3/ DICŢIONAR ENCICLOPEDIC voi. III H-K CD EDITURA ENCICLOPEDICĂ BUCUREŞTI, 1999 Mulţumim tuturor colaboratorilor şi Regiei Autonome „Monitorul Oficialîndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncan, care ne-au ajutat la elaborarea şi tipărirea acestui volum. © Editura Enciclopedică, 1999 Comercializarea lucrării în afara graniţelor ţării fără acordul editurii este interzisă ISBN: 973-45-0143-7 973-45-0273-5, voi. III (H-K) COORDONARE GENERALĂ MARCEL D. POPA COORDONARE RODICA CHIR1ACESCU NICOLAE C. NICOLESCU ALEXANDRU STĂNCIULESCU ANICUŢA TU DOR AU COLABORAT Marin Andrei, prof. univ., dr. Mircea Anghelescu, prof. univ., dr. Nadia Anghelescu, prof. univ., dr. Mircea Babeş, prof. univ., dr. Marin Bălan Cornelia Bodea, acