) adj. (Adesea substantivat) Micuţ, drăguţ, delicat. MIGRA (< migraţie) vb. I intranz. 1. A se deplasa în masă dintr-o regiune în alta, dintr-o ţară într-alta. 2. (FIZ.; despre particule) A se deplasa într-o anumită direcţie, sub acţiunea unei diferenţe de concentraţie, de potenţial sau a altor factori. MIGRATOR, -OARE (< fr.) adj. Care migrează. MIGRAŢIUNE (MIGRAŢIE) (< fr., lat.) s. f. 1. Deplasare voluntară a unor indivizi, a unor populaţii dintr-o ţară în alta sau dintr-o regiune în alta, determinată de factori economici, sociali, politici, culturali sau naturali. Frecventă în timpul Comunei primitive, în Antichitate şi în Evul Mediu (ex. marea migraţiune a popoarelor din sec. 4-7). 2. Deplasarea în masă a animalelor provocată de schimbarea condiţiilor de existenţă sau de ciclul de dezvoltare, în primul caz, poate fi regulată (sezonieră sau nictemerală) ori neregulată (ca urmare a secetei, inundaţiilor, incendiilor etc.); în al doilea caz, m. contribuie la răspândirea speciilor (la animalele fixate de substratul de existenţă, la spongieri, corali are loc în stadiul larvar). Unele varietăţi parcurg în timpul m. mii de km (ex.. anghila, barza), altele doar câţiva (ex. cârtiţa, 20 km). M. animalelor este un fenomen complex, la multe dintre ele fiind ereditară. 3. (BOT.) Schimbare naturală, accidentală sau controlată de om în repartiţia geografică a unei specii vegetale. 4. (CHIM.) Deplasare a unui radical într-o moleculă ♦ (FIZ.; în teoria reactorilor nucleari) Deplasare a neutronilor în cursul micşorării vitezei sau a difuziunii lor. 5. (STATIST.) Mişcare (5). M. alternantă = deplasare a unor persoane între locul de muncă Mihai I şi reşedinţa lor făcută cu regularitate (zilnic, săptămânal). 6. (EC. POL.) Migraţia capitalului = procesul mişcării capitalurilor dintr-o ramură în alta în cadrul economiei naţionale şi dintr-o ţară în alta. 7. (GEOL.) Proces de deplasare a hidrocarburilor (ţiţei, gaze) din roca în care s-au format (rocă generatoare) spre rocile în care se pot acumula (roci colectoare), formând zăcăminte. MIGRENĂ (< fr.; {s> lat. m. hemicrania „[durere] într-o jumătate a craniului") s. f. Durerea de cap care, de obicei, afectează o singură parte a capului şi care survine în accese ce pot dura între 12 şi 24 ore; este însoţită de greaţă, de vărsături şi tulburări oculare. MIHAI I (n. 1921, Sinaia), rege al României (1927-1930, sub regenţă şi 1940-1947). Stabilit în Elveţia. Fiul lui Carol II şi al reginei Elena, principesă de Grecia. Căsătorit (iun. 1948) cu Anna de Bourbon-Parma, prinţesă de Danemarca, cu care are cinci copii: Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria. La începutul celei de-a doua domnii, deşi marginalizat de către „conducătorul statului", M. a sprijinit campania militară din Est pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord ocupate de sovietici. în anii 1943-1944, în condiţiile previzibilei victorii a Aliaţilor, M. şi apropiaţii săi, împreună cu liderii politici ai principalelor partide democrate, unele cercuri din armată etc. întreprind demersuri politico-diplomatice, pe plan intern şi extern, pentru ieşirea din război, ruperea alianţei cu Germania şi alăturarea României Naţiunilor Unite. în faţa deteriorării rapide a situaţiei de pe front, mareşalul Ion Antonescu refuzând ieşirea imediată din Axă şi încheierea armistiţiului fără avertizarea lui Hitler, are loc lovitura de stat (23 aug. 1944), prin care M., potrivit atribuţiilor sale constituţionale, dispune arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu, numirea unui nou prim-ministru în persoana generalului Constantin Sănătescu, iar, apoi, printr-o proclamaţie, se adresează naţiunii române, care este anunţată de ruperea relaţiilor diplomatice cu Germania şi încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Lovitura de stat de la 23 aug. 1944 a precipitat prăbuşirea Reichului, mutarea frontului cu 500 km spre vest şi implicit scurtarea războiului cu cel puţin şase luni. Ca o recunoaştere a acestui fapt, M. a fost decorat de sovietici cu Ordinul „Victoria" (iul. 1945) şi de americani cu cea mai înaltă distincţie de război a S.U.A., Legiunea Meritului, în cadrul de cavaler (mai 1947). La cererea expresă a lui A.I. Vîşinski şi sub presiunea militară sovietică, M. este nevoit să accepte numirea dr. Petru Groza ca prim-minis-tru, care formează un nou guvern (6 mart. 1945) a cărui activitate se caracterizează printr-un şir de măsuri antidemocratice. în aceste condiţii, M. a încercat să înlăture guvernul Groza, cerându-i (20 aug.) să demisioneze, iar în urma refuzului acestuia, a hotărât să nu mai semneze decretele-Iegi, urmărind să facă inoperantă activitatea guvernului („greva regală"). Demersul Regelui Mihai (aug.-dec. 1945) s-a constituit în ultima încercare de revenire la un regim parlamentar, cu guvern şi opoziţie, pe temeiul Constituţiei din 1923, teoretic încă în vigoare în 1945. Sub ameninţarea declanşării unui război civil, M. a fost silit de comunişti să abdice (30 dec. 1947) în numele său şi al urmaşilor săi şi să părăsească ţara (ian. 1948), fapt care a marcat suprimarea totală a vieţii constituţionale în România. A revenit, împreună cu familia regală, pentru prima dată, într-o scurtă vizită în România, cu prilejul Sărbătorilor de Paşti (1992); cu ocazia vizitei din 1997, i s-a redat cetăţenia română, retrasă, în 1948, de către autorităţile comuniste. în cadrul unor misiuni diplomatice, M. a efectuat o serie de turnee în ţările europene cu regim monarhic, pentru a susţine cauza României de a fi inclusă în NATO. MIHAI BRAVU 1. Com. în jud. Giurgiu, situată în Câmpia Burnas, pe dr. râului Neajlov, pe malul de SV al lacului Comana; 2 608 loc. (2000). Staţie de c.f. Biserica Cuvioasa Parascheva (1884). 2. Com. în jud. Tulcea, la poalele de NE ale Pod. Babadag, MIHAI EMINESCU 396 pe dr. râului Taiţa; 2 810 loc. (2000). Expl. de calcar şi porfir. MIHAI EMINESCU, com. în jud. Botoşani, pe cursul superior al râului Drăcşani; 6 512 loc. (2000). Reşed. com. este în satul Ipoteşti. Vestigii neolitice şi din Epoca fierului. Parc dendrologic. Muzeu memorial „Mihai Eminescu" (în satul Ipoteşti). Bisericile Sf. Nicolae (1818-1819, reclădită în 1855-1856) şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1825), în satele Cucorăni şi Ipoteşti; biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1787), în satul Cervi-ceşti. Festival folcloric anual (iul.), în satul Baisa. MIHAIL (în religiile mozaică, creştină şi mahomedană), arhanghel, cel dintâi şi cel mai ales dintre îngeri. Tradiţia creştină îl consideră stegar al lui lisus în armata îngerilor şi, prin aceasta, sfânt protector al Bis@r4cji, al oastei creştine şi al tuturor popoarelor. Este reprezentat ca fiind înarmat cu o sabie de foc. MIHAIL, numele a opt suverani ai Imp. Bizantin. Mai importanţi; 1. M. II (820-829). A înăbuşit răscoala condusă de Toma Slavul. în timpul domniei lui, arabii cuceresc Creta şi încep cucerirea Siciliei. 2. M. IV Paphlagonianul (1034-1041). în timpul domniei lui, a avut loc răscoala muntenegrenilor (1035-1042) şi a bulgarilor (1040-1041), iar bizantinii înfrâng pe arabii din Sicilia. 3. M. VIII Paleolog, împărat al Niceii (1258-1261) şi al Bizanţului (1261-1282). Fondatorul dinastiei Pa-leologilor. în iul. 1261, generalul său Strategopulos a cucerit Constantinopo-lul de la latini, restabilind Imp. Bizantin. A acordat negustorilor genovezi importante privilegii (1261) şi cartierul Galata (1267). A încercat, fără a reuşi, să-şi impună autoritatea asupra statelor din Pen. Balcanică şi a acceptat, din motive politice, supremaţia papei. MIHAIL, Jean (1896-1963, n. Hălău-ceşti, jud. laşi), regizor român de film. Prof. univ. la Bucureşti. Pionier al artei cinematografice româneşti („Păcat“, „Manasse", „Trenul fantomă"). Filme de atmosferă dramatică („Râpa dracului"). Memorialistică („Filmul românesc de altădată"). MIHAIL, Gheorghe (1887-1982, n. Brăila), general român. Şef al Marelui Stat Major (aug.-oct. 1944), inspector general al infanteriei (1944-1945). Apropiat al lui Carol II, a fost trecut în rezervă (1940) de mareşalul Antonescu. A luat parte la pregătirea trecerii României de partea Aliaţilor. Singura personalitate militară care a cerut ca armata română să nu treacă graniţa de Vest a ţării. A protestat în faţa abuzurilor repetate ale sovieticilor de a-şi subordona trupele române pe front, prezentându-şi de mai multe ori demisia. Arestat şi condamnat, a fost deţinut din motive politice (1948-1957). MIHAIL I, domn al Ţării Româneşti (1418-1420), urmaşul legitim al lui Mircea cel Bătrân. Ca şi acesta, a înfruntat cu vitejie „expediţiile sfinte" conduse de Mehmed I în 1419 şi 1420 pentru supunerea Ţării Româneşti. în 1419 a promis doar plata unui haraci (acţiune socotită pe nedrept de cronicile turceşti ulterioare ca o „închinare" a ţării), în toamnă ridicându-se din nou la luptă antiotomană. A murit în luptă cu Mehmed I în vara anului 1420. MIHAIL III FIODOROVICI, ţar al Rusiei (1613-1645). întemeietorul dinastiei Romanov. Ales ţar de către Zemski Sobor, bolnav şi incapabil, a cârmuit iniţial (1613-1619) sub influenţa mamei, apoi (1619-1633) a tatălui său, patriarhul Filaret. A purtat lupte cu suedezii (1614-1617) şi cu polonii (1632-1634). MIHAIL KOGALNICEANU 1. Com. în jud. Constanţa; 9 857 loc. (2000). Aeroport care deserveşte municipiul Constanţa. Preparate din carne şi lapte. Fermă avicolă. 2. Com. în jud. Ialomiţa, în Câmpia Bărăganului, pe cursul inf. al lalomiţei; 6 230 loc. (2000). Biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1854-1862), în satul Luciu. în acelaşi sat a fost descoperit un opaiţ din bronz (sec. 6). 3. Com. în jud. Tulcea, situată la poalele Dealurilor Tulcei, pe râul Teliţa; 3 733 loc. (2000). Staţie de c.f. Aeroport care deserveşte municipiul Tulcea. Expl. de calcar. Creşterea bovinelor. Produse alim. Centru de încercare a soiurilor de cereale. în arealul com. a fost descoperit un tezaur compus din 25 000 monede din argint, 200 perperi bizantini din aur, peste 100 de lingouri din argint şi obiecte de podoabă, datând de la sfârşitul sec. 13 şi începutul sec. 14. MIHAILOVGRAD, oraş în NV Bulgariei, în Platforma Prebalcanică la 80 km N de Sofia; 56,7 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. electrotehnică, textilă, constr. de aparate şi instrumente de măsură, alim. Piaţă agricolă. MIHAILOVI6, Dragoljub (zis Draîa) (1893-1946), general sârb. Fondator al organizaţiei naţionaliste a cetnicilor, a colaborat cu guvernul profascist sârb al lui M. Nedic. Acuzat de colaboraţionism a fost arestat, judecat, condamnat la moarte şi executat. MIHAILOVlC, Dragoslav (n. 1930), scriitor sârb. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai neorealismului în literatura sârbă (romanul „Ghirlanda lui Petrija"). MIHAILOVSKI, Nikolal Konstantino-vlcl (1842-1904), critic literar şi sociolog rus. Teoretician al narodnicismului, a exercitat o mare influenţă asupra mişcării intelectuale din Rusia („Eroul şi mulţimea"). Studii filozofico-sociolo-gice („Ce este progresul?", „Lupta pentru individualitate", „Ce este fericirea?"). Mihail Kogălniceanu (2). Opaiţ din bronz descoperit pe terit. satului Luciu 397 MIHALKOV Critică literară despre Turgheniev, Dos-toevski şi Tolstoi. MIHAI VITEAZU 1. Com. în jud. Cluj, pe râul Arieş; 5 838 loc. (2000). Expl. de gips (în satul Cheia). Creşterea bovinelor. Pomicultură. Fn satul M.V., menţionat documentar în 1332, se află o biserică reformată (1674-1684), una romano-catolică (sec. 19) şi alta unitariană (sec. 18-19), iar în satul Corneşti, biserica romano-catolică Sf. Emilia (1774). 2. Com. în jud. Constanţa, pe ţărmul de V al lacului Sinoie; 3 350 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul M.V.). Creşterea ovinelor. MIHAI VITEAZUL, domn al Tării Româneşti (1593-1601), al Transilvaniei (1599-1600) şi al Moldovei (1600). Fiu al lui Pătraşcu cel Bun. A urmărit întărirea autorităţii centrale şi consolidarea poziţiilor acelei părţi din boierime care îi era credincioasă, în frunte cu boierii olteni. A dat un aşezământ prin care ţăranii dependenţi rămâneau pe moşiile unde erau stabiliţi, stăpânii de la care fugiseră nemaiputându-i revendica. Fn condiţiile existenţei unei situaţii internaţionale complicate, M.V., înzestrat cu un extraordinar spirit de inventivitate în strategia alianţelor, îmbinând talentul diplomatic cu acţiunea militară, a reuşit să pună bazele unui sistem de alianţe antiotomane, capabil să ducă la creşterea roiului Ţării Româneşti pe plan extern. începând războiul de eliberare de sub dominaţia Imp. Otoman (1594), a atacat cetăţile stăpânite de turci pe linia Dunării şi apoi a înfrânt câteva oşti tătărăşti şi turceşti la Putinei, Stăneşti şi Şerpăteşti (1595). Graţie atât însuşirilor sale de mare strateg, cât şi vitejiei şi spiritului de eroism, M.V. a învins marea oaste otomană, condusă de Sinan Paşa, la Călugăreni (13/23 aug. 1595) şi la Giurgiu (oct. 1595). Prin victorioasele campanii antiotomane întreprinse la S de Dunăre (1596, 1598), a încurajat rezistenţa popoarelor de aici, care năzuiau dobândirea eliberării lor de sub dominaţia Porţii. în 1599 l-a învins pe voievodul Andrei Bâthori la Şelimbăr şi a pus stăpânire pe Transilvania, iar în mai 1600, după o campanie fulgerătoare, şi pe Moldova, realizând prima unire politică a celor trei ţări române, intitulându-se „domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi a toată ţara Moldovei". Deşi unirea realizată de M.V. nu a putut dăinui în condiţiile istorice din acel timp, ea a reprezentat o expresie firească a legăturilor neîntrerupte — umane, politice, economice, culturale şi militare — existente de-a lungul veacurilor între cele trei ţări Mihai Viteazul româneşti. Biruit la Mirăslău (sept. 1600) de nobilimea maghiară, ajutată de imperiali şi apoi de poloni, care, ocupând Moldova au pătruns şi în Ţara Românească, a fost nevoit să apeleze la ajutorul împăratului Rudolf II. Dar, după ce, împreună cu generalul Basta, a înfrânt armata nobiliară la Guruslău (1601), a fost asasinat (9/19 aug. 1601). A ctitorit cea de-a doua biserică a Mitropoliei ortodoxe de la Alba lulia. Considerat în epocă, potrivit mărturiilor externe, ca fiind „unul din cei mai viteji, puternici, valoroşi şi înţelepţi principi", M.V., prin opera sa, a întruchipat pentru generaţiile ce i-au urmat, simbolul luptei pentru independenţă şi unitate, iar programul său politic şi militar a avut un rol covârşitor în formarea conştiinţei unităţii de neam şi de limbă a poporului român. MIHALACHE, Ion (1882-1963, n. Topoloveni), om politic român. Unul dintre doctrinarii statului ţărănesc. A participat la Războiul de întregire a ţă- ion Mihalache rii, fiind decorat pentru faptele de arme cu ordinul „Mihai Viteazul" în gradul de cavaler. Preşedinte (1925-1926) al Partidului Ţărănesc (creat din iniţiativa sa în dec. 1918) şi al Partidului Na-ţional-Ţărănesc (1933-1937), fiind unul dintre principalii artizani ai fuziunii (oct. 1926) dintre ţărănişti şi naţionali. Ministru al Agriculturii şi Domeniilor (1919-1920, 1928-1930), calitate în care s-a ocupat de elaborarea proiectului legii agrare în Vechiul Regat, precum şi de iniţierea şi adoptarea legii pentru libera circulaţie a terenurilor dobândite prin împroprietărire. Ca ministru de Interne (1930-1931, 1932-1933) a dispus dizolvarea Gărzii de Fier. S-a numărat printre oamenii politici care au susţinut aducerea pe tron a principelui Carol. A protestat împotriva cedării fără luptă a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, precum şi a părţii de nord a Transilvaniei şi a Dobrogei de Sud. Sub pretextul de a fi participat ca voluntar pe Frontul de Est, autorităţile comuniste l-au împiedicat să candideze în alegerile parlamentare din 1946. După 23 aug. 1944, s-a împotrivit procesului de comunizare şi sovietizare a ţării. în urma acţiunii provocatoare de la Tămădău, M., împreună cu alţi fruntaşi ţărănişti, a fost arestat (iul. 1947), judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, fiind închis la Galaţi, Sighet şi Râmnicu Sărat, unde a şi murit. MIHALCEA (CARAGEA) (7-1601), boier din Ţara Românească, de origine grec. Mare ban. Trimis al lui Mihai Viteazul în solie la împăratul Rudolf II; locţiitor al domnului în Transilvania, în timpul campaniei din Moldova. Ucis din ordinul generalului Basta. MIHALKOV 1. Serghei Vladimirovici (n. 1913), scriitor rus. Versuri („Unchiul Stiopa"), fabule („Iepuraşul încrezut", „Vulpea şi castorul") şi piese pentru copii („Vreau acasă"). Comedii satirice („Racii", „Sălbaticii"). Unul dintre autorii versurilor imnului de stat al Uniunii Sovietice (1943). 2. Andrei Sergheevici M.-KONCEALOVSKI (n. 1937), regizor rus de film. Fiul lui M (1). Creaţii în care se dovedeşte un excelent portretist al sufletului rus, mai ales în ecranizările după Cehov şi Turgheniev („Un cuib de nobili", „Unchiul Vania", „Si-beriada", „Romanţa îndrăgostiţilor"). în S.U.A. a realizat: „Iubiţii Măriei", „Trenul evadării", „în cerc restrâns", „Riaba, găinuşa mea". 3. Nikita Sergheevici M. (n. 1945), actor şi regizor rus de film. Fiul lui M (1). Puternică personalitate a cinematografului sovietic, căruia i-a deschis drumul spre circuitul inter- MIHALOVICI 398 naţional în anii 70-80. Autorul unor remarcabile pelicule de epocă şi de actualitate, axate pe tema eşecului şi a singurătăţii („Sclava iubirii", „Piesă neterminată pentru pianină mecanică", „Câteva zile din viaţa lui Oblomov“, „Rubedeniile", „Ochi negri“, „Aproape de cer“). Actor polivalent, a creat personaje memorabile („Gară pentru doi“, „Fata fără zestre“). Premiul Oscar pentru film străin: 1994 („Soare înşelător"). MIHALOVICI, Marcel (1898-1985, n. Bucureşti), compozitor francez de origine română. Elev al lui D. Cuclin şi V. d’lndy. Membru al Şcolii de la Paris şi unul dintre fondatorii asociaţiei „Triton", care grupa compozitori importanţi de muzică contemporană. Opere („Fedra"), balete („Tezeu în labirint"), lucrări simfonice şi vocal-simfonice, muzică instrumentală die cameră, de film. Atracţie pentru structurile solide, influenţă a ritmurilor din folclorul românesc. MIHALŢ s. m. Peşte teleostean dulcicol, răpitor, de c. 25-40 cm lungime, de culoare brună-verzuie, cu solzi mărunţi (Lota Iota). Trăieşte mai ales în râuri de munte. MIHALŢ, com. în jud. Alba, pe Târnava; 3 580 loc. (2000). Expl. de nisipuri. Aici a avut loc, la 21 mai/2 iun. 1848, o ciocnire sângeroasă între ţăranii români şi oastea nemeşimii maghiare („Măcelul de la Mihalţ"). MIHALYl de Apşa, veche familie nobiliară română din Maramureş. Mai importanţi: 1. loan M. de A. (1844-1914, n. Apşa, azi în Ucraina), om de cultură. M. coresp. al Acad*. (1901). Preocupări în domeniile diplomaticii, numismaticii şi arheologiei, urmărind să strângă argumente privitoare la continuitatea românilor în Maramureş („Diplome maramureşene din sec. XIV şi XV"). 2. Victor M. de A. (1841-1918, n. leud, jud. Maramureş), prelat. M. de onoare al Acad. (1894), prof. la Seminarul teologic din Gherla. Mitropolit greco-catolic de Alba lulia şi Făgăraş (din 1894, instalat în 1895). îndrumător al şcolilor româneşti din Blaj. 3. Teodor M. de A. (1855-1934, n. sat Prislop, jud. Maramureş), om politic. Sprijinitor al luptei pentru emanciparea politică şi naţională a românilor transilvăneni, a făcut parte din comisia care a redactat Memorandul şi din delegaţia care a mers la Viena pentru a-l prezenta împăratului. Vicepreşedinte al Adunării de la Alba lulia (1 dec. 1918). MIHĂESCU, Eugen (n. 1937, Bucureşti), pictor şi grafician român. Stabilit în Elveţia (1967), apoi în S.U.A. (1981). M. de onoare al Acad. (1993). Grafică publicistică (în „Le Monde", „Le Figaro", „The New York Times", „Times" ş.a.). Expoziţii în mari oraşe ale lumii (Barcelona, Bordeaux, Buenos Aires, Geneva, Paris, New York ş.a.). MIHĂESCU, Gib I. (1894-1935, n. Drăgăşani), prozator român. Nuvele („La Grandiflora", „Vedenia") şi romane („Rusoaica", „Zilele şi nopţile unui student întârziat", „Donna Alba") de analiză a stărilor obsesive, mai ales erotice; teatru („Pavilionul cu umbre"). MIHĂESCU, Haralambie (1907-1985, n. Udeşti, jud. Suceava), lingvist şi filolog român. M. coresp. al Acad. (1965), prof. univ. la laşi. Specialist în limbile clasice („Istoria literaturii latine", „Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman", „Les elements latins de la langue albanaise", „Influenţa grecească în limba română până în sec. al XV-lea"). Ediţii critice. MIHĂESCU, Nicolae C. (1863-1934, n. Târgovişte), arhitect român. Prof. la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti. Unul dintre reprezentanţii stilului neo-românesc (clădirea Ministerului învăţă- mântului din str. general Berthelot, Biserica Bradu-Boteanu, în Bucureşti, Tribunalul şi Şcoala Comercială din Târgovişte, Catedralele din Sulina şi Drăgăşani). A executat restaurări la mănăstirile Agapia, Văratec, Neamţ, Hurez, Căldăruşani. MIHĂEŞTI 1. Com. în jud. Argeş, situată în zona de contact a Piemontului Gândeşti cu Dealurile Argeşului, pe Râul Târgului; 5 721 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul Furnicoşi). Pomicultură. Parc dendrologic (57,5 ha), creat în anii 1895-1900, cu exemplare de brad caucazian, stejar roşu, gorun, arborele pagodelor (Ginkgo biloba) ş.a. Bisericile Sf. Nicolae (1767) şi Sf. loan Botezătorul (1810), în satele Valea Bradului şi Furnicoşi. 2. Com. în jud. Olt, în Câmpia Boian; 2 171 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul M.). Centru de confecţionat covoare. Viticultură. Bisericile Sf. Nicolae (1847) şi Adormirea Maicii Domnului (1864-1869), în satele Bucşa şi M. 3. Com. în jud. Vâlcea, în Subcarpaţii Olteniei, pe dr. Oltului; 6 229 loc. (2000). Reşed. com. M. este în satul Buleta. Staţie de c.f. (în satul Govora). Centrală electrică şi de termoficare (207,5 MW), hidrocentrală (45 MW) şi uzină de produse sodice (în satul Govora). Fermă avicolă (în satul Buleta). Sanatoriu T.B.C. în satul Govora se află mănăstirea cu acelaşi nume (de maici), cu biserica Adormirea Maicii Domnului, construită în anii 1492-1496 prin grija domnului Vlad Călugărul şi terminată de Radu cel Mare. Ansamblul monahal a fost renovat de Matei Basarab în anii 1640-1645, care a instalat aici o tiparniţă de sub teascurile căruia au ieşit primele legiuiri în limba română („Pravila de la Govora", 1640, „îndreptarea legii", 1652), precum şi cărţi de slujbă în limba slavonă („Psaltirea", 1637). în 1710-1711, Con- Victor Mihalyi de Apşa Eugen Mihăescu Haralambie Mihăescu 399 MIHĂILESCU Mihăeşti (3). Biserica mănăstirii Govora, cu hramul Adormirea Maicii Domnului stantin Brâncoveanu a amplificat complexul monastic şi a reconstruit biserica pe care a împodobit-o cu picturi murale interioare executate de zugravii losif, Hrănite, Teodosie, Ştefan ş.a. Mănăstirea Govora a fost renovată în perioada 1957-1969. MIHĂILÂ, Gheorghe (n. 1930, sat Dăişoara, jud. Braşov), lingvist şi istoric literar român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări privind raporturile lingvistice şi literare slavo-române, cultura şi literatura română veche, lingvistica română („Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi", „Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti", „Cultura şi literatura română veche în context european. Studii şi texte“, „Studii de lingvistică şi filologie"). Ediţii critice („loan Bogdan. Scrieri alese"). MIHĂILÂ, Mihai (n. 1948, Faraoa-neie, jud. Vrancea), inginer român. M. coresp. al Acad. (1999). Cercetări în domeniul mecanismelor de zgomot electronic în semiconductoare, dispozitive semiconductoare şi metale; a descoperit fononii în zgomot 1/f şi spectroscopia de zgomot 1/f („Phonon observations in the 1/f noise of bipolar transistors", „Phonon fine structures in «the 1/f noise of copper, silver and silicon"). MIHĂILEANU, numele a trei dintre primii actori români ai Teatrului Naţional; Costache (1800-1855); Ştefan (1821-1909); Raliţa (1816-1881), foarte înzestrată atât pentru comedie, cât şi pentru rolurile de compoziţie. MIHĂILENI 1. Com. în jud. Botoşani, situată pe stg. văii Şiretului; 4 686 loc. (2000). Centru de ceramică roşie. Bisericile de lemn cu acelaşi hram — Sfinţii Voievozi, în satele Talpa (1772, restaurată în 1860), Gândeşti (1777) şi Călineşti (sec. 19) şi bisericile de zid cu hramurile Sfinţii Voievozi (1795), Sf. Nicolae (1839-1842, restaurată în'1875), Adormirea Maicii Domnului (1853, restaurată în 1892) şi Buna Vestire (1857), în satele Pârâu Negru, M., Cândeşti şi Viţcani. 2. Com. în jud. Harghita, în NE Depr. Ciuc, pe Olt; 2 642 loc. (2000). Staţii de c.f. (în satele M. şi Nădejdea). în satul M., menţionat documentar în 1333, se află o biserică romano-catolică (sec. 15), un conac (sec. 19) şi o moară de apă (începutul sec. 19). 3. Com. în jud. Sibiu, în Pod. Hârti- baciului; 1 013 loc. (2000). Satul M., apare menţionat documentar în 1382. Cetate ţărănească (sec. 15-16) cu biserică evanghelică de incintă (1863), în satul Metiş. MIHĂILESCU, Corneliu (1887-1965, n. Bucureşti), pictor şi grafician român. Artist de avangardă, s-a afirmat prin viziunea cubistă, din care reţine ulterior numai rigoarea geometrică a formelor. Pastă bogată, tonuri grave, pensulaţie puternică („Pastorală", „Arlechiniada", „Buna Vestire"). MIHĂILESCU, Cristian (1944, n. Bu-zău), tenor şi regizor român de operă. Director al Operei din Constanţa, unde a adus un suflu nou şi susţine desfăşurarea anuală a unui prestigios festival internaţional de gen. A cântat pe scenele mai multor teatre de operă din ţară, apoi s-a îndreptat către regie („Othello"). MIHĂILESCU, Eugen (n. 1913, laşi), logician român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul calculului propo-ziţional şi în teoria deciziei („Sisteme logice şi forme normale în calculul pro-poziţional bivalent", „Logica matematică. Elemente de calcul cu propoziţii şi predicate"). MIHĂILESCU, Florin (n. 1943, Bucu- reşti), cineast român. Prof. univ. la Bucureşti. Operator şi producător de film; maestru al imaginii, a creat peii-cule de referinţă ale cinematografului românesc („De ce trag clopotele, Mitică?", „Filip cel Bun", „lacob", „Secvenţe", „Vulpe, vânător"). MIHĂILESCU, Vintilă (1890-1978, n. Bucureşti), geograf român. Acad. (1974), prof. univ. la Bucureşti. A pus bazele geografiei aşezărilor urbane şi rurale, a iniţiat şi dezvoltat studiile de regionare geografică şi a contribuit lâ organizarea cercetărilor de geografie aplicată în România. A introdus noţiunile de zonă preorăşenească şi topo- Gheorghe Mihăilă Mihai Mihăilă Vintilă Mihăilescu mihăilescu-brAila 400 climă sau spaţiu microclimatic. Contribuţii în aproape toate ramurile geografiei („Geografia fizică a României", „Carpaţii sud-estici de pe teritoriul R.P. Române", „Geografia teoretică", „Elemente de morfologie teoretică regională", „Cercetări antropo-geografice", „Dealurile şi câmpiile României"). MIHĂILESCU-BRĂILA Ştefan (1925- 1996, n. Brăila), actor român. Spontaneitate şi expresivitate, în roluri de factură comică-dramatică (în piese: „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită" de B. Brecht, „Regele moare" de E. lonescu, „Ordinatorul" de P. Eve-rac şi în filme: „Comoara din Vadul Vechi", „A fost prietenul meu“, „Secretul lui Bachus"). MIHĂILEŞTI 1. Oraş în jud. Giurgiu, situat în Câmpia Găvanu-Burdea, pe dr. văii Argeşului; 7 108 loc. (2000). Ţesătorie de mătase;** produse alim. Ferme de creştere a bovinelor şi păsărilor. Lac de acumulare (1 013 ha), construit în anii ’80. Vestigii din epocile bronzului şi fierului şi din perioada geto-dacică (în satul Popeşti). Declarat oraş la 18 apr. 1989. Biserica Sfinţii Voievozi (1714) şi conac (sec. 19); bisericile Sf. Treime (1688-1689), Adormirea Maicii Domnului (sec. 17) şi Sf. Nicolae (1870), în satele Popeşti, Novaci şi Drăgănescu. 2. Com. în jud. Buzău, în V Câmpiei Bărăganului, pe râul Sărata şi pe malul lacului Amaru; 3 634 loc. (2000). Creşterea porcinelor. MIHĂLĂŞENI, com. în jud. Botoşani; 2 508 loc. (2000). lazuri şi heleşteie. Conac (sec. 19). MIHĂLCESCU, Irineu (numele de botez loan) (1874-1948, n. sat Valea Viei, jud. Buzău), prelat român. Prof. la facultăţile de teologie din Bucureşti şi Chişinău. Mitropolit al Moldovei (1939-1947). Studii de dogmatică, apologetică şi istoria religiilor („Studii asupra raportului dintre religiune şi moralitate", „Două schiţe apologetice", „Compendiu de teologie simbolică", „Teologia dogmatică specială", „Catehismul creştinului ortodox", „Istoria religiunilor lumii"). Traduceri. MIHEŞU DE CÂMPIE, com. în jud. Mureş; 2 447 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul M. de C.). lazuri şi heleşteie. Satul M. de C. apare menţionat documentar în 1293. MIHNEA III (MIHAIL RADU), domn al Tării Româneşti (1658-1659). A dus o politică de consolidare a autorităţii domneşti şi de luptă deschisă împotriva marii boierimi. Coordonându-şi ac- ţiunile cu cele ale principelui Transilvaniei, Gh. Râkoczi II, a început în 1659 războiul antiotoman, obţinând asupra turcilor victorii la Frăteşti şi Călugăreni, cucerind Brăila şi Giurgiu, şi făcând chiar incursiuni în S Dunării. Atacat de turci şi de tătari (din spate) şi având împotrivă întreaga boierime, s-a retras în Transilvania. MIHNEA TURCITUL, domn al Ţării Româneşti (1577-1583 şi 1585-1591). A dus o politică fiscală apăsătoare, extinsă şi asupra unor categorii privilegiate, pentru a putea face faţă cererilor turceşti şi pentru a-l înlătura pe Petru Cercel, competitorul său. Mazilit în 1591, a trecut la mahomedanism, primind sangeacatul de Nicopole. MIHOC, Gheorghe (1906-1981, n. Brăila), matematician român. Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Acad. (1980-1981). Rector al Universităţii din Bucureşti (1963-1968), director general al Institutului Central de Statistică (1948-1951) şi al Centrului de Statistică al Acad. (1964-1975). împreună cu O. Onices-cu, este considerat creatorul şcolii româneşti de teoria probabilităţilor şi de statistică matematică, domenii în care a elaborat lucrări fundamentale („Tratat de statistică matematică", în colab., „Teoria probabilităţilor şi statistica matematică", „Calculul probabilităţilor şi aplicaţii", „Teoria matematică în operaţiile financiare", „Programarea matematică"). MIHRAB (< tc.) s. n. Altar într-o moschee, de forma unei nişe, orientat spre Mecca, având funcţie de sanctuar şi fiind bogat ornamentat cu stalactite sculptate în lemn sau piatră. MIHU, mare boier din Moldova, logofăt (1443-1456, cu întreruperi). în primăvara anului 1456, a fost trimis cu haraciul Moldovei la sultanul otoman. După urcarea în scaun a lui Ştefan cel Mare, a fugit în Polonia. MIHU, Iulian (1926-1999, n. Bucureşti), regizor român de film. Creaţii în care realismul se îmbină cu elemente fantastice („Viaţa nu iartă", „Procesul alb", „Felix şi Otilia", „Lumina palidă a durerii", „Dublu extaz"). MIHUL, Constantin (1897-1986, n. Cioc-Maidan, Basarabia), fizician român. Prof. univ. la laşi. Contribuţii în spectroscopie, la studiul gazelor ionizate, al propagării undelor electromagnetice şi al spectrului oxigenului. MIHUŢ, Mariana (n. 1942, Chişinău), actriţă română. Creaţii pline de sensi- Gheorghe Mihoc bilitate şi forţă dramatică (în teatru: „Interviu" de E. Oproiu, „Ciuta" de V.l. Popa, „O scrisoare pierdută", de I.L. Caragiale, „Furtuna" de W. Shake-speare; în filme: „Capcana", „Ultima frontieră a morţii", „De ce trag clopotele, Mitică?"). MIILEA, MIA (< mie) num. ord. Care se află între al nouă sute nouăzeci şi nouălea şi al o mie unulea. MIIME (< mie) s. f. 1. Fracţiune dintr-un întreg obţinută prin împărţirea lui într-o mie de părţi egale. 2. Unitate de măsură pentru unghiuri. M. naturală - unghiul sub care se vede un segment de dreaptă lung de 1 m de pe un punct al mediatoarei sale situat la distanţa de 1 000 m. M. instrumentală (sau obişnuită) = unghi obţinut prin împărţirea cercului în 6 400 sau, mai rar, în 6 000 de părţi egale. MIJI (< bg.) vb. IV intranz. 1. A începe să se zărească, a se ivi, a apărea, a se arăta. ^ Expr. (Intranz. şi refl. impers.) A (se) miji de ziuă = a se face ziuă, a se lumina, a se crăpa de ziuă. + (Despre plante) A răsări, a încolţi. 2. A închide ochii pe jumătate spre a vedea mai bine sau spre a se acomoda cu lumina ori cu întunericul. ♦ (Despre ochi) A se închide (de somn sau de oboseală). MIJLOC (lat. medius locus) s. n. I. 1. Punct, loc situat la egală distanţă de punctele periferice, de extremităţi; p. ext. loc situat în interior, la oarecare distanţă de margine; intervalul dintre două extremităţi sau dintre două obiecte. ^ Loc. De mijloc = care se situează între limita superioară şi cea inferioară ca dimensiune, calitate, valoare. ^ Expr. A fi la mijloc - a fi în cauză, în joc. A fi ceva la mijloc, se spune pentru a sugera intervenţia unui factor necunoscut în desfăşurarea lucrurilor. A sta (sau a se pune) la mijloc = a media o înţelegere. Drum (sau 401 mikszAth cale) de mijloc = soluţie moderată sau de compromis; atitudine ponderată. 2. Parte a corpului omenesc situată între torace şi şolduri; talie, brâu (2). 3. Moment (aproximativ) egal depărtat de începutul şi de sfârşitul unui interval de timp, al unui proces în desfăşurare. <0* Veacul (sau vârsta) de m. = Evul Mediu. Loc. în mijlocul ... = în timpul ..., în cursul ..., în toiul ... ♦ Partea centrală a unei comunicări, a unei povestiri. II. 1. Ceea ce serveşte pentru realizarea unui scop; p. ext. procedeu, modalitate, metodă; chip, fel. <0* (MED.) M. de contrast v. mediu de contrast. (DR.) M. (legal) de probă = orice act sau fapt care serveşte, în condiţiile legii, la dovedirea unei împrejurări de fapt sau de drept de natură a permite soluţionarea corectă a unui proces penal sau civil. Asemenea m. de p. pot fi: declaraţiile învinuitului, ale părţii vătămate şi ale martorilor, înscrisurile, înregistrările audio-video, fotografiile, expertizele medico-legale, tehnice, ştiinţifice etc. ♦ Posibilitate, putinţă. 2. (Concr.; la pl.) Resurse, bunuri, bani, unelte, utilaje, obiecte ale muncii etc. cu ajutorul cărora se asigură desfăşurarea unei activităţi sau existenţa cuiva. <0* (CONT.) Mijloace fixe = categorie distinctă de active corporale de natura capitalului imobilizat, reprezentate de obiectul sau complexul de obiecte ce se utilizează ca atare şi îndeplineşte cumulativ două condiţii: are o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului şi are o durată normală de utilizare mai mare de un an. Se clasifică în grupe, subgrupe, clase, subclase, iar pentru unele, şi în familii. (FIN.) Mijloace de plată = totalitatea modalităţilor şi instrumentelor de plată/decontare utilizate pentru achitarea datoriilor persoanelor fizice şi juridice, contractate în relaţiile lor pe plan intern şi internaţional, constituite din numerar, cecuri, cambii, bilete la ordin, ordine de plată, dispoziţii de plată valutară, acreditive documentare, incasso, mandate. (TRANSP.) Mijloace de circulaţie (sau de locomoţie) = autovehicule care servesc pentru transportul persoanelor sau al obiectelor. (MILIT.) Mijloace de luptă = a) tehnică de luptă; b) totalitatea procedeelor şi acţiunilor prin care se urmăreşte nimicirea inamicului. MIJLOCAŞ, -A (< mijloc) adj., s. m. 1. Adj. De mijloc, mijlociu. 2. S. m. Jucător care face parte dintr-o echipă sportivă şi este intercalat între linia de apărare şi cea de atac, asigurând o legătură permanentă între acestea; half. MIJLOC! (< mijloc) vb. IV 1. Intranz. A interveni, a stărui pe lângă cineva (în favoarea cuiva); a intermedia. A media. 2. Tranz. (FILOZ.; despre termeni) A realiza relaţia dintre alţi doi termeni; a media. MIJLOCIRE (< mijloci) s. f. Acţiunea de a mijloci; intervenţie (1); mediere, mediaţie. ♦ (FILOZ.) Relaţie între doi termeni care se realizează prin intermediul unui al treilea termen; acţiunea termenului prin intermediul căruia se realizează relaţia dintre alţi doi termeni; mediere. MIJLOCITOR, -OARE (< mijloci) s. m. şi f. 1. Persoană care mijloceşte (1); intermediar (2). V. mediator. 2. Persoană fizică sau juridică care efectuează operaţii (retribuite) care facilitează, prin intermediere, încheierea de tranzacţii comerciale între părţile interesate; intermediar. V. broker. MIJLOCIU, -IE (< mijloc) adj. 1. Care se găseşte la mijloc (în spaţiu). ^ Deget m. (şi subst., n.) = deget situat între degetul arătător şi cel inelar. ♦ (Şi subst.) Al doilea născut dintre trei fraţi în raport cu aceştia. 2. Care se situează între extrema superioară şi cea inferioară în ceea ce priveşte dimensiunea, calitatea, valoarea; de mijloc; mediu2 (1). 3. (SPORT) Categorie m. (şi subst., f.) = categorie de greutate la box, lupte şi haltere, situată între semi-mijlocie şi semi-grea. La box, cuprinde sportivi între 71 şi 75 kg, la lupte, juniori între 73 şi 79 kg şi seniori între 82 şi 90 kg, iar la haltere sportivi între 76 şi 83 kg. Se mai numeşte şi mijlocie mare. fn boxul profesionist, greutatea sportivilor este între 72,575 şi 76,204 kg. Categorie m. mică (şi subst., f.) = categorie de greutate care cuprinde sportivi între 67 şi 71 kg la box, şi 68 şi 73 la lupte juniori. în boxul profesionist greutatea sportivilor este între 69,583 şi 72,575 kg. MIKADO (< fr.; cuv. japonez) s. m. 1. Palat imperial japonez. 2. Nume dat de europeni împăratului Japoniei. în japoneză, împăratul se numeşte tenno. MIKI Takeo (1907-1988), om politic japonez. Preşedinte al Partidului Libe-ral-Democrat, a fost de mai multe ori ministru şi prim-min. (1974-1976). MIKLOSICH [mjklositn, Franz (1813-1891), lingvist şi filolog sloven. Prof. univ. la Viena. Unul dintre întemeietorii şcolii de studiere comparativ-istorică a gramaticii şi a lexicului limbilor slave. Lucrări fundamentale pentru studiul tuturor limbilor slave („Gramatica compa- rată a limbilor slave" „Lexicon vechi slav-grecesc-latinesc“, „Dicţionar etimologic al limbilor slave"). Studii speciale consacrate legăturilor dintre Ib. română şi Ib. slave („Elemente slave în limba română") şi limbii române în generai („Cercetări româneşti: Monumente de limbă istro- şi macedoromâne", „Contribuţii la fonetica dialectelor româneşti"). M. de onoare al Acad. Române (1880). MIKLUHO-MAKLAI, Nikolai Nikolaevici (1846-1888), etnograf şi antropolog rus. în perioada 1870-1880, a întreprins o serie de călătorii în Pacific, în cursul, cărora a studiat viaţa şi cultura popoarelor din Noua Guinee (a papuaşilor), Australia, pen. Malacca şi Polinezia. însemnări de călătorie. Ml KOI AN, Artem Ivanovici (1905-1970), inginer armean. Unul dintre pionierii construcţiei de avioane de vânătoare cu reacţie MIG-15 în U.R.S.S. A construit (împreună cu M.l. Gurevici) mai multe tipuri de avioane de vânătoare (printre care MIG-3, folosit în timpul celui de-al doilea război mondial); ulterior a realizat avioanele supersonice MIG-19 şi MIG-21. MIKOLÂ, Andrei (1884-1970, n. sat Peleş, jud. Satu Mare), pictor român. A evoluat de la o viziune expresionistă („Autoportret") spre o pictură de peisaj realistă („Duminică în parcul de la Baia Mare"). MIKOLAIV (NICOLAEV), oraş în partea de S a Ucrainei, port flu-vio-maritim la limanul Bugului de Sud al Mării Negre, la 113 km NE de Odessa; 513 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Şantier naval. Constr. de maşini şi utilaje industriale (pompe); ind. chimică, textilă (tricotaje), de prelucr. a lemnului (mobilă), a încălţămintei şi alim. Centru cultural (teatre, muzee). Fundat în 1788. MIKOLAJCZYK [mikowait/ik], Sta-nisiaw (1901-1966), om politic polonez. Lider al Partidului Ţărănesc Polonez. Prim-min. (1943-1944) al guvernului polonez în emigraţie şi, apoi, vicepreşedinte şi ministru al Agriculturii în guvernul de coaliţie al Poloniei (1945-1947). A emigrat în S.U.A. MIKSZÂTH [miksa:t] Kâlmân (1847-1910), scriitor ungur. Unul dintre fondatorii prozei realiste din ţara sa. Romane de observaţie socială şi de evocare istorică („Oraşul negru", „Umbrela Sfântului Petru", „Căsătorie ciudată"); MIL nuvele („Compatrioţii mei slovaci") şi povestiri („Seniori şi ţărani"). MIL, Mihail Leontievici (1909-1970), constructor rus de elicoptere. Sub conducerea sa au fost realizate mai multe tipuri de elicoptere (MI-1, MI-6, MI-10, V-12) cu care a stabilit numeroase recorduri mondiale. MILACOP s. m. Peşte teleostean din M. Mediterană şi M. Neagră, de c. 25-50 cm lungime, de culoare argintie dungată cu brun şi cu solzi mari (Sciaena cirrosa). Este relativ rar. MILAGRO, oraş în partea de V a Ecuadorului, la 40 km E de Guayaquil; 119,4 mii loc. (1997). Fabrică de zahăr. Centru comercial pentru cafea, cacao, fructe. MILANEZ, -Ă (< n. pr. Milano) s. m. şi f. 1. S. m. şi f. Persoană care locuieşte în oraşul Milano sau este originară de acolo. 2. S, ,f. Tricot fabricat la maşini speciale, folosîMa confecţionarea lenjeriei. <0- (Adjectival) Cămaşă milaneză. MILANGULAR, -A (< fr.) adj. (De-spre o figură geometrică plană închisă) Care are 1 000 de unghiuri interioare (fiind astfel aproape identică cu un cerc). MILANO, oraş în N Italiei, centrul ad-tiv al reg. Lombardia; 1,3 mii. loc. (1997). Important nod de comunicaţii. Aeroport (Linate). Metrou. Puternic centru industrial, comercial şi financiar. Siderurgie; constr. de automobile (uzinele firmelor „Lancia" şi „Alfa Romeo", absorbite de firma Fiat, 1969 şi, respectiv, 1986), tractoare, avioane, motoare, utilaj metalurgic, motociclete, biciclete, de aparataj electrotehnic, material feroviar, maşini-unelte; produse chimice (fabricile firmelor „Montecatini-Edison" şi „Pirelli"), textile şi alim. Ind. Milano Biserica Santa Maria delle Grazie poligrafică. Mare centru cultural şi ştiinţific: Academia de Ştiinţe, cinci universităţi, institut politehnic (1863). Celebrul teatru de operă „La Scala" (1778). Monumente: Domul — cea mai mare construcţie gotică din Italia (sec. 14-19), bisericile San Lorenzo (sec. 4-12), San Ambrogio (sec. 4-12), San Eustorgio (1335-1339), Santa Maria delle Grazie (1464-1490), în refectoriul căreia se află celebra pictură „Cina cea de taină" de Leonardo da Vinci, Castelul Sforza (sec. 15, reconstruit în sec. 19), palatele Marino (1557), Litta (sec. 16), Brera (sec. 17-18) şi Dugnani (sec. 18, cu fresce de Tie-polo). Biblioteca Ambrosiana. Muzee, pinacoteci. Galerie de artă modernă. Oraşul a fost întemeiat la sfârşitul sec. 5 şi începutul sec. 4 î.Hr. A intrat în stăpânirea Romei (din 196 î.Hr.), sub 402 numele de Mediolanum. fn timpul stăpânirii longobarde, a fost reşedinţă du-cală. Unul dintre centrele mişcării pa-tare (sec. 11); s-a proclamat comună în 1097-1098. Cucerit în 1158 de Fre-deric I Barbarossa, în 1162 a fost în întregime distrus de armatele imperiale. Refăcut ulterior. S-a aflat sub conducerea familiilor Visconti (din 1329) şi Sforza (1450-1535, cu întreruperi), fiind din 1395, capitala ducatului cu acelaşi nume. în urma Războaielor italiene (1494-1559), a intrat în stăpânirea Franţei (1499-1513), Spaniei (din 1535), iar mai târziu în stăpânirea Austriei (1706-1733, 1736-1796). Ocupat de Napoleon I, M. a devenit în 1797 capitala Republicii Cisalpine, dependente de Franţa, apoi a Regatului Italiei (1805-1815). După Congresul de la Viena (1814-1815), M. devine capitala Regatului lombardo-ve-neţian, dependent de Imp. Austriac. în 1848 şi 1853 la M. au loc puternice răscoale împotriva stăpânirii austriece. Eliberat în 1859, M., împreună cu întreaga Lombardie, a intrat în componenţa Regatului Sardiniei şi a Regatului italiei (din 1861). — Edictul din Milano, edict promulgat în anul 313 d.Hr. de împăratul Constantin care consfinţea libertatea cultului creştin în Imp. Roman. MILAREPA sau MI-LA-RAS-PA (1040-1123), poet şi călugăr tibetan. Discipol al lui Mar-pa („interpretul"), a fondat o şcoală mistică lamaistă. Lirică ocazională de mare circulaţie în lumea tibetană („O sută de mii de cântece1*, adunate de discipolii săi), considerată tezaur al eposului naţional. O autobiografie („Viaţa lui Mi-la-ras-pa“). MILAŞ, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, situată în partea de SE a Dealurilor Lechinţei, pe cursurile superioare ale râurilor Lechinţa şi Archiud; 1 408 loc. Milano Domul Bazilica San Ambrogio 403 MILET (2000). Haltă de c.f. (în satul M.). Satul M. apare menţionat documentar în 1315. Fn* satul Comlod se află o biserică reformată (sec. 17), o biserică ortodoxă cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihai! şi Gavriil (sec. 17) şi un castel din sec. 17. MILĂ1 (< sl.) s. f. 1. Sentiment de părere de rău şi de înţelegere, de compasiune faţă de suferinţa sau de nenorocirea cuiva. Expr. De milă sau de mila cuiva = din compătimire (faţă de cineva). De silă, de milă sau de milă, de silă = de voie, de nevoie; vrând-nevrând. (Ţi-e) mai mare mila, se zice despre cineva sau ceva care se află într-o stare demnă de compătimit. 2. (înv. şi pop.) Ajutor, binefacere; concr. pomană. ^ Expr. A cere milă = a) a cerşi; b) a cere îndurare, iertare. 3. Bunăvoinţă, bunătate; îngăduinţă, blândeţe, duioşie. ^ Mila lui Dumnezeu = ajutor, graţie divină. MI.LĂ2 (< pol.) s. f. Unitate de măsură pentru distanţele terestre (simbol: mi), egală cu 1 609,344 m. ^ M. marină = unitate de măsură pentru distanţă, folosită în navigaţia maritimă (simbol: Mm), egală cu 1 851,85 m (practic cu 1 852 m = lungimea medie a unui minut de meridian terestru). MILCOIU, com. în jud. Vâlcea, situată la poalele Dealului Negru, pe dr. râului Topolog; 1 274 loc. (2000). în satul M. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1875), iar în satul Iz-băşeşti biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (sec. 18). MILCOV 1. Râu, afl. dr. al Putnei, în Câmpia Şiretului Inferior; 68 km. Izv. din Subcarpaţii Vrancei, de la 720 m alt., străbate zona piemonturilor înalte şi trece prin Odobeşti şi pe la S de Focşani. Din cauza infiltraţiilor puternice din cursul inferior, seacă în verile secetoase. Până la Unirea Principatelor, a format hotarul dintre Ţara Românească şi Moldova. 2. Com. în jud. Olt, situată în Câmpia Boian, pe stg. Oltului; 3 047 loc. (2000). Reşed. com. este în satul Ulmi. Haltă de c.f. (în satul Milcovu din Deal). Hidrocentrală (53 MW), în satul Ipoteşti. Creşterea porcinelor (Ipoteşti). Biserica Sf. Dumitru (1781, cu adăugiri din 1831), în satul M, MILCOVUL, com. în jud. Vrancea, pe Milcov; 9 659 loc. (2000). Biserica Sf. Ecaterina (sec. 19, cu picturi murale executate de Sava Henţia), în satul M. MILCU, Ştefan-Marius (1903-1997, n. Craiova), medic, biolog şi antropolog român. Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale a Academiei (1974-1990). Rector al Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (1953- 1955); director al Institutului de Endocrinologie „C.l. Parhon“ (1957-1977). Creatorul endocrinologiei moderne în România; pionier al aplicării izotopilor radioactivi în endocrinologie. Cercetări teoretice, experimentale şi clinice în domenii ca: biologia epifizei, timusului, tiroidei, gonadelor, guşii endemice („Guşa endemică", „Bolile endocrine", „Terapeutica bolilor endocrine"). Lucrări de genetică („Genetica umană", „Endo-crinopatiile genetice"). A introdus în antropologie metoda de investigare medico-socială („Introducere în antropologie", „Antropologia în contextul culturii"). Membru al unor academii şi societăţi ştiinţifice străine. MILEANCA, com. în jud. Botoşani; 3 209 loc. (2000). Centru de artă populară. Biserica Sf. Nicolae (sec. 18, restaurată în 1857 şi 1910), în satul M. MILEA-VIFORÂTA, Rezervaţia ~ v. Penteleu. MILENAR, -A (< fr., lat.) adj. Care există, care datează de o mie de ani, care durează de un mileniu; p. ext care există de mii de ani. MILENARISM (< fr. {i}; (s> lat. millenarius „de o mie") s. n. (REL.) Chiliasm. MILENIU (< lat.) s. n. Perioadă de timp de o mie de ani; p. ext (la pl.) perioadă extrem de lungă, de mii de ani. MILESCU, Nicolae Spătarul (1636-1708), boier şi cărturar umanist din Moldova. Participând la un complot eşuat împotriva domnului Ştefăniţă Lupu (1659-1661), a fost silit să ia drumul pribegiei. A peregrinat în Germania, Franţa (unde a îndeplinit o misiune diplomatică), Suedia (de unde a trimis janseniştilor un tratat teologic în Ştefan-Marius Milcu latineşte, care reprezintă prima lucrare a unui român tipărită la Paris, în 1669) şi s-a stabilit în Rusia (1671), devenind şef al corpului de tălmaci de pe lângă consiliul diplomatic din Moscova. A tradus şi compilat în limba română lucrări cu caracter istoric, religios, educativ şi filologic („Catehismul ortodox" al patriarhului Atanasie al Alexandriei, „Vechiul Testament" în 1667 şi o primă istorie a Imp. Otoman), în latină şi rusă. între 1675 şi 1678, a îndeplinit, din însărcinarea ţarului Aleksei Mihai-lovici, o misiune diplomatică la Beijing, în urma căreia a scris un „Jurnal de călătorie în China" şi „Descrierea Chinei", lucrări valoroase sub raport literar şi, mai ales, documentar. MILESTONE [mailsteun], Lewis (1895-1980), regizor american de film. Realizări în toate genurile cinematografice („Oameni şi şoareci", „Melba", „Mizerabilii", „Revolta de pe Bounty"). Premiul Oscar: 1927 („Fraţi de arme"), 1930 („Nimic nou pe frontul de vest"). MILET, oraş grecesc, fundat la sfârşitul milen. 2 î.Hr. de ionieni, pe coasta apuseană a Asiei Mici, mare centru comercial, meşteşugăresc şi cultural al Antichităţii. A întemeiat c. 80 de colonii pe coastele M. Mediterane (Naucratis) şi ale Pontului Euxin (Histria, Tomis, MILETI6 404 Odessos, Olbia). Distrus de perşi în timpul răscoalei antipersane a oraşelor greceşti din Asia Mică (500-494 Î.Hr.) şi refăcut în 479 î.Hr. Cucerit de Alexandru cel Mare (334 Î.Hr.); înglobat în prov. romană Asia (133 Î.Hr.). în perioada elenistică cunoaşte o nouă epocă de înflorire. Intrat după 133 Î.Hr. sub dominaţia Romei. — Şcoala din grup de filozofi greci presocratici, din sec. 7-6 Î.Hr., alcătuit din Tales, Anaximandru şi Anaximene. Ei inaugurează filozofia greacă, fiind primii cercetători ai naturii lucrurilor luate în ansamblu. V. ioniană, şcoala MILETI6 [milştiţfl, Svetozar (1826-1901), om politic sârb. Lider al Partidului Liberal (creat în 1869). A militat pentru unificarea tuturor teritoriilor sârbe, stăpânite de Austro-Ungaria, în jurul principatului Serbiei. MILETIN, râu, afl. dr. al Jijiei, în Câmpia Moldovei; 79^ km. Izv. din Şaua Bucecii. MILHAUD [mijo], Darius (1892-1974), compozitor, dirijor şi critic muzical francez. Prof. la Conservatorul din Paris. Membru al „Grupului celor şase“. Opere („Nenorocirile lui Orfeu“ „Bietul matelot“), balete („Facerea lumii", „Trenul albastru"), simfonii, muzică de cameră, de scenă şi de film, piese instrumentale („Scaramouche“) şi vocale, caracterizate prin primatul melodiei şi politonalitate. Muzică trepidantă, de un farmec particular şi un lirism bogat. MILI- ({s} lat. miile „o mie“) Element de compunere cu sensul „o miime de“, folosit pentru alcătuirea denumirii submultiplilor zecimali ai unităţilor de măsură; are simbolul „m“, care se scrie înaintea simbolului unităţii de măsură (ex. miliamper: mA). MILIAMP^R (< fr. (i>) s. m. Unitate de măsură pentru intensitatea curentului electric, egală cu o miime de amper (simbol: mA). MILIAMPERMETRU (< fr.) s. n. Ampermetru sensibil care se utilizează pentru măsurarea curenţilor electrici de slabă intensitate, gradat în miliamperi. MILIAR, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. (Stâlp sau piatră) care este aşezată din milă în milă de-a lungul şoselelor publice romane, pentru a indica distantele. MILIARD (< fr.) num. card. Număr egal cu o mie de milioane. MILIARDAR -A (< fr.) s. m. şi f. (Şi adj.) Persoană care posedă o avere evaluată în miliarde. MILIARD IME (< miliard) s. f. Fracţiune dintr-un întreg, obţinută prin împărţirea lui într-un miliard de părţi egale. MILIBAR (fr. (i>) s. m. Unitate de măsură pentru presiune, egală cu o miime de bar. MILIEU (< fr.) s. n. Şerveţel de pânză (cu broderii) sau de dantelă, care se aşază pe o masă sau pe altă mobilă. MILIGRAM (< fr. (i>) s. n. Unitate de măsură pentru masă, egală cu o miime de gram (simbol: mg). MIULITRU (< fr. {i}) s. m. Unitate de măsură pentru volum, egală cu o miime de litru, adică 1 cm3 (simbol: ml). MILIMETRIC, -A (< fr.) adj. 1. Ex-primat în milimetri, de mărimea unui milimetru; p. ext. foarte mic. ♦ (Adverbial) Cu o mare exactitate. 2. (Despre scări) Gradat în milimetri. <0* Hârtie m. = hârtie pe care sunt imprimate linii verticale şi orizontale, distanţate între ele cu un milimetru; este utilizată în desenul tehnic sau pentru trasarea graficelor şi a diagramelor. MILIMETRU (< fr. {i>) s. m. Unitate de măsură pentru lungime, egală cu a mia parte dintr-un metru (simbol: mm). ^ M. coloană de mercur = unitate de măsură pentru presiune (simbol: mm Hg), egală cu presiunea exercitată de o coloană de mercur înaltă de 1 mm; este echivalentă cu torrul (1 mm Hg = 133,322 pascali). MILIOL|DE (< fr.) s. f. pl. Familie a foraminiferelor care grupează genuri marine, bentonice, caracteristice zonelor recifale. MILION (< fr. {i}) num. card. Număr egal cu o mie de mii. MILIONAR, -Ă (< fr., germ.) s. m. şi f. (Şi adj.) Persoană care posedă o avere evaluată în milioane. MILIONIME (< milion) s. f. Fracţiune dintr-un întreg obţinută prin împărţirea lui într-un milion de părţi egale. MILIŞĂUŢI, com. în jud. Suceava, situată în N Pod. Sucevei, în zona de confl. a râului Suceviţa cu Suceava; 8 704 loc. (2000). Reşed. com. M. este în satul Bădeuţi. Până la 7 sept. 1976, com. M. s-a numit Bădeuţi, iar între 7 sept. 1976 şi 20 mai 1996 a purtat numele Emil Bodnaraş. Biserica Sf. Procopie, ctitorie din 1487 a lui Ştefan cel Mare, în satul Bădeuţi. MILITA (< fr., lat.) vb. I intranz. A desfăşura o activitate intensă într-un domeniu social, politic, cultural; a lupta pentru un principiu, o cauză etc. MILITANT, -A (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care militează pentru un principiu, pentru o cauză, care desfăşoară o activitate intensă într-un domeniu social, politic, cultural; luptător, combatant. MILITAR -A (< fr., lat., germ.) s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din cadrele armatei sau care este chemată în armată pentru efectuarea stagiului militar, la concentrare sau la mobilizare. 2. Adj. Care se referă la armată sau la militari d), care aparţine armatei sau militarilor, care este destinat armatei sau militarilor (ex.: uniformă m., clădire m., teren m., formaţie m. etc.); milităresc, ostăşesc. Stagiu m. = stagiu pe care trebuie să-l presteze în cadrele armatei fiecare cetăţean valid al unei ţări. ♦ Realizat sau efectuat prin sau de către armată (ex. ofensivă m., intervenţie m., cucerire m. etc.). MILITARI-CHILIA, cultură a dacilor liberi din Muntenia (sec. 2-3 d.Hr.), denumită astfel după aşezările descoperite în cartierul Militari (municipiul Bucureşti) şi în satul Chilia, com. Fă-geţelu (jud. Olt). Descoperite în peste 30 de localităţi din ţară, aşezările de tip M.-C. se caracterizează, pe lângă creaţii originale ale populaţiei autohtone, şi prin puternice influenţe din Imp. Roman. MILITARISM (< fr., germ.) s. n. Politică de subordonare a activităţii de stat şi, prin aceasta, a întregii vieţi sociale intereselor de mărire a potenţialului militar şi de pregătire pentru război. MILITARIST, -A (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Propriu, caracteristic militarismului. 2. S. m. şi f. Persoană care sprijină sau susţine militarismul. MILITARIZA (< fr.) vb. I tranz. A subordona întreprinderi, teritorii etc. unui regim militar (uneori direct armatei) şi a le folosi în scopuri militare. MILITARIZARE (< militariza) s. f. Faptul de a militariza. Militarizarea economiei naţionale = subordonarea dezvoltării economice în primul rând necesităţii pregătirii militare, de război. MILITĂRESC, -EASCÂ (< militar) adj. Militar (2). 405 MILLE MILITĂRIE (< militar) s. f. Serviciu sau stagiu militar; viaţă, profesiune de militar; disciplină militară; armată. MILITĂROS, -OASĂ (< militai) adj. (Despre ţinută, comportare) Specific militarilor, de militar; p. ext. aspru, rigid. MILIŢIAN, -Ă (< miliţie, după fr. mili-cien) subst. 1. S. m. şi f. Angajat al miliţiei (1). 2. S. m. Soldat din miliţie (2). MILIŢIE (< lat., rus.) s. f. 1, (în unele foste ţări socialiste) Instituţie de stat având drept scop menţinerea ordinii publice şi respectarea regulilor de convieţuire socială; reprezentanţii acestei instituţii; p. ext. clădirea fn care îşi avea sediul această instituţie; poliţie. 2. (în Europa, în sec. 18) Trupe nepermanente sau de rezervă din oraşe sau parohii cuprinzând şi unele corpuri speciale pentru susţinerea armatei. ♦ (Pop.) Serviciu militar; militărie. 3. Armată de miliţii - armată bazată pe principiul soldatului-cetăţean, foarte rapid mobilizabilă, care are frecvente perioade de instrucţie (ex. armata Elveţiei). 4. M. privată = organizaţie paramilitară interzisă de lege. MILIUKOV, Pavel Nikolaevici (1859-1943), istoric şi om politic rus. Lider a! Partidului Constituţional Democrat (ca-deţii). Ca ministru de Externe în Guvernul Provizoriu (1917), a fost adept al continuării războiului alături de Antantă. După Revoluţia din Octombrie, căreia i-a fost ostil, a trăit în emigraţie. Lucrări privind istoria Rusiei în sec. 18-20. MILIUM (< fr., engl., lat.) subst. Mici granulaţii albe alcătuite din chisturi intraepidermice sau intradermice localizate pe faţă (mai ales pe pleoape) sau la organele genitale; rezultă din dilatarea canalelor sudoripare sau a foliculilor piloşi. MILIVOLT (< fr. {i}) s. m. Unitate de măsură pentru tensiunea electrică, egală cu o miime de volt (simbol: mV). MltKOWSKl, Zygmunt Fortuna! (pseud. Teodor Tomasz Jez[jeJ]) (1824-1915), scriitor polonez. Participant la revoluţia ungară de la 1848- 1849 şi la mişcarea revoluţionară polonă din 1863, a fost nevoit să trăiască în exil (mai ales în Elveţia). Romane istorice („Fugarii") remarcabile prin forţa caracterizării personajelor şi culoarea locală, ce au influenţat literatura slavă din S Europei. Memorii. MILL, Cecil B[louni], De (1881-1959), cineast american. Contribuţie importantă la înfiinţarea şi dezvoltarea companiei Paramount. Montări spectaculoase, cu decoruri de amploare şi de mare fast, abordând cele mai diverse genuri („Stigmatizata", „Cele zece porunci", „Regele regilor", „Semnul crucii", „Seceră vântul sălbatic"). Premiul Oscar: 1949 (pentru întreaga activitate), 1952 („Cel mai mare spectacol"). MILL 1. James M. (1773-1836), economist, istoric şi filozof englez. Discipol al lui J. Bentham şi unul dintre liderii grupului liberal-utilitarist „Radicalii filozofici". Cele mai multe dintre lucrările sale sunt aplicaţii ale principiilor utilitariste la subiecte practice, precum educaţia, guvernarea, libertatea presei. Este un continuator ai psihologiei aso-ciaţioniste a lui Hume şi Hartley („O analiză a fenomenelor minţii omeneşti"). Alte lucrări: „Elemente de economie politică". 2. John Stuart M. (1806-1873), filozof şi economist englez. Fiul lui M. (1). Unul dintre cei mai mari economişti ai sec. 19, cu contribuţii importante în dezvoltarea teoriei cererii şi ofertei, a mecanismului prin care, în economia de piaţă, acestea influenţează asupra nivelului preţului şi a cantităţii de produse vândute („Principii de economie politică"). Autorul a două lucrări clasice de etică: „Utilitarismul", în care sunt reformulate principiile utilitarismului lui J. Bentham, respingând interesul personal ca fiind un criteriu al binelui şi făcând compatibile obligaţiile împărtăşite de oameni cu principiul maximei fericiri şi „Despre libertate", o pledoarie pentru cele trei libertăţi fundamentale ale individului (libertatea opiniei, a gesturilor şi a îndeletnicirilor şi asocierilor cu alţii), puse în legătură cu puterile autorităţii şi cu exigenţele sociale. Opera sa „Sistemul logicii", cuprinde o analiză a fundamentelor cunoaşterii şi inferenţei; distincţiile sale între termeni generali şi singulari, termeni abstracţi şi concreţi, conotaţie şi denotaţie au influenţat semanticile ulterioare (G. Frege), iar studiu! asupra inducţiei complete constituie încă baza metodologiei descoperirii legilor cauzale. MILLAIS [milei], Sir John Everett (1829-1896), pictor englez prerafaelit. Compoziţii cu subiecte religioase, istorice şi alegorice, peisaje şi portrete într-o atmosferă romantică („Proscrisul regalist", „Hristos ’ în casa părinţilor", „Meri înfloriţi"). MILLAND [milandj, Ray (1905-1986), actor britanic de film. June-prim al anilor ’30, s-a făcut apoi remarcat în roluri dramatice („Doctorul se însoară", „Seceră vântul sălbatic", „Afacerea Concorde", „Şarpele de mare"). Premiul Oscar: 1945 („Vacanţă pierdută"). MILLE, Constantin (1861-1927, n. laşi), ziarist şi scriitor român. A frecventat cercurile socialiste de la laşi, Paris, Bruxelles, Bucureşti. Format ca gazetar la şcoala lui C.A. Rosetti şi G. Panu. A lucrat în redacţia ziarelor „Românul", „Lupta", „Munca", „Lumea nouă", a contribuit la înfiinţarea cercului de studii sociale de la Bucureşti şi la apariţia primului ziar socialist, „Drepturile omului". Ulterior, a condus „Adevărul" (1895-1926). Versuri militante; romane autobiografice („Dinu Mi-lian", „O viaţă"). Pavel Nikolaevici Miliukov John Stuart MII! Constantin Miile MILLER 406 Arthur Miller MILLER [mjler], Arthur (n. 1915), dramaturg american. Autor al unui teatru viguros, ancorat fn problemele responsabilităţii sociale, a abordat teme ca mutilarea şi decăderea personalităţii umane în societatea contemporană („Moartea unui comis^oiajor", „Vedere de pe pod“), drama răzBoiului („Toţi fiii mei“), teroarea exercitată asupra spiritului („Vrăjitoarele din Salem"), dramele de conştiinţă („După cădere", „Preţul", „Incident la Vichy" — scrise pentru soţia sa Marilyn Monroe). A realizat în piesele sale o sinteză originală a epicului, liricului şi dramaticului, prin îmbinarea desfăşurării paralele a acţiunii cu reprezentarea scenică a monologului interior, a evocării, a reamintirii. Romane („Focus"), povestiri („Nu mai am nevoie de el"). MILLER [miler], Glenn (1904-1944), dirijor, orchestrator şi trombonist de jaz american. Cântă în diverse orchestre de dans (1926-1937), apoi îşi constituie propriul big bând (1938), care devine una dintre cele mai populare orchestre de swing ale epocii („In the Mood“, „Moonlight Serenade", „Tuxedo Junction", „Chatanooga Choo-Choo“). Conducător al orchestrei Forţelor Aeriene ale armatei S.U.A. în Europa, moare într-un accident de aviaţie. MILLER [m|ler], Henry (1891-1980), prozator american. Precursor al prozei Henry Miller postmoderniste. De condiţie modestă, a evocat în vaste romane autobiografice, cu elemente şocant naturaliste, climatul de coşmar al cartierelor sărace, făcând rechizitorii la adresa societăţii tehnocrate, ce împiedică afirmarea individului („Tropicul Cancerului", „Tropicul Capricornului", „Coşmarul cu aer condiţionat", trilogia „Crucificare trandafirie"). Eseuri („Rimbaud", „Stai nemişcat ca o pasăre-muscă"). Memorialistică; corespondenţă celebră cu Lawrence Durrell şi Anaîs Nin. MILLER [miler], Merton Howard (n. 1923), economist american. Prof. univ. la Chicago. împreună cu F. Modigliani, a analizat structura capitalului unei companii, elaborând reguli generale în domeniul finanţării întreprinderilor cu capitaluri proprii sau împrumutate („Politica de dividende, creşterea şi evaluarea acţiunilor", „Teoria finanţelor"). Premiul Nobel pentru economie (1990), împreună cu M. Markovitz şi W. Sharpe. MILLER, Oskar von (1855-1934), inginer electrotehnician german. Contribuţii în transmiterea energiei electrice de înaltă tensiune la mari distanţe. A organizat Muzeul tehnic din Miinchen (1882). Preşedinte al unor mari societăţi germane de distribuţie a electricităţii. MILLERAND [milrâ], Alexandre (1859-1943), om politic şi publicist francez. Radical, apoi socialist la începutul activităţii politice, a evoluat spre poziţii de dreapta. Prim-min. (ian.-sept. 1920) şi preşedinte ai Franţei (1920- 1924). MILLERjT (< fr. (i>; {s> n. pr, W.H. Miller) s. n. Sulfură naturală de nichel, cristalizată în sistemul rombo-edric. Are culoarea galbenă ca alama, urmă neagră-verzuie şi luciu metalic puternic. Este unul dintre cele mai bogate minerale de nichel. MILLES [miillas], Cari (pe numele adevărat Vilhelm Cari Emil Anderson) (1875-1955), sculptor american de origine suedeză. A emigrat în S.U.A. (1945). Prof. univ. la Stockholm şi la Academia Cranbrook (Michigan). Operă monumentală („Urşi jucându-se" şi „Fântâna lui Orfeu", în Stockholm, „Poseidon", fântână în faţa muzeului din Goteborg, „întâlnirea dintre ape", fântână în Saint Louis). MILLET [mile], Gabriel (1867-1953), istoric francez. Prof. univ. la College de France. Contribuţii la istoria artei bizantine („Monumente bizantine de la Mistra", „Monumente de la Athos"). M. de onoare al Acad. Române (1921). MILLET [mile], Jean-Franţois (1814— 1875), pictor şi gravor francez. Retras în 1849 la Barbizon, nu reprezintă şcoala în plein-air de aici, ci devine un maestru al realismului, influenţat de Daumier. Portrete, peisaje şi mai ales scene din viaţa de muncă a ţăranilor francezi, adesea de o solemnitate gravă („Semănătorul", „Culegătoarele de spice", „Vecernia", „Angelus"). Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. MILLIKAN [miliken], Robert Andrews (1868-1953), fizician american. Prof. univ. la Chicago şi la Institutul Tehnologic (California). Cercetări asupra structurii atomului, radiaţiei cosmice şi efectului fotoelectric. A determinat sar- Glenn Miiier Merton Howard Miller Robert Andrews Millikan 407 MItOSZ cina electronului (1911), folosind metoda picăturilor de ulei (experienţa iui M.), precum şi constanta lui Planck pe cale fotoelectrică. Premiul Nobel pentru fizică (1923). MILLO, Matei (1814-1896, n. Stol-niceni-Prăjescu, jud. laşi), actor şi autor dramatic român. Prof. de mimică şi declamaţie la Conservatorul din Bucureşti. Interpret, mai ales în travesti, al unor roluri din piesele lui Alecsandri (Coana Chiriţa, Mama Angheluşa ş.a.), dar şi din piese de Moliere, Beaumar-chais, Cervantes; creator de şcoală, s-a impus asupra manierei romantice a timpului. Ca director de trupă, a susţinut un repertoriu naţional, axat pe comedii satirice şi vodeviluri. Autorul primei operete româneşti („Baba Hârca"). Scenete comice în versuri („Un poet romantic"), comedii, vodeviluri („Zavistia", „Coniţa doarme"). MILLOCKER, Karl (1842-1899), compozitor şi dirijor austriac. A condus opera din Viena (1869-1883). Autor a peste 20 de operete caracterizate prin-tr-o melodicitate specific vieneză („Studentul cerşetor", „Gasparone“, „Sărmanul Jonathan"). A mai compus farse muzicale, piese pentru pian. MILLS [milz], Charles Wright (1916-1962), sociolog american. Prof. la Univ. Columbia. A criticat în lucrări de răsunet („Gulerele albe. Clasele mijlocii americane", „Elita puterii") societatea americană contemporană, elitele conducătoare, conformismul claselor de mijloc. MILNE-EDWARDS [miln-eduarsj, Henri (1800-1885), naturalist francez. Profesor la Sorbona. Contribuţii în domeniul anatomiei şi al fizologiei comparate („Lecţii de anatomie comparată şi de fiziologie"). Studii asupra mo-luştelor şi crustaceelor („Istoria naturală a crustaceelor"). MILNES [mjlnz], Sherriil (n. 1935), baritorn american. Unul dintre cei mai mari baritoni verdieni, cu o personalitate scenică impunătoare. îşi începe cariera în S.U.A., lansându-se în 1966 la Metropolitan Opera, cu „Luisa Miller" şi „Trubadurul". MILNOR [mjlner], John (n. 1931), matematician american. Prof. univ. la Princeton. Lucrări de topologie diferenţială. Medalia Fields (1962). MILON din Crotona (sec. 6 î.Hr.), atlet grec. De o forţă fizică excepţională, a învins de şase ori la lupte în Jocurile Olimpice şi tot de şase ori la Jocurile Pythice. Legenda spune că, Matei Miiio bătrân fiind, şi-a prins mâna în despi-cătura unui trunchi şi, nemaiavând forţă să o scoată, a fost sfâşiat de lupi. MILONGA (cuv. sp.) subst. Formă muzicală ce precedă pe cea a tan-goului, întâlnită în Uruguay, Paraguay, Argentina şi Chile. Apare ca mijloc de expresie în duetele vocale, în care textele, cu caracter lejer, îmbracă forma de întrebare şi răspuns. MILON IT (< fr. ; {s} lat. mimus „mim") s. f. Denumire dată unor specii de plante erbacee sau lemnoase din genul Mimosa, familia leguminoaselor, cu sau fără spini, cu frunze compuse, care la cea mai mică atingere se repliază şi flori mici roz, dispuse în capitule sau spice (Mimosa pudica). Creşte în America, Africa, Asia tropicală. în România este cultivată în sere. ♦ Floarea acestor plante. ♦ Fig. Fiinţă deosebit de gingaşă. mln (METR.), simbol pentru minut. MINA (< fr.) vb. I tranz. A aşeza mine1 (2) pe un teren sau într-o apă (râu, mare, lac); a depune o încărcătură de exploziv într-o clădire, sub un pod, pe o cale ferată etc. pentru a le arunca în aer. ♦ Fig. A slăbi, a distruge treptat; a măcina. MINA (sec. 16), zugrav român. L-a însoţit pe Mihai Viteazul în numeroase campanii. Autor al picturilor murale de !a biserica Mănăstirii Căluiu (1594), ce constituie un valoros document de epocă (tablourile votive ale lui Petru Cercel, Mihai Viteazul şi ale familiei Buzeştilor). MINA (pseud. Annei Maria Mazzim) (n. 1940), cântăreaţă italiană de muzică uşoară. S-a afirmat la sfârşitul anilor ’50 printr-un repertoriu divers şi de mare popularitate („Tintarella di Luna", „Grande grande grande", „Parole parole"). MINA, Francisco ESPOZ Y (1781-1836), general spaniol. A condus unităţile spaniole de guerilă în timpul ocupaţiei franceze (1808-1814). Participant la revoluţia spaniolă din 1820-1823; ulterior, a condus armata spaniolă împotriva încercării de lovitură de stat a carliştilor (1834). MINAMOTO, familie nobiliară japoneză de descendenţă imperială. A instituit shogunatul (sfârşitul sec. 12), Sa capătul unei îndelungi rivalităţi cu familia Taira, pe care a înfrânt-o în lupta de la Danno Ura (1185). Mai important: Yoriîomo M. (1147-1199), primul shogun (din 1192), după ce a câştigat confruntarea cu familia Taira. Marchează începutul unei perioade noi în istoria Japoniei (epoca Kamakura), în care shogunul va fi suveran de fac-to, împăratul rămânând suveran nominal, sistem ce va dura până în 1868. MINARET (< fr., germ.; {s> arab ma-nara „far") s. n. Turn înalt, anexă a unei moschei, având în partea superioară un balcon circular de unde muezinul cheamă credincioşii la rugăciune. Primele m. apar în Siria (sec. 7). MINAS GERAIS [jarais], stat în E Braziliei; 586,6 mii km2; 16,5 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Belo Horizonte. Expl. de min. de fier, mangan, grafit, beriliu, diamante, nichel, wolfram, aur, bauxită şi forestiere. Tutun, orez, porumb. Creşterea animalelor. Pescuit. MINAV^T (cf. pol. menwet) s. n. Flaşnetă. MINĂ1 (< fr., germ.) s. f. 1. Ansamblul lucrărilor miniere şi al instalaţiilor din subteran şi de la suprafaţă MINĂ Yoritomo Minamoto destinate exploatării, cu ajutorul puţurilor şi galeriilor, a unui zăcământ de substanţe minerale; baie2. + Fig. Rezervor. nesecat (de bogăţie). 2. Armă de luptă, formată dintr-un corp încărcat cu exploziv şi prevăzută cu un dispozitiv de dare a focului, folosită la distrugerea unor obiective terestre (infanterie, vehicule etc.) sau acvatice (ambarcaţii, nave de transport sau de luptă etc.). Ca urmare a folosirii pe scară largă a minelor antipersonal în timpul unor conflicte militare zonale (Afghanistan, Mozambic, Bosnia şi Her-ţegovina, R.D. Congo ş.a.) a luat naştere, sub egida O.N.U., o mişcare Minaret MINĂ 410 internaţională de protest, materializată prin semnarea de către 135 de state, inclusiv România, a unei Conveţii (intrată în vigoare la 1 mart. 1999) privind interzicerea producerii şi folosirii acestora. 3. Vergea de grafit folosită la confecţionarea creioanelor. MINĂ2 (< fr.) s. f. Expresie a feţei; fizionomie, chip, figură. Expr. A avea mină bună (sau rea) = a arăta bine (sau rău), a părea sănătos (sau bolnav). MINCIAKI, Matvei Liovevici (sec. 19), consul general rus la Bucureşti. Preşedinte al Comisiei de redactare a Regulamentului Organic. MINCINOS, -OASĂ (< minciună) adj. 1. (Şi subst.) Care este înclinat să spună minciuni; care minte; care nu se ţine de cuvânt. 2. Fals, neadevărat, neîntemeiat. 3. Fig. Amăgitor, înşelător; himeric. MINCIOG (cf. ucr. misok „săculeţ") s. n. Plasă de dimensiuni reduse, în formă de coşuleţ, agăţată de un băţ, care se foloseşte pentru a scoate din apă peştele prins cu undiţa. MINCIUNĂ (lat. mentio, -onis) s. f. Afirmaţie prin care se denaturează în mod deliberat adevărul; neadevăr. ♦ Deprindere de a minţi. + Plăsmuire a imaginaţiei; ficţiune; amăgire. MINCIUNELE (< minciună) s. f. pl. Prăjituri făcute din bucăţele de aluat nedospit, prăjite în multă grăsime. MINCU, Ion (1852-1912, n. Focşani), arhitect român. Prof. la Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti. întemeietor al şcolii naţionale de arhitectură, a valorificat, printr-o interpretare modernă, elemente de construcţie şi decoraţie ale arhitecturii feudale şi populare româneşti (foişoare, stâlpi de lemn, arcade, capiteluri), folosind materiale tradiţionale (ceramică smălţuită, lemn, piatră). Lucrări impor- lon Mincu tante: Casa Lahovari (azi Spitalul Dr. I. Cantacuzino), Casa Vernescu, Şcoala Centrală, „Bufetul" de la Şosea (azi restaurantul „Doina"), toate în Bucureşti. MINCU, Iulian (n. 1927, sat Olteni, jud. Dâmboviţa), medic şi om politic român. Prof. univ. la Bucureşti. Membru fondator şi preşedinte (1974-1999) al Societăţii de diabet, nutriţie şi boli metabolice. A înfiinţat (1993) Institutul „N. Paulescu". Printre primii care fundamentează conceptul de alimentaţie raţională la români. Cercetări şi studii în domeniul diabetului, nutriţiei şi bolilor metabolice („Diabetic Macro- and Microangiopathy", „Dislipidemiile", „Hipo-glicemiile", „Universalitatea alimentaţiei. Istoria şi particularităţile alimentaţiei la români"). Ministru al Sănătăţii (1992-1996). MINDANAO, insulă în S arh. Filipine; 99,1 mii km2. Relief predominant muntos cu vulcani activi. Alt. max.: 2 954 m (vf. Apo). Oraşe pr.: Zam-boanga, Davao, Butuan, lligan. Câmpie litorală îngustă. Climă subecuatorială. Păduri tropicale. Expl. de aur, fier, cupru, cromite, cărbuni. Palmieri de cocos, cânepă de Manila, orez, porumb, ananas. MINDEL, a doua glaciaţie cuater-nară alpină. MINDEL-RISS, a doua interglaciaţie cuaternară alpină. MINDLIN, Henrique Ephim (n. 1911), arhitect şi urbanist brazilian. Lucrări de orientare funcţionalistă (ansamblul plajei Pernambuco-Guaruja, Săo Paulo, imobilul de pe Avenida Central — cel mai înalt edificiu din Rio de Janeiro, Centrul turistic de lângă Lisabona, Portugalia). Scrieri („Arhitectura modernă braziliană"). MINDORO, insulă în arh. Filipine, la SV de ins. Luzon; 9,7 mii km2. Oraş pr.: Calapan. Relief muntos cu alt. max. de 2 585 m (Mt. Halcon). Expl. forestiere şi de aur, platină şi cupru. Orez, porumb, banane, cacao, trestie de zahăr. MINDSZENTY [mindsenti] J6zsef (pe numele adevărat Jozsef Pehm) (1892-1975), prelat ungur. Arhiepiscop de Esztergom şi primat al Ungariei (din 1945); cardinal (1946). A condus opoziţia anticomunistă din ţara sa, luând atitudine împotriva secularizării şcolilor catolice şi a proprietăţilor lor. Arestat (1948) şi condamnat (1949) la închisoare pe viaţă. Eliberat în timpul Revoluţiei maghiare (1956), a trăit până în 1971 în ambasada S.U.A. din Budapesta, unde a cerut azil politic. în emigraţie la Viena, din 1971. Reabilitat (1989). MINEA 1. llie (1881-1943, n. sat Turcheş, azi înglobat în Săcele), istoric român. Prof. univ. la laşi. Specialist în istoria Evului Mediu românesc („Din trecutul stăpânirii româneşti asupra Ardealului...", „Principatele Române şi politica orientală a împăratului Sigis-mund"). Monografii („Despre Dimitrie Cantemir. Omul, scriitorul, epoca"). 2. loan (1878-1941, n. sat Turcheş, azi înglobat în Săcele), medic român. Frate cu M. (1). Prof. univ. la Cluj. Elev al lui Gh. Marinescu. Studii asupra celulei nervoase normale şi patologice, asupra fenomenului de regenerare şi degenerare nervoasă; tratamente originale ale sclerozei în plăci („Recherches sur la regenerescence de la moelle", în colab.). MINEI (MINEU) (< sl.) s. n. Carte bisericească ortodoxă în care sunt indicate, pe luni şi pe zile, slujbele religioase, în legătură cu sfinţii şi evenimentele sărbătorite. Cele mai vechi m. româneşti au fost scrise la Mănăstirea Putna, în sec. 15. MINER (< fr.) s. m. Muncitor calificat care lucrează într-o exploatare minieră. MINERAL, -Ă (< fr., lat.) s. n., adj. 1. S. n. Corp natural, mai mult sau mai puţin omogen din punct de vedere fizic şi chimic, component al rocilor şi al minereurilor, reprezentat frecvent printr-o combinaţie chimică şi, mai rar, prin elemente native, formate în urma proceselor geologice; cele mai multe m. sunt anorganice, solide şi cristalizate. Sunt cunsocute peste 2 000 de mM dintre care silicaţii reprezintă c. 34%, oxizii şi hidroxizii, c. 25%, iar sulfurile, c. 20% <$> Minerale grele = minerale stabile din punct de vedere fizic şi chimic, cu greutate specifică peste 3, acumulate în rocile detritice şi prove-niţe din alterarea sau dezagregarea rocilor eruptive şi metamorfice; concentraţiile mai însemnate reprezintă zăcăminte sedimentare de metale utile preţioase (ex. aur, diamante, granaţi, zirconiu, monozit, magnetit etc.). 2. Adj. Care se referă la minerale (1), care conţine minerale. ^ Regnul m. = totalitatea mineralelor (1). Apă m. v. apă. MINERALCORTICOIZI (< mineral + corticoizi) s. m. pl. Denumire generală pentru hormonii corticosuprarenali, cu acţiune principală asupra metabolismului mineral (retenţie de sodiu şi ex- 411 MINIATURĂ creţie de potasiu). Principalii hormoni m. sunt aldosteronul şi corticosteronul. MINERALIER (< fr.) s. n. Navă de construcţie robustă, cu mare rezistenţă longitudinală, specializată pentru transportul minereurilor în vrac. MINERALIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) transforma în mineral (1). MINERALIZAT, -Ă (< mineraliza) adj. Care s-a transformat în mineral (1); care a fost substituit de un mineral. MINERALIZATOR, -OARE (< mineraliza) s. n., adj. 1. S. n. Substanţă volatilă aflată în magmă (ex. vapori de apă, dioxid de carbon, fluor, clor, bor etc.), care uşurează cristalizarea acesteia prin reducerea vâscozităţii ei sau printr-o acţiune catalitică. Favorizează apariţia unor roci tnne cristalizate (ex. pegmatitele) şi a unor minerale bogate în mineralizaţie. 2. S. n. pl. Bacterii şi ciuperci microscopice cu rol în reducerea substanţelor eliberate de descom-punători în compuşi minerali azotaţi sau sulfaţi, utilizabili de către producătorii primari (organismele autotrofe); au importanţă esenţială la realizarea ciclurilor biogeochimice în natură. 3. Adj. (Despre soluţii hidrotermale) Care determină sau favorizează apariţia şi cristalizarea unor minerale (1). MINERALIZAŢIE (< fr., rus.) s. f. Acumulare de minerale (1) utile din soluţii în fisurile şi porii rocilor; mineralizare. ❖ Mineralizaţia unei ape subterane = cantitatea de substanţe minerale dizolvate într-o apă subterană (cloruri, sulfaţi, carbonaţi etc.). După gradul de m. se deosebesc: ape dulci (sub 1 g/l de săruri), ape sărate (1-50 g/l de săruri) şi ape foarte sărate peste (50 g/l de săruri). MINERALOGIC, -A (< fr.) adj. Care se referă la minerale (1), care aparţine mineralelor; care ţine de mineralogie. MINERALOGIE (< germ., rus., fr. {i}; {s} lat. mineralis „minier" + gr. logos ,,studiu“) s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul complex al mineralelor (1), cu structura şi compoziţia lor, caracterele fizice şi aspectul lor morfologic, modul de formare şi de asociere, clasificarea şi posibilităţile de utilizare practică a lor etc. MINEREU (< fr.) s. n. Acumulare de unul sau de mai multe minerale (1), din care se pot extrage pe scară industrială, în mod rentabil, unul (m. simple) sau mai multe componente utile (cel mai frecvent metale) sau combinaţii ale acestora (m. complexe). M. este însoţit adesea de minerale nemetalifere de gangă. MINERIT (< mineri, rar, „a lucra în mină“) s. n. 1. Ramură a industriei extractive care se ocupă cu exploatarea zăcămintelor de minerale (1) şi a masivelor de roci. 2. îndeletnicirea minerului. MINERVA (în mitologia romană), una dintre cele mai vechi zeiţe, asimilată la greci cu Atena; era venerată ca zeiţă a războiului şi a oraşelor. Alături de lupiter şi lunona, face parte din triada capitolină. Protectoare a Romei, a artelor, ştiinţei, meşteşugurilor, simboliza cunoaşterea şi înţelepciunea. Era reprezentată cu un coif pe cap, iar în mână avea un scut, cu chipul Me-deei în mijloc, sau o lance. MINATE (< fr. {s}) s. f. pl. Roci sedimentare oolitice, feruginoase, alcătuite în special din limonit, hematit, siderit şi clorit ferifer; sunt minereuri de fier. MING, ultima dinastie de împăraţi chinezi de origine etnică han (1368-1644). întemeiată de Zhu Yuanzhang, unul dintre conducătorii răscoalei „turbanelor roşii", împotriva dominaţiei mongole care îşi va lua titulatura imperială de Taizu (1368-1399). în timpul acestei dinastii, Imp. Chinez, cu capitala la Nanjing (Capitala de Miazăzi) şi apoi la Beijing (Capitala de miazănoapte), din 1409, a cunoscut o perioadă de prosperitate economică, de înflorire a ştiinţelor şi artelor. A instaurat monarhia absolută, care, a decăzut apoi, în favoarea creşterii autorităţii eunucilor. Detronată în urma unei puternice răscoale şi a atacurilor manciuriene (începute în 1628). A fost înlocuită de dinastia Ming de Sud (Nanming 1645-1662) şi de dinastia Qing (Manciuriană, 1644-1911). MjNGE (cf. sl. mec) s. f. Obiect sferic (rar ovoidal) de dimensiuni şi greutăţi variabile, confecţionat din cauciuc, piele, celuloid, fibre sintetice etc. şi umplut cu aer, păr, iarbă de mare etc.; se foloseşte în jocurile sportive, distractive şi în gimnastica medicală. MINGUS [mirps], Charles (zis Charlie) (1922-1979), contrabasist, dirijor şi compozitor american de jaz. Basist inovator, a fost sursă de inspiraţie pentru mulţi muzicieni, devenind o figură marcantă în istoria jazului. Disco-grafie selectivă: „Abstractions", „Pithe-canthropus Erectus", „Charles Mingus presents Charles Mingus" etc. MINI1- (< fr.) Element de compunere care înseamnă „mic" şi care serveşte la formarea unor substantive. MINI2 (< fr.) adj. invar., subst. 1. Adj. invar. (Despre lungimea fustei) Foarte scurtă (deasupra genunchiului). 2. Subst. Fustă, rochie, palton etc. (foarte scurte), mini2 (1). MINIATURAL, -Ă (< miniatură) adj. Care se referă la miniaturi (2); care are dimensiunile unei miniaturi; p. ext de proporţii mici. MINIATURĂ (< fr., it., germ. (i>) s. f. 1. Pictură de manuscris al cărei nume vine de la roşul de miniu, cu care se scriau unele litere în manuscrisele medievale; anluminură. ♦ Arta de a decora un manuscris. Ilustrarea textelor este cunoscută din Antichitate. în primele secole d.Hr., romanii ornau unele scrieri celebre (Terenţiu, Vergiliu) cu iniţiale, portrete ale autorilor şi scene legate de conţinut. Arta m. a fost cunoscută şi în Orientul antic, ulterior în Persia, India şi America precolumbia-nă. Epoca de aur a m. a fost' Evul Mediu. Atelierele din mănăstiri sau cele laice, precum şi artiştii în slujba suveranilor ori a marilor colecţionari, umpleau spaţiile lăsate de copişti cu imagini şi ornamente. Decorul esenţial erau literele ornate, la care se adăugau frontispicii, chenare, viniete. Meşteşugul m. s-a mutat din Bizanţ în răsăritul şi apusul Europei, fiind marcat de particularităţile stilurilor naţionale. Până în sec. 14, erau împodobite cu m. cărţile bisericeşti, apoi au început să fie ilustrate şi cărţile laice (cronici, Miniatură (1). Evangheliarul de la Humor ilustrat de Nicodim MINIATURIST 412 romane cavalereşti) cu imagini adaptate ia text. După generalizarea tiparului, gravura pe lemn şi metal a înlocuit m. Pe terit. României, cel mai vechi manuscris cu m. este „Tetraevanghelui" slavo-grec, caligrafiat şi pictat în 1429, la mănăstirea Neamţ, de Gavriil Uric, întemeietorul şcolii moldoveneşti de m. Foarte importantă a fost activitatea lui Anastasie Crimca, de la începutul sec. 17, care a fundat la mănăstirea Dragomirna o şcoală de caligrafi şi miniaturişti; el a împodobit o serie de manuscrise cu zeci de m. de inspiraţie biblică. în Ţara Românească, „Evangheliarul slavon" de la mănăstirea Bistriţa (Vâlcea), de la începutul sec. 16, este decorat cu m. reprezentând scene biblice. în sec. 18, au fost executate m. în manuscrisele cărţilor populare („Alexandria11, „Esopia“ ş.a.), unul dintre cele mai valoroase fiind^Erotocritul" lui Petrache Logofătul. 2. Pictură de mici dimensiuni, executată cu fineţe, în tempera sau ulei, pe pânză, pergament, hârtie, fildeş etc.; p. ext. piesă artistică de proporţii mici, reprezentând reproducerea la scară redusă a unui obiect. ^ Loc. fn miniatură = a) mic, miniatural; b) pe plan restrâns, în mic. 3. (în arta smalţurilor) Pictură pe o placă de metal, realizată prin suprapunerea culorilor vitrifiabiie. 4. (MUZ.) Piesă muzicală de dimensiuni reduse, pentru diverse instrumente, solistică sau camerală. MINIATURIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Artist care execută miniaturi. MINIATURISTiCĂ (< miniatură) s. f. Arta de a executa miniaturi. ♦ Disciplină a istoriei care studiază miniaturile de pe vechile manuscrise. MINIATURIZARE (< fr.) s. f. Reducere a dimensiunilor şi a greutăţilor specifice ale produselor, prin folosirea unor materiale noi şi adoptarea unor soluţii constructive şi tehnologice speciale. MINICALCULATQR (< fr.) s. n. Calculator de nivel mediu destinat efectuării de calcule complexe şi prelucrării unui mare volum de date primite de la şi transmise utilizatorilor conectaţi prin terminale. La origine, termenul se referea la calculatoarele din generaţia a IIl-a. în prezent, ca urmare a progresului tehnologic, termenul devine imprecis. V. calculator, microcalculator, supercalculator. MINIER, -A (< fr.) adj. 1. Care se referă la mină1 (1), care ţine de mină; în care se practică mineritul. 2. (ZOOL.) Insecte miniere = insecte coleoptere, lepidoptere, himenoptere sau diptere care sapă galerii în frunzele sau scoarţa plantelor; foarte cunoscute ca dăunători ai pădurilor (ex. coleopterul Ips tipographus care sapă galerii în scoarţa arborilor pentru a depune ouă; molia minieră, Coleophora laricella, care sapă în frunzele arborilor de pădure etc.). MINIJUPA (< fr.) s. f. Fustă foarte scurtă, mult deasupra genunchilor. MjNIM1 (< minimum) s. n. Minimum (2). <0* M. de trai = cantitate de bunuri şi de servicii strict necesare întreţinerii vieţii unei persoane sau a unei familii, ia un anumit grad de dezvoltare a societăţii. MjNIM2, -A (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care are cea mai mică dimensiune, durată, intensitate etc.; minimal. 2. (MAT.) S. n. Punct în care o funcţie ia o valoare mai mică decât în punctele vecine. 3. S. n. Cea mai mică valoare pe care o poate lua o funcţie sau o variabilă. 4. S. n. (BIOL.) Legea minimului - legea lui Liebig (v. lege). MINIMAL, -A (< fr.) adj. Minim2 (1). MINIMALIZA (< minimal) vb. I tranz. A diminua, a reduce (la minimum) valoarea, importanţa cuiva sau a ceva; a subaprecia. MINIMETRU (< fr.; {s> lat. minimus „foarte mic“ + gr. metron „măsură") s. n. Instrument de precizie pentru măsurarea lungimilor, indicând abaterile lor faţă de un etalon de comparaţie. MINIMIZA (< fr.) vb. I tranz. (MAT.) A da cea mai mică valoare unei funcţii. MINIMUM (< lat., fr.) s. n. 1. Punct, limită inferioară. 2. Cea mai mică cantitate, valoare, intensitate; minim1. ♦ (Adverbial) Cel puţin..., pe puţin...; măcar. MINIORDINATOR (< fr.) s. n. Ordinator de slabă intensitate, cu o capacitate de memorie medie, dar cu o bună performanţă, utilizat în mod autonom sau ca periferic al unui ordinator central de mare putere ori ca parte componentă a unei reţele informatice. MINISTER (< fr.) s. n. Organ central al administraţiei de stat, care conduce o anumită ramură a activităţii; p. ext. sediul acestei instituţii. ^ M. public = reprezentant al societăţii în activitatea juridică, care apără interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori. Este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi îşi exercită atri- buţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea* respectării acesteia. MINISTERIABIL (< minister; cf. şi fr. ministrable) s. m. Persoană susceptibilă a fi aleasă într-o funcţie de ministru. MINISTERIAL, -A (< fr.) adj. Car© priveşte un minister sau un ministru, care aparţine unui minister sau unui ministru, care este emis de minister sau de ministru (ex. decizie m.). ♦ Coală (sau hârtie) m. sau format m. = coală de format obişnuit pentru cereri. Plic m. = plic de format mare, pentru acte. MINISTERIAT (< fr.) s. n. (în Franţa, în vechea formă de guvernământ) Sistem de guvernare care a consacrat prioritatea unui ministru, purtând titlul de prim-ministru sau „ministru principal de stat“ (ex. Richelieu sub Ludovic XIII, Mazarin pentru Ana de Austria, cardinalul de Fleury sub Ludovic XV). MINISTRU (< fr., lat.) s. m. Membru al guvernului, cu funcţii politice şi administrative, conducător al unui organ central al administraţiei de stat (minister). M. fără portofoliu = persoană care are funcţia de ministru într-un guvern, fără a fi însă titularul unui minister. M. plenipotenţiar = diplomat cu rang imediat inferior ambasadorului. M. secretar de stat = membru al guvernului cu rang de ministru, care nu este titularul unui minister şi îndeplineşte funcţii de conducere a unui departament sau a unui domeniu de activitate; este primul locţiitor al ministrului. M|NIU (< fr., lat.) s. n. Oxid de plumb, de culoare roşie-portocalie, insolubil în apă. Este folosit în vop-sitorie. MINKOWSK», Harmann (1864-1909), matematician şi fizician german de origine lituaniană. Prof. univ. la Gottingen. Lucrări în domeniul teoriei numerelor („Geometria numerelor"), în fizica matematică şi în hidrodinamică. A adaptat formalismul quadridimensio-nal la teoria relativităţii restrânse a fostului său elev Einstein (spaţiu-timp M.) („Spaţiul şi timpul"). MINNA, oraş în partea central-vesti-că a Nigeriei, la SV de Kaduna, centru ad-tiv al statului Niger; 136,9 mii loc. (1996). Centru agricol (bumbac, arahide, yams). MINNEAPOLIS [miniaepelis], oraş în N S.U.A. (Minnesota), port pe Mississippi, formând o aglomeraţie urbană împreună cu Saint Paul; 358,8 mii. loc. (1996). Nod de comunicaţii. Aeroport. 413 MINOVICI Mare piaţă de grâu şi porumb. Centru financiar. Constr. de maşini agricoie şi de transport şi de utilaj electrotehnic. Ind. chimică şi petrochimică, electrotehnică, de prelucr. a lemnului, hârtiei şi alim. (morărit, carne, produse lactate). Instrumente de precizie. Poligrafie. Universitate (1851). Muzee; teatre, orchestră simfonică. MINNELLI, familie de artişti americani de origine italiană. Mai importanţi: 1. Vincente M. (1910-1986), regizor de film. A revoluţionat musicalul anilor ’40-’50 („Ziegfeld Follies“, „Orchestra ambulantă"). S-a remarcat şi în comedie, dramă, film biografic etc. („Cei 4 cavaleri ai Apocalipsei", „Van Gogh", „Adio Charlie", „Cavalerul nisipurilor"). Premiul Oscar: 1951 („Un american la Paris"), 1958 („Gigi"). 2. Liza M. (n. 1946), cântăreaţă, dansatoare şi actriţă de film. Fiica lui M. (1) şi a actriţei Judy Garland. Artistă completă, dotată cu un deosebit talent, s-a făcut remarcată mai ales în filme muzicale („New York, New York", „în paşi de dans", „Valsul din Cartierul de Vest"). Personaj emblematic al musicalului american, are numeroase discuri („The Act", „Maybe this Time", „Results"), Premiul Oscar: 1972 („Cabaret"). MINNESĂNG [minezat]] (cuv. germ.) s. n. Poezie lirică de Curte, creată de cavalerii şi de cântăreţii germani medievali (sec. 12-14), după model folcloric şi sub influenţa trubadurilor provensali; celebra, în forme de versificaţie fixe, iubirea şi viaţa cavalerească. Printre principalii săi reprezentanţi se numără: H. von Morungen, Reinmar der Alte, W. von Wogelweide, W. von Eschenbach. MINNESĂNGER [minezenger] (cuv. germ.) s. m. Cântăreţ medieval german, autor şi interpret al minne-săng-ului. MINNESOTA [minisşuta] (cuv. engl.) s. f. Rasă de porci creată în America şi crescută pentru producţia de carne. MINNESOTA [minisşuta], stat în N S.U.A., la graniţa cu Canada, cu ieşire la Lacul Superior; 225,2 mii km2; 4,7 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Sainî Paul Expl. de min. de fier şi forestiere. Constr. de maşini; celuloză şi hârtie; ind. alim. Grâu, porumb, soia, sfeclă de zahăr. Creşterea animalelor. MINO DA FIESOLE (1429-1484), sculptor italian din şcoala florentină. Lucrări funerare (mormântul papei Paul II) şi decorative, portrete (Pietro de Medici, Niccolo Strozzi) şi medalii („Fecioara cu pruncul"), caracterizate prin eleganta unduire a formelor. A folosit adesea policromia. MINpR, -A (< fr., lat.) adj. 1. (Şi subst.) Care nu a ajuns la vârsta majoratului. 2. De importanţă redusă, de puţin interes; p. ext. şters, slab. 3. (LOG.) Termen m. - subiectul concluziei unui silogism (notat S). 4. (MAT.) Determinant m. (şi subst. m.) = determinant ataşat unei matrice cu n linii şi n coloane, obţinut dintr-o altă matrice cu (n + 1) linii şi (n + 1) coloane, prin ştergerea unei linii şi a unei coloane. 5. (MUZ.) Gamă m. sau mod m. = gamă sau mod formate din cinci tonuri şi două semitonuri, acestea din urmă fiind dispuse între treptele I l-l II şi V-VI. Acord m. = acord format dintr-o terţă mică peste care se suprapune o terţă mare. MINORANT (< minor) s. m. (MAT.) Element al unei mulţimi ordonate E, căreia îi este superior orice element al unei submulţimi P a lui E. MINORAT, -Ă (< minor) s. n., adj. 1. S. n. (DR.) Minoritate (1). 2. Adj. (MAT.) Mulţime m. = mulţime care admite cel puţin un minorant. MINORCA v. Menorca. MINORCA (< n. pr. Menorca) s. f. Rasă de găini bună producătoare de ouă; prezintă varietăţi de culoare neagră (cea mai răspândită), albă, galbenă şi pestriţă. MINORITAR, -Ă (< germ., fr.) adj. (Şi subst.) Relativ la o minoritate, care aparţine unei minorităţi. (FIN.) Poziţie m. = orice participare la capital care conferă deţinătorului sau deţinătorilor acesteia mai puţin de jumătate din totalul drepturilor de vot, neputând astfel să influenţeze politica societăţii comericale. MINORITATE (< fr., lat. m.) s. f. 1. Perioada (de regulă, până la împlinirea vârstei de 18 ani) în care persoana fizică este minoră; situaţia juridică a minorului; minorat (1). 2. Partea mai puţin numeroasă a membrilor unei colectivităţi (care se deosebeşte în păreri, în atitudini de partea cea mai mare); cei mai puţini, cele mai puţine. ^ Loc. fn minoritate = în inferioritate numerică; în număr insuficient pentru a-şi impune punctul de vedere. MINORIŢI s. m. pl. v. franciscani. MINOS (în mitologia greacă), rege al Cretei. Fiul lui Zeus şi al Europei, soţul lui Pasifae, tatăl lui Androgeu, al Ariadnei şi al Fedrei. Era considerat constructorul Labirintului şi autorul înţelept al legislaţiei cretane. După moarte, a devenit unul dintre cei trei judecători din Infern. MINOT [mainet], George Richards (1885-1950), fiziolog american. Prof. Teseu în luptă cu Minotaurul univ. la Harvard. Cercetări originale asupra bolilor de sânge. A descoperit un tratament al anemiei pernicioase. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1934), împreună cu W.P. Murphy şi G.H. Whipple. MINOTAURUL (în mitologia greacă), monstru cu trup de om şi cap de taur. Zămislit de regina Pasifae, soţia lui Mi-nos, cu taurul sacru trimis împotriva lui Minos de zeul Poseidon. Minos l-a închis în Labirint şi i-a obligat pe ate-nieni să-i trimită la fiecare nouă ani şapte tineri şi şapte tinere pentru a fi devoraţi de acesta. Atena, aflându-se printre aceştia, a fost salvată de Teseu, care, ajutat de Ariadna, l-a ucis. MINOVICI 1. Mina M. (1858-1933, n. Brăila), medic legist român. Prof. univ. la Bucureşti. Fondatorul şcolii române de medicină legală; întemeietorul şi directorul Institutului Medico-Legal (1924-1933) şi al serviciului antropo-metric din Bucureşti. Cercetări importante în problema putrefacţiei cadaverice, Mina Minovici MINSK 414 Ştefan Minovici a bolilor mintale simulate, a antropologiei criminale. Lucrări didactice („Tratat complet de medicină legală"). 2. Ştefan M. (1867-1935, n. Râmnicu Sărat), chimist român. Frate cu M. (1). M. coresp. al Acad. (1925), prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre ^organizatorii învăţământului farmaceutic’ universitar din România. Studii şi cercetări privind rolul colesterolului în organismul animal. Lucrări în domeniul chimiei toxicologice analitice, organice şi biologice („Tratat de chimie analitică", „Manual practic de chimie organică"). 3. Nicolae M. (1868-1941, n. Brăila), medic legist român. Frate cu M. (1) şi M. (2). Prof. univ. la Cluj şi la Bucureşti. Studii în domeniile histologiei şi histochimiei putrefacţiei, a morţii prin spânzurare. Lucrări didactice („Manual tehnic de medicină legală"). Colecţia sa de artă populară a stat la baza întemeierii Muzeului de la Vila M. MINSK, capitala Rep. Belarus, situată pe râul Svisloci, afl. al Berezinei; 1,7 mii. loc. (1995). Important nod de comunicaţii. Două aeroporturi. Constr. de automobile, tractoare, strunguri, motociclete şi aparate electronice; mecanică de precizie (ceasuri); ind. textilă, poligrafică, alim., de încălţăminte, de prelucr. a lemnului şi chimico-farma-ceutică. Centru comercial. Universitate Nicolae Minovici (1921). Academie de ştiinţe; studiouri cinematografice şi de televiziune. Teatre. Muzee. Monumente: catedrala Ma-riinski (1615), Mănăstirea bernardină (sec. 17). Menţionat pentru prima oară în 1067 sub numele de Menesk. Aparţine Lituaniei şi apoi Poloniei din sec. XIV; a intrat în componenţa Imp. Rus în 1793. Capitala R.S.S. Belarus (1919-1991) şi a Rep. Belarus din 1991. La M., s-a desfăşurat o bătălie importantă în al doilea război mondial (28 iun.-3 iul. 1941), soldată cu victoria germanilor. Recucerit de Armata Roşie (5 iul. 1944). Reconstruit, deoarece în anii războiului (1941-1944) fusese distrus în proporţie de 80%. MINTAL, -A (MENTAL, -A) (< fr., lat.) adj. Care aparţine minţii (1, 2), care se referă la minte; care se produce, se petrece în minte. Boală m. -boală psihică; nebunie. MINTE (lat. mentem) s. f. 1. Facultatea de a gândi, de a judeca; raţiune; intelect (1). Filozofia minţii = încercare de a explica natura şi funcţiile minţii, ca şi conceptele angajate în actele mentale: gândire, senzaţie, experienţă, amintire, inteligenţă, sentiment etc. Dominante în prezent sunt variante ale f.m. influenţate de fizicalism şi funcţionalism. <0* Expr. A fi în toate minţile = a fi în deplinătatea facultăţilor mintale; p. ext. a fi matur. A-i sta cuiva mintea în loc, se spune când cineva rămâne uluit în faţa unui lucru (pe care nu-l poate pricepe). ♦ Fig. Om, persoană (care raţionează). 2. Gând, cuget; imaginaţie, memorie. Loc. fn minte = în gând. Expr. Â-i veni (cuiva, ceva) în minte = a-şi aminti (deodată) de ceva. 3. înţelepciune, chibzuinţă; cumpătare; cuminţenie, prudenţă. ^ Expr. A-i veni (cuiva) mintea (sau minţile) acasă (sau la loc, la cap) sau a-şi băga (sau a-şi vâri) minţile (sau mintea) în cap = a se cuminţi, a deveni mai înţelept; p. ext. a se maturiza. A (se) învăţa minte = a trage sau a face să tragă învăţătură dintr-o întâmplare neplăcută, a deveni sau a face să devină prevăzător. ♦ Inteligenţă, perspicacitate, capacitate intelectuală; cap. (4). ^ Expr. A nu-l ajuta (pe cineva) mintea = a nu fi în stare să judece, să înţeleagă ceva. A fi (sau a ajunge, a da, a cădea) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrâneţii), a-şi pierde maturitatea de gândire. La mintea omului (sau, fam., a cocoşului) = uşor de înţeles, evident. MINTEAN (< tc.) s. n. (în portul popular) Haină bărbătească de aba (dimie), scurtă, cu mâneci, împodobită cu găitane negre sau colorate. ♦ (în trecut) Pieptar sau tunică din stofă colorată purtată de arnăuţi sau de alte categorii de ostaşi. MINTIU GHERLII, com. în jud. Cluj, situată în partea de NV a Dealurilor Jimborului, pe Someşu Mic; 3 699 loc. (2000). Halte de c.f. (în satele Buneşti şi Nima). Pomicultură. în satul M.G., menţionat documentar în 1304, se află o biserică din sec. 13, iar în satul Nima, atestat documentar în 1225, o biserică de lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1774). MINTOFF, Dominic (Dom) (n. 1916), om politic maltez. Lider al Partidului Laburist (din 1949). Prim-min. (1971 — 1984; în 1955-1958, al coloniei britanice Malta), a promovat o politică de neutralitate şi nealiniere. MINTZ [mint/], Shlomo (n. 1957), violonist şi dirijor american originar din Rusia. Debut la Carnegie Hali, în 1973. Dirijor şi director muzical al Orchestrei de Cameră a Israelului. Se impune pe plan internaţional, cu un repertoriu de recital (Bach sau Paganini) şi muzică de cameră. MINŢI (lat. mentire) vb. IV 1. Intranz. A denatura în mod intenţionat adevărul; a spune minciuni. 2. Tranz. A induce în eroare, a înşela, a amăgi. 415 MIOCARD Ion Minulescu MINULESCU, Ion (1881-1944, n. Bucureşti), poet, prozator şi dramaturg român. A condus două publicaţii simboliste: „Revista celorlalţi11 (1908) şi „Insula" (1912). Director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1926). Debutul lui M. reprezintă un moment novator în evoluţia liricii româneşti prin practica versului liber, regenerarea lexicului poetic şi impunerea simbolismului. Lirică a sonorităţilor muzicale de un sentimentalism exuberant, celebrând, într-un limbaj alegoric, cu melancolie şi umor, marea, erosul, mirajul depărtărilor, stările sufleteşti enigmatice („Romanţe pentru mai târziu", „De vorbă cu mine însumi", „Strofe pentru toată lumea", „Nu sunt ce par a fi"). Proză de atmosferă fantastico-simbolistă („Casa cu geamurile portocalii", „Cetiţi-le noaptea"), romane („Roşu, galben şi albastru", „Corigent la limba română", „Bărbierul regelui Midas"). Piese de teatru („Pleacă berzele", „Manechinul sentimental"). Premiul Naţional (1928). MINUNA (< minune) vb. I refl. şi tranz. A fi sau a face pe cineva să fie cuprins de mirare, de admiraţie, a rămâne sau a face pe cineva să rămână uimit, uluit, surprins. + Refl. A-şi manifesta uimirea, admiraţia, surpriza; a se mira. MINUNAT, -Ă (< minuna) adj. 1. Care iese din comun; deosebit, aparte; p. ext. admirabil, încântător, excepţional. ♦ (Adverbial) Extraordinar, grozav. 2. (Fn basme) Care face minuni (1), care este înzestrat cu puteri supranaturale. MINUNĂŢIE (< minunat) s. f. 1. Lucru ieşit din comun, inexplicabil, curios; ciudăţenie. 2. Fapt, fenomen, lucru etc., care trezeşte admiraţie, care încântă; minune (2). MINUNE (lat. *mirionem) s. f. 1. (în credinţele religioase şi în superstiţii) Fenomen uimitor, suprinzător, care se produce împotriva cursului obişnuit al naturii, împotriva legilor ei cunoscute, prin intervenţia divinităţii, a zeilor sau a altor fiinţe supranaturale; miracol; p. ext. lucru, fapt curios, inexplicabil. 2. Lucru, fapt extraordinar, care stârneşte admiraţie; minunăţie (2). ^ Cele şapte minuni (ale lumii) = şapte dintre operele celebre ale Antichităţii (Piramida lui Kheops, Grădinile suspendate ale Semiramidei, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria, Mausoleul din Halicarnas, Statuia lui Zeus din Olimpia, Templul Artemisei din Efes). ^ Expr. Minunea minunilor, formulă care exprimă aprecierea superlativă la adresa cuiva sau a ceva. Mare minune, se spune pentru a exprima surprinderea sau neîncrederea faţă de cele văzute sau auzite. ♦ Persoană cu calităţi excepţionale; spec. persoană excepţional de frumoasă. 3. (Rar) Mirare, uimire. ^ Loc. De minune = a) admirabil, perfect; b) în mod excepţional, grozav. MINUNI.ŢĂ (< minune) s. f. Pasăre nocturnă de pradă, sedentară, de talie mică, din ordinul strigiformelor, cu corpul cafeniu şi pete deschise, mai albicios pe partea inferioară (Aegolius funereus). Este întâlnită rar în Carpaţi, în pădurile de conifere, iar în iernile foarte aspre coboară spre pădurile de amestec; uneori, iarna, apar şi exemplare nordice. în România este foarte rară. MjNUS (< lat.) s. n., adv. 1. S. n. Numele semnului matematic cu care se reprezintă operaţia de scădere (ex. a - b) ori prin care se notează numerele sau mărimile negative (ex. -5; -ax2; -13°C), precum şi electricitatea, potenţialele sau electrozii negativi. 2. Adv. Mai puţin, fără. 3. S. n. Lipsă, deficit. MINUSCUL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. 1. Adj. De dimensiuni (foarte) mici; miniatural. 2. S. f. Literă folosită pentru a .scrie cuvintele în interiorul unei fraze; mic, de rând. MINUT (< fr., it., rus., germ.) s. n. 1. Unitate de măsură pentru timp (simbol: min), egală cu 60 de secunde. ♦ Răstimp foarte scurt; clipă, moment. Loc. La minut = (care se execută) imediat, pe loc. Din minut în minut = dintr-un moment în altul. 2. Unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu a 60-a parte dintr-un grad. V. centezimal, sexagesimal. MINUTAR (< minut) s. n. Acul ceasornicului care indică minutele. ♦ P. gener. (La pl.) Fiecare dintre cele două ace ale ceasornicului. MINUTA (< fr., it., rus., germ.) s. f. 1. înscris prin care se consemnează cele discutate într-o şedinţă. 2. (DR.) Dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti (sau a altui organ jurisdicţional), care se redactează şi semnează (sub pedeapsa nulităţii) de judecător şi de grefier şi care consemnează, pe scurt, soluţia adoptată de majoritatea completului (şi, dacă e cazul, şi părerea minorităţii) îndată după deliberare şi care se pronunţă în şedinţă publică, chiar şi în lipsa părţilor. 3. (TOPOGR.) Original, executat în creion, al unui plan, al unei hărţi sau ridicări topografice, pe baza căruia se realizează harta sau planul topografic definitv. MINUŢIE (< fr.) s. f. Minuţiozitate <0> Loc. Cu minuţie = minuţios, amănunţit. MINUŢIOS, -OASĂ (< fr.) adj. Care cercetează lucrurile în amănunt. ♦ (Şi adv.) Făcut cu multă atenţie, cu migală; meticulos. MINUŢIOZITATE (< minuţios) s. f. însuşirea de a fi minuţios; meticulozitate; minuţie. MINYA, EL ~, oraş în Egipt, pe dr. Nilului, la 235 km S de Cairo; 208 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. zahărului şi a bumbacului. Piaţă agricolă. Centru turistic. Muzeu arheologic. MIO- (< fr.; {s} gr. mys, myos „muşchi") Element de compunere cu sensul de „referitor la muşchi", cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. MIOARĂ (< mia) s. f. (ZOOT.) Fe-melă din specia ovină de la vârsta de un an până la doi ani; mieluţă. ♦ Oaie tânără care încă nu a fătat. MIOARELE, com. în jud. Argeş, situată în zona Muscelelor Argeşului, la poalele şi pe pantele Dealului Măţău, pe dr. râului Argeşel; 1 790 loc. (2000). Reşed. com. M. este satul Măţău. Pomicultură. Rezervaţie paleontologică (peşti fosili din Oligocen), în satul Suslăneşti. Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (1881-1883), în satul Măţău. MIOATROFjE (< mio- + atrofie) s. f. Scădere a volumului unui muşchi în urma tulburărilor metabolice locale, cauzate de inactivitate (imobilizare), procese distrofice, inflamaţii, procese neu-rotrofice (poliomelita). MIOCARD (< fr. {i>; {s} mio- + gr. kardia „inimă") s. n. Muşchiul inimii, MIOCARDITĂ 416 constituit din fibre musculare striate. Este dublat spre interior de endocard şi spre exterior de epicard şi pericard. MIOCARDITĂ (< fr. ») s. f. Infla- maţie acută sau cronică a miocardului; apare în unele boli infecţioase sau toxice (reumatism poliarticular acut, dif-terie, tifos exantematic etc.). MIOCARDIOPATIE (< fr.; (s) mio- + gr. kardia „inimă" + pathos „boală") s. f. Orice afecţiune cardiacă produsă printr-o tulburare primitivă a muşchiului cardiac (fără leziuni endocardice sau valvulare), care antrenează, în general, o creştere de volum a inimii, cu semne de insuficienţă cardiacă. Există forme grave, obstructive sau neobstructive a căror cauză nu este cunoscută ori forme secundare provocate de o carenţă nutriţională, o boală endocrină sau o afecţiune musculară. Se mai numeşte cardiomiopatie. ^, MIOCEN, seria (epoca) inferioară a Neogenului, caracterizată prin floră şi faună apropiată de cea actuală; uneori conţine sare, petrol, gaze naturale, cărbuni, gips etc. Cuprinde trei subdiviziuni mari: M. superior, M. mediu şi M. inferior. MIOCIT (< fr.) s. n. Celulă musculară. MIOCLON|E (< fr. {i}; mio- + gr. klonos „agitaţie") s. f. Contracţie musculară involuntară, bruscă, localizată la unul sau mai mulţi muşchi, întâlnită în unele boli nervoase. MIOFIBRILĂ (< fr. {i>; fe> mio- + fr. fibrille „fibrilă") s. f. Fragment lung şi subţire, contractil, element caracteristic al fibrei musculare care, prin contractarea lui, determină contracţia muşchilor. MIOGEN (< fr. {i}; {s} mio- + gr. gennaein „a produce") s. n. Compus albuminos solubil, coagulabil spontan, care constituie o parte relativ redusă din proteina musculară. MIOGLOBINĂ (< fr., engl. (i>) s. f. Proteină globulară care asigură depozitarea oxigenului în ţesutul muscular la om şi animale. MIOGRAF (< fr. {i>; (s> mio- + gr. graphein „a scrie") s. n. (FIZIOL.) Aparat cu care se înregistrează grafic contracţiile musculare. MIOGRAFJE (< fr.) s. f. (FIZIOL.) înregistrare grafică a contracţiilor musculare. MIOLOGIE (< fr. {i>; {s} mio- + gr. logos „studiu") s. f. Ramură a anato- miei care se ocupă cu studiu! naturii, structurii şi funcţiilor muşchilor. MIOM (< fr. {i>; {s} mio-) s. n. Tumoră benignă a ţesutului muscular neted (leiomiom) sau striat (rabdo-miom). MIOP, -OAPĂ (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de miopie. ♦ Fig. (Persoană) cu vederi înguste, lipsită de orizont, de perspicacitate. MIOPATIE (< fr. {i}; {s} mio- + pathos „suferinţă") s. f. Orice afecţiune a sistemului muscular, în special de natură degenerativă, cu localizări diverse, având, mai ales, caracter familial şi ereditar, unele forme fiind foarte grave şi manifestându-se prin atrofii şi hipo-tonii musculare. MIOPIE (< fr.) s. f. Tulburare a vederii caracterizată prin imposibilitatea de a vedea clar obiectele situate la distanţă. Este cauzată de un viciu de refracţie sau de o alungire a globului ocular, datorită cărora imaginea unui obiect îndepărtat se formează înaintea retinei; se corectează cu lentile divergente. ♦ Fig. Incapacitate de a vedea lucrurile în ansamblu, în perspectivă; îngustime de vederi. MIORIŢA, baladă populară românească din ciclul pastoral având ca primă etapă în geneza ei o colindă transilvăneană ce cuprindea numai elementul justiţiar. Ulterior, în mediul folcloric moldovenesc, balada s-a îmbogăţit cu episodul „oii năzdrăvane", apoi cu cel al „maicii bătrâne", ultima etapă în procesul de închegare a temei fiind introducerea motivului „moarte-însură-toare". Se consideră că nucleul baladei a fost conceput în sec. 16, motivul mioritic avându-şi originea în relaţiile păstoreşti de transhumanţă. Pornind de la concepţia străveche potrivit căreia viaţa după moarte este, în fapt, o continuare a celei terestre, M. afirmă dragostea eroului faţă de existenţa pământeană şi faţă de propria-i îndeletnicire. Prin profunzimea gândirii poetice, prin desăvârşita cizelare artistică, M. constituie una din capodoperele reprezentative ale folclorului românesc. Prima variantă a M. a fost publicată de V. Alecsandri în 1850. MIOSOTIS (MIOZOTIS) (< fr.) s. f. (BOT.) Nu-mă-uita. MIOTOMIE (< fr. (i); {s} mio- + gr. tome „tăiere") s. f. Secţionare a unui muşchi. MIOTONIE (< fr. {i>; {s> mio- + gr. tonos „încordare") s. f. Boală caracterizată prin tulburări în contracţia muş- chilor (excitabilitate şi contractilitate anormală); are adesea un caracter ereditar familial. MIOU-MIOU [mju-mju] (pe numele adevărat Sylvette Hery) (n. 1950), actriţă franceză de film. Talent nativ, creează roiuri de factură complexă, atât în comedie, cât şi în dramă („Fen-ta", „Josepha", „Dragoste Ia prima vedere", „Germinai", „A opta zi"). MIOVENI, denumirea (din 20 mai 1996) oraşului Colibaşi, jud. Argeş. MIOZĂ (< fr. {i>; ) s. f. (BIOCHIM.) Proteină de tipul globulinelor, care se găseşte în ţesutul muscular; are un rol important în contracţia musculară, deoarece este componentă principală a miofibrilelor. MIOZITĂ (< fr. {i>; {s} mio-) s. f. Inflamaţie acută sau cronică a unuia sau a mai multor muşchi scheletici. MIOZOTIS s. f. v. miosotis. MIPOLAM (< fr. {i>) s. m. Denumire comercială pentru polimerul mixt ai clo-rurii de vinii cu esterii acidului acrilic sau cu aceîatul de vinii. Este un material plastic folosit la izolarea cablurilor electrice, la pardoseli de laborator etc. MIQUE [mik], Richard (1728-1794), arhitect, decorator şi peisagist francez. Prim-arhitect al regelui Ludovic XVI, începând din 1774. A construit, la Versailles, Mănăstirea Ursuiinelor (azi liceul „Hoche"), Biserica Carmelitelor din Saint-Denis. La Micul Trianon a realizat decoraţia interioară, a amenajat grădinile, a edificat „cătunul" Măriei Antoaneta după modelul grădinilor engleze şi a transformat micile apartamente ale reginei în „Templul dragostei". MIQUELON [miklo], insulă în NV Oc. Atlantic, la 20 km S de ins. New-foundland (Canada); 216 km2. Pescuit. Turism. Posesiune franceză. V. Saint-Pierre şi Miquelon. MIR1 (< sl.) s. n. (REL.) Untdelemn aromat şi sfinţit, folosit la săvârşirea unor ritualuri în biserica creştină. MIR2 (< sl.) s. n. De ~ = (despre clerici) care nu face parte din tagma călugărească; (despre biserici) care nu depinde de o mănăstire. 417 MIRGEA CEL BĂTRÂN MIR, staţie spaţială rusă lansată pe orbită la 20 febr. 1986, fiind prima bază permanentă în spaţiul extraterestru. Greutate: c. 40 t; lungime: c. 40 m. Accesul la ea se face cu ajutorul capsulelor Soiuz. Constituie cel mai mare laborator spaţial. Autorităţile ruse au decis scoaterea dirijată de pe orbită a staţiei (2001). MIRĂ (lat. mirări) vb. I refl. şi tranz. A fi sau a face să fie nedumerit, surprins; a (se) minuna. ^ Expr. Te miri cine (sau ce) = un oarecare, oricine, oricare. ♦ Refl. A-şi manifesta uimirea, admiraţia. MIRABEAU [miraboj 1. Victor RIQUETI [ricti], marchiz de M. (1715-1789), economist francez. Unul dintre principalii reprezentanţi ai şcolii fizio-crate alături de Fr. Quesnay. Lucrări: „Amicul oamenilor sau Tratat asupra populaţiei", „Teorie asupra impozitului". 2. Honorâ Gabriel RIQUETI, conte de M. (1749-1791), om politic francez. Fiul lui M. (1). Orator de mare talent. Participant la Revoluţia Franceză (1789-1794). Preşedinte al Adunării Constituante (1791); adept al regimului monarhic-constituţional, a reprezentat aripa moderată din Constituantă. MIRABILIT (< engl. {i>; {s} lat. mirabillis „minunat") s. n. Sulfat natural hidratat de sodiu cristalizat în sistemul monoclinic, incolor (uneori variat colorat), transparent, cu luciu sticlos, uşor solubil. Este folosit la prepararea so-dei, a sticlei, a unor vopsele, în medicină etc. Sin. sarea lui Glauber. MIRA CETI, stea din constelaţia Balena, a cărei strălucire este variabilă între mărimile 1,7 şi 9,6, cu o perioadă de 332 ± 9 zile. Prima stea variabilă cunoscută; a fost descoperită, în 1596, de astronomul german D. Fabricius. MIRACOL (< it., fr., lat.) s. n. 1. Minune (1); p. ext. fenomen neobişnuit, care pare sau este considerat inexplicabil pe baza datelor şi a legilor cunoscute, fără a fi considerat însă supranatural (ex. „miracolul grec“). 2. Reprezentare teatrală de inspiraţie religioasă asemănătoare misterului (3), apărută în Franţa în sec. 13 şi răspândită în sec. 14-15 în toată Europa Occidentală. în sec. 15, locul m. l-au luat misterele (3). MIRACOVICI, Paul (1906-1973, n. Bucureşti), pictor român. Peisaje, naturi moarte, portrete, realizate cu un acut simţ al decorativului („Copii din Ţara Moţilor", „Zi de sărbătoare la Gura Humorului"). Pictură murală (Hotel Inter- Mirabeau (2) naţional din Mamaia). Unul dintre creatorii afişului românesc modern (mai ales turistic, în anii ’30). MIRACULOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. 1. Care are caracterul unui miracol, care este (sau pare a fi) rezultat al unui miracol; minunat, uimitor, extraordinar. 2. Care are efecte excepţionale, care face minuni (2). MIRA DE AMESCUA, Antonio (1574-1664), prelat şi dramaturg spaniol. Operă dramatică punând accentul pe amploarea intrigii şi complicaţiile subiectului. Comedii pe teme istorice, religioase, de moravuri şi autos sacra-mentales („Sclavul demonului" — capodopera sa, versiune a legendei lui Faust, „Roata norocului", „Hangiţa cerului"). . MIRADOR (< fr .; cuv. sp. din mirar „a privi") s. n. (în arhitectura spaniolă) Belvedere pe terasele palatelor. ♦ Observator militar temporar, amenajat mai ales în arbori. MIRAGE [miraj], numele unei serii de aparate de zbor realizate de firma franceză „Dassault" (creată de M. Das-sault în anii ’80). Au fost construite în special avioane de interceptare şi atac (M. III, M. V, M. 50, M. F-1, M. 2000, M, 2000-5), dar şi bombardiere strategice (M. IV, M. 2000 N, M. 2000 D). MIRAJ (< fr.) s. n. 1. Fenomen optic care apare mai ales în deşert sau pe mare şi se datorează refracţiei treptate a razelor de lumină când străbat straturi de aer cu temperaturi şi cu densităţi diferite, constând în observarea unei imagini răsturnate, mai mult sau mai puţin clare, a obiectelor depărtate, situate la orizont sau dincolo de acesta. V. fata morgana. 2. Fig. Iluzie, închipuire. 3. Fig. Atracţie, fascinaţie. 4. (ZOOT.) Mirajul ouălor = operaţie de examinare a ouălor supuse incubaţiei pentru a se urmări dezvol- tarea embrionului. Se efectuează cu ajutorul ovoscopului. MIRANDA, satelit al planetei Uranus, descoperit în 1948 de G.P. Kuyper. Axa orbitală, de mărime mijlocie, are 130 000 km; perioada de revoluţie siderală: 1,41 zile; diametru: 480 km. Are o suprafaţă eterogenă (cratere formate de gheţari topiţi, falii uriaşe sau abrupte etc.) pusă în evidenţă, în 1986, de sonda americană Voyager 2. MIRANDA, stat în N Venezuelei, cu ieşire la Marea Caraibilor; 7,9 mii km2; 2,3 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Los Teques. Cafea, cacao, banane. Creşterea animalelor. MIRANDA, Francisco (1750-1816), general şi om politic venezuelan. După un îndelungat exil în mai multe ţări (1783-1810), s-a reîntors în ţară şi a condus lupta împotriva dominaţiei spaniole. în 1812, s-a proclamat dictator al Venezuelei; înfrânt de trupele spaniole, a fost prins şi închis la Câdiz (Spania), unde a şi murit. MIRARE (< mira) s. f. Faptul de a (se) mira; nedumerire, surprindere; uimire. ^ Expr. N-ar fi de mirare să... = e posibil să..., ne putem aştepta să... MIRĂ (< fr.) s. f. 1. (TOPOGR.) Riglă gradată, cu înălţimea de 2-4 m şi divizată în cm, utilizată în măsurătorile topografice şi de nivelment şi în măsurătorile indirecte ale distanţelor. ^ (HIDROL.) M. hidrometrică = riglă gradată din 2 în 2 cm, fixată în albia râurilor sau în cuveta unui lac şi utilizată pentru citirea variaţiei nivelului apei; limnimetru. 2. (TEHN.) Imagine de televiziune standardizată, transmisă pe ecranul receptor pentru verificarea parametrilor imaginii urmărite de către telespectatori şi pentru reglarea aparatelor de televiziune; imagine de reglaj. MIRĂSLĂU, com. în jud. Alba, situată în zona Dealurilor Aiudului, pe dr. văii Mureşului; 2 345 loc. (2000). Halte de c.f. (în satele M. şi Decea). Expl. de nisip cuarţos (în satul Ormeniş). Pomicultură. Vestigii neolitice (în satul Decea). Aici, la 18 sept. 1600, armata condusă de Mihai Viteazul a fost învinsă de armata imperială a generalului Basta, unită cu armata nobilimii maghiare din Transilvania. MIRCEA CEL BĂTRÂN, comandant de oşti şi domn al Ţării Româneşti (1386-1418). în 1388 M. cel B. a ocupat fosta stăpânire de sorginte bizantină a lui Dobrotici, precum şi Silistra, organizând apărarea acestora şi a liniei Dunării în faţa marii ofensive a lui MIRCEA CIOBANUL 418 Murad I, condusă de vizirul Aii Qandarli. A rezistat la primul akm (atac cu trupe de jefuitori) asupra Ţării Româneşti organizat de Hoga Firuz bei Fntre 1389 şi 1391, şi a contraatacat în 1393, distrugând baza achingiilor de la Karinova (în Bulgaria), cea mai adâncă ofensivă românească în teritoriul stăpânit de otomani. A purtat nenumărate lupte cu sultanul Baiazid I, victoria sa de la Rovine, sau de pe apa Argeşului, datată din 1394 sau 1395, ca şi participarea sa la cruciada de la Nicopole (1396) fiind doar momente de vârf ale unui efort militar cu totul deosebit. Stăpânind o Ţară Românească cu cel mai întins teritoriu medieval, cuprinzând şi Făgăraşul, banatul de Severin (unde a creat dregătoria românească a banilor), Ţara Carvunei, Silistra, Podunavia (numele bizantin al viitoarei Dobrogi), şi „părţile tătăreşti" de la N Dunării (în principal Bugeacul), până la „Marea cea Mare“, M. cel B. a purtat cel mai cuprinzător titlu domnesc cunoscut, s-a îngrijit de organizarea armatei (neadmiţând nici o scutire de la „oastea cea mare“) şi este singurul domn român care nu a fost vasal nimănui. Cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, a cărui pretenţii de dominaţie nu le-a tolerat şi care a adăpostit pe rivalul său Vlad I (1396), a încheiat un singur tratat de alianţă antiotomană în 1395, preferând legăturile diplomatice cu regele Poloniei Vladislav Jagetto (1391, 1403, 1411), îndreptate în principal împotriva lui Sigismund. Susţinut în relaţiile cu Polonia de domnul Moldovei Petru al Muşatei, ulterior, la rândul său, sprijinind pe Alexandru cel Bun, M. cel B. a fost o prezenţă importantă în relaţiile internaţionale ale vremii, delegaţia sa participând la conciliul general al lumii creştine de la Konstanz (în 1414— 1418), la congresele de familie ale regilor Jagettoni etc. M. cel B. s-a implicat în luptele dintre fiii rivali ai lui Baiazid I, în alianţă cu beiul de Kastamonu (în N Anatoliei), impunând în Rumelia stăpânirea protejatului său Musa Celebi (1411-1413), apoi candidatura lui Mustafa Celebi (1416), care venea de la curtea sa, sprijinind mişcarea scribului Bedr-ed-din Mahmud împotriva sultanului Mehmed I, în final respingând la Dunăre expediţia acestuia din 1417 împotriva Ţării Româneşti. A acordat atenţie sistemului intern de cetăţi (Severin, Heraclea-Enisala ş.a.), înălţând puternica cetate Mircea cel Bătrân insulară de la Giurgiu, care i-a devenit o a doua reşedinţă, cu scopul apărării liniei Dunării şi a drumului comercial care trecea pe aici şi în legătură cu care acordă primul privilegiu comercial negustorilor din Liov, în realitate din întreaga Polonie şi Lituanie. Ctitor al mănăstirilor Brădet şi Cozia (la aceasta din urmă i se află mormântul). Fără rezistenţa antiotomană a lui M. cel B. statutul politic al Ţărilor Române faţă de înalta Poartă ar fi fost altul. MIRCEA CIOBANUL, domn al Ţării Româneşti (1545-1552, 1553-1554, 1558-1559). Primul domn numit direct de Poartă fără acordul boierilor. Ostil marii boierimi, a încercat să-şi atragă celelalte categorii sociale, făcându-le concesii. în 1548, a înfrânt la Periş o puternică oaste adusă de boierii fugiţi în Transilvania, pentru a-l înlătura. A susţinut activitatea tipografică a lui Dimitrie Liubavici şi Coresi şi s-a preo- Mirceşti. Muzeul mSt memorial „Vasile Alecsandri" cupat de refacerea Curţii Domneşti, ctitorind biserica acesteia, cea mai veche păstrată în Bucureşti. MIRCEA VODĂ 1. Com. în jud. Brăila, situată în Câmpia Brăilei, pe dr. văii Buzăului; 3 532 loc. (2000). Creşterea porcinelor (în satul Deduleşti). 2. Com. în jud. Constanţa, situată în Pod. Carasu, pe canalul Dunăre—Marea Neagră; 6 315 loc. (2000). Staţii de c.f. (în satele M.V. şi Saligny). Expl. de argile caolinoase. Fabrică de şuruburi, buloane, lanţuri şi arcuri (în satul Saligny). Pomicultură. Viticultură. Pe teritoriul ei, s-a descoperit o inscripţie slavă din anul 943, care face cunoscut numele lui jupan Dimitrie, un conducător dobrogean. MIRCEŞTI, com. în jud. laşi, situată în lunca şi pe terasele de pe dr. râului Şiret; 7 200 loc. (2000). Staţie de c.f. Expl. de balast. în satul M., menţionat documentar în 1455, se află bisericile Sfinţii Voievozi (ante 1809) şi Adormirea Maicii Domnului (1875) şi Muzeul memorial „Vasile Alecsandri", organizat (1975) în casa părintească unde a locuit poetul (1865-1890). MjRE (probabil cuv. autohton) s. m. Nume dat unui bărbat în ziua (sau în preajma zilei) căsătoriei sale. ♦ (La pl.) Nume dat în ziua (sau în preajma zilei) căsătoriei celor două persoane care se căsătoresc. MIREA 1. George Demetrescu M. (1852-1934, n. Câmpulung), pictor academist român. Director al Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti. înzestrat cu calităţi de portretist („Al. Odobescu", „C.l. Stăncescu") şi cu simţ pentru compoziţia istorică („Mihai Viteazul primind capul lui Andrei Bâthory"). A făcut o serie de concesii gustului vremii, pictând nenumărate portrete idealizate 419 MIRO şi compoziţii convenţionale („Vârful cu dor“, „Bacantă şi satir"). Compoziţii murale (la Universitatea din laşi). 2. Di-mitrie M. (1864-1942, n. Câmpulung), sculptor român. Frate cu M. (1). Unul dintre întemeietorii grupării „Tinerimea artistică". Plastică mică de vitrină, într-o viziune realistă, cu elemente de pitoresc („Mocan călare", „Ţărancă cu cocoş"). MIREAN, -A (< sl.) s. m., adj. 1. S. m. Credincios care nu aparţine clerului; laic. 2. Adj. De lume, lumesc; laic. MIREASĂ (< mire) s. f, 1. Nume dat femeii în ziua (sau în preajma zilei) căsătoriei sale. Mireasa lui Dumnezeu (sau a lui Hristos) = călugăriţă. 2. Plantă erbacee perenă ornamentală din familia labiatelor, înaltă de 50-80 cm, cu frunze alungit-ovale, cu o pată centrală roşie-închis şi cu flori pestriţe albe cu albastru, purpurii şi mov (Coleus blumei)\ urzicuţă. Origi- nară din Africa şi Asia tropicală, are peste 120 de specii. Cultivată în grădini ca plantă de mozaic sau borduri. MIREASMĂ {< sl.) s. f. 1. Miros deosebit de plăcut (al florilor); aromă, parfum. 2. (La pl.) Uleiuri sau substanţe aromatice folosite pentru ungerea trupului, pentru parfumarea aerului etc.; balsam (1). MIREŞU MARE, com. în jud. Maramureş, situată în Depr. Baia Mare, la confl. râului Tulgheş cu Someşul; 5 080 loc. (2000). Staţie de c.f. Creşterea bovinelor. Biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1800), în satul Stejera. MIRIADĂ (< fr.) s. f. Număr sau cantitate foarte mare (nedeterminată). MIRIAPODE (< fr. gr. myrmex „furnică" + philos „iubitor") s. f. pl., adj. 1. (Plante) în care trăiesc furnici (ex. unele specii ecuatoriale de Acacia). 2. (Animale) care trăiesc în furnicare (ex. unele specii de cole-optere). MIRMIDON (< fr.) s. m. 1. (La pl.) Populaţie antică care ar fi trăit în Te-salia şi al cărei rege ar fi fost Achile. 2. P. ext. Persoană de mică înălţime; pitic. + Fig. Om fără importanţă, fără valoare. MIRNÎI, Panaş (pseud. lui Afanasi lakovlevici Rudcenko) (1849-1920), prozator ucrainean. Iniţiator al romanului de critică socială („Desfrânata", „Mizerie veche şi actuală"). MIR6, Joan (1893-1983), pictor, sculptor, grafician şi ceramist spaniol. Unul dintre cei mai importanţi artişti ai suprarealismului. Creator ai unei lumi imaginare, plină de umor şi de poezie, MIROBOLANT 420 Miron Radu Miron Cristea Atanasie Mironescu fn care a folosit semne, simboluri şi figuri ce amintesc de desenele copiilor („Arlechinadă“, „Mamă şi copil“, „Lupta cu taurul"). Decorul în ceramică „Soarele şi Luna“ pentru clădirea UNESCO, din Paris^în litografie şi gravură a experimenta^materiale neaşteptate (seria „Constelaţii"). Realizările sale în sculptură sunt ansambluri de elemente eterogene sau lucrări monumentale. MIROBOLANT, -Ă (< fr.) adj. Mi-nunat; fantastic, ireal. MIRODAN, Alexandru (n. 1927, Bucureşti), dramaturg român. înainte de 1989 emigrează în Israel. Comedii satirice şi lirice, într-o formă realistă şi parabolică, folosind în construcţia textelor elemente de tehnică ale teatrului modern („Ziariştii", „Şeful sectorului Suflete", „Transplantarea inimii necunoscute"). MIRODENIE (< mirodie, înv., „balsam, mireasmă") s. f. 1. Nume dat unor substanţe aromatice cu miros plăcut. ♦ P. ext. Parfum, aromă, mireas-, mă. 2. Condiment aromat preparat din-tr-o plantă exotică. 3. Plantă erbacee din familia cruciferelor, având flori galbene cu nervuri violete (Hesperis tris-tis). Se cultivă uneori ca plantă ornamentală, având miros de zambilă. MIRO FERRER, Gabriel (1879- 1930), scriitor spaniol. Rafinat stilist, s-a făcut remarcat printr-o proză poetică contemplativă, în care personajele au destine dramatice („Romanul prietenului meu", „Cireşele cimitirului", „Chipurile patimilor Domnului", „Episcopul lepros"). MIRON (MYRON) din Eleuteral (c. 480—c. 430 î.Hr.), sculptor grec. Unul dintre corifeii sculpturii greceşti din perioada clasică timpurie. Maestru al redării corpului în mişcare. în creaţia sa, expresia figurii se umanizează, traducând fie seninătatea interioară (zeiţa din grupul „Atena şi Marsyas"), fie tensiunea („Discobolul"). Operele lui ne-au parvenit numai sub forma unor copii romane. MIRON, Paul (n. 1926, Fălticeni), lingvist, filolog şi scriitor român. Stabilit în Germania. Prof. univ. la Bonn, Koln, Tubingen şi Freiburg im Breisgau. Redactor şi director (1973-1981) al revistei „Dacoromania", apărută la Freiburg im Breisgau. Studii de lingvistică şi literatură română, precum şi de filologie romanică („Dicţionarul lui Tiktin", „Gramatica română"). Studii despre Cantemir şi Eminescu. MIRON, Radu (n. 1927, Codăeşti, jud. Vaslui), matematician român. Acad. (1993), prof. univ. la laşi. Contribuţii în domeniile geometriei diferenţiale şi al aplicaţiilor ei în fizica teo- Miron: „Discobolul" retică, în fundamentele geometriei şi algebrei şi topologia algebrică („Geometrie diferenţială", „Geometria analitică şi diferenţială", „Topologia algebrică", „Fibrate vectoriale"). Numeroase noţiuni îi poartă numele (reper M., spaţii M., conexiuni M. etc.). MIRON CRISTEA (1868-1939, n. Topliţa), primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925-1939) şi om politic. M. de onoare al Acad. (1919). Episcop al Caransebeşului (1910-1919), mitropolit primat al României întregite (1919-1925). Participant la Marea Adunare Naţională de la Alba lulia (1 dec. 1918). A realizat unificarea bisericească şi a organizat Biserica ca Patriarhie. Membru al Regenţei în timpul primei domnii a lui Mihai I (1927-1930). Prim-min. (1938-1939) în timpul regimului de autoritate a lui Carol II. A sprijinit tipărirea de cărţi teologice (Biblia sinodală şi „Noul Testament"). Lucrări („Iconografia şi întocmirile din internul bisericei răsăritene", „Cuvântări şi predici ale unui teolog...", „Pastorale, predici şi cuvântări", „Viaţa şi opera lui Eminescu", în Ib. maghiară). MIRONEASA, com. în jud. laşi, situată în Pod. Central Moldovenesc; 4 452 loc. (2000). Expl. de gresii. Viticultură. Pomicultură. în satul Schitu Hadâmbului se află mănăstirea Ha-dâmbu (de călugări), cu biserica Naşterea Maicii Domnului (1659). MIRONESCU, Atanasie (numele de botez Alexandru) (1856-1931, n. sat Trohan, jud. Vaslui), prelat român. M. de onoare al Acad. (1909), prof. la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Episcop al Râmnicului (1898-1909), mitropolit primat (1909-1911). Lucrări de istorie şi morală bisericească („Etica evoluţionistă şi etica creştină. Studiu critic asupra eticei lui Herbert Spencer", „Manual de teologie morală", 421 MISCHII „Morala pentru copii", „Sfânta Episcopie a eparhiei Râmnicului Noul Severin în trecut şi acum", în colab., „Istoria mănăstirii Cernica"). Traduceri, ediţii critice. MIRONESCU, Gheorghe Gh. (1874-1949, n. Vaslui), jurist şi om politic român. M. de onoare al Acad. (1939), prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre liderii Partidului Naţional-Ţărănesc. A-dept al readucerii pe tron a lui Carol II (1930). Ministru al Instrucţiunii (1921-1922), al Afacerilor Străine (1928- 1931), al Finanţelor (iun.-oct. 1932), al Internelor (ian-nov. 1933). Ca prim-min. (iun. 1930, oct. 1930-1931), a prezidat actul restauraţiei lui Carol II şi a luat unele măsuri pentru limitarea efectelor crizei economice mondiale. Lucrări de drept („Enciclopedia dreptului", „Orientări în filosofia dreptului"). MIRONESCU, I. I. (pseud. lui Eugen M.) (1883-1939, n. Tazlău, jud. Neamţ), scriitor român. Medic, prof. univ. ia laşi. A făcut parte din cercul „Vieţii româneşti". Nuvele de observaţie a vieţii ţărăneşti („Furtună veteranul", „Oameni şi vremuri", „Tulie Radu Teacă", „într-un colţ de rai"). MIRONOSIŢĂ (< sl.) s. f. (REL.) Fiecare dintre femeile care, după „Noul Testament", au dus balsamuri la mormântul lui Hristos pentru a-i unge trupul înainte de înmormântare; p. ext femeie cucernică, smerită. 0 Expr. A face pe mironosiţa = a lua aere de nevinovăţie, a simula pietate. ♦ (Ir.) Femeie făţarnică, prefăcută. MIROS (< mirosi) s. n. (FIZIOL.) 1. Simţ prin care organismul percepe proprietăţile unor substanţe, venind în contact cu vaporii acestora. La om şi la vertebratele superioare, receptorii pentru m. sunt localizaţi în mucoasa nazală. Sin. olfacţie. ♦ Fig. Intuiţie, fler, perspicacitate. 2. Proprietate a unor substanţe volatile de a excita re- Gheorghe Gh. Mironescu ceptorii mirosului (1). 3. Emanaţie plăcută sau neplăcută pe care o degajă unele corpuri; senzaţie olfactivă provocată de această emanaţie. MIROSI. (< sl.) vb. IV 1. Intranz. A avea (şi a răspândi) un miros (3). 2. Intranz. şi tranz. A percepe cu simţul mirosului (1), a simţi un miros. ♦ Tranz. A apropia nasul de ceva inspirând adânc pentru a-i simţi mirosul; (despre animale) a adulmeca. 3. Intranz. şi tranz. Fig. A-şi da seama, a simţi (din vreme) cum se desfăşoară lucrurile; a intui; a presimţi, a bănui. MIROSITOR, -OARE (< mirosi) adj. Care are sau care răspândeşte un miros. MIROSLAVA, com. în jud. laşi, situată în zona Coastei laşilor, pe râul Bahlui; 6 280 loc. (2000). Pomicultură. Creşterea păsărilor şi a ovinelor. Apicultura. lazuri pentru piscicultură (Ciurbeşti). Muzeu memorial „Dimitrie Anghel" (în satul Corneşti). Rezervaţie forestieră (Uricani). Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1745), Sfinţii Voievozi (1769), Sf. Nicolae (ante 1776) şi Naşterea Maicii Domnului (c. 1811, rezidită în 1850), în satele Voroveşti, Ciurbeşti, Valea Adâncă şi M.; bisericile de lemn Sfinţii Voievozi (1751-1752, restaurată în 1893) şi Sf. Gheorghe (1768), în satele Balciu şi Voroveşti. MIROSLOVEŞTI, com. în jud. laşi, situată în SE Pod. Fălticeni, pe stg. râului Moldova; 6 950 loc. (2000). Fabrică de cărămidă şi teracotă. în satul M., menţionat documentar în 1429, se află biserica Cuvioasa Parascheva (1535, cu adăugiri din 1755), iar în satul Ciohorăni, biserica Sf. Nicolae (1860-1864). MIROŞI, com. în jud. Argeş, situată în Câmpia Găvanu-Burdea, pe râul Burdea; 2 852 loc. (2000). Staţie de c.f. Expl. de petrol şi gaze. Creşterea bovinelor. Biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1906-1908), în satul M. MIRŞID, com. în jud. Sălaj, situată în zona de contact a M-ţilor Meseş cu Dealurile Sălajului; 2 409 loc. (2000). Staţie de c.f. Satul M. apare menţionat documentar în 1219. Pe terit. satului Moigrad-Porolissum au fost descoperite vestigii neolitice şi din Epoca bronzului, precum şi un tezaur monetar (peste 1 000 de drahme greceşti), un tezaur de aur (sec. 5) compus din trei brăţări, cataramă şi aplică; tot aici au fost identificate urmele fragmentare ale li-mes-ului de NV al Daciei şi al unei importante aşezări civile urbane şi militare romane, numită Porolissum, dezvoltată pe locul unei aşezări dacice. MIRT (< fr., lat., germ.) s. m. Arbust ornamental mediteranean din familia mirtaceelor, înalt de 5 m, cu frunze alungite, persistente, aromatice şi cu flori mici albe (Myrtus communis). MIRTACEE (< fr.; {s} gr. myrtos „mirt") s. f. pl. Familie de arbori sau de arbuşti din regiunile calde, de obicei cu pungi secretoare de uleiuri eterice, aromate. Au frunze opuse, adesea sempervirescente, flori solitare sau în inflorescenţe şi fructul drupă, bacă, capsulă sau nucă (ex. mirtul). MIRUI (< sl.) vb. IV tranz. 1. (REL.) A unge pe credincioşii creştini cu mir1. ♦ A consacra, a consfinţi în funcţie pe un domnitor, rege, împărat sau cleric prin ungerea cu mir1. 2. Fig. (Fam.) A iovi pe cineva în cap. MIRUŢĂ (< mieriu, reg., „albastru, violet") s. f. Denumire dată speciilor de plante erbacee din genul Anchusa, familia boraginaceelor, cu frunze as-pru-păroase şi cu flori violacee-al-bastre. MISADĂ s. f. v. mesadă. MISAIL CĂLUGĂRUL (a doua jumătate a sec. 17), cărturar din Moldova. Amintit de Miron Costin şi Ion Neculce pentru interpolările sale referitoare la cucerirea Daciei de către Traian, precum şi la informaţii ulterioare privind domniile lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. MjSĂ (< lat.) s. f. Compoziţie muzicală alcătuită din mai multe părţi (Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus, Bene-dictus, Agnus Dei) pentru cor şi solişti, cu sau fără acompaniament instrumental, scrisă pe textul tradiţional al liturghiei catolice; mesă (2). ♦ M. funebră = recviem. MISCELANEU, -£E (< lat., fr.) adj., s. n. (Volum, publicaţie, rubrică în unele periodice) care cuprinde articole variate ale unuia sau ale mai multor autori. ^ Manuscris m. = manuscris vechi cu conţinut variat. MISCHABEL [mj/abel], grup muntos în Aipii Pennini, în partea cen-tral-sud-vestică a Elveţiei, alcătuit din gnaisuri, serpentinit ş.a., cu alt. max. în vf. Dom (4 545 m). MISCHII, com. în jud. Dolj, situată în S Dealurilor Amaradiei, pe râul Teslui; 1 787 loc. (2000). Expl. de MISCIBIL 422 petrol şi gaze. Bisericile Sf. Dumitru (ante 1845, refăcută în 1875, restaurată în 1935), Naşterea Maicii Domnului (1850) şi Sf. Nicolae (1864), în satele Mlecăneşti, Urecheşti şi M. MISCjBIL, -Ă (< fr.; {s} lat. misceo „a amesteca") adj. (Despre substanţe) Care prezintă miscibilitate. MISCIBILITATE (< fr.) s. f. Proprietate a două sau mai multor substanţe de a putea forma împreună un amestec omogen. MISERE;RE (cuv. lat. ,,îndură-te!“) subst. (MUZ.) începutul psalmului 50, considerat prototipul cântărilor de penitenţă şi deseori transpus în muzică (Josquin des Pres, G. Allegri). ♦ Imn catolic pe mai multe voci. MISES [mj:zes], Ludwig Edler von (1881-1973), economist american de origine austriacă. Apărător, al liberalismului şi adept al monetarismului, a elaborat o teorie a ciclurilor economice, bazată pe rolul creditului, al ofertei şi al cererii de monedă („Teoria monedei şi a creditului", „Teoria monetară şi teoria conjuncturală"). MISHIMA [mijima] Yukio (pseud. lui Hiraoka Kimiiake) (1925-1970), scriitor japonez. Romane („Pavilionul de aur", „După banchet", „Moartea în vară", „Tumultul valurilor") şi nuvele („Confesiunea unei măşti") cu subiecte de actualitate, îmbinând direcţiile literaturii clasice japoneze cu tendinţele estetizante şi psihanalitice ale romanului modern european. Naţionalist intransigent, s-a sinucis în public (făcându-şi harakiri), după eşecul unei lovituri de stat al cărei inspirator a fost. MISIMA, insulă vulcanică în arh. Louisiade, la 200 km SE de Noua Guinee; 250 km2. Lungime: 40 km; lăţime 2-6 km. Relief muntos, cu alt. max. de 1 050 m (Mt. Oiatau). Localitate pr.: Bwagaoia. Aparţine statului Papua-Noua Guinee. MISIONAR, -Ă (< it., fr.) s. m. şi f. (REL.) Persoană care propagă creştinismul (în ţări cu altă religie). ♦ Fig. Persoană care acţionează cu abnegaţie pentru o cauză, pentru susţinerea unei idei etc. MISIONARISM (< misionar) s. n. Formă de activitate a reprezentanţilor organizaţiilor religioase, cu scopul de a propaga o anumită religie în rândurile populaţiilor de altă credinţă. MISIR (MÎSÎR) (< n. pr. Misr, denumirea turcească a Egiptului) s. m. 1. Monedă de aur turcească bătută la Cairo; a circulat şi în Ţările Române în sec. 18 şi prima jumătate a sec. 19. 2. (înv. şi pop.) Cal de rasă (originar din Egipt). MISIT (< ngr.) s. m. Mijlocitor comercial; samsar. V. şi broker. MISIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. însărcinare de a face ceva, sarcină pe care o primeşte sau şi-o asumă cineva. ♦ Rol, rost, menire. 2. M. diplomatică = oficiu sau reprezentanţă diplomatică cu grad de ambasadă sau de legaţie; este creată prin acordul între state, în urma stabilirii relaţiilor diplomatice. 3. (Cu sens colectiv) Preoţi trimişi spre a propaga creştinismul la populaţii de altă credinţă; p. ext numele centrului religios dintr-o ţară cu altă religie întemeiat de misionari în vederea acestui scop. MISI.VĂ (< fr.) s. f. Scrisoare, bilet. MISKOLC [mijkolts], oraş în N Ungariei,, cu regim de comitat; 178 mii loc. (1997). Important nod de comunicaţii. Aeroport. Siderurgie; uzine cocso-chimice, constr. de utilaj greu, de aparataj electrotehnic, maşini-unelte, fabrici textile şi alim. (vin). Staţiune balneoclimaterică. Universitate politehnică (1949). Teatrul Naţional (sec. 19). Muzeu. Colonie de graficieni şi pictori. Biserica Sf. Ştefan (sec. 13), castelul Diosgyor (sec. 12-15). MISKOLCZY [mijkoltsi] Dezs6 (1894-1978), medic ungur. Prof. univ. la Szeged, Cluj şi Târgu Mureş. Studii privitoare la anatomia şi la fiziologia sistemului nervos central, la anatomia patologică a psihozelor, a tumorilor hipofizei („Histopatologia neuronilor"). M. de onoare al Acad. Române (1965). MISOANDRI.E (< fr.; {s} gr. misein „a urî" + andros „bărbat") s. f. Aversiune morbidă faţă de sexul masculin. Mishima Yukio MISOGjN (MISOGHIN) (< fr., germ.; {s} gr. misein „a urî" + gyne „femeie") s. m. Cel care are aversiune sau dispreţ faţă de femei. ♦ (Adjectival) Care manifestă, exprimă, reflectă aversiune, dispreţ faţă de femei. MISPICHEL (< fr. {i>) s. n. Sulfo-arseniură naturală de fier care cristalizează în sistemul rombic. Are culoare albă-argintie, luciu metalic şi urma nea-gră-cenuşie; este un minereu principal de arsen. MISR, denumirea arabă a Egiptului. MISS (cuv. engl.) s. f. 1. Domnişoară. 2. (De obicei, urmat de determinări) Titlu acordat de un juriu celei mai frumoase femei care participă la un concurs de frumuseţe (mondial sau naţional). MISSIR, Petru Th. (1856-1929, n. Roman), jurist şi publicist român. M. de onoare al Acad. (1926), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Intensă activitate publicistică. Membru al „Junimii". Lucrări cu caracter juridic şi legislativ („Efectele popririlor", „Dreptul de moştenire"). Critică literară („Din literatura periodică", „Generaţiunea noastră", „Junimism"). MISSISSAUGA [misisaga], oraş în SE Canadei (Ontario), situat pe râul Cookville, la 30 km SV de Toronto; 463,4 mii loc. (1991). Constr. aeronautice, de motoare pentru autovehicule şi de turbine; ind. siderurgică, chimico-farmaceutică, a cauciucului, mat. de construcţii (ciment), a încălţămintei, materialelor sportive şi tipografice, alim. Aşezarea a luat naştere la începutul sec. 19 prin stabilirea aici a indienilor mississauga. în 1934, s-a extins spre E, până pe ţărmul lacului Ontario, încorporând localit. Port Credit, iar în 1958, spre V, înglobând aşezarea Streetsville. Biserica Sf. Andrei aparţinând comunităţii româneşti. Petru Th. Missir 423 MISTRAL MISSISSIPPI [misasipi] 1. Fluviu în partea central-estică a S.U.A.; 3 779 km; supr. bazinului: 3,2 mii. km2. Izv. din lacul Itasca, din partea de N a statului Minnesota, de la 450 m alt., străbate S.U.A. de la N la S şi se varsă în G. Mexic printr-o deltă digitată, extinsă pe 3,8 mii km2, care înaintează anual cu 50-100 m datorită aluviunilor transportate. Are numeroase meandre, bălti şi braţe secundare. Uneori provoacă inundaţii catastrofale. Pr. afl.: Missouri, Arkansas, Red River, Wisconsin, Illinois şi Ohio. Importantă arteră navigabilă (3 000 km), care trece prin Minneapolis, Saint Paul, Davenport, Saint Louis, Memphis, Baton Rouge şi New Orleans; legat prin canale de Marile Lacuri. 2. Stat în SSE S.U.A., la E de cursul inf. al fl. Mississippi şi la N de G. Mexic; 123,5 mii km2; 2,7 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Jackson. Expl. de petrol şi gaze naturale. Constr. de aparataj electric; ind. chimică şi de prelucr. lemnului. Bumbac; porumb, batate, orez, grâu, soia. Creşterea bovinelor. MISSOLONGHI (MESOLONGION), oraş în S Greciei, la G. Patras; 12,7 mii loc. (1991). Vin. Pescuit. în timpul Războiului pentru Independenţă (1821— 1829), a rezistat asediului armatelor turce şi apoi al armatelor turco-egip-tene (1822-1826); simbol al eroismului poporului grec. Aici a murit în luptă Byron. MISSOURI [mezu:ri] 1. Râu în partea central-nordică a S.U.A., pr. afl. dr. al fl. Mississippi; 4 317 km; supr. bazinului 1,4 mii. km2. Izv. din M-ţii Stâncoşi, de la 1 219 m alt., trece prin regiunea preriilor şi confluează la 16 km amonte de Saint Louis. Afl. pr.: Yellowstone, Little Missouri, James, Platte, Kansas. Navigabil pe cursul mijlociu şi inferior. Hidrocentrale. Trece prin Great Falls, Omaha, Kansas City. Explorat de M. Lewis şi W. Clark (1804-1806). 2. Stat în centrul S.U.A.; 180,5 mii km2; 5,4 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Jefferson City. Expl. de min. de zinc, plumb, cărbuni şi petrol. Constr. de maşini şi echipament de transport; ciment; produse chimice. Grâu, porumb, soia, ovăz, bumbac. Creşterea animalelor. Avicultură. MISTAGOG (< fr.; {s> gr. mystes „iniţiat" + agogos „conducător") s. m. (în Antichitate, la greci) Preot care iniţia în misterele sacre. MISTASSINI, lac în ESE Canadei, în partea central-sudică a prov. Quebec; 2 176 km2; lungime: 160 km; lăţime: 19 km. Legat de G. James al L. Hudson prin râul Rupert. Descoperit în 1672 de Charles Albanel. MISTELĂ (< fr., it.) s. f. Must de struguri la care s-a adăugat alcool de vin pentru oprirea fermentaţiei. Este folosit la fabricarea lichiorului, vermutului etc. MISTER (< fr., lat.; gr. mysterion sau mystes „iniţiat") s. n. 1. Ceea ce este (încă) nedescoperit sau neînţeles; taină, enigmă. 2. (La pl.) Practici rituale de cult cu caracter esoteric, folosite în Antichitate, în lumea greco-ori-entală şi, în special, în statele elenistice şi Roma antică, la care luau parte numai iniţiaţii şi al căror ceremonial consta, în primul rând, dintr-o reprezentaţie teatrală evocând mituri legate de diverse zeităţi (ex. m. eleusine, consacrate zeiţei Demeter şi fiicei sale Persefona, care se celebrau la Eleusis în Atica; m. orfice, consacrate lui Dio-nysos şi Orfeu; m. lui Osiris şi Isis, în Egiptul antic; m. lui Bachus, în Roma antică; m. Mithrei, în Persia). 3. (La pl.) Scrieri dramatice medievale în versuri, iniţial cu caracter religios (creştin), apoi conţinând şi elemente laice, răspândite în Franţa între sec. 14 şi 16. La sfârşitul sec. 15 i se adaugă cântăreţii, devenind astfel un strămoş al oratoriului. Se numesc şi autos sacra-mentales (în Spania), sacre reppresen-tazioni (Italia). Alunecarea spre burlesc şi grosolănie au dus la decăderea m. în Franţa, fiind interzise de Parlamentul parizian (1548). MISTERIOS, -OASÂ (< fr., it.) adj. 1. (Şi adv.) Care este necunoscut sau greu de înţeles; tainic, ascuns. 2. Enigmatic, înconjurat de mister. MIŞTI, vulcan inactiv în S Peru-ului, în cadrul Cordilierei vestice andine. Alt. max.: 5 822 m. Zăpezi perene. La poalele sale se află oraşul Arequipa. Ultima erupţie în 1600. MISTIC, -Ă (< fr.; {s} gr. mystikos „relativ la mistere") adj., subst. 1. Adj. Iraţional sau inexplicabil pe cale raţională. 2. Adj. Care aparţine misticismului sau misticii (4); care vădeşte misticism. 3. S. m. şi f. Adept al misticii ’ (4) sau al misticismului. ♦ Cel care a trecut dincolo de credinţă, într-o experienţă directă, suprasensibilă şi supra-intelectuală a realităţii divine, experienţă acordată prin har. 4. S. f. Practică religioasă ce tinde să obţină retrăirea în stare de extaz a „unirii" nemijlocite cu Dumnezeu sau a înălţării omului în Dumnezeu, în care se anulează raportul eu-tu; comportă o asceză ca pregătire pentru experienţa mistică propriu-zisă care este, de fapt, efectul harului. Conform modelului trasat de Dionisie (Pseudo-)AreopagituI, ea se realizează în mai multe trepte: purificare—iluminare—unire. ♦ Totalitatea doctrinelor filozofice şi teologice care susţin şi încearcă să explice această practică. V. şi misticism. MISTICISM (< fr.) s. n. Totalitatea atitudinilor şi învăţăturilor care rezultă din afirmaţia că realitatea autentică este inaccesibilă conştiinţei şi poate fi pătrunsă doar prin metodele intuitiv-ex-tatice ale misticii. MISTIFICA (< fr-, it.) vb. I tranz. A induce în eroare, a înşela. ♦ P. ext. A denatura adevărul, a falsifica realitatea. MISTIFICATIE (< fr.) s. f. înşelare; denaturare, falsificare a adevărului. MISTINGUETT [misteget], (Jeanne BOURGEOIS [burjoa], zisă ~) (1875-1956), cântăreaţă franceză de music-hall. Numeroase roluri în teatru şi cinema. A cunoscut o glorie extraordinară între cele două războaie mondiale, interpretând muzică de cafe-concert pe mari scene pariziene (Eldorado, Mou-lin-Rouge, Folies-Bergere, Casino de Paris). MISTRA (MYSTRA) v. Morea (1). MISTRAL (< fr.) s. n. Vânt violent, rece şi uscat, care bate iarna în Franţa, de-a lungul văii Ronului, spre M. Mediterană. MISTRAL, Frâdârlc (1830-1914), scriitor francez de limbă provensală, întemeietor al mişcării literare a felibri-lor. Poeme romantice de substanţă mistică şi folclorică, elogiind trecutul, dragostea şi natura rustică: „Mireio" („Mireille"), „Poemul Ronului"; drame istorice („Regina Jeanne"). Dicţionarul său provensal-francez („Tezaurul felibri-lor") este o adevărată enciclopedie a limbii d’oc. Memorii. Relaţii cu V. Alec-sandri. Premiul Nobel pentru literatură (1904), împreună cu J. Echegaray y Eizaguirre. Frădâric Mistral MISTRAL 424 Gabriela Mistral MISTRAL, Gabriela (pseud. Lucilei Godoy y Alcayaga) (1889-1957), poetă chiliană. Activitate diplomatică (1924- 1946). Lirică meditativă cu inflexiuni neoromantice şi simboliste, închinată valorilor spirituale creştine, pământului natal, copilăriei şi tinereţii, ,dragostei, morţii, istoriei şi viitorului ţării într-un stil personal, simplu şi emoţionant („Sonetele morţii", „Dezolare", „Tandreţe", „Aşchie"). Premiul Nobel pentru literatură (1945). MISTRAL, Jorge (pe numele adevărat Modesto Llosas Rosei!) (1920-1972), actor spaniol de film. Interpret de melodrame, mai ales în roluri de seducător pasional („Nebunia dragostei", „Dreptul de a te naşte", „Carmen de la Ronda", „Şeherezada"). MISTREŢ (lat. mixticius) adj. 1. Porc mistreţ (şi subst. m.) = mamifer artio-dactil de c. 1,5 m lungime, 1 m înălţime şi 200 kg greutate, cu capul mare, caninii lungi şi tăioşi, păr aspru, de culoare sură-neagră (Sus scrofa). Trăieşte în păduri. Este strămoşul porcului domestic. Sin. porc sălbatic. 2. (Pop.) Care rezultă dintr-un amestec de rase, corcit; amestecat, pestriţ. MISTRIE (< ngr.) s. f. Unealtă de zidărie formată dintr-o lamă triunghiulară sau trapezoidală de oţel, o tijă şi un mâner, care serveşte la aşezarea mortarului şi la întinderea lui pe zid. MISTUI. (< magh.) vb. IV 1. Tranz. A digera alimentele. 2. Tranz. A face să nu mai existe; a nimici, a distruge; a consuma; a cheltui. ♦ Refl. A dispărea, a pieri. 3. Tranz. şi refl. Fig. A (se) chinui, a (se) zbuciuma. 4. Tranz. şi refl. A (se) face nevăzut; a (se) ascunde, a (se) dosi. MISTUITOR, -OARE (< mistui) adj. Care mistuie, care distruge; nimicitor, distrugător; chinuitor. MIŞCA vb. I 1. Intranz., refl. şi tranz. A ieşi sau a face să iasă din starea de repaus, de imobiliate, a(-şi) schimba locul sau poziţia, a (se) deplasa. ♦ Tranz. A pune în funcţie un mecanism, o maşină etc. ♦ Refl. şi intranz. A trăi, a vieţui. 2. Refl. şi intranz. A porni din loc, a pleca, a merge, a se duce, a înainta. 3. Refl. şi intranz. A ieşi din pasivitate, a acţiona, a activa; a munci, a se strădui. ♦ (Despre grupuri, colectivităţi) A se agita, a se revolta, a se răscula. 4. Intranz. Fig. (Fam.) A dovedi oarecare pricepere într-o anumită treabă, a face faţă, a se descurca (binişor). 5. Tranz. Fig. A determina pe cineva să facă ceva, a îndemna, a îmboldi. 6. Tranz. Fig. A impresiona, a emoţiona; a înduioşa. MIŞCA, com. în jud. Arad, situată în Câmpia Crişurilor, pe cursul inf. al râului Teuz; 3 286 loc. (2000). Haltă de c.f. (Satul Nou). Centru viticol. Satul M. apare menţionat documentar în 1249. MIŞCARE (< mişca) s. f. 1. Acţiunea de a (se) mişca şi rezultatul ei. 2. (FIZ.) Variaţie în timp a poziţiei unui corp faţă de un sistem de referinţă, caracterizată de doi parametri: traiectorie şi viteză. M. browniană v. browniană. 3. (FILOZ.) Categorie care desemnează totalitatea schimbărilor, transformărilor, proceselor ce au loc în Univers, în şi între sistemele materiale, interacţiunea în general; modul de existenţă al materiei, atributul ei esenţial, inalienabil. M. este absolută, veşnică, necreată, se desfăşoară în spaţiu şi timp, prezintă o nesfârşită varietate calitativă a formelor ei, de la cele simple, inferioare (ex. deplasare în spaţiu) la cele complexe, superioare (ex. mişcarea socială, reflectarea psihică, gândirea), între care există o legătură genetică şi structurală. Izvorul m. este, de aceea, automişcarea materiei. 4. (BIOL.) M. amiboidală = mod de deplasare a amibei care se efectuează cu ajutorul pseudopodelor; p. ext, mişcare asemănătoare cu cea a amibei. 5. (STATl ST.) Schimbare intervenită în numărul şi structura unei colectivităţi. M. migratorie (migraţie) = deplasare a persoanelor dintr-o localitate, o ţară etc. în alta, cu schimbarea definitivă sau provizorie a domiciliului stabil. M. naturală a populaţiei = schimbare intervenită în numărul populaţiei ca urmare a naşterilor şi deceselor; p. ext. cuprinde şi căsătoriile şi divorţurile. 6. (MUZ.) Gradul de accelerare sau de încetinire a unei măsuri, indicate prin termeni italieni şi precizate printr-un număr corespunzător unei gradaţii de metronom; tempo. ♦ Parte a unei lucrări muzicale ample (ex. a doua mişcare a unei simfonii, în general o mişcare lentă, un adaggio). 7. Acţiune care antrenează un număr mare de oameni în sprijinul unei idei, al unui scop comun. MIŞCÂTQR, -OARE (< mişca) adj. 1. Care se mişcă, se deplasează. (DR.) Bun m. - bun mobil. 2. Fig. Care impresionează; emoţionant, tulburător; înduioşător. MIŞ^L, -EA (lat. misellus) adj., s. m. şi f. 1. (Pop.) (Om) de nimic, ticălos, nemernic; laş, fricos. 2. (înv.) (Om) de rând; sărac, nevoiaş. ♦ (Om) vrednic de plâns. MIŞELI.E (< mişel) s. f. Caracterul celui mişel (1), josnicie; laşitate; p. ext. ticăloşie, infamie. MjŞINĂ (MIŞUNĂ) (cf. rus. mfşina) s. f. (ZOOT.) Scobitură mică, de forma unei cupe, în dinţii calului şi ai altor erbivore. După gradul de „tocire" a m., se poate determina vârsta animalului. MIŞMAŞ (< germ.) s. n. 1. Amestec de elemente eterogene, amestecătură; spec. amestec de băuturi. 2. Afacere necinstită, bazată pe înşelătorie; învârteală. MIŞUNA (< mişină, înv., „grămadă, mulţime") vb. I intranz. (Despre fiinţe) A umbla de colo până colo; a forfoti, a viermui. MIT (< fr., ngr.; {s> gr. mythos „povestire, naraţiune") s. n. 1. (în sens propriu; accepţie religioasă) Povestire din lumea sacrului, a divinităţii, a zeilor şi eroilor destinată să explice originea zeilor, a lumii şi a fenomenelor ei, originea, desăvârşirea şi destinul omului. Spre deosebire de legendă, m. are întotdeauna funcţie relgioasă, zeii despre care povesteşte fiind aceiaşi cu cei veneraţi de om în culte; adesea, m. este parte integrantă a cultului. 2. P. ext. (în accepţie profană) Construcţie a spiritului pur imaginară. La Platon, m. este o parabolă sau alegorie folosită pentru a ilustra un adevăr ori pentru a-l demonstra pe cale analogică (ex. m. peşterii). în unele teorii sociale şi politice, m. este tratat drept credinţă, speranţă, vis, ideal împărtăşite în prezent de oameni. 3. Reprezentare falsă, dar în general admisă de toţi membrii unui grup (ex.: m. calmului englezesc, m. egalităţii etc.). MITANNI, stat antic, în NV Meso-potamiei, întemeiat în sec. 17 î.Hr. A 425 MITQGRAFIE atins apogeul în sec. 15 î.Hr. Cucerit în sec. 13 Î.Hr. de Asiria. MITAU (MITAVA) v. Jelgava. MITĂ (< sl.) s. f. Sumă de bani sau orice alte avantaje patrimoniale care au fost primite, promise, oferite sau date unui funcţionar (sau unui alt angajat) spre a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia efectuarea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, ori spre a face un act contrar acestor îndatoriri. MITCHEL [mit/el], John (1815-1875), om politic şi ziarist irlandez. Militant al mişcării de eliberare naţională irlandeze, unul dintre conducătorii societăţii „Tânăra Irlandă*1. MITCHELL [mit/el], Arthur (n. 1934), dansator şi coregraf american. Primul artist de culoare angajat într-o companie de dans americană, a debutat în 1955 la New York City Ballet. Fondator, în 1970, al celei dintâi trupe de balet clasic a negrilor (Dance Theatre of Harlem), unde a creat „Rythmetron", „Biosfera", „Suita Holberg". MITCHELL [mit/al], Joni (pe numele adevărat Roberta Joan Anderson) (n. 1943), cântăreaţă americană. Stăpâneşte perfect stilurile country, rock, folk, jaz şi blues. A colaborat cu cei mai mari muzicieni de rock şi jaz. Discografie selectivă: „Clouds", „Court & Spark", „Hejira“, „Night Ride Home“ etc. MITCHELL [mit/el], Margaret (1900-1949), scriitoare americană. Cunoscută prin romanul de mare succes „Pe aripile vântului", evocare a Sudului în anii Războiului Civil, care a cunoscut şi o excepţională ecranizare (1939). MITCHELL [mjt/al], Mount cel mai înalt vârf al m-ţilor Apalaşi, alcătuit din cuarţite, situat în S lanţului montan (masivul Biue Ridge). Alt.: 2 037 m. Acoperit pe pante cu păduri, iar pe culmi cu pajişti alpine. Margaret Mitchell MITCHELL [mit/ol], Peter Dennis (n. 1920-1992), biochimist britanic. Prof. univ. la Edinburgh. Studii asupra proceselor bioenergetice din celulă. Contribuţii fundamentale fa formularea teoriei chimico-osmotice, care a permis înţelegerea mecanismului de transfer al energiei biologice. Premiul Nobel pentru chimie (1978). MITCHELL [mjt/(0)l], Reginald Joseph (1895-1937), inginer britanic. Specialist în aeronautică. A construit (1931) hidro-avionul supermarin S-6B care dezvolta o viteză de 640 km/h, record mondial pentru acel tip, iar în 1936 avionul de vânătoare „Spitfire", cu rol important în câştigarea „Bătăliei pentru Anglia". MITCHELL [mit/sl], Wesley Clalr (1874-1948), economist şi statistician american. Unul dintre principalii reprezentanţi ai conjuncturismului. A elaborat un sistem de procedee statistice pentru cercetarea ciclurilor economice. Lucrări: „Istoria bancnotelor", „Pierderea îndemânării de a cheltui bani", „Preţurile şi salariile de aur subordonate bancnotei standard". MITCHUM [mit/am], Robert (1917- 1997), actor american de film. Carieră impresionantă ca longevitate, complexitate şi diversitate; a jucat în peste 100 de filme. Roluri de bărbat dur, nonşalant chiar în situaţii critice, sigur pe el („Marele furt", „Noaptea vânătorului", „Doi pe un balansoar", „Adio, iubito", „Promontoriul groazei", „Călătorie spre eternitate"). MITENĂ (< fr.) s. f. Mănuşă care acoperă palma şi degetele până la jumătatea lor. MITHRA, divinitate adorată în vechea Persie şi Indie. Zeu al luminii cereşti, al Soarelui, al purităţii şi adevărului. Spre sfârşitul milen. 1 Î.Hr., cultul lui M. s-a răspândit larg în Asia Mică, Grecia şi pe tot teritoriul Imp. Roman. V. mithraism. Robert Mitchum MITHRAISM (< engl.; n. pr. Mithra) s. n. (în Antichitate) Cult al zeului persan Mithra, extins din Asia Mică în întreg Imp. Roman. A influenţat creştinismul primitiv, care a împrumutat de la acesta unele dintre dogmele şi ritualurile sale principale (sărbătorirea zilei de duminică, a Crăciunului, împărtăşania etc.). MITIC, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de mit, referitor la mit; legendar, fabulos. MITILfNI v. Lesbos. MITING (< engl., fr.) s. n. întrunire • publică (de masă) la care se dezbat probleme sau evenimente social-poli-tice, iuându-se atitudine faţă de ele. ♦ Reuniune sportivă (ex. m. aviatic). MITO, oraş în Japonia (Honshu), situat pe cursul inf. al râului Naka, la 97 km NE de Tokyo; 246,4 mii Ioc. (1995). Nod de comunicaţii. Ind. metalurgică, constr. de instrumente de precizie, textilă (mătase), a mobilei, hârtiei şi alim. (conserve). Piaţă agricolă. Parcul Tokiwa. MITOC s. n. v. metoc. MITOC, com. în jud. Botoşani, pe Prut; 1 962 loc. (2000). Muzeu de istorie şi arheologie. Importante descoperiri din Paleolitic. MITOCAN (< mitoc „metoc") s. m. Persoană cu comportări grosolane; bădăran, mojic. MITOCONDRIE (< fr. {i}; {s} gr. mitos „fir" + chondrion „granulă") s. f. (BIOL.) Organit celular, granular, fila-mentos sau bastonaş, cu structură specifică având posibilitatea de auto-replicare. M. au rol important în respiraţia celulară şi formarea ATP (acidul adenozin trifosforic, acumulatorul de energie chimică potenţială în celulă). MITOCU DRAGOMIRNEI, com. în jud. Suceava, situată în Pod. Drago-mirnei; 4 007 loc. (2000). Rezervaţia forestieră „Făgetul Dragomirnei" (131 ha). în satul Dragomirna să află mănăstirea Dragomirna. MITOLOGIE (< fr.; {s} gr. mythos „povestire" + logos „cuvânt") s. f. 1. Totalitatea miturilor create de un popor sau de un grup de popoare înrudite (ex. m. greacă, m. romană). 2. Disciplină care studiază geneza şi evoluţia miturilor, a semnificaţiei simbolurilor vehiculate de ele. 3. Ansamblu de mituri create de o personalitate despre un fenomen social, despre o temă, o doctrină etc. (ex. m. unei vedete). MITOGRAFIE (< fr.) s. f. Descrierea miturilor aşa cum o practicau vechii greci. MITOMAN 426 MITOMAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care suferă de mitomanie. MITOMANjE (< fr.; {s} gr. mythos „povestire, mit“ + mania „manie") s. f. Boală mintală caracterizată ca o tendinţă constituţională patologică a unor persoane de a altera adevărul, de a fabula, de a inventa minciuni şi poveşti imaginare care îi descriu ca martori şi de obicei într-o poziţie avantajoasă. Termen introdus de medicul francez Ernest Dupre în 1905. MITOTIC, -A (< fr. (i>) adj. (HIST.) Care aparţine mitozei; care se referă la mitoză. MITOZĂ (< fr. {i}; {s} gr. mitos ,,fir“) s. f. (HIST.) Proces de diviziune a celulei, în cursul căreia au loc apariţia cromozomilor şi împărţirea materialului celular în două celule-fiice, ambele cu acelaşi număr de cromozpmi. Are cinci faze: interfaza, profaza, metafaza, telo-faza; cariochineză. MITRAL, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se referă la valvula ori-ficiului auriculoventricular stâng al inimii sau la orice afecţiune datorată unei leziuni a acestei valvule. ^ Stenoză m. v. stenoză. 2. S. m. şi f. (în limbajul clinic) Persoană ce suferă de o afecţiune a valvulei mitrale. MITRALIA (< fr., it.) vb. I tranz. A supune (un obiect) tirului de mitralieră. MITRALIE (< fr., it.) s. f. Proiectil de artilerie cu pereţi subţiri, plin cu gloanţe, care explodează la foarte scurt timp după ieşirea din ţeava tunului sau a obuzierului. MITRALIERĂ (< it.) s. f. Armă automată care execută foc continuu sau în rafale, destinată pentru lovirea obiectivelor terestre, marine şi aeriene. Inventată în anii ’80 ai sec. 19. Există puşti-m., m. grele (m. montate pe afet), m. uşoare şi m. de calibru mare (12,7-14,5 mm). Folosită din primul război mondial. MITRALIOR (< fr.) s. m. Militar instruit şi specializat în trageri cu mitraliera. MITRĂ1 (< sl., ngr.) s. f. 1. Acoperământ pentru cap, înalt, ornamentat cu broderii şi cu pietre preţioase, purtat de arhierei şi de unii arhimandriţi şi arhiprezbiteri, la slujbele religioase. Este de origine veche-persană. La ortodocşi, m. are o formă globulară, iar la catolici, este triunghiulară. Confecţionate din ţesături fine, cu broderii de aur şi aplicaţii de pietre preţioase, unele m. sunt remarcabile opere de artă (ex. m. Mitropoliei din Bucureşti, lucrată din aur la c. 1770 într-un atelier veneţian). ♦ Acoperământ al capului la vechile popoare orientale, mai ales la vechii perşi. 2. Mic acoperiş construit deasupra coşurilor de fum. MjTRĂ2 (< ngr.) s. f. (Pop) Uter. MITRE, Bartolomâ (1821-1906), om politic şi istoric argentinian. Preşedinte al republicii (1862-1868). A condus trupele aliate ale Argentinei, Braziliei şi Uruguayului în războiul împotriva Paraguayului (1865-1870). Studii („Istoria lui Belgrano şi a independenţei argen-tiniene“, „Istoria lui San Martin şi a emancipării sud-americane“). MITREA, llarion (llarie) (1842-1904, n. Răşinari, jud. Sibiu), medic, naturalist, călător şi explorator român. Primul român care a călătorit în Australia, ca medic pe vasul „Peter Godefroy“ şi ofiţer medic (1866-1867), în corpul expediţionar austriac trimis în sprijinul lui Maximilian de Habsburg, împăratul Mexicului, iar apoi (din 1869) în Indiile Olandeze (Indonezia), unde a rămas cu mici întreruperi, timp de 25 de ani. Explorând insulele Java, Kalimantan, Sulawesi (1870-1890) ş.a., a colectat un bogat material geologic, etnografic, botanic şi zoologic, donat Muzeului de istorie naturală „Grigore Antipa". MITRENI, com. în jud. Călăraşi, situată în Câmpia Mostiştei, pe stg. râului Argeş; 4 864 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satul Valea Roşie). Fabrică de conserve din legume şi fructe şi de supe concentrate. Vestigii ale Culturii Sântana de Mureş (sec. 3-4), în satul M. Rezervaţia forestieră Ciornuleasa Mitră (1) (75,2 ha) şi rezervaţie cinegetică (fazani, mistreţi, căprioare). MjTRICA (< pol.) s. f. Condică a unei biserici în care sunt înregistrate naşterile, căsătoriile, decesele. MITRIDATE (MITHRIDATES, Ml-THRADATES), numele a cinci regi ai Parţiei din dinastia Arsacizilor. Mai importanţi: 1. M. I (171-138 Î.Hr.). A pus bazele statului part pe un vast teritoriu de la Amu-Daria la Eufrat. 2. M. II (123-88 Î.Hr.). A restabilit, după o invazie a sciţilor, graniţele statului part, acesta atingând În timpul domniei sale apogeul expansiunii teritoriale. MITRIDATE (MITHRIDATES, Ml-THRADATES) VI Eupator, rege elenistic al Pontului (112-63 Î.Hr.). Unul dintre marii oameni de cultură ai vremii şi ultimul mare om politic al lumii elenistice. Cucereşte puterea în urma unei revoluţii de palat, după care îşi execută mama şi fratele, instituind o domnie autoritară. Fiindu-i teamă de unele represalii, a învăţat să devină imun la otrăvire. Adversar înverşunat al Romei în Asia Mică. A purtat trei războaie împotriva romanilor, extinzându-şi autoritatea şi asupra ţărmurilor de N şi V ale Mării Negre. Numeroase cetăţi greceşti, printre care Tyras, Histria, To-mis şi Callatis, i-au recunoscut suzeranitatea, fiind incluse în uniunea mi-thridatică (sec. 1 î.Hr.). în urma celui de-al treilea război cu romanii (74-63 Î.Hr.), M. VI a pierdut teritoriile cucerite şi s-a sinucis. MITRIDATIZARE (după fr. mithrida-tisation-, {s> n. pr. Mithridates) s. f. Imunitate faţă de o anumită otravă, datorită ingerării ei în cantităţi progresive. Denumirea termenului provine de la Mitridate VI Eupator, care, potrivit tradiţiei, din teama de a nu fi otrăvit, s-a obişnuit treptat cu veninul. MITROFAN (7-1702, n. în Moldova), prelat şi tipograf român. Episcop de Huşi (1682-1686) şi de Buzău (1691 — 1702). A condus tipografia domnească din Bucureşti unde a tipărit o serie de lucrări bisericeşti şi cărţi greceşti. A înfiinţat la Buzău prima tipografie din acest oraş, unde a imprimat „Pravoslavnica Mărturisire a lui Petru Movilă", cele 12 „Mineie", „Octoihul", „Litur-ghierul" ş.a. Ctitor al schitului Bonţeşti (Vrancea). MITROFANOVICI, Vasile (1831-1888, n. Crasna—Bucovina), teolog român. Prof. univ. la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Rector al Universităţii din Cernăuţi (1877-1878). 427 MIXOMICETE Deputat în Parlamentul de la Viena (1880-1885). Lucrări de omiletică, liturgică şi pastorală („Omiletică Bisericii dreptcredincioase răsăritene", „Prelegeri academice despre Liturgica Bisericii dreptcredincioase răsăritene"). MITROPOLIE (< sl.) s. f. 1. Unitate administrativă bisericească ortodoxă, corespunzătoare unei provincii sau unei ţări, care are în frunte un mitropolit. 2. Biserica şi ansamblul de clădiri anexe care constituie sediul unei mitropolii (1). MITROPOLIT (< sl., ngr.) s. m. înalt cleric ortodox, conducător al unei mitropolii, inferior în ierarhia administrativă patriarhului şi superior episcopului. ^ M. primat = primul mitropolit al unei ţări, având reşedinţa în capitală. MITROPOLITAN, -Ă (< mitropolit) adj. Care aparţine mitropoliei sau mitropolitului, privitor la mitropolie sau la mitropolit. MITROPOULOS [mitropulos], Dimitrl (1896-1960), dirijor, pianist şi compozitor american de origine greacă. Stabilit în S.U.A. (1936). Prof. univ. la Atena. A dirijat mari orchestre europene şi nord-americane (Orchestra Simfonică din Minneapolis, 1937-1949). Director al Filarmonicii din New York (1949-1958) şi la Metropolitan Opera (1954-1960). Opere („Sora Bea-trice"), muzică simfonică, de scenă şi de cameră, lieduri. MITSCHERLICH [mi/orlik], Eilhardt (1794-1863), chimist german. Prof. univ. la Berlin. A descoperit: fenomenul de izomorfism (1818), sulfura mono-clinică (1823), acidul selenic (1827); a sintetizat nitrobenzenul (1832) din care a obţinut benzen (1834). MITTELLANDKANAL [mjtallant], canal navigabil în NNV Germaniei, construit în etape, între 1905 şi 1939, care face legătura între Dortmund-Ems- Dimitri Mitropoulos Kanal şi Weser-Elbe-Kanal; 323 km. Pe el se află oraşele Lubbecke, Minden, Wunstorf, Hanovra, Peine, Wolfsburg. MITTELEUROPA (cuv. german „Europa Centrală“)\ doctrină politică, folosită de diplomaţia germană care viza unirea Germaniei şi Austriei într-un bloc economic (îndeosebi vamal) şi politic pentru dominarea spaţiului dintre Marea Nordului şi Golful Persic. A apărut după Războiul Franco-German (1870). MITTERRAND [miteră], Frangois Maurice Marle (1916-1996), om politic francez. Prim-secretar al Partidului Socialist Francez (1971-1981). Preşedinte al Republicii Franceze (1981-1995). Vicepreşedinte al Internaţionalei Socialiste (1972-1981). De mai multe ori ministru. Ca preşedinte, a dus o politică economică de austeritate în perioada crizei din anii ’80, de diminuare a şomajului şi de relansare a situaţiei so-cial-economice din ţară. Memorii şi eseuri politice. MITUI. (< mita) vb. IV tranz. A da cuiva mită. MITĂ (lat. *agnicia) s. f. Lână cu lungimea de 3-4 cm, provenită de la prima tunsoare a mieilor; lână (de calitate inferioară) tunsă de pe capul, coada şi picioarele oilor. ♦ Fire din blana animalelor, crescute mai lung (şi formând cârlionţi). MITQS, -OASĂ (< mită) adj. (De-spre blănuri, obiecte de lână etc.) Cu fire lungi (creţe) şi bogate, cu miţe; păros. MIŢUI (< miţă) vb. IV tranz. A tunde parţial mieii proveniţi din fătări timpurii, când ajung la vârsta de 3-4 luni. MIUON ({s> mu, numele literei greceşti fi) s. m. (FIZ.) Nume dat me-zonului fi. Frangois Mitterand MIX, Tom (pe numele adevărat Thomas Edwin) (1880-1940), actor american de film. Iniţial, artist de circ, a interpretat în cinema tipul cow-boy-ului justiţiar şi simpatic, totdeauna dispus la cascadorii, nedespărţit de calul său („La nord de golful Hudson", „Furtul marelui diamant", „Destry călăreşte din nou", „Călăreţul misterios"). MIXA (< mixaj) vb. I tranz. A efectua un mixaj. MIXAJ (< fr., engl.) s. n. (CINEMA) Procedeu de suprapunere pe o singură pistă sonoră a sunetelor corespunzătoare imaginilor unui film (dialoguri, muzică, zgomote). MIXCO, oraş în partea de S a Guatemalei, suburbie a capitalei ţării, Ciudad de Guatemala; 413 mii loc. (1994). MIXEDEM (< fr. {i}; {s} gr. myxa „mucus" + oidema „umflătură") s. n. (MED.) Boală endocrină, congenitală sau dobândită, cauzată de o insuficienţă tiroidiană gravă şi caracterizată printr-un edem dur al ţesutului subcutanat, prin tulburări neuropsihice şi viscerale, prin anemie, hipotermie etc. MIXER (< fr., engl.) s. n. 1. (TELEC.) Circuit electronic căruia i se aplică la intrare două semnale de frecvenţe diferite, la ieşire rezultând un semnal de frecvenţă egală cu o combinaţie a frecvenţelor de la intrare. 2. (IND. EXTR.) Amestecător hidraulic folosit la prepararea laptelui de ciment pentru cimentarea sondelor. 3. Aparat electric (casnic), având un cuţit-elice cu trei viteze, folosit la amestecarea alimentelor, la prepararea cremelor etc. MIXOM (< fr.) s. n. Tumoră cu aspect gelatinos, formată prin proliferarea celulelor conjunctive nediferenţiate, de tip embrionar, într-o substanţă fundamentală bogată în mucus. <0- M. odon-togen = tumoră dentară bogată în mucus. Invadează deseori ţesuturile moi înconjurătoare şi osul maxilar; este dificil de îndepărtat datorită limitelor sale imprecise. MIXOM ATOZĂ (< fr.) s. f. (MED. VET.) Boală contagioasă a iepurilor de casă, provocată de un virus, manifestată prin inflamarea mucoaselor nazale şi oculare şi prin tumori în diferite regiuni ale corpului. MIXOMICETE (< fr. {i}; {s> gr. myxa „mucus" + mykes „ciupercă") s. f. pl. MIXT 428 (BOT.) încrengătură de plante inferioare, saprofite, lipsite de clorofilă, cu corpul format dintr-un plasmodiu gelatinos inform, mobil, alb, galben, roşu etc. (Myzophyta). Se hrănesc cu substanţe vegetale în descompunere. MIXT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. 1. Adj. Alcătuit din elemente deosebite; amestecat, eterogen. ^ Număr m. = număr compus din numere întregi şi din fracţii ordinare. 2. S. f. pl. (IND. EXTR.) Produse miniere naturale, constituite din mai multe minerale concrescute şi care trebuie sfărâmate pentru separarea substanţelor utile. + Produse intermediare care conţin atât materiale utile, cât şi sterile şi care trebuie supuse unor operaţii de concentrare pentru a separa materialul util. MIXTECI (< fr.) s. m. pl. Populaţie amerindiană din Mexic care trăieşte azi în statele Guerrero ’ -şi Oaxaca (c. 200 000 oameni). Primele mărturii despre m. datează din sec. 8, aceştia ajungând la o maximă înflorire politică, culturală şi artistică în sec. 10-15. Creaţiile lor artistice au influenţat puternic arta aztecilor. Principalele centre, Monte Albân şi Mitla, erau renumite în arta prelucrării aurului şi în ceramică. MIXTURĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Amestec eterogen; amestecătură. 2. Medicament preparat prin amestecarea mai multor substanţe, de obicei sub formă lichidă (ex. tincturile). 3. (CONSTR.) Amestec de materiale minerale granu-lare folosit la fabricarea unor mortare, îmbrăcăminţi rutiere etc. MIZA (< fr.) vb. I tranz. A depune ca miză, a juca pe..., a ponta. ♦ Fig. A se bizui pe..., a conta pe... MIZANSCENĂ (< fr.) s. f. Realizarea scenică a unui spectacol; punere în scenă. MIZANTROP, -QPA (< fr.; {s> gr. misein „a urî“ + anthropos ,,om“) s. m. şi f. (Rar la f.) Persoană stăpânită de mizantropie; p. ext. om neprietenos, necomunicativ, ursuz. MIZANTROPIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la mizantrop sau la mizantropie; de mizantrop; care denotă mizantropie, determinat de mizantropie. MIZANTROPIE (< fr., ngr.) s. f. Neîncredere, dispreţ, ură faţă de oameni; tendinţă de a evita societatea, de a se izola de oameni. MIZAR, stea spectroscopic dublă, de mărime stelară 2,3; a patra ca strălucire din constelaţia Ursa Mare. Formează o pereche optică (nu un sistem binar, ci mai mult o coincidenţă a liniei de observaţie) cu steaua de mărime stelară 4 Alcor. MI.ZĂ (< fr.) s. f. Sumă de bani pe care o depune, la unele jocuri de noroc, fiecare dintre participanţi. ♦ P. ext. Lucru deosebit de important pentru o persoană sau un grup de persoane, care, uneori, poate constitui obiectul unei dispute. MIZER, -Ă (< lat., it.) adj. Sărman, nenorocit. ♦ Care denotă o situaţie materială extrem de proastă, mizerabilă; p. ext. sărac. MIZERABIL, -Ă (< fr.) adj. 1. (Şi subst.) Ticălos, nemernic, infam. 2. Care se află într-o stare foarte proastă, vrednic de plâns; lamentabil, jalnic, nenorocit. 3. De calitate foarte proastă, inferior. MIZERICORDIE (< lat.) s. f. (Livr.) îndurare, milostivire; milă1. MIZERIE (< lat., fr.) s. f. 1. Stare de extremă sărăcie; situaţie jalnică, vrednică de plâns. + Aspect exterior care denotă o mare sărăcie, murdărie sau dezordine. 2. (Mai ales la pl.) Ceea ce decurge dintr-o stare de extremă sărăcie; lipsuri, supărări, griji, necazuri. 3. (Fam.) Lucru fără valoare, de proastă calitate. MIZIDE (< fr. (i>) s. n. pl. Ordin de crustacee marine salmastricole şi dul-cicole, asemănătoare creveţilor, de c. 3-50 mm lungime (Mysidacea). MIZIL, oraş în jud. Prahova, situat în Câmpia Săratei, la poalele Dealului Istriţa, pe cursul superior al râului Ghi-ghiu; 16 981 loc. (2000). Nod feroviar şi rutier. Fabrici de mobilă, poliuretan, saltele, stofe pentru mobilă şi produse alim. (conserve de legume şi fructe, preparate din carne). Filatură de lână. Centru viticol şi de vinificaţie. Vestigii din Epoca bronzului. Localitatea apare menţionată documentar la 6 iul. 1585, cu numele de Istau. în sec. 18-19, aici a funcţionat o staţie de poştă cu cai (menzil) pe drumul dintre Buzău şi Ploieşti, fapt ce a determinat schimbarea numelui localităţii din Istau în M. Declarat oraş în 1870. Bisericile Sf. loan (1857) şi Adormirea Maicii Domnului (1865). MIZOFOBI.E (< fr.; {s} gr. mysos „murdărie" + phobos „frică") s. f. Teama exagerată de a se murdări prin atingerea obiectelor; teama de murdărie în general. MIZOGUCHI [mizogut/i] Kenji (1898-1956), regizor japonez de film. Kenji Mizoguchi Creaţia sa este considerată o chintesenţă a spiritului japonez, temele sale predilecte fiind condiţia femeii, contrastele vieţii japoneze, iubirea înfrântă („Cei 47 de ronini“, „Povestirile lunii palide după ploaie", „Guvernatorul San-sho", „Strada ruşinii"). Unul dintre marii portretişti ai femeii în film („Fecioara din Oyuki", „Elegia Naniwei", „Dragostea actriţei Sumaku", „Viaţa curtezanei O’Haru"). MIZORAM, stat în NE Indiei (din 1986), la graniţa cu Bangladesh şi Uniunea Myanmar; 21,1 mii km2; 775 mii loc. (1994). Centrul ad-tiv: ATzawl. Expl. forestiere. între 1972 şi 1986, a avut statut de teritoriu federal. MJ0SA [mjersa], lac în S Norvegiei, la 56 km NNE de Oslo; 362 km2; lungime: 105 km; lăţime max.: 15 km; ad. max.: 449 m. în el se varsă râul Lâgen şi izv. râul Vorma (afl. al lui Glâma). Importantă zonă turistică (sporturi nautice, pescuit). Pe ţărmul de N se află staţiunea Lillehammer. MKINVARI v. Kazbek. MLADA BOLESLAV, oraş în Cehia, la 52 km N de Praga; 44,5 mii loc. (1991). Nod feroviar. Constr. de automobile (uzinele „Skoda"). Catedrală (sec. 15). Castel medieval. Fundat în sec. 10. MLADĂ (< sl., bg.) s. f. 1. Lăstar sau ramură tânără crescută din trunchiul sau din rădăcina unui copac; mlădiţă. 2. Vegetaţie arborescentă; lăstăriş; pădure tânără şi deasă; spec. mlajă (2). MLADENATZ, Gromoslav (1892— 1958), economist român. Prof. univ. la Bucureşti. Teoretician al cooperatismu-lui („Tratat general de cooperaţie", „Istoria gândirii cooperative"). MLADENOV, Ştefan (1880-1963), lingvist bulgar. Prof. univ. la Sofia. Specialist în istoria limbii bulgare 429 MOARĂ („Istoria limbii bulgare", „Dicţionarul etimologic şi ortografic al limbii literare bulgare", „Gramatica limbii bulgare"). MLADIN, Nicolae (1914-1986, n. Abrud), prelat şi teolog român. Prof. la Institutul Teologic Universitar din Sibiu. Arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului (1967-1981). Militant pentru cauza ecumenismului, a scris lucrări de morală, predici, monografii („Biserica lui Dumnezeu în lumina Sfintei Scripturi", „Prin sbuciumul vremii. Predici", „Biserica Ortodoxă Română una şi aceeaşi în toate timpurile", „Samuil Micu Clain teologul", „Studii de teologie morală"). MLAJÂ (< mladă) s. f. 1. (BOT.) Răchită. ♦ Ramură tânără de mlajă (1) sau, p. gener., de tei, de salcie etc., folosită la împletitul coşurilor, la legatul viţei de vie etc. 2. Tufiş sau pădurice de mladă (1) sau, p. gener., de salcie; mladă (2). MLAŞTINĂ (< sl.) s. f. Teren lipsit de scurgere, intens umezit prin aportul de apă (din precipitaţii, pânza freatică, inundaţii etc.) care depăşeşte evapora-ţia, având o vegetaţie hidrofilă. Se deosebesc: m. oligotrofă (înaltă), alimentată cu apă din precipitaţii, cu predominarea muşchiului Sphagnum; ti-nov; m. eutrofă (joasă), alimentată cu apă din precipitaţii şi din apele subterane, unde creşte o vegetaţie de baltă (rogoz, stuf, papură etc.); m. mezotrofă, cu regim intermediar şi m. distrofă, aproape complet lipsită de substanţe nutritive. în m. are loc procesul de formare şi de acumulare a turbei, care se poate exploata din m. oligotrofe şi eutrofe. MLĂDIA (< mlădiu) vb. I 1. Refl. şi tranz. A (se) îndoi (uşor), a (se) legăna într-o parte şi în alta. 2. Tranz. şi refl. Fig. (Despre sunete, glas) A (se) modula. 3. Tranz. şi refl. A (se) modela, a (se) adapta; a deveni (sau a face să devină) maleabil. MLĂDIOS, -OASĂ (< mlădia) adj. 1. Care se apleacă, se îndoaie cu uşurinţă; flexibil, elastic; (despre fiinţe) cu mişcări graţioase; suplu, zvelt, mlădiu. 2. (Despre sunete, glas etc.) Plăcut la auz; melodios; armonios. 3. Fig. Care cedează, care se adaptează uşor; maleabil, conciliant. MLĂDITĂ (< bg., ser.) s. f. Lăstar, mladă (1). ♦ Fig. Descendent, urmaş. mlădiu, -ie (< mladă) adj. Suplu, graţios, mlădios. MLĂŞTINIJĂ (< mlaştină) s. f. Nume dat plantelor erbacee din genul Epipactis, familia orhidaceelor, cu frunze lanceolate şi flori albe, roz, verzui şi roşii. Creşte prin fâneţe mlăştinoase, prin păduri umbroase şi umede etc. MLĂŞTINQS, -OASĂ (< mlaştină) adj. (Despre un teren) Acoperit de mlaştini; noroios, mocirlos. Mn, simbol chimic pentru mangan. MNEMOSINA (MNEMOSYNE) (în mitologia greacă), zeiţa memoriei, fiica lui Uranus şi a Geei; mama celor nouă muze, pe care le avea de la Zeus. MNEMOTAXIE (< fr.) s. f. (ETOL.) Locomoţie dirijată de stimuli memoriali, care permite animalului să se reîntoarcă la locul său de hrănire sau de adăpost. Stă la baza fenomenului de teritorialitate. MNEMOTEHNIC, -A (< fr. ffl; te> gr. mneme „memorie" + fr. technique „tehnic") s. f., adj. 1. S. f. Ansamblu de procedee care uşurează memorarea şi reproducerea unor cunoştinţe. 2. Adj. Privitor la m. (1). MNESICLES (sec. 5 î.Hr.), arhitect grec. A construit Propileele de pe Acropola Atenei (437-432 î.Hr.). MNEZIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la memorie. MNOUCHKINE [mnujkin], Ariane (n. 1939), regizoare franceză. Creează (1964) renumita companie „Theâtre du Soleil", unde se afirmă ca spirit novator, reuşind să creeze un nou raport între actor şi text, între public şi scenă („Bucătăria" de A. Wesker, „Mefisto" de Klaus Mann, „Richard al ll-lea“ de Shakespeare, „Tartuffe" de Moliere). Filme („Moliere"). Mo, simbol chimic pentru molibden. MOACŞA, com. în jud. Covasna, situată în depr. Târgu Secuiesc, pe Râu Negru; 2 094 loc. (2000). Staţie de c.f. Creşterea bovinelor. Herghelie (în satul Dalnic) specializată în creşterea rasei Lipiţan. Vestigii ale Culturii Precucuteni. Satul M. apare menţionat documentar în 1332. Plantaţie de castani, declarată monument al naturii (în satul Pădureni). Biserică fortificată (sec. 14-15), conac (sec. 19) şi parc dendro-logic (în satul Dalnic). MOALE (lat. mollis) adj. 1. Care cedează uşor la apăsare (modificându-şi forma); p. ext. afânat, pufos. ♦ (Substantivat) Partea moale (1) a unui lucru. Moalele capului = fontanelă bregmatică; p. ext. creştetul capului. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos, fraged. ♦ (Despre pâine, cozonac etc.) Proaspăt. ♦ (Despre fructe) Zemos, mălăieţ. ♦ Flexibil, elastic. ♦ (Despre pământ) înmuiat de apă, de umezeală. 2. (Despre metale, aliaje etc.) Lipsit de duritate. 3. Fig. (Despre fiinţe) Fără rezistenţă, fără putere; debil, slab, plăpând. + Sleit de puteri; istovit, vlăguit. 4. Fig. (Despre oameni; şi adv.) Lipsit de energie, de voinţă; apatic, bleg, nehotărât, influenţabil. ♦ Domol, blând. ♦ (Despre mişcări) Lipsit de vlagă; slab, încet, lent. 5. Cu suprafaţa fără asperităţi; neted. ♦ Catifelat, mătăsos. 6. (Despre sunete, lumină, culori etc.) Lipsit de stridenţă, cu intensitate scăzută; domol, potolit. <0> (LINGV.) Consoană m. = consoană palatalizată. Poziţie m. - poziţia unui sunet urmat în cadrul unui cuvânt de o silabă care conţine o vocală palatală. ♦ (Despre vreme) Călduţ (şi umed); p. ext. plăcut, blând. MOAR (< fr.) s. n. Ţesătură al cărei aspect imită efectul optic obţinut prin suprapunerea a două ţesături rare şi transparente. MOARA, com. în jud. Suceava, situată în Pod. Sucevei, pe râul Şomuzu Mare; 4 249 loc. (2000). Reşed com. este satul Moara Nica. Biserica armea-no-gregoriană Adormirea Maicii Dom-nului-Hagigadar (1512), în satul Buiai şi biserica de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1774), în satul Moara Nica. MOARA SĂRACĂ v. Moara Vlăsiel. MOARA VLĂSIEI, com. în jud. Ilfov, situată în Câmpia Vlăsiei, pe râul Co-ciovaliştea; 5 560 loc. (2000). Staţii de c.f. (în satele M.V. şi Căciulaţi). Fabrică de băuturi răcoritoare. Sericicultură. Până la 17 febr. 1968 s-a numit Moara Săracă. Palatul „Ghica" (1822-1828), în stil neoclasic, în satul Căciulaţi. MOARĂ (lat. mola) s. f. Maşină folosită la mărunţirea, până la obţinerea unei pulberi fine, a unor cereale, materiale, minereuri, produse chimice etc.; p. ext. instalaţie care cuprinde asemenea maşini. După modul de construcţie se deosebesc: m. cu bile, la care măcinarea se produce prin căderea şi rostogolirea unor bile metalice; m. cu discuri (sau cu pietre), la care materialul se macină între două pietre din care una fixă şi alta mobilă; m. cu ciocane, care acţionează prin lovire; m. cu cilindru, care acţionează prin presare etc. <0* Expr. Ca la moară = a) pe rând, în ordinea sosirii; b) într-un continuu du-te-vino. (Livr.) A se bate (sau a se lupta) cu morile de vânt - a întreprinde acţiuni inutile, MOARTE 430 imposibil de realizat. ♦ Epitet depreciativ pentru gură sau pentru o persoană care vorbeşte neîncetat; meliţă. MOARTE (lat. mortem) s. f. 1. încetare a tuturor proceselor vitale la nivelul ţesuturilor şi organelor, fază în care sistemul nervos central prezintă leziuni ireversibile şi reanimarea nu mai este posibilă; sfârşit al vieţii. V. deces. La organismele unicelulare, m. se manifestă prin diviziunea celulei, care duce la întreruperea existenţei individului şi la formarea a doi indivizi. M. animalelor homeoterme, inclusiv a omului se manifestă prin încetarea respiraţiei şi a circulaţiei sangvine. ^ Loc. Fără (de) moarte = a) veşnic, nemuritor; b) (despre obiecte) foarte durabil.^ Expr. Pe viaţă şi pe moarte -cu înverşunare, din toate puterile. Cu moartea-n suflet = foarte mâhnit, îndurerat; desperat, deznădăjduit. A se da de ceasul morţii = a "depune eforturi desperate. ^ M. aparentă ’= letargie. M. clinică = încetarea funcţiilor vitale ale inimii, a circulaţiei sângelui, respiraţiei şi a sistemului nervos central. M. fiziologică = m. a vârstelor înaintate; deces prin uzură avansată a întregului organism, fără o boală dominantă, determinantă. M. subită = m. prin micro-traumatism (de obicei, şoc) fără leziuni evidente. M. maternă = decesul unei femei în timpul sarcinii sau în intervalul de 42 de zile de la naştere. M. violentă = m. provocată de un factor extern: traumatic, fizic, chimic, mecanic sau psihic. ♦ (DR.) M. declarată = situaţie juridică, creată prin hotărâre judecătorească, a unei persoane dispărute în împrejurări care fac să se prezume moartea sa fizică; m. prezumată. M. fizică constatată = m. constatată prin acte de deces. ♦ (Personificat) Fiinţă imaginată ca un schelet omenesc cu coasa în mână, care ia viaţa omului. ♦ Fig. Dispariţie. ♦ (REL.) Trecere între două moduri de viaţă, încetarea definitivă a tuturor funcţiilor corpului neantrenând în mod necesar sfârşitul întregii vieţi a omului. Problema este care va fi „celălalt" mod de viaţă. în religiile orientale, sufletele transmigrea-ză din corp în corp, până la perfecţiunea finală. în religiile monoteiste, sufletele supravieţuiesc în condiţii diferite, în funcţie de concepţiile despre rai şi iad. + Moartea lui Dumnezeu = formulă având ca obiect, conform lui Nietzsche, persoana divinităţii, dar nu şi transcendenţa sa; pe de o parte, ea conţine o critică a reprezentărilor antropomorfe ale lui Dumnezeu, pe de altă parte, exprimă încrederea în omul care vrea să se afirme matur şi respinge tutela unui părinte. 2. Omor, ucidere; crimă, asasinat; p. ext. masacru. 3. Ceea ce pricinuieşte moartea (1) cuiva. 4. (BOT.) Moartea puricelui = plantă erbacee meliferă, din familia compozitelor, cu tulpina păroasă, înaltă de 20-100 cm şi flori galbene, dispuse în capitule (Inula conyza). 5. Moartea termică a Universului = teorie elaborată în a doua jumătate a sec. 19 de către unii savanţi, care are la bază extinderea neîntemeiată a celui de al doilea principiu al termodinamicii, propriu sistemelor închise, la Univers, considerat sistem deschis. MOAŞĂ (cf. moş) s. f. Femeie cu pregătire specială-din personalul mediu sanitar, care asistă şi îngrijeşte femeile la naştere. MOAŞTE (< sl.) s. f. pl. 1. (în religia creştină) Rămăşiţele şi obiectele unei persoane considerate sfântă. + P. ext. Veşmânt sau obiect care a aparţinut acestei persoane (căruia i se atribuie puteri supranaturale). 2. P. gener. Corp mumificat; mumie. 3. Rămăşiţe ale trecutului. MOAVIA (Muawiyah ibn AbT Sufyăn), calif (661-680), întemeietorul dinastiei Omeiazilor. Guvernator al prov. Siria (din 639), a intrat, începând din 657, în luptă pentru calif at cu Aii. A organizat mai multe expediţii împotriva Imp. Bizantin (din 669). Remarcabil diplomat şi administrator, a stabilit ereditatea califatului şi a mutat capitala statului la Damasc. MOAZĂ (< fr.) s. f. 1. (CONSTR.) Ansamblu format din două grinzi de lemn strânse între ele cu şuruburi, servind ca element de consolidare a unei construcţii de lemn. 2. (IND. EXTR.) Fiecare dintre grinzile de compartimentare a puţului de extracţie care servesc la prelucrarea sarcinilor transmise prin ghidaj de vasele de extracţie. MOBERG [mu:beri], Cari Artur Vilhelm (1898-1973), scriitor suedez. Romane configurând realist viaţa ţărănimii („Daţi-ne pămânf), opoziţia sa faţă de fascism („Călare noaptea aceasta") şi drama emigranţilor suedezi în America (ciclul „Emigranţii", „Vechiul regat", „Ţărani pe mare"). Piese de teatru („Odaia fecioarei"). MOBIL, -Ă (< fr.; lat. mobilis „mobil, care se mişcă") adj., s. n. 1. Adj. Care se mişcă sau care poate fi mişcat dintr-un loc într-altul. ♦ S. n. Corp în mişcare. 2. Adj. Nestabii; schimbător, variabil. <0* Substantiv m. = substantiv care îşi poate crea formă de feminin de la cea de masculin, sau formă de masculin de la cea de feminin. 3. S. n. (în psihologie şi etică) Imbold care determină pe cineva la o acţiune; motiv; impuls. 4. S. n. (în sculptură) Operă de artă constând în asamblarea unor forme de lemn sau metal, legate între ele cu sârme sau cabluri, în aşa fel încât cea mai uşoară atingere determină mişcarea lor tridimensională, într-o permanentă schimbare a planurilor şi a culorilor. Inventat de A. Calder (1932) a fost denumit astfel de M. Duchamp. MOBILA (< mobilă) vb. I tranz. A aranja sau a înzestra cu mobila necesară o încăpere sau o locuinţă. mobila (< fr., it., germ.) s. f. Ansamblu de obiecte din lemn, metal sau din alt material, având o funcţie determinată, destinat amenajării interiorului încăperilor (m. de dormitor, de bucătărie, de birou etc.). ♦ (DR.) Mobile şi obiecte ale gospădăriei casnice = parte a moştenirii lăsate de o persoană căsătorită care, dacă nu există descendenţi, se cuvine exclusiv soţului supravieţuitor (sau soţiei supravieţuitoare) şi nu trebuie împărţită şi cu ceilalţi moştenitori (ascendenţi sau colaterali). MOBILE [moubi:l] 1. Golf în partea de N a G. Mexic, adâncit pe o lungime de 56 km în interiorul statului Alabama (S.U.A.); lăţime: 13-19 km. în el se varsă fl. Alabama. Aici a avut loc (5-23 aug. 1864) o bătălie navală în timpul Războiului de Secesiune. 2. Oraş în SSE S.U.A. (Alabama), pe ţărmul de NV al golfului omonim; 204,5 mii loc. (1994). Port. Aeroport. Metalurgia aluminiului. Constr. navale, produse textile şi chimice; fabrici de ciment, de prelucr. a lemnului, de celuloză şi hârtie. Rafinărie de petrol. Universitate (1963). Vizitat de colonişti francezi (1702), a devenit capit. Louisianei (1702-1720). MOBILIAR, -Ă (< it., fr.) adj. (Despre bunuri sau averi) Care poate fi transportat; mobil. & (FIN.) Valori mobiliare = instrumente negociabile emise în formă materială sau evidenţiate prin înscrieri în cont, care conferă deţinătorilor lor drepturi patrimoniale asupra emitentului, conform legii şi în condiţiile specifice de emisiune a acestora. Valorile mobiliare pot fi financiare derivate sau orice alte titluri de credit. MOBILIER (< fr.) s. n. Ansamblul mobilelor dintr-o încăpere. ♦ Ansamblul mobilelor caracteristic unui stil sau unei epoci. MOBILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Capacitatea de a fi mobil (1), de a-şi schimba locul sau poziţia; proprietatea de a fi mişcat, deplasat. ♦ Uşurinţă în mişcări; vioiciune, degajare. ♦ Capacitate a feţei de a-şi schimba uşor expresia. ♦ Nestatornicie, instabilitate. 431 MOCHETĂ ♦ Schimbare, transformare; variabilita-te, 2. (FIZ.) Mărime egală cu viteza unei particule, într-un câmp de forţă având valoare egală cu unitatea. 3. (FIZIOL.) M. funcţională = vitalitate. 4. M. a populaţiei = schimbare a unor caracteristici ale populaţiei cum sunt domiciliul stabil, profesiunea sau clasa socială, în decursul unei perioade, ca urmare a influenţei diferiţilor factori so-cial-economici. M. socială = schimbarea poziţiei unor grupuri sociale sau a unor indivizi în cadrul unor structuri şi al unui complex de împrejurări date, fie prin trecerea acestora dintr-o categorie sau pătură într-alta, fie prin deplasarea lor în cadrul aceloraşi categorii sau clase sociale. M. profesională = ansamblu al deplasărilor în structura şi dinamica profesiunilor şi specialităţilor corespunzătoare, sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific şi a diviziunii sociale a muncii. MOBILIZA (< fr.) vb. 11. Tranz. A trece forţele armate ia starea de război prin completarea efectivelor cu rezervişti şi dotarea corespunzătoare cu tehnică de luptă. + A chema (pe cineva) cu un anumit scop; a convoca, a întruni. + A antrena o colectivitate la o acţiune de interes general. 2. Refl. A-şi impune un efort sau o concentrare maximă pentru realizarea unui scop, a unei acţiuni etc. MOBILIZABIL, -Ă (< fr.) adj. Care poate fi mobilizat. MOBILIZARE (< mobiliza) s. f. (MED.) 1. Punerea în mişcare a unuia sau a mai multor membre sau articulaţii. Poate fi activă (executată de către subiect) sau pasivă (cu ajutorul unui terapeut). 2. Eliberarea unui organ sau a unei structuri organice de aderenţele sale. 3. Transformarea substanţelor de rezervă din organism în substanţe utilizabile (ex. m. glicogenului care este transformat în glucoză). MOBILIZATOR, -OARE (< mobiliza) adj. Care mobilizează (2), care poate să mobilizeze; antrenant, stimulator. MOBIUS, August Ferdinand (1790- 1868), matematician şi astronom german. Prof. la Leipzig şi director al Observatorului astronomic (din 1848). Lucrări de geometrie, teoria numerelor, mecanică teoretică, mecanică cerească, optică („Elemente de mecanică a Cerului"). A inventat în topologie o suprafaţă cu o singură faţă (banda lui M.). MOBIUS, Karl August (1825-1908), zoolog şi ecolog german. Prof. la Kiel. Director al Muzeului de fctorie Naturală din Berlin (1887-1905). Unul dintre pionierii studiilor de ecologie; a creat noţiunea de biocenoză (1877), devenită un concept central al acestei ştiinţe. MOBUTU s£s£ s£KO KUKU NGBENDU WA ZA BANGA (Joseph-Dâsiră Mobutu) (1930-1997), mareşal şi om politic congolez. Preşedinte fondator al partidului Mişcarea Populară a Revoluţiei (din 1967). Preşedinte al Zairului (azi R.D. Congo, 1965-1997) şi prim.-min. (1966-1977). A patronat un regim totalitar corupt, bazat pe exacerbarea cultului personalităţii, fapt ce a condus la declanşarea unei revolte populare soldate cu înlăturarea sa de la putere. MOBUTU SâS£ S£KO, lac tectonic în E Africii (Marele Graben Est-Afri-can), la graniţa dintre R.D. Congo şi Uganda, la 619 m alt.; 5,3 mii km2. Ad. max.; 51 m; lungime: 180 km; lăţime max.: 48 km. Salinitate: 7%o. Aici îşi are obârşia unul dintre izvoarele Nilului (Bahr-el-Jebel). Pescuit. Navigaţie. Descoperit de exploratorul britanic Sir Samuel White Baker (1864). Până în 1973 s-a numit: Albert (Albert-Nyanza), iar din 1998 a revenit la această denumire. MOQAMBIQUE v. Mozambic. MOCAN (< moacă, pop. „măciucă") s. m. Locuitor din regiunile muntoase (în special ale Transilvaniei), care posedă turme de oi; spec. cioban din aceste regiuni. MOCANCĂ (< mocan) s. f. Femeie originară dintr-o regiune de munte (în special din Transilvania); soţie sau fiică de mocan. MOCANU, Diana (n. 1984, Brăila), înotătoare română. Dublă campioană olimpică la 100 m şi 200 m spate (Sydney, 2000). Prima campioană olimpică din istoria nataţiei româneşti. MOCANU, Petru (n. 1931, Brăila), matematician român. M. coresp. al Acad. (1992), prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări didactice, monografii, studii în domeniul teoriei geometrice a funcţiilor analitice, în special a funcţiilor univalente („Analiză matematică. Funcţii complexe", „Analiza complexă. Aspecte Petru Mocanu clasice şi moderne", „Asupra razei de stelaritate a funcţiilor univalente"). MOCASIN (< fr.) s. m. 1. încălţăminte din piele netăbăcită, purtată de amerindieni. 2. încălţăminte din piele, foarte suplă, cu talpa plată. MOCĂI. vb. IV intranz. şi refl. (Pop.) 1. A lucra încet şi fără spor; a (se) moşmondi. 2. A pierde vremea cu nimicuri, a tândăli. MOCĂNAŞ (< mocan) s. m. 1. Diminutiv al lui mocan. 2. (La pl.; art.) Dans popular cu caracter dramatic, inspirat din viaţa pastorală, răspândit în trecut în anumite zone din Moldova şi Dobrogea; melodia corespunzătoare acestui dans. MOCĂNESC, -EASCĂ (< mocan) adj. s. f. 1. Adj. Privitor la mocani, de mocan, specific mocanilor. 2. S. f. art. Numele unui dans popular românesc asemănător cu hora; melodia corespunzătoare acestuia. MOCĂNIJĂ (< mocan) s. f. 1. Mo- cancă. 2. (Fam.) Tren de linie îngustă care circulă în regiunile de munte. MOCCA (MOCHA, MOKHA, MOK-KA, AL-MUKHĂ), oraş în SV Republicii Yemen, port la Marea Roşie; c. 10 mii loc. Centru comercial (activitate cunoscută încă din sec. 16, dar care a stagnat în ultimii ani). Important centru pentru exportul de cafea. A dat numele unei celebre cafele bogată în cofeină. MOCEALOV, Pavel Stepanovici (1800-1848), actor rus. Reprezentant de seamă al romantismului în teatrul rus. Repertoriu din dramaturgia clasică rusă („Prea multă minte strică") şi universală („Regele Lear", „Hamlet", „Othello", „Hoţii", „Intrigă şi iubire"). MOCHA v. Mocca. MOCHETĂ (< fr.) s. f. Material textil pluşat, cu urzeală de lână şi cu bătătură de in, cânepă sau material plastic, folosit ca stofă de mobilă sau pentru covoare. Diana Mocanu MOCIONI 432 Andrei Mocioni MOCIONI (MOCSONYI), familie de oameni politici români din Banat. Mai importanţi: 1. Petru M. (1807-1858, n. Budapesta), participant la congresele bisericeşti care luptau pentru independenţa Bisericii Ortodoxe Române. Membru al unor delegaţii la Viena, care cereau drepturi pentru românii din Imp. Habsburgic. Asasinat la Budapesta. 2. Andrei M. (1812-1880), frate cu M. (1). Acad. (1866). Membru al Senatului imperial de la Viena (1860-1867) în timpul, „regimului liberal", calitate în care a susţinut reorganizarea statului pe principii naţionale. Luptător pentru emanciparea românilor din Imp. Habsburgic; a trimis împăratului un memoriu cu 12 000 de semnături, prin care cerea declararea Banatului ca provincie aparte sau alipirea lui la Transilvania. împreună cu Andrei Şa-guna, a susţinut înfiinţarea mitropoliei române. 3. Alexandru M. (1841-1909), nepot al lui M (1) şi M. (2), unul dintre conducătorii luptei de emancipare a românilor din Banat şi din V Transilvaniei; deputat în Parlamentul de la Budapesta (1865-1874). Primul preşedinte al Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria (creat în 1869) şi unul dintre promotorii unirii acestuia cu Partidul Naţional Român din Transilvania. Preşedinte al organizaţiei culturale ASTRA (1901-1903). Primul preşedinte al băncii Albina. MOCjRLÂ (cf. bg. mocilo) s. f. întindere de apă stătătoare, plină de noroi şi mâl; noroi mare, adânc. ♦ Fig. Decădere morală, corupţie; mediu decăzut. MOCIRLOS, -OASĂ (< mocirlă) adj. Mlăştinos, noroios, mâlos. MOCIU, com. în jud. Cluj, situată în Câmpia Fizeşului; 3 744 loc. (2000). Satul M. apare menţionat documentar în 1219. în satul Crişeni a fost descoperit (1965) un tezaur, alcătuit din 82 monede din argint, datând din a doua jumătate a sec. 3 î.Hr. Biserici în satele Boteni (sec. 13, cu modificări gotice din sec. 15 şi baroce din sec. 18) şi Chesău (sec. 15-16, cu arhitectură gotică). Biserică de lemn cu hramul — Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, în satul Crişeni (1791). MOCNI (< sl.) vb. IV intranz. 1. (Despre foc) A arde înăbuşit, fără flacără. 2. Fig. A nutri în ascuns sentimente de ură, de revoltă etc., a sta gata să izbucnească. 3. Fig. A sta inactiv; a vegeta. MOCNIT, -Ă (< mocni) adj. 1. (Şi adv.) (Care arde) înăbuşit, înfundat. 2. Fig. închis în sine, tăcut, nemulţumit, posomorât. ♦ (Despre sentimente, manifestări ale oamenilor) Reţinut, ascuns, tăinuit. ♦ Lipsit de vioiciune; inactiv. 3. Fig. Apăsător, trist. 4. (Despre ploaie; şi adv.) încet şi liniştit, dar persistent. MOCULESCU, Horia (n. 1937, Rârn-nicu Vâlcea), compozitor român de muzică uşoară. Carieră de interpret. Muzică de film şi de televiziune („Pistruiatul"), spectacole de revistă; autor de şlagăre („De-ai fi tu salcie", „Nu te enerva" etc.). MOD (< lat., it.) s. n. 1. Fel, chip (de a fi, de a se manifesta, de a se desfăşura al unei activităţi). ^ (LINGV.) Adverb de m. = adverb care arată felul cum se desfăşoară acţiunea, cum este starea sau însuşirea exprimată de verb. Complement circumstanţial de m. = complement circumstanţial care arată cum sau în ce măsură se desfăşoară ori apare la un moment dat o acţiune, o stare sau o însuşire. Propoziţie circumstanţială de m. = propoziţie subordonată care arată felul cum se desfăşoară acţiunea din regentă sau cum se înfăţişează o calitate din regentă. ♦ Procedeu, modalitate, metodă. 2. M. de viaţă (de trai) = fel de a concepe şi a trăi viaţa; conţinutul şi formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale şi spirituale ale diferitelor grupuri sociale, în funcţie de nivelul de trai, de tradiţii, obiceiuri şi mentalităţi. 3. (LINGV.) Categorie gramaticală, specifică verbului, prin care se exprimă felul cum prezintă vorbitorul acţiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă această categorie. 4. (MUZ.) Sistemul raporturilor dintre sunetele muzicale, care determină dependenţa sunetelor instabile de cele stabile (ex. m. major şi minor). în afara muzicii tonale există numeroase alte moduri (ex. m. greceşti, gregoriene, bizantine, indiene, populare româneşti etc.). V. gamă, tonalitate. 5. (LOG.) M. silogistic = forma concretă pe care o ia fiecare figură silogistică în funcţie de calitatea şi de cantitatea premiselor; deoarece unele dintre combinaţiile posibile contravin regulilor silogismului, rămân 19 m. s. valide. MODAL, -Ă (< fr., germ.) adj. 1. (LINGV.) Care aparţine modului (3), care se referă la mod. 2. (LINGV.) Care se referă la mod (1), care indică modul; de mod. 3. (MUZ.) Care se referă la mod (4). MODALITATE (< fr.) s. f. 1. Procedeu, mijloc, metodă folosită pentru realizarea unui scop; mod (1), manieră (1). 2. (LOG.) Felul în care poate fi caracterizat adevărul unei propoziţii (necesar sau contingent, posibil sau imposibil). 3. (DR.) Element suplimentar adăugat unui act juridic, ce constă într-o împrejurare viitoare care poate influenţa fie însăşi existenţa raportului juridic stabilit între părţi, fie poate afecta doar executarea obligaţiilor şi exigibilitatea drepturilor părţilor. Actele juridice cu titlu gratuit mai pot fi afectate şi de m. numită sarcină, care constă într-o obligaţie impusă de dispunător gratificatului, a cărei neîndeplinire îndreptăţeşte pe dispunător să ceară revocarea judecătorească a donaţiei sau legatului testamentar. Alte elemente suplimentare ce constituie m. ale obligaţiilor pot privi fie obiectul acestora (putând exista unele obligaţii alternative, sau altele facultative) sau subiectele plurale ale acestora, în care obligaţiile pot fi conjuncte şi divizibile, sau pot fi indivizibile, ori solidare (fie activ, fie pasiv). MQDĂ (< it., germ., fr., ngr.) s. f. Ansamblu de gusturi, preferinţe, deprinderi care predomină la un moment dat într-un mediu social, privind îmbrăcămintea, ţinuta, comportarea. ^ Loc. La modă = a) care corespunde gustului, care se foloseşte frecvent la un moment dat; modern, actual; b) (despre oameni) care are un mod de comportare conform gustului şi preferinţelor unui anumit mediu social, la un moment dat. Expr. De modă veche = a) depăşit, demodat, desuet, care nu mai corespunde gustului de moment; b) (despre oameni) cu concepţii vechi, depăşite, cu principii învechite. Casă de m. = atelier (de lux) în care se confecţionează îmbrăcăminte la comandă. Revistă de m. = revistă în care sunt publicate modele noi de îmbrăcăminte şi încălţăminte. MODEL (< fr., it. {i>) s. n. 1. Tot ceea ce serveşte sau poate servi ca obiect de imitaţie; p. ext. exemplu, pildă. ♦ Ceea ce întruneşte calităţile tipice ale unei categorii; tip reprezentativ; prototip. 2. (în ştiinţă şi tehnică) Sistem construit în vederea studierii unui alt sistem complex, cu care prezintă analogie din anumite puncte de vedere. M. pot fi ideale, când este 433 MODENA vorba de o reprezentare sau construcţie logică-matematică (ex. m. nucleului atomic) sau materiale (ex. macheta unei nave). ^ M. matematic = sistem matematic cu ajutorul căruia pot fi studiate proprietăţile unui alt sistem din natură sau un alt sistem teoretic din anumite puncte de vedere (matematice). M. economic = reprezentare formală, simbolică a unui fenomen sau proces economic. M.e. sunt, de regulă, modele matematice şi se împart în două categorii principale: microeconomice şi macroeconomice. Dintre m. macroeconomice, cele ale creşterii economice evidenţiază relaţiile dintre resursele economice alocate şi oferta agregată (v. econometrie). 3. Obiect reprezentând tipul original, după care sunt reproduse obiecte de acelaşi fel. ♦ (METAL.) Obiect (de lemn, de metal) având o anumită formă, ce, prin imprimare într-un material plastic, formează un tipar după care, prin turnare, se realizează alte obiecte de aceeaşi formă. 4. Persoană care pozează unui sculptor sau unui pictor. MODEL [model], Walther (1891-1945), feldmareşal german. Participant la primul război mondial, a devenit după preluarea puterii de către Adolf Hitler unul dintre fidelii săi. A comandat mari unităţi de blindate germane pe Frontul de Est, în bătălia Moscovei (dec. 1941-febr. 1942) şi în cea de la Kursk-Orel (iul.-aug. 1943). Pe Frontul de Vest, a respins atacurile Aliaţilor la Arnhem (sept. 1944), dar a fost înfrânt în bătălia pentru Ruhr (mart.-apr. 1945). S-a sinucis. MODELA (< fr., it.) vb. I tranz. A executa din pământ, ceară sau alte materiale plastice o formă oarecare; a efectua operaţia de modelare. ♦ Fig. A educa, a forma, a influenţa o persoană după anumite principii. MODELAJ (< fr.) s. n. Modelare (2, 3). MODELARE (< modela) s. f. 1. Acţiunea de a modela. 2. (în ştiinţă şi tehnică) Metodă de studiu bazată pe folosirea modelelor, reproducerea schematică a unui obiect sau sistem sub forma unui sistem similar sau analog, efectuat în scopul studierii sistemului original; modelizare. ♦ Reproducere schematică a unui obiect sau sistem, pentru a-i putea studia comportarea şi a modifica, în consecinţă, unele dimensiuni sau caracteristici ale prototipului; modelaj. ♦ Confecţionarea de modele (2). 3. Reproducere în relief a formelor (planuri, volume) în sculptură şi încercarea de a le sugera în pictură; modelaj. 4. (ARTĂ POP.) Operaţie prin care se dă formă lutului. în arta populară românească se practică trei tipuri de m.: cu mâna (la vasele în suluri, la fluierici şi la realizarea ornamentelor în relief), cu roata (la vasele din lut) şi fn tipar (la cahle, în Transilvania). 5. Modelarea reliefului = ansamblul proceselor de eroziune şi de acumulare care schimbă necontenit înfăţişarea reliefului. După agentul principal, deosebim: m. fluvială, m. nivală şi m. eoliană. MODELATOR (< modela) s. m., s. n. 1. S. m. Persoană care execută lucrări decorative din materiale plastice. 2. S. m. Meseriaş care execută, după un model dat, modelări de motive pentru mulajele necesare multiplicării. 3. S. n. Unealtă pentru modelare. MODELAU (< fr.) s. n. Relief al formelor în sculptură şi crearea impresiei de relief într-o pictură. MODELIZARE (< model) s. f. Modelare (2). MODELOR (< fr.) s. n. Lucrător care confecţionează modele (2). MODELU, com. în jud. Călăraşi, situată în Câmpia Bărăganului, pe braţul Borcea al Dunării; 10 830 loc. (2000). Creşterea porcinelor. Pescuit. Mănăstirea Radu Negru (de călugări), înfiinţată în anii 1992-1995, cu biserica Sf. Gheorghe (1903-1913, restaurată în 1989-1990). MODEM (< fr., engl.; prescurtare de la modulator— de/nodulator) s. n. (INFORM.) Dispozitiv electronic utilizat în telecomunicaţii şi în transmiterea datelor, care asigură modularea semnalelor emise şi demodularea semnalelor primite. Permite, în special, schimbul de informaţii rapide între ordinatoare prin reţeaua telefonică. M. performante transmit datele cu o viteză de 150- 2 500 de biţi/secundă. MODENA, oraş în Italia (Emilia-Ro-magna); 175,2 mii loc. (1997). Nod de comunicaţii. Metalurgie. Constr. de automobile (uzinele firmei „Ferrari"), de tractoare, autobuze, material rulant, maşini agricole, maşini-unelte şi tipografice; ind. electrotehnică, chimică, a pielăriei şi încălţămintei, de prelucr. a lemnului, cimentului, tutunului, textilă Modena Palatul ducal Catedrala romanică MODENATURĂ 434 şi alim. Piaţă agriGolă. Universitate (1175). Academie de arte şi literatură (1680). Oraş vechi, cu multe monumente: Primăria (1194, renovată în 1624), catedrală romanică (1099-1323), bisericile San Pietro (1476-1506), San Domenico (1708-1731), Santa Maria (1717-1719), Palatul du-cal (sec. 17). Muzee. Centru turistic. Vechi oraş celtic, apoi roman (Mutina), alipit la Toscana (961-1115). Aflat în stăpânirea familiei d’Este (1288-1859, cu întreruperi), a devenit (1598) capitala ducatului omonim creat în 1452. S-a unit cu Regatul Sardiniei (1860). MODENATURĂ (< fr.) s. f. Denumire dată diferitelor muluri profilate care decorează un element de arhitectură (ex. m. cornişei). MODERA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni mai cumpătat; a (se)‘Stăpâni, a (se) înfrâna; a (se) tempera?' 2. Tranz. A micşora, a reduce; a împuţina. 3, Tranz. (FIZ.) A micşora de la nivelul la care sunt produşi prin fisiune până la nivelul termic energia neutronilor dintr-un reactor nuclear prin ciocniri cu atomii anumitor substanţe puţin absorbante. 4. A conduce, la o emisiune de radio sau televiziune, la o dezbatere publică etc., un dialog prin întrebări adecvate, adresate participanţilor ‘şi prin ponderarea intervenţiilor acestora. MODERAT, -Ă (< modera) adj. 1. De mărime sau intensitate mijlocie; micşorat; redus. ♦ (Despre preţuri) Convenabil, nu prea mare. 2. Ponderat, cumpătat. MODERATO (cuv. it.) adv. (Indică modul de executare a unei lucrări muzicale) Fn tempo mai rapid decât andante şi mai lent decât allegro. MODERATOR, -OARE (< fr., lat., it.) adj., s. m. şi f., s. n. 1. Adj., s. m. şi f. (Element) care moderează, potoleşte, frânează. 2. S. m. Persoană care moderează cu imparţialitate o dezbatere publică, o masă rotundă, o emisiune radio sau de televiziune cu mai mulţi participanţi. 3. S. n. Dispozitiv de siguranţă care reduce automat viteza unui mecanism. 4. S. n. (FIZ.) Substanţă folosită pentru micşorarea energiei neutronilor la reactoarele nucleare (ex. grafitul, apa grea, apa obişnuită, unii compuşi ai beriliului etc.). MODERAŢIE (< fr., lat., it.) s. f. însuşirea de a fi moderat; atitudine moderată; cumpătare, măsură. MODERN, -A (< fr., it.; lat. med. modo „recent, chiar acum“) adj. 1. Ca- re aparţine epocii actuale, care ţine de prezent sau de trecutul apropiat; nou, recent; care corespunde stadiului actual al progresului; care este diferit de tradiţie, prin opoziţie cu care m. se şi defineşte ca atitudine demitizantă, refractară convenţiilor şi dogmelor. Limbă m. = limbă vorbită în zilele noastre sau într-o epocă apropiată nouă. Epoca m. = perioadă începând după Renaştere, care cuprinde cele trei secole (16, 17 şi 18) numite clasice. ♦ (Despre învăţământ, clase, licee etc.) Care pune accentul pe studiul limbilor şi al disciplinelor umanistice; umanistic. 2. Care este în concordanţă cu moda zilei; la modă. MODERNISM (< fr. {i}) s. n. 1. Preferinţă faţă de tot ceea ce este nou, modern. 2. Nume generic dat mişcărilor, tendinţelor, experimentelor literare şi artistice novatoare, manifestate începând din ultimele decenii ale sec. 19 până în cea de-a doua jumătate a sec. 20 şi caracterizate prin exacerbarea modernităţii, respingerea tradiţionalismului şi academismului şi prin proclamarea exclusivistă a unor noi principii de creaţie. Cuprinde simbolismul, expresionismul, constructivismul şi curentele de avangardă. în literatura română, m. este asociat îndeosebi ideologiei literare lovinesciene, care preconiza integrarea tradiţiei într-o formulă estetică sincronă cu spiritul timpului. 3. (REL.) Denumire sub care au fost condamnate, în 1907, de către Biserica romano-catolică orientările progresist-li-berale care încercau să înnoiască dogmatica, ştiinţa Bibliei şi eclesiologia catolică; cei mai de seamă reprezentanţi: A.F. Loisy în Franţa, G. Tyrrell în Anglia şi R. Murri în Italia. MODERNIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine modernismului, privitor (a modernism. 2. S. m. şi f. Adept al modernismului. MODERNITATE (cf. fr. modernite) s. f. Caracterul a ceea ce este modern. ♦ Calitate a unui autor sau a unei opere de a fi moderne; în concordanţă cu spiritul şi grila de valori moderne. ♦ Ansamblul trăsăturilor care definesc epoca sau spiritul modern. MODERNIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A adapta la realităţile, la cerinţele prezentului; a înnoi; a face să corespundă stadiului contemporan al progresului. ♦ A modifica un text, o ediţie etc. pentru a fi în conformitate cu normele limbii actuale. 2. A înzestra (o fabrică, o uzină etc.) cu instalaţii şi utilaje moderne (1); a înlătura uzura şi a apropia para- metrii tehnici şi economici ai utilajelor de tip mai vechi de parametrii utilajelor moderne, prin lucrări de îmbunătăţire a echipării lor, efectuarea de modificări constructive etc. ♦ A modifica un proces tehnologic (cu schimbarea utilajelor, a dispozitivelor, a metodelor de lucru etc.) pentru a-l face să corespundă realizărilor tehnice curente. MODERN-STYLE [modan stail] (loc. engl.) s. n. Stil în artele decorative, dezvoltat în Marea Britanie în perioada 1895-1910 şi caracterizat prin fantezie exuberantă, prin predominarea elementelor de inspiraţie florală, cu contururi pline de graţie. M.-S. a avut ca echivalent curentele: Jugendsîil (Germania), Art Nouveau, Style 1900 (Franţa), Secession (Austria), stil „Floreale“ (Italia), stil „Joventud" (Spania). V. şi Arta 1900 (sau Arta nouă). MODEST, -Ă (< lat., fr., it.) adj. 1. Lipsit de îngâmfare, nepretenţios; p. ext. măsurat în comportare şi în pretenţii. ♦ Simplu, neimpozant. 2. De valoare redusă, ieftin, neînsemnat, mediocru. MODESTE (< lat., fr., it.) s. f. însuşirea de a fi modest; discreţie şi rezervă în modul de a vorbi despre sine şi de a se comporta faţă de alţii. Falsă m. = apreciere rezervată şi chiar nedreaptă privind propria persoană, dar lipsită de sinceritate, întrucât are ca scop mai mult sau mai puţin conştient să provoace flatări din partea celorlalţi. MODIANO [modjano], Patrick (n. 1945), scriitor francez. Romane într-un stil de mare simplitate, descriind ambianţa Parisului ocupat de nazişti („La Place de l’Etoile"), apoi lucrări relevând o sensibilitate rănită („O tinereţe") sau de reevocare existenţială („Rond de noapte", „Strada prăvăliilor obscure", „Duminici de august", „Un circ trecut", „Câine de primăvară", „Dora Bruder"). MODIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Neînsemnat, de mică valoare (ex. preţ m., resurse m.). MODIFICA (< lat.) vb. I tranz. A schimba (aspectul, forma etc.); a preface, a transforma; a îndrepta, a corecta, a rectifica. MODIFICARE (< modifica) s. f. 1. Acţiunea de a modifica şi rezultatul ei; schimbare, transformare; modificaţie. 2. (METAL.) Procedeu de îmbunătăţire a structurii unor aliaje prin adăugarea unor mici cantităţi de modificatori (2) puţin înainte de turnare. MODIFICATOR, -OARE (< fr., lat., it.) adj., s. m. 1. Adj. Care modifică, 435 MODULATOR care transformă. 2. S. m. Adaos folosit la elaborarea fontei sau a altor aliaje pentru îmbunătăţirea structurii (ex. carbură de siliciu, aluminiu, magneziu etc.). 3. (GENET.) Genă care schimbă funcţia unei alte gene situate pe un locus diferit. MODIFICATIE (< fr., lat.) s. f. 1. Modificare (1). M. alotropică v. alotropic. 2. (BIOL.) Variaţie neereditară provocată de influenţa condiţiilor de mediu (temperatură, umiditate ş.a.) reprezentând diverse fenotipuri ale aceluiaşi genotip. MODIGLIANI [modi^ani], Amedeo (1884-1920), pictor şi sculptor italian. Din 1906 a lucrat la Paris. Influenţat în pictură de Cezanne, iar în sculptură de Brâncuşi, care l-a îndrumat spre o stilizare expresivă („Cap de femeie"). Nuduri şi portrete realizate cu o linie sigură, delicată şi flexibilă, în care formele alungite, distorsionate şi stilizate după un canon propriu, dau chipurilor „Nud culcat" Amedeo Modigliani „Cap de femeie" un aer detaşat, elegant, languros şi melancolic („Fetiţa în albastru", „Portretul poetului Max Jacob“, „Portretul lui Zborowski", „Nud culcat", „Elvira"). MODIGLIANI [modiXşni], Franco (n. 1918), economist american de origine italiană. Contribuţii la revizuirea teoriei keynesiste prin relevarea importanţei preferinţelor pentru lichidităţi. împreună cu M.H. Miller, a elaborat o teorie asupra irelevanţei politicii dividendelor într-o piaţă perfectă şi a analizat într-o nouă viziune structura capitalului unei companii („Preferinţa pentru lichiditate şi teoria dobânzii şi banilor", „Economisiri, deficite, inflaţie şi teoria financiară"). Premiul Nobel pentru economie (1985). MODILION (< it., fr.) s. n. (ARHIT.) Consolă mică din piatră, cu două volute, plasată sub cornişă; foarte mult folosită în arhitectura romanică. MODISTĂ (< fr.) s. f. Femeie care confecţionează sau vinde pălării de damă, precum şi diverse accesorii folosite ca podoabă. MODOLA, Doina (n. 1947, Cluj), teatrolog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii consacrate dramaturgiei româneşti şi metamorfozelor din teatrul contemporan („Dramaturgia românească: 1908-1918", „Lucian Blaga şi teatrul. Insurgentul", „Actor pe scena lumii — Printemps de la Liberte"). MODO TRANSILVANO, denumire sub care este cunoscută, în documentele medievale (începând cu 1508), tehnica specială de decorare a pieselor de argintărie, constând din combinarea filigranului cu smalţul opac. Numeroase potire de epocă gotică, provenind din centrele transilvănene (Sibiu, Braşov, Cluj), au fost decorate în această tehnică. MODUGNO [moduno], Domenlco (1938-1994), cântăreţ italian. Debutează pe scenă ca actor. Se impune în muzică în anii ’50, când câştigă premiul Festivalului de la San Remo. Printre cântecele care l-au făcut celebru se numără: „Volare", „Piove", „Ninna Nanna". MODUL (< fr.) s. n. 1. M. (de bază) = unitate de măsură convenţională folosită pentru proporţionarea diferitelor elemente ale unui edificiu; în arhitectura greco-romană era egal de obicei cu semidiametrul bazei inferioare a fusului coloanei. 2. (TEHN.) Raportul dintre diametrul cercului, de divizare a unei roţi dinţate şi numărul de dinţi ai acesteia. 3. (REZ. MAT.) M. de elas- ticitate = raportul dintre efortul unitar normal şi lungimea specifică corespunzătoare, în cazul unei piese solicitate la întindere sau la încovoiere. M. de rezistenţă = raportul dintre momentul de inerţie în raport cu axa neutră a secţiunii transversale (axa care trece prin centrul de greutate) a unei grinzi şi distanţa de la axa neutră până la fibra cea mai depărtată de această axă. Se foloseşte pentru calculul pieselor solicitate la încovoiere. 4. (MAT.) Valoare absolută. ♦ Număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor componentelor unui număr complex. 5. (TELEC.; INFORM.) Parte componentă de sine stătătoare care asigură executarea unei anumite funcţii a sistemului şi care poate fi înlocuită cu altă componentă care execută o funcţie asemănătoare. 6. (INFORM.) Ansamblu de rutine şi structuri de date care execută o anumită aplicaţie sau subprogram ori introduce un anumit tip de date. 7. M. lunar = parte componentă a navei spaţiale Apollo destinată coborârii astronauţilor pe Lună şi revenirii Ia m. de comandă. M. de comandă = cabina spaţială a navelor cosmice, care asigură zborul în spaţiul extraterestru al unui echipaj format, de obicei, din trei astronauţi. M. de serviciu = complex al motoarelor-rachetă ataşate unui m. de comandă, care asigură revenirea acestuia pe Pământ. M. de reintrare = sector al unui vehicul spaţial destinat frânării în atmosferă, astfel ca echipamentele şi fiinţele vii care au participat ia explorarea spaţiului cosmic să poată reveni pe Pământ. MODULA (< fr.) vb. I 1. Intranz. (MUZ.) A trece dintr-o tonalitate în alta, a face modulaţii (1). 2. Tranz. A emite cu modulaţii (1) un sunet, un cuvânt. 3. (TEHN.) A efectua o modulaţie (2). MODULARE (< modula) s. f. 1. (CONSTR.) Sistem de dimensionare a construcţiilor, folosind modulul de bază, care uşurează utilizarea pe scară largă a elementelor de construcţii tipizate. 2. (BIOL.) Rediferenţiere a celulelor în procesul lor de formare definitivă. ♦ Modificare produsă în celule de stimulii din mediu, fără a implica însuşirile lor esenţiale. MODULATOR, -OARE (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care modulează. 2. S. n. Circuit electric sau dispozitiv cu ajutorul căruia se realizează modulaţia în telecomunicaţii (2). V. şi modem. 3. S. n. (FIZIOL.) Unitate fiziologică de MODULAŢIE 436 •Ir L recepţionare a culorii, + Component esenţial în diferite procese care menţine starea lor staţionară (ex. cataliza, gena, creierul). ♦ Factorul care selecţionează calea cea mai adecvată pentru transmisia unui stimul între receptor şi efector. MODULAŢIE (< fr., it.) s. f. 1. (MUZ.) Trecere dintr-o tonalitate în-tr-alta în cursul unei lucrări; (sens curent) variaţie a înălţimii şi a intensităţii în emisiunea unui sunet sau a unui complex de sunete; serie de inflexiuni corespunzătoare unei emisiuni vocale. 2. (TEHN.) Variaţia unui parametru (amplitudine, frecvenţă) al unui semnal . purtător, constituit dintr-o oscilaţie sinusoidală sau dintr-un şir de impulsuri, după o lege corespunzătoare unui mesaj (sonor, luminos etc.). 3. (ARTE PL.) Modulaţia culorii = procedeu de sugerare a volumelor impus de P. Cezanne. MOESIA, provincie romană creată, în sec. 1 Î.Hr., în regiunea dintre Balcani şi Dunăre, populată de. triburile moesilor. A fost împărţită în anul 86 d.Hr. în prov. Moesia Superior şi Moesia Inferior (din al cărei teritoriu de bază a făcut parte şi Dobrogea). MOESIDAX (MOISIODAX), losif (c. 1730—c. 1800, n. probabil Cernavodă), savant iluminist grec. Prof. şi director la Academia Domnească din laşi. Scrieri didactice („Geografia teoretică", „Tratat de pedagogie"). MOFETĂ (< it., fr.) s. f. Emanaţii gazoase cu temperatură obişnuită, alcătuite în principal din dioxid de carbon şi legate de activitatea post-vulcanică. Prin dizolvarea lor în apele subterane, apar apele minerale, folosite în terapeutica bolilor pulmonare. MOFFO, Anna (n. 1930), soprană americană de origine italiană. A cântat la Scala din Milano şi fâ Metropolitan Opera din New York, a participat la festivaluri (Salzburg), ca şi în show-uri de televiziune; a jucat în filme muzicale şi artistice. Cunoscută mai ales ca interpretă a operelor lui Verdi şi Puccini. MOFLUZ, -A (< tc.) s. m. şi f. (Şi adj.) Om sărăcit, păgubit; p. ext. om supărat, indispus. ^ Expr. A ieşi (sau a rămâne) mofluz - a) (înv.) a da faliment; b) a rămâne păcălit într-o anumită situaţie. MOFT (< tc.) s. n. 1. Lucru lipsit de importanţă, de seriozitate sau de va- Aurel Moga loare; fleac, bagatelă. 2. (La pl.) Fandoseli, fasoane, nazuri; capricii. MOFTIN, com. în jud. Satu Mare, situată în Câmpia Someşului, pe râul Crasna; 4 046 loc. (2000). Reşed. com. este satul Moftinu Mic. Staţii de c.f. (în satele Moftinu Mic şi Domă-neşti). Creşterea porcinelor şi ovinelor. Biserică romano-catolică (1724), în satul Moftinu Mare. MOFTUL ROMÂN, revistă satirică bisăptămânală, apărută la Bucureşti, cu intermitenţe, în trei serii, între 24 ian. 1893 şi 12 mai 1902, sub direcţia lui I.L. Caragiale. Colaboratori: Al. Caza-ban, I .Al. Brătescu-Voineşti, Em. Gâr-leanu, P. Liciu. Caricaturi: C. Jiquidi. Din 1990 apare, lunar, o serie nouă. Colaboratori: M.H. Simionescu, I. Băieşu, Al. Popovici, V. Silvestru, M. Micu, Şt. Cazimir ş.a. MOFTUROS, -OASĂ (< moft) adj. (Şi subst.) Care face mofturi (2); ca-pricios, năzuros. MOGA, Aurel (1903-1977, n. sat Veştem, jud. Sibiu), medic român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj-Napo-ca şi la Bucureşti. Rector al Institutului de Medicină şi Farmacie din Cluj (1950-1966). Ministru al Sănătăţii (1967-1969). Cercetări în domeniul bo- Mogadishu. Arcul de Triumf Iilor cardiovasculare şi al reumatismului („Profilaxia şi tratamentul medical complex al reumatismului"). Lucrări privitoare la boala coronariană, arterio-scleroză, boala hipertonică („Cardiopatiile majore cronice", „Arterioscleroza", „Hipertensiunea arterială esenţială şi arterioscleroza"). Cercetări epidemio-logice privind bolile netransmisibile („Orientări şi probleme în studiul şi combaterea bolilor cronice netransmisibile"). MOGA, loan (1902-1950, n. Sălişte, jud. Sibiu), istoric român. Prof. univ. la Cluj. Specialist în istoria medie şi modernă a Transilvaniei („Rivalitatea polo-no-austriacă şi orientarea politică a Ţărilor Române la sfârşitul secolului XVII", „Les roumains de Transylva-nie au Moyen Âge"). MOGA, Savu (1816-1899, n. în nordul Transilvaniei), iconar român. A început să lucreze în a doua jumătate a sec. 19, în Ţara Oltului. Pictura icoanelor sale se caracterizează prin fast şi somptuozitate, amintind de pictura bizantină; desenul este precis, iar coloritul subtil. Cele mai multe compoziţii sunt ample, cu multe personaje, pe suprafeţe mari, în tonuri de gri. MOGA, Vasile (1774-1845, n. Sebeş), prelat român. Episcop ortodox al Ardealului (1810-1845). Militant pentru recunoaşterea românilor ca a patra naţiune în Transilvania şi pentru dobândirea de drepturi politico-sociale. A editat cărţi religioase şi a acordat burse tinerilor teologi pentru a-şi continua studiile la Viena. Unul dintre îndrumătorii şcolilor poporale şi ai cursurilor teologice şi pedagogice. MOGADISHU (MUQDISHO, MOGA-DISCIO [mogadi/oj), capitala Somaliei, port la Oc. Indian; 997 mii loc. (1995). Nod rutier. Aeroport. Pr. centru politic şi comercial (piaţă pentru banane, cereale, bumbac şi peşte). Rafinărie de 437 MOHAWK petrol. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă), a cimentului, textilă, chimică, a pielăriei şi încălţămintei, alim. (zahăr, ulei vegetal). Fabrică de oxigen. Universitate (1954). Moschee (1238), palatul sultanilor din Zanzibar (sec. 19, restaurat în anii 1933-1934), azi Muzeul Naţional. Fundat în sec. 10. Centrul ad-tiv al coloniei italiene Somalia (din 1906), M. a devenit capitala Rep. Somalia (din 1960) şi a Rep. Democratice Somalia (din 1969). MOGHILEV, oraş în Rep. Belarus, pe Nipru; 367 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Ind. chimică (fibre sintetice), constr. de mijloace de transport, de utijaj electrotehnic, textilă, a pielăriei, de prelucr. a lemnului, mat. de constr., alim. Muzeu etnografic. Teatre. Fundat în 1267. MOGOŞ, com. în jud. Alba, pe cursul superior al râului Geoagiu; 1 205 loc. (2000). Centru tradiţional de port popular. Bisericile de lemn Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 15, cu modificări şi adăugiri din sec. 18 şi 20) şi Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1844, cu picturi interioare din 1846), în satele Cojocani şi Bârleşti. MOGOŞANI, com. în jud. Dâmbo-viţa, situată în Câmpia Titu, pe râul Argeş; 4 750 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satul Cojocaru). Bisericile cu acelaşi hram — Sf. Nicolae, în satele Cojocaru (1812) şi Merii (1884) şi biserica Adormirea Maicii Domnului (1840), în satul M. MOGOŞEŞTI, com. în jud. laşi, situată în Pod. Central Moldovenesc; 4 455 loc. (2000). Expl. de gresii, argile şi marne. Moară de cereale. Vestigii paleolitice şi din epocile bronzului şi fierului. MOGOŞEŞTI-SIRET, com. în jud. iaşi, pe râul Şiret; 3 972 loc. (2000). Staţie de c.f. (Muncelu de Sus) şi haltă de c.f. Satul M.-S. apare menţionat documentar în 1454. MOGOŞOAIA 1. Lac de origine an-tropică, pe valea Colentinei; 103 ha, din care 40 ha asanate. Obiectiv turistic. 2. Com. în jud. Ilfov, în Câmpia Vlăsiei, pe stg. lacului cu acelaşi nume şi a râului Colentina; 4 827 loc. (2000). Staţie de c.f. lazuri şi he-leşteie. Menţionat documentar în 1598. Aici se află un ansamblu arhitectonic, reprezentativ pentru epoca brâncove-nească, format dintr-o biserică-paraclis (1688, cu picturi din 1702), şi Palatul domnesc (1702) folosit de Constantin Brâncoveanu ca reşedinţă de vară, restaurat în 1957 şi transformat în muzeu de artă feudală. MOGULi v. Marii Moguii. MOHÂCS [moha:tj], oraş în S Ungariei, port la Dunăre, în apropiere de graniţa cu Iugoslavia; 20,7 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini agricole, textilă şi alim. Fabrică de plăci fibrolemnoase. Piaţă agricolă (cereale, fructe, animale). Aici s-au desfăşurat două importante bătălii: la 29 aug. 1526, armata ungară, condusă de regele Ludovic II, a fost învinsă de armata otomană, comandată de sultanul Soliman Magnificul; în urma acestei bătălii, o parte din Ungaria a căzut în stăpânirea otomanilor; la 12 aug. 1687, armata otomană a fost înfrântă de cea a Ligii Sfinte, condusă de Carol de Lorena. MOHAIR (< fr.) s. n. Denumire dată părului de capră angora, din care se lucrează lână, stofe, covoare etc.; p. ext stofă ţesută din lână amestecată cu păr de capră angora. MOHAMED, Mahathir bin v. Mahathir bin Mohamed, MOHAMMAD ZAHIR SHAH (n. 1914), rege al Afghanistanului (1933-1973). înlăturat printr-o lovitură de stat, în urma căreia monarhia a fost abolită. MOHAMMED I TURE (supranumit Askia „Uzurpatorul"), împărat songhai (1493-1528). A cucerit tronul în urma bătăliei de ia Angoo (12 apr. 1493), înfrângându-l pe Baru (Bokar Dao) şi întemeind o nouă dinastie care a purtat numele de Askia. A promovat islamul ca religie de stat, a realizat o reformă în administraţie şi a mărit imperiul prin cuceriri succesive. înlăturat în 1528 de fiul său Musa. Mormântul lui a devenit loc de pelerinaj. MOHAMMED V (pe numele adevărat Sidi Muhammad Ben Yusuf) (1909-1961), sultan (1927-1957) şi rege (1957-1961) al Marocului. A condus mişcarea naţionalistă pentru independenţă. Arestat şi deportat (1953-1955) de către autorităţile franceze, a fost readus (1955) sub presiunea populară, în 1956, a proclamat independenţa Marocului. MOHAMMED VI (n. 1963), rege al Marocului (din 1999). MOHAMMED HASSANl, Aii Nasser (n. 1939), om politic yemenit. Prim-min. (1971-1985). Membru (1971-1986) şi preşedinte (1980-1986) ai Consiliului Suprem al Poporului (şef al statului) al R.D.P. a Yemenului. Răsturnat în urma unei lovituri de stat. MOHAMMED REZA PAHLAVI v. Pahlavi. MOHAMMEDIA, oraş în NV Marocului, la 23 km N de Casablanca, port pe coasta Oc. Atlantic; 170,1 mii loc (1994). Rafinărie de petrol. Ind. textilă şi alim. Pescuit. S-a mai numit Fedala. MOHAVE sau MOJAVE [mouhavi], regiune de deşert în SV S.U.A. (California), incluzând şi Valea Morţii; 64,8 mii km2. Vegetaţie predominantă de tufişuri xerofite. MOHAWK [m0uho:k] (< fr.; cuv. amerindian) subst. Unul dintre triburile indiene, ramura de Est a Confederaţiei MOHENJO-DARO 438 irocheze, din care astăzi, c. 50 000 trăiesc în prov. Quebec şi Ontario din Canada. MOHENJO-DARO, aşezare preistorică în NV pen. India (Pakistan). Locuită de o populaţie făuritoare a aşa-numitei civilizaţii a Indului (2 500- 1 500 î.Hr.). Săpăturile arheologice, întreprinse din 1920, au scos la suprafaţă un oraş construit din cărămidă şi dotat cu un perfecţionat sistem de canalizare, Numeroase elemente (unelte, ceramică, obiecte de artă) atestă o viaţă înfloritoare. MOHICAN (< fr.) s. m. (La pl.) Indieni (amerindieni) aşezaţi de-a lungul coastei Oc. Atlantic, în S actualei provincii Quebec din Canada şi în statele din NE S.U.A.; azi mai trăiesc c. 500 000. ♦ (Şi la sg.) Persoană aparţinând acestui trib ,de indieni. MOHL [mo:l], Hugo von (1805-1872), botanist german. Prof. la Tubin-gen. Unul dintre primii cercetători ai structurii şi fiziologiei celulei vegetale. Considerat descoperitorul cloroplastelor. MOHOLY-NAGY [mohoj nodj] Lâszl6 (1895-1946), pictor şi sculptor ungur. Stabilit în Germania (1920), apoi în S.U.A. (1937). Unul dintre fondatorii (1919) revistei de avangardă „Ma“ (,,Azi“). Fn 1939, a pus bazele Noului Bauhaus, devenit mai târziu Institutul de Design, din Chicago. Lucrări abstracte, precursoare ale artei cinetice („Modulator spaţiu-lumină“). A folosit materiale ca plexiglasul şi elemente interschimbabile, numite modulatori spaţiali. MOHOR (< magh.) s. n. 1. Denumire dată speciilor de plante erbacee din genul Setaria, familia gramineelor, cu frunze liniare şi flori stacojii dispuse în spic cilindric (S. viridis, S\ glauca). Unele specii cresc ca buruieni în culturi. 2. Câmp cultivat cu m. (1). MOHORÎ (< mohor) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) colora în roşu-închis. 2. Refl. A se închide la culoare; a-şi pierde strălucirea; a se întuneca. ♦ Fig. A se întrista, a se posomorî. MOHOROVl£l6 [mohorovit/itj], An-drija (1857-1936), geofizician croat. Director al Observatorului meteorologic din Zagreb (1892-1921). Studiind comportamentul structurii Pământului, ca urmare a variaţiei bruşte a vitezei undelor seismice, a descoperit discontinuitatea M. MOHRING [morii]], Bruno (1863-1929), arhitect german. Unul dintre 'jp: » Mohenjo-Daro. Ruinele oraşului antic promotorii construcţiilor metalice, a creat lucrări de orientare Secession (pod de tren aerian şi gară de tren aerian la Berlin, pod peste Rin, cazinou la Bonn," Pavilionul german la Expoziţia universală de la St. Louis — S.U.A., 1904). MOHS [mo:sJ, Friedrich (1773-1839), mineralog german. A inventat o scală (care îi poartă numele), pentru a clasifica şi ordona elementele nonme-talice şi mineralele, în ordinea crescândă a durităţii: talcul, gipsul, calcitul, fluoritul, apatitul, feldspatul, cuarţul, topazul, corindonul şi diamantul. MOI, Daniel arap (n. 1924), om politic kenyan. Preşedinte al Partidului Uniunea Naţională Africană a Kenyei (din 1978). Preşedinte al Rep. Kenya (din 1978). Moineşti. Vedere generală , MOIECIU, com. în jud. Braşov, situată în culoarul depresionar Ru-căr-Bran, la poalele M-ţilor Piatra Craiului şi Bucegi; 4 864 loc. (2000). Reşed. com. este satul Moieciu de Jos. Fabrică de produse lactate (brânzeturi, caşcaval ş.a.). Creşterea bovinelor (Cheia). Bisericile Sf. Nicolae (sec. 18) şi Adormirea Maicii Domnului (1818), în satele Moieciu de Jos şi Cheia. MOIGRAD-POROLISSUM v. Mirşld. MOINA, Ion (1921-1990, n. Nimi-gea, jud. Bistriţa-Năsăud), atlet român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Multiplu campion naţional, a stabilit 33 recorduri naţionale în probele de sprint, care s-au înscris printre cele mai valoroase rezultate atletice ale epocii (10,4 sec. la 100 m plat, 1946). MOINĂ (cf. moale) s. f. 1. Stare a vremii, iarna, caracterizată printr-o temperatură mai ridicată a aerului, urmând unei perioade de temperaturi scăzute; p. ext. timp umed şi ceţos. 2. Teren agricol necultivat câţiva ani, lăsat „să se odihnească"; pârloagă. ♦ (Pop.) Ogor, MOINEŞTI, oraş în jud. Bacău, în depr. Tazlău, la poalele culmii Ber-zunţi, pe râul Ormeniş; 25 283 loc. (2000). Expl. şi pelucr. petrolului. Constr. de utilaje pentru foraj. Fabrici de conf., de prelucr. a lemnului şi de produse alim. Muzeu de istorie. Izvoare cu ape minerale sulfuroase, clo-rurate, bicarbonatate, sodice, calcice, magneziene. Menţionat documentar ca sat în 1478; în perioada 1817-1820 a fost ridicat la rang de târg. Trecut în categoria comunelor în 1864, a fost declarat oraş în 1912. Bisericile Cuvioasa Parascheva (1702, refăcută în 1768 şi în 1927), Sf. Nicolae (c. 1800), 439 MOISIL Sf. loan (ante 1839) şi Sf. Gheorghe (1856). MOIRE (în mitologia greacă), nume dat celor trei zeiţe (Clotho, Lachesis şi Atropos), fiicele lui Zeus şi Themis, care personificau destinul. Una torcea, alta depăna, iar a treia curma firul vieţii muritorilor. Identificate la romani cu Parce. MOISE (sec. 13 Î.Hr.), conducător şi legislator mitic al poporului evreu. A călăuzit ieşirea poporului lui Israel din Egipt şi l-a condus, în timpul peregrinării prin pustiu, până la sosirea pe pământul făgăduinţei (Canaan) lui Dumnezeu. Fondatorul mozaismului, figura cea mai impunătoare a „Vechiului Testament1'; potrivit acestuia, Dumnezeu i-a relevat pe muntele Si nai decalogul („cele zece porunci"). Prin tradiţie, considerat autor al „Pentateuhului". MOISEEV, Igor Aleksandrovlcl (n. 1906), dansator şi coregraf ucrainean. Prim-solist (din 1924) la Teatrul Mare din Moscova. Din 1937 a organizat şi condus Ansamblul folcloric de dansuri naţionale al U.R.S.S., încercând să integreze elemente ale folclorului rus, ucrainean sau caucazian. Autor al unor balete („Partizanii", „Viva Cuba"). După 1968, a condus Compania de balet clasic. MOISEI, com. în jud. Maramureş, în depr. Maramureş, pe Vişeu; 9 138 loc. (2000). Staţie de c.f. Centru pomicol, în satul M., menţionat documentar în 1365, se află o mănăstire de călugări, datând din sec.* 14, unde a funcţionat o şcoală de pictură bisericească (în sec. 17-18) şi biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (sfinţită în 1672). La 14 oct. 1944, armatele ungare, în retragere, au ucis 29 de locuitori din M. şi au incendiat satul. Muzeu memorial. Ansamblu monumental alcătuit din 12 siluete de bărbaţi Moise (sculptură de Michelangelo) (sculptate în lemn) dispuse în cerc, în jurul unei mese din piatră, realizat în 1967 de Vida Gheza. MOISESCU, Dan (1909-1992, n. Odobeşti), culegător de folclor, cântăreţ şi dirijor român de muzică populară. Autor de prelucrări de folclor şi cântece pentru copii, dirijor al orchestrelor „Brâuleţul" din Constanţa (1963-1965) şi „Mioriţa" din Braşov (1965-1969); unul dintre primii interpreţi ai cântecelor din culegerile lui A. Pann. MOISESCU, Gheorghe (1906-1974, n. Măneciu-Pământeni, jud. Prahova), prelat şi teolog român. Prof. la Institutul de Teologie din Bucureşti. Preot al parohiei ortodoxe române din Viena (1960-1974). Lucrări de istoria bisericii şi a culturii române („Istoria şcoalelor din Văleni de Munte. 1831-1931“, „Catolicismul în Moldova până la sfârşitul sec. al XVI-lea“, „Istoria Bisericii Române", în colab., „Mănăstirea Putna. La 500 de ani de la întemeiere, 1466-1966", „Centenarul Societăţii academice «România Jună» din Viena, 1871-1971"). MOISESCU, Valeriu (n. 1932, Bucureşti), regizor român de teatru. Prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre iniţiatorii mişcării de înnoire din teatrul românesc din anii ’60-’70. Predilecţie specială pentru comedie („D-ale carnavalului" şi „Cinci schiţe" de Caragiale, „Vicleniile lui Scapin", „Don Juan" şi „Mizantropul" de Moliere, „De pretore Vicenzo" de E. de Ftlippo şi „Bertoldo la curte" de M. Dursi). Memorii: „însemnări contradictorii". MOISIL 1. Constantin I.M. (1876-1958, n. Năsăud), istoric român. M. de onoare al Acad. (1948). Specialist în numismatică şi arhivistică. A organizat cabinetul numismatic al Bibliotecii Acad., pe care l-a condus (1910— 1958). Preşedinte al Societăţii Numismatice Române (1933-1958). Studii în domeniul istoriei, numismaticii, sigilo-grafiei şi heraldicii („Monedele dacilor", „Arta noastră medalistică", „O pagină de heraldică românească veche"). 2. Grigore C.M. (1906-1973, n. Tulcea), matematician român. Fiul lui M. (1). Acad. (1948), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Lucrări în domeniul analizei funcţionale, al algebrei, geometriei diferenţiale, logicii matematice („încercări vechi şi noi în logica neclasică", „Elemente de logică matematică şi teoria mulţimilor", „Lecţii despre logica raţionamentului nuanţat"). I se datorează extinderea în spaţiul cu mai multe dimensiuni a derivatei areolare a lui D. Pompeiu; a introdus algebrele, denumite de el lukasiewicziene trivalente şi polivalente, pe care le-a folosit în logică şi în studiul circuitelor de comutaţie. A aplicat logica matematică la tehnica automatizărilor („Teoria algebrică a mecanismelor automate", „Circuite cu tranzistori"). Activitate de pionierat în domeniul lingvisticii matematice; s-a ocupat de traducerea automată prin calculator, de modele logice ale limbii etc. Membru al unor academii şi societăţi ştiinţifice străine. 3. George C.M. (1917-1989, n. Vaslui), fizician român. Fiul lui M (1). Prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în domeniul protecţiei electrice împotriva coroziunii şi al dispersiei Moisei. Ansamblul monumental MOISIL 440 Constantin Moisil curentului electric („Controlul electric al coroziunii reţelelor subterane"). Lucrări de popularizare a fizicii („Cui i-e frică de fizica modernă?", „Cascada modelelor în fizică") şi sinteze („Fizica pentru ingineri", „Termodinamica"). MOISIL, iuliu (1859-Î947, n. Nă-săud), publicist român. M. de onoare al Acad. (1943). Ca profesor secundar, a contribuit la modernizarea învăţământului; a înfiinţat prima şcoală de artă a ceramicii din ţară. Lucrări: „Manual de igienă. Corpul omenesc. Funcţiunile de viaţă. îngrijirea lui", „Arta decorativă în ceramica românească", „Figuri grănicereşti năsăudene". MOISSAN [muasă], Henri Ferdinand Frâdârie (1852-1907), chimist francez. Prof. univ. la Paris. A obţinut pentru prima dată (1886) fluorul în stare liberă prin electroliza acidului fluorhidric. A construit (1892) cuptorul cu arc electric, pe care l-a folosit la prepararea unor carburi, nitruri, siliciuri şi a altor compuşi greu fuzibili. Studii asupra diamantului şi a producerii sale pe cale artificială. Premiul Nobel pentru chimie (1906). MOISSI, Alexander (1880-1935), actor austriac de origine italiană. Strălucit interpret, sub direcţia lui Max luiiu Moisil Grigore Moisil Reinhardt, al eroilor lui Shakespeare, Schiller, Ibsen, Shaw, Cehov. Roluri remarcabile prin sensibilitate în „Don Carlos" şi „Torquatto Tasso". MOISUC, Viorica (n. 1934, Bucureşti), istoric român. Prof. univ. la Constanţa. Studii şi cercetări privind istoria relaţiilor internaţionale şi a diplomaţiei („Diplomaţia României şi problema apărării suveranităţii şi independenţei naţionale în perioada martie 1939— mai 1940", „Izolarea politică a României14, „România la Conferinţa de pace de la Paris, 1919-1920"). MOIŞTi s. m. pl. (FILOZ.) Adepţii filozofului chinez Mo-ţzi, ale căror idei materialiste despre cunoaştere au avut un rol important în istoria filozofiei chineze. MOIVRE [mua-.vraî, Abraham de (1667-1754), matematician englez de origine franceză. Contribuţii în analiza matematică, teoria probabilităţilor („Doctrina probabilităţilor"), teoria numerelor complexe. A introdus calculul trigonometric al numerelor imaginare (formula lui M.). MOJAiSKI, Aleksandr Fiodorovici (1825-1890), contraamiral rus. Unul dintre pionierii aviaţiei. A proiectat un avion monoplan cu trei elice acţionate de două motoare cu abur, brevetat în 1881 şi construit în 1883. MOJAR (< magh.) s. n. 1. Vas de laborator de formă semisferică, cu fundul lat şi pereţii groşi, confecţionat din porţelan, sticlă, agat etc., care serveşte la mărunţirea fină a unor substanţe cu ajutorul unui pistil1 (2). 2. (Reg.) Piuliţă (pentru pisat). MOJAVE v. Mohave. MOJDREAN (< bg.) s. m. Arbore sau arbust, din familia oleaceelor, înalt până la 10-12 m, cu frunze compuse şi flori albe dispuse în panicule terminale, dese (Fraxinus ornus). Creşte în regiunile sudice ale României. Sin. (reg.) urm. MOJI v. KitakyOshu. MOJIC, -Ă (< rus.) adj., s. m. şi f. (Persoană) lipsită de educaţie, fără maniere; bădăran, grosolan. MOJICJE (< mojic) s. f. Faptă, atitudine sau vorbă de mojic; grosolănie, bădărănie, mitocănie, obrăznicie. MOKHA v. Mocca. MOKKA v. Mocca. MOKP’O, oraş în Coreea de Sud, port la Marea Galbenă; 247,5 mii loc. (1995). Ind. chimică, textilă şi alim. Pescuit. Export de bumbac şi produse din peşte. MOKSHA (în sanscrită „eliberare") subst. Eliberare din ciclul existenţei (samsara), identificată şi cu o stare de cunoaştere, în care lumea fenomenală şi obiectele care aparţin existenţei comune sunt date deoparte în favoarea unei comuniuni mistice cu temeiul ultim şi absolut al tuturor lucrurilor. MOL1 (< fr. {i}) s. m. Mole-culă-gram. MOL2 (< it., fr.) s. n. Construcţie în bazinul unui port, în formă de dig de la ţărm spre larg, care măreşte suprafaţa cheiurilor şi apără bazinul împotriva acţiunii valurilor sau a depunerii aluviunilor. MOLA (< tc.) s. m. (înv.) Judecător turc, superior ierarhic cadiului, în anumite localităţi. MOLAN (< moale) s. m. (IHT.) Grindel. MOLAR1 (< fr.) s. m. Fiecare dintre dinţii din partea posterioară a arcadelor dentare superioare şi inferioare, cu suprafaţa lată, cu mai mulţi tuberculi şi mai multe rădăcini, care serveşte la sfărâmarea şi la măcinarea alimentelor. La om, m. sunt în număr de 20. La unele persoane, ultimul m. (al treilea) sau „măseaua de minte" lipseşte. Sin. măsea. MOLAR2, -Ă (< fr.) adj. Referitor la molecula-gram. Soluţie m. = soluţie care conţine o moleculă-gram de substanţă dizolvată într-un litru de soluţie. MOLASĂ (< fr) s. f. Depozite de roci detritice (gresii, conglomerate, marne etc.), argile, uneori cu calcare, de obicei cretacice sau terţiare, depuse în avanfosele geosinclinale şi formate prin acumularea materialului provenit din distrugerea catenelor muntoase şi, parţial, din materialele de platformă. 441 MOLDOVA MOLATIC, -Ă (< moale) adj. 1. Moale. 2. Domol, potolit, lin; fig. blând, dulce. 3. (Despre fiinţe) Lipsit de energie, de vlagă, bleg; leneş, greoi. 4. (Despre mişcări) încet, lent. MOLAY, Jacques de (1243-1314), mare maestru al Ordinului Templierilor (din 1298). Arestat din ordinul regelui francez Filip al IV-lea cel Frumos, a fost judecat, torturat şi ars pe rug, cu scopul de a se lua averea Ordinului. Conform tradiţiei, i-a blestemat pe cei ce l-au supus supliciului, aceştia murind în mai puţin de un an. MOLÂU, MOLAlE (< moale) adj. (Şi subst.) Lipsit de energie, de vlagă, încet, leneş, molatic (3); p. ext. apatic, indolent, bleg. ♦ Care denotă lipsă de energie, indolentă. MOLCOM, -Ă (< bg.) adj. (Adesea adv.) Domol, calm, potolit, liniştit; paşnic, blând. MOLCOMI. (< molcom) vb. IV (Pop.) 1. Tranz. şi refl. A (se) domoli, a (se) linişti, a (se) potoli. 2. Tranz. (Pop.) A împăca, a îmbuna. MOLDAV, -Ă (< fr.) s. m. şi f„ adj. (înv. sau poetic) 1. S. m. şi f. Mol-dovean. 2. Adj. Moldovenesc. MOLDAVIA, denumire veche a Moldovei. MOLDAVIT (< n. pr. Moldavia) s. n. Ozocherită amestecată cu sticlă verde de origine cosmică. Folosită adeseori pentru podoabe. MOLDOVA 1. Râu, afl. dr. al Şiretului, în aval de Roman; 216 km. Izv. din NE Obcinei Mestecăniş, de la 1 250 m alt., de sub vf. Lucina şi străbate Pod. Sucevei. Trece prin Câmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului. Afl. pr.: Moldovifa, Suha, Humor, Neamţ (Ozana), Topolita. 2. Câmpia (sau Depresiunea) Moldovei v. Jijia (2). 3. Subcarpaţii Moldovei v. Subcar-paţi. 4. Podişul Moldovei, mare unitate de podiş în E ţării, între Subcarpaţii Moldovei şi Obcinele Bucovinei la V, valea Prutului la E şi câmpia Şiretului Inferior la S, alcătuită din depozite marine şi fluvio-lacustre monoclinale, dispuse transgresiv peste un fundament cristalin. Relief variat, cu altitudini ce trec de 500 m. Alt. max.: 692 m (vf. Ciungi). Alcătuit din trei sectoare: un podiş piemontan în E, dealuri plio-cene în S şi câmpia deluroasă a Jijiei în NE. Străbătut de Prut şi de Bârlad, cu afluenţii lor. Climă temperat-con-tinentală. Vegetaţie de pădure cu trecere, spre S, la silvostepă şi stepă. MOLDOVA, stat feudal românesc, format la jumătatea sec. 14, pe cursul superior al Şiretului, la NE Carpaţilor Orientali, în procesul de eliberare a teritoriilor est-carpatice de sub stăpânirea Hoardei de Aur, prin unirea formaţiunilor politice prestatale, dintre care un rol hotărâtor l-a avut cea de pe valea râului M., „descălecată", conform tradiţiei, de voievodul maramureşean Dragoş. Noul stat s-a constituit de sine stătător sub Bogdan I întemeietorul (1359—c. 1365), fost voievod de Maramureş, iar teritoriul său a atins limanul natural al Nistrului, cu excepţia zonei sud-estice (Parathalasia, Basarabia, Bugeac), controlată în continuare de tătari. Sub Petru I al Muşatei (c. 1375-1391), M., cunoscută şi sub denumirea de Valahia Mică (Moldovlahia), se desăvârşeşte teritorial, până la Dunăre şi Marea Neagră, precum şi instituţional (organizarea sfatului domnesc, înfiinţarea mitropoliei), dar, ca urmare a exinderii şi consolidării Poloniei, a fost nevoită să recunoască suzeranitatea acesteia (1386). în vremea lui Alexandru I cel Bun (1400-1432), M. înregistrează un puternic avânt economic, mai ales urban, şi-şi dezvoltă structurile feudale, reprezentând în est-sud-estul continentului european un factor de stabilitate politică. în această perioadă au loc primele bătălii cu turcii otomani (1420). Sub domnia lui Ştefan cei Mare (1457-1504), statul feudal moldovenesc atinge apogeul, afirmându-se pe toate planurile vieţii materiale şi spirituale. în mod deosebit, M., care reuşise să dispună de o armată numărând, în momente de maximă primejdie, peste 40 000 de oşteni, susţine un război de 13 ani cu Imp. Otoman (1473-1486), care pecetluieşte statutul de autonomie a Ţărilor Române faţă de intenţiile acaparatoare ale Porţii. Epoca ştefaniană, caracterizată prin apărarea independenţei de facto a ţării, prin ocrotirea potenţialului demografic (c. 500 000 de locuitori) şi stimularea producţiei materiale, prin menţinerea unui echilibru social în cadrul sistemului feudal şi prin patronajul domnesc al creaţiei artistice şi culturale, se încheie cu domnia lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), când invazia turco-tătaro-polonă din 1538 a dus la încadrarea M. în sistemul politic otoman. în a doua jumătate a sec. 16, pe fondul general al devalorizării monetare şi al reorientării schimburilor comerciale spre Imp. Otoman, se produce o lentă decădere economică şi militară a ţării, regimul domnesc slăbind în favoarea creşterii rolului marii boierimi. Ca urmare, vechile raporturi economice (proprietatea) şi sociale (dependenţa) intră într-un rapid proces de extrapolare, iar dominaţia Porţii se accentuează. Răscoala antiotomană a lui loan-Vodă cel Viteaz (1572-1574), nu a putut triumfa, după cum nici adeziunea lui Aron Vodă (1592-1595) şi a lui Răzvan Vodă (1595) la războiul antiotoman declanşat de domnul Ţării Româneşti nu a fost îmbrăţişată de marea boierime moldoveană. Dimpotrivă, aceasta a preferat înlocuirea vechii dinastii, a Bogdăneştilor, cu cea boierească, a Movileştilor şi alianţa cu polonii, reuşind astfel să anuleze unirea M. cu Ţara Românească şi cu Transilvania, înfăptuită la 1600 de Mihai Viteazul. Instaurarea regimului nobiliar, caracterizat prin legarea ţărănimii de glie şi perfecţionarea funcţiilor interne ale aparatului de stat, a provocat totuşi, în prima sa fază, o relativă prosperitate economică, bazată îndeosebi pe comerţ şi cămătărie, o nouă înflorire culturală rezultând din răspândirea scrisului în limba română şi din integrarea în circuitul de valori ale Europei răsăritene, precum şi un aparent reviriment al puterii domneşti, aşa cum atestă tendinţele absolutiste ale lui Radu Mihnea (1616-1619; 1623-1626) şi Vasile Lupu (1634-1653), încurajate de elementele greceşti care se stabilesc acum, în număr din ce în ce mai mare, la nord de Dunăre. în cea de-a doua jumătate a sec. 17, regimul nobiliar degenerază în lupte pentru putere întreţinute de grupări boiereşti potrivnice (Costineştii şi Ruseteştii), fapt care a înlesnit spolierea economică a ţărănimii, deposedarea de pământ a micii boierimi şi sărăcirea oraşelor, cu urmări demografice (bejenirea), sociale (răscoala lui Hâncu şi Durac, 1671-1672) şi poli-tico-militare (slăbirea puterii de rezistenţă în vremea războaielor turco-polone) agravante. încercarea de emancipare de sub tutela marii boierimi, ca şi de sub dominaţia otomană, făcută de Dimitrie Cantemir cu ajutorul ţarului Petru cel Mare, nu a putut avea, de aceea, sorţi de izbândă, în-drituind, dimpotrivă, Poarta să introducă regimul fanariot (1711-1821). în vremea acestuia, domnii M. au fost numiţi, de regulă, din rândurile familiilor greceşti din cartierul Fanar al Istanbu-lului şi au respectat cu stricteţe instrucţiunile de politică externă ale Porţii. Pe plan intern, ei s-au preocupat totuşi de modernizarea vieţii de stat, precum şi MOLDOVA 442 de reglementarea raporturilor sociale, cele mai importante măsuri în acest sens, dar cu urmări reduse, fiind luate de Constantin Mavrocordat: desfiinţarea în fapt a veciniei, la 1749. Spre sfârşitul sec. 18 şi la începutul sec. 19, a avut loc o treptată înviorare economică prin dezvoltarea vieţii orăşeneşti, a meşteşugurilor şi comerţului, precum şi prin apariţia primelor întreprinderi manufacturiere. Concomitent, în viaţa so-cial-politică a început să se afirme burghezia, iar pe plan ideologic, conştiinţa naţională. Lipsa autonomiei politice a înlesnit însă Rusiei să devină putere protectoare, în urma Păcii de la Kuciuk Kainargi, din 1774, iar Porţii Otomane, interesată în atragerea Imp. Habsburgic, să-i cedeze acestuia, la 1775, Bucovina, fn urma Războiului Ruso-Turc din 1806-1812, pe care l-a pierdut, Poarta a fost nevoită să consimtă şi la încorporarea teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru în Imp. Rus. După răscoala grecilor şi a lui Tudor Vladimirescu (1821), regimul fanariot a fost abolit, introducându-se domniile pământene în ambele ţări româneşti, iar ca urmare a Tratatului de la Adrianopol, din 1829, dependenţa acestora faţă de Poartă a fost sensibil diminuată şi s-a trecut la adoptarea Regulamentului Organic (1832, în M.) în timpul administraţiei ruseşti de ocupaţie (1828-1834). Domnia regulamentară a lui Mihai Sturdza (1834-1849) a favorizat, de aceea, dezvoltarea M. în sens capitalist, prin încurajarea apariţiei unor întreprinderi mici particulare şi apariţia unor instituţii culturale, care au promovat idei progresiste, adoptate de orăşenime şi de o parte a boierimii. S-a constituit astfel o opoziţie politică internă, concretizată, la 1839, în „Conjuraţia confederativă", iar la 1846 în „Asociaţia patriotică", pentru ca la 1848 ea să se transforme în mişcare revoluţionară. Deşi lipsită de aport popular şi înăbuşită cu uşurinţă, mişcarea a contribuit totuşi la cristalizarea obiectivului politic esenţial al perioadei următoare, unirea M. cu Ţara Românescă, înfăptuită la 1859. V. şi România. MOLDOVA, Republica stat în SE Europei, la E de râul Prut şi la V de fl. Nistru; 33,7 mii km2; 4,36 mii. loc. (1997). Limba oficială: româna. Religia: creştină (ortodocşi 90%, catolici 1,8%, protestanţi 1,7%), iudaică (0,9%) ş.a. Capitala: Chişinău. Oraşe pr.: Tiraspol, Bender (Tighina), Bălţi, Râbniţa, Orhei. Este împărţit în 10 judeţe, o unitate teritorială autonomă (Găgăuzia), o uni- tate ad-tiv teritorială în stânga Nistrului şi municipiul Chişinău. Relief scund de coline joase şi câmpii. Sectoarele mai înalte sunt: Podişul Moldovei de Nord, Colinele Ciulucului, Podişul Nistrului, Podişul Moldovei Centrale (429 m, alt. max. din ţară) şi Colinele Tigheciului. Sub 200 m alt. sunt Câmpia colinară a Moldovei de Nord, Câmpia colinară a Moldovei de Sud şi Câmpia Nistrului Inferior. Pe stânga Nistrului (Transnis-tria) sunt prelungirile sud-vestice ale Podişului Podoliei. Climă temperat-con-tinentală, cu precipitaţii medii ce însumează 450-550 mm/an, influenţată de masele de aer atlantice (dinspre V), mediteraneene (dinspre SV) şi conti-nental-excesive (dinspre NE). Principalele cursuri de apă sunt: Nistrul (cu afl. săi Răut, Bâc, Botna şi Râbniţa) şi Prutul (cu afl. săi Racovăţ, Ciuhur şi Lăpuşna). Pădurile acoperă 9% din supr. ţării (mai ales în centru şi zona nistreană) şi numără c. 100 de specii de arbori şi arbuşti. Vegetaţia de stepă a fost înlocuită în majoritate cu plante de cultură. Din totalul faunei, 29 sunt animale rare sau pe cale de dispariţie. Economie agrar-industrială, marcată de lipsa resurselor de subsol (cu excepţia rocilor de construcţie — calcar, nisip cuarţos, gips). Industria contribuie cu 32,3% la PNB, concentrează 13,7% din populaţia activă şi este specializată în prelucrarea produselor agricole (46,2% în 1994). Industria prelucrătoare produce: energie electrică (8,39 md. kWh, 1995), oţel (497 mii t, 1993), tractoare şi maşini agricole (6,6 mii bucăţi, 1991), remorci auto, produse de mecanică fină, echipament medical, Judeţul Suprafaţa (km2) Bălţi 414,6 Cahul 241,3 Chişinău 339,5 Edineţ 314,6 Lăpuşna 347,1 Orhei 316,3 Soroca 295,3 Taraclia 67,4 Tighina 227,4 Ungheni 229,0 Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia 184,8 Unitatea ad-tiv teritorială din stânga Nistrului 350,8 Municipiul Chişnău 56,3 pompe submersibile, frigidere, televizoare color şi alte produse electronice, maşini de spălat rufe, motoare electrice, produse chimice, materiale de construcţii (ciment, cărămizi), sticlă, cherestea şi produse din lemn, textile şi confecţii, covoare, încălţăminte şi numeroase produse alimentare: zahăr (205 mii t, 1996), ulei, unt, produse lactate, conserve de legume şi fructe, ţigarete (7,1 md. bucăţi, 1995), bere (276 mii hl, 1995), vin (1,05 mii. hl, 1996, principal produs de export), carne. Agricultura antrenează 45,1% din forţa de muncă, contribuie cu 43,3% la formarea PNB şi este specializată în cultura cerealelor, viţei de vie, tutunului şi pomilor fructiferi. Se cultivă (mii t, 1996): grâu (614), porumb (750), orz (68), cartofi (331), floarea-soarelui (300, locul 10 în Europa), sfeclă de zahăr (1 807), tutun (30, locul 7 în Europa), viţă de vie (850, struguri, locul 9 în Europa), fructe Populaţia Centrul (2000) 505 300 Bălţi 190 800 Cahul 382 300 Chişinău 285 900 Edineţ 282 200 Hânceşti 303 400 Orhei 277 900 Soroca 46 400 Taraclia 169 300 Căuşani 258 900 Ungheni 161 400 Oomrat 638 000 Tiraspol 780 700 Chişinău DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE 443 MOLDOVA (mere 330), plante aromate pentru parfumuri. Se cresc mai ales (mii capete, 1996): ovine (1 302), porcine (1 015), bovine (726). C.f.: 1 326 km (1995). Căi rutiere: 13,62 mii km (din care 87,2% asfaltate). Căi navigabile interne: 1 173 km (mai ales pe Nistru). Ieşire la Dunăre (500 m) la Giurgiu-leşti. Principalele obiective turistice: capitala Chişinău, cu catedralele Naşterea Domnului (1836), Schimbarea la Faţă (1902), Sf. Mucenic Teodor Tiron (1858), bisericile Armenească (1804) şi Sf. Treime (1869), clădirea Primăriei (1817), Parlamentul, Arcul Victoriei (1840), monumentul lui Ştefan cel Mare (1928); oraşele Tiraspol (fondat 1792), Bender/Tighina (monumente, MOLDOVAN 444 case memoriale), Bălţi (cu catedrală din 1785 şi biserici din sec. 16-19), Orhei (statuia lui Vasile Lupu), Soroca (cetate şi biserică din sec. 16); mănăstirea Căpriana (ctitorie a lui Ştefan cel Mare), staţiunea de odihnă Vadu lui Vodă; cinci rezervaţii naturale. Moneda: 1 leu = 100 bani. Export (1995): alimente şi produse alimentare (72%), utilaje industriale (8%), produse textile (5%), metale şi produse din metal (4%), produse chimice. Principalii parteneri: Rusia (47%), România (14%), Ucraina (8%), Belarus (4%). Import (1995): combustibili şi materii prime industriale (46%), utilaje industriale (16%), alimente şi produse alimentare (9%), produse chimice (8%) şi textile (5%). Principalii parteneri: Rusia (32%), Ucraina (26%), România (7%). — Istoric. Parte integrantă a Principatului Moldovei, terit. situat între Nistru, Prut, Dunăre şi Marea Neagră, a fost anexat (1812) de Rusia până în 1918, când s-a unit cu Ţara-mamă, România (1918-1940, 1941-1944). V. Basarabia. După reocuparea Basarabiei (aug. 1944), a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţei (jud. Dorohoi) de către trupele sovietice, sute de mii de români basarabeni şi bucovineni au fost închişi în lagăre, ucişi sau deportaţi în Siberia. în noile condiţii istorice create după 1985 de politica de glasnost, se constituie, în 1986, Mişcarea Democratică din Moldova pentru susţinerea restructurării, devenită ulterior Frontul Popular din M.; acesta organizează la 27 aug. 1989 o mare adunare naţională, care impune adoptarea, la 31 aug. 1989, a limbii române ca limbă de stat şi revenirea la alfabetul latin. La 23 iun. 1990 Parlamentul de la Chişinău adoptă Declaraţia suveranităţii R.S.S. Moldova, iar Mircea Snegur este ales preşedinte al republicii. La 23 mai 1991 este adoptată noua denumire de Republica M., care îşi proclamă la 27 aug. 1991 independenţa de stat, recunoscută în aceeaşi zi şi de România. La 21 dec. 1991, M. semnează actul de constituire a Comunităţii Statelor Independente (CSI). O nouă monedă naţională — leul moldovenesc — este introdusă în 1993. Noul parlament ales la 27 febr. 1994 ratifică tratatul din 1991 de aderare la CSI, aboleşte imnul naţional „Deş-teaptă-te, române" şi proclamă „limba moldovenească" limbă de stat (1994). într-un referendum (6 mart. 1994), boicotat de forţele unioniste, 90% dintre votanţi se pronunţă pentru o M. „independentă, unitară şi indivizibilă". în terit. din stânga Nistrului, controlat de elemente rusofone, este proclamată la 16 aug. 1990 Republica Transnistria, care nu recunoaşte apartenenţa la Rep. Moldova. în iarna 1991-1992 au loc confruntări armate între forţele trans-nistrene, sprijinite de Armata a 14-a rusă, staţionată la Tiraspol, şi elemente ale poliţiei din Rep. Moldova. încetarea ostilităţilor este mediată de Rusia, Ucraina şi România. Acordul ruso-moldo-vean, semnat în 1994, stipula retragerea trupelor ruse din Transnistria în decurs de trei ani. Prin noua Constituţie (1994) şi Legea privind organizarea administrativ-teritorială a M., Transnistria şi Găgăuzia devin reg. autonome în cadru! Rep. Moldova. La 29 iun. 1995, este admisă în Consiliul Europei. Victorios în alegerile prezidenţiale, Petru Lucinschi depune la 15 ian. 1997 jurământul în calitate de cel de-al doilea preşedinte al Rep. Moldova. La 8 mai 1997 Petru Lucinschi şi Igor Smirnov, liderul separatiştilor nistreni, semnează la Moscova un memorandum de normalizare a relaţiilor mutuale, având ca garanţi Rusia, Ucraina şi Organizaţia de Securitate şi Cooperare din Europa. în dec. 2000, Parlamentul a fost dizolvat de preşedintele ţării din cauza incapacităţii de a desemna un nou preşedinte. Alegerile parlamentare anticipate (25 febr. 2001) au fost câştigate de Partidul Comuniştilor, condus de Vladimir Voronin. Republică prezidenţială conform Constituţiei din 27 aug. 1994. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral iar cea executivă de preşedinte, împreună cu un Consiliu de Miniştrii condus de un prim-min. MOLDOVAN, Angela (n. 1927, Chişinău), cântăreaţă română. Solistă a Operei Române din Cluj (1949-1953) şi a ansamblului „Ciocârlia" (1953— 1983). A creat un stil original de concert prin valorificarea cântecului popular românesc. Autoare de cântece în stil popular şi de romanţe. Turnee în Europa, Asia, Africa, Japonia, S.U.A., Australia. Angela Moldovan MOLDOVAN, loan Micu v. Moldo-van-Micu, loan. MOLDOVAN, luliu (1882-1966, n. Bogata de Mureş, jud. Mureş), medic român. M. coresp. al Acad. (1920), prof. univ. la Cluj. Secretar general al resortului Ocrotirii Sociale în Consiliul Dirigent (1918-1920). Unul dintre întemeietorii şcolii de igienă şi sănătate publică din Cluj („Principii generale pentru organizarea sănătăţii publice în România", „Tratat de sănătate publică"). Cercetări privind mecanismul de acţiune a preparatelor antiluetice arsenicale, epidemiologia familială a difteriei, fenomenele anafilactice. A descoperit şi utilizat în terapeutică reti-culina, un principiu seric desensibilizant şi antialergic. Organizator al luptei anti-canceroase în România. MOLDOVAN, Mihai (1937-1981, n. Dej), compozitor român. Elev al lui S. Toduţă şi M. Jora. Creaţie vocal-simfonică („Bocet", „Rituale", „Cântare omului") şi orchestrală („Texturi", „Vitralii", „Cantemiriana") exprimând capacitate de sinteză între tehnici componistice noi (texturi eterofonice, proiecţie spectrală, şiruri de numere) şi arhetipuri ale spaţiului spiritual românesc. MOLDOVAN, Mircea (n. 1936, Blaj), regizor român. Filme documentare şi de ficţiune. Abordează genuri diferite, de la comedie la dramă psihologică şi evocare istorică („Viforniţa", „Toamna bobocilor", „Munţi în flăcări", „Pintea"). MOLDOVAN, Ovidiu luliu (n. 1942, Sărmaş, jud. Cluj), actor român. Registru amplu (inocent-malefic), joc cerebral şi prestanţă fizică (în teatru: „Regele Lear" de Shakespeare, „Generoasa fundaţie" de A. Buero Vallejo, „Caligula" de A. Camus; în film: „Bietul loanide", „Dreptate în lanţuri", „Horea", „Craii de Curte Veche"). MOLDOVAN, Roman (1911-1996, n. Daia, jud. Mureş), economist şi sociolog român. Acad. (1990), prof. univ. luliu Moldovan 445 MOLDOVENISM */ > loan Moldovan-Micu la Bucureşti. Director al Institutului de Cercetări Economice al Acad. Lucrări privind istoria economiei, statistica economică, sociologia şi economia concretă („Planificare şi sociologie", „Studii de istorie economică. Contribuţii la caracterizarea dezvoltării forţelor de producţie în România în perioada dintre cele două războaie mondiale"). MOLDOVAN-MICU, loan (1833-1915, n. Varfalău, azi Moldoveneşti, jud. Cluj), prelat greo-catolic şi om de cultură român. Acad. (1894), profesor la Seminarul teologic şi la Gimnaziul superior din Blaj. Vicar capitular al Arhidiecezei Blajului (1892-1895). Unul dintre autorii Pronunciamentului de la Blaj (1868). Membru fondator al Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria (1869). Membru fondator (1861) şi apoi preşedinte al organizaţiei culturale ASTRA (1893-1901). Studii şi documente privind istoria Bisericii din Transilvania („Acte sinodale ale Bisericii române de Alba lulia şi Făgăraş"). Manuale şi dicţionare pentru elevi („Dicţionărel latin-român pentru începători"). A alcătuit cea mai mare colecţie de lirică populară din Transilvania, publicată selectiv de A. Bârseanu şi J.U. Jarni'k sub titlul de „Doine şi strigături din Ardeal". MOLDOVA NOUĂ, oraş îtv jud. Ca- raş-Severin, fa poalele M-ţilor Locvei, port pe stg. Dunării; 14 818 loc. (2000). Expl. de calcar, de min. complexe, pirite cuprifere, min. de fier. Prelucr. piritei. Reparaţii de nave fluviale. Centru pomi-viticol. Muzeu cu secţii de istorie, arheologie, etnografie, artă populară şi ştiinţele naturii. Rezervaţia forestieră şi botanică Valea Mare (400 ha). Menţionat documentar ca sat în 1717; declarat oraş în 1968. Biserică romano-catolică (1780). MOLDOVA-SULIŢA, com. în jud. Suceava, situată la poalele Obcinei Eugenia Moldoveanu Mestecăniş şi a Obcinei Mari, pe cursul superior al râului Moldova; 2 052 loc. (2000). Păstrăvărie. Rezervaţiile botanice Tinovu Găina, cu mesteacăn pitic (Betula nana), relief glaciar, şi Răchitaşu Mare (177,5 ha), cu plante rare (strugurii ursului). Herghelie (rasa Huţul). MOLDOVEAN, -Ă (< n. pr. Moldova) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană din Moldova sau originară de acolo. 2. Adj. Moldovenesc. MOLDOVEANCĂ (< moldovean) s. f. Femeie din Moldova sau originară de acolo. MOLDOVEANU, vârf în culmea principală a M-ţilor Făgăraş, alcătuit din şisturi cristaline, cel mai înalt din Car- Vârful Moldoveanu păţii româneşti. Alt.: 2 544 m. Nod orohidrografic. MOLDOVEANU, Eugenia (n. 1944, Buşteni), soprană română. Prof. univ. la Bucureşti. Debut la Opera Română din Bucureşti (1968). Carieră internaţională pe marile scene ale lumii, având parteneri celebri (P. Domingo, J. Carreras, N. Ghiaurov ş.a.). Repertoriu larg, cuprinzând opere de Mozart, Verdi, Puccini („Nunta lui Figaro", „Madame Butterfly", „Traviata", „Boema", „Tosca", „Manon Lescaut"); timbru vocal excepţional, voce caldă, amplă şi joc dramatic nuanţat. MOLDOVEANU, Vasile (n. 1935, Constanţa), tenor francez de origine română. Stabilit la Monte-Carlo (1982). Debutează la Bucureşti în 1966. S-a afirmat în repertoriul italian şi a cântat pe marile scene ale lumii. MOLDOVENESC, -EASCĂ (< mol-dovean) adj. Care aparţine moldovenilor sau Moldovei, privitor la moldoveni sau la Moldova; moldovean, (înv.) moldav (2). ♦ (Substantivat, m. art.) Dans popular românesc în măsura 2/4 sau 4/4, cu ritm vioi. Se execută în cerc închis, care se desface în cercuri mici, dansatorii schimbându-şi brusc direcţia; melodia corespunzătoare acestui dans. MOLDOVENISM (< moldovean) s. n. Particularitate specifică graiului din Moldova. MOLDOVENEŞTI 446 MOLDOVENEŞTI, com. în jud. Cluj, pe Arieş; 3 451 loc. (2000). Staţie (în satul Plăieşti) şi haltă de c.f (în satul M.). Pomicultură. în satul M., menţionat documentar în 1075 (castrum), se află ruinele uneia dintre cele mai vechi fortificaţii din Transilvania (sec. 10-13). Biserici unitariene, în satele M. (sec. 17-18), Bădeni (sec. 17) şi Plăieşti (sec. 15-18); biserică reformată (1714), în satul Stejeriş; bisericile din lemn Sf. Nicolae (1765), Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1784), în satele Bădeni şi Podeni. MOLDOVENI, com. în jud. Neamţ, situată în Subcarpaţii Neamţului; 2 403 loc. (2000). Creşterea porcinelor. MOLDOVIŢA 1. Com. în jud. Suceava, situată la poalele de V ale Ob-cinei Mari şi cele de E ale Obcinei Feredeu, pe cursul superior al râului omonim; 5 235 loc. (2000). Expl. şi prelucr. lemnului. Păstrăvărîe. 2. Mănăstirea ~ v. Vatra Moidoviţei. MOLEBNIC (< sl.) s. n. Carte religioasă cuprinzând slujbe bisericeşti oficiate în împrejurări solemne. MOLECULAR, “A (< fr.) adj. Care aparţine moleculei, privitor la moleculă. Masă m. = număr egal cu suma maselor atomilor care compun o moleculă. MOLECULĂ (< fr. {i» s. f. Cea mai mică parte dintr-o substanţă care mai păstrează proprietăţile chimice şi compoziţia procentuală a substanţei respective. ^ M.-gram = cantitatea în grame dintr-o substanţă egală numeric cu masa ei moleculară; mol1. MOLES [mol], Abraham Andr6 (1920-1992), psiholog şi estetician francez. Promotor al aplicării teoriei informaţiei la psihologia percepţiei obiectului estetic („Teoria informaţiei şi percepţia estetică", „Sociodinamica culturii"). MOLESCHOTT [mo:te/ot], Jakob (1822-1893), fiziolog olandez. Prof. univ. la Zurich, Torino, Roma. Cercetările sale au influenţat dezvoltarea chimiei fiziologice. Lucrări privind alimentaţia şi metabolismul („Fiziologia alimentelor. Manual de dietetică", „Circuitul vieţii", „Fiziologia metabolismului plantelor şi animalelor"). MOLESTA (< lat., fr., germ.) vb. I tranz. 1. (Livr.) A brutaliza, a maltrata. 2. (înv.) A provoca (cuiva) neplăceri; a şicana, a necăji. MOLEŞEALĂ (< moleşi) s. f. Senzaţie de pierdere a puterilor; slăbiciu- ne, sfârşeală; toropeală premergătoare somnului; moliciune (4). MOLEŞ! (< moale) vb. IV refl. şi tranz. A-şi pierde sau a face să-şi piardă puterea, vlaga, energia; a (se) muia, a slăbi; a fi sau a face să fie toropit. MOLET1 (< moale) s. n. 1. (MED. VET.) Proces inflamator însoţit de creşterea cantităţii de lichid articular sau tendinos (sinovie), localizat la nivelul articulaţiei buletului. 2. (ANAT.) Denumire a muşchilor posteriori ai gambei. MOLET2 (MOLETE) (< bg.) s. m. (ENTOM.) Larva morarului (2). MOLETARE (< moletă) s. f. Imprimare a zimţilor pe o piesă cu ajutorul moletei (1). Operaţia se execută în scopuri decorative şi, mai ales, pentru a se obţine o suprafaţă aspră, necesară mânuirii unor piese. Sin. randa-linare. MOLETĂ (< fr., germ.) s. f. 1. (TEHN.) Rotiţă cu muchia zimţată, folosită pentru moletare; randalină. 2. (IND. EXTR.) Roată cu diametrul mare, folosită pentru ghidarea cablului la puţul de extracţie al unei mine. MOLETIERĂ (< fr.) s. f. (Astăzi rar) Fâşie de stofă care se înfăşoară pe pulpa piciorului, deasupra pantalonului, mai ales de către militari. MOLFĂI. vb. IV v. morfoli. MOLFETTA, oraş în SE Italiei (Pu-glia), port la M. Adriatică; 65,7 mii loc. (1997). Şantiere navale. Ind. electrotehnică, a cimentului, textilă, a ta-nanţilor, ceramicii şi alim. Pescuit. Dom (sec. 12-13); biserica San Bernardino (sec. 15); catedrală (sec. 17). Export de cereale. Staţiune balneară. MOLHAŞ subst. (GEOGR.) Mlaştină oligotrofă; tinov. MOLIBDAŢI (< fr.) s. m. pl. Săruri ale acidului molibdenic. MOLIBDEN (< fr. {i}; {s> lat. molybdaenum „bucată de plumb") s. n. Element chimic (Mo; nr. at. 42, m. at. 95,94, gr. sp. 10,2, p.t. 2 620°C); metal alb-cenuşiu, lucios. Se găseşte în natură sub formă de sulfură (molib-denit) şi de molibdaţi. Formează combinaţii stabile în treapta de valenţă 6. Se obţine în cuptor electric, prin pră-jirea sulfurii şi reducerea oxidului format. Este întrebuinţat la fabricarea unor oţeluri speciale. A fost descoperit (1778) de C.W. Schelle şi izolat (1782) de P.J. Hjelm, iar metalul pur a fost obţinut de J.J. Berzelius. Molid (ramură şi con) MOLIBDENIC (< molibden) adj. Acid ~ = acid oxigenat al molibdenului. MOLIBDENIT (< fr. {i}) s. n. Sulfură naturală de molibden, cristalizată în sistemul hexagonal. Are culoarea cenuşie a plumbului, urma cenuşie şi luciul metalic; este foarte moale şi gras. Reprezintă unica sursă industrială de extragere a molibdenului. MOLIBDJT (< germ. {i>) s. n. Mo-libdat natural hidratat de fier, cristalizat în sistemul rombic, pământos sau solzos, cenuşiu-gălbui. MOLICIUNE (< moale) s. f. 1. însuşirea de a fi moale sau flexibil. 2. Fig. Delicateţe, graţie, blândeţe. 3. Lipsă de energie, de voinţă. 4. Stare de destindere, de relaxare. ♦ Slăbiciune, sfârşeală, moleşeală. MOLID (MOL|FT) s. m. Arbore ră-şinos din familia pinaceelor, înalt până la 50 m, cu coroana piramidală, frunze aciculare şi conuri care atârnă (Picea abies). Frunzele, mugurii, scoarţa şi răşina au utilizări terapeutice ca antidia-reice, antiinflamatorii, antireumatismale, antitusive etc. Lemnul este utilizat în construcţii, la fabricarea celulozei şi a unor instrumente muzicale; din scoarţă se extrage tanin. Poate fi cultivat şi în scop ornamental. în România, există păduri de m. în etajul montan şi sub-alpin. Se mai numeşte brad roşu. MOLIE (< sl.) s. f. Nume dat unor fluturi mici ale căror larve atacă diferite produse vegetale sau animale (făină, mere, viţă de vie, grâne, blănuri, lână, pene etc.). <£- Molia zidurilor sau mo-lia-de-casă = gen de izopod terestru, lung de c. 5 mm, cu corpul oval-alun-git, cenuşiu-murdar şi cu şapte perechi de picioare (Oniscus). Trăieşte în locuri umede şi întunecoase. Molia stupilor = găselniţă. MOLI^RE [molje:r] (pseud. lui Jean-Baptiste Poquelin) (1622-1673), 447 MOLOTOV Moliâre dramaturg francez. Actor şi regizor, conducător al unei asociaţii teatrale („Ilustrul teatru"), devenită ulterior „trupă a regelui". Comediograf de geniu, a abordat cu strălucire în piesele sale comicul de limbaj, de situaţie, de caracter. A inaugurat comedia de moravuri, făcând din teatru o şcoală a moravurilor, ridiculizând corupţia, pedantismul şi intransigenţa excesivă („Preţioasele ridicole", „Don Juan“, „Mizantropul"), ipocrizia religioasă („Tar-tuffe"), lăcomia de bani („Avarul"), parvenitismul („Burghezul gentilom"), concepţiile despre căsătorie, familie („Şcoala bărbaţilor", „Şcoala nevestelor"), ignoranţa medicilor („Doctor fără voie", „Bolnavul închipuit"). Prin arta comică, prin problematica abordată, prin interesul acordat individualizării personajelor care au devenit tipuri eterne, prin folosirea vorbirii populare şi prin concepţia regizorală realistă, M. s-a impus ca unul dintre cei mai de seamă dramaturgi universali. MOLIMĂ (< ngr.) s. f. Nume dat bolilor cu caracter epidemic, la oameni şi la animale; epidemie. MOLIN, Virgil (1898-1968, n. sat Cârnecea, jud. Caraş-Severin), ziarist, editor şi tipograf român. A editat la Craiova „Grafica română" (1923), revistă de poligrafie şi „Almanahul graficei române" (1924-1931). A publicat „Vocabularul tipografului român" şi importante studii despre istoria cărţii şi tiparului. MOLINA, Luis (1533-1600), iezuit spaniol. Prof. de teologie la Evora (Portugalia). Autorul unui influent tratat Concordia liberi arbitrii cum gratiae donis, conţinând teoria sa despre scientia media, care a dat naştere doctrinei cunoscute ca molinism. MOLINA, Mario Jos<§ (n. 1943), chimist american de origine mexicană. Prof. univ. la Berkeley (California). Lu- crări de chimie atmosferică; împreună cu F.S. Rowland, a demonstrat rolul clorofluorcarburilor în formarea şi descompunerea ozonului stratosferic. Premiul Nobel pentru chimie (1995), împreună cu F.S. Rowland şi P.J. Crutzen. MOLINISM (< fr. {i>; {s> n. pr. Molina) s. n. Doctrină având la bază teoria lui L Molina despre scientia media (1588), care a încercat să pună de acord preştiinţa divină cu liberul arbitru omenesc: Dumnezeu, posedând o cunoaştere aparte (scientia media, „cunoaştere mediată") despre evenimentele viitoare, nu predetermină alegerile oamenilor, ci mai curând cooperează, acordându-le, simultan, graţia. M. a provocat o aprigă dispută cu continuatorii lui Toma d’Aquino. MOLINOS, Miguel de (1628-1696), teolog spaniol. Stabilit la Roma. A formulat doctrina quietismului (chietis-mul), ca o formă de spiritualism şi indiferentism moral în lucrarea „Ghid spiritual", trecută la index de Biserica catolică, dar foarte influentă în protestantism. Condamnat de Inchiziţie pentru erezie (1687). MOLIPSI. (< ngr.) vb. IV tranz. A transmite (cuiva) o boală contagioasă; a contamina (1), a contagia. ♦ Refl. A se îmbolnăvi prin contaminare. + Tranz. şi refl. Fig. (Fam.) A (se) influenţa (în rău); a (se) strica, a (se) vicia. MOLIPSITOR, -OARE (< molipsi) adj. Care molipseşte; contagios, in-fecţios. MOLISE, regiune în S Italiei, cu ieşire la M. Adriatică; 4,4 mii km2; 330,2 mii loc. (1997). Centrul ad-tiv: Campobasso. Expl. gaze naturale. Culturi de cereale şi viţă de vie. Plantaţii de măslini. Creşterea animalelor. MOLI.TVĂ (MOLITFĂ, MOLIFTĂ) (< sl.) s. f. (în ritualul ortodox) Rugăciune citită de preot sau de episcop pentru iertarea păcatelor, în diferite împrejurări. MOLITVELNIC (MOLITVENIC, MO-LITFELNIC) (< sl.) s. n. (în ritualul ortodox) Carte în care sunt cuprinse rânduielile şi rugăciunile prescrise pentru conferirea sfintelor taine şi a altor rânduieli bisericeşti, de sfinţire şi de binefacere; trebnic. Cel mai vechi m. cunoscut în Ţările Române este cel tipărit la Târgovişte în 1545 de Dimitrie Liubcevici. în 1568, Coresi a tipărit „Molitvenicul rumânesc", ca anexă a „Cazaniei". MOLL (< germ.) adj. (MUZ.) Denumire dată în limba germană modului minor. MOLLER, Georg (1784-1852), arhitect german. A lucrat pentru ducele de Hessa-Darmstadt (din 1810). Unul dintre reprezentanţii stilului neoclasic. A construit biserici şi clădiri publice în Darmstadt, printre care Teatrul arhiducal (ars în 1870), Palatul arhiducal din Wiesbaden, Cazinoul din Bad Homburg. Scrieri: „Monumente ale arhitecturii germane". MOLLISOL (< fr.) subst. Strat de sol din regiunile Cercului Polar de Nord (având ca suport gelisolul), care se dezgheaţă în timpul verii polare, fiind puternic îmbibat cu apă; merzlotă. V. îngheţ peren. MOLNĂR [molna:r] Ferenc (1878-1952), scriitor ungur. Stabilit în S.U.A. (1940). Autor de romane pentru tineret („Băieţii din strada Pal"). Piese de teatru remarcabile prin strălucirea replicilor şi arhitectura compoziţională („Liliom", „Bal la castel"). MQLNÂR [molna:r] losif (1907-1984, n. Târgu Mureş), grafician maghiar din România. Prof. univ. la Bucureşti. Afişe, ilustraţii de carte şi grafică publicitară, caracterizate prin ineditul metaforelor plastice (afişul „Trebuie să visăm"). MOLNAR-PIUARIU, loan v. Piua-riu-Molnar, loan. MOLOH (în religia fenicienilor), divinitate sângeroasă, care personifica Soarele şi focul. I se aduceau jertfe umane, mai ales copii. Menţionat în „Vechiul Testament". Prin extensie, semnifică o forţă crudă, care cere mereu jertfe. MOLON (< fr.) s. n. Bloc de piatră naturală pentru ziduri, prelucrat pe faţa vizibilă şi cioplit pe celelalte feţe pentru a putea fi aşezat orizontal. MOLOPO, râu intermitent în S Africii, afl. dr. al fl. Orange; 960 km. Izv. din N pod. Kaap şi traversează partea de S a pod. Kalahari. Albia râului este acoperită de dune în sezonul secetos, iar în sezonul ploios se umple cu apă. în cursul superior poartă numele Ku-ruman. MOLOS (< fr.) s. n. Rasă de câini de talie foarte mare, cu părul lung şi mătăsos. MOLOTOV, Veaceslav Mihailovici (pe numele adevărat Skriabin) (1890-1986), om politic sovietic. Colaborator apropiat al lui Stalin, a fost unul dintre MOLOZ 448 Veaceslav Mihailovici Moiotov principalii organizatori ai represiunilor în masă din anii ’30-’50. Preşedinte al Internaţionalei Comuniste (1930-1934). Membru al Biroului Politic (1926-1953) şi al Prezidiului (1953-1957) C.C. al P.C.U.S. Preşedinte aj. Consiliului Comisarilor Poporului (prîm*min. 1930-1941) şi ministru al Afacerilor Externe (1939-1949 şi 1953-1956), calitate în care a semnat, la 23 aug. 1939, cu Ribbentrop, pactul de neagresiune ger-mano-sovietic pentru împărţirea zonelor de influenţă. Acuzat de Hruşciov de activitate antipartinică, a fost exclus din C.C. în 1957 şi din P.C.U.S. în 1962; reprimit în t984. — Cocteil M. = recipient sau sticlă umplute cu un lichid inflamabil şi folosite de ruşi ca armă în timpul celui de-al doilea război mondial, ulterior de terorişti, huligani ş.a. MOLOZ (< tc.) s. n. Material rezultat la dărâmarea unei clădiri (spărturi de cărămidă şi mortar). MOLTKE [moltkaj, familie nobiliară germană. Mai importanţi: 1. Helmuth Karl Bernhard M., conte von (1800-1891), feldmareşal. Discipol al lui Clausewitz. Autor al unor lucrări de istorie şi teorie militară („Instrucţiuni pentru [naltul comandament"). Ca şef al statului major al armatei prusiene (1857-1888), a reorganizat această armată pe baze moderne, reuşind să obţină victoria în războaiele contra Dane-mareii (1864), Austriei (1866) şi Franţei (1870-1871). 2. Helmuth Johannes Ludwig M., conte von (1848-1916), general. Nepotul lui M. (t). Şef al Statutoi-Major German (1906-1915), a pregătit armata germană pentru primul război mondial. După înfrângerea de la Marna (1914), a fost înlocuit. MOLTO (cuv. it.) adv. (MUZ.; ca indicaţie de execuţie) Mult, foarte. Termenul se foloseşte pentru definirea indicaţiilor dirijorului în nuanţarea unei interpretări muzicale. MOLTON (< fr.) s. n. Ţesătură din fire de lână groasă sau din fire de bumbac; uşoară şi moale, scămoşată pe una sau pe ambele părţi, este folosită în industria confecţiilor. MOLUCE (MALUKU, MOLUCCAS) 1. Arhipelag în Indonezia, între ins. Sulawesi (la V) şi Noua Guinee (la E); 83,7 mii km2. Oraşe pr.: Ambon, Jai-lolo, Weda, Namlea. Ins. pr.: Halma-hera, Ceram (Seram), Ambon, Buru, Obi, Waigeo, Morotai. Relief muntos cu alt. până la 3 000 m. Cutremure frecvente. Climă ecuatorială. Expl. forestiere. Orez, cocotieri, ananas, arbori de cuişoare şi piper. 2. Mare a Oc. Pacific situată între ins. Sulawesi şi ins. Halmahera; 291 mii km2. Ad. max.: 4 750 m. Salinitate: 34%o. Numeroase insule. MOLUŞTE (< fr., germ.) s. f. pl. încrengătură de animale nevertebrate acvatice şi de uscat (ex. melcul, scoica de râu, sepia), cu corpul moale, nesegmentat, cuprins la unele într-o cochilie calcaroasă, deplasându-se cel mai adesea cu ajutorul unui picior musculos (Mollusca). MOMADAY [momdeij, Natachell Scott (n. 1934), scriitor american de origine indiană (amerindiană). Prof. univ. în Arizona. Considerat pionier al literaturii indiano-americane moderne („Casa din zori“, „Drumul spre munţii ploioşi"). Memorialistică („Numele"). MOMÂIE s. f. Schelet de lemn înfăşurat în paie şi îmbrăcat în zdrenţe, imitând un om, care se aşază pe terenurile cultivate pentru a speria păsările şi animalele dăunătoare; sperietoare. ♦ Fig. Om de paie, pasiv, lipsit de iniţiativă. MOMBASA, oraş în SE Kenyei, pe insula omonimă, port la Oc. Indian; 600 mii loc. (1991). Nod rutier. Aeroport. Mare rafinărie de petrol. Constr. şi reparaţii navale. Ind. chimică, metalurgică, textilă, a aluminiului, cimentului, hârtiei şi alim. Fabrici de sticlă şi chibrituri. Prelucr. cafelei. Export de cafea, ceai, sisal, piei, bumbac, lemn. Staţiune balneară. Bisericile anglicană şi romano-catolică. Moschee. Fort (1593). Fundat de arabi în sec. 11, vizitat de Ibn Battutah în 1331 şi de Vasco da Gama în 1498. MOMBERT, Alfred (1872-1942), poet german. Prin lirica sa extatic-vi-zionară, a premers expresionismul („Ziua şi noaptea", „Gânditorul", „Floarea haosului"). Drame (trilogia „Eon"). MOMEALĂ (< fr., it., germ.) s. f. 1. Faptul de a momi; p. ext. mijloc folosit pentru a atrage sau a interesa pe cineva într-o acţiune; lucru care ademeneşte, care ispiteşte. 2. Spec. Mâncare (râme, insecte, carne etc.) care se aruncă în apă sau se agaţă în undiţă pentru a ademeni peştii; hrană pe care vânătorul o pune într-un anumit loc pentru a atrage vânatul. MOMENT (< lat. momentum) s. n. 1. Interval scurt de timp (în care se produce sau se consumă un fapt); clipă, secundă, minut. ^ Loc. De moment = a) de scurtă durată, vremelnic; b) care aparţine momentului. La moment = pe loc, imediat; p. ext. la timp. Din moment ce... = de vreme ce..., deoarece. ^ Expr. Din moment fn moment sau dintr-un moment fntr-altul = în cel mai apropiat viitor, îndată. Pentru moment = provizoriu, deocamdată, pentru scurt timp. Pe moment = în pri- 449 MONACO ma clipă, în acea clipă. (Nici) un moment = nici o clipă, deloc. 2. Ocazie, prilej. 3. (LIT.) Specie a genului epic, iniţiată în literatura română de I.L. Ca-ragiale, care surprinde un instantaneu semnificativ din viaţa cotidiană. 4. Etapă în desfăşurarea unui proces. ^ Expr. M. de răscruce = schimbare radicală, cotitură. Din primul moment = de Ia început. La un moment dat = a) într-un anumit timp (nedeterminat); odată; b) deodată. 5. (FIZ.) Mărime care caracterizează localizarea sau repartiţia spaţială a unei alte mărimi (forţă, masă etc.) în raport cu un punct, o axă sau un plan. <0- M. al unei forţe (în raport cu un punct) = produsul dintre mărimea forţei şi braţul ei. M. al unui cuplu de forţe = produsul dintre mărimea forţelor şi distanţa dintre ele. M. cinetic (în raport cu o axă) = produsul dintre impulsul unui punct material şi distanţa acestuia până la axa dată. M. de inerţie = produsul dintre masa unui punct material şi pătratul distanţei de la acesta până la punctul (m. de i. polar) sau axa (m. de i. axial) de referinţă. M. static = produsul dintre masa unui punct material şi distanţa până la punctul, axa sau planul de referinţă. 6. (TEHN.) M. mcovoietor v. mcovoietor. M. de răsucire = produsul dintre efortul care provoacă solicitarea la răsucire a unui corp şi braţul acestuia. MOMENTAN. -Ă (< lat., it., fr., germ.) adj. 1. Care durează numai un moment (1); temporar, vremelnic, trecător. ♦ (GRAM.; despre verbe şi timpuri verbale) Care exprimă acţiuni de scurtă durată. ♦ (Adverbial) Pe scurt timp, pentru un moment. 2. Care se referă la momentul de faţă; actual. ♦ (Adverbial) în momentul de faţă, în prezent, actualmente; acum. MOMI. (< bg., ser.) vb. IV tranz. 1. A atrage pe cineva prin promisiuni mincinoase sau prin măguliri, prin daruri etc.; a ademeni; a amăgi, a înşela. ♦ A seduce. 2. Spec. A ademeni cu momeală (2) peşti sau alte animale pentru a le prinde. 3. A linişti, a potoli în mod superficial (foamea, o suferinţă), a amăgi. MOMI.ŢE (< bg.) s. f. pl. Nume dat unor organe glandulare ale viţelului sau ale mielului (pancreasul, timusul, ganglionii etc.) împreună cu o parte din grăsimea înconjurătoare, din care se prepară feluri speciale de mâncare. MOMMSEN [momzan], Theodor (1817-1903), istoric şi arheolog german. Prof. univ. la Leipzig, Zurich, Theodor Mommsen Breslau şi Berlin. Participant la Revoluţia de la 1848. Adversar al lui Bismarck în Reichstag. Specialist în istoria Romei antice, pe care a tratat-o sub toate aspectele, pe baza izvoarelor epigrafice şi numismatice, a istoriei dreptului şi economiei („Istoria Romei", „Manual de antichităţi", 20 voi., „Istoria monedei romane", „Dreptul public roman"). Sub conducerea lui, au apărjt 12 volume din „Corpus inscriptionum latina-rum“. M. de onoare al Acad. Române (1879). Premiul Nobel pentru literatură (1902). MOMOTOMBO, vulcan activ în Nicaragua, la NV de lacul Managua. Alt.: 1 280 m. Erupţii violente în 1609 şi 1905. MON, stat în partea de S a Uniunii Myanmar, cu ieşire la G. Martaban; 12,3 mii km2; 2,2 mii. loc. (1994). Centrul ad-tiv: Moulmein (Mawlamyine). Culturi tropicale şi de orez. Plantaţii cu arbori de cauciuc. Expl. forestiere. MONACO 1. Principatul ~ (Principautâ de Monaco), stat în S Europei (SE Franţei) pe un promontoriu (5,16 km lungime) al M. Mediterane, pe Coasta de Azur, la 14 km de oraşul Nisa; 1,95 km2; 31,9 mii loc. (1997). Limba oficială: franceza. Religia: creştină (catolici 90%, protestanţi 6% ş.a). Capitala: Monaco. Localităţi pr.: Monte-Carlo, La Condamine, Fontvieille. Relieful este reprezentat printr-o fâşie de litoral maritim înalt, dominat de prelungirile calcaroase ale Alpilor Maritimi (alt max.: 161,5 m). Climă subtropicală, mediteraneană cu ierni blânde, un număr mare de zile însorite şi o frecvenţă redusă a vânturilor. Important centru industrial şi economie bazată pe turism. Industria prelucrătoare antrenează c. 25% din populaţia activă şi contribuie cu 27% la MONADĂ 450 Vedere generală formarea PNB. întreprinderi care produc cosmetice, produse farmaceutice, aparatură electronică, produse textile şi confecţii, prelucrează mase plastice, conserve de peşte; poligrafie, produse ceramice, băuturi. Se cultivă măslini, citrice. Floricultură. O mare parte din veniturile ţării provin din jocurile de noroc (Cazinoul Monte-Carlo contribuie cu 4% la veniturile statului) şi din emisiunile filatelice. Este dezvoltat sectorul bancar şi financiar, favorizat de un regim fiscal cu taxe mici. C.f.; 1,7 km. Turismul dispune de o bază materială de calitate şi contribuie cu 25% la veniturile statului (1,3 md. dolari S.U.A., 1992). în 1995 au vizitat statui M. 232,5 mii turişti străini (fără excursionişti). Principalele obiective turistice: în capitala Monaco, Muzeul oceanografie (1899), Palatul princiar (sec. 13-17), Catedrala (1884-1887); Cazinoul Monte-Carlo (1856); raliul automobilistic de Formula 1 - Monte-Carlo (anual). Uniune vamală cu Franţa. Valoric, comerţul exterior al M. este inclus în cel al Franţei. Moneda: francul francez. Export: parfumuri, medicamente, microelectronică, flori. Import: combustibili, energie electrică, produse alimentare, materii prime. — Istoric. Fenicienii întemeiază pe terit. de azi al M. o aşezare, stăpânită apoi de greci (sec. 8- 6 î.Hr.), romani (sec. 2-1 î.Hr.) şi arabi. în timpul guvernării familiei ge-noveze Grimaldi (1297-1731), M. s-a constituit (1354) în principat independent, care din 1524 s-a aflat în stăpânirea monarhiei spaniole, iar din 1601, a devenit vasal Franţei, anexat de Monaco aceasta în 1793. Prin hotărârea Congresului de la Viena (1814-1815), M. a trecut sub protectoratul Regatului Sardiniei (1814-1859), iar din 1861, sub cel al Franţei, cu care încheie, în 1865, o uniune vamală. Potrivit tratatului din 1918, M. este sub „protecţia prietenească a Franţei". în 1951, M. încheie cu Franţa o „Convenţie de bună vecinătate şi administraţie comună". La 17 dec. 1962 se adoptă o nouă Constituţie (care înlocuieşte Constituţia din 7 ian. 1911, potrivit căreia M. fusese proclamat monarhie constituţională), care lărgeşte atribuţiile puterilor legislativă şi executivă. Monarhie constituţională, principat ereditar, conform Constituţiei din dec. 1962. Activitatea legislativă este exercitată de prinţ, de un parlament unicameral (Consiliul Naţional), iar cea executivă de un cabinet, sub conducerea prinţului, prezidat de un ministru de stat (funcţionar public, ales de prinţ, dintr-o listă de trei candidaţi propuşi de guvernul francez). 2. Capitala statului Monaco; 1,2 mii loc. (1990). Ind. chimico-farmaceutică, cosmetică, alim. Centru financiar şi turistic. Cazinou. Muzeu oceanografie (fondat în 1899), cu un acvariu ce conţine c. 3 000 de peşti. Palat princiar (sec. 13-17). Catedrală (1884-1887). Capitală din 1814. MONADĂ (< fr., germ.; (s> gr. monad „unitate") s. f. (FILOZ.) Termen însemnând iniţial „unitate", iar la unii scolastici, Dumnezeu ca primă Unitate; ulterior, Leibniz a dezvoltat conceptul de m. în sensul singurei substanţe adevărate, ca entitate spirituală, fără Promontoriul întindere spaţială, capabilă de percepţii şi tendinţe, dar fără legătură cu celelalte. MONADNOCK (< fr. {i}; {s> n. pr. Monadnock) subst. (GEOGR.) Denumire a unui munte izolat, aflat în cadrul unui relief mai coborât (peneplenizat) şi reprezentând un martor de eroziune, alcătuit din roci mai dure. Termenul a fost introdus, în 1899, de W. Davis după muntele cu acelaşi nume din S.U.A. MONADOLOGJE (< fr.) s. f. Iniţial, titlu dat unei lucrări de metafizică a lui Leibniz (Principia Philosophiae) de către unul din editori; în prezent, termenul se aplică oricărui sistem metafizic de felul celui leibnizian. MONAGAS, stat în NE Venezuelei, cu ieşire la G. Paria al Oc. Atlantic; 28,9 mii km2; 551 mii loc. (1995). Centrul ad-tiv; Maturin. Expl. petroliere. Creşterea bovinelor. Citrice. MONAGAS, Jos6 Gregorio (1795-1858), om politic venezuelan. Preşedinte al ţării (1851-1855). A promulgat legea de abolire a sclaviei (1854). MONAH (< sl., ngr.) s. m. Călugăr. MONAHAL, -Ă (< monah) adj. Care aparţine monahului, specific monahului sau vieţii de monah; călugăresc. MONAHISM (< monah) s. n. 1. Stare, viaţă, calitate de monah; călugărie. 2. Instituţia călugăriei. MONANDRU, -A (< fr.; te} gr. monos „singur" + andros „bărbat") adj. (Despre plante) Cu androceul alcătuit dintr-o singură stamină. 451 MONEASA MONARH (< ngr., germ.) s. m. Conducător (rege, împărat etc.) al unei monarhii; suveran. MONARHIC, -A (< fr., germ.) adj. 1. Care aparţine monarhului sau monarhiei, privitor la monarh sau la monarhie. 2. (Despre idei, grupări) Care este adept al monarhiei şi o susţine. MONARHIE (< fr., lat., ngr., germ.; {s> gr. monos „singur" + arche „conducere") s. f. 1. Formă de guvernământ în care puterea supremă în stat aparţine monarhului (rege, ţar, împărat, şah, emir etc.) şi se transmite, de obicei, ereditar. Formele istorice ale m. sunt: sclavagistă, care a cunoscut în special formele despotismului şi ale teocraţiei; feudală, care a căpătat forma caracteristică a absolutismului; modernă, cu caracter constituţional (m. constituţională). <0 M. absolută v. absolut. M. constituţională v. constituţional. 2. Stat monarhic. MONARHISM (< fr.) s. n. Doctrina politică a partizanilor monarhiei. MONARHIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f„ adj. 1. S. m. şi f. Adept al monarhiei. 2. Adj. Care aparţine monarhiei, referitor la monarhie; care sprijină monarhia. MONASTIC, -A (< fr.) adj. (înv.) Mănăstiresc. ♦ De călugăr, propriu călugărilor. MONASTIR v. Bitolia. MONAZIT (< fr. {i>; {s> gr. monazo „a fi singuratic") s. n. Fosfat natural de ceriu (49-74%), toriu, lantan şi alte pământuri rare, cristalizat în sistemul monoclinic şi întâlnit adesea în cristale izolate. Are culoarea galben-brună, roşie sau verde şi luciul sticlos-gras; este adesea radioactiv. Se exploatează din aluviuni, pentru extragerea pământurilor rare şi a toriu lui. MONCH [monh], vârf în masivul Aar-Gothard din Alpii Bernezi, pe terit. Elveţiei. Alt.: 4 098 m. MONCHENGLADBACH [monhanglat-bah], oraş în Germania (Renania de Nord-Westfalia), la V de Dusseldorf; 266,8 mii loc. (1997). Aeroport. Nod de comunicaţii. Ind. siderurgică, constr. de maşini, electrotehnică, chimico-farma-ceutică, a hârtiei, încălţămintei, textilă (bumbac, lână) şi alim. Produse petroliere. Grădină botanică. Muzeu de arte. Sediul NATO pentru Europa de Nord. Mănăstirea Sankt Vitus (1228-1239), Markt-Kirche (1469-1533). Fundat în sec. 10 ca abaţie benedictină. MONCK (MONK), George, duce de Albemarle (1608-1670), generai englez. Fidel forţelor monarhiste la începutul Revoluţiei engleze, a trecut (1646) de partea lui O. Cromwell. fn calitate de guvernator militar al Irlandei (1647-1649) şi apoi al Scoţiei (1650-1652), a dus o politică de reprimare a mişcărilor naţionaliste. După moartea lui O. Cromwell (1658), s-a declarat favorabil restaurării puterii monarhice, organizând (1660) o lovitură de stat, în urma căreia Carol II Stuart este readus pe tron. MOND, Ludwig (1839-1909), chimist şi industriaş britanic de origine germană. Stabilit în Marea Britanie (1867). Autorul unui procedeu de recuperare a sulfului din reziduurile obţinute în procesul Leblanc de producere a sodei. împreună cu J.T. Brunner, a construit (1872) o fabrică de obţinere a sării. A descoperit oxidul de nichel, pe care l-a folosit la producerea acestui metal în stare pură. MONDADORI, casă de editură italiană întemeiată de Arnoldo Mondadori (1889-1971), în 1907, iniţial cu sediul la Ostiglia, apoi la Verona (1921) şi, din 1923, ia Milano. Publică pentru început colecţii de mare audienţă („La Lampada", „La Scie“, „Omnibus", „La Medusa"), producţia editorială îmbogă-ţindu-se, pe parcurs, cu serii de economie („BMM", „Orar M“), de literatură poliţistă şi de călătorii („Gialli", „tirania"), de antichităţi clasice şi moderne („l Classici", „l Meridiani") şi cu o bogată gamă de periodice („Topolino", „Grazia", „Epoca", „Panorama"). în 1991, trece în proprietatea grupului Fininvest. MONDE [mod] (Le ~), cotidian francez de orientare moderat-liberală. Apare la Paris din 1944. Publică şi unele suplimente literare, artistice şi sportive. MONDEN, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de viaţa de societate (divertismente, vizite, conversaţie, petreceri), care reflectă sau priveşte o astfel de viaţă. MONDENITATE (după fr. monda-nite) s. f. 1. înclinare spre preocupări mondene. 2. (La pl.) întâmplări, evenimente ale vieţii mondene. MONDIAL, -Ă (< fr.) adj. Care e răspândit, cunoscut de toată lumea; care aparţine lumii întregi; care interesează sau antrenează întreaga lume. ♦ La care participă întreaga lume (sau majoritatea ţărilor). MONDIAL, grup românesc pop-rock. Constituit în 1966 (Gabriel Drăgan, Radu Stoica, Filip Merca, Gabriel Lit-vin, Romeo Vanica, Dragoş Vasiliu, Florin Dumitru), se dizolvă în 1979. Piese celebre pe texte clasice: „Romanţă fără ecou", „Primăvara", „Atât de fragedă" etc. în 1997 ia naştere Fundaţia „Mondial", care organizează festivalul „Iubire, bibelou de porţelan". MONDIALISM (< fr.) s. n. Doctrină politică care preconizase unitatea politică şi economică a lumii, considerată ca o comunitate umană unică. MONDOVIZIUNE (< fr.) s. f. Sistem de interconectare a centrelor de televiziune îndepărtate, cu ajutorul sateliţilor artificiali. MONDRIAN [mondrian], Piet (pseud. lui Pieter Cornelis Mondriaan) (1872-1944), pictor olandez. Unul dintre întemeietorii şi teoreticienii neoplasticismu-lui. A evoluat de la un figurativism cu accente expresioniste spre un abstracţionism geometric, de rigoare absolută a formei, bazat pe o gamă de culori fundamentale („Stăvilarul şi oceanul", „Compoziţie în gri şi albastru", „Compoziţie în roşu, galben şi albastru într-un pătrat", „Compoziţie orală"), care confereau un ritm dinamic şi un anume lirism operelor sale („Broadway Boogie Woogie"). MONEASA, com. în jud. Arad, situată la poalele M-ţilor Codru-Moma, pe râul omonim; 1 200 loc. (2000). Zăcăminte de sulfuri cuprifere (în satul Piet Mondrian: „Compoziţie în gri şi albastru" MONEDĂ 452 Rănuşa). Expl. de marmură roşie şi neagră. Expl. şi prelucr. lemnului. Pomicultură. Staţiune balneoclimaterică de interes general, cu izvoare de ape minerale bicarbonatate, calcice, mag-neziene, sodice, mezotermale (24-32°). Satul M. apare menţionat documentar în 1597. MONEDĂ (< ngr.) s. f. 1. Semn bănesc cu formă, greutate şi titlu stabilite, fabricată din metal (aur, argint, aramă, aliaje de metale comune); serveşte ca mijloc de circulaţie şi de plată. Baterea primelor monede a fost, probabil, realizată independent, înainte de sec. 7 Î.Hr., în statul antic Lidia sau în insulele Egee şi în China. în Roma antică, m. se băteau lângă templul zeiţei luno Moneta, de unde şi denumirea de m. Pe teritoriul României, folosirea şi circulaţia m. este semnalată încă din sec. 6 * Î. Hr. Au existat diferite forme ale m., dintre care s-a impus cea rotundă, de disc, cu avers, revers şi margine. V. numismatică, ban. & M. divizionară (sau de biion) -m. confecţionată din aliaj monetar format din metale comune, cu valoare proprie redusă sau inferioară valorii ei nominale şi care reprezintă o subdiviziune sau un multiplu al unităţii monetare legale. ^ Expr. A bate monedă = a emite bani de metal. A plăti (cuiva) cu aceeaşi monedă = a se comporta faţă de cineva aşa cum s-a comportat şi el într-o situaţie similară. 2. P. gener. Ban de metal. 3. Denumire dată pentru toate semnele băneşti, indiferent de forma lor de existenţă, respectiv pentru m. divizionară, m. fiduciară sau m. de hârtie (bancnotele emise de Banca Centrală) şi m. scripturală sau m. de cont (disponibilităţile din conturile bancare şi de la casele de economii). MONEGASC, -Ă s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia Principatului Monaco sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine Principatului Monaco sau populaţiei lui, privitor la acest principat sau la populaţia lui. MONERE (< fr. {i}; {s> gr. moneres „simplu") s. f. pl. (BIOL.) Proto-zoare ipotetice fără nucleu, pe care E. Haeckel le considera ca forme de trecere între materia vie şi cea nevie. MONET [mone], Claude (1840-1926), pictor francez. Unul dintre promotorii impresionismului, curent al cărui nume a fost sugerat de titlul unui peisaj al său: „Impresie, răsărit de soare“. Tablourile lui sunt cel mai adesea stu- dii ale intensităţii variabile a luminii, formele şi contururile dizolvându-se în ceaţa luminoasă care le învăluie („Dejunul pe iarbă", „Gara Saint Lazare“, „Catedrala din Rouen“, „Podul din Argenteuil“, „Ninsoare la Argenteuir, „Femeia în verde", „14 Iulie", „Londra. Parlamentul", seria de peisaje din Anti-bes). Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. MONETA, Ernâsto Teod6ro (1833— 1918), publicist şi om politic italian. Voluntar în armata lui Garibaidi (1861— 1867). Director (1867-1896) al cotidianului „II Secolo". A fundat (1890) societatea internaţională pentru pace şi arbitraj Uniunea Lombardă, precum şi alte societăţi pacifiste. Premiul Nobel pentrO pace (1907), împreună cu L. Renault. MONETAR, -Ă (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care aparţine monedei (1), privitor la monedă. <0> Sistem m. - a) ansamblul reglementărilor legale cu privire la moneda unui stat; b) formă timpurie (sec. 15) a mercantilismului. O (CONT.) Active şi pasive monetare -disponibilităţile băneşti deţinute de o întreprindere, ca şi creanţele şi datoriile către furnizori şi creditori care trebuie să fie încasate şi respectiv plătite, cu o sumă de bani fixată sau determinabilă. (FIN.) Masă m. = totalitatea activelor care pot fi utilizate ca mijloace de plată pentru cumpărarea de mărfuri şi pentru plata datoriilor, pe teritoriul unei ţări. Elementele principale ale m.m., incluse în funcţie de gradul lor de lichiditate în mai multe componente, numite agregate monetare, sunt: numerar în afara sistemului bancar, disponibilităţi la vedere, economii ale populaţiei, depozite în lei pe termen şi condiţionate, depozite în valută ale rezidenţilor. (FIN.) Bază m. - totalitatea activelor cu grad ridicat de lichiditate care constituie o mărime controlabilă, formată din următoarele trei componente: numerar în afara sistemului bancar, rezervele băncilor păstrate la Banca Centrală şi numerarul din casieriile băncilor. 2. S. n. Inventar al banilor, sortaţi după valoare, pe cupiuri şi monede (numărul bucăţilor din fiecare fel, sume parţiale şi totalul sumei). MONETARjSM (< it.) s. n. Teorie economică, al cărei reprezentant de seamă este M. Friedman şi care, reluând teoria cantitativă asupra banilor şi preţurilor, susţine că evoluţia economiei unei ţări este influenţată, în principal, de masa banilor în circulaţie. Claude Monet: „Femeia în verde" Dezvoltarea echilibrată a economiei şi controlul asupra evoluţiei ratei inflaţiei se poate realiza, conform concepţiei m., prin instituirea controlului asupra banilor în circulaţie şi a creşterii anuale a masei monetare. MONETĂRIE (< monedă) s. f. întreprindere în care se produc monedele. ♦ (Colectiv) Monede. MONGE [mo: 3], Gaspard, conte de Pâluse (1746-1818), matematician francez. Unul dintre apropiaţii lui Napoleon, pe care l-a însoţit în campaniile din Egipt şi Italia. Creatorul geometriei descriptive („Geometria descriptivă"). Contribuţii în domeniul geometriei diferenţiale şi al teoriei ecuaţiilor cu derivate parţiale. MONGE ÂLVÂREZ [monhe alvareQ], Luis Alberto (n. 1925), om politic cos-tarican. Lider al Partidului Eliberării Naţionale. Preşedinte al Rep. Costa Rica (1982-1990). MONGKE (MENGO), han mongol (1251-1259). A consolidat administraţia centrală şi s-a preocupat de dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor. Şi-a găsit sfârşitul în campania împotriva Imp. Chinez. MONGO BETI (pseud. lui Alexandre Biyid-Awala) (n. 1932), scriitor came-runez de limbă franceză. Unul dintre maeştrii romanului modern african. Proză de satirizare a politicii coloniale şi a misionarismului („Oraşul crud", „Sărmanul Christ din Bomba", „Regele extaziat", „Jos mâna de pe Camerun") şi de evocare comică a propriei tinereţi („Misiune terminată"). MONEDELE NAŢIONALE ALE ŢĂRILOR Afghanistan Africa de Sud, 1 afghant = 100 puls Republica ~ 1 rand = 100 cents Albania 1 lek « 100 qindarka Algeria 1 dinar -100 centimes Andorra 1 franc francez = 100 centimes; 1 peseta spaniolă = 100 centi- Angola 1 kwanza = 100 Iwei Antigua şi Barbuda 1 eastern caribbean dollar « 100 cents Arabia Saudită 1 riyal = 100 halalah Argentina 1 peso = 100 centavos Armenia 1 dram « 100 Juma Australia 1 dollar australian «100 cents Austria 1 schilling = 100 groschen Azerbaidjan 1 manat « 100 gopik Bahamas 1 dollar bahamian * 100 cents Bahrain 1 dinar Bahrain = 1 000' fils Bangladesh 1 taka = 100 paisa Barbados 1 dolîar ^Barbados «100 cents Belarus 1 rubel = 100 kopek Belgia 1 franc belgian = 100 centimes Beltze 1 dollar belizean = 100 cents Benin 1 franc G„FA* = 100 centimes Bhutan 1 ngultrum = 100 chetrum Bolivia 1 boliviano = 100 centavos Bosnia şi Herţegovina 1 konvertibilna marka (KM) = 100 pfennîng Botswana 1 puia «100 thebe Brazilia 1 real = 100 centavos Brunei 1 dollar Brunei = 100 cents Bulgaria 1 lev w 100 stotinki Burkina Faso ' 1 franc C.F,A. = 100 centimes Burundi 1 franc Burundi = 100 centimes Cambodgea 1 riel = 100 sen Camerun 1 franc C.F A = 100 centimes Canada 1 dollar canadian = 100 cents Capul Verde 1 escudo Cabo Verde « 100 centavos Cehia 1 koruna = 100 haleru Centraficană, Republica -1 franc C.F A = 100 centimes Chile 1 peso « 100 centavos China 1 yuan renminbiao (yuan) = 10 jiao = 100 fen Ciad 1 franc C.F,A. - 100 centimes Cipru 1 liră « 1 000 mils Columbia 1 peso «100 centavos Comore 1 franc comorian = 100 centi- Congo, Republica^ 1 franc C»FA = 100 centimes Congo, Republica 1 franc Congo « 100 cenţi» Democratică ~ mes MONEDE LUMîî Şt SUBDIVIZIUNILE ACESTORA Coreea, Republica ~ 1 won = 100 chon Coreeană, R.P.D. ~ 1 won = 100 chon . Costa Rica 1 coton « 100 cântimos Cote d’lvoire 1 franc C.F A = 100 centimes Croaţia 1 kuna = 100 lipa Cuba 1 peso = 100 centavos Danemarca 1 krone (coroană) = 100 tfre Djibouti 1 franc Ojibouti «100 centimes Dominica 1 east caribbean dollar = 100 cents Dominicană, Republica ~ 1 peso «100 centavos Ecuador 1 sucre = 100 centavos Egipt 1 liră egipteană » 100, ptastres El Salvador 1 colon = 100 centavos Elveţia 1 franc (franken) elveţian = 100 centimes (rappen) Emiratele Arabe Unite 1 dirham (dinar) =' 100 fils Eritreea 1 nafka = 100 cents Estonia 1 kroon (coroană) = 100 senii Ethiopia 1 birr =100 cents Fiji . 1 dollar Fiji «100 centş Filipine 1 peso = 100 centavos Finlanda 1 markka «100 penniă Franţa 1 franc = 100 centimes Gabon 1 franc C.F,A, = 100 centimes Gambia 1 dalasî = 100 buţut Georgia 1 lari « 100 tetri Germania 1 Deutsche Mark « 100 pfenntge Ghana 1 cedi = 100 pesewas Grecia 1 drahma = 100 lepta ' Grenada 1 east caribbean dollar » 100 Guatemala 1 quetzal = 100 centavos Guineea 1 franc Guineea «100 cauris Guineea-Bissau 1 franc C,F.A. = 100 centimes Guineea Ecuatorială 1. franc C.F A = 100 centimes Guyana 1 dolîar Guyana = 100 cents Haiti 1 gourde = 100 centimes Honduras 1 iempira « 100 centavos India 1 rupee = 100 paise Indonezia 1 rupiah «100 sen iordania 1 dinar iordanian = 1 000 fils Iran 1 rial = 100 dinari îraq 1 dinar » 1 000 fils Irlanda 1 irish pound (liră irlandeză) « 100 pence islanda 1 kr6na (coroană) «100 aurar Israel 1 shekel «100 agorot . Italia 1 liră = 100 centesimi' iugoslavia 1 dinar =100 para * Communaute financiere africaine MONEDE 454 Jamaica 1 dollar jamaican = 100 cents Japonia .. 1yen = 100 sen .. - Kazahstan 1 tenge = 100 teini Kenya 1 shîîling Kenya - 100 .cents ! Kiribati 1 dollar australian = 100 cents Kîrgîzstan 1 som « 100 tîiîni Kuwaiî 1 dinar = 10 dirham = 1 000 fils Laos 1 kip = 100 at Lesotho 1 loti «100 lisente Letonia 1 lats = 100 santimi Liban 1 liră libaneză = 100 piastres Liberia 1 dollar liberian = 100 cents Libia 1 dinar = 1 000 dirhams Liechtenstein 1 franc (franken) elveţian = 100 centimes (rappen) Lituania 1 litas = 100 centai Luxembourg 1 franc luxembourgeois = 100 centimes Macedonia (Fosta Republică iugoslavă a Macedoniei) 1 denar » 100 deni Madagascar 1 franc Madagascar = 100 cen- Malawi 1 kwacha = 100 tambala Malaysia 1 ringgit = 100 sen Maldive 1 rufiyaa (rupie) = 100 laari Mali 1 franc C.FA = 100 centimes Malta 1 tiră Malta - 100 cents Marea Britanie 1 pound sterling (lira sterlină) = 100 pence (pennies) Maroc 1 dirham = 100 centimes Marshall, Insulele ~ 1 dollar S.U.A. = 100 cents Mauritania 1 ouguiya « 5 khoums Mauritius 1 mauritian rupee = 100 cents Mexic 1 peso « 100 centavos Micronezia 1 dollar S.U.A. = 100 cents Moldova, Republica < 1 leu moldovenesc = 100 bani Monaco 1 franc francez = 100 centimes Mongolia 1 tugrik/tdgrog = 100 mongo Mozambic 1 metical = 100 centavos Myanmar 1 kyat = 100 pyas Namibia 1 dollar namibian - 100 cents Nauru 1 dollar australian = 100 cents Nepal 1 rupee Nepal = 100 paisa Nicaragua 1 cordoba oro = 100 centavos Niger 1 franc C.F.A. = 100 centimes Nigeria 1 naira -100 kobo Norvegia 1 krone (coroană) = 100 0re Noua Zeelandă 1 dollar neozeelandez = 100 Olanda 1 gulden = 100 cents Oman 1 rial Omani = ^ 000 baizas Pakistan ' 1 rupee pakistaneză = 100 paîsa Palau 1 dollar S.U.A. = 100 cents Panama 1 balboa = 100 centesimos Papua-Noua Guinee 1 kina » 100 toea Paraguay 1 guarani = 100 centimos Peru 1 nuevo sol « 100 centimos Polonia 1 zioty = 100 groszy Portugalia 1 escudo = 100 centavos Qatar 1 riyal Qatar= 100 dirham .... România 1 leu = 100 bani Rusia 1 rublă =100 kopeici' .. Rwanda 1 franc Rwanda «100 centimes Saint Kitts şi Nevis 1 eastern caribbean dollar = 100 cents ' . ' ^' Saint Lucia 1 eastern caribbean dollar = 100 Saint Vincent şi 1 eastern caribbean dollar = 100 Grenadine Samoa 1 tala = 100 sene San Marino 1 liră $anmarinezâ = 100 cente- Sâo Tom£ şi Principe 1 dobra = 100 eantimos Senegal 1 franc C.F.A. = 100 centimes Seychelles 1 rupee Seychelles = 100 cents Sierra Leone 1 leone * 100 cents " Singapore 1 dollar Singapore » 100 cents 1 liră siriană = 100 piaştri ' Slovacia 1 koruna" (coroană) = 100 halterov - " : Slovenia 1 toîar * 100 stotin Solomon, Insulele ~ 1 Sotomon Islands dollar «'100 Somalia 1 shilltng Somalia «100 cents Spania 1 peseta = 100 centimos Sri Lanka 1 rupee Sri Lanka = 100' cents Statele Unite ale Americii 1 dollar = 100 cents Sudan 1 dinar sudanez = 10 sudanes Suedia 1 krona (coroană) = 100 ore Suriname 1 guiîder Suriname « 100 cents Swaziland 1 lilangenî = 100 cents Tadjikistan 1 rublă tadjikă » 100 kopeicr Tanzania 1'shilltng tanzariîan = 100 cents Thailanda 1 bahi = 100 satang ' 1 franc C.F A = 100 centimes Tonga 1 pa’anga = 100 seniti Trinidad şi Tobago 1 dollar Trinidad şi Tobago = 100 cents * . Tunisia 1 dinar = 1 000 millimes Turcia 1 liră = 100 kuruş Turkmenistan 1 manat turkmen = 100 tenge Tuvalu 1 dollar Tuvalu = 100 cents Ucraina 1 hryvna =100 kopîykas Uganda 1 shilîing Uganda «100 cents Ungaria 1 forînî «100 fiJler Uruguay 1 peso uruguayo = 100, cente- simos . Uzbekistan 1 sum = 100 teen Vanuatu 1 vatu = 100 centimes Vatican 1 liră = 100 centesîmi Venezuela 1 bolivar « 100 cântimos Vietnam 1 dong = 100 xu Yemen 1 Yemeni riyal = 100 fils Zambia 1 kwacha « 100 ngwee Zimbabwe 1 dollar Zimbabwe = 100 cents 455 MONGOLIA MONGOL, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Denumire generală ce desemnează populaţiile aparţinând rasei mongolide, care locuiesc pe un vast‘teritoriu din Asia Centrală şi septentrională şi care vorbesc limbi mongolice sau turcice. + Per- , soană care aparţine acestor populaţii sau populaţiei de bază a Mongoliei. 2. Adj. Care aparţine Mongoliei, populaţiei de bază a acesteia sau mongolilor; referitor la Mongolia, Ja populaţia ei de bază sau la mongoli; mongolic. MONGOL ALTAIN NURUU v. Altaiul Mongol. MONGOLIA 1, Regiune naturală în Asia Centrală, cu relief variat, predominând cel muntos (Altaiul Mongol, Hangain Nuruu) sau de podiş. Alt. max.: 4 374 m (vf. Nairamdal Uul). în S se găseşte pod. Gobi. între culmile muntoase se află depresiuni cu mari suprafeţe deşertice. Climă continentală excesivă. Lacuri în majoritate sărate. Vegetaţie de stepă şi silvostepă. Minereuri polimetalice. 2. Statul Mongoliei (Mongol Uls), stat în Asia Centrală, limitat de Federaţia Rusă (la N) şi R.P. Chineză (la V, S şi E); 1,57 mii. km2; 2,36 mii. loc. (1997). Limba oficială: mongola. Religia: budistă mahayana de orientare lamaică (96%), islamică (4%). Capitala: Ulan Bator (Ulaanbaaîar). Oraşe pr.: Darhan, Cioibalsan, Erdenet, Olghi. Este împărţit în 21 regiuni (ajmag) şi municipalitatea autonomă a capitalei. Relief „înalt“, cu alt. între 1 000 şi 2 000 m (alt. medie este de 1 580 m). în N şi V ţării se întinde un podiş înalt străbătut de lanţuri muntoase, între care Altaiul Mongol / Mongol Altain Nuruu (alt. max. vf. Nairamdal Uul, 4 374 m alt.), Hangain Nuruu (alt. max. vf. Otgon Tengher, 4 031 m alt.), despărţite prin văi şi depresiuni. în partea centrală şi sudică se întinde un sector al Deşertului Gobi, în SV cu nisipuri şi în rest pietros, cu alt. medii de 900-1 200 m. Climă continental excesivă, cu ierni severe şi veri moderate şi precipitaţii medii anuale de 50-257 mm. Reţeaua hidrografică este săracă, principalul râu fiind Selenga; peste 1 500 lacuri, în general sărate. Vegetaţia de păduri de conifere (pin, zadă) ocupă 8,8% din terit. ţării. în rest, păşuni şi vegetaţie de stepă în partea centrală şi E. în Deşertul Gobi vegetaţie xerofită. Fauna este reprezentată prin gazele, antilope, cămile, urşi ş.a., unele exemplare ocrotite în parcuri naţionale şi rezervaţii naturale. Variate şi bogate resurse minerale: fluorite (565,1 mii t, 1996, locul 1 pe glob), lignit (3,58 mii. t, 1995), huilă (1,29 mii. t, 1995), aur (4,5 t, 1995), uraniu (120 t, 1993), cupru (351,5 mii t, 1996), molibden (4,7 mii t, 1996), tungsten, zinc, minereu de fier, petrol, alabastru, gips, sare. Industria prelucrătoare şi sectorul minier contribuie cu 27% la formarea PNB şi antrenează 11,7% din populaţia activă. Se produce: energie electrică (2,63 md. kWh, 1995), ciment (109 mii t, 1995), cherestea, lână brută şi spălată, metale neferoase (cupru şi molibden), hârtie, ţesături de lână şi covoare, produse petroliere, piei (23 mii t, 1996) şi încălţăminte (325 mii perechi, 1995), cojoace, lapte, brânzeturi, unt, carne (243 mii t, 1996), bere, conserve, materiale de construcţii. Agricultura reprezintă un sector important al economiei, care contribuie cu 16,1% la formarea PNB şi antrenează 39,8% din forţa de muncă. Se cultivă cereale (grâu, orz, ovăz), nutreţuri, cartofi, legume şi pepeni. Creşterea animalelor este sectorul principal al agriculturii (locul 1 pe glob ca număr de animale ce revin pe MONGOLIA 456 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni (Ajmag) Suprafaţa (km2) Populaţia (1997) Capitala Arhangai 55 000 105 000 Ţeţerleg Baian-Hongor 116 000 91 200 Baian-Hongor Baian-Olghi 46 000 92 300 Olghi Bulgan 49 000 64 300 Bulgan Darhan-Uul 200 91 000 Darhan Dornod 123 500 86 800 Cioibalsan Dornogovi 111 000 48 900 Sainşand Dundgovi 78 000* 53 700 Manalgovi Zavhan 82 000 107 600 Uliastai Govi-Altai 142 000 75 400 Altai Govi-Sumber - 12 600 Cioir Henti 82 000 76 500 Ondorhaan Hovd 76 000 92 700 Hovd Hovsgol 101. 000 122 000 Moron Omnogovi 165 000 45 800 Dalanzadgad Orhon 800 66 700 Erdenet Ovorhangai 63 000 115 100 Arvaiheer Selenge 42 000 104 400 Suhbaatar Suhbaatar 82 000 60 200 Baruun-Urt Tov 81 000 112 200 Zuunmod Uvs 69 000 104 300 Ulaangom Municipalitatea autonomă (capitala ţării) Ulaanbaatar (Ulan Bator) 2 000 627 300 Ulaanbaatar (Ulan Bator) * Include şi supr. reg. Govi-Sumber locuitor), dispunând de o vastă bază furajeră (păşunile reprezintă 74,8% din supr. tării). Se cresc (mii. capete, 1996): bovine (3,48), ovine (13,6), caprine (9,14), cabaline (2,15, locul 9 pe glob), cămile (0,39). C.f.: 2 083 km (1995). Căi rutiere: 50 mii km (dintre care 1,5 mii km asfaltate, 1996). Căi navigabile interne: 397 km (1994). Turism: 152 mii turişti străini (1995). Principalele obiective turistice: capitala Ulaanbaatar cu palatele Nogon-Orgo şi Bogdo-Khan (1893-1903, azi muzeu), Marea Pagodă şi mănăstirile budiste (Gandan, sec. 19) şi lamaiste (Hoijin); în împrejurimi marele altar lamaist Obo; valea râului Selenga, munţii Altaiul Mongol şi Hangain cu peisaje pitoreşti şi faună variată; parcul naţional Gobi-Transalai şi rezervaţia naturală Bogdoula. Moneda: 1 tugrik (togrog) = 100 mongo. Export (1996): materii prime minerale (59,2%), produse textile (23,5%), metale şi produse finite (7,3%). Principalii parteneri: El- veţia (25,4%), Rusia (20,6%), China (17,7%), Japonia (8,5%), Marea Britanie (4,4%). Import (1996): maşini şi produse electronice (22,4%), produse minerale (20%), autovehicule şi utilaj de transport (17,2%), alimente, băuturi şi tutun (13,1%), metale şi produse finite (7,3%). Principalii parteneri: Rusia (34,2%), Japonia (17,5%), Germania (4,7%), Coreea de Sud (4%), Singapore (2,9%), S.U.A. (2,5%). — Istoric. Locuit în Antichitate şi în Evul Mediu de triburi de păstori de origine proto-turcică şi protomongolă, terit. M. a făcut parte din Regatul hun (din 209 î.Hr.), din Imp. avarilor (407-552), între sec. 6-12 din kaganatele turcice ale uigurilor şi kîrgîzilor. Genghis-han şi urmaşii săi au reuşit, până la sfârşitul sec. 13, în urma unor numeroase campanii de cucerire, să creeze un uriaş imperiu, care se întindea de la Oc. Pacific la Est până la Dunărea de Jos la Vest, cu capitala la Karakorum. fn condiţiile fărâmiţării feudale (sec. 14-16), M. s-a despărţit în două state: M. de Apus şi M. de Răsărit, care la rându-i, s-a separat în M. de Nord şi M. de Sud. Hanii manciurieni au alipit, în 1636, la posesiunile lor M. de Sud (căreia i s-a dat denumirea de M. Interioară), iar în 1691 şi M. de Nord (Halha sau M. Exterioară) a intrat în stăpânirea dinastiei manciuriene Qing. Cu sprijinul Rusiei, M. Exterioară a devenit, în 1911, stat teocratic autonom, şeful spiritual budist Bogdo-Gegeen, proclamându-se monarh, în timp ce M. Interioară a rămas mai departe o provincie a Chinei. în 1918-1921, trupele japoneze au încercat să ocupe M. Exterioară, dar au fost respinse de armata mongolă, cu sprijinul Armatei Roşii. La 11 iul. 1921, M. Exterioară şi-a proclamat independenţa, iar la 26 nov. 1924 a fost abolită monarhia şi proclamată Republica Populară Mongolă, sub conducerea partidului unic, Partidul Popular Mongol (fondat 1921; din 1924, Partidul Popular Revoluţionar Mongol — P.P.R.M., condus de Suhbaatar). în 1945, o armată mongolă a luptat alături de sovietici împotriva forţelor japoneze din Manciuria. Timp de aproape o jumătate de secol, R.P. Mongolă, după modei sovietic, a trecut la construirea unei societăţi socialiste de tip stalinist, consfiinţită prin Constituţia din iul. 1960. în 1990, P.P.R.M. renunţă la monopolul puterii, iar în 1991 şi la ideologia marxist-leninistă, pro-nunţându-se în favoarea sistemului pluralist şi la iniţierea procesului de tranziţie la o economie de piaţă. Au loc alegeri parlamentare şi locale (1990-1992), câştigate de P.P.R.M., iar cele din 1996 de opoziţia anticomunistă grupată în partidul Alianţa Democratică. La 12 febr. 1992, intră în vigoare o nouă Constituţie, care prevede crearea unui stat de drept, garantarea proprietăţii private, recunoaşterea sistemului pluripartit şi economia liberă, iar numele statului este schimbat din Republica Populară Mongolă în Mongolia. în alegerile prezidenţiale din 1993, candidatul opoziţiei Punsal-maagiin Ochirbat obţine victoria, iar în cele din 1997, candidatul P.P.R.M., Natsagiin Bagabandi devine noul preşedinte al statului. Republică parlamentară, conform Constituţiei din febr. 1992. La nivel central, activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Marele Hural), iar cea executivă de un cabinet, condus de un prim-ministru. 457 MONOCELULAR MONGOLIA INTERIOARĂ (NEI MENGGU/MONGOL ZIZHIQU), regiune autonomă fn China septentrională; 1,2 mii. km2; 23,1 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Hohhot. Expl. de cărbuni, min. de fier şi mangan, petrol. Creşterea animalelor. Grâu, orez, mei şi soia. MONGOLIC. -A (< fr.) adj. Mongol (2). Limbi mongolice = familie de limbi vorbite de mongoli (1), pe un vast teritoriu din Asia Centrală şi septentrională. MONGOLID, -A (< fr. {i» adj. 1. Rasă m. = una dintre cele trei mari rase omeneşti, răspândită în Asia Centrală, Asia de Est şi de Sud-Est. Acestei rase îi aparţin şi indienii din America. ♦ (Şi subst.) (Persoană) care aparţine acestei rase. 2. Care se referă la rasa m. MONGOLjSM (< fr.) s. n. Boală congenitală caracterizată prin deficienţă intelectuală cauzată de prezenţa unui cromozom supranumerar. Riscul apariţiei este legat de vârsta mamei şi sporeşte mult după 45 de ani. Bolnavii prezintă facies asiatic, talie mică, malformaţii cardiace etc. A fost descrisă, în 1866, de medicul englez J.H. Down. Sin. sindromul Down. MONGOLOID (< fr. {i}; {s} fr. mongol + gr. eidos „aspect") s. m. şi f., adj. (Impr.) Mongolid. ♦ (Persoană) care, fără să fie mongol, are unele trăsături asemănătoare. MONICELLI, Mario (n. 1915), regizor italian de film. Unul dintre creatorii comediei în stil italian („Băieţii din strada Pâl“, „Taţi şi fii“, „Marele război“, „Roman popular1', „Prietenii mei“, „Aventurierii11, „Să ne jucăm de-a paradisul", „Infidelele11, „Viaţă de câine"). MONILIOZĂ (< fr. ; (s> gr. monos „singur") s. n. 1. Doctrină care nu admite decât un principiu constitutiv al fenomenelor sau reduce totul la acest principiu. Materialismul, idealismul, panteismul, mistica (în care raportul eu-tu este abolit) sunt forme de m. 2. M. neutru = teorie expusă de W. James, potrivit căreia natura este alcătuită dintr-un fel de substanţă care nu este nici spirituală nici corporală, dar este capabilă de atribute atât spirituale, cât şi corporale în funcţie de modul de dispunere a materialului „neutru". MONIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Privitor la monism, conform cu monismul. 2. S. m. şi f. Adept al monismului. MONITOR1 (< fr.) s. n. Navă de luptă, de tonaj mic (500-600 t), blindată şi înarmată cu 3-4 tunuri de calibru 100-200 mm. Este unul dintre primele tipuri de nave militare blindate destinate atacurilor de artilerie în zona litorală. Fn dotare până la al doilea război mondial. MONITOR2, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f., s. n. 1. S. m. şi f. (în sistemul Bell-Lancaster) Elev foarte bun la învăţătură, care ajută pe învăţător la predare, instruind o grupă de elevi. ♦ (în trecut) Elev care menţinea ordinea şi disciplina într-o clasă. ♦ Persoană care învaţă sau supravegheză pe cei ce doresc să practice schi-ul. 2. S. n. Aparat de control al unei instalaţii de telecomunicaţii, folosit în exploatare (ex. în regia studioului de televiziune, imaginea trimisă de camera de luat vederi este urmărită de regizor pe un m. de control). 3. S. n. Titlu dat unor publicaţii periodice oficiale. 4. S. n. Componentă a computerului, reprezentând ecranul acestuia. 5. S. n. (MED.) Sistem de control şi avertizare, ale cărui semnale sunt reproduse pe un ecran pentru supravegherea funcţiilor importante ale corpului (tensiunea, pulsul, respiraţia, temperatura etc.) în tratamentul intensiv, pe parcursul unei operaţii sau în terapia Rontgen. MONITORIZARE (< monitor) s. f. 1. Tehnica de supraveghere cu ajutorul unui monitor2. 2. Supraveghere cu ajutorul unor specialişti sau a unor instituţii (internaţionale) în diverse domenii (economic, medical, social, politic etc.). MONITORUL OFICIAL, publicaţie periodică guvernamentală care cuprinde legi, decrete, acte normative, comunicări şi dispoziţii oficiale etc. Precursorul M.O. a fost „Buletin, gazetă admi-nistrativă“, apărut la Bucureşti (8 dec. 1832). De-a lungul anilor, numele publicaţiei a suferit mai multe modificări. MONIUSZKO [moniujko], Stanislaw (1819-1872), compozitor polonez. Autorul unor opere inspirate din tradiţia naţională („Halka“, „Vilno"); cantate, lucrări simfonice şi de cameră, muzică religioasă, melodii de inspiraţie folclorică. MONIZ [munjj], Antonio Caetano de Abreu Freire Egas (1874-1955), medic şi diplomat portughez. A făcut parte din delegaţia pentru Conferinţa de Pace de la Paris din 1919. Promotor al arteriografiei cerebrale şi al metodei chirurgicale de lobectomie (întreruperea căilor de comunicaţie între lobii frontali cerebrali şi centrii cerebrali inferiori). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1949), împreună cu W.R. Hess. MONK, George v. Monck. MONK [morjk], Thelonious Sphere (1917-1982), pianist şi compozitor de jaz american. A participat la naşterea stilului be-bop. Discografie selectivă: „Monk’s Mood“, „Thelonious in Action“, „Round about Midnighf etc. MON-KHMERIC, -A (< fr. ») adj. Limbi mon-khmerice = familie de limbi din SE Asiei, vorbite de khmerii din Cambodgea, monii din Vietnam, Laos, Thailanda şi Uniunea Myanmar, precum şi de senoii şi semangii din pen. Malacca. MONLAU, Pedro Felipe (1808-1871), medic şi filolog spaniol. Prof. univ. la Madrid. Contribuţii în domeniul igienei şi anatomiei clasice. Autor al unui tratat de retorică şi poetică, al unui dicţionar etimologic şi al unui vocabular gramatical ale limbii catalane. Cercetări asupra vocabularului („Despre arhaism şi neologism41); printre primii care a studiat şi analizat specificul limbii române în contextul limbilor romanice. M. de onoare al Acad. Române (1870). MONNET [monej, Jean (1888-1979), economist şi diplomat francez. Secretar general adjunct al Societăţii Naţiunilor (1919-1923). Autor al unui plan de modernizare a economiei franceze. Preşedinte (1952-1955) al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Unul dintre promotorii, alături de R. Schuman, ideii unificării europene. MONO- (< fr.; {s} gr. monos „singur") Element de compunere care înseamnă „unic", „o dată" şi care serveşte la formarea unor substantive şi adjective. MONOATQMIC, -A (< fr.) adj. (Despre molecule) Constituit dintr-un singur atom; (despre substanţe) cu molecula formată dintr-un singur atom. MONOBAZIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid cu un singur atom de hidrogen în moleculă, care se poate înlocui printr-un metal şi care formează numai o singură serie de săruri. MONOBLOC (< fr. {i}) adj. invar. Constituit dintr-o singură piesă, dintr-o singură bucată nedemontabilă. MONOCELULAR, -A (< mono- + celular) adj. (ZOOL., HIST.) Constituit dintr-o singură celulă; unicelular. MONOCILINDRIC 458 MONOCILINDRIC, -Ă (< fr.) adj. (TEHN.) (Despe motoare, compresoa-re) Care are un singur cilindru. MONOCINETIC, -Ă (< fr. {i}) adj. (FIZ.; despre fascicule) Alcătuit din particule care au toate aceeaşi viteză. MONOCIT (MONOCITĂ s. f.) (< fr. {i>; {s> mono- + cito-) s. n. Leucocit mare, cu nucleu nesegmentat, care derivă din monoblastul măduvei osoase. Din ele provine un număr mare de macrofage tisulare. MONOCITQZÂ (< fr.) Creşterea numărului de monocite (peste 12% din numărul de leucocite din sânge) în diverse stări infecţioase, mai ales în mononucleoza infecţioasă. Se mai numeşte şi mononucleoză. MONOCLAMIDEE (< fr. {i» s. f. pl. Grup de plante dicotiledonate anemo-file, ale căror flori au :;periantul redus, simplu, adesea sepaloicK (ex. fagul, nucul etc.). MONOCLINAL, -Ă (< fr. {i>; {s} mono- + gr. klino „a înclina") adj., s. n. 1. Adj. (Despre structuri geologice cutate) Care aparţine unui singur flanc cutat. 2. S. n. Succesiune de strate care prezintă aceeaşi înclinare şi acelaşi sens. MONOCLI.NIC, -Ă (< fr., engl.) adj. (Despre cristale) în formă de prismă cu două axe perpendiculare între ele, iar a treia axă înclinată faţă de primele două. ^ Sistem m. = sistem cristalografie cu simetrie inferioară, în care se încadrează cristalele caracterizate mai sus; are ca forme cristalografice simple monoedrul, diedrul, prisma etc. MONOCLORBENZEN (< mono- + clor + benzen) s. n. Derivat mono-clorurat al benzenului, lichid incolor, cu p.f. 132°C şi cu miros specific. Se întrebuinţează ca intermediar în sinteza organică. MONOCLU (< fr.) s. n. Lentilă care se poartă sprijinită în orbita ochiului pentru a corecta un defect de vedere. MONOCORD -Ă (< fr., lat., germ.) adj., s. n. 1. Adj. (Despre instrumente) Cu o singură coardă. 2. S. n. Străvechi instrument muzical cu o singură coardă, care ajută la definirea şi la explicarea matematică a raporturilor dintre sunete. 3. S. n. (LIT.) P. ext. Autor sau creaţie cu o singură dimensiune tematică. MONOCOTILEDONAT, -Ă (< fr. {i>) adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Al cărei embrion are un singur cotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de plante superioare erbacee, rar lemnoase, cu ră- dăcini fasciculate, frunze de regulă cu nervuri paralele, flori cu învelişul floral compus de obicei din trei sau şase piese şi cu embrionul dintr-un singur cotiledon (ex. gramineele, liliaceele, orhideele, palmierii etc.). MONOCRISTAL (< fr. {i}) s. n. Cristal unic, cu atomii şi moleculele dispuse într-o reţea cristalină spaţială neîntreruptă. MONOCROM, -Ă (< fr. {i>; {s} mono- + gr. khroma „culoare") adj. 1. Care are o singură culoare. 2. (ARTE PL.; despre picturi) Executată în valorile apropiate ale aceluiaşi ton. V. camaieu, grisai. ♦ Fig. Monoton, uniform. MONOCROMATIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Cu o singură culoare. ♦ (FIZ.; despre radiaţii) Alcătuit din componente cu aceeaşi lungime de undă. MONOCROMATOR (< fr. {i}) s. n. (FIZ.) Dispozitiv optic care serveşte la separarea radiaţiilor monocromatice dintr-un fascicul complex. ♦ Dispozitiv electromagnetic care serveşte la separarea unui fascicul de particule mono-cinetice dintr-un fascicul neomogen. MONOCROMIE (< fr. {i}) s. f. Calitatea de a fi monocrom. MONOCULTURĂ (< fr. (i>) s. f. 1. Sistem de cultivare a aceleiaşi specii de plantă agricolă mai mulţi ani consecutiv, pe acelaşi teren. 2. Predominare a plantaţiilor de un anumit fel (ex. de cafea, de cacao, de bananieri, de arbori de cauciuc) într-o ţară, regiune etc. MONOD [mono], Jacques (1910— 1976), microbiolog francez. Prof. la College de France şi director al Institutului Pasteur (din 1971). Studii despre controlul genetic al enzimelor şi virusurilor de sinteză. A propus, împreună cu F. Jacob, conceptul de acid ribonucleic mesager ceea ce a condus la definirea unităţii genetice numite Jacques Monod operon. Lucrări: „Mecanismele de reglare genetică în sinteza proteinelor", în colab., „Hazardul şi necesitatea". Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1965), împreună cu F. Jacob şi A. Lwoff. MONODACTIL, -A (< fr. {i>; {s> mono- + gr. daktylos „deget") adj. (ZOOL.; şi subst.) (Picior) cu un singur deget (ex. la cal); soliped. MONODIE (< fr.) s. f. 1. (MUZ.) Melodie executată de o singură voce sau de un ansamblu la unison. 2. Tip de muzică bazat pe o singură linie melodică. 3. (în tragedia greacă) Odă cântată de un singur actor; poem liric elegiac deplângând moartea unui erou. Termenul e folosit şi în literatura engleză şi americană modernă (ca sinonim) pentru elegii şi lamento-uri. MONODRAMĂ (< fr.) s. f. Piesă de teatru cu un singur personaj (ex. „lona" de Marin Sorescu). MONOFAG, -Ă (< it. {i>; {s} mono-+ gr. phagein „a mânca") adj., s. m. şi f. (Organism) al cărui mod de nutriţie este monofagia. MONOFAG|E (< fr. (i>) s. f. (BIOL.) Mod de nutriţie bazat pe un singur tip de hrană (ex. pe o singură specie de plantă). M. este proprie mai ales paraziţilor (ex. Puccinia triticina, care provoacă rugina brună a grâului). MONOFAZAT, -Ă (< fr.) adj. (Despre circuitele electrice alternative) Care are o singură fază. MONOFAZIC, -Ă (< monofazat) adj. (Despre sisteme fizico-chimice) Care cuprinde o singură fază. MONOFIZIT, -A (< fr. mono- + gr. phobos „frică") s. f. Frica de singurătate. MONOFONEMATIC, -A (< fr.) adj. (LINGV.; despre grupuri de sunete) Care are valoarea unui singur fonem. 459 MONOPODIU MONOFOTO (< germ.) s. n. Monotip adaptat pentru fotoculegere. MONOFTONG (< fr. {i}; {s} mono- + gr. photoggos „format dintr-un singur sunet“) s. m. Vocală provenită din reducerea unui diftong. MONOGAM, -Ă (< fr. {i>; {s> mono-+ gr. gamos „căsătorie") adj. 1. (Şi subst.; despre femei sau bărbaţi) Căsătorit cu o singură persoană. 2. (Despre familie, căsătorie) Bazat pe mono-gamie. MONOGAMIE (< fr., germ.) s. f. Formă de căsătorie în care unui bărbat sau unei femei i se interzice să aibă, în acelaşi timp, mai multe soţii, respectiv mai mulţi soţi. MONOGENETIC, -A (< mono- + genetic) adj. Conform cu monogeneza, de monogeneză. MONOGENEZÂ (< fr.) s. f. 1. (BIOL.) înmulţire directă, fără alter-nare de generaţii sexuate şi asexuate. 2. P. ext. Punct unic de plecare a unui lucru, a unui fenomen. MONOGRAFIC, -A (< fr. ») adj. Care ţine de monografie, privitor la monografie; care are caracter de monografie. MONOGRAFIE (< fr. {i}; {s> mono-+ gr. graphe „descriere") s. f. Studiu ştiinţific, detaliat şi cvasiexhaustiv, asupra unui subiect din domeniul economic, cultural, artistic etc. MONOGRAMĂ (< fr. {i>; fe> mono-+ gr. gramma „literă") s. f. Semn scris, gravat, brodat etc., format prin alăturarea sau împletirea iniţialelor numelui şi prenumelui unei persoane. <0* M. christică = formă prescurtată a numelui lui lisus Hristos, compusă din literele greceşti X (ch) şi P (r); ulterior, varianta IHS, prescurtare a formulei „Jesus hominum salvator" şi alte variante, ma-nifestându-se tendinţa complicării ei. MONOGRANULAR, -A (< mono- + granuiar) adj. Compus din granule de aceeaşi mărime. MONOIC, -Ă (< fr.; {s} mono + gr. oikos „locuinţă") adj. (Despre plante) Care are flori unisexuate, mascule sau femele, dispuse pe acelaşi individ (ex. porumbul). MONOjD (< fr.) s. m. (MAT.) Mulţime înzestrată cu o lege de compoziţie internă asociativă şi care are un element neutru (de ex. mulţimea numerelor naturale N faţă de adunare). MONOIDEISM (< fr. {i}) s. n. (FILOZ.) Predominare a unei singure idei în gândire. MONOKjNE (< fr.) s. f. pl. Denumire generală dată unei serii de mediatori solubili de tip hormonal, secretaţi de macrofage şi monocite; stimulează sau inhibă proliferarea şi funcţiile unor linii celulare (de ex. intervin în inflamaţii). MONOLINGV (< fr.; {s} mono- + lat. lingua „limbă") adj. (Despre dicţionare) într-o singură limbă; unilingv. MONOLIT, -A (< fr. {i>; fe} mono- + gr. lithos „piatră") adj. Care este executat sau constituit dintr-o singură bucată, dintr-un singur bloc; fig. bine închegat, sudat, unitar, monolitic; (substantivat) monument constituit dintr-un singur bloc de piatră. MONOLITIC, -A (< fr. ) adj. Privitor la monolit, de monolit. MONOLITIZARE (< monolit) s. f. (CONSTR.) Operaţie prin care elemente de construcţie din beton, turnate separat, se solidarizează pentru a prelua împreună sarcinile exterioare. MONOLOG (< fr. {i}; {s} mono- + gr. logos „vorbire") s. n. 1. Scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj, fiind singur pe scenă, îşi exprimă cu glas tare gândurile şi sentimentele. în drama sec. 20, m. capătă o importanţă deosebită sub forma vorbirii „pe lângă", ca expresie a imposibilităţii dialogului. ♦ Lucrare dramatică de dimensiuni restrânse, destinată să fie rostită de către un singur actor; scheci. ♦ M. interior = procedeu specific romanului sau nuvelei de analiză psihologică, prin care este reprodus fluxul gândirii personajului; iniţiat de scriitorul francez E. Dujardin în romanul „Laurii au fost tăiaţi", a fost mult folosit în romanul modern (Joyce, Proust, Faulkner, Camil Petrescu). 2. Vorbire neîntreruptă a cuiva şi care nu dă timp de replică, motivată obiectiv (cunoştinţe mai vaste ale vorbitorului) sau psihic (peroratul neîntrerupt); vorbire cu sine însuşi; soliloc. ♦ Expunere, conferinţă, predică. MONOLOGA (< fr.) vb. I intranz. A vorbi singur, a vorbi cu sine însuşi. MONOM (< fr. {i>; {s> mono- + gr. nomos „împărţire") s. n. Expresie algebrică în care apar doar produse şi câ-turi ale cantităţilor conţinute (ex.: a2b; 2x32/y5). ♦ Fig. Şir, succesiune neîntreruptă. ^ Loc. fn monom = unul după altul, în rând (câte unul). MONOMANIE (< fr. {i}; {s} mono- + gr. mania „nebunie") s. f. Stare patologică manifestată prin obsesia unui singur gând; idee fixă. MONOM^R (< (i>; {s} mono- + gr. meros „parte") s. m. Substanţă chimică, de obicei organică, cu masă moleculară mică, compoziţie simplă şi caracter nesaturat, capabilă să polime-rizeze şi să dea naştere la macro-molecule. MONOMETALISM (< fr. {i}) s. n. Sistem bănesc bazat pe un singur etalon metalic (aur sau argint); teorie care preconizează acest sistem. MONOMETRU (< fr.; {s> mono- + gr. metron „măsură") s. n. 1. Vers compus dintr-un singur metru, numit în versificaţia latină clausul. 2. Vers compus din metri de acelaşi fel. MONOMOTAPA, vechi regat în S Africii, întemeiat de populaţia bantu la începutul milen. 2, cuprinzând terit. dintre fl. Zambezi şi Limpopo, în terit. de azi al Rep. Zimbabwe şi Mozambic. în timpul regelui Matope (c. 1450—c. 1480) a cunoscut expansiunea teritorială maximă. Populaţia regatului a fost creştinată (din 1560) de misionari portughezi. La începutul sec. 18 dinastia s-a stins. MONOMOTOR, -OARE (< fr.) adj. (Despre avioane) Care este prevăzut cu un singur motor. MONONUCLEOZĂ (< fr.) s. f. ~ infecţioasă = boală infecţioasă acută, benignă, provocată probabil de un virus, mai frecventă la copii şi la tineri, şi care se manifestă prin creşterea în volum a ganglionilor limfatici, febră, angină şi creşterea numărului de celule mononucleare (limfocite şi monocite, 60-80%) din sânge. Boala durează una sau mai multe săptămâni şi se transmite adesea prin salivă. MONOPARTIT, -A (< fr.) adj. (De-spre o formă muzicală) Alcătuită dintr-o singură secţiune, unitară din punct de vedere tonal şi tematic. MONOPLAN (< fr.) s. n. Avion cu o singură aripă, dispusă simetric faţă de axa lui longitudinală, fiind principalul tip de avion modern. MONOPLEGjE (< fr. {i}; {s> mono- + gr. plege „lovitură") s. f. Paralizie a unui singur membru sau a unei părţi din corp. MONOPODIU (< fr. {i}; {s} mono- + gr. pod- „picior") s. n. (BOT.) Mod de ramificaţie a tulpinii, în care axul principal creşte continuu (ex. la pin, la molid). MONOPOL 460 MONOPOL (< fr., germ.; {s} mono-+ gr. poleo „a vinde“) s. n. 1. Firmă sau companie care exercită un control exclusiv asupra producţiei şi comercializării unui produs material sau serviciu, pe un anumit teritoriu, astfel încât are posibilitatea să stabilească atât preţul de vânzare unitar, cât şi cantitatea de produse/servicii oferite spre vânzare. Pentru eliminarea unor practici monopoliste cu efecte economi-co-sociale negative, în legislaţia naţională şi supranaţională (ex. Uniunea Europeană) au fost incluse prevederi (articole de lege) care interzic toate practicile anticoncurenţiale, inclusiv cele aferente monopolizării producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice, investiţiilor, fixării preţurilor, tarifelor, rabaturilor etc. <0 M. de stat = dreptul statului de a stabili regimul de acces al agenţilor economici cu capital de stat şi privat, inclusiv producători individuali, la activităţi economice, ca şi condiţiile de exercitare a acestora (de ex. în emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale, în fabricarea şi comercializarea armamentului, a muniţiilor, explozibililor, stupefiantelor şi medicamentelor care conţin substanţe stupefiante, în organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive, fabricarea alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate etc.). M. natural - situaţia unui domeniu de activitate (ex. distribuţia electricităţii, a gazelor naturale, căile ferate) în care volumul total al activităţii eficiente minime a unei companii este mai mare sau egal cu mărimea cererii totale. M.n. apare şi se manifestă în cazul existenţei unor bariere de intrare pe piaţă a noi concurenţi (de ex. din cauza valorii ridicate a investiţiilor necesare) sau a reglemetării prin licenţe de funcţionare emise de o autoritate de stat. 2. Fig. Drept exclusiv pe care şi-l arogă cineva. MONOPOLIST, -Ă (< fr.) adj. Care deţine monopol; care se referă la monopol. MONOPOLIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A exercita un monopol; a supune unui monopol. 2. Fig. A-şi aroga drepturi exclusive asupra unui domeniu, asupra unor lucruri, privilegii etc.; a reţine întreaga atenţie sau interesul cuiva. MONOPOLISM (< fr.) s. n. Tendinţă de a forma monopoluri. MONOPROGRAMARE (< fr.) s. f. (INFORM.) Tehnică de organizare a sistemului de utilizare a unui calculator, care constă în refuzul unui nou program până când programul în curs nu a fost derulat în întregime. MONOPTER (< fr.; {s} mono- + gr. pteron „aripă") adj. (Mai ales despre edificiile circulare) Cu un singur rând de coloane, pe care se sprijină acoperişul (ex.: templu m.). MONOR, com. în jud. Bistriţa-Năsă-ud, situată în SE Dealurilor Bistriţei, pe râul Luţu; 1 708 loc. (2000). Staţie c.f. Viticultură. Muzeu etnografic. Satul M. apare menţionat documentar în 1319. Rezervaţie geologică (vulcani noroioşi) extinsă pe 10 ha. MONORAI (< fr.; {s} mono- + fr. raiI ,,şină“) s. n. Monoşină. ♦ P. ext. Vagon sau vagonet care circulă pe o asemenea şină. MONORJMĂ (< fr.) s. f. Repetare a aceleiaşi rime într-o strofă sau într-un întreg poem. MONOSCHI. (< fr.) s. n. 1. Schi pe care se pun ambele picioare pentru a face schi pe apă sau pe zăpadă. 2. Sport practicat astfel. MONOSCOP (< fr. {i>; {s} mono- + gr. skopein „a examina") s. n. Tub cu fascicul electronic, folosit în televiziune pentru generarea unui semnal de imagine corespunzător unei imagini fixe (miră de televiziune), după care se verifică şi se reglează aparatele de televiziune. MONOSEMANTIC (< fr.) adj. (Despre cuvinte) Care are un singur sens, o singură accepţiune. MONOSEMIE (< fr.; {s} mono- + gr. sema ,,semn“) s. f. Caracteristică a unui cuvânt de a avea un singur sens; proprie mai ales termenilor ştiinţifici. Este opusă polisemiei. MONOSILAB, -Ă (< fr.) adj. Monosilabic. MONOSILABIC, -Ă (< fr. {i}) adj. 1. (Despre cuvinte) Care are o singură silabă; (despre limbi) care are cuvinte alcătuite mai ales din monosilabe. 2. (Despre fraze) Reduse la unul sau două cuvinte scurte; (despre un răspuns) scurt, monosilab. MONOSPERM, -A (< fr.; {s> mono-+ gr. sperma „sămânţă") adj. (Despre fructe) Cu o singură sămânţă (ex. achena). MONOSTI.H (< fr.) s. n. 1. Poem constând dintr-un singur vers (ex. „Poeme într-un vers" de I. Pillat). 2. Poem alcătuit din versuri având acelaşi metru. MONOSTROFĂ (< mono- + strofă) s. f. Poezie formată dintr-o singură strofă. MONOŞI.NĂ (< mono- + şină, după fr. monorail) s. f. (TEHN.) Cale de ru- lare pentru tracţiune terestră sau suspendată care foloseşte o singură şină; monorai. MONOTASTER (< mono- + taster) s. n. (POLIGR.) Ansamblu mecanic al monotipului (1) care execută culegerea; maşină de cules. MONOTEISM (< fr. {i}; {s> mono- + gr. theos „zeu") s. n. (REL.) Credinţa într-o divinitate unică, excluzând, în opoziţie cu politeismul, existenţa altor divinităţi, şi distinctă de lume, în opoziţie cu panteismul. Din iudaism, m. a fost preluat de creştinism, iar de la acestea două, de islamism. MONOTEIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de monoteism, privitor la monoteism. 2. S. m. şi f. Adept al monoteismului. MONOTELjSM (< fr.; {s} gr. thelesis „voinţă") s. n. învăţătură creştină din sec. 7, care nu admite decât o singură voinţă în lisus Hristos, cea divină. Considerată eretică de Conciliul de la Constantinopol (680-681). MONOTELITI (< fr. {i>; {s> mono- + gr. thelo „a vrea") s. m. pl. (REL.) Adepţi ai monotelismului. MONOTjP (< fr. {i}; {s} mono- + gr. typos „caracter") s. n. 1. Maşină tipografică pentru cules şi turnat literele una câte una, inventată (1887) de americanul T. Lanston. Operaţiile se execută la două ansambluri mecanice separate: monotaster (maşină de cules) şi maşina de turnat. 2. (ARTE PL.) Procedeu prin care o pictură în ulei, executată pe o placă de metal sau de sticlă, este imprimată pe hârtie într-un singur exemplar, obţinându-se efecte specifice de transparenţă a culorilor. 3. Lucrare obţinută prin m. (2). MONOTON, -Ă (< fr., gr.) adj. 1. (Despre glas, sunete, melodii; şi adv.) Care are sau care păstrează tot timpul acelaşi ton. ♦ Fig. Lipsit de variaţie sau de varietate, uniform; egal (3), p. ext. plicticos. 2. (MAT.; despre şiruri de numere sau despre funcţii) Care este fie crescător, fie descrescător. MONOTONIE (< fr.) s. f. 1. însuşirea de a fi monoton (1, 2). + Fig. Lipsă de variaţie, de varietate; uniformitate plictisitoare. 2. (MAT.) Interval de m. = interval pe care o funcţie este monotonă. MONOTREME (< fr. {i>; {s> mono- + gr. trema „orificiu") s. n. pl. Ordin de mamifere primitive care depun ouă şi au cloacă (Monotremata)\ mameloanele lipsesc, glandele mamare deschizân-du-se la suprafaţa corpului prin orificii (laptele este lins de pui de pe blana 461 MONSTRU abdominală şi nu supt). Sunt dotate cu marsupiu (ex. echidna) sau îşi depun ouăle într-un cuib pe pământ (ex. orni-torincul). Trăiesc în Australia şi Noua Guinee. MONOVALENT, -Ă (< fr.) adj. (De-spre elemente sau radicali chimici) Care are valenţa unu. MONOVERB (< it.; {s> mono- + lat. verbum „cuvânt") s. n. Joc distractiv care constă în a reprezenta un cuvânt prin litere combinate între ele sau prin figuri, sensul acestuia reieşind din poziţia elementelor componente. MONOVOLTIN, -A (< fr.) adj. (Despre specii) Care prezintă o singură generaţie anuală (ex. viermele de mătase). MONOXI.LĂ (< fr.; {s} gr. monoxylos „făcut dintr-un singur lemn“) s. f. Am-barcaţie construită dintr-un trunchi de copac scobit; este cel mai vechi tip de ambarcaţie cunoscut (de la începuturile Mezoliticului). MONOZAHARIDA (< fr. fi>) s. f. Substanţă chimică organică din clasa glucidelor, care, prin hidroliză acidă sau enzimatică, nu se mai poate desface în zaharide mai simple. Conţine în moleculă o grupă carbonil şi una sau mai multe grupe tetroxil. După poziţia grupei carbonil se deosebesc: aldoze şi cetoze, iar după numărul atomilor de carbon: trioze, tetroze, pen-toze, hexoze ş.a. (ex. glucoza, fructoza etc.). Intră în componenţa glucidelor complexe (glicozidelor, oligo- şi poli-zaharidelor ş.a.) care sunt prezente în toate celulele vii. MONROE [manrşu], James (1758-1831), om politic american. Preşedinte al S.U.A. (1817-1825). - Doctrina enunţată prin declaraţia prezentată de James M. în faţa Congresului (1823). Urmărea interzicerea amestecului ţărilor europene în teritoriile Americii, S.U.A. declarându-se dezinteresate în chestiunile Europei. A stat la baza politicii izolaţioniste americane şi a fost instrumentul politic pentru consolidarea şi menţinerea influenţei acestora pe continentul american. MONROE [manrşu], Marilyn (pe numele adevărat Norma Jean Baker Morteson) (1926-1962), actriţă americană de film. Sex-simbol al cinematografiei postbelice, a interpretat roluri în care femeia aparent naivă şi neajutorată devine personificarea ispitei („Domnii preferă blondele", „Cum să te măriţi cu un milionar", „Şapte ani de căsnicie", „Staţia de autobuz", „Unora le place jâzul", „Inadaptaţii"). Obsesia de a-şi dovedi talentul, precum şi James Monroe moartea prematură şi misterioasă au făcut din ea unul dintre miturile lumii contemporane. MONROVIA, capitala Liberiei, situată în VNV ţării, pe ins. Bushrod şi pe promontoriul Mesurado, port la Oc. Atlantic; 962 mii loc. (1995). Pr. centru politic, financiar şi comercial al ţării. Nod rutier. Aeroportul Robertsfield, situat la 43 km SE de oraş. Ind. de prelucr. a petrolului şi a lemnului (mobilă), textilă, mat. de constr. (ciment), chimico-farmaceutică, a încălţămintei, alim. Reparaţii navale. Universitate (1862). Porto-franco (din 1950), cu export de min. de fier, cauciuc, cafea etc. Capitoliu (1956), copie a celui din Washington. întemeiată în 1822, M. a devenit din 1847 capitala Liberiei. MONS [mo:s] (în flamandă: BERGEN [bergh]), oraş în SV Belgiei, port fluvial pe canalul Escaut-Sambre; 92,7 mii loc. (1995). Nod feroviar. Expl. cărbunelui. Ind. chimică, a sticlăriei şi faianţei, constr. de utilaj minier, siderurgic şi material rulant, textilă, conf., a pielăriei şi încălţămintei, a hârtiei şi alim. Universitate (1965). Monumente: fortăreaţă (sec. 10), catedrala gotică Sainte-Waudru (1450-1621), biserica Notre Dame de Messine (sec. 13), Primăria (1459-1467). Oraşul, dezvoltat în jurul unei mănăstiri Monrovia. Vedere generală Marilyn Monroe întemeiată în 650, a devenit, ulterior, capitala conţilor de Hainaut. MONSENIOR (< fr.) S. m. (fn Oc-cident) Titlu acordat principilor din familiile domnitoare, cardinalilor şi altor prelaţi. MONSIGNY [mosini], Pierre Alexandre (1729-1817), compozitor francez. Contribuţii la naşterea şi dezvoltarea operei comice („Mărturisiri indiscrete", „Dezertorul", „Frumoasa Ar-sene", „Felix sau copilul găsit"). Baletul eroic „Aline, regina Golcondei". MONSTRANŢĂ (< fr., germ., engl.) s. f. Piesă de cult specifică Bisericii catolice, constând dintr-o casetă lenticulară, încadrată într-o montură de argint sau aur, bătută cu pietre preţioase. A fost introdusă în 1264 de papa Urban IV, după instituirea sărbătoririi Sfântului Sacrament. MONSTRU (< fr., lat.) s. m. 1. Fiinţă mitologică cu corpul format din părţi ale unor animale diferite (ex. himeră, grifon) sau din unele părţi de om şi altele de animal (ex. sfinx). 2. Fiinţă cu mari anomalii fizice; pocitanie; p. ext. namilă, matahală, dihanie. ♦ Persoană de o urâţenie înspăimântătoare. + Fig. Om cu mari defecte morale, mai ales foarte crud. 3. M. sacru = vedetă, persoană ieşită MONSTRUOS 462 din comun într-un domeniu oarecare. 4. (Adjectival, f.) De proporţii mari, extraordinar, neobişnuit (succes m.). MONSTRUOS, -OASĂ (< fr.) adj. 1. Ca un monstru; cu mari anomalii; fig. urât, oribil. 2. Exagerat de mare, enorm, colosal. MONSTRUOZITATE (< fr.) s. f. Ceea ce este ieşit din comun, anormal ca aspect, proporţii etc. ♦ Ceea ce produce groază, repulsie; cruzime, grozăvie. MONT (< bont) s. n. Parte care rămâne dintr-un membru amputat; ciot. + Capăt al unui os sau proeminenţă patologică a unei articulaţii sau a unui os, în special la degetul mare de la picior. MONTA (< fr.) vb. I tranz. 1. A fixa într-o anumită ordine diferitele piese ale unui sistem tehnic;%îa... îmbina, a asambla. ♦ A potrivi, a amplasa un obiect, un aparat etc. pe locul de funcţionare. ♦ A fixa pietre preţioase într-o bijuterie. 2. A pregăti reprezentarea unui spectacol artistic, a pune în scenă. 3. Fig. A aţâţa pe cineva împotriva cuiva; a instiga (3). MONTADON [motado], Amold L. (1852-1922), botanist francez. A lucrat la administraţia domeniului regal din Buşteni şi Sinaia (din 1877); contribuţii la cunoaşterea florei entomologice din România („Note asupra faunei entomologice din România", „Hemiptere hete-roptere din Moldova"). M. coresp. al Acad. Române (1905). MONTAGNARZI [montanarzi] (< fr.) s. m. pl. (fn timpul Revoluţiei Franceze, 1789-1794) Denumirea dată unui grup de deputaţi, adversari ai girondinilor, din Adunarea Legislativă (care ocupau locurile cele mai de sus din sala Adunării). în 1793, erau în număr de c. 300, fiind conduşi de Danton, Marat şi Robespierre. Membri ai cluburilor Cordelierilor şi Iacobinilor, adversari ai monarhiei, favorabili unui regim autoritar, au impus o politică a „salvării publice", declanşând Teroarea (până la căderea lor, la 9 thermidor 1794). în timpul celei de-a doua Republici (1848-1852), deputaţii de extrema stângă au reluat acest nume. MONTAGNE PELEE [motan pale], vulcan activ în N ins. Martinica, în arh. Antilele Mici. Alt.: 1 397 m. în 1902, a avut loc o erupţie catastrofală, care a distrus oraşul Saint Pierre (fostul centru ad-tiv al insulei) şi a ucis c. 30 000 de persoane. MONTAGNES RUSSES [motan rus], joc de mare atracţie, instalat de obicei în parcuri de distracţii, care constă dintr-o succesiune de planuri ce urcă, în alternanţă cu planuri care coboară, unele în linie dreaptă, altele cu serpentine strânse, pe care circulă, în mare viteză, mici vehicule. MONTAGNIER [motan je], Luc (n. 1932), medic francez. Cercetător în domeniul oncologiei virale la Institutul Pasteur din Paris. A izolat, împreună cu echipa sa (1983), virusul HIV şi a contribuit fundamental la cunoaşterea mecanismelor de transmitere a acestuia („A învinge SIDA", „Virusuri şi oameni", „SIDA şi bolile degenerative"). MONTAGUE [montegju], William Pepperell (1873-1953), filozof american. Coautor al „Manifestului neorealist" (1910). Filozofia sa este un „materialism animist" sau „hylopsihism": atât lucrurile corporale cât şi conştiinţa sunt suprapuneri ale unei energii diferenţial potenţiale („Felul de a fi al lucrurilor", „Iluziile nominalismului"). MONTAIGNE [moten], Michel de (pe numele adevărat Michel Eyquem) (1533-1592), eseist francez. Primar al oraşului Bordeaux (1581-1585). A contribuit la resuscitarea teoriilor sceptice greceşti în Renaştere, iar prin filozofia sceptică proprie, la naşterea scepticismului modern. Faima lui M. se întemeiază pe „Eseurile" scrise în solitudinea bibliotecii castelului său, începând din 1571, când s-a retras din viaţa publică, fiind considerat fondator al eseului ca gen filozofico-literar şi moralist. Memorialistică („Jurnal de călătorie"). MONTAJ (< fr.) s. n. 1. Faptul de a monta (1), montare; concr. ansamblu, sistem realizat prin montare. 2. (ELT.) Operaţie de legare electrică a elementelor componente ale unei instalaţii sau ale unui circuit electric. 3. (în pictură, grafică, fotografie) Reunire a unor ima- Michel de Montaigne gini independente sau care fac parte dintr-o compoziţie, cu scopul de a obţine un nou ansamblu; concr. ansamblu astfel realizat. 4. (CINEMAT.) Operaţia finală a realizării unui film, prin care se stabilesc ordinea şi lungimea definitivă a secvenţelor, mixajul cu acompaniamentul sonor, în conformitate cu succesiunea indicată de scenariu şi cu viziunea artistică a regizorului. ^ Masă de m. = aparat cu ajutorul căruia se realizează montajul (4). 5. M. radiofonic = combinare în ordine logică a momentelor reprezentative care alcătuiesc operele literare sau muzicale, pentru a le putea prezenta în cadrul unei emisiuni radiofonice. MONTALE, Eugenio (1896-1981), poet italian. Reprezentant al ermetismului. Lirică intelectualistă, antiretorică, în imagini de o deosebită concreteţe şi sobrietate, pe tema aspiraţiei spre libertate sau cu caracter autobiografic („Oase de sepie", „Ocaziile", „Casa vameşilor"), a deznădejdii provocate de război („Finisterre"). Eseuri („Dante ieri şi azi"). Proză („Fluturele din Dinard", „Cronici în doi timpi", „în timpul nostru"). A susţinut cronica literară şi muzicală în „Corriere della Sera" (din 1948). Traduceri din Shakespeare. Premiul Nobel pentru literatură (1975). MONTALVO, Juan Maria (1833-1889), scriitor ecuadorian. Polemist, adversar al intoleranţei şi al tiraniei („Dictatura perpetuă"), a trăit mulţi ani în exil. Proză eseistică, de mare rafinament stilistic şi precizie a limbajului („Şapte tratate", „Capitole care lipsesc din Cervantes"); pamflete („Catilinarii"). Drame în proză („Cartea pasiunilor"). MONTAN, -Ă (< lat.) adj. (Livr.) De munte. MONTANA [montaene], stat în NV S.U.A.; 380,8 mii km2; 878,8 mii loc. (1997). Centrul ad-tiv: Helena. Expl. de min. de cupru, zinc, plumb, crom, fier, Eugenio Montate 463 MONTE BIANCO mangan, fosfaţi şi de petrol şi gaze naturale. Metalurgia neferoaselor; prelucr. lemnului; ind. alim. Grâu, secară, sfeclă de zahăr, porumb. Creşterea animalelor. Zonă turistică. MONTÂND [moţă], Yves (pe numele adevărat Ivo Livf) (1921-1991), cântăreţ şi actor francez de origine italiană. Căsătorit cu Simone Signoret. Unul dintre marii şansonetişti şi artişti de music-hall, lansat de Edith Piaf. Voce catifelată, cu un timbru grav, învăluitor. Prezenţă scenică solitară („Montând chante Prevert", „Je sais que vous etes jolie", „D’hier et d’aujourd’ hui“). în cinema, numeroase roluri, în care şi-a, pus în valoare eleganţa, şarmul, prestanţa („Salariul groazei", „Vă place Brahms?“, „Z“, „Legea“, „Mărturisirea", „Sălbaticul", „Jean, fiul lui Flo-rette"). MONTANISM (< fr. {i>; {s} n. pr. Montanus) s. n. (REL.) Mişcare apocaliptică fundată în anii 160 sau 170 de către teologul grec Montanus, care propovăduia ascetismul şi submina ierarhia bisericească. A fost desfiinţată în jurul anului 400. MONTANT (< fr.) s. m. 1. (CONSTR.) Bară de lemn sau de metal care se aşază vertical într-o construcţie, servind ca piesă de susţinere. 2. (NAV.) Profil metalic aşezat vertical pe peretele navei pentru a determina rigidizarea tablelor de înveliş. 3. (AV.) Bară care leagă între ele aripile unui avion biplan sau aripa cu fuzelajul pentru mărirea rezistenţei de fixare a planurilor. ♦ Element de rigidizare a fuzelajului, MONTANUS (MONTAN) (?-c. 180 d.Hr.), teolog grec. Convertit la creştinism, la jumătatea sec. 2, a înfiinţat în Frigia o sectă proprie, bazată pe o riguroasă etică, cu tentă escatologică şi martirologică. Numeroşii săi adepţi, răspândiţi şi în V Imp. Roman, au fost combătuţi ca eretici de Biserica creştină până în sec. 9. MONTAUBAN [mântobă], oraş în S Franţei (Languedoc), pe râul Tarn, la 50 km N de Toulouse; 53,3 mii loc. (1990). Nod feroviar. Centru comercial (piaţă pentru cereale, fructe, vinuri). Constr. aeronautice şi mecanice. Ind. textilă, a mobilei şi alim. Manufacturi de faianţă (sec. 18). Muzeul memorial Ingres, organizat în casa natală a pictorului. Biserica Saint-Jacques (sec. 14), catedrală (1692-1739), pod de 205 m lungime, construit în anii 1303-1316. Fundat în 1144. 1979). Studii în domeniile economiei generale, aplicate şi matematice („Economie teoretică", „Dezordinea economică mondială") şi al relaţiilor internaţionale („Securitatea Occidentului: bilanţ şi orientări", „Memoriile timpului prezent", „Extinderea Uniunii Europene", „Intervenţii internaţionale, suveranitatea statelor şi democraţia"). M. de onoare al Acad. Române (1999). MONT CENIS [mo sanis] v. Cenis. MONTCHRI=STIEN [mokretie], An-toine de (1575-1621), economist şi dramaturg francez. Reprezentant al mercantilismului. Autor al primului „Tratat de economie politică". Tragedii („Scoţiana sau Maria Stuart", „David", „Hector"). MONT-DORE [mo dor], masiv muntos vulcanic în Masivul Central, în Franţa, între bazinele râurilor Loara şi Garonne, reprezentând restul unui vulcan terţiar, puternic tectonizat. Alt. max.: 1 885 m (vf. Puy de Sancy, cel mai înalt vf. din Masivul Central). Izvoare termale. Păşunat. Turism. MONTE ALBÂN, sit arheologic în Mexic, la SV de Oaxaca. între 1932 şi 1947 au fost scoase ia lumină ruinele unui mare oraş precolumbian (piramide, palate, sanctuare etc.), fondat în sec. 8 Î.Hr. de olmeci. Au fost identificate şi influenţe ale culturii zapotecilor şi mixtecilor. MONTE BIANCO v. Mont Blanc. Masivul Mont Blanc Yvqs Montând MONTĂ (< fr.) s. f. (ZOOT.) îm-perechere a două animale de sex opus în vederea reproducţiei. MONT BLANC [mon blă] (MONTE BIANCO), masiv muntos în Alpii Occidentali (Alpii Savoiei), cel mai înalt din Europa, situat la graniţa dintre Franţa şi Italia. Alcătuit din roci cristaline. Alt. max.: 4 807 m. Gheţari (Mer-de-Glace, Argentiere, Brenva ş.a.). Observator astronomic şi meteorologic. Zonă de alpinism. Pe sub M.B., s-a construit (1965) un tunel pentru trafic rutier de 11,6 km, între Franţa şi Italia. Escaladat pentru prima oară de Jacques Balmat şi M.G. Paccard la 8 aug. 1786. MONTBRIAL [mobrial], Thierry de (n. 1943), economist francez. Prof. univ. la Paris. Director al Institutului Francez de Relaţii Internaţionale (din MONTE-CARLO 464 Monte-Carlo. Cazinoul MONTE-CARLO, oraş în Principatul Monaco, pe Coasta de Azur, la 15- km NE de Nisa; 14,7 mii loc. (1990). Mare centru turistic, renumit prin cazinoul său şi prin raliul automobilistic de Formula 1. Staţiune balneoclimaterică. MONTECASSINO, colină în N Italiei, în Lazio, în apropiere de oraşul Cas-sino. Alt.: 516 m. Aici a fost întemeiată, în c. 529, de către Benedict de Nursia, o celebră abaţie cu important rol cultural în Evul Mediu. Distrusă de bombardamentele Aliaţilor în febr.-mai 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial. MONTE CERVINO v. Cervino. MONTE CIMONE, cel mai înalt vârf din Apeninii Toscano-Emiliani. Alt.: 2 165 m. MONTE CINTO, cel mai înalt vârf din ins. Corsica, situat în N insulei. Alt: 2 710 m. "V*,, MONTECRJSTO, insulă italiană în M. Tireniană, la 40 km S de ins. Elba; 10,4 km2. Fortăreaţă. Rezervaţie de vânătoare. Renumită datorită romanului „Contele de Monte-Cristo“, de Alexandre Dumas-tatăl. MONTECUCCOLI, Raimondo (1609-1680), ofiţer şi teoretician militar italian. Feldmareşal în armata austriacă. A participat la Războiul de 30 de Ani. Comandant al armatei imperiale care a înfrânt, la 1 aug. 1664, la Saint-Go-thard pe turci, precum şi al armatei austro-olandeze în războiul împotriva Franţei (1672-1674). Contribuţii la dezvoltarea artei militare şi a armelor de foc. Lucrări: „Tratat despre război", „Despre războiul cu turcii din Ungaria". MONTEFELTRO, familie nobiliară italiană, care a domnit în Urbino (1234-1322, 1375-1508); ghibelini, din sec. 13-14. Mai importanţi: 1. Guido M. (7-1298), condotier în serviciul lui Conrad II de Suabia şi al Pisei; a luptat împotriva guelfilor toscani; 2. Fede- Paul Antoine Montei rico M. (1422-1482), condotier, duce de Urbino (din 1474) a luptat pentru Ferdinand l de Napoli. în timpul lui ducatul cunoaşte o perioadă de înflorire. Important rol de mecena. MONTEGO BAY [mantjgeu bei], oraş în NV Jamaicăi, pe ţărmul golfului cu acelaşi nume al Mării Caraibilor, la 137 km NV de Kingston; 83,4 mii loc. (1991). Aeroport. Staţiune balneară. Fortăreaţă (sec. 18). Biserica St. James (1775); Primăria (1804-1808). Vizitat de Cristofor Columb în 1494. MONTEL, Paul Antoine (1876-1975), matematician francez. Prof. univ. la Paris. Contribuţii în teoria funcţiilor analitice, ecuaţiilor diferenţiale, mecanicii matematice etc. („Lecţii despre familiile normale de funcţii analitice şi aplicaţiile lor“, „Curs de mecanică raţională"). M. de onoare al Acad. Române (1932). MONTELIUS, Gustav Oskar Augustin (1843-1921), arheolog suedez. Prof. univ. la Stockholm. Director al Muzeului Naţional de Antichităţi (1907-1913). Fondatorul metodei tipologice în cercetarea arheologică („Metoda tipologică"). Autor al „Timpurilor preistorice în Suedia". MONTEMAYOR, Jorge de (c. 1520-1561), scriitor spaniol de origine portugheză. Autorul celui mai reprezentativ roman pastoral spaniol („Diana"), cu o mare influenţă asupra genului; poeme („Cancioneros"). MONTEORU, cultură din Epoca bronzului (milen. 2 î.Hr.), numită astfel după satul Sărata-Monteoru, com. Me-rei, jud. Buzău, unde s-a descoperit o aşezare specifică. Răspândită în NE Munteniei, SE Transilvaniei şi în Moldova. Aparţine unei populaţii sedentare formată din cultivatori şi păstori. Bine individualizată din punct de vedere cultural, populaţia purtătoare a culturii M. este rezultatul sintezei petrecute între vechii locuitori ai Neoliticului târziu cu triburi indo-europene. MONTERfA, oraş în NV Columbiei, pe cursul inf. al râului Sinu; 327,2 mii loc. (1997). Nod de comunicaţii. Ind. cimentului, textilă, a încălţămintei şi alim. Piaţă agricolă (bumbac, banane, cafea, orez). Universitate (1966). Fundat în 1744 de conchistadorul Juan Torrezar Dîaz Pimienta. MONTE ROSA, masiv muntos în Alpii Pennini (Alpii Occidentali), la graniţa dintre Italia şi Elveţia, format din graniţe şi gnaisuri. Alt. max.: 4 634 m (vf. Dufourspitze, al doilea vârf al Al-pilor). Gheţarul Gorner (67 km2). MONTERREY [monterei], oraş în NE Mexicului, în valea Santa Catarina, centru ad-tiv al statului Nuevo Leon; 1,1 mii. loc. (1995). Important nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. siderurgică, a metalurgiei neferoaselor, constr. de maşini (montaj de automobile), chimică (mase plastice), a cimentului, sticlăriei, ceramicii, textilă (bumbac, lână) şi alim. (tutun, bere). Produse electrotehnice; rafinărie de petrol. Universitate (1933). Catedrală (sec. 16). Arc de tri- Monterrey. Catedrala 465 MONTEVIDEO Montesquieu umf (Arco de la Independencia). Fundat în 1579. MONTES CLAROS, oraş în partea de E a Braziliei (Minas Gerais), la 362 km N de Belo Horizonte; 223,1 mii loc. (1991). Aeroport. Ind. textilă. Centrul unei zone agricole (creşterea animalelor, culturi de manioc, bumbac, trestie de zahăr ş.a.). MONTESPAN [motespă], Franţoise-Athânai's de Rochechouart, marchiză de (1640-1707), favorită a regelui Ludovic XIV, de la care acesta va avea opt copii. Protectoare a artiştilor şi scriitorilor. înlăturată de marchiza de Maintenon (1679), s-a retras ia mănăstire (1691). MONTESQUIEU [moteskio], Charles de Secondat, baron de la Brâde et de (1689-1755), scriitor, jurist şi filozof iluminist francez. Studii ştiinţifice consacrate fizicii („Ecoul“, „Fluxul şi refluxul") şi medicinii („Bolile renale"). Colaborator al „Enciclopediei franceze". Proza sa epistolară („Scrisori persane"), prin care realizează o satiră socială, politică şi religioasă a Franţei, l-a impus ca unul dintre cei mai de seamă scriitori iluminişti. Capodopera sa „Despre spiritul legilor" a introdus o notă pozitivă în discuţia asupra formelor de guvernământ; acestea sunt clasificate după principiul „animator" în: despotism, bazat pe teamă; monarhie, bazată pe onoare; republică, bazată pe virtute. Teoria despre separaţia puterilor i-a influenţat pe întemeietorii republicii americane. Unul dintre fondatorii determinismului geografic. Memorialistică. MONTESSORI, Maria (1870-1952), medic şi pedagog italian. Prof. univ. la Roma. S-a ocupat de educaţia preşcolarilor şi a şcolarilor mici. A creat un sistem propriu de „educaţie liberă", opus dogmatismului frobelian („Antropologie pedagogică", „Secretul copilăriei"). MONT ET [mâţe], Pierre (1885-1966), egiptolog francez. Prof. la College de France. A condus cercetările de la Byblos (1921-1924) şi de la Tanis (1929-1951). Lucrări: „Byblos şi Egipt", „Geografia Egiptului antic". MONTEUX [moto], Pierre (1875-1964), dirijor francez. Naturalizat american (1942). Carieră dirijorală inter- naţională (Paris, Boston, Amsterdam, San Francisco, Londra ş.a.). Repertoriu amplu, simfonic şi de operă. Stil sobru, elegant, de mare precizie, creator de şcoală. Fervent apărător al muzicii moderne şi contemporane. Numeroase prime audiţii. MONTEVERDI, Claudio (1567-1643), compozitor italian. Remarcabil în domeniul compoziţiei madrigalului, muzicii religioase şi operei. Desăvârşind încercările precursorilor săi, marchează primul moment de seamă în istoria operei, prin stabilirea atributelor de fond ale monodiei acompaniate, ale recitativului şi ale orchestrei, în pagini de profund dramatism („Orfeu", „Arian-na“, „întoarcerea lui Ulise în patrie"); pentru unele dintre ele a scris şi libretele. Cu madrigalele sale, încheie marea epocă a polifoniei vocale, prin introducerea unor mijloace specifice operei (cântul solistic, coloratura vocală, acompaniamentul instrumental). MONTEVIDEO, capitala Uruguayului, port pe ţărmul estuarului La Plata; 1,4 mii. loc. (1996). Nod de comunicaţii. Aeroportul Carrasco. Pr. centru comercial, financiar, industrial, politic şi cul- Vedere generală Montevideo Palatul Guvernului MONTE VISO 466 tural al ţării. Concentrează 75% din ind. naţională (produse de carne, conserve, vinuri, textile, pielărie şi încălţăminte, constr. electrotehnice, ciment, produse chimice). Universitate (1849). Catedrală (1790-1804). Palatul Cabildo (1804), în stil neoclasic. Clădiri din sec. 18-19. Muzee. Centru turistic. întemeiat în 1726 de spanioli, cu numele Ciudad de Feiipe y Santiago de Montevideo. S-a aflat sub stăpânirea succesivă a spaniolilor, portughezilor, englezilor, iar între 1816 şi 1828 a fost inclus în componenţa Braziliei. Din 1828, capitala Uruguayuiui. Aici a avut l.oc (1930) prima ediţie a Campionatului mondial de fotbal, la care a participat şi echipa naţională a României. MONTE VISO, masiv muntos în NV Italiei, alcătuit din şisturi verzi, cel mai înalt din Alpii Cotici. Alt. max.: 3 841 m. Din gheţarii de pe vârf izvorăşte Padul. MONTEZ (MONTES), Lola (pe numele adevărat Doiores Eiiza Rosanna Gilbert, zisă ~) (1818-1861), aventurieră irlandeză. L-a sedus pe regele Ludovic I al Bavariei, care a creat pentru ea titlul de baroană de Rosenthal, apoi de contesă de Landsfeld. Amestecul ei în treburile politice a atras abdicarea regelui (1848). MONTEZUMA (MOCTEZUMA), numele a doi împăraţi azteci: M. I. (1440-1469). M. II (1502-1520). A mărit Imp. Aztec prin numeroase expediţii militare. Politica sa despotică a provocat răscoale (1516) sau disidenţa unor triburi, împrejurări care i-au îngăduit lui Hernan Cortes (1519) să-l facă prizonier şi să-i cucerească imperiul. MONTFAUCON [mofoko], Bernard de (1655-1741), erudit francez. Benedictin. Considerat întemeietorul paleografiei, termen pe care l-a introdus în circuitul ştiinţific prin lucrarea Paleogra-phia graeca. A tradus în latină operele părinţilor Bisericii răsăritene. Ediţii din Atanasie şi loan Hrisostom. MONTFERRAT, regiune în N Italiei (Piemont). Aici s-a constituit o formaţiune statală (marchizat în 967), care, din 1574, a devenit ducat. Capitala, iniţial, la Chivasso, apoi (din 1435) la Cassale. S-a aflat sub stăpânirea ducilor de Mantova (1566-1708), a celor de Savoia (1708-1798) şi a Franţei (1798-1814). Din 1814, a fost inclusă în Regatul Sardiniei. MONTFORT [mofo:r], familie nobiliară din Franţa şi Anglia. Mai importanţi: 1. Simon IV (le Fort, sire de M.) (c. 1150-1218). Participant la cea de-a IV-a cruciadă (1202-1204), apoi ia cruciada împotriva albigensilor, în timpul căreia a cucerit Carcassonne, a devastat Beziers şi a intrat în Toulouse după bătălia de la Muret (1213), posesiuni recunoscute de papa Innocenţiu III. 2. Simon, conte de Leicester (c. 1208-1265), general. Al treilea fiu al lui M. (1). A încercat să instaureze un regim nobiliar în Anglia. în alianţă cu cavalerii şi cu oraşele, s-a împotrivit politicii arbitrare a lui Henric III, obţinând asupra acestuia victoria de la Lewes (1264). A convocat, în 1265, Marele Parlament, prima adunare pe stări a reprezentanţilor baronilor, cavalerilor şi oraşelor. învins şi ucis de partizanii regelui, în bătălia de la Evesham (4 aug. 1265), ca urmare a trădării baronilor. MONTGOLFIER [mogolfie], fraţii Joseph de (1740-1810) şi £tienne de (1745-1799), inventatori francezi. Realizatori ai primelor aerostate cu aer cald, pe care le-au prezentat în public la 21 nov. 1783, la Paris. MONTGOMERY [mentgamri], oraş în SE S.U.A., centru ad-tiv al statului Alabama, port fluvial pe Alabama; 196,4 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. alim. (conserve de carne), textilă (bumbac), de prelucr. a lemnului, chimică (îngrăşăminte). Piaţă agricolă (bumbac). Universitate (1874). Capitoliu în stil arhitectonic georgian (1851). Fundat în 1819. Capitală a sudiştilor la începutul Războiului de Secesiune. MONTGOMERY [mantgamari], Sir Bernard Law, viconte de Alamein (1887-1976), mareşal britanic. în timpul celui de-al doilea război mondial a comandat armata engleză din Africa de Nord (1942-1943), înfrângând trupele italo-germane la El Alamein (1942). După debarcarea din Normandia (iun. 1944), a comandat un grup de armate pe Frontul de Vest (1944-1945). Comandant al zonei britanice din Germania (1945-1946). Şef al Marelui Stat Major Britanic (1946-1948). Prim-loc-ţiitor ai comandantului şef al forţelor armate ale NATO în Europa (1951— 1958). MONTHERLANT [moterlă], Henry Mărie Joseph Milion de (1896-1972), scriitor francez. Vastă operă romanes-că cu caracter autobiografic şi marcată de experienţa războiului („Schimbul de dimineaţă'1, „Visul"), de cultul vieţii eroice, al eului şi egocentrismului („Bestia-riile“, „La fântânile dorinţei", „Mica infantă a Castiliei"), făcând apologia Sir Bernard Law Montgomery senzualităţii şi a creaţiei artistice (tetralogia „Tinerele fete“). Teatru populat de personaje în căutarea absolutului, a împlinirii de sine („Regina moartă", „Fiul nimănui"), dar şi de factură istorică („Malatesta", „Stăpânul din Santiago", „Don Juan", „Cardinalul Spaniei"), exprimând nostalgia faţă de vremuri eroice. Eseuri („Solstiţiul de iunie", „Tragedia fără mască"); memorialistică. S-a sinucis. MONTI, Vincenzo (1754-1828), poet şi dramaturg italian. Prof. univ. la Pa-via şi la College de France. Precursor al romantismului. Tragedii („Aristode-mo", „Caius Gracchus") şi poeme („La Mascheroniana", „Bardul din Pădurea Neagră") de orientare neoclasică. A tradus „lliada“. MONTLUQON [moluso], oraş în centrul Franţei (Bourbonnais); 46,7 mii loc. (1990). Nod feroviar. Siderurgie. Constr. de automobile şi de aparataj electrotehnic; anvelope; ind. aluminiului, textiiă, a pielăriei, sticlăriei şi chimică. Piaţă agricolă (cereale, animale). Palat (sec. 15-16), azi muzeu, bisericile Saint-Pierre (sec. 12) şi Notre Dame (sec. 16). MONTMARTRE [momartr], colină în partea de N a Parisului (128 m alt.), care domină fl. Sena, loc legendar al martiriului Sf. Denis. Aşezarea rurală de pe această colină a fost înglobată de Paris în 1860. Aici se află biserica Saint-Pierre (sec. 12) şi bazilica Sacre-Coeur (1875). Cartierul tradiţional al artiştilor, azi renumit prin cabarete, cafenele, cluburi de noapte etc. Zonă de mare atracţie turistică. MONTMORENCY [momoresj], familie nobiliară franceză. La începutul sec. 13, s-a împărţit în două ramuri, una a existat până în sec. 19, a doua s-a stins în 1632, o dată cu execuţia lui Henric II. Mai importanţi: 1. Mathieu II, baron de M. (c. 1174- 467 MONTREAL Montpellier. Vedere generală 1230), s-a remarcat în asediul de la Château-Gaillard (1204) şi de la Bou-vines (1214); conetabil al Franţei (1218); 2. Anne, duce de M. (1493-1567), consilier al regelui Francisc I, conetabil al Franţei (1537). Numit duce şi pair. Conducător al catolicilor, a luptat împotriva protestanţilor. A negociat Tratatul de la Cateau-Cambresis (1559). Sub Carol IX, a luptat împotriva hu-ghenoţilor; rănit mortal la Saint-Denis; 3. Henric I, conte de Damville, duce de M. (1534-1614), fiul mai mic al precedentului. Guvernator al Langue-doc-ului (din 1563). Aliat cu protestanţii. Conetabil al Franţei (1593) numit de regele Henri IV; 4. Henric II, duce de M. (1595-1632), fiul precedentului; mareşal. Guvernator al Languedoc-ului. S-a opus lui Richelieu şi, ajutat de Gaston d’Orleans, s-a revoltat împotriva acestuia (1632). Prizonier la Castel-naudary, a fost condamnat la moarte şi decapitat. MONTMORILLONIT (< fr. {i>; {s} localit.' MontmoriHon) s. n. Alumosilicat natural de magneziu, aluminiu şi fier din grupa mineralelor argiloase; este alb, moale, gras şi puternic absorbant. Se utilizează pentru purificarea diferitelor soluţii (apă, vin etc.), în industria petrolului, textilă, a cauciucului, cosmetică, alimentară, farmaceutică etc. MONTOR (< fr.) s. m. Muncitor specializat în efectuarea operaţiilor de montaj (2). ♦ Tehnician care execută montarea unui film. MONTPARNASSE [moparnas], cartier în partea de S a Parisului (din sec. 14), pe stg. fi. Sena, intersectat de bulevardul cu acelaşi nume şi de bulevardul Raspail, renumit centru artistic (din sec. 19) şi al vieţii boeme. Numeroase cafenele. Cimitir (din 1824) în care se află mormintele unor celebrităţi (Cesar Franck, Camille Saint-Saens, Charles Baudelaire, Guy de Maupassant). MONTPELIER [montphljer], oraş în NE S.U.A., centru ad-tiv al statului Vermont; 8,2 mii loc. (1990). Aeroport. Expl. de fosfaţi şi granit. Produse lactate. Centru turistic. Capitoliu (1859). Fundat în 1781. MONTPELLIER [mopalie], oraş în S Franţei (Languedoc), la 124 km VNV de Marsilia; 210,9 mii loc. (1990). Nod feroviar. Aeroport. Ind. electronică, chimică, alim., textilă, constr. de ma-şini-unelte şi de aparataj electrotehnic. Fabrică de tractoare. Renumit centru pentru faianţă (sec. 16-18). Centru viticol şi piaţă de vinuri. Universitate (1289). Grădină botanică (1593, cea mai veche din Franţa). Monumente: catedrala Saint-Pierre (1364), case din sec. 15, 16 şi 18. Muzee. Centru turistic. Fundat în sec. 8. MONT PERDU [mo perdiij, denumirea franceză a masivului Monte Per-dido. MONTREAL [moreal], oraş în SE Canadei (Quebec), extins în cea mai mare parte pe ins. omonimă, situată între fl. Sf. Laurenţiu (S şi E) şi braţul Riviere Prairies (V), port pe fl. Sf. Laurenţiu; 3,3 mii. loc. (1996). Nod de Montrâal Sun Life şi Catedrala St. James Vedere generală MONTREUIL 468 comunicaţii. Aeroporturi: Dorvai, Mirabel. Important centru industrial şi financiar-bancar. Ind. de prelucr. şi chimizare a petrolului, electrotehnică, constr. de maşini (locomotive Diesel şi vagoane de c.f.), constr. de nave şi avioane, chimică, textilă, a conf. şi alim. Fabrici de mobilă, hârtie, încălţăminte şi de ţigarete. Patru universităţi (1821, 1876, 1896, 1969). Muzee. Teatre. Parcuri şi grădini publice. Catedrala St. James sau Mărie Reine du Monde (1657), castelul Ramezay (1705), biserica Notre-Dame (1824-1829),-în stil neogotic. întemeiat în 1642 de un grup de colonişti francezi, condus de Paul de Chomedey, sub numele de Ville-Marie de M. Capitala Canadei în anii 1844-1849. La M. s-au desfăşurat Jocurile Olimpice de vară din 1976, la care Nadia Comăneci a obţinut, pentru prima oară în istoria gimnasticii, nota 10 la bârnă şi paralele. '^ MONTREUIL [motroj], Pierre de Montereau (c. 1200-1266), arhitect francez. A realizat unele din cele mai însemnate monumente ale goticului francez (capela din Vincennes, La Sainte Chapelle din Paris). A participat la construcţia catedralei Notre-Dame din Paris. MONTREUX [motro], oraş în Elveţia (Vaud), pe ţărmul de E al L. Geneva; 20,1 mii loc. (1990). Fabrici de ceasuri şi de ciocolată. Celebră staţiune balneară şi turistică. Festival internaţional al filmului de televiziune. — Conferinţa internaţională din 22 iun-21 iul. 1936 cu participarea U.R.S.S., Marii Britanii (cu dominioanele, inclusiv Australia), Franţei, Turciei, Bulgariei, Greciei, României, Iugoslaviei, Japoniei. A hotărât libertatea de navigaţie prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele pentru navele comerciale şi, cu unele restricţii, pentru cele de război. Tot aici, au avut loc, în iul. 1936, tratativele dintre N. Titulescu şi M.M. Litvinov, miniştri de Externe ai României şi, respectiv, U.R.S.S., la care s-a discutat şi semnat un protocol privind acordul de principiu asupra textului unui tratat de asistenţă mutuală între România şi U.R.S.S. MONT-SAINT-MICHEL [md-se-mi/el], mică insulă în NV Franţei, pe coasta normandă, cu alt. de 90 m şi un perimetru de 900 m, legată de ţărm printr-un dig. Locuită încă din sec. 6 de călugări. La începutul sec. 8, episcopul Aubert de Avranches a construit aici capela Saint-Michel, care s-a dezvoltat, ulterior, într-un monument de arhitectură medievală, devenind unul dintre cele mai frecventate locuri turistice din Franţa. Abaţie benedictină (966), biserica Notre-Dame-sous-Terre. MONTSERRAT [montsereet], insulă britanică în M. Caraibilor, în Insulele de sub Vânt din Antilele Mici; 104 km2. Centrul ad-tiv: Plymouth. Trestie de zahăr, banane, cafea, cacao, bumbac. Descoperită de Cristofor Columb (1493) şi colonizată de englezi (1632). Devastată de un puternic uragan (1989). MONTT, Manuel (1809-1880), om politic chilian. Ca preşedinte al ţării (1851-1861), a instituit un regim autoritar conservator. A promovat numeroase reforme economice, sociale şi educaţionale. Fondatorul Universităţii Naţionale (1843). MONTURĂ (< fr., germ.) s. f. Piesă sau parte a unui aparat, a unui sistem tehnic (maşină, aparat, mecanism) în care se montează o altă piesă (ex. m. unei lentile într-un aparat optic). + Piesă de metal care fixează pietrele preţioase într-o bijuterie. MONTIA, Emil (1882-1965, n. Şi-cula, jud. Arad), compozitor şi folclorist român. Opere („Fata de la Cozia“), suite pentru orchestră („Dor şi jale“), muzică de cameră, corală, vocală. MONŢIAN, primul etaj al Eocenului inferior (Paleocen), caracterizat prin faună de gasteropode, lameiibranhiate şi foraminifere. MONUMENT (< fr., lat.) s. n. 1. Operă de arhitectură sau de sculptură destinată să perpetueze amintirea unui eveniment sau a unei personalităţi remarcabile; p. ext. construcţie de o deosebită valoare istorică (m. istoric) sau arhitectonică (m. de arhitectură) ori care evocă mari personalităţi (m. de cultură). + Fig. Operă, document istoric sau creaţie culturală de însemnătate naţională sau internaţională. 2. M. al naturii = nume dat plantelor, animalelor, formaţiilor naturale, teritoriilor de mare însemnătate ştiinţifică sau estetică, considerate bunuri naţionale, ocrotite prin lege şi conservate pentru posteritate. în România, au fost declarate monumente ale naturii: călifarii, lopă-tarul, garofiţa Pietrei Craiului, floarea de colţ, Parcul naţional Retezat, Pie-trosu Rodnei, Dealu cu Melci din jud. Alba, Muntele de Sare de la Slănic, Babele, Sfinxul etc. MONUMENTAL, -Ă (< fr., lat., it.) adj. Grandios, măreţ, impunător (prin proporţiile sale). MONUMENTALITATE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi monumental; calitatea a ceea ce este monumental; grandoare, măreţie. MONZA [montsa], oraş în N Italiei (Lombardia), la N de Milano; 119,2 loc. (1997). Nod feroviar. Constr. de automobile şi de utilaj electrotehnic, textil şi alim. Ind. de prelucr. a petrolului, a maselor plastice, textilă, a mobilei, sticlăriei şi alim. Fabrici de instrumente muzicale şi de pălării. Covoare. Pinacotecă. Castel al familiei Visconti Montreux. Vedere generală 469 MOORE Monza. Catedrala „Mama cu copilul" Henry Moore şi regina" (1324-1325). Catedrală (sec. 13-14), în stil gotic. Biserica Santa Maria in Strada (sec. 14). Pistă celebră pentru cursele de automobile de Formula 1. Oraş de origine celtică, cucerit de longobarzi (sec. 6), a intrat în posesia familiei Visconti (1324). MONZ6N, Carlos (1942-1995), boxer argentinian. Campion al lumii (1970-1977) la categoria mijlocie. MOORCOCK [muekok], Michael (n. 1939), scriitor englez. Cel mai important reprezentant al „noului val" din genul literar „science-fiction", pe care l-a îmbogăţit prin preluarea manierei avangardiste de povestire şi legarea fantasticului de o dimensiune socială şi psihologică („Călătorie cu maşina timpului", „Stăpânii timpului", trilogia „Dansatorii de la sfârşitul timpurilor"). MOORE [musr], Demi (pe numele adevărat Demi Guynes) (n. 1962), actriţă americană de film. Interpretă iniţial a unor personaje nesofisticate, ulterior îşi afişează ostentativ senzualitatea („Fantoma mea iubită", „Propunere indecentă", „Hărţuire sexuală"). MOORE [mu©], George Augustus (1852-1933), scriitor irlandez. Unul dintre fondatorii literaturii naţionale moderne. Admirator al lui Baudelaire, a publicat poeme în maniera acestuia („Florile pasiunii", „Poeme păgâne"). Romane influenţate de naturalism, cu remarcabile descrieri ale peisajului natal, dezbătând destinul trist al femeii („Soţia unui cabotin", „O dramă în muselină", „Esther Waters"). Proză psihologică pe teme religioase („Sora Tereza", „Pârâul lui Kerith, o poveste siriană"). Memorialistică („Confesiunile unui tânăr"). MOORE [mus], George Edward (1873-1958), filozof britanic. Prof. univ. la Cambridge. Editor al revistei „Mind“ (1921-1947). Prin revolta declanşată de scrierile sale contra idealismului în favoarea realismului, a început, în Marea Britanie, filozofia analitică. M. însuşi a practicat o variantă de realism, „filozofia simţului comun": problema realităţii este abordată apelând la argumentele simţului comun, în sensul că drept bază a edificării imaginii despre lume sunt luate semnificaţiile atribuite termenilor în limbajul curent („Respingerea idealismului", „Principia ethica", „Apărarea bunului simţ", „Câteva probleme importante de filozofie"). MOORE [mus], Henry (1898-1986), sculptor britanic. Iniţial, a realizat sculpturi monumentale (intrarea în staţia de metrou Saint-James). La Paris, a luat lecţii de la Brâncuşi şi a fost atras de arta lui Picasso. Prin tendinţa de esen-ţializare şi prin deformările expresive, stilul său evocă forţele primitive, elementare ale naturii şi ale vieţii, căutând raporturi de echilibru între materie şi vid („Regele şi regina", „Mama cu copilul", „Grup de familie", „Figura culcată"). Creator al unor sculpturi nonfigurative. A exercitat o mare influenţă asupra sculpturii contemporane. MOORE [musr], Marianne Craig (1887-1972), poetă americană. Lirică de atitudine etică şi meditaţie filozofică, într-o expresie lapidară, metaforică, uneori ironică („Poeme", „Observaţii", „Furnicarul şi alte poezii", „Ce sunt anii?", „Culegere de poeme", „Ca un bastion"). MOORE [mus], Roger (n. 1928), actor britanic de film. Cunoscut iniţial ca star de televiziune. Interpret al unor Roger Moore MOORE 470 personaje cu calităţi de supereroi în filme de factură poliţistă (Simon Templar zis „Sfântul", James Bond, zis „Agentul 007“). MOORE [muerj, Stanford (1913— 1982), biochimist american. Prof. univ. la New York. Cercetări în domeniul enzimologiei. A studiat, cu ajutorul cro-matografiei cu schimb de ioni, structura moleculară a proteinelor şi a stabilit, împreună cu W.H. Stein, secvenţa aminoacizilor în macromolecula de ribo-nuclează. A construit analizorul pentru aminoacizi. Premiul Nobel pentru chimie (1972), împreună cu W.H. Stein şi C.B. Anfinsen. MOORE [mua], Thomas (1779-1852), scriitor irlandez. Versurile de inspiraţie romantică „Melodii irlandeze", puse pe muzică, l-au consacrat drept bard naţional. Poeme satirice şi de moravuri („Sacul de poştă de doi bani", „Familia Fudge la Pkris", „Fabule pentru Sfânta Alianţă"), biblice („Iubirile îngerilor"), orientale („Lalla Rookh"); romanul „Epicureanul". A alcătuit o biografie a lui Byron şi i-a editat opera. MOPS (< germ.) s. m., s. n. 1. S. m. (ZOOT.) Buldog. 2. S. n. (TEHN.) Cleşte cu fălci curbate folosit la strângerea ţevilor (2), a barelor cilindrice etc. în cadrul operaţiilor de montare. MOR (MOOR) [mo:r], Sir Anthonis (cunoscut şi sub numele de Antonio Moro) (1519-1576), pictor olandez. Portretist al curţilor princiare din Spania, Portugalia şi Anglia. Opera sa, remarcabilă prin expresivitate, sobrietate şi caracterizarea viguroasă a modelelor, a influenţat arta portretului oficial din sec. 16 („Maria Tudor", „Filip al Spaniei", „Sir Thomas Gresham"). Sir Anthonis Mor: „Autoportret" MORAC^E (< fr.; {s} lat. morus „dud") s. f. pl. Familie de plante lemnoase, rareori erbacee, în general tropicale şi subtropicale, cu frunze alterne, întregi sau lobate, flori unisexuate dispuse în inflorescenţe şi fructe nucule, achene sau drupe, reunite într-un fruct compus (ex. dudul, smochinul etc.); unele specii secretă latex (Mo-raceae). MORÂDĂBĂD, oraş în N Indiei (Uttar Pradesh), situat pe râul Răm-ganga, la 162 km ENE de Delhi; 429,2 mii loc. (1991). Nod feroviar şi rutier. Centru industrial-agrar. Ind. de prelucrare a metalelor, textilă şi alim. Mos-chea Djămi Madjid (sec. 17). Fundat în 1625 de Rustam Khăn care a construit aici un fort. MORAIS [mu:rais], Francisco de (c. 1500-1572), scriitor portughez. Autor al renumitului roman cavaleresc „Palmerin d’lnghiltera", care s-a bucurat de un mare succes în epocă. MORAL, -Ă (< lat. moralis) adj., s. n. I. Adj. 1. Care aparţine domeniului moralei, privitor la morală; etic (1). ♦ Care este conform cu normele moralei, cinstit, bun. (DR.) Daune morale = sume de bani acordate victimei pentru compensarea suferinţelor fizice, psihice, estetice etc. ce i-au fost cauzate printr-o faptă ilicită. ♦ Care conţine o învăţătură; moralizator. 2. Care ţine de spirit sau de intelect; spiritual, intelectual. II. S. n. Ansamblul facultăţilor sufleteşti; p. ext. stare, dispoziţie sufletească, ♦ Curaj, tărie sufletească. Expr. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta (pe cineva). MORALĂ (< lat., fr.) s. f. 1. Ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate şi fixate în principii, norme, reguli, determinate istoric şi social, care reglementează comportarea şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate (familie, grup, clasă, naţiune, patrie, popor, societate), în funcţie de categoriile bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate şi a căror respectare se întemeiază pe conştiinţă şi pe opinia publică, fn sens mai larg, m. cuprinde şi fenomenele care ţin de conştiinţa morală individuală, calităţile şi defectele morale, judecăţile şi sentimentele morale, moravurile, valorile morale etc. Sin. etică (3). 2. Etică (2), doctrină morală (ex. m. stoică) aparţinând, de regulă, genului didactic. 3. învăţătură, concluzie moralizatoare desprinsă dintr-o scriere literară. ♦ (Fam.) Mustrare, dojană. MORALES, Cristâbal de (c. 1500-1553), compozitor spaniol. Şef al şcolii andaluze, umanist distins şi cel mai important compozitor de muzică sacră din epocă. Scriitură polifonică bogată, spirit profund religios, autor a numeroase mese, motete etc. Carieră internaţională (capela pontificală din Roma, capelmaistru în Spania), faima sa extinzându-se până în Lumea Nouă. MORALES, Luls de (supranumit Divinul) (c. 1515-1586), pictor spaniol. Influenţat de pictura flamandă şi de manierismul italian („Pietâ", „Mater do-lorosa", „Ecce Homo"), a reliefat un sentimentalism religios, care i-a adus supranumele. MORALIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f. 1. S. ' m. Filozof şi scriitor care se exprimă, îndeosebi aforistic, asupra problemelor morale, a moravurilor şi a condiţiei umane în genere (Montaigne, La Bruyere, Pascal, La Rochefoucauld). 2. S. m. şi f. (Fam.) Persoană căreia îi place să facă morală, să dojenească. MORALITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Natura, caracterul, valoarea (pozitivă sau negativă) a unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivităţi considerate din punct de vedere moral; moravurile, conduita morală a unei persoane sau a unei colectiviăţi. 2. Conformitate cu normele morale. 3. La pl. 471 MORARU Paul Morand (Fn Evul Mediu occidental târziu) Gen literar de factură alegorică şi cu finalitate moralizatoare. Personajele întruchipau, de obicei, virtuţi sau vicii umane (prietenia, trufia, zgârcenia, prostia etc.). MORALIZATOR, -OARE (< fr.) adj. Care contribuie la răspândirea moralei; care dă învăţături morale; educativ. MORAND [morâ], Paul (1888-1976), diplomat şi scriitor francez. Bogată carieră diplomatică la Londra, Berna, Roma; ambasador al Franţei la Bucureşti (1943). Romane („Lewis şi Irene", „Buddha în viaţă“) şi nuvele („Deschis noaptea", „închis noaptea", „Magie neagră") de mare 'subtilitate psihologică, evocând mediile cosmopolite. Reportaje de călătorie („Aer indian", „Bucureşti"). Eseuri; memorialistică. MORANDI, Glannl (pe numele adevărat Gian Luigi M.) (n. 1944), cântăreţ italian. Voce vibrantă; repertoriu de mare popularitate („Paria mi d’amore", „Un mondo d’amore", „II mondo cam-biera"). Roluri în filme („Provincialul", „Himera"). MORANDI, Giorglo (1890-1964), pictor şi gravor italian. Iniţial influenţat de futurişti şi cubişti, s-a dedicat Giorgio Morandi: „Natură moartă" Tiberiu Morariu ulterior peisajului şi, în special, naturii moarte în care a redat obiecte de uz cotidian, privite în perspectivă, cu un colorit sobru („Natură moartă", „Peisaj", „Satul"). MORANE [moran], familie de industriaşi şi aviatori francezi: Leon M. (1885-1918). A studiat, împreună cu fratele său Robert (1886-1968), fineţea aerodinamicii, maniabilitatea şi stabilitatea formelor naturale şi a efectuat cercetări legate de aparatele de zbor destinate formării şi perfecţionării piloţilor. Primul care a depăşit viteza de 100 km/h şi altitudinea de 2 500 m. împreună cu R. Saulnier, a fondat (1911) firma M.-Saulnier. MORANTE, Elsa (1912-1985), scriitoare italiană. Una dintre figurile cele mai reprezentative ale prozei naţionale postbelice. Povestiri şi nuvele marcate de o atmosferă plină de tristeţe („Joc secret", ,,Satul andaluz"). Romane de largă respiraţie, evocând un univers crud, asupra căruia violenţa îşi pune apăsat amprenta („Minciună şi vrăjitorii", „Insula lui Arthur", „Istoria"). MORAR (< moară) s. m. 1. Proprietar sau administrator al unei mori. ♦ Murcitor într-o întreprindere de mo-rărit. 2. (ENTOM.) Gândac brun, lung de 12-18 mm, cu larvă gălbuie de 3-3,5 cm (Tenebrio molitor). Trăieşte atât ca adult, cât şi ca larvă, în lemn putred, în gunoaie, în făină etc. MQBARIU, Constantin (1854-1927, n. Mitocu Dragomirnei, jud. Suceava), prelat şi scriitor român. Membru al Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina. S-a opus încercărilor de slavizare a poporului şi a Bisericii româneşti, fiind unul dintre fruntaşii luptei de eliberare naţională a românilor din Bucovina. Lucrări: „Istoricul şcoalei reale greco-ortodoxe din Cernăuţi", „Kulturhistorische und etno-graphische Skizzen uber die Rumânen der Bukowina", „Părţi din istoria românilor bucovineni", „Moşia şi limba noastră. Scriere poporală", „Versuri originale şi traduceri". MORARIU, Modest (1929-1987), poet, eseist, traducător şi editor român. Redactor-şef (1968-1987) la Editura Meridiane. Lirică lucidă, concentrată, de mare rafinament intelectual („Povestea cu fantome", „Ovăzul sălbatic"). Eseuri pe teme de artă şi literatură universală. Traduceri din E. Cioran, J. Green, A. Malraux. MORARIU, Tiberiu (1905-1982, n. Salva, jud. Bistriţa-Năsăud), geograf român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii de etnografie şi geografia populaţiei; contribuţii la studiul Periglaciarului din România, la alunecările de teren din Pod. Transilvaniei şi la studiul reţelei hidrografice. Lucrări: „Distribuirea geografică a populaţiei Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului", „Viaţa pastorală în M-ţii Rodnei", „Maramureşul", „Hidrologie generală". MORARI U-AND Rl EVICI, Silvestru (nume de botez Samuil) (1818-1895, n. Mitocu Dragomirnei, jud. Suceava), prelat şi teolog român. Prof. de muzică la Seminarul diecezan din Cernăuţi. Arhiepiscop al Cernăuţilor şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei (1880-1895). A luptat pentru păstrarea autonomiei bisericeşti şi a drepturilor româneşti în Bucovina. Manuale pentru şcolile elementare şi pentru seminarele din Bucovina. Lucrări teologice, predici („Cuvântări bisericeşti pe toate duminicile şi sărbătorile de peste an...“, „Psaltichia bisericească aşezată în note muzicale", „Tipiconul Bisericii Ortodoxe orientale pentru rânduielile liturgice în toate zilele anului pascal bisericesc"). MORARU, Alexandru (n. 1948, Poiana llvei, jud. Bistriţa-Năsăud), teolog şi istoric al bisericii român. Prof. la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca. Lucrări privind istoria bisericii şi ecumenismul („Biserica Angliei şi ecu-menismul. Legăturile ei cu Biserica Ortodoxă Română", „La răscruce de vremi, o viaţă de om: Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului [1936-1957]"). MORARU, loan (1927-1989, n. Dâr-los, jud. Sibiu), medic român. Prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. Cercetări şi studii în domeniul anatomiei patologice, al geneticii, imunopatologiei etc. („Tratat de anatomie patologică", „Introducere în genetica moleculară"). M. titular post-mortem al Acad. (1990). MORARU 472 Marin Moraru MORARU, Marin (n. 1937, Bucureşti), actor român. Joc ce se distinge printr-o mare mobilitate interioară, inteligenţă şi candoare (în teatru: „Troilus şi Cresida", „Nepotul lui Rameau“, „Elisabeta P‘, „în aşteptarea lui Godot“, „Gaiţele"; în filme: „Maioîal.şi moartea", „Toamna bobocilor", „Operaţiunea Monstrul", „Ringul" ş.a.). MORARU, Viorel (n. 1931, sat Cu-ciulata, jud. Braşov), rugbist român. De peste 30 de ori în echipa naţională (şi mulţi ani căpitan al acesteia), unul dintre cei mai valoroşi jucători din linia a treia. MORATÎN 1. Nicolâs Femândez de M. (1737-1780), dramaturg şi poet spaniol. Tragedii de inspiraţie naţională construite în spiritul clasicismului francez („Hormesinda", „Guzmân cel Bun"). Versuri lirice remarcabile prin culoare şi naivitate („Diana", „Lupta cu taurii la Madrid"). 2. Leandro Femândez de M. (1760-1828), dramaturg spaniol. Fiul lui M. (1). Comedii de moravuri caracterizate prin satira usturătoare, echilibrul şi simplitatea stilului („Bătrânul şi tânăra fată", „Comedia nouă", „Da-ul tinerelor fete"), zarzuele, versuri. Traduceri din Shakespeare şi Moliere. MORATORIU, -IE (< it., lat., germ.) s. n., adj. 1. S. n. Amânare pe o anumită perioadă a plăţii datoriilor unui debitor după declararea lui în stare de faliment; amânare cu caracter general a plăţii unor datorii publice sau particulare, acordată prin lege, pe un anumit timp sau pe întreaga perioadă în care există împrejurări speciale (război, calamităţi naturale, criză etc.). 2. Adj. Care ţine de moratoriu (1), privitor la moratoriu; care acordă un termen de plată (amânat). ^ Dobânzi moratorii = dobânzi asupra datoriilor socotite pentru perioada de la data acordării mo-ratoriului şi până la data achitării lor. Daune moratorii = despăgubiri care se acordă unui creditor în caz de întârziere a executării de către debitor a unei obligaţii; se calculează din momentul primirii somaţiei. MORATUWA, oraş în SV Rep. Sri Lanka, la 19 km S de Colombo, port la Oc. Indian; 170 mii loc. (1990). Piaţă agricolă. Centru turistic. Pescuit. MORAVA 1. Râu, afl. stg. al Dunării în amonte de Bratislava; 358 km. Izv. din M-ţii Sudeţi, străbate partea de E a Cehiei, de la N la S şi formează în cursul inferior, pe o porţiune, graniţa între Cehia şi Slovacia şi între Slovacia şi Austria. Navigabil (125 km). Denumirea germană: March. 2. V. Velika Morava. MORAVIA, regiune naturală la E de Boemia, între Cehia şi Slovacia, traversată de Morava. Oraşe pr.: Brno, Ostrava, Olomouc. Agricultură intensivă (cereale, cartofi, sfeclă de zahăr). MORAVIA, Alberto (pseud. lui Al-berto Pincherle) (1907-1990), scriitor italian. Opera sa — nuvele („Povestiri romane") şi romane („Indiferenţii", „Agostino, „Ciociara", „Dragoste conjugală", „Plictisul", „Eu şi eu", „Omul care priveşte") —, îmbrăcând diverse registre şi aflată într-o permanentă căutare a autenticului, surprinde criza valorilor lumii burgheze. Reflexia existenţială se concretizează într-un lucid realism narativ, autorul exprimând conştiinţa intelectualului confruntat cu multiple probleme morale şi etice. Bogată activitate de ziarist şi critic de cinema. MORAVIŢA, com. în jud. Timiş, situată în Câmpia Bârzavei, pe râul Mo-raviţa, la graniţa cu Iugoslavia; 2 472 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul Sta-mora Germană). Punct de frontieră (vamă). Creşterea bovinelor. Satul M. apare menţionat documentar în 1333. MORAVURI (< năravuri, refăcut după lat. mos, moris) s. n. pl. Totalitatea Alberto Moravia obiceiurilor unei colectivităţi (popor, clasă sau pătură socială) ori ale unei persoane, constituind o componentă a modului de viaţă; (în sens mai restrâns) totalitatea obiceiurilor şi deprinderilor care au o semnificaţie morală; conduită morală, moralitate (1). ^ (DR). Expr. Contrar bunelor moravuri = (despre cauza obligaţiei, de pildă) imorală. MORAZÂN, Francisco (1792-1842), om politic din Honduras. Unul dintre liderii mişcării de independenţă din America Centrală (Honduras — 1821; El Salvador — 1828; Guatemala — 1829). Preşedinte al confederaţiei Provinciilor Unite din America Centrală (1830-1840). Răsturnat de la putere în urma unei lovituri militare, a emigrat în Peru. Încercând să restabilească Confederaţia, a fost prins şi împuşcat. MORÂREŞTI, com. în jud. Argeş, situată în Piemontul Cotmeana, în zona de izvoare a râurilor Cotmeana şi Vedea; 2 102 loc. (2000). Pomicultură. Biserica Cuvioasa Parascheva (1780— 1783), în satul Luminile şi biserica de lemn Sf. Treime (sec. 19), în satul M. MORĂRIT (< morări) s. n. Ramură industrială care se ocupă cu prelucrarea prin măcinare a seminţelor de cereale, producând diferite făinuri de consum, crupe, grişuri, orez decorticat etc.; (pop.) meseria morarului. MORĂRIŢĂ (< morar) s. f. Soţie de morar; stăpână a unei mori. MORB (< lat.) s. n. (Livr.) Nume generic dat unor procese patologice ale organismului; boală. <0* Morbul lui Pott = tuberculoză osoasă localizată la coloana vertebrală. MORBID, -Ă (< fr., lat.) adj. Care indică o stare bolnăvicioasă sau rezultă dintr-o astfel de stare; nesănătos (fiziceşte sau moraliceşte). MORBID^ŢE (< it.) s. f. (Livr.) Moliciune, delicateţe; p. ext. rafinament, sensibilitate bolnăvicioasă. MORBIDITATE (< fr.) s. f. 1. Caracterul a ceea ce este morbid; predispoziţie la îmbolnăvire. 2. Faptul de a fi bolnav. 3. (STATIST.) Proporţia cazurilor de îmbolnăvire în cadrul unei anumite populaţii la un moment dat sau într-o anumită perioadă de timp. MORCOV (< bg.) s. m. Gen de plante erbacee, anuale, bienale, perene din familia umbeliferelor, cu rădăcina îngroşată, de culoare galbenă-roş-cată, suculentă, bogată în vitamina A, folosită în alimentaţie (Daucus carota). 473 MORENO Se cunosc peste 60 de specii, răspândite în S Europei, Africa, Australia, America. M. de cultură este o plantă legumicolă, ai cărei rizocarpi conţin zaharuri, vitaminele B, PP şi caroten, întreaga plantă are proprietăţi de tonic, remineralizant, întăreşte imunitatea, stimulează creşterea, reglează funcţia intestinală etc. MORDANSARE (după fr. mordan-gage) s. f. Tratament cu mordanţi aplicat fibrelor textile, în scopul fixării pe ele a unor coloranţi fără afinitate sau cu afinitate foarte mică pentru fibra respectivă. MORDANT (< fr.) s. m. Substanţă cu afinitate atât pentru fibra textilă, cât şi pentru un anumit colorant, folosită la mordansare. MORDANT (< fr.) s. m. (MUZ.) Ornament care constă în succesiunea rapidă a notei reale din melodie cu nota alăturată (superioară sau inferioară) şi revenirea la aceeaşi notă reală (m. superior sau inferior, m. simplu sau dublu). MORDOVIA, republică în Federaţia Rusă; 26,2 mii km2; 956 mii loc. (1996). Capitala: Saransk. Culturi de grâu, secară, porumb, cartofi, tutun, cânepă, sfeclă de zahăr. Pomicultură şi legumicultură. Creşterea animalelor. MORDVINOV, Nikolai Dmitrievici (1901-1966), actor rus. Interpret a numeroase roluri din dramaturgia universală, mai ales shakespeariană (Othello, Lear ş.a.) şi rusă (Arbenin din piesa „Mascarada" de Lermontov). MORE [mo:], Henry (1614-1687), filozof şi teolog englez. Unul din liderii „platonicienilor de la Cambridge“. Iniţial, receptiv la filozofia lui Descartes, a combătut totuşi, în spiritul platonismului creştin al Renaşterii, noua viziune ştiinţifică asupra lumii („Antidot împotriva ateismului", „Echiridion Ethicum“, „Dialoguri divine"). MORE, Sir Thomas v. Morus. MOREA 1. Despotatul d© ~, denumire a teritoriului din Pelopones, stăpânit de bizantini în perioada 1343-1460. Primul despot a fost Manuel Cantacuzino (1348-1380), fiul împăratului bizantian loan VI Cantacuzino. Cucerit de turci (1460), care l-au înfrânt pe Toma Paleolog, ultimul despot. S-a mai numit şi Despotatul de Mistra. 2. V. Pelopones. MOR^AS [morea:s], Jean (pseud. lui lannis Papadhiamantopoulos) (1856-1910), poet francez de origine greacă. Promotor şi teoretician al simbolismului („Sirtele“, „Cantilenele"), căruia i-a dat denumirea şi i-a lansat manifestul în 1886. Ulterior, poeme de ţinută neoclasică, într-un stil de o rară simplitate a expresiei („Pelerinul pasionat", „Silvele", „Stanţe"). Eseuri critice. MOREAU [moro], Gustave (1826-1898), pictor şi desenator francez. Prof. ia Şcoala de Arte Frumoase din Paris. Operă plină de sensuri simbolice, adesea literaturizantă, tinzând spre feerie şi fantastic („Orfeu", „Tânărul şi moartea", „Salomeea"). Printre elevii săi: H. Matisse, Th. Pallady, G. Rou-ault. MOREAU [moro], Jean Victor (1763-1813), general francez. S-a remarcat în războaiele Franţei revoluţionare şi în campania din 1800 împotriva Austriei/obţinând victoria de la Hohen-linden. Adversar politic al lui Napoleon, a fost compromis în complotul lui Ca-doudal, arestat şi apoi exilat (1804); a murit în bătălia de la Dresda (1813), luptând alături de armatele Coaliţiei a VIl-a în rândurile armatei ruse. MOREAU [moro], Jeanne (n. 1928), actriţă franceză. S-a lansat cu filmele „noului val", aducând pe ecran un stil de joc modern, nonşalant, inteligent („Ascensor pentru eşafod", „Amanţii", „Moderato cantabile", „Golful îngerilor", „Jurnalul unei cameriste", „Falsul miracol", „Bătrâna şi marea", „Ecaterina cea Mare", „Dragoste de vrăjitoare"). MORELIA, oraş în partea de S a Mexicului, centrul ad-tiv al statului Mi-choâcan, situat pe valea Guayangares din Meseta de Anâhuac, la 1 941 m alt., pe şoseaua panamericană; 578,1 mii loc. (1995). Aeroport. Ind. alim., textilă şi de prelucr. a lemnului, a pielăriei şi încălţămintei. Piaţă agricolă (tutun, bumbac). Universitate (1939). Centru turistic. Catedrală (sec. 17-18), apeduct (sec. 18). Fundat în 1541. Jeanne Moreau MORELLI, Giovanni (1816-1891), critic şi istoric de artă italian. Autor al unei metode originale de analiză a operei de artă, pe baza trăsăturilor specifice şi a detaliilor semnificative („Operele maeştrilor italieni în galeriile din Munchen, Dresda şi Berlin", „Studii de critică de artă populară asupra picturii italiene"). A iniţiat o lege a apărării şi conservării monumentelor, care îi poartă numele. MORELOS, stat în partea de S a Mexicului; 4,9 mii km2; 1,4 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Cuernavaca. Expl. forestiere. Citrice. Orez, trestie de zahăr. Creşterea animalelor. Turism. MORELOS Y PAV6N, Josâ Marfa (1765-1815), om politic mexican. Preot. Unul dintre conducătorii răscoalei populare din Mexic (1810-1815) împotriva dominaţiei spaniole. A abolit sclavia (1813). înfrânt de trupele spaniole şi de cele ale loialiştilor creoli, conduşi de Iturbide, a fost luat prizonier şi executat. MORENĂ (< fr.) s. f. (GEOMORF.) 1. Formă acumulativă de relief, alcătuită din materialul detritic transportat de gheţari şi depus în locul de topire a gheţii. După poziţia în cadrul gheţarului se disting: m. laterale, m. mediane (apărute prin unirea a două m. laterale, când limbile de gheaţă confluează), m. interne (care s-au afundat în masa gheţarului) şi m. de fund; materialul acumulat în faţa limbii gheţarului formează m. frontală. După repartiţia m., se apreciază extinderea pe care a avut-o glaciaţia. 2. Depozit format prin transportul şi depunerea materialului de către gheţari. MORENDO (cuv. it.) adv. (MUZ.; ca indicaţie de execuţie) Cu intensitate din ce în ce mai slabă, până la stingere. MORENI, oraş în jud. Dâmboviţa, situat în zona de contact a Subcarpaţilor lalomiţei cu Câmpia Cricovului, pe cursul superior al râului Cricovu Dulce; 22 705 loc. (2000). Centru de expl. a petrolului (din 1903). Constr. şi reparaţii de utilaje petroliere şi chimice, de rezervoare, cisterne şi containere metalice. Fabrică de conf. Centru pomicol. Muzeu de istorie. Menţionat documentar ca sat în 1584. Declarat oraş la 15 sept. 1917. Biserica Schimbarea la Faţă (1868) şi biserica având dublu hram Adormirea Maicii Domnului şi Sf. Dimitrie (1891-1895). MORENO, Jacob Levy (1892-1974, n. Bucureşti), sociolog şi psihiatru MORENO 474 american originar din România. Creatorul psihoterapiei de grup, sub formele axiodramei, psihodramei, sociodramei şi al sociometriei. A experimentat modalităţi de eliberare a spontaneităţii şi a creativităţii de sine a individului, tehnici de grup aplicabile atât în domeniul clinic-terapeutic, cât şi în cel educativ formativ („Cine va supravieţui?", „Socio-metria şi cunoaşterea omului", „Psiho-drama“). MORENO, Mariano (1778-1811), jurist şi om politic argentinian. Liberal. Unul dintre conducătorii juntei care urmărea dobândirea independenţei ţării pe cale revoluţionară. Obligat să demisioneze de către membrii conservatori. Fondator al Bibliotecii Naţionale. MORESBY [mo:8rzbi], insulă canadiană în arh. Queen Charlotte, în NE Oc. Pacific, în apropiefeajărmului de V a prov. British Columbia; 2r*567 km2. Localit. pr.: Sandspit. MOREŞTI, sat în com. Ungheni, jud. Mureş, pe teritoriul căruia s-a descoperit o succesiune de aşezări omeneşti datând din Neolitic şi până în epoca feudală timpurie (milen. 3 î.Hr.— sec. 10-11). MORETO Y CABAfiA, Agusttn de (1618-1669), scriitor spaniol. Comedii remarcabile prin fineţea caracterizării psihologice şi spiritualitatea dialogului („Dispreţ pentru dispref, „Frumosul don Diego“, „Onoarea înainte de toate"), unele servind drept model lui Moliere. MORETTI, Marino (1885-1979), scriitor italian. Lirică de esenţă sentimental umanitară („Fraternitatea", „Poezii scrise cu condeiul", „Poezii de toate zilele"). Romane prezentând viaţa provincială, cu implicaţii autobiografice, sau psihologia femeii în căutarea fericirii („Soarele de sâmbătă", „Nici frumoasă, nici urâtă", „Romanul mamei", „Ana elefanţilor", „Văduva Fioravanti"). Povestiri („Escrocii", „Oameni simpli"). MORF^M (< fr. {i>; {s} gr. morphe „formă") s. n. (LINGV.) Element morfologic (prefix, sufix, desinenţă, accent, alternanţă fonetică, cuvânt auxiliar etc.) cu ajutorul căruia se formează de la o rădăcină cuvinte sau forme flexionare noi; (în concepţia modernă) cea mai mică unitate din structura morfologică a cuvântului, având un sens determinat (lexical sau gramatical). MORFEU (în mitologia greacă), zeul înaripat al somnului şi al viselor. Unul dintre cei o mie de fii ai lui Hypnos. MORFINĂ (< fr., fi}; fe} n. pr. Mor-feu) s. f. Alcaloid extras din opiu, cu acţiune puternic narcotică şi analgezică; este un praf alb, cristalin, greu solubil în apă. Utilizată cronic şi în cantităţi mari, produce intoxicaţii grave. MORFINOMANIE (< fr.; {s} fr. mor-phine „morfină" + gr. mania „nebunie") s. f. Toxicomanie care constă din introducerea repetată în organism, prin injecţii, a unor doze progresive de morfină. M. are consecinţe grave, determinând dependenţă şi o degradare progresivă psihică şi fizică. MORFISM (< fr.) s. m. Homo-morfism (1). MORFO- (< fr.; {s} gr. morphe „formă") Element de compunere cu sensul „formă", „configuraţie" cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. MORFOFIZIOLQGIC, -Ă (< fr.) adj. (BIOL.) Care se referă la structura şi la funcţiunea unui organism sau a unui organ. MORFOGENEZĂ (< fr. fi >; {s> morfo- + gr. genesis „naştere") s. f. (EMBRIOL.) Proces de formare a structurilor morfologice ale organismelor. MORFOGENIE (< fr.; {s> morfo- + gr. genos „origine") s. f. Ramură a geomorfologiei care se ocupă cu studiul originii formelor de relief. MORFOLOGIC, -Ă (< fr. fi» adj. 1. (BIOL.) Referitor la forma organismelor. 2. (LINGV.) Referitor la studiul părţilor de vorbire şi la flexiunea lor; de morfologie (2). MORFOLOGIE (< fr. {i>; {s} morfo-+ gr. logos „studiu") s. f. 1. (BIOL.) Ştiinţă care studiază forma şi structura organismelor la nivel macroscopic sau microscopic. Cuprinde m. plantelor sau fitomorfologia şi m. animalelor şi a omului sau zoomorfologia. Disciplinele m. sunt: anatomia, histologia, citologia, embriologia, osteologia, antropometria ş.a. Se mai numeşte organografie. 2. (LINGV.) Parte a structurii gramaticale constituită din totalitatea regulilor privitoare la formarea cuvintelor, la structura lor internă şi la modificările lor formale în diferitele lor întrebuinţări; parte a gramaticii care se ocupă cu studierea acestor reguli. MORFONOLOGIE (< fr. {i>; (s> fr. morpho[logie] + phonologie) s. f. Disciplină lingvistică având ca obiect studierea utilizării în morfologie a mijloacelor fonologice ale unei limbi. MORFOPATOLOG|E (< fr. {i};' {s} morfo- + fr. pathologie) s. f. Ramură a morfologiei (1) care studiază forma şi structurile diferitelor organe în condiţii patologice. MORFOSCULPTURÂ (< fr.) s. f. Totalitatea proceselor externe care creează relief prin eroziune (sculptare). MORFQZĂ (< fr., it.) s. f. Modificare a formei unui organism provocată de factorii mediului ambiant; apare ca rezultat al dereglării acţiunii genelor. MORGAGNI [morgani], Giambattista (1682-1771), medic şi anatomist italian. Fondatorul anatomiei patologice („De Sedibus et Causis Morborum per Anatomen Indagatis"). A susţinut importanţa raportului direct dintre modificările anatomice şi simptomatologie. MORGAN [mo:g0n], Charles Lang-bridge (1894-1958), scriitor englez. Romane psihologice pe tema conflictelor spirituale, a dragostei, a morţii şi a artei („Portret în oglindă", „Fântâna", „Sparkenbroke", „Călătoria", „Istoria judecătorului"). Piese de teatru („Fluviul scânteietor", „Sticla arzătoare"). Eseuri („Reflecţii în oglindă", „Libertăţile spiritului"). MORGAN [mp:gen], Conway Lloyd (1852-1936), psiholog şi zoolog britanic. Prof. univ. la Bristol. Unul dintre primii reprezentanţi ai psihologiei comparate („Introducere în psihologia comparată"). A aplicat teoria evoluţionistă la problemele comportamentului animal („Comportamentul animalelor", „Viaţa animală şi inteligenţa", „Gândirea la animale"). A elaborat teoria „evoluţiei întâmplătoare", potrivit căreia gradele succesive de evoluţie nu sunt un rezultat natural şi cauzal, ci un lucru nou şi irepetabil („Instinct şi experienţă", „Obişnuinţă şi instinct"). MORGAN [mo:gan], Sir Henry (1635-1688), corsar englez. Răpit de copil şi vândut ca sclav în America. Amiral al corsarilor din Jamaica (1666); a condus mai multe expediţii împotriva coloniilor spaniole din America Centrală. Prins şi închis în Turnul Londrei, a fost reabilitat de Carol II, care, în 1674, l-a numit guvernator în Jamaica. Figură devenită populară datorită romanelor de aventuri. MORGAN [morgen], John Pierpont (1837-1913), finanţist american. Fondator (1871), împreună cu J. Spencer şi A. Drexel, al Băncii M. A obţinut controlul unor mari companii feroviare, iar la începutul sec. 20, după ce a fondat United States Steel Corporation, 475 MORIN a deţinut monopolul asupra producţiei de oţel în S.U.A. Colecţionar de artă şi cărţi rare. Important rol de mecena. MORGAN [morgan], Lewis Henry (1818-1881), etnograf şi antropolog american. A studiat organizarea socială a indienilor (amerindieni), introducând ideea de evoluţie în cercetarea ento-grafică şi sociologică („Liga irochezilor“, „Sisteme de rudenie şi afinitate", „Societatea primitivă"). MORGAN [morgă], Michâle (pseud. Sîmonei Roussef) (n. 1920), actriţă franceză de teatru şi film. Joc expresiv, plin de distincţie şi eleganţă („Suflete în ceaţă", „Simfonia pastorală", „Un minut de adevăr", „Marile manevre", „Remorchere", „Oglinda cu două feţe", „Maria Antoaneta"). MORGAN [morgen], Thomas Hunt (1866-1945), biolog american. Prof. la Univ. Columbia. Director al Laboratoarelor de Ştiinţe Biologice Kerckoff de la Institutul de Ştiinţe Tehnologice, California. Unul dintre fondatorii geneticii. Primul care a folosit în mod sistematic musculiţa de oţet ca material de studiu pentru experienţe de genetică, formulând, pe baza cercetărilor făcute între 1909 şi 1915, teoria cromo-zomială a eredităţii (v. morganism). A descoperit rolul mecanismului cromozo-mial de transmitere ereditară şi mecanismul determinării sexului. Studii de importanţă fundamentală pentru cunoaşterea materialului genetic. Lucrări: „Bazele fizice ale eredităţii", „Genetica drosofilei", „Teoria genelor", „Embrio-logie şi genetică". Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1933). MORGANATICĂ (< fr., lat.) adj. f. Căsătorie ~ = căsătorie între un bărbat dintr-o familie' domnitoare şi o femeie de rang social inferior. Copiii rezultaţi sunt excluşi de la orice drept de succesiune. MORGAN jSM (< germ.; n. pr. Morgan) s. n. Concepţie despre ereditate, potrivit căreia substratul material al acesteia este cromozomul, în care genele sunt dispuse liniar, în puncte precise, denumite locus. M. este o sinteză a ideilor, cercetărilor şi experimentelor lui Weismann, Mendel, de Vries, concretizată de Th.H. Morgan în teoria cromozomială a eredităţii. MORGĂ1 (< fr.) (Livr.) s. f. Aroganţă, trufie, orgoliu. MORGĂ2 (< fr.) s. f. 1. Institut medico-legal. 2. Sală specială într-un spital în care se depun morţii pentru constatarea cauzei decesului; prosectură. MORGENSTERN [morgen/tern], Christian (1871-1914), poet german. Influenţat iniţial de Nietzsche, apoi de budism şi de antropozofia lui R. Steiner. Pasteluri neoromantice („O vară"), poeme cu caracter grotesc-umoristic, de accentuată inventivitate verbală („Cântece de spânzurătoare", „Palmstrom"), versuri de sensibilitate mistică influenţate de filozofia indiană („Reculegere", „Am găsit o cale") şi erotice („Eu şi tu"). Epigrame, aforisme; corespondenţă. MORGENSTERN, Maia (n. 1962), actriţă, română. Interpretă de mare rafinament a unor roluri diverse: tragedie, comedie, music-hall, atât în teatru cât şi în film („Cei care plătesc cu viaţa", „Casa din vis", „Lola cea albastră"). Premiul „Felix" de interpretare feminină (Berlin, 1993, pentru rolul din filmul „Balanţa"). MORGENSTERN [morgen/tern], Oskar (1922-1977), economist şi matematician american de origine austriacă. Stabilit în S.U.A. (1938). Prof. univ. la Viena, Princeton şi New York. Contri- buţii privind analiza statistică a problemelor economice şi ale comerţului internaţional („Acurateţea observaţiilor economice", „Prolegomene privind teoria organizării", „Analiza activităţii economice"). împreună cu J. von Neumann, a elaborat teoria jocurilor (1944). MORGENTHAU [morgentau], Planul ~ elaborat în 1944 de secretarul de stat american al Trezoreriei, Henry M. (1891-1967), care prevedea, în principal, demilitarizarea şi împărţirea Germaniei, internaţionalizarea regiunii Ruhr şi a căilor navigabile germane, demontarea instalaţiilor industriale şi închiderea minelor, Germania urmând să fie redusă la statutul de ţară agrară. Concepţia acestui plan a influenţat politica de ocupaţie americană în Germania. MORIA (< ngr.; {s> gr. mor/a „nebunie") s. f. Tulburare psihică manifestată printr-o bună-dispoziţie exagerată (euforie), cu înclinare marcată spre glume. Apare mai ales la bolnavii cu leziuni ale lobului frontal al creierului. M6R!CZ [mo:rits] Zsigmond (1879- 1942), scriitor şi publicist ungur. Romane cu caracter realist, evocând lumea satului („Aur brut", „Un târg uitat de Dumnezeu", „Haiducii", „Chef boieresc") sau aspecte din trecutul istoric (trilogia „Grădina zânelor", „Marele principe", „Umbra soarelui"). Teatru. MORIKE, Eduard (1804-1875), scriitor german. Lirică de factură romantică („Poezii"); romanul „Pictorul Nolten" urmăreşte procesul de formare a unei personalităţi şi drama inadaptabilităţii; nuvela de atmosferă „Mozart în drum spre Praga". MORIN [morş], Edgar (n. 1921), sociolog francez. A studiat raportul dintre imaginar şi real în cadrul culturii Michâle Morgan în filmul „Remorchere" Thomas Hunt Morgan Maia Morgenstem MORIN 476 de masă, apărută o dată cu dezvoltarea noilor mijloace mass-media („Cinematograful sau omul imaginar", „Spiritul timpului", „Ştiinţă cu conştiinţă11). MORIN [more], Paul d’EquIlly (1889-1963), poet canadian de limbă franceză. Lirică parnasiană, de inspiraţie exotică („Păunul de email11, „Poeme de cenuşă şi aur“, „Geronte şi oglinda sa"). MORI OGAI (pseud. lui Rintaro Mori) (1862-1922), prozator japonez. Personalitate cu o vastă cultură occidentală, a avut o mare influenţă asupra literaturii japoneze. A evoluat de la romantism („Dansatoarea11, „Spuma11, „Mesagerul11) la scrieri cu predilecţie pentru observaţia psihologică („Gâscă sălbatică11, romanul istoric „Declinul casei Abe“, „Viaţa sexuală11). Traduceri din literatura germană, Mr^nceză şi engleză. MORIOKA, oraş în Japonia (Hon-shu), pe râul Kitakami; 286,5 mii loc. (1995). Nod feroviar. Siderurgie. Ind. cimentului, a hârtiei, textilă, constr. de maşini, de prelucr. a lemnului şi alim. Important centru comercial, cultural şi de artizanat. Două universităţi (1949, 1952). Castel (sec. 17). MORIQN (< fr.) s. n. 1. Coif metalic specific sec. 16, cu marginea răsfrântă şi cu o creastă înălţată pe calotă. 2. Varietate neagră de cuarţ, utilizată uneori ca piatră semipreţioasă. MORISCI (< sp., fr.) s. m. pl. Mauri iberici convertiţi cu forţa la catolicism după căderea Granadei (1492), persecutaţi şi după creştinare şi expulzaţi din Spania (1609). MORISENA v. Cenad. MORISOT [morizo], Berthe (1841— 1895), pictoriţă franceză. Elevă a lui Corot şi Manet. înzestrată acuarelistă, a realizat peisaje, portrete şi scene de gen („în balcon11, „Portul L’Orient11, „Pe lac11, „Cele două surori11, „Vânătoare de fluturi"). MORIŞCĂ (< moară) s. f. 1. (Pop.) Maşină agricolă pentru vânturat cerealele. 2. (Pop.) Râşniţă (pentru cafea, piper etc.). 3. Jucărie care se învârteşte cu mâna, producând un zbârnâit caracteristic; jucărie care imită roata de moară şi care poate fi pusă în mişcare de o apă curgătoare. ♦ M. de vânt = obiect ornamental pus pe acoperişul caselor pentru a fi rotit de vânt. 4. M. hidrometrică (hidraulică) - aparat for- mat dintr-un rotor cu una sau mai multe palete, care se roteşte sub acţiunea curentului de apă, fiind folosit pentru măsurarea vitezei acestuia. MORMAN (probabil cuv. autohton) s. n. Cantitate mare de obiecte îngrămădite unele peste altele; grămadă, maldăr. MORMĂI, (onomat.) vb. IV intranz. 1. (Despre urşi) A scoate sunete caracteristice speciei; p. ext (despre alte animale) a scoate sunete caracteristice asemănătoare cu ale ursului. 2. Fig. (Despre oameni) A vorbi nedesluşit, pe un ton coborât, de obicei pentru a-şi manifesta nemulţumirea; a bombăni, a mârâi. MORMĂIT (< mormăi) s. n. Faptul de a mormăi; concr. sunetele caracteristice pe care le scoate ursul. ♦ Pronunţare a cuvintelor în mod nedesluşit şi pe ton coborât, de obicei arătând nemulţumire. MORMÂNT (lat. monumentum) s. n. Groapă săpată în pământ pentru înhumarea celor decedaţi; p. ext loc unde este înmormântat cineva. ♦ Monument funerar; cavou. MORMOLOC (< ser.) s. m. (ZOOL.) Larvă de batracieni; este acvatică şi are branhii. MORMONI (< fr. (i>; {s} n. pr. Mormon) s. m. pl. (REL.) Membrii unei secte creştine întemeiate (1830) în S.U.A. de Joseph Smith (1805-1844), care, potrivit „Cărţii lui Mormon11, profet biblic imaginar, propovăduiau întoarcerea apropiată a lui Hristos. în 1847, au întemeiat oraşul Salt Lake City, care a devenit sediul sectei. Au practicat iniţial poligamia, abolită în 1890. Azi în lume există c. 4 500 000 de m. MORNE LA SELLE, masiv muntos în SE Rep. Haiti, la graniţa cu Rep. Dominicană. Alt. max.: 2 674 m (vârful omonim). MORO, Aldo (1916-1978), om politic italian. Preşedinte al Consiliului Naţional al Partidului Democrat Creştin (1976-1978; în 1959-1963, secretar politic al partidului). De mai multe ori ministru şi prim-min. (1963-1968 şi 1974-1976). Asasinat de membri ai grupării teroriste „Brigăzile roşii". MOROCĂNOS, -OASĂ (< morocăni, reg. „a mustra, a cicăli") adj. Prost dispus, posomorât, ursuz, posac. MOROENI, com. în jud. Dâmboviţa, situată la poalele de S ale M-ţilor Bucegi, pe cursul superior al râului Ialomiţa; 5 065 loc. (2000). Expl. de gresii. Hidrocentralele Dobreşti (16 MW, dată în folosinţă în 1929) şi M. (15,3 MW, 1953). Centru pomicol. Sanatoriu T.B.C. (1938). Muzeu cu colecţii de istorie şi etnografie. Biserică cu dublu hram — Intrarea în Biserică a Maicii Domnului şi Sf. loan Botezătorul (1825-1827). MORON, Guillermo (n. 1926), istoric şi scriitor venezuelan. Prof. univ. la Caracas. Contribuţii la istoriografia latino-americană („Istoria Venezuelei", „Istoria contemporană a Americii Latine'1). Coordonatorul monumentalei „Istorii generale a Americii". Romane, povestiri, eseuri, lucrări de istorie literară („Scriitori latino-americani contemporani"). MORONI, capitala statului Comore (din 1962), situată în SV ins. Ngazidja; 30 mii loc. (1991). Aeroportul Hahaya. Centru comercial pentru vanilie, cafea şi cacao. Moschea Chiounda. Loc de pelerinaj. 477 MORONOBU Hishikawa (c. 1618-c. 1694), grafician şi pictor japonez. Unul dintre fondatorii şcolii Ukiyo-e. Maestru al subiectelor tratate cu tentă umoristică; a excelat în tehnica gravurii Fn lemn („100 de imagini ale femeilor acestei lumi trecătoare"). A ilustrat peste 150 de lucrări. MOROSINI, familie patriciană din Veneţia, cu însemnat rol politic în sec. 12-17. Mai important: Francesco M. (1619-1694), amiral şi doge (1688-1694). A înfrânt pe turci în lupta de la Naxos (1650), a participat la cucerirea Peloponesului şi Atenei, aflate în stăpânirea turcilor şi la apărarea Candiei asediate de turci (1667-1669). MOROZEWICZ [morozevit/3, J6sef (1865-1941), mineralog şi petrograf polonez. Prof. univ. la Cracovia şi Varşovia. Studii despre masivele de roci granitice şi alcaline („Sinteză asupra rocilor şi mineralelor"). M. de onoare al Acad. Române (1928). MOROZOV, Boris Ivanovici (1590-1661), om politic rus. Educatorul ţarului Hishikawa Moronobu: „Femeie frumoasă privind înapoi11 — Toni Morrison Aleksei Mihailovici şi, cfe facto, şef al guvernului, în timpul domniei acestuia. A dus o politică de spoliere, care a provocat răscoala din Moscova (1648). Exilat formal, peste patru luni, s-a reîntors la Moscova, conducând din umbră afacerile de stat. MORRICONE, f Ennio (n. 1928), compozitor italian. A compus muzica unor filme celebre „Pentru un pumn de dolari", „Pentru câţiva dolari în plus“, „Bătălie pentru Alger"). MORRIS [moris], Charles William (1901-1979), filozof american. Unul dintre fondatorii semioticii („Fundamentele teoriei semnelor", „Semne, limbaj şi comportament"), pe care a interpretat-o de pe poziţii pragmatice. MORRIS [moris], William (1834-1896), desenator, decorator, poet, scriitor şi critic de artă englez. Creaţie de factură prerafaelită. A ridicat prestigiul artelor decorative, creând modele inspirate din artizanatul medieval. Xilogravuri în spirit medieval. Versuri neoromantice („Apărarea Gueneverei şi alte poeme", „Raiul pământesc"), ulterior poezie revoluţionară („Imnuri pentru socialişti"); proză socialist-utopică (nuvela „Visul lui John Bull", „Veşti de Nicăieri"). MORRIS JESUP [moris djesep], cap în ins. Groenlanda, situat în extremitatea nordică a acesteia, în Ţara Peary, la M. Lincoln, la 83°38’ lat. N şi 33°52’ long. V. MORRISON [morisen], Toni (pe numele adevărat Chloe Anthony Wofford) (n. 1931), scriitoare americană. Romane realiste prezentând cu sinceritate situaţia femeilor de culoare din societatea americană, în care cultura albilor este dominantă („Ochiul cel mai albastru", „Cântecul lui Solomon", „Copilul de păcură", „Amatissima", „Jazz"). Opera sa constituie o reconstrucţie mitică a memoriei culturale afro-ameri- MORT Samuel Finley Bresse Morse cane. Premiul Nobel pentru literatură (1993). MORRISON [morisen], Van (pe numele adevărat George Ivan M.) (n. 1945), chitarist şi cântăreţ irlandez. Personalitate cu o mare influenţă asupra muzicii rock. Oscilează între rhythm şi blues zen, folk religios, gospel simfonic, îmbinând rădăcinile sale celtice cu dorinţa sa de absolut. Discografie selectivă: „Astral Weeks", „Moondance", „St. Dominic’s Preview", „Beautiful Vision", „Irish Heartbeat". MORSĂ (< fr.) s. f. Mamifer acvatic carnivor, din ordinul pinipedelor, cu membrele transformate în lopeţi, de c. 3-4 m lungime şi cu greutate putând atinge o tonă, cu caninii superiori puternici şi foarte lungi (Odobaenus rosmarus). Trăieşte în zonele litorale nordice ale Oc. Atlantic şi Pacific. MORSE (< fr. {i}; {s} n. pr. Morse) subst. (Şi în sintagma alfabet ~) v. alfabet. MORSE [mo:s], Samuel Finley Bresse (1791-1872), pictor şi inventator american. A realizat (1837) un aparat electromagnetic pentru telegrafie (brevetat în 1840) şi a inventat (1838) alfabetul care-i poartă numele, folosit şi în prezent. MORT, MOARTĂ (lat. mortuus) adj., s. m. şi f. I. Adj. 1. Care nu mai este Morsă MORTAL 478 viu, ale cărui funcţiuni vitale au încetat. Expr. <0* Nici mort = (în construcţii negative) cu nici un preţ, sub nici un motiv. Mort-copt = cu orice preţ, neapărat. ♦ Limbă m. v. limbă. -0- Linie m. = linie de cale ferată care serveşte la garare. Unghi m. = unghi care nu poate fi atins de un proiectil lansat dintr-o gură de foc întrucât nu se poate realiza o traiectorie corespunzătoare sau din cauza interpunerii unor obstacole pe traiectorie. (TEHN.) Punct m. = poziţie a unui mecanism bielă-manivelă în care axele bielei şi manivelei se suprapun sau vin în prelungire. Fier-mort = fier de calitate inferioară. 2. Fig. (Despre obiecte) Fără viaţă, neînsufleţit; inanimat. <0- Natură m. v. natură. ♦ (Despre oraşe, străzi) Lipsit de viaţă, de activitate. ♦ (Despre culori, nuanţe) Lipsit de strălucire, de viaţă; şters. II. S. n. şi f. Persoană, care a murit; defunct, decedat. -O Apa ifiorţilor = fata morgana. MORTAL, -Ă (< lat., it.) adj. Care provoacă moartea, aducător de moarte. Salt m. - figură acrobatică care constă în rotirea liberă a corpului în aer. MORTALITATE (< fr., lat.) s. f. Frecvenţă a cazurilor de deces, exprimată prin raportarea numărului decedaţilor dintr-o populaţie, într-o anumită perioadă, la totalul populaţiei respective. ♦ M. generală = frecvenţă a deceselor dintr-un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă, raportată la numărul populaţiei teritoriului respectiv. M. infantilă = frecvenţa deceselor în primul an de viaţă la o mie de născuţi vii. M. naturală = frecvenţa deceselor organismelor vârstnice dintr-o populaţie, ca rezultat natural al uzurii şi epuizării. MORTAR (< lat.) s. n. Material de construcţie constituit dintr-un amestec de var, nisip, apă, ciment sau ipsos etc., care cu timpul se pietrifică, folosit ca element de legătură între cărămizi, plăci şi blocuri. MORTĂCIUNE (lat. morticina) s. f. Cadavru de animal; stârv, hoit, leş. MORTENI, com. în jud. Dâmboviţa, situată în NV Câmpiei Titu, pe râul Neajlov; 3 104 loc. (2000). Biserica Adormirea Maicii Domnului (1870-1872), în satul M. şi biserica având dublu hram — Sf. loan Botezătorul şi Sf. Ecaterina (1837), în satul Neajlovu. MORTEZA (< fr.) vb. I tranz. A executa operaţia de mortezare. MORTEZARE (< morteza) s. f. Operaţie de prelucrare prin aşchiere a suprafeţelor metalice cu profil complex (canale de pană, dantura roţilor dinţate etc.), executată la maşini de mortezat cu ajutorul unor cuţite de forme corespunzătoare, care efectuează o mişcare rectilinie alternativă în direcţie verticală sau înclinată. MORTEZĂ (< fr.) s. f. 1. Maşină de mortezat. 2. Unealtă folosită la mortezare. MORTIER (< fr.) s. n. Gură de foc fără recul, de calibru mijlociu sau mare şi cu ţeavă scurtă, care trage cu un unghi mai mare de 45° faţă de orizontală. ' MORTIFICA (după fr. mortifier) vb. I tranz. şi refl. A (se) distruge, a (se) cangrena ca urmare a acţiunii unor agenţi fizici, chimici sau prin lipsă de irigare (în cazul ţesuturilor). MORTIFICAT, -Ă (< mortifica) adj. (Despre ţesuturi organice) Mort, distrus; cangrenat. • MORTILLET [mortije], Gabriel de (1821-1898), arheolog francez. întemeietorul şcolii de antropologie din Franţa. Contribuţii în domeniul arheologiei Paleoliticului („Preistoria, Antichitatea omului", „Materiale pentru istoria pozitivă şi filozofică a omului"). MORTINATALITATE (< fr.) s. f. Frecvenţa în procente a născuţilor morţi în raport cu numărul copiilor născuţi vii, într-o anumită perioadă, pe un anumit teritoriu. MORTON [mo:tn], Ferdinand Joseph La Menthe (zis Jelly Roll) (1885-1941), pianist, compozitor şi şef de orchestră de jaz american. Autor al multor şlagăre („Jelly Roll Blues", „Dead Man Blues", „Black Bottom Stamp"). MORTUAR, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la mort sau la înmormântare; privitor la mort, la moarte sau la înmormântare; funerar. MORŢJŞ (< moarte) adv. Cu orice preţ, negreşit; în mod stăruitor, cu încăpăţânare. MORŢUN, Ion (1877-1940, n. Huşi), actor român. Roluri de factură dramatică variată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti (Pristanda din „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, Chirică din „Omul cu mârţoaga" de Gh. Ciprian, Edgel din „Raţa sălbatică" de Ibsen, Actorul din „Azilul de noapte" de Gorki). MORŢUN, Vasile G. (1860-1919, n. Roman), ziarist şi om politic român. Unul dintre fondatorii revistei „Dacia Vasile Morţun viitoare" (1883). A făcut parte din conducerea unor gazete şi reviste socialiste. Primul deputat socialist în Parlament (1888). Membru în conducerea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R.). în 1899, a trecut cu „generoşii" în Partidul Liberal. Ministru al Lucrărilor Publice (1907-1910) şi al Internelor (1914— 1916). MORUA (< fr.) s. f. (IHT.) Cod2. MORULĂ (< fr.) s. f. Primul stadiu de dezvoltare embrionară la animale. Este alcătuită din numeroase celule şi are aspect de mură; precede stadiul de blastulă. MORUN (< bg., ser., ngr.) s. m. Peşte din familia acipenseridelor, având lungimea de 1,5—4 m, cu greutatea până la o tonă, de culoare cenu-şie-închisă, fără solzi, cu corpul masiv, gros, cap relativ mic şi bot triunghiular (Huso huso). Trăieşte în M. Neagră, M. Adriatică şi M. Caspică şi migrează în fluvii pentru reproducere. Este pescuit pentru carne şi icrele negre. Trăieşte până la 100 de ani. MORUN AŞ (< morun) s. m. Peşte teleostean ciprinid, dulcicol, de c. 24-30 cm lungime, de culoare cenu-şie-albăstrie, cu botul prelung şi gura ventrală (Vimba vimba). în România, se pescuieşte în Dunăre şi în delta ei. MORUNGLAV, com. în jud. Olt, situată în SE Piemontului Olteţului, pe stg. văii Olteţului; 3 056 loc. (2000). Viticultură. Biserica Cuvioasa Parascheva (1833), în satul Poiana Mare. Morun 479 MOSCICKI Sir Thomas Morus MORUS (MORE [mo:]), Sir Thomas (1478-1535), gânditor umanist şi om politic englez. Unul dintre întemeietorii socialismului utopic. Lord-cancelar (1529-1532). Fiind catolic, a refuzat să depună jurământ de credinţă regelui ca „şef suprem11 al bisericii anglicane. Arestat, judecat şi decapitat din ordinul lui Henric VIII, pentru că s-a împotrivit reformelor bisericeşti promovate de acesta. în lucrarea sa, „Utopia" (1516), a descris, în opoziţie cu societatea engleză contemporană lui, o lume ideală, bazată pe toleranţă şi egalitate între toţi membrii ei. Alte lucrări: „Viaţa lui Pico della Mirandola“, „Răspuns către Luther“. Canonizat (1935). Sărbătorit la 22 iun. MORUŞCA, Policarp (numele de botez Pompei) (1883-1958, n. Cristeşti— Dealul Geoagiului, jud. Alba), prelat român. Stareţ al mănăstirilor Ho-doş-Bodrog (1925-1935) şi Sf. loan Botezătorul din Alba lulia (1955-1958). Episcop misionar pentru românii ortodocşi din America (1935-1939, la Detroit), calitate în care a organizat eparhia. Lucrări cu conţinut moralizator şi istoric („Feminism şi feminitate în lumina Evangheliei", „Ce trebuie să ştie mirii“, „Misiuni religioase pentru popor, cu material de predici, cuvântări şi alocuţiuni"). MORUZI, familie fanariotă. Mai important: Alexandru M., domn al Ţării Româneşti (1793-1796, 1799-1801) şi al Moldovei (mart.-dec. 1792, 1802-1806, 1806-1807). A dus o politică fiscală excesivă, provocând revolta ţăranilor. Prin hrisovul din 1805, a restrâns drepturile de folosire asupra terenurilor necultivate şi a încurajat mărirea rezervei feudale. MORUZOV, Mihail (1887-1940, n. sat Zebil, jud. Tulcea), agent român de informaţii şi contrainformaţii. Şef (1917-1919) al Serviciului de Informaţii şi Siguranţă al Dobrogei. A fondat, organizat şi condus Serviciul Secret de Informaţii (S.S.l.) al armatei române (1924—1940), care prin informaţiile obţinute şi transmise factorilor de decizie din stat, a avut un rol important în fundamentarea strategiei şi politicii de apărare privind siguranţa naţională. A întreţinut relaţii şi a conlucrat cu Intelligence Service, Abwehrul şi N.K.V.D. numai atunci când interesele statului român o cereau. împreună cu alţi 64 de foşti demnitari, M. a fost asasinat de legionari (nov. 1940) în închisoarea Jilava. MORUZZI, Giuseppe (1910-1986), neurofiziolog italian. Studii asupra mo-tricităţii şi formaţiunii reticulate, prin care a dovedit, alături de H. W. Magoun, existenţa formaţiunii reticulate activatoare a trunchiului cerebral. MORVĂ (< fr.) s. f. Boală contagioasă a calului şi a altor solipede, cu evoluţie lentă, manifestată prin no-duli şi ulceraţii ale foselor nazale, pe piele şi pe alte organe. Este provocată de Actinobacillus mafiei. Se poate transmite şi la om, fiind, de regulă, mortală. Sin. răpciugă. MOSAD (în ebr. „instituţie"), orga- nism israelian de securitate, înfiinţat în 1951, sub denumirea de Ha-mosad ha-merkazi le-modin u le-vitahon (Instituţia centrală pentru informaţii şi securitate). Acţionează mai ales în străinătate, în timp ce Şin Bet răs- punde de securitatea internă a ţării. MOSADDEQ (MOSSADEGH, MU-SADDAQ) Muhammad Hidăyat, zis ~ (1881-1967), om politic iranian. De mai multe ori ministru şi prim-min. (1951-1953). Fondator al Frontului Naţional (1949) care a militat pentru naţionalizarea companiei anglo-iraniene de petrol (realizată în 1951). Divergenţele cu şahul Mohammed Reza Pahlavi şi tulburările interne declanşate de oponenţii lui, sprijiniţi de S.U.A., au dus la răsturnarea guvernului său, arestarea şi condamnarea sa la moarte; graţiat şi eliberat în 1956. MOSC (< ngr.) s. m., s. n. 1. S. m. Mamifer de mărimea unei căprioare, fără coarne, cu caninii superiori foarte lungi (Moschus moschiferus). Trăieşte în Asia. Dintr-o glandă, situată la masculi pe abdomen, se extrage m. (2), o substanţă frumos mirositoare. 2. S. n. Substanţă cu miros caracteristic, secretată de masculul moscului (1). Principiul odorant al m. este muscona, pe care o conţine într-o proporţie de 2%. Se utilizează ca fixator în industria de parfumuri. <0> M. sintetic = substanţă chimică sintetică, cu miros similar substanţei naturale. MOSCA [moska], Gaetano (1858-1941), jurist, sociolog şi politolog italian. Autor al unei concepţii despre „clasa politică sau conducătoare", variantă a teoriei elitelor („Elemente de ştiinţă politică", „Istoria doctrinelor politice"). MOSCAL s. m. v. muscal. MOSCAT, -Ă (< mosc) adj. Cu miros de mosc. ^ Bou m. = gen de mamifer nordic, intermediar ca aspect între oi şi vitele cornute, cu corpul lung de c. 2,5 m şi înalt de 1,5 m, acoperit cu păr des, cu fire lungi până la 70 cm (Ovibos). Trăieşte în regiunile arctice ale Americii de Nord şi în Groenlanda. MOSCHEE (< Ir.) s. f. Edificiu în care se oficiază serviciul religios la mahomedani. în interiorul ei se află o nişă orientată spre Mecca; geamie. Primele m. au fost construite în sec. 7 la Medina, Ierusalim, Damasc şi al-Kufa. MOSCHELES [mo/ales], Ignaz (1794-1870), pianist, compozitor şi dirijor german. Unul dintre ultimii reprezentanţi ai virtuozităţii pianistice de tip vechi, marcând începutul unei noi epoci. Vast catalog creator (150 de numere de opus), dominat de lucrările pentru pian. MOSCHEROSCH [mo/eroj], Johann Michael (1601-1669), scriitor german de origine spaniolă. Proză satirică de factură barocă, cu elemente autobiografice, inspirată din Războiul de 30 de Ani („Ciudatele şi adevăratele viziuni ale lui Philander von Sittewald"). MOăCICKI [mo/tjjtski], Ignacy (1867-1946), fizician şi om politic polonez. între 1892 şi 1897, din motive politice, a trăit în Marea Britanie. Prof. univ. la Freiburg şi Lwow. Lucrări în domeniul electrochimiei; a inventat condensatorul electric („Condensatorii de Ignacy Moăcicki MOSCOFOR 480 înaltă tensiune"). Participant la lovitura de stat din mai 1926, organizată de Pilsudski. Preşedinte al Poloniei (1926- 1939). Din 1939, din nou în emigraţie. M. de onoare al Acad. Române (1937). MOSCOFOR (< fr.; {s> gr. moskhos „viţel" + phoros „purtător") s. m. (în iconografia antică greco-romană) Imagine reprezentând un personaj care poartă pe umeri un viţel destinat sacrificiului. MOSCOPOL, Jean (1903-c. 1975, n. Brăila), cântăreţ român. Stabilit la New York (1945). Repertoriu cuprinzând numeroase şlagăre, cu mare succes în epocă, ale compozitorilor I.Fernic, I. Vasilescu ş.a. („îţi mai aduci aminte, doamnă", „Te-aştept diseară-n Cişmigiu", „Balada fumului de ţigară", „Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă"). Interpret de'cuplete politice. MOSCOPOLE, oraş în Albania, în apropiere de Korşe. în Evul Mediu, important centru economic şi cultural al aromânilor, a cunoscut maxima înflorire în sec. 18. A decăzut în urma atacurilor şi jafurilor turceşti. MOSCOVA (MOSKVA) 1. Râu navigabil în partea europeană a Rusiei, afl. stg. al râului Oka, la Kolomna; 473 km. Izv. din zona Podişului Centrai Rusesc şi trece prin M., Voskre-sensk ş.a. Legat de fl. Volga prin canalul Moscova. Hidrocentrale. 2. Capitala Federaţiei Ruse, situată în centrul Câmpiei Ruse, port pe râul cu aceiaşi nume; 8,4 mii. loc. (împreună cu suburbiile Mîtişci, Liuberţî, Himki, Reutov ş.a., 1996). Mare nod de comunicaţii. Aeroporturile Şeremetievo, Vnukovo, Domodedovo, Bîkovo. Metrou (1935). Mare centru ind.: constr. de automobile, avioane, material feroviar, nave fluviale, aparataj electrotehnic, ma-şini-unelte, mecanică fină; ind. chimi-co-farmaceutică, electronică, poligrafică; fabrici de mobilă, de instrumente muzicale, de ceasuri, textile, confecţii, alim., pielărie şi încălţăminte etc. Important centru comercial şi cultural: Academia de Ştiinţe a Rusiei (1724), 13 universităţi, între care se remarcă Universitatea „Lomonosov" (1755), 81 de institute de învăţământ superior, 60 de teatre (Teatrul Mare fundat 1776, Teatrul Mic fundat sec. 18 etc.), 74 de muzee (galeriile „Tretiakov", muzeul „Puşkin" etc.), biblioteci. Centru al prod. cinematografice (studioul „Mos-filrrf). Festival internaţional al filmului. Universitatea „Lomonosov" Moscova (2) Piaţa Roşie şi Kremlinul Muzeul „Puşkin" Moscova (2) Biserica Vasili Blajennîi 481 MOSKVA Monumente: Kremlinul, catedralele Spaskii (1420-1427), Buna Vestire (1484-1489) şi lisus Hristos Mântuitorul (reconstruită în anii 1996-2000, sfinţită la 19 aug. 2000, pe locul vechii catedrale, demolată din ordinul lui Sta-lin în 1931), bisericile înălţarea Domnului (Vosnesenia, 1532) şi Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul (1547), din cartierul Kolomensk, Vasili Blajennîi (1555-1560) şi Naşterea Maicii Domnului (1649-1652); mănăstirile Novo-devici (de maici, 1524) şi Donskoi (de călugări, 1591), palatele Ostankino, Kuzminki, Kuskovo, Ekaterinsk ş.a. Construcţii moderne (Hotelul „Rossia", Turnul Televiziunii de 533 m, Monumentul Eroilor Cosmosului, 107 m înălţime). Mausoleul V.l. Lenin. Turism. La M. s-a desfăşurat (1980) cea de-a 22-a ediţie a Jocurilor Olimpice de Vară. Menţionat într-un izvor narativ la 1147, dar cu o existenţă anterioară. Reconstruit probabil în c. 1156 de cneazul luri Dolgoruki, M. a devenit, începând din sec. 13, nucleul cneza- Moscova (2). Turnul Televiziunii tului moscovit pe cale de constituire, iar din 1328, centrul Marelui cnezat al Moscovei, care a avut un rol important în lupta pentru crearea statului centralizat rus, a cărui capitală devine în a doua jumătate a sec. 15. în Evul Mediu la M. au izbucnit numeroase răscoale (1382, 1547, 1648, 1662 ş.a.). Cotropită în 1610 de armata panilor poloni, a fost eliberată în 1612 de miliţia populară, condusă de K.M. Minin şi D.M. Pojarski. După mutarea capitalei la Sankt-Petersburg (1712), M. a continuat să aibă un rol important în viaţa economică şi culturală a ţării. în timpul Revoluţiei din Rusia (1905-1907), la M. a avut loc insurecţia armată din 9-18 dec. 1905. La 2/15 nov. 1917, în M. a fost instaurată puterea sovietică. în mart. 1918, M. a devenit capitala R.S.F.S. Ruse, în dec. 1922, a U.R.S.S., iar din iun. 1991 a Rusiei. Aici s-a desfăşurat în timpul celui de-al doilea război mondial o mare bătălie (sept. 1941-apr. 1942) în care armatele germane au suferit prima mare înfrângere. La M. şi-au desfăşurat lucrările numeroase conferinţe internaţionale, cele mai importante fiind: Conferinţa din 19-30 oct. 1943 a miniştrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii, la care a fost adoptată o declaraţie asupra securităţii generale; Conferinţa din 16-20 dec. 1945 a miniştrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii privind organizarea lumii postbelice în Europa şi în Extremul Orient; la rezoluţie a aderat şi China; Conferinţa din 15 iul.— 5 aug. 1963 a miniştrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii, la care s-a elaborat „Tratatul pentru interzicerea experienţelor cu arma nucleară în atmosferă, spaţiu cosmic şi sub apă" ş.a. Tot la M. au avut loc, în 1954, 1957, 1960 şi 1969, consfătuiri ale reprezentanţilor unor partide comuniste şi muncitoreşti. MOSCOVICI, Serge (n. 1925, Brăila), psiholog francez originar din România. Creatorul teoriei despre reprezentările sociale; preocupat de viziunea specifică despre lume a diferiţilor actori sociali („Psihanaliza, imaginea şi publicul său“, „Reprezentările sociale", „Maşina de fabricat zei“, „Psihologie socială"). Lucrări autobiografice („Cronica anilor risipiţi"). MOSCU, Ion (n. 1921, Buzău), arhitect român. Lucrări de orientare funcţionalistă. Construcţii sociale (Spi- talul şi Policlinica Uzinelor „Faur", Complexul comercial Baba Novac, Hotelul Intercontinental, în colab., Liceul german) şi locuinţe (în cartierul Titan, ansamblu în Pantelimon, Blocul Scala — după cutremurul din 1977) în Bucureşti. MOSELEY [mouzli], Henry Gwyn- Jeffreys (1887-1915), fizician britanic. A descoperit dependenţa dintre numărul atomic al elementelor chimice şi spectrele caracteristice de radiaţii X ale acestora (legea lui M.), justificând ordinea din tabelul periodic al lui Mendeleev şi stabilind o nouă metodă de investigare a structurii atomului. MOSELLE [moselj (MOSEL), râu în V Europei (Franţa, Luxemburg, Germania), afl. stg. al Rinului la Koblenz; 545 km. Izv. din M-ţii Vosgi, curge prin Lorena şi străbate Masivul Şistos Renan. Legat prin canale cu Marna şi Rin; este navigabil în aval de Nancy. Lucrări de canalizare (14 ecluze). Trece prin Spinal, Nancy, Metz, Thionville şi Trier. MOSER [mo:zar], Hans Joachim (1889-1967), muzicolog german. Prof. univ. la Jena. Director al Conservatorului din Berlin (din 1950). Lucrări de teorie şi istorie a muzicii („Istoria muzicii germane", „Lexicon muzical", „Liedul german de la Mozart până azi"), biografii (Bach, Hăndel); a editat operele complete ale lui Weber. MOSER, Ion (n. 1937, Timişoara), handbalist român. Stabilit în Germania. Component al echipei României de handbal (în 7), campioană mondială (1961 şi 1964). Unul dintre cei mai prolifici interi ai vremii sale. MOSER-PROLL [mo.zer pro!], Anne Mane (n. 1953), schioare austriacă. De cinci ori consecutiv câştigătoare a Cupei mondiale (1971-1975). Campioană olimpică la combinata alpină (1972). MOSES de Khoren (în armeană Movses Korenatzi) (c. sec. 5), scriitor armean. Considerat părintele literaturii armene. Autor al lucrării „Istoria Armeniei", cea mai importantă sursă despre civilizaţia armeană precreştină. MOSHOESHOE II [mo/u/u], Motlo-tlehi (Constantine Bereng Seeiso) (1938-1996), rege al statului Lesotho (1966-1990 şi 1995-1996). MOSKVA v. Moscova. MOSOR 482 MOSOR (< ser., tc.) s. n. Piesă cilindrică de lemn sau de metal, cu capetele în formă de discuri, pe care se înfăşoară fibrele textile, aţa, firele de mătase etc.; p. ext. piesa împreună cu firele înfăşurate pe ea. MOSSI (< fr.) s. m. pl. Populaţie africană (sec. 11-15) care a creat două regate (Yatenga şi Wagadugu) pe actualul terit. al statului Burkina Fa-so. S-a opus expansiunii Imp. Songhai. Azi mai trăiesc c. 4,7 mii. oameni. MOSSBAUER [mosbauar], Rudolf Ludwig (n. 1929), fizician german. Contribuţii în domeniul fizicii corpului solid şi a temperaturilor joase; a investigat (1958) emisia şi absorbţia nucleară de radiaţii gamma (y) cu lărgime spectrală extrem de mică (efectul M.), care a permis rezolvarea unor probleme ca măsurarea radiaţiilor electromagnetice în câmp gravitaţional, determinarea câmpurilor interne la nivelul nucleelor în tipuri de cristale, măsurarea momentelor nucleare cvadrupolare. Premiul Nobel pentru fizică (1961), împreună cu R. Hofstadter. MOST, oraş în NV Cehiei, la 77 km NV de Praga, pe râul Bilina; 70,8 mii loc. (1996). Nod feroviar. Expl. de cărbuni. Mare combinat carbochimic. Constr. de utilaj minier şi de aparataj electrotehnic. Ceramică. Electrometalur-gie. Menţionat documentar în sec. 11. MOSTAGANEM (MESTGHANEM), oraş în NV Algeriei, port la M. Mediterană; 114,1 mii loc. (1997). Nod rutier. Aeroport. Ind. cimentului, constr. de aparataj electrotehnic, a hârtiei, chimică, de prelucr. a tutunului şi alim. Piaţă agricolă. însemnat centru viticol. Export de vinuri, fructe şi cereale. Pescuit. Fundat în sec. 11 în jurul unei fortăreţe. MOSTAR, oraş în Bosnia şi Herţe-govina, pe Neretva, la 80 km SV de Rudolf Ludwig Mdssbauar' Sarajevo; 126,1 mii loc. (1991). Expl. de bauxită. Ind. aluminiului, de prelucr. a lemnului, alim., textilă, a tutunului. Vechi centru comercial (piaţă de fructe şi vinuri). Monumente: pod (sec. 16), moschee (1566). Centru euristic. Menţionat documentar în 1452. MOSTIŞTEA 1. Râu, afl. stg. al Dunării, în aval de Olteniţa. Izv. din Câmpia Vlăsiei, străbate câmpia cu acelaşi nume şi trece prin lacul omonim; 74 km. Formează un tip hidrologic aparte, care seacă în timpul secetelor prelungite, rămânând în albia minoră unele lacuri ce reprezintă adevărate „oaze“ ale Bărăganului, folosite pentru irigaţii (Lilieci, Hagieşti, Plumbuita, Pârlita, Siliştea ş.a.). 2. Iezerul Mostiştei, liman fluviatil situat pe cursul inf. al râului M. Supr.: 18,6 km2. Folosit pentru piscicultură şi irigaţii. 3. Câmpia Mostiştei, subunitate a Câmpiei Române, situată de o parte şi de alta a văii M., între aliniamentul râurilor Vânătă şi Argova (la E) şi Dâmboviţa şi Argeş (la V). Acoperită cu depozite loessoide cu grosimi până la 20 m. Alt.: sub 100 m. Vegetaţie de stepă şi soluri cernoziomice. MOSTOWSKI [mo/tpVcki], Andrzej (n. 1913), logician şi matematician polonez. Prof. univ. la Varşovia. Contribuţii în logica matematică, fundamentele logice ale teoriei mulţimilor, topologie şi algebră („Propoziţii nedecida-bile în aritmetica formalizată", „Logica, metodologia şi filozofia ştiinţei"). MOSTRĂ (< ngr., it.) s. f. 1. Exemplar luat dintr-o mulţime de obiecte sau parte dintr-o cantitate de material, folosite pentru a constata sau a stabili anumite caracteristici ale obiectelor sau ale materialelor respective; eşantion. ♦ Model. ^ Târg de mostre = târg la care se expun m. pentru informarea cumpărătorilor. Vânzare pe m. = varietate a contractului de vânzare-cumpă-rare în care cumpărătorul a examinat şi primit, la încheierea contractului, o m. a produsului, iar pe parcursul executării contractului, toate bunurile livrate succesiv trebuie să corespundă acestei m., în caz contrar cumpărătorul putând cere înlocuirea lor sau rezilierea contractului, cu daune-interese. 2. Fig. Exemplu, pildă. MOŞUL (AL-MAWŞIL [mausjl]), oraş în N Iraqului, port pe Tigru; 664,2 mii loc. (1987). Nod de comunicaţii. Aeroport. Expl. de petrol. Rafinărie de petrol. Ind. cimentului, textilă (în special Mosui. Moscheea Jămi' al Kablr 483 MOŞTENIRE covoare din lână de oaie, pe fond albastru, cu elemente persane şi caucaziene), alim., a pielăriei şi încălţămintei. Piaţă pentru cereale, fructe, animale. Monumente: marea moschee Jămi‘ al Kablr (sec. 13), palat (sec. 13). Muzeu. Universitate (1967). întemeiat în apropierea ruinelor oraşului Ninive, a fost cucerit de la persani, în 641, de către arabi, devenind un important centru comercial şi meşteşugăresc. Cucerit şi jefuit de mongoli în 1261. în 1638, a fost cucerit de la persani de Imp. Otoman. Ocupat în 1918 de trupele engleze, M. a intrat în componenţa Iraqului (1923). MOŞ (cuv. autohton) s. m. 1. Bărbat în vârstă; bătrân, moşneag; apelativ pentru un bărbat în vârstă. 2. (înv. şi reg.) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaş, strămoş. ^ Expr. Din (sau de la) moşi strămoşi = păstrat din generaţie în generaţie, din vremuri străvechi. ♦ (Pop., la pl.) Fiinţe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după cele nouă zile ale babelor. + (Reg.) Personaj mascat care însoţeşte brezaia; moşneag (2). 3. (în vechile tradiţii populare; la pl.) Nume dat unor zile, considerate sărbători, în care se fac slujbe şi pomeni pentru morţi. + Bâlci tradiţional organizat în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor; p. ext. târg, loc unde sunt organizate distracţii publice. <0* Expr. A se strânge (sau a se aduna) ca la moşi = a se strânge în număr mare pentru a vedea ceva curios. MOŞANU, Alexandru (n. 1932, Branişte, jud. Bălţi, Basarabia), istoric şi om politic român. M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. la Chişinău. Preşedinte al Parlamentului Rep. Moldova (1990-1993). Cercetări privind istoria modernă şi contemporană a României („Mişcarea socialistă din România, anii ’70-’90 ai sec. XIX“). MOŞj (< moaşă) vb. IV 1. Tranz. A da unei femei ajutorul necesar la naştere; a da primele îngrijiri unui nou născut. 2. Intranz. şi refl. (Fam.) A lucra încet, fără spor, a se trudi, a se căzni fără succes; a se mocăi. MOŞIE (< moş) s. f. 1. Mare proprietate funciară, aflată în stăpânirea, de obicei ereditară, a unui moşier. 2. (înv. şi arh.) Pământ strămoşesc; patrie. • MOŞIER (< moşie) s. m. Proprietar al unei moşii. MOŞIERIME (< moşier) s. f. Categorie socială formată din mari proprietari funciari; în feudalism, clasa dominantă a societăţii, deţinătoarea unor mari întinderi de pământ lucrate de ţărani dependenţi. A persistat în majoritatea ţărilor şi în capitalism, în condiţiile în care transformarea moşiilor de tip feudal în întreprinderi capitaliste s-a făcut în mod lent şi treptat, pe calea reformelor. MOŞMOANĂ (< tc.) s. f. Fruct al moşmonului, drupă falsă, globuloasă sau piriformă, aromată, comestibilă, suculentă, dulce-acrişoară. MOŞMON (< moşmoană) s. m. Arbust sau arbore fructifer din familia rozaceelor, înalt până la 5 m, cu frunze eliptice mari şi fructe drupe false, originar din SE Europei şi din Persia (Mespilus germanica). în România este sălbatic sau se cultivă pe suprafeţe restrânse, fiind folosit ca portaltoi pentru gutui. MOŞMONDI. (MOŞMOLI, MOŞMON!) vb. IV 1. Intranz. şi refl. A se mişca încet şi stângaci; a lucra neîndemânatic, fără spor; a se mocăi. 2. Intranz. A căuta, a dibui; a adulmeca. MOŞNA 1. Com. în jud. laşi, situată în partea de E a Pod. Central Moldovenesc; 1 885 loc. (2000). Cărămidă-rie. Ateliere de dogărie şi tâmplărie. Pomicultură. Biserica Sf. Voievozi (sec. 18, renovată în 1859), în satul M. 2. Com. în jud. Sibiu, în Pod. Târnavelor; 3 057 loc. (2000). Creşterea bovinelor (în satul Nemşa). Viticultură. Vechi centru săsesc de ceramică populară (Nemşa). în satul M., menţionat documentar în 1280, se află o biserică (azi evanghelică) zidită în anii 1480-1486, în stil gotic, înconjurată de ziduri, străjuite cu turnuri de apărare (sec. 18) şi o biserică ortodoxă (1841). MOŞNEAG (< moş) s. m. 1. Moş. 2. Bărbat mascat care însoţeşte brezaia; moş (2). MOŞNENI (MOŞTENI) s. m. pl. (în Evul Mediu în Ţara Românesacă) Ţărani liberi, stăpâni devălmaşi ai pământului moştenit de la un străbun comun. MOŞNIŢA NOUĂ, com. în jud. Timiş, situată în Câmpia Timişului, pe dr. râului Timiş; 3 840 loc. (2000). Haltă de c.f. (Urseni). MOŞOAIA, com. în jud. Argeş, situată în SE Piemontul Cotmeana, pe cursul superior al râului Teleorman; 3 817 loc. (2000). Expl. de petrol. Bisericile cu hramurile Sf. Nicolae (1840) şi Cuvioasa Parascheva (1806), în satele Ciocănăi şi M. MOŞ TEACĂ, revistă satirică săptămânală, cu subtitlul „Jurnal ţivil şi cazon". A apărut la Bucureşti (1895-1901), sub direcţia lui A. Bacalbaşa şi apoi a lui G. Ranetti. MOŞTENI, com. în jud. Teleorman, situată în câmpia Găvanu-Burdea, pe stg. râului Câlniştea; 1 798 loc. (2000). Expl. de petrol. Creşterea bovinelor. MOŞTENI. (< moştean, înv., „moş-nean“) vb. IV tranz. A dobândi un patrimoniu, o avere etc. sau o parte ori anumite bunuri din acesta prin moştenire. ♦ A deveni moştenitorul, succesorul cuiva. MOŞTENIRE (< moşteni) s. f. 1. Transmitere a patrimoniului unei persoane decedate către una sau mai MOŞTENITOR 484 multe persoane în viaţă, în temeiul legii (m. legală), al unui testament (m. testamentară) sau al unui contract de donaţie de bunuri viitoare (m. contractuală). 2. Valori morale, idei, fenomene culturale etc., transmise de înaintaşi. MOŞTENITOR, -OARE (< moşteni) s. m. şi f. Persoană care moşteneşte, care are drept de succesiune legală sau testamentară; urmaş. ^ Prinţ-m. sau moştenitorul tronului = persoană care urmează la tron după moartea unui suveran. ♦ Copil, fiu. MOTAQUA, fluviu în partea cen-tral-estică a Guatemalei; 547 km. Izv. din Sierra Madre de Chiapas, curge pe direcţia SV-NE, trecând prin Los Ama-tes şi Morales şi se varsă în G. Honduras, formând în cursul inferior, pe o mică porţiune, graniţa între Guatemala şi Honduras. Navigabihpe c. 200 km. MOTAN s. m. 1. Masculul pisicii; cotoi. 2. Fig. Om tăcut, ascuns, care nu-şi exteriorizează sentimentele sau gândurile. MOTAŞ, Constantin (1891-1980, n. Vaslui), zoolog român. Acad. (1948), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Cercetări de hidrobiologie („Punerea în valoare a apelor de munte") şi de faună cavernicolă. Contribuţii la cunoaşterea hidracarienilor din România. Lucrări de pionierat în domeniul zoogeografiei („Biogeografia Mării Negre", „Repartiţia vieţii pe pămânf). A introdus termenul de freatobiologie („Cercetări asupra biologiei izvoarelor şi apelor freatice în partea centrală a Câmpiei Române"). MOTEL (< fr.; engl. motc[car] „automobil" + hotel) s. n. Unitate hotelieră de dimensiune mică sau medie, amplasată de obicei pe marginea şoselelor intens circulate, inclusiv lângă staţiile de carburant şi service, având ca scop satisfacerea cererilor de cazare şi Constantin Motaş l v J Motiv (II 1) de masă ale automobiliştilor şi persoanelor însoţitoare, inclusiv a turiştilor, ca şi parcarea în condiţii de siguranţă a autovehiculelor. MOTET (< fr.) s. n. Gen de muzică vocală religioasă polifonică, cu sau fără acompaniament muzical, bazat adesea pe cantus firmus, în care fiecărei strofe sau fiecărui verset din text îi corespunde o melodică şi o ritmică proprie. Răspândit în sec. 12-13 în Franţa. J.S. Bach a compus remarcabile m. MOTHERWELL [ma&erwel], Robert (1915-1991), pictor american. Reprezentant de seamă al expresionismului abstract, a folosit în special tehnica colajului (seria de „Elegii", dedicate Republicii spaniole). MOTILITATE (< fr. {i}; {s> lat. motus „mişcat") s. f. (FIZIOL.) Proprietate a unor organe cu musculatura netedă de a efectua mişcări de contracţie şi de relaxare (ex. m. intestinală); motricitate. MOTIV (< fr., it., germ.) s. n. I. Cauza, raţiunea, temeiul subiectiv al unei acţiuni; imboldul care împinge la o acţiune; mobil. ♦ Pretext, prilej. ^ Loc. Pe motiv că... = pretextând că... II. 1. (MUZ.) Cel mai mic element constitutiv al unei compoziţii muzicale cu un profil şi un sens propriu (m. ritmic, melodic, armonic). 2. Element pictural, sculptural sau de broderie folosit într-o compoziţie decorativă ori arhitecturală. 3. (în literatură) La nivelul unui text, unitate minimală de semnificaţie; cu-vânt-cheie. După unele teorii, mai multe m. formează o temă; după altele, cei doi termeni sunt identici. La nivelul mai multor texte, al unei literaturi naţionale sau al celei universale, în funcţie de recurenţa lor, m. pot fi abordate sub raport evolutiv-comparativ (de ex. motivul „dublului"). Când m. are o puternică iradiere culturală, de durată şi pe arii largi, se vorbeşte de topos (de ex. toposul „lumii pe dos", toposul „labirintului"). în folclor, studiul m. narative a dus la inventarierea motivelor-tip din basme şi a variantelor acestora (cele- brul catalog întocmit de A. Aarne şi S. Thompson). MOTIVA (< fr.) vb. I tranz. A expune cauzele unei acţiuni, ale unei stări sufleteşti etc.; a justifica; a arăta temeiurile de fapt şi de drept ale unei hotărâri judecătoreşti. ♦ A îndreptăţi, a susţine, a sprijini pe un motiv întemeiat, serios; spec. (despre elevi şi studenţi) a justifica absenţele de la cursuri; (despre profesori) a accepta justificarea absenţelor de la cursuri ale elevilor sau studenţilor. MOTIVAŢIE (< fr.) s. f. 1. (PSIH.) Totalitatea motivelor sau mobilurilor (conştientizate sau nu), care determină o persoană să îndeplinească o anumită acţiune sau să tindă spre anumite scopuri. 2. (LIT.) Ansamblul mobilurilor psihice care determină acţiunile şi comportamentul unui personaj, declanşarea şi evoluţia conflictului. MOTO- (< fr.; {s} fr. moteur „motor") Element de compunere care înseamnă „pus în mişcare cu ajutorul unui motor", „prevăzut cu un motor", şi care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. MOTO (< it., germ.) s. n. Citat luat, de obicei, dintr-o operă consacrată şi aşezat la începutul unei lucrări sau al unuia dintre capitolele ei, în scopul de a releva ideea fundamentală a lucrării; epigraf (2). MOTOBAL (< fr.; {s} fr. moto-[cyclette] „motocicletă" + engl. ball „minge") s. n. Joc sportiv pe echipe, în care mingea este lovită de sportivi de pe motocicletă sau cu motocicleta, pentru a fi introdusă în poarta adversarului. MOTOBLINDAT (< moto- + blindat) s. n. Autovehicul blindat, dotat cu armament, folosit pe câmpul de luptă. Se deosebesc m. care se mişcă pe pneuri şi altele care folosesc şenile. MOTOCEL (< motoc, rar „caier") s. m. Ghemuleţ; ciucure, canaf. MOTOCICLETĂ (< fr.) s. f. Autovehicul pe două roţi pentru una sau două persoane, echipat cu un motor cu ardere internă şi aprindere prin 485 MOTORINĂ scânteie electrică, cu răcire cu aer, având cilindreea de 250-1 000 cm3. Pentru transportul celei de-a treia persoane m. pot fi prevăzute cu ataş. Se construiesc şi m. cu trei roţi special pentru invalizi. MOTOCICLISM (< fr.) s. n. Sport care se practică pe motociclete (simple sau cu ataş), împărţite în clase după capacitatea cilindrică. Există curse de m. de regularitate şi rezistenţă, de viteză (în circuit), de motocros şi de dirt-track. MOTOCICLIST, -A (< fr.) s. m. şi f. Persoană care conduce o motocicletă; sportiv care practică motociclismul. MOTOCOMPRESOR (< fr., rus.) s. n. Agregat format dintr-un motor cu ardere internă sau electric şi un compresor, folosit pentru producerea pe şantiere a aerului comprimat. MOTOCOSITOARE () s. f. (CINEMAT.) Aparat de proiecţie pentru montajul filmului sonor. MOXA (MOXALIE), Mihail (c. 1585/ 1590—c. 1650), cronicar român. Călugăr ia mănăstirea Bistriţa (Vâlcea). A scris un cronograf de la „facerea lumii“ până la 1489 („De-nceputul lumei dentâi“, 1620), prima istorie universală în limba română, prelucrată după Manasses şi istoriografia sud-slavă; a tradus (1640) din slavonă „Pravila de la Govora". MOZAIC1 (< fr., it.) s. n. 1. Tehnică folosită în artele plastice, care constă din asamblarea unor bucăţi mici, colorate, de marmură, de sticlă, de ceramică etc. şi fixarea lor pe un suport (de obicei ciment), formând diferite figuri. De origine orientală (Egipt, Per-sia), arta m. a fost preluată de Antichitatea greco-romană şi a înflorit în perioada Imp. Bizantin. M. este folosit la decorarea pereţilor, bolţilor, pardoselilor etc. ♦ Lucrare executată în această tehnică. 2. Fig. Amestec eterogen de oameni sau de diferite obiecte. 3. (FITOPAT.) Viroză a plantelor, mani- MOZAIC Mozaic (1). Detaliu de paviment (Edificiul roman cu mozaic,Constanţa, sec. 4) Mozaic (1). Icoană reprezentând pe Sfântul loan Hrisostom (Constantinopol, mijlocul sec. 14) MOZAIC 490 testată prin apariţia unor pete decolorate pe frunze şi fructe alternând cu porţiuni colorate normal şi având aspectul de m. (1) (ex. m. tutunului). (BOT.) M. foliar = suprafaţă asimilatoare alcătuită din frunze de mărimi diferite dispuse în acelaşi plan (ex. la iederă). 4. (BIOL.) Himeră (3). 5. Hibrid ale cărui caractere parentale alelo-morfe sunt evidente. MOZAIC2, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de mozaism, privitor la mozaism. ♦ (Substantivat) Adept al mozaismului. MOZAICAR (< mozaic1) s. m. Persoană specializată în lucrări de mozaic1 (1). MOZAISM (< fr., it.) s. n. Religia monoteistă a evreilor, fundată, potrivit legendei, de Moise, la sfârşitul sec. 13 Î.Hr. Cartea sacră a m. este „Vechiul Testament",completat de Talmud; iudaism. MOZAMBIC 1. Republica - (Republica de Moţambique), stat în SE Africii, cu largă ieşire la Oc. Indian (Canalul Mozambic); 812,4 mii km2; 18,2 mii. loc. (1997). Limba oficială: portugheza. Religia: animistă (44%), islamică (28,2%), creştină (catolici 11,6%, protestanţi 9,2%). Capitala: Maputo. Oraşe pr.: Beira, Nampula, Quelimane, Tete, Chimoio. M. este împărţit în 10 provincii şi districtul capitalei. Relieful cuprinde câmpii extinse (400 km în S) şi platouri joase sub 600 m alt., dominate la V de M-ţii lnyanga (2 600 m) şi Lebombo. La N de Zam-bezi sunt platouri înalte de peste 1 200 m alt. şi M-ţii Namuli (2 419 m alt.), traversaţi de văi adânci. Principalele ape curgătoare sunt fl. Zambezi (2 660 km), Limpopo (1 600 km), Ro-vuma şi Maputo. Ţărm lagunar şi mlăştinos cu o câmpie litorală joasă. în V ţării, L. Nyasa. Vegetaţie de savană şi stepă. Pădurile cu esenţe preţioase (cedru, mahon, abanos, arborele de fier) ocupă 22,1% din supr. ţării. Faună bogată şi variată (parcul naţional Go-rongosa). Economia, bazată pe agricultură, cu unul dintre PNB/loc. printre cele mai mici din lume (80$ S.U.A., 1995), are mari resurse de subsol, un potenţial hidroenergetic ridicat şi o poziţie geografică de tranzit pentru ţările din interior. Industria extractivă şi prelucrătoare asigură 17,2% din PNB şi concentrează abia 6,1% din forţa de muncă. Zăcăminte de min. de fier, aur, pietre preţioase, uraniu, staniu, tantalit (2/3 din rezervele mondiale), beriliu (locul 2 pe glob) şi mici exploatări de cărbune (38 mii t, 1995), gaze natu- rale, fluorină, turmalină, grafit, cupru, bauxită, columbit, azbest, sare, mică, bentonită, marmură. Exploatări forestiere (18,4 mii. m3 lemn, 1995). Industria prelucrătoare produce: energie electrică (563 mii. kWh, 1995, marea hidrocentrală Cabora Bassa de pe Zambezi), produse petroliere, laminate, vagoane, biciclete, montaj de autovehicule, gaze naturale lichefiate, produse chimice (acid sulfuric, îngrăşăminte azotoase şi fosfatice), cherestea şi hârtie, ciment, piei brute, fire şi ţesături de bumbac, fire de iută, ţigarete (106 mii. bucăţi 1995), bere (244 mii hl, 1995), zahăr, 491 MOZART DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii Suprafaţa (km2) Cabo Delgado 82 625 Gaza 75 709 Inhambane 68 615 Manico 61 661 Maputo 25 756 Nampula 81 606 Niassa 129 055 Sofala 68 018 Tete 100 724 Zambezia 105 008 Maputo (capitala) 602 lapte, carne, margarină, prelucrarea nucilor de acaju, copra (74 mii t, 1996). Pe doar 4% din supr. ţării se cultivă (mii t, 1997): porumb (1 153), cassava-manioc (5 342), sorg (263), orez (139), batate (58), cartofi (73), floarea-soarelui, sisal, mei, legume — toate pentru consumul intern. Există plantaţii de nuci de acaju (32 mii t, 1996, locul 2 pe glob, asigură 41% din necesarul mondial), palmieri de cocos (440 mii t, 1997), trestie de zahăr (500 mii t, 1997), arahide (127 mii t, 1997), bananieri (86 mii t, 1997), mango, citrice, ceai, ananas (11 mii t, 1996), fibre şi seminţe din bumbac, tutun, kenaf. 56,1% din supr. ţării este acoperită cu păşuni şi fâneţe. Se cresc extensiv (mii capete, 1996): bovine (1 290), caprine (386), ovine (122), porcine (175). Pescuit (26,9 mii t peşte, 1995). C.f.: 3 123 km (1995). Căi rutiere: 29,81 mii km (din care 5 500 km asfaltate). Căi navigabile interne: 3 750 km (1994). Flotă comercială maritimă: 109 nave cu 38,4 mii t.d.w. (1995). Porturi pr.: Maputo, Ma-tola, Beira, Nacala, Pemba, Xai-Xai. Principalele obiective turistice: capitala Maputo cu catedrala, clădirile Primăriei, Muzeul Militar (1872), dotări turistice şi o plajă cu nisip fin; parcul naţional Go-rongosa (lângă Beira), rezervaţiile parţiale şi speciale de faună. Export (1995): creveţi (43,3%), bumbac (11,7%), nuci de acaju (5,6%), zahăr (4,3%), copra (3,6%), ceai, lemn, arahide, nuci de cocos. Principalii parteneri: Africa de Sud (21,6%), Spania (21,6%), Japonia (13%), Portugalia (10,4%). Import (1995): produse alimentare (18,9%), maşini şi echipament de transport (22,9%), ţiţei şi produse Populaţia Capitala (1997) 1 284 000 Pemba 1 034 000 Xai-Xai 1 112 000 Inhambane 975 000 Chimoio 809 000 Maputo 3 065 000 Nampula 764 000 Lichinga 1 380 000 Beira 1 149 000 Tete 3 202 000 Quelimane 966 000 Maputo petroliere (10,9%), maşini şi utilaje (9,5%). Principalii parteneri: Africa de Sud (37,6%), S.U.A. (6,7%), Japonia (6,2%), Portugalia (6%). — Istoric. Pe terit. M., locuit din timpuri străvechi, s-au constituit, în sec. 15-16 câteva state africane, dintre care cel mai puternic a fost Monomotapa. în sec. 10-15, litoralul M. a fost cucerit de arabi. La începutul sec. 16, portughezii au ocupat ţărmul M., organizând un intens comerţ cu sclavi şi cu aur. înfrângând rezistenţa populaţiei băştinaşe, portughezii au reuşit, în a doua jumătate a sec. 19 să cucerească M. în întregime şi să-l transforme în colonie, declarată în 1951, „provincie de peste mări“. După înfiinţarea (1962) Frontului de Eliberare din Mozambic — FRELIMO, în frunte cu Eduardo Mondlane (asasinat în 1969), a fost declanşată (1964) lupta armată (cu baze în Tanzania şi Zambia) împotriva autorităţilor coloniale portugheze, condusă, din 1969, de Samora Moîses Machel. Prin Acordul de la Lusaka (sept. 1974), care prevedea acordarea independenţei M., la 25 iun. 1975 a fost proclamată Republica Populară M., Samora Moîses Machel fiind ales preşedinte al statului. Adeptă a marxismului, noua putere promovează un larg program de naţionalizări şi de instituire a controlului statului asupra celor mai diverse activităţi economice, sociale şi politice. Organizarea (1976) şi finanţarea de către regimurile rasiste din Africa de Sud şi Rhodesia de Sud (Zimbabwe) a formaţiunii de opoziţie Rezistenţa Naţională — RENAMO a declanşat în 1978, acţiuni militare împotriva regimului de 'la Maputo, M. devenind, până în 1992, scena unui sângeros război civil soldat cu un milion de victime şi refugierea în ţările vecine ac. 1,7 milioane de locuitori. După semnarea (oct. 1992), sub egida O.N.U., a unui acord de încetare a focului cu RENAMO, au loc alegeri (oct. 1994) parlamentare şi prezidenţiale libere; Joaquin Alberto Chissano (care-i succedase în 1986 lui Samora Moîses Machel ca şef de stat şi secretar general al partidului) este reales preşedinte. M., fără să fi fost colonie britanică, devine (nov. 1995) al 53-lea stat membru al Commonwealth-ului. Republică prezidenţială, conform Constituţiei din nov. 1990. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Republicii), iar cea executivă de preşedinte, asistat de un Consiliu de Miniştri, condus de un prim-min. 2. Canalul strâmtoare între Africa şi ins. Madagascar; lungime: c. 1 670 km; lăţime max.: 1 000 km. Adâncimi în jur de 3 000 m (în N şi S), iar în V de 2 000 m. Străbătut de curentul cu acelaşi nume. 3. Curent cald în str. Mozambic şi V Oc. Indian, care se îndreaptă spre S, de-a lungul ţărmului african. Viteză: 1,8-2,8 km/h. Temperatura apei: 22-28°C. MOZAMBICAN, -A (< n. pr. Mo- zambic) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al Mozambicului. 2. Adj. Care aparţine Mozambicului sau populaţiei lui, care se referă la Mozambic sau la populaţia acestuia. MOZARAB, -Ă (< fr., sp.) s. m. şi f. (în Spania) Creştin care şi-a păstrat religia sub dominaţia islamică. <$► (Adjectival) Artă m. = artă care s-a dezvoltat pe terit. Spaniei, în sec. 9-11. De inspiraţie religioasă creştină, a. m. a fost influenţată formal de arta islamică. MOZART [mg-.tsart], Wolfgang Ama- deus (1756-1791), compozitor austriac. Născut într-o familie de muzicieni, a fost un copil minune ca instrumentist (pianist, violonist) şi dirijor. Format sub îndrumarea lui J.Chr. Bach şi G. Martini. Reprezentant al clasicismului vie-nez, alături de Haydn şi Beethoven. Cu o inepuizabilă inventivitate melodică, îmbinând elemente de stil rococo cu arhitectonica echilibrată a clasicismului şi cu grandoarea formelor polifonice de tip baroc (pe care le reactualizează într-o manieră proprie), a compus o vastă operă, cuprinzând capodopere în aproape toate genurile. Opere („Răpirea din Serai“, „Nunta lui Figaro“, „Don Giovanni“, „Don Juan“, „Directorul de teatru", „Cosi fan tutte“, MOZARTEUM 492 Wolfgang Amadeus Mozart „Flautul fermecat" etc.), 41 de simfonii („Jupiter“), concerte (şapte pentru vioară, 21 pentru pian), 26 de cvartete de coarde, sonate pentru pian şi vioară, sute de lucrări instrumentale şi camerale, lucrări vocal-simfoQjce, un „Recviem". Creaţia sa, de o mire, perfecţiune a scriiturii, de o profundă originalitate şi de o acută sensibilitate are o semnificaţie unică în istoria muzicii. MOZARTEUM, institut pentru studierea şi cultivarea muzicii lui Mozart, creat la Salzburg în 1841. Din 1880, a devenit fundaţie internaţională cu o Şcoală Superioară de Studii Mozar-tiene. MOZĂCENI, com. în jud. Argeş, situată în Câmpia Găvanu-Burdea, în zona de confl. a râului Mozacu cu Dâmbovnic; 2 733 loc. (2000). Expl. de petrol. MO ZI v. Mo tzi. MOZOLI. (< magh.) vb. IV 1. Tranz. A frământa ceva în gură fără a rupe cu dinţii, a morfoli. 2. Tranz. şi refl. A (se) murdări, a (se) mânji. MPHAHLELE, Es’kia (Ezekiel) (n. 1919), scriitor şi critic literar sud-african. Promotor al noii literaturi africane. Romane („Pe Second Avenue", „Peregrinii", „Tata vine acasă") şi povestiri („Omul trebuie să trăiască şi alte povestiri", „fn ţinutul B") prezentând lupta împotriva discriminării rasiale. Studii de istorie şi critică literară („Caracterul noneuropean în ficţiunea engleză", „Imaginea africană", „Povestea literaturii africane"). MRANIŢĂ (< sl.) s. f. îngrăşământ agricol obţinut din gunoi de grajd bine fermentat sau din descompunerea altor materiale organice, în special frunze. MRAVINSKI, Evghenl Aleksandrovici (1903-1988), dirijor rus. Prof. univ. la Conservatorul din Leningrad. Dirijor al Teatrului de Operă şi Balet din Le- ningrad (1932-1938). Dirijor principal şi directorul artistic al Orchestrei Simfonice din Leningrad (din 1938). Repertoriu din muzica lui Ceaikovski şi a marilor clasici ai sec. 20. Prime audiţii cu lucrări de Prokofiev, Şostakovici, Haciaturian ş.a. Stil caracterizat prin precizie, supleţe şi expresivitate. MRAZEC, Ludovic (1867-1944, n. Craiova), geolog şi petrograf român. Acad. (1905), prof. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Acad. (1932-1935). întemeietor şi director al Institutului Geologic al României (1906-1928). Lucrări privind petrografia şi mineralogia, geologia zăcămintelor de petrol şi tectonica („Distribuirea geologică a zonelor petrolifere din România", „L’industrie du petrole en Roumanie", „Originea reliefului tectonic major al globului terestru"). A descoperit fenomenul de dia-pirism şi a elaborat o teorie asupra originii zăcămintelor de petrol („Problema geologică a petrolului în România"). Membru a numeroase societăţi ştiinţifice străine. MREAJĂ (< sl.) s. f. 1. Unealtă de pescuit de forma unei plase simple şi uşoare, cu ochiuri relativ mari şi împletită din aţă subţire, cu ajutorul căreia se pescuieşte în porţiunile liniştite ale apelor curgătoare sau în bălţi. 2. Fig. Procedeu abil de a ademeni sau de a înşela pe cineva. MREANĂ (< sl., bg.) s. f. Peşte teleostean, ciprinid, dulcicol, lung de c. 25-50 cm, cu spatele brun-verzui, botul alungit şi cu două perechi de mustăţi groase (Barbus barbus). Trăieşte în regiunea submontană a râurilor. Icrele sunt toxice. MROZEK, Stavomir (n. 1930), scriitor şi dramaturg polonez. Comediile sale, de o ironie corosivă şi grotescă, prezintă cu mijloacele teatrului absurd situaţii-limită în care se găseşte individul în sistemele totalitare („Tango", Ludovic Mrazec „Emigranţii", „Ambasadorul"). Povestiri („Elefantul", „Ploaia"). MTI (Magyar Tâvirati Iroda), agenţie de presă a Ungariei. înfiinţată în 1880, cu sediul la Budapesta. MUAWIYAH ibn AbT-Sufyăn v. Moavia. MUBARAK, Mohammed Hosni (n. 1928), general şi om politic egiptean. Preşedinte (din 1981; în 1975-1981, vicepreşedinte) şi prim-min. (1981-1982) al Republicii Arabe Egipt. Vicepreşedinte (1976-1981), secretar general (1981-1982) şi preşedinte (din 1982) al Partidului Naţional Democrat. MUC (lat. muccus) s. m., s. n. 1. S. m. Secreţie produsă de glandele mucoasei nazale şi eliminată prin nări. 2. S. n. Vârful (înnegrit prin ardere) al unui fitil de lampă, de lumânare sau de candelă. ♦ Bucăţică rămasă dintr-o ţigară fumată sau dintr-o lumânare consumată. MUCALIT, -Ă (< tc.) adj. (Şi subst., despre persoane) Care, sub aparenţă serioasă, e plin de haz; poznaş, ghiduş. MUCARER (< tc.) (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) 1. Firman de reînnoire a domniei sau de confirmare a domnilor, dat de sultan. 2. Sumă de bani plătită Porţii Otomane de către domni, începând din sec. 17, pentru a obţine reînnoirea domniei; se plătea la trei ani (m. mare) şi la un an (m. mic). MUCAVA (< tc.) s. f. Produs industrial de papetărie, realizat din diferite semifabricate fibroase, ca paste mecanice de lemn, paste de paie sau de stuf, maculatură, paste de cârpe etc., şi folosit la lucrările de legătorie, pentru confecţionarea cutiilor şi ambalajelor etc. MUCED, -Ă (lat. mucidus) adj. Care este acoperit, pătruns de mucegai; mucegăit. Hosni Mohammed Mubarak 493 MUFLON MUCEGAI (< muced) s. n. Nume dat ciupercilor saprofite sau parazite ale căror micelii şi fructificaţii formează o masă filamentoasă, pâsloasă, albă, cenuşie sau verde şi care provoacă degradarea mediului pe care se dezvoltă. Unele specii de m. provoacă boli la plante (ex. m. cenuşiu la viţa de vie), iar din altele se extrag antibiotice (ex. penicilina din Penicillium). MUCEGĂj (< mucegai) vb. IV intranz. şi refl. A (se) acoperi de mucegai; a mucezi. MUCENIC, -Ă (< sl., ser., rus.) s. m. şi f. 1. Martir creştin din primele secole după Hristos; fig. persoană care suferă pentru o idee, o convingere etc. 2. (La m. pl.) Sărbătoare creştină pentru pomenirea celor 40 de martiri din Sevastia (9 martie). ♦ Covrigei de forma numărului 8, însiropaţi şi unşi cu miere, presăraţi cu nucă, preparaţi cu ocazia acestei sărbători; în unele zone, aceşti covrigei se fierb. MUCENICIE (< mucenic) s. f. Suferinţă extremă, martiriu, chin. MUCENjŢĂ (< mucenic) s. f. Mucenică. MUCEZEALĂ (< mucezi) s. f. Faptul de a (se) mucezi; mucezire; concr. mucegai. MUCEZI. (< muced) vb. IV intranz. şi refl. A prinde mucegai, a (se) mu-cegăi. ♦ Fig. (Despre persoane) A duce o viaţă inactivă, monotonă. MUCHIE (lat. mutila) s. f. 1. Linie după care se întretaie două feţe ale unui corp geometric. 2. Margine, dungă a unui lucru. ^ Expr. Bani bătuţi pe muchie = bani numerar. 3. (La unele unelte) Partea opusă tăişului. <0* Expr. {A fi sau a sta) pe muchie de cuţit = (a fi) într-o situaţie primejdioasă, critică. 4. Creastă, coamă, culme. MUCILAGINOS. -OASĂ (< fr., lat., it.) adj. Asemănător mucilagiului; vâscos. MUCILAGIU (< fr., lat.) s. n. 1. Substanţă cleioasă extrasă din seminţele de in, de cereale ş.a., asemănătoare cu gumele vegetale. în medicină, m. este utilizat ca regulator al tranzitului intestinal. 2. Material cleios, rezultat din măcinarea şi din hidratarea înaintată a pastelor fibroase celulozice sau din degradarea pastelor fibroase, în industria hârtiei, datorită acţiunii unor ciuperci şi a unor bacterii dezvoltate mai ales pe pereţii conductelor şi ai rezervoarelor de pastă. MUCJNĂ (< fr. {i}) s. f. Mucopoli-zaharid, component principal al mucu-sului, prezent în mucoasa gastrică şi folosit ca substanţă protectoare locală în tratamentul ulcerului peptic. MUCIUS SCAEVOLA, Caius, plebeu roman. Potrivit legendei, a încercat, în timpul asedierii Romei de către etrusci (508 Î.Hr.), să-l ucidă pe regele acestora, Porsenna; neizbutind, şi-a ars pe rug mâna dreaptă pentru a-i dovedi inamicului că nici o durere nu-i poate înfrânge dragostea de patrie. Actul său de bravură l-ar fi convins pe regele etrusc să încheie pace. MUCOASĂ (< fr., lat.) s. f. Strat de ţesut caracteristic (0,5-4 mm) care căptuşeşte organele cavitare şi canalele ce se deschid la exterior sau în altă cavitate. Este constituită dintr-un epiteliu uni- sau pluristratificat, bogat în glande sau celule glandulare, care secretă mucus şi protejează suprafaţa interioară a organelor contra uscării (ex. m. căilor respiratorii, m. aparatului digestiv etc.); pieliţă (2). MUCOCEL (< fr.) s. n. Formaţiune cu aspect de pungă chistică ce ia naştere datorită acumulării de mucus într-o cavitate cu orificiul obstruat (ex. m. lacrimal, al sinusurilor feţei, apen-dicular etc.). <0> M. bronşic - afecţiune congenitală caracterizată prin prezenţa unei dilataţii plină cu mucozităţi la nivelul bronhiilor. MUCOPOLIZAHARjDE (< fr.) s. f. pl. Compuşi chimici care conţin poli-zaharide şi hexozamină, prezenţi în organism în stare liberă şi sub formă de glucoproteine (mai ales constituente ale substanţei fundamentale din ţesutul conjunctiv). MUCOPROTEIDE (< fr.) s. f. pl. Proteine conjugate care conţin în molecula lor hidraţi de carbon de tipul condroitinei. V. condroide. MUCOR (< fr., lat.) s. m. Gen de ciuperci din familia mucoraceelor. Specia cea mai răspândită este Mucor mucedo, întâlnită frecvent pe resturi de plante, dejecţii etc. MUCORACEE (< fr.) s. f. pl. Familie de ciuperci saprofite care produc mucegaiuri pe substraturile pe care se dezvoltă. Unele m. produc micoze la om, altele produc fermentaţii alcoolice. MUCOZITATE (< fr., it.; {s> lat. mucus) s. f. Produs de secreţie, cu aspect mucilaginos, existent într-un organ rcavitar sau eliminat din acesta, format, în special, din mucus, dar pu- tând conţine şi alte elemente, ca sânge, puroi etc. MUCUS (cuv. lat.) s. n. Secreţie clară, vâscoasă a mucoaselor, compusă din mucină, celule epiteliale, leuco-cite şi diferite săruri anorganice, suspendate în apă. Are un rol protector pentru mucoasele pe care le acoperă. MUDANJIANG [mudandjiaq], oraş în NE Chinei (Heilongjiang), pe râul Mudan, la 260 km SE de Harbin; 571,7 mii loc. (1995). Ind. aluminiului, constr. de maşini, a cauciucului (anvelope), de prelucr. a lemnului, textilă şi alim. MUDEJAR [mudehar] (cuv. sp.; {s} arab mudayyan „practicant") s. m. (în Castilia) Musulman care şi-a păstrat religia sub dominaţia creştină. (Adjectival) Artă m. = artă musulmană, dezvoltată în Spania (Castilia, Andaluzia şi Aragon), după Reconquista, adaptată şi integrată artei occidentale. MUDRA (cuv. sanscrit „pecete") subst. Gest cu semnificaţii simbolice, caracterizat printr-o anumită poziţie a degetelor. Apare în budism, hinduism şi jainism. MUEREASCA, com. în jud. Vâlcea, situată în Subcarpaţii Olteniei, pe râul omonim; 2 653 loc. (2000). în satul Şuta se află mănăstirea Frăsinei (de călugări), cu două biserici: biserica veche, cu hramul Naşterea Sf. loan Botezătorul, construită în anii 1762-1763 pe locul uneia de lemn din 1710, pictată de Teodor zugravul şi biserica mare, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1860-1863), iar în satul M. există biserica Sf. Nicolae (1782, cu fresce originare). MUEZIN (< tc.; cuv. arab) s. m. Musulman însărcinat să anunţe din minaret ora fiecăreia dintre cele cinci rugăciuni rituale zilnice. MUFĂ (< germ.) s. f. Manşon (2). MUFLĂ (< fr.) s. f. 1. Asamblaj de scripeţi, folosit la ridicarea de greutăţi mari. 2. Cameră a unui cuptor industrial sau de laborator, cu pereţi refractari, în care se introduce materialul de încălzit pentru ca să nu vină în contact cu sursa de căldură sau cu mediul ambiant. MUFLON (< fr., it.) s. m. Denumire generică a ovinelor sălbatice, cu talia de c. 70 cm, culoare brun-roşcată şi coarne groase în spirală (Ovis). Cele mai apropiate de oile domestice sunt: m. european (O. musimon) răspândit în insulele M. Mediterane şi m. asiatic MUFTIU 494 (O. orientalis) din partea sudică a Asiei Mici. M. este considerat strămoşul raselor de oi cu coada scurtă din nordul Europei. în România există câteva exemplare în Parcul de vânătoare Scroviştea. MUFTIU (< tc.; (s> arab muftl) s. m. (REL.) Şef al unei comunităţi musulmane, având competenţa de a da sfaturi în probleme de respectare a cultului islamic. ^ Marele ml = conducătorul cultului islamic dintr-o ţară, având şi atribuţii judecătoreşti. MUFULIRA, oraş în partea de N a Zambiei, pe cursul superior al râului Kafue, la graniţa cu R.D. Congo; 152,9 mii loc. (1990). Expl. şi prelucr. cuprului şi a zincului. Fabrică de biciclete. MUGABE, Robert Gabriel (n. 1924), om politic din Zimbabwe. Cofondator (1963), secretar generat (1963-1964) şi preşedinte (din 1977) 'al- partidului Uniunea Naţională Africană Zimbabwe (Z.A.N.U.; din 1979, Z.A.N.U. - Frontul Patriotic). în detenţie în Rhodesia (1964-1974). Copreşedinte al Frontului Patriotic Zimbabwe (1976-1980), unul dintre liderii luptei pentru independenţă naţională. Prim-min. (din 1980). Preşedinte al ţării (din 1987). MUGENI, com. în jud. Harghita, pe Târnava Mare; 5 994 loc. (2000). Haltă de c.f. (în satele Dobeni, Porumbenii Mari şi Porumbenii Mici). Centru de împletituri din paie şi pănuşi de porumb (pălării, poşete, papuci etc.). în satul M., menţionat documentar în 1333, se află o biserică în stil gotic (sec. 14-15). Conac (sec. 19), în satul Beteşti. MUGET (< mugi) s. n. 1. Strigăt caracteristic al unor animale cornute; răget. 2. P. analog. Zgomot puternic produs de furtună, de ape etc. MUGI. (lat. mugire) vb. IV intranz. 1. (Despre unele animale cornute) A scoate sunete prelungi, caracteristice; (despre animale sălbatice) a rage, a urla. ♦ (Rar, despre persoane) A geme, a scoate strigăte de durere, de desperare. 2. P. analog. (Despre elementele naturii) A vui, a urla. ♦ (Despre arme de foc) A bubui puternic şi prelung. MUGILI.DE (< fr.; {s} lat. mugii „chefar + gr. eidos „aspect") s. n. pl. Familie de peşti teleosteeni marini (ex. chefalul, labanul) care au solzi şi pe cap (Mugilidae). MUGUR (cuv. autohton) s. m. 1. (BOT.) Organ al plantelor superioare, embrion al lăstarului, constituit din- tr-un ax care se termină cu un vârf vegetativ şi din frunze reduse, încovoiate peste acesta. După locul unde se dezvoltă, există m. apicali sau terminali (în vârful tulpinii sau al lăstarilor), axilari (la subsuara frunzelor), adventivi (dezvoltaţi din nodurile şi internodurile tulpinii), radiali (pe rădăcini), iar după conţinutul lor, m. foliari şi florali. 2. (ANAT.) Formaţiune primitivă din care se diferenţiază o formaţiune mai evoluată. MUGUR, Vlad (n. 1927, Bucureşti), regizor român de teatru. Prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre promotorii mişcării de modernizare a teatrului românesc din anii ’60-’70. Spectacole de rezonanţă europeană („Visul unei nopţi de vară“, „Hamlef de Shakespeare, „Mincinosul", „Slugă la doi stăpâni" de Goldoni, „Caligula" de A. Camus, „Aşa este (dacă vi se pare)" de L. Pirandello). Repertoriul clasic în viziuni scenice moderne, rafinamentul imagistic, performanţele actoriceşti, predilecţia pentru mască şi „teatru în teatru" sunt elemente de coeziune ale stilului ce-i poartă numele. în 1971 emigrează în străinătate, unde îşi continuă activitatea (a condus Teatrul din Munchen, 1982-1987). MUHAMMAD AII (pe adevăratul nume Cassius Clay) (n. 1942), boxer american. Campion olimpic la categoria semigrea (Roma, 1960). Campion mondial la categoria grea—profesionism (1964-1967, 1974-1978 şi 1978-1979). MUHAMMAD AHMAD ibn as Sayyid ‘Abd Allăh (supranumit al-Mahdi) (1844-1885), lider religios şi naţionalist sudanez. în 1881, s-a proclamat mahdi şi a condus o răscoală împotriva englezilor şi turco-egiptenilor, în cursul căreia a pus bazele statului mahdist. A înfrânt pe generalii W. Hicks (1883) şi G. Gordon (1885), pătrunzând în Khartoum; a murit după câteva luni de tifos, statul mahdist supravieţuindu-i până în 1895. MUHINA, Vera Ignatievna (1889-1953), sculptoriţă rusă. Elevă a lui A. Bourdelle. Lucrări monumentale caracterizate prin avântul retoric, plasticitatea formelor şi dinamismul atitudinilor („Pâine", „Muncitorul şi colhoznica"). Portrete („Ceaikovski", „M. Gorki"). MOHLHAUSEN [mulhauzen], oraş în centrul Germaniei (Thuringen), la 45 km NV de Erfurt; 44 mii loc. (1996). Nod feroviar. Ind. de prelucr. a metalelor, constr. de maşini textile şi de autovehicule, textilă, de prelucr. a Muhammad Aii lemnului, a pielăriei şi alim. Fabrică de ceasuri electrice. Monumente; Zidul oraşului cu turnuri şi porţi (sec. 13), Bisericile Sankt Blasius (sec. 13-14), Sankt Marien (sec. 14), Sankt Stephan (1866), în stil neogotic, Primăria (1552). Menţionat în 803 şi declarat oraş imperial liber (1308). MUIA (< moale) vb. I 1. Tranz. A introduce un corp într-un lichid; a înmuia. ♦ A întinge o bucată de pâine sau de mămăligă în sos, grăsime etc. ♦ A uda; a stropi. 2. Tranz. şi refl. A deveni sau a face să devină mai puţin consistent, mai moale. 3. Tranz. şi refl. A (se) potoli, a (se) linişti. ♦ A (se) înduioşa, a (se) îmblânzi. ♦ Tranz. A îndupleca. 4. Refl. A slăbi, a-şi pierde puterile, a se moleşi. ♦ (Despre ger) A scădea în intensitate. 5. Tranz. şi refl. (LINGV.) A (se) palataliza. MUIANT (< muia) s. m. (IND. TEXT.) Produs chimic auxiliar, component al soluţiei de înmuiere a produselor textile, folosit la operaţia premergătoare vopsirii sau albirii, care înlătură cerurile şi grăsimile de pe fibre. MUIAT, -Ă (< muia) adj. 1. Introdus într-un lichid; îmbibat cu un lichid. ♦ Stropit; udat. 2, Fără vlagă, fără energie, moleşit. 3. (LINGV.; despre consoane) Palatalizat. MUIERE (lat. mulierum) (înv. şi pop.) 1. Femeie. 2. Femeie căsătorită; soţie. MUIR, gheţar în partea de S a pen. Alaska, în M-ţii Saint Elias, extins pe 1 200 km2 şi 30 km lungime. Explorat în 1880 de englezul John Muir. MUIR [mjue], Edwin (1887-1959), poet şi critic literar britanic. Lirică vizionară de mare rafinament („Un picior în Paradis", „Labirintul", „Marioneta", „Bietul Tom"). Critică literară, remarcabilă prin discernământ şi inteligenţă analitică („Noi modernii", „Tradiţie", 495 MULLER „Structura romanului", „Eseuri despre literatură şi societate*'). O autobiografie; memorialistică („Jurnal scoţian"). MUJAHEDIN (în arabă „luptător în războiul sfânt") s. m. Denumire dată combatanţilor încadraţi în unităţi paramilitare care luptă împotriva duşmanilor islamului. Au luptat în Afghanistan împotriva trupelor sovietice. MUJDEI (< must + de + ai „usturoi") s. n. Amestec de usturoi pisat, sare şi apă (sau oţet), care se serveşte ca adaos la unele mâncăruri. MUJIBUR, Rahman (1920-1975), om politic bengalez. Lider al mişcării naţionale în Pakistanul de Est, care a condus la formarea Bangladesh-ului. Secretar general (1962-1966) şi preşedinte (1966-1975) al partidului Liga Awami; preşedinte al partidului unic, de guvernământ — Liga Populară a Ţăranilor şi Muncitorilor (ian-aug. 1975). Prim-min. (1972-1975) şi preşedinte (ian.-aug. 1975) al Republicii Populare Bangladesh. Asasinat în urma unei lovituri de stat militare. MUJIC, -Ă (< rus.) adj., s. m. şi f. Denumire dată în trecut ţăranilor ruşi. MUKAtoVSKY, Jan (1891-1975), lingvist şi estetician ceh. Unul dintre fondatorii Cercului lingvistic de la Pra-ga. Autor al unui „structuralism estetic", potrivit căruia opera de artă este considerată un sistem de semne („Funcţia, norma şi valoarea estetică ca fapte sociale", „Semnificaţia esteticii", „Căile poeticii şi ale esteticii"). MUKDEN [mukden], vechea denumire (engleză) a oraşului Shenyang. Capitala dinastiei Quing (Manciuriană) între 1625 şi 1644. Aici s-a desfăşurat (19 febr -10 mart. 1905) cea mai importantă bătălie din Războiul Ruso-Ja-ponez (1904-1905), încheiată cu victoria japonezilor. MUKHĂ, Al- - v. Mocca. MUL (< fr., germ.) s. n. (PEDOL.) Humus pământos, fin, slab acid, afâ-nat, brun-închis sau negru, format din substanţe complet humificate, organice, în amestec cu componente minerale. MULA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A efectua operaţia de muiare. 2. Tranz. şi refl. (Despre haine sau ţesături) A contura forma corpului. MULAJ (< fr.) s. n. 1. (ARTE PL.) Reproducere în ipsos sau în alt material plastic a unui obiect, mai ales a unei sculpturi, cu ajutorul unei matriţe (m. negativ), în care se toarnă pasta de material plastic (m. pozitiv). 2. Mo- del sau tipar după care se croieşte un obiect de îmbrăcăminte. MULARD (< fr.) s. m. (ZOOT.) Hibrid obţinut din rasa de raţe leşească cu femela din rasele comună, peking etc. Se caracterizează prin calitatea superioară a cărnii. MULARE (< mula) s. f. 1. Acţiunea de a (se) mula. 2. Operaţie de scoatere a unui tipar după un obiect cu ajutorul unui material plastic. 3. Formare prin presare a unor materiale plastice, urmată apoi de întărirea acestora. 4. Turnare în forme a metalului topit. MULATRU, -Ă (< fr., sp.) s. m. şi f. Descendent al unui bărbat alb şi o negresă sau dintr-o femeie albă şi un negru; metis. MULDE, râu în Europa Centrală (Germania), afl. stg. al Elbei, în aval de Dessau; 124 km. Izv. din M-ţii Metalici (Cehia) prin două izvoare: Zwickauer M. şi Freiberger M. Trece prin Zwickau, Wurzen, Eilenburg şi Dessau. Plutărit. Hidrocentrală. MULDOON [m8ldu:n], Robert David (1921-1992), om politic neozeelandez. Preşedinte al Partidului Naţional (conservator); prim-min. (1975-1984). MULGE (lat. mulgere) vb. III tranz. 1. A extrage manual sau mecanic laptele din mamelele sau din ugerul femelelor unor animale domestice. 2. (ZOOL.) Mulge-capre = lipitoare (2). MULHACiî-N [mulaQen], cel mai înalt vârf al masivului Sierra Nevada, în S Spaniei, alcătuit din şisturi cristaline. Alt.: 3 478 m (cea mai mare alt. din Spania). Zăpezi persistente. MOLHEIM AN DER RUHR [mihlhaim an der ru:r], oraş în V Germaniei (Renania de Nord-Westfaiia), port pe râul Ruhr; 176,5 mii loc. (1996). Institutul Max Planck pentru cercetări carbonifere. Expl. de cărbune. Ind. cocsochimică, siderurgică, constr. de utilaj minier şi utilaj electrotehnic (turbine, generatoare, cabluri). Biserica Sankt Petrik (sec. 11). Menţionat documentar în 1093. Declarat oraş în 1808. MULHOUSE [muly.z], oraş în NE Franţei (Alsacia), port pe canalul Rin-Ron; 109,9 mii loc. (1990). Nod feroviar. Ind. textilă (bumbac, lână), constr. de utilaj textil, alim., chimică (îngrăşăminte, coloranţi), a hârtiei. Expl. de potasiu. Ruinele unui castel (sec. 13), biserica Saint-Etienne (sec. 19). Primăria (1551). Muzeul de Arte Frumoase, Muzeul Naţional al Automobilului, Muzeul Căilor Ferate Franceze. Menţionat documentar (sec. 8), a primit statut de oraş imperial (1273). Din 1515, s-a alăturat Confederaţiei helvetice, statut consfinţit prin Pacea Westfalică (1648). S-a unit cu Franţa (1798). în componenţa Germaniei (1871-1918 şi 1940-1944). MULINARE (< mulina, rar, „a se efectua o mulinare") s. f. Răsucire a două sau a mai multor fibre de mătase naturală pentru obţinerea firelor industriale cu proprietăţi fizico-mecanice şi estetice îmbunătăţite. MULINETĂ (< fr.) s. f. (fn pescuitul sportiv) Dispozitiv fixat pe vergeaua lansetei, pe a cărui bobină se înfăşoară firul. MULINEU (MULINE) (< fr.) s. n. Fir de mătase, de bumbac sau de lână, constituit din mai multe fire răsucite în sens contrar răsuciturilor firelor componente individuale, folosit la cusături artistice, la broderii etc. MULLAH (MOLLAH) (< fr.; {s> arab mawlă „stăpân") s. m. Titlu sacerdotal; doctor în drept religios în islamul şiit. Prerogativele m. sunt legate de educaţia religioasă şi de practicile rituale (rugăciune, căsătorie, înmormântare etc.). MGLLER, Friedrich (zis Maler) (1749-1825), pictor şi scriitor german. A debutat ca pictor de Curte. Iniţial adept al curentului Sturm und Drang, se orientează apoi spre stilul realist. Poeme pastorale şi cu teme mitologice („Tunsul oilor", Dezghiocatul nucilor"), drame dominate de caractere pasionale („Faust", „Golo şi Genoveva", „Niobe"). M0LLER, Friedrich Max (pe numele adevărat Friedrich Maximilian M.) (1823-1900), lingvist şi orientalist britanic de origine germană. Prof. univ. la Oxford. Specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene şi în lingvistica generală („Lecţii despre Friedrich Max Muller MOLLER 496 ştiinţa limbii11, ediţia critică a „Rig-Vedei-Samhită“). Studii de religie comparată („Introducere în ştiinţa comparată a religiilor") şi de mitologie („Tratat de mitologie comparată", „Cele şase sisteme ale filozofiei indiene"). M. de onoare al Acad. Române (1875). MOLLER, Fritz (1821-1897), zoolog german. Adept al teoriei lui Darwin, a argumentat legea biogenetică fundamentală a ontogenezei, care îi poartă numele (1866). Lucrări de embriologie şi ecologie a animalelor nevertebrate („Despre Darwin"). M0LLER, Georg Elias (1850-1934), psiholog german. Prof. univ. la Gottingen. Unul dintre întemeietorii psihologiei experimentale. Adept al paralelismului psihofizic. Cercetări în domeniul percepţiilor vizuale, atenţiei, reprezentărilor memoritH„Contribuţii la analiza activităţii de memorare a procesului de reprezentare", „Puncte de vedere şi fapte în metodica psiho-fizică"). MULLER [maler], Hermann Joseph (1890-1967), genetician american. Prof. univ. la Edinburgh (Texas) şi indianapolis. Unul dintre fondatorii radiobiologiei. Colaborator al lui T.H. Morgan. Studii asupra linkage-ului, crossing-over-lui şi a genelor letale. A descoperit proprietatea radiaţiilor ionizate de a produce mutaţii (1927). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1946). MIILLER, Herta (n. 1953, sat Niţ-chidorf, jud. Timiş), scriitoare germană originară din România. Proză prezentând viaţa enclavelor de limbă germană din România, având ca teme dictatura, decăderea individului, sistemul supravegheat („Depresiuni", „Tango apăsător"). Volumele publicate în Germania („Mare fazan e omul pe lume", „Diavolul stă în oglindă", „într-un coc trăieşte o doamnă") reiau aceleaşi teme. MOLLER, Johannes Peter (1801— 1858), fiziolog german. Prof. univ. la Bonn şi Berlin. Cercetări de fiziologie a sistemului nervos („Manual de fiziologie a omului"). A formulat teoria energiei specifice a organelor de simţ, care a constituit punctul de plecare al „idealismului fiziologic". MOLLER, Karl Alexander (n. 1927), fizician elveţian. împreună cu J.G. Bednorz, a sintetizat noi compuşi chimici (oxizi de cupru şi lantan) care prezentau proprietăţi supraconductoare la temperaturi înalte. Premiul Nobel pentru fizică (1987), cu J.G. Bednorz. M0LLER, Karl Otfried (1797-1840), filolog şi arheolog german. A studiat civilizaţiile etruscă şi greacă („Etruscii", „Istoria literaturii greceşti antice"). MOLLER, Paul Hermann (1899-1965), biochimist elveţian. Studii asupra coloranţilor sintetici; a preparat insecticidul cunoscut sub numele de DDT şi diverse alte insecticide. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1948). MOLLER-FREIENFELS [muler-frajan-fels], Richard (1882-1949), psiholog german. Unul dintre întemeietorii psihologiei artei („Psihologia artei"). Preocupat de probleme ale creaţiei şi receptării, a relevat tipologii, moduri de a produce şi de a trăi arta, acordând o atenţie specială analizei sentimentului estetic („Filozofia individualităţii", „Psihologia muzicii"). MOLLER-GUTTENBRUNN [muler gutenbrun] (pseud. Ignotus), Adam (1852-1923), scriitor austriac originar din România. Director la mai multe teatre vieneze („Raimund", „Kaiser Jubiliarum"). S-a ridicat împotriva maghiarizării şi a militat pentru înfrăţirea minorităţii germane cu poporul român. Autorul unei trilogii biografice despre Lenau. Romane („Doamna în alb", „Clopotele patriei", „Amurgul idolilor"). Lucrarea autobiografică „Romanul vieţii mele". MULLIGAN [maligen], Gerald Joseph (zis Gerry) (1927-1996), saxofonist american. Reprezentant de seamă al jaz-ului modern. A cântat în orchestra lui Miles Davis, iar în 1952, a fondat, la San Francisco, propriul cvartet, fără pian. Stilul său de interpretare se distinge printr-o deosebită cantabilitate şi prin fineţea intrărilor contrapunctice. Karl Alexander Muller MULLIKEN [malikan], Robert Sanderson (1896-1986), fizician şi chimist american. Prof. univ. la Chicago. Lucrări în domeniul chimiei cuantice. A dezvoltat teoria orbitalilor atomici şi moleculari, a explicat fenomenul de hiperconjugare. Premiul Nobel pentru chimie (1966). MULLIS [malis], Kary B. (n. 1944), biochimist american. A descoperit şi pus la punct, între 1983 şi 1985, o tehnică de amplificare a ADN-ului, numită reacţia de polimerizare fn lanţ, care permite reproducerea în cantităţi mari a unui fragment de ADN, pornind iniţial chiar de la cantităţi infime; în prezent este o tehnică fundamentală în studiile de genetică sau în aplicaţiile medicale şi industriale ale acesteia. Premiul Nobel pentru chimie (1993). MULRONEY [ma! reuni], (Martin) Brian (n. 1939), jurist şi om politic canadian. Şef al Partidului Progresist Conservator (1983-1993). Prim-min. (1984-1993). MULS (< mulge) s. n. Acţiunea de a mulge. Aparat de m. = aparat destinat mulgerii mecanice; se compune dintr-o instalaţie de vid, un pulsator şi conducte flexibile legate cu cupele de mulgere. MULSOARE (< mulge) s. f. Muls. MULT (lat. multus) adj., adv. I. Adj. I. (Determină subst. la pl.) în număr mare, numeros, divers. ♦ (Substantivat, n.) Lucruri, fapte numeroase şi felurite. Expr. Multe toate sau multe (şi) de toate - lucruri de tot felul, probleme diverse. A nu (prea) şti multe = a se supăra uşor. 2. (Determină nume de materii, subst. la sg., abstracte sau subst. cu sens colectiv) în cantitate mare, de mari proporţii; cu forţă, cu intensitate mare; de lungă durată. II. Adv. în cantitate considerabilă, cu valoare mare; în mod deosebit, în mare măsură; (într-un) timp îndelungat; Gerry Mulligan 497 MULŢIME pe o distanţă lungă; de repetate ori. Loc. De mult = de o bucată de vreme. Cel mult = maximum; în cel mai bun caz. De mult ce = din cauza (duratei îndelungate, a cantităţii, a intensităţii). <0- Expr. E mult de când... (sau de-a-tunci) = a trecut vreme îndelungată de când... (sau de-atunci). Cu atât (sau atâta) mai mult = într-o măsură şi mai mare. (Şi) nimic mai mult = numai atât, nimic în plus. (Fam.) Asta-i prea mulţi = asta întrece măsura! Mult şi bine = vreme îndelungată. Mult-puţin = în oarecare măsură, cam... ♦ fn legătură cu numerale cardinale, exprimă o durată sau o cantitate (mare), dincolo de care nu se poate trece; scriu o pagină, cel mult două. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparaţiei fiind neexprimat) fn (mai) mare măsură, în plus, în special. Ce pot spune mai mult? (înaintea unei construcţii comparative căreia îi intensifică sensul) Mult mai bun. MULTĂN, oraş în E Pakistanului, pe stg. râului Trinab, la 322 km SV de Lahore; 730,1 mii loc. (1981). Nod de comunicaţii. Aeroport. Metalurgie. Rafinărie de petrol. Ind. bumbacului, a pielăriei şi încălţămintei, a sticlăriei, chimică (îngrăşăminte) şi alim. Ceramică. Vechi centru comercial şi nod al drumurilor care legau India de Persia. Artizanat. Numeroase mausolee şi moschei (Shăh Rukn-e ‘Alam, Pahlâd-puri, 1735; Wall Muhammad, 1758. Cucerit de arabi (713), iar între 1527 şi 1752 a intrat în componenţa Imperiului Marilor Moguli. Oraş din 1867. Muzeu. MULTATULI (pe numele adevărat Edward Douwes Dekker) (1820-1887), scriitor olandez. Cel mai reprezentativ prozator olandez al sec. 19, s-a impus prin stilul natural, oralitatea şi vioiciunea expunerii, dinamismul şi forţa evocării. Romanul cu caracter autobiografic, satiric şi pamfletar „Max Havellar“; literatură cu substrat paremiologic (,,ldei“). Proză epistolară („Scrisori de dragoste"). MULŢI- (< fr.; {s} lat. multum „mulf) Element de compunere care exprimă ideea de pluralitate, servind la formarea unor substantive şi a unor adjective. MULTICOLOR, -Ă (< fr., lat.) adj. Colorat în culori variate; policrom. MULTILATERAL, -A (< fr.) adj. Care cuprinde mai multe aspecte ale realităţii, care este orientat în mai multe sensuri sau se desfăşoară pe mai multe planuri. MULTIMEDIA (< lat.) s. n. Ansamblu de tehnici (texte, imagini fixe sau animate, sunete, grafică) care permit recepţionarea, depozitarea, prezentarea şi prelucrarea informaţiilor simultan şi interactiv. MULTIMETRU (< fr.; {s> mulţi- + gr. mettron „măsură") s. n. (ELT.) Aparat electric pentru măsurarea tensiunilor, curenţilor şi uneori a rezistenţelor electrice. MULTIMILENAR, -A (< mulţi- + milenar) adj. Care durează de multe milenii; p. ext. foarte vechi. MULTINAŢIONAL, -A (< mulţi + naţional) adj. (Despre state) fn care trăiesc mai multe naţiuni. ^ (EC.) Firmă m. = firmă care îşi desfăşoară activitatea în mai multe ţări, prin filiale de producţie şi/sau de comercializare, pentru a beneficia de avantaje economice rezultate din asigurarea cu resurse de materii prime, utilizarea forţei de muncă locale, evitarea unor bariere protecţio nişte. MULTIPAR, -A (< fr.; {s> mulţi- + lat. pario „a naşte") adj., s. f. 1. Adj. (Despre animale) Care face mai mulţi pui o dată. 2. S. f. Femeie care a avut mai multe naşteri, mai mulţi copii. MULTIPLET (< fr. {i» s. m. (FIZ.) Grup de linii spectrale cu frecvenţe foarte apropiate. MULTIPLEX (cuv. lat. „multiplu") adj. Sistem ~ = procedeu folosit în telecomunicaţii pentru transmiterea simultană a mai multor mesaje pe acelaşi circuit al unei linii electrice sau prin intermediul aceleiaşi unde electromagnetice. MULTIPLICA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A înmulţi. 2. A reproduce ceva în mai multe exemplare. MULTIPLICARE (< multiplica) s. f. 1. Acţiunea de a multiplica; înmulţire. 2. Reproducerea unui original în mai multe copii pe cale mecanică, grafică sau fotografică. MULTIPLICATIV, -A (< fr.) adj. Care multiplică. (LINGV.) Numeral m. = numeral care indică în ce proporţie creşte o cantitate. MULTIPLICATOR (< fr., lat.) s. m„ s. n. 1. S. m. (MAT.) Factor al unui produs; număr sau expresie cu care se înmulţeşte o altă expresie matematică. 2. S. n. M. electronic = tub electronic cu vid care foloseşte fenomenul de emisie secundară. Astfel, electronii emişi de catod lovesc succesiv mai mulţi electrozi, care emit la rândul lor electroni, obţinându-se creşterea accentuată a numărului de electroni în mişcare echivalentă cu un factor de mare amplificare. M. foto-electric = amplificator de fotocurenţi slabi, al cărui principiu de funcţionare se bazează pe emisia electronică secundară; este folosit la tuburile analizatoare de imagine, la aparatele facsimile etc. M. de frecvenţă = dispozitiv radio-electronic care măreşte de un număr întreg de ori frecvenţa oscilaţiilor electrice periodice aplicate la intrare; folosit pentru mărirea frecvenţei oscilaţiilor stabile la aparatele de radioemisie, radiolocaţie etc. 3. S. n. Dispozitiv pentru mărirea turaţiei arborelui prizei de forţă al unei maşini. ♦ Dispozitiv pentru mărirea presiunii unui lichid (de ex. la pompe). 4. S. n. Aparat cu ajutorul căruia se obţin mai multe exemplare ale unui document. MULTIPLICITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a fi în număr mare; mulţime; pluralitate, diversitate. 2. (MAT.) Faptul că o soluţie a unei ecuaţii este multiplă. ^ Ordin de m. - număr natural care arată de câte ori o soluţie satisface o anumită ecuaţie. MULTIPLU, -A (< fr., lat.) adj., s. m. 1. Adj. Care este compus din mai multe unităţi; numeros; care este de mai multe feluri; felurit. 2. Adj. (Despre soluţii ale ecuaţiilor de gradul doi sau mai mare) Care se repetă. 3. S. m. (MAT.) M. al unui număr sau poli-nom = număr sau polinom divizibil prin numărul sau polinomul dat. MULTIPOL (< mulţi- + pol) s. m. (ELT.) 1. Sistem de perechi de sarcini electrice, una pozitivă şi una negativă, egale ca mărime: dipol (o pereche de sarcini), cvadripol (două perechi de sarcini) etc. 2. Reţea electrică cu mai multe borne de acces. MULTIPOLAR, -A (< fr.) adj. (De-spre maşini electrice) Care are mai multe perechi de poli magnetici sau mai multe borne electrice de acces. MULTISECULAR, -A (< fr.) adj. (Livr.) Care durează sau care există de mai multe secole. MULTITUDINE (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Număr mare, mulţime (de lucruri). MULTIVIBRATOR (< fr.) s. n. (TELEC.) Circuit electronic generator de oscilaţii de relaxare, format din re-zistoare, condensatoare şi elemente neliniare de circuit; folosit ca divizor de frecvenţă, generator de impulsuri etc. MULŢIME (< mult) s. f. 1. Faptul de a fi numeros, mult; număr mare, can- MULŢUMI 498 titate mare, noian (1). 2. Grup numeros de persoane. ♦ Colectivitate, masă. 3. (MAT.) Noţiune primară a matematicii denumind un ansamblu de obiecte (numite elemente), dat fie prin indicarea tuturor elementelor, fie prin formularea unei proprietăţi caracteristice lor şi numai lor (ex. m. numerelor naturale, m. triunghiurilor etc?). MULŢUMI. (< [la] mulţi ani!) vb. IV 1. Intranz. (La prez. ind. pers. 1 sg. sau 1 pl. cu valoare de interj.) A exprima (cuiva) recunoştinţa (pentru un dar, un serviciu etc.). 2. Tranz. A răsplăti, a recompensa pe cineva. 3. Tranz. A fi pe placul cuiva, a satisface pe cineva. 4. Refl. A fi satisfăcut, a nu dori mai mult. MULŢUMIRE (< mulţumi) s. f. 1. Acţiunea de a (se) mulţumi; p. ext. cuvânt, gest etc. prin care se mulţumeşte (1) cuiva pentru ceya; mulţumită (1). 2. Stare a celui mulţumit; satisfacţie, plăcere. MULŢUMIT, -A (< mulţumi) adj. Satisfăcut (cu ceva sau de ceva). MULŢUMITĂ (< mulţumi) s. f., prep. 1. S. f. Mulţumire (1). ♦ Răsplată, recompensă. 2. Prep. Cu ajutorul..., datorită..., graţie. MULŢUMITOR, -OARE (< mulţumi) adj. Care corespunde aşteptărilor, cerinţelor, care dă satisfacţie, produce mulţumire; satisfăcător. MULURĂ (< fr.) s. f. Profil arhitectonic în relief cu funcţie ornamentală, în arhitectura clasică tipurile obişnuite de m. erau: baghetele, platbandele, tocurile, listelurile etc. MUMA-PÂDURII, personaj din basmele populare româneşti. Simbol al forţelor negative ale naturii, este duşmana eroilor pozitivi. Trăieşte singuratică în inima pădurii, are o înfăţişare grotescă, este plină de răutate şi mărginită. Totdeauna este învinsă de forţele binelui. MUMBAŞI.R (< tc.) s. m. (La sfârşitul Evului Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Slujbaş însărcinat cu încasări şi execuţii fiscale. MUMFORD [mamferd], David Bryant (n. 1937), matematician american. Lucrări de geometrie algebrică („Teoria invariantei geometrice", „Geometria algebrică"). Medalia Fields (1974). MUMFORD [mamferd], Lewis (1895-1990), sociolog, arhitect şi urbanist american. Cercetând rolul tehnicii, a raportat starea tehnologiei la tipul de organizare socială („Tehnică şi civili- zaţie"), căreia i-a atribuit un caracter ciclic („Transformarea omului", „Mitul maşinii"). Lucrări de urbanistică („Oraşul de-a lungul istoriei"). MUMIE (< ngr., it., germ.) s. f. Cadavru conservat prin îmbălsămare (mai ales de către vechii egipteni). + Fig. (Deprec.) Om foarte slab sau lipsit de vlagă. MUMIFIA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) mumifica. MUMIFICA (< it., fr.) vb. I 1. Tranz. A transforma în mumie, a îmbălsăma. 2. Refl. (Despre fructe) A suferi procesul de mumifiere (2). MUMI FI^RE (< mumifia) s. f. 1. Faptul da a (se) mumifica (1). 2. (FITOPAT.) Proces de uscare, de zbârcire şi de întărire a fructelor atacate de unele ciuperci din genul Mo-nilinia. V. monilioză. MUMULEANU, Barbu Paris (1794-1837, n. Slatina), poet român. Lirică neoanacreontică, erotică şi elegiacă („Rost de poezie, adică stihuri"); versuri satirice la adresa unor vicii ca parvenitismul, linguşirea, zgârcenia, pedanteria, înfumurarea („Caracte-ruri") sau de inspiraţie preromantică („Poezii"). MUNCĂ (< sl.) s. f. 1. Desfăşurare a unei activităţi fizice sau intelectuale îndreptată spre un anumit scop; activitate în procesul căreia omul modifică şi adaptează lucrurile din natură pentru satisfacerea trebuinţelor sale. 2. Lucru, treabă. ♦ Efort, osteneală, strădanie. ♦ (La pl.) Lucru la câmp, lucrul câmpului. ♦ Ocupaţie, îndeletnicire. 3. Bun (material) realizat prin eforturile, prin strădania cuiva; agoniseală. 4. (înv. şi pop.; la pl.) Tortură, caznă; p. ext. chin, suferinţă. MUNCEL (lat. monticellus) s. n. Munte mic, sub limita de altitudine a munţilor, cu structură cutată, alcătuit din roci dure. MCINCH [munj], Charles (1891— 1968), dirijor francez. Prof. univ. la Strasbourg şi Leipzig. A dirijat Societatea de Concerte a Conservatorului din Paris (1936-1964), Orchestra Simfonică din Boston (1949-1964) şi Orchestra din Paris (1967). Manieră originală şi inimitabilă de a dirija: magnetism asupra orchestrei, rafinament, simţ deosebit al arhitecturii sonore (Berlioz, Ravel, Honegger). Memorialistică („Sunt dirijor"). MUNCH [muqk], Edvard (1863- 1944), pictor şi gravor norvegian. In- Edvard Munch: „Ţipătul" fluenţat de impresionişti (Van Gogh, Gauguin, Toulouse-Loutrec). Tematica lucrărilor sale este dominată de sentimentul morţii, al durerii şi al dificultăţilor traiului zilnic. Arta lui, în care se îmbină ecouri ale simbolismului literar norvegian şi german cu elemente ale graficii Jugendstil-ului, a constituit unul dintre izvoarele expresionismului european („Ţipătul", „Anxietate", „Vampirul", „Fete pe pod"). MQNCHEN [munhen], oraş în SE Germaniei, centru ad-tiv al landului Bavaria, pe râul Isar; 1,2 mii. loc. (1997). Important nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. constr. de avioane, de automobile (uzinele firmei „B.M.W."), de aparataj electrotehnic (uzinele firmei „Siemens & Halske A.G."), optică (fabrica firmei „A.G.F.A."), textilă, chimi-co-farmaceutică, a hârtiei, pielăriei şi încălţămintei, mobilei, alim. (bere). Tipografii. Centru comercial şi financiar important. Metrou. Universitate (1826). Institut politehnic (1868). Institutele „Max Planck" (de sociologie) şi „Goethe" (pentru cultură), orchestră simfonică, studiouri cinematografice. Teatrul Naţional, unul dintre cele mai importante din Germania. Muzee: Vechea Pinacotecă (1843-1853), Noua Pinacotecă, Gliptoteca (1826-1836), Noua Galerie de stat. Locul de desfăşurare a Jocurilor Olimpice de vară din 1972. Monumente: Domul/Frauenkirche (1468-1488), 109 m lungime, construit în stil gotic, după planurile arhitectului Jorg Ganghofer, distrus aproape în întregime în timpul celui de-al doilea război mondial şi reconstruit ulterior; bisericile Sankt Peter (1294-1368, cu modificări baroce din anii 1630-1631 şi 1753-1756), Sankt Michael (1572- 499 MUNICIPIU > Primăria veche 1592), Sankt Kajetan (1663-1675), Sankt Johann Nepomuk (1733-1746); Antiquarium (1569-1571); Residenz-theater (1751-1753), în stil rococo; Primăria veche (1470), Primăria nouă (1867-1908). întemeiat la c. 1158 de Henric Leul, a fost în Evul Mediu un important centru meşteşugăresc. Din 1255 reşedinţă a ducilor de Witteis-bach şi apoi a regilor Bavariei (1806). A fost sediul guvernului Republicii Sovietice din Bavaria (13 apr.-1 mai 1919). La M., în 1923, nazişti conduşi de Hitler şi Ludendorff au încercat, printr-un puci nereuşit („puciul de be- Domul/Frauenkirche rărie“), să pună mâna pe putere. Bombardat de aviaţia aliată în al doilea război mondial — Acordul de la M., hotărâre impusă Cehoslovaciei de către Conferinţa de la M. (29-30 sept. 1938) la care au participat: A. Hitler, E. Dala-dier, B. Mussolini şi N. Chamberlain. Dictatul prevedea dezmembrarea Cehoslovaciei; regiunea sudetă era cedată Germaniei. Politica de „conciliere" a democraţiilor apusene faţă de Germania la M. l-a încurajat pe Hitler în tendinţele lui expansioniste. M0NCHHAUSEN [munhauzen], Karl Friederich Hieronymus, baron von Freiherr (1720-1797), ofiţer german. Devenit personaj literar, simbol al lău-dăroşeniei şi mistificării, prin povestirile sale de aventuri publicate, iniţial, în engleză de R.E. Raspe şi apoi reluate şi amplificate în germană de G.A. Burger şi K.L. Immermann sub titlul „Minciunile baronului Munch-hausen". MUNCI (< sl.) vb. IV 1. Intranz. A depune un efort fizic sau intelectual într-un anumit scop, a face o muncă (1); a avea o ocupaţie; a lucra. ♦ Tranz. A lucra pământul, câmpul. 2. Tranz. şi refl. A (se) supune la torturi; a (se) chinui, a (se) tortura. ♦ Refl. A se căzni, a se strădui, a se osteni. Expr. A se munci cu gândul = a fi preocupat intens de un gând, a se frământa. MUNCIT, -Ă (< munci) adj. 1. Ostenit, chinuit, trudit. 2. (Despre terenuri) Cultivat, lucrat. 3. Câştigat, agonisit cu osteneală, cu muncă. MUNCITOR, -OARE (< munci) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care munceşte; p. ext. harnic, activ. 2. S. m. şi f. Persoană (angajat, salariat) care lucrează nemijlocit pentru obţinerea unor bunuri sau în activitatea de întreţinere şi reparare a acestora. MUNCITORESC, -EASCA (< mun-citor) adj. Care aparţine muncitorilor (2), referitor la muncitori. MClNEââlMBAŞÎ, Ahmed Dede (1631-1702), istoric turc. Astrolog (c. 1667-1687) la Curtea sultanului Mehmed IV. Autor al unei istorii universale („Totalitatea statelor") scrisă în arabă şi tradusă în limba turcă, care cuprinde preţioase date despre istoria romanilor. MUNI [mju:nij, Paul (pe numele adevărat Friederich Meyer Weisenfreund) (1895-1967), actor de film american de origine germană. S-a distins mai ales în filme biografice, printr-un stil în care a predominat gestica şi mimica („Scarface", „Povestea lui Louis Pas-teur", „Juârez", „Povestea unei vieţi"). Premiul Oscar: 1937 („Viaţa lui Emile Zola"). MUNICIPAL, -Ă (< fr.) adj. Privitor la municipiu; care aparţine municipiului. MUNICIPALITATE (< fr.) s. f. Totalitatea organelor care administrează un municipiu. MUNICIPIU (< it., lat.) s. n. 1. (în Roma antică) Oraş supus autorităţii centrale, având organizare administrativă autonomă. 2. Oraş cu un mare MCinchen Palatul de Justiţie MUNIŢIE 500 număr de locuitori şi cu un rol însemnat în viaţa economică, politică, socială şi cultural-ştiinţifică a unei ţări. MUNIŢIE (< fr., lat., germ.) s. f. Denumire generică dată cartuşelor pentru armamentul de infanterie, proiectilelor de artilerie, bombelor de avion, grenadelor de tot felul etc. MUNK [muqk], Andrzej (1921-1961), cineast polonez. Unul dintre regizorii reprezentativi ai Poloniei postbelice. Filmele sale, bazate pe o viziune ironică şi sceptică asupra realităţii şi pe o concepţie antieroică a istoriei, critică stalinismul şi războiul („Duminică dimineaţa", „Jertfa suprerYiă", „Eroica", „Pasagera"). MUNK [murjg], Kaj (pseud. lui K. Harald Leininger Peterson) (1898— 1944), scriitor danez. Martir al Rezistenţei antifasciste. Drame de idei exprimând conflictul dintre raţiune şi credinţă sau atitudinea ostilă faţă de dictatură („Idealistul", „Cuvântul", „Iubire", „Aleşii", „înainte de Cannae"). Versuri împotriva ocupaţiei naziste („Juraţi, băieţi!", „Departe de noi acest destin"). Memorialistică („Primăvara vine atât de încet"). MUNKÂCSY [mur]ka:tj] Mihâly (pe numele adevărat Michael Leo Lieb) (1844-1900), pictor ungur. Stabilit la Paris (1872). Tablouri realiste cu temă istorică, scene de gen, portrete („Liszt"), peisaje („Furtună în stepă") şi compoziţii („Ultima zi a unui condamnat la moarte", „Femeia cu vreascuri", „Christ în faţa lui Pilat"). Reprezentat cu portrete şi scene de gen în muzeele de artă din România. MUNRO [manreu], Thomas (1897-1974), estetician american. Analizează fenomenul artistic în lumina filozofiei şi sociologiei culturii, într-o perspectivă umanistă („Educaţia estetică; filozofia şi psihologia ei", „Evoluţia în arte şi unele teorii despre teoria culturii"). M0NSTER, oraş în NV Germaniei (Renania de Nord-Westfalia), port pe canalul Dortmund-Ems; 265,7 mii loc. (1997). Important nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. de maşini agricole şi textile, de aparataj electrotehnic; metalurgia neferoaselor. Ind. de prelucr. a lemnului, mat. de constr., a hârtiei, pielăriei, textilă şi alim. Fabrică de instrumente muzicale. Tipografii. Universitate (1780). Monumente: Domul (1225-1263), în stil gotic primitiv, distrus în mare parte în timpul celui de-al doilea război mondial, refăcut în anii 1946-1956; bisericile Sankt Ludgeri (1180, cu unele modificări din 1383 şi sec. 15), Liebfrau/Maica Domnului (1340-1346), Sankt Lamberti (1375— 1450), Sankt-Clemens (1745-1753), Primăria în stil gotic (1767-1787); palat episcopal (sec. 18). Muzee. Veche reşedinţă episcopală (din 804), aici a fost constituită (febr. 1534—iul. 1535) o comună anabaptistă condusă de Jan van Leyden. M0NSTERBERG [munstarbarg], Hugo (1863-1916), psiholog şi filozof american de origine germană. Prof. univ. la Leipzig, Freiburg şi Harvard. A încercat construirea unui sistem filozofic având la bază conceptul de voinţă individuală, manifestată în „valori" apriorice („Ştiinţă şi idealism"). Unul dintre fondatorii psihologiei aplicate („Psihologia şi viaţa economică", „Caracteristicile psihotehnicii"). MUNTE (lat. montem) s. m. 1. Formă pozitivă şi complexă de relief, cu înălţime care depăşeşte 800 m. După origine pot fi: m. de cutare şi înălţare (sau de geosinclinal), formaţi prin cutarea şi înălţarea unor geosinclinale; m. de eroziune, care au luat naştere în urma acţiunii agenţilor geografici modelatori externi (ploi, vânturi, zăpezi, îngheţ-dezgheţ etc.) asupra unei regiuni de podiş înalt sau asupra unei zone afectate de mişcări de ridicare; m. vulcanici, rezultaţi în urma acumulării la suprafaţa scoarţei a materialelor provenite din erupţii vulcanice (masive izolate sau lanţuri de conuri); m. vechi, constituiţi din roci cristaline vechi, reprezentând fragmente sau blocuri de platforme reînălţate până la c. 800-2 000 m alt., având aspect de horst sau munţi bloc; m. reziduali, de fapt resturi ale unor munţi vechi, neerodaţi, cu aspect de inselberg sau munţi insulari; m. tectonici, cuprind toate cate- goriile de munţi, cu excepţia celor vulcanici şi insulari. Din asocierea mai multor masive muntoase rezultă grupe, ramuri, lanţuri muntoase etc. ❖ M.-bloc = munţi formaţi într-o regiune cu structură tabulară, ridicată de mişcări pe verticală, de-a lungul unor linii de falie. ^ M. submarin = ridicare a fundului oceanelor şi mărilor, izolată sau în lanţuri, cu înălţimi ce rar depăşesc 1 000 m. 2. Fig. Grămadă, morman (de ceva). MUNTEAN, -Ă (< munte) s. m. şi rar, f. 1. Persoană din Muntenia sau originară de acolo. ♦ (Adjectival) Muntenesc. 2. Persoană care locuieşte la munte. ♦ (Adjectival) De la munte. MUNTEAN, Drăgan (n. 1955, sat Poieniţa Voinii, jud. Hunedoara), cântăreţ român de muzică populară. Repertoriu şi stil tradiţional, reprezentativ pentru Ţinutul Pădurenilor, Hunedoara. MUNTEANCĂ (< muntean) s. f. 1. Femeie din Muntenia. 2. Femeie de la munte, care locuieşte la munte. MUNTEAN U, Aurel (1902-1962), actor român. Joc subtil, în care îmbină luciditatea cu emotivitatea, pe scena teatrelor naţionale din laşi şi Bucureşti (Zefir din „Trandafirii roşii" de Z. Bârsan, Romeo din „Romeo şi Julieta" de Shakespeare, Lelio din „Mincinosul" de Goldoni, Hlestakov din „Revizorul" de Gogol şi Soţul din „Orfeu în infern" de T. Williams). MUNTEANU, Basil (1897-1972, n. Brăila), istoric literar român. Stabilit în Franţa (1946). M. coresp. al Acad. (1939), prof. univ. la Bucureşti. Studii privind literatura franceză („Permanenţe franceze. De la Descartes la Girau-doux“). Intensă activitate pentru cunoaşterea literaturii române în străinătate şi pentru afirmarea originalităţii ei 501 MUNTENEGRU („Literaîura românească fn perspectivă europeană'1, „La litterature roumaine de i’Europe", „Panorama de la litterature roumaine contemporaine"). MUNTEANU, Francisc (1924-1993, n. Veţei, jud. Hunedoara), scriitor, scenarist şi regizor român de film. Povestiri exploatând senzaţionalul şi pitorescul („Cerul începe la etajuj 3“); romane evocând mediul muncitoresc postbelic („în oraşul de pe Mureş", „Statuile nu râd niciodată"). Filme („Soldaţi fără uniformă", „La patru paşi de infinit", „Detaşamentul Concordia"). MUNTEANU, Gavriî (1812-1869, n. sat Vingard, jud. Alba), cărturar român. Acad. (1866). Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Manuale şcolare („Gramatica română pentru clasele gimnaziale", „Gramatica latină"), un dicţionar ger-man-român; traduceri din literatura latină şi germană. MUNTEANU, George (n. 1924, Bra-vicea, jud. Orhei), critic şi istoric literar român. Cronici („Atitudini", „Sub semnul lui Aristarc"), studii de referinţă în eminescologie („Hyperion l. Viaţa lui Eminescu", „Eminescu şi antinomiile posterităţii", „Eminescu şi eminescianis-mul“); sinteze („istoria literaturii române. Epoca marilor clasici"). MUNTEANU, Liviu Galaction (1898-1961, n. Cristian, jud. Braşov), teolog român. Prof. la Academia Teologică din Cluj, al cărei rector a fost (1940- 1945). Lucrări asupra „Vechiului" şi „Noului Testament" şi a vieţilor sfinţiilor („Istoria creaţiunii în lumina cercetărilor ştiinţifice", „Vechiul Testament şi creştinismul", „Viaţa Mântuitorului nostru lisus Hristos", „Viaţa Sfântului Apostol Pavel", „Viaţa Sfinţilor Apostoli"). închis de autorităţile comuniste şi deţinut la Aiud (din 1959), a murit în închisoare. MUNTEANU, Nicolae (n. 1941, Braşov), arhitect român. Prof. univ. la laşi. Lucrări de orientare funcţionalistă, în special construcţii sociale (hotel, muzeu şi sistematizarea verticală a întregului ansamblu central în Vaslui; Facultatea de Ştiinţe Economice şi Centrul de Calcul al Universităţii Al.l. Cuza din laşi). A proiectat locuinţe-tip pe noi sisteme constructive şi din cadre prefabricate de tip portal (laşi, Vaslui, Buzău, Odobeşti). MUNTEANU, Radu (sec. 18-19, n. sat Ungureni, Maramureş), zugrav român. Autor a numeroase ansambluri pictate pe pereţii bisericilor de lemn din Maramureş şi Ţara Lăpuşului (Să-liştea de Sus, Deseşti, Şurdeşti, Do-bric, Rogoz ş.a.). Compoziţiile sale se îndepărtează de tradiţia postbizantină, apropiindu-se de arta populară prin desenul plin de vervă, naiv şi sincer, prin coloritul armonios. MUNTEANU, Romul (n. 1926, sat Căianu Mic, jud. Hunedoara), istoric, critic literar şi editor român. Prof. univ. la Bucureşti. Director al Editurii Univers (1971-1990). Studii de literatură universală („Metamorfozele criticii europene moderne", „Noul roman francez", „Farsa tragică", „Literatura europeană în epoca luminilor", „Clasicism şi baroc în literatura europeană din sec. al XVII-lea"). MUNTEANU, Stelian (1918-1990, n. Sânpetru, jud. Braşov), silvicultor român. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la Bucureşti şi Braşov. A introdus în literatura de specialitate termenul de torenţialitate, elaborând lucrări privind corectarea torenţilor şi ameliorarea terenurilor degradate („Amenajarea bazinelor hidrografice torenţiale", „Corectarea torenţilor"). MUNTEANU MURGOCI, Gheorghe v. Murgoci Munteanu, Gheorghe. MUNTELE MARE, masiv muntos în E M-ţilor Apuseni, situat între Someşu Rece (la INI), aliniamentul văilor Fe-neş-lara (la E), Arieş (la S) şi văile superioare ale râurilor Bistra (afl. stg. al Arieşului) şi Someşu Rece (la V). Alcătuit din şisturi cristaline. Alt. max.: 1 826 m (vf. Muntele Mare). Expl. forestiere. Obiective turistice. împreună cu M-ţii Gilău, formează o unitate distinctă, cunoscută sub numele de Gi-fău-Muntele Mare. MUNTELE MiC 1. Masiv muntos în Carpaţii Meridionali, în NV M-ţilor Ţarcului, alcătuit din şisturi cristaline, străpunse de graniţe. Alt. max.: 1 802 m, în vf. omonim. 2. Staţiune climaterică şi de odihnă, cu funcţionare permanentă, situată pe versantul de S al masivului cu acelaşi nume, ia 1 525 m alt., la 74 km ENE de municipiul Reşiţa. Climat montan, tonic, cu aer curat, puternic ozonat. Numeroase pârtii de Stelian Munteanu f-'î- Muntele Mic (2). Vedere generală schi. Telescaun (3 500 m lungime) construit în 1976. Staţiunea este indicată atât pentru odihnă şi recreere, cât şi pentru tratarea nevrozelor astenice, a stărilor de debilitate, surmenaj fizic şi intelectual, anemii secundare etc. MUNTELE ROŞU, masiv muntos în M-ţii Ciucaş, alcătuit din depozite cal-caroase cretacice. Alt. max.: 1 761 m (vf. Muntele Roşu). Forme carstice. Important obiectiv turistic. Staţiune seismică. MUNTELE ŞES v. Plopiş, M-ţii Piopişului. MUNTENEGRU (CRNA GORA), republică în SV Iugoslaviei; 13,8 mii km2; 640 mii loc. (1996). Capitala: Podgo-rica. Oraşe pr.: Niksic, Cetinje. Relief muntos predominant, cu alt. max. în vf. Bobotov (2 522 m) din masivul Durmitor. Climă mediteraneană. Expl. de cupru, bauxită şi plumb. Uzine siderurgice; ind. alim. şi textilă. Creşterea ovinelor şi caprinelor. Se cultivă tutun, măslini şi citrice. Viticultură. Turism dezvoltat pe litoralul M. Adriatice. Istoric: Terit. M. a făcut parte, în Antichitate, din provincia romană lliria. în sec. 7 a fost populat de triburile slave ale duklianilor; în sec. 9 s-a constituit cnezatul Duklja, cunoscut mai târziu sub numele de Zeta (denumirea M. din sec. 15). La sfârşitul sec. 12 a făcut parte din statul sârb, iar din 1366, M. a devenit independent. Cucerit şi inclus în Imp. Otoman (1499). în 1697, mitropolitul Danilo Petrovic Njegos a întemeiat dinastia Njegos, care a condus lupta de eliberare naţională, culminând cu victoria asupra turcilor (1797) şi proclamarea independenţei de fapt a MUNTENI 502 M., recunoscută de Tratatul de Pace Ruso-Turc de la San Stefano (1878). Din 1918 a intrat în Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (din 1929, Iugoslavia), iar din 1945 a devenit republică în cadrul R.S.F. Iugoslavia; după destrămarea (1991) acesteia, M. împreună cu Serbia a constituit Republica Federală Iugoslavia. MUNTENI, com în jud. Galaţi, situată în Câmpia Tecuciului, pe râul Bârlad; 9 416 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul Frunzeasca) şi haltă de c.f. (în satul M.). Viticultură. Popas turistic, în satul M., menţionat documentar în 1430, se află biserica Buna Vestire (1829). MUNTENIA, denumirea convenţională a părţii de E a Ţării Româneşti, situată între Carpaţi (N) şi Dunăre (S), la E de Olt până la râul Milcov. V. şi Ţara Românească. MUNTENI-BUZĂU, com/în jud. Ialomiţa, situată în Câmpia Bărăganului, pe stg. râului Ialomiţa; 3 907 loc. (2000). Staţie de c.f. MUNTENII DE JOS, com. în jud. Vaslui, situată în partea de E a Colinelor Tutovei, pe râul Bârlad; 3 700 loc. (2000). Staţie de c.f. în satul M. de J. (care apare menţionat documentar în 1491). Biserica Sf. Nicolae (ante 1809, refăcută în 1866), în satul Mânjeşti. MUNTENISM (< n. pr. Muntenia) s. n. Particularitate specifică graiului din Muntenia. MUNTHE [munte], Axei (1857-1949), scriitor şi medic suedez. Elev al lui Charcot. Celebru prin romanul autobiografic „Cartea de la San Michele“. Proză de condamnare a ororilor primului război mondial („Crucea Roşie şi Crucea de Fier“). MUNTOS, -OASĂ (< munte) adj. Cu munţi; format din munţi; de munte, al muntelui. Thomas MGntzer MGNTZER (MONZER) [muntsar], Thomas (c. 1490-1525), teolog şi reformator religios german. A predicat (1521-1523) în Cehia şi Germania, răspândind luteranismul. în timpul Războiului ţărănesc (1524-1525) a fost conducătorul ţăranilor şi sărăcimii orăşeneşti din Turingia. După înfrângerea de la Frankenhausen, a fost prins şi decapitat (27 mai). MUNŢII DOBROGEI v. Măcin (1). MUNŢII MARII CUMPENE DE APE (GREAT DIVIDING RANGE [greit devaidig reindj]), catenă muntoasă în E şi SE Australiei (Queensland, New South Wales şi Victoria), în lungul coastei orientale, cu lăţimi cuprinse între 161 şi 322 km, parte componentă a Alpilor Australieni. Alt. max.: 2 228 m (vf. Kosciusko). Expl. forestiere. Turism. MUNŢII ORĂŞTIEI, denumirea sub care este cunoscută (mai ales în literatura istoriografică) zona muntoasă situată la S de cursul mijlociu al Mureşului şi la E de valea Streiului, parte componentă a M-ţilor Şureanu, unde, în Antichitate, a fost centrul statului dac în epoca cuprinsă între domniile lui Burebista şi Decebal (c. 82 î.Hr-106 d.Hr.). Principalele cetăţi şi aşezări: Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Sarmizegetusa Regia. MUPPETS [mapets], marionete create în S.U.A. (1955) de J. Henson, devenite celebre şi în Europa din 1976, după ce, prin intermediul televiziunii, a fost transmis „The Muppets Show“. Prima figură realizată a fost Kermit (broscoiul). MUQDISHO v. Mogadishu. MUR1 (lat. morus) s. m. Arbust din genul Rubus, familia rozaceelor, cu tulpina spinoasă (rug), frunze pal-mat-compuse, flori albe sau roz şi fructe comestibile (Rubus fructicosus). Frunzele, mugurii şi rădăcinile au proprietăţi astringente, antidiareice, dezinfectante, spasmolitice etc. MUR2 (< lat.) s. m. (Livr.) Zid. MUR (MURA), râu în Europa Centrală (Austria, Slovenia şi Croaţia), afl. dr. al Dravei; 449 km. Izv. din M-ţii Tauern înalţi, trece prin Leoben şi Graz, iar în cursul inf., pe o mică porţiune, formează graniţa între Croaţia şi Slovenia. Hidrocentrale. MURA (< moare, reg. „saramură") vb. I tranz. 1. A ţine la acrit în saramură sau într-o soluţie de oţet varză, castraveţi etc. + Refl. (Despre legume ţinute în oţet sau saramură) A se acri. 2. A pune la topit în apă plantele textile (în cursul procesului de prelucrare). 3. Fig. A uda. M-a murat ploaia. MURABIT (< fr.) s. m. Marabu I (1). MURAD, numele a cinci sultani otomani. Mai importanţi: 1. M. I, (1360-1389). A cucerit oraşul Adrianopol (c. 1362), pe care l-a numit Edirne, mutându-şi aici reşedinţa. Zdrobind coaliţia sârbilor (1371) la Cirnomen, a cucerit oraşele Sofia (1385) şi Nis (1386), consolidându-şi stăpânirea în Rumelia. A impus un regim de vasalitate împăratului bizantin loan al V-lea Paleologul. învingător în lupta de la Kossovopolje (iun. 1389), a fost ucis de Milos Obilic. 2. M. II (1421-1444, 1444, 1446-1451). A purtat războaie împotriva Veneţiei (1425-1430), apoi a albanezilor conduşi de Skanderbeg şi a ungurilor, conduşi de lancu de Hunedoara, regentul Ungariei (pe care i-a învins la Varna în 1444 şi la Kossovopolje în 1448). 3. M. III (1574-1595). A dus un război victorios împotriva persanilor (1578-1590), anexând importante teritorii. 4. M. IV (1623-1640). A luat măsuri pentru reorganizarea internă şi a luptat, între 1623 şi 1639, împotriva persanilor conduşi de Ab-bas I, pierzând însemnate teritorii. MURAIL [mu:rel], Tristan (n. 1947), compozitor francez. Elev al lui Messiaen. Se opune radical serialismului postwebernian, afirmând o concepţie unitară şi continuă asupra fenomenului sonor. Lucrări camerale, orchestrale şi electroacustice. MURAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Aflat pe un zid; destinat să stea pe un perete. ^ Pictură m. = pictură executată pe un perete şi care, datorită tehnicii folosite (frescă, tempera, encaustică etc.), aderă perfect la zidul pe care este executată. MURANO, localitate suburbană a Veneţiei, situată pe cinci insuliţe din laguna Veneţiei; c. 7,8 mii loc. Fabrică de sticlă. Celebră din sec. 13 pentru fabricarea sticlăriei fine (cristaluri) de artă şi a mozaicurilor. Muzeul de Artă a Sticlei. Bazilica Santa Maria e Donato (sec. 12), biserica San Pietro Martire (sec. 14-15), palatul Da Mula (sec. 15), în stil gotic. MURANO T6go (1891-1984), arhitect japonez. Influenţat de avangarda europeană a anilor ’20, a construit la Osaka magazinul „Sogo“, primul imobil de tip funcţionalist european proiectat de un japonez. Alte lucrări: Catedrala romano-catolică din Hiroshima (în colab.), hotelul „Miyako“ din Kyoto. 503 MURDOCH MURASAKI Shikibu (c. 978- c. 1026), prozatoare japoneză. Baroneasă. Doamnă de onoare la Curtea împărătesei Shoshi. Cartea sa, „Povestea lui Genji“, este o capodoperă a literaturii clasice japoneze şi a literaturii universale. Memorialistică, constituind un valoros document despre viaţa cotidiană de la Curte. MURAT sau MURAT NEHRI, râu în extremitatea de E a Turciei, unul dintre izvoarele fl. Eufrat; 611 km. Izvorăşte din Pod. Armeniei, din M-tii Ararat, curge pe direcţie NE-SV, trece prin L. Keban şi apoi se uneşte cu râul Karasu formând fl. Eufrat. în Antichitate s-a numit Arsanias. MURAT [mura], Joachim (1767-1815), mareşal francez. A participat la războaiele napoleoneene, remarcân-du-se în luptele de la Austerlitz (1805), Jena (1806) şi Eylau (1807). Căsătorit cu sora lui Napoleon, Caroline Bona-parte, a primit din partea împăratului titlul de rege al Neapolelui, sub numele de Joachim Napoleon (1808-1815). După înfrângerea împăratului, a semnat un tratat cu aliaţii, raliindu-se lui Napoleon după revenirea din ins. Elba. Capturat în Calabria, a fost împuşcat (13 oct.) de autorităţile regale, MURATORI, Ludovico Antonio (1672-1750), scriitor şi istoric italian. Preot, custode al Bibliotecii Ambrosia-na. Fondatorul istoriografiei medievale italiene (Rerum italicarum scriptores, 28 voi.). A susţinut necesitatea reînnoirii culturale a Italiei conform raţionalismului, contribuind la formarea gustului artistic şi a poeticii pe baza măsurii şi a echilibrului („Despre poezia italiană perfectă'1, „Reflexii despre bunul gust"). A descoperit şi publicat „Canonul lui Muratori", cea mai veche listă de cărţi acceptate drept canonice de Biserica Romei. MURAYAMA Tomiichi (n. 1924), om politic japonez. Preşedinte al Partidului Social-Dmocrat (din 1993). Prim-min. (1994-1996). MURĂ1 (lat. mora) s. f. Fructul murului1 (alcătuit din mici bobiţe negre, lucioase), comestibil, cu gust dul-ce-acrişor. Este consumat în stare proaspătă sau prelucrat sub formă de sucuri, siropuri, gemuri, dulceţuri, lichioruri etc. Conţine zaharuri, acizi organici, vitamine. Expr. Mură-n gură = fără muncă, fără osteneală, de-a gata. MURĂ2 (< it.) s. f. Parâmă folosită pentru a trage spre proră colţurile inferioare ale velelor pătrate. MURĂRAŞU, Dumitru (1898-1984, n. Botoşani), istoric literar român. Prof. Joachim Murat univ. la Bucureşti. Studii („Naţionalismul lui Eminescu", „Comentarii eminesciene") şi ediţii critice din opera lui M. Eminescu. Sinteze („Istoria literaturii române"). MURĂTURĂ (< mura) s. f. Legumă sau fruct conservat în oţet sau în saramură. MURCHISON [me:rt/isn], fluviu în partea de V a Australiei; 708 km. Izv. din M-ţii Robinson, curge pe direcţie NE-SV şi se varsă în G. Gantheaume al Oc. Indian. Explorat pentru prima oară, în 1839, de Sir George Grey. MURCIA [mur0ia] 1. Oraş în SE Spaniei (Murcia), pe fl. Segura, centru ad-tiv al comunităţii autonome cu acelaşi nume; 344,9 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. aluminiului, a pielăriei, textilă (mătase, bumbac), de prelucr. a lemnului, a hârtiei, alim. (vinuri, conserve), chimică şi de sticlărie. Fabrică de motociclete. Mare piaţă agricolă. Universitate (1915). Muzeu. Monumente: Catedrala Santa Maria (1394-1465), în stil gotic, restaurată în 1737-1790; bisericile Santa Clara (1284), San Sebastian (1561), San Andrea (1630-1762); Palatul episcopal (1748). Fundat de arabi (831), sub nu- mele de Medinaî Mursiya. Din 1224, capitala unui regat independent, a fost anexat (1269) la Castilia. 2. Comunitate autonomă în SE Spaniei, la M. Mediterană; 11,3 mii km2; 1,1 mii. loc. (1996). Expl. de zinc, plumb, cositor, sulf şi cupru. Viticultură; legumicultură; pomicultură; măslini, citrice. Orez (pe terenuri irigate). Pescuit. MURDAR, -Ă (< tc.) adj. 1. Plin de murdărie, de pete, acoperit, îmbâcsit de necurăţenie; nespălat. ♦ (Despre fiinţe) Care nu se spală, nu respectă curăţenia. ♦ (Despre apă, lumină etc.) Lipsit de claritate, tulbure. 2. Fig. Mârşav, ticălos, josnic. ♦ (Despre cuvinte) Obscen, trivial; necuviincios. MURDĂRI. (< murdar) vb. IV tranz. şi refl. A (se) umple de murdărie; a (se) păta, a (se) mânji. ♦ Fig. A (se) înjosi, a (se) compromite, a (se) degrada. MURDĂRI.E (< murdar) s. f. 1. Strat de necurăţenie care îmbâcseşte sau acoperă ceva; concr. gunoi, resturi; obiect murdar. 2. Excremente. 3. Fig. Faptă josnică, mârşavă, degradantă. ♦ Cuvânt necuviincios, obscen, trivial. MURDOCH [mş:dok], Dame Iris (1919-1999), scriitoare engleză. Prof. univ. de filozofie la Oxford. Influenţată de existenţialismul lui Sartre. Romane psihologice şi alegorice într-o tehnică narativă poliţistă („Castelul de nisip", „Clopotul", „Timpul îngerilor", „Oaspete neaşteptat", „O înfrângere de-a dreptul onorabilă", „Marea", „Discipolul"). în scrierile filosofice explorează în principal locul ocupat de gândirea şi morala religioasă („Suveranitatea binelui", „Metafizică şi moralitate"). MURDOCH [mş.rdok], Rupert K. (n. 1931), om de afaceri american de origine australiană. Magnat al presei. Prin holdingul de familie Cruden Investment Trust, controlează importante cotidiene, reviste şi edituri din Aus- Murcia. Catedrala Santa Maria MURDOCK 504 Rupert Murdoch tralia, Marea Britanie („The Times", „Sunday Times“, „The Sun“, „Collins“, ca şi societăţi de televiziune şi televiziune prin satelit), S.U.A. („Boston Herald", „Harper & Row“, deţine 50% din societatea de film „20th Century Fox“ şi „Metromidia"), pribum şi acţiuni la două ziare ungare, fn 19§0, a încheiat un joint adventure cu Burda GmbH din Germania. MURDOCK [me:rdok], George Peter (1897-1985), antropolog american. Fondator al antropologiei comparative pe baze statistice. Cercetări asupra structurilor sociale şi de afinităţi între popoarele din afara spaţiului european („Structura socială", „Contemporanii noştri primitivi", „Africa. Popoarele ei şi istoria ei culturală"). MURDOCK ['maidok], William (1754-1839), inginer şi inventator britanic. A descoperit (1792) posibilitatea folosirii pentru iluminat a gazului aprins prin încălzirea cocsului în vase închise şi a inventat o valvă (1799) cu ajutorul căreia se distribuie aburul comprimat pe cele două părţi ale pistonului. MUREŞ 1. Dealurile Mureşului, zonă deluroasă în E Pod. Transilvaniei, de o parte şi de alta a cursului superior al râului Mureş, suprapusă pe regiunea cutelor diapire. Este alcătuită dintr-o alternanţă de dealuri înalte (Sinioara 756 m, Lapoşu 628 m, Teleac, Osoiu ş.a.) şi depresiuni dezvoltate, uneori, pe axul unor anticlinale diapire (Deleni, idicel, Nădaşa-Chiheru, Glăjărie ş.a.). 2. Câmpia Mureşului, câmpie înaltă (80-120 m alt.), parte componentă a Câmpiei de Vest, situată între valea Crişului Alb (la N), M-ţii Zarand (NE), Câmpia Vingăi (E), Câmpia Timişului (SE şi S) şi graniţa cu Ungaria şi Iugoslavia (V). Este, în mare parte, o câmpie de divagare în cadrul căreia pot fi identificate conul de dejecţie şi fostele meandre ale râului Mureş. Unii geografi presupun că această câmpie corespunde unei străvechi „delte uscate". 3. Culoarul Mureşului, culoar de-presionar intramontan, de origine tectonică, situat de-a lungul văii Mureşului, între municipiul Alba lulia (ENE) şi com. Zam (VSV), delimitat de M-ţii Metaliferi şi Trascău (N şi NE) şi prelungirile M-ţilor Cindrel, Şureanu şi Poiana Ruscăi (S); c. 1 300 km2; lungime: 110 km; lăţime: 8-15 km. Cuprinde trei subdiviziuni: Culoarul Orăştiei, cu caracter predominant de dealuri în S şi de lunci şi terase în N; Depr. Sime-ria-Deva, reprezintă un culoar de vale, mult lărgit, cu lunci şi terase bine dezvoltate; Depr. llia, cu sectoare de vale îngustă (îngustările de Ia Brănişca şi de la Burjuc-Zam), alternând cu cele de vale largă (bazinetul Ilia-Gurasada). 4. Râu, afl. stg. al Tisei; 803 km (din care 761 km pe terit. României); supr. bazinului: 29 289 km2, din care 27 890 km2 în România. Izv. din masivul Hăşmaşu Mare, drenează depr. Giurgeu pe c. 75 km, traversează apoi lanţul vulcanic al M-ţilor Căliman-Gur-ghiu, pe care-i separă prin defileul Topliţa-Deda (50 km), străbate în continuare Pod. Transilvaniei şi, după ce desparte M-ţii Metaliferi de M-ţii Poiana Ruscăi printr-un culoar (între Deva şi Radna), cu mai multe strangulări şi defilee, intră în C. Aradului, face pe o mică porţiune graniţa României cu Ungaria şi se varsă în Tisa, în apropiere de Szeged. Afl. pr.: Comlod, lernut, Luduş, Târnava, Arieş, Ampoi, Sebeş, Strei. Trece prin Topliţa, Reghin, Târgu Mureş, Luduş, Aiud, Alba lulia, Sime-ria, Deva, llia, Lipova, Arad, Nădlac. fn Antichitate s-a numit Maris sau Ma-risia. 5. Judeţ în partea central-nordică a României, în Pod. Transilvaniei, în bazinul superior al râului Mureş; 6 714 km2 (2,82% din supr. ţării); 601 558 loc. (2000), din care 51,5% în mediul urban; densitatea: 89,6 loc./km2. Reşed.: municipiul Târgu Mureş. Oraşe: lernut, Luduş, Reghin (municipiu), Sighişoara (municipiu), Sovata, Târnă-veni (municipiu). Comune: 90. Relief predominant de dealuri, coline şi podişuri, cu forme domoale, versanţi asimetrici şi alt. de 400-600 m, care aparţin marii unităţi a Pod. Transilvaniei (Pod. Târnavelor, mici porţiuni din Pod. Hârtibaciului, Câmpia Transilvaniei şi Subcarpaţii Transilvaniei, aceştia din urmă includ dealurile Sinioara, Lapoşu, Teleac, Osoiu, Becheci ş.a., care alternează cu depresiunile Deleni, Idicel, Glăjărie, Eremitu, Chibed, Sovata ş.a.). Partea de NE a jud. M. este ocupată de prelungirile M-ţilor Căliman şi Gur-ghiu. Climă temperat-continentală, cu ierni reci, umede şi de lungă durată şi veri răcoroase. Temp. max. absolută (40,6°C) a fost înregistrată la Săbed (16 aug. 1952), iar minima absolută (-32,8°C) ia Târgu Mureş (25 ian. 1942 şi 23 ian. 1963). Precipitaţiile însumează 580 mm anual în partea de V a jud. M., 700-800 mm în partea centrală şi de NE şi 1 400 mm anual pe crestele munţilor. Vânturile bat predominant dinspre NV. Reţeaua hidrografică este reprezentată în principal de cursul superior şi mijlociu al râului Mureş care colectează numeroşi afl. de pe dr. (Ilva Mare, Răstoliţa, Bistra, Lechinţa ş.a.) şi de pe stg. (Sălard, Gurghiu, Niraj, Târnava Mică, Târnava Mare ş.a.). Resurse naturale: zăcăminte de gaze naturale (Sărmăşel, Zau de Câmpie, Şincai, Ulieş, Teleac, Bogata, Delenii, Nadeş ş.a.), roci de construcţie (andezite la Stânceni, llişeni, Ibăneşti ş.a.), păduri (216 176 ha, 1998), ape minerale (Sovata, Sângeorgiu de Mureş ş.a.). Industria, principala componentă a activităţii economice, realizează o gamă variată de produse: energie electrică şi termică (termocentralele de la Cuci, Fântânele, Târgu Mureş), maşini şi utilaje pentru industriile uşoară, a mat. de constr. şi de prelucr. a lemnului (Târgu Mureş, Reghin), utilaje agricole (Reghin), aparatură electrotehnică şi tehnico-medicală, piese de schimb pentru autovehicule şi tractoare (Târgu Mureş, Reghin), îngrăşăminte şi produse chimice diverse (Târnăveni, Târgu Mureş), mat. de constr. (Târgu Mureş, Reghin, Târnăveni, Sighişoara, Luduş), anvelope şi camere de aer (Luduş), mobilă, rechizite şcolare, articole de sport, instrumente muzicale ş.a. (Târgu Mureş, Reghin, Sighişoara, Luduş, Lunca Bradului), ceramică fină şi articole pentru menaj (Sighişoara, Târnăveni), încălţăminte şi articole de marochinărie (Târgu Mureş, Reghin), produse alim. Agricultura, cu vechi tradiţii şi cu un profil structural mixt (vegetal şi animal), beneficiază de condiţii pedo-climatice favorabile practicării unor culturi intensive şi de creştere a tuturor categoriilor de animale. La sfârşitul anului 1997, jud. M. dispunea de 409 789 ha terenuri agricole (din care 317 244 ha în sectorul privat), 216 176 ha suprafeţe acoperite cu păduri, 6 334 ha cu ape şi bălţi şi 39 089 ha alte suprafeţe. Din totalul terenurilor agricole, 222 517 ha sunt arabile, 113 989 ha cu păşuni, 64 239 ha cu fâneţe, 3 432 ha vii şi pepiniere viticole şi 5 612 ha livezi şi pepiniere pomicole, fn 1997, terenurile arabile erau cultivate cu porumb (72 729 ha), 505 MUREŞ grâu şi secară (44 746 ha), plante pentru nutreţ (32 300 ha), orz şi orzoaică (26 358 ha), ovăz (10 660 ha), sfeclă de zahăr (9 002 ha, locul 2 pe ţară, după jud. Botoşani), cartofi, legume, hamei, plante textile, tutun etc. Pomicultura, concentrată în arealele localităţilor Reghin, Sighişoara, cele de pe valea Târnavei Mici ş.a., furnizează cantităţi însemnate de fructe, în special de mere (40 474 t, 1997, locul 3 pe ţară, după jud. Argeş şi Suceava), prune (7 209 t), pere, cireşe şi vişine, nuci ş.a. Viticultura are condiţii favorabile de dezvoltare în Pod. Târnavelor, unde se află podgoria Târnavelor, cu centre viticole la Zagăr, Băgaciu, Filitelnic, Târnăveni, Nadeş ş.a. La începutul anului 1998, zootehnia, privatizată în proporţie de peste 95%, cuprindea 93 mii bovine, 282 mii porcine, 327 mii ovine, 10 mii caprine, 19 mii cabaline; avicultură (1 476 mii capete păsări); apicultură (22 mii familii de MUREŞAN 506 albine). Căi de comunicaţie (1998): 477 km lungimea căilor ferate (din care 86 km electrificate), cu o densitate de 71 km/1 000 km2; 1 845 km lungimea drumurilor publice (din care 410 km drumuri modernizate), cu o densitate de 27,5 km/100 km2. Transporturile de mărfuri şi călători se realizează prin intermediul aeroportului Recea, situat la 13,5 km SV de Târgu Mureş. Unităţi de învăţământ, cultură şi artă (1997/1998): 412 grădiniţe de copii, 457 şcoli generale, 36 licee, 26 şcoli profesionale, trei instituţii de învăţământ superior (Universitatea de Medicină şi Farmacie, Universitatea Tehnică „Petru Maior", Academia de Artă Teatrală), cu 14 facultăţi, 5 303 studenţi şi 490 cadre didactice, 459 biblioteci, cu 4 596 000 volume, 10 cinematografe, o filială a Academiei Române, un Teatru Naţional (cu secţii în limbile română şi maghiară), un Teatru de păpuşi, o Filarmonică de stat, filiale ale Uniunii Artiştilor Plastici şi ale Uniunii Compozitorilor din România, un ansamblu folcloric („Mureşul"), un post local de radio-emisie (din 2 mart. 1958), care emite în limbile română şi maghiară (din 1990 şi în limba germană), numeroase muzee, case memoriale, cămine culturale, case de cultură etc. Turism dezvoltat, determinat de prezenţa obiectivelor istorice, arhitectonice şi de artă din Târgu Mureş, Sighişoara, Reghin, Gorneşti, lernut, Saschiz, Oarba de Mureş ş.a., de regiunile pitoreşti din M-ţii Căliman şi Gurghiu, de pe văile Mureşului (defileul Topliţa-Deda) şi Târnavelor, de rezervaţiile naturale şi parcurile dendrologice (rezervaţia botanică de la Zau de Câmpie, unde creşte bujorulIPaeonia tenuifolia, rezervaţia forestieră, cu stejari seculari, de la Mociar ş.a.), de originalitatea tezaurului etnografic şi folcloric, de produsele de artă populară (ţesături, cusături, sculpturi, piese de port popular, ceramică ş.a.), de turis- mul balnear şi de odihnă etc. indicativ auto: MS. MUREŞAN, Gheorghe (n. 1971, Tri-tenii de Jos, jud. Cluj), baschetbalist român. Măsoară 2,30 m. Singurul jucător român care a activat în liga profesionistă a S.U.A. (N.B.A., la echipele Washington Bullets şi New Jersey Nets). Din 1999, la echipa franceză Pau Orthez. Declarat cel mai valoros debutant al N.B.A. în sezonul 1994-1995. MUREŞAN, Lucian (n. 1931, Fer-neziu, azi înglobat în municipiul Baia Mare), prelat unit român. Episcop de Maramureş (din 1990), arhiepiscop al Diocezei de Alba lulia şi Făgăraş (din iul. 1994) şi mitropolit al Blajului (din aug. 1994). Preşedinte al Conferinţei Episcopale Catolice din România (din mai 1998). MUREŞAN, Mircea (n. 1928, Sibiu), regizor român de film. Pelicule de un larg suflu epic inspirate din literatura clasică („Baltagul", „Ion", „Toate pânzele sus"). Alte filme: „Asediul", „Horea", „A doua cădere a Constan-tinopolului". Premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes (1965, „Răscoala"). MUREŞAN, Tiberiu (n. 1923, Călăraşi, jud. Cluj), inginer agronom, genetician şi fitotehnician român. Prof. univ. la Bucureşti. Studii şi cercetări privind ameliorarea porumbului, sorgului, grâului şi soiei. MUREŞANU, Andrei (1816-1863, n. Bistriţa), poet român. Autor al poeziei „Un răsunet" (cunoscută sub titlul „Deşteaptă-te, române"), marş al revoluţionarilor de la 1848 şi imnul de stat al României, din 1990. Lirică romantică („Din poesiele lui Andrei Murăşanu"); articole („Câteva reflexii asupra poeziei noastre"). MUREŞANU, Camil Bujor (n. 1927, Turda), istoric român. Acad. (2000), prof. univ. la Cluj. Director al Institutului de Istorie din Cluj-Napoca (din 1995). Lucrări privind istoria medievală a României („lancu de Hunedoara şi vremea sa"), istoria modernă universală („Imperiul britanic. Scurtă istorie", „Preşedinţii Franţei"). MUREŞANU, Florea (1907-1961, n. sat Ciubanca, jud. Cluj), teolog român. Prof. la Academia Teologică din Cluj. Protopop al Clujului (1946-1952). Autor de manuale de religie („întâia carte de învăţătură") şi al unor lucrări de istorie bisricească („Biserica «din deal» şi vechea biserică ortodoxă română din Cluj şi slujitorii ei", „Cazania lui Varlaam, 1643-1943. Prezentare în imagini"). Deţinut în închisorile comuniste (1952-1953, 1958-1961), a murit la Aiud. MUREŞIANU, Aurel (1847-1909, n. Braşov), jurist, publicist şi om politic român. A apărat pe conducătorii luptei de emancipare a românilor transilvăneni implicaţi în procesul „Memorandului" (1894). Director şi proprietar al „Gazetei Transilvaniei" (1878-1903). MUREŞIANU 1. lacob M. (1812- 1887, n. Rebrişoara, jud. Bistriţa-Nă-săud), publicist şi om politic român. M, de onoare al Acad. (1877). Activitate politică susţinută pentru emanciparea românilor transilvăneni. Colaborator al lui G. Bariţiu la editarea „Gazetei de Transilvania" (1838-1850) pe care, ulterior, . o va conduce singur (1850-1878). Ca membru al organizaţiei culturale ASTRA a încurajat activitatea Reuniunii Femeilor Române. 2. lacob M. (1857-1917, n. Braşov), compozitor şi pedagog român. Fiul lui M. (1). Muzică simfonică (uvertura „Ştefan cel Mare"), vocal-simfonică („Mănăstirea Argeşului", „Erculeanul", „Constantin Andrei Mureşanu Camil Bujor Mureşanu lacob Mureşianu 507 MURGOCI MUNTEANU Brâncoveanu“), piese instrumentale, opereta „Millo-director", pe text de V. Alecsandri. A fundat şi a condus revista „Musa Română" de la Blaj (1888-1907). MUREŞIANU, Ion B. (n. 1914, sat Sinteşti, jud. Timiş), preot român. Lucrări privind istoria şi cultura Banatului („Colecţia de artă religioasă veche a Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului", „Mănăstiri din Banat", „Cartea veche bisericească din Banaf). MUREX (cuv. lat.) s. m. Denumire generică dată gasteropodelor cu cochilie conică, spiralată, ornamentată cu ţepi şi prelungită cu un tub lUng (Mu-rex). Din unele specii mediteraneene se extrăgea în Antichitate purpura. MURFATLAR 1. Denumirea până la 7 nov. 1975 a oraşului Basarabi. 2. Renumită podgorie în SE României (Dobrogea), întemeiată în 1907 şi extinsă treptat (plantaţiile masive de viţă de vie s-au făcut în anii 1952-1955), azi existând c. 6 500 ha. Staţiune de cercetări viticole (din 1942). Vestită cramă. MURG, -Ă (cuv. autohton) adj. (Despre unele animale, mai ales despre cai) Care are părul de pe corp de culoare castanie, iar părul de pe extremităţi, din coamă şi din coadă, de culoare neagră. ♦ (Substantivat, m.) Cal cu părul de această culoare; p. ext. orice cal. MURGAB, râu în Asia Centrală (Afghanistan şi Turkmenistan); 978 km. Izv. din M-ţii Paropamiz (NV Afghanis-tanului), străbate Afghanistanul, intră în Turkmenistan şi se pierde în deşertul Karakum. Irigaţii. Legat printr-un canal de Amu-Daria şi Tedjen. MURGAŞI, com. în jud. Dolj, situată în partea de S a Dealurilor Amaradiei; 2 742 loc. (2000). Reşed. com. este satul Balota de Jos. Centru de artă populară (satul Rupturile). Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1786), Sf. Dumitru (1790) şi Adormirea Maicii Domnului (1807-1811), în satele Ve-leşti, Rupturile şi Murgaşi. MURGEANU, Gheorghe (1901-1984, n. Bucureşti), geolog român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări geologice şi tectonice asupra flişu-lui Carpaţilor Orientali („Sur une cor-dilliere ante-senonienne dans le geo-sinclinal du Flysch carpatique“) şi în legătură cu diferite amenajări hidroenergetice (a acordat consultanţă de specialitate proiectelor hidrotehnice de la Bulboci, Zănoaga, Porţile de Fier); a condus lucrările pentru întocmirea de hărţi geologice şi tectonice ale României. MURGENI, com. în jud. Vaslui, situată în depr. Elan, pe râul Elan şi pe dr. Prutului; 7 701 loc. (2000). Staţie de c.f. Filatură de bumbac; fabrică de caşcaval. Spital. Centru viticol şi de vinificaţie. Legumicultură. Rezervaţie de animale şi de păsări, ocrotite de lege (cerbul lopătar, pelicanul alb, lebăda mută ş.a.). Bisericile Sf. Nicolae (1771, restaurată în 1897 şi 1932) şi Sfinţii Voievozi (sec. 18, refăcută în 1815-1821) în satele Schiueni şi M.; bisericile de lemn Sf. Nicolae (1672, restaurată în 1837) şi Adormirea Maicii Domnului (ante 1748), în satele Cârja şi Lăţeşti. MURGER [murje:r], Henri (1822-1861), scriitor francez. Evocator al boemei pariziene în romanul plin de umor şi de fantezie lirică „Scene din viaţa boemă"; cartea a stat la baza libretului operei „Boema" de G. Puccini. Versuri influenţate de Musset („Balade şi fantezii", „Nopţile de iarnă"). MURGESCU, Costin (1919-1989, n. Râmnicu Sărat), economist şi publicist român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Director al Institutului de Economie Mondială (din 1970). Lucrări privind istoria economiei naţionale, a gândirii economice universale şi româneşti, a relaţiilor economice internaţionale („Reforma agrară din 1945“, „Japonia în economia mondială", „Criza economică mondială", „Mersul ideilor economice la români", „Drumurile unităţii româneşti"). MURGESCU, loan (1846-1913), contraamiral român. în Războiul de Independenţă (1877-1878), a acţionat pe Dunăre împotriva flotei turceşti, contribuind efectiv la cucerirea Rahovei. Comandant al flotilei de război (1888-1898) şi apoi al marinei militare (din 1898). MURGEŞTI, com. în jud. Buzău, situată în Subcarpaţii Buzăului, pe râurile Câlnău şi Hârboca; 1 053 loc. (2000). Pomicultură. MURGOCI MUNTEANU, Gheorghe (1872-1925, n. Măcin), geolog, geograf şi pedolog român. M. coresp. al Acad. (1923), prof. la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele şi la Şcoala Politehnică din Bucureşti. Preşedinte al Comisiei Internaţionale de Cartografiere a Solului (1923). Contribuţii la dezvoltarea geologiei („Sinteza geologică a Carpaţilor Sudici"), a pedologiei („Zonele naturale de soluri din România", „Eitudes sur Ies sols arables de la Roumanie") şi geografiei româneşti („Câmpia Română şi Balta Dunării"). Cercetări de geomorfologie, stratigrafie şi tectonică colinară a regiunilor coli-nare ale Olteniei („Terţiarul din Oltenia cu privire la sare, petrol şi ape minerale"). A descoperit noi minerale şi zăcăminte de substanţe minerale utile Gheorghe Murgeanu Costin Murgescu Gheorghe Murgoci Munteanu MURGU 508 Eftimie Murgu şi a elaborat teorii intrate în patrimoniul ştiinţei mondiale. MURGU, Eftimie (1805-1870, n. Ru-dăria, azi Eftimie Murgu, jud. Ca-raş-Severin), revoluţionar român. Prof. la laşi şi Bucureşti. A ţimjîjn Moldova primul curs de filozofie în limba română (1834). Participant la mişcarea revoluţionară de ia 1840 din Ţara Românească. Conducătorul Revoluţiei de la 1848-1849 din Banat. Deputat în Parlamentul de la Budapesta, a făcut parte din aripa radicală a Revoluţiei; a militat pentru unirea revoluţionarilor români cu cei maghiari pe baza recunoaşterii drepturilor naţionale ale românilor. MURGULESCU, liie G. (1902-1991, n. sat Cornu, jud. Dolj), chimist român. Acad. (1952), prof. univ. la Timişoara şi Bucureşti. Rector al Institutului Politehnic din Timişoara (1947-1949) şi al Universităţii din Bucureşti (1949-1950). Ministru al învăţământului Superior (1953-1956), al învăţământului şi Culturii (1960-1961) şi al învăţământului (1962-1963). Lucrări fundamentale în domeniul chimiei fizice (structura moleculelor, cinetica termică şi fotochimică, termodinamica chimică a gazelor, a lichidelor moleculare şi ionice), al chimiei analitice şi al analizelor fizico-chi-mice („Introducere în chimia fizică11, „Studiul cinetic al reacţiilor eterogene cu ajutorul datelor termogravimetrice“, „Forţe şi potenţiale intermoleculare"). A inventat procedeul de polimerizare a acrilnitrilului. Membru al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice străine. MURj (lat. morire) vb. IV intranz. 1. A înceta de a mai trăi, de a mai exista; a deceda, a sucomba, a răposa. <£- Expr. A muri cu zile = a muri (încă tânăr) din cauza unei boli neglijate sau în mod neaşteptat. ♦ (Despre plante) A se veşteji, a se usca. 2. (Prin exagerare) A suferi foarte ilie Murgulescu mult, a fi covârşit de un sentiment puternic, de o senzaţie dureroasă etc. A muri de frică, de ciudă. 4 (Urmat de prep., ,,după“) A ţine mult la cineva sau la ceva, a iubi cu pasiune; a-i plăcea foarte mult. 3. Fig. A înceta să mai fie auzit sau văzut, a se stinge, a se pierde treptat. MURIBUND, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi subst.) Care se află pe punctul de a muri, în ultimele clipe ale vieţii; agonizant. ♦ Fig. Care este pe cale de a dispărea, de a pieri, de a se stinge; p. ext. lipsit de putere, epuizat. MURjDE (< fr.; lat. mur- „şoarece") s. n. pl. Familie de mamifere din ordinul rozătoarelor (ex. şoarecii, şobolanii, lemingii) de talie mică, cu coadă lungă şi bot ascuţit. Unele specii sunt purtătoare de agenţi patogeni ai pestei, tularemiei ş.a. MURIGHIOL, com. în jud. Tulcea, situată pe ţărmul de E al lacului Razim şi pe dr. braţului Sfântu Gheorghe al Dunării; 3 632 loc. (2000). Expl. de calcar (Sarinasuf). Pepinieră piscicolă (Sarinasuf). Complex turistic (din iun. 1993), în satul M. între 13 oct. 1983 şi 20 mai 1996, satul şi com. M. s-au numit Independenţa. Rezervaţie zoologică. Centru de artă populară (Dunavă-ţu de Jos). Vestigii geto-dacice (datând din perioada 350-250 î.Hr.) şi ale unei cetăţi romano-bizantine (sec. 4-6). în Antichitate, aici a existat aşezarea Hal-myris, menţionată în unele izvoare ale vremii şi cu denumirea de Salmorus. MURILLO [muriXoJ, Bartolomâ Este- ban (1618-1682), pictor spaniol. Tablouri de inspiraţie religioasă („Viziunea Sf. Anton", „Imaculata Concepţiune", „Fuga în Egipt"); portrete („Un canonic") şi figuri de copii („Copilul cu ciorchinele de struguri", „Mâncătorii de plăcintă", „Băieţii jucând zaruri"), cultivând pitorescul şi atitudinea sentimentală. Reprezentant în Muzeul Naţional de Artă al României („Originea desenului"). MURMANSK, oraş în NV Federaţiei Ruse, în pen. Kola, port la G. Kola al M. Barents; 407 mii loc. (1995). Aeroport. Ind. chimică. Fabrici de frigidere, utilaje de pescuit, mobilă şi produse alim. Şantiere navale. Pescuit. întemeiat în 1916 cu numele de Roma- 509 MURUIALÂ nov-na-Murmane; din apr. 1917 poartă numele actual. MURMUR (< lat., fr.) s. n. 1. Zgomot surd şi confuz de glasuri; rumoare. ♦ Exprimare a unei nemulţumiri, a unei dezaprobări prin cuvinte rostite cu jumătate de glas; protest, cârteală, murmurare. 2. Fig. Zgomot lin, monoton şi prelung produs de apele curgătoare, de vânt etc.; p. ext. zgomot slab şi înfundat. MURMURA (< lat., fr.) vb. I 1. Tranz. şi intranz. A rosti cuvinte sau a intona o melodie cu jumătate de glas, nedesluşit, şoptit. ♦ Intranz. A protesta cu glas scăzut; a cârti, a bombăni. 2. Intranz. (Fig.; despre elemente ale naturii) A produce un zgomot slab, continuu şi monoton; a susura; a fremăta. MURN-ALEKSANDROV, Josip (1879-1901), poet sloven. Lirică simbolistă străbătută de melancolie şi sentimentul sfârşitului apropiat („Poezii vechi şi noi“, „Poezii şi romanţe"). MURNAU, Friedrich Wilhelm (pe numele adevărat Friedrich Wilhelm Plumpe) (1889-1931), cineast german. Stablit în S.U.A. (1927). Unul din marii maeştri ai cinematografului, a realizat filme de viziune expresionistă („Nosfe-ratu, simfonia groazei", „Faust"), de analiză psihologică şi de critică socială („Cel din urmă om“, „Aurora", „Pâinea noastră cea de toate zilele", „Tabu"). MURNER, Thomas (1475-c. 1537), teolog şi poet german. Franciscan. Poeme satirice, morale şi religioase îndreptate împotriva viciilor vremii şi a Reformei („Exorcizarea nebunilor", „Breasla potlogarilor", „Pajiştea nerozilor", „Despre marele nebun luteran"). Scrieri didactice şi teologice. MURNU 1, George M. (1868-1957, n. Veria, Grecia), scriitor şi istoric român. Acad. (1923), prof. univ. la George Mumu Bucureşti. A condus şantierul arheologic de la Adamclisi, publicând o serie de studii referitoare la acesta („Cronica săpăturilor arheologice de la cetatea Tropaeum Adamclisi", „Cetatea Tropae-um. Consideraţii istorice"). Lucrări privind arheologia clasică şi aspecte ale originii românilor şi aromânilor („Arheologia clasică şi rostul ei la noi“, „Istoria românilor din Pind: Vlahia Mare, 980-1259", „Când şi unde se ivesc românii întâia dată în istorie?"). Manuale universitare. Versuri clasicizante („Gânduri şi vise", „Alme Sol", ,Altare", „Tropare"); cercetări lingvistice. Remarcabile traduceri ale „lliadei" (în hexametri) şi „Odiseii" (în endecasilabi). 2. Ary M. (1881-1971, n. Veria, Grecia), pictor şi grafician român. Frate cu M. (1). Peisaje şi compoziţii inspirate din universul rural; caricaturi politice şi de moravuri, grafică de carte (ilustraţii la Creangă, Sadoveanu, Eminescu). 3. Lucian M. (c. 1911-1984), sculptor şi pictor român. Fiul lui M. (2). Prof. ia Institutul „N. Grigorescu". Proiecte monumentale („Horia, Cloşca şi Crişan"). Portrete („M. Eminescu"). Pictură influenţată de austeritatea imaginii bizantine. MURORAN, oraş în Japonia (Hok-kaido), port (din 1872) la G. Uchiura al Oc. Pacific; 109,8 mii loc. (1995). Aeroport. Şantiere navale. Ind. siderurgică, constr. de vagoane, chimică, a cimentului, celulozei, de prelucr. a petrolului şi a lemnului, alim. (conserve de peşte). Export de cărbuni, lemn, min. de fier. Bază de pescuit. MURPHY [me:rfi], Eddie (pe numele adevărat Edward Regan) (n. 1961), actor american. Interpret principal în filme de acţiune şi în comedii („Alte 48 de ore", „Vampirul din Brooklyn", „Profesorul trăsnit"). S-a impus cu personajul lui Axei Foly în serialul „Poliţistul din Beverly Hills". MURPHY, Legile lui enunţuri referitoare la unele fapte şi întâmplări reale ale activităţii umane care afirmă, în termeni neştiinţifici, că acestea se petrec (imprevizibil şi cu mare probabilitate) în sens negativ (ex. în marea majoritate a cazurilor, o felie de pâine unsă cu unt cade cu partea acoperită cu unt în jos etc.). Aceste postulate, atribuite inginerului american Ed. Murphy, au fost culese şi publicate (1977) de către A. Bloch în lucrarea „Legile lui Murphy şi alte motive pentru care lucrurile merg rău". MURPHY [mş:rfij, William Parry (1892-1978), medic american. Desco- periri în tratamentul anemiei pernicioase (tratamentul cu vitamina B12). A pus la punct o metodă de diagnostic a calculilor vezicii biliare şi alta pentru tratamentul peritonitei purulente generalizate. Lucrări privind tratamentul diabetului zaharat. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1934), împreună cu G. Minot şi G.H. Whipple. MURRAY [mari], cel mai mare fluviu al Australiei; 2 570 km. Supr. bazinului: 1,16 mii. km2. Izv. din S Alpilor Australieni, din masivul Snowy Moun-tains, traversează o zonă de câmpie şi se varsă în Oc. Indian (laguna Alexandrina). Navigabil pe 1 700 km. Afl. pr.: Darling şi Murrumbidgee. Hidrocentrale (lacul de acumulare Hume). Irigaţii. MURRAY [mari], Ann (n. 1949), mezzosoprană irlandeză. Se lansează la Opera Scoţiei, apoi la Londra. Carieră internaţională. Voce de mezzo clară şi suplă. Repertoriu cuprinzător de operă (Mozart, Gluck, Ravel, Per-golesi, Hândel ş.a.) şi de concert. MURRAY [mari], Joseph Edward (n. 1919), medic american. Specialist în grefele de organe, a efectuat primele grefe între gemeni homozigoţi (1954) şi între gemeni heterozigoţi (1959). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1990), împreună cu E.D. Thomas. MURRUMBIDGEE [marembjdji], râu în SE Australiei, afl. dr. al fl. Murray; 1 581 km. Izv. din Munţii Marii Cum-pene de Ape (Great Diyiding Range), curge pe direcţia E-V, trece prin apropiere de Canberra, în aval de care a fost construit lacul de acumulare Burrinjuck. Navigabil pentru vase mici pe c. 800 km lungime. Irigaţii în cursul inf. MURRY [mari], John Middleton [mjdlten] (1889-1957), critic literar şi scriitor englez. Soţul Katherinei Mans-field. Studii critice de erudiţie clasică şi filozofică („Dostoevski", „Aspecte ale literaturii", „Problema stilului", „Keats şi Shakespeare"). Romane („Natură moartă", „Lucrurile umile care suntem"); poezii; memorialistică. MURUI (cf. ucr. murovatî) vb. IV tranz. (Pop.) 1. A întinde netezind un strat de lut muiat cu apă şi frământat pe pereţii unei case; a lipi. ♦ A astupa cu un material argilos crăpăturile din pereţii lucrărilor subterane. 2. A unge un aluat (înainte de a-l pune la cuptor) cu apă, ulei, ou etc. 3. A mânji. MURUIALĂ (< murui) s. f. (Pop.) Faptul de a murui. + (Concr.) Lut cu MURUROA 510 care se muruieşte. ♦ Amestec de făină cu apă, ulei, ou etc. cu care se unge aluatul. MURUROA, atol în arh. Tuamotu (Polinezia franceză), în S Oc. Pacific, la 1 500 km ESE de ins. Tahiti. Poligon pentru teste nucleare în aer liber (1960-1974) şi subterane (din 1975), efectuate de Franţa. Reluarea testelor (1995), după o perioadă de întreruperi, a provocat tensiuni cu ţările din S Pacificului şi cu organizaţiile ecologiste, fapt ce a dus la închiderea bazei (1996). MUS (< fr.) s. m. Elev marinar. MUSACA (< tc.) s. f. Mâncare preparată din carne tocată, cu felii de cartofi, vinete sau dovlecei. MUSAFIR, -Ă (< tc.) s. m. şi f. Persoană căreia i se oferă vremelnic ospitalitate, care vizitează pe cineva; invitat, oaspete. MUSAI (< magh.) adv. (Reg.) în mod imperios, negreşit, neapărat; cu orice preţ, morţiş. MUSA IBN NUSAYR (c. 640-718), general arab. Numit de califul al-WaUd I guvernator (708) al Ifrikiyei (Tunisia de azi). A cucerit Maghrebul până la Maroc (708) şi a supus (711-713) o parte din Pen. Iberică (Merida, Toledo, Saragosa) cu ajutorul generalului Tariq ibn Ziyad. MUSCAL (MOSCAL) (< rus., ucr., pol.) s. m. 1. (înv.) Rus. 2. (înv. şi reg.) Birjar. MUSCAR (< muscă) s. m. Pasăre insectivoră migratoare, care trăieşte în Europa, Africa şi Asia; are irisul cafeniu, ciocul şi picioarele negre, iar penajul cenuşiu cu galben-ruginiu (Mus-cicapa striata). MUSCARDINĂ s. f. Boală a viermilor de mătase provocată de o ciupercă din genul Beauveria, manifestată prin apariţia unor pete de culoare închisă pe corpul acestora. Larvele sau viermii morţi sunt acoperiţi cu un praf alb, uneori cu o nuanţă roşiatică. muscarinA (< fr.) s. f. Alcaloid foarte toxic, puternic inhibitor cardiac, prezent în diverse ciuperci otrăvitoare şi în proteine degradate. MUSCARITA (< muscal) s. f. (BOT.) Pălăria-şarpelui. MUSCAT v. Mascat. MUSCAT (< fr., pol.) s. n. Nume dat unei varietăţi de soiuri de viţă de vie, dintre care mai răspândite sunt m. hamburg, cu struguri de masă şi m. otonel, din care se obţin vinuri tămâ-ioase de calitate superioară. MUSCĂ (lat. musca) s. f. I. 1. Denumire generică dată unor insecte din ordinul dipterelor, cu morfologie externă variată, cu aparatul bucal adaptat pentru supt şi înţepat; p. ext. (pop.) orice fel de insectă mică, zburătoare (căreia nu i se cunoaşte numele). M. de casă = insectă de 6-8 mm lungime, de culoare cenuşie-închisă, care transmite boli infecţioase şi parazitare (Musca domestica). M.-ţeţe = insectă hematofagă din Africa Ecuatorială, care transmite la om agentul patogen al bo- lii somnului (Glossina palpalis). M. columbacă = insectă de c. 5 mm lungime, hematofagă; inoculează la vite şi la oameni o substanţă foarte toxică (Simulium columbaczensis). M. verde = insectă de c. 10 mm, de culoare verde cu reflexe metalice; îşi depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Lucilia caesar). M. albastră = insectă de c. 14 mm, de culoare albastră metalică; îşi depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Calliphora vomitoria). M. cenuşie de carne = insectă de c. 14 mm, de culoare cenuşie, vivi-pară; depune larvele pe alimente, pe carne etc. (Sarcophaga carnaria). M.. de cal = insectă de 7-9 mm lungime, de culoare brună-roşcată, ectoparazită (Hippobosca equina). Musca cireşelor = insectă de c. 4 mm, de culoare neagră; depune ouăle în cireşele care se coc (Rhagoletis cerasi). M. de varză = insectă de 4-6 mm lungime, ale cărei larve atacă varza şi alte crucifere (Chortophila brassicae). M. suedeză (m. neagră a cerealelor) = insectă de c. 2 mm; ale cărei larve atacă cerealele tinere şi boabele necoapte ale acestora (Oscinella frit). M. de Hessa = insectă de c. 3 mm lungime, de culoare cenuşie-neagră, ale cărei larve atacă plantulele tinere de cereale (Mayetiola destrictor). -O Expr. Ca musca-n lapte = într-un moment sau în chip nepotrivit, nedorit. Ca muştele la miere = în număr mare, buluc. A muri ca muştele = a muri în număr foarte mare. ♦ M. artificială = imitaţie de insectă sau de larvă, montată direct pe cârligul de pescuit şi folosită ca momeală. 2. (Pop.) Albină. II. (P. analog.) 1. Scobitură înnegrită în dinţii calului, după care i se poate aprecia vârsta. ♦ Mustaţă foarte mică. 2. (SPORT) Categorie de greutate în care sunt încadraţi sportivii între 49 şi 51 kg la box amator, iar în boxul profesionist între 50,802 şi 52,163 kg; la lupte, juniorii până la 48 kg şi seniorii până la 52 kg. 3. Orificiul lăsat de glonţ la trecerea acestuia exact prin centrul ţintei de tir (cercul notat cu 10 puncte). MUSCEL s. n. Culme deluroasă prelungă, în zonele subcarpatice, cu structura monoclinală, a cărei altitudine se apropie de aceea a munţilor; are povârnişuri domoale şi este de obicei despădurită, acoperită de păşuni, fâ-neţe şi livezi. MUSCELEANU, Cristea (1886-1941, n. Bucureşti), fizician român. Prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre fondatorii Academiei de Ştiinţe din Bucureşti (1935). Lucrări de termodinamică, radioactivitate şi popularizare a ştiinţelor („Generatorii de energie în România", „Asupra structurilor fine“). MUSCELEANU, Grigore (c. 1820/ 1825-1886, n. probabil la Bucureşti), preot român. Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, a fost surghiunit la mănăstirea Cernica. Adept al unirii Principatelor şi al reformelor lui Al.l. Cuza, a făcut parte din Comisia pentru secularizarea averilor mănăstireşti. Lucrări privind istoria vechilor biserici şi mănăstiri româneşti. MUSCELEANU, Ion (1903-1998, n. Caracal), pictor român. Peisaje, naturi moarte şi portrete de tradiţie impresionistă, învăluite într-o caldă şi discretă poezie („Peisaj din Tulcea", „Portret de studentă"). MUSCELELE ARGEŞULUI (MUSCELELE GETICE sau SUBCARPAŢII ARGEŞULUI) 1. Unitate de relief bine individualizată, formată dintr-o asociaţie de culmi înalte şi prelungi, cu alt. între 600 şi 1 000 m, separate de depresiuni, situată între lanţul M-ţilor Cozia, Ghiţu, Frunţi şi Iezer (la N), valea superioară a Dâmboviţei (la E), Piemontul Cândeşti, Dealurile Argeşului şi Piemontul Cotmeana (la S) şi valea Oltului (la V). Denumirea de muscele a fost atribuită acestei zone de către Ion Popescu-Voiteşti în 1908. în şirul masivelor deluroase se evidenţiază, de la E la V, Măţău (1 017 m), Ciocanu (886 m), Chicera sau Chiciura (1 218 m; după alte surse, 1 227 m), Tămaşu (1 104 m) ş.a., separate de culoare de vale (Topolog, Argeş, Vâl-san, Râu Târgului, Argeşel ş.a.), masive care domină către N o serie de depresiuni tectonice de contact (Sălă-trucu pe râul Topolog, Arefu pe Argeş, Brădetu pe Vâlsan, Nucşoara pe Râu Doamnei, Câmpulung pe Bughea şi Râu Târgului ş.a.). întinse zone de fâ-neţe şi livezi. 2. Muscelele Năsăudului v. Năsăud (1). 511 MUSIL MUŞCHETAR (MUŞCHETAR) (< fr.) s. m. (fn sec. 17-19) Soldat infanterist, înarmat cu muschetă. ♦ Nobil care făcea parte dintr-o unitate de călăreţi în serviciu la Curtea regilor Franţei. MUSCHETĂ (< fr.) s. f. (fn Evul Mediu) Armă de foc cu fitil, portativă, folosită la începutul sec. 16 de infanteria spaniolă şi preluată de francezi după bătălia de la Pavia (1525). Muschetă cu fitil MUSCONĂ (< fr.) s. f. (CHIM.) Cetonă ciclică derivată de la o ciclo-parafină cu un inel mare. Se extrage din mosc, dar se obţine şi sintetic; se utilizează în parfumerie ca fixator şi agent odorant. MUSCOVIT (< fr., rus.; n. pr. Moscovia) s. n. Silicat natural de aluminiu şi potasiu din grupa micelor. Se găseşte în roci metamorfice (în special în micaşisturi), în pegmatite şi în unele roci magmatice acide (graniţe) sub formă de foiţe transparente sau de culoare albă, verzuie, gălbuie. Se utilizează în industrie ca izolator electric şi termic, precum şi la zugrăveli. MUSCULAR (< fr.) adj. Privitor la muşchi, propriu muşchilor (ex. contracţie m., forţă m. etc.). Sistem m. = totalitatea muşchilor din organism (la om aproximativ 400), care, împreună cu sistemul osteoarticular, formează aparatul locomotor; musculatură. MUSCULATURĂ (< fr.) s. f. Siste-mul muscular al corpului. MUSCULI.ŢĂ (< muscă) s. f. Diminutiv al lui muscă; muscă mică. ^ M. de brânză = muscă mică, neagră-lu-cioasă, ale cărei larve trăiesc pe alimente, alterându-le (Piophila casei); când sunt înghiţite o dată cu alimentele, provoacă grave tulburări gastro-intestinale, iar pe corpul animalelor produc plăgi. M. de oţet (sau beţivă) = gen de insectă din ordinul dipterelor, lungă de 3-4 mm, ale cărei larve trăiesc în materii care fermentează sau putrezesc (Drosophila); constituie obiectul a numeroase cercetări de genetică. Sin. drosofilă. MUSCULOS, -OASĂ (MUŞCHIU-LQS, -OASĂ) (< fr., lat.) adj. 1. Care este de natura muşchilor, care conţine ţesut muscular. 2. Care are muşchi puternici; p. ext. viguros. Gavrii Musicescu Florica Musicescu MUSELINĂ (< fr„ pol., tc.; n. pr. Moşul, oraş în Iraq) s. f. Ţesătură subţire, de obicei de bumbac, mătase sau lână, din care se confecţionează îmbrăcăminte uşoară (bluze, rochii) şi lenjerie. MUSHANOKOJI [mu/anokoji] Sa-neatsu (1885-1976), scriitor japonez. Admirator al Iui L. Tolstoi, a întemeiat o colonie de tip tolstoian. Romane („Yoshiko") şi drame („O afacere de familie", „Sora sa“, „Pasiunea") influenţate de creştinism, într-o viziune idealistă, străbătute de umanitarism. MUSI6, Anton Zoran (n. 1909), pictor şi gravor sloven. Stabilit la Veneţia (1940-1943) şi apoi la Paris (din 1953). A promovat o artă abstractă, figurativă, sintetizând din memorie locuri şi realităţi trăite (peisaje dalmate, impresii din lagărul de la Dachau, unde a fost deţinut între 1943 şi 1945). MUSICAL (< engl.) s. n. Reprezentaţie bazată pe o acţiune dramatică unitară, care se desfăşoară alternând scenele vorbite cu numere muzicale şi coregrafice. Termen apărut în S.U.A., iniţial ca sinonim al comediei muzicale. MUSICESCU 1. Gavrii M. (1847-1903, n. Ismail, azi în Ucraina), compozitor, dirijor de cor şi pedagog Mushanokoji Saneatsu român. Prof. la Conservatorul din laşi. Elev al Iui T. Burada. Lucrări corale laice şi liturgice. Primul compozitor român care a folosit elemente specifice de structură modală, proprii cântecului popular românesc, în armonizare adecvată („7 melodii armonizate pentru pian"). 2. Florica M. (1887-1969, n. laşi), profesoară română de pian. Fiica lui M. (1). Printre elevii săi, Dinu Lipatti, Maria Fotino, Dan Grigore. MUSIC-HALL [mjuzik-ho:l] (cuv. engl.) s. n. Spectacol de varietăţi (muzică, dans, acrobaţii, numere comice etc.); devenit gen cu largă răspândire în sec. 20, realizat prin îmbinarea unor tradiţii ale operetei, revistei etc.; local destinat acestui gen de spectacol. MUSIL [musil], Robert (1880-1942), scriitor austriac. Ostil nazismului, s-a refugiat în Elveţia (1938). Proză de investigare psihologică (romanul „Rătăcirile elevului Torless"); povestiri prezentând tipologii diverse în situaţii extreme („Trei femei"). Capodopera sa, romanul „Omul fără însuşiri", realizează un vast tablou satiric al societăţii austro-ungare de la începutul sec. 20. Profunzimea reflecţiilor, rigoarea analitică, perfecţiunea stilului fac din M. unul dintre cei mai de seamă inovatori ai genului. Piese de teatru, publicistică. Robert Musil MUSON 512 MUSON (< fr.) s. m. Vânt periodic, caracteristic regiunilor tropicale, mai ales în bazinul Oc. Indian, care îşi inversează direcţia dominantă de la un sezon la altul, în funcţie de încălzirea sau de răcirea mai puternică a continentului faţă de ocean. După repartiţia în timp a sistemelor barice, se deosebesc: m. de vară (cald şi umed, care bate dinspre S spre V în perioada apr.-sept. în Asia meridională) şi m. de iarnă (rece şi uscat, care bate dinspre N spre V sau E în perioada oct.-mart. în Asia meridională). Schimbarea m. este însoţită de furtuni (numite şi taifunuri în Marea Chinei de Sud şi în Japonia). Cea mai tipică regiune musonică este Asia de S (India) şi de SE (Indochina). MUSORGSKI, Modest Petrovici (1839-1881), compozitor rus. Membru al „Grupului celor cinci^ format sub îndrumarea lui Balakirev, Dargomîjski şi Stasov. Fn opere („Boris Godunov", „Hovanşcina", „Târgul din Sorocinsk"), foloseşte mijloace realiste puternice, subliniind psihologia maselor. Muzică de scenă, piese vocale şi corale, lucrări pentru orchestră („O noapte pe Muntele pleşuv") şi pentru pian (suita „Tablouri dintr-o expoziţie", orchestrată de Ravel), lieduri („Colţul copiilor", „Fără soare", „Cântecele şi dansurile morţii") ş.a. A influenţat prin stil şi limbaj pe mulţi din compozitorii sec. 20. MUSSET [muse], Alfred de (1810-1857), scriitor francez. Reprezentant al romantismului. Poeme exaltând dragostea („Rolla", „Nopţile"), drame („Loren-zaccio"), comedii şi „proverbe dramatice" spumoase, pline de graţie şi de fantezie („Fantazio", „Capriciile Marianei", „Cu dragostea nu-i de glumit", „Să nu spui vorbă mare"); romanul autobiografic „Confesiunea unui copil al secolului" este inspirat de dragostea Modest Petrovici Musorgski pentru George Sand; povestiri şi nuvele („Mimi Pinson"). MUSSOLINl, Benito (1883-1945), om politic italian. Dictator fascist (1925— 1943). Şi-a început activitatea politică ca membru al Partidului Socialist (1901-1914), fiind director al cotidianului „Avanti" (1912-1914). A întemeiat în 1919, la Milano, primele „fascii de luptă", organizând (1921) Partidul Naţional Fascist, al cărui conducător (duce) a devenit. Iniţiator al marşului asupra Romei, care a provocat demisia cabinetului L. Facta (1922) şi instituirea dictaturii fasciste. în 1929, a semnat Concordatul cu Vaticanul, iar în 1930, a denunţat prevederile Tratatului de la Versailles. A purtat un război (1935-1936) împotriva Ethiopiei, soldat cu anexarea acesteia. Alături de Germania, l-a sprijinit pe F. Franco, în Războiul Civil din Spania şi a intrat în al doilea război mondial (iun. 1940). Răsturnat de la putere şi arestat din ordinul regelui (25 iul. 1943). Revenit cu ajutorul trupelor germane, a înfiinţat „Republica Socială Italiană de la Salo", din N Italiei (1943-1945). Capturat de partizani (apr. 1945), a fost executat împreună cu amanta sa, Clara Petacci. MUST (lat. mustum) s. n. Suc dulce, care nu a început încă să fermenteze, obţinut prin zdrobirea şi presarea boabelor de struguri sau, p. ext, a altor fructe ori plante. MUSTAFA, numele a patru sultani otomani. Mai importanţi: 1. M. II (1695-1703). A luptat împotriva Ligii Sfinte, fiind înfrânt de austrieci la Zenta şi forţat să semneze tratatul de la Karlowitz, prin care Imp. Otoman pierdea însemnate teritorii. A fost înlăturat de o răscoală a ienicerilor. 2. M. III (1757-1774). Autorul unor importante reforme administrative şi fiscale. în timpul domniei lui, a avut loc Războiul Turco-Rus (1768-1774), în- Alfred de Musset cheiat defavorabil pentru Imp. Otoman, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi. MUSTANG (cuv. sp. „fără stăpân") s. m. Cal semisălbatic, având ca ascendent calul spaniol. Trăieşte în stare liberă în preriile Americii de Nord. Capturat pentru rodeo, este pe cale de dispariţie. Animal protejat. MUSTAŢĂ (lat. *mustacea) s. f. 1. Părul care creşte deasupra buzei superioare, în special la bărbaţi. 2. (Mai ales la pl.) Fire (lungi) de păr care cresc la unele animale în jurul botului. ♦ Antenele insectelor. 3. (La pl.) Fire subţiri şi lungi care cresc pe spicul cerealelor. 4. Rădăcinile adven-tive ale unor plante. 5. (TEHN.; la pl.) Capete ale armăturii de oţel dintr-un element de construcţie de beton armat, lăsate intenţionat la exterior pentru a uşura montarea unor piese prefabricate sau pentru o continuare ulterioară a armăturii. MUSTĂCI (< mustaţă) vb. IV intranz. 1. A râde pe ascuns (şi cu ironie), a zâmbi pe sub mustaţă. 2. A fi nemulţumit de ceva, a strâmba din nas. MUSTĂRIE (< must) s. f. Loc unde se face sau se vinde must. MUSTELIDE (< fr.; (s> lat. mustela „nevăstuică" + gr. eidos „aspect") s. n. pl. Familie de mamifere carnivore, cu 67 de specii (ex. jderul, viezurele, di-horul, hermina, vidra), de talie mică sau mijlocie, cu corp suplu, picioare scurte cu gheare neretractile şi coadă lungă; majoritatea au glande anale urât mirositoare (Mustelidae). Trăiesc pe toate continentele, cu excepţia Australiei. MUSTI. (< must) vb. IV intranz. 1. (Despre lichide) A se ivi, a ieşi la suprafaţă peste tot îmbibând. 2. A fi îmbibat, plin de sevă, de sânge sau de alt lichid. Benito Mussolini 513 MUŞCHI MUSTOMETRU (< fr.; {s> must + gr. metron „măsură") s. n. Aparat pentru determinarea densităţii şi procentului de zahăr din must. MUSTOS, -OASĂ (< must) adj. Cu mult must, zemos, suculent. MUSTRA (lat. monstrare) vb. I tranz. A face observaţii aspre; a reproşa, a dojeni. <0- Expr. A-l mustra (pe cineva) cugetul (sau conştiinţa) = a se căi, a avea remuşcări. MUSTRARE (< mustra) s. f. 1. Acţiunea de a (se) mustra; ceartă, do-jană. ♦ Remuşcare, căinţă. 2. (DR.) Sancţiune disciplinară care constă în-tr-o notificare făcută unui angajat care nu şi-a îndeplinit obligaţiile de serviciu şi căruia i se recomandă să se corijeze. MUSTRĂTOR, -OARE (< mustra) adj. (Şi adv.) Care mustră; dojenitor; plin de reproşuri. MUSTUj (< must) vb. IV tranz. A zdrobi şi a presa strugurii pentru a obţine mustul. MUSTUITOR (< mustui) s. n. Unealtă de lemn formată dintr-un băţ ramificat la unul din capete, care serveşte la zdrobirea strugurilor. MUSULMAN, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. Mahomedan; p. restr. turc. ^ Artă m. v. arab, artă ~. MUŞAMA (< tc.) s. f. 1, Ţesătură din bumbac, in sau vâscoză, acoperită pe una din feţe cu o peliculă impermeabilă şi lucioasă din uleiuri vegetale sau dintr-un agent peliculogen sintetic (ex. clorură de polivinil). Este folosită pentru acoperirea meselor, capitonarea uşilor etc. 2. (Art.) Dans popular românesc, jucat de perechi în cerc, cu mişcare vioaie şi ritm binar; figurile sunt dictate de comenzi. Se mai numeşte mânioasa, spic de grâu etc. MUŞAMALIZA (< muşama) vb. I tranz. A ascunde, a acoperi o greşeală, o faptă reprobabilă etc.; a cocoloşi. MUŞAT, Gheorghe (7-1917), caporal de grăniceri. A căzut eroic în luptele de la Oituz. MUŞATESCU, Tudor (1903-1970, n. Câmpulung), scriitor român. Versuri elegiace şi decorative („Vitrinele toamnei"). Proză umoristică („Mică publicitate", „Nudul lui Gogu"). Comedii de moravuri („Titanic-vals", „...eseu", „Ale vieţii valuri", „Visul unei nopţi de iarnă"), remarcabile prin verva replicilor, intrigă şi varietate tipologică. Tudor Muşatescu MUŞATINII, denumire generică, introdusă de istoriografia modernă (datorită echivalării cuvântului „Muşatin", din vechile anale slavone, cu „al lui Muşat" în loc de „al Muşatei") pentru a desemna fie prima generaţie de urmaşi ai presupusului eponim, domnii Moldovei: Petru (c. 1375-c. 1391), Roman (c. 1391-c. 1394) şi, cu ascendenţă nesigură, Ştefan (c. 1394-1399), fie principala familie domnitoare a ţării, de la Bogdan întemeietorul (1359-c. 1365) până la Aron Tiranul (1591-1592; 1592-1595) — în succesiune masculină directă şi relativ continuă la tron (Bogdăneştii), sau lliaş Alexandru (1666-1668) — numai în succesiune masculină directă. înrudiri frecvente cu Basarabii din Tara Românească şi, incidental, cu dinastiile din Polonia, Rusia şi Serbia. Prin reprezentanţii săi cei mai de seamă: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş ş.a., s-a identificat cu aspiraţiile de progres şi de libertate naţională ale poporului. MUŞĂTEŞTI, com. în jud. Argeş, situată în zona de contact a Muscelelor Argeşului cu Dealurile Argeşului, pe râul Vâlsan; 4 156 loc. (2000). Reşed. com. este satul Vâlsăneşti. Centru de olărit (Stroeşti). Muzeu etnografic (fondat în 1969), în satul M. Pomicultură. în satul Robaia se află mănăstirea cu acelaşi nume (de maici), cu o biserică construită iniţial din lemn (sec. 14) şi reconstruită din zid în anii 1642-1644. Biserica mănăstirii, cu hramul Sf. Gheorghe, a suferit mai multe refaceri în sec. 19 (repictată în 1848) şi renovări în anii 1971-1974, 1983. Aici a trăit, în ultimii ani de viaţă, pictorul bisericesc Pârvu Mutu. MUŞCA (probabil cuv. autohton) vb. I 1. Tranz. A înfige dinţii, a apuca şi a rupe cu dinţii (provocând durere, sfâşiind). Expr. A-şi muşca mâinile (sau degetele) = a regreta, a se căi foarte tare. A-şi muşca limba (sau buzele) = a-şi ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. ♦ (Despre insecte) A pişcă, a înţepa. 2. Tranz. şi intranz. A rupe cu dinţii o bucată dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca pe cineva cu cuvinte sarcastice, usturătoare. MUŞCATĂ (< bg., magh.) s. f. Nu-me dat unor specii de plante decorative foarte răspândite (sau unor hibrizi ai acestora) din genul Pelargonium, familia geraniaceelor, înalte de 20-40 cm, cu frunze reniforme, palmat-lo-bate, lung peţiolate şi flori roşii, roz sau albe, plăcut mirositoare, dispuse în umbele (P. grandiflorum, P. peltatum, P. radula, P. zonale). MUŞCĂTOR, -OARE (< muşca) adj. Care muşcă; p. ext. care provoacă o senzaţie neplăcută de usturime, de arsură, de durere. ♦ Fig. (Despre persoane; p. ext. despre vorbele lor) înţepător, caustic. MUŞCĂTURĂ (< muşca) s. f. 1. Faptul de a muşca. ♦ Senzaţie dureroasă produsă de ger, de vânt rece etc. ♦ Modul în care cineva apropie dinţii pentru a muşca. 2. Rană, semn provocat prin muşcare, cu strivire şi smulgere tisulară şi cu aspect caracteristic, păstrând urma dinţilor. 3. Bucată muşcată dintr-un aliment. MUŞCHETAR s. m. v. muşchetar. MUŞCHI1 (lat. musculus) s. m. Ţesut caracteristic contractil al vertebratelor şi al majorităţii nevertebratelor care serveşte la mişcarea diverselor părţi şi organe ale corpului. După structură, se disting m. netezi (sau involuntari), care intră în structura organelor interne, şi m. striaţi (sau scheletici), supuşi voinţei. Proprietăţile fundamentale ale m. sunt contractilitatea şi elasticitatea. M. se disting după formă (lungi, laţi, scurţi etc.), după funcţiune (flexor, extensor etc.), după poziţia pe care o ocupă în organism (pectoral, temporal etc.), după dimensiuni (marele şi micul fesier etc.), după numărul de tendoane (biceps, triceps etc.) etc. ♦ Bucată de carne de animal din regiunea coloanei vertebrale, folosită în alimentaţie. MUŞCHI2 (lat. musculus) s. m. pl. Clasă de plante (briofite) cu rizoizi, cu corpul vegetativ rudimentar (alcătuit din tulpini şi frunze cu structuri simple), având ca organe de reproducere, ante- MUŞCHIULOS 514 ridii şi arhegoane. Cresc pe soluri umede, în păduri, pe scoarţa copacilor, pe stânci, în mlaştini; sunt răspândiţi pe tot globul, atât la şes cât şi la munte (ex. m. de pământ, m. de acoperiş, m. de turbării etc.). MUŞCHIULQS, -OASĂ adj. v. mus-culos, -oasă. MUŞENIŢA, com. în jud. Suceava, situată în Pod. Sucevei, pe râul Ruda, la graniţa cu Ucraina; 2 312 loc. (2000). Reşed. com. este satul Baineţ.' Staţie de c.f. şi punct de frontieră (satul Vicşani). MUŞETEŞTI, com. în jud. Gorj, situată în Depresiunea Subcarpatică Olteană, la poalele dealului Săcelu; 2 446 loc. (2000). Bisericile de lemn cu hramurile Sfinţii îngeri (1720), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1730) şi Sfinţii îngeri (1751), în satele Stănceşti, Stănceşti-Larga şr M. MUŞEŢEL (< muşat, reg. „frumos") s. m. Plantă erbacee medicinală din familia compozitelor, înaltă de 10-60 cm, cu frunze divizate şi flori aromate, grupate în capitule terminale (Matricaria chamomilla)\ romaniţă. Florile de m. sunt folosite în farmacie pentru uleiul lor eteric, care conţine principii cu acţiune spasmolitică, anti-infecţioasă, antiinflamatorie, analgezică, emolientă, sudorifică, cicatrizantă etc.; de asemenea, acest ulei este utilizat la fabricarea unor lichioruri, în parfumerie şi cosmetică. MUŞIŢĂ (< bg., ser.) s. f. 1. Nume dat roiului de insecte care se adună în jurul butoaielor cu vin, al vaselor cu oţet şi al fructelor în fermentaţie. 2. Denumire dată larvelor care se dezvoltă, pe carne sau pe cadavre, din ouăle depuse de unele muşte. ♦ Mulţime de mici insecte care atacă rădăcinile şi frunzele unor plante. MUŞLEA, Ion (1899-1966, n. Braşov), folclorist şi bibliograf român. M. coresp. al Acad. (1947). Conducător al Arhivei de Folclor din Cluj (din 1930). Studii şi cercetări privind folclorul românesc („La mort-mariage: particularite du folklore balkanique“, „Obiceiul junilor braşoveni", „Contribuţii la studiul Mioriţei", „Cercetări folcloristice din Ţara Oaşului"); bibliografii („Bibliografia folclorului românesc"). MUŞOIU, Panait (1864-1944, n. Roman), publicist român. A răspândit ideile socialiste în România, prin activitatea sa de editor şi traducător. A tradus şi tipărit, în 1892, pentru prima dată în România, „Manifestul Partidului Comunist", precum şi „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă" de F. Engels. A fundat şi condus „Revista ideii". MUŞTAR (< magh.) s. m., s. n. 1. S. m. Numele a două specii de plante anuale din familia cruciferelor; a) plantă anuală cu seminţe albe-găl-bui; muştar alb (Sinapis alba); b) plantă anuală cu seminţe brun-roşietice; muştar negru (Brassica nigra). Seminţele conţin circa 30% ulei gras, folosit în industria alimentară. Seminţele mai sunt folosite în tratarea constipaţiilor şi contra anorexiei, ca revulsiv şi diuretic. 2. S. n. Seminţele muştarului alb, folosite la prepararea unui condiment sau la cataplasme. ♦ Condiment picant sub formă de pastă moale, galben-ver-zuie, obţinută prin prelucrarea seminţelor descrise mai sus, cu adaos de zahăr, sare, acid acetic, cimbru etc. MUŞTERjU (< tc.) s. m. Cumpărător, client. MUŞTIUC (< germ.) s. n. 1. Piesă (de ebonit, os, cristal sau metal) prin care se suflă la instrumentele muzicale de suflat. 2. Capăt metalic pentru dirijarea şuvoiului de lichid la un furtun. 3. Piesă de oţel sau de lemn, căptuşită cu tablă şi montată la capul de presare al preselor cu melc, folosite la fasonarea argjlei. MUŞTRULUj (< muştru, înv. „a instrui") vb. IV tranz. 1. A struni pe cineva, a ţine în frâu. 2. A dojeni, a certa; p. ext. a bate. MUŞTRULUIALĂ (< muştru lui) s. f. Acţiunea de a muştrului; mustrare, dojană; p. ext. bătaie. MUŞUROI1 (lat. mus araneus) s. n. 1. Moviliţă formată din ţărâna scoasă la suprafaţa solului de către furnici, cârtiţe etc., când acestea îşi sapă ion Muşlea galeriile subterane; p. ext. cuib de furnici; totalitatea furnicilor care trăiesc într-un furnicar. 2. Mică grămadă de pământ adunată la rădăcina unor plante pentru a le ocroti sau a le favoriza dezvoltarea. MUŞUROI.2 (< muşuroi1) vb. IV tranz. şi intranz. A îngrămădi pământ la rădăcina unei plante pentru a o ocroti sau a o face să se dezvolte mai bine. MUT, -Ă (lat. mutus) adj. 1. (Şi subst.; despre persoane) Care este lipsit de facultatea vorbirii, care nu poate vorbi. 2. Care, la un moment dat, nu vrea sau nu poate vorbi; p. ext. taciturn. ♦ Care nu se exprimă prin cuvinte (ex. suferinţă mută). ^ Cor m. = ansamblu vocal care execută o melodie fără cuvinte. Film m. = film cinematografic fără coloană sonoră. Scenă m. = scenă (într-o piesă de teatru) în care personajele nu vorbesc, ci se exteriorizează prin gesturi, mimică, atitudini etc. ♦ (Adverbial) Fără zgomot. 3. Fig. Liniştit, tăcut. 4. (Pop., substantivat) Slut; nătâng, prost. MUTA (lat. mutare) vb. I 1. Tranz. A mişca, a deplasa un lucru dintr-un loc într-altul. ♦ A schimba, a înlocui. 2. Refl. A-şi schimba domiciliul, a se aşeza cu locuinţa în alt loc. ♦ A se schimba dintr-un loc în altul; a se mişca. + Tranz. şi refl. A (se) transfera dintr-un serviciu în altul. MUTAGEN, -Ă (< fr.) adj. (Despre factori biologici, fizici sau chimici) Care este capabil să producă modificări în structura genetică a organismelor la nivel de genă, cromozom, genom (ex. razele ultraviolete, radiaţiile ionizante, azotaţii, hidrocarburile aromatice poli-ciclice). MUTAGENEZĂ (< fr.) s. f. (GENET.) Proces de schimbare a informaţiei genetice indusă de un agent mutagen; duce la modificări asupra expresiei fenotipice. MUTAKALLIMI (cuv. arab) s. m. pl. (REL.) Teologi musulmani medievali, adepţi ai kalamului. MUTAMID, al- (Muhammad II ben Abha al-Mulamid), cârmuitor musulman al Sevillei (1069-1090) din dinastia Abbasizilor. A cucerit şi anexat Cor-doba (1071-1075). înfrânt de forţele creştine (1086) a fost silit de conducătorul almoravid Yusuf ibn Tăshufîn să renunţe la domnie, fiind luat prizonier în Maroc (1090). 515 MUŢUNACHE MUTANABBI (AL-MUTANABBI), Abu at-Tayyib Ahmad ibn Husayn (915-965), poet arab. A trăit în Iraq şi apoi în Egipt. Panegirist al suveranilor. Reprezentant al genului literar madh. Versuri aforistice, notabile prin plasticitatea imaginilor („SaifTyăf). Poezia sa a influenţat considerabil dezvoltarea literaturii arabe. MUTANT (< fr.) s. m. 1. Individ cu caractere transmisibile, diferite de cele ale formei parentale. 2. (MITOL.) Personaj fabulos (zeu, vrăjitor, animal etc.) care avea capacitatea de a se metamorfoza într-o altă fiinţă, plantă, fenomen al naturii etc. MUTATOR (< fr.) s. n. 1. (TEHN.) Aparat sau instalaţie statică ce transformă curentul electric alternativ în curent continuu sau cel continuu în alternativ şi care permite variaţia amplitudinii, a frecvenţei şi a fazei curentului alternativ. 2. (GENET.) Genă care măreşte rata generală a mutaţiilor (2). MUTAŢIE (< fr. lat.) s. f. 1. Schimbare, modificare radicală 2. (GENET.) Modificare a însuşirilor ereditare ale organismului apărută în urma restructurărilor şi schimbărilor materialului genetic (cromozomi şi gene). Constituie una din sursele de variabilitate în natură şi unul dintre mecanismele procesului de evoluţie a speciilor. M. sunt: naturale, când apar spontan; artificiale, provocate experimental; genice, care afectează genele; cromozomiale, care afectează cromozomii; genomice, care modifică întreg genomul; autozomale, plasate pe autozomi; heterozomale, plasate pe heterozomi; progresive şi regresive, după sensul (direcţia) m. apărute; macro- şi micromutaţii, conform gradului de manifestare fenotipică a unei însuşiri; dominante, semidominante şi recesive, după felul apariţiei în fenotip; letale, semiletale şi neletale, după cum influenţează sau nu viabilitatea organismului; gametice, dacă apar în celulele sexuale; somatice, în celulele corpului; citoplasmatice, în citoplasma celulară etc. 3. Modificare fundamentală de structură în domeniul economic, social, tehnic. 4. (LINGV.) M. consonantică = transformare sistematică în unele limbi, a unei serii de sunete în alte sunete. 5. Mutare a unei persoane de la o adresă la alta, dintr-o organizaţie în alta etc. 6. (LIT.) Mutaţia valorilor estetice, termen propus de E. Lovinescu spre a desemna „dislocările de sensibilitate", petrecute în receptarea unei opere de-a lungul timpului şi datorită cărora valorile estetice ale acesteia se istoricizează şi se deplasează către documentar. MUTAŢIONISM (< fr., rus.) s. n. (BIOL.) Teorie formulată de botanistul olandez H. de Vries în 1901, după care speciile noi ar fi produsul mutaţiilor fără intervenţia selecţiei. H. de Vries numea mutaţie o transformare profundă şi amplă a caracterelor de specie. MUTAZĂ ({s} lat. muto „a schimba") s. f. Enzimă care grăbeşte reacţiile de oxidoreducere, prin producerea lor simultană în acelaşi substrat organic. MUTAZILITl (< fr.) s. m. pl. (REL.) Membri ai unei secte musulmane, fondată de Wasi ibn Ata în sec. 8 la Basra, care refuzau interpretarea antro-pomorfică a lui Allah, respingeau dogma condamnării la chinuri veşnice, recunoscând ideea liberului arbitru în acţiunile umane şi încercând să dea explicaţii raţionale ale dogmelor. MUTÂTOARE (< muta) s. f. Numele a două plante erbacee agăţătoare, toxice, din genul Bryonia, familia cucurbi-taceelor, cu frunze lobate, flori albe-verzui sau albe-gălbui şi fructe bace roşii (B. dioica) sau negre (B. alba). MUTI, Ornela (pe numele adevărat Francesca Roman Rivelli) (n. 1955), actriţă italiană. Roluri care îi pun în valoare frumuseţea, în ipostaze de o lascivitate tulburătoare („Ultima romanţă de dragoste", „Povestea unei nebunii obişnuite", „Dragostea lui Swann", „Doar în glumă"). MUTI, Riccardo (n. 1941), dirijor italian. Repertoriu amplu, de operă, de la Meyerbeer la Ligeti (cu precădere Verdi) şi simfonic. Director muzical al festivalului „Mai-ul muzical florentin" (1969-1980) şi al Orchestrei New Philharmonia (1973-1982). Director muzical al Orchestrei din Philadelphia (1980-1992), iar din 1986, al operei Anne-Sophie Mutter Scala din Milano. Atenţie acordată operelor necunoscute. Intuiţie creatoare şi simţ dramatic. Numeroase înregistrări. MUTILA (< fr., lat.) vb. I tranz. A tăia, a amputa, a ciunti, a schilodi; p. ext. a deforma, a desfigura, a sluţi. MUTISM (< fr.) s. n. Muţenie; p. ext. tăcere încăpăţânată. MUTON (< fr.) s. m. (GENET.) Cea mai mică unitate din interiorul unei gene care, dacă e schimbată, poate provoca o mutaţie (2). MUTRĂ (< ngr.) s. f. (Fam.) Faţă, chip, figură, obraz; p. ext. înfăţişare, fizionomie. <0* Expr. A face mutre - a face mofturi, nazuri, a nu fi de acord. MUTSU-HITO v. Meiji. MUTTER [muter], Anne-Sophie (n. 1963), violonistă germană. Prof. la Academia Regală de Muzică din Londra. Remarcată de Karajan, este angajată ca solistă a Filarmonicii din Berlin, la 14 ani. A cântat în întreaga |ume, cu cei mai mari dirijori. Fn 1985, constituie un trio împreună cu Bruno Giu-ranna şi Mstislav Rostropovici. Cântă pe două viori Stradivarius (din 1703 şi 1719). MUTUAL, -Ă (< fr.) adj. Reciproc. MUTUALI.SM (< mutual) s. n. (ECOL.) Tip de reacţie interspecifică, în cadrul căreia ambele specii sunt afectate pozitiv (ex. bacteriile fixatoare de azot şi plantele leguminoase). MUTULI (< fr., lat.) s. m. pl. (ARHIT.) Ornamente ale antablamen-tului ordinului doric, constând din plăci înclinate, corespunzătoare ca lăţime tri-glifelor. Situate sub lăcrimar, amintesc de extremitatea unui căprior. MUTULICĂ (< mut) s. m. Gen de plante erbacee perene din familia sola-naceelor (Scopolia). Se cunosc câteva specii; cresc prin locuri umbroase. Ri-zomul conţine atropină şi scopolamină. M0TZNER [mutsnar], Samuel (1884-1959, n. Bucureşti), pictor şi grafician român. Postimpresionist, se afirmă prin peisaje de factură contemplativă tratate cu mijloace pointiliste („Piaţa din Tulcea", „Biserica din Giver-ny“). Imagini evocatoare din ţară (Sighişoara, Dobrogea) şi de un pitoresc exotic (Venezuela, Spania, Japonia). MUŢENIE (< mut) s. f. 1. Starea celui mut. 2. Tăcere, linişte totală. MUŢUNACHE (MUŢUNACHI) (< ngr.) s. m. Păpuşă (în teatrul de MUYBRIDGE 516 marionete) care înfăţişează un personaj amuzant sau grotesc; maimuţoi. MUYBRIDGE [maibrid3], Eadweard (pe numele adevărat Edward Mugge-ridge) (1830-1904), fotograf american de origine britanică. Pionier al fotografiei animate, care a precedat cinematograful. fn 1878, a înregistrat pe fotografii toate fazele diverselor aluri ale calului în cursă. A scris „Mişcarea animală". Fotografiile sale l-au influenţat pe Degas. MUZĂ (< lat., it., fr., ngr., germ.) s. f. (fn mitologia greacă) Fiecare dintre divinităţile alegorice, ocrotitoare şi inspiratoare ale artelor şi ştiinţelor, considerate fiice ale lui Zeus şi ale Mnemosinei: Caliope, m. poeziei epice şi a elocinţei; Clio, m. istoriei; Erato, m. poeziei erotice; Euterpe, m. poeziei lirice şi a muzicii; Melpomene, m. tragediei; Polimnia, m. imnurilor; Talia, m. comediei; Terpsihora, m. dansului; Ura-nia, m. astronomiei. ♦ P. ext. Izvor de inspiraţie poetică; inspiraţia însăşi. MUZEAL, -Ă (< muzeu sau germ. museal) adj. Care se referă la muzeu; de muzeu. MUZEOGRAF (< fr.) s. m. Specialist în muzeografie. MUZEOGRAFIE (< fr., germ.; {s} fr. musee „muzeu" + gr. graphe „descriere") s. f. Disciplină care se ocupă cu clasarea, inventarierea şi descrierea obiectelor din patrimoniu, realizarea concretă a muzeelor, valorificarea colecţiilor unui muzeu. MUZEOLOG (< muzeologie) s. m. Specialist în muzeologie. MUZEOLOGIE (< fr.; {s} fr. musee + gr. logos „studiu") s. f. Ştiinţă care elaborează principiile de organizare şi funcţionare a muzeelor, având ca obiect principal cercetarea şi conservarea patrimoniului. MUZ^U (< frM lat., germ.; {s} gr. mouseion „templul muzelor") s. n. Instituţie permanentă, creată pentru conservarea, cercetarea, punerea în valoare prin diferite mijloace şi, mai ales, expunerea pentru instruirea şi educarea publicului, a colecţiilor de obiecte de interes artistic, istoric, ştiinţific şi tehnic. Primul muzeu a fost constituit, probabil, de colecţia de picturi expuse într-o aripă a Propileelor Atenei (sec. 5 î.Hr.). MUZICA, revistă a Uniunii Compozitorilor din România şi a Ministerului Culturii. înfiinţată în 1950. Din 1954, apare lunar, la Bucureşti, până în 1990, când devine trimestrială. MUZICAL, -Ă (< fr.) adj. 1. Care aparţine muzicii, privitor la muzică. + Cu aptitudini pentru muzică. 2. (Despre sunete) Care este obţinut prin vibraţie regulată a unui corp sonor. MUZICALITATE (< fr.) s. f. Caracter muzical; însuşirea de a fi muzical; fig. sonoritate armonioasă. ♦ Particularitate, îndeosebi a poeziei, rezultată din aliteraţiile, ritmul, cadenţa şi intonaţia versurilor. MUZICANT, -Â (< it., germ.) s. m. şi f. Persoană a cărei profesiune este practicarea muzicii, câştigându-şi astfel existenţa; lăutar. MUZICĂ (< lat., it., fr., germ.) s. f. 1. Artă ale cărei mijloace de exprimare sunt sunetele. 2. Ştiinţa sunetelor şi a organizării acestora conform unor sisteme (privind modul, tonalitatea, ritmul) şi unor norme de compoziţie (privind melodia, armonia, polifonia, forma). 3. Operă muzicală, producţie aparţinând muzicii. ^ M. vocală = m. concepută pentru voce. M. instrumentală = m. destinată unui instrument sau unui ansamblu instrumental. M. de cameră - m. destinată unui grup restrâns de interpreţi. M. simfonică = m. concepută pentru orchestra simfonică. M. vocal-simfonică = m. concepută pentru un ansamblu mare, compus din orchestră şi cor. M. programatică v. programatic. M. religioasă = m. vocală sau vocal-instrumentală compusă pe texte de rugăciuni, cântată în timpul serviciului divin. M. concretă = lucrare muzicală realizată prin înregistrarea pe bandă de magnetofon a unor sunete din natură sau produse artificial, care apoi sunt transformate sau montate; inventatorul ei este inginerul şi muzicianul francez P. Schaeffer, care a realizat primele experienţe în 1948. M. serială v. dodecafonism. M. uşoară = m. de largă accesibilitate, bazându-se pe intonaţii de cântec, pe ritmuri de dans sau de marş. M. populară = m. de largă circulaţie, caracterizată prin faptul că este o creaţie colectivă şi anonimă. M. de teatru = m. originală, concepută pentru a acompania desfăşurarea unei reprezentaţii teatrale. M. de film - m. înregistrată, ce constituie coloana sonoră a unei pelicule cinematografice. Mai există m. de dans, m. corală, m. pop, m. rock, m. folk, m. de jaz, m. electronică etc. 4. Formaţie instrumentală. ^ M. militară = fanfară. MUZICIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care are cunoştinţe superioare în arta muzicii. MUZICOLOG (< fr.) s. m. Specialist în muzicologie. MUZICOLOGIE (< it., fr. (i>; {s} fr. musique „muzică" + gr. logos „studiu") s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul muzicii sub toate formele ei de manifestare (istoria muzicii, teoria muzicală, acustica muzicală, estetica muzicală, folclorul muzical, integritatea muzicală etc.). MUZICOTERAPIE (< fr.; {s> fr. musique „muzică" + gr. therapeia „tratament") s. f. Tratament ai anumitor boli nervoase cu. ajutorul muzicii. MUZICUŢĂ (< muzică) s. f. Mic instrument de suflat la care sunetele se produc prin expiraţia şi inspiraţia aerului, ce pune în vibraţie lamele flexibile din alamă; armonică de gură. MUZTAG sau ULUG MUZTAGH, vârf în M-ţii Kunlun, în partea de V a Chinei. Alt.; 7 723 m (cel mai înalt din M-ţii Kunlun). Escaladat pentru prima oară ia 6 iul. 1956, de o expediţie britanică sub conducerea lui J. Hartog. MWANZA, oraş şi port în partea de NNV a Tanzaniei, pe^ ţărmul de SSE al L. Victoria; 223 mii loc. (1988). Aeroport. Centru! unei zone aurifere şi diamantifere. Ind. mat. de constr., textilă (prelucr. bumbacului), a pielăriei, sticlăriei, de prelucr. a lemnului, alim. Pescuit. MWERU [mueru], lac în Africa Centrală, ia graniţa dintre R.D. Congo şi Zambia, situat în M-ţii Mitumba, la 917 m alt.; 4 920 km2. Ad. max.: 26 m; lungime max.: 130 km; lăţime max.: 40 km. în el se varsă râul Luapula şi din el izv. râul Luvua (afl. al fl. Congo). în S, mlaştini. Numeroase insule (cea mai mare: Kilwa). Descoperit în 1867 de Livingstone. MYANMAR, Uniunea ~ (Ryidaungzu Myanma Naingngandaw), stat federal în Asia de Sud-Est, pe coasta de V a pen. Indochina, cu largă ieşire la G. Bengal; 676,58 mii km2; 46,82 mii. loc. (1997). Limba oficială: birmana. Religia: budistă (89,1%), creştină (catolici 4,9%), islamică (3,8%). Capitala: Yangon (fost Rangoon). Oraşe pr.: Mandalay, Mawlamyine (Moulmein), Pegu (Bago), Pathein (Bassein), Taunggyi, Sitwe (Akyab). Este împărţit în şapte „state naţionale" şi şapte provincii. Relief constituit din două ansambluri muntoase care pornesc în N din M-ţii Himalaya şi se termină la M-ţii Andaman (alt. max. din ţară vf. Hkakabo Razi 5 881 m), închi- 517 MYANMAR MYANMAR 518 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE zând Marea Depresiune Centrală, pe alocuri accidentată şi drenată de fl. Irrawaddy şi afl. săi; un alt fluviu important, Salween udă E ţării. în N, se desfăşoară M-ţii Kumon, în V M-ţii Arakan, în E pod. Shan (1 000-2 000 m alt.), iar în S lanţul muntqs Tenasse-rim. Climă tropicală, puternic influenţată de musonul de vară, cu precipitaţii bogate (până la 5 000 mm/an în V ţării şi 2 700 mm în delta fl. Irrawaddy), care scad în interiorul ţării. Pădurea tropicală cu arbori cu lemn preţios (teck, bambus, pyinkado) ocupă 49,3% din supr. ţării. în rest, este caracteristică savana, iar pe ţărmuri vegetaţia de mangrove. Faună foarte bogată. Variate resurse minerale, puţin valorificate: petrol (473 mii t, 1995), gaze naturale (1,43 md. m3, 1995), huilă şi lignit, plumb, cupru, tungsten (531 t, 1995), zinc, argint, staniu (200 t, 1995), stibiu, nichel, pietre preţioase (1,05 mii. carate, 1992), barită, bento-nită, gips, sare. Industria prelucrătoare, concentrată în marile oraşe, destul de diversificată, concentrează 10,4% din forţa de muncă (împreună cu construcţiile) şi contribuie cu 9,9% la formarea PNB. Produce: energie electrică (3,78 md. kWh, 1995), plumb şi staniu metalic, produse petroliere, montaj de automobile şi tractoare, biciclete, aparate de radio, îngrăşăminte azotoase, uree, sticlă, cherestea, ciment (525 mii t, 1995), lână brută şi spălată, fire şi ţesături de bumbac, hârtie, zahăr (309 mii t, 1996), bere (13 mii. hl, 1994), săpun, ţigarete (752 mii. bucăţi, 1995), lapte, brânzeturi, carne (341 mii t, 1996), uleiuri vegetale, orez decorticat. Agricultura, practicată pe 15,3% din supr. ţării, rămâne principala activitate economică; ea contribuie cu 62,2% la formarea PNB şi concentrează 67,4% din populaţia ţării, asigurând peste 50% din exporturi. Predomină cultura orezului (c. 50% din supr. cultivată, State şi Suprafaţa Populaţia Capitala Provincii (km2) (1994) STATE Chin 36 019 438 000 Hakha Kachin 89 041 1 135 000 Myitkyină Kawthoolei (Kawthule, fost Karen) 30 383 1 323 000 Pa-an (Hpa-an) Kayah 11 733 228 000 Loikaw Mon 12 297 2 183 000 Mawlamyine (Moulmein) Rakhine (Arakan) 36 778 2 482 000 Sittwe (Akyab) Shan 155 801 4 416 000 Taunggyi PROVINCII Irrawaddy (Ayeyarwady) 35 138 6 107 000 Pathein (Bassein) Magwe (Magway) 44 820 4 067 000 Magwe (Magway) Mandalay 37 024 5 823 000 Mandalay Pegu (Bago) 39 404 4 607 000 Pegu (Bago) Sagaing 94 625 4 889 000 Sagaing Tenasserim (Tanintharyi) 43 343 1 187 000 Tavoy (Dawei) Yangon (Rangoon) 10 171 5 037 000 Yangon (Rangoon) 20,86 mii. t, 1996, locul 7 pe glob, locul 2 pe glob la producţia pe locuitor). Se mai cultivă (mii t, 1996): cereale (grâu 109, porumb 247, mei 145), cartofi (191), batate, manioc, soia, seminţe şi fibre de bumbac, ceai (16), tutun (45), susan (351), legume (fasole 935, mazăre, ceapă 187), ara-hide (568, locul 8 pe glob), floarea-soarelui (161), năut, iută. Plantaţii de bananieri, cafea, trestie de zahăr (3 132), palmieri de cocos (210, nuci de cocos), cauciuc natural (28), mac pentru opium. Creşterea animalelor este dezvoltată (mii. capete, 1996): bovine (10,12, locul 7 în Asia), bubaline (2,27), porcine (3,23), ovine (0,33), caprine (1,16), cabaline (0,12). Pescuit important (832,47 mii t, 1995). Mari exploatări forestiere, în special de arbori de lemn preţios (23,28 mii. m3 lemn, 1995). C.f.: 5 060 km (1996). Căi rutiere: 27,6 mii km (dintre care asfaltate 3,34 mii km, 1995). Căi navigabile interne: 12,8 mii km (1994). Flota comercială maritimă: 124 nave cu 522,7 mii t.d.w. Principalul port: Yangon. Turism: 110 mii turişti străini (1995). Principalele obiective turistice: capitala Yangon, cu numeroase tem- ple, palate şi pagode, între care Shwe Dagon (Pagoda de Aur 585 î.Hr., refăcută în sec. 15 şi 18, cea mai vestită din lume), Sule, Pagoda păcii în toată lumea (1956), Monumentul Independenţei, Palatul guvernamental; zona Mandalay-Pagan (cu nu mai puţin de 5 000 de monumente) cu pagode, temple şi palate; vestigiile vechilor oraşe-state (Tagaung, Vishnu, Hanlin, Setse, Suvanabhumi); festivalurile de la Thingyan, Kason, Wazo ş.a., lacul Inn din bazinul fl. Salween, cu peisaje şi sate pitoreşti, pagode; staţiunile balneoclimaterice de la G. Bengal (Sandoway, Ngapali, Setse, Inlay, Maungmagan); cele 11 rezervaţii de vânătoare şi sanctuarul de vânătoare Pidaung. Moneda: 1 kyat = 100 pyas. Export (1995): produse agricole şi animale vii (50,6%), materii prime neprelucrate (28,2%), produse manufacturate de bază (4,6%), Principalii parteneri: Singapore (16,4%), Indonezia (15,6%), India (12,9%), Thailanda (10%), China (5,1%). Import (1995): maşini şi echipamente de transport (31,8%), bunuri industriale de larg consum (17,5%), produse chimice (7,3%), uleiuri vegetale şi animale (9,7%), alimente şi 519 MYSLBEK animale vii (5,6%). Principalii parteneri: Japonia (23,6%), Singapore (14,6%), China (12,2%), Thailanda (10%), Malaysia (9,4%), Coreea de Sud (4,7%) ş.a. — Istoric. Pe terit. M., populat de triburi negro-australoide şi tibetano-bir-mane, s-au constituit, la începutul milen. 1 d.Hr., mici principate (ale populaţiei pyn, cu reşedinţa la Pagan şi ale celei mon, cu centrul la Pegu), unificate, în sec. 11, în jurul regatului Pagan, care, în 1287, s-a destrămat în urma invaziei mongole; în acest răstimp pe terit. M. s-a impus budismul. Secolele următoare au fost marcate de existenţa unor mici regate (Pegu, Ava, Arakan şi Toungoo), unificate, temporar, în a doua jumătate a sec. 16 în jurul Regatului Toungoo. în sec. 17-18, în condiţiile unor permanente conflicte dintre formaţiunile statale locale, Portugalia, Olanda, Franţa şi Anglia au înfiinţat pe litoral primele factorii. La mijlocul sec. al 18, în M. s-au pus bazele unui nou regat centralizat, care, la începutul sec. 19, a devenit unul dintre cele mai puternice state din SE Asiei. în urma războaielor cu Marea Britanie (1824-1826, 1852, 1885), M. a fost inclus în componenţa Indiilor Britanice (1886-1937), având apoi un statut de colonie de sine stătătoare. După eliberarea terit. M. de sub ocupaţfa trupelor japoneze (1941-1945), mişcarea de rezistenţă opunându-se revenirii administraţiei coloniale engleze, se constituie un guvern al Ligii Antifasciste şi Libertăţii Poporului, în frunte cu generalul Aung San „părintele independenţei birmane“ (asasinat în iul. 1947). în aceste condiţii, se formează un nou guvern (1948-1956, 1957-1958, 1960-1962) prezidat de U Nu, care proclamă (4 ian. 1948), independenţa Uniunii Bir-mane, şi încearcă constituirea societăţii socialiste pe baza budismului (declarat în 1961 religie de stat). în urma loviturii de stat militare (mai 1962), puterea este preluată de generalul Ne Win, care optează pentru sistemul partidului unic, promovează o politică economică dirijistă, de persecutare a opoziţiei şi de izolare internaţională. La 18 sept. 1988 are loc o lovitură de stat militară, conducerea fiind preluată de o juntă, în frunte cu generalul Saw Maung, care adoptă (27 mai 1989) noua denumire a statului — Uniunea Republicană Myanmar. Alegerile parlamentare din 1990 au fost câştigate de partidul de opoziţie, Liga Naţională pentru Democraţie (creată în 1988), condusă de fiica generalului Aung San, Aung San Suu Kyi (laureată a Premiului Nobel pentru pace, 1991), care formează un contraguvern, în condiţiile existenţei guvernului militar. Junta militară intensifică represiunea împotriva opoziţiei democrate (Aung San Suu Kyi este arestată la domiciliu, 1989-1995) şi continuă lupta împotriva minorităţilor din zonatde frontieră. M. devine membru al ASEAN (iul. 1997). Puterea legislativă şi executivă este asigurată (din 15 nov. 1997) de Consiliul pentru Pacea şi Dezvoltarea Statului, condus de un preşedinte. MYCALE, promontoriu în Asia Mică, între oraşele Efes şi Milet, unde în 479 î.Hr., flota grecească, de sub comanda regelui spartan Leontychides şi a strategului atenian Xantip, a nimicit flota persană. MYKERINOS (MENKAURA), faraon egiptean din dinastia a IV-a (2723-2563 î.Hr.). De numele său este legată construirea celei mai mici dintre cele trei piramide de la Giseh. MYLLER 1. Alexandru M. (1879-1965, n. Bucureşti), matematician român. Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti şi laşi. Creator al şcolii matematice ieşene, a adus contribuţii în domeniul analizei matematice, în special în cel al geometriei diferenţiale („Sur la theorie des equations differen-tielles iineares", „Modele şi aparate matematice", „Despre o curbă specială", „Scrieri matematice"). Lucrări de istorie a matematicii. 2. Vera M.-Lebedev (1880-1970, n. Novgorod), matematiciană română. Soţia lui M. (1). Prof. univ. la laşi. Lucrări de teoria numerelor, algebră şi analiză matematică. Alexandru Myller Karl Gunnar Myrdal MYRDAL [murda:l] 1. Karl Gunnar M. (1898-1987), economist suedez. Prof. univ. la Stockholm. Secretar al Comisiei economice pentru Europa a O.N.U. (1947-1957). Studii în domeniul teoriei economice şi al relaţiilor economice internaţionale, asupra crizelor economice şi a echilibrului monetar („Elementul politic în dezvoltarea teoriei economice", „Echilibrul monetar"). Lucrări privind economia ţărilor în curs de dezvoltare („Teoria economică şi regiunile subdezvoltate"). Premiul Nobel pentru economie, împreună cu F.A. von Hayek (1974). 2. Alva M. (1902-1986), diplomat şi om politic suedez. Soţia lui M. (1). Prima suedeză ambasador (India, 1954). A condus delegaţia suedeză la Conferinţa pentru Dezarmare de la Geneva (1961-1973). Militantă pentru pace, dezarmare şi pentru soluţionarea problemelor lumii a treia. Premiul Nobel pentru pace (1982), împreună cu A. Garciâ Robles. MYRON v. Miron. MYSLBEK, Josef Vaclav (1848-1922), sculptor ceh. Opera sa, inspirată din trecutul naţional, se distinge prin monumentalitate, echilibru compo- Alva Myrdal MYSORE 520 ziţional şi tratarea amplă a volumelor (Statuia ecvestră a regelui Vâclav din Praga, „Muzica"). Portretist („Portretul lui B. Smetana"). MYSORE sau MAISOR 1. Oraş în S Indiei (Karnâtaka), pe râul Kăveri, la 137 km S de Bangalore; 480,7 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. textilă, a pielăriei, alim. (cafea, orez, ţigarete) şi chimică. Universitate (1916). Muzeu. Palatul maharajahilor (1897). Loc de pelerinaj. Fundat în sec. 16. 2. Denumirea până în 1973 a statului indian Karnâtaka. MYTILENE v. Lesbos. MZALI, Mohammed (n. 1925), om politic tunisian. Secretar general al Partidului Socialist Desturian (din 1980). Prim-min. (1980-1986). A promovat o politică de liberalism în economie. Mysore (1). Palatul maharajahilor N N1 s. m. invar. A şaptesprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană so-nantă, oclusivă, nazală, dentală). N2 1. (METR.) Simbol pentru newton. 2. Simbol chimic pentru azot (nitrogen). 3. (MAT.) Simbol pentru mulţimea numerelor naturale. N3, abreviere pentru nord. n (METR.), simbol pentru prefixul nano-. Na, simbol chimic pentru sodiu (natriu). NABAB (< fr.; cuv. hindi) s. m. 1. (în Evul Mediu, în India şi în alte ţări din Orient) Titlu purtat de guvernatorii regiunilor desprinse din Imp. Marilor Moguli; persoană având acest titlu. 2. Om foarte bogat, care trăieşte într-un lux ostentativ. NABATEI ({s} gr. Nabataioi, lat. nabataei), populaţie arabă stabilită în sec. 4 Î.Hr. în NV Pen. Arabia, pe actualul teritoriu al Iordaniei (Nabathaea). Au întemeiat un regat cu capitala în oraşul Petra (din sec. 2 î.Hr.), care va cunoaşte apogeul dezvoltării în timpul domniei lui Aretas II (87—62 î.Hr.). în 105 d.Hr., regatul a fost ocupat de guvernatorul roman al Siriei, A. Cornelius Palmea, cea mai mare parte a lui fiind transformată în prov. romană Arabia. Arta şi cultura lor au fost puternic influenţate de elenism. Au folosit o variantă a scrierii consonantice arameice. NABEREJNÎE CELNÎ, oraş (din 1930) în Federaţia Rusă, în Rep. Tătară, pe stg. râului Kama; 526 mii loc. (1995). Aeroport. Hidrocentrală. Constr. de automobile, camioane şi motoare Diesel. Ind. uşoară şi de prelucr. a lemnului. Teatru. în perioada 1982— 1988 s-a numit Brejnev. NABI, Yusuf (1642-1712), poet turc. Poeme didactico-filozofice în genul „masnavi11 („Hayriyye", ,,Hayrabad“). Autor al unei lucrări cu caracter geografic „Călătorie în cele două oraşe sfinte'1. NĂBIGHAH, an (an-Nabighah adh-Dhubyănl) (? - c. 600), poet arab. Poeme care respectă stilul liricii de Curte, dar ating tonalităţi tragice, înfăţişând luptele dintre emiratele Hira (vasal persanilor) şi Ghassan (vasal bizantinilor). NABIS, tiran al Spartei (206— 192 î.Hr.). Iniţiator al unor reforme sociale îndreptate împotriva aristocraţiei; asasinat în timpul războiului împotriva Ligii aheene, aliată cu romanii. Moartea sa a marcat sfârşitul independenţei Spartei. NAB|(S) (< fr.; {s} ebr. nabi „profet") s. m. pl. Denumire dată unui grup de artişti plastici francezi postimpresionişti (P. Serusier, M. Denis, P. Bonnard, Ed. Vuillard, G. Lacombe, P. Ranson, K.X. Roussel ş.a.), care, în perioada 1888-1899, au cultivat simbolismul, exprimarea sintetică, decorativismul şi au practicat, un colorit intens, încercând să valorifice bidimensionalitatea şi simplificarea formelor. NABL, Franz (1883-1947), prozator austriac. Reprezentant al direcţiei anti-romantice. Romane de analiză psihologică, cu ample caracterizări ale personajelor („Un om al trecutului", „Johannes Krantz", „A doua toamnă"). NABLUS (NĂBULUS), oraş în NV Iordaniei, în Palestina (Cisiordania), la 90 km NV de Ammăn; 106,9 mii loc. (1987). Nod rutier. Centru comercial. Ind. chimică, textilă, de prelucr. a tutunului şi alim. (ulei de măsline). Menţionat în Biblie cu numele de Şechem (Shechem). Fundat de Titus (70) sub numele de Flavia Neapolis. Ocupat de Israel în 1967, a trecut în 1995 sub administraţia Autorităţii palestiniene. NABOKOV [nabokaf], Vladimir Vladi-mirovici (1899-1977), scriitor american de origine rusă. Emigrant din Rusia (1919) în Europa occidentală până în 1940, când s-a stabilit în S.U.A. A scris în limbile rusă, engleză şi franceză. Operă de formulă dostoevskiană şi kafkiană, prin care a adus o remarcabilă contribuţie la modernizarea naraţiunii în limba engleză, datorită construcţiei romaneşti, rafinamentului stilistic şi tehnicii frazei concentrate. Romane de interogare satirică şi ironică asupra destinului uman şi a civilizaţiei moderne, de evocare a copilăriei sau de investigare a straturilor obscure ale subconştientului („Invitaţie la decapitare", „Camera obscură" sau „Râs în întuneric", „Adevărata viaţă a lui Sebastian Knight", „Leliţa" — capo- Vladimir Vladimirovici Nabokov NABONID 522 dopera sa, ecranizată, „Foc palid", „Evidenţă definitivă"). Povestiri („Maşen-ka“, „Priviţi-i pe arlechini", „Vorbeşte, memorie"). NABONID, ultimul rege al Regatului Noului Babilon (556-539 Î.Hr.). După ce a fost înfrânt, în 539 î.Hr., de Cirus II, regele Persiei, Babilonul a devenit o satrapie a Imp. Persan. NABOPOLASSAR (NABU-APLA-USUR, NABU-POLASSAROS), suveran caldeu, întemeietor al Regatului Noului Babilon (625-605 Î.Hr.). Profitând de criza din Imp. Asirian, după moartea lui Assurbanipal, s-a proclamat rege. în alianţă cu Cyaxares, regele Mediei, a înfrânt Asiria şi a anexat Elamul şi Siria de Nord. NABUCODONOSOR II, rege al Regatului Noului Babilon (605-562 î.Hr.). Fiul lui Nabopolassar. L-a învins pe faraonul Nechao II în bătălia de la Karkemiş (605 Î.Hr.), a cucerit Regatul Iudeii, Siria şi Fenicia. în timpul său, Regatul Caldeo-Babilonean a cunoscut maxima expansiune teritorială. A sprijinit construirea unor palate şi temple, făcând din Babilon cel mai strălucit oraş al Orientului (ziguratul Entemena-ki, prototipul legendarului „Turn Babei"). NĂBULIS v. Nablus. NACELĂ (fr.; {s} lat. navicella) s. f. 1. Cabină suspendată de un balon şi destinată adăpostirii echipajului (aero-nauţilor), aparaturii de cercetare, instrumentelor de bord şi lestului. Este construită din materiale uşoare şi poate fi deschisă sau închisă şi etanşă (la baloanele de mare altitudine). ♦ Cabină metalică închisă ataşată unui dirijabil, destinată amplasării motoarelor; gondolă de dirijabil. 2. Mic vas de formă alungită, confecţionat din ceramică, platină sau cuarţ şi folosit în anumite operaţii de laborator. NACHI, cascadă pe râul Nachigawa, situată în SV ins. Honshu, la SE de Osaka; 133 m înălţime (cea mai mare din Japonia). NACHTIGAL [nahtigal], Gustav (1834-1885), medic şi explorator german. Pornind (ian. 1869) din Tripoli, prin Fezzan, a traversat Sahara prin Tibesti (1870) până la Darfur (1874), de unde se reîntoarce, prin Egipt, în Germania (1875). Autor al lucrării „Sahara şi Sudan". în 1884, a condus, din însărcinarea lui Bismarck, protectoratul Reichului în Togo şi Camerun. NACRIT (< fr., germ. {i}) s. n. Silicat natural hidratat de aluminiu, asemănător caolinitului, sub formă de cristale lamelare sau agregate solzoase, compacte etc., folosit în industria ceramicii. NACRU (< fr., it.) s. n. (Rar) Sidef. NACU, Constantin (1844-1920, n. Bucureşti), jurist şi om politic român. Prof. univ. la Bucureşti. De mai multe ori ministru. Autor al primului comentariu sistematic al codului civil român din 1864 („Drept civil român", „Principii elementare de drept privat român"). NADAR (pe numele adev. Felix Tournachon) (1820-1910), fotograf, ae-ronaut, desenator, caricaturist şi scriitor francez. A efectuat primele fotografii aeriene ale Parisului din balon (1858) şi a folosit pentru prima oară lumina artificială pentru realizarea fotografiilor (Catacombele Parisului). Portrete ale unor celebrităţi ale epocii (Baudelaire, Delacroix, George Sand, Sarah Bern-hardt ş.a.). în 1874, a organizat în atelierul său prima expoziţie a impresio-niştilor. Memorii („Când eram fotograf"). NADĂ (< bg.) s. f. 1. Hrană folosită pentru atragerea peştelui sau a vânatului. ♦ Fig. Ispită, tentaţie; cursă. 2. înnăditură. NADEL [nadei], Siegfried Frederick (1903-1956), antropolog austriac. Prof. univ. la Durham (Marea Britanie) şi Canberra (Australia). Cercetări de antropologie teoretică şi asupra culturii unor vechi popoare africane („Un Bizanţ negru", „Nuba", „Bazele antropologiei sociale"). NADEŞ, com. în jud. Mureş, situată în Pod. Târnavelor, pe râul omonim; 2 420 loc. (2000). Expl. de gaze naturale. Viticultură. Pomicultură. în satul N., menţionat documentar în 1301, se află o biserică din sec. 14-15 (renovată în 1851-1853), situată în interiorul unei cetăţi din sec. 15-16. NAD|R (< fr. {i>; din arab. nâdir „opus") s. n. Punct de pe bolta cerească, opus zenitului, situat la intersecţia verticalei locului cu emisfera cerească inferioară. NADIR ŞAH (1688-1747), comandant militar, şah al Persiei (1736— 1747). S-a remarcat în campaniile şahului Tahmasp II împotriva afganilor care au invadat Persia (1722) şi a turcilor. în 1736 a uzurpat domnia lui Abbas III şi şi-a luat titlul de şah creând un imperiu efemer. A stăpânit vaste teritorii. în 1737-1738 a început campania împotriva Indiei de N cucerind, în 1739, oraşul Delhi, capitala Marilor Moguli. Asasinat. NADIR ŞAH, Mohammed (1880— 1933), rege al Afghanistanului (1929— 1933). Rol important în războiul împo- triva Marii Britanii, pentru obţinerea independenţei ţării (1919); în 1929, a condus lupta împotriva emirului uzurpator Bacca-i Sakaw. Asasinat. NADOLSKl, Victor (n. 1911, Chişinău), astronom român. Lucrări de mecanică analitică, geometrie şi cercetări de fizica Soarelui. NAEVIUS, Cnaeus (c. 265- c. 200 Î.Hr.), scriitor latin. Autor al primului poem epic „Războiul punic". Creatorul tragediei latine („Clastidium", „Romulus"). Comedii satirice („Floră-reasa", „Ghicitorul1*, „Linguşitorul"). NAFTA (A/orth American Free Trade Agreement), acord de liber schimb încheiat, pe baza tratatului dintre S.U.A. şi Canada de la 1 ian. 1988, între Canada, Mexic şi S.U.A. (17 dec. 1992) ce prevedea eliminarea treptată, în decurs de 15 ani, a restricţiilor privind comerţul şi investiţiile dintre cele trei ţări. NAFTALEN (< fr.) s. n. Naftalină. NAFTALINĂ (< fr., germ. {i>; {s> lat. naphta „specie de catran") s. f. Hidrocarbură aromatică, cristalină, albă, cu miros specific, obţinută din gudroanele de la distilarea uscată a cărbunilor de pământ. Sublimează la temperatura obişnuită (p.t. 80,3° C., p.f. 218°C). Se întrebuinţează atât ca insecticid, cât şi ca materie primă în industria coloranţilor etc. Sin. naftalen. NAFTĂ (< fr.) s. f. (CHIM.) Amestec de hidrocarburi produse prin distilarea petrolului la temperaturi de 60-120°C (n. uşoară, folosită ca solvent) sau 120-150°C (n. grea, combustibil utilizat pentru încălzire, iluminare ş.a.). V. şi gazolină. NAFTENATI (< fr.) s. m. pl. Săruri ale acidului naftenic. Se întrebuinţează în industria peliculogenelor, a săpunurilor, ca sicativi etc. NAFTENE (< fr. (i>) s. f. pl. Ciclani. NAFTENIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = acid organic, cu miros pătrunzător, care se extrage din produsele petroliere. NAFT-E-SHAH, câmp petrolifer în partea de V a Iranului, la graniţa cu Iraqul. NAFTIL (< fr. (i>) s. m. Radical organic monovalent (-C10H2), derivat din molecula naftalinei prin îndepărtarea unui atom de hidrogen. NAFTILAMINÂ (< fr.) s. f. Amină derivată din naftalină. Se utilizează ca intermediar în industria chimică de sinteză etc. 523 NAGÂŢ NAFT KHANEH, câmp petrolifer în partea de E a Iraqului, la graniţa cu Iranul. NAFTOL (< fr.) s. m. Compus organic derivat din naftalină, în care unul sau mai mulţi atomi de hidrogen au fost înlocuiţi cu grupări de hidroxil. Se întrebuinţează ca intermediar în industria coloranţilor, farmaceutică etc. NAFTOLAŢI (< fr. fi» s. m. pl. Săruri ale naftolilor. NAFOD, an- sau NEFUD, deşert cu nisip roşcat, situat în partea de NNE a Pen. Arabia, în NNE Arabiei Saudite, la 700-1 200 m alt., extins pe 600 km lungime şi 225 km lăţime max. Climă tropicală. Mari suprafeţe cu dune. Slab populat de păstori nomazi. NAGAI Kafu (1879-1959), scriitor japonez. Operă complexă, abordând toate genurile literare. Stil plin de melancolie, uneori cu nuanţe naturiste, dar şi de acidă ironie faţă de ipocrizia şi corupţia societăţii contemporane („Florile iadului", „Flori în întuneric", „Femeia visului"). Poeme („Corale"). Piese de teatru în maniera „noul kabuki". Jurnal de impresii. NĂGÂLAND, stat în extremitatea de NE a Indiei, la graniţa cu Uniunea Myanmar; 16,6 mii km2; 1,4 mii. loc. (1994). Centrul ad-tiv.: Kohîma. Expl. forestiere. Orez, porumb, mei, bumbac; creşterea animalelor. Vânat şi pescuit. Creat în 1963, este populat majoritar de magaşi, triburi de origine tibetano-birmaneză. NAGANO [nagano], oraş în Japonia (Honshu), situat la 160 km NV de Tokyo; 358,5 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Constr. de maşini-unelte, de utilaje ind. şi de instrumente muzicale. Ind. mătăsii, de prelucr. a lemnului şi alim. Chimizarea petrolului. Tipografii. Universitate (1949). Templul budist Zenkoji (sec. 7). Aici s-a desfăşurat cea de-a 18-a ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă (1998). NAGANO [naqano] Kent (n. 1951), dirijor american, de origine japoneză. Asistentul lui Seiji Ozawa. Carieră de dirijor de operă (Boston, San Francisco, Lyon) şi de muzică simfonică (Berkeley Symphony, Ansamblul Inter-Contemporain). Integrala simfonică a creaţiei lui Messiaen. NAGANO [naqano] Osami (1880— 1947), amiral japonez. Ca şef al Statului Major al marinei japoneze în timpul celui de-al doilea război mondial, a condus operaţiunile din Pacific. A planificat şi condus atacul de la Pearl Harbor; Condamnat (1945) pentru crime de război, a murit în închisoare. NAGAOKA, oraş în Japonia, în NV ins. Honshu, pe fl. Shinano, la 15 km de ţărmul Mării Japoniei şi la 56 km SSE de oraşul Niigata; 190,5 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Expl. de petrol. Ind. constr. de maşini, chimică şi alim. Castel (1600). NAGAOKA Hantaro (1865-1950), fizician japonez. Promotor al studiilor de fizică în Japonia. A formulat (1903) un model atomic, asemănător celui elaborat ulterior de E. Rutherford, potrivit căruia atomul era format dintr-o sarcină centrală pozitivă, înconjurată de sarcini negative. NAGARE Masayuki (n. 1923), sculptor japonez. Lucrări abstracte, cu suprafeţe şlefuite, construite frecvent în funcţie de spaţiul peisagistic al grădinilor japoneze. NÂGÂRJUNA (c. sec. 2), reformator religios indian. Fondator al Şcolii madhyamika („calea de mijloc"), a cărei învăţătură pleacă de la ideea vacuităţii universale sau a unei lumi caracterizată în întregime negativ. I se atribuie: „Madhyamika Karika", „Vigra-havyăvar-tanT". Venerat în lumea budistă. NAGASAKI [nagasaki], oraş în Japonia, situat în partea de V a ins. Kyushu, port la Marea Chinei de Est; 438,7 mii loc. (1995). Constr. navale (şantierele firmei „Mitsubishi"). Metalurgie, constr. de maşini şi aparataj electrotehnic, produse alim. şi textile; prelucr. lemnului şi a petrolului. Import de petrol. Universitate (1949). Centrul catolicismului japonez. Biserica catolică Oura (1864-1865), în stil gotic; Monumentul (statuie din bronz) închinat victimelor bombardamentului atomic, ridicat în 1955 în Parcul Păcii. Menţionat la sfârşitul sec. 12. La 9 aug. 1945 aviaţia S.U.A. a lansat o bombă atomică asupra oraşului, care a fost distrus aproape în întregime, provocând moartea imediată a c. 40 000 de oameni. Oraşul a fost reconstruit. NAGÂŢ (probabil formaţie onomatopeică) s. m. Pasăre migratoare din ordinul caradriiformelor, de c. 40 cm, Vedere generală J NAGELI 524 cu penajul negru-verzui cu luciu purpuriu şi cu un moţ de pene lungi pe cap (Vanellus vanellus)] bibic. Trăieşte în fâneţe umede, cuibărind pe lângă aproape toate bălţile din România; iarna, majoritatea se îndreaptă către ţările din jurul M. Mediterane şi S Asiei. NÂGELI [ne:gali], Karl Wilhelm von (1817-1891), botanist elveţian. Prof. univ. la Freiburg, Zurich şi Munchen. Contribuţii la dezvoltarea teoriei membranei protoplasmatice. Lucrări privind istoricul evoluţiei fiinţelor vii şi a varia-bilităţii şi eredităţii speciilor. în 1844, a descoperit anteridia şi spermatozoizii ferigilor. NAG HAMADI, localitate în Egipt, pe Nil. Aici au fost descoperite (1945— 1946) manuscrise copte de o importanţă fundamentală, ce cuprind, în special, scrieri gnostice cu referiri la raportul dintre gnosticism şi creştinism. NAGHIU, losif (n. 1932’, Şucureşti), dramaturg român. Cultivă ludicul şi paradoxul spiritual exprimat metamorfic şi ironic în drame realist-psihologice („într-o singură seară", „Valiza cu fluturi", „Absenţa") şi parabole mitologice („Misterul Agamemnon", „A treia caravelă", „Execuţia va fi amânată"). Autor de scenarii de film de televiziune („Luchian", „Capul de zimbru"). NAGORNÎI KARABAH, regiune autonomă în Azerbaidjan constituită în iul. 1923; 4,4 mii km2; 193,3 mii loc. (1991), în majoritate armeni (peste 80%). Centrul ad-tiv: Xankăndi (Stepanakerî). Expl. forestiere. Ind. de prelucr. a lemnului şi bumbacului; mat. de constr. Creşterea animalelor. Grâu, orez, tutun, bumbac. Viticultură. în 1988 a izbucnit un conflict armat între Armenia şi Azerbaidjan privind statutul zonei N.K.. în dec. 1991, N.K. şi-a proclamat, printr-un referendum, independenţa faţă de Azerbaidjan, deschi-zându-şi un cordon de legătură cu Armenia, fapt care a marcat escaladarea conflictului armat. în mai 1994, ciocnirile armate au fost oprite graţie acordului mediat între părţile beligerante de către Rusia, Turcia, S.U.A., O.N.U. şi interpunerii unei forţe de menţinere a păcii a C.S.I. sub egida O.S.C.E. La 12 mart. 1997 se încheie un acord între Armenia şi Azerbaidjan, prin care se prevede autonomia enclavei N.K., dar relaţiile armeno-azere rămân tensionate. NAGOYA, oraş în Japonia (Honshu), situat la 120 km ENE de Kyoto, port la G. Ise al Oc. Pacific; 2,2 mii. loc. (1995). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. constr. de material feroviar, de automobile, avioane, utilaj textil, maşini poligrafice, maşini-unelte, biciclete ş.a.; ind. electrotehnică, metalurgică, chimi- Nagoya. Castelul că, textilă, alim. Prelucr. lemnului. Mari şantiere navale. Export de produse ceramice şi de maşini textile. Universitate (1939). Institut politehnic (1949). Templul budist Nanatsu (1611) şi templul şintoist Atsuta. Castel (1610— 1614), renovat în 1959. NĂGPUR, oraş în centrul Indiei (Mahărăshtra); 1,6 mii. loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. metalurgică, chimico-farmaceutică, a pielăriei, textilă, a sticlăriei, poligrafică şi alim. Artizanat. Centru comercial. Universitate (1923). Fortăreaţă (sec. 18). Fundat în sec. 18. NAGY [nodi] Imre (1896-1958), om politic ungur. Membru al guvernului Bela Kun (1919), s-a refugiat, până în 1944, în U.R.S.S. Ca prim-min. (1953-1955), a încercat să promoveze o politică liberală, dar a fost exclus din C.C. (1955) şi din rândurile partidului comunist (1956). în timpul revoluţiei anticomuniste din oct. 1956, rechemat în funcţie, a încercat să impună neutralitatea ţării, dar a fost înlăturat de la putere de intervenţia trupelor sovietice. Arestat (nov. 1956), a fost condamnat la moarte şi executat. Reabilitat (1989). NAGY, Irina (n. 1937, Telechia, jud. Covasna), handbalistă română. Portări- Nagy Imre ţă a echipei naţionale campioană mondială la handbal în 11 (1956, 1960) şi la handbal în 7 (1962). NAGYAGJT (< magh. {i}; n. pr. Nagyag [denumirea magh. a localit. Săcărâmb]) s. n. (MINERAL.) Telurură naturală de aur şi de plumb, cristalizată în sistemul rombic. Are culoare plumburie, luciu metalic şi este folosită la extragerea aurului; săcărâmbit. NAHA, oraş în Japonia, în partea de S a ins. Okinawa (arh. Ryukyu), port la Marea Chinei de Est; 301,9 mii loc. (1995). Centru comercial. Produse textile şi alim. Pescuit. Aeroport. Două universităţi. Turism. Produse de artizanat (porţelanuri, ţesături). Poarta Shurei, distrusă în timpul celui de-al doilea război mondial, reconstruită în 1958. Oraşul a fost sub administraţia S.U.A. până în 1972. NAHHĂS PAŞA, Mustafă an (1876-1965), jurist şi om politic egiptean. Unul dintre organizatorii partidului naţionalist Wafd. Prim-min. (mart.-iun. 1928, ian.-iun. 1930; 1936-1937; 1942-1944; 1950-1952). Cunoscut pentru iniţiativele sale de a limita puterile monarhului. NAHICEVAN (NAXQIVAN) 1. Oraş în Azerbaidjan, pe râul Araks, capitala rep. autonome cu acelaşi nume; 61.7 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. alim. (vinuri), a mobilei, electrotehnică, a tutunului, mat. de constr. Unul dintre cele mai vechi oraşe din reg. Caucazului (peste 3000 de ani). în sec. 8-10 a fost un puternic centru comercial; din 1828 a trecut de la Persia la Imp. Rus 2. Republică autonomă în Azerbaidjan, la graniţa cu Turcia; 5,5 mii km2; 305.7 mii loc. (1991). Capitala: Nahi-cevan. Expl. forestiere şi de sare, zinc, plumb, molibden, sulf etc. Prelucr. mătăsii. Bumbac, tutun şi grâu. Viticultură. Pomicultură. Ovine şi bovine; sericicultură. 525 NAIV Pavel Stepanovici Nahimov NAHIMOV [nahjmaf], Pavel Stepanovici (1802-1855), amiral rus. S-a remarcat în bătăliile de la Navarino (1827) şi Sinope (1853). In timpul Războiului Crimeii (1853-1856), a condus luptele pentru apărarea Sevastopolului, fiind rănit mortal. NAHODKA, oraş în Federaţia Rusă, în Extremul Orient, la 169 km ESE de Vladivostok, port la golful cu acelaşi nume al Mării Japoniei; 163 mii loc. (1995). Reparaţii navale. Pescuit şi prelucr. peştelui. NAHUA (NAHOA) (cuv. amerindian) s. f. 1. Cel mai mare grup de indieni mexicani care vorbesc limba nahua. 2. Limbă amerindiană din familia uto-aztecan, grupul aztecan. Vorbită şi scrisă azi în Mexic de c. un milion de oameni (mai ales din mediile intelectuale). Principala limbă a Imp. Aztec, reprezenta un fel de limbă generală (de civilizaţie şi comerţ). După venirea conchistadorilor spanioli a fost adoptat alfabetul latin. NAHUM (sec. 7 Î.Hr.), profet iudeu. A vestit căderea cetăţii Ninive, capitala Imp. Asirian. Profeţia sa este pomenită în „Vechiul Testament", în cartea cu acelaşi nume. NAHYAN, Zayed bin Sultan an- ~ (n. 1923), emir al emiratului Abu Dhabi (din 1966). Preşedinte al Emiratelor Arabe Unite (din 1971). NAI (< tc.) s. n. 1. Vechi instrument muzical popular de suflat, solistic şi de orchestră, alcătuit dintr-un sistem de fluiere de diferite dimensiuni, care sunt lipite în ordinea mărimii. în România, existenţa lui este atestată din sec. 17; la început, instrument neprofesional, a devenit apoi instrument popular lăutăresc. în România, a existat şi există o şcoală de nai, care şi-a câştigat un mare prestigiu în lume. Unul dintre cei mai cunoscuţi profesori de nai a fost Fănică Luca; elevii săi i-au continuat opera, formând generaţii de naişti, care au dus interpretarea la înalte cote valorice. Cel mai cunoscut naist din lume este maestrul Gh. Zamfir, care a dat noi valenţe stilului şi interpretării tradiţionale. 2. Fluier de trestie cu şapte găuri. NAIADE (< fr.) s. f. pl. (MITOL.) Nimfe ale izvoarelor, râurilor şi lacurilor. NAIADE, al şaselea satelit al planetei Neptun, cel mai apropiat de aceasta, descoperit în 1989 de sonda spaţială americană „Voyager 2“. Are semiaxa orbitei egală cu 48 000 km; perioada de revoluţie siderală de 6h57’ şi diametrul de 50 km. NAIDĂŞ, com. în jud. Caraş-Seve-rin, situată în zona de contact a Dealurilor Oraviţei cu M-ţii Locvei şi M-ţii Aninei, pe râul Nera, la graniţa cu Iugoslavia; 1 313 loc. (2000). Pomicultură. Satul N. apare menţionat documentar în 1378. NAILON (NYLON) (< engl.) s. n. Fibră textilă poliamidică, utilizată la fabricarea ţesăturilor subţiri şi a unor produse tehnice. NAIMA, Mustafa (1655-1716), istoric turc. Cronicarul oficial al marelui vizir Silâhdar Aii Paşa (1709). Autor al cronicii „Tarih“, cuprinzând perioada 1591-1659. NAIMA s. f. v. năiamă. Nai (1) NAI PAUL, Vidiadhar Surajprasad (n. 1932), scriitor indian de limbă engleză, născut în Trinidad. Stabilit în Marea Britanie (1950). Romane de largă respiraţie, abordând cu precădere subiecte privind marile incertitudini ale sec. 20 şi, mai ales, efectele tragice ale colonialismului în lumea a treia („Dl. Stone şi cavalerii", „Un ţinut de întuneric", „întoarcerea Evei Peron", „India. Un milion de revolte"). NAIRA, unitate monetară în Nigeria. NAIROBI, capitala Kenyei, situată în centrul ţării, pe platoul Athi, la 1 675 m alt.; 1,5 mii. loc. (1990). Pr. centru economic şi politic al ţării. Nod de comunicaţii. Aeroportul Jomo Keny-atta. Ind. metalurgică, a aluminiului, pielăriei şi încălţămintei, a sticlei, ceramicii, alim., a cimentului, chimică (mase plastice), de prelucr. a lemnului (mobilă), a tutunului şi textilă. Reparaţii de material rulant feroviar. Prelucr. cafelei. Universitate (1956). Muzeu. Catedrală (1963). Aici se află sediul Organizaţiei Unităţii Africane. întemeiat în 1899, N. a devenit capitala Rep. Kenya din 1964. NAISMITH [neismiG], James A. (1861-1939), profesor american de sport. A elaborat regulile jocului de baschet modern (1891). NAISSUS, oraş antic în Moesia Superior. în anul 268 d.Hr., împăratul roman Claudius II a obţinut aici o victorie strălucită asupra goţilor. Azi Nis (Iugoslavia). NAIV, -Ă (< fr.; {s} lat. nativus) adj. (Adesea adv. şi subst.) 1. Natural, ingenuu, neprefăcut, sincer. 2. Fără experienţă, credul, inocent. 3. Bleg, prostuţ. 4. Pictori naivi = pictori, mai ales amatori sau autodidacţi, uneori din mediul rural, care creează, ignorând perspectiva, anatomia şi legile proporţiilor, in-spirându-se adesea din viziunea picturii NAIVĂ 526 populare; se caracterizează prin tratarea narativă a subiectelor şi prin minuţia detaliilor (H. Rousseau, L. Vivin, C. Bombois, I. Generalic, Niko Piros-manaşvili). Cunoscuţi şi sub numele de „primitivii sec. 20“. NAIVĂ Şl SENTIMENTALĂ, sintag-mă prin care Fr. Schiller (în eseul „Despre poezia naivă şi sentimentală") a distins poezia clasică, definită prin unitatea organică cu natura (Homer, Shakespeare, Goethe), de cea romantică (modernă), care exprimă ruptura dramatică de natură. NAIVITATE (< naiv, după fr. nai'vete) s. f. 1. însuşirea de a fi naiv, comportare, faptă naivă. ♦ Simplitate, inocenţă, credulitate. 2. Lipsă de judecată matură. NAJAF, An ~ [a nadjaf], oraş în partea central-sudică a Jiaqului, pe dr. fl. Eufrat, la 150 km SSE de Bagdad; 309 mii loc. (1987). Centru comercial. NAJD v. Nejd. NAJIBULLAH, Mohammad (1947— 1996), medic şi om politic afgan. Şeful serviciilor secrete (1978-1979), membru al Biroului Politic şi secretar general al Partidului Democrat Popular. Preşedinte al Afghanistanului (1987-1992). NAKADAI Tatsuya (pe numele adevărat N. Motohisa) (n. 1932), actor japonez. Roluri celebre în filme ca: „Harakiri“, „Condiţia umană", „Ultimul samurai", „Kagemusha", „Amurg îndepărtat" sau în piese clasice: „Hamlet", „Othello", „Richard al lll-lea“. A fundat (1979), împreună cu soţia sa, o şcoală pentru tinerii actori. NAKASONE Yasuhiro (n. 1917), om politic japonez. Preşedinte al Consiliului Executiv al Partidului Liberal-Democrat (1977-1980 şi din 1982; în 1974-1976, secretar general). Prim-min. (1982— 1987). NAKHON PATHOM, oraş în partea central-sudică a Thailandei, pe dr. fl. Chao Phraya la 60 km VNV de Bangkok; 90,2 mii loc. (1993). Nod de c.f. Ind. alim. Vechi centru religios, vizitat de misionari din sec. 2 î.Hr. Templul lui Buddha (125 m înălţime). Festival anual religios (nov.). NAKHON RATCHASIMA, oraş în partea de S a Thailandei, pe râul Mun; 188,2 mii loc. (1993). Nod rutier şi feroviar. Centru comercial. Ind. de prelucrare a mătăsii şi a tutunului. Expl. de min. de cupru. Fundat în sec. 17. Ve- chea denumire: Khorat sau Korat. NAKTONG, fluviu în partea de SV a Coreei de Sud; 525 km. Izv. din M-ţii Coreii de Est şi se varsă în str. Coreei. Navigabil pe 344 km. NAKURU, oraş în partea de V a Kenyei, situat în zona Marelui Graben Est-African (Rift Valley), la 1 860 m. alt., la 153 km NV de Nairobi; 124,2 mii loc. (1991). Centru comercial şi de transport. Ind. chimică (îngrăşăminte), textilă şi alim. Vestigii neolitice. Parc naţional (lac cu apă sărată), din 1967, extins pe 5 763 ha, cu colonii de flamingo. Turism. NALBANT, com. în jud. Tulcea, situată în depresiunea cu acelaşi nume, pe râul Taiţa; 2 756 loc. (2000). Expl. de gresii şi calcar. Viticultură. în satul N. a fost descoperită (1962-1964) o necropolă birituală (cu morminte de înhumaţie şi de incineraţie), din sec. 7-10, care aparţine culturii Dridu. NALBAR s. m. v. nălbar. NALBĂ (lat. malva) s. f. Denumire dată unor specii de plante erbacee din familia maivaceelor, anuale, bienale sau vivace, care se înmulţesc prin seminţe sau butaşi. Genul Malva, originar din Asia şi Africa, are c. 32 de specii; cultivat ca plantă decorativă în parcuri şi grădini; unele specii, cu calităţi nutritive superioare, sunt folosite la hrăni-rea vacilor, deoarece stimulează secreţia de lapte. Frunzele şi rădăcinile unor specii au utilizări în medicina tradiţională, ca emolient şi expectorant. <0- N. de grădină = plantă de cultură, originară din Asia Mică, adusă în Europa de cruciaţi; are flori albe, roşii, roz, galbene simple, învoalte (Althaea). Cuprinde peste 25 de specii şi creşte în parcuri şi grădini. NALCIK, capitala Republicii Kabardi-no-Balkaria, situată pe râul omonim; 239 mii loc. (1995). Ind. metalurgică, constr. de maşini, electrotehnică, chimică, de prelucr. a lemnului (mobilă), a încălţămintei, conf., textilă, alim., mat. Nalbă de constr. Universitate. Important centru turistic. Muzee. Teatre. Fundat în 1817. Turism. NAtKOWSKA [naukofska], Zofla (1884-1954), scriitoare poloneză. Analistă a sufletului feminin, a fost o fină observatoare a caracterelor şi destinelor umane („Femei", „Prinţul", „Romanul Teresei Hennert", „Graniţa"). Proză de atitudine antifascistă („Medalioane", „Legăturile vieţii"). Memorialistică („Casa de pe pajişte"); piese de teatru („Renata"). NAMANGAN, oraş în Uzbekistan, în N Depr. Fergana; 362 mii loc. (1993). Ind. constr. de maşini (montaj de automobile), chimică, mat. de constr., textilă (bumbac, fibre artificiale, mătase) şi alim. Mausoleu (sec. 18). întemeiat la sfârşitul sec. 15. N AM ATI ANUS, Rutilius Claudius (sec. 4-5), poet latin. Distihuri elegiace închinate Romei. Poemul în versuri „De reditu suo", în două părţi, remarcabil prin sinceritatea sentimentelor şi simplitatea expresiei, redă admiraţia sa statornică pentru măreţia „cetăţii eterne". NAMCHA BARWA [namt/a barua] sau NAMJAGBARWA, masiv muntos în SV Chinei, în Transhimalaya, în cotul Brahmaputrei. Alt. max.: 7 756 m. Gheţari. NAM CO [namtso], lac tectonic cu apă sărată situat în SE Pod. Tibet (China), la 4 718 m alt., la N de Lhasa; 1 940 km2. Lungime: 80 km; lăţime max.: 40 km. îngheaţă în perioada nov.-mai. Vechea denumire: Tengri Nur. NAMEN, denumirea flamandă a oraşului Namur. namiază (nămiaza, nămiezi) (< fn + amiază) s. f. (Pop.) Amiază. NAMIB, deşert pe coasta de SV a Africii, în Angola, Namibia şi Rep. Africa de Sud, care se întinde pe c. 1 900 km lungime, între oraşul Mogâmedes şi gurile râului Olifants. Lăţime: 50-160 km. Regiune aridă, cu precipitaţii ce însumează mai puţin de 100 mm pe an. Zăcăminte de diamante. NAMIBIA, Republica ~ (Republic of Namibia), stat în SV Africii, cu largă ieşire la Oc. Atlantic; 824,3 mii km2; 1,73 mii. loc. (1997). Limba oficială: engleza; limbi vorbite: bantu şi afri' kaans. Populaţia majoritară: bantu (78,5%). Religia: creştină (luterani 51,4%, catolici 16,6%, creştini afri- 527 NAMIBIA cani 7%, anglicani 5,6%), animistă. Capitala: Windhoek. Oraşe pr.: Swakop-mund, Rundu, Rehoboth, Keetmanshoop. Este împărţită în 13 regiuni. Relieful se distinge prin trei regiuni naturale, fn V Deşertul Namib (pe 1 200 km în lungul litoralului Oc. Atlantic), cu zone de dune şi ueduri adânci, o zonă centrală cu platouri înalte (1 000-1 500 m) şi întinse (50% din terit.) dominate de munţi izolaţi (Mt. Brand 2 579 m, alt. max. a ţării; Mt. Gams 2 393m), iar în E Deşertul Kalahari. Climă tropicală aridă, cu precipitaţi mai bogate în regiunea înaltă (400 mm/an) şi moderată de altitudine. Apele curgă- toare permanente sunt puţine (Kunene, Okavango şi Orange), majoritatea fiind temporare. Vegetaţie predominant ierboasă cu savane (în N), stepe şi scrub în platoul Damaraland. Păduri restrânse (15,2% din terit. ţării). Faună diversă şi foarte bogată. Ţara dispune de însemnate resurse minerale, mineritul contribuind cu 11,2% la formarea PNB şi folosind 3% din forţa de muncă. Se extrag: uraniu (2 886 t, 1995, locul 6 pe glob), diamante (1,42 mii. carate, 1995, locul 6 pe glob), plumb (18,84 mii t, 1995), cupru (20,7 mii t, 1995), zinc (69,7 mii t, 1995), argint (64 mii t, 1994), aur (2 mii t, 1995), staniu, pirite NAMIBIAN 528 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni Suprafaţa (km2) Populaţia (1992) Capitala Erongo 63 719 98 500 Omaruru Hardap 109 888 80 000 Mariental Karas 161 324 73 000 Keetmanshoop Khomas 36 804 161 000 Windhoek Kunene 144 254 58 500 Opuwo Liambezi 19 532 92 000 Katima Mulilo Ohangwena 10 582 178 000 Oshikango Okavango 43 417 136 000 Rundu Omaheke 84 731 55 600 Gobabis Omusati 13 637 158 000 Ongandjera Oshana 5 290 159 000 Oshakati Oshikoto 26 607 176 000 Tsumeb Otjozondjupa TOS, 327 85 000 Grootfontein feroase, mangan, tungsten, vanadiu, cadmiu, beriliu, germaniu (50% din rezervele mondiale), litiu, azbest, sare (427 mii t, 1995), arsen, fluorite, fosfaţi (guano), marmură (15 mii. m3, 1994), grafit, ametist. Industria prelucrătoare produce: energie electrică (1,7 md. kWh, 1992), metale neferoase (plumb 23.8 mii t, 1994, cupru 29,8 mii t, 1995, cadmiu 23 mii t, 1994), produse alimentare (brânzeturi, unt, carne), piei brute, lână, pielicele karakul (770 mii bucăţi 1987), produse din lemn, produse textile, conserve de peşte, bere. Agricultura este principala ramură economică a ţării, antrenând 38,5% din forţa de muncă şi contribuind cu 15,4% la formarea PNB. Se cultivă doar 0,8% din terit. ţării cu: grâu, porumb, ulei, sorg, fructe, legume şi pepeni, bumbac, tutun. Principalul sector al agriculturii este creşterea animalelor în ferme mari (mii. capete, 1996): bovine (2,1), ovine (2,14), caprine (1,67), cabaline. Pescuit foarte intens, cu resurse piscicole având un potenţial de 2 mii. t/an: 286 mii t, peşte, 1995. C.f.: 2 382 km (1995). Căi rutiere: 42,6 mii km (din care 5 mii km asfaltate, 1994). Flota comercială maritimă: 99 nave cu 51.8 mii t.d.w. (1995). Porturi pr.: Swakopmund, Liideritz. Turism: 399 mii turişti străini (1995). Pr. obiective turistice: capitala Windhoek, parcurile naţionale Namib Desert, Naukluffberge, Skeleton Coast şi Etosha Pan şi rezervaţia naturală Daan Viljoen. Moneda: 1 dollar namibian = 100 cents. Export (1994): minerale (50,1%), din care diamante (31,4%), alimente şi ani- male vii (47%), din care peşte şi produse din peşte (28,6%), vite şi produse din carne (12,6%), pielicele karakul, lână. Principalii parteneri: Marea Britanie (34%), Africa de Sud (27%), Japonia (10%), Spania (6%). Import (1994): maşini şi echipament de transport (27,1%), alimente şi animale vii (22,3%), minerale şi combustibili (11,4%), produse chimice (8,1%). Principalii parteneri: Africa de Sud (87%), Germania (3%), Franţa (2%), Japonia (2%). — Istoric. Locuită iniţial de triburile boşimanilor, de la care s-au păstrat picturi rupestre (c. 1500 î.Hr.); aceştia au fost alungaţi (c. 1000 d.Hr.) de triburile bantu-ovambo şi herero. Primii europeni veniţi aici au fost germanii, care, în 1884, au înfiinţat o colonie sub numele de Africa Germană de Sud-Vest. fn timpul primului război mondial, trupele aliate (sud-africane) au ocupat colonia (1915). N. a devenit (1920) teritoriu sub mandat al Societăţii Naţiunilor, încredinţat spre administrare Uniunii Sud-Africane. După al doilea război mondial, Africa de Sud introduce aici sistemul de apartheid, provocând o mişcare de protest, sub conducerea Organizaţiei Poporului din Africa de Sud-Vest (SWAPO). Din 1960, la intervenţia O.N.U., Africii de Sud i se cere să-şi retragă trupele. în contextul intensificării mişcării de gherilă, la 27 oct. 1966, Adunarea Generală a O.N.U. decide să preia direct administrarea N. (care, din 12 iun. 1968, îşi luase actualul nume). După un deceniu de lupte violente, în care mişcarea de eliberare naţională este sprijinită de Zambia şi Angola, sunt iniţiate, sub egida O.N.U., negocieri între părţile implicate, pe baza cărora, după alegeri libere (6 nov. 1989), N. şi-a proclamat independenţa (21 mart. 1990). S. Nujoma, liderul SWAPO (din 1984), aflat în exil (din 1960), este ales preşedinte (reales în 1994) al Republicii N. şi se formează un guvern de uniune naţională. în 1994, Africa de Sud retrocedează baza militară de la Walvis Bay. Printr-o politică de reconciliere naţională, preşedintele a asigurat pe plan intern o oarecare stabilitate politică şi economică. Republică prezidenţială, conform Constituţiei intrate în vigoare la 21 mart. 1990, membră în Commonwealth. Activitatea legislativă este exercitată de Adunarea Naţională, aleasă prin vot direct pentru un mandat de 5 ani şi de Consiliul Naţional (câte doi reprezentanţi pentru fiecare din cele 13 Consilii regionale), iar cea executivă de preşedinte şi un cabinet numit de acesta. NAMIBIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al Namibiei. 2. Adj. Care aparţine Namibiei sau populaţiei ei, referitor la Namibia sau la populaţia ei. NAMÎK, Kemal Mehmet (1840— 1888), scriitor turc. A făcut parte din organizaţia „Junilor turci“; a întemeiat, împreună cu Ziya Paşa, ziarul „Hur-riyet“ (,,Libertatea“), publicat la Londra (1868-1870). Unul dintre reprezentanţii importanţi ai romantismului turc. Drame sociale şi patriotice („Patria sau Silis-tra“, „Sărmana copilă"). Romanul de analiză psihologică „Deşteptarea sau Aventurile lui Aii Bey“ este considerat primul roman modern turc. Versuri polemice; eseuri literare. NAMILĂ s. f. Fiinţă sau lucru de proporţii foarte mari; colos, matahală. NAMJAGBARWA v. Namcha Barwa. NAMOI, râu în ESE Australiei, afl. stg. al râului Darling; 846 km. Izv. din M-ţii Marii Cumpene de Ape (Great Dividing Range). NAMORA, Fernando Gonţalves (1919-1989), scriitor portughez. Unul dintre fondatorii neorealismului în literatura ţării sale. Romane („Duminică du-pă-amiază“, „Fluviu trist"). NAMP’O, oraş în V R.P.D. Coreene, avanport (40 km SV) al Phenianului la Marea Galbenă; 370 mii loc. (1987). Nod de comunicaţii. Metalurgie neferoasă (zinc, plumb), constr. navale, ind. chimică, a sticlăriei, textilă (măta- Nancy Vedere generală Piaţa Stanislas se) şi alim. Centru comercial. Pescuit. Vechea denumire: Chinnampo. NAMPULA, oraş în ENE Mozambicului; 250,2 mii ioc. (1991). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Ind. cimentului, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi a tutunului şi alim. NAMUR [namur] (în flamandă NAMEN [na.me]), oraş în partea central-sudică a Belgiei, în zona de confl. a râului Sambre cu Meuse; 105,1 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Constr. de maşini; ind. cimentului, a pielăriei, sticlei, porţelanului, chimică, textilă, a hârtiei şi alim. Universitate (1831). Turism. Monumente: fortăreaţă (sec. 17), biserica Saint-Loup (1621 — 1645), catedrala Saint-Aubain (1751 — 1767), palat (1726-1740). Muzeu arheologic. NAMURIAN, subetaj al Carboniferului îfrcare sunt cuprinse primele intercalaţii de cărbuni ale acestei perioade. Termen introdus în 1883, de Perves, după numele localităţii stratotipice Namur. NANA, com. în jud. Călăraşi; 2 710 loc. (2000). NĂNAK (numit şi Guru N.) (1469— 1539), reformator religios şi mentor spiritual indian. Fondator şi guru al comunităţii religioase sikh. Doctrina sa monoteistă încearcă să îmbine hinduismul cu islamismul. A scris imnurile devoţionale din „Ădi Granth“ şi culegerea de rugăciuni „Japji“. NĂNĂ SÂHIB (pseud. lui Dhondu Pant) (c. 1820-c. 1859), principe indian. Fiu adoptiv (din 1827) al lui BăjT Răo ll, ultimul prinţ aflat la conducerea maraţilor. în 1857 şi-a asumat conducerea şipailor din Kănpur şi împrejurimi, răsculându-se împotriva englezilor (1857-1859); înfrânt, a fugit în Nepal, unde a murit în împrejurări obscure. NANĂ (cf. bg., ser. nana, alb. nane) s. f. Termen respectuos de adresare, la ţară, către o femeie mai în vârstă; lele, ţaţă. NANCHANG [nant/af]], oraş în E Chinei, centru ad-tiv al prov. Jiangxi; 1.4 mii. loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Oţel. Constr. de material feroviar, de utilaje, aparataj electrotehnic, autoturisme, tractoare, motoare Diesel şi maşini agricole; produse textile, alim. şi chimice; celuloză şi hârtie, prelucr. lemnului. Centru comercial (orez, ceai, bumbac). Universitate. Atestat documentar în 201 Î.Hr.; oraş din 1926. NANCHIN [nant/in] (NANGHIN) (< fr.; de la Nanking, oraş în China) s. n. Ţesătură de bumbac deasă şi rezistentă, folosită pentru confecţionarea dosurilor de pernă. NANCHING v. Nanjing. NANCY [năsj], oraş în NE Franţei (Lorena), port pe canalul Marna-Rin; 102.4 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Metalurgie, constr. de maşini, produse chimice, textile şi alim. Ind. electrotehnică, a mobilei, conf., sticlăriei, tutunului şi poligrafică. Universitate (1768). Monumente: biserică (sec. 15), catedrală (1703-1742), fortificaţii (sec. 16), Palatul ducal (sec. 16), azi Muzeul de istorie al Lorenei, Piaţa Stanislas (sec. 18). în sec. 19, important centru de artă decorativă (Şcoala de la N.), al cărui principal reprezentant a fost E. Galle. Menţionat pentru prima oară în 947. Din sec. 13, reşedinţa ducilor de Lorena. în apropiere de zidurile oraşului N., Carol Temerarul, ducele Burgundiei, a fost înfrânt şi ucis (ian. 1477) de ducele Lorenei, Rene II. A intrat în componenţa Regatului francez centralizat (27 nov. 1766). NANDA DEVI, vârf în M-ţii Hima-laya, în India (Uttar Pradesh); 7 817 m. Cucerit pentru prima oară în 1936 de N.E. Odell şi H.W. Tilman, membri ai unei expediţii anglo-americane. NANDRIŞ-CUDLA, Aniţa (1904-1986, n. sat Mahala, jud. Cernăuţi), ţărancă română din Bucovina. Ridicată de K.G.B. (13 iun. 1941), în miez de noapte, împreună cu cei trei copii (Mitruţă, Vasile şi Toader), separată de soţul său, Chirică Cudla, a fost deportată în Siberia, dincolo de Cercul Po-' Iar. Revenită acasă (1959), după aproape 20 de ani de surghiun, N. şi-a scris povestea luptei pentru supravieţuire („20 de ani în Siberia. Destin bucovinean"), mărturie zguduitoare a cumplitelor suferinţe fizice şi morale îndurate nu numai de ea şi familia ei, dar şi de cei c. 40 000 de români bucovineni deportaţi în „marea închisoare a poporului" — gulagul sovietic. NANDU (< fr. (i>) s. m. Gen de păsări alergătoare (nezburătoare), din grupul ratitelor, asemănătoare cu struţul african şi australian, înalte de c. 150 cm, cu picioare lungi cu trei degete şi aripi relativ mici, care trăiesc în America de Sud; masculii poligami clocesc ouăle mai multor femele şi îngrijesc puii (Rhea americano). NĂNGA PARBAT, vârf în extremitatea vestică a M-ţilor Himaiaya, la S de Indus (8 126 m), în N Pakistanului. Gheţari. Escaladat la 3 iul. 1953 într-o Aniţa Nandriş-Cudla NANIESCU 530 ascensiune solitară de austriacul Her-mann Buhl. Cunoscut şi sub numele de Diamir („regele munţilor"). NANIESCU, losif v. iosif Naniescu. NANISM (< fr. {i}; {s} lat. nanus, gr. nanos „pitic") s. n. 1. (MED.) Anomalie caracterizată prin creşterea insuficientă în înălţime în raport cu media vârstei şi a speciei sau rasei respective. Poate fi urmarea unor tulburări endocrine, nervoase, cardiace, renale, digestive, osoase, a unor carenţe alimentare etc. 2. (FITOPAT.) încetinire sau oprire a procesului de creştere a anumitor plante, ca efect al unor agenţi patogeni sau al necesităţii adaptării la unele condiţii nefavorabile, cum sunt solurile acide, temperatura scăzută etc. (ex. salcia pitică, mesteacănul pitic). NANJING [nandjir]], NANCHING sau NANKING, oraş în E Chinei, port pe Chang Jiang, centru ^d-tiv al prov. Jiangsu; 2,5 mii. loc. (1991)’. Nod de comunicaţii. Aeroport. Siderurgie. Constr. de maşini-unelte, de aparataj electrotehnic, de autocamioane, tractoare şi maşini agricole; produse chimice (îngrăşăminte), textile şi alim.; instrumente optice; prelucr. petrolului. Fabrică de ciment. Universitate (1802). Observator astronomic. Monumentul împăratului Zhu Yuanzhang (1381); Templul Linngu (514), lung de 53 m, lat de 38 m şi înalt de 22 m; Mausoleul lui Sun Zhongshan (Sun Yat-sen). Muzee. întemeiat în 472 î.Hr., N. a fost capitala unor state feudale chineze (sec. 3 d.Hr.-1421, cu întreruperi). Aici s-a semnat între China şi Anglia, după? încheierea primului război al opiului (1840-1842), un tratat (29 aug. 1842) prin care Anglia obţinea importante privilegii în China şi transforma ins. Hong Kong în terit. dependent. între 1853 şi 1864, N., sub denumirea de Tianjing (Capitala Cerească), a fost capitala statului taipinilor, iar între 1928 şi 1937 şi 1945-1949, capitala Chinei. Ocupat de japonezi (1937-1945), N. a fost eliberat în 1949 de sub gomindanişti de Armata Populară de Eliberare. Vechi denumiri: Jianye, Jiankang, Zixia, Shangyuan, Tianjing, Jiqing. NANKING v. Nanjing. NAN LING, lanţ muntos în SE Chinei, extins pe 1 400 km lungime, cu alt. medii de 1 000-1 500 m; alt. max.: 2 123 m. Zăcăminte de argint, zinc, cupru, wolfram, antimoniu, fier ş.a. Acoperit cu păduri tropicale şi subtropicale veşnic verzi. NANNI Dl BANCO (pe numele adevărat Giovanni di Antonio di ~) (1384-1421), sculptor italian. Unul dintre reprezentanţii de seamă ai sculpturii toscane din sec. 15. Opera sa marchează trecerea de la gotic la Renaştere („Isaia", „Sfântul Luca", „Cei patru Sfinţi încoronaţi"). NANNI Dl BARTOLO (zis il Rosso) (1419-1451), sculptor italian. Colaborator al lui Donatello la Florenţa. Opere influenţate de motive veneţiene şi lombarde („Monumentul funerar al lui Niccolo Brenzoni" la Verona). NANNING, oraş în partea de S a Chinei, pe râul Yong Jiang, centru ad-tiv al reg. autonome Guangxi Zhuang; 1,1 mii. loc. (1991). Nod de comunicaţii, ind. metalurgică, de prelucr. a petrolului, chimică, textilă, poligrafică şi alim. (zahăr). Fabrici de maşini unelte, de hârtie. Piaţă pentru orez, arahide, soia şi animale. Universitate. NANO- (< fr.; {s} gr. nanos „pitic") Element de compunere folosit pentru formarea cuvintelor care denumesc submultiplii unităţilor de măsură şi care înseamnă „o miliardime de" (10“9); are simbolul „n", care se scrie înaintea simbolului unităţii de măsură (ex. nanosecundă: ns). Nanni di Banco: „Cei patru Sfinţi încoronaţi" NANOCEFAL, -A (< fr.; nano-+ gr. kephale „cap") adj., s. m. şi f. (Persoană) cu capul foarte mic. NANOM^TRU (< nano- + metru) s. n. Unitate de măsură pentru lungimi (reprezentând 109 dintr-un metru) folosită pentru lungimile de undă ale radiaţiilor electromagnetice. NANOTEHNOLOGIE (< nano- + tehnologie) s. f. Tehnică modernă care permite fabricarea de dispozitive, de talie moleculară, capabile să manipuleze materia atom cu atom. Termenul a fost introdus (1959) de fizicianul englez Richard Feynman. NANOV, com. în jud. Teleorman, situată în Câmpia Boian, pe râul Vedea; 3 705 loc. (2000). Muzeu sătesc. Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1830, restaurată în 1892). NANSEI v. Ryukyu. NANSEN [nansen] 1. Fridtjof N. (1861-1930), explorator polar, naturalist Observatorul astronomic Nanjing Podul peste Chang Jiang 531 NAP Fridtjof Nansen şi om politic norvegian. A condus expediţia pe schiuri, care a traversat partea de S a ins. Groenlanda de la E la V (15 aug.—26 sept. 1888), a organizat o expediţie în Arctica (1893— 1896) pe vasul „Fram“, folosind deriva gheţurilor pentru a se apropia cât mai mult de Polul Nord, apoi a pornit spre Pol, pe o banchiză (1895), atingând 86°41’ lat. N. între 1900 şi 1914 întreprinde studii oceanografice în N Oc. Atlantic. Adept al separării Norvegiei de Suedia. După 1918, reprezentant al Norvegiei la Societatea Naţiunilor. Fondatorul unei organizaţii pentru acordarea asistenţei prizonierilor din primul război mondial şi a refugiaţilor ruşi persecutaţi de regimul sovietic. Lucrări: „Expediţia norvegiană în Groenlanda", „Printre gheţuri şi tundre". Premiul Nobel pentru pace (1922). 2. Vârf în Antarctica, în M-ţii Regina Maud, în apropierea Polului Sud. Alt.: 4 068 m. NANSHAN [nan/an], sistem muntos în partea centrală a Asiei (China), care Nantes. Catedrala Saint-Pierre închide în NV depr. Qaidam. Lungime: c. 1 000 km; lăţime: 250-400 km; alt. max.: 6 346 m. Zăpezi perene. Numeroase depr. tectonice cu unele lacuri sărate (Qinghai/Kukunor). Zăcăminte de crom, aur, polimetale, fier. NANSUC (< fr.; cuv. hindi nansuk) s. n. Ţesătură fină şi uşoară din bumbac sau de mătase, folosită în lenjerie şi broderie. NANTES [nâ:t], oraş în V Franţei (Bretagne), port fluvio-maritim pe Loara, situat la 383 km SV de Paris şi 54 km de ţărmul Oc. Atlantic; 252 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Aeroport. Şantiere navale. Ind. metalurgică; constr. aeronautice, de automobile, de maşini-unelte şi de aparate de uz casnic; ind. chimică (îngrăşăminte, vopsele), mat. de constr., de prelucr. a petrolului, electrotehnică şi alim. Fabrici de mobilă şi încălţăminte. Universitate (1962). Catedrala Saint-Pierre (1434— 1508, restaurată în 1972), Castelul ducilor de Bretania (1466, extins în sec. 17 şi 18), Prefectura (1763-1777), case din sec. 16-17. Muzeul de Arte Frumoase; Muzeul de Artă Populară Regională. Cunoscut în Antichitate sub numele Namnetes. Reşedinţa ducilor de Bretania (1213-1499); în componenţa Franţei (1524). — Edictul din edict emis la 13 apr. 1598 în oraşul N. de regele Franţei, Henric IV. Cuprindea clauze cu caracter religios şi politic, libertatea cultului protestant, garantarea de drepturi juridice, politice şi militare pentru calvini (hughenoţi) ş.a. Prin E. din N. se urmărea reinstaurarea păcii în regat, după îndelungate războaie religioase; revocat în 1685. NANTEUIL [nătoi], Câlestin Frangois (1813-1873), pictor, desenator şi litograf francez. A ilustrat operele lui V. Hugo, T. Gautier, Dumas tatăl. NANTEUIL [nătoi], Robert (c. 1623 — 1678), gravor şi pictor francez. A lucrat după natură sau în maniera lui Champaigne, Le Brun, Mignard. Cel mai bun gravor portretist al timpului său (cardinalul Mazarin, Ludovic XIV, Colbert). NANTONG, oraş în China (Jiangsu), port pe Chang Jiang; 343,3 mii loc. (1990). Ind. chimică, electronică, constr. de maşini, textilă (bumbac) şi alim. Centru comercial. NANU-MUSCEL, loan (1862-1938, n. Câmpulung), medic român. Prof. Robert Nanteuil: „Colbert“ univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniile semiologiei, holerei, pneumoniei, febrei recurente („Clinici medicale", în colab.). NAOROJI, Dadabhai (1825-1917), publicist şi om politic indian. Unul dintre fondatorii partidului Congresul Naţional Indian. Primul indian ales (1892) în Camera Comunelor din partea Partidului Liberal. Situându-se pe poziţiile naţionalismului liberal, a luat atitudine faţă de politica economică promovată de autorităţile coloniale engleze. NAOS (< ngr.) s. n. (în Antichitate) încăpere principală într-un templu; cella. ♦ (într-o biserică ortodoxă) încăpere principală, aflată între pronaos şi altar; navă (3). NAP (lat. napus) s. m. 1. Plantă bienală din familia cruciferelor, cu rădăcina cărnoasă şi cu frunze în rozetă, cultivată ca legumă încă din Antichitate, unele varietăţi fiind furajere (Brassica napus var. napobrassica). Rădăcinile şi frunzele sunt folosite în medicină ca diuretic, antiscorbutic, emolient pectoral, revitalizant etc. 2. Nap porcesc = plantă furajeră, perenă din familia compozitelor, înaltă de c. 50-100 cm, ramificată şi cu Nap (1) NAPALM 532 tuberculi bogaţi în insulină (Helianthus tuberosus)', topinambur. NAPALM (< fr., engi. {i}; {s} fr. na[trium] „sodiu” + palnr{itate] „pal-mitat“) s. n. Produs incendiar gelatinos (palmitat de sodiu, săpun de aluminiu al acizilor naftenici şi al acizilor graşi din uleiui de palm), care, în amestec cu benzina, se foloseşte la bombele incendiare. NAPARIS, denumirea antică a râului Ialomiţa. NAPIER [neipje] 1. Sir Charles James N. (1782-1853), general britanic. S-a distins în Pen. Iberică în lupta împotriva francezilor. Guvernator al Cefaloniei (1822-1833). A comandat trupele care au înăbuşit mişcarea chartistă (1839-1841). Numit guvernator în India (Sind, 1843-1847); prin victoria de la Gujarat (1849), a încheiat cucerirea malului drept âLrâului Indus. 2. Sir Charles N. (1786-18B0), amiral britanic. Văr cu N. (1). fn serviciul reginei Portugaliei, a distrus flota pretendentului Dom Migue (5 iul. 1833) şi a comandat (1854-1856) flota Baltică în Războiul Crimeii. NAPIER [neipja] sau NEPER [ni:pe], John (1550-1617), matematician scoţian. Creatorul logaritmilor neperieni (numiţi şi naturali) şi al tabelelor de logaritmi neperieni („Mirifici Logarith-morum canonis constructio“). NAPOCA, oraş în Dacia romană, dezvoltat pe locul unei V®chi aşezări dacice, situată pe terit. de azi al municipiului Cluj-Napoca. Ridicat la rangul de municipiu în vremea lui Adrian (117-138 d.Hr.) şi apoi de colonie sub Marc Aureliu (161-180 d.Hr.), a servit ca reşedinţă procuratorului Daciei Porolissensis. NAPOLEON (< fr.) s. m. Monedă franceză de aur cu efigia lui Napoleon I sau a lui Napoleon III, având valoarea de 20 franci; a circulat şi în Ţările Române. NAPOLEON I BONAPARTE (1769-1821), împărat al Franţei (1804-1814 şi 1815). Unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie. Ca general, s-a remarcat în campaniile din Italia (1796-1797), Egipt (1798-1799), Prusia (1806), Austria (1809), câştigând bătălii rămase celebre, ca acelea de la Arcole (1796), Marengo (1800), Austerlitz (1805), Jena (1806), Wagram (1809) etc. După lovitura de stat de la „18 brumar" (9 nov.) 1799, a instaurat un nou regim politic, întâi sub forma Consulatului, iar din 1804, sub forma Imperiului. Prin politica sa internă a Napoleon I Napoleon III contribuit la consolidarea şi dezvoltarea statului modern în Franţa, de numele lui fiind legate codurile civil (1804), comercial (1808) şi penal (1810), baza noilor relaţii juridice. Politica sa externă se caracterizează printr-un şir aproape neîntrerupt de războaie (Războaiele napoleoneene) pentru hegemonie în Europa, împotriva coaliţiilor statelor europene, războaie care au provocat mari pierderi materiale şi de vieţi omeneşti atât Franţei, cât şi adversarilor săi, fără precedent în istoria europeană modernă. în 1806, a instituit Blocada continentală, îndreptată împotriva Angliei, principal adversar al Franţei. După campania dezastruoasă din Rusia (1812), înfrângerea de la Leipzig (Bătălia naţiunilor, 1813) şi invadarea Franţei de către armatele Coaliţiei VII (Rusia, Austria, Prusia, Anglia), a abdicat şi a fost exilat pe ins. Elba (1814). Revenit în Franţa la 1 mart. 1815 („Cele 100 de zile“), a fost înfrânt la Waterloo de armata anglo-prusiană şi silit din nou să abdice. A fost exilat pe Ins. Sfânta Elena din Oc. Atlantic, unde a şi murit. Personalitatea sa a fost apreciată diferit în epocă, cât şi după aceea. — Codul codul civil francez din 1804, în vigoare şi astăzi. A servit drept model codurilor elaborate de numeroase ţări, inclusiv codului civil român din 1864. NAPOLEON II (Franţois Charles Joseph Bonaparte) (1811-1832), fiul lui Napoleon I şi al Mariei-Luisa de Habs-burg; a primit la naştere titlul de „rege al Romei“. Recunoscut de bonapartişti ca succesor al lui Napoleon I, sub numele de Napoleon II. La sugestia lui Metternich, a fost dus de mama sa la Viena (1814), fiind educat la Curtea austriacă, fn 1818 i s-a conferit titlul de duce de Reichstadt. A murit precoce de tuberculoză, l-a inspirat lui E. Rostand drama „L’Aiglon“ (Vultura- şul). Cenuşa lui a fost adusă în Franţa în 1940. NAPOLEON III (Charles Louis Napoleon Bonaparte) (1808-1873), împărat al Franţei (1852-1870). Nepot de frate al lui Napoleon I. Preşedinte al Republicii (1848-1852). La 2 dec. 1851 a înfăptuit o lovitură de stat, iar la 2 dec. 1852 s-a proclamat împărat, fn prima parte a domniei sale a promovat o politică autoritară, favorabilă unei dezvoltări economice notabile şi a promovat o reformă urbanistică. După 1860, a acordat unele libertăţi democratice. în timpul lui, Franţa a participat la Războiul Crimeii (1853-1856), la războiul împotriva Austriei (1859), la intervenţiile în China (1857-1860), Indo-china (1859-1862), Mexic (1862-1867). în Războiul Franco-Prusian (1870— 1871), a capitulat cu o parte a forţelor armate la Sedan (sept. 1870). Detronat, s-a exilat în Marea Britanie, unde a şi murit. NAPOLEONIAN, Ă (< fr.) adj. Care aparţine lui Napoleon I sau epocii sale, privitor la Napoleon I sau la epoca sa. NAPOLI 1. Golf al M. Tireniene (limitat în larg de ins. Ischia şi Capri), care pătrunde adânc în interiorul uscatului. Lungimea: 35 km; lăţimea la intrare: 30 km; ad. max.: 300 m. 2. Oraş în S Italiei, centru ad-tiv al reg. Campania, port la golful cu acelaşi nume; 1,1 mii. loc. (1997). Nod de comunicaţii. Aeroportul Capodichino. Metrou. Metalurgie; constr. navale, de locomotive, aeronautice, de maşini-unelte, utilaje, maşini de transport şi aparataj electrotehnic; produse textile, chimice şi alim.; prelucr. petrolului. Fabrică de ciment. Universitate (1224). Centru turistic (Vezuviu, Herculanum, Pompei, ins. Capri şi Ischia). Monumente: Domul San Gennaro (sec. 13-14), Castel Nuovo (sec. 13-15), Castel dell'Ovo (sec. 11-17), mănăstirea San Martino (sec. 14-17, azi mu- 533 NARAM-SiN Vedere generală zeu), bisericile Santa Maria Donnare-gina (1307-1316), San Giovanni (1343-1400), San Ferdinando (1628-1660), bazilicile San Domenico Maggiore (1283-1324) şi Santa Chiara (1310-1328), Palatul Cellamare (sec. 16, cu transformări din 1722), Galeria Umberto (1887-1890), teatrul liric San Carlo (1737, reconstruit în 1810-1812). Muzee (Muzeul Naţional, renumit prin colecţia de antichităţi şi Galleria nazionale di Capodimonte, renumită prin colecţiile de pictură şi obiecte de artă). întemeiat de coloniştii greci din Kyme, probabil în c. 600 î.Hr., sub numele de Neapolis; a fost cucerit de romani în 327-326 Î.Hr. După luptele dintre ostrogoţi şi bizantini (sec. 5-6), N. a intrat în stăpânirea Imp. Bizantin. Centrul unui ducat independent, în 1139 a fost cucerit de către regele normand Roger II. în anii 1282-1442 şi 1501-1504 a fost capitala Regatului Neapolelui. în 1504, prin intrarea Regatului napolitan în stăpânirea Spaniei, N. a devenit posesiune spaniolă. Aici a avut loc (1647-1648) puternica răscoală antifeudală şi antispaniolă condusă de Masaniello. în ian. 1799, la N. a fost proclamată Republica Partheno-peană; între 1806 şi 1815 a fost capitala Regatului Neapolelui, dependent de Franţa, iar în 1815 a reintrat în stăpânirea Bourbonilor spanioli. Capitala Regatului Celor Două Sicilii (1815— 1860). Eliberat de Garibaldi în 1860, a intrat în componenţa Italiei unificate. în 28 sept.-1 oct. 1943, aici a avut loc o puternică revoltă antihitleristă („Cele patru zile ale oraşului N.“). NAPOLITANĂ (< fr.) s. f. Produs de cofetărie preparat din straturi de foi crocante cu umplutură de diverse creme. Napoli (2) NAPRAVNfK, Eduard Francevi5 (1839-1916), pianist, compozitor şi dirijor ceh. Din 1861 a profesat în Rusia. Dirijor a! Operei din Sankt-Petersburg (din 1869). Opere („Furtuna*1, „Fran-cesca da Rimini“, „Harold"), sonate, cvartete, trio-uri. NARA (< it., lat.) vb. I tranz. A povesti (1), a istorisi. NARA, oraş în Japonia (Honshu), la 42 km E de Osaka; 359,2 mii loc. (1995). Ind. constr. de maşini-unelte, electrotehnică, de prelucr. a lemnului, textilă şi alim. Centru de producţie artizanală. Centru turistic. Universitate (1949). Parc (528 ha), cel mai mare din Japonia, cu peste 200 sanctuare şi temple, pagode şi mănăstiri budiste şi Nara Pagoda Yakushiji Castel dell’Ovo şintoiste (Kofukuji, Todaiji, Yakushiji), din perioada de maximă înflorire a civilizaţiei japoneze, denumită şi perioada N. (710-784). Grădină botanică. Fostă capitală a Japoniei (710-784). NĂRA, canal în SE Pakistanului, amenajat în anii 1858-1859, pe cursul râului cu aceiaşi nume (considerat un vechi braţ al fl. Ind), la S de oraşul Sukkur; lungime: 400 km. Folosit pentru irigarea a c. 600 000 ha de terenuri, printr-o reţea de canale secundare, ce depăşesc 1 000 km lungime. NARAM-SIN, rege al Akkadului (2272-2235 Î.Hr.). Cel mai important urmaş al lui Sargon /. A purtat numeroase războaie cu elamiţii şi cu Stela funerară a lui Naram-Sin, descoperită la Susa NARATIV 534 gutii, extinzând graniţele statului de la Golful Persic până în Asia Mică. NARATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. Care ţine de naraţiune, propriu naraţiunii. NARATOLOGIE (< fr.) s. f. Ramură modernă a teoriei literare, iniţiată de şcoala formală rusă şi continuată de structuralism şi poststructuralism, care studiază gramaticile şi lumile ficţionale ale textelor narative. NARATOR (< fr., lat.) s. m. Persoană care narează, autorul unei naraţiuni; povestitor. NARAŢIUNE (NARATIE) (< fr., lat.) s. f. Relatare, expunere în formă literară a unei întâmplări, a unui eveniment etc., specifică genului epic. NARAYAN [narajan], Rasipuram Krishnaswami (n. 1906), romancier indian de expresie engleză. Reprezentant important al literaturii indiene moderne. Proză de o simplitate derutantă, într-un stil umorist-ironic, prezentând conflicte tragicomice („Expertul financiar", „Pictorul de firme", „Aşteptându-I pe Mahatma"). NĂRĂYANA (cuv. sanscr. „fiul omului primordial") (în India), ipostază a lui Brahma sau Vişnu, considerat zeul suprem al creaţiei. NARAYANAN [narajanan], Kocheril Ramon (n. 1921), diplomat şi om politic indian. De mai multe ori ministru; preşedinte al Indiei (din 1997). NĂRÂYNGANJ [naraj8ngand3], oraş în SE Bangladeshului, în delta fl. Gange, pe braţul Meghna, la 19 km E de Dhaka; 288 mii loc. (1991). Constr. şi reparaţii navale. Ind. chimică, textilă (bumbac, iută), a pielăriei, sticlăriei şi alim. Mausoleul lui Kadam Rasul (1801); fortul Bhaiyash (sec. 16); templul lui Lakşmi-Nărăyaua. NARĂ (lat. naris) s. f. 1. (ANAT.) Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavităţii nazale la om şi la unele animale. N. au rol în respiraţie şi în perceperea mirosurilor. 2. (NAV.) Piesă de fontă sau de oţel fixată pe puntea sau pe bordajul unei nave, prin care lanţul ancorei iese în afara bordului. NARBADA v. Narmada. NARBONNE [narbon], oraş în S Franţei (Vaud), la 50 km E de Carcassone şi 15 km de ţărmul M. Mediterane; 47,1 mii loc. (1990). Ind. chimică şi alim. Prelucr. uraniului şi a sulfului. Piaţă pentru vinuri şi cereale. Staţiune balneară. Muzeu de artă, ceramică şi arheologie. Catedrala Saint-Just (sec. 13-14), biserica Saint-Paul-Serge (sec. 12). Prima colonie romană fundată în Galia (118), sub numele Narbo Martius. Ocupat de vizigoţi (462-719) şi de franci (759). A intrat în componenţa Regatului Franţei în 1507. Concilii ecleziastice în anii 589, 1227, 1551. NARCIS (în mitologia greacă), tânăr de o rară frumuseţe, fiul zeului fluviu Cefiso şi al nimfei Liriope. Refuzând iubirea multor tinere fete şi nimfe, printre care Echo, a fost pedepsit de Nemesis, care l-a îndemnat să se privească în fântână. îndrăgostindu-se de propria imagine, oglindită în apă, a murit tânjind după chipul său de neatins. Un pseudomit alegoric, de origine literară, afirmă că pe locul morţii sale au răsărit florile care-i poartă numele. NARCJSĂ (< fr., lat.) s. f. Denumire dată speciilor de plante perene din genul Narcissus, familia amarilidaceelor, cu bulb ovoid, frunze lungi şi flori albe sau galbene, solitare, fin parfumate. Originară din N Africii, regiunea mediteraneană şi Europa Centrală; în România, unele specii cresc spontan, prin pajişti umede din regiunea de dealuri şi montană, iar Narcissus pseudo-narcissus, Narcissus tazzeta, Narcissus poeticus ş.a. se cultivă în grădini ca plante decorative. Se înmulţeşte prin bulbi. NARCISISM (< fr.; de la n. pr. Narcis) s. n. 1. (în limbaj curent) Atenţie excesivă acordată propriei persoane, propriului corp. 2. Dragoste de sine, opusă dragostei faţă de ceilalţi. Narcise Există un n. primar (al copilului care nu se diferenţiază pe sine de ceilalţi) şi un n. secundar, care poate lua forme normale ale dragostei de sine (cum ar fi respectul de sine, centrarea pe sine a adolescenţilor în perioada identificării cu modelele) ori forme exagerate (supraestimarea de sine, n. părinţilor posesivi care se iubesc pe ei înşişi în copii, n. artiştilor), culminând cu centrarea pe sine patologică a bolnavilor psihici (în psihanaliză). NARCO- (< fr.; {s} gr. narke „toropeală") Element de compunere având sensul „în relaţie cu somnul", cu ajutorul căruia se formează substantive. NARCOANALIZĂ (< fr.) s. f. Metodă de investigare a psihicului prin injectare intravenoasă a unui narcotic. Controlul conştient fiind astfel parţial abolit, pot fi aduse la lumină conţinuturi refulate şi se pot produce descărcări ale emoţiilor acumulate în inconştient, ca urmare a unor evenimente traumatice. Utilizarea n. se face doar cu acordul pacientului. NARCOLEPSIE (< fr. {i>; {s} narco-+ gr. lepsis „acces") s. f. Acces brusc, manifestat printr-o nevoie irezistibilă de somn. Poate apărea în diverse boli (epilepsie, tumori cerebrale etc.), dar şi, uneori, la persoane sănătoase. NARCOMANIE (< fr.; (s> narco- + gr. mania „nebunie") s. f. Boală provocată de folosirea abuzivă a narcoticelor şi caracterizată printr-o pasiune patologică pentru aceste substanţe; n. conduce la lezarea organelor interne, tulburări neurologice şi psihice, la degradare socială. NARCOTERAPjE (< fr.; {s> narco- + gr. therapia „tratament") s. f. Terapie prin somn provocat cu medicamente. NARCOTIC, -Ă (< fr., germ.) adj., s. n. 1. Adj. Care provoacă narcoză. 2. S. n. Substanţă cu ajutorul căreia se poate provoca somnul; somnifer, soporific, drog. NARCOTINÂ (< fr.) s. f. Alcaloid extras din opiu, fără acţiune narcotică, folosit ca antipiretic şi ca tonic general. Are acţiune calmantă asupra tusei, fără a afecta centrul respirator. NARCOTIZA (< fr. (i>) vb. I tranz. A administra cuiva un narcotic provo-cându-i starea de narcoză. NARCOZĂ (< fr., germ. {i>; {s} gr. narkosis „amorţire") s. f. Stare de suspendare temporară a sensibilităţii, mobilităţii şi cunoştinţei, provocată artificial 535 NAS prin acţiunea narcoticelor asupra centrilor nervoşi. N. se foloseşte în special ca metodă de anestezie generală în chirurgie. ^ N. hiperbarică = sindrom întâlnit, mai ales, la scafandri, manifestat printr-o stare de excitaţie şi euforie, dar şi prin tulburări senzoriale, cauzat de timpul prea îndelungat petrecut în adânc. NARDINI, Pietro (1722-1793), violonist şi compozitor preclasic italian. Elev al lui G. Tartini. Prim-solist la Curtea ducală din Stuttgart (1753-1767) şi director muzical la Curtea Marelui Ducat al Toscanei din Florenţa (1770-1793). împreună cu F. Manfredi, G.C. Combini şi L. Boccherini au format „Cvartetul toscan". Stilul său se caracterizează prin mişcările lente, expresive, prin puritatea şi graţia frazării. Concerte şi sonate pentru vioară. NARESUAN CEL MARE (pe numele adevărat Phra Naret), rege al Siamului (1590-1605). în 1584, ca guvernator al unei provincii, a condus o răscoală populară împotriva dominaţiei birmane, obţinând mai multe victorii (1584, 1586, 1587). A dobândit independenţa statului thailandez (1592), extinzându-şi stăpânirea asupra Cambodgiei şi a unor teritorii din Birmania. Erou naţional. NAREW [naref], râu în NE Poloniei, afl. dr. al Bugului; 484 km. Izv. din partea de V a Republicii Belarus şi trece prin S Depr. Mazuriei. Navigabil; legat de Neman prin canalul Augustow. NARGHILEA (< tc.) s. f. Lulea orientală, prevăzută cu o ţeavă lungă şi flexibilă, fixată la capătul de jos într-un vas cu apă parfumată prin care trece fumul înainte de a fi inspirat. NARÎN, râu în Kîrgîzstan şi Uzbe-kistan; 807 km. Izv. din gheţarii din M-ţii Tian-Shan Central şi se varsă în fl. Sîrdaria. Drenează Depr. Fergana. Hidrocentrale. Irigaţii. NARÎŞKINA, Natalia Kirilovna (1651-1694), soţia ţarului Aleksei Mi-hailovici şi mama lui Petru cel Mare. După moartea soţului a controlat politica ţării, ca regentă, reuşind să-l impună pe fiul său, Petru, ca singur conducător al ţării (1689). NARMADA (NARBADA sau NERBUDDA), fluviu în partea central-vestică a Indiei, situat la limita de N a pen. Hindustan; 1 289 km. Izv. din M-ţii Maikala, curge pe direcţia predominantă ENE-VSV, trece prin Jabalpur şi se varsă în G. Khambhăt al Mării Arabiei. Irigaţii. Navigabil pe cursul inferior. Considerat fluviu sacru. NARODNAIA, cel mai înalt vârf din M-ţii Ural, situat în N masivului, alcătuit din cuarţite. Alt.: 1 895 m. NARODNICISM (< narodnic) s. n. Mişcare social-politică a intelectualităţii în Rusia, din a doua jumătate a sec. 19, care socotea ţărănimea ca fiind forţa socială capabilă să răstoarne ţarismul şi să instaureze socialismul, pe calea dezvoltării obştii ţărăneşti; n. acorda personalităţilor, eroilor, rolul de creatori ai istoriei şi preconiza tactica terorii individuale. Fondatorii mişcării: A.l. Herzen şi N.G. Cernîşevski. Ideologi: M.A. Bakunin, P.R. Lavrov. NARSEH/NARSES, rege persan (293-302). Victorios împotriva armatei romane a lui Galeriu (297), a fost învins de Diocleţian, căruia a trebuit să-i cedeze Armenia şi V Mesopotamiei. NARSES (c. 478-574), general bizantin de origine armeană. A participat la înăbuşirea răscoalei Nika (532), împreună cu Belizarie. Trimis de lustinian în Italia, l-a înlocuit pe Belizarie la comanda războiului împotriva ultimilor regi ostrogoţi, Totila şi Teia şi i-a învins pe franci şi alamani care pătrunseseră în sudul Italiei. Primul guvernator (exarh) al teritoriilor anexate din Pen. Italică (555-567). NART (< tc.) s. n. 1. (în Evul Mediu în Moldova şi în Ţara Românească) Preţ maximal fixat de autorităţi pentru vânzarea anumitor mărfuri. 2. Normă zilnică de muncă, introdusă în sec. 18, pe care ţăranii clăcaşi erau obligaţi să o presteze pe moşia boierului. 3. (în trecut) Limita maximă a impozitului fixată de autorităţi. NARTEX (< fr.) s. n. încăpere la intrarea într-o biserică, care precede naosul; pronaos. NARTI, Ana Maria (n. 1936, Bucureşti), critic de artă, ziaristă şi om politic suedez, de origine română. Stabilită în Suedia (1970). Colaboratoare la prestigiosul cotidian „Dagens Nyheter". Deputat în Riksdag. Eseuri despre teatru şi film, precum şi lucrări privind România („Ţară furată", „România în viaţa mea“). NARVA, oraş în NE Estoniei, port pe stg. fl. cu acelaşi nume, la 11 km de vărsarea în G. Finic; 77,8 mii loc. (1995). Ind. bumbacului, lânei, iutei, inului şi mobilei. Mat. de constr. Conserve de peşte. Staţiune balneară. Monumente: castelul Cavalerilor teutoni (sec. 14), biserică gotică (sec. 14-15), palat al lui Petru cel Mare, azi primărie (sec. 17). Fundat în 1223. A cunoscut, pe rând, stăpânirea daneză (1256— 1346), a Ordinului livonian (1347— 1558), a Suediei (1581-1704); cucerit de trupele ruseşti (9 aug. 1704). în componenţa Estoniei din 1919. — Lupta de la bătălie din timpul Războiului Nordului, în care armata rusă a fost înfrântă de cea suedeză (30 nov. 1700). NARVÂEZ [narvaeS], Pânfilo de - (c. 1470-1528), conchistador spaniol, împreună cu Diego de Velâsquez a cucerit Cuba (1511). A explorat Florida (1528) şi G. Mexic, fiind primul european care a ajuns la gura de vărsare ă fl. Mississippi. NARVÂEZ [narvae0], Ram6n Marfa, duce de Valencia (1800-1868), general şi om politic spaniol. Prim-min. (1844— 1868, cu întreruperi), l-a înfrânt pe carlişti la Los Arcos (1836), l-a alungat de pe tron pe Espartero (1843) şi a rechemat-o pe Maria-Christina, care i-a acordat titlul de duce de Valencia. A impus Constituţia din 1845. NARVAL (< fr.) s. m. Mamifer ceta-ceu marin, lung de c. 6 m, care trăieşte în cârduri (Monodon monoceros). în jumătatea stângă a fălcii superioare, masculii au un canin de c. 3 m lungime, cu aspect de lance, pe care, în perioada de împerechere, îl folosesc în lupta pentru cucerirea femelelor. Trăieşte în Oceanul Arctic, hrănindu-se cu peşti, crustacee, moluşte. în Evul Mediu, lancea (fildeşul) de n., foarte căutată, era plătită cu greutatea sa în aur. NARVIK, oraş în N Norvegiei, port la M. Norvegiei; 18,7 mii loc. (1992). Şantiere navale. Prelucr. lemnului. Pescuit. Export de min. de fier (de la Kiruna şi Găllivare din Suedia) şi de celuloză (din Finlanda de N). în apr.-mai 1940, aici au avut loc mai multe bătălii între trupele germane şi cele anglo-franceze, soldate cu înfrângerea acestora din urmă. NAS (lat. nasus) s. n. 1. Proeminenţă mediană a feţei, situată între frunte şi gură. N. este format din oase şi cartilaje acoperite la exterior de piele şi căptuşite la interior cu o mucoa- Narval NASA 536 să. Este împărţit printr-un sept median în două cavităţi care se deschid la exterior prin nări, iar la interior prin coane. în porţiunea superioară a cavităţii nazale se găsesc localizaţi receptorii olfactivi (organul mirosului), în timp ce porţiunea inferioară a acestor cavităţi reprezintă segmentul iniţial al aparatului respirator, având rolul de a filtra şi de a încălzi aerul inspirat. •0- Loc. (Despre felul de a vorbi, de a pronunţa cuvintele, sunetele) Pe nas = cu timbru nazal. ^ Expr. A strâmba din nas = a-şi manifesta dispreţul, dezaprobarea etc.; a face mofturi. A-şi lua nasul la purtare = a se obrăznici. A nu-i ajunge (cuiva) cu prăjina la nas, se zice despre un îngâmfat. A-i râde (cuiva) fn nas = a-şi bate joc de cineva. A duce (sau a purta) de nas = a) a determina (pe cineva) să facă tot ce voim; b) a purta pe cineva cu vorba, a-l înşela, ♦ Fig. MifiQS dezvoltat, fin; simţ de intuire a unei situaţii, de orientare (într-o împrejurare dificilă). 2. (TEHN.) Proeminenţă pe o piesă sau pe un organ de maşină, având rolul fie de a distanţa periodic o altă piesă, fie de a o fixa într-o anumită poziţie; pinten. ♦ (CONSTR.) Proeminenţă pe faţa inferioară a unei ţigle, care ajută la fixarea acesteia. 3. (AV., NAV.) Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau al unei nave. NASA (engl. /Vational v4eronautics and Space Administration), organism guvernamental creat în S.U.A., în 1958, din iniţiativa lui D. Eisenhower, pentru coordonarea cercetărilor aeronautice şi spaţiale civile; elaborează programul de zboruri cosmice. Sediul administrativ este la Washington, bazele sale de lansare se află la Cap Canaveral („J.F. Kennedy") şi Vanden-berg, iar centrele de cercetări la Pasadena, Houston („L. Johnson") şi Huntsville („Marshatl"). NASCA v. Nazca. NASCIMENTO [ne/simentu], Francisco Manoel do (cu pseud. Filinto Elfsio) (1734-1819), poet portughez. Preot, urmărit de Inchiziţie, a fugit în Franţa. Reprezentant al formalismului arcadian; lirică de factură clasică, în special ode, epistole, epigrame şi satire. Ca teoretician literar, a fost precursor al romantismului („Despre arta poetică portugheză'*). NASCIMENTO [ne/simentu], Milton (n. 1942), cântăreţ şi chitarist brazilian. Voce amplă. Interpret de cântece braziliene, dar şi de muzică de jaz sau pop-rock. Discografie selectivă: „Clube de esquina", „Txai" etc. NASEBY [neizbi], localitate în centrul Marii Britanii (Anglia), la E de Coventry. în timpul Revoluţiei engleze, în apropiere de N., la 14 iun. 1645, armata reorganizată a Parlamentului, condusă de Thomas Fairfax, a obţinut o victorie decisivă asupra armatei regale condusă de prinţul Rupert. NASH [naej], Graham (n. 1942), interpret britanic de rock. A cântat cu mai multe trupe britanice (Hollies). în 1968 se stabileşte în S.U.A., unde constituie, împreună cu alţi trei muzicieni, grupul „Crosby, Nash and Young". Mai cântă solistic şi în duet cu D. Crosby. Discografie selectivă: „Songs for Beginners", „Wind on the Water", „Innocent Eyes". NASH [naej], John (1752-1835), arhitect şi antreprenor englez. Cel mai important urbanist britanic al timpului său. Promotor al construcţiilor metalice. A aderat fie la tendinţele clasice neo-palladine, fie la cele legate de experienţele primului eclectism stilistic (Biserica AII Souls, la Londra, pavilionul regal de la Brighton — capodopera sa). Rol esenţial în sistematizarea urbanistică a vastei arii a Capitalei engleze: John F. Nash a trasat Regent’s Street şi a construit terase în Regent’s Park. NASH [naej], John F. (n. 1928), matematician american. Prof. la Univ. Princeton. Studii asupra aplicării teoriei jocurilor la analizele interacţiunilor economice, cu numeroase aplicaţii în analiza microeconomică. Premiul Nobel pentru economie (1994), împreună cu J. Harsanyi şi R. Selten. NASH [naej], Johnny (pe numele adevărat John Lester N.) (n. 1940), cântăreţ american. Evoluează ca actor, cântăreţ şi chitarist. Contribuie la popularizarea în Europa a muzicir reggae („I Can See Clearly Now", „Stir it Up“). NASHE [naej], Thomas (1567-1601), scriitor englez. Stil prin excelenţă satiric, în comedii („Insula câinilor1') şi pamflete îndreptate împotriva claselor mijlocii şi sus-puse ale epocii sale („Anatomia absurdităţii"). Pionierul romanului picaresc englez („Călătorul nefericit"). NASHVILLE [nse/vil], oraş în S.U.A., pe râul Cumberland, centru ad-tiv al statului Tennessee; 511,3 mii loc. (1996, împreună cu Davidson). Nod de comunicaţii. Aeroport. Laminate; constr. Nashville. Vedere generală 537 NASTA de avioane. Ind. chimică (îngrăşăminte, cauciuc), textilă, a pielăriei şi încălţămintei, poligrafică, a sticlăriei, mat. de constr. şi alim. Două universităţi (1866, 1872). Principal centru muzical al S.U.A., cu o abundentă producţie discografică. Festival anual (din 1979) de muzică country şi western. Fundat în 1779 cu numele de Nashborough (din 1789, N.). In timpul Războiului de Secesiune, forţele unioniste le-au învins pe cele sudiste (15-16 dec. 1864). NASICORN (< fr.; {s} iat. nasicornis) s. m. Insectă coleopteră mare (22— 36 mm), de culoare brun-roşcată şi cu perişori roşcaţi pe picioare, masculul având pe cap un corn curbat înapoi (Oryctes nasicornis)-, caraban. NĂSIK, oraş în V Indiei (Mahă-răshtra), pe fl. Godăvari, la 161 km NE de Bombay; 656,9 mii loc. (1991). Ind. textilă (mătase, bumbac) şi alim. (zahăr, ulei). Artizanat. Centru religios hindus cu numeroase temple. Pelerinaj. NASION (< fr.) s. n. (ANTROP.) Reper cranian situat în punctul median al suturii frontonazale şi folosit la determinarea diametrelor craniului; (pop.) rădăcina nasului. NASIR ad-Din Şah (1831-1896), rege al iranului (1848-1896). Politică economică în favoarea pătrunderii capitalului străin, mai ales britanic. Asasinat. NĂŞIRĂ, An- ~ v. Nazareth. NASÎR AL-DIN AL-TUSI, Muham- mad (1201-1274), matematician şi astronom persan. A condus Observatorul de la Marăgheh. Autor al „Tabelelor astronomice" pentru calcularea mişcării planetelor şi prezentarea stelelor pe care le-a observat. Este primul care a avut preocupări de trigonometrie sferică. NASRIZI, dinastie musulmană care a condus un stat în S Pen. Iberice cu capitala la Granada; întemeiată de Muhammad ibn lusuf ibn Nasr (iul. 1232), care s-a proclamat emir de Al-Andaius. în 1492, în urma negocierilor de pace spaniolo-nasride, Granada s-a predat Regilor Catolici, ceea ce a însemnat sfârşitul dinastiei N. şi încheierea Reconquistei. NASSAU [na:sau], dinastie de duci, principi şi regi originară din Germania. Din ramura Nassau Orania a acestei dinastii mai importanţi au fost: 1. Wilhelm I, Taciturnul, unul dintre conducătorii Revoluţiei din Ţările de Jos împotriva dominaţiei spaniole, stathuder al Provinciilor Unite (din 1572). 2. Mauriciu de N., fiul precedentului V. Mauriciu. 3. Wilhelm II de N., stathuder (din 1647). A negociat pacea cu Spania (1648), prin care era recunoscută independenţa Provinciilor Unite. 4. Wilhelm III, fiul postum al precedentului; stathuder (1672-1702) şi rege, sub numele de William III, al Angliei, Scoţiei şi Irlandei (1689-1702). NASSAU [nseso:], capitala (din 1973) a statului Bahamas, port la Oc. Atlantic, situată în NE ins. New Providence; 172,2 mii loc. (1990). Aeroportul Windsor. Constr. de ambarcaţiuni nautice; fabrici de zahăr, rom şi conserve. Staţiune balneară. Centru turistic şi financiar internaţional. Forturile Nassau (1697), Charlotte (1787— 1794) şi Fincastle (1793). Fundat de englezi la mijlocul sec. 17. Declarat oraş în 1729. NASSER [naser], Gamal Abdel (1918-1970), ofiţer şi om politic egiptean. A condus lovitura de stat care l-a detronat pe regele Faruk I (1952). Preşedinte al Uniunii Naţionale (1957— 1963) şi al Uniunii Socialiste Arabe (1965-1970). Prim-min. (apr. 1954-ian. 1958) şi preşedinte (nov. 1954— ian. 1958) al Republicii Egipt. Preşedinte (febr. 1958-1970) şi prim-min. (febr. 1958-1962 şi 1967-1970) al Republicii Arabe Unite (care până în 1961 a cuprins şi Siria). Pe plan intern a promovat o reformă agrară (a eliminat latifundiile de peste 40 ha) şi bancară şi a naţionalizat Canalul Suez Gamal Abdel Nasser (26 iul. 1956), fapt ce a provocat intervenţia armatelor franco-anglo-israeliene. în urma Războiului de 6 zile (1967), armata egipteană a fost înfrântă, iar o parte a teritoriului (pen. Sinai) a fost ocupată de Israel. NASSER sau NUBIA, lac de acumulare în partea de SSE a Egiptului, la graniţa cu Sudan, rezultat în urma construirii pe cursul inf. al Nilului (în anii 1960-1971) a barajului (110 m înălţime şi 4 km lungime) de la Assuan (Aswăn). Supr.: 60 mii km2; lungimea: 483 km; voi.: 127,4 md. m3. Pentru salvarea monumentelor arheologice de la Abu-Simbel (azi submers), în anii 1963-1968 au fost decupate din stâncă templele rupestre (din iniţiativa şi cu sprijinul UNESCO), transportate şi reamplasate la 65 m distanţă faţă de ţărmul lacului. NASTA, Dan (n. 1919, Bucureşti), actor şi regizor român. A făcut parte din trupa „Odeon", care a marcat un moment de modernitate în teatrul românesc interbelic. Regizor şi interpret al rolurilor titulare din „Despot Vodă" de V. Alecsandri, „Egmont" de Goethe, „Hamlet" şi „Richard al lll-lea" de Shakespeare. NASTA, Marius (1890-1965, n. Bucureşti), medic român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Director al Institutului de Ftiziologie (1949-1962). Nasicorn Nassau. Vedere generală NASTA 538 Mcuius Nasta Unul dintre fondatorii ftiziologiei româneşti, a întreprins cercetări fundamentale în domeniul microbiologiei, imiino-logiei, morfopatologiei tuberculozei, urmărind depistarea, profilaxia şi tratamentul acestei boli („Qhimioterapia în tratamentul tuberculozei“, ^.Tuberculoza copilului", „Morfologia tuberculozei", „Tumorile bronhopulmonare“). Organizatorul primelor centre de depistare a bolii prin microfotografie; a elaborat lucrări privind relaţiile dintre condiţiile de viaţă şi apariţia tuberculozei (.Alimentaţia ca problemă fundamentală a sănătăţii publice şi a prosperităţii naţionale"). NASTA, Traian (1882-1958, n. Craiova), chirurg român. Prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre creatorii şcolii de chirurgie românească. Contribuţii la chirurgia stomacului, rectului ş.a. („Limfo-granulomatoza rectală"). NASTII (< fr.) s. f. pl. Mişcări ale organelor plantelor, provocate în condiţii naturale sau de laborator de diferiţi factori (variaţia intensităţii luminii, a temperaturii, un şoc sau alternanţa zilei cu noaptea). NASTRATIN HOGEA, personaj legendar, erou a numeroase povestiri populare şi anecdote, de sursă arabă şi persană, de unde a trecut în folclorul balcanic. Mesager al unei înţelepciuni milenare, înzestrat cu un acut simţ al umorului, a ridiculizat avariţia, lăcomia, mărginimea spiritului etc. în literatura română, povestirile şi anecdotele despre N.H. au fost culese şi versificate de Anton Pann în culegerea „Năzdrăvăniile lui N.H.“. NASTURAN subst. Mineral, varietate de uraninit, care formează agregate masive reniforme şi stalactitice. NASTURE s. m. Piesă mică din sidef, metal, material plastic, lemn etc., folosită pentru prinderea, demontabilă, a două margini de îmbrăcăminte sau pentru ornamentare (la feţe de pernă sau de plapumă, la anumite tipuri de încălţăminte etc.); (pop.) bumb (1). NAŞ, -Ă (< nănaş, înv. „naş") s. m. şi f. 1. Persoană care ţine în braţe pruncul în timpul oficierii botezului şi îndeplineşte un anume ritual cerut de biserica creştină, devenind astfel părintele lui spiritual, cu obligaţii şi în acelaşi grad de rudenie cu părinţii trupeşti. Rol asemănător îl au şi naşii care îi asistă pe miri la logodnă şi la cununie. ^ Expr. A-şi găsi naşul = a da de omul care să-l pună la punct, să-l stăpânească. 2. Nun. 3. (Arg.) Şef al unui clan mafiot. NAŞTE (lat. nascere) vb. III tranz. 1. A da viaţă unui copil, unei fiinţe. ♦ Refl. (Despre oameni) A lua fiinţă, a căpăta viaţă, a veni pe lume. 2. Fig. A crea, a plăsmui, a produce; a scoate la iveală, a face să apară; a stârni, a provoca. ♦ Refl. A se forma, a se ivi, a apărea, a se isca. NAŞTERE (< naşte) s. f. 1. Acţiunea de a naşte (1); totalitatea fenomenelor mecanice şi fiziologice prin care fătul (viabil) este expulzat sau extras prin căile naturale din cavitatea uterină. *N. poate fi la termen (38-42 de săptămâni) sau prematură (între 28 şi 37 de săptămâni), spontană sau provocată, normală (eutocică) sau anormală (distocică). Sin. parturiţie. Loc. Din naştere = a) din momentul în care s-a născut; b) potrivit unor predispoziţii naturale, din vocaţie. 2. Origine (2), obârşie (2), provenienţă, geneză. 3. Fig. Apariţie, ivire, început. Expr. A da naştere = a crea, a produce, a provoca. A lua naştere = a apărea, a se forma, a se produce. NAT, Yves (1890-1956), pianist şi compozitor francez. Carieră de concer-tist, cu o tehnică inovatoare, apoi de pedagog. Interpretare respectând autenticitatea expresivă. înregistrări (integrala sonatelor de Beethoven, lucrări de Schumann, Chopin, Brahms şi Schubert). Creaţie dedicată pianului şi vocii. NATAL, oraş în extremitatea de NE a Braziliei, centru ad-tiv al statului Rio Grande do Norte, port la Oc. Atlantic; 656 mii loc. (1996). Aeroport. Ind. chimică, textilă, a pielăriei şi încălţămintei, alim. Prelucr. cafelei. Export de zahăr, bumbac etc. Universitate (1958). Fundat de portughezi în 1597. NATAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Relativ la locul în care s-a născut cineva; de naştere, de baştină. NATALITATE (< fr., engl.) s. f. Frecvenţa naşterilor de copii vii în cadrul unei populaţii, exprimată prin raportul dintre numărul de naşteri dintr-un an şi efectivul populaţiei. N. absolută = numărul de indivizi care pot fi produşi de o populaţie în condiţii optime de existenţă. NATAN (NATHAN) (în „Vechiul Testament"), profet contemporan cu David. Adept al simplităţii cultice, îl sfătuieşte pe David să nu construiască Templul. N. apare şi ca apărător al moralităţii, mustrându-l pe David pentru adulterul său cu Batşeba. NATANT, -A (< lat.) adj (Despre frunzele, tulpina sau fructele plantelor acvatice) Care plutesc la suprafaţa apei (ex. tulpina de mătasea broaştei, frunzele nufărului). NATANYA v. Netanya. NATATIE (< fr., lat.) s. f. Grupă de sporturi ce se practică în apă şi în care se includ următoarele ramuri: fnot, polo, sărituri şi fnot artistic. NATHANAEL, discipol al lui lisus Hristos. Mai târziu, identificat cu Bartolomeu. NATHANS [nei0ens], Daniel (n. 1928), biolog şi genetician american. Prof. univ. la Baltimore. Studii asupra aplicaţiilor enzimelor de restricţie în genetică cu care a obţinut prima reprezentare a unui cromozom viral (virusul SV40). Lucrările sale au contribuit la dezvoltarea metodelor de inginerie genetică. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1978), împreună cu W. Arber şi H. Smith. NATIONAL GALLERY [nse/enl gaelsri], muzeu naţional britanic cu sediul la Londra, fundat în 1824 şi instalat, din 1838, într-o clădire din Trafalgar Square. Conţine una dintre cele mai importante colecţii de pictură occidentală, de la primitivi la impre-sionişti. într-o clădire alăturată se găseşte National Portrait Gallery, care include portretele principalelor personalităţi ale istoriei Angliei. NATIONAL GALLERY OF ART [nae/enl gaelari qv a:rtj, muzeu înfiinţat de Andrew W. Mellon şi deschis în 1941, la Washington. Cuprinde colecţii bogate de pictură şi sculptură medievală, renascentistă şi modernă europeană, modernă americană şi artă decorativă extrem-orientală. NATIONAL GEOGRAPHIC SOCI- ETY [nae/enf d3iagraefik sesajeti], societate ştiinţifică fondată în 1888, la 539 NATURALIZARE Washington, cu scopul răspândirii cunoştinţelor geografice, care în prezent numără peste 5,5 mii. de membri din toate ţările lumii. Societatea finanţează expediţii ştiinţifice, explorări de noi teritorii, studii arheologice, publicarea de cărţi şi atlase geografice etc. De la întemeiere, publică lunar revista „National Geographic Magazine". NATIV, -Ă (< fr., lat., germ.) adj. 1. (Despre însuşiri şi instincte) Din naştere; înnăscut. 2. (Despre minerale) Care apare în natură sub formă de element chimic (ex. sulful, carbonul, aurul, argintul, cuprul, platina, fierul etc.). N.A.T.O. (/Vorth Atlantic Treaty Oganization) v. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. NATORP [nartorp], Paul (1854-1924), filozof şi pedagog german. Prof. univ. la Marburg. Unul dintre fondatorii Şcolii de la Marburg. întemeietor al „pedagogiei-sociale“ („Pedagogie socială", „Religia în limitele umanităţii"). Alte lucrări: „Bazele logice ale ştiinţelor exacte". NATRÂ (< bg., ser.) s. f. Parte a urzelii dintre iţe şi sulul de dinapoi al războiului de ţesut. NATREMIE (< fr.) s. f. Prezenţa sau concentraţia de sodiu din sânge. Valorile ei normale sunt între 320 şi . 340 mg%. NATRIU (< fr., germ.) s. n. (CHIM.) Sodiu. NATROLIT (< fr. {i}; {s} natron „carbonat de sodiu" + gr. lithos „piatră") s. n. Alumosilicat natural hidratat de sodiu din grupa zeoliţilor, care cristalizează în sistemul rombic. Este transparent, incolor sau alb, galben, roşu, cu luciu sticlos, casant. NATSUME Soseki (pe numele adevărat Kinnosuke Natsume) (1867— 1916), scriitor japonez. Adversar al naturalismului. Prozator clasic prin limpezimea şi concizia stilului, a exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării literaturii naţionale. Romane umoristice („Motanul are cuvântul"), de factură romantică („Poarta"), poematică („Perna de iarbă") sau de introspecţie („Băiatul cel viteaz", „Macii câmpului", „Călătoria", „Trecătorii", „Lumină şi întuneric"). Eseuri („Zile lungi, eseuri scurte", „Societatea şi eu"). NATTA, Giulio (1903-1979), chimist italian. Prof. univ. la Milano. Contribuţii fundamentale în domeniul structurii şi tehnologiei polimerilor. A descoperit Giulio Natta procedeul de polimerizare stereospeci-fică, obţinând pe această cale cauciucul sintetic polibutadienic, etilenpropi-lenic. Premiul Nobel pentru chimie (1963), împreună cu K.W. Ziegler. NATTIER [natje], Jean Marc (1685— 1766), pictor francez. Cunoscut mai ales prin tablourile sale, reprezentând de obicei personaje feminine, care se disting prin fineţea şi delicateţea trăsăturilor şi prin prospeţimea culorilor („Domnişoara de la Lambec cu fratele ei", „Doamna de Pompadour"). între 1715 şi 1720 s-a aflat la Curtea lui Petru cel Mare unde a pictat-o pe împărăteasa Ekaterina, precum şi „Bătălia de la Poltava". NATURA, revistă înfiinţată la Bucureşti In 1949. Organ al Societăţii de ştiinţe biologice (din 1969). NATURAL, -Ă (< lat., it., fr., germ.) adj., adv. I. Adj. 1. Conform cu natura (3) cuiva, înnăscut, nativ (1). 2. Generat, produs, creat de natură (1), fără intervenţia omului; p. ext. veritabil, pur. ♦ Primitiv, rudimentar; simplu, necultivat. 3. Lipsit de artificiu, de rafinament, simplu, nestudiat; spontan, degajat. 4. (Şi adv.) Care se potriveşte cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor; normal, firesc. Mărime n. = (în artele plastice şi în fotografie) reproducere în mărime reală a modelului. 5. Care aparţine naturii (1), care se referă la natură, care se găseşte în natură. ^ Lumină n. v. lumină (1). Ştiinţele naturale = ansamblu de ştiinţe care studiază în conexiunea şi complexitatea tor fenomenele biotice şi abiotice din cadrul învelişurilor Pământului. 6. (DR.) Copil n. = copil născut în afara căsătoriei; bastard. 7. (MAT.) Logaritm n. v. logaritm ne-perian. Număr n. v. număr. H. Adv. Desigur, fireşte, bineînţeles. NATURALEŢE (< it.) s. f. Atitudine lipsită de afectare, de prefăcătorie; comportare naturală, firească. NATURALISM (< fr. {i}; {s> lat. naturalis „natural") s. n. 1. (FILOZ.) Punct de vedere conform căruia nu există nimic în afara lucrurilor pe care le studiază ştiinţele naturii şi cele umane, nefiind necesară căutarea de explicaţii prin factori supranaturali. ^ N. etic - tendinţa de a localiza gândirea etică în lumea naturală, pornind de la indicaţiile naturale ale fiinţelor umane (ex. plăcerea) fără a apela la conştiinţă sau divinitate. 2. (în artele plastice) Tendinţa de a reproduce realitatea în chip descriptiv, cu toate detaliile adesea neesenţiale. Influenţa n. se resimte în cadrul unor curente moderne (suprarealismul, pictura naivă). 3. Curent literar constituit în Franţa între 1860 şi 1880 sub influenţa realismului lui Flaubert şi a pozitivismului lui Taine şi răspândit apoi în aproape toate ţările lumii. Anunţat de romanele fraţilor Goncourt, teoreţizat de E. Zola („Romanul experimental", 1880), n. adopta în literatură metodele de investigaţie proprii ştiinţelor exacte (observaţia minuţioasă, reproducerea cu obiectivitate „totală" a realităţii în toate aspectele sale, oricât de sordide), personajul literar fiind urmărit ca un produs strict determinat al eredităţii şi mediului. în afara „grupului de la Medan", constituit în jurul lui Zola (Maupassant, L. Hennique, P. Alexis, H. Ceard, J.K. Huysmans), s-au apropiat de n. A. Daudet, J. Renard, R. Martin du Gard ş.a. în Franţa, G. Hauptmann în Germania, A.l. Kuprin, V.G. Korolenko, Saltîkov-Scedrin în Rusia, Th. Dreiser în America, B. Delavrancea în România ş.a. V. verism. în teatru, principiile n. au fost ilustrate de spectacolele lui Andre Antoine. NATURALIST, -A (< fr., germ.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană care se ocupă cu studiul ştiinţelor naturii. 2. Adj. Care aparţine naturalismului (2, 3), care reflectă naturalismul, privitor la naturalism. NATURALIZA (< fr., germ.) vb. I tranz. 1. (DR.) A acorda unui străin cetăţenia. 2. (BIOL.) A efectua operaţia de naturalizare (3). NATURALIZARE (< naturaliza) s. f. 1. Acţiunea de a naturaliza (1). 2. (DR.) Act emis de un organ competent prin care o persoană se naturalizează. 3. (BIOL.) Adaptare specifică, ereditară, fără intervenţia omului, la NATURA 540 noile condiţii de viaţă, la o nouă arie de răspândire, care afectează întreaga specie sau populaţie, acestea devenind componente constante ale florei sau faunei respective, reproducându-se şi lăsând urmaşi. 4. (BIOL.) Taxidermie. NATURĂ (< fr., lat., it., germ.) s. f. 1. Lumea spaţio-temporală care constituie obiectul de studiu al ştiinţelor naturii; conţinutul termenului n. se modifică o dată cu concepţia noastră ştiinţifică despre lume. ♦ Ansamblul caracteristicilor care fac ca un lucru sau o fiinţă să aparţină unei categorii determinate. -O N. umană = ceea ce este constant în om, în spatele diferenţelor datorate culturii şi societăţii. 2. Lumea anorganică şi organică (regnul animal, vegetal, mineral). N. moartă = gen al picturii şi graficii care înfăţişează subiecte neînsufleţite (fructe, flori, obiecte ceramice,.^ vânat etc.) grupate sau aranjate într-un anumit decor; natură statică. S-a dezvoltat începând de la sfârşitul sec. 16 (Italia) şi mai ales în sec. 17 (Ţările de Jos) şi în sec. 18 (Franţa). O- Loc. După natură = având ca model obiecte din realitate, fn natură = în obiecte, în produse. 3. Caracter specific, esenţă, fel de a fi; structură; p. ext. fel, soi, gen. Loc. De natură să... = capabil să..., apt să... NATURISM (< fr.) s. n. 1. Cult al naturii. ♦ Teorie potrivit căreia adoraţia forţelor naturii stă la originea religiei. 2. Sistem terapeutic preconizând eliminarea medicamentelor şi folosirea exclusivă a unei medicaţii naturale (băi de aer, apă şi soare, masaje, exerciţii fizice, alimentaţie naturală). NAŢAGDORJ, Daşdrojiin (1906- 1937), scriitor mongol. întemeietor al literaturii mongole moderne. Versuri („Patria mea"), povestiri („Fiul vechii iumi“, „Lacrimile unui Lama“). NAŢIONAL. -A (< fr. ffi) adj. Care aparţine sau este propriu unei naţiuni (1), unui stat; care se referă la o naţiune, la un stat sau care reprezintă o naţiune, un stat. NAŢIONALISM (< fr. fi» s. n. Ideologie şi politică derivate din conceptul de naţiune, cu diferite accepţiuni, în funcţie de condiţiile istorice şi de obiectivele forţelor politice. în sec. 18-20, n. a contribuit la cristalizarea conştiinţei naţionale şi la formarea naţiunilor şi statelor naţionale, mai întâi în Europa, iar apoi în Africa, Asia şi America Centrală. în cursul dezvoltării sociale, n. s-a manifestat şi se manifestă ca exaltare excesivă a supe- riorităţii unei naţiuni faţă de altele şi sub forma exclusivismului naţional în raport cu alte naţionalităţi, îmbrăcând adesea forme de şovinism, rasism şi hegemonism, care au condus la crearea premiselor izbucnirii unor conflicte interne şi interstatale. NAŢIONALIST, -A (< fr., lat., it., germ. ; {s} gr. nauplios „specie de peşte") s. m. Prima formă larvară, acvatică, a crustaceelor; are un ochi şi trei perechi de apendice. NAURU, Republica ~ (Republic of Nauru, Naoero), stat insular în partea Geiiu Naum de V a Oc. Pacific (Micronezia), la 40 km S de Ecuator şi la NE de Australia; 21,3 km2; 10,6 mii loc. (1996). Limbi oficiale: engleza şi nauruana. Populat de polinezieni, chinezi şi europeni. Religia: creştină (protestanţi 51%, catolici 28%). Capitala: Yaren. Localităţi pr.: Meneng, Yangor, Makwa. Este împărţit în 14 districte. Cuprinde o ins. coraligenă ovală, cu circumferinţa de 20 km. în centru, un platou cu alt. max. de 65 m, alcătuit din rocă fosfa-tică, înconjurat de o plajă nisipoasă. Lipsesc cursurile de apă permanente. Există un singur lac — Buada. Climă ecuatorială cu temperaturi ridicate şi precipitaţii bogate (2 500 mm/an), moderată de brize. Vegetaţie de cocotieri, pandanus şi tufişuri. Faună (păsări). Economie bazată exclusiv pe valorificarea resurselor de fosfaţi naturali (613 mii t, 1994, locul 18 în lume) care asigură 50% din PNB şi antrenează 57% din populaţia activă. Sumele realizate din vânzarea lor au fost investite în Australia, India şi ins. Mariane, ca şi în întreprinderi navale şi aeriene (Air Nauru). Energie electrică şi copra; culturi de legume, bananieri şi palmieri de cocos; porcine. Pescuitul este o activitate principală. C.f.: 5,2 km. Căi rutiere: 28 km (1995). Legături aeriene cu Japonia, Australia, Noua Zeelandă şi pr. insule din Pacific. Pr. obiective turistice: clădirea Parlamentului din capitala Yaren şi plajele cu nisip fin, umbrite de cocotieri. Moneda: 1 australian dollar = 100 cents. Export: fosfaţi naturali. Principalii parteneri: Australia 50%, Noua Zeelandă 40%, Japonia, Coreea de Sud. Import: apă potabilă, produse alim., utilaje şi mijloace de transport. Principalii parteneri: Australia, Olanda. — Istoric. Locuită din cele mai vechi timpuri de metişi, vorbitori ai limbii nauruana, N. a fost descoperită în 1798 de britanicul John Fearn. Colonie germană din 1888, împreună cu ins. Marshall (Noua Guinee Germană), a fost ocupată în 1914 de trupele australiene. între 1920 şi 1947, a fost teritoriu sub mandat, încredinţat spre administrare Australiei, Noii Zeelande şi Marii Britanii. Ocupată în al doilea război mondial de japonezi, a fost încredinţată de O.N.U., în 1947, ca teritoriu sub tutelă, aceloraşi state. în 1966 obţine autonomie internă, iar la 31 ian. 1968 îşi proclamă independenţa ca republică cu statut special în cadrul Commonwealth-uiui (Australia girează relaţiile externe şi apărarea). După 1976, se înregistrează o perioadă de instabilitate internă, manifestată prin numeroase schimbări ale executivului. Experienţele nucleare franceze din atolul Mururoa au provocat o încordare a relaţiilor diplomatice cu Franţa. Republică prezidenţială, conform Constituţiei din 31 ian. 1968, membră în Commonwealth (cu statut special până în 1998, ulterior cu drepturi depline). Activitatea legislativă este exercitată de un Parlament unicameral, iar cea executivă de un Cabinet, format din preşedinte şi din câţiva miniştri numiţi de acesta. NAURUAN, -A (< fr.) s. m. şi f„ adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al statului Nauru. 2. Adj. Care aparţine statului Nauru sau populaţiei lui, referitor la Nauru sau la populaţia lui. NAUSICA (în „Odiseea"), fiica regelui Alcinos al feacienilor. L-a trezit pe Ulise, aruncat de furtună pe ţărm, în urma naufragiului şi l-a condus la palatul tatălui ei. iOCENNUY. Ptv,CW\C: Ronewi------ fjuw— - Uaboe- —Yangor ino^oro-f -Mak*p 4eneng~ NAUTIC 542 NAUTIC, -Ă (< lat., it.) adj. Care se referă la navigaţie. ♦ (SPORT) Care se practică pe apă. NAUTIL (< fr., lat.) s. m. 1. Ce-falopod din ordinul nautiloidelor, cu patru branhii, cu cochilia spiralată şi împărţită în interior în loje, cu 70-90 de tentacule; apărut în Triasic, astăzi există numai Nautilus pompilius în Oc. Indian şi Oc. Pacific. 2. (în Antichitate) Lampă în formă de nautil (1). 3. (în sec. 16-17) Piesă de orfevrărie compusă dintr-o cochilie de nautil (1), montată în metal. NAUTILOjDE (< fr. {i}; {s> lat. nautilus „nautil“ + gr. eidos „aspect") s. n. pl. Ordin de cefalopode (ex. nau-tilul) fosile şi actuale (Nautiloidea). NAVAHO (NAVAJO) subst. Grup etnic al amerindienilor care locuia în sec. 13 pe teritorii din SV S.U.A. Vânători iscusiţi, o part§;dintre ei au devenit, la contactul cu cultura pueblo, agricultori. în sec. 19 au opus o dârză rezistenţă colonizării. Supuşi definitiv în 1868, au fost trimişi în rezervaţiile speciale din Arizona şi New Mexico. Şi-au păstrat şi unele ocupaţii tradiţionale, cum sunt cele de ţesători şi argintari. NAVAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la nave (1) sau la navigaţie, care aparţine navigaţiei. NAVANAGAR v. Jămnagar. NAVARINO, port pe coasta de SV a Peloponesului, fundat de veneţieni (sec. 15). în timpul Războiului de Eliberare a poporului grec (1821-1829), în rada portului N. a avut loc o mare bătălie navală (20 oct. 1827), în care flotele aliate ale Marii Britanii, Franţei şi Rusiei au zdrobit flota turco-egip-teană. Azi Pilos (Grecia). NAVARRA 1. Comunitate autonomă în N Spaniei, pe versantul de S al M-ţilor Pirinei; 10,4 mii km2; 520,6 mii loc. (1996). Centrul ad-tiv: Pamplona. Expl. forestiere. Cereale. Creşterea animalelor. 2. Regiune istorică în NE Spaniei şi SV Franţei, cuprinzând teritorii din N. (1) şi partea de V a departamentului francez Pyrenees-Atlan-tiques. Locuită de basci, a fost sediul unui regat omonim, fondat în sec. 9, cu capitala la Pamplona (905-1512); centru al rezistenţei în faţa expansiunii musulmane, dar şi a francilor. La moartea lui Sancho III cel Mare (1035), regatul său cuprindea întreaga Spanie creştină. După dominaţia ara-goneză (1076-1134), N. redevine independentă în timpul regelui Garcia Ramirez V (1134-1150). între 1234 şi 1285 s-a aflat sub cârmuirea conţilor de Champagne, apoi a regilor Franţei (1285-1328). fn 1512, N. spaniolă a fost cucerită de Ferdinand Catolicul; N. franceză, rămasă autonomă, a fost încorporată în Regatul francez de regele Henric IV (1607). NAVARRA [navara], Andrâ (n. 1911), violoncelist francez. Prof. la Conservatorul din Paris. Concerte şi înregistrări alături de cei mai mari dirijori. Repertoriu clasic şi romantic. Prime audiţii absolute (concerte de Jolivet, Tomasi). Arta şi pedagogia lui au în comun o concepţie ce pune în prim plan căldura interpretării, vizând realizarea unor sonorităţi ideale şi emoţionante. NAVARRO [nevarau], Fats (pe numele adevărat Theodore N.) (1923— 1950), trompetist de jaz american. Poreclit Fat Girl, Fat Boy. Reprezentativ pentru epoca be-bop. Discografie selectivă: „Fats Navarro with the Tadd Dameron Band“, „Fat Girl - The Savoy Sessions“. NAVASART, Nicolae (1929-1984, n. Bazargic, Caliacra), canotor şi antrenor român. Multiplu campion al României la iahting şi caiac (între 1948 şi 1965). împreună cu soţia sa, Mona N., a antrenat câteva generaţii de caiacişti, deveniţi sportivi de talie internaţională. NAVAS DE TOLOSA v. Las Navas de Tolosa. NAVASSA, insulă nelocuită în M. Caraibilor (arh. Antilele Mari), între ins. Jamaica şi Haiti; 5 km2. Far şi staţiune radiotelegrafică. Anexată de S.U.A. în 1867 şi administrată de baza militară navală de la Guantanamo. NAVAŞIN, Serghei Gavrilovici (1857-1930), botanist rus. A descoperit fenomenul dublei fecundaţii la angio-sperme (1898). NAVĂ (< fr., it., lat.) s. f. 1. (NAV.) Vehicul construit, amenajat şi echipat pentru a pluti şi a se deplasa pe apă (sau sub apă), în scopul efectuării transporturilor de mărfuri sau de oameni, executării unor lucrări tehnice sau cu destinaţii speciale. Propulsia n. se poate realiza mecanic (în prezent, cu precădere, cu motoare cu ardere internă sau în cazul unor n. speciale, ca spărgătoare de gheaţă sau n. de război, cu reactoare nucleare) sau cu vele (în trecut şi cu vâsle). După destinaţie pot fi: n. de transport mărfuri (cargouri, tancuri petroliere, mineraliere etc.), n. pentru călători (pacheboturi, iahturi etc.), n. tehnice (drage, docuri; plutitoare etc.), n. cu destinaţii speciale (de pescuit, sanitare, de cercetare etc.), n. militare. ^ N. de război = n. care aparţine forţelor maritime militare. Pot fi: n. de luptă (portavioane, n. de linie, crucişătoare, distrugătoare, submarine etc.), n. auxiliare etc. 2. (ASTR.) N. spaţială = vehicul des- tinat zborurilor extraterestre, propulsat de motoare-rachetă şi dotat cu sisteme tehnice necesare realizării misiunilor în spaţiu interplanetar sau în afara acestuia. Pot fi fără sau cu echipaj uman. N. s. cu echipaj uman sunt prevăzute cu sisteme speciale destinate asigurării existenţei şi activităţii astronauţilor pe o anumită perioadă de timp, revenirii acestora pe pământ, precum şi comunicării cu baza de lansare terestră. Sin. astronavă. 3. (ARHIT.) Partea centrală a unei bazilici sau biserici, cuprinsă între nartex şi cor. Unele bazilici au trei sau cinci n. despărţite între ele prin şiruri de puncte de sprijin (coloane, stâlpi), cea din mijloc numindu-se n. principală, iar celelalte n. colaterale. NAVETĂ (< fr.) s. f. 1. (TEXT.) Suveică (1). 2. Instrument de lemn sau de oţel, de formă alungită, cu care se lucrează plase, fileuri; igliţă (2). 3. (TRANSP.) Vehicul care asigură legătura între puncte relativ apropiate, efectuând periodic, pe un anumit traseu, drumuri dus şi întors (pentru transportul de persoane, transportul de materiale, alimente). & N. spaţială = vehicul spaţial cu echipaj uman, conceput astfel încât să poată fi reutilizat. Este lansat în spaţiu cu ajutoul unei rachete puternice şi revine pe pământ cu mijloacele proprii de bord. Prevăzut cu motare-rachetă şi destinat asigurării legăturilor cu laboratoarele sau staţiile spaţiale, pentru plasarea pe orbită a unor sateliţi artificiali, aducerea pe pământ a acestora, efectuarea de reparaţii în spaţiu etc. 4. Parcurgerea de către o persoană (într-un anumit scop) a unui drum dus şi întors, cu regularitate, de obicei între două localităţi. 5. Lădiţă specială (din lemn sau plastic) în care se transportă sticle, borcane, alimente etc. NAVETIST, -Ă (< navetă (3)) s. m. şi f. Persoană care face naveta (4) cu un mijloc de transport. NAVIER [navie], Henri (1785-1836), inginer francez. A stabilit ecuaţia axei deformate a barelor solicitate la încovoiere (1819), ecuaţiile de echilibru ale corpurilor elastice (1821), ecuaţiile de mişcare a fluidelor vâscoase necompresibile (1822, cunoscute sub numele de ecuaţiile N.-Stokes). 543 NAZAREENI NAVIGA (< it., lat., fr.) vb. I intranz. 1. A călători cu o navă sau cu o aeronavă; a conduce o navă sau o aeronavă. 2. (Despre nave) A merge pe apă; a pluti. ♦ (Despre aeronave) A pluti în aer; a zbura (1). 3. (INFORM.) A trece de la o informaţie la alta într-un document hipertext sau hiper-media. NAVIGABIL, -A (< fr., it.) adj. (Des-pre ape) Pe care se navighează, care poate fi folosit pentru navigaţie (1). NAVIGANT, -A (< fr.) adj. Care navighează. ^ Personal n. = persoanele care fac parte din echipajul unui avion sau al unei nave. NAVIGATOR, -OARE (< fr., it.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană care întreprinde călătorii lungi pe mare în scopuri ştiinţifice, comerciale etc.; persoană care conduce o navă (1) sau care face parte din personalul ei. ♦ Membru al echipajului unei aeronave (care dirijează efectiv navigaţia ei). 2. Adj. (Despre oameni) Care navighează (1). NAVIGAŢIE (< fr., it., lat.) s. f. 1. Faptul de a naviga; drum parcurs de un vehicul maritim, fluvial, aerian sau spaţial, călătorie făcută cu o navă. ♦ Transport organizat de mărfuri sau de persoane, pe un itinerar determinat, cu o navă (1). ♦ Călătorie sau transport cu o aeronavă. 2. Ştiinţa şi tehnica conducerii unei nave sau aeronave, având ca obiect stabilirea drumului ce trebuie să-l parcurgă şi determinarea poziţiei în mers. N. marină = ştiinţa şi tehnica de a conduce o navă pe mare şi de a-i stabili poziţia la un moment dat. Pentru stabilirea acestei poziţii se pot folosi mai multe procedee din care rezultă felul navigaţiei; astfel se deosebesc: n. astronomică, n. costieră, n. cu sondă meteorologică etc. N. aeriană = ştiinţa şi tehnica de a conduce o aeronavă, cu referire la alegerea drumului de parcurs şi la stabilirea, în momentul dorit, a poziţiei aeronavei prin folosirea radiolocaţiei, radiogoniometriei etc. NAVIGRAF (< fr.; {s} lat. navis „navă“ + gr. grapho „a scrie“) s. n. Instalaţie de bord care, pe baza unor elemente introduse sau determinate automat în timpul zborului, permite controlul şi corectarea navigaţiei, trasând totodată pe hartă drumul parcurs. NAVILLE [navjl], Edouard Henri (1844-1926), egiptolog elveţian. Prof. univ. la Geneva. A efectuat cercetări arheologice în Egipt (1883-1913), des- coperind mormântul reginei Hatshepsut. Lucrări privind istoria Egiptului antic („Religia vechilor egipteni", „Legea lui Moise"). Preşedinte al Crucii Roşii Internaţionale (1916-1919). NAVILLE [navil], Pierre (1904-1993), sociolog francez. Unul dintre fondatorii sociologiei muncii. Studii privind formarea profesională şi consecinţele automatizării („Automatizarea şi munca umană", „Noul Leviathan", „Tratat de sociologia muncii", în colab.). NAVISFeRA (< fr.; fe} lat. navis „navă" + gr. sphaira „sferă") s. f. Instrument pentru identificarea aştrilor, constituit dintr-o sferă pe care sunt însemnate stelele folosite pentru orientare în navigaţie. NAVLON (< ngr.) s. m. v. navlu. NAVLOSi (< ngr.) vb. IV tranz. A închiria un vas de transport; a afreta. NAVLOSITOR (< navlosi) s. m. Persoană sau întreprindere care închiriază de la un armator un vas pentru transport. NAVLU (NAVLON) (< ngr.) s. n. Chirie, plată pentru transportul mărfurilor cu vaporul; preţul transportului pe apă al mărfurilor şi persoanelor. ♦ (în sec.17-18, în Ţările Române; în forma navlon) Taxă percepută pentru transportul pe Dunăre. NAVOI, oraş în SE Uzbekistanului, situat pe râul Zeravşan, la 170 km NV de Samarkand; 115 mii loc. (1993). Hidrocentrală. Ind. cimentului, electrotehnică, alim. Mausoleu (sec. 10-11). Vechea denumire: Kermine. NAVOI, Nizamaddin Mir Alişer (1441-1501), poet, gânditor şi om de stat uzbek. Vizir al sultanului Husein Baikara al Khorăsănului. La început şi-a redactat opera în limba persană, apoi în turca ceagatai. Scrieri filozofice şi poematice de factură umanistă („Khamsa"); poezii lirice („Ciar-divan"); lucrări cu caracter etic („Favoritul inimilor") şi de poetică („Balanţa prozodiei"). NAVOMODE;L (< navă + model) s. n. Navă în miniatură care are calităţi hidrodinamice şi este înzestrată cu sisteme speciale de propulsie şi de comandă. NAVOMODELISM (< navomodel) s. n. Ramură sportivă tehnică-aplicativă având ca obiect tehnica construirii na-vomodelelor şi organizarea concursurilor de navomodele. NAVOMODELIST, -A (< navomodel) s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu construcţia navomodelelor. NAVPAKTOS v. Lepanto. NAVRAP (NĂVRAP) (< sl.) s. m. Pedestraş din armata neregulată a Imp. Otoman; p. ext. năvălitor, jefuitor. NAVRATILOVA, Martina (n. 1956), jucătoare de tenis americană de origine cehă. Câştigătoare a turneelor de ia Wimbledon (1978, 1979, 1982-1987, 1990), Roland Garros (1982, 1984), Flushing Meadow (1983, 1984, 1986, 1987), a Internaţionalelor Australiei (1981, 1983, 1984) şi a multor altor turnee importante. NAXgiVAN v. Nahicevan. nAxos, insulă grecească în Marea Egee (cea mai mare din arh. Ciclade); 428 km2. Localit. pr.: Năxos. Alt. max.: 1 003 m. Climat şi vegetaţie tipic mediteraneene; măslini, citrice, viticultură. Creşterea ovinelor. Pescuit. Locuită de traci, apoi de carieni şi ioninieni. A făcut parte (sec. 6 î.Hr.) din Confederaţia ateniană. Ducat veneţian (1207— 1566); ocupată de turci (1566-1570, 1774-1830), între 1770-1774 a fost cucerită de ruşi. în urma Războiului de Independenţă (1821-1829), N. a revenit Greciei (1830). NAYARIT, stat în V Mexicului; 26,9 mii km2; 896,7 mii loc. (1995). Centrul ad-tiv: Tepic. Expl. forestiere. Creşterea animalelor. Cereale şi citrice. NAZAL, -Ă (< fr., germ.; lat. nasus „nas") adj. 1. Care se referă ia nas (1), privitor la nas, al nasului (ex. arteră n., nerv. n.). 2. (LINGV., despre sunete, voce) Care are un timbru specific, rezultat din faptul că, în timpul emiterii, aerul este expirat pe nas; p. ext. (despre timbru, rezonanţe) caracteristic pentru vocea sau sunetele emise pe nas. ♦ (Substantivat, f.) Sunet nazal (2); spec. consoană nazală. NAZALITATE (< fr., germ.) s. f. (LINGV.) Particularitate a unui sunet de a fi pronunţat cu timbru nazal. NAZALIZA (< fr.) vb. I tranz. (LINGV.) A pronunţa nazal un sunet; a transforma în sunet nazal. NAZARBAIEV, Nursultan (n. 1940), om politic kazah. Preşedintele Ka-zahstanului (din 1991). NAZAREENI (NAZARINENI) (< fr.) s. m. pl. 1. (REL.) Denumire dată de evrei primilor creştini pe care îi numeau ucenicii lui lisus Naz&rineanul. 2. (REL.) Adepţi ai unei secte creştine, apărută la începutul sec. 19 în Elveţia, NAZARETH 544 răspândită ulterior în Ungaria, şi caracterizată prin fanatism. 3. (ARTE PL.) Grupare de pictori germani constituită la Roma (1810-1812), conduşi de J.Fr. Overbeck, care opuneau neoclasicismului o artă inspirată de tradiţia medievală şi de cea a Renaşterii timpurii, consacrându-se temelor religioase. NAZARETH (în ebraică: NAZERAT; în arabă: An-NĂŞIRA), oraş în partea de N a Israelului, în Galileea, la 30 km ESE de Haifa; 49,8 mii loc. (1992). Ind. textilă. Plantaţii de măslini, mandarini ş.a. Centru comercial, turistic şi de pelerinaj. Menţionat în „Vechiul" şi „Noul Testament". Biserica Buna-Ves-tire (1730, cu adăugiri din 1966). Aici, Arhanghelul Gavriil i s-a arătat Fecioarei Maria, înştiinţând-o (Buna-Vestire) că va naşte un prunc, pe care îl va numi lisus. La 6 km NE de N. se află Cana Galileii, unde 4?sus Hristos a săvârşit primul său mirăcbt,, schimbând apa în vin, în timpul unui ospăţ de nuntă. NAZARINEAN, -A (< n. pr. Naza-reth) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană care făcea parte din populaţia oraşului Nazareth sau era originară de aici. 2. Adj. Care aparţine Nazarethului sau locuitorilor lui; din Nazareth. NAZCA sau NASCA, oraş în SV statului Peru, situat pe valea râului Nazca, la 620 m alt., pe şoseaua Panamericană, la 200 km SE de Lima; c. 21 mii loc. Important sit arheologic aparţinând culturii precolumbiene (200 î.Hr.-600 d.Hr.), celebru prin vasele ceramice de forme variate, pictate policrom (gri, albastru, verde, alb, Nazca. Vas ceramic sub formă de figură umană Nazareth. Biserica Buna-Vestire negru ş.a.), precum şi prin liniile geometrice (drepte, zig-zag, spirale), modele antropomorfe şi zoomorfe stilizate (păsări, peşti, reptile, animale fantastice etc.), de lungimi diferite (500-8 000 m), scrijelite pe scoarţa Pământului şi descoperite cu ajutorul aerofotogramelor. Interpretarea ştiinţifică a acestor desene liniare de pe suprafaţa Pământului este controversată, unii cercetători susţinând că reprezintă un uriaş calendar astronomic, alţii avansând ipoteza prezenţei civilizaţiilor extraterestre. NAZIM HIKMET v. Hikmet, Nazim. NAZISM (< fr.; germ. nazi = Na[îio-nal-so]zl[alismus]) s. n. Naţional-so-cialism. NAZIST, -Ă (< nazism), adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine nazismului, privitor la nazism. 2. S. m. şi f. Adept al nazismului sau membru al Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani. NAZÂR (NAZIR) (< tc.) s. m. 1. (în Imp. Otoman) înalt funcţionar, şeful unui departament. 2. Comandant sau administrator al unor cetăţi de pe malul Dunării (ex. n. de Brăila, de Giurgiu etc.). NAZOR, Vladimir (1876-1949), scriitor croat. Lirică simbolistă pe teme istorice sau bazate pe miturile autohtone („Regii croaţi", „Legende slave", „Poezii lirice"), romane („Păstorul Loda“); eseuri, traduceri. NAZURI (< tc.) s. n. pl. Capricii (1), toane1 (1), mofturi (2). ❖ Expr. A face nazuri - a se comporta ca un om răsfăţat, afectat, capricios; a se fandosi. NAZZARI [natsari], Amedeo (1907— 1979), actor italian de film. Roluri de seducător în melodrame, comedii sau filme de război, interpretate cu dezinvoltură şi expresivitate („Cavalleria", „Femeia îndărătnică", „Ospăţul nebunilor", „Fedora", „Nopţile Cabiriei", „Ana Zaccheo", „Clanul sicilienilor", „Columna"). NĂBUC (< germ.) s. f. Piele de viţel cu faţa velurată, de obicei de culoare albă, imitând pielea de antilopă; folosită foarte mult în legătoria de carte şi pentru încălţăminte. NĂBUŞ! (< ser.) vb. IV tranz. v. înăbuşi. NĂCLĂI (< bg.) vb. IV tranz. şi refi. A (se) îmbiba cu substanţe cleioase, unsuroase, care murdăresc; a (se) murdări. NĂDĂJDUI (< nădejde) vb. IV 1. Tranz. şi intranz. A trage nădejde, a spera. 2. Intranz. A se încrede în..., a se bizui pe... NĂDĂŞAN, Ştefan (1901-1967, n. Timişoara), inginer român. Acad. (1963), prof. univ. la Timişoara. Contribuţii în domeniul rezistenţei şi încercărilor de metale, studii şi cercetări privind proprietăţile îmbinărilor sudate; a fundamentat introducerea sudării prin topirea intermediară la barele de oţel-beton şi la şinele de cale ferată („Rezistenţa metalelor", „Oboseala materialelor", „încercări şi analize de metale"). NĂDEJDE (< sl.) s. f. încredere în realizarea unei dorinţe, a unei acţiuni; speranţă. <0* Loc. De nădejde = în care poţi avea toată încrederea. De (sau cu) nădejde = puternic; solid, temeinic. Ştefan Nădăşan 545 NĂPASTĂ NĂDEJDE 1. loan N. (1854-1928, n. Tecuci), publicist, sociolog şi om politic român. A aderat la mişcarea socialistă, militând pentru revendicări general-democratice. Membru al Consiliului generai al P.S.D.M.R. Principalul lider al „generoşilor", care au părăsit în 1899 P.S.D.M.R., trecând în Partidul Naţional-Liberal. A condus revistele „Contemporanul”, „Revista socială", „Lumea nouă“ şi „Voinţa naţională". Autor al unei „Istorii a limbii şi literaturii române" şi a unui „Dicţionar latin-român". 2. Sofia N. (1856-1946, n. Botoşani), scriitoare şi publicistă română. Sora pictorului Octav Băncilă şi soţia lui N. (1). A colaborat la revista „Contemporanul" şi la alte publicaţii socialiste. Autoare de nuvele („Din chinurile vieţii"), romane („Robia banului") şi piese de teatru („O iubire la ţară"), dezbătând probleme sociale şi umanitare. Publicistica ei pledează cauza emancipării femeii. NĂDEJDE, losif (1879-1930, n. Pă-tulele, jud. Mehedinţi), publicist şi om politic român. A colaborat la „Lumea nouă", „România muncitoare", militând pentru refacerea P.S.D.M.R. Din 1906 a lucrat în redacţia ziarului „Adevărul". Traduceri. NĂDLAC, oraş în jud. Arad, în Câmpia de Vest, pe dr. râului Mureş, la graniţa cu Ungaria; 8 415 loc. (2000). Staţie finală de c.f. Punct de vamă. Fabrică de mobilă. Topitorie de in şi cânepă; prelucr. produselor agricole. Ferme de creştere a bovinelor şi porcinelor. Menţionat documentar ca sat la 11 mart. 1313. în 1802-1803, aici au fost colonizaţi cehi şi slovaci. Castel (sec. 15); biserica ortodoxă Sf. Nicolae (1822-1829) şi biserică evanghelică de confesiune augustană (1821-1822). Declarat oraş la 17 febr. 1968. NĂDRAG, com. în jud. Timiş, situată în partea de NV a M-ţilor Poiana Ruscăi, pe râul omonim; 3 540 loc. (2000). Uzină metalurgica* în care se produc sobe de încălzit, maşini de gătit, găleţi, tablă subţire etc. Satul N. apare menţionat documentar în 1364; în 1845, aici au fost colonizaţi cehi şi slovaci. NĂDUF (< sl.) s. n. (Pop.) 1. Dispnee. 2. Căldură mare, arşiţă, zăpuşeală, caniculă. 3. Supărare, necaz (3), ciudă, enervare. NĂDUŞEALĂ (< năduşi) s. f. 1. Faptul de a năduşi; concr. transpiraţie, sudoare. 2. Arşiţă, căldură mare, zăpuşeală. NĂDUŞI (< bg.) vb. IV 1. Intranz. A transpira, a asuda. 2. Tranz. şi refl. A (se) înăbuşi, a (se) sufoca. NĂENI, com. în jud. Buzău, situată la poalele de S ale Dealului Istriţa; 1 931 loc. (2000). Centru de prelucr. artistică a pietrei. Viticultură. NĂFRAMĂ (< tc.) s. f. Bucată de pânză sau de borangic tivită pe margini şi folosită pentru acoperirea capului sau ca batistă, purtată la brâu în zilele de sărbătoare sau la ceremonii. NĂFURICĂ (< nafură, înv. „anafură") s. f. Plantă erbacee anuală din familia compozitelor, înaltă de 50-150 cm, cu frunze penate şi cu flori gălbui dispuse în mici capitule, cu miros aromatic puternic, folosită ca insectifug (Artemisia annua). NÂGARÂ (NEGARĂ) s. f. (BOT.) Colilie. NĂGLAG s. n. Pământ argilos, uneori cu adaos de paie, frământat cu apă, folosit la construcţia pereţilor caselor ţărăneşti. NĂIAMĂ (NAIEM, NAIMA) (< Sl.) s. f. (în sec. 17-18, în Ţara Romă-nească şi în Moldova) Obligaţia orăşenilor de a da diferite obiecte pentru cererile solilor străini şi ale trimişilor Porţii. NĂIMI. (< năiem, înv., „chirie") vb. IV (înv. şi pop.) 1. Tranz şi refl. A (se) angaja, a (se) tocmi pentru o muncă plătită. 2. Tranz. A închiria; a arenda. NĂIMIT, -Ă (< năimi) s. m. şi f., adj. (înv. şi pop.) (Angajat) care primea plată pentru a efectua o muncă (temporară). NĂLBAR (NALBAR) (< alb) s. m. Fluture mare (65-75 mm), cu aripile albe cu nervuri negre, cu corpul negru şi antene măciucate, ale cărui larve se hrănesc cu frunzele pomilor fructiferi (Aporia crataegi). NĂLUCĂ (< năluci) s. f. 1. Apariţie fantastică, imaginară; arătare (2), fantomă; nălucire (1). 2. Imagine fugară şi înşelătoare, închipuire deşartă; iluzie, himeră, nălucire (2). 3. (PESC.) Obiect de formă şi de mărime variată (uneori în formă de peştişor), prevăzut cu cârlige, folosit în pescuitul sportiv pentru a prinde peştii răpitori; momeală artificială. NĂLUCI (cf. luci) vb. IV (înv. şi pop.) 1. Refl. A i se părea cuiva că vede ceva, a i se năzări; p. ext. a-şi închipui, a-şi imagina. 2. Intranz. A se înfăţişa, a se arăta vederii neclar sau în treacăt, a se zări; fig. a-i apărea cuiva în gând, a-i trece prin minte. NĂLUCIRE (< năluci) s. f. 1. Nălucă (1). ♦ Halucinaţie. 2. Iluzie, închipuire, himeră, nălucă (2). NĂMETE (< bg.) s. m. (Mai ales la pl.) Cantitate mare de zăpadă adunată de vânt; troian (1). NĂMIAZĂ s. f. v. namiază. NĂMIfjEZI s. f. v. namiază. NĂMOL (< ucr.) s. n. 1. Mâl. 2. Substanţă naturală de origine variată, care se depune pe fundul apelor stătătoare; conţine numeroase elemente organice. Unele n. au proprietăţi terapeutice, fiind utilizate în tratamentul reumatismului, al polinevritei etc. 3. (TEHN.) Suspensie de concentraţie relativ mare într-un lichid (de obicei apă) a unor particule cu dimensiuni mici (sub 0,5 mm), fie ca urmare a unor decantări, fie prin precipitarea unor substanţe produse în urma anumitor reacţii chimice. NĂMOLOASA, com. în jud. Galaţi, pe Şiret, situată într-o zonă de mare subsidenţă, suprapusă sectorului de afundare şi fracturare a platformei epi-hercinice (linia de fractură Focşani-N.); 2 293 loc. (2000). Centru viticol şi de vinificaţie. Biserica Sf. Dumitru (ante 1809). în această zonă, în preajma primului război mondial, a fost realizat un sistem de fortificaţii (Focşani-N.). în primul război mondial, la 10/23-12/25 iul. 1917, aici a avut loc o puternică bătălie de artilerie între armata română şi cea germană. NĂMOLOS, -OASĂ (< nămol) adj. Plin de nămol (1); mocirlos, mâlos. NĂNEŞTI, com. în jud. Vrancea, pe dr. Şiretului; 2 675 loc. (2000). Biserica Sf. Gheorghe (ante 1809), în satul Că-lienii Noi. NĂPASTĂ (< sl.) s. f. 1. Nenorocire mare, pacoste (1), belea. 2. Acuzaţie nedreaptă, învinuire neîntemeiată, calomnie. ♦ Nedreptate, urgie, prigoană. 3. (în Evul Mediu, în Ţara Românească) Denumire a birului plătit de locuitorii unui sat în locul celor fugiţi sau amendă plătită de un ţăran pe pământul căruia s-a săvârşit un omor în împrejurări rămase necunoscute. 4. Unealtă de pescuit, alcătuită dintr-o plasă rotundă, de 4-5 m în diametru, dintr-un inel metalic central şi o frânghie circulară la periferie, de care sunt atârnate greutăţi de plumb. Când e scoasă afară, plasa se strânge ca un sac; prostovol. NĂPĂDI 546 NĂPĂD! (< sl.) vb. IV tranz. 1. A învălui din toate părţile, a împresura; a cotropi, a invada. + Fig. A pune stăpânire, a copleşi. ♦ (Despre sânge, lacrimi) A ţâşni cu putere şi a umple, a acoperi pe cineva sau ceva. 2. Intranz. A se năpusti, a năvăli, a se repezi. NĂPĂRUŞ, Georgeta (1930-1997, n. Comarnic), pictoriţă română. Viziune descinzând din frescele medievale, în care construcţia bidimensională capătă o grandoare şi o simplitate pline de forţă. Imaginea este, de obicei, o proiecţie a memoriei şi a fanteziei. Cromatică rafinată, densă, de o mare autenticitate a transcrierii senzaţiilor. NĂPĂSTU! (cf. năpastă) vb. IV tranz. A oropsi, a asupri, a împila. ♦ A învinui pe nedrept; a ponegri, a defăima. NĂPÂRCĂ (cuv. autohton) s. f. 1. Specie de şopârlă dip familia an-guidelor, întâlnită mai ales la munte, ovovivipară, inofensivă, adulţii având spatele cenuşiu sau cafeniu, cu părţile laterale mai deschise, până la gălbui (Anguis fragilis). Se acomodează uşor în captivitate; în România trăieşte, mai ales, în pădurile de foioase. 2. Specia cea mai mare dintre vipere, ajungând până la 58 cm, care trăieşte pe grindurile din Delta Dunării, Fânaţele Clujului şi în apropiere de laşi (Vipera ursini)] viperă de stepă. 3. (Fig.) Epitet pentru o persoană rea, primejdioasă. NĂPÂRLI. (< bg.) vb. IV intranz. (Despre animale) A-şi schimba părul, penele sau pielea; (despre păr, pene, piele) a cădea de pe corp. NĂPÂRLIRE (< năpârli) s. f. Faptul de a năpârli; schimbare, cu caracter periodic şi condiţionat de factori endocrini, a învelişului corpului la unele animale. Insectele năpârlesc în cursul metamorfozei. NĂPRADEA, com. în jud. Sălaj, situată la poalele Culmii Prisnel, pe dr. Someşului; 2 963 loc. (2000). Pomicultură. Centru de prelucr. a lemnului (în satul Vădurele). Satul N. apare menţionat documentar în 1383. Ruinele unei cetăţi (sec. 14), în satul Cheud. NĂPRASNIC, -A (< sl.) adj., s. f. I. Adj. 1. (Şi adv.) Neaşteptat, subit, fulgerător. ♦ Nestăpânit, năvalnic, furtunos; (despre oameni) impulsiv, violent. 2. (Şi adv.) Grozav, teribil; îngrozitor, înfricoşător; nemilos, necruţător. 3. Care depăşeşte limitele obişnuite; extraordinar. II. S. f. (BOT.) Plantă erbacee din familia gerania-ceelor, caracteristică pădurilor de molid Năpârcă (1) şi fag, înaltă de 25-40 cm, cu miros neplăcut, cu frunze opuse, palmat divizate, lung peţiolate, şi cu flori roz-violacee (Geranium robertianum). Părţile aeriene au utilizări terapeutice ca: hipotensiv, antihemoragic, diuretic, de-purativ, antiseptic etc. NĂPUSTI. (< sl.) vb. IV refl. A se repezi, a se arunca cu îndrăzneală şi furie; a da buzna, a tăbărî, a năpădi (2). NĂRAV (< sl.) s. n. 1. Deprindere rea, cusur, viciu (1); nărăvire; apucătură. 2. Obicei, fel de a fi; temperament, fire. NĂRĂVAŞ, -Ă (< nărav) adj. (Despre cai) Cu nărav (1), cu obiceiul de a se opri din mers, de a nu voi să mai meargă, să mai tragă; (despre oameni, şi subst.) cu apucături rele; neascultător, îndărătnic. NĂRĂVI. (< nărav) vb IV refl. A-şi însuşi o deprindere rea, un nărav (1). NĂRUj vb. IV 1. Refl. şi tranz. A (se) dărâma, a (se) prăbuşi, a (se) surpa, a (se) ruina. 2. (Despre fiinţe) A cădea inert, a muri. NĂRUJA, com. în jud. Vrancea, situată în depresiunea cu acelaşi nume, la confl. râului N. cu Zăbala; 1 876 loc. (2000). Expl. de gips. Prelucr. lemnului (cherestea). Pomicultură. Biserica Cuvioasa Parascheva (1788-1789). Năsăud. Muzeul memorial „Liviu Rebreanu“ NĂSĂD! (< sl.) vb. IV tranz. A aduce şi a clădi snopii pe arie, pentru a fi treieraţi cu vitele. NĂSĂLIE (< sl.) s. f. Pat sau targă pe care se aşază şi se transportă coşciugul cu mortul (la biserică şi la cimitir). NĂSĂUD 1. Dealurile sau Muscelele Năsăudului, dealuri piemontane înalte (400-1 100 m alt.), situate pe marginea NE a Pod. Transilvaniei, la poalele M-ţilor Rodnei şi Bârgăului, între văile râurilor Sălăuţa (V), Cormaia (E) şi Someşu Mare (S). Sunt alcătuite din conglomerate, argile marnoase, gresii şi nisipuri, au structură monoclinală, sunt faliate şi puternic fragmentate de ape. Prezintă un relief specific de cueste. Alt. max.: 1 112 m (vf. Măgura). Acoperite cu păduri de fag. 2. Oraş în jud. Bistriţa-Năsăud, la poalele dealurilor cu acelaşi nume, la 330 m alt., pe Someşu Mare; 11 302 loc. (2000). Fabrici de mobilă, cherestea, de prelucr. a maselor plastice şi de ţesături extralate. Filatură de bumbac. Produse alim. (panificaţie, băuturi alcoolice, bere, sucuri). Centru pomicol. Centru etnografic şi de artă populară (broderii fine aplicate pe bluzele femeilor şi pe pieptarele bărbaţilor). Muzeu cu secţii de istorie, etnografie, artă, ştiinţele naturii. Muzeul memorial „Liviu Rebreanu“, inaugurat la 2 iun. 1957, în localit. componentă Liviu Rebreanu. Menţionat documentar ca sat în 1264 şi ridicat la rang de târg în 1765. în 1766 a fost înfiinţată prima şcoală cu limba de predare română, în 1784 s-a inaugurat un institut militar pentru pregătirea ofiţerilor şi subofiţerilor, în 1858 a luat fiinţă Preparandia, iar la 4 oct. 1863, .Gimnaziul (predare în limba română). Biserică ortodoxă (1880-1884). 547 NĂUC NĂSCĂTOR, -OARE (< naşte) adj. 1. (Şi subst.) (Femeie) Care naşte. 2. (Substantivat, f., în Biserica creştină, cu valoare de nume propriu) Fecioara Maria, cea care l-a născut pe lisus Hristos. NĂSCOCEALĂ (< născoci) s. f. Născocire, scornire de lucruri închipuite; ficţiune; minciună. NĂSCOCj vb. IV tranz. 1. A inventa (1), a crea (1). 2. A plăsmui (2), a scorni, a ticlui; p. ext. a minţi. NĂSCOCITOR, -OARE (< născoci) adj. (Şi subst.) 1. (Pop.) Care inventează ceva; inventiv. 2. Care scorneşte neadevăruri; mincinos. NĂSCUT, -Ă (< naşte) s. m. şi f. Cel care a căpătat viaţă; fiu, progenitură. ^ Nou-născut = denumire a fătului născut viu, în primele 30 de zile: n.-n. distrofic = făt care are lungimea corespunzătoare, dar este sub greutatea normală şi deci este subdezvoltat, subnutrit; n.-n. eutrofic (format normal) = făt născut la termen, cântărind în medie 3,250 gr. şi având 50 cm lungime, conformaţie normală; n.-n. patologic = făt viu, născut la termen, care prezintă diferite malformaţii (defecte congenitale), unele fiind incompatibile cu supravieţuirea, fntâiul (sau cel dintâi) născut = cel mai vârstnic dintre copiii unei familii. NĂSTASE, Adrian (n. 1950, Bucureşti), jurist, sociolog şi om politic român. Prof. univ. la Bucureşti. Prim.-min. (din 2000) şi ministru al Afacerilor Externe (1990-1992). Preşedinte (1992-1996) şi vicepreşedinte (1996-1999) al Camerei Deputaţilor. Preşedinte (din 2001) al Partidului Democraţiei Sociale din România (preşedinte executiv, 1993-1997 şi prim-vicepreşedinte, 1997-2001, al partidului). Contribuţii în domeniul dreptului internaţional public („Drepturile omului - religia sfârşitului de secol", „Dreptul internaţional contemporan", „Drept economic internaţional", „Tratatele Adrian Năstase României - un deceniu de acte internaţionale 1990-1999", „Bătălia pentru viitor"). NĂSTASE, llie (n. 1946, Bucureşti), jucător român de tenis. Câştigător a numeroase mari turnee internaţionale (Forest Hills, 1972; Roland Garros, 1973 şi la dublu, 1970, cu Ion Ţiriac; Wimbledon, dublu mixt, 1970, 1971 cu Rosemary Casals şi la dublu masculin, 1975, cu Jimmy Connors). învingător la Marele Premiu FILT (1972 şi 1973), multiplu câştigător al Turneului Campionilor. De trei ori finalist în Cupa Davis, jucând 130 meciuri pentru echipa României. Declarat cel mai bun sportiv român al anului (1969-1971, 1973). Unul dintre cei mai talentaţi tenismani ai generaţiei sale, a impus un stil de joc tehnic, variat, plin de fantezie. NĂSTĂSEANU (ANASTASEANU, ANASTASIU), Gheorghe (1812-1864, n. laşi), pictor român. A studiat la Roma şi la Paris. Atras de arta dinamică a lui Michelangelo şi de efectele de lumină din pictura lui Caravaggio, a încercat să se rupă de arta acade-mistă convenţională („Portret de bărbat", „Cavalerul în armură").. NĂSTĂSESCU, Constantin (n. 1943, localit. componentă Diaconeşti, oraşul Pucioasa), matematician român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în domeniul categoriilor abeliene („Sur la structure des objets des certaines categories abeliens"), al teoriei de torsiune, al teoriei inelelor generalizate, al teoriei mulţimilor („Introducere în teoria mulţimilor", „Teoria della torsione", „Inele. Module. Categorii", „Teoria dimensiunilor în algebra necomutativă"). NĂSTRUŞNIC, -Ă (< sl.) adj. (Şi subst.) Extraordinar, straşnic; ciudat, bizar. NĂSTRUŞNICIE (< năstruşnic) s. f. Lucru neobişnuit, nemaiîntâlnit; ciudăţenie, bizarerie. llie Năstase NĂSTUREL (< nasture) s. m. 1. Diminutiv al lui nasture. 2. Mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina târâtoare, ramificată, cu frunze alterne penate şi cu flori mici, albe, dispuse în raceme (Nasturtium offici-nale). Cunoscută din Antichitate ca plantă medicinală şi condiment, creşte în locuri cu exces de umiditate. Şi astăzi este întrebuinţată ca salată şi ca plantă medicinală (are acţiune diuretică, depurativă, expectorantă, afrodisi-acă etc.). Sin. cardamă, măcriş, măcriş de baltă, iarba voinicului ş.a. NĂSTUREL (-HERESCU), familie de boieri români din Ţara Românească. Mai important: Udrişte N. (c. 1596— c. 1658, n. sat Herăşti, jud. Giurgiu), boier cărturar, cumnatul domnului Matei Basarab. însemnat rol cultural şi politic în timpul domniei acestuia, a îndeplinit şi unele misiuni diplomatice. A tradus din slavoneşte în limba română romanul popular „Varlaam şi loasaf" şi din latină în slavonă, cartea lui Thomas a Kempis, De imitatione Christi. Posesorul unei valoroase biblioteci. NĂSTUREL, Petre Ş. (n. 1923, Paris), istoric român. Stabilit la Paris în 1975. Contribuţii în bizantinologie, în domeniul istoriei ecleziastice şi a Evului Mediu românesc. („Le Mont Athos et Ies Roumains.Recherches sur leurs rela-tions du milieu du XIVe siecle â 1654“, „Considerations sur l’idee imperiale chez Ies Roumains", „Le christianisme roumain â l’epoque des invasions bar-bares. Considerations et faits nouveaux"). NĂSTURELU, com. în jud. Teleorman, în Câmpia Boian, pe stg. Dunării; 3 063 loc. (2000). NĂTÂNG (< sl.) Mărginit la minte, neghiob; neîndemânatic. ♦ (Despre acţiuni, sentimente) Fără raţiune, prostesc. NĂUC, -Ă (< sl.) adj. Buimac, aiurit, zăpăcit. Constantin Năstăsescu NĂUT 548 NĂUT (< tc., bg.) s. m. Plantă alimentară anuală din familia leguminoaselor, originară din bazinul mediteranean, cu tulpina fnaltă de 26— 60 cm, cu frunze compuse din 4-6 perechi de foiioie laterale şi una terminală, cu flori liliachii sau albe, ale cărei seminţe sunt folosite ca atare sau ca înlocuitor de cafea (Cicer arietinum). în medicină, tot seminţele sunt folosite ca diuretic, antiseptic urinar, vermifug etc. Se cultivă pe o mare suprafaţă a globului (c. 7 mii. ha, din care China deţine 3 mii. ha). în România se cultivă pe suprafeţe restrânse, în Transilvania şi în N Moldovei. NĂVALĂ (< năvăli) s. f. 1. Faptul de a năvăli (1); spec. atac, cotropire, invazie; concr. mulţime de oameni care năvălesc; îngrămădire, îmbulzeală. ♦ Goană impetuoasă, fugă. 2. Fig. Năpădire, revărsare copleşitoare care nu poate fi stăvilită. , NĂVALNIC, -Ă (< năvală) adj., s. m. 1. Adj. (Şi adv.) Impetuos, furtunos (2), violent (1), aprig. ♦ (Despre ape curgătoare) Care curge repede şi cu forţă. 2. S. m. (BOT.) Specie de ferigă cu frunze mari, lucioase, dispuse în tufă (Phyllitis scolopendrium)\ creşte pe locuri stâncoase şi calcaroase din regiunea montană. Părţile aeriene au utilizări în medicina tradiţională ca diuretic, calmant, cicatrizant. NĂVĂDI (< sl.) vb. IV tranz. A repartiza urzeala pe mai multe iţe, într-o anumită ordine, pentru a determina legătura ţesăturii. NĂVĂDIT (< năvădi) s. n. Sistem de ornamentare a ţesăturilor, diferit de alesătură, executat pe un număr mare de iţe (3-32). Această tehnică, foarte răspândită în Moldova, a fost folosită mai ales la realizarea ştergarelor şi zăbranicelor de valoare artistică deosebită. NĂVĂLI (< sl.) vb. IV intranz. 1. A tăbărî asupra cuiva sau undeva cu intenţii agresive; spec. a cotropi, a invada. 2. A se repezi într-o anumită direcţie, a da buzna. ♦ A pătrunde tumultuos. ♦ A se îngrămădi, a se îmbulzi. ♦ (Despre lichide) A irupe, a se revărsa în cantitate mare, cu forţă şi cu repeziciune. NĂVOD (< sl.) s. n. Plasă de pescuit de dimensiuni mari (100 până la 1 500 m lungime şi 2 la 20 m lăţime), confecţionată din fire de cânepă, bumbac sau mase plastice. E compusă din două aripi între care se fixează matiţa. Se foloseşte la pescuitul în ape stătătoare (lacuri, bălţi, eleştee, iazuri), în mare sau în râuri. NĂVODAR (< năvod) s. m. 1. Pescar care pescuieşte cu năvodul. 2. Lucrător care face sfori, frânghii, plase de pescuit. NĂVODARI, oraş în jud. Constanţa, situat pe ţărmul Mării Negre, pe canalul Poarta Albă-Năvodari-Midia; 35 594 loc. (2000). Port fiuvio-maritim. Centrală electrică şi de termoficare. Reparaţii navale. Combinat petrochimic. Fabrică de zahăr. Staţiune balneoclimaterică estivală destinată în special copiilor (anual, aici sunt organizate tabere pentru copii). Menţionat documentar ca sat în 1412 şi declarat oraş la 17 febr. 1968. NĂVRAP s. n. v. navrap. NĂZĂRI. (< sl.) vb. IV 1. Refl. A i se părea, a-şi închipui, a i se năluci. ♦ A-i veni cuiva o idee (ciudată), un capriciu. 2. Intranz. şi refl. A se arăta vederii pentru timp scurt; a se ivi, a se zări. NĂZBÂTIE (< sl., ucr.) s. f. Poznă (1), glumă, ghiduşie, ştrengărie; bazaconie. NĂZDRĂVAN, -Ă (< zdravăn) adj. (Şi subst.) 1. (în basme) înzestrat cu puteri miraculoase. ♦ Neobişnuit, extraordinar, minunat; iscusit, dibaci. 2. Poznaş, glumeţ, ghiduş. NĂZDRĂVĂNIE (< năzdrăvan) s. f. 1. (în basme) Ispravă, faptă a unei fiinţe năzdrăvane; minunăţie. 2. Năzbâtie; glumă, poznă (1). ♦ Şiretlic, vicleşug. NAZU! (cf. magh. nez) vb. IV intranz. A tinde, a aspira, a ţinti (3), a dori (1), a râvni. NĂZUINŢĂ (< năzui) s. f. Aspiraţie spre ceva, dorinţă vie. Nb, simbol chimic pentru niobiu. Nd, simbol chimic pentru neodim. N’DJAMENA [ndjamina], capitala Rep. Ciad, port pe râul Chari, la confl. cu Logone; 531 mii loc. (1993). Nod rutier. Aeroport. Pr. centru politic, ad-tiv, comercial şi ind. al ţării. Ind. mat. de constr., încălţămintei şi alim. (abatoare şi antrepozite frigorifice). Egrena-rea bumbacului; decorticarea orezului. Export de carne. Universitate (1971). Muzeu naţional, cu colecţia de paleontologie, preistorie şi etnografie. Catedrală catolică; Marea moschee. Fundat în 1900 de francezi, a devenit centrul ad-tiv al coloniei franceze Ciad (1920), iar din 1960 capitala statului indepen- dent Ciad. Până la 28 nov. 1973 s-a numit Fort-Lamy. NDOLA, oraş în N Zambiei, la 275 km N de Lusaka; 376,3 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Aeroport. Metalurgia cuprului. Ind. chimică, a cimentului, de prelucr. a petrolului şi alim. (zahăr). Piaţă agricolă. N’DOUR, Youssou (n. 1959), cântăreţ senegalez. Voce nazală şi înaltă. Cântă mbalax, cu influenţe de soui, rock sau muzică afro-cubaneză, impunând un amestec între muzicile locale şi aranjamentele occidentale, dar păstrând autenticitatea. Discografie selectivă: „lmmigres“, „Set“, „Eyes Open, 40 Acres and Mule“. Ne, simbol chimic pentru neon. NE- (< sl.) Element de derivare cu sens negativ şi privativ, care serveşte: a) la formarea unor derivate de la substantive (neastâmpăr, neînfricare), de la adjective (neastâmpărat, necondiţionat), de la pronume (necine), de la verbe (nesocoti, nemulţumi), de la adverbe (necum). ♦ Cu intercalarea lui „mai“: nemaiîntâlnit, b) pentru a construi forma negativă a verbului la gerunziu (nesuportând zgomotul, a plecat), ia supin (zgomot de nesuportat). ♦ Pe lângă cuvinte din orice categorie gramaticală formează derivate nestabile, care, în corelaţie cu pozitivul alcătuiesc construcţii expresive; lesne, nelesne. NEA1 (lat. nix, nivis) s. f. (Pop.) Zăpadă (1). NEA2 s. m. v. nene. NEABĂTUT, -Ă (< abate) adj. Care nu se abate de la un principiu ferm, neclintit (2), consecvent, dârz. NEADECVAT, -A (< adecvat) adj. Inadecvat. NEADEVĂR (< adevăr) s. n. Lipsă de conformitate cu realitatea; afirmaţie inexactă; injusteţe; minciună. NEADORMIT, -Ă (< adormit) adj. Care nu doarme, care este treaz; fig. care veghează, atent, vigilent. NEAGH [nei], lac de origine glaciară situat în partea central-estică a Irlandei de Nord (Ulster), la 20 km V de Belfast; 396 km2. Lungimea: 29 km; lăţimea max.: 24 km; ad. max.: 31 m. în el se varsă râul Blackwater şi izv. fl. Bann care se varsă în Oc. Atlantic. NEAGOE BASARAB, domn ai Ţării Româneşti (1512-1521). Descendent din boierii Craioveşti, domnia sa a marcat apogeul puterii acestei familii. 549 NEAMŢ Pe plan intern, a dus o politică de întărire a autorităţii centrale. S-a aflat în bune relaţii cu Ungaria, Polonia şi Veneţia, bucurându-se în acelaşi timp de încrederea turcilor. Preocupat de dezvoltarea culturii, în timpul lui s-a tipărit la Târgovişte „Evangheliarul" (1512), au fost reconstruite mănăstirile Snagov, Tismana, Cozia, biserica vechii mitropolii din Târgovişte şi s-a construit biserica din Şcheii Braşovului şi biserica mănăstirii Curtea de Argeş. Autor al învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, operă de mare valoare literară şi istorică, reprezentativă pentru umanismul sud-est european. NEAGRESIUNE (< agresiune, după fr.) s. f. (DR.) Principiul neagresiunii = principiu al dreptului internaţional, care condamnă utilizarea forţei în relaţiile dintre state. Include respingerea războiului ca mijloc de soluţionare a problemelor litigioase. 4- Pact de n. -convenţie între state care se angajează reciproc să nu utilizeze agresiunea în relaţiile dintre ele. NEAGU, Fănuş (n. 1932, Grădiştea de Sus, azi Grădiştea, jud. Brăila), scriitor român. M. coresp. al Acad (1993). Director al Teatrului Naţional „I.L. Caragiale" din Bucureşti (1993— 1996). Proză cu virtuţi metaforice (volumele de povestiri „Somnul de la amiază", „Dincolo de nisipuri", „Vară buimacă" şi romanele „îngerul a strigat", „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe"), cultivând pitorescul, întâmplarea extraordinară, observaţia socială. Teatru („Echipa de zgomote", „Scoica de lemn"). Publicistică („Cronici de carnaval", „Cartea cu prieteni"). Scenarist şi cronicar sportiv. NEAGU, Theodor Anton (n. 1932, Giurgiu), paleontolog român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Organizator (din 1962) ai Fănuş Neagu Neagoe Basarab primei colecţii de micropaleontologie din România. A descris cristalinidele — o nouă familie de foraminifere şi alte genuri şi specii noi de moluşte, bra-hiopode şi foraminifere. Manuale („Micropaleontologie", „Protozoare", „Meta-zoare"). NEAJLOV, râu, afl. dr. al Argeşului la Gostinari; 150 km. Izv. din Câmpia Piteştiului. lazuri în cursul superior şi irigaţii pentru legumicultura în cursul inferior. Afl. pr.: Câlniştea, Dâmbovnic, Jlfovăţ, Holboca. între 16/29 nov. şi 20 nov./3 dec. 1916 aici s-a desfăşurat bătălia de pe N. şi Argeş, ultima încercare a armatei române de a apăra Bucureştii în faţa ofensivei germane. NEAJUNS (< ajuns) s. n. 1. Lipsă, scădere (3), cusur. 2. Greutate (7), dificultate; nemulţumire, neplăcere. NEAJUTORAT, -A (< ajutora) adj. Lipsit de mijloace materiale; sărac. + Care nu este în stare să se descurce Theodor Anton Neagu singur; nepriceput, stângaci (2), neîndemânatic. NEALINIERE (< aliniere) s. f. Politică de n. = politică de neutralitate faţă de cele două blocuri antagoniste (occidental şi comunist) practicată în timpul războiului rece de statele din lumea a treia. După dezmembrarea blocului comunist, ţările nealiniate şi-au redefinit rolul şi orientările politice, de-clarându-şi ca principale obiective apărarea păcii, dezvoltarea economică a Sudului, rămas în urmă faţă de Nordul industrializat. NEAM (< magh., II magh., bg.) s. n., adv. I. S. n. 1. Popor, naţiune. + Neamul omenesc = speţă umană, omenirea. 2. (IST.) Termen care denumeşte uniunile de ginţi şi de triburi din Comuna primitivă; p. ext seminţie, trib, populaţie. 3. Totalitatea celor înrudiţi prin sânge sau prin alianţă, familie; rudă. Expr. Din neam în neam, exprimă continuitatea în timp. Neam de neamul meu (sau tău, lui etc.); a) toţi ascendenţii sau (rar) descendenţii din familia mea (sau a ta, a sa. etc.); b) nici unul dintre ascendenţii sau (rar) descendenţii din familia mea (sau a ta, a sa etc.). 4. (La pl.; în sec. 18-19, în Ţara Românească şi în Moldova) Denumire a urmaşilor boierilor mari sau veliţi, care ocupau dregătoriile importante. 5. (înv. şi reg.) Origine, obârşie. Expr. A fi de neam de... sau a-şi trage neamul din... = a fi de origine, a se trage din... 6. Soi, fel, gen, specie. ♦ Expr. De tot neamul sau de toate neamurile = felurit, variat. II. Adv. (Reg., fam.) Deloc, de fel, câtuşi de puţin, nimic. NEAMESTEC (< amestec) s. n. Neintervenţie. NEAMTZU-OTTONEL, Nicolae (1885-1982, n. Bucureşti), actor român, împreună cu Z. Bârsan, a pus bazele Teatrului Naţional din Cluj (1919). Activitate îndelungată pe scena Teatrului din Craiova. Roluri variate, de la vodevil la dramă şi tragedie („O scrisoare pierdută" de Caragiale, „Vicleniile lui Scapin" de Moliere, „Regele Lear" de Shakespeare). Roluri secundare în filme („Telegrame", „Amor fatal"). NEAMŢ (< sl.) s. m. (Pop.) German. NEAMŢ 1. Subcarpaţii Neamţului, mare unitate de relief subcarpatic, parte componentă a Subcarpaţilor Moldovei, extinsă la E de Carpaţii Orientali, pe direcţia NV-SE, pe c. 100 km lungime şi c. 15 km lăţime max., între M-ţii Stânişoara şi Goşmanu (la V), NEAMŢ 550 culoarele văilor Moldova (ENE) şi Şiret (ESE) şi Subcarpaţii Trotuşului (SSE). Sunt formaţi dintr-un şir de depresiuni de contact (Neamţ, Cracău-Bistriţa), închis la E de un lanţ de dealuri subcarpatice (Pleşu—Corni—Mărgineni— Runcu), alcătuite predominant din gresii, marne, argile marnoase, nisipuri. Este o regiune intens populată (peste 80 loc./km2), cu aşezări vechi şi multe obiective de interes turistic. 2. Depresiune de contact situată în partea de N a Subcarpaţilor Neamţului, la 380-460 m alt., dominată de înălţimile M-ţilor Stânişoara (la V) şi cele ale dealurilor subcarpatice Pleşu, 915 m (la NNE), Boiştea, 401 m (la E), Ţibucani, 463 m (la SE) şi Corni, 536 m (S), drenată de râul cu acelaşi nume. Supr.: c. 190 km2; lungimea: 28 km; lăţimea max.: 14. km. Relieful depresionar este reprezentat printr-un glacis piemontan, continuat cu un şes aluvial format din terase şi lunci. Numeroase obiective turistice: mănăstirile Neamţ, Agapia, Varatec, Cetatea Neamţului, casa memorială „Ion Creangă" din Humuleşti ş.a. Depr. N. mai este cunoscută şi sub numele de Ozana-Topoliţa sau Nemţişor. 3. Râu, afl. dr. al Moldovei la Timişeşti; 54 km. Izv. din M-ţii Stânişoara, de sub vf. Bi-volu, de la 1 100 m alt., şi trece prin Târgu-Neamţ. Cunoscut şi sub denumirea de Ozana. 4. Cetatea Neamţului, cetate situată pe terit. oraşului Târgu-Neamţ, pe o stâncă din sudul culmii Pleşu, ridicată în timpul domniei lui Petru I Muşat (c. 1375-c. 1391), refăcută şi amplificată de Ştefan cel Mare (1475-1476). Importantă fortăreaţă în sistemul de apărare a Moldovei în Evul Mediu. Asediată fără succes de unguri (1395) şi de turci (1476), cetatea a fost transformată din nou de Vasile Lupu (1645-1646). Atacată în 1691 de oştile polone, conduse de regele loan Sobieski, cetatea a fost apărată eroic de un număr restrâns de „vânători", dar cu toate acestea a fost cucerită după patru zile. Se presupune că a fost aruncată în aer (1718) de domnul Mihai Racoviţă la cererea turcilor. A căzut în ruină în sec. 18. Consolidată şi restaurată după 1960. 5. Mănăstirea % mănăstire de călugări situată în satul Mănăstirea Neamţ, com. Vână- tori-Neamţ, jud. Neamţ, ctitorie din sec. 14 a domnului Petru I Muşat. Distrusă de un incendiu în 1467, biserica mănăstirii a fost refăcută de Ştefan cel Mare, dar cutremurul din 1471 i-a provocat mari stricăciuni. Pe locul bisericii vechi, Ştefan cel Mare a construit o biserică nouă, cu hramul înălţarea Domnului, sfinţită la 14 nov. 1497. Picturile murale interioare originare au avut de suferit după frecvente incendii, fiind refăcute în anii 1671, 1696, 1862, fragmente de fresce originare păstrându-se în altar, în naos şi camera mormintelor. Ansamblul monahal a fost restaurat în anii 1954-1961. în incinta complexului monastic se mai află trei paraclise cu hramurile Buna Vestire (sec. 16), Sf. Gheorghe (1796, refăcută în 1826) şi Adormirea Maicii Domnului (sec. 18, cu transformări din 1843), un turn-clopotniţă (1497), numeroase chilii şi turnuri de apărare. în Evul Mediu, la Mănăstirea N. a funcţionat o şcoală de caligrafi şi mini-aturişti (întemeiată la începutul sec. 15 de Gavriil Uric), iar în 1808, Veniamin Costache a înfiinţat o tipografie şi un atelier de xilogravură. în prezent, aici funcţionează o tipografie mitropolitană, ateliere de tâmplărie, fierărie ş.a., un seminar teologic al Arhiepiscopiei laşului, o bibliotecă şi un muzeu de artă religioasă. 6. Judeţ în NE României, în partea central-nordică a Moldovei, în bazinele râurilor Bistriţa, Şiret şi Moldova; 5 896 km2 (2,47% din supr. ţării); 585 746 loc. (1999), din care 40,6% în mediul urban; densitatea: 99,3 loc./km2. Reşed.: municipiul Piatra-Neamţ. Oraşe: Bicaz, Roman (municipiu), Târgu-Neamţ. Comune: 70. Relief variat, reprezentat prin unităţi montane, subcarpatice şi de podiş care coboară în trepte de la V la E. Zona Neamţ (4). Ruinele cetăţii Neamţului 551 NEAMŢ montană, amplasată, aproximativ, în jumătatea de V a jud. N., puternic fragmentată de văi adânci, aparţine compartimentului central-estic al Car-paţilor Orientali, cuprinzând M-ţii Stâni-şoarei (cu vf. Bivolu de 1 530 m alt.), partea de SE a M-ţilor Bistriţei (cu vf. Budacu de 1 859 m şi vf. Grinţieş, 1 758 m), masivul Ceahlău (vf. Oco-laşu Mare, 1 907 m, constituie alt. max. de pe terit. jud. N.), M-ţii Tarcău (vf. Glodu, 1 439 m), M-ţii Goşmanu şi prelungirile de E ale M-ţilor Hăşmaş (vf. Hăşmaşu Mare, 1 792 m). La E de reg. montană se desfăşoară Subcarpaţii Moldovei, alcătuiţi dintr-un şir de depresiuni (Neamţ, Cracău-Bistriţa şi o mare parte a Depr. Tazlău) şi un lanţ de masive deluroase (Pleşu, Boiştea, Ţibucani, Corni, Şerbeşti, Mărgineni, Runcu ş.a.). Extremitatea de E a jud. N., la E de valea Şiretului, este ocupată de o mică porţiune a Pod. Central Moldovenesc. Climă tempe-rat-continentală, cu variaţii locale în funcţie de treptele de relief. Temp. medie anuală variază între 2°C pe culmile montane înalte, 6,5-8,5°C în Subcarpaţi şi 9°C în zonele mai joase. Temp. max. absolută a atins valoarea de 39,6°C (17 aug. 1952, staţia meteo- rologică Doljeşti), iar temp. minimă absolută a coborât până la -33,2°C (20 febr. 1954, Roman). Cantitatea precipitaţiilor anuale înregistrează o creştere de la E la V, respectiv de la 500 mm în Pod. Central Moldovenesc, la 800-1 000 mm în Subcarpaţi şi peste 1 200 mm pe culmile montane înalte. Vânturi predominante dinspre V şi NV. Reţeaua hidrografică este reprezentată prin trei râuri mari alohtone (Şiret, Moldova, Bistriţa), care colectează o importantă reţea de râuri autohtone. Peisajul hidrografic al jud. N. este întregit de mai multe lacuri antropice, printre care se remarcă Izvoru Muntelui, Pângăraţi, Bâtca Doamnei ş.a. Resurse naturale: săruri de potasiu (Grumăzeşti, Roznov, Tazlău, Bălţăteşti), şisturi bituminoase (pe văile Nechit, Calu, Iapa), gaze naturale (Tazlău, Roman), petrol (Tazlău), calcar (Bicaz-Chei), gresie de Kliwa (pe văile Iapa, Calu, Doamna), argile, balast, izvoare cu ape minerale (Bălţăteşti, Oglinzi, Borca), păduri (260 314 ha, 1998). Industria jud. N. realizează o gamă variată de produse: energie electrică şi termică (hidrocentralele de la Bicaz, Pângăraţi, Roznov I şi II, Costişa, Piatra-Neamţ), repere metalurgice (fontă, ţevi sudate din oţel, prăjini pentru foraj petrolier ş.a., la Roman), utilaj greu, utilaje şi piese de schimb pentru agricultură, utilaje pentru ind. firelor şi fibrelor sintetice, pentru ind. forestieră şi pentru transporturile feroviare şi rutiere, maşini-uneite, rulmenţi ş.a. (Piatra-Neamţ, Roman), fire şi fibre sintetice (Săvineşti), îngrăşăminte chimice, acid sulfuric, produse azotoase etc. (Roznov, Săvineşti), celuloză şi hârtie (Piatra-Neamţ), ciment şi azbociment (Bicaz), mobilă, cherestea, parchet, butoaie, ambalaje (Piatra-Neamţ, Roman, Târgu-Neamţ, Viişoara, Vânători-Neamţ ş.a.), confecţii, tricotaje, covoare (Piatra-Neamţ, Roman, Târgu-Neamţ, Bicaz, Roznov), produse alim. Meşteşugurile populare tradiţionale se remarcă prin frumoasele cojoace şi bundiţe (Târgu-Neamţ, Ghindăoani, Gârcina, Girov), covoare manuale (Hu-muleşti, Bahna, Grumăzeşti), măşti (Târpeşti), vase ceramice (Sagna, Po-eni, Vulpăşeşti, Dobreni). Agricultura, cu un grad ridicat de privatizare (80% din supr. agricolă aparţine sectorului privat), dispunea (la începutul anului 1998) de 284 184 ha terenuri agricole, din care 170 304 ha suprafeţe arabile, 69 601 ha păşuni, 40 082 ha fâneţe, NEAMŢU 552 1 076 ha vii şi pepiniere viticole şi 3 121 ha livezi şi pepiniere pomicole, în 1997, terenurile arabile erau cultivate cu porumb (57 730 ha), grâu şi secară (33 609 ha), plante de nutreţ (33 384 ha), orz şi orzoaică, ovăz, sfeclă de zahăr, cartofi ş.a. Pomicultura, în structura căreia predomină merii şi prunii, este dezvoltată în zonele dealurilor subcarpatice, ocupând suprafeţe compacte în arealele localit. Târgu-Neamţ, Ştefan cel Mare, Păs-trăveni ş.a. în 1997, producţia totală de fructe a fost de 42 527 tone, din care 22 782 tone mere, 8 985 tone prune, 5 452 tone pere ş.a. La începutul anului 1998, sectorul zootehnic, privatizat în proporţie de peste 64%, cuprindea 100 mii bovine, 121 mii porcine, 230 mii ovine, 19 mii cabaline; avicultură (1,1 mii. capete păsări); apicultură (14 mii familii ^ albine). Căi de comunicaţie (1998): 134 km linii de cale ferată (din care 46 km electrificate), cu o densitate de 22,7 km/ 1 000 km2; reţeaua drumurilor publice însumează 1 809 km, din care 457 km modernizate. Unităţile de învăţământ, cultură şi artă (1997/1998): 301 grădinţe de copii, 391 şcoli generale, 28 licee, 20 şcoli profesionale, 368 biblioteci, cu 3 019 000 volume, 12 cinematografe, 156 cămine culturale, patru case de cultură, 14 muzee, un teatru de stat (la Piatra-Neamţ) ş.a. Turism dezvoltat, bazat pe varietatea peisajului geografic, pe patrimoniul monumentelor istorice şi de artă, pe originalitatea elementelor etnografice şi folclorice, pe prezenţa staţiunilor climaterice şi balneoclimaterice (Durău, Băl-ţăteşti) ş.a. Jud. N., situat în tradiţionala zonă turistică Moldova centrală, prezintă ca obiectiv principal regiunea Bicaz-Ceahlău, marcată de prezenţa Cheilor Bicazului de un neasemuit pitoresc, a lacului de acumulare Izvoru Muntelui, cât mai ales de existenţa masivului Ceahlău, cel mai falnic munte al Moldovei şi unul dintre cele mai importante obiective turistice ale ţării. Arealul turistic din preajma oraşului Târgu-Neamţ şi de pe valea Bistriţei, cu unele monumente istorice şi de arhitectură (Cetatea Neamţului, mănăstirile Bistriţa, Secu, Sihăstria, Aga-pia, Varatec, casa memorială „Ion Creangă" din Humuleşti ş.a.) sau renumite rezervaţii forestiere (Codrii de Aramă, Pădurea de Argint etc.) reprezintă un alt pol de atracţie turistică. Indicativ auto: NT. NEAMŢU, vârf în M-ţii Baiului (Car-paţii Orientali), constituind alt. max. a acestora (1 926 m). NEAMŢU, Octavian (1910-1976, n. Caransebeş), sociolog român. Membru al Şcolii sociologice de la Bucureşti. Studii („Sociologia culturii poporului"), monografii („Dimitrie Guşti. Viaţă şi personalitate", în colab.). NEAMŢULUI, Cetatea - v. Neamţ (4). NEAMUL ROMÂNESC, ziar editat la Bucureşti (1906-1940, cu unele întreruperi) de N. lorga. A militat pentru desăvârşirea unităţii politice a poporului român; în ultimii ani a avut o pronunţată atitudine antifascistă. Ziarul a editat şi un supliment, „Neamul românesc literar", condus tot de N. lorga, care a apărut la Vălenii de Munte, în două serii (1908-1912 şi 1925-1926). Printre colaboratori: G. Topîrceanu, A. Cotruş, Elena Farago, V. Bogrea, I. Cioră-nescu, I.E. Torouţiu, N. Cartojan. NEANDERTHAL, vale în Germania (Renania de Nord-Westfalia), în bazinul râului Dussel, afl. al Rinului. — Omul de tip uman fosil, denumit astfel după craniul descoperit (1856) în valea N., resturilor fosile găsite în Europa, Africa de Nord şi Asia (Palestina). Anatomistul englez W. King, bazat pe descoperirile lui T.H. Huxley, introduce (1864) denumirea de Homo nean-derthalensis. Omul de N. a fost contemporan cu Homo sapiens sapiens din Orientul Apropiat şi Homo sapiens din Africa de Sud şi China. în România au fost descoperite resturi fosile în peştera de la Ohaba-Ponor. NEANT (< fr.) s. n. Nefiinţă; nonexistenţă; nimic. NEANTROP (< fr., it.) s. m. Denumire generică dată hominizilor în forma actuală (Homo sapiens sapiens), vii şi fosili. NEAOŞ, -Ă adj. (Şi adv.) 1. Autentic, adevărat (2), veritabil. 2. Autohton (1), băştinaş, §et-beget. NEAPĂRAT, -Ă (< ne- + apărat) adv., adj. 1. Adv. Cu orice preţ; negreşit. 2. Adj. Absolut trebuincios, indispensabil. ^ Expr. A fi de (sau a avea) neapărată nevoie (sau trebuinţă) - a fi foarte necesar, absolut indispensabil. 3. Adj. Lipsit de apărare. NEARCHOS (NEARKHOS) din Amfipolis (c. 360-c. 312 î.Hr.), general grec. Satrap al Liciei şi Pamfiliei (334-333 Î.Hr.). A participat la luptele din Bactria şi la campania din India. Amiral în flota lui Alexandru Macedon (din 326 Î.Hr.). în anii 327-326 Î.Hr. a parcurs drumul de la Marea Roşie fa gurile Indusului şi înapoi, periplu pe care l-a descris într-o lucrare, ce conţinea bogate observaţii geografice şi etnografice, folosită de Arian şi de Strabon. NEARTICULAT, -Ă (< articulat) adj. 1. (Despre sunete) Emis fără participarea organelor vorbirii; p. ext. (despre cuvinte) pronunţat nedesluşit, îngăimat, bolborosit. 2. (GRAM.) Care nu este însoţit de articol. NEASCULTĂTOR, -OARE (< as- cultător) adj. (Şi subst.) Care nu ascultă, nu este disciplinat; nesupus. NEASEMUIT, -Ă (< asemuit) adj. Care nu poate fi asemănat cu nimic; extraordinar, incomparabil, inegalabil, unic. NEASTÂMPĂR (< astâmpăr) s. n. Nelinişte, agitaţie, nerăbdare. NEASTÂMPĂRAT, -Ă (< astâmpărat) adj. Care nu are astâmpăr; neliniştit, agitat, nepotolit. ♦ Zburdalnic. NEAŞTEPTAT, -Ă (< aşteptat) adj., s. n. 1. Adj. (Şi adv.) La care nu te aştepţi; neprevăzut, subit, brusc (1). 2. S. n. (în locuţiuni adverbiale) Pe neaşteptate - fără să te aştepţi, deodată, inopinat. NEATÂRNARE (< atârnare) s. f. Independenţă (1). NEATÂRNAT, -Ă (< atârnat) adj. Independent. NEATINS, -Ă (< atins) adj. Care nu este atins de nimic; p. ext. întreg, intact. ♦ Fig. Imaculat. + Inaccesibil. NEAUA, com. în jud. Mureş, situată în Pod. Târnavelor, pe râul Ghergheş; 1 523 loc. (2000). Biserică reformată (1667, restaurată în 1880), în satul Rigmani. NEAVENjT, -Ă (după fr. non avenu) adj. Nul şi ~ = lipsit de valabilitate, considerat ca inexistent. NEBEL [ne:b8l], Antoine (1860— 1957), medic elveţian. Fondatorul ho-meopatiei moderne. A evidenţiat rolul constituţiei trupului omenesc în stabilirea tratamentelor homeopatice. NEBKA (cuv. arab) subst. (GEOGR.) Dună elementară de forma unei movile, caracteristică Saharei. NEBO (în mitologia egipteană), zeu babilonean al caligrafiei şi înţelepciunii; autorul şi posesorul tăbliţelor destinului. 553 NECESAR NEBRASKA [nebraeske], stat în partea central-nordică a S.U.A.; 200,4 mii km2; 1,7 mii. loc. (1997). Centru! ad-tiv: Lincoln. Expi. de petrol. Ind. constr. de maşini şi prelucr. metalelor. Cereale, sfeclă de zahăr. Creşterea intensivă a animalelor. NEBULAR, -Ă (< fr.; {s> lat. nebula „ceaţă, nor“) adj. Referitor la nebuloasă; ca o nebuloasă. NEBUUU (< fr.) s. n. (ASTR.) Gaz ipotetic din nebuloasele gazoase, căruia i se atribuiau, în trecut, liniile intense prezente în spectrul acestora, în 1928, astrofizicianul american l.S. Bowen a arătat că acele linii spectrale aparţin atomilor unor elemente cunoscute, aflaţi în stadii înalte de ionizare. NEBULOASĂ (< fr.; {s} lat. nebulo-sus „ceţoasă") s. f. Obiect ceresc cu aspect difuz şi strălucire slabă format din gaze şi pulberi aflate în spaţiul interstelar. Până la invenţia telescopului denumirea de n. era dată şi obiectelor cereşti cunoscute azi ca roiuri de stele sau galaxii. N. pot fi: n. planetare, denumite astfel din cauza asemănării cu planetele; au forme circulare, eliptice sau inelare şi sunt rezultatul expulzării păturilor de gaze din unele stele aflate în stadii finale ale evoluţiei lor (ex. n. inelară din constelaţia Lira), în cazul exploziilor de supernove, avem n. luminoase precum n. Crab din constelaţia Taurul; n. difuze sunt structuri de mari dimensiuni (adesea de mulţi ani-lumină), cu forme nedefinite şi aspect de nor; lumina lor provine de la stelele vecine; ex. n. M 42 din constelaţia Orion (în „spada" lui Orion); tot în aceeaşi constelaţia se găseşte n. obscură „Capul de cal" (în apropierea stelei zeta din „centura" lui Orion). Un număr mare de n. obscure se observă pe plăcile fotografice ale Căii lactee (Galaxiei). NEBULOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Fig. 1. Neguros, sumbru. 2. Neclar, confuz. NEBULOZITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Stare a cerului acoperit cu nori, întunecare uşoară; concr. ceaţă, lumină difuză. ♦ (METEOR.) Grad de acoperire cu nori a bolţii cereşti, exprimat în zecimi (care desemnează numărul de sectoare de pe bolta cerească acoperită de nori). 2. Fig. Lipsă de claritate, confuzie, obscuritate. NEBUN, -Ă (< bun) adj., s. m. I. Adj. (Şi subst). 1. Care suferă de o boală mintală; dement (1), alienat mintal, descreierat. 2. Lipsit de judecată, nesocotit, nechibzuit; (despre gândire, manifestări) nebunesc. + Ieşit din comun, extraordinar; fără măsură, enorm. 3. Vioi, zburdalnic, zvăpăiat, nebunatic; nestăpânit, trăsnit. 4. (Pop.) Rău; vătămător. II. S. m. 1. Piesă Ia jocul de şah. 2. Personaj comic de la Curtea seniorilor feudali sau de la curţile regale care provoca râsul prin glume, gesturi etc. NEBUNARIŢĂ (< nebun) s. f. (BOT.) Măselariţă. NEBUNATIC, -Ă (< nebun) adj. Neastâmpărat, zglobiu, zburdalnic. NEBUNESC, -EASCĂ (< nebun) adj. (Ca) de nebun (I 1), propriu nebunului. ♦ Nechibzuit, nesocotit, nebun (I 2). + Lipsit de măsură, exagerat, excesiv. NEBUNEŞTE (< nebun) adv. Ca nebunii (I 1), în felul nebunilor; fără logică, iraţional, orbeşte. ♦ în mod exagerat; peste măsură. NEBUNIE (< nebun) s. f. 1. Boală mintală; demenţă, alienare mintală; p. ext. lipsă de judecată, de chibzuială; nesocotinţă. ^ Loc. La nebunie = foarte mult, peste măsură. 2. Faptă de om nebun (I 2); nechibzuinţă, prostie; extravaganţă. 3. Neastâmpăr, zburdălnicie. ♦ Poznă, ştrengărie, năzdrăvănie. NECAZ (< sl.) s. n. 1. Neajuns (2), neplăcere, nemulţumire, impas; amărăciune; (la pl.) încercări, greutăţi (7). + Trudă, efort, chin (pentru realizarea unui lucru). 2. Supărare, suferinţă, mâhnire. 3. Mânie, ciudă, pică1, furie (împotriva cuiva). NECĂJI. (< necaz) vb. IV. 1. Tranz. A pricinui cuiva un necaz (1), o nemulţumire; a supăra, a nemulţumi; a deranja (2), a incomoda. ♦ A sâcâi, a plictisi. ♦ Refl. A se enerva, a se mânia. 2. Refl. A se strădui, a se căzni. NECĂJIT, -Ă (< necăji) adj. 1. Care are un necaz (1); supărat, amărât. ♦ Care exprimă supărare, nemulţumire, -f (Despre viaţă, trai) Plin de lipsuri, de greutăţi. 2. Care duce o viaţă grea; sărac, sărman. NECEAEV, Serghel Ghenadievlcl (1847-1882), anarhist rus. în 1869, a publicat, la Geneva (unde emigrase din cauza asasinării unui student suspectat de trădare), împreună cu M.A. Bakunin, „Catehismul revoluţionarului", document programatic al anarhismului, întors în Rusia, a fondat organizaţia secretă „Voinţa poporului". Constrâns din nou să emigreze (1872), a fost extrădat de poliţia elveţiană, autorităţile ruseşti condamnându-l la 20 de ani de închisoare. NECESAR, -Ă (< fr., lat., it.) adj., s. n. 1. Adj. De care este nevoie, care Nebuloasă NECESARIENI 554 nu poate lipsi; trebuincios; indispensabil (1). ^ Strictul n. - cantitate minimă (din ceva) indispensabilă pentru un anumit scop. 2. Adj. (Şi subst.) Care, în condiţii date, nu poate să nu fie sau să nu se întâmple. ^ (DR.) Depozit n. = (contract de) depozit încheiat sub imperiul unei necesităţi stringente (în caz de incendiu, cutremur, accident etc.); poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, indiferent de valoarea bunului depozitat. 3. S. n. sg. Ceea ce este absolut trebuincios pentru ceva. NECESARIENI (< fr.) s. m. pl. Membri ai unei secte religioase din Marea Britanie, care consideră că oamenii acţionează conform unei predestinări, negând întru totul libertatea voinţei proprii. NECESITA (< fr.) vb. I tranz. A cere, a impune ca absoly| necesar (1); a reclama, a pretinde. NECESITATE (< lat., fr.) s. f. 1. Trebuinţă, nevoie, lipsă. ^ Loc. De primă necesitate = absolut trebuitor, indispensabil traiului. 2. (FILOZ.) N. categorică sau necondiţionată ori de drept (logică, metafizică) = n. care presupune contradictoriul ca imposibil şi de neconceput în sine; n. determinată a priori prin analiza noţiunilor sau prin deducţie. N. ipotetică sau de fapt (fizică) = n. care nu presupune contradictoriul ca imposibil şi de neconceput în sine, ci ca o consecinţă a ipotezei formulate sau a condiţiilor de fapt (de ex.: concluzia decurgând din premisele unui silogism formal valabil; efectul unei cauze date). N. relativă (morală) = n. care presupune contradictoriul ca foarte puţin probabil, deşi nu imposibil nici de drept, nici de fapt. <0> Loc. Cu necesitate = în mod necesar (2), în mod imperios, obligatoriu. 3. Stare de n. v. stare. 4. Utilitate, oportunitate. NECHAO, numele a doi faraoni egipteni. Mai important: N.ll (609— 594 î.Hr.), din dinastia XXVI, fiul şi succesorul lui Psametic I. Iniţiatorul unei politici de expansiune în Palestina şi Siria. L-a înfrânt în bătălia de la Megiddo (600 Î.Hr.) pe regele losia al Iudeii, dar a fost învins în bătălia de la Karkemiş (605 Î.Hr.) de Nabucodo-nosor II, fiind obligat să renunţe la cuceririle sale. A început construcţia unui canal între Nil şi Marea Roşie. Potrivit relatărilor lui Herodot, fenicienii ar fi făcut, din ordinul lui, o călătorie pe mare în jurul Africii. NECHEMAT. -A (< chemat) adj. (Şi subst.) 1. Care nu a fost poftit, che- mat, dorit (undeva). 2. Incompetent, ignorant, nepriceput. NECHIBZUIT, -Ă (< chibzuit) adj. Lipsit de chibzuinţă, nesocotit; necugetat, necumpănit. NECINSTE (< cinste) s. f. 1. Lipsă de cinste; ruşine, dezonoare. + Insultă, ocară, ofensă. 2. Lipsă de corectitudine, de probitate. NECINSTI (< cinsti) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A (se) dezonora, a (se) compromite. 2. Tranz. A profana, a pângări. ♦ A batjocori, a viola o femeie. NECINSTIT, -Ă (< cinstit) adj. Lipsit de cinste, de probitate, de onestitate; incorect; nedrept, înşelător. NECIOPLjT, -A (< cioplit) adj. Care nu este cioplit; fig. lipsit de educaţie, de cultură; fără maniere, grosolan, mojic, mitocan. NECITŞŢ, -EATA (< citeţ) adj. Care se citeşte cu greu sau care nu se poate citi; ilizibil, indescifrabil. NECK (cuv. engl. ,,gât“) s. n. Corp de roci efuzive sub formă de stâlp vulcanic, care reprezintă umplutura cu lavă a coşului vulcanic; prin eroziunea rocilor înconjurătoare, n. iese adesea în relief. NECKAR, râu în SV Germaniei, afl. dr. al Rinului în aval de Mannheim; 371 km. Izv. din M-ţii Pădurea Neagră şi trece prin Tubingen, Esslingen, Stuttgart, Heilbronn şi Heidelberg. Hidrocentrale. Canalizat (203 km) şi navigabil până aproape de Stuttgart. NECKER [neke:r], Jacques (1732— 1804), financiar şi om politic francez de origine germană. Director general al finanţelor (1777-1781 şi 1788-1790, cu o întrerupere) în timpul regelui Ludovic XVI. A efectuat unele reforme, cu scopul redresării situaţiei financiare. Rol hotărâtor în convocarea Statelor Generale (1789) şi în adoptarea hotărârii prin care se dubla numărul depu- Neck taţilor stării a treia. Autor al lucrării „Administrarea finanţelor". NECKERMANN [nekermen], Josef (1912-1992), om de afaceri german. A fondat (1948) Casa de Comenzi AG, din Frankfurt am Main, de renume internaţional. Preşedinte (1967-1989) al Fundaţiei Deutsche Spolthiefe. NECLINTIT, -Ă (< clintit) adj. 1. Care nu se clinteşte din loc; nemişcat, imobil, fix. 2. Fig. Neschimbător, statornic; constant. ^ (Şi adv.) Hotărât, ferm. NECOMBATANT, -Ă (< combatant) adj., s. m. (Persoană, militar) care în vreme de război nu participă efectiv la lupte, ci îndeplineşte misiuni auxiliare în spatele frontului. NECOMESTIBIL, -Ă (< comestibil) adj. Care nu este bun sau nu poate fi mâncat. ♦ Otrăvitor, toxic. NECONDIŢIONAT, -Ă (< condiţionat) adj. Care nu depinde de condiţii, care are loc sau există în orice condiţii. ♦ Fără condiţii, fără rezerve. NECONSOLAT, -Ă (< consolat) adj. Care nu găseşte consolare; nemângâiat. NECONTENCIOS, -OASĂ (< contencios) adj. (DR.) Procedură necon-tencioasă = procedură graţioasă (v. graţios). NECONTENIT, -Ă (< conteni) adj. (Şi adv.) Fără oprire, fără întrerupere, neîncetat, necurmat, continuu. NECONTESTAT, -Ă (< contestat) adj. Care nu este sau nu poate fi contestat; netăgăduit, incontestabil. NECONTRACTIBILIZARE (< con-tractibil) s. f. Necontractibilizarea ţesăturilor = operaţie de finisare prin metode chimice sau fizico-chimice a ţesăturilor, pentru stabilizarea dimensiunilor acestora. NECONVENŢIONAL, -Ă (< convenţional) adj. 1. (Despre artă) Care nu se supune canoanelor. ♦ (Despre firea, caracterul oamenilor) Spontan, natural. 2. (Despre surse de energie, materiale de construcţie) Care nu este impus prin folosire îndelungată. NECOPT, NECOAPTĂ (< copt) adj. Care nu este (bine) copt; crud (II). ♦ Fig. Nevârstnic, fără experienţă. NECRASOV, Olga (1910-2000, n. Sankt-Petersburg), zoolog şi antropolog român de origine rusă. Acad. (1990). Cercetări de anatomie comparată a sistemului nervos la peşti, paleoantro-pologie, antropologie contemporană 555 NECTON Oiga Necrasov („Contribution â l’etude du sac vas-culaire des poissons osseaux“, „Contribution â l’antropologie de la Bucovine", „The fossil man in Romania"). NECREDINCIOS, -OASĂ (< credin-cios) adj. 1. Lipsit de loialitate; infidel. 2. (Şi subst.) Care nu are nici o credinţă religioasă; ateu. 3. (Şi subst.) Neîncrezător, sceptic. NECREDINŢĂ '(< credinţă) s. f. 1. Infidelitate. 2. Lipsă de credinţă religioasă. ♦ Credinţă greşită, erezie. NECREZUT, -A (< crezut) adj. Care nu este de crezut, de neînchipuit; incredibil. ♦ Extraordinar, fantastic (2). NECRO- (< fr.; {s} gr. nekros ,,mort“) Element de compunere cu sensul „mort“; formează substantive şi adjective. NECROBIQZĂ (< fr.) s. f. 1. Moarte a celulelor într-un ţesut viu. 2. Zonă de necroză existentă într-un ţesut, ca rezultat al unei leziuni distrofice anterioare. NECROCITOZĂ (< fr.) s. f. (BIOL.) Moarte celulară. NECROFAG (< fr.; {s} necro- + gr. phagein- „a mânca“) adj. (ZOOL.) (Despre unele animale; şi subst.) Care se hrăneşte cu cadavre (ex. larvele unor muşte, hiena, vulturul pleşuv). NECROFAG IE (< necrofag) s. f. Faptul de a se hrăni cu cadavre. NECROFILIE (< fr.; {s> necro- + gr. philein „a iubi") s. f. Atracţie sexuală morbidă pentru cadavre. NECROFOBJE (< fr.; {s> necro- + gr. phobos „frică") s. f. 1. Stare patologică manifestată prin frica de morţi. 2. Teamă patologică de moarte. NECROFOR (< fr.; {s} gr. nekro-phoros „care transportă cadavre") s. m. (ENTOM.) Gropar (2). NECROHORMONI (< necro- + hormoni) s. m. pl. (BIOL.) Substanţe extrase din ţesuturi şi celule moarte care pot fie să omoare celule vii, fie să inducă în ele mitoze. NECROLOG (< fr.; {s} necro- + gr. logos „vorbire") s. n. 1. Discurs sau articol prin care se relevă calităţile morale, meritele, valoarea unei personalităţi cu ocazia funeraliilor acesteia. 2. Anunţ prin care se face cunoscut decesul cuiva. NECROLOG|E (< fr.) s. f. Listă de oameni de seamă morţi într-o anumită perioadă de timp. NECROMANIE (< fr.; {s} necro- + gr. mania „nebunie") s. f. Preocupare patologică pentru moarte sau pentru persoanele decedate. NECROMANŢIE (< fr., it., lat.) s. f. Practică magică constând în invocarea morţilor în vederea aflării viitorului. NECRQPOLĂ (< fr.; fe> gr. nekro-polis „cetatea morţilor") s. f. Cimitir (de înhumaţie sau de incineraţie) la diferite popoare din Preistorie şi Antichitate; locul (într-un lăcaş de cult) unde se află mormintele unei familii princiare sau regale; p. gener, mare cimitir într-un oraş modern. ♦ Criptă (2); cavou. NECROPSIE (< fr.; {i}; {s} necro- + gr. opsis „privire") s. f. (Rar) Autopsie. NECROTOMIE (< fr.; necro- + gr. tome „tăiere") s. f. Disecţie a cadavrelor. NECROZA (< fr.) vb. I refl. (Despre ţesuturi sau organe) A fi atins de necroză. NECROZĂ (< fr. {i}; {s> gr. nekrdsis „mortificare") s. f. 1. Moarte (mortificare) a unei porţiuni de ţesut sau de organ, cauzată de întreruperea circulaţiei sangvine, de infecţii, coroziuni, arsuri etc. 2. (FITOPAT.) Simptom la plantele atacate de unii agenţi patogeni, caracterizat prin înnegrirea ţesuturilor din cauza mortificării lor. NECRUŢĂTOR, -OARE (< crutător) adj. Care nu cruţă, nu are milă; neîndurător, neînduplecat, implacabil; p. ext. aspru (2), înverşunat, acerb. NECŞEŞTI, com. în jud. Teleorman, situată în Câmpia Găvanu-Burdea, pe Râu Câinelui; 1 571 loc. (2000). NECŞULEA, Anton Alexandru (1908-1993, n. Râmnicu Vâlcea), inginer român. M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Director tehnic (1935-1973) al Radiodifuziunii Române. Specialist în electroacustică („Bazele acusticii clădirilor", „Electro-acustica în sonorizare1*); a condus lucrările de proiectare a instalaţiilor electroacustice ale Sălii de concerte Radio, ale studiourilor cinematografice Buftea, ale Televiziunii Române etc. NECTANEBO (NEKHTNEBEF), numele a doi faraoni egipteni din dinastia XXX: N. I (380-362 Î.Hr.), fondatorul dinastiei. L-a înfrânt pe regele persan Artaxerxe II (373 Î.Hr.). A construit numeroase temple (Edfu, Hermopolis Magua ş.a.). N. II (360—343), ultimul suveran al dinastiei şi cel din urmă faraon al Egiptului independent. înfrânt de regele Artaxerxe III (343 î.Hr.) şi obligat să se refugieze în Nubia, Egiptul fiind transformat în satrapie a Imperiului Persan. NECTAR (< ngr., lat., fr., germ.) s. n. 1. (în mitologia greacă) Băutură a zeilor, care îi făcea nemuritori pe cei ce o sorbeau. ♦ Fig. Băutură foarte gustoasă; spec. vin foarte bun. 2. Lichid secretat de glandele nectarifere ale plantelor angiosperme, colectat de albine şi transformat în miere. Conţine 30-90% apă şi 10-70% zaharuri. 3. Băutură preparată din sucuri naturale de fructe. NECTARIFER, -Ă (< fr.; te> gr. nektar + lat. fero „a purta") adj. (Despre plante sau părţi ale lor) Care secretă nectar (2). NECTARH (după fr. nectaires; {s} lat. nectareus „de nectar") s. n. pl. Glande producătoare de nectar (2), aflate pe receptaculul floral sau la baza unor piese florale caracteristice plantelor melifere; glande nectarifere. NECTARJNĂ (< fr.) s. f! Varietate de piersici mari şi zemoase, cu pieliţa netedă, fără puf. NECTARINIDE (< fr.) s. f. pl. Familie de păsări din ordinul paseriformelor, care se hrănesc cu nectar şi polen, cuprinzând aproape 200 de specii, din care jumătate sunt răspândite în Africa, iar restul în Asia şi Australia. Ca adaptare la tipul de hrană, au limba pro-tractilă, tubuloasă, despicată la vârf, talia mică sau foarte mică, fiind considerate printre cele mai mici paseri-forme; colorit viu, metalic (ex. Necta-rinia famosa). NECTARIVOR, -Ă (< fr.) adj. Care se hrăneşte cu nectarul florilor (ex. albinele, bondarii, unele specii de lilieci, pasărea colibri). NECTON (< it.; {s} gr. nektos „înotător") s. n. (BIOL.) Biocenoza or- NECUGETAT 556 ganismelor care înoată activ în masa apei prin mişcări proprii (ex. cetacee, peşti, cefalopode). NECUGETAT, -Ă (< cugetat) adj. Nechibzuit, nesocotit. ♦ (Adverbial) Fără a cugeta, inconştient; orbeşte. NECULCE, Ion (c. 1672-1745, n. sat Prigorenii Mici, azi Ion Neculce, jud. Iaşi), cronicar şi dregător român. Şi-a început cariera în 1693, ajungând cu timpul să deţină importante dregătorii (mare agă, mare sluger şi mare spătar), fn timpul celei de a doua domnii a lui Dimitrie Cantemir, a devenit cel mai apropiat sfetnic al învăţatului domn, iar în lupta de la Stă-nileşti (1711) a condus oastea Moldovei. După o pribegie de nouă ani în Rusia şi Polonia, a revenit în Moldova. Scrierea sa „Leatopisiţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la domnia lui loan Vodă Mavrocordat" reia firul cronicii lui Miron Costin, relatând evenimente petrecute între 1662 şi 1743, cu o privire specială asupra domniei lui Dimitrie Cantemir. împreună cu cele 42 de legende istorice care o precedă, culese de autor din tradiţia orală („O samă de cuvinte'1), cronica, afirmând remarcabile 'calităţi narative şi portretistice, a constituit un preţios izvor de inspiraţie pentru scriitorii de mai târziu. NECULTIVAT, -Ă (< cultivat) adj. 1. (Despre plante) Care nu se cultivă; care creşte spontan. 2. (Despre oameni) Neinstruit, needucat. NECUM (< cum) adv., conj. 1. Adv. (înv. şi pop.) Nicidecum, defel, deloc. 2. Conj. (Şi) cu atât mai puţin, darămite. + (în construcţii afirmative) Cu atât mai mult, dar încă. NECUMPĂNIT, -Ă (< cumpănit) adj. Care nu este cumpănit; nechibzuit; imprudent; pripit. NECUMPĂTAT, -Ă (< cumpătat) adj. Lipsit de cumpătare; nechibzuit. NECUNOSCUT, -Ă (< cunoscut) adj., subst. 1. Adj. Care nu este cunoscut, ştiut; p. ext ascuns. ♦ (Despre persoane; şi subst.) Care nu face parte dintre cunoştinţele cuiva; străin. ♦ (Şi subst.) Anonim; fără renume; fig. obscur. 2. S. n. Ceea ce nu este (încă) cunoscut, 3. S. f. (MAT.) Mărime care apare într-o problemă sau într-o ecuaţie şi care se cere determinată. NECUPRINS, -Ă (< cuprins) adj., s. n. 1. Adj. Imens, infinit, nemărginit. 2. S. n. Spaţiu, întindere nelimitată; nemărginit. 3. Adj. Neînţeles, nepătruns cu mintea. NECURAT, -Ă (< curat) adj., s. m. art.. 1. Adj. (Fig.) Necinstit, dubios, murdar. 2. Adj. Duh necurat = spirit rău, diavol. 3. S. m. art. (Pop.) Dracul. NECUVÂNTĂTOR, -OARE (< cuvân-tător) adj. Care nu vorbeşte. ♦ (Substantivat, n.) Animal. NECUVIINCIOS, -OASĂ (< cuviincios) adj. Lipsit de cuviinţă; neres-pectuos, obraznic, indecent. NECUVHNŢĂ (< cuviinţă) s. f. Lipsă de cuviinţă; p. ext. faptă, vorbă necuviincioasă; obrăznicie, mojicie, impertinenţă; indecenţă, obscenitate. NEDAO, râu în Câmpia Panonică. Aici, în anul 454 d.Hr., hunii au suferit o gravă înfrângere din partea unei coaliţii conduse de gepizi. înfrângerea de la N. a declanşat destrămarea puterii hunilor. NEDBAL, Oskar (1874-1930), compozitor, dirijor şi violist ceh. Elev al lui Dvorâk. Dirijor al Orchestrelor Filarmonice din Praga (1896-1906), Viena (1906-1919) şi Bratislava (din 1923). Opere („Ţăranul lacub“), operete („Sânge polonez**), balete, lucrări simfonice şi de cameră. Unul dintre fondatorii „Cvartetului ceh“. NEDEF 1. Nicolae N. (n. 1928, Bucureşti), antrenor român de handbal/ Jucător de baschet şi handbal în prima divizie a ţării. între 1956 şi 1986 a fost la conducerea tehnică a echipeior naţionale de hanbal, contribuind la cucerirea a şapte titluri mondiale (la masculin: 1961, 1964, 1970, 1974; la feminin: 1956, 1960, 1962). 2. Mihai N. (n. 1932, Bucureşti), baschetbalist român. Frate cu N. (1). Component al echipei C.C.A. (1956-1967), cu care a cucerit 10 titluri naţionale. Selecţionat în echipa Europei. Antrenor al echipei Steaua între 1979 şi 1986, cu care a câştigat şase titluri. NEDEFINIT, -Ă (< definit) adj. 1. Care nu este definit; p. ext. vag. ♦ Nehotărât. 2. (MAT.) Integrală n. (a unei funcţii) = funcţie a cărei derivată este funcţia dată; permite calcularea integralelor pe diferite domenii ale funcţiei iniţiale. Sin. primitivă (a unei funcţii). Nicolae Nedef NEDEIE (< sl. nedelia „duminică", „săptămână") s. f. 1. Petrecere câmpenească populară, la origine un vechi obicei pastoral specific unor regiuni montane, prilej de întâlnire şi de a ţine târg la date fixe, legate de calendarul vieţii păstoreşti. 2. Loc plan pe vârful unui munte. NEDEL, Aurel (n. 1930, sat Vaidei, jud. Hunedoara), pictor român. Preferinţă pentru peisaj şi portret, pe care le realizează în tonalităţi calde şi o tratare lapidară a formelor. NEDELCIU, Mircea (1950-1999, n. Fundulea), scriitor român. Unul dintre liderii generaţiei ’80. Promotor al textualismului. Proză scurtă („Amendament la instinctul proprietăţii", „Şi ieri va fi o zi") şi romane (,Zmeura de câmpie", „Tratament fabulatoriu"). Membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (1994). NEDELCOVICI, Bujor (n. 1936, Bârlad), scriitor român. Stabilit în Franţa (1986). Redactor la revista „Esprit" (din 1987). Folosind mijloace moderne de analiză, romanele sale, dintre care unele au apărut şi în franceză, au ca obiect conştiinţele problematice, interogative (trilogia „Somnul vameşului", „Zile de nisip" ş.a.) sau se constituie în radiografii ale totalitarismului („Al doilea mesager", o utopie negativă) şi al condiţiei imigrantului („îmblânzitorul de lupi"). Memorialistică de exil (Jurnalul infidel"). NEDELICATEŢE (< delicateţe) s. f. Lipsă de delicateţe; p. ext. faptă, vorbă lipsite de delicateţe; impoliteţe, grosolănie. NEDEMN, -Ă (< demn) adj. Care nu este la înălţimea aşteptărilor; nevrednic. NEDEMNITATE (< nedemn) s. f. (DR.) N. succesorală = sancţiune civilă constând în decăderea unui moştenitor legal din dreptul de a moşteni o persoană faţă de care s-a făcut vinovat de atentat la viaţa sa, ori de nedenunţarea omorului căruia i-a căzut victimă defunctul, sau (când încă nu era abolită pedeapsa cu moartea) de acuzaţie capitală calomnioasă împotriva acestuia. NEDESLUŞIT, -Ă (< desluşit) adj. (Şi adv.) Care nu este desluşit; cu vagi contururi; neclar, nelămurit, confuz. NEDESPĂRŢIT, -Ă (< despărţit) adj. (Despre prieteni, tovarăşi etc.) Foarte apropiat; inseparabil, nedezlipit. NEDETERMINARE (< determinare) s. f. 1. (MAT.) Imposibilitate de a determina în mod univoc valorile necunoscutelor unei probleme. ♦ Incertitudine, imprecizie. ^ (FIZ.) Relaţii de 557 NEFERTiTI n. = relaţii de imprecizie. 2. Lipsă de motivaţie. ♦ Situaţie neclară, incertă. NEDEZLIPIT, -A (< dezlipit) adj. Care nu este sau nu poate fi despărţit; nelipsit din preajma cuiva, inseparabil. NEDEZMINŢIT, -A (< dezminţit) adj. Care nu se dezminte; consecvent, statornic. NEDIM, Ahmet (1681-1730), poet turc. Lucrările sale, adunate într-un „Divan", sunt kaside şi gazeluri pe teme tradiţionale. Cântecele (şarki), formă poetică pe care a inventat-o, pentru a fi acompaniată de muzică, dau expresie bucuriei de a trăi. NEDISEMINARE (< diseminare) s. f. Nerăspândire, neîmprăştiere. ♦ (Despre armele nucleare) Neproliferare. NEDISIMULAT, -A (< disimulat) adj. Lipsit de ipocrizie. NEDOMOLIT, -A (< domolit) adj. Care nu este sau nu poate fi domolit; aprig, nepotolit. NEDORjT, -Ă (< dorit) adj. Care nu este dorit; indezirabil. NEDREPT, -EAPTĂ (< drept) adj. 1. (Şi adv.) Care nu este conform cu dreptatea; inechitabil; incorect, injust; ilegal. (DR.) Nedreaptă luare = infracţiune care constă în folosirea de către un funcţionar, în exerciţiul funcţiunii, a oricăror mijloace pentru a determina o persoană să-i dea o sumă de bani sau un alt lucru, pretinzând că-i este datorată. (Substantivat, n.) Pe nedrept(ul) = fără nici un drept, în mod samavolnic, abuziv. 2. (GRAM.; despre complemente şi propoziţii completive) Indirect. NEDREPTATE (< dreptate) s. f. Lipsă de dreptate; injustiţie; p. ext. faptă nedreaptă; samavolnicie. NEDUMERI (NEDUMIRI.) (< dumeri) vb. IV tranz. A pune pe cineva în încurcătură, a uimi. NEDUMERIRE (< nedumeri) s. f Faptul de a fi nedumerit; mirare, uimire; nelămurire. NEDUMERIT, -A (< dumerit) adj. Care nu s-a dumerit; nelămurit, fn-curcat. NEECHILIBRAT, -A (< echilibrat) adj. 1. Care nu este în stare de echilibru. ♦ (Despre preţuri, bugete etc.) Care nu este bine proporţionat. 2. Fig. (Despre oameni) Nechibzuit. NEEDHAM [niidem], Joseph (1900-1995), orientalist britanic. Capodopera sa „Ştiinţă şi civilizaţie în China" evidenţiază rolul Chinei în evoluţia ştiinţei şi culturii universale (până în sec. 15). NEEFE, Christian Gottlob (1748— 1798), compozitor german. Organist al Louis N6el Curţii la Bonn (din 1782). Profesorul lui Beethoven. Lieduri (pe versuri de Klop-stock), singspiel-uri („Die Apotheke", „Adelheit von Vertheim"). NIzEL [neel], Louis (n. 1904), fizician francez. Prof. univ. la Strasbourg şi Grenoble. Studii şi cercetări în domeniul feromagnetismului; a descoperit că peste o anumită valoare a temperaturii (punctul N.), corpurile antiferomagnetice devin paramagnetice. Lucrări: „Calculul statistic al mişcării remanente", „Câmpul molecular al aliajelor", „Studiu asupra momentului şi câmpului molecular feromagnetic". M. de onoare al Acad. Române (1965). Premiul Nobel pentru fizică (1970), împreună cu H. Alfven. NEELIGIBIL, -A (< eligibil) adj. Care nu are calităţile necesare pentru a fi ales. NEEMIA (NEHEMIAH) (sec. 5 Î.Hr), paharnic evreu la Curtea regelui Artaxerxe. împreună cu preotul Ezdra, a restaurat Ierusalimul şi a reformat iudaismul, după întoarcerea din exilul babilonean. A avut un rol fundamental în restabilirea vechilor rânduieli ale legii mozaice. Reformele sale sunt relatate în cartea cu acelaşi nume a „Vechiului Testament". NEERLANDEZ, -Ă (< fr.) adj. Olandez. ♦ (Substantivat, f.) Limbă vorbită de olandezi şi flamanzi. NEESENŢIAL, -Ă (< esenţial) adj. Care nu este esenţial; care nu ţine de esenţă. NEEUCLIDIAN, -Ă (< euclidian) adj. Geometrie ~ = geometrie în care postulatul lui Euclid, potrivit căruia, într-un plan, printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o singură paralelă la acea dreaptă, nu este valabil. NEFALISM (< fr.) s. n. Abstinenţă de la orice fel de băutură alcoolică. NEFAMILIST, -A (< familist) adj. Care nu s-a căsătorit; care nu şi-a întemeiat o familie. NEFAST, -Ă (< fr.) Care aduce nenorocire; fatal (1), funest. NEFAVORABIL, -A (< favorabil) adj. Care nu este favorabil; neprielnic, defavorabil; spec. (despre vreme) cu condiţii neprielnice de temperatură, umiditate etc. NEFELI.N (< fr. {i}) s. n. Alumosilicat natural de sodiu din grupa feldspatoi-ziior, cristalizat în sistemul hexagonal; are culoarea alb-cenuşie şi luciu sticlos gras. Este un mineral component al unor roci eruptive alcaline şi se utilizează în industria ceramică şi a sticlei; reprezintă o sursă potenţială pentru extragerea în viitor a aluminiului. NEFELOMETRIE (< fr. {i» s. f. Metodă de determinare a concentraţiei soluţiilor sau a gradului de dispersie a suspensiilor prin măsurarea intensităţii luminii împrăştiate de acestea. NEFELOMETRU (< fr. {i}; {s} gr. nephele „nor" + metron „măsură") s. n. Aparat optic pentru măsurarea gradului de turbiditate al lichidelor şi gazelor utilizat în nefelometrie. N^FER (< tc.) s. m. (înv.) 1. Soldat din armata turcă. 2. Soldat din corpul arnăuţilor; poteraş. NEFERICI. (< nefericit) vb. IV tranz. A face pe cineva nefericit, a nenoroci. NEFERICIRE (< fericire) s. f. Stare a celui nefericit; întâmplare care face pe cineva nefericit; nenorocire. ^ Loc. Din nefericire = din păcate. NEFERICIT, -A (< fericit) adj. (Şi subst.) Care nu este fericit; nenorocit. ♦ Nefast; neoportun (idee n.). ♦ (Fam.; despre lucruri) în stare proastă; mizerabil. NEFEROS, -OASĂ (< feros) adj. Care nu conţine fier sau aliaje ale a-cestuia. ♦ Care prelucrează materiale ce nu conţin fier. NEFERTITI (NOFRETETE) (sec. 14 î.Hr.), soţia faraonului Amenhotep IV (c. 1379-1362 Î.Hr.) şi mama lui Nefertiti NEF'I 558 Tutankhamon. A luat parte la înfăptuirea reformei religioase iniţiată de soţul ei, care a abolit cultui lui Amon, înlocuindu-l cu cel al lui Aton. Renumită pentru frumuseţea şi influenţa deţinută la Curte. Numeroase reprezentări (muzeele din Cairo, Paris, Berlin). NEF'I (pseud. lui Omer N. sau N, din Erzurum) (c. 1572-1635), poet turc. Divanuri compuse din kaside şi gazeluri, poezii satirice scrise cu virtuozitate şi reflectând viaţa de curte şi războaiele epocii sale („Săgeata destinului"). NEFIINŢĂ (< fiinţa) s. f. Inexistenţă; p. ext. ceea ce nu există, neant. ♦ (înv.) Absenţă, lipsă. NEFIRESC, -EASCĂ (< firesc) adj. (Şi adv.) Care nu e în firea lucrurilor; anormal. NEFLĂ (< fr.) s. f. (La jocuri de cărţi) Carte cu valoare mică sau fără valoare. NEFOSCOP (< fr.) s. n. (METEOR.) Instrument pentru determinarea vitezei şi direcţiei de deplasare a norilor. NEFRALGIE (< fr.) s. f. (MED.) Durere de rinichi. NEFRECTOMIE (< fr.; {s> gr. nephros „rinichi" + ektome „amputare") s. f. Extirpare chirurgicală a unui rinichi. NEFRIDIE (< fr.; {s> gr. nephridios „de rinichi") s. f. (ZOOL.) Organ de excreţie, de formă tubulară, la nevertebrate. NEFRIT (< fr., germ. {i}) s. n. Agregat compact de amfiboli metamorfici (actinot sau tremolit), de culoare verde, utilizat în vechime la fabricarea unor unelte, iar astăzi a unor obiecte de ornamentaţie. Este o piatră semipreţioasă. Sin. jad. NEFRITĂ (< fr. {i>; fe> gr. nephros „rinichi") s. f. Afecţiune inflamatorie, acută sau cronică, a glomerulilor renali (glomerulonefrită) sau a ţesutului inter-stiţial renal (n. interstiţială). NEFRjTIC, -A (< fr., ngr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se referă la nefrită. Colică n. = durere provocată de spasmele ureterelor sau de migrarea unui calcul renal de-a lungul ureterelor. ♦ (Despre medicamente; şi subst., n.) Care este folosit în tratamentul bolilor renale. 2. S. m. şi f. Persoană care suferă de nefrită. NEFR(O)- (< fr.; {s> gr. nephros „rinichi") Element de compunere cu sensul „referitor la rinichi", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. NEFROGRAFJE (< fr.) s. f. Examen radiologie al rinichiului după opacifierea parenchimului renal prin urografie intra-venoasă sau arteriografie renală. NEFROLOGIE (< fr.; {s> nefro- + gr. logos „studiu") s. f. Ramură a medicinii care are ca obiect studiul rinichiului şi tratarea bolilor renale. V. şi urologie. NEFRON (< fr, {i}; {s> nefro-) s. m. Unitate morfofuncţională a rinichiului, compusă din glomerul, tuburile urinifere şi formaţiile vasculare adiacente. Ambii rinichi conţin c. 2 mii. de n. NEFROPATIE (< fr. {i>; {s} nefro- + gr. pathos „suferinţă") s. f. Termen generic pentru bolile de rinichi. NEFROPEXIE (< fr. {i>; {s} nefro- + gr. peks- „a fixa") s. f. Fixare chirurgicală a rinichilor în caz de ptoză renală. NEFROPTQZĂ (< fr.; fe> nefro- + gr. ptosis „cădere") s. f. Motilitate anormală şi coborârea rinichiului cauzată de relaxarea mijloacelor sale de susţinere; este asociată uneori cu ptoza altor organe. Sin. ptoză renală. NEFROSCLERQZĂ (< fr. {i}; {s} nefro- + fr. sclerose „scleroză14) s. f. Boală renală cauzată de scleroza arterelor renale mici şi mijlocii; evoluează spre insuficienţă renală. NEFROZĂ (< fr. ; {s> gr. nephros „rinichi") s. f. Boală renală provocată de cauze diverse, cu evoluţie de obicei cronică, caracterizată prin leziuni ale membranei bazale a glomerulului şi prin degenerarea tunicii epiteliale a tu-bilor renali. NEFUD v. Năfud an- NEFUNCŢIONAL, -A (< funcţionat) adj. 1. Care nu este funcţional. 2. Care nu îndeplineşte condiţiile de funcţionare. ♦ Nefolositor. NEG (lat. naevus) s. m. Excrescenţă mică, rotundă şi nedureroasă, uneori pigmentată, care apare pe piele; veru-că, papilom. N^GA (< lat.) vb. I tranz. A contesta, a nu recunoaşte, a nu admite; a tăgădui, a dezminţi. NEGARĂ s. f. v. năgară. NEGARE (< nega) s. f. 1. Acţiunea de a nega şi rezultatul ei; contestare, tăgăduire. 2. (PSIH.) Proces prin care un conţinut inconştient este adus în conştiinţă într-o formă negativă. Despre o imagine care i-a apărut în vis, cineva poate spune: „în nici un caz nu era mama". în concepţia lui Freud, n. reprezintă o refulare de ordin superior. Ideea că acea persoană ar putea fi mama a apărut fulgurant, la marginea conştiinţei şi a fost negată ulterior, astfel n-ar fi avut cum să apară în focarul conştiinţei sub masca negaţiei. 3. (REL.) Formă a discursului despre divinitate accentuând caracterul supra-raţional al acesteia, îndeosebi în mistică. Sin. teologie apoiatică sau negativă. NEGATIV, -Ă (< it., fr., lat., germ.) adj., s. n. 1. Adj. Care exprimă o negaţie, care neagă ceva. 2. Adj. Rău (I 1), dăunător; distructiv; demobilizator. 3. Adj. (Despre numere sau despre mărimi scalare ca temperatura, potenţialul etc.) A cărui valoare este mai mică decât zero. 4. Adj. (Despre sarcini electrice; în opoziţie cu pozitiv) De acelaşi fel cu sarcina electronului sau cu sarcina dobândită de un baston de ebonită prin frecarea cu un postav. ♦ (Despre unul dintre polii unei surse electrice) Prin care intră curentul electric. ♦ (Despre electrozii sau despre bornele receptoarelor electrice) Care se leagă la polul negativ al sursei. 5. Adj., s. n. (Imagine fotografică) la care distribuţia luminii şi a umbrei este inversată în raport cu cea reală, părţile de culoare deschisă ale obiectului apărând întunecate, iar cele de culoare închisă apărând luminoase. N. color conţine culorile complementare ale originalului şi cu densităţi proporţionale strălucirilor. V. fotografie fn culori. N. cu sită (sau cu raster) = negativ fotografic în puncte, obţinut după un original prin folosirea la fotografiere a unei site (raster). 6. S. n. (CINEMAT.) Ansamblul imaginilor fotografice negative (5), montate în ordinea fixată de realizatorul filmului. NEGATIVARE (< negativ) s. f. Polarizarea negativă a grilei de comandă a unui tub electronic, care stabileşte punctul de funcţionare (mediu) al tu-bului; negativizare. NEGATIVISM (< fr. {i>) s. n. 1. Atitudine de respingere intenţionată a elementelor pozitive pe care le prezintă cineva sau ceva. 2. (MED.) Rezistenţă pasivă sau activă a bolnavului psihic, necontrolabilă voluntar (simptom central în schizofrenie, în afecţiuni neurologice ca demenţa, confuzia mentală). ♦ Opoziţia la solicitări manifestată de copii, la 2 respectiv 4 ani (în criza de opoziţie, ca moment al dezvoltării personalităţii); opoziţia parţială a copilului la solicitările persoanelor necunoscute sau neagreate. ♦ (PSIH.) Refuzul contactului cu celălalt sau cu lumea exterioară manifestat de adolescent sau adult. 559 NEGOIŢESCU 1 NEGATIVIST, -Ă (< negativism) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine sau este caracteristic negativismului (1). 2. S. m. şi f. Persoană care dă dovadă de negativism. NEGATOSCOP (< fr. {i>; {s} fr. negativ „negativ" + gr. scopein „a examina") s. n. Ecran luminos pentru examinarea, prin transparenţă, a negativelor fotografice, îndeosebi a radiografiilor. NEGATRQN (< fr.) s. m. Denumire dată electronului, indicând încărcătura electrică negativă a acestuia şi care exprimă legătura dintre el şi pozitron. NEGAŢIE (< fr., lat.) s. f. Negare. ♦ (LOG.) Functor (operator) pe baza căruia se respinge o expresie, adică se contestă valoarea de adevăr susţinută în ea. ♦ Cuvânt care dă sens negativ (1) unei propoziţii. NEGÂNDIT (< gândii) s. n. (în loc. adverbială) Pe negândite = spontan; prin surprindere. NEGELARITA (< negel, reg. „neg mic“) s. f. (BOT.) Rostopască. NEGERI SEMBILAN, stat în Malaysia, în SV pen. Malacca; 6,6 mii km2; 692 mii loc. (1991). Centrul ad-tiv: Seremban. Expl. de min. de cositor, aur, wolfram. Arbori de cauciuc; cocotieri; ananas; orez. Zootehnie. NEGEV [negev] sau HA-NEGEV, regiune deşertică în treimea de S a israelului, între Marea Moartă (la NE) şi G. ‘Aqaba (la S). Supr.: c. 12,2 mii km2; alt. max.: 1 035 m. Mari suprafeţe irigate, cultivate cu cereale şi arbori fructiferi. Zăcăminte de cupru, petrol, fosfaţi şi mangan. NEGHINĂ s. f. Buruiană anuală din familia cariofilaceelor, înaltă de 40— 70 cm, cu tulpina şi cu frunzele păroase, răspândită în culturile de cereale (Agrostemma githago)', p. restr. sămânţa acestei plante, care, măcinată împreună cu grâul, dă făinii gust neplăcut şi proprietăţi toxice. ♦ (Fig.) Ceea ce este vătămător şi trebuie înlăturat. NEGHIOB, -OABĂ adj. 1. (Şi subst.) Prost (1), nătărău, nerod; nepriceput, neîndemânatic. 2. (Despre vorbe, fapte etc.) Prostesc, stupid. NEGHIOBIE (< neghiob) s. f. însuşirea celui neghiob (1); p. ext faptă, vorbă de neghiob; prostie, nerozie, gogomănie, idioţenie. NEGLIJA (< fr.) vb. I tranz. A nu avea atenţia, grija cuvenită faţă de cineva sau de ceva; a lăsa la o parte, a omite. ♦ Refl. A nu avea grijă de propria persoană; a se delăsa. NEGLIJABIL, -A (< fr.) adj. Care poate fi trecut cu vederea, lăsat la o parte; p. ext fără importanţă, neînsemnat. NEGLIJENT, -A (< fr.) adj. Neîngrijit, dezordonat (în ţinută); indolent, nepăsător, delăsător. ♦ (Despre acţiuni, atitudini) Care denotă lipsă de atenţie, de grijă, de interes. NEGLIJENŢĂ (< fr.) s. f. Faptul de a fi neglijent; neîngrijire; nepăsare, delăsare. ♦ Atitudine, faptă care denotă lipsa de grijă, de preocupare. ♦ (DR.) Formă a culpei constând în atitudinea psihică a unei persoane care nu prevede consecinţele păgubitoare ale faptei sale ilicite, deşi trebuia şi putea să le prevadă. N. fn serviciu = infracţiune care aduce atingere unor activităţi de interes public, constând în încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea ei sau îndeplinirea defectuoasă, ceea ce aduce o tulburare a bunului mers al unei instituţii (de stat), o pagubă patrimonială ori o vătămare a intereselor unei persoane. NEGLIJAU (< fr.) s. n. (Rar) fm-brăcăminte uşoară de casă, purtată de femei. <0- Expr. A fi fn neglijeu = a fi sumar îmbrăcată. NEGOCIA (< fr.) vb. I tranz., intr. 1. A duce tratative pentru încheiefea de convenţii economice, politice, culturale etc. 2. A vinde şi a cumpăra efecte publice; a converti o hârtie de valoare în bani. NEGOCIATOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. Persoană care negociază (în numele său sau din însărcinarea alteia). NEGOCIERE (< negocia) s. f. 1. Acţiunea de a negocia; (la pl.) tratative. <0* Negocieri diplomatice = tratative duse în vederea încheierii unor Teodor Negoiţă convenţii internaţionale. 2. Cumpărare, vânzare. NEGOI, com. în jud. Dolj, situată în Câmpia Desnăţui, pe stg. Dunării; 3 943 loc. (2000). Biserica Sf. Nicolae (1842-1843, restaurată în 1905) şi biserica de lemn Sf. Nicolae (1914-1916), în satele Catane şi Negoi. NEGOITĂ, Atanasie (1903-1994, n. Seaca, jud. Teleorman), teolog şi orientalist român; preot. Prof. la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Lucrări despre Biblie, de filologie şi orientalistică („Limba aramaică în Noul Testament", „Psaltirea în cultul Bisericii Ortodoxe", „Elemente de gramatică e-braică", „Gândirea feniciană în texte", „Gândirea hitită în texte", „Teologia biblică a Vechiului Testament", în colab.). NEGOIŢĂ, Teodor Gheorghe (n. 1946, Sascut, jud. Bacău), explorator şi cercetător polar român. Fondator şi director al primului Institut Român de Cercetări Polare (1994) şi al Fundaţiei antarctice române (1996) din Bucureşti. Primul român care a cucerit Polul Nord (21 apr. 1995), România devenind în acest fel a zecea ţară care atinge „vârful" Planetei. A participat la zece expediţii de cercetări polare în Arctica şi Antarctica (1990-1998). Studii asupra cromatografiei pe vegetaţia arctică, asupra poluării, solurilor reci şi bio-chimiei („Radionuclides Contamination in the Arctic Areas", ,Arctic and Antarctic Researche", în colab.). NEGOIŢESCU, Ion (1921-1993, n. Cluj), critic şi istoric literar român. Stabilit în Germania (1980). Continuator al criticii estetice lovinesciene, s-a remarcat prin originalitatea adesea insolită a judecăţilor şi prin pregnanţa metaforică a caracterizărilor („Scriitori români moderni", „Lampa lui Aladin", „Engrame", .Analize şi sinteze"). Eseul „Poezia lui Eminescu" marchează un moment de referinţă în exegeza eminesciană. O „Istorie a literaturii române" subîntinde perioada 1800-1944. Ion Negoiţescu A NEGOIU 560 Lirică onirică („Sabasios", „Moartea unui contabil"). Memorji („Straja dra-gonilor“), traduceri. Deţîriut, politic în timpul regimului comunist (1961-1964). NEGOIU, vârf în M-ţii Făgăraşului, situat pe creasta principală, între obârşia Topologului (la V) şi cea a râului Capra (la E), alcătuit din şisturi cristaline. Alt.: 2 535 m (al doilea vărf ca altitudine din Carpaţii Româneşti). NEGOMIR, com. în jud. Gorj, situată în zona Dealurilor Jiului, pe cursul superior al râului Valea Racilor; 4 080 loc. (2000). Bisericile de lemn Sf. loan Botezătorul (1768) şi Sf. Nicolae (1813), în satele Artanu şi N. NEGOŢ (lat. negotium) s. n. Comerţ, negustorie (2). NEGRAICĂ (< negru) s. f. Denumire populară pentru ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), sedentară în România, în pădurile de conifere. NEGRAŞI, com. în jud. Argeş, situată în zona de contact a Câmpiei Găvanu-Burdea cu Câmpia Piteştiului, pe râul Dâmbovnic; 2 598 loc. (2000). Biserica Cuvioasa Parascheva (1815, cu picturi murale interioare originare), în satul Bârlogu. Rezervaţie floristică (poiană cu narcise), extinsă pe 4,6 ha, din 1966. NEGRĂIT, -Ă (< grăit) adj. Care nu poate fi exprimat în cuvinte; nespus; extraordinar, excepţional. NEGREA, Marţian (1893-1973, n. Vorumloc, azi com. Valea Viilor jud. Sibiu), compozitor român. Prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. A contribuit la făurirea şcolii naţionale muzicale româneşti contemporane. Creaţia sa îmbină trăsăturile de inspiraţie populară cu o armonie bogată de esenţă postromantică. Muzică simfonică („Prin Munţii Apuseni", „Poveşti din Grui“, „Simfonia primăverii", „Concert pentru orchestră"), de cameră, instrumentală şi vocală, de film, opera „Marin Pescarul", un recviem. Lucrări didactice (tratate de forme, contrapunct şi fugă, armonie) şi de muzicologie. NEGREALĂ (< negru) s. f. însuşirea de a fi negru; culoarea neagră sau închisă; negreaţă. ♦ (Concr.) Materie (colorantă) de culoare neagră; vopsea neagră. NEGREAN-BRUDAŞCU, Sava (n. 1947, Buciumi, jud. Sălaj), interpretă română de muzică populară. Repertoriu variat, abordând în special genurile rituale, ale cântecului de leagăn. Solistă şi colaboratoare a ansamblului „Mărţişorul" din Cluj-Napoca şi a Orchestrei „Mioriţa" a Filarmonicii de Stat din Braşov. Turnee în străinătate. NEGREANU, Dimitrie (1858-1908, n. Botoşani), fizician român. M. coresp. .al Acad. (1893), prof. univ. la Bucureşti. Primul român doctor în fizică. Lucrări de electricitate, magnetism, mineralogie („Lucrări practice de gravitate, căldură şi electricitate", „Elemente magnetice terestre ale României", „Cercetări electrice asupra fiacărei", „Studii electrice asupra apelor minerale"). Manuale şi cursuri de fizică pentru elevi şi studenţi. NEGREAŢĂ (lat. nigritia) s. f. Culoare neagră; negreală. ♦ (Concr.) Pată neagră. NEGRESĂ (< fr.) s. f. Femeie care aparţine rasei negride. NEGRESCU, Traian (1900-1960, n. Craiova), inginer român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de analiză spectrografică cantitativă a aliajelor; a stabilit compoziţia şi structura carburilor de crom din oţeluri aliate („Fonte speciale", „Puterea desulfu-rată a zgurelor de furnal înalt", „Fundamentele structurale ale activităţii termodinamice şi ale reacţiunilor diferiţilor acizi în zgurile metalurgice"). NEGREŞIT (< greşit) adv. Fără nici o îndoială, cu siguranţă, neapărat. NEGREŞTI, oraş în jud. Vaslui, situat în Pod. Central Moldovenesc, pe stg. râului Bârlad; 10 608 loc. (2000). Constr. de utilaje pentru mine. Fabrici de mobilă, de bere, de prelucr. a căr- Marţian Negrea Dimitrie Negreanu Traian Negrescu nii, laptelui şi legumelor. Filatură de bumbac; covoare. Centru pomicol şi viticol. Fermă de creştere a bovinelor. Menţionat documentar ca aşezare rurală în perioada 1590-1591, iar ca târg în 1845. Declarat oraş la 17 febr. 1968. NEGREŞTI-OAŞ, oraş în jud. Satu Mare, în partea de E a Depr. Oaş, pe râul Tur; 16 302 loc. (2000). Expl. de lignit, criolit, andezit şi pământuri colorate. Constr. de utilaje tehnologice şi miniere. Fabrici de piese de schimb pentru utilajele miniere, de mobilă, conf., tricotaje, ţesături şi alim. Centru pomicol. Muzeu etnografic în aer liber (din 1964). Izvoare cu ape minerale clorurate, bicarbonatate, carbogazoase, sodice, slab sulfuroase în localit. componentă Luna. Centrul zonei etnografice şi folclorice Oaş. Menţionat documentar ca aşezare rurală în 1270. Declarat oraş la 1 ian. 1965. NEGRI, com. în jud. Bacău, pe stg. văii Şiretului; 2 999 loc. (2000). Expoziţie foto-documentară „Ion lonescu de la Brad“ în satul Brad. în satul Brad au fost descoperite vestigiile unei aşezări dacice, datând din sec. 1 Î.Hr.-1 d.Hr., identificată ipotetic cu Zargidava. Bisericile Sf. Nicolae (1772, renovată în 1890, 1931, 1957), Sfinţii Voievozi (ante 1809) şi învierea lui Lazăr (ante 1809), în satele N.( Poiana şi Ursoaia. NEGRI, Ada (1870-1945), scriitoare italiană. Reprezentantă a verismului. Poezie de mare sensibilitate, pe teme sociale şi civice („Fatalitate“, „Furtuni"); lirică meditativă („Maternitate", „Din adânc", „Cartea Marei“, „Fons amoris"). Romane („Steaua de dimineaţă") şi povestiri („Solitarele") autobiografice. Traduceri din Al. Vlahuţă şi O. Goga. NEGRI, Cesare (c. 1536-1604), maestru italian de balet. Unul dintre primii Costache Negri teoreticieni, a menţionat în lucrarea sa „Noi invenţii ale dansurilor" cele „cinci poziţii" de bază ale dansului academic. NEGRI, Costache (1812-1876, n. laşi), om politic, diplomat şi scriitor român. Participant la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi militant pentru unirea Principatelor. Agent diplomatic al Moldovei (1855-1856), apoi al Principatelor Române (1859— 1862) şi al României (1862-1866) la Constantinopol. Apropiat al lui Al. I. Cuza, a susţinut politica reformatoare a acestuia. Lirică de factură folclorică. Corespondenţă cu valoare documentară şi literară. Traduceri. NEGRI, Pola (1897-1987), actriţă americană de origine poloneză. Divă a filmului mut, s-a remarcat ca sensibilă interpretă a unor eroine senzuale, scoase în afara legii („Carmen", „Văpaia", „Un ultim rămas bun", „Ţarina", „Mazurka"). NEGRICI, Eugen (n. 1941, Râmnicu Vâlcea), teoretician şi critic literar român. Prof. univ. la Bucureşti. A introdus conceptul de „expresivitate involuntară", prin care a recitit creator literatura română veche, şi a propus o tipologie structurală a poeziei actuale NEGROS („Expresivitatea involuntară", „Figura spiritului creator", „Sistematica poeziei"); lucrări despre Grigore Ureche, Miron Costin, Antim Ivireanul ş.a. NEGRICIOS, -OASĂ (< negrii) adj. Care are o culoare apropiată de negru. ♦ (Despre oameni) Brunet, oacheş; smead. NEGRID, -A (< fr. {i}) adj. 1. Rasa n. = una dintre cele trei mari rase omeneşti, răspândită în Africa de S, în Sahara, în Melanezia, Noua Guinee şi America. Se mai numeşte negrid-aus-tralidă. ♦ (Şi subst.) (Persoană) care aparţine acestei rase. 2. Care se referă la rasa negridă. NEGRILICA (< negreală) s. f. Mică plantă erbacee (c. 40 cm), meliferă, din familia ranunculaceelor, cu frunze penate, cu flori albe şi cu fructe capsule păroase, cu seminţe negre, aromatice, folosite drept condiment (Nigella sati-va)\ cernuşcă (1). Varietăţile horticole sunt cultivate în parcuri, în platbande, ronduri, borduri şi ca flori tăiate (ex. N. damascena = chica voinicului). NEGRfN, Juan L6pez (1887-1956), om politic socialist spaniol. Ministru de Finanţe (1936-1937) şi prim-min. (1937-1939) în timpul Războiului Civil din Spania. între 1939 şi 1945 a condus guvernul republican în emigraţie. NEGRITO (cuv. sp. „negru mic") subst. Denumire dată de spanioli grupurilor etnice de statură scundă, cu pielea neagră şi părul des şi creţ, din SE Asiei, aparţinând rasei negrid-aus-tralidă. NEGRITUDINE (< fr.) s. f. Ansamblu de valori culturale şi spirituale ale negrilor; afirmare a conştiinţei apartenenţei la această cultură specifică. Termenul, apărut înainte de 1935, a fost folosit de intelectuali negri, care atunci erau studenţi la Paris (L.S. Senghor şi A. Diop din Senegal, A. Cesaire din Martinica). J.P. Sartre l-a folosit (1948) în prefaţa la „Antologia noii poezii negre şi malgaşe", îngrijită de L.S. Senghor. NEGRO v. Rio Negro. NEGRO-AFRICAN (< fr.) adj. 1. Relativ la populaţia neagră a Africii. 2. Referitor la limbile vorbite în Africa neagră. NEGRO-AMERICAN (< fr.) adj. Referitor la negrii din America de Nord. NEGROID, -A (< fr.) s. m. şi f., adj. Denumire improprie pentru negrid. NEGROS, insulă în arh. Filipine, la NV de ins. Mindanao; 12,7 mii km2; NEGROSPIRITUALS 562 lungime: 216 km. Oraşe pr.: Bacolod, San Carlos, Cadiz, Sagay. Alt. max.: 2 465 m (vulcanul Canlaon). Agricultură în zona litorală (trestie de zahăr, orez, tutun, porumb). NEGROSPIRITUALS (sau SPIRI-TUALS) [nj:grou spirit/uels] (< fr. spiritual sau spirituel din engleza americană negro „negru" şi spiritual (cântec) „religios") s. n. Cântec religios creştin afro-american. Apărut în sec. 18 prin fuziunea unor elemente din tradiţia muzicală africană, cu elemente preluate din cântările occidentale. Creat colectiv sau individual, era transmis pe cale orală. La sfârşitul sec. 19, tradiţia spiritual-ului savant se va substitui celei populare, rezultând o piesă corală pe mai multe voci, cu formă standard, responsorială. Din acest gen se va desprinde gospel-ul (1930), ca un tip de cântec religios modern, ce se întâlneşte*,QU jaz-ul. NEGRU1 (< fr.) s. m. Bărbat care aparţine rasei negride. NEGRU2, NEAGRĂ (lat. niger, nigra) s. n., adj. I. S. n. 1. Culoare a corpurilor care nu reflectă deloc lumina incidenţă, absorbind-o în întregime; este culoarea funinginii, a cărbunilor. O (FIZ.) Corp n. v. corp. O Loc. fn negru = în haine negre (1); în doliu. Expr. Negru pe alb = în scris; în mod evident, convingător. A vedea (totul) în negru = a fi pesimist. ♦ îmbrăcăminte de culoare neagră; p. ext. doliu; fig. întristare, jale, mâhnire. 2. (Rar; p. ext.) Murdărie. Expr. Nici cât negru sub unghie - deloc. 3. Materie de culoare neagră (care înnegreşte); vopsea neagră. N. de anilină = colorant de culoare neagră, obţinut direct pe fibrele de bumbac ’prin oxidarea catalitică a anilinei. N. de fum = pulbere neagră, fină, obţinută prin arderea cu cantităţi insuficiente de aer a unor substanţe organice (metan, produse petroliere grele, fracţiuni din gudroanele de la distilarea cărbunilor de pământ etc.). Se întrebuinţează ca material de umplutură în industria de prelucrare a cauciucului (anvelope auto, încălţăminte de cauciuc), la prepararea vopselelor etc. N. animal = cărbune obţinut prin calcinarea oaselor şi a altor substanţe de origine animală, folosit ca absorbant pentru gaze şi pentru substanţe colorante. 4. (VITICULT.) N. moale = soi românesc de viţă de vie cu bobul ne-gru-violet, rotund, brumat; mustul este incolor. N. vârtos = soi românesc de viţă de vie cu ciorchini mărunţi, boabe mici negre-violacee. Ambele soiuri în amestec, produc vinuri roşii de mare consum. II. Adj. 1. Care are culoarea descrisă mai sus; (despre culori) ca funinginea, ca pana corbului. Artă n. v. african, artă ~. ♦ (Despre oameni) Brunet, oacheş; pârlit de soare, bronzat. 2. (Pop.) Murdar, nespălat. 3. Lipsit de lumină, cufundat în întuneric; fig. trist, mohorât. 4. Ilegal. Muncă la n. = muncă în condiţii ilegale, evi-tându-se astfel plata impozitelor către autorităţile de resort. Preţ n. = preţ de speculă. (Substantivat) La negru = cu preţ de'speculă. ^ Expr. A avea (sau a-i fi cuiva) inima neagră = a fi foarte supărat. A face cuiva zile negre = a supăra, a chinui, a persecuta pe cineva. 5. Fig. Rău, crud, hain {N. în cerul gurii). 6. Post negru = post total. NEGRU, Dimitrie (1883-1955, n. Buciumeni, Galaţi), medic român. Prof. univ. la Cluj. Cercetări asupra fizicii şi tehnicii razelor X şi a anatomiei radiologice („Studiu asupra observaţiei razelor rontgen", „Radiologia medicală"). NEGRUŞCÂ (< negri?) s. f. Plantă erbacee meliferă din familia ranun-culaceelor, înaltă de 7-40 cm, cu frunze penate, flori albastre, fructe capsule şi seminţe negre (Nigella arvensis)’, cernuşcă (2). NEGRUŢIU, Emil Alexandru (1911 — 1988, n. Petrisat, jud. Alba), agrozo-otehnician român. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la Cluj-Napoca şi Timişoara. Lucrări de genetică şi ameliorare a animalelor domestice, în special a raselor de taurine din Transilvania („Genetica şi ameliorarea animalelor" în colab., „Genetica animală", „Ameliorarea raselor domestice", în colab.). în 1965 a înfiinţat, la Cluj, primul laborator de cercetare pentru genetica cantitativă şi a populaţiilor de animale din România. NEGRU VODĂ v. Radu Negru. NEGRU VODĂ 1. Podişul ~, regiune de podiş în Dobrogea de Sud, parte componentă a Pod. Cobadin, dezvoltată pe calcare sarmaţiene. Alt. max.: 200 m. Regiune endoreică tipică (scurgere subterană). Numeroase doline, peşteri şi polii (N.V. şi Amzacea-Me-reni). Climă temperat-continentală. Vegetaţie de stepă. 2. Oraş în jud. Constanţa, situat în podişul cu acelaşi nume; 5 526 loc. (2000). Punct de vamă (rutier şi feroviar) la graniţa cu Bulgaria. Fabrică de nutreţuri combinate; produse alim. Ferme de creştere a bovinelor şi porcinelor. întemeiat în 1715 ca aşezare rurală cu numele Cara Omer, în timpul dominaţiei otomane asupra Dobrogei. în 1926 i s-a atribuit denumirea actuală, iar la 18 apr. 1989 a fost declarat oraş. NEGRUZZI 1. Costache (Constantin) N. (1808-1868, n. Trifeşti, jud. laşi), scriitor român. Acad. (1867). A susţinut promovarea unei limbi literare întemeiate pe resurse populare, fiind printre primii români care au relevat importanţa şi valoarea folclorului. Prezident (primar) al Eforiei laşilor (1840-1843) şi director (1840-1842), împreună cu Alecsandri şi Kogălniceanu, al Teatrului Naţional din laşi. Nuvele melodramatice înfăţişând pitorescul epocii („Zoe", „O alergare de cai"); proză epistolară („Negru pe alb"), folosind tiparul „fiziologiei" („Fiziologia provinţialului", „Lumâ-nărică") şi al anecdotei („Istoria unei plăcinte") sau valorizând proverbul („Păcală şi Tândală"), creionând cu umor tipologii morale. Capodoperă a genului, nuvela sa istorică „Alexandru Lăpuşneanul" evocă în atitudini romantice, dar cu rigoare clasică şi cu o exactă intuiţie psihologică şi socială, conflictul dintre boieri şi domn. Versuri de factură eroică („Aprodul Purice"), adaptări dramatice („Muza de la Burdu-jăni", „Doi ţărani şi cinci cârlani"). Traduceri din V. Hugo şi Puşkin. 2. lacob N. (1842-1932, n. laşi), scriitor român. Fiul lui N. (1). Acad. (1881), prof. univ. la laşi. Preşedinte al Acad. Române (1910-1913 şi 1923— 1926). Deputat (1870-1910). Unul din- Costache Negruzzi lacob Negruzzi 563 NEHER tre întemeietorii „Junimii", redactor (din 1867) şi director (1885-1895) la „Convorbiri literare". A abordat majoritatea genurilor literare remarcându-se prin schiţa de moravuri („Copii de pe natură"). Cunoscut mai ales prin memorialistică („Amintiri din «Junimea»"). Traduceri din Schiller. NEGULESCO, Jean (1900-1993, n. Craiova), regizor american de origine română. Stabilit în S.U.A. (1927). M. de onoare al Acad. (1992). De formaţie pictor, a lucrat la Paris (1918— 1929) pe lângă Modigliani, Picasso, Giacometti ş.a., devenind apoi în America (din 1929) un celebru colecţionar de artă. La Hollywood a realizat numeroase filme, în special melodrame răscolitoare şi comedii sentimentale („Femeia din Singapore", „Johnny Be-linda", „Cum să te măriţi cu un milionar", „Masca lui Dimitrios", „Trei bănuţi în fântână", „Tăticu picioare lungi", „Căutătorii de plăceri", „Cei şase invincibili", „Hello-Good Bye"). Memorii („Drum printre stele"). NEGULESCU, Paul (1874-1946, n. Bucureşti), jurist român. M. de onoare al Acad. (1936), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de istoria dreptului românesc, de drept constituţional şi de drept administrativ („Tratat de drept administrativ", „Principes de droit International administratif", „Les contentieux des actes administratifs en Roumanie"). Manuale universitare. NEGULESCU, Petre P. (1872-1951, n. Ploieşti), filozof şi om politic român. Acad. (1936), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Autorul unor voluminoase lucrări de filozofie sistematică pe teme generale („Problema cunoaşterii, „Problema ontologică", „Problema cosmologică", „Geneza formelor culturii", „Destinul omenirii") şi de istoria filozofiei, în formulă narativă („Filozofia Renaşterii", „Istoria filozofiei contemporane"). Minis- tru al Cultelor şi Instrucţiunii (mart.— iun. 1920) şi al Instrucţiunii (1920— 1921, mart.-iul. 1926). NEGULICI, Ion (1812-1851, n. Câmpulung), pictor şi publicist român. Participant la Revoluţia din 1848 din Ţara Românească. Unul dintre primii mari portretişti români. Lucrări în ulei („Autoportret", „Aga lancu Mânu", „Cezar Bolliac", „Peisaj la Câmpulung"), acuarele („Femeia în albastru"), desene şi litografii. A publicat în „Curierul românesc" traduceri, nuvele, piese de teatru, pe care le-a ilustrat cu gravuri. Autorul unui „Vocabular român" pentru explicarea neologismelor (1848). A murit în exil Ia Istanbul. NEGURĂ (lat. nebula sau probabil cuv. autohton) s. f. Ceaţă deasă, care reduce vizibilitatea şi se formează îndeosebi dimineaţa şi seara. NEGURQS, -OASÂ (< negură) adj. Acoperit de negură; ceţos, pâclos; Ion Negulici: „Autoportret" Erwin Neher p. ext întunecos. ♦ Fig. Neclar, confuz, nebulos. ♦ Fig. Posomorât, mohorât. NEGUS (< fr., germ.) s. m. Titlu acordat suveranului Ethiopiei; persoană care purta acest titlu. NEGUSTOR (lat. negotiatorius) s. m. Persoană care se ocupă cu negoţul. NEGUSTORIE (< negustor) s. f. 1. Ocupaţia negustorului. 2. Negoţ, comerţ. ♦ Afacere. NEHEMIAH v. Neemia. NEHER [neer], Andrâ (1913-1988), filozof şi teolog francez. în 1967 s-a stabilit în Israel. Prof. univ. la Stras-bourg. Cercetări asupra epocii biblice, privită prin prisma gândirii istorice şi teologice evreieşti contemporane („Exilul cuvântului", „Chei pentru iudaism"). NEHER [neer], Erwin (n. 1944), bio-fizician german. Cercetător la Institutul Max Planck din Gottingen. Contribuţii fundamentale în biologia celulară. A descoperit mecanismul celular de transfer iconic, care a deschis noi perspective în acest domeniu. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1991), împreună cu B. Sakmann. Jean Negulesco Paul Negulescu Petre P. Negulescu NEHOIU 564 NEHOIU, oraş în jud. Buzău, situat în depresiunea cu acelaşi nume, ia poalele M-tilor Siriu şi Podu Calului şi a Culmii Ivăneţu, pe valea superioară a Buzăului; 12 618 loc. (2000). Hidrocentrală (42 MW) în localitatea componentă Nehoiaşu. Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea, moBîtă), Fabrici de conf., tricotaje, marochinărie, încălţăminte, alim. Oraş cu statut de staţiune climaterică. Menţionat documentar ca aşezare rurală în 1549 şi declarat oraş la 18 apr. 1989. Biserică de lemn (1770), în localitatea componentă Nehoiaşu. NEHOTĂRÂRE (< hotărâre) s. f. Lipsă de hotărâre; ezitare, şovăială; îndoială. NEHOTĂRÂT, -Ă (< hotărât) adj. 1. (Şi adv.) Care nu este hotărât; şovăitor; care denotă nehotărâre; ne-precis, nesigur, confuz. 2. (GRAM.) Adjectiv n. = adjectiv pronominal care însoţeşte un substantiv fără să individualizeze obiectul denumit de acesta. Pronume n. = pronume care nu dă indicaţii precise asupra obiectului al cărui nume îl înlocuieşte. Articol n. = articol care indică obiectul desemnat de substantiv drept reprezentant al speciei. Numeral n. = numeral care exprimă un număr nedeterminat de obiecte. NEHRU [ne:hru:] 1. Motilal (Pandit Motilal) N. (1861-1931), om politic indian. Alături de M. Gandhi, unul dintre conducătorii luptei de eliberare naţională (din 1919). Preşedinte al partidului Congresul Naţional Indian (1920). Fondator al ziarului „Independentul". 2. Jawaharial N. (1889-1964), om politic indian. Fiul lui N. (1). Preşedinte al partidului Congresul Naţional Indian (1929). Adept al lui Mahatma Ghandi. Luptător pentru independenţa statului indian. Prim-min. şi ministru al Afacerilor Externe (1947-1964). Pe plan intern, adept al unei „a treia căi", între comunism şi capitalism. Unul dintre ar- tizanii politicii de neutralitate şi nealiniere şi unul dintre iniţiatorii Conferinţei de la Bandung (1955). Adept al relaţiilor de pace şi colaborare cu China şi Pakistan. Lucrări social-politice („Descoperirea Indiei", „Autobiografie"). NEICĂ (< nene) s. m. Termen de adresare la ţară către un bărbat mai în vârstă sau către un frate mai mare; bade. ♦ Termen afectiv pe care o fată de la ţară îl foloseşte pentru a se adresa iubitului. NEIERTĂTOR, -OARE (< iertător) adj. Care nu iartă, nu cruţă; aspru2 (2), neînduplecat, nemilos. NEIJIANG [neidzjai]], oraş în centrul Chinei (Sichuan); 256 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini agricole, textilă; fabrici de îngrăşăminte chimice, hârtie şi zahăr. NEI MONGOL ZIZHIQU (NEI MENGGU ZIZHIQU), denumirea oficială a regiunii autonome chineze Mongolia Interioară. NEIMPOZABIL, -Ă (< impozabil) adj. Asupra căruia, prin lege, nu se percepe impozit. NEINERŢIAL, -Ă (< inerţie) adj. (FIZ.; despre un sistem de referinţă) Aflat în mişcare accelerată; în raport cu care nu se verifică principiul inerţiei (1). Jawaharial Nehru NEINFORMAT, -Ă (< informat) adj. Care nu are informaţii; care nu s-a documentat. NEINSTRUIT, -Ă (< instruit) adj. 1. Care nu s-a instruit într-o şcoală; care nu are cunoştinţe elementare. 2. (Despre ostaşi) Care nu şi-a îndeplinit stagiul militar. NEINTERESANT, -A (< interesant) adj. Obişnuit, banal. + Care nu e demn de interes. NEINTERVENŢIE (< intervenţie, după fr. non-intervention) s. f. Lipsă de intervenţie; neamestec. NEIPPERG [neiperk], Adam Adalbert, conte von (1775-1829), general şi diplomat austriac. Ambasador în Elveţia (1811-1813). Amantul Măriei Luiza de Habsburg, cu care s-a căsătorit după moartea lui Napoleon. NEIRIGAT, -Ă (< irigat) adj. 1. (Despre terenuri agricole) Care nu este irigat. 2. (Med.; despre organe sau ţesuturi) Prin care nu (mai) circulă sângele. NEISPRĂVIT, -Ă (< isprăvit) adj. 1. Care a rămas neterminat; care nu se mai termină, care nu are sfârşit. 2. (Despre oameni; şi subst.) Lipsit de valoare, incapabil, fără căpătâi. NEISSE [nais] (în cehă LUZlCKĂ NISA; în polonă NYSA tuZYCKA), râu, afl. stg. al Odrei în amonte de Ei-senhiittenstadt; 256 km. Izv. din M-ţii Jizera (Cehia), formând pe o porţiune graniţa dintre Polonia şi Germania. Navigabil în cursul inferior. Trece prin Liberec, Zittau, Gorlitz, Guben. NEISSER [naisar], Albert Ludwig Siegmund (1855-1916), medic german. Prof. univ. la Breslau. Specialist în dermatologie şi boli venerice, a descoperit (1879) gonococii care produceau gono-reea; în acelaşi an, a demonstrat existenţa bacilului leprei. NEITH (în mitologia egipteană), zeiţă a războiului. Considerată mama zeului Soare şi una dintre cele patru zeiţe protectoare ale morţilor. Simbolul ei erau două săgeţi pe un scut. Identificată la greci cu Atena. NEIVA, oraş în SV Columbiei, port pe fl. Magdalena, la 240 km SV de Bogota; 305,6 mii loc. (1997). Aeroport. Prelucrarea cafelei, ind. mat. de constr., textilă şi alim. Fabrică de pălării de Panamâ. Centru comercial. Fundat în 1612. NEIZVESTNÎI, Ernst losifovici (n. 1925), sculptor şi grafician rus. A emigrat în Elveţia (1976). Reprezentant al avangardei artistice „neoficiale" din 565 NELINIŞTIT U.R.S.S. Influenţat de H. Moore. A creat cicluri de grafică (Dante, „Divina Commedia"), mici sculpturi de bronz („Golgota"), monumentul funerar ai lui N. Hruşciov, în cimitirul Novodevice din Moscova. NEÎMBLÂNZIT, -A (< îmblânzit) adj. Care nu este sau nu poate fi împăcat, mulţumit; neînduplecat. ♦ (Despre animale) Care nu este domesticit; sălbatic. NEÎMPLINIT, -A (< împlinit) adj. Care nu a ajuns la deplina dezvoltare sau care s-a dezvoltat defectuos; care nu s-a realizat, nu s-a îndeplinit. NEÎNCEPUT, -A (< fncepui) adj. Care nu este (încă) început; intact, întreg (1). Apă n. = apă luată dimineaţa din fântână sau izvor, înainte de a mai fi luat şi alţi oameni; i se atribuie puteri miraculoase în basme şi descântece. NEÎNCETAT, -A (< înceta) adj. (Şi adv.) Care nu încetează, nu se întrerupe; continuu, neîntrerupt, necontenit. NEÎNCHIPUIT, -A (< închipui) adj. Care nu se poate imagina, care depăşeşte puterea de închipuire. ♦ (Adverbial) Inimaginabil, fantastic de..., extrem de... NEÎNCREDERE (< încredere) s. f. Lipsă de încredere; suspiciune. NEÎNCREZĂTOR, -OARE (< încre-zătoi) adj. Care nu se încrede (lesne); bănuitor, suspicios. NEÎNDEMÂNARE (< îndemânare) s. f. Lipsă de îndemânare; stângăcie, nepricepere (1). NEÎNDEMÂNATIC, -A (< îndemâna-tic) adj. (Şi adv.) Lipsit de îndemânare; stângaci (2), nepriceput (1). NEÎNDOIELNIC, -A (< îndoielnic) adj. (Şi adverbial) Sigur, hotărât, cert. NEÎNDUPLECAT, -A (< înduplecat) adj. Care nu poate fi înduplecat, inflexibil; neiertător, crud (II 1). NEÎNDURĂTOR, -OARE (< îndurător) adj. Care nu se îndură, nu iartă; nemilos, nemilostiv; necruţător, implacabil. NEÎNFRÂNT, -A (< înfrânt) adj. Care nu este sau nu poate fi înfrânt; invincibil, imbatabil. NEÎNFRICAT, -A (< înfricat, reg., „înfricoşat") adv. Care nu se înfricoşează; curajos, temerar, îndrăzneţ; viteaz. NEÎNGRIJIT, -A (< îngrijit) adj. 1. Care nu-şi îngrijeşte ţinuta, dezordo- nat, neglijent. 2. Care nu este întreţinut cum trebuie. NEÎNSEMNAT, -A (< însemnat) adj. Lipsit de importanţă; neglijabil, insignifiant, mărunt. NEÎNSUFLEŢIT, -A (< însufleţit) adj. Mort; inanimat. NEÎNTÂRZIAT, -A (< întârziat) adj. (Şi adv.) Care nu a întârziat. ♦ Care trebuie executat imediat; urgent, presant. NEÎNTEMEIAT, -A (< întemeiat) adj. Neargumentat, nejustificat; lipsit de temei. NEÎNTRECUT, -A (< întrecut) adj. Care nu este sau nu poate fi întrecut; inegalabil, fără seamăn. NEÎNTRERUPT, -A (< întrerupt) adj. (Şi adv.) Care se face fără întrerupere; continuu, necurmat, neîncetat. NEÎNŢELEGERE (< înţelegere) s. f. Lipsă de înţelegere, dezbinare, discordie, dezacord. 4- P. ext. Ceartă, gâl-ceavă, diferend. 4 Confuzie creată de înţelegerea greşită a unei situaţii, a unei fapte etc. NEÎNŢELES, -EASĂ (< înţeles) adj. Care nu este sau nu poate fi înţeles; neclar, confuz. 4* Tainic, ascuns; enigmatic, misterios. NEJD [nsedjd] sau NAJD, regiune geografică (podiş cu structură cristalină) şi istorică în partea centrală a Pen. Arabia, în Arabia Saudită, cu alt. max. de 1 800 m, presărată cu ueduri, înconjurată de munţi scunzi (Schammar, Hima Dariyah, Al Armah, Tuwayq ş.a.); c. 1,4 mii. km2. Creşterea ovinelor, caprinelor. Fn oaze, culturi de grâu, porumb, orez, plantaţii de curmali şi bananieri. Centru al mişcării islamice wahhăblte (sec. 18). Cucerită (din 1905) de saudiţi, care au acceptat protectoratul britanic (1915), s-a unit cu Hijazul, formând un regat (1926), a cărui independenţă, sub numele de Arabia Saudită, a fost recunoscută de Marea Britanie în 1932. NEKRASOV [njikrasaf], Nikolai Alekseevici (1821-1877/1878), poet rus. Supranumit „poet al ţărănimii". împreună cu Belinski, s-a aflat la conducerea revistei „Sovremennik", având un rol important în promovarea unor idei liberale. Lirică de generoasă inspiraţie, dedicată vieţii celor umili şi năzuinţelor de libertate („Poet şi cetăţean", „Femeile ruse“, „Satul uitat", „Muza", amplul poem „Cine trăieşte bine în Rusia?"). Poezie magico-fantastică („Gerilă, Nas-Roşu“); nuvele în versuri („Orina, mama soldaţilor"). NEKRASOV [njikrasaf], Viktor Plato-novici (1911-1987), scriitor rus. Stabilit în Franţa (1974). Povestiri inspirate de ororile războiului sau de realitatea vieţii de zi cu zi („Cei de pe front", „Kira Gheorghievna"). Eseuri de critică la adresa regimului comunist. NfrLATON [nelato], Auguste (1807-1873), chirurg francez. Medicul personal al lui Garibaldi şi Napoleon III. A introdus metode noi în chirurgia gastrică şi urologică (sonda lui N.). NELĂMURIRE (< lămurire) s. f. Ne-dumerire; p. ext chestiune neclară, confuză. NELĂMURIT, -A (< lămurit) adj. Care nu este lămurit, desluşit; neclar, confuz; (despre persoane) nedumerit. ♦ Greu de clarificat, de explicat. NELEGAL, -A (< legal) adj. Care nu este prevăzut de lege; ilicit. NELEGITIM, -A (< legitim) adj. Care nu este legitim; (despre copii) născut în afara căsătoriei. NELEGIUIRE (< nelegiuit) s. f. Faptă rea, fărădelege; păcat, crimă, infamie. NELEGIUIT, -A (< legiuit) adj. (Şi subst.) Ticălos, mârşav, infam, criminal. NELIMITAT, -A (< limitat) adj. Care nu are limite, margini; nemărginit (1), imens, infinit. NELINIŞTE (< linişte) s. f. Lipsă de linişte (sufletească); agitaţie, neastâmpăr, frământare, zbucium; îngrijorare, anxietate. NELINIŞTI (< linişti) vb. IV refl. şi tranz. A (se) îngrijora, a (se) alarma, a (se) tulbura. NELINIŞTIT, -A (< liniştit) adj. Agi-tat, neastâmpărat; îngrijorat, alarmat; zbuciumat, frământat, anxios. Nikolai Alekseevici Nekrasov NELIPSIT 566 NELIPSIT, -Ă (< lipsi) adj. Care nu lipseşte niciodată, care e totdeauna prezent (undeva sau lângă cineva). NELLIGAN [neligă], £mile (1879-1941), poet canadian de limbă franceză. Admirator al „poeţilor blestemaţi", a fost cel mai talentat simbolist al epocii sale. Versuri cu un deosebit simţ al ritmului şi imagisticii, exprimând iubirea pentru frumos şi sfâşierea în faţa contradicţiei dintre idealuri şi realitate („Poezii complete", postum). NELLORE [nelor], oraş în SE Indiei (Andhra Pradesh), situat pe coasta Coromandel, pe dr. fl. Penneru, la 153 km N de Madras; 361,4 mii loc. (1991). Port fluvial. Ind. ceramicii şi alim. Culturi de orez, bumbac ş.a. NELSON [nelsn], fluviu în Canada centrală; 644 km. Izv. din L. Winnipeg, străbate o serie de lacuri (Cross, Sipiwesk, Split, Stephenş^ şi se varsă în G. Hudson la Port NelsonV-Navigabil 100 km. Hidrocentrale. NELSON [nelsn], Horatio, viconte, duc© de Bronte (1758-1805), amiral britanic. Participant la războaiele napo-leoneene. Rol decisiv în victoria asupra flotei spaniole la Cabo San Vicente şi în aceea de la Santa Cruz de Tenerife (1797), unde şi-a pierdut braţul drept. A obţinut o victorie strălucită în bătălia navală de la Abukir (1798), asupra flotei franceze. în 1801, a participat la războiul împotriva Ligii neutrilor, distrugând flota daneză la Copenhaga. Comandant al flotei din Marea Mediterană (din 1803), a asediat Toulonul, alungând escadra amiralului francez Ville-neuve; a distrus definitiv flota franceză în bătălia de la Trafalgar (21 oct. 1805), dar a fost ucis în luptă. Un rol important în viaţa sa l-a jucat Emma Hamilton. NELSON [nelsn], Ricky (pe numele adevărat Eric Miliard N.) (1940-1985), cântăreţ american de rock şi country. Horatio Nelson îşi începe cariera ca actor. înregistrări de succes în anii ’50-’60 („Poor Little Fool“, „Hello Mary Lou“), amestec de country, rock’n’roll şi muzică tradiţională. Discografie selectivă: „Live at The Alladin", „Magnum/Night and Day", „The Very Best of Ricky Nelson". Mort în accident de avion. NELSON [nelsn], Willie (n. 1922), cântăreţ american de country. Considerat „ultimul rebel" al muzicii country. Voce uşor nazală. Compozitor ştiind să capteze aerul epocii, adept al celor mai diverse experienţe muzicale. Discografie selectivă: „Shotgun Willie", „Phases and Stages", „l Love Country", „Across the Borderline". NEMAIAUZIT, -A (< mai' + auzit) adj. Cum nu s-a mai auzit; nemaipomenit, extraordinar. NEMAIÎNTÂLNIT, -A (< mai + întâi-nit) adj. Care nu a mai fost întâlnit, cunoscut sau auzit de nimeni niciodată; p. ext extraordinar. NEMAIPOMENIT, -A (< mai' + pomenit) adj. Cum nu s-a mai pomenit. ♦ (Adverbial) Extrem de..., extraordinar de..., foarte. NEMAIVĂZUT, -A (< maP + văzut) adj. Cum nu s-a mai văzut, extraordinar. NEMAN [njemen] (în Ib. lituaniană: NEMUNAS), râu navigabil în Belarus şi Lituania; 937 km. Izv. din împrejurimile deluroase ale Minskului, trece prin Kaunas şi se varsă, printr-o deltă, în G. Kursk al M. Baltice. Legat prin canale de Nipru, Vistula şi Pripeat. Hidrocentrală. Denumirea polonă: Niemen. NEMANIA (NEMANJA), dinastie de mari jupani, regi şi împăraţi (c. 1170— 1371) ai Serbiei, întemeiată de marele jupan al Rasciei, Ştefan Nemania. Mai important: Ştefan Dusan (Ştefan Uros IV) (1331-1355). Ultimul suveran Ştefan Uros V (1355-1371). Willie Nelson NEMATELMINŢI (< fr. (i>; {s> gr. nemat- „fir“ + helminth- „vierme") s. m. pl. (ZOOL.) încrengătură de viermi de formă cilindric-alungită, nesegmentaţi (Nemathelmintes). Trăiesc în ape, în pământ sau ca paraziţi. NEMATODE (< fr.; {s} gr. nemato-des „ca un fir“) s. n. pl. (ZOOL.) Clasă de viermi (Nematoda) cu corpul subţire şi cilindric cu lungimea între 8 şi 80 mm. Se cunosc c. 20 de mii de specii (ex. limbricul, trichina, filaria, oxiurul). NEMATODQZĂ (< fr.) s. f. Maladie parazitară la om şi la animale provocată de nematode. NEMATOMORFE (< fr.; {s} gr. nematodes „ca un fir") s. f. pl. (ZOOL.) Clasă de viermi (Nematoda) cu corpul subţire (0,5-2 mm) şi lung de 1,5 m. Numără peste 300 de specii. NEMĂRGINIRE (< mărginire) s. f. Spaţiu, întindere fără limite; infinit. ♦ Cantitate, mulţime mare; infinitate. NEMĂRGINIT, -A (mărginit) adj. 1. Fără margini, nelimitat, infinit, imens, neţărmurit. 2. (MAT.) Care poate depăşi orice număr finit dat; nelimitat, infinit. NEMĂSURAT, -Ă (< măsurat) adj. Care nu poate fi măsurat, calculat; imens, nelimitat, enorm. ♦ (Despre stări sufleteşti) Foarte puternic, intens. NEMÂNCAT1 (< mâncat), s. n. Pe nemâncate = pe stomacul gol; înainte de a mânca ceva. NEMÂNCAT2, -A (< mâncat) adj. Flămând. NEMÂNGÂIAT, -Ă (< mângâiat) adj. Care nu-şi poate găsi mângâiere, consolare; neconsolat. NEMCINOV [njemt/inef], Vasili Sergheevlcl (1894-1964), economist şi statistician rus. Contribuţii în domeniile teoriei şi practicii statisticii, al aplicării metodelor matematice în economie („Metode şi modele, economice matematice"). N&MCOVÂ [njemtsova:], Boiena (1820-1862), scriitoare cehă. Culegeri şi prelucrări de basme şi legende populare („Poveşti cu zâne şi legende populare") cehe şi slovace. Operă clasică a literaturii cehe, romanul de observaţie socială şi etnografică „Bunicuţa" a avut un rol important în reînnoirea prozei ceheşti. Una dintre pionierele luptei pentru emanciparea femeii. 567 NENADOVlC NEMEEA, Leul din ~ (în mitologia greacă), monstru fabulos ucis de He-rakles, într-o vale din Argolida (Pelo-pones). Aici au fost inaugurate, în 573 î.Hr., Jocurile nemeene, în cinstea lui Zeus, care se ţineau la doi ani şi constau din alergări, lupte, întreceri de care etc. Au avut loc până în sec. 4 d.Hr. NEMEEAN, -A (după fr. jeux Ne-meens; {s} n. pr. Nemeea, oraş grec din Argolida) adj. Jocuri nemeene v. Nemeea. NEMERNIC, -A (< sl.) adj. (Şi subst.) 1. Ticălos, infam, mişel, mizerabil. ♦ De nimic, insignifiant, fără valoare. 2. Vrednic de plâns, de milă; nefericit, sărman. NEMERNICIE (< nemernic) s. f. 1. Faptă mârşavă; ticăloşie, infamie. ♦ Lipsă de valoare, de importanţă. 2. Sărăcie, mizerie; neputinţă. NEMESCU, Octavian (n. 1940, Paşcani), compozitor român. Prof. univ. la Bucureşti. Creaţie cu deschideri universale, de vpcaţie arhetipală; atracţie pentru muzica electroacustică. Lucrări: „Combinaţii în cercuri", „Metabizan-tinikon", „Finalis-septima", „Finalpha", „Cvartetul pentru miezul nopţii". Lucrări de muzicologie. NEMESI.S (în mitologia greacă), zeiţă a răzbunării şi justiţiei divine, fiică a Nopţii. Veghind asupra echilibrului şi ordinii din Univers, ea pedepsea mai ales excesele, depăşirea măsurii. NEMEŞ (< magh.) s. m. 1. (în Evul Mediu, în Moldova) Stăpân de pământ fără titluri nobiliare, provenit din rândul vitejilor boieriţi de domn. 2. (în Evul Mediu, în Transilvania) Nobil mic sau mijlociu; p. ext. denumire dată membrilor clasei stăpânitoare. NEMETAL (< metal) s. n. Element chimic fără luciu metalic, rău conducător de căldură şi electricitate, de obicei solubil în dizolvanţi organici. N. formează ioni negativi prin acceptare de electroni, iar oxizii lor formează cu apa acizi. în condiţii normale, n. pot fi gazoase (ex. hidrogenul, oxigenul, azotul, clorul etc.), lichide (ex. bromul) şi solide (ex. sulful, fosforul, carbonul etc.). Sin. metaloid. NEMETALIFER, -A (< metalifer) adj. Substanţe sau zăcăminte nemetalifere = minerale sau roci care au o utilizare practică, folosindu-se ca atare sau după o prealabilă preparare (ex.: argilă refractară, azbest, bentonită, caolin, cuarţ, fosfaţi, gips, grafit, nisip cuarţos, sare, sulf etc.). NSMETH [ne'.met], Gyula (1890- 1976), lingvist ungur. Specialist în limbile turcice („Clasificarea dialectelor turceşti din Bulgaria"). N6METH [ne:met], Lăszl6 (1901-1975), scriitor ungur. Romane („Doliu“, „Păcat“, „Repulsia") cu problematică socială. Piese de teatru pe teme etice contemporane („Călătoria", „Livada cu cireşi"); drame istorice („Galilei", „Capcana"). NEMIJLOCIT, -A (< mijlocit) adj. (Şi adv.) Direct, fără mijlocitor. Cunoştinţă n. = cunoştinţă obţinută pe calea contemplării sau considerării directe, fără ajutorul argumentării, al fundamentării prin demonstraţie. NEMILOS, -OASĂ (< milos) adj. Care este fără milă; aspru2 (2), crud (II, 2), necruţător, neîndurător. NEMILUITA (cf. milă) s. f. Cu nemiluita = din belşug; fără măsură. NEMIRA, masiv muntos în Carpaţii Orientali, la SE de M-ţii Ciuc, între văile Uzi lui (la N) şi Oituzului (la S), alcătuit din fSiş cretacic, grezos şi şis-tos-calcaros. Alt. max.: 1 649 m (vf. Nemira Mare). De aici izv. Dofteana, Râu Negru, Slănic şi Caşin. NEMIROVICI-DANCENKO [njimjjrsvitj dant/egke], Vladimir Ivanovici (1858-1943), regizor şi critic rus de teatru. Adept al esteticii lui Stanislavski. împreună cu acesta creează Teatrul de artă din Moscova (1898). A adaptat pentru scenă operele clasice ale literaturii ruse („Fraţii Karamazov" de F.M. Dostoevski, „Anna Karenina" de L.N. Tolstoi, „Duşmanii" de M. Gorki, „Trei surori" de A.P. Cehov). NEMIŞCARE (< mişcare) s. f. Imobilitate. NEMIŞCĂTOR, -OARE (< mişcător) adj. Ca'e nu se mişcă; stabil, fix, imobil. <0* (DR.) Lucru n. v. lucru. NEMOIANU, Virgil (n. 1940, Bucureşti), istoric şi teoretician literar, eseist şi filozof român. Stabilit în S.U.A. (1979). Prof. univ. la Londra, Cam-bridge, Berkeley, Cineinnati, Amsterdam, Washington. Secretar-general (1994-2000) şi vicepreşedinte (din 2000) al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată. Studii de teoria şi istoria unor curente şi paradigme literare („Microarmonia", „îmblânzirea romantismului", „O teorie a secundarului") şi politice („România şi liberalismele ei“). NEMŢEANU, Barbu (1887-1919, n. Galaţi), poet român. Versuri de orientare simbolistă, cântând oraşul pro- vincial, cheiurile porturilor şi priveliştile dunărene („Stropi de soare"). Traduceri din Heine, Andersen, Tolstoi ş.a. NEMŢESC, -EASCA (< neamţ) adj. Care aparţine nemţilor, care se referă la nemţi, care provine de la nemţi; german. (Pop.) Haine (sau straie) n. = haine orăşeneşti, după moda apuseană. NEMŢEŞTE (< neamţ) adv. Ca nemţii; spec. în limba germană. NEMŢIŞOR (< neamţ) s. m. Plantă decorativă, anuală sau perenă, din genul Delphinium, familia ranunculaceelor, cu frunze divizate, fiori cu pinten, de obicei albastre, cu nectarii şi fructe foli-cule. <0- N. de câmp = plantă din genul Delphinium, înaltă de 60-80 cm, cu flori violet-albastre, rar roz sau albe, întâlnită în zona de câmpie şi de deal (Consolida regalis). Florile (şi uneori frunzele) conţin alcaloizi cu acţiune hipotensivă, hemostatică, analgezică. NEMŢOAICĂ (< neamţ) s. f. 1. (Pop.) Germană. 2. (înv., rar) Guvernantă (de origine germană). NEMULŢUMI (< mulţumi) vb. IV tranz. A pricinui cuiva o nemulţumire; a supăra (1). NEMULŢUMIRE (< mulţumire) s. f. Faptul de a fi nemulţumit; supărare, întristare, mâhnire. ♦ Neajuns1 (2), neplăcere, necaz (1). NEMULŢUMITOR, -OARE (< nemulţumi) adj. Care nu satisface, nu mulţumeşte. NEMUNAS v. Neman. NEMURIRE (< nemuritor) s. f. Faptul de a nu fi supus morţii; stare a celui ce este nemuritor; (în limbaj bisericesc) viaţă veşnică. ♦ Fig. Amintire nepieritoare, glorie veşnică. ^ Nemurirea sufletului - teză, în tradiţia piatoni-ciană, în creştinism, conform căreia sufletul supravieţuieşte morţii corpului uman, argumentele decisive fiind revelaţia şi credinţa religioasă. NEMURITOR, -OARE, (< muritor) adj. (în unele credinţe religioase, în mitologie şi în basme) Care nu este supus morţii, care trăieşte veşnic. ♦ Fig. Care rămâne veşnic în amintirea oamenilor; nepieritor, etern. NENADOVI6 [nena:dovitj], Mateja (1777-1854), poet şi om politic sârb. Participant la răscoala antiotomană din 1804-1813. Primul preşedinte al Consiliului guvernamental al Serbiei (1805-1807). A reprezentat Serbia la Congresul de la Viena (1814-1815). NENE 568 NENE (NEA) (cf. bg. nenja, srb. nena) s. m. 1. (Pop. şi fam.) Termen respectuos de adresare către un bărbat mai în vârstă sau frate mai mare. 2. (Fam.) Termen folosit în cursul unei relatări, care, fără a fi adresat cuiva, exprimă mirare, satisfacţie etc. NENIŢESCU, Costin D. (1902-1970, n. Bucureşti), chimist român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări asupra reacţiilor de tip Friedel-Crafts, mecanismului izomerizării ciclo-alcanilor, migrării halogenilor în cicluri şi catenă, reacţiilor decurgând prin ioni de carboniu; a izolat din petrolul românesc o serie de acizi naftenici. Contribuţii la chimia ciclobutadienei; a descoperit o nouă metodă de polimerizare a etenei etc. împreună cu soţia sa, Ecaterina Ciorănescu N., a elaborat numeroase procedee tehnologice de preparare a medicamentelor* antidău-nătorilor, a compuşilor macromdleculari, a intermediarilor pentru industria chimică organică („Contribuţii experimentale la cunoaşterea compuşilor organici şi arsenului folosiţi ca gaze de luptă", „Constituţia chimică a uleiurilor", „Manualul inginerului chimist"). Tratate („Chimie organică", „Chimie generală"). Qoordonator al unui „Dicţionar poliglot de industrie şi tehnologie chimică". Membru şi m. coresp. al mai multor academii străine. NENIŢESCU, loan S. (1854-1901, n. Galaţi), poet român. M. coresp. al Acad. (1896). Pasteluri, poezii erotice, lirică patriotică („Flori de primăvară", „Şoimii de la Războieni", „Pui de lei"); piese de teatru (drama istorică „Radu de la Afumaţi", comedia „Un singur amor"). A elaborat şi un studiu etnografic despre aromâni („De la românii din Turcia europeană..."). NENIŢESCU, Ştefan I. (1897-1979, n. Bucureşti), poet şi estetician român. Prof. univ. la Bucureşti. Lirică evoluând Costin Neniţescu de la adoraţia mistică („Denii") la meditaţia metafizică abstractă şi ermetică („Geluituri", „Exerciţii de tăcere"). Un proiectat sistem estetic, pe care l-a realizat doar parţial, afirmă capacitatea istoriei artei de a integra umanul în întreaga sa complexitate („Istoria artei ca filozofie a istoriei"). Traduceri din B. Croce. NENNI, Pietro Sandro (1891-1980), om politic italian. Secretar general (1931-1939, 1943-1944 şi 1949-1963) şi preşedinte (1965-1966) al Partidului Socialist Italian. Preşedinte al Partidului Socialist Unificat Italian (1966-1969). Viceprim-min. (1945-1947, 1963-1968), ministru de Externe (1946, 1968— 1969). Participant la Războiul Civil din Spania (1936-1939). Refugiat în Franţa (1926), a fost arestat de Gestapo şi deţinut în Germania (1940-1943) şi Italia (1943). Numit senator pe viaţă (1970). Director ai ziarului „Avanti". NENNIUS (NEMNIUS, NYNNIAW) (sec. 8-9), istoric velş. A trăit în regatul anglo-saxon Mercia. în 826 a compus Historia Britonum, preluată dintr-un original din 672, cuprinzând informaţii istorice, geografice şi genealogice, în care se află izvoarele legendei regelui Artus (Arthur) şi ale cavalerilor Mesei Rotunde. NENOROC (< noroc) s. n. Lipsă de noroc; ghinion, neşansă; nefericire. NENOROCI (< nenoroc) vb. IV tranz. şi refl. A face pe cineva să fie nenorocit sau a deveni nenorocit; a-(şi) pricinui un rău ireparabil; p. ext a (se) distruge. NENOROCIRE (< nenoroci) s. f. Stare a celui nenorocit; nefericire, durere, suferinţă mare; p. ext. întâmplare care nenoroceşte; necaz mare. Loc. Din nenorocire = din cauza unui concurs de împrejurări nefavorabile; din nefericire, din păcate. loan S. Neniţescu NENOROCIT, -Ă (< nenoroci) adj. 1. (Şi subst.) Lipsit de fericire, de noroc; vrednic de plâns, sărman; mizer. + Ticălos, detestabil. 2. Care inspiră milă1; jalnic. NENOROCOS, -OASĂ (< norocos) adj. Lipsit de noroc; ghinionist; care aduce nenorocire. NENUFAR (< fr.; cuv. arab) s. m. (BOT.; livr.) Nufăr. NENUMĂRAT, -Ă (< numărat) adj. Care nu poate fi măsurat, socotit; foarte numeros, fără număr. NENUMjT, -Ă (< numit) adj. Fără nume. (DR.) Contract n. = contract nereglementat în Codul civil (ex. contractul de întreţinere). NEO- (< fr., it.; {s} gr. neos „nou") Element de compunere cu sensul „nou", care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. NEOANTROP (< fr.; (s> neo- + gr. anthropos „om") s. m. (ANTROP.) Denumire dată omului fosil asemănător celui de tip actual (Homo sapiens sapiens). NEOARISTOTELISM (< fr.) s. n. Denumire dată aristotelismului Renaşterii, opus celui scolastic; centrul ce! mai important: Universitatea din Pado-va (P. Pomponazzi). A influenţat învăţământul din Ţările Române, în sec. 17-18, în versiunea pe care i-a dat-o T. Coridaleu. NEOBIŞNUIT, -A (< obişnuit) adj. Care iese din comun; deosebit, special; rar (2), excepţional (1). ♦ Straniu, bizar, curios, ciudat, insolit. NEOBOSIT, -Ă (< obosit) adj. Care nu simte oboseala, care nu oboseşte (niciodată), care este mereu activ. + Continuu, susţinut. ♦ Perseverent. NEOBRĂZARE (< neobrăzat) s. f. însuşire a celui neobrăzat; p. ext. atitudine, vorbă obraznică; neruşinare, impertinenţă, necuviinţă. NEOBRĂZAT, -Ă (< obrăzat, reg., „ruşinos") adj. Obraznic, neruşinat, impertinent, insolent. NEOBUDISM (< neo + budism) s. n. Budismul în modalitatea în care a fost preluat de culturile neasiatice. Contactul budismului cu Occidentul s-a realizat prin acţiuni misionare, traduceri ale unor importante scrieri budiste, înfiinţarea de mănăstiri şi ordine monahale. NEOCEREBEL (< fr.; {s> neo- + lat. cerebellum „creier mic") s. m. (ANAT.) Ansamblu funcţional cuprinzând lobul NEOCOMIAN posterior, cea mai mare parte din lobii laterali şi nucleii dinţaţi, având rolul de a controla motricitatea voluntară şi mişcările automate. Din punct de vedere filogenetic, este partea cea mai recent dezvoltată a cerebelului. NEOCLASIC, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine neoclasicismului, privitor la neoclasicism; care îşi ia ca model arta clasică. ^ Curentul n. = curent în gândirea economică de la sfârşitul sec. 19, caracterizat prin respingerea teoriei valorii bazată pe muncă şi prin înlocuirea acesteia cu explicarea procesului de formare a preţurilor, într-o economie liberală, prin factori subiectivi, respectiv prin satisfacţia resimţită în urma consumului sau a utilizării bunurilor economice cumpărate. Curentul n. a introdus în ştiinţa economică teoria utilităţii marginale şi calculul marginal. Principalii reprezentanţi: Cari Men-ger, Leon Walras, Vilfredo Pareto, Alfred Marshall. NEOCLASICISM (< fr. {i}) s. n. 1. Mişcare artistică-literară din a doua jumătate a sec. 19 şi din sec. 20 bazată pe tradiţiile artei antice, ale Renaşterii şi ale clasicismului. în literatură, printre reprezentanţii n. se numără: Voltaire, A. Chenier, A. Pope, V. Alfie-ri, G. Parini, Lessing ş.a. în arhitectură şi artele plastice, revenirea la clasicism, stimulată de descoperirile arheologice (Pompei şi Herculaneum), apare ca o reacţie împotriva barocului şi rococoului. Teoreticienii n.: J. J. Win-ckelmann, A. R. Mengs, contele de Caylus. Reprezentanţi ai n. în arhitectură: P. Fontaine, J. Chalgrin, B. Poyet, R. Adam, K. Fr. Schinkel, L. von Klenze, G. Quarenghi, A. N. Voronin, A. D. Zaharov; în sculptură: B. Thor-valdsen, A. Canova, A. Pajou, J. F. Schadow; în pictură: J. L. David, J. D. Ingres, Fr. A. Tischbein, K. P. Briullov. în arta românească, n. se manifestă în arhitectură până la sfârşitul sec. 19 (biserica mănăstirii Frumoasa şi casa Balş din laşi, Universitatea din Bucureşti, palatele Ghika-Tei şi cel al Ateneului din Bucureşti ş.a.), printre reprezentanţi numărându-se A. Orăscu, A. Săvulescu. 2. Orientare muzicală al cărei prim val a apărut în sec. 19, în paralel cu romantismul (J. Brahms, M. Reger, concepţiile antiwagneriene ale criticului Hanslick). Al doilea val s-a afirmat la începutul sec. 20, ca o reacţie la expresionism şi impresio- nism, reprezentanţi fiind P. Hindemith în Germania, Grupul celor şase în Franţa, apoi I. Stravinsky ş.a. Revine după 1950. A reprezentat o tentaţie estetică a epocilor tulburi; considerat de avangardişti ca fiind o fugă în faţa necesităţii de a „reinventa“ muzica. 3. Termen denumind epocile de resurecţie a idealurilor estetice ale clasicismului. NEOCOLONIALjSM (< fr.) s. m. Politică dusă de unele state dezvoltate care are drept obiectiv continuarea dominaţiei (economice) a fostelor colonii, devenite state suverane, prin mijloace moderne: valutar-financiare, tehnologice, informaţionale. Printre principalii reprezentanţi doctrinari ai n. se numără: R. Nurkse, W. Galonson, H. Leibenstein, R. N. Rosenstein-Ro-dan, J. Viner. NEOCOLONIALIST, -A (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care promovează neocoloniaiismul, care aparţine neoco-lonialismului, privitor la neocolonialism. 2. S. m. şi f. Adept al neocoloni-alismului. NEOCOMIAN, supraetaj al Creta-cicului inferior care cuprinde etajele 1. J. CHALGRIN: Arcul de Triumf „de l’Etoile“; 2. Biserica mănăstirii Frumoasa din laşi cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil; 3. A. PAJOU: „Psyche abandonată"; 4. B. POYET: Camera deputaţilor (Paris); 5. S. ZAWADZKI: Palatul Skorzewski, Lubostron, lângă Poznah, Polonia. NEOCONFUCIANISM 570 Berriasian, Valanginian şi Hautervian. Termenul a fost introdus de Thurmann în 1835 şi derivă de la Neocomium, numele latinesc al localit. Neuchâtel (Elveţia). NEOCONFUCIANISM (< fr.) s. n. Sistem eclectic, continuator al tradiţiei confucianiste, cu influenţe budiste şi taoiste, începând cu perioada dinastiei Song (960-1279), când eticii confucianiste clasice i se adaugă o nouă metafizică centrată pe termenii chinezi li (principiu, structură) şi qi (materie-energie); cercetătorii disting Şcoala raţionalistă (Cheng Yi şi Zhu Xi) şi Şcoala spiritualistă (Cheng Hao, Lu Xiangshan, Wang Yangming). NEOCORTEX (< fr., engl.; {s} neo-+ lat. cortex „scoarţă") s. n. (ANAT.) Regiune a scoarţei cerebrale cuprinzând cea mai mare parte , a suprafeţei emisferelor cerebrale şi constituind locul de plecare al tuturor căilor motorii voluntare şi al unei părţi a căilor motorii semiautomate, precum şi locul de sosire a majorităţii căilor senzitive şi senzoriale. Este partea cea mai recent dezvoltată în cursul evoluţiei filogene-tice a scoarţei creierului. Sin. neo-pallium. NEODARVINISM (< fr.) s. n. Teorie în biologie care considera drept factori fundamentali ai evoluţiei mutaţiile, mi-graţiile populaţiilor, procesele genetice întâmplătoare şi selecţia naturală. Enunţată de biologul german August F.L. Weismann, n. s-a bazat pe ipoteza despre selecţia germenilor — factori ereditari („determinanţi"), localizaţi în cromozomi. NEODIHNIT, -Ă (< odihnit) adj. Care este obosit, care nu s-a odihnit; p. ext. care este permanent gata de a face ceva. ♦ Neliniştit, agitat. NEODIM (< fr. {i>; {s} neo- + gr. [dijdymos „geamăn") s. n. Element chimic (Nd\ nr. at. 60, m. at. 144,24) din grupa lantanidelor. A fost descoperit de chimistul austriac C. Auer von Welsbach în 1885. Component al aliajelor pentru construcţia de avioane şi rachete, precum şi al materialelor pentru lasere. NEOFALINÂ (< fr. {i}) s. f. Denu-mire comercială a benzinei de extracţie, folosită pentru curăţirea materialelor textile şi a parchetului. NEOFASCISM (< fr.) s. n. Curent politic de extrema dreaptă, apărut după al doilea război mondial, având drept scop reconsiderarea fascismului; n. este platforma ideologică şi politică a unor partide în diferite ţări din Europa, Africa, America. NEOFICIAL, -Ă (< oficial) adj. Care nu este oficial, care nu emană de la o autoritate, care are un caracter particular. NEOFIT, -Ă (< fr.) s. m. şi f. (REL.) Persoană nou convertită ♦ Creştin care a primit de curând botezul; p. ext adept recent al unei doctrine, al unui partid etc.; începător (într-un domeniu). NEOFIT (1787-1850, n. Bucureşti), mitropolit al Ţării Româneşti (1840-1849). Preocupat de probleme şcolare, a înfiinţat mai multe seminarii teologice. Ca preşedinte al Guvernului Provizoriu din 1848 a promovat o politică conservatoare, urmărind o înţelegere cu puterea suzerană. NEOFITE (< fr.; {s} neo- + phyton „plantă") s. f. pl. Plante care au fost recent răspândite de om, putându-se stabili chiar anul apariţiei într-o anumită regiune. NEOFOBJE (< fr.; {s} neo- + phobos „frică") s. f. Teama de schimbare şi de tot ceea ce este nou. NEOFORMATIE (< fr. ) s. f. (MED.) Tumoră. NEOFREUDISM (< neo- + freudism) s. n. Ansamblu de orientări teoretice şi terapeutice derivate din freudism. Reprezentanţi de seamă: W. Reich, J.M. Lacan, Karen Horney, E. Fromm, A. Kardiner, Melanie Klein, D. Lagache, J. Laplanche. NEOGEN, perioada terminală a erei terţiare, cuprinzând Miocenul şi Plioce-nul şi caracterizată prin ridicarea lanţurilor muntoase şi importante manifestări .vulcanice, care au determinat formarea principalelor zăcăminte de minereuri auro-argentifere şi de sulfuri polime-tatice (ex. M-ţii Metaliferi, Oaş, Gutâi, Ţibleş). NEOGOTIC (< fr.) s. n. (Şi adj.) Stil în arhitectura şi în artele decorative europene, iniţial în Marea Britanie (H. Walpole, J. Wyatt, A.W.N. Pugin, Th. Rickman), în Franţa (E.E. Viol-let-le-Duc), şi în Italia (P. Selvatico, C. Boito), de la sfârşitul sec. 18 şi din sec. 19, care constă în reevaluarea goticului şi în prelucrarea formală a elementelor lui de decoraţie. NEOGRAMATIC, -Ă (< neo- + gra-matic, după germ., fr.) adj., s. m. 1. Adj. Şcoala n. = curent lingvistic apărut în a doua jumătate a sec. 19, la Leipzig, printre elevii lui Georg Curtius. A încercat să introducă în lingvistică şi istorie supremaţia unor legi asemănătoare celor din natură, fizică, biologie; susţinea principiul regularităţii schimbărilor fonetice şi analogia ca factor principal în crearea formelor noi. A promovat studiul limbilor moderne şi al dialectelor lor. Reprezentanţi: K. Brugmann, H. Osthoff, H. Paul — în Germania; K. Verner — în Danemarca, M. Breal şi G. Paris — în Franţa, W.D. Whitney în S.U.A. fn România, B.P. Hasdeu, Al. Lambrior, H. Tiktin, L. Şăineanu, Al. Philippide, O. Densusianu şi S. Puşcariu au elaborat lucrări importante bazate pe aceste principii. 2. S. m. Adept al principiilor şcolii neogramatice. NEOGREC, NEOGREACĂ (< fr.) adj. Referitor la Grecia şi la poporul grec în perioada modernă. ^ Limba n. (şi subst., f.) = limba greacă modernă (din sec. 16). NEOHEGELIANISM (< fr. {i}) s. n. Curent filozofic contemporan apărut în Marea Britanie (F.H. Bradley, B. Bor-sanquet) şi în S.U.A. (J. Royce ş.a.) în a doua jumătate a sec. 19, răspândit ulterior în Italia (B. Croce, G. Gentile), Olanda, Germania (H. Glockner) şi Franţa (I. Hyppolite). Curentul a stimulat studiul filozofiei lui Hegel, inter-pretând-o însă în spirit subiectivist. V. hegelianism. NEOIMPRESIONISM (< fr. neo- + gr. logos „cuvânt") s. n. Cuvânt împrumutat de curând din altă limbă sau creat recent prin mijloacele proprii limbii respective. ♦ Sens nou al unui cuvânt. NEOM (< om) Persoană lipsită de însuşirile omului normal; persoană lipsită de omenie. ^ Loc. adv. Ca neoamenii = altfel decât normal. ^ Expr. A face din om neom = a nenoroci, a distruge pe cineva (fizic sau moral). NEOMALTHUSIANISM (< fr. {i}) s. n. Doctrină contemporană care reia tezele lui Malthus. Teoria suprapopulării globului formulată de neo-malthusianişti e folosită pentru a promova necesitatea limitării naşterilor prin metode contraceptive. N. preconizează soluţionarea problemelor ţărilor în curs de dezvoltare prin importul de capital. Reprezentanţi principali: W. Vogt, F.A. Pearson, F.A. Harper, R.C. Cook, J. Huxley, P. Reboux. V. malthu-sianism. NEOMENESC, -EASCĂ (< omenesc) adj. Care nu este caracteristic omului; inuman (1), sălbatic (3), crud (II, 1). NEOMENI.E (< omenie) s. f. Lipsă de omenie, cruzime, sălbăticie (1); p. ext. faptă sălbatică; barbarie (2). NEOMENOS, -OASĂ (< omenos) adj. Lipsit de omenie; crud (II 1), feroce, inuman (1). NEOMERCANTILISM (< fr.) s. n. Doctrină vizând un mercantilism modernizat, care presupune un oarecare protecţionism şi anumite intervenţii ale statului pentru a veni în sprijinul economiei naţionale. NEOMICINĂ (< fr.) Antibiotic cu spectru larg, extras din Streptomyces fradiae, activ asupra germenilor gram-pozitivi şi gram-negativi. Este folosit per os în gastroenterite şi local (sub formă de pomadă, pulbere sau soluţie) în tratamentul plăgilor infectate. NEON (< fr. {i}; {s> gr. neos „nou") s. n. Element chimic (Ne; nr. at. 10, m. at. 20,179); gaz nobil, monoatomic, incolor. Se găseşte în aerul atmosferic în proporţie de 1,8 10-3% volume. Se obţine prin distilarea fracţionată a aerului lichid. Lămpile cu descărcări electrice în gaze (utilizate pentru reclame luminoase), umplute cu n., dau o lumină roşie caracteristică. A fost descoperit de oamenii de ştiinţă englezi Sir W. Ramsay şi M.W. Travers în 1898. NEONAZISM (< neo- + nazism) s. n. Curent revanşard, şovinist, de reînviere a nazismului. V. neofascism. NEOPALLIUM (cuv. lat.) s. n. Neo-cortex. NEOPITAGORISM (< it., fr.) s. n. Mişcare filozofico-religioasă iniţiată în sec. 1 Î.Hr., reactualizând mistica şi numerologia lui Pitagora îmbinate cu elemente platoniciene, peripatetice şi stoice şi din religiile orientale (Nigidius Figulus, Numenius din Apamea, Apollonius din Tyana). NEOPLASM (< fr. {i}; {s> neo- + gr. plasma „figură") s. n. (MED.) Cancer (1). NEOPLASTICISM (< fr.) s. n. Teorie estetică abstracţionistă apărută, începând din 1917, în Olanda, promovată de P. Mondrian sub influenţa cubismului, dezvoltată şi aplicată de grupul De Stijl. Constă în folosirea exclusivă NEOPLATONIC 572 a unghiului drept, creat prin întretăierea de linii orizontale şi verticale şi a unei game cromatice reduse (cele trei culori primare: negrul, griul şi albul). A avut o influenţă deosebită asupra noii generaţii de pictori şi sculptori abstrac-ţionişti. NEOPLATONIC, -Ă (< neoplatonism) adj., s. m. 1. Adj. Care se referă la neoplatonism, care aparţine neoplatonismului. 2. S. m. Adept al neoplatonismului. NEOPLATONISM (< fr. (i>) s. n. Reformulare a filozofiei lui Platon prin introducerea unor elemente din aristo-telism, stoicism şi neopitagorism şi în strânsă legătură cu preocupările religioase ale vremii; iniţiat de Plotin în termenii emanaţiei, continuat de lamblichos, cu accentul pe teurgie şi magia rituală, n. a fost dezvoltat apoi, pe de o parte, în direcţie teologică, dar nu creştină, prin Şcoala din Atena, îndeosebi în opera lui Proclos, iar pe de altă parte, în formă creştină, prin Şcoala din Alexandria, cel mai evident de Boethius; combinarea fermă cu creştinismul au realizat-o Augustin, el însuşi neoplatonician înainte de convertire, şi Dionisie Pseudo-Areopagitul. Până în 1250, n. a constituit filozofia dominantă în Europa, influenţa sa prelungindu-se apoi până în sec. 19 inclusiv. NEOPLAZIE (< fr.; {s} neo- + gr. plasis „formare") s. f. Proces patologic de formare a unui ţesut nou, tumoral, printr-o înmulţire celulară exagerată care alterează structura normală a ţesutului originar. Poate fi benignă sau malignă (canceroasă). în mod curent, prin n. se înţelege cancer (neoplasm). NEOPR^N (< engl.) s. n. Cauciuc sintetic obţinut prin polimerizarea cloro-prenului; sovpren. NEORÂNDUIALĂ (< orânduialâ) s. f. Dezordine, harababură. NEOREALISM (< fr., it.) s. n. 1. (CINEMAT.) Mişcare artistică dezvoltată în cinematografia italiană după cel de-al doilea război mondial. Apărută ca o reacţie faţă de cinematograful comercial şi aducând în prim plan viaţa oamenilor obişnuiţi, tragismul cotidian, respingând emfaza şi reliefând detaliul real semnificativ, creaţia regizorilor G. De Santis, R. Rossellini, V. De Sica, P. Germi, C. Zavattini, L. Visconti ş.a. presupune o atitudine angajată faţă de evenimentele sociale şi valorile umane. Unele dintre filmele neorealiste au marcat culmi ale cine- matografiei şi au influenţat mişcări artistice ulterioare din domeniul filmului („Roma, oraş deschis", 1945, regizor R. Rossellini). 2. Mişcare în literatura italiană de la sfârşitul perioadei interbelice, manifestată mai ales în roman şi situată în descendenţa verismului de la sfârşitul sec. 19. Reprezentanţi: Elio Vittorini, Cesare Pavese, Italo Calvino, Vasco Pratolini, Carlo Levi, Eduardo de Filippo ş.a. NEOREALIST (< neorealism) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se referă la neorealism, care aparţine neorealismului. 2. S. m. şi f. Adept al neorealismului. NEORGANIC, -Ă (< organic) adj. (CHIM.) Anorganic. NEOROMANTIC, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine neoromantismului, care se referă la neoromantism. 2. S. m. şi f. Adept al neoromantismului. NEOROMANTISM (< fr.) s. n. Curent literar apărut în unele ţări europene (în special în Germania) la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, ca o reacţie împotriva pozitivismului în ideologie şi a naturalismului în artă, reluând idealurile estetice ale romantismului (H. Hesse, Th. Dăubler). în n. sunt incluse simbolismul francez, postimpre-sionismul etc. ♦ în sens restrâns, curent al literaturii engleze din aceeaşi perioadă (R. Kipling). ♦ P. ext. Termen generic denumind tendinţele de resurecţie ale romantismului. NEOSTOIT, -Ă (< ostoit, înv., „potolit") adj. (Şi adv.) Neobosit; nepotolit; neîntrerupt, continuu. NEOTECTONIC, -Ă (< neo- + tectonic) s. f., adj. 1. S. f. Parte a geo-tectonicii care studiază mişcările tectonice ale structurilor geologice recente (cuaternare). Printre manifestările neo-tectonice reprezentative se remarcă prăbuşirea (5130 Î.Hr.) pragului Bosfor (c. 70 m diferenţă de nivel) şi formarea strâmtorii omonime, care a permis pătrunderea apelor M. Mediterane în zona Mării Negre, precum şi formarea Deltei Dunării. 2. Adj. Care se referă la mişcările tectonice recente. NEOTENJE (< fr. {i}) s. f. (BIOL.) Capacitatea unor organisme de a se reproduce la stadiul de plantulă sau de larvă (ex. unii batracieni). NEOTERICI (< fr.; {s} gr. neoteroi „înnoitori") s. m. pl. Nume dat de Cicero unui grup de poeţi latini, conduşi de V. Cato, care s-au inspirat din scriitorii alexandrini greci, impunând idealul alexandrin de artă, acela al „poetului învăţat" (poeta doctus). Cel mai cunoscut dintre aceştia este Catullus. NEOTOMISM (< fr. {i}) s. n. Mişcare teologică şi filozofică din sec. 19 şi 20, încurajată de enciclica papei Leon XIII, Aeterni Patris (1879), promovând continuarea şi înnoirea tradiţiei tomiste medievale în Biserica catolică (Et. Gilson, J. Maritain). NEOZEELANDEZ, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Noii Zeelande. De religie creştină (anglicani, catolici etc.). ♦ Persoană care aparţine acestui popor. 2. Adj. Care aparţine Noii Zeelande sau neozeelandezilor (1), privitor la Noua Ze-elandă sau la neozeelandezi. NEOZOIC, ultima eră (grupă) geologică, care continuă de la sfârşitul Mezozoicului până astăzi; cuprinde perioadele (sistemele) paleogenă, neo-genă şi cuaternară. N.E.P. (< A/ovaia Ekonomiceskaia Politica), politică economică a statului sovietic promovată în perioada de tranziţie de la capitalism la socialism. Adoptată, în 1921, de Congresul X al partidului comunist, N.E.P.-ul a înlocuit politica „comunismului de război" cu impozitul în natură şi a permis crearea de mici întreprinderi, privatizarea comerţului interior, arendarea micilor întreprinderi industriale, atragerea capitalului străin, înfăptuirea reformei monetare (1922-1924), transformarea rublei în monedă convertibilă etc. La un an de la introducerea N.E.P.-ului, autorităţile au început lupta împotriva capitalismului privat, trecându-se la industrializarea socialistă a ţării şi la colectivizarea forţată a agriculturii. La începutul anilor ’30 Stalin a trecut la introducerea primului plan cincinal. NEPAL, Regatul Nepalului (Nepal Adhirăjya), stat în S Asiei, în inima Munţilor Himalaya; 147,2 mii km2; 21,42 mii. loc. (1997). Limba oficială: nepaleza. Religia: hinduistă (86,5%), budistă (7,8%), islamică (3,5%). Capitala: Kăthmându. Oraşe pr.: Lalitpur, Birătnagar, Bhaktapur. Este împărţit în 5 „regiuni de dezvoltare" cu 14 zone administrative. Relief predominant muntos, care coboară în trepte de la N la S. Spre graniţa cu China se întind Munţii Himalaya înaltă (cu 23 de vârfuri ce trec de 7 600 m, din care şase depăşesc 8 000 m, între ele Chomo-lungma/Everest, 8 848 m, alt. max. de pe Terra). în partea centrală munţii (Si-walik, Mahabharat, Himalaya Joasă) nu 573 NEPAL 30° 28° D\andejdhur§^* P * \BHauri k^*\\ JDailekti ^ c~Salivări \^îl32^m/iiof\ \ H.V" VP. 7059 £ » \ \ 1 30° \ 6475 • /\____ ~ l4/^\Ws Xan9bo ^ ^ra_h^u^ 8172.7uHAULAGIRl\L r>^\^, * 6482 \ 8156 «ii au aci ii i >41 V® Lalitour. 85T / / .714^* _8848 (.EVEREST) L'alitpu/ H501^ f Dhankută f o/ V 28" 82* DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE depăşesc 3 000 m alt. şi cuprind numeroase depresiuni bine populate (Kăthmăndu). în S, Piemontul Terai, un sector al Marii Câmpii a Gangelui, la poalele M-tilor Siwalik. Climă influenţată de altitudine, tropical-musonică în Terai, subtropicală în zona centrală, temperată şi rece în Himalaya înaltă. Ape curgătoare ce aparţin bazinului Gange, cu un ridicat potenţial hidroenergetic. Vegetaţie cu formaţiuni variate: junglă şi mlaştini tropicale, păduri de pin şi stejar, păduri de conifere cu brad argintiu şi pin albastru şi pajişti alpine. Faună variată, ocrotită în două rezervaţii naturale. Resurse de subsol nesemnificative ca importanţă: mici exploatări de cărbuni, cupru, zinc, cobalt, minereu de fier, mică, talc şi roci de construcţie. Importante resurse forestie- Regiuni de dezvoltare şi zone administrative Suprafaţa (km2) Populaţia (1991) Capitala REGIUNI DE DEZVOLTARE zone administrative ORIENTALĂ 28 456 4 446 749 Dhankută KoshT 9 669 1 728 247 Dharăn MechT 8 196 1 118 210 llam Săgarmăthă 10 591 1 600 292 Răjbiraj CENTRALĂ 27 410 6 183 955 Kăthmăndu BăgmatT 9 428 2 250 805 Bhaktapur Janakpur 9 669 2 061 816 Sindhulimădî NărăyanT 8 313 1 871 334 Hetaudă OCCIDENTALĂ 29 398 3 770 678 Pokhară Dhawalăgiri 8 148 490 877 Bagluri GandakT 12 275 1 266 128 Chăme LumbinT 8 975 2 013 673 Butawal CENTRAL-OCCIDENTALĂ 42 378 2 410 414 Surkhet Bherî 10 545 1 103 043 Nepălgănj KarnăfT 21 351 260 529 Mânma RăptT 10 482 1 046 842 Tulsipur NORD-OCCIDENTALĂ (sau VESTUL ÎNDEPĂRTAT) 19 539 1 679 301 Dipăyal Mahăkălî 6 989 664 952 Dandeldhurâ Set! 12 550 1 014 349 SilgadhT NEPALEZ 574 re (42% din supr. ţării), cu mare producţie de lemn (20,8 mii. m3, 1995). Industria prelucrătoare (împreună cu mineritul şi construcţiile) participă cu 21,3% la formarea PNB, antrenând doar 2,5% din populaţia activă. Există mici întreprinderi producătoare de: energie electrică (un md. kWh, 1995), ciment (220 mii t, 1995), cherestea şi hârtie, prelucrarea iutei, covoare industriale şi artizanale, ţesături de bumbac, lână brută şi prelucrată, zahăr, ţigarete (7,7 md. buc., 1993), lapte, unt, brânzeturi, carne, bere şi piei brute (37 mii t, 1996), chibrituri, uleiuri vegetate, ceramică. Agricultura, principala activitate economică, contribuie cu 41,9% la formarea PNB şi antrenează 81,2% din forţa de muncă. Se cultivă 17,2% din supr. ţării cu (mii t, 1996): grâu (1 013), porumb (1 331), mei (282), orez (3 579), orz, cartofi (898), linte (110), soia, in, iută (15), trestie de zahăr (1 569), tutun. Păşunile şi fâneţele ocupă 14,6% din supr. ţării. Se practică şi păstoritul transhumant. Şeptel important (mii. capete, 1996): bovine (7), bubaline (3,3), porcine (0,67), ovine (0,86), caprine (5,78). C.f.: 101 km (1996). Căi rutiere: 9,6 mii km (din care 3,43 mii km asfaltate, 1994). Turism important: 363,4 mii turişti străini (1995). Principalele obiective turistice: capitala Kăthmăndu cu palatul regilor Malla (templul Taleju, 1549, cel mai mare din ţară), palatul Singha, templele Swayambounath (sec. 1 î.Hr.), Kastamandap (1596), Bodnath (300 Î.Hr.); valea Kăthmăndu cu peste 2 700 sanctuare şi temple din care 800 în evidenţa UNESCO; zona montană din N cu trasee alpine; rezervaţiile naturale Chitawan şi Sukla. Moneda: 1 rupee nepaleză = 100 paisa (pice). Export (1995): produse manufacturate de bază (51,6%), alte produse industriale (32,7%), alimente (orez, tutun) şi animale vii (9,1%), materii prime (2,9%), produse chimice şi medicamente (1,7%). Principalii parteneri: Germania (45,8%), S.U.A. (36%), India (13,3%), Elveţia (3,3%). Import (1995): produse manufacturate de bază (38,7%), maşini şi utilaj de transport (19,7%), produse chimice (11,6%), alimente şi animale vii (7,9%), combustibili minerali şi uleiuri (7,2%). Principalii parteneri: ţări din Asia (70,3%), Uniunea Europeană (15,3%), Oceania (5,3%). — Istoric. Istoria veche a N. se confundă cu legenda. Primele menţiuni documentare datează din sec. 3-4 d.Hr., când N. a devenit o zonă de tranzit între China şi India. în Antichitate şi în Evul Mediu pe terit. N. au existat mai multe state, în sec. 14-18, N. devine principala sursă a conflictelor dintre diverşi prinţi locali din N Indiei. Principele Gurkha Prithivi Narayan Shah (1742-1771) realizează (1768-1769) unitatea N., prin cucerirea regatelor Kăthmăndu, Pătăn, Bhădgâon şi Chambis Raj, stabilindu-şi capitala la Khătmăndu şi adoptând hinduismul ca religie oficială, în 1791, N. a semnat tratate comerciale cu Marea Britanie. în 1814-1816, în urma luptelor anglo-indiene, soldate cu pacea de la Segaul (2 dec. 1816), N. acceptă protectoratul Marii Britanii, în 1846 puterea este acaparată de familia nobiliară Rana, care se va menţine ereditar la conducerea ţării chiar şi după proclamarea independenţei ţării (1923), până în 1951, când este răsturnată printr-o lovitură de stat, N. pro-clamându-se monarhie constituţională (12 febr. 1959). Este instaurat un regim absolutist bazat pe „consilii ale notabilităţilor", iar partidele politice sunt interzise (5 ian. 1961). După ascensiunea la tron a regelui Birendra bir Bikhram Shah Dev (1972), criza economică şi absolutismul au generat mari tensiuni. Ca urmare a revoltelor sângeroase din 1985 şi 1990, s-a înregistrat o deschidere spre. democraţie, prin abolirea privilegiilor nobiliare şi reintroducerea partidelor politice. Alegerile parlamentare (1991, 1994 şi 1997) marchează confruntarea dintre monarhie şi forul legislativ, ceea ce provoacă convulsii susţinute de Partidul Comunist, care se impune ca a doua forţă politică. Alegerile parlamentare din 1999 au fost câştigate de Partidul Congresului, care introduce un început de democratizare în ţară. Monarhie parlamentară, conform Constituţiei promulgate la 9 nov. 1990. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, alcătuit din Consiliul Naţional şi Camera Reprezentanţilor, iar cea executivă aparţine regelui şi Consiliului de Miniştri, numit de acesta. NEPALEZ -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune în Nepal. De religie hinduistă. ♦ Persoană care aparţine acestui popor. 2. Adj. Care aparţine Nepalului sau nepalezilor (1), referitor la Nepal sau la nepalezi. NEPĂMÂNTEAN, -Ă (< pământean) adj. Care nu este de pe pământ; fig. care pare din altă lume, neobişnuit, nefiresc. NEPÂRTINIRE (< părtinire) s. f. Im-parţialitate, obiectivitate, dreptate. NEPĂRTINITOR, -OARE (< părtini-tor) adj. Imparţial, obiectiv (II, 2), drept, echitabil. NEPĂSARE (< păsare, pop., „îngrijorare") s. f. Lipsă de grijă şi de interes; indiferenţă, indolenţă. NEPĂSĂTOR, -OARE (< păsător, înv. „grijuliu") adj. Indiferent faţă de cele ce se întâmplă în jurul său, fără grijă; indolent, insensibil. NEPĂTAT, -Ă (< pătat) adj. Fără pată, curat; fig. neprihănit, imaculat, pur. NEPĂTRUNS, -Ă (< pătruns) adj. Care nu este sau nu poate fi pătruns, străbătut; impenetrabil; des, compact (1). ♦ Fig. Greu de înţeles; ascuns, tainic, misterios. NEPENTES (< fr.) subst. 1. (în mitologia greacă) Băutură magică prin care se înlătura tristeţea şi durerile fizice. 2. Plantă carnivoră, originară din Asia tropicală şi din ins. Madagascar, cu frunzele răsucite, terminate cu o mică pungă membranoasă în care sunt digerate insecte sau reptile mici. NEPER (< fr. {i}; {s} n. pr. Neper) s. m. (METR,) Unitate de măsură folosită în telecomunicaţii pentru a determina atenuarea (sau amplificarea) unui semnal (electric, acustic etc.) şi care reprezintă logaritmul natural (neperian) al raportului dintre valoarea iniţială şi cea finală a mărimii considerate (sau invers, în cazul amplificării). Un n. = 8,686 decibeli. Simbol: Np. NEPER, John v. Napier. NEPERECHE (< pereche) adj. Care nu formează pereche. ♦ (Despre numere întregi) Fără soţ, impar. NEPERIAN (< fr. {i}; {s} n. pr. Neper) adj. Logaritm ~ v. logaritm. NEPERMETRU (< fr. {i}) s. n. Instrument de măsura a atenuării (slăbirii) intensităţii unei mărimi, gradat în neperi. NEPHTALI, personaj biblic, fiul lui lacob şi al lui Bilhah, servitoarea Ra-chelei. Numele său a fost preluat de un trib din Israel, care locuia pe un teritoriu la N de lacul Tiberiada. NEPIERITOR, -OARE (< pieritor) adj. Care dăinuieşte veşnic, etern, nemuritor; p. ext. care durează vreme îndelungată. NEPLATĂ (< plată) s. f. Faptul de a nu achita o obligaţie bănească (în termen). 575 NEPTUN NEPLĂCERE (< plăcere) s. f. Sentiment sau senzaţie produsă de ceva neplăcut; silă (1), dezgust. ♦ Supărare, necaz (1), neajuns1 (2). NEPLĂCUT, -Ă (< plăcut) adj. Care nu este pe placul sau pe gustul cuiva; care cauzează o neplăcere; p. ext. penibil, supărător. NEPOFTIT, -Ă (< poftit) adj. Care nu a fost poftit, chemat (undeva); p. ext. a cărui prezenţă nu este dorită (undeva), inoportun. NEPOLAR, -Ă (< polar) adj. (Despre molecule sau grupări de atomi) Care nu are moment electric permanent. NEPOMUK [nepomuk], Johann (pe numele adevărat Johannes Wolflin) (c. 1345-1393), martir ceh de origine germană. Vicar general al arhiepiscopului de Praga. Intrând în conflict cu regele Vâclav IV (Wenzel), a fost torturat şi, apoi, aruncat în Vltava. Canonizat (1729). Protector al podarilor şi patron al Cehiei (din 1729). NEPOS, Cornelius (c. 100- c. 24 Î.Hr.), scriitor latin. A scris biografiile unor oameni de seamă din Antichitate (De viris illustribus, din care s-au păstrat doar 22 de biografii), prin care a impus biografia şi rezumatul istoric ca specii literare autonome. NEPOS, lulius, penultimul împărat al Imp. Roman de Apus (474-475). înlăturat de comandantul militar Oreste, s-a refugiat în Dalmaţia, unde a fost asasinat. NEPOT, -OATĂ (lat. nepos, -tis) s. m. şi f. 1. Persoană considerată în raport cu bunicii săi ori cu unchii şi mătuşile sale. «f Descendent, urmaş. 2. Termen de adresare folosit de o persoană mai în vârstă către un tânăr sau un copil. NEPOTISM (< fr., germ.) s. n. 1. Politică adoptată de unii papi, care consta în favorizarea sistematică a membrilor familiei. 2. Acordare abuzivă de favoruri rudelor sau prietenilor, prin numirea lor în diverse funcţii sau prin crearea altor avantaje. NEPOTOLIT, -Ă (< potolit) adj. Care nu este sau nu poate fi potolit; neostoit; fără astâmpăr, nestăpânit; aprig; vajnic, neobosit. NEPOTRIVIRE (< potrivire) s. f. Lipsă de potrivire, de concordanţă; dezacord, discordanţă, incongruenţă. NEPOTRIVIT, -Ă (< potrivit) adj. Care nu se potriveşte, care nu e la locul lui; deplasat, neadecvat, inoportun. NEPRECUPEŢIT, -Ă (< precupeţi) adj. (Despre sprijin, ajutor) Fără rezerve; necondiţionat. NEPREDICATIV, -Ă (< predicat/V) adj. (Despre verbe) Care nu pot forma singure predicatul. NEPRETENŢIOS, -OASĂ (< preten-ţios) adj. Fără pretenţii, modest (1), simplu. NEPREŢUIT, -Ă (< preţuit) adj. Care nu poate fi preţuit, evaluat, apreciat; p. ext foarte preţios, de mare valoare. ♦ Fig. Scump, drag, iubit. NEPREVĂZUT, -Ă (< prevăzut) adj. (Şi subst., n.) Care nu a fost sau nu poate fi prevăzut; care vine pe neaşteptate, subit. NEPRICEPERE (< pricepere) s. f. 1. Lipsă de pricepere, de iscusinţă, de îndemânare. 2. Faptul de a nu înţelege un lucru. NEPRICEPUT, -Ă (< priceput) adj. (Şi subst.) 1. Neîndemânatic, stângaci. 2. Neînţeles, enigmatic, misterios (2). NEPRICOPSIT, -Ă (< pricopsit) adj. (Şi subst.) Care nu şi-a făcut o situaţie, nu s-a căpătuit; p. ext care nu e bun de nimic. NEPRIELNIC, -Ă (< prielnic) adj. Care nu este prielnic, potrivit; nefavorabil, nepotrivit. NEPRIETENOS, -OASĂ (< priete-nos) adj. 1. Care nu dă dovadă de prietenie, de bunăvoinţă, ostil, duşmănos. 2. (Despre mediul ambiental) Lipsit de confort, de intimitate. NEPRIHĂNIRE (< prihănire, înv., „păcat, necinste") s. f. Puritate (morală), castitate. NEPRIHĂNIT, -Ă (< prihănit, înv. „păcătos, vinovat") adj. Nepătat (din punct de vedere moral), imaculat; curat (3), pur, cast. NEPRINCIPIAL, -Ă (< principial) adj. Care este lipsit de principialitate; subiectiv. NEPRODUCTIV, -Ă (< productiv) adj. (Mai ales despre terenuri, soluri) Care nu produce roade, neroditor; care rodeşte puţin. NEPROLIFERARE (< proliferare) s. f. Faptul de a nu mai răspândi ceva, de a nu mai crea. -O Neproliferarea armelor atomice = promovarea unor acţiuni internaţionale menite să împiedice creşterea numărului statelor posesoare de arme atomice, precum şi să determine pe cele care dispun de asemenea arme să oprească producerea lor, pentru înlăturarea pericolului unui război nuclear. NEPTUN 1. (în mitologia romană) Zeul tuturor apelor; unul dintre cei mai vechi zei ai acestei mitologii. Identificat la greci cu Poseidon, are aceleaşi caracteristici şi atribuţii cu acesta. Sărbătorile consacrate lui N. (Neptunaliile) erau oficiate vara (23 iul.), în scopul alungării secetei. 2. Cea de-a 8-a planetă a sistemului solar, situată la o distanţă medie de 4,4967 miliarde km de Soare şi c. 4,347 miliarde km de Pământ (datorită excentricităţii planetei Pluton, între 1979 şi 1999, acesta a fost mai aproape de soare decât N.)-Are un diametru de 49 528 km, masa de 1,024 x 1026 kg şi densitatea de 1,64 g/cm3. Perioada de revoluţie (anul neptunian) 164,8 ani, iar perioada de rotaţie (ziua neptuniană) 16,11 ore. N., la fel ca şi Jupiter, Saturn şi Uranus, este o planetă gigantică gazoasă. Este invizibilă cu ochiul liber, având mărimea stelară 7,8. A fost descoperită la 23 sept. 1846 de către astronomul german J.G. Galle, pe baza datelor transmise de către astronomul francez U.J. Le Verrier (acesta din urmă, precum şi astronomul englez J.C. Adams, studiind abaterile de la traiectoria prevăzută prin calcul a planetei Uranus au preconizat existenţa unei alte planete precizând, cu aproximaţie, şi poziţia pe cer a acesteia). Sonda spaţială americană Voyager-2, lansată la 20 aug. 1977, s-a apropiat, la 24 aug. 1989, până la c. 5 000 km de N., Neptun (1) NEPTUN1AN 576 transmiţând o serie de informaţii de o deosebită importanţă, printre care existenţa a încă şase sateliţi, cu diametre cuprinse între 30 şi 200 km, pe lângă cei doi cunoscuţi (Nereida şi Triton), existenţa în jurul planetei a patru inele formate din pulberi, care în unele zone sunt destul de dense pentru a oculta lumina stelelor. Câmpul magnetic al planetei N. are dipolul înclinat cu c. 47 faţă de axa ei de rotaţie şi e deplasat cu c. 14 000 km faţă de centrul planetei. Temperatura medie la suprafaţa planetei este de -214°C. Au fost observate furtuni ale gazelor cu viteze de 2 500 km/oră. în centrul planetei se presupune a fi un nucleu solid înconjurat de un strat de apă, puternic comprimată, urmat de un strat de hidrogen şi heliu lichid. Atmosfera, compusă în cea mai mare parte din hidrogen şi heliu, conţine până la 3% metan, care dă planetei culoarea albastră. 3. Staţiune balneoclimaterică cu activitate permanentă (mai intensă în sezonul estival), intrată în circuitul turistic şi balnear la începutul anilor 70 ai sec. 20, situată pe ţărmul Mării Negre, la 6 km N de municipiul Mangalia (jud. Constanţa), de care aparţine administrativ. Climat de litoral maritim, cu veri călduroase şi mai mult senine (durata de strălucire a Soarelui este de 10-12 ore pe zi) şi ierni blânde, cu zăpadă puţină (în ian. temp. medie este de 0°C). Factorii naturali de cură sunt climatul maritim, bogat în aerosoli salini, apa Mării Negre (clorurată, sulfatată, sodică, magneziană), izvoarele minerale cu ape sulfuroase, mezotermale (22-27°C) şi nămolul sapropelic. Plaje cu nisip fin, amenajate pentru aero-helioterapie, talazoterapie şi oncţiuni cu nămol rece. Staţiunea este indicată atât pentru cură heliomarină în timpul vacanţelor de vară, cât şi pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, post- traumatice, ginecologice, endocrine, dermatologice, respiratorii etc. Policlinică balneară cu funcţionare permanentă. Parc dendrologic (cedri, stejari, tei, chiparoşi, pini, mesteceni etc,). NEPTUNIAN, -A (< fr.; {s> lat. Neptunus) adj. (GEOL.) Neptunic. NEPTUNIC, -A (< germ.; fe} lat. Neptunus) adj. (Despre formaţiuni geologice, roci etc.) Format prin sedimentare sub acţiunea apei. Sin. neptunian. NEPTUNISM (< fr. {i}) s. n. Curent în geologie de la sfârşitul sec. 18 şi începutul sec. 19, care, exagerând rolul agenţilor externi în formarea rocilor, susţine originea exclusiv sedimentară a acestora. Neagă existenţa oricărei energii în interiorul Pământului, considerând erupţiile vulcanice drept rezultat al incendiilor subterane. N. a fost reprezentat de geologul german A. Werner (1750-1817) şi elevii săi. A fost combătut de teoria plutonismului. NEPTUNIUM (< fr. {i}; {s} n. pr. Neptun) s. n. Element chimic trans-uranic din seria actinoide (Np.; nr. at. 93, m. at. 237,048), metal de culoare alb-argintie, obţinut pe cale artificială de fizicienii E.M. McMilIan şi P.H. Abelson în 1940, la Universitatea din California. NEPUTINCIOS, -OASĂ (< putincios, rar „cu putere") adj. Lipsit de putere, de forţă; neajutorat, incapabil, nevolnic, becisnic (1). ♦ (Şi subst.) Debil, slăbit, fără vlagă; p. ext. bolnav, infirm. NEPUTINŢĂ (< putinţă) s. f. 1. Lipsă de putere de acţiune; incapacitate. ♦ Slăbiciune fizică, debilitate, nevolnicie; p. ext. boală, infirmitate. 2. Imposibilitate. Loc. Cu neputinţă = imposibil; în nici un caz. NERA, râu, afl. stg. al Dunării; 125 km. Izv. din M-ţii Semenicului şi drenează depr. Bozovici (Almăjului); la ieşirea din depresiune, formează chei epigenetice (18 km lungime) în depozitele calcaroase ale M-ţilor Locvei şi Semenicului pe care-i separă. Afl. pr.: Prigor, Rudăria, Miniş, Beiu. în zona cheilor N. se află rezervaţia complexă Cheile Nerei-Beuşniţa (3 368 ha), în cadrul căreia se dezvoltă numeroase specii de plante termofile ca liliacul sălbatic (Syringa vulgaris), laleaua pestriţă (Fritillaria montana), scumpia (Co-tinus coggygria), ghimpele (Ruscus aculeatus), precum şi unele plante endemice (Dianthus giganteus var. bana-ticus, Ranunculus flabellifolius, Sorbus borbasii) şi rarităţi faunistice (Umax tigrrenius, Vitrea diaphana, Euscorpius carpathicus ş.a.). NERAMBURSABIL, -Ă (< rambursabil) adj. Care nu mai trebuie restituit sau înapoiat. NERĂBDARE (< răbdare) s. f. Lipsă de răbdare; impacienţă; dorinţă arzătoare de a face ceva; p. ext. iritare, nervozitate. Loc. Cu nerăbdare = fără calm, nerăbdător; nervos, agitat. NERĂBDĂTOR, -OARE (< răbdător) adj. Care nu are răbdare, neliniştit, neastâmpărat, agitat; p. ext. iritat, nervos. NERBUDDA v. Narmada. NERECUNOSCĂTOR, -OARE (< re- cunoscător) adj. (Şi subst.) Care nu arată recunoştinţă pentru binele ce i s-a făcut; ingrat. NERECUNOŞTINŢA (< recunoştinţă) s. f. Lipsă de recunoştinţă; ingratitudine. NEREQULARITATE (< regularitate) s. f. Abatere de la forma obişnuită, de la normă; deviere (1); concr. lucru neregulat sau parte neregulată a unui lucru. NEREGULAT, -A (< regulat) adj. 1. Care nu este simetric, uniform; care nu este conform cu o normă, cu o reglementare. ^ (GRAM.) Verb n. = verb care se abate de la flexiunea obişnuită, având forme proprii. ♦ (Despre drumuri, terenuri) Accidentat. ♦ (Despre armate, trupe) Alcătuit din ostaşi care nu au o pregătire sistematică, formând unităţi de luptă ocazionale. ♦ (Despre factori de climă) Instabil, variabil. 2. (DR.) Depozit n. = depozit având ca obiect bunuri generice şi compatibile; acestea trec în proprietatea depozitarului care, la scadenţă, va restitui deponentului alte bunuri de acelaşi fel (ex. depunerile de bani la C.E.C. sau la o bancă). 577 NERUDA NEREGULĂ (< regulă) s. f. 1. Dezordine, neorânduială, învălmăşeală. 2. Lipsă de exactitate sau de conformitate cu situaţia reală; incorectitudine, abatere. NEREIDA, satelit al planetei Neptun; c. 300 km diametru. Descoperit de G. P. Kuiper în 1949. NEREIDE (fr.; {s> gr. Nereis, -idos „nimfele mării“) s. f. pl. Familie de anelide marine din clasa polichete; servesc drept hrană pentru peşti. NEREIDE (în mitologia greacă), divinităţi marine, personificând valurile mării. Cele 50 de fiice ale zeului Nereu. Protectoarele marinarilor, se iveau la chemarea corăbierilor aflaţi în primejdie, pentru a le veni în ajutor. Erau imaginate foarte frumoase, uneori jumătate femei, jumătate peşti înotând printre tritoni şi delfini. Cele mai cunoscute sunt: Amfitriie, Galateea, Thetis. NEREJU, com. în jud. Vrancea, situată în depresiunea cu acelaşi nume, pe râul Zăbala; 4 196 loc. (2000). Expl. de gresii. Prelucr. artistică a lemnului. Centru de cusături şi ţesături populare. Pomicultură. Biserica Sfinţii Voievozi (ante 1809, reparată în 1888 şi 1934), în satul N. NERETROACTIVITATE (< retroactivitate) s. f. (DR.) Principiul neretro-activităţii - principiu constituţional potrivit căruia o lege nu poate produce efecte şi pentru trecut, neaplicându-se faptelor săvârşite şi efectelor produse ale actelor încheiate înainte de data intrării ei în vigoare. NERETVA, râu în partea de S a Rep. Bosnia-Herţegovina şi în SE Croaţiei; 218 km. Izv. din Alpii Dinarici, trece prin Mostar şi se varsă în M. Adriatică. în cursul superior au fost construite lacul de acumulare Jabla-nicko Jezero şi hidrocentrala Jablanica. NEREU (în mitologia greacă), divinitate marină. Protector al marinarilor. Personificare a mării paşnice, favorabile navigatorilor. NEREUS şi ACHILLEUS (c. sec. 4), martiri romani. Soldaţi care, convertiţi la creştinism, au părăsit armata. Condamnaţi la moarte, probabil, în timpul lui Diocleţian. La mormântul lor de pe Via Ardeatina a fost înălţată o bazilică. Canonizaţi. Comemoraţi la 12 mai. NERl, Fiiippo (Sfântul Filip) (1515-1595), călugăr şi mistic italian. A fondat (1575) Congregaţia Oratoriană, cu un rol important în susţinerea contrareformei. Canonizat în 1622. Comemorat la 26 mai. NERl NEA (cf. neritic) s. f. Gen fosil de gasteropode, caracterizat prin cochilie înaltă şi răsucită; a trăit în Jurasic şi în Cretacic. NERITIC, -Ă (< fr. {i>; fe} gr. nerites „cochilie marină") 1. Diviziune ecologică a mediului marin, cu o bogată floră şi faună, corespunzătoare apelor puţin adânci (0-200 m) de pe platforma continentală (şelf). 2. Domeniu de sedimentare marină din zona şelfului în care se acumulează cu precădere sedimente clastice şi calcare organogene. NERNST, Walther Hermann (1864-1941), chimist şi fizician german. Unul dintre fondatorii chimiei fizice moderne. Prof. univ. la Gottingen şi succesorul (1924-1933) lui M. Planck la Institutul de Fizică şi Chimie din Berlin. A enunţat principiul al treilea al termodinamicii (1906). Contribuţii la fizica aplicată (lampa N.), termochimie, teoria osmotică a pilelor electrice şi studiul soluţiilor diluate. Lucrări referitoare la echilibrele chimice şi asupra proprietăţilor corpurilor cu temperaturi joase („Chimie teoretică"). Premiul Nobel pentru chimie (1920). — Efectul N. (sau efectul galvanotermomagnetic longitudinal) = fenomen prin care, atunci când un curent trece longitudinal printr-un conductor, iar câmpul magnetic este orientat transversal, se poate verifica o diferenţă de temperatură în sensul curentului. Se mai numeşte şi efectul N.-Ettings-hausen. Lampa lui N. = lampă ajunsă la incandescenţă, cu filament din zirconiu şi ytriu, care, atunci când este traversată de un curent continuu (1-2A), produce o lumină albă; utilizată ca sursă pentru radiaţiile infraroşii. NERO (Tlberius Claudius Drusus Germanicus) (pe numele adevărat Lu-cius Domitius Claudius N.), împărat roman (54-68 d.Hr.), ultimul din dinastia iulio-claudică. A instituit o guvernare autoritară şi crudă, soldată cu asasi- Nero nate, printre care cel al mamei sale Agrippina, al fratelui său Britannicus, al soţiei sale Octavia şi al lui Seneca, profesorul şi mentorul său. în ultimii ani ai domniei a avut numeroase apariţii groteşti în public în calitate de conducător de care de curse, cântăreţ şi actor, impunând adulaţia, prîn teroare, din partea apropiaţilor săi şi neglijând problemele statului. în timpul său, un uriaş incendiu a mistuit Roma (64 d.Hr.); bănuit de acest fapt, N. a dat vina pe primii creştini, începând persecuţiile împotriva lor. S-a sinucis după izbucnirea răscoalei legiunilor din Spania şi Africa. NERO, Franco (n. 1941), actor italian de film. Cu un fizic atrăgător, s-a impus în roluri de seducător, dar şi în roluri de personaj pozitiv din filme gen western sau thriller, care presupun forţă şi pasiune pentru acţiune („Când se arată cucuveaua", „Tristana", „De ce este ucis un magistrat", „Salamandra", „Fraţi şi surori", „Vin italienii"). NEROD, -OADÂ (< bg.) adj. (Şi subst.) Neghiob, prost. ♦ Care denotă lipsă de chibzuinţă, prostie; p. ext lipsit de raţiune. NEROTUNJIT, -Ă (< rotunjit) adj. 1. Care nu este rotunjit; cu asperităţi, colţuros. 2. (LINGV.; despre sunete) Care nu are caracter labial, care se pronunţă fără participarea buzelor. NEROZIE (< nerod) s. f. Prostie, neghiobie; p. ext nebunie; concr. vorbă, faptă lipsită de chibzuinţă. ♦ Poznă, năzdrăvănie. NERSES IV Klayetsi sau Chnorhall (1102-1173), teolog armean. Catolicos (din 1166). Poet şi muzician. Biserica armenească îl consideră sfânt. NERUDA [nerudaj, Jan-Nepomuk (1834-1891), scriitor şi ziarist ceh. Poeme de inspiraţie naturistă şi patriotică („Motive simple", „Cântece de Walther Hermann Nernst iţii NERUDA 578 Pablo Neroda Vinerea Mare“) sau de meditaţie filozofică („Cântece cosmice", „Simple motive"); proză de observaţie realistă („Povestiri din Mala Strâna"); foiletoane („Imagini din Paris"). NERUDA [neru6a], PablQ (pseud. lui Neftali Ricardo Reyes Basoalto) (1904-1973), poet chilian. Diplomat. Poezie modernistă („Crepuscular"), violent senzuală, utilizând ritmul popular („20 de poeme de dragoste şi un cântec disperat"), suprarealistă („Tentativa omului infinit") sau ermetică („Reşedinţă pe pământ"). Războiul Civil din Spania a determinat orientarea sa spre temele sociale, politice, antifasciste („Spania în inimă", „A treia reşedinţă", „Cântecul general", „Strugurii şi vântul"). Abordează, în ultimele sale volume („Ode elementare"), o poezie a esenţelor. Eseuri („Poezia politică"), memorialistică („Mărturisesc că am trăit"). Creaţia sa exprimă o capacitate extraordinară a invenţiei tehnice. Premiul Nobel pentru literatură (1971). NERUŞINARE (< neruşinat) s. f. Impertinenţă; p. ext. comportare lipsită de bună-cuviinţă; necuviinţă, obrăznicie, neobrăzare. NERUŞINAT, -A (< ruşinat) adj. (Şi subst.) Lipsit de ruşine, de bună-cuviinţă; impudic; impertinent, obraznic, neobrăzat. NERV (< lat., it.) s. m. 1. Formaţiune anatomică de aspect filar, albi-cios, care se ramifică spre periferia şi interiorul diferitelor organe externe şi interne, realizând legătura între sistemul nervos central şi restul organismului. N. pot fi motori sau senzitivi şi, după localizare şi funcţiunea specifică, olfactivi, optici, trigemeni, faciali, acustici, pneumogastrici sau vagi, spinali etc. <0* N. aferent = n. format numai din fibre senzitive care transmit impulsuri nervoase de la organele de simţ spre centrii nervoşi. N. eferent = n. format numai din fibre motorii şi secre- torii, care transmit comenzile de la centrii nervoşi la periferie. N. mixt = n. care conţine atât fibre senzitive, cât şi fibre motorii şi secretorii; majoritatea n. sunt micşti. N. cranian = n. care îşi are originea în encefal; sunt în număr de 12 perechi (ex. n. acustic). N. rahi-dian = n. care îşi are originea în măduva spinării (ex. n. sciatic, n. crural). N. vasomotor = n. a cărui excitare produce dilatarea sau îngustarea lumenu-lui vaselor sangvine. N. vegetativ = n. care aparţine sistemului nervos vegetativ. N. mielinic şi amielinic - n. ale căror fibre sunt înconjurate sau, respectiv, lipsite de o teacă de mielină. Nervul lui Hering v. cardioinhibitor. Nen/ul lui Ludwig v. cardioaccelerator. 2. (La pl.) Enervare, surescitare. 3. Fig. (La sg.) Energie, vigoare; vioiciune, neastâmpăr. NERVA (Marcus Cocceius), împărat roman (96-98 d.Hr.). L-a adoptat, ca fiu, pe Traian, guvernatorul provinciei Germania Superioară, pe care, în anul 97 d.Hr., l-a desemnat ca succesor, devenind astfel întemeietorul dinastiei Antoninilor. NERVAL [nerval], Gârard de (pseud. lui G. Labrunie) (1808-1855), scriitor francez. Creaţie romantică, de la proza explorând straniul, magicul şi misticul („Fiicele focului", „Aurelia") la poemele de factură onirică („Iluminaţii", „Himerele"), care anunţă simbolismul şi su-prarealismul, distingându-se prin bogăţia imaginaţiei, sugestivitatea limbajului şi perfecţiunea formei. Memorialistică („Călătorie în Orient"); traduceri („Faust" de Goethe). NERVAŢIUNE (< fr.) s. f. Mod în care sunt dispuse nervurile pe o frunză său pe aripile insectelor. NERVI, Pier Lulgl (1891-1979), inginer şi arhitect italian. Prof. univ. la Roma. Adept al unei arhitecturi funcţionale, a conceput o mare varietate de structuri din beton armat realizate cu elemente prefabricate (Palatul Expoziţiilor din Torino, Marele palat al sporturilor din Roma, în colab. cu M. Piacentini, Palatul muncii din Torino, sala audienţelor de la Vatican, Palatul UNESCO din Paris în colab. cu M. Breuer şi B. Zehrfuss, Australia Square din Sydney, catedrala din San Francisco). Lucrări teoretice („Arta sau ştiinţa de a construi?", „Structuri noi"). NERVJSM (< fr. {i}; {s} lat. nervus „nerv") s. n. Orientare în fiziologie (dezvoltată şi fundamentată de D.M. Secenov şi I.P. Pavlov) după care creierul are rolul de substrat material al activităţii psihice, de coordo- nator în reglarea tuturor funcţiilor organismului; sistemul nervos asigură unitatea funcţională a organismului şi adaptarea la mediu. NERVIST, -Ă (< nervism) adj. (FIZIOL.) Care aparţine nervismului, privitor la nervism. NERVO, Amado (pe numele adevărat Juan Crisostomo Ruiz de Nervo) (1870-1919), scriitor şi diplomat mexican. Exponent al modernismului. Fondator al „Revistei moderne". Lirică de inspiraţie religioasă, de un estetism rafinat („Perle negre", „Grădinile interioare") şi povestiri („Povestiri misterioase"). NERVQS, -OASĂ (< lat., fr., it.) adj. 1. Care ţine de nervi (1), privitor la nervi. & Sistem n. = ansamblul organelor şi al elementelor ţesutului nervos care comandă, coordonează funcţiile de sensibilitate, mişcare, nutriţie ale organismului, iar la vertebratele superioare şi facultăţile intelectuale şi afective. în ceea ce priveşte structura, în evoluţia pe scara animală, s. n. este difuz la celenterate, ganglionar la moluşte, scalariform la viermi şi artropode, alcătuit dintr-o parte difuză şi una centralizată la stomocordate, dintr-un ganglion dorsal şi nervi anteriori şi posteriori la urocordate, măduvă, veziculă frontală, canal ependimar şi nervi rahi-dieni la cefalocordate, s. n. central (creier, cerebel, bulb şi măduva spinării) şi s. n. neurovegetativ (nervi rahi-dieni, cranieni, s. n. simpatic şi para-simpatic) la vertebrate. 2. (Şi aclv.) Irascibil; iritat, enervat, înfuriat. NERVOZITATE (< fr., lat.) s. f. Stare emotivă de enervare, de nelinişte şi tensiune interioară; p. ext. nerăbdare, neastâmpăr. NERVURĂ (< fr.) s. f. 1. (BOT.) Fascicul conducător libero-lemnos din frunze. 2. (ZOOL.) Fiecare dintre fibrele cornoase şi ramificate care împart aripa unei insecte în mai multe părţi, dându-i flexibilitate şi întărind-o. 3. Dungă (1), vână, striaţie. 4. (TEHN.) Proeminenţă alungită pe suprafaţa unei piese sau a unui organ de maşină care seryeşte ca element de rigidizare sau de ghidare şi uneori pentru a mări posibilitatea de răcire a piesei respective. 5. (ARHIT.) Element de structură mai mult sau mai puţin reliefat (mu-lură), care formează osatura unei bolţi, întrebuinţat mult în stilul gotic, n. a căpătat cu timpul o funcţie exclusiv decorativă; folosit şi în stilul romanic. 6. Grindă de beton armat turnată o dată cu planşeul, constituind un element de întărire a acestuia. 7. (AV.) Element 579 NESPERAT transversal de construcţie al aripii de avion, care împreună cu lonjeronul asigură rigiditatea acesteia; este format de obicei din două tălpi legate de o inimă şi executat din duraluminiu sau din oţel. NES (< nesfcafej) s. n. Nescafe. NESATISFĂCÂTQR, -OARE (< sa- tisfăcătoi) adj. Care nu satisface; care nu corespunde unor norme, exigenţe, criterii. ♦ (Cu valoare de substantiv) Calificativ (pentru elevi, studenţi etc.) care nu asigură promovarea. NESATURAT, -A (< saturat) adj. (Despre sisteme fizico-chimice) Care conţine o cantitate din unul dintre constituenţii săi mai mică decât cantitatea corespunzătoare stării de saturaţie. + (Despre unele combinaţii chimice organice) Care conţine duble sau triple legături în moleculă. NESAŢ (< sat) s. n. Poftă, dorinţă (exagerată şi) nepotolită (de mâncare, de băutură, de bogăţie etc.); p. ext aviditate, lăcomie. Loc. Cu nesaţ = lacom; p. ext cu plăcere (mare), cu încântare. NESĂBUINŢĂ (< nesăbuit) s. f. Ne-săbuire. NESĂBUIRE (< nesăbuit,) s. f. Lipsă de chibzuială, nesocotinţă; concr. faptă nechibzuită, nebunească, nesăbuinţă. NESĂBUIT, -Ă adj. Lipsit de chibzuinţă, de măsură; exagerat, necalculat; nebunesc, prostesc. NESĂNĂTOS, -OASĂ (< sănătos) adj. 1. Care dăunează sănătăţii; insalubru. 2. Care trădează o stare maladivă. 3. Fig. Care dovedeşte o orientare sau o atitudine greşită. NESĂRAT, -Ă (< sărat) adj. 1. Care nu conţine sare (îndeajuns). 2. Fig. (Despre vorbe, glume etc.) Fără haz, fără spirit; insipid (2), searbăd (1), plicticos (1). NESĂTUL, -A (< sătul) adj. (Şi subst.) Care nu s-a săturat, flămând, înfometat; care se satură greu, mâncă-cios. ♦ Fig. Lacom, avid. NESĂŢIOS, -OASĂ (< sătios) adj. (Şi subst.) Care nu se (mai) satură; lacom, avid; spec. ahtiat de bogăţii, de plăceri. ♦ (Despre mâncăruri) Care nu satură, care nu este consistentă. NESCAFE (cuv. fr.) s. n. Cafea solubilă sau granule instant, care se prepară prin dizolvarea în apă caldă sau rece; băutură preparată cu o asemenea cafea. NESCHIMBAT, -Ă (< schimbat) adj. Care nu se schimbă; care nu este supus schimbărilor, care a rămas aşa cum era; neschimbător; invariabil. NESCHIMBĂTOR, -OARE (< schim-bător) adj. Neschimbat; p. ext imuabil. NESECAT, -Ă (< secat) adj. Care nu seacă, nu se termină niciodată; inepuizabil. NESFÂRŞIT1 (< sfârşit) s. n. întin-dere vastă; nemărginire, infinit. <0- Loc. La nesfârşit = mereu, întruna, necontenit. ♦ Veşnicie, eternitate. NESFÂRŞIT2, -A (< sfârşit) adj. Ca-re nu se (mai) sfârşeşte; fără sfârşit, interminabil; etern, veşnic. ♦ (Şi adv.) Extrem de... foarte. NESFJE (< tc.) s. f. Monedă de aur turcească; a circulat în Ţara Românească şi în Moldova în sec. 17-19. NESIGUR, -A (< sigur) adj. 1. Fără siguranţă, dezorientat, nehotărât; care nu prezintă siguranţă, incert, îndoielnic. ♦ imprecis. ♦ Lipsit de stabilitate, de rezistenţă. 2. (Despre oameni şi manifestările lor) Şovăielnic, nehotărât; care trădează timiditate, stângăcie. 3. Care nu se distinge bine; neclar, confuz. NESIGURANŢĂ (< siguranţă) s. f. Lipsă de siguranţă; incertitudine, îndoială. ♦ Şovăială, ezitare; p. ext. nelinişte, frământare. NESTMT, Seyid (pseud. lui Imăd ed-Din) (7-1418), mistic şi poet turc. Discipol al lui Fadl Allăh, fondatorul sectei eretice a Hurufizilor; misionar. Autor al unor divane în Ib. persană şi turcă şi de poeme în arabă. A scris peste 250 de gazeluri. Executat pentru erezie. NESIMŢIRE (< simţire) s. f. 1. Pierdere a cunoştinţei; inconştienţă, leşin. 2. Lipsă de bun-simţ; indolenţă, insolenţă. NESIMŢIT, -A (< simţit) adj., s. n. 1. Adj. Care nu este perceput prin simţuri, care scapă neobservat; p. ext. imperceptibil. 2. Adj. (Şi subst.) Lipsit de bun-simţ, de sensibilitate, de delicateţe; nesimţitor (2), insolent. 3. S. n. (în loc. adverbială) Pe nesimţite = fără să se simtă, să se observe; pe furiş. NESIMŢITOR, -OARE (< simţitor) adj. 1. Care nu are facultatea de a simţi; insensibil. 2. (Şi subst.) Nesimţit (2). NESIN, Nusret Aziz (1915-1995), scriitor turc. Prozator şi dramaturg cu mare succes de public. Lucrările sale au un caracter satiric, reprezentând o aspră critică a regimului, ceea ce i-a adus de mai multe ori arestarea („Coadă de câine", „Cum se pregăteşte o răsturnare de regim", „Trăim în secolul XX", „Copiii de astăzi sunt genii"). Autobiografia „Aşa nu mai merge". NESINGULAR. -A (< singular), adj. (MAT.) Matrice n. = matrice pătrată pentru care determinantul asociat este diferit de zero. NESMEIANOV [njismijanef], Aleksandr Nikolaevici (1899-1980), chimist rus. Prof. univ. la Moscova. Fondator şi director (din 1954) al unui institut de specialitate din Moscova. Cercetări în domeniul combinaţiilor organometalice prin care a realizat o serie de sinteze de combinaţii (ale taliului, staniului, plumbului, germaniului, stibiului etc.), al combinaţiilor organice ale elementelor nemetalice şi al chimiei organice („Metode sintetice în domeniul compuşilor metaloorganici", „Chimia ferocenului", „Cercetări în domeniul chimiei organice"). M. de onoare al Acad. Române (1957). NESOCIABIL, -A (< sociabil) adj. Care leagă greu relaţii cu oamenii, care îşi face greu prieteni. NESOCOTI (< socoti) vb. IV tranz. A nu ţine seama de..., a trece peste...; a ignora; a desconsidera, a dispreţui. NESOCOTINŢĂ (< socotinţă) s. f. Lipsă de chibzuială; superficialitate în a judeca lucrurile; imprudenţă; concr. faptă, vorbă nechibzuită, nebunească; nesăbuinţă, nesăbuire. NESOCOTIT, -A (< socotit) adj. Care este lipsit de chibzuială, de prudenţă. ♦ Ignorat, desconsiderat. NESOMN (< somn) s. n. Stare de veghe. ♦ Insomnie. NESPERAT, -A (< sperat) adj. (De-spre un eveniment) La care nu ai sperat (dar s-a produs, s-a realizat); p. ext care a întrecut aşteptările. Aleksandr Nikolaevici Nesmeianov NESPORTIV 580 NESPORTjV, -Ă (< sportiv) adj. Care nu este conform cu normele de comportare sportivă; care încalcă sportivitatea. NESPUS, -Ă (< spus) adj. Greu de exprimat prin cuvinte; p. ext peste măsură de.„, extraordinar; imens. NESS, Loch [lok] ~, lac tectonoglaciar în N Scoţiei, în depr. Glen More, legat prin râul cu acelaşi nume de G. Moray Firth (în NE), iar spre SV comunică cu Canalul Caledonian; 56,4 km2. Lungime; 36 km; ad. max.: 230 m. Potrivit legendelor, aici s-ar adăposti un monstru acvatic cu apariţii scurte şi intermitente la suprafaţă. NESSELRODE [neselro:de], Karl Va-silievici, conte von (1780-1862), diplomat rus de origine germană. A participat la Congresul de la Viena şi ia congresele „Sfintei Alianţe", fiind unul dintre promotorii politicii cfe,iptervenţie împotriva mişcărilor democratice din unele state europene. Ministru de Externe al Rusiei (1816-1856); scos din funcţie în urma înfrângerii Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856). NESSUS (NESSOS) (în mitologia greacă), unul dintre centauri, care îi ajuta pe călători să treacă fluviul Eve-nos. Ucis de Herakles în momentul când încerca s-o răpească pe Deia-neira soţia acestuia. Pentru a se răzbuna, înainte de a muri, i-a dăruit De-ianeirei o cămaşă otrăvită cu sângele său, care avea să pricinuiască moartea lui Herakles. NESTABJL, -Ă (< stabil) adj. Care nu are stabilitate; instabil. ♦ (Despre corpuri chimice) Care se descompune sau se transformă cu uşurinţă. NESTATORNIC, -Ă (< statornic) adj. Schimbător (II), variabil, inconsecvent. NESTATORNICIE (< statornicie) s. f. Lipsă de statornicie, de fermitate, de hotărâre. NESTĂPÂNIT, -Ă (< stăpânit) adj. Care nu poate fi stăpânit, oprit; nepotolit, nestăvilit, năvalnic. ♦ (Despre oameni) Care nu se poate reţine, înfrâna; fără stăpânire de sine, impulsiv. NESTĂVILIT, -Ă (< stăvilit) adj. Care nu este sau nu poate fi (uşor) oprit, stăvilit; năvalnic, tumultuos, nestăpânit. NESTEMATĂ (cf. lat. aestimata) adj. f. Piatră ~ (şi subst., f.) = piatră preţioasă; fig. lucru de valoare, preţios, scump. NESTERENKO [njestireqko], Evghe-ni Evghenievici (n. 1938), bas rus. Prof. la Conservatorul din Moscova. Calităţi actoriceşti deosebite. Repertoriu de operă rusă (Prokofiev, Ceaikovski, Mussorgski, Rimski-Korsakov, Borodin), pe scenele naţionale şi în întreaga lume, dar şi repertoriu internaţional (Gounod, Rossini). Concerte şi recitaluri (melodii de Şostakovici). NESTERIHIN [njestirjhin], Iun Efremovici (n. 1930), fizician rus. Prof. univ. la Moscova. Lucrări privind fizica plasmei şi problema sintezei termonucleare controlate. NESTINS, -Ă (< stins) adj. 1. Care nu se (poate) stinge niciodată; p. ext veşnic viu (de ex. dor n.). 2. Var nestins = var. NESTLIz [nestlş], grup industrial elveţian, alcătuit în 1905 prin unirea dintre societăţile de lapte condensat anglo-elveţiană (1866) şi cea de produse alimentare pentru copii, fundată (1867) de chimistul Henri Nestle (1814-1890). Unul dintre marile grupuri alimentare mondiale (excelează în produse de ciocolată şi dulciuri pentru copii). NESTOR (în „lliada"), rege al Pilosului. A participat la expediţia Argonauţilor, la vânarea mistreţului din Calydon, la lupta lapiţilor împotriva centaurilor şi chiar la Războiul troian, fiind cel mai bătrân şi mai înţelept dintre căpetenile aheilor, respectat de aceştia; a încercat să aplaneze conflictul dintre Ahile şi Agamemnon. NESTOR (sec. 11-12), călugăr rus din Kiev. I se atribuie vechea cronică rusă „Povestea vremurilor de demult" (cunoscută şi sub numele de „Cronica lui Nestor"), care cuprinde şi informaţii privitoare la români. NESTOR, lacob-Marius (1901-1989, n. Focşani), psiholog român. Cercetări şi lucrări de psihologie experimentală, şcolară, industrială, de orientare profesională („Orientare profesională", Ion Nestor „Profesiograme psihologice", „Probleme de psihologie şcolară", „Psihologie industrială"). NESTOR, Ion (1905-1974, n. Focşani), istoric şi arheolog român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii privind istoria Comunei primitive şi epoca migraţiei popoarelor („Der Stand der Vorge-schichtsforschung in Rumănien", „Les donnees archeologiques et le probleme de la formation du peuple roumain"). A efectuat săpături arheologice la Sărata-Monteoru, Brateiu, Dridu şi Suceava care au scos la iveală materiale importante pentru istoria poporului român. NESTORESCU, Nicolae (1901- 1969, n Buzău), medic român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Fn 1942, a înfiinţat, la Bucureşti, primul centru de transfuzie şi sânge conservat din România. Cercetări în domeniul microbiologiei (bacte-riofagului, poliomelitei etc.), al imuno-florescenţei, al bolilor de mare periculozitate (holera), al imunităţii naturale şi dobândite („Elemente de bacteriologie medicală aplicată", „Toxiinfecţiile alimentare", „Biologia arsurilor"). NESTORIANISM (< fr. {i>; {s} n. pr. Nestorie) s. n. Doctrină religioasă opusă arianismului, fundată de Nestorie şi condamnată ca erezie de sinodul din Efes (431); susţinea că în lisus Hristos trebuie să distingem două persoane, două individualităţi, aşa cum se disting două naturi — umană şi divină —, opuse una celeilalte. Persecutaţi, adepţii lui Nestorie s-au refugiat în Persia şi de acolo mai departe, până în Imp. Chinez; astăzi se mai află în Iran, Iraq şi Siria. NESTORIE (NESTORIUS) (c. 380-c. 451 d.Hr.), teolog creştin. Patriarh de Constantinopol (428-431 d.Hr.). Fondatorul nestorianismului. Nicolae Nestorescu 581 NETSUCKE NESTOR VORNICESCU (numele de botez Nicolae) (1927-2000, n. Lozova-Vorniceni, jud. Lăpuşna, Basarabia), mitropolit şi teolog român. M. de onoare al Acad. (1992). Arhiepiscop al Cra-iovei şi mitropolit al Olteniei (din 1978). Lucrări de patristică şi de istorie a bisericii româneşti („Primele scrieri patristice în literatura noastră sec. IV-XVII“, „Biruit-au gândul. Studii de teologie istorică românească"). NESTRĂMUTAT, -A (< strămutat) adj. 1. Care nu se clinteşte din loc; nemişcat; fix; p. ext. trainic, durabil. 2. Fig. Ferm, statornic, neschimbat. NESTROY [nestroi], Johann Nepomuk (1801-1862), actor şi dramaturg austriac. Supranumit „Aristofanul vie-nez“. Feerii, parodii, farse, vodeviluri şi comedii satirice în tradiţia teatrului vie-nez („Spiritul rău Lumpazivagabundus", „La parter şi la primul etaj“, „Libertate la Târgul-Cucului“, „Talismanul“, „ludita şi Olofern“), cultivând poanta, calamburul şi echivocul. NESUFERIT, -A (< suferi) adj. Care displace, greu de suportat, intolerabil; plictisitor (2), enervant, antipatic. NESUPUNERE (< supunere) s. f. împotrivire, opoziţie; răzvrătire. NESUPUS, -Ă (< supus) adj. Care dă dovadă de nesupunere; neascultător; răzvrătit. NEŞANSĂ (< şansă) s. f. întâmplare nefavorabilă; ghinion, nenoroc. NEŞIFONABIL, -Ă (< şifonabil) adj. (Despre materiale textile) Care nu se şifonează. NEŞRI, Mehmed (Huseyin ibn Eyne Beg) (?—c. 1520), cronicar turc. Autor al unei istorii universale („Djihannuma"), din care s-a păstrat numai partea referitoare la istoria otomanilor; cuprinde şi informaţii privitoare la români. NEŞTERS, -EARSĂ (< şters) adj. Care nu este şters; fig. care nu se poate şterge din minte, care nu poate fi uitat, memorabil. NEŞTIINŢĂ (< ştiinţă) s. f. 1. Lipsă de învăţătură; incultură, ignoranţă. 2. Necunoaştere, necunoştinţă. NEŞTIRBIT, -Ă (< ştirbit) adj. Intact, neatins; întreg. NEŞTIRE (< ştire) s. f. fn ~ = fără a-şi da seama; necugetat, la întâmplare; fără măsură NEŞTIUT, -Ă (< ştiut) adj., s. n. 1. Adj. Care nu este ştiut; anonim, necunoscut; tainic. 2. S. n. (în loc. ad- verbială) Pe neştiute = fără să se ştie, în taină, pe furiş. NEŞTIUTOR, -OARE (< ştiutor) adj. Care nu ştie, care nu este informat; p. ext naiv; profan. ♦ (Substantivat) N. de carte = analfabet. NET, -Ă (< fr.) adj. 1. (Şi adv.) Clar, precis, limpede; categoric. 2. (Despe o încasare, plată, venit, greutate etc.) Care rămâne după ce au fost efectuate deducerile aferente (de ex. salariul net este salariul brut minus impozitul pe salariu şi alte deduceri legale). NETANYA sau NATANYA, oraş în NV Israelului, situat pe ţărmul M. Me-diterane, la 30 km N de Tel Aviv-Yafo; 148,4 mii loc. (1997). Port. Staţiune balneară. Prelucr. diamantelor; ind. textilă, chimico-farmaceutică, a cauciucului, articolelor din material plastic şi alim. Plantaţii de citrice în împrejurimi, întemeiat în 1928. NETANYAHU, Benjamin (n. 1949), om politic israelian. Preşedinte al Partidului Likud (1993-1999); prim-min. (1996-1999) al unui guvern având sprijinul partidelor religioase, adversare ale dialogului cu palestinienii. Linia sa politică a oscilat între dorinţa de a nu întrerupe procesul de pace şi cea de a se face interpretul forţelor radicale, care au înfăptuit noi implatări evreieşti în Ierusalimul de Est şi în Cisiordania. NETĂGĂDUIT, -Ă (< tăgăduit) adj. Care nu se poate tăgădui sau pune la îndoială; indiscutabil, sigur, cert. ^ Loc. De netăgăduit = incontestabil. NETED, -Ă (lat. nitidus) adj. 1. Cu suprafaţa dreaptă, fără asperităţi sau neregularităţi; p. ext întins, plan (I, 1); lucios, alunecos. 2. Fig. Fără încurcături, clar, precis, limpede. NETEMEINICIE (< temeinicie) s. f. Lipsă de temeinicie, de siguranţă. ♦ (DR.) Deficienţă a hotărârii unui organ de jurisdicţie, care constă în greşita sau incompleta stabilire a faptelor ori în caracterul incomplet sau contradictoriu al motivării. NETEZI. (< neted) vb. IV tranz. 1. A face neted; a nivela. ^ Expr. A(-i) netezi cuiva calea = a crea condiţii favorabile, a înlesni, a uşura cuiva ceva. 2. A călca (uşor) haine, rufe etc. 3. A aranja, a îndrepta părul, penele; p. ext a mângâia, a dezmierda. NETEZIME (< neted) s. f. însuşirea de a fi neted (1); concr. suprafaţă netedă, plană. NETEZIRE (< netezi) s. f. Acţiunea de a netezi. ♦ (TEHN.) Operaţie de finisare a unei piese, constând în realizarea unor suprafeţe netede, fără defecte, efectuată cu instrumente de mână sau cu ajutorul maşinilor-unelte. N. se execută prin aşchiere, deformare plastică etc. NETEZITOARE (< netezi) s. f. 1. Unealtă agricolă folosită la netezirea solului după arat, formată dintr-o serie de bare de lemn sau de metal legate între ele cu lanţuri sau cu tije metalice; târşitoare. 2. Mistrie specială folosită pentru a îndrepta tencuiala la unghiul format între ziduri. NETEZITOR (< netezi) s. n. Unealtă de mână formată dintr-o placă metalică (plană sau curbă) şi un mâner, folosită pentru îndreptarea şi netezirea muchiilor la formele de turnătorie. NETINDAVA, davă geto-dacică situată, potrivit izvoarelor antice, în Muntenia subcarpatică. Neidentificată. NETO (< it., germ. netto ,,curat“) adv. Net (2); fără dara. NETO [netu], Ant6nio Agostinho (1922-1979), om politic şi poet angolez. Preşedinte al M.P.L.A. — Partidul Muncii (1977-1979; în 1962-1977, al Mişcării Populare pentru Eliberarea An-golei). A luptat împotriva dominaţiei coloniale portugheze. Preşedinte (1975— 1979) şi prim-min. (1978-1979) al Rep. Populare Angola. Poezie închinată idealurilor şi aspiraţiilor naţionale („Culegere de poezii", „Foc şi ritm"). NETO [netu], Henrique Maximiliano Coelho (1864-1934), scriitor brazilian. Vastă operă literară în proză (piese de teatru, romane, povestiri, eseuri) prezentând evenimente istorice sau realităţi contemporane ale ţării sale, într-un limbaj de o mare bogăţie novatoare („Iarnă în floare", „Sfinxul", „Cetatea minunată"). NETO [netu], Joăo Cabrai de Melo (n. 1920), poet brazilian. Unul dintre reprezentanţii de seamă ai poeziei braziliene contemporane cu accentuată notă socială („Râul", „Două ape", „Moartea şi viaţa lui Severin"). NETOT, -OATĂ (< ne + tot) adj., s. m. şi f. (Persoană) mărginită, care pricepe greu; prost, nătărău. NETREBNIC, -A (< sl.) adj. 1. (Şi subst.) Mizerabil, păcătos, ticălos. 2. Inutil, nefolositor. NETREBNICIE (< netrebnic) s. f. Ticăloşie; concr. faptă rea, netrebni-că (1). NETSUCKE (cuv. japonez) s. n. Mic breloc sculptat în fildeş, lemn, metal NETTLING 582 etc., şi purtat la capătul unui şnur cu care se încinge chimonoui. NETTILING sau NETTILLING, lac în partea de SSE a ins. Baffin, în N Canadei; 5 066 km2. Lungime: 108 km; lăţime max.: 100 km. N ETZAH UALCâYOTL sau NEZA-HUALC6YOTL, oraş rezidenţial în partea central-sudică a Mexicului, pe ţărmul lacului Texcoco, suburbie estică a capitalei Ciudad de Mexico; 1,2 mii. loc. (1995). întemeiat în 1964, poartă numele unui suveran aztec: NEŢ (< germ., engl.) s. n. (La tenis) Serviciu care atinge marginea de sus a plasei înainte de a trece în terenul advers. NEŢĂRMURIT, -A (< ţărmurit) adj. Fără margini, fără limite; nemărginit, imens; vast. NEUBERG [noiberk], Cari (1877-1956), biochimist german. Prof. univ. la Berlin, Ierusalim şi New York. Director (1920-1938) al Institutului „Kaiser-Wilhelm“ de biochimie. A descoperit (1911) carboxilaza drojdiei. Contribuţii privind procesele de fermentaţie. NEUBRANDENBURG [noibranden-burk], oraş în NE Germaniei, pe râul Tollense şi pe ţărmul lacului Tollense, la 115 km N de Berlin; 90,1 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Ind. metalurgică, chimică, textilă, a hârtiei, a mat. de constr., constr. de maşini agricole, alim. Centru turistic. Monumente: Marienkirche (sec. 13-14), Johannis-kirche (sec. 13-14), clădirea Primăriei (1585), castel (1785, refăcut în 1945). Fundat în 1248. NEUBURGER (cuv. germ.) [noi-burger] s. m. Soi german de viţă de vie cu ciorchini mici, cilindrici, care au boabe verzi-gălbui şi must nearomat. NEUBURGER [noiburger], Max (1868-1955), medic austriac. Prof. univ. la Viena. Fondator şi director (1917-1939) al primului Institut de istorie a medicinii. Lucrări: „Compediu de istorie a medicinii" (în colab.) şi „Istoria medicinii". NEUCHÂTEL [nâ/atel] (NEUEN-BURG) 1. Lac tectono-glaciar, navigabil, în V Elveţiei, la poalele M-ţilor Jura, la 429 m alt., străbătut de râul Aare; 218 km2. Lungime: 38 km; lăţime max.: 8 km; ad. max.: 153 m. 2. Oraş în V Elveţiei, pe ţărmul nordic al lacului cu acelaşi nume, centru ad-tiv al cantonului omonim; 31,8 mii loc. (1997). Constr. de aparataj electrotehnic; mecanică de precizie (cea- sornice), produse alim. Orfevrărie. Universitate (1838). Castel (sec. 12-16), clădirea Halelor, edificiu în stil renascentist din 1570, biserică (sec. 12, cu adăugiri în sec. 13-15), primărie (sec. 18). Muzeu de artă. Centru turistic. Menţionat documentar din 1011, s-a dezvoltat rapid ca centru comercial primind statut de oraş (1214). 3. Canton în Elveţia; 803 km2; 165,3 mii loc. (1997). Centrul ad-tiv: Neuchâtel. Expl. forestiere. Cereale. Creşterea intensivă a bovinelor. Zonă turistică. 4. Principatul formaţiune statală, vasală ducatului Burgundiei (sec. 11); a încheiat o alianţă perpetuă cu cantonul Berna (1406). Principat suveran (1648), a trecut cu titlu personal în stăpânirea regilor Prusiei (1707), rămânând asociat Confederaţiei Helvetice. Canton helvetic (1815), regele Prusiei păstrând titlul de prinţ de N. şi renunţând să-şi exercite autoritatea efectivă (din 1857). NEUE LITERATUR [noje literatur], organ al Uniunii Scriitorilor din România, care apare la Timişoara (sept. 1956-dec. 1967) şi apoi Ia Bucureşti (ian. 1968-dec. 1992). Din 1993, este editat sub egida Fundaţiei pentru promovarea literaturii germane în România. Printre colaboratori: Franz Lieb-hard, Alfred Margul Sperber, Dan Muşatescu, Hedi Hauser, Richard Adolf ş.a. NEUER WEG [nojar vekj, cotidian de limbă germană din România; iniţial ca organ al Consiliului Naţional al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Apare la Bucureşti (mart. 1949-dec. 1992). Din ian. 1993 este continuat de cotidianul „Allgemeine Deutsche Zeitung fur Rumănien", editat de Fundaţia Neuchâtel (2). Biserica pentru promovarea literaturîi germane în România. NEUE Z0RICHER ZEITUNG [noie tsurher tsaitUQ], ziar elveţian de orientare conservatoare, cu preocupări financiare. Apare la Zurich, din 1780 (până în 1821, sub titlul de „Ziiricher Zeitung"); din 1843 cotidian. NEUHAUS (NEIGAUS), Henric Gus-tavovici (1888-1964), pianist şi pedagog rus. Prof. univ. la Moscova şi Kiev. Creator de şcoală; printre elevii săi: S.T. Richter, E. Ghilels, R. Lupu. Ca interpret, a marcat evoluţia pianisticii prin sonorităţi. Lucrări teoretice („Despre arta pianistică"). NEUHAUSER [noihauzer], familie de pictori germani din Transilvania. Mai importanţi: 1. Franz Adam N. cel Bătrân (1734-1785, n. Viena). Stabilit la Sibiu. A lucrat portrete şi miniaturi. 2. Franz N. cel Tânăr (1763-1836, n. Viena). Fiul lui N. (1). Peisagist, portretist şi litograf, preocupat de redarea amănuntului şi înclinat spre prezentarea idilică a naturii. 3. Joseph N. (1765-1815, n. Viena). Fiul lui N. (1). Scene de gen înfăţişând petreceri la curţile nobiliare. 4. Gottfried N. (1772-1836). Fiul lui N. (1). Desene de arhitectură. 5. Johann N. (1774-1815). Fiul lui N. (1). Peisagist. Gravuri. NEUILLY-SUR-SEINE [noi sur sen] oraş în Franţa (île-de-France), în conurbaţia Parisului, situat la NV de acesta, pe dr. fl. Sena, la marginea de N a pădurii Bois de Boulogne, în prelungirea de NV a bulevardului Champs £lysees; 66,1 mii loc. (1991). Ind. metalurgică, constr. de automobile, electronică şi electrotehnică, chimică, a parfumeriei; centru cinematografic. — Tratatul de la % unul dintre tratatele sistemului de la Versailles, semnat la 27 nov. 1919 între puterile Antantei şi Bulgaria, prin care se reconfirmă frontiera româno-bulgară stabilită prin Tratatul de Pace de la Bucureşti, din 10 aug. 1913 şi se sancţionează unele schimbări teritoriale în favoarea Iugoslaviei şi Greciei. A stabilit cuantumul reparaţiilor de război datorate de Bulgaria. NEUITAT, -Ă (< uitat) adj. Care nu poate fi uitat; vrednic de ţinut minte, memorabil. NEUKOMM [noikom], Sigismund von RITTER (1778-1858), compozitor şi pianist austriac. Elev al lui Haydn. Capelmaistru al Teatrului German din Sankt-Petersburg (1804-1808). Stabilit la Paris (1809), unde a compus un 583 NEUROENDOCRIN recviem în onoarea lui Ludovic XVI. Capelmaistru la Rio de Janeiro (1816— 1821). Autor de muzică instrumentală, vocală şi religioasă. NEUMANN [noiman] 1. Franz Ernst N. (1798-1895), fizician, matematician şi mineralog german. Prof. univ. la Konigsberg. Contribuţii în fizica matematică. Lucrări de optică (polarizarea şi refracţia luminii), fizica cristalelor (teoria elasticităţii), electrodinamică (legile inducţiei electrice) şi termodinamică (călduri specifice), elaborând teoria Faraday-N.-Lenz. 2. Cari Gottfried N. (1832-1925), matematician german. Fiul lui N. (1). Prof. univ. la Halle, Basel, Tubingen şi Leipzig. Studii privind ecuaţiile diferenţiale ale derivatelor parţiale şi funcţiile abeliene. NEUMANN [noiman], Johann Baltha- sar (1687-1753), arhitect german. Reprezentant al barocului târziu (reşedinţa episcopală de la Wurzburg, castelul din Bruhl, castelul Werneck, biserica din Vierzehnheiligen — capodoperă a barocului european, biserica abaţiei din Neresheim ş.a.). NEUMANN [noiman], Johann von (1903-1957), matematician american originar din Ungaria. Prof. univ. la Hamburg şi la Univ. Princeton. Lucrări de mecanică cuantică. Contribuţii în analiza funcţională, teoria matematică a jocurilor („Teoria jocurilor şi comportamentul economic"), teoria mulţimilor, algebră, teoria grupurilor; rol de seamă la conceperea bombei cu hidrogen, la analiza structurii calculatoarelor şi a înregistrării de programe în memoria ordinatoarelor. NEUMANN [noiman], John Nepomu- cene (1811-1860), prelat american originar din Cehia. Fondator al Ordinului redemptoriştilor (1842). Episcop de Philadelphia (1852); a construit numeroase biserici, aziluri şi şcoli, organizând primul sistem şcolar parohial din S.U.A. Canonizat (1977). NEUMANN [noiman], Stanlslav Kostka (1875-1947), poet şi editor ceh. Lirică romantică, abordând tema socială, umanitară („Sunt apostolul noii vieţi“, „Visul mulţimii disperaţilor", „Cântece cehe") şi antifascistă („Anul fără sfârşit"). Versuri erotice („Iubire"). Lucrări de critică literară, eseuri politice, impresii de călătorie. NEUMANN [noiman], Vâclav (n. 1920), dirijor ceh. Promovează muzica cehă, interpretând şi înregistrând creaţii naţionale (operele lui Janâcek, toate simfoniile lui Dvorak şi Martinu), dar şi muzica lui Mahler. A dirijat la operele din Berlin, Leipzig şi Stuttgart, la Filarmonica şi Orchestra simfonică din Praga, la orchestra Gewandhaus. N£UMĂ (< fr.; lat. m. neuma, din gr. pneuma „suflu, emisiune a vocii") s. f. (MUZ.) 1. Semn de notaţie muzicală compus, grupând un ansamblu de note cântate pe aceeaşi silabă; p. ext toate semnele notaţiei muzicale gregoriene, chiar şi cele necompuse şi, respectiv, ale muzicii bizantine. 2. (în muzica religioasă) Grup melodic vocal cântat într-o singură respiraţie. ♦ (în muzica bisericească) Parte dintr-o frază muzicală, care constă în prelungirea melodiei pe ultima silabă a unui cuvânt sau care se execută fără cuvinte, prin vocalizare. NEUMBLAT, -A (< umblat) adj. 1. (Despre drumuri, locuri) Care este puţin sau deloc circulat; pe care se trece rareori sau nu se trece niciodată. 2. (Despre oameni) Care a călătorit puţin sau deloc. NEUMONSTER [noimunstar], oraş în N Germaniei (Schleswig-Holstein), la 50 km SSV de Kiel; 81,2 mii loc. (1992). Nod de c.f. Metalurgia aluminiului; constr. de maşini şi aparate electrice; ind. textilă, a hârtiei, pielăriei şi chimică. Muzeu textil. Grădină zoologică şi grădină botanică. Biserica Sankt Vicelin (1828-1834). Fundat în 1127 în jurul unei mănăstiri; oraş din 1870. NEURAL, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine sistemului nervos. Canal n. = canal embrionar din care ia naştere sistemul nervos. Tub n. = sistem nervos în formă de tub. NEURASTENIC, -A (< fr.; fi>) adj. Care se referă la neurastenie, specific neurasteniei. ♦ (Substantivat) Persoană care suferă de neurastenie. NEURASTENIE (< fr. {i}; {s} neuro-+ fr. asthenie „astenie") s. f. Una dintre formele clinice de nevroză, manifestată prin oboseală, dureri de cap, insomnie, la care se adaugă uneori nelinişte, depresiune şi labilitate psihică, palpitaţii, sufocări. în cazul n. excitabilitatea sporită se asociază cu irita-bilitatea; este însoţită de dereglări ale funcţiei sistemului nervos vegetativ. NEURATH [noirat], Konstantin, baron von (1873-1956), om politic german. Ministru de Externe (1932- 1938). „Protector" al Boemiei şi Mora-viei (1939-1941). Judecat pentru crime de război în procesul de la Nurnberg, a fost condamnat la 15 ani închisoare. NEURATH [noirat], Otto (1882- 1945), filozof şi sociolog austriac. Membru al Cercului de la Viena. Unul dintre principalii promotori ai fizicalis-mului. Lucrări: „Unitatea ştiinţei şi a psihologiei", „Omul în formare", „Bazele ştiinţei sociale". NEURjNÂ (< fr. {i}; {s} neuro-) s. f. Amină toxică de tipul ptomainelor, prezentă în substanţele proteice în descompunere şi în unele ţesuturi normale (ex. în creier). NEURINQM (< fr.) s. n. Tumoră a nervilor, de obicei benignă, cu dezvoltare lentă, localizată pe traiectul nervilor intracranieni (în special pe nervul auditiv) sau pe nervii periferici. NEURIT (< fr. {i}; {s> neuro-) s. m. (ANAT.) Axon. NEUR[0]-(NEVR[0]-) ({s} gr. neuron „nerv") Element de compunere cu sensul „referitor la nervi", care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. NEUROBLAST (< fr.) s. n. Celulă nervoasă embrionară din care ia naştere celula nervoasă. NEUROBLASTOM (< fr.) s. n. Tumoră malignă formată din neuroblaste nediferenţiate, care apare mai ales Ia copiii mici. NEUROCHIRURGIE (< fr. {i}; {s} neuro- + fr. chirurgie) s. f. Ramură a chirurgiei care are ca obiect bolile sistemului nervos ce necesită o intervenţie chirurgicală. Fondatorul n. româneşti a fost D. Bagdasar. NEUROCIBERNETICĂ (< fr.) s. f. Disciplină care îşi propune să cerceteze activitatea creierului ca organ al gândirii, cu ajutorul mijloacelor cibernetice. NEUROCIT (< fr.; {s> neuro- + cito-) s. n. (ANAT.) Neuron. NEUROCRANIU (< neuro- + craniu) s. n. (ANAT.) Parte a craniului care adăposteşte encefalul; cutie craniană. NEURODERMATOZA (< fr.; te) neuro- + gr. derma „piele") s. f. Termen generic pentru o categorie de dermatoze în care mecanismul nervos are un rol important şi care are ca simptom fundamental pruritul. NEUROENDOCRIN, -A (< neuro- + endocrin) adj. Care se referă la efectele pe care le exercită asupra organismului sistemul nervos şi glandele endocrine în relaţiile anatomice sau funcţionale. NEUROFIBRILIE 584 NEUROFIBRJLE (< fr.) s. f. pl. (HIST.) Microstructuri cu aspect fila-mentos prezente în citoplasma celulei nervoase şi în prelungirile ei; au rol în transmiterea influxului nervos. NEUROFIBROMATOZĂ (< fr.) s. f. Boală caracterizată prin tumori benigne dezvoltate din ţesutul fibros al tecilor nervilor, asociate cu pete pigmentare ale pielii; boala Recklinghausen. NEUROFIZIOLOGJE (< neuro- + fiziologie) s. f. Parte a fiziologiei care se ocupă cu studiul metabolismului şi mecanismelor de funcţionare a sistemului şi ţesuturilor nervoase. NEUROHORMON (< neuro- + hormon) s. m. Substanţă biologică activă elaborată de impulsul nervos (adrenalina) sau de celulele nervoase (hormonii retrohipofizari), acţionând local sau de la distanţă ca un mediator chimic. NEUROLEPTIC (< fr.) s. n. (MED.) Neuropiegic. NEUROLIMFĂ (< fr.) s. f. (MED.) Lichid cefalorahidian. NEUROLINQVISTICĂ (< fr.) s. f. Ramură a neuropsihologiei care studiază raporturile dintre limbaj şi structurile cerebrale. A luat naştere din studiul afaziei şr al dereglărilor pe care le provoacă asupra vorbirii. NEUROLOG (< fr. {i}) s. m. Medic specialist în bolile sistemului nervos. NEUROLOGIE (< fr. {i>; {s} neuro- + gr. logos „studiu") s. f. Ramură a me-dicinei care se ocupă cu studiul sistemului nervos. Cuprinde anatomia, fiziologia, chimia şi patologia sistemului nervos. Fondatorul şcolii neurologice româneşti a fost Gh. Marinescu. NEURON (< fr. {i}; {s} gr. neuron „nerv") s. m. (HIST.) Celulă nervoasă (element de bază al sistemului nervos) specializată în conducerea impulsurilor nervoase, compusă dintr-un corp celular numit perikarion şi din prelungiri protoplasmatice de două tipuri: axon sau cilindru-ax unic, de obicei lung, şi dendrite, de obicei multiple şi scurte; neurocit. La naştere, omul are între 10 şi 100 de miliarde de n. NEURONOFAGIE (< fr.; {s> gr. neuro- + gr. phag- „a mânca") s. f. Proces de fagocitare a celulelor nervoase alterate de către celulele nevro-gliei din jur. Termenul a fost introdus în ştiinţă de medicul român Gh. Marinescu. NEUROPATOLOGjE (< fr. {i>; {s} neuro- + fr. pathologie „patologie") s. f. Ramură a neurologiei care se ocupă cu studiul bolilor sistemului nervos. NEUROPLţjiGIC (< fr.) s. n. Substanţă cu acţiune deconectantă asupra sistemului nervos central. Determină o reducere a stării de tensiune psihică, fiind folosită în neurologie, endocrinologie, chirurgie (ex. clorpromazina, rezer-pina etc.). Sin. neuroleptic. NEUROPLEGIE (< fr.; {s} neuro- + gr. plege „rană") s. f. Stare patologică manifestată prin scăderea sau dispariţia tonusului sistemului nervos; poate fi obţinută şi artificial cu ajutorul unor medicamente. NEUROPSIHIATRIE (< fr., engl.) s. f. Ramură a medicinii consacrată studiului tuturor afecţiunilor nervoase şi maladiilor mentale. NEUROPSIHOLOGIA (< fr., engl.) s. f. Disciplină care se ocupă cu studiul funcţiilor mentale superioare în raport cu structurile cerebrale. NEUROPTERE (< lat.) s. f. pl. Ordin de insecte, răspândit în regiunile calde şi umede, cu patru aripi membranoase, care au o reţea deasă de nervuri, ce ating la deschidere c. 12 cm lungime (Neuroptera). Există peste 3 500 de specii în lume. NEUROSIFILIS (< fr.) s. n. Sifilis al sistemului nervos. NEUROSIMPATIC, -A (< fr.) adj. Care se referă la sistemul nervos simpatic. NEUROŞTUNŢE (după fr. neu-rasciences) s. f. pl. Termen apărut la începutul anului 1970, care defineşte ansamblul ştiinţelor creierului (neuro-biologia, psihofiziologia, psihobiologia, neuroetologia, neuropsihologia, neuro-filozofia etc.). Termenul relevă tendinţa de integrare a demersurilor din domeniu, mai pronunţată în S.U.A. decât în Europa. Este în curs de dezvoltare curentul n. cognitive, care încearcă să coordoneze ori să integreze psihofiziologia, psihobiologia şi neurobiologia cu psihologia cognitivă. NEUROTOXINA (< fr.) s. f. Toxină care se fixează pe sistemul nervos central, exercitând asupra acestuia o acţiune toxică, ce duce la paralizii sau contracturi (ex. toxinele difterică, teta-nică, botulinică etc.). NEUROTRQP, -A (< fr. ; neuro- + gr. trope „întoarcere, evoluţie") adj. (Despre unele microorganisme) Care prezintă o afinitate specială pentru ţesutul nervos, fixându-se pe acesta (ex. virusul turbării, al poliomielitei etc.). NEUROVEGETATIV, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la sistemul autonom (ex. tulburări n.). Sistem n. sau sistem nen/os autonom = parte a sistemului nervos care asigură funcţiile vegetative ale organismului (funcţiile circulatorie, respiratorie, digestivă, metabolică, reproductivă, endocrină). NEUROVIROZĂ (< neuro- + viroză) s. f. Boală infecţioasă, de origine virală, cu localizare şi simptomatologie predominant nervoasă. NEURULARE (< fr.) s. f. Proces embrionar de formare a plăcii neurale şi de transformare a acesteia în tubul neural, din care se dezvoltă ulterior sistemul nervos la animalele cordate şi la om. în cursul n., la embrionul constituit din trei foiţe embrionare, apar rudimentele diverselor sisteme de organe. NEURULA (< fr.; {s} neuro-) s. f. (EMBRIOL.) Stadiu în dezvoltarea embrionară a cordatelor, următor celui de gastrulă, în care se formează tubul neural. NEUSIEDLER [noizi:dlar] (FERT6), lac tectonic în Europa Centrală, la frontiera Austriei cu Ungaria, la S de M-ţii Leitha la 115 m alt.; 319-356 km2 (în funcţie de anotimp). Lungime: 37 km; ad. max.: 4 m. Legat printr-un canal de râul Raab, construit în anii 1873-1895. 80% acoperit cu vegetaţie acvatică. Turism. Pescuit. Rezervaţie naturală pentru păsări migratoare. NEUSS [nois], oraş în partea de V a Germaniei (Renania de Nord-West-falia), pe stg. fl. Rin, la confl. cu Erft, la 8 km V de Dusseldorf; 148,8 mii loc. (1996). Port fluvial. Nod de c.f. Constr. de maşini agricole; produse chimice, alim. şi textile; hârtie. Monumente: fragmente de fortificaţii; biserica Sankt Quirin (1209); dom în stil baroc (1741); primărie (1634-1638). Fundat în sec. 12. NEUSTON (< fr. (i>; {s> gr. neustos „care înoată") s. m. (BIOL.) Biocenoză alcătuită din organisme care populează pelicula superficială a apei (bacterii, alge, protozoare, unele insecte acvatice). NEUSTRIA, unul dintre regatele francilor, format în 561, al cărui teritoriu, situat în NV Galiei, era cuprins între fl. Escaut (Schelde) şi Loara (Loire), având ca principale oraşe Parisul şi Soissons. Rival cu Austrasia, a fost cucerit (687) de Pepin de 585 NEVADA Heristal, care a început procesul de unificare a teritoriilor ocupate de franci. NEUTRA [noitra], Richard Joseph (1892-1970), arhitect şi urbanist american de origine austriacă. Elev şi discipol al lui Fr. L. Wright. Unul dintre exponenţii mişcării moderne şi a stilului internaţional preconizând armonia între formele pure ale arhitecturii şi peisaj. Specializat în construirea de centre comerciale (Haifa, în colab. cu E. Men-delsohn), sanatorii şi vile particulare (Casa numită „a deşertului", Palm Springs, California), şcoli. Ca urbanist a proiectat un oraş pentru un milion de locuitori şi planurile de expansiune ale oraşului Los Angeles. NEUTRAL, -A (< lat., it.) adj. (Rar) Neutru (I). NEUTRAL ÎSM (< fr., it.) s. n. 1. Tendinţă de menţinere în stare de neutralitate în cazul unui conflict. 2. Politică de neangajare militară în conflicte internaţionale. NEUTRALITATE (< fr.) s. f. 1. Faptul de a fi neutru; caracterul a ceea ce este neutru. ♦ (DR.) Situaţie politică şi juridică a unui stat care nu se amestecă în conflictul dintre alte state, nu acordă sprijin statelor beligerante, iar în timp de pace nu ia parte la încheierea de alianţe şi de pacte militare. Fondatorii dreptului internaţional modern, Hugo Grotius şi Emmerich von Vattel, au formulat pentru prima oară acest concept. Primele reglementări ale n. au fost stabilite la Conferinţa de la Haga (18 oct. 1907); unele state, ca Elveţia, Austria, Finlanda, Suedia ş.a., promovează o politică de permanentă n. armată sau n. permanentă prin lipsa forţelor armate, ca în Costa Rica (din 1948). 2. N. axiologică = deziderat, în metodologia ştiinţelor sociale, de a oferi descrieri ale fenomenelor şi instituţiilor sociale în termeni care nu exprimă valorile împărtăşite de autor. NEUTRALIZA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A face ca ceva să devină neutru, inofensiv; a anihila, a zădărnici. 2. Tranz. A înlătura sau a compensa sarcina e-lectrică a unui corp încărcat. 3. Tranz. şi refl. (CHIM.) A face să devină sau a deveni neutru (I 3 a). NEUTRALIZANT, -A (< fr.) adj. Care neutralizează. NEUTRALIZARE (< neutraliza) s. f. 1. Acţiunea de a (se) neutraliza. 2. (DR.) Hotărâre luată de mai multe state, printr-o convenţie internaţională, de a nu transforma un anumit teritoriu în teatru de război sau în bază mili- tară, 3. (CHIM.) Reacţia dintre un acid şi o bază, care decurge (în general cu formare de sare şi apă) până la atingerea punctului de echivalenţă (pH = 7), la care soluţia rezultată nu mai prezintă nici proprietăţi de acid şi nici proprietăţi de bază. 4. (LINGV.) Fenomen care constă în suprimarea, în anumite condiţii, a unei opoziţii existente între două unităţi lingvistice. NEUTRIN (NEUTRJNO) (< fr., engl., germ.) s. m. (FIZ.) Particulă elementară din clasa leptonilor, neutră din punct de vedere electric, stabilă, cu masa neglijabilă (aproape nulă) şi spinul 1/2. Interacţionează foarte slab cu alte particule, având o mare putere de pătrundere. Se cunosc trei tipuri de n.: electronic (ve), miuonic (v^) şi tau n. (vt), având fiecare antiparticula respectivă (ve, v , vT). Fizicianul W. Pauli a emis (1931) ipoteza existenţei n., iar E. Fermi a introdus (1933) denumirea de n. pentru particula descoperită experimental între 1953 şi 1956 de către fizicienii F. Reines şi K. Kohen. în prezent se fac cercetări intense în S.U.A., Europa şi Japonia pentru determinarea proprietăţilor, inclusiv a masei n. NEUTRINIC, -A (< neutrin) adj. (FIZ.) Referitor la neutrini, alcătuit din neutrini (ex. flux n.). NEUTRODINARE (< fr.) s. f. (TELEC.) Acţiune de micşorare a cuplajului capacitiv dintre circuitul de grilă şi cel anodic într-un tub electronic (sau dintre circuitul colectorului şi cel al bazei unui tranzistor), pentru a evita intrarea în regimul de oscilaţie la un etaj de amplificare cu tubul electronic sau cu tranzistorul respectiv. NEUTROFILIE (< fr.) s. f. 1. Afinitate a unei celule sau ţesut pentru coloranţi neutri. 2. Creşterea numărului de granulocite neutrofile din sânge; apare în diverse infecţii bacteriene, intoxicaţii, după o hemoragie sau şoc (traumatic sau chirurgical). NEUTRON (< fr. {i>; {s} engl. neutral „neutru" + [elecjtron) s. m. (FIZ.) Particulă elementară din clasa barionilor, neutră din punct de vedere electric, cu spinul 1/2 şi cu masa mai mare decât a protonului, alături de care intră în alcătuirea nucleelor atomilor (cu excepţia hidrogenului). Preconizat, în 1920, de către E. Rutherford a fost identificat de către J. Chadwick, în 1932, pe baza experienţelor fizicienilor francezi Irene şi Frederic Joliot-Curie şi ale fizicienilor germani W. Bothe şi G. Becker. N. este stabil în nucleele atomilor, dar în stare liberă se dezintegrează într-un proton, un electron şi un antineutrino, având o durată medie de viaţă de 15,3 minute. N. şi protonul au proprietăţi asemănătoare şi se consideră a fi două stări diferite ale aceleiaşi particule nucleonul. N. este singura particulă elementară care interacţionează cu câmpul gravitaţional. NEUTRONIC, -A (< fr.) adj. (FIZ.) Referitor la neutroni, alcătuit din neutroni (ex. fascicul n.). NEUTRONOGRAFJE (< fr.) s. f. Radiografie efectuată cu ajutorul unui fascicul de neutroni. NEUTRU, -A (< fr., lat., it.) adj., s. n. I. Adj. 1. Care nu este de partea nimănui. ♦ (Despre state) Care se află în stare de neutralitate. 2. (LINGV.; despre genul unor părţi de vorbire) Care are forma atribuită în gramatică numelor de lucruri (inanimate). ♦ (Substantivat, n.) Genul care, în limba română, are la singular formă masculină şi la plural formă feminină. 3. (CHIM.) a) (Despre soluţii) Care nu are nici caracter acid, nici caracter bazic. b) (Despre săruri) în care toţi ionii de hidrogen ai acidului au fost înlocuiţi cu metale. 4. (FIZ.; despre corpuri) Care nu este sau nu apare încărcat cu electricitate; care posedă sarcină electrică pozitivă şi negativă în cantităţi egale. 5. (MAT.) Element n. (al unei mulţimi) v. element. II. (ELT.) S. n. Punct comun tuturor fazelor într-o reţea electrică conectată în stea sau în zig-zag şi care poate fi legat la pământ. Conductorul legat la punctul comun al reţelei se numeşte fir sau conductor neutru. NEV (< lat.) s. m. Malformaţie congenitală a pielii, de forma unei pete sau tumori. Există două tipuri principale de n.: pigmentar (sau melanic), ce apare ca o pată brună cu suprafaţa netedă sau uşor proeminentă (lentigo) şi vascular, format din proliferarea vaselor sangvine (angiom). NEVA, fluviu navigabil în NV părţii europene a Federaţiei Ruse. Izv. din L. Ladoga şi se varsă în G. Finic al M. Baltice printr-o deltă unde se află oraşul Sankt-Petersburg; 74 km. Legat prin canale cu M. Albă spre N şi cu Volga şi M. Caspică spre SE. NEVADA [nevseda], stat în V S.U.A.; 286,4 mii km2; 1,7 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Carson City. Expl. de min. auroargentifere, cupru, plumb, zinc, mangan, wolfram, mercur etc. Ind. metalurgiei neferoase, chimică şi de prelucr. a lemnului. Creşterea bo- NEVADA 586 vinelor şi ovinelor. Plante furajere şi cereale; legumicultura. Turism. Una dintre principalele surse de venit ale statului N. o constituie cazinourile (Las Vegas, Reno ş.a.). NEVADA, Sierra ~ v. Sierra Nevada. NEVADA FALL [navaeda fo:l], cascadă în partea de V a S.U.A., pe cursul superior al râului Merced, în partea central-estică a Californiei, în cadrul Parcului National Yosemite; 181 m. NEVASCULAR, -A (< vascular) adj. Plantă ~ = plantă lipsită de vase conducătoare (talofiţele şi briofitele). NEVASTĂ (< sl.) s. f. Femeie măritată, soţie; p. ext. (pop), femeie. NEVĂSTUICĂ (< nevastă) s. f. (ZOOL.) Mamifer carnivor, mustelid, cu botul ascuţit şi picioare scyrte, cu corpul suplu, a cărui lungime vatiază între 11 şi 26 cm şi coada de 5 cm, cu blană brună vara şi alburie iarna (Mus-tela nivalis). Este un animal vioi şi ager; trăieşte în America de Nord, N Africii, Asia şi Europa. NEVĂTĂMAT, -Ă (< vătămat) adj. Care nu este rănit, lovit; teafăr, sănătos; (despre obiecte) intact, fără nici o stricăciune. NEVĂZĂTOR (< văzător), adj., s. n. (Persoană) lipsită de vedere, care nu vede; sin. orb. NEVĂZUT, -Ă (< văzut) adj., s. n. 1. Adj. Care nu se vede sau nu se poate vedea. ^ Expr. A se face nevăzut = a dispărea. 2. S. n. (în loc. adverbială) Pe nevăzute = fără a vedea, fără a controla, fără a verifica. NEV£ (cuv. fr.) subst. (GEOGR.) Firn. NEVEDIT s. n. v. năvădit. NEVELSON [nevalsan], Louise (1899-1988), pictoriţă şi sculptoriţă americană de origine ucraineană. Influenţată de arta primitivă, în special mexicană şi de suprarealism, s-a dedicat artei abstracţioniste, creând ansambluri în manieră cubistă (seriile „Sky pre-sence“, „Open Zag“). NEVEROSIMIL, -Ă (< verosimil) adj. Care nu pare adevărat; de necrezut. NEVERS [nave:r], oraş în centrul Franţei (Nivernais), port pe Loara; 43,9 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. de maşini agricole, piese pentru avioane, aparate electrice şi de material feroviar. Porţelanuri. Catedrala Saint-Cyr-et-Sainte-Ju-liette (sec. 11, reconstruită în sec. 13- Nevăstuicâ 16), biserica Saint-Etienne (1097), Palatul ducal, azi Palat de justiţie (sec. 15-16). Manufacturi de faianţă din sec. 16. Muzee. A primit statut de oraş în 1231. între 1538 şi 1789 sediul ducilor de N. NEVERTEBRAT, -Ă (< vertebrat) adj., s. m. şi f. (Animal) lipsit de coloana vertebrală şi de schelet osos intern şi fără autoreglare termică (ex. proto-zoarele, spongierii, celenteratele, viermii, moluştele, artropodele şi echino-dermele). N. reprezintă c. 95% din speciile regnului animal. NEVEU [nevo], Ginette (1919— 1949), violonistă franceză. Copil minune. Turnee în Europa, America de Sud, Canada şi S.U.A. Prezicie uimitoare, expresie căutată, sensibilitate, tensiune constantă între respectul pentru stilul lucrărilor şi sinceritate interpretativă. Repertoriu concertant clasic şi romantic. A murit într-un accident de avion. NEVILLE [nevil], familie nobiliară engleză. Mai important: Richard N., conte de Warwick şi de Salisbury (1428-1471). Fratele lui Richard de York. Supranumit „făcătorul de regi“. A participat la Războiul celor Două Roze, împotriva familiei de Lancaster. L-a înfrânt pe Henric VI în bătălia de la St. Albans (1455) şi, mai târziu, la Northampton (1460), făcându-l prizonier. L-a proclamat rege pe Eduard de York, nepotul său, ca Eduard IV. Mai târziu, în 1470, a susţinut reinstalarea pe tron a lui Henric VI. înfrânt de forţele conduse de Eduard IV în bătălia de la Barnet, în care a şi murit. • NEVILLE BROTHERS [nevil braâarz], cvartet american de soul şi rhythm’n’blues, constituit la sfârşitul anilor ’70, la New Orleans, de fraţii Art (voce, claviaturi). Charles (saxofon, flaut), Aaron (voce, claviaturi) şi Cyril (voce) N. Muzică inspirată de sonorităţile tipice pentru stilul New Orleans. Discografie selectivă: „Legacy a History of The Nevilles“, „Yeliow Moon“, „Brother’s Keeper“, NEVINDECABIL, -A (< vindecabil) adj. Care nu poate fi vindecat; incurabil. NEVINOVAT, -A (< vinovat) adj. 1. Care nu este vinovat, fără culpă. 2. Curat la suflet; inocent, candid; pur, cast. NEVINOVĂŢIE (< vinovă(ie) s. f. 1. Lipsă de vinovăţie; calitatea celui nevinovat. 2. Inocenţă, candoare; naivitate; castitate. Nevers. Catedrala Saint-Cyr-et-Sainte-Juliette 587 NEWCASTLE UPON TYNE NEVIS, insulă în Antilele Mici; 93,2 km2. Localit. pr.: Charlestown. Zahăr, bere, copra, bumbac. Descoperită de Columb în 1493, colonie engleză din 1628. N. a format (1967), împreună cu ins. St. Kitts şi Anguilla, o federaţie care a obţinut statutul de stat-asociat cu Marea Britanie. Azi, parte componentă a statului Saint Christopher şi N. NEVOCARCINOM (< fr.; {s} lat. naevus „neg“ + fr. carcinome „car-cinom“) s. n. Tumoră melanică malignă a pielii, cu punct de plecare în celulele pigmentare ale unui nev. NEVOI (< nevoie) v. IV 1. Tranz. (Numai la pasiv) A fi silit, obligat, constrâns să... 2. (înv. şi pop.) Refl. A face eforturi, a se strădui. NEVOIAŞ, -Ă (< nevoie) adj. 1. (Şi subst.) Sărac. 2. Modest. (2), sărăcăcios. NEVOIE (< sl.) s. f. 1. Trebuinţă, preferinţă. ♦ (EC. POL.; la pl.) Dorinţe, preferinţe, aşteptări care dobândesc un caracter obiectiv prin conştientizarea şi includerea lor în obiceiurile de consum ale unor popoare. N. umane au un caracter nelimitat, sunt într-o continuă diversificare, iar satisfacerea lor reprezintă mobilul activităţii economice. ^ Loc. La nevoie = când trebuie, când este necesar. ^ Expr. De voie, de nevoie = silit, constrâns, vrând-nevrând. 2. Grijă, necaz, neajuns, chin; p. ext. lipsă, sărăcie. 3. Situaţie grea; dificultate; încurcătură. ^ Expr. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele, la necaz. Cu vai-nevoie = cu greutate, cu mare efort. Zor-nevoie - cu orice preţ, numaidecât. De nevoie = silit de împrejurări. (Pop.) Nevoie-mare = straşnic, grozav. NEVOLNIC, -Ă (< sl.) adj. (Şi subst.) Lipsit de puteri, incapabil, neputincios, neajutorat. NEVOLNICIE (< nevolnic) s. f. Starea celui nevolnic; incapacitate, neputinţă (1). NEVRALGIC, -A (< fr.) adj. Care se referă la nevralgie, determinat de nevralgie (ex. durere n.). ♦ Centru (sau punct) n. = punct sensibil. NEVRALGIE (< fr.; (s> nevr- + gr. algos „durere") s. f. Durere localizată de-a lungul unui nerv senzitiv sau al ramificaţiilor sale. După nervul respectiv, n. poate fi sciatică, intercostală, tri-geminală etc. NEVRAX (< fr.; {s} nevr- + gr. axon „axă") s. n. (ANAT.) Ax nervos format din creier şi din măduva spinării; sistem nervos cerebrospinal; sistem nervos central. NEVRICALE (< ngr.) s. f. pl. (Fam., peior.) Criză de nervi; istericale. NEVRICOS, -OASA (< ngr.) adj. (Fam., peior.) Iritabil, nervos. NEVRJTĂ (< fr.) s. f. Leziune in-flamatorie a unui nerv; poate fi infecţioasă, toxică, alergică, carenţială, traumatică etc. NEVR[Oj- v. neur[o]. NEVROGLJE (< fr. {s} nevro- + gr. glia „clei") s. f. (HIST.) Ţesut de tip conjunctiv care intră în constituţia sistemului nervos şi ale cărui celule, intercalate printre neuroni, au rol de susţinere mecanică, de nutriţie, de izolare şi de apărare a acestora, precum şi de înlăturare a celulelor nervoase moarte; glie2. NEVROM (< fr.; {s> nevro-) s. n. Tumoră benignă, foarte dureroasă, care ia naştere prin proliferarea fibrelor nervoase periferice; cel mai adesea este congenitală. NEVROPAT, -A (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de nevro-patie (2). NEVROPATE (< fr.; vfr.) adj. Referitor la descoperirile lui Newton, la formulele care îi poartă numele (ex. mecanica n., forţe n. etc.). NEWTON-JOHN [nju:tn djon], Olivia (n. 1948), cântăreaţă şi actriţă britanică, de origine australiană. Se impune în comedia muzicală „Grease" şi apoi în filmul „Xanadu" (piesele „Magic" şi „Physical" intră în topuri). Discuri pentru copii. Din 1992 prezintă documentare pentru canalul TV Animal Planet. NEW YORK [nju: jorkj 1. Oraş în NE S.U.A. (în statele New York şi New Jersey), situat pe ţărmul Oc. Atlantic, la gura de vărsare a fl. Hudson, extins atât pe continent, cât şi pe insulele Long Island şi Staten Island; 7,4 mii. loc. (1996). Oraşul propriu-zis cuprinde cartierele Manhattan, Bronx, Queens, Brooklyn, Richmond, Harlem. Important nod de comunicaţii. Metrou. Aeroporturi („J.F. Kennedy", „La Guardia", „Newark"). Unul dintre cele mai mari complexe portuare ale lumii (10,2 mii km2) şi una dintre cele mai mari conurbaţii mondiale (peste 17,9 mii. loc.). Cel mai mare centru financiar („Wall-Street"), bancar, bursier şi comercial al ţării. Important centru industrial: constr. navale, aeronautice, de rachete, automobile, maşini-unelte, utilaje, motoare, aparataj electrotehnic; mari uzine metalurgice, chimice şi de prelucr. a petrolului. Ind. poligrafică, textilă, de confecţii, a pielăriei, alim. Centru cultural cu numeroase instituţii de învăţământ superior („Columbia", „CUNYVCity University of New York), operă („Metropolitan Opera"), muzee („Metropolitan", „Guggenheim", Muzeul de Artă Modernă, „Whitney"), săli mu- New York. Muzeul „Guggenheim" New York. „Metropolitan Opera" New York. „Columbia" University 591 NGUYEN BINH KHIEM New York Statuia Libertăţii şi World Trade Center zicale (Carnegie Hali), edificii monumentale („World Trade Center", 1974, cu 110 etaje şi 411 m înălţime, „Empire State Building" cu 102 etaje, înalt de 449 m — inclusiv antena TV —, „Statuia Libertăţii" de pe Liberty Island, 93 m înălţime, realizată în 1874-1886 de sculptorul francez Fre-deric Auguste Bartholdi, simbol al oraşului, „Madison Square Garden", „Rockefeller Center", 1926, podul Brooklin, construit în 1883, Lincoln Center, inaugurat în 1969, Primăria municipală, 1812, restaurată în 1956). Alte monumente: capela St. Paul (1764-1766), catedrala romano-catolică St. Patrick (1858, unul dintre cele mai celebre monumente neogotice), biserica Trinităţii (1846-1847), biserica protestantă St. Thomas (1961). Central Park (340 ha). întemeiat în 1626 de olandezul Peter Minuit, sub numele de New Amsterdam/Noul Amsterdam, a fost capitala coloniei Noua Olandă. Cucerit de englezi (aug. 1664), care-i schimbă numele în N.Y., în onoarea ducelui de York, viitorul rege lacob II. între 1785 şi 1790 a fost capitala S.U.A. Aici îşi are sediul O.N.U. (din 1946). 2. Stat în NE S.U.A.; 137,3 mii km2; 18,2 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Albany. Expl. de petrol, min. de fier, zinc, plumb, sare, gips. Ind. electrotehnică, conf., poligrafică, siderurgi- că, chimică, a cimentului, textilă şi alim. Creşterea intensivă a animalelor. Cartofi şi cereale. Legumicultură. Pomicultură şi viticultură. NEW YORK CITY BALLET [nju: jork siti baeleij, una dintre cele mai importante companii de balet din S.U.A., fondată în 1948 (având ca punct de plecare School of American Ballet, 1934), pe baza a trei structuri diferite: .American Ballet" (1935), „Ballet Cara-van" (1936), „Ballet Society" (1946); director artistic: G. Balanchine. A organizat festivaluri (Stravinski, Ravel şi Ceaikovski). NEW YORK HERALD TRIBUNE [nju: jork herald tribju:n], cotidian american, fondat la New York, în 1835, de J.G. Bennett. De orientare republicană, în 1966 şi-a încetat apariţia. NEW YORK TIMES [nju: jork taimz] («The cotidian din S.U.A., de orientare moderat-conservatoare. Fondat la New York, în 1851, de Henry J. Ray-mond, George Jones şi Edward B. Wesley. Este unul dintre primele patru ziare mai importante din S.U.A., cu ediţii şi peste hotare. NEX (< lat.) s. n. (Livr.) Legătură, înlănţuire; relaţie, raport. NEY [ne], Michel, duce de Elchin-gen, prinţ de Moscova (1769-1815), mareşal francez. Colaborator apropiat al lui Napoleon I. S-a remarcat în luptele de la Hohenlinden (1800), El-chingen (1805), Jena (1806), Friedland (1807) şi în campania împotriva Rusiei (1812). în 1814, N. a trecut de partea Bourbonilor, dar a revenit de partea lui Napoleon în timpul celor „100 de zile". Executat de Bourboni. NEZÂMT, Elyăs Yusof GanjavT (1141-1209), poet persan. Fondatorul eposului romantic persan. Greaţia sa, cunoscută sub numele de „Khamsa" (Cele cinci comori) este alcătuită din poeme de inspiraţie etico-religioasă şi erotică, multe brodate în jurul vieţii lui Alexandru Macedon. NEZDRUNCINAT, -A (< zdruncina) adj. Care nu poate fi zdruncinat, clintit. ♦ Fig. Statornic, ferm, hotărât. NEZOSILICATI s. m. pl. (MIN.) Clasă structurală în care sunt incluşi silicaţii cu grupări tetraedrice Si04 (silicaţi insulari). Ex.: granaţi, zircon, olivină. NEZVAL [nezval], VitSzslav (1900- 1958), poet ceh. Versuri remarcabile prin forţa suflului liric şi virtuozitatea verbală, în spiritul poeziei pure („Pan- tomimă", „Poemele nopţii"), apoi suprarealiste („Marele orologiu"), cu accente militante („Cântecul păcii"). Proză poetică şi autobiografică, teatru („îndrăgostiţii din chioşc"), eseuri. NGATA [qata], Slr Apirana Turupa (1874-1950), lider maori. Primul absolvent aborigen al unei universităţi (1897) din Noua Zeelandă. Activ în parlament şi în guvern pentru respectarea drepturilor maorilor. Autor al unei antologii de poeme şi cântece maore. NGO DINH DIEM [f]o din deem] (1901-1963), om politic vietnamez. Chemat în fruntea guvernului (1954) de împăratul Bao Dai l-a depus pe acesta, proclamând republica. Preşedinte al Vietnamului de Sud (1955— —1963), a instaurat un regim politic dictatorial corupt şi antibudist. Asasinat. NGO QUYEN, suveran al regatului Nam-Viet (939-944). A proclamat independenţa statului cu capitala la Co-Loa (939), fiind întemeietorul dinastiei Ngo, care a domnit până în 968. N’GOUABI [gguabj], Marien (1938-1977), ofiţer şi om politic congolez. Preşedinte al Partidului Congolez al Muncii (1969-1977). Preşedinte al Consiliului de Stat (şeful statului) al Republicii Populare Congo (1969- 1977). Asasinat. NGUEMA MBASOGO, Teodora Obiang (n. 1942), ofiţer şi om politic din Guineea Ecuatorială. Preşedintele ţării (din 1982); a instaurat un regim dictatorial. NGUGI [ggu:gi] WA THIONG’O (James) (n. 1938), scriitor kenyan. Adept al luptei anticoloniale. Admirator al tradiţiilor şi mitologiei Africii Orientale, susţine continuitatea culturală kikuyu în romanele, nuvelele şi eseurile sale („Un bob de grâu", „Petale de sânge", „Diavolul pe cruce", „împotriva neocolonialismului"). NGUYEN [t]jan], familie de demnitari vietnamezi (1558-1802), fondatoare prin N. Huang (1558-1613) a dinastiei omonime (1802-1945), cu reşedinţa iniţial la Hue şi apoi la Quang-Tri. N. Phuc Anh (1778-1802) a unificat Vietnamul şi s-a proclamat împărat sub numele de Gia Long (1802). Ultimul împărat al dinastiei N., a fost Bao Dai. NGUYEN BINH KHIEM [gjanbjn], (cunoscut şi sub numele de Trang Trinh) (1491-1585), scriitor vietnamez. Poeme celebrând farmecul vieţii rustice („Poezia norilor albi"); versuri de meditaţie filozofică. nguy£n du 592 Cascada Niagara americană NGUY&VI DU [Qien zu:] (1765-1820), scriitor vietnamez. Versuri de ţinută umanistă („Kim, Van şi Kieu"). NGUY£N TRI PHUONG (1806-1873), general vietnamez. Comandant şef al Armatei şi vicerege al Cochin-chinei inferioare (1841). A respins atacul naval francez de la Da Nang (1859). înfrânt în luptă şi capturat la Hanoi de trupele franceze (1873). NGUYIzN VAN THIEU [tjo] (n. 1923), general şi om politic vietnamez. Unul dintre conducătorii loviturii de stat împotriva lui Ngo Dinh Diem (1963). Preşedinte al Republicii Vietnamului de Sud (din 1967, reales în 1971). în 1973, semnează acordurile de la Paris, dar va demisiona în 1975, neputându-se opune ofensivei militare comuniste. S-a exilat în Marea Britanie. NHA TRANG, oraş în SE R.S. Vietnam, pe ţărmul Mării Chinei de Sud, la 412 km NE de Ho Şi Min; 221,3 mii loc. (1992). Port. Ind. textilă şi alim. Rafinărie de petrol. Pescuit. Institutul Pasteur (1895). NHÂT LINH (zis Nguyăn Tuong Tam) (1906-1963), scriitor şi om politic vietnamez. Creatorul şi animatorul grupului literar „Prin propriile forţe", novator al revistei „Moravuri". Autor de nuvele şi romane pe teme sociale („Ruptura", „O pereche de prieteni"). A contribuit la modernizarea şi dezvoltarea noii literaturi vietnameze. Ni, simbol chimic pentru nichel. NIAGARA [najaegre], râu în partea de E a Americii de Nord, care uneşte lacurile Erie şi Ontario, formând graniţa între S.U.A. (statul New York) şi Canada (prov. Ontario); 56 km. Hidrocentrale. Renumit pentru cele două cascade (Niagara Falls) de pe cursul său mijlociu, zonă în care se află ins. Caprei (Goat Island), de 1,2 km lungime, care separă cascada americană de cascada canadiană (Horseshoe). în aval de cascade, râul are aspect de canion. NIAGARA FALLS [najsegre fo:lz] 1. Cascade formate de râul Niagara în calcarele siluriene de pe cursul mijlociu al acestuia, la graniţa între S.U.A. (statul New York) şi Canada (prov. Ontario). La 30 km ava! de izv. râului Niagara (respectiv de extremitatea de E a L. Erie) se află ins. Caprei (Goat Island), care împarte râul în două braţe, unul pe terit. american şi altul pe terit. canadian, fiecare braţ formând câte o cascadă: cascada Niagara americană (51 m înălţime şi 300 m lăţime) şi cascada Niagara canadiană sau Horseshoe, sub formă de potcoavă (49 m înălţime şi 800 m lăţime). Eroziunea puternică, provocată de căderea apei, determină retragerea cascadei canadiene către amonte, în medie, cu c. 36 cm pe an. Turism dezvoltat (curse regulate de vaporaşe transportă turiştii până aproape de căderile de apă ale celor două cascade). 2. Oraş în NE S.U.A. (New York), situat pe malul dr. al râului Niagara, lângă cascada Niagara americană, la 27 km NNE de Buffalo; 61,8 mii loc. (1990). Hidrocentrală. Metalurgia aluminiului; produse chimice (sodă caustică); celuloză şi hârtie. Prelucr. lemnului. Universitate (1856). Unit printr-un pod rutier şi pietonal cu oraşul canadian cu acelaşi nume, construit în anii 1940-1941, lung de 286 m. Turism dezvoltat. întemeiat în 1805. 3. Oraş în SE Canadei (Ontario), pe malul stg. al râului Niagara, lângă cascada Niagara canadiană (Horseshoe); 75,4 mii loc. (1991). Electrometalurgie, constr. de maşini, produse chimice (îngrăşăminte) şi textile. Articole sportive. Centru turistic. Parcul Regina Victoria (622 ha), Turnul Skylon (236 m înălţime), Parcul de distracţii „Marinland" etc. Fundat în 1853. Vechiul nume: Clifton (1856-1881). NIAMEY [njame], capitala statului Niger, situată în SV ţării, port pe fl. Niger; 420 mii loc. (1994). Pr. centru politic şi economic al ţării. Nod rutier. Aeroport. Centru comercial. Ind. mat. de constr., mobilei, textilă (egrenarea bumbacului), chimică (mase plastice), piei. şi alim. Universitate (1971). Muzeu naţional (1962), catedrală, mos- chee. Centru ad-tiv al coloniei franceze Niger (din 1925), N. a devenit cap. Rep. Niger (1960). NIAZOV, Saparmurad Ataevici (n. 1940), general şi om politic turk-men. Preşedinte şi prim-min. al Turk-menistanului (din 1992). Preşedinte al Partidului Democratic (din 1991). NIBELUNGI, Cântecul Nibelungilor (Nibelungenlied), poem epic german (inspirat din mitologia germană, scandinavă şi islandeză), compus în sec. 13 în Austria sau Bavaria, de un autor necunoscut. Format din 39 de cânturi, structurat în două părţi, poemul reia teme şi legende nordice antice: viaţa şi moartea principelui Şiegfried şi răzbunarea soţiei acestuia, Krimhilde. Subiectul a fost reluat de R. Wagner în tetralogia sa, „Inelul Nibelungului". NICA, Achlm (n. 1930, Obreja, jud. Caraş-Severin), interpret şi creator român de muzică populară. Supranumit „doinitorul" Banatului, a impus un repertoriu bogat. NICA, Antlm (numele de botez Alexandru) (1908-1994, n. Bogzeşti-Or-hei), prelat român. Prof. la facultăţile de teologie din Chişinău şi Bucureşti. Episcop al Dunării de Jos (1973-1975), apoi arhiepiscop al Tomisului şi Dunării de Jos (din 1975). Lucrări: „Misionarismul creştin între mahomedani şi Orientul Apropiat", „Ortodoxia în Siria şi la Locurile Sfinte". NICA, Teodor (n. 1917, sat Poiana, jud. laşi), olar român. Realizator al unor vase din ceramică neagră lustruită cu piatra, păstrând formele tradiţionale. Creaţiile sale se disting prin frumuseţea formei, fineţea pastei şi discreţia ornamentaţiei. NICARAGUA, Republica ~ (Republica de Nicaragua), stat în America Centrală istmică, cu ieşire largă la M. Caraibilor (în E) şi Oc. Pacific (VSV); 131,8 mii km2; 4,63 mii. loc. (1997). Limba oficială: spaniola. Religia: creştină (catolici 73%, protestanţi 16,5%). Capitala: Managua. Oraşe pr.: Leon, Chinandega, Masaya, Granada, Estelt. Este împărţit în 15 departamente şi două regiuni autonome. Relief accidentat, cu trei regiuni naturale: în V, o îngustă câmpie litorală pacifică dominată de un şir de munţi vulcanici (alt. max. vf. Mogoton 2 107 m), cu 12 vulcani activi (Momotombo, San Cristo-bal, Cerro Negro), între care se desfăşoară o zonă de scufundare ce adă- NICARAGUA DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Departamente şi Regiuni autonome Suprafaţa (km2) Populaţia (1995) Capitala Boaco 4 244 136 949 Boaco Carazo 1 050 149 407 Jinotepe Chinandega 4 926 350 212 Chinandega Chontales 6 378 144 635 Juigalpa Esteli 2 335 174 894 Esteli Granada 929 155 683 Granada Jinotega 9 755 257 933 Jinotega Leon 5 107 336 894 Leon Madrîz 1 602 107 567 Somoto Managua 3 672 1 093 760 Managua Masaya 590 241 354 Masaya Matagalpa 8 523 383 776 Matagalpa Nueva Segovia 3 123 148 492 Ocotal Rîo San Juan 7 473 70 143 San Carlos Rivas 2 155 140 432 Rivas Regiuni autonome Atlantic de Nord 32 159 192 716 - Atlantic de Sud 27 407 272 252 Bluefields posteşte două mari lacuri (Managua şi Nicaragua); o regiune muntoasă ce scade în altitudine de la N la S; în E o câmpie largă, joasă, terminată spre M. Caraibilor printr-un ţărm lagunar. Climă tropicală, nuanţată de relief în N, şi subtropicală în S. Precipitaţiile medii anuale însumează între 1 000 şi 6 500 mm. Seismicitate ridicată (cutremure puternice care au distrus capitala în 1931 şi 1972). Vegetaţie tropicală şi faună variată. Rezerve modeste de metale neferoase şi preţioase (cupru, zinc, aur, argint), de sare şi gips. Semnificative resurse geotermale utilizate în producţia de energie electrică. Industria prelucrătoare variată participă cu 15,6% la formarea PNB, antrenează 11% din forţa de muncă şi produce: energie electrică (1,71 md. kWh, 1995), aparate de radio, televizoare, acumulatoare auto, produse petroliere şi gaze naturale lichefiate, mase plastice şi răşini sintetice, produse din cauciuc, ciment (350 mii t, 1995), cherestea, încălţăminte, ţesături de bumbac, ţigarete (2,4 md. bucăţi, 1992), zahăr (341 mii t, 1996), lapte, unt, brânzeturi, carne, bere şi băuturi nealcolice, conserve, uleiuri vegetale. Agricultura, practicată pe 10,5% din supr. ţării, participă cu 34,9% la formarea PNB, antrenează 29,5% din populaţia activă şi este specializată în culturi de trestie de zahăr, cafea, bumbac, bananieri. Se produce (mii t, 1996): porumb (333), orez (219), sorg (127), manioc, legume (tomate, fasole), bumbac (seminţe şi fibre), tutun, arahide, cafea (55), trestie de zahăr (2 948), cacao, nuci de cocos, banane (88), susan, palmist, ananas, citrice. Pădurile ocupă 26,3% din terit. ţării şi conţin arbori cu lemn preţios (cedru, mahon, palisandru): 3,8 mii. m3 lemn, 1995. Creşterea animalelor se practică pe păşuni şi fâneţe naturale care ocupă 45,3% din supr. ţării (mii capete, 1996): bovine (1 807), porcine (410), cabaline (300), ovine şi caprine. Pescuit (13,5 mii NICARAGUAN 594 t peşte, 1995). C.f.: 300 km (1991). Căi rutiere: 17,1 mii km (din care 1 700 km asfaltate, 1994 şi Autostrada panamericană, 383 km). Căi navigabile interne: 2,22 mii km (1994). Pr. porturi: Bluefields, San Juan del Sur, Puerto Cabezas. Principalele obiective turistice: capitala Managua cu Palacio Nacional, Primăria, Catedrala şi împrejurimile (Tipitapa, Huellas de Acahualinca); zona munţilor vulcanici şi litoralul Oc. Pacific; parcul naţional Las Piedrecitas. Moneda: 1 cordoba = 100 centavos. Export (1996): produse industriale (24,4%), cafea (17,5%), crustacee (10,9%), carne (6,9%), zahăr (6%), bumbac, lemn, banane. Principalii parteneri: S.U.A. (38,1%), ţări ale Americii Centrale (15,1%), Germania (10,4%), Spania (7,2%), Olanda (5,9%). Import (1996): materii prime minerale (24,9%), bunuri de larg consum (24,7%), petrol (14,1%). Principalii parteheg: S.U.A. (31,2%), ţări ale Americii Centrale (23,9%), Venezuela (11,6%), Japonia (5,2%). — Istoric. Populată în epoca precolumbiană de triburi amerindiene (chorotegi, nicaraguani). Coasta de est a N. a fost atinsă de C. Columb în 12 nov. 1502, în timpul celei de-a patra expediţii. Teritoriul N. este explorat din ordinul lui Gil Gonzales (care descoperă Lacul Nicaragua) şi este colonizat în 1524 de Francisco Hernandez de Cordoba; acesta fundează aici oraşul Granada e Leon. între 1524 şi 1822, N. a făcut parte din Căpitănia Generală Guatemala, care este inclusă in Imperiul Mexican. Spaniolii au adus în N. sclavi negri din Africa (sclavia a fost abolită în 1824). în 1823 este inclusă în federaţia Provinciilor Unite ale Americii Centrale, până în 30 apr. 1838, când se proclamă stat de sine stătător. Către mijlocul sec. 19, a devenit obiectul disputelor dintre Marea Britanie şi S.U.A. între 1895 şi 1898, împreună cu Honduras şi El Salvador, creează Republica Americii Centrale. între 1912 şi 1933, sub pretextul de a pune capăt disputelor interne, ţara a fost ocupată militar de S.U.A. (întreruptă pentru scurt timp în 1925), până în momentul în care o revoluţie naţionalistă, condusă de A.C. Sandino, a constrâns armata ocupantă să se retragă. De la 1 ian. 1937, deoarece Sandino este asasinat, puterea trece în mâinile lui Anastasio Somoza, care promovează o dictatură familială coruptă, sprijinită de S.U.A.; aceasta va fi înlăturată abia în 1979, în urma unei insurecţii populare, condusă de' Frontul Sandinist de Eliberare Naţională (F.S.L.N.). Guvernul sandinist, condus de D. Ortega (1979-1990), promovează un program de reforme, cu un pronunţat caracter de extremă stângă, inspirat de U.R.S.S. şi Cuba, care urmăreau ca N. să devină un cap de pod în America Centrală, împotriva intereselor americane. Sunt luate măsuri de naţionalizare a băncilor, a companiilor de asigurare şi trecerea sub controlul statului a celor mai importante companii miniere şi agricole. Administraţia americană sprijină elementele antisandiniste din Honduras şi Costa Rica, sperând să creeze o contrapondere a situaţiei create. Starea de instabilitate internă ia sfârşit în 1989, când se ajunge la un acord pentru desfăşurarea unor alegeri libere, care au loc în febr. 1990 şi sunt câştigate de cartelul antisandinist, condus de Violeta Barrios de Chamorro. Este promovat un program de reconstruire a unei ţări secătuite de corupţie şi de război civil, prin încercări timide de introducere a democraţiei. Republică prezidenţială, potrivit Constituţiei promulgate la 9 ian. 1987. Puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, ales pe şase ani, iar puterea executivă aparţine preşedintelui şi unui cabinet numit de acesta. 2. Cel mai mare lac din America Centrală, situat într-o depr. tectonică, la alt. de 32 m; 8,3 mii km2. Lungime: 164 km; ad. max.: 70 m. Din el izv. râul San Juan şi este legat de L. Managua prin râul Tipitapa. în arealul lacului se află ins. vulcanică Ometepe. NICARAGUAN, -Ă (< n. pr. Nicaragua) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al statului Nicaragua. 2. Adj. Care aparţine statului Nicaragua sau populaţiei lui, care se referă la statul Nicaragua sau la populaţia acestuia. NICĂIERI (NICĂIEREA) (lat. nec aliubi) adv. în nici un loc, în nici o parte, niciunde. NICCOLINI, Antonio (1772-1850), arhitect şi pictor italian. Reprezentant al neoclasicismului napolitan. Preocupări în domeniul scenografiei şi regiei teatrale („Unele idei privind rezonanţa teatrului"). Lucrări: scara monumentală a Palatului regal din Capodimonte, clădirea restaurată a Teatrului San Carlo din Napoli, Teatrul Piccinni din Bari. NICCOLINI, Giovanni Battista (1782-1861), dramaturg italian. Teatru clasic, influenţat de romantism. Tragedii de inspiraţie istorică şi mitologică („Polissena", „Antonio Foscarini", „Ar-naldo da Brescia", „Ludovico Sforza“, „Nabucco", „Medeea"). Versuri patriotice; eseuri. NICCOLâ (sec. 12), sculptor italian. Şi-a desfăşurat activitatea între 1120 şi 1150. Exponent al reliefului în arta romanică. Lucrări: „Istoria lui Hristos" pentru Catedrala din Piacenza, Domul din Ferrara şi „Istoria Genezei" pentru portalul bisericii San Zeno din Verona, una dintre cele mai expresive realizări ale şcolii italiene din epocă. NICE v. Nisa. NICEEA (NICAEA), oraş în Asia Mică, în Bitinia, întemeiat în 316 î.Hr. de Antigonos I, pe locul anticului Ankore, ulterior Antigoneia (311 î.Hr.). Reşedinţa suveranilor Bitiniei elenistice (din 280 Î.Hr.). în 74 Î.Hr. a fost cucerit de romani. Important centru economic şi cultural al Imp. Bizantin. Cucerit de turcii selgiucizi (c. 1081), a fost capitala sultanatului acestora, până când a fost cucerit de cruciaţi (1097), care l-au redat bizantinilor. în 1204, când Con-stantinopolu! a intrat în stăpânirea cruciaţilor, Theodor Lascaris s-a retras, împreună cu o parte din aristocraţi, la N., întemeind Imperiul de la N. (1204— 1261). în iul. 1261, Alexios Strategopu-los, general a! împăratului Mihail VIII Paleolog, a recucerit Constantinopolul, Curtea de la N. mutându-se în vechea capitală. La N. au avut loc, în 325 şi 787, două sinoade ecumenice, primul împotriva arianismului şi al doilea împotriva iconoclaştilor. Azi Iznik (Turcia). NICEFOR (NICEPHORUS CALLIS-TUS XANTHOPOULOS) (c. 1256- c. 1335), istoric bizantin. Călugăr. Autor al Ecclesiasticae historiae în care relatează evenimente din istoria Imp. Bizantin (începând din 912). NICEFOR (NIKEPHOROS), numele a trei împăraţi bizantini. Mai importanţi: 1. N. I Logotetul (802-811). Urcat pe tron în urma unei revolte care a înlătu-rat-o pe Irina. A luptat împotriva arabilor, dar a fost înfrânt de Hărun ar-Ra-şid şi i s-a impus o pace umilitoare (806). Ucis în lupta împotriva bulgarilor conduşi de Krum. 2. N. II Focas (963-969). Unul dintre cei mai de seamă împăraţi militari din istoria Bizanţului. Fiul generalului Bardas Focas, i-a succedat acestuia la comanda forţelor bizantine din Orient (954-955), în rândurile cărora a introdus un riguros spirit de disciplină. înainte de a dobândi tronul, a fost general al împăraţilor Constantin VII şi Roman II. A cucerit de la arabi Creta (961), N Siriei şi Cilicia (964-966), Antiohia şi Alepul (969). Asasinat de conjuraţia condusă de loan Tzimiskes şi soţia sa, Teofano. 595 NICIAS NICEFOR (NIKEPHOROS), numele mai multor patriarhi ai Constantinopo-lului. Mai important; N. (Sfântul) (758-829). Patriarh (806-815). Iniţial, în conflict cu Teodor Studitul. După moartea împăratului Nicefor I (811), a strâns legăturile cu Roma şi s-a împăcat cu studiţii. A luat măsuri împotriva ereticilor, dar şi a evreilor. Din cauza opoziţiei sale faţă de iconoclaşti, a fost constrâns să abdice, retrăgându-se la mănăstire (815), unde a scris Brevia-rium Nicephori — istorie a Imp. Bizantin în anii 602-769 şi o „Cronografie" — prezentare cronologică a istoriei universale de la „facerea lumii" şi până în zilele sale. Canonizat. Comemorat la 2 iun. şi 13 mai. NICEFOR (NIKEPHOROS), Grego- ras (c. 1295-C.1360), învăţat umanist bizantin. A propus o reformă a calendarului iulian. Autor al unei „Istorii bizantine" în 37 de cărţi, cuprinzând perioada anilor 1204-1359. NICETA (REMESIANUL) (c. 335-c. 420), scriitor latin creştin. Episcop de Remesiana (azi Bela Palanka, Serbia) în Dacia Mediterranea. Activitate misionară pe ambele ţărmuri ale Dunării. Cunoscut, în special, datorită poemului „Carmen 17“ al lui Paulinus de Nola. I se atribuie numeroase lucrări liturgice şi catehetice. A colaborat la elaborarea versiunii definitive a imnului Te Deum („Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm"). Canonizat. Comemorat la 22 iun. şi 7 ian. NICETA (NICETAS) STETHATOS (c. 1000-c. 1080), mistic şi teolog bizantin. Călugăr. Adept al ascetismului isihastic. A intrat în polemică cu patriarhul Mihail Cherularie în problema schismei din 1054. NICHEL (< fr., germ. {i}) s. n. Element chimic (Ni; nr. at. 28, m. at. 58,71, p.t. 1 452°C, p.f. 2 840°C, gr. sp. 8,90), metal alb-cenuşiu, lucios, maleabil şi ductil, feromagnetic. Se găseşte în natură sub formă de sulfuri, de arseniuri etc. Se extrage prin reducerea cu cărbune a oxidului obţinut prin prăjirea minereului. Formează combinaţii stabile în starea de valenţă 2; este rezistent la acţiunea agenţilor chimici; se foloseşte la obţinerea unor oţeluri speciale, a unor aliaje (argen-tan, alpaca, constantan, nichelină etc.) şi la nichelare. Fin divizat, piroforic, este utilizat drept catalizator în reacţiile de hidrogenare. A fost descoperit (1751) de chimistul şi mineralogul suedez Axei F. Cronstedt. NICHELA (< fr.) vb. I tranz. A acoperi o piesă metalică cu un strat subţire de nichel în scopul protecţiei anticorosive, pentru îmbunătăţirea aspectului exterior etc. NICHELINĂ (< fr. fe>) s. f. 1. Aliaj de 55% cupru şi 45% nichel, uneori cu adaos de zinc, folosit la fabricarea rezistenţelor electrice. 2. (MINER.) Arse-niură de nichel, cristalizată în sistemul hexagonal; are culoare roşie-arămie, urma brună-neagră şi luciul metalic. Poate servi la extragerea nichelului. NICHIFOR (c. 1680-1751, n. Morea, Grecia), mitropolit al Moldovei (1739 sau 1740-1750). Dascăl al viitorului domn Grigore II Ghica. A iniţiat tipărirea a numeroase cărţi religioase („Evangheliarul", „Octoihul", „Psaltirea cu tâlc", „Liturghierul", „Triodul" etc.) şi a sprijinit înfiinţarea câtorva şcoli noi pentru pregătirea preoţilor. NICHIPERCEA s. m. art. Una dintre denumirile populare ale diavolului. NICHIREN (pe numele religios Ze-shobo Renchd) (1222-1282), călugăr, misionar şi reformator budist japonez. Fondator (1253) al sectei care-i poartă numele, cunoscută şi sub numele de Hokke sau N., care considera că în sutra lotus se află întregul adevăr. Persecutat şi exilat în insula Sado, şi-a fundamentat doctrina, care a dus la o înflorire a budismului în Japonia. NICHOLS [njkels], Emst Fox (1869- 1924), fizician american. Prof. la Univ. Yale şi Columbia. A studiat radiaţiile infraroşii şi a măsurat, cu un radimetru conceput de el, radiaţiile unor stele. A demonstrat existenţa presiunii luminii şi a reprodus experimental anumite fenomene analoge cu cele care produc cozile cometelor. NICHOLS [nikelz], Mike (n. 1931), regizor american de teatru şi film. Producţii pentru televiziune. Se impune criticii şi publicului prin filme ce relevă realitatea contemporană într-o viziune critică, uneori caustic-comică („Cui i-e frică de Virginia Woolf", „Ziua delfinului", „Doi bărbaţi şi o moştenitoare", „Salutări din Hollywood", „Cabaret în familie"). Premiul Oscar: 1970 („Absolventul"). NICHOLSON [nikelsn], Ben (1894-1982), pictor britanic. Sub influenţa lui Mondrian, evoluează de la realism la abstracţia pură. Contribuţii importante la dezvoltarea artei moderne prin seria de naturi statice, caracterizate prin fineţea şi transparenţa coloritului rece, Jack Nicholson prin forme geometrizate („Relief alb", „Iarna, noiembrie 1950", „Mai 1957", „Micene 3 — verde şi albastru"). NICHOLSON [njkelsnj, Jack (n. 1937), actor american de film. Unul dintre cei mai talentaţi actori contemporani, capabil să interpreteze orice partitură, de la comedie la tragedie („Easy Rider", „Cinci piese uşoare", „Ultimul detaliu", „Chinatown", „Profesiunea: reporter", „Poştaşul sună întotdeauna de două ori", „Iarba dracului"). Premiul Oscar: 1975 („Zbor deasupra unui cuib de cuci"), 1983 („Vorbe de alint"), 1998 („Mai bine nu se poate"). NICHOLSON [nikelsnj, William (1753-1815), chimist şi fizician britanic. Fondator al unei şcoli la Londra (1775) şi al primului ziar ştiinţific din Anglia (1797). împreună cu G. Carlisle a realizat electroliza apei (1800). I se datorează invenţia areometrului (1790) pentru măsurarea densităţii volumelor. A perfecţionat pila lui Volta. NICI (lat. neque) adv., conj. I. Adv. I. Cuvânt folosit în propoziţii negative cu valoare de negaţie sau pentru a întări negaţia: nici vorbă despre aşa ceva. 2. împreună cu pron. nehot. „unul", „una" formează pronume negative: nici unul n-a mai rămas. ♦ Urmat de art. nehot. „un", „o", are valoare adjectivală: nici un glas nu se auzea. II. Conj. Urmat de „nu“, leagă două sau mai multe propoziţii, stabilind un raport de coordonare copulativă; nici nu pleacă, nici nu stă. + Leagă două sau mai multe părţi ale unei propoziţii cu predicatul negativ; nu avea nici casă, nici masă. Expr. Nici una, nici alta sau nici una, nici două = îndată, numaidecât. NICIAS (470-413 Î.Hr.), general şi om politic atenian. După moartea lui Pericle (430) s-a impus ca unul dintre fruntaşii democraţiei ateniene, rival po- NICIDECUM 596 litie al lui Cleon şi Alcibiade. Iniţiatorul aşa-zisei „păci a lui Nicias“, din timpul Războiului Peloponesiac (421 Î.Hr.). Unul dintre cei trei comandanţi ai expediţiei ateniene în Sicilia (415- 413 Î.Hr.), unde a fost înfrânt şi executat de siracuzani. NICIDECUM (< nici + de + cum) adv. Deloc, câtuşi de puţin; în nici un chip; nicicum. NICIODATĂ (< nici + o + dată) adv. în nici un moment, în nici o împrejurare; nicicând. ^ Expr. Ca niciodată = cum nu este de obicei, cum nu s-a mai întâmplat. NICOARÂ, Moise (1785-1862, n. Gyula, Ungaria), profesor român. în-temeietorul uneia dintre primele şcoli pentru învăţătorii din Transilvania („Schola preparanda sau pedagoghi-cească a naţiei româneşti”), la Arad (1812). A militat pentru despărţirea ierarhică de Biserica sârbă şi reînfiinţarea Mitropoliei româneşti. în conflict cu autorităţile, a fost nevoit să treacă în Ţara Românească, unde a funcţionat ca profesor la Bucureşti. NICOBAR, Insulele arhipelag indian în partea de S a G. Bengal şi în SV M. Andaman, format din 19 insule; 1,6 mii km2. Ins. pr.: Great Nico-bar, Little Nicobar, Camorta, Car Ni-cobar, Katchall. Relief vulcanic (642 m alt.). Climă tropicală umedă. Orez, cocotieri, trestie de zahăr. Pescuit. împreună cu arh. Andaman formează un teritoriu unional al Indiei. NICODEMUS (supranumit Hagioritul) (1748-1809), cleric grec. Călugăr la Muntele Athos. Adept al isihasmului. Autor al unei cărţi de drept religios şi al unei filocalii. Sanctificat (1955). NICODIM (în „Noul Testament"), fariseu iudeu. Unul dintre ucenicii lui lisus Hristos, i-a luat apărarea acestuia în faţa Sinedriului. împreună cu losif Sfântul Nicolae din Arimateea, â coborât trupul lui lisus de pe cruce şi l-au înmormântat. NICODIM (de la Tismana) (c. 1340-1406, n. Prilep, Macedonia), călugăr de la Muntele Athos. Stabilit în Ţara Românească (în timpul domniei lui Vla-dislav I Vlaicu). A întemeiat, cu ajutorul voievodului Vladislav I, mănăstirea Vo-diţa (1370-1375) şi apoi, sprijinit de Radu I, mănăstirea Tismana (1377-1378). La mănăstirea Prislop, a cărei ctitorie i se atribuie, a copiat (1404-1405) un „Tetraevanghel" slavon miniat (cel mai vechi manuscris din Ţara Românească cu dată sigură ce ni s-a păstrat, operă reprezentativă pentru arta manuscrisului medieval). I s-a scris Viaţa abia în 1767, când a fost canonizat. Comemorat la 26 dec. NICODIM, Ion (n. 1932, Constanţa), pictor şi decorator român. Peisaje („Punct pescăresc", „Lacul"), portrete, lucrări decorative în mozaic („Şcoala") şi tapiserii („Cântare omului", azi la sediul UNESCO, „Ziua şi noaptea"), vădind efortul permanent de înnoire şi modernizare a limbajului plastic şi de conservare a elementelor tradiţionale. NICODIM MUNTEANU (pe numele de botez Nicolae) (1864-1948, n. Pipirig, jud. Neamţ), patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1939-1948). M. de onoare al Acad. (1918). Mitropolit al Moldovei (1935-1939). Scrieri liturgice pastorale, sfaturi pentru credincioşi („Cuvântări liturgice", „Cuvântări pastorale şi îndemnuri", „Cuvântul bisericii pentru războiul sfânt"). Traducător al „Bibliei". NICODIN, Dinu (1886-1948), scriitor român. Proză deopotrivă frustă şi rafinat erudită, solemn lirică şi ironic de-mistificatoare, de un mare pitoresc lingvistic, în linia balcanismului literar („Lupii", „Pravoslavnica ocrotire"), tinzând către construcţia monumentală (romanul „Revoluţia"). Nicodim Munteanu NICOL [njkel], William (1768-1851), om de ştiinţă scoţian. A inventat (1828) un dispozitiv optic paralelipipedic (care-i poartă numele), alcătuit din două prisme de spat de Islanda lipite cu balsam de Canada, care polarizează lumina prin birefringenţă şi care a putut fi folosit ca polarizator sau ca analizor. NICOLAE (c. 270-c. 352 d.Hr.), prelat creştin. Arhiepiscop de Myra (Asia Mică). Adversar al arianismului. Persecutat în vremea lui Diocleţian. A participat la sinodul de la Niceea (325). Potrivit numeroaselor legende despre viaţa sa, a fost autorul unor binefaceri, vindecări, învieri, minuni etc. Moaştele sale au fost aduse la Bari (Italia) în 1087. Un deget de la mâna dreaptă a fost adus la Bucureşti (biserica Sfântu Gheorghe-Nou) în sec. 19. S-a încetăţenit obiceiul, ca de ziua lui, copiii să primească cadouri. Canonizat. Sfântul patron al Greciei şi Rusiei, precum şi al marinarilor, fetelor nemăritate şi al copiilor. Prăznuit la 6 dec. NICOLAE, numele a cinci papi şi a unui antipapă. Mai importanţi: 1. N. I (supranumit cel Mare), papă (858-867). A consolidat autoritatea Bisericii catolice asupra autorităţilor laice şi în special asupra regilor franci. A intervenit în schisma apărută între patriarhii Bisericii ortodoxe, l-a sprijinit pe Igna-tius, excomunicându-l pe Fotie, care a replicat acuzând de erezie Biserica romană. Sanctificat. 2. N. II (pe numele laic Gerhard de Burgundia), papă (1059-1061). A stabilit în Conciliul de la Lateran (1059) ca alegerea suveranului pontif să fie făcută de cardinali, fapt ce a dus la o ruptură cu împăratul şi episcopii germani. 3. N. V (pe numele laic Tommâso Parentucelli), papă (1447-1455). Patron al artelor. A reconstruit Vaticanul, Catedrala Sf. Petru, a ridicat Palatul de pe Colina Capito-lină şi a pus bazele Bibliotecii Vaticanului. A intervenit în luptele interne din Italia, impunând Pacea de la Lodi (1454). NICOLAE, numele mai multor patriarhi de Constantinopol. Mai importanţi: 1. N. I (supranumit cel Mistic), patriarh (901-907; 912-925). A susţinut ideea de reunire a celor două biserici. în conflict cu împăratul Leon VI, în privinţa legalităţii şi a recunoaşterii celei de-a patra căsătorii a acestuia, a fost înlăturat în 907. Rechemat, a fost numit regent al lui Constantin VII, în timpul minoratului său. 2. N. III, patriarh (1084-1111). Mediator al disputei dintre cler şi împăratul Alexios I Comnen. A condamnat secta bogomililor. A în- 597 NICOLAE COLAN Principele Nicolae cercat să stabilească contacte cu Biserica catolică, dar a refuzat orice compromis în probleme de doctrină. Autor al unor texte liturgice. NICOLAE (NIKOLAi), numele a doi împăraţi ruşi din dinastia Romanov: N. I (1825-1855). Fiul lui Pavel I. Domnie caracterizată prin întărirea autocraţiei în Rusia. A înăbuşit în sânge răscoala decembriştilor (1825), răscoala din Polonia (1830-1831) şi a participat la înăbuşirea revoluţiilor de la 1848-1849 din Ungaria, Transilvania şi Ţara Românească, din care cauză a fost denumit „Jandarmul Europei"; de asemenea, a lichidat elementele de autonomie limitată în conducerea Basarabiei (182p). Politica sa externă s-a caracterizat'prin revenirea la principiile ^Sfintei Alianţe şi prin extinderea influenţei Rusiei în Orient (războaiele din Caucaz, 1817-1864, ruso-persan, 1826-1828 şi ruso-turc, 1828-1829). în timpul său a început Războiul Crimeii (1853-1856). N. II (1894-1917). Fiul lui Aleksandru III. A dus o politică internă de menţinere a sistemului autocratic, opunându-se oricăror tentative de reformă; pe plan extern a promovat un sistem de alianţe cu puterile occidentale în vederea expansiunii în Extremul Orient, unde ocupă Manciuria (1900). în confruntarea cu Japonia (1904-1905) a suferit o gravă înfrângere. S-a alăturat (1907) Antantei, cu care a participat la primul război mondial. Constrâns să abdice, este arestat la domiciliu (mart. 1917) şi deportat la Ekaterinburg, unde va fi asasinat împreună cu întreaga familie (17 iul. 1918). Sanctificat, împreună cu cinci membri ai familiei sale, de către Biserica rusă. NICOLAE (numele laic Ivan Dmitrie-vici Kasatkin) (1836-1912), arhiepiscop ortodox al Japoniei. A construit, la Tokyo, Catedrala Reînvierii, cu fonduri colectate din Rusia. Traduceri ale unor lucrări religioase; a răspândit reproduceri după icoane. Sanctificat. Prăznuit la 3 febr. NICOLAE (1903-1977, n. Sinaia), principe al României, fiu al regelui Fer-dinand şi al reginei Maria şi frate al lui Carol II. M. de onoare al Acad. (1929). Membru al Regenţei (ales la 4 ian. 1926) în timpul minoratului regelui Mihai (1927-1930). Unul dintre principalii susţinători ai readucerii pe tron a fratelui său, principele Carol. în 1937, în urma unei căsătorii morganatice (nov. 1931) cu Ioana Săveanu, a fost silit să renunţe la drepturile şi prerogativele regale (recâştigate la 10 iul. 1942); a locuit în străinătate (Franţa) sub numele de Nicolae Brana. NICOLAE ALEXANDRU, domn al Ţării Româneşti (1352-1364), asociat tatălui său Basarab I (din 1340). A continuat politica de consolidare a ţării şi a înfiinţat Mitropolia Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş (1359). Pe plan extern, a luptat împotriva tătarilor. NICOLAE BĂLAN (1882-1955, n. sat Blăjenii de Sus, jud. Bistriţa-Nă-săud), mitropolit român. M. de onoare al Acad. (1920), prof. la Institutul Teo-logic-Pedagogic din Sibiu. Luptător pentru Marea Unire (1918), membru al organizaţiei culturale ASTRA. Mitropolit al Ardealului (1920-1955). A apărat autonomia Bisericii Ortodoxe Române, militând pentru acceptarea principiilor Statutului Organic şagunian în organizarea acesteia. îndrumător al şcolilor secundare (până în 1948), a înfiinţat unele noi; a construit numeroase biserici şi case parohiale (paraclisul şi biblioteca Academiei Teologice din Sibiu). Unul dintre marii ecumenişti ai perioadei interbelice. Lucrări: „Chestiunea bisericească din România şi autonomia bisericii noastre", „Evanghelia şi democraţia", „Ortodoxia în mijlocul frământărilor de azi“, „Biserica şi viaţa“. NICOLAE BĂLCESCU 1. Com. în jud. Bacău, situată pe dr. văii Şiretului, la confl. cu Bistriţa; 10 591 loc. (2000). Staţie de c.f. (în satul Valea Seacă). Hidrocentrală (29,15 MW), în satul Galbeni. Izvoare cu ape minerale sulfuroase, sulfatate, bicarbonatate, calcice, clorurate, sodice (în satul Sărata). Biserica Tăierea Capului Sfântului loan Botezătorul (ante 1809, reparată în 1896 şi 1921), în satul Valea Seacă. 2. Vechea denumire (până la 24 mart. 1981) a com. Alexandru Odobescu, jud. Călăraşi. 3. Com. în jud. Călăraşi, situată în Câmpia Bărăganului; 1 617 loc. (2000). Staţie de c.f. Produse chimice. 4. Com. în jud. Constanţa, în zona de contact a pod. Casimcea cu pod. Carasu; 4 910 loc. (2000). Staţie de c.f. Fermă de creştere a bovinelor. 5. Com. în jud. Vâlcea, în V Piem. Cotmeana, pe râul Topolog; 3 974 loc. (2000). Reşed. com. este satul Rotă-reşti. Pomicultură. Casa memorială „Nicolae Bălcescu". Bisericile Sf. Dumitru (sec. 18), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1832, cu picturi murale interioare originare) şi Adormirea Maicii Domnului (1888), în satele Predeşti, Schitu şi Mângureni. NICOLAE COLAN (1893-1967, n. sat Araci, fost Arpătac, jud. Covas-na), mitropolit român. Acad. (1942), prof. la Academia Teologică „Andre- Nicolae I Nicolae Bălan Nicoale Colan NICOLAE CORNEANU 598 iană“ din Sibiu, rector al acesteia (1928-1936). Membru al organizaţiei culturale ASTRA. Ministru al Cultelor şi Artelor (1938-1939). Arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului (1957-1967). Lucrări cu caracter teologic, pastorale, sfaturi pentru credincioşi şi preoţi („Biblia şi intelectualii", „La luptă dreaptă. Un capitol de strategie misionară", „Medalioane", „Eroi şi mucenici ai dreptei credinţe"). Traduceri. NICOLAE CORNEANU (n. 1923, Caransebeş), mitropolit român. M. de onoare al Acad. (1992), prof. la Seminarul Teologic din Caransebeş şi la Institutul Teologic Universitar din Sibiu. Episcop de Arad (1960-1962), arhiepiscop al Timişoarei şi Caransebeşului şi mitropolit al Banatului (din 1962). Preocupat de restaurarea monumentelor istorice-bisericeşti, de organizarea unor colecţii muzeale, deMdicarea a noi lăcaşuri de cult. Unul dintre ecu-meniştii importanţi. Lucrări de patristică („Temeiurile învăţăturii ortodoxe", „Studii patristice. Aspecte din vechea literatură creştină", „Quo vadis? Studii, note şi comentarii teologice"). Traduceri. NICOLAE CRETANUL (sec. 16-17), zugrav român. Artist la Curtea lui Mihai Viteazul, care i-a încredinţat şi unele misiuni diplomatice. I se atribuie pictura unor biserici din Transilvania (capelele unor biserici din Alba lulia şi Târgu Mureş). NICOLAESCU, Sergiu (n. 1930, Târgu Jiu), regizor, actor de film şi om politic român. Abordează documentarul experimental („Memoria trandafirului"), filmul istoric de mare montare („Dacii", „Mihai Viteazul"), de război („Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte", „Triunghiul morţii"), poliţist şi de aventuri („Cu mâinile curate", „Capcana mercenarilor"), comedia („Nea Mărin miliardar"), precum şi pe cel de actuali- tate („Zile fierbinţi"). Ecranizări („Ultima noapte de dragoste"). NICOLAE TITULESCU, com. în jud. Olt, situată în Câmpia Boian, pe râul Vedea; 3 034 loc. (2000). Casa me-morială „Nicolae Tiţulescu". Conac (sec. 19) şi biserica Sf. Gheorghe (1897), în satul N.T.; biserica Cuvioasa Parascheva (1863-1864), în satul Ghimpeţeni. Rezervaţie de dropii. Până la 17 febr. 1968 s-a numit Tituleşti. NICOLAI [nikolai], Christoph Frie-drich (1733-1811), scriitor şi editor german. A condus (din 1758) librăria înfiinţată de tatăl său la Frankfurt pe Oder, unde a organizat un puternic centru cultural. Fondator al unor reviste importante, ca „Biblioteca universală germană" (1765-1806). Lucrările sale se caracterizează printr-un pătrunzător spirit satiric („Bucuriile tânărului Wer-ther", parodie după Goethe). NICOLAI [nikolai], Cari Otto Ehren-frled (1810-1849), compozitor şi dirijor german. Prim-dirijor al Operei imperiale din Viena, fondatorul concertelor filarmonice. Opera comică „Nevestele vesele din Windsor" este singura sa creaţie care a dăinuit timpului. Muzică religioasă, de cameră, coruri, lieduri, două simfonii. NICOLAIER [nikolaer], Arthur (1862-1945), medic german. Prof. univ. la Gottingen şi Berlin. A descris (1894) bacilul tetanosului şi toxinele pe care le secretă (bacilul lui N.). NICOLAI NICOLAEVICI (Nikolai Nikolaevici) (1831-1891), general rus; mare duce. Al treilea fiu al ţarului Nicolae I. Comandant al armatei ruse în Războiul Ruso-Româno-Turc (1877-1878). A cerut insistent, printr-o telegramă, principelui Carol al României ca armata română să treacă Dunărea pentru a-i veni în ajutor. NICOLAiŢI (< n. pr. Nicolae) s. m. pl. Adepţi ai unei secte creştine apă- Constantin Nicolau rute în sec. 1 d.Hr. în Pergam şi Efes; nu recunoşteau divinitatea lui lisus Hristos şi se considerau urmaşii lui Nicolae, unul dintre cei şapte diaconi. NICOLA PISANO v. Pisano. NICOLAS de Verdun (c. 1140-c. 1205), sculptor şi orfevru din Lorena. Lucrări suple, caracterizate printr-o deosebită expresivitate (amvonul de la Klosterneuburg — lângă Viena, casa-relicvar a Regilor-magi din Koln, relic-variul de la Notre-Dame de lângă Tournai). NICOLAU, Constantin (1897-1974, n. Bârlad), medic român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Director al Centrului di Hematologie şi Transfuzie din Bucureşti (1951-1967). A realizat prima puncţie sternală din România. Lucrări în domeniul bolilor de sânge şi al imunităţii dobândite („Hematologie", „Progrese în tehnicile hematologice uzuale"). NICOLAU, Edmond (1922-1996, n. Brăila), inginer român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul ciberneticii („Introducere în cibernetică"), în teoria câmpului electromagnetic („Introducere în electromagnetismul teoretic modern") şi în domeniul antenelor. Nicolae Comeanu Sergiu Nicolaescu Edmond Nicolau 599 NICOLESCU Gheorghe Nicolau Ştefan Gh. Nicolau Constantin Nicolăescu-Plopşor NICOLAU, Gheorghe (1886-1950, n. Pufeşti, jud. Vrancea), inginer român. Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Ministru al Asigurărilor Sociale (1944-1946). Studii în domeniul teoriei motoarelor cu ardere internă, lucrări de modernizare a unor unităţi energetice, a drumurilor („Valoarea teoriei ciclice clasice a motoarelor cu ardere internă", „Problema energiei", „Evacuarea apei din mine. Călăuză pentru mineri"). NICOLAU, Ion (1885-1963, n. Bucureşti), medic român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Specialist în pediatrie, a efectuat importante cercetări privitoare la tuberculoză, reumatism, meningită cerebro-spinală, malnutriţie şi inaniţie, bolile sanguine infantile („Reumatismul infantil", „Tuberculoza infantilă", „Anemiile hemolitice la copii"). NICOLAU, Ştefan Gh. (1874-1970, n. Ploieşti), medic român. Acad. (1948), prof. univ. Ia Cluj şi Bucureşti. Fondator al şcolii române moderne de dermato-venerologie. Contribuţii importante la studiul unui mare număr de dermatoze (care-i poartă numele), al tuberculozei pielii, al leprei, micozelor, sifilisului. Lucrări: „Consideraţiuni asupra imunităţii sifilisului", „Profilaxia şi tratamentul sifilisului", „Bolile de piele datorate ciupercilor (mucigaiurilor)", „Precancerul pielii", „Elemente de dermatologie fiziopatologică". NICOLAU, Ştefan S. (1896-1967, n. Bucureşti), medic român. Acad. (1948), prof. univ. la Cluj, laşi şi Bucureşti. Fondatorul şi directorul Institutului de Inframicrobiologie din Bucureşti (1950-1967). Creatorul şcolii româneşti de inframicrobiologie („Elemente de inframicrobiologie generală"). Contribuţii fundamentale în studiul a numeroase boli virotice: herpes, turbare, febră af-toasă, zona zoster („Turbarea", „Her-pesul", „Virusuri şi tumori"). A introdus noţiuni noi, ca: paraimunitate, sepîi-nevrită. Cercetările sale referitoare la hepatita epidemică au dus la izolarea virusului hepatitei epidemice sclerogene („Hepatitele infecţioase inframicrobie-ne"). A studiat problema legăturii dintre cancer şi virusuri („Cancer şi virusuri"). Membru a numeroase academii şi societăţi ştiinţifice din străinătate. NICOLĂESCU-PLOPŞOR, Constan- tin (1900-1968, n. sat Plopşor, jud. Dolj), arheolog, etnograf şi folclorist român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. Ia Craiova. Director al Muzeului de Istorie al Olteniei (1927—1952), în cadruî căruia a înfiinţat şi condus Institutul de Arheologie Olteană (1920- 1930). Specialist în arheologia Comunei primitive („Prepaleoliticul în România", „Paleoliticul în România"). A efectuat cercetări arheologice la Porţile de Fier, Ohaba-Ponor, Mitoc, Ripiceni, Bugiuleşti ş.a. NICOLESCO, Mariana (n. 1948, Găujani, jud. Giurgiu), soprană română. Stabilită în Italia (1968). M. de onoare a Acad. (1993). Carieră internaţională pe marile scene ale lumii (Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York ş.a.). Repertoriu divers clasic, romantic şi contemporan, de operă (Ver-di, Puccini, Donizetti, Mozart, Bellini, Leoncavallo, Mascagni) şi vocal-simfo-nic. Preşedintă fondatoare a Fundaţiei internaţionale „Ateneul Român" din Bucureşti şi a instituţiei similare din New York. Iniţiatoarea Festivalului „Ha-riclea Darclee" de la Brăila. NICOLESCU, Alexandru (1882-1941, n. Tulgheş, jud. Harghita), cleric şi teolog român greco-catolic. Prof. la Seminarul Teologic din Blaj. Episcop de Lugoj (1922-1935). Mitropolif de Blaj (1935-1941). Lucrări de morală şi apologetică („Adevăruri eterne. Meditaţii, predici, conferinţe, cuvântări ocazionale", „Teologia morală. Principii", vqI. I, „Stropi de rouă. Poveţe sufleteşti..."). Traduceri. Ştefan S. Nicolau Mariana Nicolesco Alexandru Nicolescu N1C0LESCU 600 NICOLESCU, Basarab (n. 1942, Ploieşti), fizician român. Stabilit în Franţa. Contribuţii în domeniul teoriei şi fenomenologiei interacţiei hadronice la energii înalte şi în bootstrapul topologic („Nous, la particule et Ie monde", „Elastic and Diffractive Scattering“, în colab.). Un studiu despre implicaţiile matematice ale poeziei ermetice barbiene („Ion Barbu — cosmologia «Jocului Secund»"). NICOLESCU, Corina (1922-1977, n. Bucureşti), istoric de artă român. Studii de artă veche („Argintăria veche românească", „Costumul medieval românesc"). NICOLESCU, George (n. 1950, Ploieşti), solist vocal şi compozitor român de muzică uşoară. Carieră ca interpret în concerte, la radio şi televiziune. Turnee peste hotare. Discuri („Ordinea de zi“). Creaţii interpretate de .alţi solişti („Eternitate"). NICOLESCU, Miron (1903-1975, n. Giurgiu), matematician român. Acad. (1955), prof. univ. la Cernăuţi şi Bucureşti. Preşedinte al Acad. Române (1966-1975), director al Institutului de Matematică al Acad. din Bucureşti (1963-1973). Creator al şcolii româneşti de analiză matematică, a diversificat şi amplificat cercetările în domeniu („Analiza matematică"). Lucrări privind funcţiile complexe şi funcţiile armonice. A introdus noţiunile de „funcţie poliarmonică" şi „funcţie policalori-că“; contribuţii la teoria derivatei alveolare, ia teoria măsurii Jordan, la analiza hiperbolică şi algebre normate („Sur une classe d’equations fonction-nelles", „Les fonctions polyarmoniques", „Funcţii reale şi elemente de topologie"). Membru a numeroase academii şi societăţi ştiinţifice din străinătate. NICOLESCU, Simeon (1888-1941, n. Bucureşti), dirijor şi compozitor român. Muzică simfonică, corală („Cân- Miron Nicolescu ţările Sfintei liturghii", „Ad majorem Dei gloria") şi vocal-simfonică. NICOLESCU, Vasile (1929-1990, n. Podenii Vechi, jud. Prahova), poet român. Lirică meditativă caracterizată prin rafinamentul baroc al formei („Lumea diafană",. „întâlnire în oglindă", „Salon olandez"). Eseuri („Starea lirică"). Traduceri. NICOLLE [nikol], Charles (1866-1936), microbiolog şi parazitolog francez. Prof. la College de France. Director al Institutului Pasteur din Tunis (1902-1936). Cercetări asupra tifosului, febrei de Malta. A dovedit experimental transmiterea prin păduchi a tifosului exantematic. Lucrări: „Experimentarea în medicină", „Destinul bolilor infecţioa-se". Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1928). NICOLLIER [nikolie], Claude (n. 1944), astronom şi astronaut elveţian. Selecţionat ca astronaut al Agenţiei Spaţiale Europene (1978), a efectuat două zboruri (1992, 1993) la bordul navetei spaţiale „Atlantis". A avut un important rol la repararea telescopului spaţial Hubble. NICOMACHUS de Gerasa (sec. 2 d.Hr.), filozof şi matematician grec. Autor al unor lucrări de aritmetică şi de geometrie („Introducere în arta numerelor", „Introducere în aritmetică"). Ca filozof a sistematizat doctrina pitagoreică prin contribuţii originale („Manual de armonie"). NICOMEDE (NIKOMEDES), numele a patru suverani ai Bitiniei elenistice. Mai importanţi: 1. N I, rege (279-250 Î.Hr.). întemeietorul Regatului Bitiniei, ca urmare a respingerii ofensivei Sefeucizilor. A dus o politică de eleni-zare a statului şi a fondat oraşul Nico-media (264 î.Hr.). 2. N. IV Philopator, rege (94-74 î.Hr.). Izgonit de pe tron de Mitridate VI Eupator, regele Pontului, şi reinstalat de romani (92 Î.Hr.). în semn de recunoştinţă, ’a moarte a lăsat moştenire Romei regatul său, transformat în 63 Î.Hr. în prov. romană. NICOMEDIA v. Izmit. NICOPOLE, oraş în N Bulgariei, pe dr. Dunării; 16,9 mii loc. (1990). Centru comercial. Oraş roman în Moesia Inferior, fundat de Traian (102). Distrus de goţi (250), este reconstruit în 629 de împăratul bizantin Heraclios. Aici, la 25 sept. 1396, armata cruciată condusă de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a fost înfrântă de armata turcă condusă de sultanul Baiazid I Trăsnetul; la această luptă a participat alături de cruciaţi şi un corp de oaste român. Azi Nikopol. NICOREŞTI, com. în jud. Galaţi, situată în zona de contact a Colinelor Tutovei cu Câmpia Tecuciului, pe stg. văii Şiretului; 5 920 loc. (2000). Centru viticol şi de vinificaţie. Pomicultură. Fermă de creştere a bovinelor. în satul Poiana au fost descoperite urmele unei aşezări geto-dacice de tip dava, identificată cu cetatea Piroboridava. în satul N., menţionat documentar în 1437, se află bisericile Naşterea Maicii Domnului (1728, refăcută în 1851), Adormirea Maicii Domnului (1780, refăcută în 1928), Sf. Nicolae (1807, restaurată în 1892) şi Sf. Gheorghe (1820, renovată în 1884). NICOR^TE s. m. (BOT.) Nume dat mai multor specii de bureţi comestibili din genul Agaricus; cresc în pajişti, tufărişuri, în păduri de foioase luminoase şi la marginea pădurilor. Au o importantă valoare alimentară. NICOSIA [nikosia] (LEVKOSfA în Ib. greacă; LEFKOŞA în Ib. turcă), capitala statului Cipru, situată în partea de N a ins. Cipru, în Câmpia Mesa-oria, la 150 m alt., pe râul Pediaios; 181,2 mii loc. (1992). Pr. centru politic, economic, comercial şi cultural al ţării. Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. de maşini-unelte. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului, tutunului, cimentului, pielăriei şi încălţămintei, ceramicii, alim.; covoare. Muzeu de artă bizantină. Turism. Monumente: Mănăstirea augustinilor (sec. 12-14), Catedrala Sf. Sofia (1209-1325), transformată în moschee în 1571, Palatul arhiepiscopal (sec. 13-14), vestigii ale unor fortificaţii veneţiene datând din 1567, cu 11 bastioane şi trei porţi. Fundat în sec. 7 î.Hr., intră în componenţa Imp. Bizantin (330-1191), apoi sub cârmuirea dinastiei Lusignan (1192-1489), trece sub stăpânire veneţiană (1489-1571), turcă (1571-1878) şi britanică (1878-1960). Centru ad-tiv al coloniei Nicosia. Palatul arhiepiscopal 601 NICULESCU v v<4&K'°, tete* *''±-*.3 * Nicosia. Catedrala Sf. Sofia (azi moschee) britanice Cipru (din 1925), N. a devenit capitala Rep. Cipru (din 1960). NICOTINAMIDĂ s. f. Vitamina PP. NICOTINĂ (< fr., germ. {i}; de la n. pr. J. Nicot, diplomat francez din sec. 16, care a adus tutunul din Portugalia în Franţa) s. f. Alcaloid care se găseşte în tutun (până la 2%) şi în alte plante; lichid toxic, incolor, cu p.f. 246°C. în doze mici constituie un excitant al sistemului nervos, în doze mari însă produce intoxicaţii grave. Se întrebuinţează în medicină şi ca insecticid. NICOTINIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = compus organic cristalin, incolor, obţinut sintetic prin oxidarea chi-nolinei. Se întrebuinţează ca intermediar în sinteza nicotinamidei (vitamina PP). NICOTINISM (< fr. ti» s. n. (MED.) Tabagism. NICOVALĂ (< bg., ser.) s. f. 1. (METAL.) Unealtă de oţel folosită în atelierele de forjare pentru sprijinirea pieselor care se prelucrează prin baterea cu ciocanul. 2. (ANAT.) Unul dintre oasele mici care formează urechea medie. NICROM (< fr. {i>; (s> fr. nifckel] „nichel" + chrome ,,crom“) s. n. Aliaj pe bază de nichel cu crom (15-30%), siliciu (până la 1,5%), aluminiu (până la 3,5%), microadaosuri de pământuri rare, rezistent la temperaturi înalte (1 000-1 250°C). Se foloseşte la con- fecţionarea rezistentelor electrice, a elementelor de cupluri termoelectrice etc. NICROTERM (< fr.; {s} fr. ni[ckel] „nichel" + chro[me] „crom“ + gr. thermos ,,cald“) s. n. Aliaj de 60% nichel şi 15-25% crom, cu adaos de carbon, fier, siliciu etc., rezistent la temperaturi înalte (1 050°C) şi ia medii corosive; se foloseşte Ia confecţionarea unor vase, cutii etc. pentru industria alimentară, chimică etc. NICŞENI, com. în jud. Botoşani, situată în Câmpia Jijiei, pe cursul superior al râului Siliştea; 2 739 loc. (2000). Biserică (1879), în satul N. NICTAGINACEE (< fr., fat.; {s> din gr. nyx „noapte") s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, erbacee sau lemnoase, uneori liane, cu frunze simple, alterne sau opuse, nedivizate, cu flori actinomorfe şi cu fructe nuculiforme cu o singură sămânţă (ex. barba împăratului), originare din America de Nord şi din America de Sud. NICTALOP, -A (< fr.; {s> gr. nyctal-ops, din nyx „noapte" şi ops „vedere") adj., s. m. şi f. (Persoană sau animal) care prezintă nictaiopie. NICTALOP|E (< fr.) s. f. Capacitatea de a vedea noaptea sau de a distinge mai bine obiectele slab luminate decât pe cele în plină lumină. Proprie unor animale (ex. pisica, cucuveaua, bufniţa). La oameni, n. constituie o anomalie a vederii. NICTEMER (< fr.; (s> gr. nykt-„noapte" + hemera „zi") s. n. Interval de timp de 24 de ore (o zi şi o noapte). Termenul este folosit pentru a desemna variaţiile ciclice ale unor funcţiuni biologice în decursul a 24 de ore. NICTOFOBJE (< fr.) s. f. Frica patologică de întuneric în general şi de întunericul nocturn în special. NICTURIE (< fr.) s. f. Eliminare de urină mai frecventă sau mai abundentă noaptea decât ziua; constituie un semn de insuficienţă renală. NICULA, sat în com. Fizeşu Gherlii, jud. Cluj, menţionat documentar în 1326. Aici se află mănăstirea (de călugări) cu acelaşi nume, întemeiată în 1552 (data este incertă). Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului, datând din 1650, a fost mistuită de incendiul din 24 apr. 1973, în locul ei fiind adusă o altă biserică de lemn din satul Fânaţe (jud. Bistriţa-Năsăud). Biserica de zid, cu hramul Sf. loan Botezătorul, construită în anii 1875-1879, păstrează picturi murale originare, de factură bizantină. Loc de pelerinaj (15 aug.); icoană făcătoare de minuni. Muzeu cu icoane pe sticlă, cărţi vechi de cult etc. în sec. 18, la mănăstirea N. s-a constituit un centru de realizare a icoanelor pe sticlă, devenit, cu timpul, celebru prin compoziţiile simple, cu desen naiv, de o mare expresivitate, viu colorate, mai ales în roşu, răspândite ulterior în toată Transilvania. NICULESCU 1. Alexandru N. (n. 1928, Craiova), lingvist român. Prof. univ. la Bucureşti, Viena, Padova, Paris. Studii în domeniul lingvisticii româneşti, al italienisticii şi romanisticii („Individualitatea limbii române între limbile romanice", „Strutture allocutive pronominali reverenziali in italiano", „Structura morfologică a limbii române", în colab.). 2. Florlca Dimitrescu-N. (n. 1928, Bucureşti), lingvistă română. Soţia lui N. (1). Prof. univ. Ia Bucureşti. Studii privind fonetica, lexicul şi gramatica limbii române („Locuţiunile verbale în limba română", „Introducere în fonetica istorică a limbii române"). Cercetări asupra textelor româneşti vechi („Testi rumeni antichi", în colab.); lucrări enciclopedice („Dicţionar de cuvinte noi"). NICULESCU, Angelo (n. 1921, Craiova), antrenor român de fotbal. A debutat ca fotbalist la Unirea Tricolor (1937), fiind jucător activ până în 1949. Ca antrenor, a reuşit să califice echipa naţională a României (după 32 de ani) la turneul final al Campio- Nicula. Maica Domnului cu Pruncul NICULESCU 602 natului Mondial din Mexic (1970) şi în sferturile de finală ale Campionatului European din R.F.G, (1972). NICULESCU, Gheorghe (1923-1995, n. Craiova), medic militar român. Ge-neral-locotenent. M. de onoare al Acad. (1992), prof. univ. la Bucureşti. Inventator a numeroase aparaturi de chirurgie traumatologică şi ortopedică. A introdus tehnici chirurgicale noi în tratamentele luxaţiilor; pentru prima dată în România, a introdus tratamentul cu laser de slabă putere, bisturiul cu laser de 100 W şi artroscopia în scop explorator şi terapeutic. Lucrări: „Chirurgia în campanie", „Probleme de medicină militară", „Traumatismele membrelor — atlas schematic de tehnici operatorii", „Transplanturi de grefe osoase şi cartilaginoase", NICULESCU, loan (lancîi) (1863-1917, n. Bucureşti), actor român. Continuator al lui Millo în rolurile de travesti, a rămas în istoria teatrului românesc ca un mare interpret al comediilor lui Caragiale şi Moliere. A jucat în premieră rolul lui Caţavencu din „O scrisoare pierdută", creaţie apreciată de contemporani ca „monumentală". NICULESCU, Ion T. (1895-1957, n. Focşani), medic român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la studiul substratului anatomic al bolii lui Parkinson; a descris un nucleu din mezencefal (nucleul lui Foix şi Niculescu) şi a iniţiat procedee de colorare prin impregnare a nevrogliei. Tratate („Morfopatologia sistemului nervos"). Lucrarea „Anatomie cerebrale. Les noyaux gris centraux et la region mesencephalo-sous-optique", elaborată împreună cu medicul francez Ch. Foix, este considerată clasică în domeniul histologiei sistemului nervos. NICULESCU 1. Margareta N. (n. 1923, Bucureşti), regizoare română. Stabilită în Franţa (1984). A condus Teatrul Ţăndărică (1949-1984), Institutul Mondial al Marionetei de la Charleville-Mezieres, Franţa (din 1984), Şcoala Superioară Naţională de Arte ale Marionetei (1987-1998), Centrul Naţional Român UNIMA şi Comisia UNIM A de formare profesională a păpuşarilor. Spectacolele sale, numeroasele iniţiative (festivaluri, congrese, publicaţii ca revista „Puck", înfiinţări de companii şi şcoli de teatru) au avut un rol deosebit la dezvoltarea teatrului de păpuşi şi marionete în România şi pe plan internaţional. 2. Irina N. (n. 1950, Bucureşti), regizoare română. Fiica Margaretei N. Stabilită în Franţa (1984). Prof. la Şcoala Superioară Naţională de Arte ale Marionetei de la Charleville-Mezieres din Franţa. A montat spectacole la Teatrul Ţăndărică din Bucureşti, în Belgia, Canada, Elveţia, S.U.A. („Anotimpurile mânzului", „Pasărea de foc"). NICULESCU, Marin (n. 1923, Bucureşti), ciclist român. Câştigător al Turneului României (1951), participant la această competiţie în cinci ediţii. La Jocurile Balcanice şi ale Europei Centrale din 1948, de la Sofia, a câştigat cursa cu un avans de 17 minute şi 6 secunde. NICULESCU, Nifon (pe numele de botez Nicolae) (1858-1923, n. Bucureşti), prelat român. Prof. de religie la Bucureşti. Călugărit la Cernica sub numele de Nifon. Episcop al Dunării de Jos (1909-1922). Lucrări de muzică psaltică („Carte de muzică bisericească pe psaltichie şi pe note liniare pentru trei voci"). Editor de cărţi cu caracter didactic moralizator, printre care „Vieţile sfinţilor" şi „Catehismul ortodox". Ştefan Niculescu NICULESCU, Oscar (1860-1939, n. Bucureşti), jurist român. M. de onoare al Acad. (1934), prof. ia Şcoala Superioară de Război din Bucureşti. Prim-preşedinte al Curţii de Apel (din 1920), prim-preşedinte al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (1927). Senator de drept. NICULESCU, Ştefan (n. 1927, Mo-reni), compozitor şi muzicolog român. Acad. (1996), prof. univ. la Bucureşti. Iniţial integrează gândirea serială într-o entitate de tip modal, ulterior se preocupă de studiul muzicilor arhaice europene şi extra-europene. Rol esenţial în impunerea eterofoniei ca sintaxă muzicală. Creaţie diversă: muzică simfonică („Eteromorfie", „Formanţi", „Aforisme de Heraclit", „Ison I şi II", „Sincronie I şi ll“, trei simfonii), muzică de cameră, vocal-simfonică, de scenă, de film, o operă pentru copii („Cartea cu Apolo-dor"). Lucrări de muzicologie („L’Hete-rophonie"), studii despre creaţia lui G. Enescu („Aspecte ale folclorului în opera lui G. Enescu"), eseuri („Reflecţii despre muzică"). Premiul „Herder" (1944). NICULESCU-BASU, George (1882-1964, n. Brăila), bas român. S-a afirmat şi pe scenele din străinătate (Mi- Gheorghe Niculescu Ion T. Niculescu Oscar Niculescu 603 NIEMCEWICZ George Niculescu-Basu lano, Parma). Dotat cu o voce caldă, puternică şi cu un excelent simţ al jocului scenic, a deţinut roluri titulare în „Boris Godunov“ de Musorgski, „Mefis-tofele“ de A. Boito, „Cavalerul rozelor" de R. Strauss etc. Memorii („Amintirile unui cântăreţ de operă"). NICULEŞTI, com. în jud. Dâmboviţa, situată în Câmpia Titu; 4 410 loc. (2000). NICULIŢEL 1. Podişul asociere de culmi deluroase şi platouri în N Do-brogei, cu orientare NV-SE, delimitate la V şi S de râul Taiţa, la E de Teliţa şi la N de Dunăre. Reprezintă un rest din masivul hercinic nord-dobrogean, fiind un podiş de eroziune, sculptat în depozite triasice, străbătute de diabaze şi porfire. Face trecerea între M-ţii Mă-cin şi Dealurile Tulcei. Alt. max.: 411 m (Dealul Izvoare). Viticultură. în partea centrală a Pod. N. se află rezervaţia forestieră Valea Fagilor (154,2 ha), cu exemplare impunătoare de Fagus orientalis. 2. Com. în jud. Tulcea, situată în ENE podişului cu acelaşi nume, la poalele dealului Sarica, în zona de izvor a râului Teliţa; 5 099 loc. (2000). Expl. forestiere şi de calcar. Important centru viticol şi de vinificaţie. Pomicultură. Pe teritoriul satului N. au fost descoperite vestigii geto-dacice (ceramică) din sec. 4-3 î.Hr. şi 1 d.Hr. şi vestigii romane (altar ridicat lui lupiter Dolichenus, o stelă funerară, ceramică romană, ruinele unui apeduct şi ale unor edificii etc.). în jurul com. N. au fost identificate urmele unui val de pământ (27 km lungime), datat ipotetic în sec. 8. în 1971, au fost descoperite ruinele unei bazilici creştine (sfârşitul sec. 4), cu trei nave şi o absidă semicirculară. în altar a fost găsită o criptă, ce adăpostea moaştele martirilor Zotikos, Attalos, Kanasis şi Philippos, persecutaţi în anii 369-372 de regele vizigot Atanaric. în Evul Mediu, com. N. s-a numit Mănăs-tirişte. în arealul com. N. se află biserica Sf. Atanasie (sec. 13, cu transformări din sec. 19 şi repictată în 1990), mănăstirea Cocoş (de călugări), ctitorie din 1833 a monahilor Visarion, Gherontie şi Isaia, cu biserica Pogorârea Duhului Sfânt, construită în anii 1910-1913 pe locul uneia din 1853 (aici se află moaştele celor patru martiri creştini), precum şi mănăstirea Saon (de maici), ctitorie călugărească din 1846, cu o biserică veche (1881) şi o biserică nouă (înălţarea Domnului, 1912). NICULIU, Florin (1928-1994, n. Hu-deşti, jud. Botoşani), pictor român. Reprezentant al suprarealismului, căruia îi conferă o interpretare gravă şi, în acelaşi timp, de vibrant lirism. NIDATIE (< fr.; {s} lat. nidus „cuib") s. f. (La mamifere) Fixare a oului fecundat pe organul în care se va dezvolta în perioada gestaţiei. în mod normal, n. se face în mucoasa uterină; excepţional, se poate produce şi în afara ei, sarcina fiind extrauterină. NIDICOL, -A (< fr.; {s} lat. nidus „cuib" + colo „a locui") adj. (Despre puii unor păsări) Care este golaş şi orb la ieşirea din ou, neputând părăsi imediat cuibul (ex. puii de coţofană, de şoim). NIDIFUG, -Ă (< fr.; {s} lat. nidus „cuib" + fugio „a fugi") adj. (Despre puii unor păsări) Care, la ieşirea din ou, este bine dezvoltat, putând părăsi imediat cuibul (ex. bobocii de raţă). NIDWALDEN [nj:tvalden], semi-canton în centrul Elveţiei; 275,8 km2; 36,5 mii loc. (1996). Centrul ad-tiv: Stans. Hidrocentrale. Expl. forestiere şi de roci de constr. Creşterea intensivă a animalelor. Turism. NIEBELUNGENLIED [njbelugenlird] v. Nibelungi, Cântecul Nibelungilor. NIEBUHR [nj:bu:r], Barthold Georg (1776-1831), istoric german. Prof. univ. la Berlin şi Bonn. Specialist în istorie veche. Adversar al tradiţiei analitice, a promovat o viziune critică asupra istoriei, exercitând o puternică influenţă asupra evoluţiei ulterioare a acestei ştiinţe („Istoria Romei", „Lecţii de istorie antică"). NIEDERLE [ni:derle], Lubor (1865- 1944), istoric şi antropolog ceh. Prof. univ. la Praga. Specialist în arheologie şi istorie veche slavă („Omenirea în timpurile preistorice", „Originile poporului cehoslovac", „Manual de antichitate slavă"). NIEDERMEYER [nidermajer], Louis (1802-1861), compozitor şi pedagog francez de origine elveţiană. Opere, muzică religioasă, melodii (pe versuri de Hugo şi Lamartine). Revitalizează Institutul de Muzică Religioasă din Paris, dându-i numele de Şcoala Nieder-meyer, unde va preda C. Saint-Saens şi vor învăţa E. Gigout, G. Faure şi A. Messager. NIEDERMAIER [nidarmajer], Paul (n. 1937, Sibiu), istoric şi arhitect sas din România. Contribuţii privind istoria urbanismului („Oraşe transilvănene. Cercetări privind dezvoltarea urbanistică şi arhitectonică a centrelor meşteşugăreşti între secolele XII-XVI", „Urbanismul medieval în Transilvania, Banat şi Crişana"). NIELARE (< nielă) s. f. Tehnică de decorare a obiectelor de metal prin gravarea unor ornamente şi imagini cu dăltiţa şi umplerea adânciturilor formate cu email negru. Folosită în Italia în a doua jumătate a sec. 15 şi la începutul sec. 16. NIELAT, -Ă (< fr.) adj. Decorat cu nieluri. NI&Ă (< fr.; {s> lat. nigellus „negricios") s. f. (în orfevrărie) Incrus-taţie cu email negru pe un fond alb. NIELSEN [nelsan], Asta (1883— 1972), actriţă daneză de teatru şi film. Una dintre cele mai cunoscute staruri ale filmului mut. Roluri de mare tragediană, în care se remarcă prin expresivitate deosebită („Dansul morţii", „Domnişoara Julia", „Romanul unei femei decăzute", „Hedda Gabler", „Uliţa durerii"). NIELSEN [nelsan], Cari August (1865-1931), compozitor danez. Creaţie originală, care respinge decadenţa postromantică, aducând o reînnoire a limbajului, într-o epocă în care Danemarca era sufocată de conservatorismul lui N. Gade. Şase simfonii, concerte, muzică de cameră, opere („Mascarada", „Saul şi David"), cantate, muzică de scenă, corală. NIELURĂ (< fr.) s. f. 1. Piesă de orfevrărie ornamentală cu incrustaţii de email negru. 2. P. analog. Denumire dată probelor grafice imprimate după plăci de metal al căror desen gravat este umplut cu cerneală. N. este considerată strămoşul gravurii pe metal. NIEMCEWICZ [njemtsevitj], Julian Ursyn (1757 sau 1758-1841), scriitor şi om politic polonez. Participant la răscoala lui Kosciuszko şi la cea din 1830. A trăit în emigraţie în Franţa NIEMEN 604 (după 1831). Autor al primei comedii politice fn Polonia („întoarcerea deputatului"). Poeme patriotice, balade („Cântece istorice"), romane de reconstituire istorică („lan din Tşczyn"). Lucrări istorice („Colecţia memoriilor istorice asupra vechii Polonii", „Istoria domniei iui Sigismund"). NIEMEN v. Neman. NIEMEYER [nj:majer], Oscar (pseud. lui O.N. Soares Fieho) (n. 1907), arhitect şi urbanist brazilian. Principalul reprezentant al arhitecturii moderne în Brazilia. Influenţat de Le Corbusier, ale cărui principii le adaptează condiţiilor locale, creaţia sa se caracterizează prin plasticitatea şi varietatea formelor simple (Yacht club la Pampulha, Clinica Sui America la Rio de Janeiro). împreună cu Lucio Costa a elaborat (1956) planul construcţiei oraşului Brasilia. A colaborat la construcţia clădirii O.N.U. din New York. NIEMOLLER [nkmoler], Martin (1892-1984), teolog protestant german. Comandant de submarin în primul război mondial. Ca pastor la Berlin-Dahlem (1931-1937), a luat poziţie împotriva ideologiei naziste, opunându-i „creştinismul pozitiv". Arestat şi internat în lagărele de concentrare de la Dachau şi Sachsenhausen (1937— 1945). După război, militant al mişcării pentru pace şi pentru renaşterea Germaniei. Preşedinte al Consiliului Mondial al Bisericilor (1961-1968). NIEPCE [njeps], Joseph-Nic6phore (1765-1833), fizician francez. în 1826 a inventat heliografia, iar în 1829 s-a asociat cu Daguerre, realizând primele dagherotipii’, a utilizat emulsii depuse pe suport metalic. NIETZSCHE [ni:ţ/e], Friedrich [Wil-halm] (1844-1900), scriitor şi filozof german. Prof. la univ. din Basel. Unul dintre cei mai mari stilişti din epoca Martin Niemdller Oscar Niemeyer: Catedrala din Brasilia modernă şi cel mai aprig critic al credinţelor tradiţionale din sec. 19. Cele mai multe scrieri ale sale au formă aforistică sau de eseu. Epistemologic, el împărtăşeşte, în multe dintre lucrări şi, în special legat de analiza adevărului, o concepţie perspectivistă ce avea să influenţeze multe şcoli filozofice din sec. 20 (ex. Şcoala de la Frankfurt). în domeniul metafizicii, N. evidenţiază, în „Ştiinţa voioasă", „Amurgul idolilor", că în spatele oricărei filozofări, care este, de fapt, o aspiraţie, stă, ca impuls fundamental, voinţa de putere, iar apelurile la raţiune şi adevăr nu sunt decât mijloace prin care o voinţă poate să-şi afirme puterea asupra alteia. Elemente din gândirea sa, ca respingerea democraţiei în favoarea idealului aristocratic de „supraom", ateismul („Anticristul"), critica eticilor creştină şi utiiitaristă („Dincolo de bine şi de rău", „Genealogia moralei"), supralicitarea laturii „dionisiace" (inconştiente) a naturii umane în dauna celei „apolinice" (conştiente) („Naşterea tragediei"), i-au adus o re- Friedrich Nietzsche putaţie ambiguă; de asemenea, deformarea de către ideologii fascismului a unora dintre teoriile sale (voluntarismul, individualismul etc.). Astăzi, ideile lui N. se regăsesc în diferite teorii privind raţionalitatea şi adevărul, raportul gândire-iimbaj şi îndeosebi în postmodernism. Alte lucrări: „Aşa grăit-a Zarathustra", „Ecce homo", „Voinţa de putere". NIEVO, Ippolito (1831-1861), scriitor italian. Participant la Revoluţia de la 1848 şi la campaniile lui Garibaldi. Versuri lirice („Licuricii", „iubiri garibal-diene"), drame („Capuanii", „Spartacus"), nuvele de inspiraţie rurală („Familia noastră de la ţară"). Românul autobiografic „Confesiunile unui octogenar" reconstituie, pe fundalul evenimentelor istorice, atmosfera societăţii italiene a vremii. NI.FE (< fr. {i}; {s> germ. N{ckel\ + lat. fe[rum] „fier") subst. (GEOL., înv.) Nucleul Pământului; centrosferă. NIFFER v. Nippur. NIFON, patriarh de Constantinopol ca Nifon II (1486-1488, 1497-c. 1498 şi 1502) şi mitropolit al Ţării Româneşti (c. 1503-1505). încercând să afirme primatul autorităţii ecleziastice asupra puterii domneşti, a fost înlăturat de Radu cel Mare. NIFON (pe numele său Nicolae Rusailă) (1789-1875, n. Bucureşti), mitropolit primat al Ungrovlahiei (1850-1875). A înfiinţat o tipografie (1852), unde a tipărit aproape toate cărţile pentru slujbă. Preşedinte al Divanului ad-hoc din Bucureşti (1857) şi al Adunării Elective care l-a ales domn pe Cuza (1859). în 1872 a fondat din ba- 605 NIGER 150 —L_ 300 km AHAGGAR M.TAHAT *2908 12* 1 * \ E H I A Madama o \ yS Djado o __________ S* f %Chirfa ° Seguădine [______________________ / MASIVUL? AneYo I —• BAGZANE \ -JkP oMabrous o o Yai \ / \maberi Tahouao \ oTăra N*> Niamey —--------- &QSSOO r' \ /BE NIN ^ o 7asr / Tânout o Ngulgmlj^- oZinder \ oMaradi Diffao^ NIGER nii săi un al doilea Seminar teologic la Bucureşti, care a fiinţat până în 1948. NIFON CRIVEANUL (pe numele de botez Grigorie) (1889-1970, n, Slătioa-ra, jud. Olt), primul mitropolit al Olteniei (1939-1945). Episcop de Huşi (1934- 1939). Lucrări cu caracter moralizator şi predici („Spre fericire. Studiu moraP\ „Cugetări şi maxime", „Pe drumul datoriei. Cuvântări ocazionale", „Pace pre pământ. Meditaţii religioase"). NIGA, Tiberiu (1906-1979, n. Arad), arhitect român. Lucrări variate, urmărind consecvent relaţia funcţie-tehno-logie-formă (ansamblul de locuinţe din Piaţa Sălii Palatului şi Ministerul Muncii, Bucureşti; Casa de cultură şi Teatrul din Reşiţa; Sediul politico-admi-nistrativ din Zalău). NIGER 1. Republica ~ (Râpublique du Niger), stat în partea NNV a Africii, pe cursul superior al fl. Niger, fără ieşire la mare; 1,26 mii. km2; 9,39 mii. loc. (1997). Limba oficială: franceza. Religia: islamică (sunniţi 88,7%), animistă (11%), creştină (catolici 0,3%). Capitala: Niamey. Oraşe pr.: Zinder, Maradi, Tahoua, Agadez. Este împărţit în şapte departamente şi, separat, capitala Niamey. Situat în partea sudică a Saharei, N. are un relief monoton, dat de un podiş semideşertic cu alt. medie de 200-500 m, care cuprinde şi Marele Erg Tenere. Singurele sectoare mai înalte sunt prelungirile M-ţilor Tibesti (în NE) şi M-ţii Air (Mt. Bag-zane, 2 022 m) în centrul ţării. Climă tropical-deşertică în jumătatea nordică (25-75 mm/an), mai puţin aridă în Sahel (100-200 mm/an) şi cu nuanţe subtropicale în SV, de-a lungul fl. Niger, care este şi singurul curs permanent de apă al ţării. Vegetaţie predominant ierboasă de savană (în S), de stepă în Sahel şi discontinuă în Sa-hara. Pădurile ocupă 2% din terit. ţării. Importante resurse minerale de subsol: uraniu (3 326 t, 1996, locul 2 pe glob, exploatat la Arlit şi Akouta, asigură 53% din exportul ţării), min. de fier, staniu, wolfram, cupru, casiterit, fosfaţi, sare, cărbuni, columbito-tantalit (30 t, 1995), insuficient valorificate. Principala ramură a economiei este agricultura, care contribuie cu 42,9% la formarea PNB şi antrenează 76,2% din populaţia activă a ţării. Cultura plantelor are un rol secundar (se cultivă doar 2,9% din teritoriu): mei (1,83 mii. t, 1996, locul 4 pe glob), sorg (425 mii t, 1996), ma- nioc (225 mii t, 1996), porumb, grâu, orez, batate, susan, dar şi arahide (mai ales în S), trestie de zahăr, legume, tutun, curmale. Agricultura este specializată în creşterea nomadă a animalelor (mii. capete, 1996): caprine (5,87), ovine (3,85), bovine (1,99), asini (0,45), cămile (0,38). Pescuit fluvial. Exploatări forestiere (5,87 mii. m3 lemn, 1995). Industrie prelucrătoare slab dezvoltată. Mici întreprinderi care produc: energie electrică (175 mii. kWh, 1995), ciment, cărămizi, zahăr, produse chimice, bere, produse lactate (lapte, unt, brânzeturi), băuturi nealcoolice, uleiuri comestibile, produse textile, piei brute. Artizanat dezvoltat. Nu are c.f. Căi rutiere: 13,8 mii km (din care 4 mii km asfaltate, 1993). Căi navigabile interne: 300 km (1994). Principalele obiective turistice: capitala Niamey, cu podul peste fl. Niger (716 m), zona fl. Niger‘cu parcul naţional „W“ şi patru rezervaţii naturale, zona L. Ciad (pescuit). Moneda: 1 franc C.F.A. = 100 centimes. Export (1995): uraniu (52,9%), animale vii (13,9%), arahide, uleiuri vegetale, peşte. Principalii parteneri: Franţa (66%), Cote d’lvoire (8%), Marea Britanie (5%). Import (1995): bunuri de larg consum (72,3%), din care cereale (10,8%), produse petroliere (7,7%), maşini şi autovehicule, ţesături de bumbac. Principalii parteneri: Franţa (20%), Cote d’lvoire (11%), China (4%), Belgia (4%). -Istoric. Pe terit. N. s-au păstrat vestigii din epoca neolitică. în sec. 7, Regatul Gao şi-a extins influenţa în estul fluviului Niger, iar în sec. 9, Regatul Kanem-Bornu s-a dezvoltat în regiunea actuală din nord-estul N., devastată de invazia songhailor şi a sultanatului Sokoto. Populaţia hausa, venită aici în sec. 12, a fost cucerită de triburi fulbe. Primul european care a explorat teritoriul N. a fost scoţianul Mungo NIGERIA 606 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Departamente Suprafaţa (km2) Populaţia (1990) Capitala Agadez 634 209 189 000 Agadez Diffa 140 216 227 000 Diffa Dosso 31 002 982 000 Dosso Maradi 38 581 1 415 000 Maradi Tahoua 106 677 1 373 000 Tahoua Tillaberi* 90 293 1 818 000 Tillaberi Zinder 145 430 1 467 000 Zinder * în acest departament este inclus şi teritoiul capitalei ţării, Niamey. Park (1771-1806). După 1850 a fost vizitată de francezi, care au cucerit-o până la sfârşitul sec. 19 şi au inclus-o în Africa Occidentală Franceză (1922). în 1958, N. dobândeşte autonomie internă, iar la 1 oct. 1960 îşi proclamă independenţa sub guvernul filofrancez condus de Diori Hamani. Pe fondul corupţiei şi al unei stări economice precare, are loc lovitura de stat din 1974, condusă de locotenent-colonelul Seyni Kountche, care a devenit şef al statului şi preşedinte al Consiliului Militar Suprem; în 1987, acesta l-a desemnat preşedinte pe Aii Saîbou, care promovează islamul ca factor unificator. Din cauza secetelor dezastruoase din zona subsahariană, a scăderii veniturilor provenite de pe urma uraniului, a intensei contrabande cu Nigeria, precum şi a marii datorii externe şi a devalorizării monedei naţionale, nivelul de trai a scăzut dramatic, iar ţara a ajuns aproape în pragul colapsului economic. în 1991, o conferinţă naţională suspendă Constituţia, instaurează multipartidismul şi îl sileşte pe Aii Saibou să demisioneze (iul.); în oct. 1992 este promulgată o constituţie democratică, în virtutea căreia alegerile din 26 mart. 1993 sunt câştigate de M. Ousmane; acesta este înlăturat însă de o nouă lovitură de stat, la 27 ian. 1996, puterea fiind preluată de colonelul Ibrahim Bare Maînassara. în nov. 1997, Ibrahim Hassane Maiyaki a fost numit prim-min. Republică prezidenţială conform Constituţiei promulgate la 25 mai 1996. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral — Adunarea Naţională, iar cea executivă aparţine preşedintelui, care numeşte un cabinet, cu un prim-ministru. 2. Fluviu în Africa Occidentală; 4 183 km. Izv. din masivul Fouta Djallon, curge spre NE, desfă-cându-se în numeroase braţe şi formând o adevărată deltă interioară în amonte de Tombouctou; în aval de acesta se arcuieşte sub forma unei bucle uriaşe, îndreptându-şi cursul spre SE. Trece prin Bamako, Tombouctou, Gao, Niamey şi se varsă, printr-o mare deltă (36 mii km2), în G. Guineii. Străbate statele: Guineea, Mali, Niger (formând pe o porţiune graniţa dintre Niger şi Benin) şi Nigeria. Din cauza pragurilor, este navigabil numai pe 750 km. în cursul inf., pe terit. Nigeriei a fost construit (1969-1974) barajul Kainji (446 m lungime, 72 m înălţime), în urma căruia s-a format lacul de acumulare cu acelaşi nume (1 300 km2), ale cărui ape pun în mişcare turbinele hidrocentralei omonime. Pescuit. Irigaţii. Afluent pr.: Benue. 3. Stat în Nigeria central-vestică, la N de fl. Niger; 76,4 mii km2; 2,8 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Minna, Culturi tropicale (manioc, bumbac, cacao, arahide). Hidrocentrala Kainji. NIGERIA, Republica Federală a Nigeriei (Federal Republic of Nigeria), stat federal în partea central-vestică a Africii, cu largă ieşire la Oc. Atlantic (G. Guineii); 923,8 mii km2; 103,46 mii. loc. (1977, cel mai populat stat african). Limba oficială: engleza. Religia: islamică (43%), creştină (protestanţi 20%, catolici 8,2%), animistă (19%). Capitala: Abuja. OraŞe pr.: Lagos, Iba-dan, Kano, Ogbomosho, Oshogbo, llo-rin. Este împărţit în 36 state federale şi teritoriul federal al capitalei. Relieful cuprinde o câmpie litorală, parţial mlăştinoasă (lăţime c. 100 km), ce cuprinde şi delta fl. Niger. în partea centrală podişuri dispuse în trepte, cu alt. de 1 800 m în Platoul Jos, iar la graniţa cu Camerun, în E, 2 042 m (Shebishi Mountains, vf. Fogel). în N, un podiş uşor vălurit cu alt. sub 1 000 m. Climă tropicală cu nuanţe subtropicale în N, cu precipitaţii bogate în S (2 000- 2 500 mm/an) şi mai scăzute în extre- mitatea nordică (sub 500 mm/an). Reţea hidrografică dominată de fl. Niger şi afl. săi Benue, Sokoto, Kaduna. Vegetaţie de mangrove şi palmieri în câmpia litorală, în centru, păduri tropicale şi savane, iar în N stepă cu pâlcuri de arbuşti. Faună extrem de variată, ocrotită în opt rezervaţii. Ţara dispune de importante resurse: petrol (92,13 mii. t, 1995, locul 1 în Africa şi 12 pe glob, cu rezerve de 2,4 md. t, 1994 şi care asigură 95% din exporturile ţării), gaze naturale (4,13 md. m3, 1995), staniu (300 t, 1995), columbit (65 t, 1995), tantalit, cărbune, plumb, zinc, caolin, minereu de fier, aur, marmură şi roci de construcţie. în general, sectorul minier contribuie cu 40,5% la formarea PNB. Industria prelucrătoare produce: energie electrică (14,81 md. kWh, 1995, 40% în marea hidrocentrală Kainji de pe fl. Niger), oţel, plumb şi staniu, aluminiu, montaj de autovehicule, remorci şi semiremorci auto, aparate de radio şi televizoare, produse petroliere, gaze naturale lichefiate, anvelope, amoniac (350 mii t, 1995), îngrăşăminte azotoase şi fosfatice (295 mii t, 1994), fire şi fibre sintetice, ciment (1,57 mii. t, 1995), cărămizi, ţigle şi olane, cherestea, fire şi ţesături de bumbac (113 mii. m2, 1995), piei brute, încălţăminte, hârtie, conserve, ţigarete (256 mii. buc., 1995), zahăr, bere (14,6 mii. hl., 1995), băuturi nealcolice, uleiuri comestibile, carne (1 mii. t, 1996). Agricultura este diversificată, asigură necesarul intern de produse, contribuie cu 31,6% la formarea PNB şi antrenează 41,3% din populaţia activă a ţării. Se practică pe 35,9% din supr. ţării şi produce (mii t, 1996): orez (3 122), grâu, porumb (5 667), mei (5 681, locul 2 pe glob), sorg (7 084, locul 3 pe glob), manioc (31 500), ba-tate, taro (1 182, locul 1 pe glob), arahide (1 723, locul 3 pe glob), susan, 607 NIGERIA 12° 4° bumbac (fibre 116, seminţe 225), nuci de cocos (150), ulei de palmier (776, locul 3 pe glob), cacao (145, locul 5 pe glob), cafea, soia (211), nuci de acaju, nuci de paimist (548, locul 2 pe glob), copra, trestie de zahăr, cauciuc natural (90, locul 10 pe glob), citrice (2 200, locul 10 pe glob), ananas (800), mango (500), banane, legume (tomate 509, ardei iute 970, locul 2 pe glob). Pădurile ocupă 15,7% din terit. ţării (111,1 mii. m3 lemn, locul 7 pe glob). Creşterea animalelor este extinsă în regiunile de savană şi stepă (mii. capete, 1996): bovine (18,12), porcine (6,93), ovine (14), caprine (24,5, locul 6 pe glob), cabaline (1,2), cămile. Pescuit (302 mii t, peşte, 1995). C.f.: 8° 3 505 km (1995). Căi rutiere: 193,2 mii km (din care 37 mii km asfaltate, 1996). Căi navigabile interne: 6,4 mii km (1994). Flota comercială maritimă: 291 nave cu 478,7 mii t.d.w. (1995). Pr. porturi: Lagos, Calabar, Port Harcourt. Pipe-line-uri: 1,1 mii km. Turism: 327,2 mii turişti străini (1994). Principalele obiective turistice: capitala Abuja cu Palatul prezidenţial, clădiri ministeriale şi aeroport internaţional, oraşul Lagos cu monumentul Iga Idungaran (1705), „Palatul apei“ llojo (sec. 19), Teatrul Naţional, Inde-pendence Building (25 niveluri), complexul de autostrăzi şi poduri Eko; zona litorală cu plaje şi peisaje deosebite; marile centre urbane Ibadan, Kano 12° şi Ogbomosho; zona de nord a ţării cu artă populară de o excepţională bogăţie şi diversitate; festivalul nigerian al NIGERIA DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE State şi Teritoriul Suprafaţa Populaţia Capitala federal (km2) (1995) Abia 6 320 2 569 362 Umuahia Adamawa 36 917 2 374 892 Yola Akwa Ibom 7 081 2 638 413 Uyo Anambra 4 844 3 094 783 Awka Bauchi 64 605 4 801 569 Bauchi Bayelsa supr. şi populaţia sunt incluse în statul Rivers Yenagoa Benue 34 059 3 108 754 Makurdi Borno 70 898 2 903 238 Maiduguri Cross River 20 156 2 085 926 Calabar Delta 17 698 2 973 711 Asaba Ebonyi supr. şi populaţia sunt incluse în statele Abia şi Enugu Abakaliki Edo 17 802 2 414 919 Benin City Ekiti supr. şi populaţia sunt incluse în statul Ondo Ado- Ekiti Enugu 12 B31 3 534 633 Enugu Gombe supr. şi populaţia sunt incluse în statul Bauchi Gombe Imo 5 530 2 779 028 Owerri Jigawa 23 154 3 164 134 Dutse Kaduna 46 053 4 438 007 Kaduna Kano 20 131 6 297 165 Kano Katsina 24 192 4 336 363 Katsina Kebbi 36 800 2 305 768 Birnin-Kebbi Kogi 29 833 2 346 936 Lokoja Kwara 36 825 1 751 464 llorin Lagos 3 345 6 357 253 Ikeja Nassarawa supr. şi populaţia sunt incluse în statul Plateau Lafia Niger 76 363 2 775 526 Minna Ogun 16 762 2 614 747 Abeokuta Ondo 20 959 4 343 230 Akure Osun 9 251 2 463 185 Oshogbo Oyo 28 454 3 900 803 Ibadan Plateau 58 030 3 671 498 Jos Rivers 21 850 4 454 337 Port Harcourt Sokoto 65 735 4 911 118 Sokoto Taraba 54 473 1 655 443 Jalingo Yobe 45 502 1 578 172 Damaturu Zamfara supr. şi populaţia sunt incluse în statul Sokoto Gusau Teritoriul federal al capitalei 7 315 423 391 Abuja artei şi culturii; cele două rezervaţii de vânătoare (Yankari şi Borgu) şi cele şase rezervaţii naturale. Moneda: 1 naira nigeriană = 100 kobo. Export (1995): petrol brut (94,8%), cacao boabe (0,7%), cauciuc natural (0,3%), arahide, cositor, columbit, ulei de palmier, bumbac. Principalii parteneri: S.U.A. (48,1%), Spania (16,6%), Italia (7,4%), Germania (7,2%), Franţa (3,8%). Import (1995): maşini şi echipament de transport (42%), bunuri manufacturate (24%), mai ales produse metalurgice, produse textile şi hârtie; produse chimice (17%) şi alim. (8,4%). Principalii parteneri: Germania (18,9%), 608 Marea Britanie (17,8%), Belgia şi Luxemburg (9,5%), S.U.A. (9,2%), Franţa (7,4%). — Istoric. Pe terit. N. au fost găsite numeroase vestigii preistorice. Puternicile civilizaţii yoruba şi hausa şi-au pus amprenta asupra acestei regiuni cu mult înainte de era creştină, până în sec. 9, supunând populaţia ibo. Fn sec. 11-16, în partea de N se răspândeşte islamismul. Fn 1472, europenii (în special portughezii, iar apoi englezii) au venit în contact cu regatele Kanem-Bornu şi Benin şi fac un intens comerţ cu sclavi, intensificat în sec. 16. Epoca colonială este inaugurată în 1861, prin transformarea oraşului Lagos în posesiune britanică. în a doua jumătate a sec. 19, trupele britanice ocupă statele populaţiilor yoruba (1861) şi hausa (1865), iar în 1902-1903, statul Sokoto. în 1914 s-a constituit colonia şi protectoratul britanic din N., dar fără să existe o reală integrare etnică (opoziţia yoruba-ibo şi hausa-fulbe continuând). Din punct de vedere religios, se creează o discrepanţă între nordul islamic şi sudul animist şi creştin. în 1947, guvernul britanic acordă o oarecare autonomie internă, întărită în deceniul 6. La 1 oct. 1960, N. îşi proclamă independenţa în cadrul Commonwealth-uiui şi se proclamă republică federală (1 oct. 1963). Ca urmare a tulburărilor etnice şi religioase, care culminează cu două lovituri de stat (mai-iul. 1966 şi 30 mai 1967), populaţia creştină ibo din est se separă, formând Republica Biafra. Sângerosul război civil care urmează între Nord şi Republica Biafra (1967-1970) are drept consecinţe moartea a c. un milion de locuitori, mari distrugeri materiale şi capitularea necondiţionată a Biafrei. Urmează o perioadă de profundă instabilitate internă (1975-1994), marcată de scurte perioade de guvernare civilă, întrerupte de lovituri militare de stat, care au dus la sărăcirea ţării, corupţie, clientelism şi repetate crize economice. Cu toate eforturile de democratizare (Constituţia din 1979, permisiunea constituirii de partide politice — din 1989 —, alegerile legislative din 1989 şi prezidenţiale din 1993), ţara are în continuare un regim de dictatură militară. N. ilustrează situaţia ţărilor care, deşi posedă mari resurse naturale, nu reuşesc să depăşească stadiul de ţară subdezvoltată, din cauza repetatelor lovituri militare. Activitatea executivă şi legislativă este deţinută de Consiliul Provizoriu de Conducere 609 NIJNI NOVGOROD (C.P.C.), compus fn principiu din militari. Şeful statului este şeful C.P.C. NIGERIAN, -Ă (< n. pr. Nigeria) s. m. şi f.( adj. 1. S. m. şi f. (La pl.) Popor care s-a format şi locuieşte pe teritoriul Nigeriei; persoană care face parte din populaţia Nigeriei sau este originară din Nigeria. 2. Adj. Care aparţine Nigeriei sau nigerienilor, privitor la Nigeria sau ia nigerieni. NIGG, Serge (n. 1924), compozitor francez. A repus în drepturi formalismul, dar, ulterior, se înscrie într-un stil neoromantic, expresionist („Concert pentru vioară şi orchestră", „Simfonia Hieronymus Bosch“, „Feţele lui Axei"). NIGGLI, Paul (1888-1953), minera-log şi petrograf elveţian. Prof. univ. la Leipzig, Tubingen şi Zurich. Cercetări în domeniul mineralogiei şi al petrogra-fiei rocilor eruptive şi metamorfice din zona Alpilor şi M. Mediterane (aplicarea tehnologiilor cu raze x în analizele cristalografice). A elaborat o clasificare genetică a mineralelor din rocile magmatice („Manual de mineralogie şi cris-talochimie"). M. de onoare al Acad. Române (1937). NIGRANIL1NA (< fr. {i>; lat. niger „negru" + fr. aniline „anilină") s. f. Substanţă intermediară obţinută prin oxida-rea anilinei în procesul de preparare a negrului de anilină. NIGROZINA (< fr. fi» s. f. Produs colorant negru obţinut prin încălzirea anilinei cu nitrobenzen în prezenţa clo-rurii feroase. Serveşte la fabricarea cremei de ghete, la îmbibarea panglicilor pentru maşinile de scris etc. NIHILISM (< fr. {i>; {s> lat. nihil „nimic") s. n. 1. (FILOZ.) Modalitate de gândire specifică oricărei doctrine filozofice care îşi propune negarea radicală a unui sistem de valori. Termenul, introdus la sfârşitul sec. 18, cu ocazia polemicilor îndreptate împotriva criticismului kantian şi a idealismului, a fost extins pentru a denumi orice filozofie care tinde să nege posibilitatea cunoaşterii realităţii şi să susţină caracterul nefondat al eticii tradiţionale; atitudine de negare absolută. 2. Concepţie care neagă rânduielile, instituţiile, morala, tradiţiile culturale existente într-o societate dată. Termenul s-a răspândit în Rusia după apariţia romanului „Părinţi şi copii" de I.S. Turgheniev. 3. (în psihiatrie) Formă a delirului în care persoana neagă realitatea, o parte Paul Niggli din sau tot ce-l înconjoară, câteodată chiar propria fiinţă. NIHILIST, -A (< fr. fi>) s. m. şi f„ adj. 1. S. m. şi f. Adept al nihilismului. 2. Adj. Care aparţine nihilismului sau nihiliştilor (1), privitor la nihilism sau la nihilişti. NIIGATA, oraş în Japonia (Honshu), port la Marea Japoniei, situat la gura de vărsare a fl. Shinano, la 257 km NV de Tokyo; 494,8 mii loc. (1995). Aeroport. Rafinarea petrolului. Constr. navale şi de maşini. Ind. siderurgică, a aluminiului, cimentului, hârtiei, chimică, textilă şi de prelucr. a lemnului. Universitate (1949). Prin tratatele încheiate, în 1854-1855, de Japonia cu Occidentul, N. a fost declarat port deschis pentru comerţ. NIJINSKI, familie de balerini şi coregrafi ruşi, de origine poloneză: 1. Vaţlav Fomici N. (1890-1950). Vedetă a Baletelor ruse (1908-1913 şi 1916-1917), a fost unul dintre cei mai mari dansatori ai epocii sale. A revoluţionat formele baletului clasic prin mijloace de expresie neconvenţionale. Creaţii remarcabile prin tehnica săriturilor şi forţa expresivă („Silfidele", „Spectrul trandafirului", „Cleopatra", „Petruş- ca", „Şeherazada", „După-amiaza unui faun"). S-a retras în 1919 din motive de sănătate. 2. Bronislava N. (1891 — 1972). Sora lui N. (1). Balerină în ansamblul Baletelor ruse (1909-1914). în 1932, a fondat la Paris o companie de dans. S-a stabilit în S.U.A. (1937), unde şi-a desfăşurat activitatea didactică la propria şcoală din Los Angeles. NIJMEGEN [neime:he], oraş în partea de E a Olandei (Gelderland), în apropiere de graniţa cu Germania, port fluvial pe braţul Waal al Rinului; 147,6 mii loc. (1996). Şantiere navale. Constr. de aparataj electrotehnic; ind. hârtiei, chimică (fibre sintetice), încălţămintei, cauciucului, textilă şi alim. Monumente: biserica Sint-Stevens (1272-1554, restaurată în 1945), clădirea Primăriei (1553, renovată în 1951-1953) în stil renascentist, castel (reconstruit în 1155), biserica Sint-Pe-ter Canisius (1960). Muzee. Universitate (1923). în franceză Nimegue; în germ. Nimwegen. — Tratatele de pace de la - au pus capăt războiului început în 1672 între Franţa şi Olanda, provocat de rivalitatea comercială şi colonială. în acest război, Franţa a fost aliată cu Anglia, Suedia, Koln şi Munster, iar Olanda a primit sprijinul Imp. German, Spaniei, Brandenburgului şi Danemarcii. Aceste tratate încheiate între Franţa şi Olanda (10 aug. 1678), Franţa şi Spania (17 sept. 1678), Franţa şi Imp. German (5 febr. 1679), Suedia şi Olanda (12 oct. 1679), au marcat apogeul puterii Franţei în Europa sec. 17. Primul tratat internaţional în limba franceză. NUNI NOVGOROD, oraş în Federaţia Rusă, situat la confl. râului Oka cu fl. Volga, la 439 km ENE de Moscova; 1,4 mii. loc. (1996). Mare port fluvial şi nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini (nave fluviale, auto- Nijni Novgorod. Kremlinul NUNI TAGHIL 610 mobile, avioane, maşini agricole, ma-şini-unelte), electrotehnică, metalurgică, de prelucr. a petrolului şi a lemnului (mobilă), a maselor plastice, textilă (confecţii, tricotaje, ţesături), a pielăriei şi a încălţămintei, alim. Hidrocentrală. Muzeul „Gorki“; teatre. Două universităţi. Kremlin (sec. 14-16). Bisericile cu hramurile Sf. Mihail Arhanghelul (1631), înălţarea Domnului (1632), Adormirea Maicii Domnului (1648), mănăstirea Buna Vestire (sec. 13). Fundat în 1221. între 1932 şi 1991 s-a numit Gorki. NUNI TAGHIL, oraş în Federaţia Rusă, în S M-ţilor Ural; 409 mii loc. (1995). Expl. de huilă, min. de fier, cupru şi auroargentifere. Ind. siderurgică (cu vechi tradiţii), constr. de mat. feroviar, utilaje ind., mase plastice, mat. de constr. şi alim. Muzee, Fuhdaţ în 1721 şi declarat oraş în 1917. NIKA, nume sub care este cunoscută răscoala populară din Constantino-pol (11-17 ian. 532), înăbuşită de către generalul Belizarie prin masacrarea în Hipodrom a c. 35 000 de răsculaţi. NIKE (în mitologia greacă), zeiţa biruinţei. Fiică a gigantului Pallas şi a fluviului Styx. Este prietena şi însoţi-toarea zeiţei Atena. Reprezentată ca o fecioară înaripată, cu o coroană de lauri în mână. La romani a fost identificată cu Victoria. NIKISCH [nikij], Arthtir (1855-1922), dirijor austriac de origine ungară. Prof. univ. la Leipzig. A condus Orchestra simfonică din Boston (1889-1893), Orchestra Operei din Budapesta (1893-1895), iar din 1895 Orchestra Gewand-haus din Leipzig. Stil caracterizat prin economie de gesturi, serenitate şi o aprofundată cunoaştere a partiturilor. Interpret al muzicii lui Ceaikovski, Mahler, R. Strauss, Wagner ş.a. Autor de cantate, sonate, muzică instrumentală, de cameră ş.a. NIKITIN, Afanasi (7-1474/1475), negustor şi călător rus din Tver. între 1466 şi 1472, a călătorit pe Volga şi M. Caspică până în Persia şi apoi pe M. Arabiei în India. La întoarcere, a vizitat ţărmul african (Somalia) şi Imp. Otoman. A descris regiunile vizitate în lucrarea „Călătorie peste trei mări. 1466-1472“. NIKITIN, Ivan Savici (1824-1861), poet rus. Versuri cu caracter epic, de inspiraţie socială („Comisionarul", „Soţia vizitiului") sau de contemplare a naturii („Rusia", „Furtuna", „Dimineaţa pe malul lacului"), scrise în ritmuri melodice variate. Proză anticlericală („Jurnalul unui seminarist"). NIKITINO v. Nikopol. NIKKEI (Nikon Ke/'zai Shimbun) s. m. Indice bursier din Japonia creat în 1949, care, iniţial, stabilea cotaţia la 225 de societăţi. în prezent, indice de preţuri referitor la valorile reprezentative de la Bursa din Tokyo. NIKKO 1. Oraş în Japonia (Hon-shu), situat în arealul parcului naţional cu acelaşi nume, la 610 m alt., la 145 km NNV de Tokyo; 20,1 mii loc. (1990). Prelucr. lemnului şi a metalelor. Staţiune climaterică. Mănăstirea budistă Rinno-ji (începutul sec. 8). Mausoleele lui leyasu (fondatorul şogunatului Toku-gawa) şi lemitsu (al treilea şogun al dinastiei de Tokugawa), datând din sec. 17. Centru turistic şi de pelerinaj. 2. Parc naţional în Japon>a, în centrul ins. Honshu; 1 402 km2. Inaugurat în 1934. Include o arie de munţi vulcanici, între care se remarcă Shirane (2 578 m), cu numeroase cascade, râuri, lacuri, păduri de cedru, izvoare cu ape minerale, precum şi o faună bogată şi diversă (urşi, macac ş.a.). Turism. NIKOLAEV v. Mikolaiv. NIKOLAEVA, Tatiana (n. 1924), pianistă rusă. Prof. la Conservatorul din Moscova. Repertoriu bogat şi divers Nike. Ruinele templului zeiţei Nike din Atena (de la Bach la Şostakovici, trecând prin sonatele de Beethoven şi „Clavecinul bine temperat" de Bach). A semnat prima audiţie cu „24 de preludii şi fugi" de Şostakovici. Compoziţii pentru pian, voce şi muzică de cameră. NIKOLAIS [nikelaes], Alwln (1912— 1993), coregraf şi compozitor american. Unul dintre protagoniştii teatrului de dans; a creat spectacole originale de „teatru total" („Măşti, recuzite şi mobile"). Fondator (1956) al propriei companii de dans, unde a pus în scenă numeroase spectacole („Totem", „Ima-go", „Structuri", „Capriciu încrucişat"). NIKOPOL [njikapaX,] 1. Oraş în SE Ucrainei, port pe ţărmul lacului de acumulare Kahovka de pe Nipru; 157 mii loc. (1996). Expl. de min. de mangan. Metalurgie (laminate). Constr. de maşini (macarale electrice); mat. de constr. Produse textile şi alim. Fundat în 1630. Până în 1782 s-a numit Nikitino. 2. V. Nicopole. NIL, fluviu în partea de E şi NE a Africii, cel mai lung din lume, care curge pe direcţia S-N, străbătând cinci ţări (Rwanda, Tanzania, Uganda, Sudan şi Egipt); 6 671 km; supr. bazinului: 2,87 mii. km2. Izvorăşte din partea de N a Rwandei, din M-ţii Virunga, sub numele de Kagera, traversează L. Victoria, din care iese în aval de Jinja cu numele Victoria Nil, trece apoi prin lacurile Kyogo şi Albert (fost Mobutu Sese Seko), în aval de care poartă denumirea Albert Nil; de la graniţa Ugandei cu Sudanul şi până la confl. cu Râul Gazelelor (Bahr el-Ghazal) se numeşte Bahr el-Jabal, de aici şi până la confl. cu Nilul Albastru este numit Nilul Alb (Bahr el-Abiad), iar apoi, până la vărsarea în M. Mediterană este cunoscut cu denumirea de N. în cursul superior străbate o regiune muntoasă, în cadrul căreia formează mai multe cascade (Kabalega, fostă Murchison, 40 m înălţime, Owen Falls, 20 m ş.a.) şi repezişuri, iar după ce străbate succesiv lacurile Victoria, Kyoga şi Albert pătrunde într-o câmpie joasă, mlăştinoasă, numită Sudd, unde se desparte în mai multe braţe, iar, ulterior, traversează deşerturile Nubiei şi Sahara, fără ca să primească vreun afluent. în cursul mijlociu şi inferior formează şase cataracte (patru pe terit. Sudanului şi două pe cel al Egiptului), numerotate de la 1 la 6, începând de la Assuan/Aswăn spre amonte. în zona de vărsare în M. Mediterană, N. for- 611 NÎMES mează o deltă, extinsă pe 24 mii km2, cuprinsă între nouă braţe, din care doar Damietta şi Rosetta sunt navigabile. în perioada iun.-oct. nivelul apei N. este crescut, iar în nov.-mai, apele scad continuu. Variaţiile de nivel ale N. ating 6-7 m, provocând în zona egipteană revărsări şi mari inundaţii. De-a lungul N. au fost construite mai multe baraje pentru crearea unor lacuri folosite la irigaţii, precum şi un baraj hidroenergetic (la graniţa dintre Sudan şi Egipt), creându-se lacul de acumulare Nasser. N. este navigabil pe porţiuni din cauza cataractelor. De-a lungul văii N. se află majoritatea oraşelor egiptene, în bazinul său inferior fiind realizate primele lucrări de irigaţie din lume (mileniul 4 î.Hr.) şi primele măsurători organizate ale nivelului apelor. Pe sub N. curge cel mai lung râu subteran din lume, cu un debit mediu anual de şase ori mai mare decât al N., descoperit în 1958. NILGAU (< fr.) s. m. (ZOOL.) Antilopă de c. 1,50 m înălţime şi 2,50 m lungime, cu coarnele scurte şi corp robust, care trăieşte în S Asiei (Bose-laphus tragocamelus). Vânată pentru carne şi piele. NTLGIRI, lanţ muntos în India meridională, unind Gaţii de Vest cu Gaţii de Est. Alt. max.: 2 636 m (vf. Doda Betta). NILOŢI (< fr.) s. m. pl. Populaţie care trăieşte în partea de S a Sudanului, în Uganda, R.D. Congo, Tanzania, Kenya ş.a. NILSON, Lars Frederik (1840-1899), fizician suedez. Prof. univ. la Uppsala şi Stockholm. în 1879, a descoperit scandiul. NILSSON [njIson], Birgit (n. 1918), soprană suedeză. Carieră în Europa şi S.U.A. Voce de o mare opulenţă şi omogenitate, cu un acut strălucitor. Roluri în opere de Verdi, dar mai ales de Wagner şi R. Strauss, interpretate cu deosebită forţă actoricească. NILUL ALB (BAHR EL-ABIAD sau BAHR AL-ABYAD), denumirea cursului mijlociu al Nilului, pe terit. Sudanului, în porţiunea cuprinsă în aval de confl. acestuia cu Râul Gazelelor (Bahr el-Ghazal) şi până la confl. cu Nilul Albastru. NILUL ALBASTRU (BAHR AL-AZ-RAQ), râu în Ethiopia şi Sudan, afl. dr. al Nilului la Khartoum; 1 368 km. Izv. din L. Tana (NV Ethiopiei), străbate Nilgau Pod. Ethiopiei, mai întâi pe direcţia N-S (unde formează cascada Tisisat), apoi E-V, iar de la graniţa Ethiopiei cu Sudanul curge pe direcţia SE-NV, traversând o câmpie joasă, trecând prin oraşul Wad MadanT (Sudan). în cursul superior poartă numele Abay. Navigabil pe 500 km. NIMB (< fr.; lat. nimbus ,,nor“) s. n. 1. Disc (luminos) convenţional cu care sunt înconjurate în pictura cu tematică religioasă capetele personajelor sanctificate. + Aureolă. ♦ Fig. Prestigiu, glorie, slavă. 2. Nor (de praf). NIMBOSTRATUS (< fr. (i>; {s} lat. nimbus „nor gros" + stratus „culcat, la pământ") subst. Formaţie de nori inferiori (în medie la 800 m alt.), de culoare cenuşie-închisă, care produce precipitaţii de lungă durată. NIMEGUE v. Nijmegen. NIMENI (NIMENEA) (lat. nemo, ne-minem) pron. neg. Nici un om. NIMEREALA (< nimeri) s. f. Faptul de a nimeri. <0- Loc. La nimereală = la întâmplare, fără discernământ, după cum se nimereşte. NIMERI (< bg.) vb. IV 1. Tranz. A atinge pe cineva sau ceva cu un obiect aruncat. ♦ A lovi în ţintă. ♦ Intranz. A izbuti să atingă scopul urmărit; a reuşi. 2. Tranz. A găsi, a descoperi din întâmplare, a da peste... ♦ A ghici. ♦ Intranz. A brodi, a potrivi. 3. Refl. A se găsi, a fi de faţă (în mod incidental). ♦ Intranz. A sosi undeva (pe negândite, din întâmplare); a veni, a ajunge. 4. Refl. A se întâmpla să fie (într-un anumit fel); a se potrivi. 5. Refl. unipers. A se întâmpla, a surveni. NIMERIT, -Ă (< nimeri) adj., s. n. 1. Adj. Bine găsit, bine ales; adecvat situaţiei; indicat, potrivit, reuşit. 2. S. n. (în loc. adverbială) Pe nimerite = la întâmplare, pe dibuite, la nimereală. NÎMES [nim], oraş în S Franţei (Languedoc), la 103 km NV de Marsilia; 133,6 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Aeroport. Bază aeriană (centru de instrucţie militară). Constr. de maşini agricole; pielărie şi încălţăminte; produse chimice, textile şi alim. (coniac). Monumente arhitectonice romane (turnul „Magne“, arenele, templul cunoscut sub numele de „Maison Carree", restaurat în 1789, „Pont du Gard“). Catedrală (sec. 11). Muzee. Cunoscut în Antichitate sub numele de Nemarsus, a devenit, sub denumirea de Narbona, capitala provinciei romane Galia Narbonensis. Sediul unui episco- NIMFĂ 612 pat (sec. 6), inclus fn comitatul Toulouse (1185). Centru al răscoalei albigenzilor, a intrat sub stăpânirea regatului centralizat francez (1229). Unul din centrele calvinismuiui (sec. 16-17). NIMFĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (La pl.; în mitologia greacă) Divinităţi minore ale naturii (ale pădurilor, apelor, munţilor etc.) socotite fiice ale lui Zeus şi reprezentate ca nişte femei tinere, graţioase. Dintre n. fac parte naiadele, nereidele, oceanidele, oreadele, driadele, hemadriadele. ♦ Fig. Fată tânără şi frumoasă, plină de graţie. 2. (ENTOM.) Stadiu intermediar fntre larvă şi adult la insectele holometaboie. Este imobilă şi de obicei învelită în cocon. Sin. pupă2. 3. (ANAT.) Labia mică, vulvară. NIMFEACEE (< fr. {i>; {s} lat. nymphaea ,,nufăr“) s. f. pl. Familie de plante erbacee acvatice, cu rizprn, cu frunze cordiforme lung peţiolate/plutitoare, cu stomate numai pe faţa superioară, cu flori mari, solitare, hermafrodite şi cu fructe nucule, bace sau capsule (ex. nufărul alb, nufărul galben). NIMFOMANĂ (< fr.) s. f. Persoană care suferă de nimfomanie. NIMFOMANIE (< fr. {i}; {s} gr. nympha „labie mică vulvară" + mania „nebunie") s. f. Stare patologică la femei, manifestată printr-un libido exagerat, supraexcitare continuă, dorinţa de acte sexuale repetate, însoţite de insatisfacţie parţială. Poate însoţi tulburări hormonale sau reprezintă o manifestare psihopatică. NIMIC (NIMICA) (lat. nemica) pron. neg., s. n., s. f. 1. Pron. neg. Nici un lucru. ^ Loc. De nimic = fără valoare, fără importanţă, mărunt; (despre oameni) lipsit de merite; ticălos, mizerabil, secătură. 2. S. n., s. f. Lucru sau vorbă fără valoare, fără importanţă; fleac. ♦ Expr. Nimica toată = ceva de mică importanţă, fără valoare. 3. S. f. Nulitate. 4. S. n. Fig. Neant, nefiinţă. NIMICI (< nimic) vb. IV tranz. A desfiinţa; a distruge, a extermina. 4-Fig. A înjosi, a umili. NIMICITOR, -OARE (< nimici) adj. Care nimiceşte; distrugător (1), ucigător. ♦ Fig. Zdrobitor, copleşitor, înjositor, umilitor. NIMICNICIE (< nimicnici) s. f. 1, Deşertăciune, zădărnicie. 2. Lipsă de valoare, de importanţă; meschinărie, micime. NIMIGEA, com. în jud. Bistriţa-Năsă-ud, situată în zona de contact a Dealurilor Suplaiului şi Dealurile Bistriţei, Chester Nimitz pe Someşu Mare; 5 751 loc. (2000). Staţie de c.f. Pomicultură. Reşed. com. este satul Nimigea de Jos, menţionat documentar în 1367. Biserică de lemn (sec. 18). NIMITZ [nimets], Chester William (1885-1966), amiral american. Coman-dant-şef al flotei americane din Pacific (1941-1945). Alături de D. MacArthur, a semnat în numele S.U.A. actul de capitulare a Japoniei (2 sept. 1945). NIMROD (Fn „Vechiul Testament"), urmaşul lui Noe (după Potop). Considerat întemeietor de oraşe şi vânător iscusit. NIMRUD, sit arheologic în Iraq, situat pe fl. Tigru, la 32 km SSE de Moşul. Săpăturile arheologice, începute în sec. 19, au scos la iveală vestigii de temple şi palate ale fostei capitale a Asiriei din timpul lui Assurbanipal II (sec. 9 Î.Hr.). Amintit în Biblie cu numele Calah sau Kalhu. NIMWEGEN v. Nijmegen. NIN, Ana'i's (1903-1977), scriitoare americană. Opera sa, axată pe tema dezrădăcinării, se configurează ca o observaţie lucidă şi atentă a sensibilităţii şi senzualităţii feminine. Romane („O spioană în casa iubirii", „Seducţia minotaurului", „Romanul viitorului"); poemul în proză „Casa incestului". Memorii. NINGBO, oraş în E Chinei (Zhe-jiang), port pe fl. Yongjiang, la 25 km de vărsarea acestuia în G. Hangzhou; 1,1 mii. loc. (1996). Constr. de motoare Diesel, de maşini-unelte şi generatoare electrice; produse chimice, textile şi alim. Hârtie. Pescuit. Vechea denumire Luzhi. NINGE (lat. ningere) vb. III 1. Intranz. impers. A cădea zăpada. Expr. Parcă-i (tot) ninge şi-i plouă, se zice despre cineva care este mereu supărat, posomorât, posac. ♦ Tranz. A acoperi cu zăpadă. 2. Tranz. şi intranz. Fig. A cădea ca fulgii de zăpadă; a cerne. NINGXIA HUI (sau NING XIA HUIZU ZIZHIQU) [niqsja], regiune autonomă în partea de N a Chinei; 66,4 mii km2; 5,2 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Yinchuan. Expl. de petrol, de cărbune şi sare. Cereale; orez. Creşterea ovinelor. NINIVE (NINEVEH, NINUS sau NINUWA), oraş antic în Mesopotamia, situat pe cursul mijlociu al fl. Tigru, la NE de actualul oraş Moşul. Menţionat ca oraş-stat în a doua jumătate a milen. 3 Î.Hr. Capitala Asiriei (sec. 8- 7 Î.Hr.). A atins apogeul dezvoltării sale pe vremea regelui Sennaherib, care stabileşte aici (701 î.Hr.) capitala Imp. Asirian. Cucerit şi incendiat (612 î.Hr.) de oştile regelui med Cyaxare. Săpăturile arheologice începute de Sir Austen Henry Layard în 1845, au scos ia iveală ruine palatelor lui Sennaherib şi Assurbanipal, ale templelor închinate lui Nabu şi Iştar, numeroase basoreliefuri, tăbliţe de lut cu scriere cuneiformă ş.a. NINJA (< n. pr. Ninja, numele unor broaşte ţestoase din filmele de desen animat; cuv. japonez „mercenar în serviciul împăratului Japoniei") adj., subst. 1. Adj., subst. (Luptător) agresiv. 2, Adj. (Despre arme albe) Care are o formă specifică (iniţial de pumnal, apoi o sabie uşor curbată) şi este folosită de luptătorii n. 613 NIRENBERG NlfiO, El fenomen natural (curent cald), cu apariţie ciclică (c. 3-4 ani), manifestat în partea central-sudică a Oc. Pacific, legat de prezenţa unor curenţi calzi ecuatoriali care determină persistenţa (până la 12-18 luni) unor temperaturi ridicate, cu un maxim în perioada Crăciunului. încălzirea apei oceanului determină o diminuare a intensităţii alizeelor şi, ca urmare, apa caldă nu mai este transportată spre partea de V a Oc. Pacific, iar cea rece din adânc nu se mai ridică la suprafaţă; această omogenizare a temperaturii apei determină încetarea aproape completă a vânturilor, iar masele de aer cald şi umed provoacă averse violente pe ţărmul de V al Americii de Sud. N. degajă o energie uriaşă (comparativ cu cea a 3 000 de centrale atomice), cu consecinţe catastrofale pentru emisfera sudică şi cu repercusiuni asupra climei întregului Glob. fn 1997 s-a manifestat cel mai puternic N , care a provocat pagube incalculabile Mexicului (în oct. 1997, viteza uraganului Pauline a depăşit 350 km/h), iar statele Chile şi Peru au fost afectate de inundaţii devastatoare (nov.— dec. 1997). Europa a resimţit efectele sale printr-o iarnă caldă (la Bucureşti, la 26 febr. 1998, s-au înregistrat 22°C, cea mai ridicată temp. a lunii febr. din ultimul secol), iar în deşertul Atacama din Chile a plouat abundent, ceea ce a înlesnit încolţirea şi dezvoltarea a c. 200 de specii de plante ale căror seminţe fuseseră îngropate în nisip de sute de ani. Se apreciază că efectul de seră, care în sec. 21 se va amplifica din cauza poluării excesive a atmosferei, va duce la o manifestare permanentă a N. NINS, -Ă (< ninge) adj. Pe care s-a depus zăpada, acoperit de zăpadă. ♦ Fig. Cărunt. NINSOARE (< nins) s. f. 1. Faptul de a ninge; cădere a zăpezii. 2. (Concr.) Zăpadă (1). NINUS v. Ninive. NINUWA v. Ninive. NIN Y CASTELLANO [kastejano], Joaqufn (1879-1949), compozitor, pianist şi muzicolog cubanez de origine spaniolă. Animator al vieţii muzicale la Havana. Balete, muzică de cameră. Culegeri de cântece populare spaniole. Transcrieri şi editări de muzică spaniolă veche pentru pian („Cântece populare spaniole", „33 sonate la pian ale unor vechi compozitori spanioli"). NIOBE (în mitologia greacă) 1. Fiică a lui Foroneus, primul om. Prima muritoare iubită de Zeus. 2. Regină legendară a Frigiei, fiică a lui Tantal şi soţia lui Amfion. A insultat-o pe Leto, spunând că nu merită să fie cinstită o zeiţă care are doar doi copii. Artemis şi Apolo, drept pedeapsă pentru jignirea adusă mamei lor, Leto, au ucis cu săgeţile pe toţi cei 12 (după o altă tradiţie, 12 din cei 14) copii ai ei. în cele din urmă, disperata mamă a fost transformată de Zeus într-o stâncă. N. a devenit personificarea mamei îndurerate. NIOBIT (< fr.) s. n. Mineral natural de fier şi mangan; este un mineral de niobiu. Sin columbit. NIOBIU (< fr. {i>; {s} n. pr. gr. Niobe) s. n. Element chimic (Nb; nr. at. 41, m. at. 92,906, p.t. 2 470°C, p.f.c. 3 300°C, gr. sp. 8,6), metal rar, cenuşiu-alb, lucios, foarte rezistent la aer şi la acţiunea agenţilor chimici. Formează combinaţii în stările de valenţă 3, 4 şi 5. în natură se găseşte asociat tantalului în diferite minerale (piroclor, loparit ş.a.). Se utilizează la fabricarea oţelurilor speciale, inoxidabile şi anticorosive. A fost descoperit (1801) de britanicul C. Hatchett şi redescoperit (1844) de chimistul german H. Rose. Din 1950, poartă numele actual. Sin. (înv.) columbiu. NIPIGON, lac în SSE Canadei (prov. Ontario) situat la 56 km N de Lacul Superior, de care este legat prin râul omonim (64 km lungime); 4 843 km2; lungime: 116 km; lăţime max.: 80 km; ad. max.: 165 m. NIPKOW [nipko], Paul Gottlieb (1860-1940), inginer german. Inventatorul dispozitivului optico-mecanic (discul N.) pentru analiza şi scanarea imaginii de televiziune (1884). NjPLU (< germ., engl.) s. n. Piesă de legătură, în formă de tub cu sau fără filet, folosită pentru îmbinarea a două conducte, ţevi sau cabluri. NIPON, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Ja- ponez. NIPPON STEEL [njpan sti:lj, societate siderurgică japoneză, înfiinţată în 1970 prin fuziunea companiilor Ya-wata Iron & Steel şi Fuji Iron & Steel. Ocupă primul loc în producţia mondială de oţel. NIPPUR, oraş străvechi din Meso-potamia, în N Sumerului, situat pe ambele maluri ale Eufratului. Important centru religios şi cultural al Sumerului. Niobe (2) Săpăturile arheologice au scos la suprafaţă vestigii, printre care biblioteca cu texte de o mare valoare prin informaţiile referitoare la viaţa economică, civilă şi religioasă a vechilor caldeeni. Azi Niffer sau Nuffar, Iraq. NIPRALĂ s. f. Plantă furajeră, folosită şi ca îngrăşământ verde, din familia leguminoaselor, înaltă de 80-120 cm, cu frunze palmat-compuse şi cu flori galbene (Lupinus luteus)\ are fructe păstăi, cu seminţe turtite, pestriţe, cu pete purpurii-negricioase. NIPRU (DNEPR [dneprj), fluviu în Federaţia Rusă, Belarus şi Ucraina. Izv. din Pod. Valdai, de la 253 m alt.; 2 201 km (al treilea, ca lungime, în Europa, după Volga şi Dunăre); supr. bazinului: 504 mii km2. După ce trece prin Smolensk, Moghilev, Kiev, Dnepro-petrovsk, Zaporojie, Nikopol, se varsă în Marea Neagră, printr-un liman, în aval de oraşul Herson. Afl. pr.: Pripeat şi Berezina. Hidrocentrale cu mari lacuri de retenţie (Dneproghes, Kremen-ciug şi Kahovka). Legat prin canale cu Dvina de Vest, Neman şi Bugul de Vest. Navigabil de la Dorogobuj, pe 1 677 km. NIRAJ 1. Râu, afl. stg. al Mureşului, în aval de Târgu Mureş; 79 km. Izv. din M-ţii Gurghiu şi trece prin com. Miercurea Nirajului, Acăţari ş.a. în cursul mijlociu şi inf., între satele Veţa (com. Miercurea Nirajului) şi Cinta (com. Crăciuneşti), a fost construit canalul Veţa (25 km lungime), paralel cu valea Nirajului, pentru a feri lunca de inundaţii. Afl. pr.: Niraju Mic, Hodoş. 2. V. Bega Veche. NIRENBERG [njrenberg], Marshall Warren (n. 1927), biochimist american. Cercetări fundamentale în descifrarea codului genetic care intervine în sinteza proteinelor. A propus, în 1953, NIRVANA 614 Marshall Warren Nirenberg modelul structural al acidului dezoxiri-bonucleic. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1968), împreună cu R. Holley şi H. G. Khorana. NIRVANA (< fr,; în sanscrită „lasă să plece suflarea, stinsă:,. în linişte") subst. Noţiune care desemnează, în budism şi în jainism, precum şi în filozofia indiană sankhya, „repaosul absolut" (încetarea ciclului reîncarnărilor şi eliberarea definitivă de suferinţe), dobândit cu ajutorul contemplaţiei şi al ascezei. NIRVANA, grup american de rock. Constituit în 1987 de Kurt Cobain (voce, chitară), Chad Channing, apoi Dave Grohl (baterie). Concerte incendiare, forţă a scriiturii şi inteligenţă a melodiilor. Voce plină de emoţie, având capacitatea de a exprima durerea exacerbată, Kurt Cobain a devenit un mit al muzicii rock (s-a sinucis în 1994). Discografie selectivă: „Bleach", „Nevermind", „In Utero", „Unplugged in New York". Nlâ [ni/], oraş în SE Iugoslaviei (Serbia) pe Nisava; 175,4 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Constr. de maşini (echipament electronic, reparaţii de material rulant), metalurgie, produse chimice, textile şi alim.; pielărie şi încălţăminte. Izvoare minerale termale. Universitate (1965). Ruine ale incintei romane. Monumente bizantine din sec. 4-5, decorate cu fresce. Fortăreaţă (1690-1720). în Antichitate s-a numit Naissus. între 1386 şi 1878 s-a aflat sub stăpânire otomană, apoi a intrat în componenţa Serbiei. NISA (NICE) [nis], oraş în SE Franţei, port la M. Mediterană, la 32 km V de graniţa cu Italia; 345,7 mii loc. (1990). Aeroport. Ind. constr. de maşini, a cauciucului sintetic, electronică, alim., cosmetică (parfumuri), textilă. Universitate (1965). Observator astronomic. Catedrală (sec. 17), biserica Saint-Jacques (sec. 17). Muzee (de arte frumoase, de artă naivă, de artă modernă şi contemporană). Renumită staţiune balneoclimaterică şi turistică pe Coasta de Azur. Fundat de mas-salieni (sec. 5 î.Hr.) cu numele Nikaia, a fost inclus de romani în prov. Galia (27 d.Hr.). în 1388, comitatul de N. a devenit posesiune a Casei de Savoia şi a fost alipit Franţei în 1793-1814 şi, definitiv, în 1860. NISCAI (lat. nescio qualis) adj. nehot. invar. (Pop.) Nişte. NISfjETRU (bg.) s. m. Peşte din familia acipenseridelor, lung de c. 1- 3 m, cu o greutate de până la 200 kg, cu plăci osoase pe spate şi pe laturile corpului şi cu botul scurt şi rotunjit; trăieşte în M. Neagră şi M. Caspică şi migrează primăvara în fluvii pentru reproducere (Acipenser guldenstaedti). Apreciat pentru carnea şi icrele lui (icre negre). NISHIJIMA [nijijima] Katsuhiko (n. 1926), fizician japonez. Prof. univ. Ia Osaka şi Tokyo. Lucrări privitoare la fizica particulelor elementare şi la teoria cuantică a câmpului. A introdus (1953), independent de M. Gell-Mann, noţiunea de stranietate şi a descoperit Nisa. c Vedere generală * legea de conservare a ei. A presupus (1957) existenţa a două tipuri de neutrin. NISHINOMIYA [ni/inomija], oraş în Japonia (Honshu), în conurbaţia Osaka; 390,4 mii loc. (1995). Prelucr. metalelor; ind. cauciucului; produse chimice, cosmetice, textile şi alim. (băuturi alcoolice). NISIP (< bg.) s. n. 1. (PETROGR.) Rocă sedimentară neconsolidată, formată prin dezagregarea, transportul şi acumularea în condiţii subaeriene (n. eoliene) sau subacvatice (n. fluviale, n. marine etc.) a fragmentelor mărunte de minerale, roci sau organisme, cu dimensiuni cuprinse între 0,2 şi 2 mm. în componenţa lui predomină în special cuarţul, uneori şi mice, granaţi, zircon, apatit, magnetit, aur, diamante etc. Este utilizat ca material de construcţie, în industria sticlei sau pentru extragerea unor componenţi utili. Prin consolidare, n. se transformă în gresie. O Expr. A clădi pe nisip = a întreprinde ceva sortit pieirii, pentru că nu are o bază solidă. 2. (MED.) Depunere patologică de granule fine de oxalaţi, uraţi etc. în rinichi, în vezica urinară sau în vezicula biliară. NISIPARIŢĂ (< nisip) s. f. Peşte teleostean dulcicol asemănător cu zvârluga (Cobitis caspia romanica). NISIPARNITA (NISIPERNIŢĂ) (< ni- sip) s. f. (înv.) Vas mic umplut cu nisip fin, care se presăra peste scrisul proaspăt, pentru a usca cerneala. NISIPOS, -OASĂ (< nisip) adj. Care conţine mult nisip; plin de nisip sau acoperit de nisip. NISQUALLY [niskuoli], cel mai mare gheţar de vale din lume, situat în M-ţii Coastei (NV S.U.A.); 90 km lungime; 103 km2. NISSAN MOTOR COMP AN Y [nisan mouta kampani], grup industrial japonez, fondat în 1933, specializat în producţia de nave, maşini unelte şi, mai ales, automobile, fiind, în această direcţie, unul dintre cele mai mari producătoare pe plan mondial. NISTAGMUS (< fr.; {s> gr. nys-tagmos „aţipire") s. n. Stare patologică manifestată prin mişcări oscilatorii, ritmice, în special laterale, ale globilor oculari, cauzată de contracţiile spastice ale muşchilor ochilor; este simptomul unei afecţiuni a centrilor nervoşi. NISTOR, Ion (1876-1962, n. Vicovu de Sus, jud. Suceava), istoric şi om politic român. Acad. (1915), prof. univ. la Viena, Cernăuţi şi Bucureşti. Luptător pentru emanciparea culturală şi na- 615 NITRATBACTERIi Ion Nistor ţională a românilor bucovineni. Membru şi preşedinte al Societăţii academice studenţeşti „Junimea", preşedinte al Comitetului refugiaţilor români din Bucovina. A redactat şi citit în faţa deputaţilor Actul Unirii (1918). Ministru al Lucrărilor Publice (1927-1928), al Muncii (1934-1937), al Cultelor şi Artelor (1939-1940). Cercetări referitoare la istoria Moldovei şi mai ales a Bucovinei („Die auswărtigen Handels-beziehungen der Moldau im XIV., XV. und XVI. Jahrhundert", „Handel und Wandel in der Moldau bis zum Ende des 16. Jahrhunderts“, „Bucovina sub raport politic şi administrativ", „Istoria Basarabiei", „Locul lui Alexandru cel Bun în istoria civilizaţiei creştine"). Arestat şi întemniţat la Sighet (1950-1955). NISTOREŞTI, com. în jud. Vrancea, situată în Depr. Vrancea, la poalele M-ţilor Vrancei, pe râul Năruja; 2 375 loc. (2000). Rezervaţie forestieră (Izvoarele Nărujei, 78 ha). Bisericile de lemn cu hramurile Sf. Nicolae (sec. 18), Sfinţii Voievozi (1830, renovată în 1877, 1899 şi 1928), în satele N. şi Vetreşti-Herăstrău. în satul Valea Neagră se află mănăstirea (de maici) cu acelaşi nume, cu biserica Adormirea Maicii Domnului (1755-1757). NISTRU (DNESTR), fluviu în Ucraina şi Rep. Moldova; 1 352 km. Izv. din N Carpaţilor, formează pe o porţiune graniţa între Ucraina şi Rep. Moldova, trece prin Hotin, Moghilev-Po-dolski, Soroca, Bender şi Tiraspol şi se varsă printr-un liman în Marea Neagră. Navigabil. Hidrocentrale (Dubăsari). Apele sale sunt folosite pentru irigaţii şi pentru alimentarea populaţiei şi a întreprinderilor. N|ŞĂ (< fr.) s. f. 1. Intrând de formă rectangulară sau rotundă, închis cu o şarpantă, o boltă, un sfert de sferă sau o scoică, amenajat într-un perete unde se poate adăposti o statuie, o piesă de mobilier etc. 2. (HIDROTEHN.) Adâncitură făcută în pereţii unei ecluze pentru a apăra porţile când ecluzele sunt deschise. 3. (CONSTR.) N. de tunel = locaş amenajat în peretele unui tunel ca loc de adăpostire a lucrătorilor (de ex. la trecerea trenului) sau pentru depozitarea materialelor de întreţinere. 4. (GEOMORF.) N. de abraziune = adâncitură prelungă, formată la baza unei faleze alcătuite din roci de rezistenţe diferite, în urma acţiunii valurilor care se sparg cu violenţă în lungul ţărmurilor înalte. N. nivală = nişă care ia naştere în zonele munţilor înalţi, sub limita zăpezilor eterne, prin rămânerea zăpezii până vara; are forme asemănătoare circurilor glaciare, dar de dimensiuni mai mici. 5. (CHIM.) Dulap cu pereţii de sticlă, legat de un coş de evacuare şi folosit în laboratoare pentru lucrul cu substanţe care dezvoltă gaze vătămătoare. 6. (BIOL.) N. ecologică = spaţiu de răspândire, creştere, dezvoltare şi reproducere a fiecărei specii, bine stabilit în cadrul nivelelor (lanţurilor) trofice, ca urmare a relaţiilor intra- şi interspecifice. Noţiunea a fost introdusă, în 1910, pentru a indica unitatea de distribuţie a unor specii, determinată de resursele de hrană şi factorii externi. 7. (MED.) Imagine radiologică asemănătoare unui mulaj opac al unui viscer cavitar (în special a tubului digestiv), la nivelul unei ulceraţii (ulcer stomacal sau duodenal, cancer gastric). NIŞTE (lat. nescio quid) art. nehot. Cuvânt întrebuinţat înaintea substantivelor la plural sau înaintea unor substantive nume de materie la singular ori a unor substantive cu sens colectiv, pentru a arăta, o cantitate oarecare (ex. nişte cărţi, nişte nisip). NIT (< germ.) s. n. 1. (TEHN.) Organ de maşină în formă de tijă cu cap semisferic, tronconic etc.; se foloseşte la executarea îmbinărilor nede-montabile ale tablelor, barelor profilate Nltra. Catedrala etc. prin răsfrângerea capătului tijei şi formarea capului de închidere. 2. (FIZ.) Unitate de măsură a strălucirii (simbol: nt), egală cu strălucirea uniformă a unei suprafeţe de 1 m2 a cărei intensitate luminoasă este de 1 cd. NITER6I, oraş în SE Braziliei (Rio de Janeiro), port la G. Guanabara, vizavi de Rio de Janeiro; 450,4 mii loc. (1996). Metalurgie, constr. navale, produse chimico-farmaceutice, textile şi alim. Fabrici de mobilă, ciment şi sticlă. Universitate (1960). Staţiune balneară. Fundat în 1671; oraş din 1836. Capitala statului brazilian Rio de Janeiro în perioada 1835-1975 (cu excepţia anilor 1894-1903, când capitala s-a aflat la Petropolis). NITRA 1. Râu în Slovacia, afl. stg. al râului Vâh în amonte de Komarno; 242 km. Izv. din masivul Tatra Mică şi trece prin Nitra şi Nove Zâmky. 2. Oraş în Slovacia, pe râul cu acelaşi nume; 87,6 mii loc. (1996). Ind. constr. de maşini de transport, textilă, chimi-co-farmaceutică, poligrafică, a pielăriei, hârtiei şi alim. Catedrală (sec. 13-17). Important centru religios al Evului Mediu, unde au propovăduit Chirii şi Metodiu. NITRAGjN (< fr. fi» s. n. îngrăşământ compus din bacterii care trăiesc în simbioză, selecţionate, caracteristice fiecărei specii de leguminoase. Folosit în agricultură pentru fixarea unei cantităţi mai mari de azot atmosferic. NITRARE (< nitra, după fr. nitration) s. f. Operaţie de introducere a grupei nitro (-N02) în molecula substanţelor organice. Se realizează cu ajutorul acidului azotic, cu un amestec de acid azotic şi acid sulfuric (n. directă) etc. NITRAŢl (< fr. fi» s. m. pl. Azotaţi. <0 Nitrat de argint = azotat de argint. <0* Nitrat de celuloză = nitroceluloză. NITRATBACTERII (< nitrat + bacterii) s. f. pl. (MICROBIOL.) Bacterii NITRIC 618 care asimilează dioxidul de carbon din atmosferă şi din carbonaţi cu ajutorul energiei eliberate prin oxidarea acidului azotos în acid azotic. Au mare importanţă pentru agricultură; nitrobacterii. NITRIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid azotic. NITRIFICA (< fr.) vb. I tranz. A produce o nitrificare. NITRIFICARE (< nitrifica, după fr. nitrification) s. f. Proces chimic oxidativ din sol, realizat de bacteriile nitrificante, care asigură astfel circuitul azotului în natură, prin încorporarea azotaţilor în substanţa organică a plantelor. NITRJL (< fr., germ. {i}; {s} lat. nitrum „salpetru") s. m. Substanţă organică ce conţine în moleculă gruparea -C =N. <0- N. acrilic = lichid cu p.f. 78°C, solubil în apă. Se foloseşte la obţinerea poliacriionitrilului, a cauciucului sintetic prin copolimerizare^cu buta-diena etc.; acrilonitril. N. poliacrilic = produs macromolecular obţinut prin po-iimerizarea nitrilului acrilic, întrebuinţat la fabricarea fibrelor sintetice; poliacri-lonitril. NITRITBACTERII (< nitrit + bacterii) s. f. pl. (MICROBIOL.) Microorganisme care intervin în prima etapă a nitrifică-rii, cu producerea de nitriţi din substanţele azotoase din sol. NITRjŢI (< fr. {i}) s. m. Azotiţi. ^ Nitrit de amil = substanţă chimică cu acţiune vasodilatatoare imediată, utilizată în tratamentul crizelor de angină pectorală. NITRO- (< fr.; {s} lat. nitrum „salpetru") subst. 1. Grupare funcţională monovalentă -N02. 2. Element de compunere care intră în denumirea substanţelor ce conţin în moleculă nitro (1). NITROALCAN (< nitro- + alean) s. m. Nitroparafină. NITROBACTERII (< fr. {i}) s. f. pl. Nitratbacterii. NITROBENZEN (< fr., engl.) s. m. Mononitroderivat al benzenului, obţinut prin nitrare directă. Lichid uleios, gălbui, cu miros de migdale amare; p.f. 210°C. Se întrebuinţează la fabricarea anilinei, ca intermediar în industria coloranţilor şi ca substanţă parfumată sub numele de esenţă de Mirban. NITROCELULOZĂ (< fr. (i>) s. f. Produs obţinut prin tratarea celulozei cu un amestec de acid azotic şi acid sulfuric. N. puternic nitrată se întrebuinţează ca exploziv (fulmicoton), iar cea mai slab nitrată la fabricarea unor lacuri, a colodiului şi a celuloidului. Sin nitrat de celuloză. V. şi fulmicoton. NITRODERIVAT (< germ.) s. m. Substanţă organică care conţine în moleculă gruparea nitro (-N02) legată direct de atomul de carbon. Nitro-derivaţii pot fi, după natura atomului de carbon de care este legată gruparea nitro, primari, secundari şi terţiari; după numărul grupărilor nitro conţinute în moleculă, mononitroderivaţi, dinitroderi-vaţi, polinitroderivaţi, iar după natura hidrocarburii de care este legată gruparea nitro, n. aromatici şi n. alifatici. NITROFIL, -Ă (< fr.; {s} nitro- + gr. philos „iubitor") adj. (Despre specii) Care se dezvoltă pe soluri bogate în azot (ex. urzica). NITROFOSKA (< germ.) s. f. îngrăşământ agricol complex conţinând cele trei elemente principale: azotul, fosforul şi potasiul. NITROGEN (< fr. {i>; {s> lat. nitrum „salpetru" + gr. gennao „a produce") s. n. Azot. NITROGLICERINĂ (< fr. {i}) s. f. Ester al acidului azotic cu glicerina. Lichid uleios, incolor sau gălbui, toxic, obţinut prin tratarea glicerinei cu un amestec de acid azotic şi acid sulfuric. Este un exploziv care intră în compoziţia dinamitei. în doze mici (0,0005 g) se întrebuinţează ca medicament în unele boli de inimă, fiind un vasodila-tator puternic, cu acţiune rapidă şi de scurtă durată (ex. în accesele de an-ghină pectorală). Sin. trinitrat de gli-cerină. NITROGUANIDINĂ (< fr. {i}) s. f. Substanţă explozivă obţinută prin tratarea azotatului de guanidină cu acid sulfuric. Se întrebuinţează în amestecurile explozive antigrizutoase, pentru a le coborî temperatura de explozie. NITROMETAN (< fr. {i}) s. m. Nitro-derivat al metanului folosit ca solvent pentru nitroceluloză şi în sinteza organică. NITROPARAFINĂ (< fr.) s. f. Nitro-derivat al unei hidrocarburi parafinice. Se obţine prin nitrarea parafinelor fie în stare lichidă, fie în stare de vapori. N. se folosesc ca dizolvanţi la diferite sinteze organice etc. (ex. nitrometan). Sin. nitroalcan. NITROS (< fr., it., germ.) adj. Acid ~ = acid azotos. NITROTOLUEN (< fr. {i}) s. n. Mononitroderivat ai toluenului, întrebuinţat în special pentru obţinerea toluidinei. NITROZARE (după fr. nitrosation) s. f. Reacţie de introducere a unei grupări nitrozo (-NO) în molecula unui compus organic, în urma căreia se obţin nitrozoderivaţi. NITROZO- (< fr. {i}) subst. 1. Grupare funcţională monovalentă (-NO), care se găseşte în molecula nitrozo-derivaţilor. 2. Element de compunere pentru denumirea substanţelor care conţin în moleculă nitrozo (1). NITROZODERIVAT (< nitrozo- + derivat) s. m. Compus organic caracterizat prin prezenţa în moleculă a grupării nitrozo (-NO), legată de un radical organic. NITRURA (< fr.) vb. I tranz. A efectua o nitrurare. NITRURARE (< nitrura) s. f. (METAL.) Tratament de întărire a stratului superficial al unor oţeluri, prin încălzirea acestora într-o atmosferă de amoniac. Azotul care se degajă formează cu oţelul compuşi de mare duritate. NITRURI (< fr.) s. f. pl. Azoturi. NITTI, Francesco Saverfo (1868-1953), economist şi om politic italian. Prim-min. (1919-1920), a fost unul dintre artizanii sistemului tratatelor de pace postbelice, precum şi organizatorul cadrului juridico-administrativ al Italiei. Adversar al lui Mussolini, a plecat în exil (1924-1946). Arestat în Franţa de Gestapo a fost deţinut într-o închisoare din Tirol (1943-1945). Ca economist, a promovat ideea industrializării sudului ţării („Nord şi Sud", „Bilanţul statului 1862-1896", „Dezintegrarea Europei"). NITUI (< nit) vb. IV tranz. A îmbina două sau mai multe piese cu ajutorul niturilor. NITUIT (< nitui) s. n. Maşină de ~ = maşină-unealtă destinată efectuării nitu-irilor. NITZULESCU, Nicolae (1837-1904, n. Borduşani, jud. Ialomiţa), teolog român. Prof. la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Cercetări privind limba ebraică, istoria dogmelor, arheologia biblică. Lucrări: „Compendiu de Istoria Bisericii (până la 1453)“, „Elemente de gramatică a limbii ebraice", „Prescurtare de geografie". A tradus din greacă „Noul Aşezământ" şi o ediţie integrală a Bibliei. NIŢCHIDORF, com. în jud. Timiş, situată în Câmpia Bârzavei, pe râul Po-găniş; 1 641 loc. (2000). Satul N. apare menţionat documentar în 1370. Rezervaţie floristică în care este ocrotită laleaua pestriţă (Fritilaria melea-gris), în satul Duboz. 617 NIVEN luliu Niţulescu NIŢULESCU, luliu (1895-1975, n. Piatra-Neamţ), medic român. Acad. (1955), prof. univ. la laşi. Director al Institutului de Cercetări Medicale din laşi (1950-1963). Contribuţii însemnate la etiopatogenia pelagrei („Cercetări asupra pelagrei", „La therapeutique de la pellagre"); studii asupra nevrozelor experimentale, a dezechilibrelor alimentare şi endocrine, a acţiunii stresului, a vitaminelor etc. („Reflexele condiţionate", „Cercetări de fiziopatologie“, „Problemes actuels dans l’etude des vitamines"). Manuale didactice de patologie şi fiziologie. NIŢULESCU, Vasile (1925-1991, n. Bucureşti), actor român. Roiuri de compoziţie, tulburătoare prin trăirile interioare şi neliniştea misterioasă (în teatru: „Matca“ de M. Sorescu, „Raţa sălbatică" de Ibsen", „Azilul de noapte*1 de M. Gorki, „îngrijitorul" de H. Pinter; în film „Viaţa nu iartă", „Filip cel Bun“, „întoarcerea din iad", „Tănase Scatiu", „Iarba verde de acasă", „Noiembrie, ultimul bal"). NIUE [niu:e:] (SAVAGE [saevidjj), insulă coraligenă în Oc. Pacific (Polinezia), în NE arh. Tonga; 259 km2. Centrul ad-tiv: Alofi. Pescuitul scoicilor pentru sidef. Banane, copra, batate. Aparţine Noii Zeelande (din 1901); în oct. 1974 obţine autonomie internă. Descoperită în 1774 de James Cook. NIVAŢIE (< fr.; {s} lat. niv- „zăpadă") s. f. (GEOGR.) Acţiune specifică de modelare a reliefului, exercitată de masele de zăpadă acumulate în timpul iernii în zona înaltă a munţilor, unde se produc numeroase cicluri de îngheţ-dezgheţ. NIV^L ( N. fotogrammetrie = n. prin care se trasează curbele de nivel şi se stabilesc punctele cotate pe fotograme prin metode fotogrammetrice (prin stereo-restituţie). N. trigonometric = ri. prin care diferenţele de nivel se stabilesc pe căi trigonometrice. N. barometric = n. prin care se determină adâncimea râurilor sau a lacurilor în scopul reprezentării reliefului sau profilului acestora. NIVEN [niven], David (1909-1983), actor britanic de film. Roluri de gentleman elegant, inteligent şi plin de ironie fină, în comedii sau filme de acţiune, interpretate cu multă acurateţe („Ocolul pământului în 80 de zile", „Tunurile din Navarone", „Pantera roz“, „Creierul", „Moarte pe Nil", „Pe urmele panterei roz"). Premiul Oscar: 1958 („Mese separate"). David Niven NIVERNAIS 618 NIVERNAIS [nivernej, provincie istorică în centrul Franţei. Oraş pr.: Ne-vers. Expl. forestiere. Creşterea intensivă a animalelor. NIVICOL, -Ă (< fr.; te> lat. niv- „ză-padă“ + colere „a locui") adj. (Despre unele specii) Ai căror indivizi se adună şi trăiesc împreună pe gheaţă sau pe zăpadă (ex. pinguinii). NIVOMfjETRU (< fr. {i}; {s> lat. niv-„zăpadă“ + gr. metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea cantităţii de zăpadă căzută. NIVOPLUVIAL, -A (< fr.) adj. Regim n. - regim al cursurilor de apă alimentate de ploi şi zăpezi. NIXON [njksen], Richard Milhous (1913-1994), om politic american. Membru al Partidului Republican. Vicepreşedinte (1953-1961) şi preşedinte (1969-1974) al S.U.A. Deşi atitudinea sa era manifest anticomunistă, prin secretarul de stat, H. Kissinger, a promovat o politică de destindere şi normalizare a relaţiilor cu statele comuniste (vizite în România, U.R.S.S., China, semnarea tratatului de dezarmare SALT I şi recunoaşterea R. P. Chineze în 1972, încheierea războiului din Vietnam în 1973 etc.). După realegerea din 1972, a fost nevoit să facă faţă unor grave dificultăţi economice, determinate de devalorizarea dolarului. Implicat în „afacerea Watergate", a demisionat în favoarea vicepreşedintelui G. Ford. NIZA, Marcos de - (c. 1495-1558), (supranumit Fratele Marcos), călugăr şi explorator franciscan, originar din Sa-voia. Misionar în Peru (1531-1535), Guatemala (1535-1536) şi Mexic (din 1537). A descoperit (1539) Arizona şi New Mexico. Susţinea că ar fi văzut „Cele şapte oraşe ale Cibolei", dar, F.V. de Coronado a demonstrat că acestea erau simple aşezări indiene, pe care le-a vizitat în timpul expediţiei sale din 1540. Richard Nixon NIZAMI din Gandja v. Nezami. NI ZAN (NI TSAN) (1301-1374), pictor, caligraf şi poet chinez. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai picturii chineze din sec. 14. Creator de peisaje realizate într-o manieră austeră, de o mare limpezime şi esenţializare sugestivă („Peisaj de toamnă"). A combinat, în creaţie, cele trei arte (caligrafia, poezia şi pictura figurativă). NIZZOLI [nitsoli], Marcello (1887- 1969), pictor, designer şi arhitect italian. Iniţial, exponent al grupului de pictori milanezi „Noi tendinţe", s-a dedicat, pentru o perioadă, graficii publicitare. A realizat design industrial pentru societăţile Olivetti, Ronson, Necchi. Ca arhitect, a colaborat la construcţia sediului firmei Olivetti din Milano şi, în colab. cu M. Olivieri, a realizat complexul ENI din Santo Donato Milanese şi satul rezidenţial din Gela. NJEGOă [niegoj], dinastie din Mun-tenegru (1697-1918), întemeiată de mitropolitul (vlădica) Danil6 Petrovi6. Mai importanţi: 1. Petar I Petroviâ, domnitor şi vlădică (1782-1830). Conducător al luptei de eliberare naţională. Victoria din 1796 asupra turcilor a conferit Muntenegrului independenţa de fapt. 2. Petar II Petroviâ, domnitor şi vlădică (1830-1851). Cărturar şi poet. Poeme filozofice („Lumina microcosmi-că") sau epico-dramatice („Cununa munţilor"). Culegeri de folclor. 3. Niko-la I Petroviâ, cneaz (1860-1910), apoi rege (1910-1918). în timpul său (în urma Congresului de la Berlin, 1878), ţara şi-a dobândit independenţa. în politica externă, a luat parte la războaiele balcanice şi s-a alăturat Antantei în primul război mondial. Politică de modernizare a ţării; a urmărit, după destrămarea Alianţei Balcanice, unirea, sub conducerea sa, a slavilor de sud. Opunându-se creării statului iugoslav unitar, a fost detronat (1918). NKONGSAMBA, oraş în V Camerunului, situat la 214 km NV de Yaoun-de, la 900 m alt.; 71,3 mii loc. (1976). Punct terminus de c.f. Centru comercial pentru cafea. NKRUMAH [gkruma], Kwame (1909-1972), om politic ghanez. Conducător al luptei de eliberare naţională şi al unităţii africane. Fondator al Partidului Popular al Convenţiei (1949). Prim-min. (1952-1957) al Coastei de Aur şi al Ghanei (1957-1960). Primul preşedinte al Ghanei (1960-1966). înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat militară, a plecat în exil în Guineea, unde a devenit copreşedinte al statului (1966-1972). N.K.V.D. (prescurtare de la Narodnfi Komisariat Vnutrenih Del: Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne), iniţialele poliţiei politice a U.R.S.S., între anii 1934 şi 1941, folosită ca instrument al represiunii staliniste împotriva adversarilor politici. în 1941, atribuţiile sale au fost preluate de N.K.G.B. (Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului); în 1946 s-a împărţit în M.V.D. (vechiul N.K.V.D.) şi M.G.B. (vechiul N.K.G.B.). în 1954, a devenit K.G.B. (Comitetul Securităţii Statului). No, simbol chimic pentru nobeliu.. NO (cuv. japonez) subst. Veche formă de artă teatrală lirică japoneză, de factură simbolică. Se caracterizează printr-un conţinut filozofic (budist), exprimat într-un spectacol complex care cuprinde dansul plastic, recitarea, pan-tomima, folosirea largă a măştilor, muzica instrumentală. NOAILLES [noai], Anne-Elisabeth, contesă Mathieu de (născută Brânco-veanu) (1876-1933, n. Paris), scriitoare franceză de origine română. Salonul ei literar a fost frecventat de mari personalităţi culturale ale epocii: Proust, Col-lette, P. Valery, Cocteau. Poeme simboliste dominate de bucuria dragostei, cultul pentru natură şi de obsesia morţii („Inimă nemărginită", „Viii şi morţii", „Umbra zilelor", „Forţele eterne"). Romane („Noua speranţă", „Chipul transfigurat", „Dominaţia"); eseuri. Memorialistică („Cartea vieţii mele"). M. de onoare a Acad. Române (1925). NOAPTE (lat. noctem) s. f. Interval de timp cuprins între apusul şi răsăritul Soarelui; p. ext. timp cât Soarele nu luminează. V. echinocţiu, solstiţiu. N. polară v. polar. N. albă v. alb. Prost ca noaptea = foarte prost. ♦ întuneric, întunecime. ♦ (Adverbial, art.) în timpul nopţii; în fiecare noapte. NOAPTEA CUŢITELOR LUNGI, denumire codificată a ordinului prin care Hitler a declanşat (29/30 iun. 1934) Anne-Elisabeth de Noaiiies 619 NOD acţiunea de eliminare fizică a lui E, Rohm şi a principalilor comandanţi din S.A. (trupe de asalt), care deveniseră un pericol în calea obţinerii puterii depline în stat. NOAPTEA DE CRISTAL, denumire codificată a operaţiunii (9-10 nov. 1938) de persecutare sistematică a evreilor din Germania, prin devastarea proprietăţilor şi a sinagogilor, cu scopul de a-i determina să emigreze. NOAPTEA SFÂNTULUI BARTOLO-MEU, nume dat evenimentului sângeros petrecut la Paris în noaptea de 23 spre 24 aug. 1572, în care au fost masacraţi peste 2 000 de hughenoti. Moment principal al războaielor religioase din Franţa (1562-1598). Masacrul a fost pus la cale de Caterina de Medici, mama regelui Carol IX. NOATEN (lat. annotinus) s. m. Miel de la înţărcare până la vârsta de doi ani. ♦ (Reg.) Mânz de la 6 luni până la 2-3 ani. NOBEL [nobel], Alfred Bernhard (1833-1896), chimist şi industriaş suedez. Cercetări în domeniul explozivilor. A inventat dinamita (1875) şi balistita (1889). — Premiul fiecare dintre cele cinci premii anuale, cele mai prestigioase pe plan internaţional, de valoare egală, instituite ca urmare a testamentului lăsat de Alfred Nobel şi decernate, începând din 1901, pentru cele mai însemnate lucrări din domeniile: fizicii, chimiei, fiziologiei şi medicinii, literaturii şi pentru activitatea de promovare a păcii în lume (care este acordat de parlamentul norvegian). în 1969, Banca Naţională a Suediei a instituit, în memoria lui N., un premiu pentru ştiinţele economice, de valoare egală cu celelalte. NOBELIU (< fr. {i}; {s} n. pr. A Nobel} s. n. Element chimic transuranic (No; nr. at. 102, m. at. 254), obţinut pe cale artificială în 1957. NOBIL, -Ă (< lat., germ., it., fr.) adj., s. m. şi f. I. Adj. 1. Cinstit, generos; ales; bun. ♦ Care denotă mărinimie. 2. Care are sau care exprimă elegantă, distincţie. II. S. m. şi f., adj. (Persoană) care face parte din nobilime. NOBILE, Umberto (1885-1978), aviator, constructor de dirijabile şi explorator polar italian. în 1926 a participat la zborul dirijabilului „Norge“ peste Polul Nord (într-o expediţie organizată de R. Amundsen), iar în 1928 a condus o expediţie polară la bordul dirijabilului „ltalia“, soldată cu prăbuşirea dirijabilului, moartea a 17 oameni din echipaj şi a lui R. Amundsen. Lucrări: Alfred Nobel „Italienii la Polul Nord“, „Zborurile mele polare". NOBILI, Leopoldo (1787-1835), fizician italian. Inventator (1826) al unui galvanometru cu sistem magnet (asta-tic) şi al primei pile termoelectrice destinate studiului razelor infraroşii. NOBILIME (< nobil) s. f. (în Evul Mediu, iar în unele tări şi în epoca modernă) Categorie socială privilegiată, constituită din posesorii de feude şi de titluri de nobleţe. NOBLEŢE (< fr.) s. f. 1. Calitatea de nobil, rangul de nobil. 2. Distincţie (2), eleganţă. 3. Atitudine care denotă un caracter nobil, mărinimos. NOCARD [nocar], Edmond Isidore lztienne (1850-1903), veterinar şi biolog francez. A descoperit identitatea dintre bacilul tuberculos al păsărilor şi cel al mamiferelor. A demonstrat că tuberculoza se transmite la om prin laptele şi carnea vitelor infectate. NOCIV, -Ă (< fr., lat.) adj. Dăunător, vătămător, distrugător (pentru sănătate). NOCRICH, com. în jud. Sibiu, situată în Pod. Hârtibaciului, pe dr. râului Hârtibaci; 2 453 loc. (2000). Halte de c.f. (în satele Nocrich şi Ţichindeal). Expl. de gaze naturale (Ghijasa de Jos) şi de balast. în satul Nocrich, menţionat documentar în 1263, se află o cetate (sec. 16-18), cu biserică evanghelică de incintă (1802), o biserică ortodoxă (1832) şi casa baronului Samuel Brukenthal (sec. 18). în satul Ţichindeal există biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1789), iar în satul Fofeldea, biserica Sf. Vasile (1804-1810). NOCTAMBUL, -Ă (< fr.; lat. m. noc-tambulus, din nox, noctis „noapte" şi ambulare „a merge") s. m. şi f. Somnambul. NOCTILUCA (< fr. (i>; {s} lat. nocti-luca „care luminează noaptea") s. f. Specie de flagelat marin, fosforescent, cu corpul sferic, de c. 2 mm în diametru, prevăzut cu un flagel şi cu un tentacul (Noctiluca miliaris). în cantităţi mari provoacă fosforescenţa apei de mare. Trăieşte şi în Marea Neagră. NOCTURN, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. 1. Adj. Care se petrece noaptea; de noapte. ^ Loc. fn nocturnă = (despre unele manifestări sportive) (care au loc) seara sau în timpul nopţii. ^ (ECOL.; despre specii) Care sunt active noaptea (ex. buha, huhurezul, striga). 2. S. f. Compoziţie muzicală, asemănătoare suitei, frecventă în sec. 18, destinată a fi cântată noaptea, în aer liber. Au compus astfel de n. Mozart şi Haydn. în sec. 19, a devenit n. orice piesă, vocală sau instrumentală, cu caracter visător şi melancolic. Creatorul genului este considerat pianistul şi compozitorul irlandez John Field, dar impunerea acestuia i se datorează lui Chopin. Au mai scris n. G. Faure, Schubert, Brahms, Liszt, Schumann, A. Skriabin, F. Poulenc ş.a. NOD (lat. nodus) s. n. 1. Punct în care sunt legate strâns două capete pentru a forma un singur fir, o singură fâşie etc.; loc de-a lungul sau la capătul unui fir, al unei fâşii etc. unde s-a făcut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete şi apoi s-a strâns; legătură obţinută astfel. 2. Nod de cale ferată = punct de intersecţie a cel puţin trei linii principale de cale ferată, prevăzut cu instalaţii speciale de tranzit, de desfacere sau de cuplare a unor vagoane, de încărcare a mărfurilor. Nod rutier = loc de întâlnire a mai multor şosele importante. Nod hidroenergetic = ansamblu format de o centrală hidroelectrică şi construcţiile legate de aceasta (baraj, lac de acumulare etc.). Nod hidrotehnic = ansamblu de construcţii în vederea folosirii unui curs de apă în mod multiplu (captare de apă pentru irigaţie, regularizarea debitului, ameliorarea condiţiilor de navigaţie, amenajări pentru obţinerea energiei electrice). 3. (CONSTR.) Loc de întâlnire a mai multor bare, aparţinând unei grinzi cu zăbrele, unei ferme sau unui cadru. După materialul de confecţionare a barelor, se deosebesc: n. metalice, realizate prin nituire, sudură sau cu şuruburi; n. de beton armat, realizate prin legarea armăturilor din bare înainte de turnarea betonului; n. ale grinzilor de lemn, la care piesele respective sunt fixate cu ajutorul şuruburilor. 4. (BOT.) Porţiune mai umflată NOBEL 620 LAUREAŢII PREMIULUI NOBEL Anii Chimie Medicină-Fiziologie 1901 W.K, Rontgen J.H; Vani Hoff E. von Behring R.-F.A Sully Prudhomme J.-H. Ounant, F. Passy 1902 HA Lorentz, P. Zeeman E. Fischer R. Ross Th, Mommsen E, Ducommun, CA Gobat 1903 H. Becquerei, P, şi M. Curie S.A* Arrhenius N,R. Finsen B. Bj0rnson W.R. Cremer 1904 J.W. Strutt, lord Rayleigh W. Ramsay lPt Pavlov F, Mistral, J. Echegaray y Eizaguirre Institutul de Drept Internaţional din Gent 1905 Ph. von Lenard JA von Baeyer R. Koch H. Sienkîewicz B. Von Suttner 1906 JJ, Thomson H. Moissan C. Coîgi, S> Ramon y Cajal G* Carducci Th. Roosevelt 1907 A.A. Michelson E, Buchner Ch.-L.-A. Laveran R, Klpling E.T, Moneta, L. Renault 1908 <3. Lippmann E. Rutherford Li. Mecinikov, P. Ehrlich R.Ch. Eucken F. Bajer, K,P. Arnoldson 1909 G. Marconi, K>F. Braun W. Ostwaid E.Th. Kocher S. Lagerl6f A, Beernaert, P.H.B, d'Estourneiles de Constant 1910 J,D, Van der Waals- ■q. Wallach Jillifsel P. von Heyse Biroul Internaţional pentru Pace (Berna) 1911 W. Wien M. Curie A* Gullstrand M. Maeterlinck T.M.C. Asser, A,H. Fried 1912 N.G, Dalen V. Grignard, P, Sabatier A, Carrel G. Hauptmann E. Root 1913 H. Kamerlingh Onnes A, Werner Ch.R, Richet R, Tagore H. La Fontaine 1914 M. von Laue Th.W. Richards R. Bârâny hhhhbhkhhbb 1015 W.H. Bragg, W.L Bragg R.M. Willstâtter R. Rolland wmmBBBSBm 1916 iPIIIliliililIli G.G.V. von Heidenstam iHlPiiHillHllii 1917 C.G. Barkia lillllllililpllllll IPHHIBHBiBI KA Gjellerup, H, Pontoppidan Comitetul Internaţional al Crucii Roşii(Geneva) 1918 M. Planck F. Haber ifiiiiiiiiiliiii IIBIIBHlilIBIIlHIHl 1919 J. Stark J.-J, Bordet C. Spitteler Th.W. Wilson 1920 Ch.E, Guiiiaume W.H. Nernst A. Krogh K, Hamsun L. Bourgeoîs gai A, Einstein F. Soddy A. France K.H. Branting, C.L. Lange 1922 N. Bohr F.W. Aston a.v. mi O. Meyerhof J. y Martinez Benavente F. Nansen 1923 RA Millikan F. Pregl F.G. Banting, JJ.R, Macleod W.B. Yeats 1924 KJVLG, Siegbahn liiiiiiiiiii W> Einthoven W.S. Reymont IIIÎIBIiSlIlIIBIlBII 1925 J. Franck, G. Hertz RA Zsigmondy shhmib G.B, Shaw JA Chamberlain> Ch.G. Dawes 1926 J.-B. Perrin Th. Svedberg JAG. Fibiger Grazia Deledda A. Briand, G. Stresemann 1927 A.H. Compton, CH.T.R Wilson H.O* Wieland J, Wagner-Jauregg H, Bergson F, Buisson, L Quidde 1928 O.W. Richardson A, Wîndaus Ch.J, H. Nicoile S. Undset 1929 L.-V. de Broglie A, Harden, H.K. von Euler-Chefpin Ch. Eijkman, F,G. Hopkîns Th. Mann F,B. Kellogg 1930 Ch.V. Raman H. Fischer K, Landsteiner S. Lewis L.CXN. Soderblom 1931 F. Bergius, C. Bosch O.H. Warburg E.A. Karlfeldt J, Addams, N.M, Butler 1932 W. Heisenberg 1. Langmuir Ch.S. Sherrington, E.D. Adrian J. Galsworthy llBIilIlilIBII! 1933 P.A.M. Dirac, E. Schrodinger iSllllilIBIIiillB Th,H. Morgan LA. Bunin N.R. Angell 1934 H.C. Urey G.H. Whipple, G.R. Minot, W.P. Murphy L. Pirandello A. Henderson 621 NOBEL 1935 J. Chadwick F, Joliot-Curîe, j. Joliot-Curie Hans Spemann IBIlBllIlliBlIIBIIIlBll C> von Ossietzky 1936 VP. Hess,' C,D, Anderson P.J. Debye H.H. Dale, 0* Loewi E. O’Neifi C. Saavedra Lamas 1937 GJ. Davisson, W.N. Haworth, A, Szent-Gyorgyi R, Martin du Gard E.A.R. Cecîi GP. Thomson P. Karrer von Nagyrapolt of Chelwood 1938 E« Fermi R. Kuhn CJP. Heymans P.S, Buck Oficiul Internaţional Nansen pentru refugiaţi (Geneva) 1939 E.O, Lawrence Ap.J, Butenandt, L. Ruzicka G, Domagk Fr.E, Sillanpăă 1940 saiitBiiiii» 1941 ■î!181iil8iillll lijliiillill ISIlliiilllillll® «liSSiailB®!!! 1942 Ml|Bi|MI88li 1943 0. Stern G. von Hevesy H. Dam, E.A. Doisy 1944 U. Rabi 0. Hahn J, Erlanger, H.S. Gasser J.V. Jensen Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (Geneva) 1945 W. Pauli A.!. Virtanen A. Fleming, EB. Chain, G. Mistral C. Huli H.W. Florey 1946 P.W. Bridgman J.B. Sumner, J,H« Northrop, W.M. Stanley H.J. Muller H. Hesse E.G. Balch, m Mott 1947 E.V. Appleton R. Robinson CP. Cori, G.T. Cori, 8.A. Houssay A. Gide Serviciu! prietenilor (Marea Britanie şi S,UA) 1948 P.M.S. Blackett A.W.K. Tiselius P.H, Muller Th.S, Eliot BiBlHIlîBlHHlB 1949 H. Yukawa WP. Giauque W.R. Hess, AJE. Moniz W. Faulkner J, Boyd Orr Illli CP, Poweti 0. Diels, K. Alder E.C. Kendall, T. Reichstein, Ph.S. Hench R, Russell RJ, Bunche 1951 J.D. Cockcroft, E.Th.S. Waîton E.M. McMilIan, G.Th. Seaborg M. Theiler P. Lagerkvist L. Jouhaux 1952 F, Bloch, AJP, Martin, SA Waksman F, Mauriac A, Schweitzer E,M. Purceii R.L.M. Synge 1953 F. Zernike H. Staudînger HA Krebs, F.A. Lipmann W.L.S. Churchill G.C, Marshall 1954 M. Born, W. Boîhe LC. Pauling JP. Enders, Th.H. Weller, F.Ch. Robbtns E Hemtngway înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi (Geneva) 1955 W.E, Iamb, RKusch V, du Vigneaud A.H.Th, Theorell HX, Laxness 1956 W, Shockiey, J. Bardeen, W.H. Brattain C.N. Hinshelwood, Semionov AP, Coumand, W« Forssmann, D.W. Richards jr. J.R. Jimânez 1957 T.-D. Lee, CM Yang A.R. Todd D. Bovet A. Camus L.B. Pearson 1958 P.A. Cerenkov, t.M, Frank, LE. Tamm, F„ Sânger Q.W. Beadfe J. Lederberg, E.L. Tatum B.L. Pasternak (a refuzat să ridice premiul) D.G, Pire 1959 E Segre, O, Chamberlain J. Heyrovsk^ S. Ochoa, A. Kornberg S. Quasimodo PhJ. Noel-Baker 1960 D-A, Glaser WP, Libby F.M. Burnet, P>B, Medawar Saint-John Perse A,J. Luthuli 1961 R, Hofstadter, R,L, Mossbauer M. Calvin G, von Bekesy l. Andric D, Hammarskjold 1962 L.D. Landau J.C. Kendrew, MP- Perutz F.H.C, Crick, M,HP. Wilkins, J,D, Watson J,E, Steinbeck L.C. Pauling NOBEL 622 1963 M. Goepperî-Mayer H.D. Jensen, G. Natta, K. Ziegler J,C, Eccles, AL, Hodgkin, G- Sâferis Comitetul International al Crucii Roşii şi Liga E.P. Wigner A.F. Huxley Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie (Geneva) 1964 N.G. Basov, A.M. Prohorov, C.H. Townes D.M.C. Hodgkin K. Bloch, F. Lynen J.-P, Sartre (a refuzat să ridice premiul) M.L,; King Jr, * 1965 RP. Feynman, J. Schwinger, S. Tomonaga R.B. Woodward F. Jacob, A. Lwoff, J, Monod MA Şolohov . UNICEF 1966 A. Kastler R.S. Muliiken Ch.B. Huggins, F.P. Rous S.J. Agnon, N. Sachs iIpllIIlIlBliilllM 1967 HA Bethe M> Eigen, R.G.W. Norrish, G. Porter RA Granit, H,K. Hartline, G, Wald MA Asturias 1968 L.W. Alvarez L. Onsager R.W. Hoiley, G.H. Khorana, Y. Kawabata R, Cassîn M.W. Nirenberg 1969 M. Gelî-Mann D.H.R. Barton, 0, Hassel M. Delbrtick, A.D. Hershey, S, Beckett Organizaţia Internaţională a Muncit - S,E, Luria 1970 H. Alfvân, L. Neel L.F. LeJoir U. von Euler, B. Katz, J. Axelrod AJ. Soljenitîn U.£. Borlaug 1971 D. Gabor G. Herzberg E.W. Sutherland P. Neruda W* Brandt 1972 J. Bardeen, Ch.B. Anfinsen, R.R. Porter, H. Boli L. Cooper, J,R. Schrieffer St Moore, W.H. Stein G. Edeiman 1973 L. Esaki, I. Giaever, B.D. Josephson G. Wilkinson, E.O. Fischer K. von Frisch, K.Z. Lorenz, N. Tinbergen P. White H. Kisstnger, Le Duc Tho (a refuzat ridicarea premiului) 1974 M. Ryle, A. Hewtsh PJ. Flory A. Claude Ch. De Duve, G.E. Palade E. Johnson, H. Martinson E Sato, McBride 1975 A. Bohr, B. Mottelson, J. Rainwater J.W. Cornforth, V. Prelog D> Baltimore, R. Dulbecco, H.M. Temin E. Montale A.D. Saharov 1976 B. Richter, S.C. Ting W.N, Lipscomb B.S. Blumbergs D.C. Gajdusek S. Bellow M. Corrigan, EL WOlîams !®§g P.W. Anderson, N,F. Mott, J.H. Van Vleck l. Prigogine A.V. Schally, R. Yalow, R. Guillemin V. Aleixandre y Merlo Amnesty International j§§§§ P.L. Kapiţa, A. Penzias, R, Wilson P. Mitcheil W. Arber, D. Nathans H. Smith LB. Singer M, Begîn, A. el-Sadat 1979 S. Glashow, A. Salam, S, Weinberg G, Wittig, H.C. Brown A.M.L. Cormack, G.N. Hounsfield 0. El^tis Maica Tereza 1980 J.W. Cronin, V.L, Fitch F. Sânger, P. Berg, W. Giibert J. Dausset, G.D. Snell, B. Benacerraf C. Mifosz A. Perez Esquîvel 1981 A, Schawlow, N. Bloembergen, K.M. Siegbahn Kenichi Fukui, R. Hoffmann R.W, Sperry, D.H. Hubel, T.N. Wiesel E. Canetti înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi 1982 K.G. Wilson A. Klug S.K. Bergstrom, B.l. Samuelsson, J.R. Vane G. Garcia-Mârquez A. Myrdai, A. Garcia Robles 1983 S. Chandrasekhar, W.A. Fowier H. Taube B. McCIintock W. Golding L Wateşa . 1984 C. Rubbia, S, Van der Meer B. Merrifietd N.K. Jerne, G. K5hler, C. Milstein J. Seifert 0. Tutu 623 NOBEL 1985 K, von Klitzing HA Hauptman, J. Karîe M„ Brown, J.L! Goldstein G, Simon Internaţionala medicilor pentru prevenirea unui război nuclear 1986 E. Ruska, G. Binnig, H. Rohrer D.R. Herschbach, Y.T. Lee, J.C. Polanyi R. Levi-Montalcini, S, Cohen W, Soyinka E. Wiesel 1987 KA Muller, J.G. Bednorz Ch.J. Pedersen, J.-M. Lehn, D.J. Cram Tonegawa Susumu ÎA Brodski 0, Arias Sânchez 1988 L.M. Lederman, J, Deisenhofer, J. Black, N. Mahfuz „Căştile albastre* M. Schwartz, J. Steinberger R. Huber, H. Michel G.B. Eiion, G.H. Hitchings (ONU) 1989 N.F. Ramsey, H.G. Dehmelt, W. Paul S. Altman, T, Cech J.M. Bishop, H.E. Varmus C.J. Cela Dalai Lama: Tenzin Gyatso 1990 R.E. Taylor, J.l. Friedman, H.W. Kendall E.J. Corey J.E, Murray, E.D. Thomas 0. Paz M.S. Gorbacîov 1991 P.-G. de Gennes R.R. Ernst E. Neher, B. Sakmann N. Gordimer Aung San Suu Kyi 1992 G. Charpak R.A. Marcus E.H. Fisher, E.G. Krebs D. Walcott R. Menchu 1993 RA Hulse, K.B. Muliis, R.J, Roberts, T. Morrison Nr Mandeia, J.H. Taylor jr. M. Smith P.A. Sharp F.W, De Klerk 1994 C,G. Shull, B.N, Brockhouse GA Olah M. Rodbell, A,G. Gilman K. Oe Peres, Y. Rabin, * Y* Arafat 1995 M.L. Perl, Fr. Reines M.J. Molina, F.Sh. Rowland, P. Crutzen Ch. Nusslein-Volhard, E.F. Wieschaus, E. Lewis S. Heaney J. Rotblat, Mişcarea pacifistă internaţională Pugwash 1996 O.M. Lee, D. Osheroff, R.C. Rîchardson R.F, Curl jr. H> Kroto, R. Smalley P. Doherty, R. Zinkernagel W. Szymborska C.F.X, BeJo, J. Raroos-Horta 1997 S, Chu, W.D. Phillips, 0. Cohen-Tannoudji P.D. Boyer, J.E. Walker, J.C. Skou S,B. Prusiner Dario Fo J, Williams 1998 N.L. Stromer, D.C, Tsui, R.B. La W. Kohn, J.A. Popie R.F. Furchgott, L.J, Ignarro, F. Murad J.Saramagu J. Hume D. Trimbie 1999 G.T. Hooft, MJ.G. Veltmon A.N. Zewall G, Blobel G. Grass Medic! fără frontiere 2000 J. Kilby, Z.J. Alferov, H. Kroemer H. Shîrakawa, A.G. MacDiarmid, A.J. Heeger A. Carlsson P. Greengard E.R. Kandel Gao Xingjian Kim Dae Jung Anii Economie Anii Economie 1969 J. Tinbergen, R, Frisch 1985 F. Modigliani 1970 PA Samuelson 1986 J.M. Buchanan 1971 S. Kuznets 1987 R,M. Solow 1972 ■j.R. Hlcks, KJ. Arrow 1988 M, Allais 1973 W-W, Leontief 1989 T. Haavelmo 1974 K>G. Myrdal, F.A. von Hayek 1990 H. Markowitz, M. Mtller, W.F> Sharpe 1975 LV. Kantorovici, T. Koopmans 1991 R.H. Coase 1976 M, Friedman 1992 G,S, Becker 1977 J.E Meade, B.G. Ohlin 1993 R.W. Fogel, D.C. North 1978 H.A. Simon 1994 J.R Nash, J.C. Harsanyt R. Selten 1979 T.W. Schultz, A. Lewis 1995 R.E. Lucas jr. 1980 1996 JA. Mirrlees, W, Vtckrey 1981 1997 R.C. Merton, M.S, Scholes 1982 G.J. Stigler 1998 AX. Sen 1983 G. Debreu 1999 RA. Mundeli , 1984 R. Stone 2000 J.J, Heckman, D.L, McFadden NODAL 624 a tulpinii, de care sunt fixate frunzele şi mugurii. 4- Expr. A căuta (sau a găsi) nod în papură = a căuta (sau a găsi) cu orice preţ cusururi acolo unde nu sunt; a învinovăţi pe nedrept. ♦ Porţiune mică, rotundă, dură într-o scândură, reprezentând locul de ramificaţie a crengilor pe trunchi. + Aglomerare locală de material în masa unui corp, cu o structură mai compactă sau de culoare diferită. 5. Articulaţie (a dege-= telor). 6. (MED.; pop.) Nodul gâtului (sau al gâtlejului, al beregatei) = cartilajul traheal situat la nivelul porţiunii anterioare a laringelui. Nod vital = centrul mişcărilor respiratorii, situat în bulbul cerebral, a cărui lezare produce moartea prin oprirea respiraţiei. Nod cardiac = grup de celule diferenţiate, având proprietatea de a elabora spontan stimuli şi de a întreţine astfel automatismul cardiac (ex. n Keith Flack, n. Aschoff-Tawara). 7. (FIZ) Fiecare dintre punctele în care sunt dispuşi atomii, ionii sau moleculele unei reţele cristaline. Punct al unei unde staţionare, în care amplitudinea oscilaţiei este permanent nulă. V. ventru. 8. (ASTR.) Fiecare dintre cele două puncte de intersecţie ale orbitei unui corp ceresc cu un plan de referinţă; în cazul sistemului nostru solar, acesta este planul eclipticii. -b N. ascendent, punct în care corpul ceresc trece din emisfera sudică în cea nordică. N. descendent, punct în care corpul ceresc trece din emisfera nordică în cea sudică. 9. Senzaţie de înecăciune, de sufocare pe care o are cineva (din cauza unor emoţii, a unor enervări etc.). 10. Fig. Punct-de importanţă capitală, de care depinde rezolvarea unor probleme. ^ N, gordian v. gordian. 11. Unitate de măsură pentru viteză folosită în navigaţia maritimă, egală cu viteza unui vas care parcurge o milă marină într-o oră, adică 1 852 m. NODAL, -Ă (< fr.) adj. Crucial; fundamental, esenţial. NODIER [nodie], Charles-Emmanuei (1780-1844), scriitor francez. Proză fantastică anticipând creaţia onirică a lui Nerval, Lautreamont şi a suprarealiştilor („Smarra sau Duhurile nopţii", „Trilby sau Spiriduşul din Argail“). Eseul „Despre fantastic în literatură". NODOS {; {s> gr. nomos „lege" + gramma „însemnare") s. f. (MAT.) Reprezentare grafică în plan, cu ajutorul liniilor gradate, a relaţiei de dependenţă dintre două sau mai multe mărimi variabile; serveşte la determinarea rapidă, fără calcule, a valorilor unor mărimi, funcţii de alte mărimi, când sunt date valorile acestora din urmă. Sin. abac (2). NON- (< lat., fr.) Element de compunere având sensul „nu“, cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. NONA (< lat.) s. f. (în Evul Mediu) Denumire a prestaţiei faţă de stăpânul feudal, care reprezenta a noua parte din semănături şi din vin. NONAGENAR, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care a atins vârsta de nouăzeci de ani. NONĂ (< it. {i}; (s> lat. nona „a noua") s. f. (MUZ.) Interval compus, produs între extremele unui grup de nouă note consecutive într-o gamă diatonică, incluzând nota de bază şi pe cea din vârf. Poate fi mare, mică sau mărită. NONCONFORMISM (< fr.) s. n. Atitudine de respingere a normelor de comportament, a tradiţiilor existente într-o societate, a modelelor de activitate şi gândire proprii unui grup social sau unei societăţi. NONCONTRADICŢIE (< fr.) s. f. Principiul noncontradicţiei = principiu fundamental al gândirii, enunţat de Aristotel, potrivit căruia despre un subiect este imposibil a afirma şi a nega acelaşi predicat în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Acest principiu fundamentează raportul de contrarietate. NON^T (< it.) s. n. (MUZ.) Piesă muzicală pentru nouă instrumente sau formaţia reunită pentru interpretarea 627 NORDENSKJOLD acestei piese. Asemenea lucrări au fost compuse destul de rar (L. Spohr, Naumann B. Martinu, A. Haba, C. Marina). NONFIGURATIV, -Ă (< non- + figurativ) adj. Artă n. v. artă abstractă. NONIUS (< magh.) s. m. Rasă de cai crescută în România, îndeosebi în Banat şi în Transilvania. Are talie mare (1,50-1,70 m), o bună dezvoltare corporală (c. 600 kg) şi culoare dominant neagră. NONIUS v. Nunes, Pedro. NONO, Luigi (1924-1990), compozitor italian. Interes deosebit pentru vocea umană. Respingând elitismul, a încercat să-şi impună muzica în spaţii neobişnuite pentru noţiunea de con-cert-spectacol. A folosit sistemul serial într-o manieră proprie; a scris o serie de piese de mare anvergură. Lucrări electroacustice, baletul „Mantaua roşie", cantata „Cântec întrerupt", opera „In-tolleranza", lucrări instrumentale („Epitaf pentru Garcia Lorca", „Victoria de la Guernica"). NONPAREIL (NONPAREILLE) [no-parei] (cuv. fr.) s. n. Cel mai mic corp de literă tipografică, având mărimea de şase puncte tipografice (c. 2,25 mm), folosit pentru tabele, adnotări etc. NONSENS (< fr.) s. n. Ceea ce este lipsit de sens, fără noimă; absurditate. ^ N. poetic = procedeu cu efecte umoristice, obţinute prin încălcarea regulilor verosimilului şi ale comprehensiunii, mascată de corectitudinea logică formală şi gramaticală. NONSTOP (< engl., fr.) adj. invar., adv. (Care este) fără întrerupere; continuu; care este deschis, care funcţionează zi şi noapte. NONŞALANT, -A (< fr.) adj. (Livr.) Indiferent, nepăsător; degajat. NONŞALANTA (< fr.) s. f. (Livr.) Indiferenţă, degajare (ostentativă). NONTRONIT (< fr. {i}; {s} n. pr. Nontron, oraş în Franţa, Dordogne) s. n. Mineral argilos conţinând fier şi aluminiu, galben-verzui sau verde-brun, pământos, mat. Când conţine nichel este utilizat pentru extragerea acestuia. NON TROPPO (loc. it.) loc. adv. (MUZ.; în legătură cu modul de execuţie al unei compoziţii) Nu prea mult. NONVIOLENTA (< fr.) s. f. Abţine-rea de la orice act de violenţă. O Teoria nonviolenţei = termen generic pentru doctrinele social-politice şi religioase (ex. budismul) care interzic folosirea violenţei, preconizând realizarea revendicărilor lor pe cale paşnică. Repre- zentanţi: L. Tolstoi, M. Gandhi, M.L. King. NOOCRAŢIE (< fr.; {s> gr. nous „spirit" + kratos „putere") s. f. Termen introdus de Camil Petrescu („Doctrina substanţei"), vizând promovarea valorilor substanţiale în istorie. NOOLEPTIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre medicamente) Care acţionează ca de-presor al stării de veghe. Fn grupul medicamentelor n. sunt cuprinse toate hinopticele (barbiturice şi nonbarbi-turice). NOOLQQIC, -A (< fr. ©; {s> gr. nous „spirit") adj. Ştiinţe nooiogice = termen creat de A. Ampere (1834) pentru a desemna ansamblul ştiinţelor care se referă la spirit, în opoziţie cu aşa-numitele ştiinţe cosmologice. NOOSFERĂ (< fr., gr. nous „spirit" + sphaira „sferă") s.f. Termen creat de Teillard de Chardin pentru a desemna (prin analogie cu litosfera, biosfera etc.) învelişul spiritual al Pământului, reprezentat de omenire. NOPTICOASĂ (< noapte) s. f. Plantă ornamentală şi meliferă din familia cruciferelor, cu frunze dinţate, ovatlan-ceolate şi flori roşii sau albe, odorante (Hesperis matinnalis). NOPTIERĂ (< noapte) s. f. Dulăpior sau măsuţă aşezată lângă pat, la nivelul acestuia; măsuţă de noapte. NOPTI.ŢĂ (< noapte) s. f. (BOT.) Barba împăratului; norea. NOR (lat. nubilum) s. m. 1. (METEOR.) Masă de vapori, picături de apă sau cristale de gheaţă, aflate în suspensie în atmosferă. Se formează mai ales în troposferă. Se disting: n. superiori, formaţi la înălţimi de peste 6 000 m (cirrus, cirrostratus, cirro-cumulus), constituiţi din cristale de gheaţă; n. mijlocii, ia înălţimi de 2 000-6 000 m (altostratus, altocumu-lus), alcătuiţi din picături şi cristale mici de gheaţă; n. inferiori, la 2 000 m înălţime (cumulus, cumulonimbus), constituiţi preponderent din picături. ^ N. arzător = masă de gaze şi de cenuşă vulcanică supraîncălzită (c. 700°C), expulzată în atmosferă în timpul unei erupţii vulcanice; apariţia ei provoacă puternice descărcări electrice. (ASTR.) N. de stele = grupare de stele, cu limite neregulate, mai mică decât o galaxie. (FIZ.) N. electronic - zonă de distribuţie probabilistică a electronului în anumite domenii ale spaţiului înconjurător nucleului atomic. 2. Masă densă (şi mobilă) de praf, de fum etc. NORADRENALINĂ (< fr.) s. f. Hor-mon al glandei medulo-suprarenale, cu o structură apropiată de cea a adrena-linei, mediator chimic al sinapselor sistemului nervos vegetativ simpatic. Este un vasoconstrictor mai puternic decât adrenalina; se administrează intravenos sau intracardiac în stări de şoc. NORĂ (lat. nurus) s. f. Soţia fiului considerată în raport cu părinţii acestuia. NORD (< fr., engl., germ.) s. n. 1. Unul dintre cele patru puncte cardinale, aflat în direcţia stelei polare; miazănoapte (1). ♦ Nume dat polului magnetului care, atunci când magnetul este liber, se îndreaptă către polul nord geografic. 2. Ţinut, regiune etc. de la n. (1). NORD-AFRICAN, -A (< nord + afri-can) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La pl.) Popoare care locuiesc în Africa de Nord, în Maghreb; persoană care locuieşte sau este originară dintr-o ţară a Maghrebului. 2. Adj. Care aparţine Africii de Nord, privitor la Africa de Nord. NORD-AMERICAN, -A (< nord + american) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La pl.) Popoare care locuiesc în America de Nord, p. restr. în S.U.A.; persoană care locuieşte sau este originară dintr-o ţară a Americii de Nord; p. restr. din S.U.A. 2. Care aparţine Americii de Nord, p. restr. S.U.A.; privitor la America de Nord, p. restr. la S.U.A. V. şi american. NORD-COREEAN, -A (< nord + corean) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La pl.) Popor care locuieşte în Rep. Populară Democrată Coreeană; persoană care face parte din populaţia acestei republici sau este originară de acolo. 2. Care aparţine nord-coreenilor şi statului lor, privitor la nord-coreeni sau la statul lor. NORDENSKJOLD sau NORDENS-KI6LD [nurdan/old] 1. Adolf Erik N., baron (1832-1901), explorator arctic şi geolog suedez de origine finlandeză. A Adolf Erik Nordenskjold NORD-DUNĂREAN 628 întreprins câteva expediţii în arh. Spits-bergen (1858); a atins 81°42' lat. N şi a explorat Groenlanda (1870 şi 1883). în anii 1878-1879 a străbătut Oc. Arctic pe vasul „Vega", realizând prima trecere, prin Pasajul de Nord-Est, din Oc. Atlantic în Oc. Pacific. 2. Otto N. (1869-1928), explorator polar, geograf şi geolog suedez. Nepotul lui N. (1). între 1901 şi 1902 a condus o expediţie antarctică suedeză în Ţara lui Graham, iar între 1920 şi 1921 a participat la o expediţie în Anzii peruvieni şi chilieni. NORD-DUNĂREAN, -Ă (< nord + dunărean) adj. Care aparţine teritoriului situat în nordul Dunării sau popoarelor de aici, privitor la acest teritoriu sau la popoarele care locuiesc aici; originar din nordul Dunării. NORD-EST (< fr.) s. n. Punct inter-cardinal situat pe direcţiâ%fc>isectoarei unghiului format de direcţiile nord şi est. NORD-ESTIC, - (< nord-esî) adj. De (la) nord-est, spre nord-est; referitor la partea unui continent, a unei ţări, a unui teritoriu aşezat către nord-est. NORDHAUSEN [northauzen], oraş în centrul Germaniei (Turingia), situat la poalele M-ţilor Harz, pe râul Helme, la 58 km NNV de Erfurt; 45,8 mii loc. (1992). Siderurgie. Constr. de utilaj minier, de tractoare şi aparataj electrotehnic; produse chimice, textile şi alim. (ulei, tutun). Prelucr. lemnului şi tutunului. Teatru. Muzeu. Monumente: catedrală gotică (sec. 14), biserica protestantă Sankt Blasius (sec. 15), Primăria (sec. 17). Menţionat documentar în 927. NORDIC, -Ă (< fr., it., germ.) adj. 1. (Şi subst.) (Persoană) de (la) nord; spec. din nordul Europei. 2. Aşezat spre nord faţă de un punct de referinţă. NORDIST, -A (< fr.) s. m. şi f. Sus-ţinător sau component al armatei federale (statele din nord) în timpul Războiului de Secesiune (1861-1865) din S.U.A. NORDKAPP v. Capul Nord. NORDKINN [nu:rhun] sau NORD-KYN, cap pe ţărmul de N al Pen. Scandinave (Norvegia), punctul cel mai nordic al Europei continentale la 71°08’01” lat. N şi 27°45’ long. E. NORD-OSTSEE-KANAL [nort ostze: kana:l] (CANALUL KIEL), canal navigabil în partea de N a Germaniei (Schleswig-Holstein), care uneşte M. Baltică cu M. Nordului, între G. Kiel şi G. Helgoland. Lungime: 98,7 km; lăţime: 102,5 m; ad. min.: 11,3 m. A fost construit între 1887 şi 1895 şi are două ecluze. NORDRAAK [nu:rdro:k], Rlkard (1842-1866), compozitor norvegian. Autor al imnului naţional, pe versurile lui B. Bjornson. NORDRHEIN-WESTFALEN v. Rena-nia de Nord-Westfalia. NORDSTROM [nu:rdstrom], Ludvig Anshelm (1882-1942), scriitor suedez. Eseuri preconizând soluţii sociale utopice („Noi ceruri şi o nouă lume“). Maestru al povestirii umoristice („Pes-carii“, „Cele 12 duminici'1, „Orăşenii", „Gentilomii"), romane („Istoria lui Peter Suedezul"), versuri. NORD-VEST (< germ.) s. n. Punct intercardinal situat pe direcţia bisec-toarei unghiului format de direcţiile nord şi vest. NORDVESTFJORD, fiord situat pe ţărmul de E al Groenlandei, la S de paralela de 72° lat. N; 313 km lungime (cel mai, lung din lume). NORD-VESTIC, -A, (< nord-vest) adj. De (la) nord-vest, spre nord-vest; referitor la partea unui continent, a unei ţări, a unui teritoriu aşezată către nord-vest. NOREA (< nor) s. f. (BOT.) Noptiţă, 6a/t>a-împăratului. NOREEN [nure:n], Adolf (1854- 1925), lingvist suedez. Prof. univ. la Uppsala. Specialist în limbile scandinave („Istoria limbilor nordice", „Limba noastră"). .NORFOLK [no:fek] 1. Insulă vulcanică în Oc. Pacific, între Noua Cale-donie şi Noua Zeelandă, la 1 496 km NE de Sydney; 34 km2. Centrul ad-tiv: Kingston. Citrice, cafea. Pescuit. Aparţine Australiei (din 1914). 2. Oraş în S.U.A. (Virginia), port la Oc. Atlantic; 233,4 mii loc. (1996). Şantiere navale. Montaj de automobile. Ind. chimică, textilă şi alim. Export de cărbuni, tutun, bumbac. Universitate (1935). Fundat în 1682. N0RGARD [norgord], Per (n. 1932), compozitor danez. Reprezentant al componisticii „nordice". Densitate a scriiturii şi ritmului şi forţă expresivă. Tendinţă dublă către esenţa spirituală şi către realităţile matematice. Lucrări: „Fragment VI", oratoriul „Dommen", trilogia orchestrală „Iris", „Luna" şi „Călătorie prin ecranul de aur", opera-epopee „Ghilgameş". NORIAN, etaj al Triasicului superior din regiunile alpine, caracterizat prin ceratiţi, lamelibranhiate, gasteropode, brahiopode, alge calcaroase etc. Termenul a fost introdus de Mojsisovics în 1869 şi derivă de la numele Alpilor Norici (Austria). NORICUM, provincie romană, organizată pe teritoriul de astăzi al Austriei în timpul lui August (27 Î.Hr.-14 d.Hr.). NORIEGA, Manuel Antonio (n. 1940), general panamez. în calitate de comandant al Gărzii Naţionale (1983-1989), a preluat puterea în stat. A favorizat corupţia, întreţinând legături cu cartelul drogurilor de la Medelin (Columbia), fapt care a tensionat relaţiile cu S.U.A. în urma intervenţiei militare americane, a fost capturat şi judecat în S.U.A. (1992) pentru trafic de droguri şi condamnat la 40 de ani închisoare. NORII LUI MAGELLAN, numele a două galaxii mici cu forme neregulate, sateliţi ai Galaxiei, care împreună cu aceasta şi alte sisteme stelare formează aşa-numitul Grup local. Au fost observaţi de Fernando de Magellan în 1519. Norul mare, la o distanţă de 180 000 ani lumină, se observă în constelaţia Dorado, iar cel mic, la o distanţă de 205 000 ani lumină, în constelaţia Tucana, ambele în emisfera australă, în norul mare a fost observată, la 23 febr. 1987, explozia unei supernove, care de fapt a avut loc în urmă cu 180 000 ani (supernova 1987 A). NORILSK, oraş în Federaţia Rusă, situat la 70° lat. N, în apropiere de vărsarea fl. Enisei; 159 mii loc. (1995). Expl. de nichel, cupru, cobalt şi cărbuni. Metalurgia cobaltului, cuprului, nichelului; mat. de constr. Teatru. NORIT (< fr. {i}; {s} engl. Not[way] „Norvegia") s. n. Rocă magmatică in-trusivă din familia gabbrourilor, alcătuită preponderent din piroxen rombic şi pla-gioclaz bazic. Folosit ca piatră de construcţie. NQRITĂ (< noi) s. f. (ZOOL.) Nurcă (1). NORMA (< normă) vb. I tranz. A stabili o normă (pentru o lucrare, pentru un sector de activitate etc.). ♦ A asocia o normă unei mărimi matematice. NORMAL, -A (< fr., lat., it.) adj., s. f. 1. Adj. (Şi adv.) Firesc, comun, obişnuit. ♦ (Despre oameni) Sănătos (fizic şi psihic). 2. Adj. Care este în conformitate cu normele. 3. S. f. (MAT.) Dreaptă perpendiculară pe tan- 629 NORMĂ Normală la o suprafaţă (3) Normală la o curbă (3) gentă la o curbă în punctul de contact. ♦ Dreaptă perpendiculară pe planul tangent la o suprafaţă în punctul de contact. 4. Adj. Şcoală n. = a) şcoală primară; b) şcoală pentru pregătirea învăţătorilor. NORMALJTATE (< normal) s. f. (PSIH.) Stare a unei persoane care se poate aprecia prin raportarea simultană atât la o performanţă medie, cât şi la absenţa manifestărilor patologice. H. are limite largi, de o parte şi de alta a mediei, ceea ce fundamentează acceptarea diferenţelor interumane. Aceste limite largi ale normalului sunt condiţionate în acelaşi timp de cultura, vârsta, sexul cărora le aparţine individul evaluat. NORMALIZA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni normal. 2. Tranz. (EC.) A elabora norme interne. A standardiza. NORMALIZARE (< normaliza) s. f. 1. Acţiunea de a (se) normaliza şi rezultatul ei. 2. (EC.) Elaborarea şi aplicarea în cadrul unei unităţi economice a unor prescripţii tehnice interne (norme interne) cu privire la calitate, la tipuri şi la dimensiuni (obligatorii numai în cadrul unităţii respective). ♦ Standardizare. 3. (METAL.) Tratament termic aplicat pieselor de oţel cu scopul de a obţine o structură de granulaţie fină, prin încălzire şi răcire lentă în aer. NORMAN [noiman], Jessye (n. 1945), soprană americană. Carieră de operă (Wagner, Mozart, Meyerbeer, Berlioz), de lied şi concert. Voce bogată în culori, rafinament, registre mediu şi grav generoase. Expresivitate deosebită în interpretarea liedurilor şi melodiilor franceze. NORMANDE, Insulele - (CHANNEL ISLANDS [t/aenal ailendz], arhipelag format din patru insule (Jersey, Guernsey, Alderney şi Sark) şi mai multe insuliţe, situat în S Mării Mânecii, în largul pen. Cotentin, cu autonomie internă în cadru! Marii Britanii; 194 km2. Centrul ad-tiv: Saint Helier (în ins. Jersey). Relief colinar; climat oceanic umed. Culturi legumicole, de flori, cereale. Creşterea animalelor. Pescuit. Turism. Se mai numesc şi ins. Anglo-Normande. NORMANDIA (NORMANDIE [nor-mădij), provincie istorică în NV Franţei. Oraş pr.: Rouen. Expl. de min. de fier. Metalurgie. Şantiere navale. Grâu şi porumb. Pomicultură. Creşterea intensivă a animalelor. Veche provincie în Franţa, care constituie azi două regiuni: Basse-N. şi Haute-N. Populată de liguri, iberi, ceiţi şi belgi, regiunea normandă a fost cucerită de romani (56 Î.Hr.) şi inclusă în Lyonnaise de August. Cucerită de Clovis, înglobată mai târziu în Neustria, a fost un centru al monahismului benedictin (Jumieges, Fecamp ş.a.). Invadată de normanzi la începutul sec. 9, ea le-a fost cedată parţial (Haute N.) de Carol cel Simplu prin Tratatul de la St. Claire-sur-Epte (911) şi în totalitate de Ludovic IV în 933. Fief englez după cucerirea Angliei, în 1066, de ducele William Cuceritorul, N. a fost luată de la Plantageneţi (1204) de către Filip II August; ocupată de englezi (1419-1450) în timpul Războiului de 100 de Ani, N. a fost inclusă (1468) de Ludovic XI în domeniul regal. — Debarcarea din N. (cunoscută sub numele codificat „Operaţiunea Overlod") = debarcarea trupelor aliate în timpul celui de-al doilea război mondial, la 6 iun. 1944, între Calais şi Cherbourg, care a deschis cel de-al doilea front în Europa. A constituit cea mai mare operaţie de desant aerian şi naval din timpul războiului, condusă de D. Eisenhower. NORMANZI (< fr.; cuv. franc *nortman „om din Nord“) s. m. pl. Nume sub care erau cunoscute neamurile germanice din Pen. Scandinavă, din iutlanda şi din insulele vecine. Ei au făcut în sec. 8-12 numeroase expediţii militare şi comerciale în Imp. Bizantin, Irlanda, Scoţia, Germania, Anglia, Franţa, Spania, Sicilia, S Italiei şi Rusia, întemeind colonii şi formaţiuni politice. Se mai numeau vikingi, varegi. NORMATIV, -A (< fr., rus.) adj. şi s. n. 1. Adj. Care are caracter de normă, care stabileşte o normă, care serveşte ca normă sau la stabilirea normei. 2. S. n. Prescripţie, instrucţiune cu caracter (obligatoriu) de normă (ex. ansamblu de tabele de valori, de grafice, nomograme, de formule şi de instrucţiuni, elaborate pe bază de date culese şi prelucrate, care servesc la aplicarea normării). <0- Normative de muncă = n. care servesc la determinarea sarcinilor de muncă. N. a! mijloacelor circulante = volumul valoric al mijloacelor circulante stabilit a fi (strict) necesar pentru a se putea asigura activitatea neîntreruptă în realizarea unei sarcini de pian, în condiţii tehnice şi organizatorice date. NORMATIVISM (< germ.) s. n. Variantă a pozitivismului juridic care defineşte dreptul ca o totalitate de norme independente (neinfluenţate) de condiţiile sociale. NORMATQR, -OARE (< normă) s. m. şi f. (înv.) Persoană calificată în stabilirea şi calculul normelor. NORMĂ (< fr., lat., rus.) s. f. 1. Regulă (obligatorie) fixată prin lege sau prin uz. <0- N, juridică = regulă de conduită cu caracter general şi impersonal stabilită de organele competente, a cărei aplicare poate fi asigurată cu ajutorul constrângerii de stat şi prin intermediul căreia relaţiile sociale sunt convertite în raporturi juridice. N.j. poate fi imperativă (fie onerativă, când impune săvârşirea unei. acţiuni — de ex. obligaţia de a plăti impozite — fie prohibitivă, când interzice săvârşirea unei acţiuni — de ex. să nu ucizi) sau dispozitivă (fie permisivă, când îngăduie săvârşirea unei acţiuni — de ex. oricine se poate adresa justiţiei — fie supletivă, când lasă părţilor contractante libertatea de a alege conduita pe care înţeleg să o convină). 2. Tip sau formulă de realizare a valorilor (adevăr, frumos, bine etc.); principiu de conduită. <0- N. morală = model sau recomandare privind înfăptuirea principiilor, îndeplinirea datoriilor şi regulilor morale, şi a căror respectare este impusă individului de opinia publică sau de conştiinţa morală proprie. 3. (SPORT) Totalitatea condiţiilor pe NORMOBLAST 630 care trebuie să le îndeplinească un sportiv pentru a se califica într-o competiţie, pentru a obţine un anumit titlu etc. 4. Criteriu de reglementare, de apreciere, de comensurare; condiţie-li-mită sau totalitate de condiţii-limită, exprimate de obicei numeric, adoptate într-un anumit domeniu, pentru a servi la reglementare, la apreciere sau la comensurare. N. de muncă = n. care stabileşte cuantumul maxim de muncă necesar pentru efectuarea unei lucrări sau îndeplinirea unei funcţii în anumite condiţii de calificare şi tehnico-organizatorice date. N. de timp - n. care exprimă timpul necesar pentru efectuarea raţională a unei lucrări, în anumite condiţii tehnice şi organizatorice ale locului de muncă, de către un executant — individual sau colectiv — care are calificarea corespunzătoare. N. de producţie = n. careustabileşte cantitatea minimă de produse ^au lucrări, care poate fi realizată într-o unitate de timp, în anumite condiţii tehnice şi de organizare ale locului de muncă, de către un executant — individual sau colectiv — având calificarea corespunzătoare. N. de consum = n. care exprimă cantitatea maximă dintr-o materie primă, dintr-un material etc. considerată a fi necesară pentru producerea unei unităţi de produs finit sau pentru executarea unei unităţi de lucrări de prestaţii. ♦ Standard cu obligativitate internă în cadrul unei unităţi economice (n. internă). 5. (ZOOT.) N. de hrană = necesarul de substanţe nutritive al unui animal pe timp de 24 de ore. Este condiţionată de specie, rasă, vârstă, greutate, stare fiziologică şi nivel de producţie. Se exprimă prin unităţi nutritive, calorii, grame de proteine etc. 6. (HIDROTEHN.) N. de irigare = cantitatea de apă necesară irigării unui hectar de teren cultivat. N. de udare = cantitatea de apă necesară solului în cursul unei udări pentru obţinerea unei umidităţi optime. 7. (MAT.) Număr pozitiv care se asociază anumitor mărimi matematice şi care generalizează proprietăţile valorii absolute a numerelor reale şi ale modulului numerelor complexe. NORMOBLAST (< fr. {i>; {s> lat. norma „regulă" + gr. blastos „mugure") s. n. Globulă roşie imatură, nucleată, care se găseşte în mod normal în măduva hematopoetică, fiind precursoarea imediată a eritrocitului la om. fn unele cazuri patologice (ex. anemii hemo-litice), n. poate ajunge în sângele circulant. NOROC (< sl.) s. n. 1. Concurs de împrejurări favorabile care asigură reuşita unei acţiuni, împlinirea unei dorinţe etc.; şansă. Joc de n. v. joc. ♦ Soartă, ursită, destin. Loc. La (sau într-un) noroc - la întâmplare. 2. Stare sufletească în care omul este fericit; fericire, bine (IV 2). NOROCOS, -OASĂ (< noroc) adj. Care are noroc, căruia îi reuşeşte tot. ♦ Care aduce noroc; care se sfârşeşte favorabil. NOROD (< sl.) s. n. (fnv.) 1. Popor. 2. Mulţime de oameni strânşi la un loc; gloată. 3. Grosul populaţiei; spec. ţărănimea. NORODOM SIHANOUK [sianuk] (prinţul Samdech Preah) (n. 1922), om politic cambodgean. Rege al Cam-bodgei (1941-1955). Prim-min. (1955— 1957, cu întreruperi, 1958-1960, 1961— 1962 şi 1967-1968). Şef al statului Cambodgea (1960-1973, cu întreruperi). Preşedinte al partidului Frontul Unit Naţional din Cambodgea/Kampu-chia (din 1970). Preşedinte al Cam-bodgei/Kampuchiei Democrate (1982-1993) şi rege din sept. 1993. NOROI1 (< bg.) s. n. 1. Pământ amestecat cu apă; (reg.) tină, glod. 2. N. de foraj = amestec complex cu caracteristici de gel, format pe bază de apă cu humă şi cu diferiţi aditivi şi utilizat ca fluid de circulaţie în procesul de forare a găurii de sondă; fluid de foraj. NOROI2 (< noroi1) vb. IV tranz.* şi refl. (Reg.) A (se) cufunda în noroi, a (se) împotmoli; a (se) murdări de noroi. NOROI OS, -OASĂ (< noroi1) adj. Plin de noroi, cu noroi; mocirlos. NOROS, -OASĂ (NOUROS, -OASĂ) (< nor) adj. (Despre cer, p. ext. despre zile, vreme etc.) Cu nori, înnorat. ♦ Fig. Posomorât, trist, întunecat. ♦ Neclar, confuz. NORRIS [noris], Frank (1870-1902), jurnalist şi scriitor american. Corespondent de război în Africa de Sud (1895-1896) şi Cuba (1898-1899). Operă influenţată de E. Zola. Precursor al romanului naturalist american („McTeague“, „Vandover şi bruta", „Caracatiţa", „Groapa"). Romane de aventuri („Moran şi Lady Letty"); poeme romantice. NORRISH [nori/], Ronaid George Wreyford (1897-1978), chimist englez. Prof. univ. la Cambridge. Lucrări privind cinetica proceselor chimice rapide Ronaid George Wreyford Norrish în faza gazoasă (arderea, detonaţia) şi în special fotochimia. împreună cu G. Porter, a pus la punct o metodă de studiu a reacţiilor chimice ultrarapide şi a elaborat metodele de fotoliză prin impulsuri. Premiul Nobel pentru chimie (1967), împreună cu G. Porter şi M. Eigen. NORRKOPING [northopiq], oraş în SE Suediei, port la fiordul Bravik al M. Baltice; 123,5 mii loc. (1997). Aeroport. Constr. navale. Ind. electrotehnică, textilă, chimică, constr. de maşini şi alim. Muzeu. Bisericile Sankt Olai (1765-1767) şi Sankt Johannes (1787). Gravuri rupestre din Epoca bronzului. Fundat în 1284 şi menţionat documentar în 1384. NORTH [no:0], Douglas Cecil (n. 1920), economist american. Prof. univ. la Seattle şi Saint Louis. Contribuţie importantă la înnoirea cercetării în istoria economiei, prin aplicarea teoriei economice şi a metodelor cantitative în explicarea transformărilor economice şi instituţionale („Structură şi transformare în istoria economiei", „Instituţii, transformare instituţională şi performanţă economică"). Premiul Nobel pentru economie (1993), împreună cu R. Fogel. NORTHAMPTON [no:08empt9nj, oraş în Marea Britanie (Anglia), situat la 97 km NV de Londra; 187,6 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Constr. de maşini (piese pentru avioane; automobile; utilaj de constr.),- de aparate radio şi de componente electronice. Muzeu. Monumente: bisericile Saint Sepulchre (c. 1110), Saint Peter (sec. 12), Saint Matthew (sec. 19), catedrală catolică (1864, cu adăugiri în 1960), Palatul municipal (1864, în stil neogotic). NORTH CAROLINA v. Carolina de Nord. NORTH CHANNEL [no:0 t/senl], strâmtoare între Scoţia şi Irlanda, care 631 NORVEGIA uneşte Oc. Atlantic cu Marea Irlandei. Lungime: 170 km; lăţime: 20-40 km; ad. max.: 272 m. Curenţi puternici. NORTHCLIFFE [no:0klif], Alfred Harmsworth (1865-1922), ziarist şi editor britanic. A fondat (1896) ziarul „Daily Mail“, iar în 1903, „Daily Mirror“. în 1908 a cumpărat ziarul „Times'1. NORTH DAKOTA v. Dakota de Nord. NORTH DEVON v. Devon. NORTH PLATTE [no:0 pleit], râu în partea central-vestică a S.U.A., în statele Colorado, Wyoming şi Nebraska; 1 094 km. Izv. din M-ţii Stâncoşi, curge pe direcţia NV-SE şi se uneşte cu râul South Platte (în dreptul localităţii North Platte), formând râul Platte. în cursul superior au fost construite mai multe baraje, datorită cărora s-au format tot atâtea lacuri de acumulare: Pathfinder (1909), Guernsey (1927), Alcova (1938), Seminoie (1939), Kings-ley (1941), Kortes (1951) şi Glendo (1958). NORTHROP [norGrep], John Howard (1891-1987), biochimist american. Prof. la Univ. Berkeley din California. A izolat şi cristalizat o serie de enzime (pepsina — 1930, tripsina — 1931), dovedind natura lor proteică, precum şi natura nucleoproteică a virusurilor. Studii asupra aglutinării bacteriilor. Premiul Nobel pentru chimie (1946), împreună cu W.M. Stanley şi J.B. Sumner. NORTHUMBERLAND [no:6amb0:-lend], strâmtoare în SE Canadei, situată în partea de S a G. Sf. Laurenţiu, care separă zona continentală şi pen. Noua Scoţie de ins. Prince Edward; 322 km lungime; lăţime: 19-48 km. NORTHUMBRIA [ng:6ambri0], unul dintre cele mai importante regate saxone (655-955), format prin unirea regatelor Bernicia şi Deira, cu reşedinţa John Howard Northrop regală la York, întemeiat de Oswiu, rege al Berniciei. în perioada de maximă expansiune a cuprins terit. dintre Marea Irlandei şi Marea Nordului. NORTHWEST TERRITORIES [no:0-uest teriteriz], teritoriu federal în NNV Canadei, cuprinzând şi insulele din mările înconjurătoare; 3,4 mii. km2; 67,5 mii loc. (1997). Centrul ad-tiv: Yellowknife. Numeroase lacuri, râuri şi fluvii. Expl. de min. de fier, plumb, zinc, aur, cadmiu, cupru, nichel. Pescuit. NORTH YORK [no:0 io:k], oraş în SE Canadei (Ontario), înglobat în co-nurbaţia Toronto în ian. 1967; 562,6 mii loc. (1991). Universitate (1959). Biserica Saint John’s (1816—1844). NORVALINĂ (< fr.) s. f. Aminoacid neesenţial pentru organism, constituent normal al proteinelor animale. NORVEGIA, Regatul Norvegiei (Kongeriket Norge) 1. Stat în Europa septentrională, ocupând partea occidentală a Pen. Scandinave, cu largă ieşire la Oc. Atlantic; 323,76 mii km2; 4,392 mii. loc. (1997). Limba oficială: norvegiana. Religia: creştină (protestanţi 88%, catolici). Capitala: Oslo. Oraşe pr.: Bergen, Trondheim, Stavan-ger, Kristiansand, Drammen, Troms0. Este împărţit în 19 districte. Tară mun- Aust-Agder 9 212 Buskerud 14 927 Finnmark 48 637 Hedmark 27 388 Hordaland 15 634 More og Romsdal 15 104 Nordland 38 327 Nord-Trondelag 22 396 Oppland 25 191 Oslo 454 Ostfold 4 183 Rogaland 9 141 S0gn og Fjordane 18 620 Sor-Tnandelag 18 838 Telemark 15 315 Troms 25 984 Vest-Agder 7 281 Vestfold 2 216 toasă străbătută pe direcţia SSV-NNE de lanţul Alpilor Scandinavici, care coboară abrupt spre ocean. N. septentrională este ocupată de platourile Finnmark, cu alt. în general sub 700 m străbătute de M-ţii Kj0len şi masive izolate, iar cea meridională de podişuri înalte şi de munţi ce culminează în vf. Galdhopiggen (2 469 m, alt. max. din ţară). Câmpiile litorale sunt foarte restrânse. în N se află cea mai întinsă supr. ocupată de gheţari din Europa. Ţărmuri înalte, crestate de fiorduri adânci spre Oc. Atlantic. Climă influenţată de latitudine şi relief (temperat-oceanică, iar în N subpolară), moderată de apele calde ale Curentului Norvegiei (parte a sistemului Golfstrom). Numeroase râuri scurte, cu cascade, şi lacuri. Vegetaţia variază în funcţie de altitudine şi latitudine şi este aproape absentă pe o mare întindere. Pădurile, în principal de conifere, ocupă 27,2% din supr. ţării, fiind prezente mai ales în podişurile şi câmpiile sudice. Faună specifică Pen. Scandinave. Numeroase zone ocrotite (rezervaţii naturale şi parcuri naţionale). Resurse minerale variate: petrol (156,8 mii. t, 1996, locul 8 pe glob şi locul 2 în Europa, rezerve 1,3 md. t, 1994), gaze naturale (41,3 md. m3, 1996, locul 12 pe glob şi locul 4 în Europa, rezerve cca 2 400 md. m3), minereu de fier (1,57 mii. t, 230 763 Drammen 75 643 Vadso 186 021 Hamar 426 896 Bergen 241 493 Molde 240 304 Bod0 127 236 Steinkjer 182 443 Lillehammer 493 973 Oslo 241 206 Moss 360 380 Stavanger 108 032 Leikanger 258 246 Trondheim 163 467 Skien 151 191 Troms0 151 577 Kristiansand 206 108 Tonsberg DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Districte Suprafaţa Populaţia Capitala ___________________________________(km2)______________(1997)__________________________ Akershus 4 917 446 385 — 100 602 Arendai NORVEGIA 832 1996), cărbune (281 mii t, 1996), ilmenit (812,4 mii t, 1995), nichel (3,6 mii t, 1995), plumb (1,7 mii t, 1995), zinc (10,8 mii t, 1995), cupru (7,2 mii t, 1995), sulf, titan, molibden, argint, talc (50 mii t, 1995). Petrolul, exploatat în exclusivitate din platforma submarină, şi gazele naturale asigură 20% din PNB şi 54,4% din exporturi. Ţară cu o economie dezvoltată, bazată pe o industrie diversificată şi servicii (mai ales transporturi şi comerţ). Bogat potenţial hidroenergetic bine valorificat, aproape întreaga producţie de energie electrică este obţinută în hidrocentrale (104,8 md. kWh, 1996, inclusiv energie geotermică, locul 1 pe glob la producţia de energie electrică/loc.). Pe baza energiei electrice s-a dezvoltat electro-metalurgia (aluminiu 863,3 mii t, 1996, locul 5 pe glob, zinc 125,6 mii t, 1996, nichel '61,6 mii t, 1996, cupru 28,4 mii t, 1996, magneziu 35 mii t, 1995). Industria prelucrătoare produce (1995): oţel (511 mii t, 1996), fontă, feroaliaje, aparataj electric, utilaj energetic, aparate de radio şi televizoare, nave (146,8 mii t.r.b.), ciment (1,61 mii. t), produse petroliere (15,3 mii. t capacitate de rafinare), acid sulfuric (615 mii t, 1992), amoniac (300 mii t), clor (185 mii t, 1992), îngrăşăminte azbtoase (491 mii t, 1993) şi fosfatice (210 mii t), sodă caustică (202 mii t, 1993), celuloză (858 mii t) şi hârtie (1,29 mii. t), hârtie de ziar (973 mii t, locul 8 pe glob şi locul 5 în Europa), cherestea, fire (1,3 mii t) şi ţesături de lână (1,8 mii. m2), ţesătun de bumbac, bere (2,26 mii. hl), margarină (65 mii t), ţigarete (1,83 md. bucăţi), conserve de carne şi peşte. Mari exploatări forestiere (9,04 mii. m3, 1995). Agricultura este orientată spre creşterea animalelor. Se cultivă numai 2,8% din terit. ţării mai ales cu (1996): ovăz (380 mii t), grâu (65 mii t), orz (175 mii t), secară, cartofi (400 mii t), cânepă, sfeclă de zahăr, plante furajere, fructe (mere, pere, prune). Creşterea intensivă a animalelor (mii capete, 1996): bovine (998), porcine (768), ovine (2 400), caprine (89), reni. Vânat de animale cu blană preţioasă. Pescuit foarte dezvoltat (2,81 mii. t, 1995, locul 10 pe glob). Vânătoare de balene (273 buc., 1994). Importante producţii animaliere (1996): lapte (1,85 mii. t), unt (16 mii t), brânzeturi (85 mii t). C.f.: 4,02 mii km (din care 2,4 mii km electrificate, 1995). Flota comercială maritimă: 2 215 nave (1995) cu 21,55 mii. t.d.w. (locul 6 pe glob). Căi navigabile interne: 1,58 mii km. Porturi pr.: Oslo, Bergen, Stavanger, Trondheim. Autovehicule în circulaţie: 2,07 mii. (1995). Turism dezvoltat (2,88 mii. vizitatori anual). Principalele obiective turistice: capitala Oslo cu cetatea Akershus (sec. 14-15), Palatul Regal (1825- 1848), Primăria (1931-1950), Catedrala oraşului, Domkirke (sfârşitul sec. 17), o biserică din sec. 12, case vechi, statui; împrejurimile capitalei (fiordul Oslo, Holmenkollen — centru internaţional de ski); fiordurile Hardan-ger (ce! mai vizitat din ţară), Sogne-fjord (cei mai renumit din ţară), Geiran-gerfjord, Ryfylke etc.; cele mai nordice puncte europene: Nordkinn — al masei continentale şi Nordkapp = Capul Nord pe ins. Mager0y — al Europei; parcuri naţionale şi rezervaţii naturale (totalul ariilor protejate ocupă 17,09% din supr. ţării, 1996). Moneda: 1 krone (coroană) = 100 ore. Balanţa comercială net excedentară. Mare putere financiară cu rezerve naturale de 27,09 md. $ (1997, locul 7 în Europa) şi un PNB/loc. de 26,4 mii $ (locul 6 pe glob). Export (1996): combustibili şi produse petroliere (54,4%), maşini şi echipament de transport (11,1%), metale şi produse din metal (10,7%), produse aiim. (7,6%) din care peşte (6,7%), hârtie, pastă de celuloză, nave maritime, produse textile etc. Principalii parteneri: Marea Britanie (20,3%), Germania (12,2%), Suedia (9,9%), Olanda (9,6%). Import (1996): maşini şi echipament de transport (37,8%), din care autovehicule (10%) şi nave maritime (2,6%), metale şi produse de metal (10,8%), din care oţel (4,4%), produse alimentare (6,1%), produse petroliere (4,5%). Principalii parteneri: Suedia (15,5%), Germania (14%), Marea Britanie (9,8%), Danemarca (7,6%). — Istoric. Terit. N. a fost locuit din timpuri străvechi de laponi şi de triburi de origine germanică (normanzi), care în sec. 8-11 au întreprins expediţii pe coastele Angliei, Franţei, Islandei, Groenlandei şi chiar în America de Nord şi M. Mediterană, îmbinând pirateria cu negoţul. în sec. 9 au luat fiinţă mici regate, unificate, în c. 872, de regele Harald I Haarfager şi de Olav I (995-1000). La începutul sec. 11, în timpul domniei lui Olav cel Sfânt este adoptat creştinismul; în 633 NOŞLAC 1153 este înfiinţat primul episcopat la Trondheim, iar în prima jumătate a sec. 16 este introdusă Reforma. Sub domnia regilor Haakon IV (1217-1263) şi Magnus VI (1263-1280), N. îşi extinde autoritatea asupra Groenlandei (1261) şi Islandei (1262). Prin stingerea dinastiei norvegiene, întemeiată de Harald l, regele Suediei, Magnus II Eriksson, ocupă şi tronul N. (sub numele de Magnus VII Eriksson, 1319-1355). Intre 1319 şi 1363, N. este legată de Suedia printr-o uniune personală, iar din 1380 până în 1814 de Danemarca. N. împreună cu Danemarca, Islanda, Suedia şi Finlanda face parte din Uniunea de la Kalmar (1397-1523), al cărei hegemon este Danemarca. Ca urmare a Tratatului de Pace Anglo-Danez de la Kiel (1814), uniunea personală danezo-norvegiană este dizolvată, iar Danemarca este nevoită să cedeze N. Suediei. Respingând prevederile Tratatului de la Kiel, Adunarea nobililor norvegieni proclamă (17 iun. 1814) independenţa N,, iar în urma războiului suedezo-norvegian (iui.-aug. 1814) Suedia învingătoare impune N. o uniune personală, denunţată de N. în 1905. La 18 nov. 1905 Stortigul norvegian îl alege pe Carol din dinastia Glucksburg ca rege al N., încoronat sub numeie de Haakon VII. Ocupată de trupele germane (apr. 1940), regele şi guvernul s-au refugiat la Londra. Descoperirea şi exploatarea uriaşelor zăcăminte de ţiţei din Marea Nordului (deceniul 8) asigură o prosperitate deosebită ţării care respinge în 1972 şi 1994 (prin referendum) aderarea la U.E. Fn ian. 1991, regele Harald V i-a succedat la tron tatălui său, Olav V. In urma alegerilor parlamentare din sept. 1997, creştin-democratul Kjell Magne Bondevik, a format un guvern de coaliţie minoritar de centru-dreapta. Monarhie constituţională ereditară conform Constituţiei din 17 mai 1814. Puterea legislativă este ejfbrcitată de un parlament unicameral (Storting). Puterea executivă, nominal deţinută de rege, este exercitată de Consiliul de Miniştri condus de un prim.-min. numit de rege. 2. Marea Norvegiei, mare în bazinul Oc. îngheţat, cuprinsă între Pen. Scandinavă şi ins. Shetland, Feroe, Islanda şi Jan Mayen; 1,4 mii. km2; ad. medie: 1 742 m; ad. max.: 3 970 m. Comunică cu M. Barents, M. Groenlandei şi Oc. Atlantic. Străbătută de curentul Norvegiei. NORVEGIAN, -A (< fr.; cf. germ. Norwegen „drumul Nordului") s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune în Norvegia. De religie creştină (protestanţi- luterani). ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Norvegia. 2. Adj. Care aparţine Norvegiei sau norvegienilor, privitor ia Norvegia sau ia norvegieni. ♦ (Substantivat, f.) Limbă germanică vorbită de norvegieni (1). NORWICH [noritj], oraş în SE Marii Britanii (Anglia), situat pe fl. Yare, la 156 km NE de Londra; 127,8 mii ioc. (1994). Constr. de maşini, motoare electrice, cabluri; pielărie şi încălţăminte. Universitate (1961). Muzee. Monumente: catedrală (1096, restaurată în sec. 15), castel (1120-1130), palat municipal (1407-1417), biserica Saint Peter Mancroft (1430-1455), în stil gotic. Menţionat documentar în 1158. — Şcoala de ia N. = grupare regională de pictură având o coeziune interioară comparabilă cu cea a grupurilor italiene. Sub conducerea lui J.S. Cotman şi J. Crome, membri ei au constituit, în febr. 1803, „Societatea de la N.“ pentru cercetarea apariţiei, dezvoltării şi stării actuale a picturii, arhitecturii şi sculpturii, în vederea aflării celor mai bune metode de studiu pentru a dobândi desăvârşirea. Din 1805, au organizat expoziţii periodice, contribuind decisiv la modernizarea viziunii artelor engleze. Reprezentanţi: R. Ladbrooke, R. Dixon, J. Thirtle, J. Stark, G. Vin-cent, J. Stannard. NORWID [norvii], Cyprian Kamil (1821-1883), scriitor şi pictor polonez. A trăit în exil la Paris (1849-1852, 1855-1883) şi în S.U.A. (1852-1854). Poeme romantice, vizionare, în care îşi expune ideile despre artă, ca singurul mijloc de a percepe realitatea („Pro-methidion", „Vademecum"). Poeme dramatice (,,Quidam“) şi tragedii („Cleopa-tra“). Eseuri („Despre artă, pentru polonezi"). NOSEAN (< fr.) s. n. Tectosilicat de sodiu din grupul feldspaîoizilor. Cristalizează cubic. Apare în roci magnetice alcaline şi nesaturate. NOSKE [noske], Gustav (1868- 1946), om politic german. Lider so-cial-democrat. Ministru de Război (1919-1920), calitate în care a organizat represiunile împotriva mişcării so-cial-democraţilor de stânga (spartachiş-tii), restabilind ordinea în ţară. NOSOLOGjE (< fr. {i>; {s> gr. nosos „boală" + logos „studiu") s. f. Ramură a ştiinţei medicale care studiază bolile în general, ocupându-se de definirea, clasificarea şi delimitarea lor după anumite criterii. NOSSACK, Hans Erich (1901-1977), scriitor german. Romanele sale, realizate într-o notă sarcastică, descriu drama războiului şi a supravieţuitorilor lui („Fratele cel mic", „După ultima revoltă", „întâlnire cu moartea"). NOSTALGIC, -Ă (< fr.) adj. Plin de nostalgie; care predispune la nostalgie. NOSTALGIE (< fr. {i>; {s} gr. nosîos „întoarcere" + algos „durere") s. f. Sentiment de melancolie provocat de dorinţa de a revedea persoane sau locuri dragi, de a retrăi un episod din trecut; dorinţă pentru ceva greu de îndeplinit; dor, (pop.) alean. NOSTIM, -A (< ngr.) adj. 1. Plin de haz, amuzant, spiritual. ♦ Caraghios, ridicol. 2. Atrăgător, plăcut, graţios, simpatic. NOSTIMADĂ (< ngr.) s. f. Lucru, întâmplare sau glumă nostimă. Loc. De îoată nostimada = foarte nostim; plin de haz, amuzant. NOSTRADAMUS (pe numele adevărat Michel de Nostre-Dame) (1503-1566), astrolog şi medic francez. Autor ai unei culegeri de profeţii celebre exprimate în catrene („Centuries"). NOSTROM (< it.) s. m. (NAV.) Boţman. NOSTRU, NOASTRĂ (lat. noster, nostra) pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al", „a", „ai", „ale"). înlocuieşte numeie obiectului posedat de vorbitor şi de un grup din care vorbitorul face parte, precum şi numele acestora: un oraş la fel cu al nostru. ♦ La m. pl. indică familia, prietenii etc. vorbitorului şi ai persoanelor din acelaşi grup cu el: ai noştri sunt acasă. ♦ La f. pl. indică lucrurile, preocupările, părerile etc. vorbitorului şi ale grupului din care face parte acesta: noi cu ale noastre. II. Adj. pos. 1. Care se găseşte în proprietatea vorbitorului şi a unui grup din care face parte acesta: locuinţa noastră. 2. Care se află cu vorbitorul şi cu grupul din care face parte acesta în relaţii de rudenie, de prietenie: un prieten al nostru. 3. (Cu valoare afectivă) Despre care a fost vorba mai înainte, cunoscut: atunci omul nostru pleacă liniştit. 4. în stilul oficial şi solemn, cu valoare de sg.: părerea noastră este... NOŞLAC, com. în jud. Alba, pe Mureş, situată pe stânga văii Mureşului; 2 011 loc. (2000). Pe terit. satului N., menţionat documentar în 1288, a fost identificată o necropolă din sec. 4-7 în care s-au găsit vase din ceramică daco-romane, fibule, aplice ş.a. în satele N., Copand şi Găbud se află câte o biserică de lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi NOTA 634 Gavriil, datând din 1803 (cu picturi interioare din 1822), 1803 (cu picturi interioare din 1856) şi 1776 (pictată fn 1777). NOTA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A însemna, a înregistra, a înscrie, a consemna în scris. ♦ A semnala; a observa, a retine. 2. A aprecia prin note cunoştinţele unui elev sau ale unui candidat la examen. 3. A marca prin simboluri, valori numerice, elemente etc. 4. (MUZ.) A transcrie un text muzical prin folosirea unor semne convenţionale (note). NOTA BENE (loc. lat.) Formulă prin care se atrage atenţia asupra unui pasaj, a unei idei într-un text ori asupra corecturilor deosebite de tipar. Prescurtat: N.B. NOTABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Vrednic de a fi luat în seamă; remarcabil, însemnat, important. ♦ (Substantivat, m. pl.) Notabilităţi. NOTABILITATE (< fr.) s. f. (Mai ales la pl.) Personaje de seamă, personalităţi cu situaţie socială importantă, cu prestigiu, cu vază; notabili. NOTAR (< fr., germ.; lat. notarius „secretar") s. m. 1. N. public = funcţionar public învestit cu atribuţia de a redacta şi legaliza acte juridice şi semnături, de a elibera copii legalizate, certificate de moştenitor etc. V. şi notariat. 2. (în vechea organizare admi-nistrativ-teritorială a României) Reprezentant al puterii centrale în comune, exercitând de obicei atribuţii de şef al poliţiei şi secretar comunal. NOTARA, Hrisant (7-1731), astronom şi ecleziast român de origine greacă. Ulterior, patriarh al Ierusalimului (1707-1731). Lucrarea sa, „Introducere în geografie şi astronomie" (în Ib. greacă), conţine primele determinări de Hrisant Notara coordonate geografice făcute pe terit. ţării noastre. NOTARE (< nota) s. f. (DR.) înscriere în cartea funciară (cu efect de informare pentru terţele persoane) a unor drepturi personale, fapte sau situaţii care au legătură cu drepturile reale intabulate în acea carte. NOTARIAT (< fr., germ.) s. n. instituţie publică având competenţa de a întocmi, autentifica şi legaliza anumite acte, de a da dată certă, de a învesti cu formula executorie înscrisurile autentice, de a elibera certificate de moştenitor şi de a face anumite constatări sau de a săvârşi alte acte de natură a înlesni cetăţenilor dovedirea şi valorificarea drepturilor lor civile; funcţia şi activitatea notarului public; concr. birou notarial; cabinetul sau locul de muncă al unui notar public. NOTATIŢĂ (< [î]nota) s. f. Gen de păsări din ordinul caradriiformelor, din regiunile nordice, în trecere prin România, cu aspectul unor răţuşte, de mărimea unui graur, având membrane interdigitale şi colorit deschis, cu o dungă neagră de la ochi până la urechi (Phalaropus). NOTAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. însemnare, consemnare, notă (1). 2. Reprezentare prin semne convenţionale, simteoluri etc. -<> N. muzicală = sistem de reprezentare grafică a sunetelor muzicale şi a diferitelor raporturi dintre ele. NOTĂ (< fr., lat., it.) s. f. 1. însemnare scrisă referitoare la o anumită chestiune. <0* Expr. A lua notă (de ceva) = a lua cunoştinţă; a reţine, a înregistra. + (La pl.) Notiţe. -O- A lua note = a face însemnări rezumative (la un curs, la o şedinţă etc.) 2. (La pl.) însemnări sau reflecţii literare asupra unui eveniment istoric, unei călătorii, unei opere etc. ♦ (La pl.) Adnotări la un text literar sau ştiinţific, cuprinzând informaţii suplimentare de amănunt, referinţe bibliografice etc., trecute de obicei în subsolul paginii sau la sfârşitul lucrăm. 3. N. diplomatică = informare oficială asupra punctului de vedere al unui stat într-o anumită problemă (de politică externă), transmisă altui stat prin şeful reprezentanţei diplomatice sau prin Ministerul Afacerilor Externe. 4. Material gazetăresc cu caracter informativ, cuprinzând şi elemente de comentare. 5. Document prin care se cere, se dispune, se explică, se justifică, se consemnează operaţii, fapte etc. <0» (EC.) N. de plată = document prin care se dispune plata unei sume. N. de comandă = document prin care se cere livrarea unei anumite mărfi, prestarea unui anumit serviciu sau executarea unei lucrări determinate. (CONT.) N. de contabilitate = document prin care se arată conţinutul unei operaţii economice sau financiare şi se indică, după modelul formulei contabile, conturile în care urmează a se înregistra. 6. Calificativ încadrat într-o scară cifrică (la noi 1-10) prin care se apreciază cunoştinţele elevilor, ale studenţilor, precum şi ale candidaţilor la examene. 7. Semn convenţional pentru reprezentarea grafică a înălţimii şi duratei unui sunet muzical. Expr. Notă discordantă (sau falsă) = vorbă, comportare care distonează într-o anumită împrejurare. A fi fn notă = a se afla în deplină concordanţă cu situaţia. ♦ (La pl.) Caiet care cuprinde piese muzicale. 8, Caracter, atribut, însuşire etc. prin care obiectele şi fenomenele se deosebesc sau se aseamănă şi în funcţie de care ele pot fi recunoscute, definite sau descrise. (LOG.) Nota noţiunii = nota obiectului sau fenomenului reflectată în conştiinţa omului; caracteristic pentru noţiune este ansamblul n. esenţiale. ♦ Nuanţă, trăsătură, element component. NOTATOARE (< [i]nota) s. f. (BOT.) Broscariţă, limba-apei. NOTE6 [notetj], râu în partea central-vestică a Poloniei, afl. dr. al râului Warta la 10 km E de oraşul Gorzow Wielkopolski; 370 km. Izv. dintr-un mic lac situat la ESE de Gniezno. în cursul superior este legat de Vistula printr-un canal care trece prin Bydgoszcz. NOTES (< fr.) s. n. Carnet pentru însemnări. NOTIFICA (< fr-, lat.) vb. I tranz. A înştiinţa, a anunţa; a face o notificare. NOTIFICARE (< notifica) s. f. (DR.) 1. Act de procedură prin care se comunică unei persoane, printr-un agent judecătoresc, că un anumit act juridic a fost îndeplinit sau urmează să fie îndeplinit. 2. (în dreptul internaţional) Comunicare făcută printr-o notă diplomatică de către un stat altui stat cu privire la punctul de vedere adoptat într-o anumită problemă. NOTIŢĂ (< notă) s. f. însemnare. ♦ (La pl.) însemnări rezumative după un curs, o lecţie etc.; note. 635 NOŢIUNE Bemt Notke: „Sf. Gheorghe omorând balaurul" NOTKE, Bemt (1436-1509), pictor şi sculptor german. Cel mai important reprezentant al goticului târziu german. Operă caracterizată printr-un viguros şi expresiv realism („Crucea triumfală", „Sf. Gheorghe omorând balaurul11). NOTOCORD (< fr.; {s> gr. notos „spate11 + khorde „coardă11) s. n. (ZOOL.) Scheletul axial primitiv al embrionului animalelor cordate. Se menţine la amfioxus şi la ciclostomi; la vertebrate, n. este înlocuit de coloana vertebrală. Sin. coardă dorsală. NOTORIETATE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi notoriu, faptul de a avea faimă; renume. NOTORIU, -IE (< fr.; lat. notorius „care face cunoscut11) adj. Cunoscut de toată lumea, ştiut de toţi; p. ext. renumit, celebru. NOTRE-DAME [notr-dam], catedrală (biserică mitropolitană cu hramul Sfânta Fecioară) situată pe île de la Cite din centrul Parisului, construită în anii 1177-1250, pe locul unui sanctuar ridicat de arhiepiscopul Maurice de Sully în perioada 1160-1163. A suferit deteriorări în timpul Revoluţiei Franceze, fiind restaurată în 1845-1864 de Viol-let-le-Duc. Este un monument reprezentativ pentru arhitectura gotică medievală franceză, cu splendide decora-ţiuni sculptate pe faţade şi cu vitralii din sec. 13. Restaurată de mai multe ori de-a lungul secolelor. NOTRE-DAME şcoala de la ~, nume dat ansamblului de compozitori care, între 1160 şi 1270, au ilustrat dominanţa Parisului în domeniul polifoniei şi al liricii latine cântate. Reprezentanţi: Leonin şi Perotin. Repertoriu: organa, condu it, motete etc. NOTTARA 1. Constantin N. (1859— 1935, n. Bucureşti), actor român. Prof. la Conservatorul din Bucureşti, unde a format actori de renume (T. Bulandra, V. Maximilian, Maria Ventura, Maria Filotti ş.a.). Personalitate de seamă a teatrului românesc, s-a afirmat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, printr-un stil la început romantic, apoi realist, profund emoţionant pus în valoare de vocea caracteristică şi frazarea expresivă. Roluri din repertoriul universal şi naţional (Sofocle, Shakes-peare, Hugo, Caragiale, Delavrancea). 2. Constantin C.N. (1890-1951, n. Bucureşti), compozitor, violonist şi critic muzical român. Fiul lui N. (1). Prof. univ. la Bucureşti. Fondator al cvartetului care i-a purtat numele (1914); Constantin N. Nottara iniţiator şi dirijor al orchestrei Bucureş-tiului (1929). în creaţia sa a apelat la melosul bizantin şi folcloric, oscilând între un stil de influenţă franceză şi un folclorism academic. Opere („La drumul mare11, „Se face ziuă“, „Ovidiu11) şi balete (,,lris“), muzică simfonică şi de cameră; cronici muzicale. NOTTINGHAM [notirpm], oraş în Marea Britanie (Anglia), pe râul Trent, la 175 km NNV de Londra; 284 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Constr. de maşini de transport şi utilaje; ind. textilă (tricotaje şi conf.), chimico-farmaceutică şi alim.; fabrici de mobilă, încălţăminte şi ţigarete. Universitate (1881). Muzeu de artă. Royal Theatre (1865) şi teatrul Playhouse (1963). Monumente: castel (1130, reconstruit în sec. 17), biserica St. Mary (sec. 15). Fundat de danezi în a doua jumătate a sec. 9 şi menţionat documentar în 1155. NOŢIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Formă logică fundamentală care reflectă însu- Catedrala Notre-Dame din Paris Nottingham. Teatrul Playhouse NOU 636 şirile esenţiale, necesare şi generale ale unei clase de obiecte. Se compune din conţinut şi sferă şi se exprimă prin cuvânt, concluzie a cunoaşterii istorice a obiectului, fenomenului, rezultat în care sunt generalizate datele experienţei. 2. Cunoştinţă generală despre valoarea, sensul, însemnătatea unui lucru. 3. (La pl.) Principii generale de bază, elementare dintr-un domeniu oarecare; cunoştinţe. NOU, NOUĂ (lat. novus, nova) adj. 1. 1. Care a fost făcut, creat, descoperit de curând, care apare pentru prima dată; recent. ^ (MED.) Nou-născut v. născut. Loc. Din nou = încă o dată, iarăşi, iar. ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anului în curs. 2. Care vine să înlocuiască un lucru mai vechi; actual, contemporan. ♦ (Substantivat, n., art.) Element care apare la un moment dat în. procesul dezvoltării unui fenomen şi care, în luptă cu elementul vechi, iese întotdeauna învingător. 3. Cu aspect şi conţinut schimbat; transformat. 4. Recent. ^ Lumea Nouă = America. Expr. Lume nouă! = exclamaţie cu care sunt întâmpinaţi oaspeţii rari. II. Care a fost executat sau cumpărat de curând; care a fost puţin sau deloc folosit; în stare bună, neuzat. ^ Expr. Nou-nouţ = foarte nou. + Proaspăt, curat, neviciat. III. Lipsit de experienţă, neexperimentat. NOUA, cultură de la sfârşitul Epocii bronzului (sec. 14-sec. 12 î.Hr.), răspândită în Moldova, Transilvania, Muntenia de est şi Dobrogea. Numită astfel după o suburbie a Braşovului, unde au fost descoperite primele urme caracteristice acestei culturi. NOUA BRITANIE v. New Britain. NOUA CALEDONIE (NOUVELLE-CALlzDONIE [nuvel kaledonj]), arhipelag în SV Oc. Pacific (Melanezia), situat la c. 1 500 km NE de ţărmul Australiei; 19,1 mii km2. Format din insula cu acelaşi nume (16,7 mii km2), cu relief muntos (alt. max.: 1 628 m, vf. Mont Panie) şi alte insule mici (Belep, île des Pins, Walpole, Lifou, Mare, Ouvea — ultimele trei făcând parte din arh. Loyaute). Centrul ad-tiv: Noumea. Climă subecuatorială. Populat de melanezieni, polinezieni, indonezieni, europeni ş.a. Expl. de nichel (25% din rezervele mondiale, locul 4 în lume), crom, fier, mangan şi cobalt. Culturi de bumbac, trestie de zahăr, orez, cafea. Creşterea animalelor. Pescuit. întreprinderi alimentare, de ciment, metalurgie neferoasă. Descope- rită, în 1774, de James Cook, devine posesiune franceză în 1853. Colonie penitenciară (1864-1896), unde au fost trimişi, ca deportaţi politici, militanţi ai Comunei din Paris. Din 1958, „teritoriu de peste mări“ al Franţei. în urma unui referendum naţional (1998), întărit prin-tr-un acord între populaţia melaneziană şi cea de origine europeană, s-a stabilit o perioadă de tranziţie de 20 de ani, care va fi urmată de un vot pentru independenţă. NOUA CRITICĂ 1. Orientare în critica anglo-americană interbelică („New criticism") caracterizată printr-o mare atenţie acordată analizei de text („close reading“), îndeosebi sub raport semantic. Reprezentanţi: Î.A. Richards, T.S. Eliot, W. Empson, Y. Winters ş.a. 2. Mişcare din literatura franceză de după al doilea război mondial („Nou-velle critique"), orientată spre valorizarea literaturii ca fapt de limbaj şi de comunicare, spre abordarea ei structurală, semiotică, fenomenologică, tematică, sociologică etc. Reprezentanţi: M. Foucault, R. Barthes, J. Derrida, Tv. Todorov, J. Kristeva, Ph. Sollers, G. Genette, G. Pouiet, J.-P. Richard ş.a. A fost contestată de susţinătorii criticii universitare, lansoniene (R. Pi-card). NOUADHIBOU [nuadibu:], oraş în partea de VNV a Mauritaniei, pe ţărmul Oc. Atlantic; 72,3 mii loc. (1992). Aeroport. Port pentru exportul min. de fier. Ind. metalurgică (oţeluri, laminate), de prelucr. a petrolului şi alim. (zahăr, conserve). Pescuit. Vechea denumire: Port-Etienne. NOUA GUINEE (IRIAN), insulă în V Oc. Pacific, la N de Australia, de care este separată prin str. Torres, a doua din lume ca supr., după Groenlanda; 884,8 mii km2. Străbătută pe direcţia NV-SE de culmi muntoase înalte, dispuse în două şiruri principale, despărţite de depr. alungite. Alt. max.: 5 030 m (Puncak Jaya). în S, o câmpie mlăştinoasă drenată de numeroase râuri şi fluvii (Fly, Digul, Pulau ş.a.); climă ecuatorială în N şi subecuatorială în S. Păduri ecuatoriale, iar la peste 2 300 m alt., savane. Faună variată, cu numeroase endemisme, Expl. de petrol, cărbune, minereuri auroargenti-fere şi cuprifere. Zona interioară este greu accesibilă. Partea occidentală a insulei aparţine Indoneziei (Irian Jaya), iar în E se află statul Papua-Noua Guinee. Oraşe pr.: Jayapura (Indonezia), Port Moresby, Lae, Madang, Wewak (Papua-Noua Guinee). NOUA IRLANDĂ v. New ireland. NOUAKCHOTT [nuak/ot], capitala Mauritaniei, situată la 8 km de ţărmul Oc. Atlantic; 735 mii loc. (1995). Nod rutier. Aeroport (1963). Pr. centru politic, financiar şi cultural al ţării. Ind. de prelucr. a metalelor, a lemnului, chimică (insecticide) şi alim. Uzine de desalinizare a apei de mare (1969). Piaţă agricolă. întemeiată în 1903 de un grup de colonişti francezi, pe o rută caravanieră, care au construit aici o aşezare fortificată. Distrus complet de inundaţii în 1950, oraşul a fost reconstruit în perioada 1957-1960. Palat prezidenţial. Centrul ad-tiv al coloniei franceze Mauritania (din 1957), N. a 637 NOUA ZEELANDĂ devenit capitala Rep. Islamice Mauri-tania (din 1960). NOUA OBIECTIVITATE (germ. Neue Sachlichkeii), termen creat în jurul anului 1920 pentru a desemna reacţia împotriva expresionismului şi interesul acordat reprezentării realiste a subiectului. Cei mai proeminenţi reprezentanţi ai ei au fost O. Dix şi G. Grosz. NOUA SCOŢIE (NOVA SCOŢIA [nouva skou/e]) 1. Peninsulă în SE Canadei, între G. Fundy, Oc. Atlantic, str. Northumberland şi G. Sf. Laurenţiu, legată de continent prin istmul Chig-necto; 44 mii km2; lungime: 605 km; lăţime: 80-160 km. Relief colinar cu alt. medie 200 m. Climat temperat-o-ceanic. Păduri. Hidroenergie. Pescuit. 2. Provincie în SE Canadei, în peninsula omonimă; 55,5 mii km2; 947,9 mii loc. (1997). Centrul ad-tiv: Halifax. Expl. de min. de fier, de cărbuni, plumb, argint, zinc, baritină, gips. Expl. şi prelucr. lemnului. Culturi de cartofi; pomicultură. Creşterea intensivă a ovinelor şi bovinelor. Pescuit. NOUA ZEELANDĂ (New Zealand, Aotearoa), stat insular în Oceania, în SV Oc. Pacific, separat de Australia prin M. Tasman; 270,53 mii km2; 3,8 mii. loc. (1997). Limbi oficiale: engleza şi maori. Religia: creştină 60,8% (protestanţi 39,4%, catolici 13,1%), fără religie 24,7%, culte locale. Capitala: Wellington. Oraşe pr.: Auckland, Christ-church, Manukau, Napier, Hastings. Este împărţit în 16 consilii regionale (nouă în North Island şi şapte în South Island). Relief muntos (mai puţin de 25% din supr. ţării se află sub 200 m alt.). Statul este format din două insule mai mari (North Island şi South Island), separate prin str. Cook şi dezvoltate pe c. 1 600 km şi mai multe ins. mici (Stewart, Chatham, Kermadec ş.a.). South Island este dominată de lanţul muntos Southern Alps (alt. max. 3 764 m Mount Cook /Aorangi) cu forme glaciare şi peisaje de tip alpin, care se desfăşoară pe direcţia N-S pe coasta vestică şi care domină spre V îngusta câmpie litoraiă Westland şi spre E câmpia mai largă Canterbury. North Island mai puţin înaltă, în parte de origine vulcanică (Volcanic Plateau, unul dintre cele mai active complexe vulcanice din lume — vulcanii Rua-pehu 2 797 m, Mt. Egmont/Taranaki 2 578 m, numeroase lacuri vulcanice, gheizere, peşteri şi mici gheţari). Climă temperat-oceanică, blândă şi umedă, moderată de altitudine, mai rece în extremitatea sudică şi cu nuanţe subtro- picale în cea nordică (pen. Auckland). Precipitaţiile variază între 6 000 mm/an în Fiordland (în SV Insulei de Sud) şi sub 600 mm/an în Canterbury Plain. Reţea hidrografică bogată, cu râuri scurte şi repezi, având debite bogate; numeroase lacuri glaciare şi vulcanice. Vegetaţia caracteristică o reprezintă păşunile şi fâneţele (50,4% din supr. ţării) şi pădurile de conifere şi foioase (27,9% din supr. ţării) — cu fagul austral (Northofagus). Există specii subtropicale, chiar formaţiuni de mangrove (în extremitatea nordică) şi numeroase specii endemice. Faună relativ săracă în specii, cu o serie de endemisme. Bogată reţea de zone ocrotite (10 parcuri naţionale şi peste 1 000 de rezervaţii peisagistice). Teritorii dependente: ins. Cook, ins. Niue, ins. Tokelau (Oc. Pacific) şi Ross Dependency (Antarctica). Ţară cu economie industrial-agra-ră dezvoltată, în care sectorul terţiar (comerţ, finanţe, transporturi) concentrează 25,9% din populaţia activă şi contribuie cu 46% la formarea PNB.-Resurse minerale modeste (mii t, 1995): huilă (3 267), lignit (250), petrol (1 475), gaze naturale (4 763 mii. m3), aur (13), argint, minereu de fier, zinc, tungsten, magneziu, serpentinit, bento-nită, sare. industria prelucrătoare, foarte diversificată, participă cu 19,3% la formarea PNB, antrenează 15,8% din populaţia activă şi produce (1995): energie electrică (34,37 md. kWh, din care hidroenergie şi energie geoterma-lă c. 80%), oţel (842), aluminiu, montaj NOUA ZEELANDĂ 638 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Insule şi Suprafaţa Consilii regionale (km2) NORTH ISLAND 115 777 Auckland 5 201 Bay of Plenty 9 126 Gisborne 11 461 Hawke’s Bay 13 790 Manawatu-Wanganu i 17 454 Northland 12 604 Taranaki 7 876 Waikato 29 992 Wellington 8 273 SOUTH ISLAND 151 215 Canterbury 37 955 Marlborough — Nelson — Otago 39 572 Southland 27 716 Tasman — West Coast 22 893 ALTE INSULE 3 542 de autovehicule (autoturisme: 31 mii bucăţi, vehicule comerciale: 10,2 mii bucăţi), aparate de radio, televizoare, frigidere, maşini de spălat rufe, maşini agricole, produse petroliere, amoniac, îngrăşăminte azotoase şi fosfatice (total 1,56 mii. t), anvelope (1,5 mii. bucăţi 1990), lemn, cherestea, hârtie (903), celuloză (1,41 mii. t), ciment (700), lână brută (196, locul 3 pe glob) şi spălată (47, 1996, locul 6 pe glob), fire şi ţesături de lână, fire şi fibre artificiale, încălţăminte, tutun şi ţigarete (3,4 md. bucăţi, 1996), lapte şi lapte condensat (unul dintre marii producători de lactate de pe glob), unt (287, locul 7 pe glob), brânzeturi (236), carne (1395, 1996), zahăr, vin (560 mii hl, 1996), bere (3,55 mii. hl, 1994). Exploatări forestiere intense: 17,16 mii. m3 lemn (1995). Puternic sector agricol dominat de creşterea animalelor; agricultura contribuie cu 8,3% la formarea PNB şi antrenează 8,3% din forţa de muncă. Se cultivă (mii t, 1996): grâu (261), porumb (160), orz (385), ovăz, tutun, in şi cânepă, cartofi (275), legume (tomate 85, mazăre 62, ceapă, castraveţi), batate, fructe (mere 480, piersici, pere), citrice, fructe de pădure, struguri (75). Sector zootehnic foarte dezvoltat, care dă 90% din valoarea producţiei agricole (mii. capete, 1996): bovine (9,2), porcine (0,43), ovine (48,8, locul 4 pe glob), caprine (0,34). Mare exportator mondial de produse animaliere (lână, produse lactate, carne congelată, piei). Pescuit (612,24 mii t peşte, 1995). C.f.: 3 915 km (din care Populaţia Capitala (1996) 2 749 788 1 077 205 230 465 46 089 144 292 229 989 141 865 106 570 357 294 416 019 930 824 478 912 40 242 42 073 193 132 100 758 40 036 35 671 934 524 km electrificate, 1995). Căi rutiere: 91,87 mii km (din care asfaltate 73%). Căi navigabile interne: 1 609 km (1994). Flota comercială maritimă: 164 nave cu 307,3 mii t.d.w. (1995). Principalele porturi: Whangarei, Auckland, Wellington, Tauranga, Otago. Turism dezvoltat: 1,41 mii. turişti străini (1995). Principalele obiective turistice: capitala Wellington cu Catedrala anglicană, sediile Parlamentului (1865, 1912) şi Guvernului (1876, cel mai mare edificiu de lemn din emisfera australă), Primăria, Universitatea Victoria; Auckland (principalul port pentru vapoare şi ambarcaţiuni de agrement); oraşul Crist-church cu Catedrala anglicană; parcurile naţionale Fiordland, Tongariro, Westland ş.a. şi cele două parcuri maritime (Hauraki Gulf şi Marlborough Sounds); aria vulcanică şi termală din partea centrală a Insulei de Nord, cu staţiuni şi zone de sporturi de iarnă; ariile de drumeţie, de pescuit şi vânătoare. Moneda: 1 dollar neo-zeelan-dez = 100 cents. Export (1996): produse agricole şi alimentare (45,9%), din care produse lactate (16,8%), carne (13,2%), lână (6,3%), produse industriale de bază (25,4%), chimice (10,2%), metalurgice (7%). Principalii parteneri: Australia (20,3%), Japonia (14,9%), S.U.A. (9,9%), Marea Britanie (6,4%), Coreea de Sud (4,6%). Import (1996): utilaje şi echipamente industriale (26%), semifabricate industriale (21,7%), mijloace de transport (13,6%), produse alimentare (7,1%), petrol şi produse petroliere (6,6%), produse metalurgice (6,1%), textile, încălţăminte (5,2%). Principalii parteneri: Australia (24,1%), S.U.A. (17%), Japonia (13,1%), Marea Britahie (5,3%), Germania (4,5%). — Istoric. Teritoriul N.Z. a fost cunoscut probabil încă din sec. 10 de navigatorii polinezieni, maorii colonizând insula către 1350 şi introducând aici agricultura şi un sistem social bazat pe caste. Primul navigator european care atinge coasta de V a N.Z. (1642) este olandezul Abel Tasman, care îi dă numele de Staaten Landt, modificat ulterior în Nieuw Zee-land. Explorarea propriu-zisă a insulei este începută de J. Cook (1769-1770), europenii revenind în 1773, 1774 şi 1777. Primii colonişti europeni, vânători de balene şi de foci, veniţi din Australia, sunt urmaţi de negustori şi misionari, cărora li se datorează (1814) o tentativă de evanghelizare a populaţiei băştinaşe. La 6 febr. 1840, căpeteniile maore recunosc suveranitatea britanică prin Tratatul Waitangi, în schimbul garantării stăpânirilor lor de pământ. Ne-respectarea acestei dispoziţii a atras după sine numeroase războaie între maori şi europeni (1840-1847, 1860-1870). Insula a fost proclamată colonie dependentă administrativ de New South Wales (Australia). La 3 mai 1841 devine colonie britanică de sine stătătoare, beneficiind de o largă autonomie internă (din 1852 — constituţie şi parlament bicameral). Ca urmare a decim_ării populaţiei maore în urma războaielor, a început o masivă imigrare a crescătorilor de vite şi a căutătorilor de aur europeni (1861). N.Z. a anexat insulele Auckland (1847), Kermadec (1887), Cook şi Niue (1901) şi Toke-lau(1925). Reformele administrative şi economice au asigurat ţării o legislaţie avansată (primul stat din lume care acordă drept de vot femeilor — 1893). La 26 sept. 1907, N.Z. obţine statutul de dominion, iar în dec. 1931, prin statutul Westminster, independenţa în cadrul Commonwealth-ului. N.Z. participă la cele două războaie mondiale alături de Marea Britanie, precum şi la războaiele din Coreea (1950-1953) şi Vietnam (1965-1973). Alternanţa la putere a celor două mari partide — Laburist şi Naţional — conferă ţării un standard înalt de democraţie internă şi prosperitate economică, N.Z. devenind unul dintre cele mai stabile şi prospere state din emisfera sudică. Angajată în campania pentru denuclearizarea Pacificului, N.Z. s-a situat pe o poziţie tranşantă împotriva experienţelor nucleare franceze din atolul Mururoa, fiind Auckland Tauranga Gisborne Napier Palmerston North Whangarei New Plymouth Hamilton Wellington Christchurch Nelson Dunedin Invercargill Greymouth 639 NOVAE principalul susţinător al unei politici ecologice de apărare a mediului. Pe plan intern, după 1897, autorităţile neozeelandeze au fost confruntate cu cererile populaţiei indigene maore, care solicită compensaţii pentru nedreptăţile şi deposedarea de pământ, suferite. Monarhie constituţională în cadrul Commonwealth-ului. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral — Camera Reprezentanţilor, iar cea executivă de regina Marii Britanii, printr-un guvernator general, asistat de un Consiliu Executiv, care numeşte un cabinet ministerial. NOUĂ (lat. novem) num. card. Număr natural mai mare decât opt cu o unitate şi care se indică prin cifra 9. Adjectival: nouă zile. (Substantivat) Scrie un nouă. ♦ (Cu valoare de num. ord.) volumul nouă. NOUĂLEA, NOUĂ (< nouă) num. ord. (Precedat de „al“, „a"). Care urmează după al optulea. NOUĂSPREZECE (nouă + spre + zece) num. card. Număr natural mai mare cu o unitate decât optsprezece. <0* (Cu valoare de num. ord.) Locul nouăsprezece. NOUĂSPREZECELEA, -CEA (< no- uăsprezece) num. ord. (Precedat de art. „al“, ,,a“). Care urmează după al optsprezecelea. NOUĂZECI (< nouă + zeci) num. card. Număr natural mai mare de nouă ori decât zece. ^ (Cu valoare de num. ord.) Rândul nouăzeci. NOUĂZECILEA, -CEA (< nouăzeci) num. ord. (Precedat de art. „al“, ,,a“) Care urmează după al optzeci şi nouălea. NOUGARO [nugaro], Claude (n. 1929), cântăreţ şi compozitor francez. Formaţie clasică, fncepe ca şan-sonetist, apoi este influenţat de jaz şi ulterior de tango. Numeroase turnee. Discografie selectivă: „Grand Angle", „Nougayork“, „Dansez sur moi“, „Tu verras“. NOUL AMSTERDAM v. New York (1). NOUL ROMAN (în fr. „nouveau roman"), mişcare literară (deceniile 6-7 ale sec. 20) care reuneşte scriitori ce refuză romanul tradiţional. Termen introdus de scriitorul francez Alain Robbe-Grillet („Pentru un nou roman“), pentru a denumi un model de roman diferit de cel tradiţional şi în special de cel psihologic, datorită renunţării la conflict şi la personaje (caractere), cărora le ia locul descrierea obiectuală. A mai fost denumit roman al privirii şi antiroman. Reprezentanţi: A. Robbe-Grillet, M. Butor, Natalie Sarraute, CI. Simon ş.a. NOUL TESTAMENT, a doua parte a „Bibliei", având 27 de cărţi, elaborată în sec. 1-4 d.Hr. şi recunoscută numai de creştini. Cuprinde texte ce grupează mărturii cu privire la lisus Hristos (cele patru evanghelii canonice, epistole atribuite apostolilor, „Faptele apostolilor" şi „Apocalipsa evanghelistului loan“), considerate de toate bisericile creştine ca fiind de inspiraţie divină. NOUL TESTAMENT SAU ÎMPĂCAREA AU LEAGEA NOAO A LUI IISUS HRISTOS DOMNULUI NOSTRU, titlul primei traduceri integrale în limba română a „Noului Testament", apărută în 1648, la Alba lulia, sub îngrijirea mitropolitului Simion Ştefan. Cunoscută sub denumirea „Noul Testament de la Bălgrad“. NOUL VAL, termen introdus de câţiva regizori francezi, grupaţi în jurul revistei „Cahier du cinema", care, polemizând cu cinematograful tradiţional, cereau o reînnoire a tematicii, a limbajului şi independenţă faţă de cinematograful industrial. Printre cei mai de seamă reprezentanţi: M. Camus, C. Chabrol, J.L. Godard, J. Rivette, F. Truffaut ş.a. NOUM!=A [numea], oraş în SV ins. Noua Caledonie, centru ad-tiv al posesiunii franceze Noua Caledonie; 65,1 mii loc. (1990). Port la Oc. Pacific. Aeroport. Expl. de min. de nichel. Metalurgia nichelului; produse chimice şi alim. Centru comercial pentru copra şi cafea. Fundat în 1854 cu numele Port-de- France. NOUMEN s. n. v. numen. NOURRIT [nuri], Adolphe (1802-1839), tenor francez. De formaţie italiană, a impus însă un stil de cânt specific francez, care atinge apogeul la mijlocul sec. 19, caracterizat printr-o declamaţie lirică foarte nuanţată, vizând o exprimare a sentimentelor în profunzime. Roluri în premieră: „Robert Diavolul" şi „Hughenoţii" de Meyerbeer, „Wilhelm Teii" de Rossini, „Evreica" de Halevy, „Muta din Porţiei" de Auber. S-a sinucis. NOUS (cuv. gr. „idee, gândire") subst. (fn filozofia greacă) Raţiune, spirit. NOUTATE (< lat., fr.) s. f. 1. însu-şirea de a fi nou. 2. Lucru nou făcut sau descoperit de curând. 3. Veste, ştire recentă (şi interesantă). NOUVELLE-CALIîDONIE v. Noua Caledonie. NOUVELLES HlcBRIDES v. Noile Hebride. NOUVEL [nuvel], Jean (n. 1945), arhitect şi designer francez. Lucrări de orientare avangardistă, dar păstrând elemente tradiţionale (Institutul Lumii Arabe, Teatrul Operei din Paris, Galeriile Lafayette din Berlin). NOVAC, personaj al baladelor populare româneşti (ciclul epic al No-văceştilor). Glorificat, împreună cu fiul său Gruia, ca erou al luptelor anti-otomane. Este întâlnit şi în folclorul sârb, croat şi bulgar. NOVACI, oraş în jud. Gorj, situat în zona de contact a M-ţilor Parâng cu Subcarpaţii Olteniei, în depresiunea cu acelaşi nume, pe râul Gilort; 6 079 loc. (2000). Microhidrocentrală. Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea, uşi etc.). Confecţii de covoare olteneşti; produse alim. Muzeu. Oraş cu potenţial balneoclimateric, cu climat submontan şi izv. cu ape minerale eficace în tratamentul gastritelor cronice, colecistitelor, sechelelor hepatice etc. Localitatea apare menţionată documentar în 1502; declarată oraş la 17 febr. 1968. Biserica de lemn Sf. Dumitru (sec. 18). Centru turistic. NOVACU, Valeriu (1909-1992, n. Pecica, jud. Arad), fizician român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii teoretice în fizica particulelor elementare („Teoria particulelor elementare", „Teoria cuantică a câmpurilor", „Bazele teoretice ale fizicii"). Tratate („Electrodinamica"). NOVAE, oraş şi castru roman, situat pe malul drept al Dunării, reşedinţă a Legiunii I Italica. Sediul unei episcopii Valeriu Novacu NOVAIA ZEMLEA 640 creştine în Evul Mediu timpuriu. Azi Siştov (Bulgaria). NOVAIA ZEMLEA [novaja zimlja], arhipelag aparţinând Federaţiei Ruse, situat în Oc. îngheţat, între M. Kara şi M. Barents, despărţit de continent prin str. Kara; 82,2 mii km2. Cuprinde două insule principale (Ins. de Nord, 48,9 mii km2 şi Ins. de Sud, 33,3 mii km2) şi câteva insuliţe, despărţite prin str. Matocikin Şar. Relief muntos (alt. max.: 1 547 m). Climă aspră şi vegetaţie de tundră. Acoperit cu gheţuri 25%. NOVA IGUAQU [iguasuj, oraş în SE Braziliei (Rio de Janeiro), la c. 50 km NV de Rio de Janeiro; 826,2 mii loc. (1996). Ind. metalurgică (metalurgia zincului), chimico-farmaceutică, de prelucr. a petrolului şi alim. (dulceţuri, băuturi, conserve). Centru comercial. NOVÂK, Arne (1880-1939), critic şi istoric literar ceh. Lucrări de analiză („Jan Neruda“) sau de sinteză literară („Istoria literaturii cehe din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre"). NOVAK [nouvaekj, Kim (n. 1933), actriţă americană de film. Roluri de mare supleţe dramatică, întrupare desăvârşită a feminităţii blonde („Ameţeala", „La miezul nopţii", „Robii", „Marele atac al băncii"). NOVÂK, Vităzslav (1870-1949), compozitor ceh. Prof. univ. la Praga. Elev ai lui Dvorak. Adaptează inovaţiile impresionismului în domeniul armoniei la spiritul muzicii cehe. Opere („Karlstejn"), cantate, pantomime, lucrări simfonice şi vocal-simfonice, muzică de cameră, prelucrări de cântece populare. NOVAK, Vjenceslav (1859-1905), scriitor croat. Nuvele („Povestiri din Podgorje", „Sub Nehaj“) şi romane („Ultimii Stipancic", „Două iumi“) evocând drame umane, într-o naraţiune de largă respiraţie. NOVALIS (pseud. lui Friedrich Leopold von Hardenberg) (1772-1801), scriitor şi filozof german. Unul dintre cei mai de seamă romantici. Elev al lui Fichte, a cultivat „idealismul magic" şi extazul mistic. Poeme exaltând nocturnul ca moment al marilor revelaţii („Imnuri către noapte"), remarcabile prin muzicalitatea şi farmecul evocator al limbii; proză exprimând prin simbolul florii albastre setea umană de originar şi infinit (romanul „Heinrich von Ofter-dingen“); eseuri în formă de fragmente („Creştinătatea sau Europa"), nuvele alegorice („Discipolii la Sais"). NOVA LISBOA v. Huambo. Novalis NOVARA, oraş în N Italiei (Pie-monte), la 50 km V de Milano; 102,5 mii loc. (1997). Nod de comunicaţii. Ind. electrotehnică, textilă (confecţii şi tricotaje), constr. de maşini, poligrafică; produse chimice şi alim. Centru cultural („Istituto Geografico de Agostini"). Primărie (sec. 13), palat (sec. 15), catedrală (1865-1869), cu baptisteriu din sec. 10 şi campanilă din sec. 11. Bisericile San Nazaro (sec. 15), San Martino (1475), San Marco (1607), bazilica San Gaudenzio (1577-1650). NOVARA, Domenico Maria (1454-1504), astronom şi matematician italian. Profesor la Bologna, unde îl are elev pe N. Copernic. A determinat înclinaţia eclipticii şi a observat deplasarea axei polare. NOVARRO, Ramon (1899-1968), actor american de film de origine mexicană. Chipul expresiv, bărbătesc, l-a impus ca june-prim romantic în melodrame şi filme de aventuri („Prizonierul din Zenda", „Scaramouche", „Ben-Hur", „Mata Hari"). NOVARSENOBENZOL (< fr.) s. n. Medicament cu acţiune antisifilitică. NOVA SCOŢIA v. Noua Scoţie. NOVATOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană cu idei şi concepţii noi; persoană care introduce o noutate într-un domeniu oarecare. ♦ (Adjectival) Care aduce, care cuprinde idei noi; înnoitor. NOVAŢIE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Stingere a unei obligaţii vechi şi înlocuirea ei cu alta nouă, care are un alt obiect ori un alt debitor sau creditor. NOVĂ (< fr. {i}; {s} lat. nova [siella] „[stea] nouă") s. f. Stea variabilă explozivă, a cărei strălucire creşte puternic, relativ brusc (în câteva ore sau câteva zile), după care revine treptat la strălucirea iniţială (într-un interval de timp care poate ajunge până la câţiva ani). Până în prezent au fost observate câteva sute de n. NOVELLI, Ermete (1851-1919), actor italian. A excelat în roluri comice ca şi în cele tragice din Shakespeare, Moliere, Goldoni. A creat o adevărată şcoală de actori. în 1900, a fondat, la Roma, un teatru „La Casa di Goldoni". NOVERRE [nove:r], Jean Georges (1727-1810), balerin şi coregraf francez. întemeietorul baletului clasic ca gen artistic independent. A realizat spectacole pe muzică de Gluck („Me-deea şi lason"), Mozart („Mici nimicuri") ş.a. Scrieri estetice („Scrisori despre dans şi despre balet"). NOVGOROD, oraş în Federaţia Rusă, pe râul Volhov, la 6 km N de L. Ilmen; 235,2 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. chimică, alim. şi de prelucr. a lemnului (mobilă). Fabrică de aparate de radio. Monumente: Catedrala Sf. Sofia (1045- 1050, restaurată în 1893-1900), biserica mănăstirii luriev (sec. 12), bisericile Sf. Nicolae (1113), Sf. Gheorghe (1119-1130), Fiodor Stratilat (1360-1361), Kremlin (1302, amplificat în sec. 15). Teatru. Filarmonică. Muzeu. Unul dintre cele mai vechi oraşe din Rusia, menţionat pentru prima oară în 859. însemnat centru comercial şi meşteşugăresc, era situat la o încrucişare a „drumului de la varegi la Biserica Fiodor Stratilat Novgorod Catedrala Sfânta Sofia 641 NOVOSIBIRSK greci". Capitală a republicii omonime (1136-1478), constituită fn urma fărâmiţării Rusiei kieviene, a intrat Fn 1478 în componenţa statului centralizat rus. NOVICE (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care se pregăteşte într-o mănăstire în vederea călugăririi; p. ext începător într-un domeniu oarecare. ♦ (Adjectival) Nevinovat, inocent. NOVIKOV [novikaf], Nikolal Ivanovici (1744-1818), publicist, editor şi filantrop rus. Figură reprezentativă a iluminismului rus. Rol important în lupta împotriva şerbiei, în dezvoltarea culturii şi în răspândirea ideilor înaintate, fapt pentru care a fost întemniţat (1792-1796) de Ecaterina a ll-a. A editat scriitori clasici şi cărţi din domenii diverse, reviste cu caracter satiric. Fn 1772, a editat primul dicţionar enciclopedic ai literaturii ruse. NOVIKOV [novikaf] 1. Piotr Serghee-vici N. (1901-1975), matematician rus. Fondatorul şcolii ştiinţifice de logică matematică. Lucrări de teoria funcţiilor, ecuaţiile fizicii matematice, logică matematică, teoria mulţimilor, geometrie şi topologie algebrică. 2. Serghei Petrovici N. (n. 1938), matematician rus. Fiul lui N. (1). Lucrări privind geometria, topologia şi teoria relativităţii. Medalia Fields (1970). NOVIODUNUM v. Isaccea. NOVI PAZAR, oraş în partea de S a Iugoslaviei (Serbia), pe râul Ibar; 85,6 mii loc. (1991). Centru comercial. Biserica Sf. Petru (sec. 8), mănăstirea Sopocani (1260). Centrul unui sangeac turcesc (sec. 15). NOVI SAD, oraş în partea de N a Iugoslaviei (Serbia), port pe Dunăre, centrul ad-tiv al reg. autonome Vojvo-dina; 179,6 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Constr. de nave fluviale, avioane, aparataj electrotehnic şi maşini agricole; ind. pielăriei şi încălţămintei, textilă, chimico-farmaceutică şi alim.; porţelanuri. Universitate (1960). Muzee. Menţionat documentar în 1526. Fortăreaţa Petrovaradin (sec. 13-17). NOVOCAINĂ (< fr. {i>; te> lat. novus „nou“ + fr. [co]caine „cocaină") s. f. Clorhidrat de para-aminobenzoildietila-minoetanol; substanţă chimică cu acţiune anestezică locală. Sin. procaină, sincaină. NOVOCERKASSK, oraş în Federaţia Rusă, în Delta Donului, la E de Rostov pe Don; 190 mii loc. (1995). Metalurgie. Constr. de locomotive electrice, de utilaj petrolier şi minier şi de ma-şini-unelte; produse chimice şi alim. Centru cultural (teatru, muzeu de istorie). Catedrala învierii (1805-1905). Fundat în 1805. NOVOKUZNEŢK, oraş în Federaţia Rusă, în bazinul Kuzneţk; 572 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Expl. de cărbune. Siderurgie şi metalurgia aluminiului; constr. de utilaj minier; ind. chimică şi a mat. de constr. Centru cultural (muzee, teatre). Fundat în 1618. în perioada 1622-1931 s-a numit Kuzneţk-Sibirsk, iar între 1932 şi 1961, Stalinsk. Numele de azi l-a avut şi în anii 1931-1932. NOVOLAC (< fr.) s. n. Răşină sintetică obţinută prin condensarea fenolului cu formaldehidă în mediu acid. Se întrebuinţează la fabricarea lacurilor. NOVOMOSKOVSK, oraş în Federaţia Rusă, la 231 km SE de Moscova; 144 mii loc. (1995). Expl. de cărbune. Ind. chimică, a mat. de constr. şi alim. Centru cultural. Fundat în 1929 pe locul unei aşezări cu numele Bobriki şi declarat oraş în 1930. între 1934 şi 1961 s-a numit Stalinogorsk. NOVOROSSIISK 1. Oraş în Federaţia Rusă, port la Marea Neagră; 202 mii loc. (1995). Aeroport. Constr. navale, de maşini agricole şi material rulant; prelucr. petrolului; ind. cimentului, a mobilei şi alim. Muzeu de istorie. Fundat în 1838. 2. V. Ekaterinoslav. NOVOSIBIRSK 1. Arhipelag aparţinând Federaţiei Ruse, situat între M. Laptev (la V) şi M. Siberiei Orientale (la E); 38 mii km2. Cuprinde trei grupuri de insule: Liahovskie (în S), Novo-sibirsk (în centru, cu insulele: Kotelnîi, Novaia Sibir, Belkovski ş.a.) şi De Lon-ga (în NE). Alt. max.: 374 m (în ins. Kotelnîi). Climă arctică. Vegetaţie de tundră. Faună polară (vulpi albe ş.a.). Staţie ştiinţifică de cercetări (din 1927). 2. Oraş în Federaţia Rusă, port pe Obi; 1,4 mii. loc. (1995). Nod de comunicaţii. Metrou. Hidrocentrală. Siderurgie şi metalurgia cositorului; constr. de maşini-unelte, de utilaj minier, prese hidraulice şi maşini agricole; ind. chimică, textilă, alim., a pielăriei şi încălţămintei. Centru cultural şi ştiinţific. Universitate (1959). Muzee. Teatre. Fundat în 1893 cu numele Gusevska. între 1903 şi 1925, s-a numit Novo-nikolaevsk. Novi Pazar. Biserica Sf. Petru NOVOTNt 642 NOVOTNY, Antonin (1904-1975), om politic cehoslovac. Prim-secretar al C.C. al Partidului Comunist din Cehoslovacia (1953-1968); preşedintele statului (1957-1968). Constrâns să se retragă din toate funcţiile de către gruparea reformatoare din partid, care a iniţiat „Primăvara de la Praga" (1968). NOWA HUŢA, oraş în partea de S a Poloniei, pe fl. Vistula, la 9 km E de Cracovia (suburbie a acestuia); c. 200 mii loc. Pr. centru siderurgic al ţării (din 1949). Fabrici de ciment, ţigarete, alim. NOWICKI [novjtski], Jan (n. 1939), actor polonez de film. Creator al unor personaje dominate de nelinişti, patimi şi vicii în filme de mare diversitate tematică („Cenuşa", „Clepsidra", „Marele trişor", „Jurnal pentru iubirile mele", „A şaptea cameră"). NQXĂ (< fr. {i}; {s} lat. noxa „boală") s. f. Agent cu acţiune dăunătoare asupra organismului (ex. substanţele toxice), care se răspândeşte în atmosferă, mai ales în timpul unor procese tehnologice. NOXEMOZĂ (< fr.; {s} gr. nosema „boală") s. f. Boală contagioasă a albinelor adulte, provocată de parazitul Nosema apis. NOZICK [neuzik], Robert (n. 1938), filozof american. Prof. univ. la Han/ard. Cunoscut mai ales pentru filozofia sa politică „libertariană" susţinută în „Anarhie, stat şi utopie". Alte lucrări: „Explicaţii filozofice", „Natura raţionalităţii". Np, simbol chimic pentru neptuniu. NU (lat. non) adv. 1. Dă valoare negativă unei fraze, unei propoziţii, unei părţi din propoziţie sau cuvintelor pe care le precedă: nu merg cu tine; venea nu prea repede. ♦ Fără valoare negativă: mă tem să nu plece. 2. Formează expresii, locuţiuni: nu (care) cumva, nu tocmai, nu prea. 3. Folosit singur, înlocuieşte predicatul unei propoziţii, o propoziţie sau o frază: Mergi? — Nu. ♦ Adesea repetat, anticipează pentru intensificare conţinutul propoziţiei negative următoare: nu, nu voi pleca. NUANŢA (< fr.) vb. I Tranz. A îmbina culorile în aşa fel încât trecerea de la una la alta să se observe foarte puţin; a armoniza. ♦ Fig. A da o notă expresivă; a colora. NUANŢAT, -A (< nuanţa) adj. Cu varietăţi de culori. ♦ (Despre stil, limbă) Bogat în nuanţe, în posibilităţi de exprimare; expresiv. NUANŢĂ (< fr.) s. f. 1. (FIZ.) Fie-care dintre varietăţile unei culori, determinată de compoziţia sa cromatică, adică de suma culorilor spectrale care 0 alcătuiesc şi de proporţiile în care acestea apar. ♦ Fig. Diferenţă foarte mică între lucruri de acelaşi fel. ♦ Spec. Valoare semantică a unui cuvânt puţin deosebită de sensul de bază al acestuia. ♦ Ceea ce se adaugă esenţialului, modificându-l uşor; caracter, notă particulară. 2. (MUZ.) Gradul de intensitate a unui sunet, care corespunde în muzică noţiunii de amplitudine a vibraţiei din fizică. V. dinamică. NUBIA 1. Deşert în NE Africii (NE Sudanului şi S Egiptului) cu aspect de podiş, fragmentat de ueduri. Alt. 350- 1 000 m. Precipitaţii: c. 25 mm/an. Agricultură irigată în valea Nilului şi creşterea animalelor. 2. V. Nasser (lacul de acumulare ~). 3. Regiune istorică în NE Africii, între prima şi cea de-a şasea cataractă a Nilului, pe teritoriul de astăzi al Egiptului şi Sudanului, stăpânită temporar în milen. 2 Î.Hr. de Egipt. Slăbirea Egiptului în sec. 12 Î.Hr., face ca N. să-şi redobândească independenţa; la sfârşitul sec. 10 Î.Hr. se constituie un regat nubian, cu reşed. la Napata, pe Nil. Piankhi, suveran al Regatului Nubian (750-716 î.Hr.), este recunoscut ca faraon la Teba (c. 742 Î.Hr.), fondând dinastia a 25-a egipteană (dinastia nu-biană sau etiopiană, 745-650 î.Hr.). Treptat, N. pierde contactul cu lumea mediteraneană, africanizându-se; în sec. 4 d.Hr., statul nubian este cucerit de Regatul Aksum. NUBIL, -Ă (< fr.; lat. nubilis din nubere „a se mărita") adj. (Livr.) Care este la vârsta când se poate căsători. NUC (< nucă) s. m. Arbore din familia juglandaceelor, înalt de 18-20 m, cu frunze penat-compuse cu 5-9 foli-ole late, eliptice, şi fructul o drupă cu sămânţa comestibilă (Juglans regia). Frunzele şi cojile de nuci au variate întrebuinţări în medicina tradiţională (în diabet, ca tonic, pentru combaterea su-doraţiei şi a diareii etc.). Cojile verzi şi frunzele sunt folosite la vopsirea fibrelor naturale într-o gamă foarte largă de nuanţe. Lemnul de n. este folosit în ind. mobilei. NUCĂ (lat. nux, nucis) s. f. 1. Fructul nucului, uscat, indehiscent, mono-sperm, cu pericarpul tare, bogat în grăsimi (52-77%), proteine (12-25%) şi vitamine. N. de cocos = cocos. N. vomică = nume dat seminţelor mature ale unui arbust tropical (Strychnos nux- vomica) care conţin stricnină. Tinctura este folosită ca aperitiv amar, excitant al secreţiilor gastrice şi stimulent al secreţiilor gastrointestinale. 2. (TEHN.) Organ de maşină format dintr-o tijă şi un cap sferic, folosit pentru realizarea articulaţiilor sferice (mecanismul de direcţie la autovehicule). NUCULĂ (< fr.; {s} lat. nucella „nucă mică") s. f. Partea centrală din ovulul unei plante fanerogame, formată din ţesut parenchimatos, în care se află sacul embrionar. NUCET (lat. nucetum) s. n. Teren pe care sunt plantaţi nuci; livadă de nuci. NUCET 1. Oraş în jud. Bihor, la poalele M-ţilor Bihor, în SE depr. Beiuş; 2 877 loc. (2000). Expl. de marmură, molibden, bismut (Băiţa). Confecţii. Produse refractare şi alim. (Băiţa). Declarat oraş în 1956. 2. Com. în jud. Dâmboviţa, pe râul Dâmboviţa; 4 199 loc. (2000). Staţie de c.f. Expl. de gaze naturale. Creşterea bovinelor, fn satul N. se află mănăstirea cu acelaşi nume, cu biserica Sf. Gheorghe (sec. 15, cu refaceri din 1746 şi reconstruită în anii 1840-1849). NUCI, com. în jud. Ilfov, situată în Câmpia Vlăsiei, pe râul Ialomiţa; 2 901 loc. (2000). Expl. de balast. Schitul Balamuci (sec. 17), cu biserică redută în 1752 (în satul Balta Neagra). Biserica Sf. Alexandru (1780-1783), în satul N.; conac (sec. 17), în satul Micşuneştii Mari. NUCLEAR, -Ă (< fr.; {s} lat. nucleus „sâmbure") adj. 1. Referitor la nucleu. Energie n. = energie care determină legătura puternică dintre protonii şi neutronii unui nucleu atomic şi care, în anumite împrejurări (radioactivitate, fisiune, fuziune), poate fi eliberată şi utilizată; energie atomică. Reacţie n. v. reacţie. .(3)- Reactor n. v. reactor. 2. (HIST.) Care se referă la nucleul celulei sau la un nucleu anatomic (în special nucleii cenuşii centrali). NUCLEATIE (< nucleu) s. f. (FIZ.) Provocare sau dezvoltare a unei condensări ori a unei cristalizări în gaze sau lichide cu ajutorul nucleelor de condensare, respectiv de cristalizare. NUCLEAZE (< fr. {i» s. f. pl. Grup de enzime care catalizează scindarea acizilor nucleici în oligonucleotide şi mononucleotide; după natura acizilor nucleici respectivi, se numesc ribonu-cleaze şi deoxiribonucleaze. 643 NUEVA SAN SALVADOR NUCLEIC (< fr., engl.) adj. Acizi nucleici = compuşi organici de natură polinucleotidică, alcătuiţi din baze azotate purinice sau pirimidinice, acid fos-foric şi pentoze (riboză sau deoxiribo-ză), deţinători ai informaţiei genetice, pe care o transmit de la părinţi la descendenţi (rol fn ereditate); au şi rolul de a dirija sinteza proteinelor în organism. NUCLEINĂ (< fr. fi» s. f. Produs intermediar de descompunere a nu-cleoproteinelor. NUCLEO- (< fr.; {s} lat. nucleus „sâmbure") Element de compunere care înseamnă „nucleu", „cu referire la nucleu"; formează adjective şi substantive. NUCLEOFOSFATAZE (< nucleo- + fosfataze) s. f. pl. (BIOCHIM.) Enzime din grupul hidrolazelor, care, împreună cu nucleotidazele şi nucleozidazele, formează subgrupul nucleazelor. N. acţionează asupra acizilor nucleici, scin-dându-i în nucleotide. Sin. polinu-cleotidaze. NUCLEOL (< fr. {i>; {s} lat. nucleo-lus „sâmburaş") s. m. Corpuscul sferic din interiorul nucleului, constituit din proteine, enzime şi acizi ribonucleici. Are un rol esenţial în sinteza acizilor ribonucleici. NUCLEON (< fr. (i>) s. m. Denumire generică dată celor două tipuri de particule elementare (protonul şi neutronul) care alcătuiesc nucleul atomic. NUCLEQNICA (< fr. fi>) s. f. Dis-ciplină care se ocupă cu studiul şi utilizarea energiei nucleare în ştiinţă şi în industrie. NUCLEOPLASMA (< nucleo- + plas-mă) s. f. Substanţă cu consistenţă omogenă care ocupă în totalitate spaţiile din jurul constituenţilor nucleului. NUCLEOPROTEINE (< fr., engl. {i» s. f. pl. Substanţe compuse din acizi nucleici şi proteine bazice, de tipul his-tonelor şi al protaminelor, constituenţi fundamentali ai nucleului celular. NUCLEOSINTEZĂ (< nucleo- + sin-teză) s. f. Reacţie nucleară în lanţ care conduce la formarea nucleelor grele ale atomilor din cele uşoare. Pe baza n. se explică geneza, proprietăţile şi distribuţia elementelor chimice şi ale izotopilor acestora în natură (aşa-nu-mita abundenţă cosmică). în primele momente ale Marii explozii (Big Bang) s-au sintetizat hidrogenul şi heliul (care reprezintă 99,9% din materia Universului). Procesul de n. a elementelor mai grele (inclusiv a heliului) a avut şi are loc în interiorul stelelor, unde, la temperaturi şi presiuni extrem de ridicate, se desfăşoară reacţii termonucleare care conduc la formarea majorităţii elementelor chimice. Nucleele atomilor foarte grei se formează prin captarea rapidă a neutronilor, care are loc în expolozia supernovelor. Procesul de n. a elementelor uşoare, ca litiul, beriliul, borul, are loc fie în atmosfera unor stele, fie în spaţiul interstelar sub acţiunea razelor cosmice. NUCLEOTIDE (sau NUCLEOPRO-TEjDE) (< fr.) s. f. pl. (BIOCHIM.) Componenţi esenţiali ai tuturor celulelor vii, sub formă de acizi nucleici sau de fosfaţi ai acestor acizi. N. sunt constituite dintr-o moleculă de bază puri-nică sau pirimidinică, o moleculă de pentoză şi una de acid fosforic. Se obţin prin hidroliza parţială a acizilor nucleici. Unele n. acţionează ca transportori de energie în diverse reacţii enzimatice. NUCLEOZIDE (< fr.) s. f. pl. Componenţi ai acizilor nucleici. Se obţin prin hidroliza nucleotidelor care pierd restul de acid fosforic. NUCLEU (< fr.; lat. nucleus „sâmbure") s. n. 1. Parte centrală, esenţială a unui lucru, în jurul căreia este alcătuit acesta; miez (2). ^ N. atomic = partea centrală a atomului, alcătuită din protoni şi neutroni, în jurul căreia gravitează electronii; dimensiunile n.a. sunt de ordinul a 10~12 cm, masa lui reprezintă mai mult de 99,9% din masa atomului, iar densitatea este de ordinul a 1014 g/cm3. V. atom. N. de condensare (sau de cristalizare) = grup de molecule sau de ioni, pulberi, particule de praf etc. pe care se produce condensarea vaporilor suprasaturaţi, respectiv cristalizarea unei soluţii suprasaturate sau a unei topituri. ^ Nucleul Pământului v. Pământ. ♦ (HIST.) Organit celular sferic sau ovoid, cu dimensiuni ce variază între un micron şi un milimetru, constituit din nucleoprotei-ne, cromatină şi unul sau mai mulţi nucleoli. la parte la procesele metabolice fundamentale şi deţine un rol esenţial în ereditate. ♦ Masă de materie cenuşie din sistemul nervos central. ♦ Centru de origine sau hilul grăuncio-rului de polen. 2. Fig. Germen, sâmbure al unei acţiuni. 3. (MAT.) Imaginea inversă, printr-un homomorfism cp de la grupul G la grupul G’, a elementului unitate din G’. Notaţie: lat. nucleus „sâmbure") s. m. Nucleu atomic caracterizat prin numărul de protoni, prin numărul de neutroni şi prin energia de legătură a acestora. NUCŞOARA, com. în jud. Argeş, situată în zona de contact a M-ţilor Iezer cu Muscelele Argeşului, pe cursul superior al Râului Doamnei; 1 721 loc. (2000). Localitate cu potenţial balneoclimateric (climat submontan şi cu izv. de ape minerale sulfatate, calcice, sodice, sulfuroase). Biserica Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1880-1890), în satul N. NUCŞOARĂ (< nucă) s. f. 1. Diminutiv al lui nucă (1). 2. Nume dat seminţelor arborelui tropical Myristica fragans, folosite drept condiment. NUCULĂ (< fr.; {s} lat. nucula „nucă mică") s. f. Achenă mică, formată dintr-o singură carpelă (ex. la urzică) sau provenită din desfacerea la maturitate a unui fruct pluricarpelar (ex. la nalbă). NUD (< it., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Fără veşminte; neîmbrăcat, gol1 (I 1.). ♦ Fig. Fără artificii, simplu; clar. 2. S. n. Corp omenesc complet dezbrăcat. ♦ (în artele plastice) Reprezentarea unui corp omenesc gol. Folosit ca model de numeroşi artişti (în special în Renaştere). 3. Adj. (DR.) Nud proprietar = proprietarul care şi-a dezmembrat dreptul său de proprietate asupra unui bun, cedând altuia prerogativele dreptului de posesie şi de folosinţă, păstrându-şi pentru sine doar prerogativa dreptului de dispoziţie juridică. Nudă proprietate = proprietatea (redusă la dreptul de dispoziţie juridică) rămasă nudului proprietar după dezmembrare. NUDJSM (< fr.; {s> lat. nudus „gol") s. n. Expunere la Soare a corpului gol. NUDITATE (< fr., lat.) s. f, 1. Starea sau înfăţişarea unei persoane nude; goliciune. 2. Ceea ce apare fără ascunzişuri, direct. NUEVA ESPARTA, stat în N Venezuelei cuprinzând o mică parte din ţărmul continental, precum şi ins. Mărgărită şi insulele înconjurătoare; 1,2 mii km2; 325,9 mii loc. (1995). Centrul ad-tiv: La Asuncion. Culturi tropicale. Creşterea animalelor. NUEVA SAN SALVADOR, oraş în partea de SV a statului El Salvador, la 13 km VSV de San Salvador; 116,6 mii loc. (1992). Centru comercial pentru cafea. Fundat în 1854 cu numele Nueva Ciudad de San Salvador. S-a mai numit Santa Tecla. NUEVO LEâN 644 NUEVO LE6N, stat în NE Mexicului; 64,9 mii km2; 3,6 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Monterrey. Expl. forestiere. Grâu, porumb. Creşterea intensivă a animalelor. Plantaţii de citrice. NUFĂR (< ngr.) s. m. Nume dat unor specii de plante acvatice din familia nimfaceelor, cu frunze mari plutitoare şi flori de diferite culori. N. alb = plantă cu flori mari, albe, întâlnită curent în bălţile din Delta Dunării (Nymphaea alba); florile şi rizomii au proprietăţi sedativ-nervoase, tonic-nutri-tive, astringente. N. galben = plantă asemănătoare cu n. alb, dar cu flori galbene (Nuphar luteum): florile şi rizomii au proprietăţi sedative, astringente, antibiotice, emoliente. NUFĂRU, com. în jud. Tulcea, situată în partea de V a Deltei Dunării, pe braţul Sfântu Gheorghe; 2 288 loc. (2000). Pescuit. Până la 1 ian. .1965, satul şi com. N. s-au numit Ada Ma-rinescu. NUFFAR v. Nippur. NUGA (< fr.; lat. *nucatum, din nux ,,nucă“) s. f. Produs de cofetărie făcut din albuş de ou, zahăr şi nuci (sau alune, stafide), care formează o pastă foarte consistentă. NUIA (lat. novella) s. f. Ramură de copac lungă şi subţire; vargă (1). NU JIANG [nudjiaq], denumirea chineză a cursului superior al fl. Salween. NUJOMA [nujo.ma], Sam Daniel (n. 1929), om politic namibian. Lider al luptei de eliberare naţională a Namibiei. Preşedinte (din 1959) al Organizaţiei Poporului din Africa de Sud-Vest (SWAPO). Primul preşedinte al Namibiei independente (din 1990). NUKU’ALOFA [nukualo:fa], capitala statului Tonga, situat în ins. Tonga-tapu; 34 mii loc. (1990). Centru cultural şi comercial. Aeroport (Fua’amotu). Port pentru exportul de copra, vanilie şi banane. Prelucr. coprei. Localitatea datează din sec. 18, devenind reşed. regală (1862-1900), apoi centru ad-tiv al guvernatorului britanic (1900-1970) şi capitala statului Tonga (din 4 iun. 1970). Palat regal (1865-1867). NUKU HIVA [nu:kuhi.va], insulă vulcanică în arh. Marchize (Polinezia franceză); 482 km2. Oraş pr.: Taiohae. Relief muntos vulcanic (1 185 m alt. max.). Păduri tropicale. Arbori de pâine, ananas, trestie de zahăr, bumbac. NUKUS, oraş în Uzbekistan, capitala Republicii Autonome Karakalpakstan, pe dr. Amu-Dariei; 185 mii loc. (1993). Aparataj ind. Produse alim., confecţii, mobilă, mat. de constr. Centru cultural. NUL, -Ă (< fr., germ.) adj. 1. Care se reduce la nimic; care nu valorează nimic; p. ext care nu se manifestă în nici un fel; ♦ (MAT.) De valoare egală cu zero. 2. (DR.) (Despre un act juridic) Sancţionat cu nulitate (2). 3. (Despre oameni) Lipsit de valoare, fără merit. ^ Loc. vb. A declara nul = a anula. Nul şi neavenit = fără nici o valoare, total nepotrivit. NULĂ (< ngr., lat., germ.) s. f. Zero. NULIGESTĂ (< fr. {i>; {s} lat. nullus „nici un“ + gesto „a purta") s. f. (MED.) Femeie care n-a fost niciodată gravidă. NULIPARĂ (< fr. {i}; {s} lat. nullus „nici un“ + pario „a naşte") s. f. (MED.) Femeie care nu a născut niciodată un făt la termen. NULITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Lipsă de valoare, de merit; incapacitate, incompetenţă. ♦ Persoană lipsită de merite, necompetentă. 2. (DR.) Sancţiune a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative privind condiţiile sale de validitate, constând în desfiinţarea (în principiu retroactivă) a actului (n. totală) sau înlăturarea efectelor sale potrivnice legii sau bunelor moravuri (n. parţială). N. poate fi absolută când sancţionează încălcări ale unor dispoziţii care urmăresc ocrotirea interesului general, sau poate fi relativă (anulare) când sancţionează încălcări ale normelor de ocrotire a unor interese personale. N. mai poate fi expresă (prevăzută într-un text de lege) sau virtuală, când necesitatea aplicării sancţiunii rezultă din caracterul imperativ al normei încălcate. NUMAI (lat. non magis) adv. (Exprimă restricţia sau exclusivitatea) 1. Nu mai mult de(cât)...; nimeni altcineva sau nimic altceva decât...; doar; exclu- siv: numai el ştie. ♦ Nu (şi) altfel decât; nimic altceva decât...; afară de...; pe lângă... ^ Numai aşa = de formă, fără fost. ♦ Tocmai, chiar: haina e numai bună pentru el. 2. Dar, însă, totuşi. Loc. Numai că = atâta doar (că); însă, dar. 3. Numai să... sau numai de (ori dacă)... = (doar) dacă, cu condiţia (ca)... Numai cât (sau ce) = abia, doar. NUMAIDECÂT (< numai + de + cât) adv. 1. Fără întârziere, îndată, imediat; p. ext. cu uşurinţă. 2. (Pop.) Neapărat, negreşit; indiscutabil. NUMANTIA, oraş antic în Spania, important centru al celtiberilor. Cucerirea lui de către Publius Cornelius Sci-pio în 133 Î.Hr. a marcat sfârşitul răscoalei antiromane a populaţiilor iberice. NUMA POMPILIUS, al doilea rege legendar al Romei, de origine sabină (715-673 Î.Hr.). I se atribuie organizarea religioasă a Romei, înfiinţarea colegiilor de preoţi şi instituirea calendarului sacru. NUMAZU, oraş în Japonia (Honshu), port la G. Suruga; 212,2 mii loc. (1995). Ind. constr. de maşini agricole, textilă, de prelucr. a lemnului şi a petrolului. Staţiune de iarnă. Centru turistic în apropiere de Fuji Yama. NUMĂR (lat. numerus) s. n. I 1. Concept fundamental din matematică; se notează* de obicei prin cifre. ^ N. natural = fiecare dintre numerele 0, 1, 2, 3,... N. întreg = fiecare dintre numerele -2, -1, 0, +1,... N. raţional = număr care poate fi pus sub forma câtului a două numere întregi (ex. 5 = 5/1; 0,333... = 1/3). N. iraţional v. iraţional. N. real = v. real. N. imaginar v. imaginar. N. complex v. complex. Teoria numerelor = ramură a matematicii care studiază proprietăţile aritmetice ale numerelor. <0* Loc. Fără (de) număr = nelimitat, imens. Cu număr = 645 NUMERICEŞTE numărat, socotit; p. ext. limitat. La număr sau fn număr de... = în total. ♦ Cantitate mare de..., mulţime. 2. (FIZ.) N. atomic v. atom. N cuantic = fiecare dintre numerele ce caraterizează stările staţionare ale unui atom, ale unei molecule etc. N. cuantic magnetic, m = număr cuantic care determină starea electronului când atomul se găseşte într-un câmp magnetic exterior. Poate lua 21 I + 1 valori întregi, în care / este numărul cuantic secundar. N. cuantic principal, n ~ număr cuantic care caracterizează stratul din care face parte electronul. Poate lua valorile 1, 2, 3, 4, 5,... care corespund reprezentării simbolice K, L, M, N, O,... Număr cuantic secundar, I = număr cuantic ce caracterizează un substrat electronic. Poate lua valorile 0, 1, 2, 3,..., n-1 corespunzătoare reprezentării simbolice s, p. d, g. N. cuantic de spin, s = număr cuantic care defineşte sensul de rotaţie al electronului în jurul propriei sale axe; poate lua valorile -1/2 sau +1/2. 3. Categorie gramaticală prin care este exprimată diferenţa dintre un singur exemplar şi două sau mai multe exemplare ale aceluiaşi obiect. II. 1. Număr (I 1) folosit pentru identificarea unei mulţimi de obiecte sau clase de obiecte, clasificate după o anumită regulă. ♦ (GENET.) N. somatic = numărul de bază al cromozomilor din celulele somatice. ♦ Cifră sau grup de cifre corespunzând unui anumit post telefonic, unui post militar etc.; p. ext. postul respectiv, «f Cifră sau succesiune de cifre folosite ca indice de mărime, de calitate etc.; p. ext. unitate de măsură pentru îmbrăcăminte, încălţăminte. ♦ Cifră matricolă; bucată de material pe care este cusută, gravată etc. această cifră. 2. Fiecare dintre exemplarele unei publicaţii periodice, ale unui ziar etc., care face parte din acelaşi tiraj sau serie. 3. Bucată sau parte din programul unui concert, al unui spectacol de estradă etc. + Secţiune a unei opere sau lucrări muzical-dramatice (ex. arie, recitativ, duet, cvintet, cor). 4. (REL.) Numere sacre - (în magie, mituri, religie, superstiţii), diferite numere care sunt sacralizate şi capătă conţinut mitic şi funcţie magică, ele constituind un tip de limbaj magic sacru, un cod magic pentru descrierea ezoterică a Universului şi a omului; sa-cralitatea variază de la un sistem religios la altul, fn mistica n.s. au excelat mesopotamienii, musulmanii arabii, cabbaliştii evrei, astrologii medievali, pitagoreicii ş.a. NUMĂRA (lat. numerare) vb. I tranz. 1. A socoti, a stabili câte elemente conţine o mulţime. ♦ A spune numerele la rând în ordinea lor crescândă sau descrescândă. 2. A plăti, a achita (socotind banii). 3. A reuni, a îngloba un anumit număr de...; a se compune din...; a dispune de un număr de... ♦ Refl. A se cifra la... 4. A socoti printre, a cuprinde... ♦ Refl. A face parte din..., a se socoti printre. NUMĂRABIL, -Ă (< număra) adj. Care poate fi numărat. ^ (MAT.) Mulţime n. = mulţime H pentru care există o aplicaţie bijectivă de la mulţimea numerelor naturale N la H, deci mulţimea ale cărei elemente pot fi puse într-un şir. Mulţime cel mult n. - mulţime finită sau numărabilă. NUMĂRĂTOARE (< număra) s. f. 1. Operaţia de a număra; socoteală, calcul. ^ N. inversă = operaţie care se desfăşoară în intervalul care desparte momentul curent de momentul lansării unei nave spaţiale sau de demararea unei activităţi (foarte importante). 2. Abac. NUMĂRĂTOR (< număra, 1 după fr.) s. m. 1. Termen al unei fracţii, scris deasupra liniei de fracţie, arătând numărul de părţi egale (indicate de numitor) conţinute de fracţie. 2. Aparat folosit la numărare. NU-MĂ-UITA (< nu + mă + uita, după germ. Vergissmeinnicht) s. f. Plantă erbacee din genul Myosotis, familia boraginaceelor, cu frunze eliptice sau îanceolate şi flori albastre, roz sau albe, dispuse în inflorescenţe. Răspândită în regiunile temperate şi cultivată ca plantă decorativă. Se mai numeşte miozotis. NUME (lat. nomen) s. n. 1. Cuvânt (sau grup de cuvinte) prin care se arată cum se cheamă o fiinţă sau un lucru, o acţiune, o noţiune etc. şi care serveşte pentru a le individualiza; denumire. ♦ N. de botez sau n. mic = prenume. N. de familie = n. pe care îl poartă toţi membri unei familii, transmi-ţându-se de la părinţi la copii. ^ Loc. în numele cuiva (sau a ceva) = a) în locul cuiva, din partea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. 2. Titlu, atribut, calificativ pe care îl are sau îl dobândeşte cineva sau care i se atribuie cuiva. Expr. A lua (sau a avea) pe cineva fn nume de bine (sau de rău) = a agrea (sau a nu agrea) pe cineva, a fi mulţumit (sau nemulţumit) de cineva sau de ceva. (Numai) cu numele = numai de formă, în aparenţă. 3. Faimă, reputaţie. Expr. A-i merge numele că... = a i se duce vestea că... 4. Termen generic pentru părţile de vorbire flexibile; p. restr. substantiv. NUMEN (NOUMEN) (< germ., fr.; (s> gr. noumenon „lucru cunoscut prin raţiune") s. n. 1. Noţiune fundamentală în religia romană. Asociat numelui unei divinităţi, desemnează voinţa divină care se transpune în acţiune eficientă. 2. (în filozofia lui Kant) „Lucru în sine", opus aparenţei sau fenomenului, sursă a experienţei, dar incognoscibil. NUMERAL, -A (< fr., lat.) s. n. (GRAM.) Parte de vorbire flexibilă care exprimă noţiunea de număr, determinarea numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare. NUMERAR (< fr., lat.) s. n. Semne băneşti efective, sub formă de bancnote şi monede, care pot servi direct ca mijloace de plată. «O* fn numerar = bancnote şi monede. NUMERATIE (< fr., lat.) s. f. (MAT.) Sistem de ^ - ansamblu de reguli folosite pentru exprimarea verbală şi în scris a numerelor (ex. s. de n. zecimal, binar etc.). NUMERI, cartea a patra a Pentateuhului, cuprinzând recensământul poporului evreu după ieşirea din Egipt şi istoria peregrinării sale în deşertul Arabiei, până la intrarea în teritoriul de la est de Iordan. NUMERIANUS (Marcus Aurelius Nu-merius), împărat roman (283-284). A participat la campania întreprinsă de tatăl său, Carus, împotriva perşilor (283). Asasinat de Aper, prefectul pretoriului şi socrul său, care va oferi tronul lui Diocleţian. NUMERIC, -Ă (< fr., it.; (s> lat. nu-merus „număr") adj. Referitor la numere, exprimat cu ajutorul numerelor (ex. valoare n.). ^ (MAT.) Funcţie n. = funcţie definită pe o mulţime de numere reale sau complexe, având valori într-o mulţime de aceeaşi natură. Valoare n. a unei expresii algebrice = valoare obţinută prin înlocuirea variabilelor literale cu numere. (DR.) Cod numeric personal - element suplimentar de identificare a persoanei fizice prin cifre care reprezintă sexul, data naşterii (zi, lună, an); se înscrie obligatoriu în actul de identitate NUMERICEŞTE (< numeric) adv. în privinţa numărului (I, 1), din punctul de vedere al numărului pe care îl reprezintă. NUMEROS 646 NUMEROS, -OASĂ (< it., lat.) adj. în număr sau în cantitate mare; mult. NUMEROTA (< fr.) vb. I tranz. A însemna o mulţime de obiecte cu numere în ordine succesivă. NUMEROTATE (< fr.) s. f. Acţiunea de a numerota şi rezultatul ei. NUM| (< nume) vb. IV tranz. 1. A da un nume cuiva sau la ceva; a denumi. ♦ Refl. A purta numele de...; a se chema. 2. A da în locul numelui sau pe lângă nume un calificativ, un epitet, o poreclă. ♦ Refl. A fi supranumit sau poreclit; a avea sau a-şi da un titlu sau un calificativ. 3. A rosti, a menţiona numele cuiva sau a ceva. 4. A face o numire într-o funcţie; a angaja. ♦ A conferi un titlu, un grad. NUMIDIA, regat berber în Africa de N, cu capitala la Cirta (azi Constantine), pe terit. de E al Algeriei şi pe cel de V al Tunisiei de azi. Populat de triburi berbere nomade şi seminomade (milen. 1 î.Hr.), gravitează în sec. 5-3 Î.Hr. în sfera de influenţă politică a Cartaginei. în al doilea război punic (218-201 Î.Hr.) se impun două căpetenii numide rivale, Masinissa şi Sifax. Recunoscut de romani la sfârşitul războiului (201 Î.Hr.) ca rege clientelar al N., Masinissa desfăşoară o activitate energică de consolidare a noului stat; luptele dintre acesta şi cartaginezi oferă Romei pretextul declanşării celui de-al treilea război punic (149— 146 î.Hr.). Urmaşul lui Masinissa, lugurta, declanşează un război împotriva Romei (111-105 Î.Hr.) încheiat cu înfrângerea sa şi cu pierderi teritoriale. Pompeius transformă N. în prov. romană în 46 Î.Hr. (Africa Nova). în sec. 4-5, devine un bastion al ereziei donatiste. Ocupată de vandali (429), este cucerită de bizantini (553). La sfârşitul sec. 7 intră în stăpânire arabă. NUMISMAT (< fr.) s. m. Specialist în numismatică; colecţionar de monede şi medalii. NUMISMATIC, -A (< fr. ; {s} lat. numulus „bănuţ") s. m. Gen fosil de foraminifere perforate, cu ţestul calcaros în formă de bănuţ, cu diametrul frecvent de 6-16 mm, putând ajunge până la 12 cm; a trăit din Senonian până în Oligocen, fiind caracteristic mai ales Eocenului. NUMULJTIC, -A (< fr.) s. n. adj. 1. S. n (înv.) Paleogen. 2. Adj. Care conţine numuliţi. ♦ Care se referă la perioada sau la sistemul paleogen, care datează din epoca paleogenă. NUN (în mitologia egipteană), zeu, personificare a apelor primordiale, supranumit „tatăl zeilor". NUN, -Ă (lat. nonnus) s. m. şi f. Persoană care asistă pe miri la căsătoria religioasă, îndeplinind un anumit ritual cerut de biserica creştină; (la pl.) bărbatul şi femeia care îndeplinesc aceste forme; naş (2). NUNATAK (< fr.; cuv. eschimos) subst. Stânci golaşe şi piscuri care domină firnul din jur şi care, deşi sunt situate în zona zăpezilor permanente, nu localizează gheţari. NUNCEAK (< fr.; cuv. japonez) subst. Armă de origine japoneză, formată din două bastoane legate prin-tr-un lanţ sau o coardă prinsă de extremităţile lor. NUNEASCA (< nun) s. f. art. Dans popular românesc de tipul horei, jucat la nuntă, cu ritm binar şi mişcare moderată, răspândit în Muntenia; melodia corespunzătoare acestui dans; hora miresei. NUNES [nuni/], Emmanuel (n. 1941), compozitor portughez. Lucrări exprimând o disciplină strictă la nivelul formei („Omens", „Călătoria corpurilor", „Ruf“, „Nachtmusik I şi H“). NUNES [nuni]], Pedro (zis Nonius) (1492-1577), astronom şi matematician portughez. I se datorează introducerea conceptului de loxodromă. A inventat un instrument pentru măsurarea unghiurilor mici, denumit noniu (după numele său). NOfiEZ [nunes], Rafael (1825-1894), om politic columbian. Preşedintele ţării (1880-1882, 1884-1886, 1887-1894), a guvernat cu metode autoritare. NOfiEZ [nune0] CABEZA DE VACA, Ălvaro (c. 1490-c. 1557), cronicar spaniol. L-a însoţit pe Pânfilo Narvâez în expediţia din Florida (1527-1528), unde a fost prizonier la indigeni timp de şase ani, aventură pe care a povestit-o în lucrarea sa „Naufragii". întors în Spania (1537), a condus expediţia către reg. Rio de la Plata, traversând partea de S a Braziliei şi Paraguayul (1541-1542). Guvernator în Paraguay (1542-1544). NtifiEZ DE ARCE [nuneQ de arGe], Gaspar (1834-1903), scriitor şi om politic spaniol. De mai multe ori ministru. Poezie romantică însufleţită de idei politice şi civice („Strigătele luptei", „Ultima lamentare a lordului Byron", „Viziunea călugărului Martin"). Drame istorice („Un braţ de lemn"). NUfiEZ DE BALBOA, Vasco v. BALBOA, Vasco Nuhez. NUNTAŞ, -Ă (< nunta) s. m. şi f. Persoană care participă la o nuntă, care face parte din alaiul unei nunţi. NUNTĂ (< pluralul nunţi, din lat. nuptiae) s. f. Ceremonie şi petrecere organizată cu prilejul unei căsătorii. O- N. de argint (sau de aur) = aniversarea a 25 (respectiv a 50) de ani de la căsătorie. ♦ Totalitatea persoanelor care participă la această ceremonie; alai (1), cortegiu. NUNTI (< nuntă) vb. IV (Pop.) 1. Tranz. şi intranz. A (se) căsători, a (se) cununa. 2. Intranz. A participa, a petrece la o nuntă. NUNŢIATURĂ (NUNCIATURĂ) (< it.) s. f. Reprezentanţă diplomatică a Vaticanului într-o ţară străină. ♦ Funcţia nunţiului. NUNŢIU (NUNCIU) (< it., lat.) s. m. Reprezentant diplomatic al Vaticanului într-o ţară străină. NUOVINA, Zina (pe numele adevărat Margareta lamandi) (1865-1936), mezzo-soprană română. A cântat la operele din Paris şi Berlin. Succese în rolurile principale din „Armida" de 647 NGRNBERG Gluck, „Lohengrin" de Wagner, „Cavaleria rusticană" de Mascagni. La Bucureşti, a cântat în spectacolele lui G. Stephănescu, ce aveau ca scop colectarea de fonduri pentru înfiinţarea Operei Române. NUPŢIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la nuntă, de nuntă. NUPŢIALITATE (< fr.) s. f. Indice care reprezintă numărul de căsătorii realizate la 1 000 de locuitori. NUR (< tc.) s. m. (Mai ales la pl.) Aspect atrăgător al unei femei, farmec, drăgălăşenie, graţie. NURCĂ (< pol., ucr.) s. f. 1. Mamifer carnivor mustelid semiacvatic, de c. 35 cm lungime, cu blana preţioasă, castanie (Lutreola lutreola); noriţă. 2. Blana nurcii (1). NUREDDIN (Nur ad-DTh Abu al-Găsim Mahmud Ibn ‘Imăd ad-DTn Zangi), emir de Alep (1146-1174) şi de Damasc (din 1154). A cucerit Egiptul (1163-1169) şi a fost înfrânt de oş-tile creştine în timpul Cruciadei a ll-a. NUREIEV, Rudolf Hamatovici (1938-1993), balerin şi coregraf rus. Naturalizat britanic, apoi austriac. A dansat pe scenele Teatrului „Kirov" din Sankt-Petersburg, în Baletui Regal al Marii Britanii şi la Opera din Paris. Director de balet al Operei din Paris (1983- 1989). S-a remarcat printr-o excepţională virtuozitate tehnică şi plasticitate a mişcării („Lacul lebedelor", „Baiadera", „După-amiaza unui faun", „Margareta şi Armând", „Romeo şi Julieta"). NUREK, oraş în partea de S a Rep. Tadjikistan, situat pe cursul inf. al râului Vahş (afl. dr. al râului Amu-Daria), la 68 km S de Duşanbe, în apropiere de graniţa cu Afghanistan. Aici se află Rudolf Nureiev barajul hidrocentralei cu acelaşi nume (317 m înălţime, cel mai mare din lume), construit în anii 1970-1980 din materiale locale (anrocamente), care au însumat un volum de 56 mii. m3. în spatele barajului a fost creat lacul de acumulare de 70 km lungime, cu un volum de 10,5 md. m3 şi o supr. de 98 km2, ale cărui ape pun în mişcare nouă turbine a câte 300 MW fiecare. NURHACHI (Tlan Ming) (1559-1626), căpetenie manciuriană. A unit triburile manciuriene şi s-a proclamat (1616) împărat cu numele de Tai Zu, întemeind dinastia manciuriană Hou Jin (1616-1636). NURI AL SAID (1888-1958), general şi om politic irakian. De mai multe ori prim-min. (între 1930 şi 1958). înlăturat de revoluţia din iul. 1958 şi executat. NURISTAN (KAFIRISTAN), regiune muntoasă împădurită în NE Afghanista-nului, încadrată de râurile Kabul în V, Kunar în E şi de M-ţii Hindukush în N, cu altitudini care depăşesc 5 000 m; climă aspră. Creşterea animalelor. NURMI, Paavo (1897-1973), atlet finlandez. în perioada 1920-1928 a dominat cu autoritate cursele de fond şi semifond, realizând 22 de recorduri mondiale şi câştigând şapte medalii de aur şi trei de argint la Jocurile Olimpice de la Anvers, Paris şi Amsterdam. N0RNBERG [nurnberk], oraş în S Germaniei (Bavaria), pe râul Pegnitz; 492,4 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Aeroport. Constr. de maşini-unelte, motoare navale, autocamioane (uzinele firmei „M.A.N.") şi de aparataj electrotehnic (uzinele firmei „Siemens"); produse chimico-farmaceutice (fabrici ale firmei „Bayer"), textile şi alim.; producţie de creioane (fabrica firmei „Faber-Castell") şi de jucării mecanice. Universitate, institute de cercetări ştiinţifice, pinacotecă. Monumente: Castelul (sec. 11-15), Kaiserburg (sec. 12-16), Frauenkirche (sec. 14), Sebalduskirche (sec. 13-14) şi Lorenzikirche (sec. 13-14, restaurat în sec. 19 şi după 1945), Primăria (1332-1340). Casa memorială „Albrecht Durer". Oraş liber imperial (din 1219), în sec. 15-16 a fost un important centru al umanismului şi Renaşterii germane; a adoptat Reforma (1525). După Războiul de 30 Ani (1618-1648) a decăzut, cunoscând o nouă dezvoltare industrială în sec. 19. începând cu 1933, aici s-au ţinut congresele anuale ale partidului nazist, Sebalduskirche NOrnberg Casa memorială „Albrecht Durer" iar în 1935 s-au promulgat legile de la N., care lipseau de drepturi cetăţeneşti populaţia evreiască. Bombardat masiv în al doilea război mondial. — Dieta de la dietă la care a fost adoptata Bula de aur (1355-1356), sancţionată de împăratul Carol IV de Luxemburg; fixa criteriile pentru alegerea împăraţilor. în vigoare până în 1806, când a fost abolită de Napoleon f.— Procesul de la ~, proces intentat principalilor criminali de război nazişti, judecat între 20 nov. 1945 şi 1 oct, 1946 de către Tribunalul Militar Internaţional, înfiinţat în 1945 prin acordul de la Londra dintre U.R.S.S., Franţa, Marea Britanie şi S.U.A. Prin sentinţa din 30 iun. 1946 au fost condamnaţi la moarte 12 mari criminali de război (H. Goring, care s-a sinucis în închisoare, H. Frank, W. Frick, A. Jodl, E. Kaltenbrunner, W. Keitel, J. von Ribbentrop, A. Ro-senberg, F. Sauckel, A. Seyss-lnquart, J. Streicher şi M. Bormann — în contumacie). NURSĂ 648 NURSĂ (< fr., engl.) s. f. (Rar) Femeie angajată să îngrijească un copil mic; dădacă, doică. NURSiNG [nş:sit]] (cuv. engl.) subst. Asistenţă medicală. Termenul este consacrat internaţional şi folosit de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru funcţia specifică sorei diplomate, care ajută indivizii bolnavi sau sănătoşi să îndeplinească acele activităţi care contribuie la menţinerea sau la recuperarea sănătăţii lor. NUSI6 [nu/it/], Branislav (1864-1938), scriitor sârb. Cunoscut îndeosebi prin comediile sale de moravuri („Deputatul poporului1', „Protecţia", „Doamna Ministru", „O familie îndoliată", „Doctor în filozofie11) în care satirizează parvenitismul, birocraţia şi regimul poliţienesc; versuri, nuvele, romane umoristice („Copilul comunei"), memorialistică („Autobiografia"). Drame istorice şi patriotice. NUSSELT [nuselt], Ernst Kraft (1882-1957), fizician german. Studii asupra dinamicii fluidelor şi în special a fluxurilor termice şi a generatoarelor de vapori. -O Numărul lui N. = valoare adimensională care caracterizează schimbul între un fluid şi un perete, în funcţie de coeficientul de aducţiune, de conductibilitatea internă şi de o dimensiune caracteristică sistemului (de ex. diametrul conductei). NOSSLEIN-VOLHARD [nuslain-fol-hart], Christiane (n. 1942), geneticiană germană. A identificat anumite structuri de cromozomi care duc la dezvoltarea embrionului. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1995), împreună cu E.B. Lewis şi E.F. Wieschaus. NUŞENI, com. în jud. Bistriţa-Năsă-ud, situată în zona Dealurilor Lechinţei, pe râul Meleş; 3 326 loc. (2000). Muzeu etnografic. Satul N. apare menţionat documentar în 1305. Christiane Niisslein-Voihard NUŞFALĂU, com. în jud. Sălaj, situată în zona Dealurilor Crasnei, pe cursul superior al râului Barcău; 5 570 loc. (2000) Staţie de c.f. Expl. de argilă. Fabrică de cărămidă şi ţiglă. Distilerie de băuturi alcoolice. Pomicultură. Creşterea bovinelor. Staţiune balneoclimaterică sezonieră, de interes local (în satul Boghiş), cu izvoare de ape minerale sulfuroase, bicarbonatate, sodice, termale (43°C), indicate în tratamentul afecţiunilor ginecologice şi ale aparatului locomotor, fn satul N., menţionat documentar în 1213, a fost descoperită (1958) o necropolă tumulară de incineraţie (sec. 8-9) şi se află o biserică zidită în anii 1450-1480 (azi biserică reformată), cu un turn din 1783 şi castelul Bânffy (sec. 16), situat în mijlocul unui parc. Pădurea Lapiş (980 ha), rest al codrilor Silvaniei, declarată rezervaţie naturală complexă. NUT (< germ.) s. n. 1. (IND. LEMN.) Uluc (4) făcut de-a lungul unei piese de lemn sau a jjnei scânduri, pentru a o putea îmbina cu alta. 2. (TEHN.) Canelură (1). 3. Crestătură aflată pe rotorul maşinii electrice. 4. (POLIGR.) Adâncitură în formă de şanţ făcută în mucava sau în carton gros. NUT (în mitologia egipteană), zeiţă a cerului. Fiică a lui Shu, zeul aerului, soţia lui Geb (Pământul) şi mama lui Osiris şi Isis. NUTATIE (< fr., it. {i>; {s} lat. nutatio „clătinare a capului") s. f. 1. (FIZ.) Oscilaţie a axei proprii de rotaţie a unui corp, care se suprapune peste mişcarea de precesie, apropiind şi depărtând corpul de axa conului de precesie. ♦ (ASTR.) Oscilare lentă a axei polilor Pământului în jurul poziţiei sale medii, cauzată de variaţia atracţiei exercitată de Lună şi de Soare asupra umflăturii ecuatoriale a Pământului şi asupra neomogenităţilor structurii sale interne; perioada n. este de 18 ani şi 8 luni. 2. (BOT.) Mişcare a unor organe ale plantelor, constând în rotiri ale vârfului organului respectiv în jurul axei sale şi în oscilaţii laterale. NUTREŢ (lat. nutricium) s. n. (AGR.) Furaj. NUTR! (< lat. nutrire) vb. IV tranz. şi refl. A da de mâncare sau a mânca; a (se) hrăni, a (se) alimenta. ♦ Tranz. Fig. A cultiva, a întreţine un sentiment, o idee etc. NUTRIA (< fr., germ.) s. f. Mamifer rozător acvatic, asemănător castorului, de c. 60 cm lungime şi o coadă de 30 cm, cu blană preţioasă, cenu-şie-brună, originar din zona temperată a Americii de Sud şi crescut şi în Europa pentru blană (Myocastor coypus). fntre 1935 şi 1940 a fost semnalată şi în fauna României. NUTRIET (< nutria) s. n. (ZOOL.) Blăniţă de miel prelucrată printr-un procedeu special de tundere şi de vopsire, astfel încât să imite blana de nutria. La noi se obţine din blăniţele de rasă spancă şi ţigaie. NUTRITIV, -A (< fr., lat.) adj. Bogat în substanţe hrănitoare; hrănitor. ♦ Care aparţine nutriţiei, privitor la nutriţie, de nutriţie. NUTRIJIE (< fr., lat.) s. f. 1. Ansamblul proceselor de ingerare, transformare şi utilizare a hranei (alimentaţie, digestie, absorbţie, respiraţie, circulaţie, metabolism etc.) necesare creşterii, dezvoltării şi activităţii organismelor vii. După modul de n., organismele sunt autotrofe sau heterotrofe. 2. Ştiinţă care se ocupă cu studiul alimentelor şi al alimentaţiei sub toate aspectele: utilizarea şi transformarea alimentelor, producerea şi repartiţia lor, malnutriţia, problemele psiho-sociolo-gice ale acesteia etc. NUTTALL [nşto:l], George Henry Falkiner (1862-1937), biolog britanic. Prof. univ. la Cambridge. Fondator şi redactor al unor publicaţii medicale. în 1892, a descoperit bacilul aerogen. Lucrări de parazitologie, fiziologie şi bac-teriologie („Bacteriologia difteriei", în colab.). NUTTALL [nşto.l], Thomas (1786-1859), botanist şi ornitolog american de origine britanică. Stabilit în S.U.A. (1808). Custode al Grădinii botanice de la Harvard (1822-1832). Descoperitor al unor noi specii de plante („Genurile de plante nord-americane"). A încercat să atragă atenţia asupra studiului păsărilor prin lucrarea „Manual de ornitologie pentru Statele Unite şi Canada". NUTUj (< nut) vb. IV tranz. A efectua operaţia de nutuire. NUTUIRE (< nutui) s. f. 1. (TEHN.) Operaţia de executare a canelurilor în piese metalice sau a ulucelor în piese de lemn. Se poate efectua cu maşini (freze, raboteze, ferăstrău cu lanţ) sau manual (cu daltă, pilă, rindea). 2. (POLIGR.) Operaţia de scobire în foile de mucava sau de carton gros ale unui nut (4), care uşurează îndoirea în lucrările de legătorie şi de car-tonare. 649 NZfNGA NUŢU, Dan (n. 1944, Bucureşti), actor român. Stabilit fn S.U.A. (1979). Prin jocul său, un amestec de forţă şi fragilitate, a impus figura rebelului, a revoltatului solitar (în teatru: „Azilul de noapte" de M. Gorki, „Menajeria de sticlă" de T. Williams, „îngrijitorul" de H. Pinter; în film: „Duminica la ora 6", „Dimineţile unui băiat cuminte", „Meandre", „Printre colinele verzi", „Tănase Scatiu"). NUUK, oraş, centru ad-tiv al ins. Groenlanda, situat în fiordul Davis de pe ţărmul de SV al insulei; 12,9 mii loc. (1996). Port de pescuit. Prelucr. peştelui. Staţiune de cercetare ştiinţifică. Fundat în 1721. Până în 1979 s-a numit Godthâb. NUVELĂ (< fr., it.) s. f. Specie epică, cultivată îndeosebi în literatura modernă, înfăţişând, într-un cadru mai restrâns în raport cu romanul, un episod semnificativ din viaţa unuia sau a mai multor personaje. A apărut în Evul Mediu, în literatura italiană, căpătând strălucire prin creaţia lui Boccaccio. Din sec. 19, specia s-a dezvoltat, în special prin adâncirea observaţiei şi a analizei psihologice, dar şi prin varietatea tematică. Au scris n. scriitori ca P. Merimee, G. de Maupassant, Ce-hov, Turgheniev, M. Twain, Th. Mann, St. Zweig, G. Grass, iar în literatura română, C. Negruzzi, Al. Odobescu, I. Slavici, I.L. Caragiale, L. Rebreanu, M. Eliade, M. Preda, D.R. Popescu, Şt. Bănulescu, F. Neagu ş.a. NUVELISTICĂ (< nuvelist) s. f. Totalitatea nuvelelor aparţinând unui autor, unei epoci, unei literaturi. NUVOLARI, Tazlo Giorglo (1892-1953), automobilist italian. A câştigat numeroase curse: Miile Miglia (1930), Le Mans (1933), Ulster Tourist Trophy (1933), Cupa Vanderbilt (1936). Campion al Italiei (1932, 1935-1936). NYÂRÂDY [nja:ra:di] Erasmus (uliu (1881-1966, n. Ungheni, jud. Mureş), botanist maghiar din România. Acad. (1948). Contribuţii la cunoaşterea florei României, a M-ţilor Tatra şi a litoralului M. Adriatice. Coordonator al monumentalei lucrări „Flora Republicii Socialiste România". NYASA sau NYASSA [njaesa] (MALAtifl [malaui]), lac tectonic navigabil, situat în SE Africii, în cadrul Marelui Graben Est-African, la 472 m alt., Erasmus luliu Nyârâdy între statele Malawi, Tanzania şi Mozambic; 29,6 mii km2. Ad. max.: 704 m; lungime: 580 km; lăţime max.: 80 km. De aici izv. râul Shire, afl. al fl. Zambezi. Pescuit. Turism. NYASSALAND, denumirea statului Malawi până la dobândirea independenţei (1964). NYĂYA (cuv. sanscrit „temei, concluzie, metodă") subst. Şcoală filozofică indiană antică, întemeiată (c. sec. 4 Î.Hr.) de Gautama. Se caracterizează prin atomism şi empirism. A formulat silogismul indian cu cinci termeni. NYERERE [nerere], Julius Kambarage (1922-1999), om politic tanzanian. Preşedinte-fondator al partidului Uniunea Naţională Africană din Tanganyika (1954-1977) şi al Partidului Revoluţionar din Tanzania (din 1977). Prim-min. (1961-1962) şi preşedinte (1962-1964), al Rep. Tanganyika, apoi al Rep. Unite Tanzania (1964-1985). NYIRAGONGO [niragorjo], vulcan activ în E Africii (R.D. Congo), la N de L. Kivu, cu un crater de 2 km lăţime şi 430 m ad.; alt.: 3 470 m. Descoperit în 1948 de vulcanologul Haroun Tazieff şi explorat în 1958 şi 1959 de specialişti belgieni şi japonezi. Erupţii în anii 1954 şi 1977. Lacul de lavă de pe fundul craterului, format din masă de bazalt lichid, este în continuă fierbere, iar din când în când lava este aruncată în sus (sub forma unor „fântâni de lavă"), de presiunea gazelor care ies prin masa de lavă. Rezervaţie naturală. NYfREGYHÂZA [ni:regina:zo], oraş în NE Ungariei, la 48 km N de Debreţin; 113 mii loc. (1997). Ind. electro- tehnică, textilă, mat de constr., a tutunului şi alim. Piaţă agricolă (tutun, cartofi, legume, fructe, vin). Izvoare cu ape termale. NYKOPING [nu:t/6piij], oraş în SE Suediei, port la M. Baltică; 48,1 mii loc. (1993). Siderurgie. Constr. navale, de automobile (firma Saab) şi de instrumente de precizie. Fabrici de becuri, de mobilă şi cherestea, de textile şi mase platice. Export de min. de fier. Castel (c. 1260). Biserica Sankt Nicolai (1803). Menţionat documentar în 1250. NYLON s. n. v. nailon. NYROP [nurob] 1. Martin N. (1849-1921), arhitect danez. Prof. univ. la Copenhaga. Lucrări de orientare secesionistă, în care a valorificat formele tradiţionale ale arhitecturii daneze (Primăria din Copenhaga, cu o campanilă de 102 m, capodopera sa). 2. Kristoffer N. (1858-1931), lingvist şi filolog danez. Văr cu N. (1). Prof. univ. la Copenhaga. Specialist în romanistică („Gramatica istorică a limbii franceze") şi lingvistică generală („Lingvistica şi istoria moravurilor"). M. de onoare al Acad. Române (1926). NYSA tUZYCKA [nisa U3ftska], denumirea poloneză a râului Neisse. NYSTAD [nu:sta], denumirea suedeză a oraşului finlandez Uusikaupunki. — Tratatul de pace de la tratat încheiat între Rusia şi Suedia la 30 aug. 1721. Punea capăt Războiului Nordului (1700-1721) şi consfinţea victoria Rusiei, căreia îi era recunoscută stăpânirea asupra Livoniei (cu Riga), Estoniei (cu Reval şi Narva), asupra unei părţi din Karelia, obţinând astfel ieşirea la M. Baltică. Suedia primea o mare parte din Finlanda şi o însemnată despăgubire bănească. NYX (în mitologia greacă), zeiţă a nopţii. în „Theogonia" lui Hesiod, este una dintre primele divinităţi, fiică a Haosului primordial. A zămislit Ziua (He-mera), Lumina veşnică (Aither) şi alte divinităţi alegorice: Moartea, Somnul, Bătrâneţea ş.a. NZfNGA MBANDI NG6LA, Anna (1582-1663), eroină naţională a poporului angolez, cârmuitoare a statelor Ndongo (din 1624) şi Matamba (din anii ’30 ai sec. 17). Timp de 30 de ani a condus lupta împotriva colonizatorilor portughezi.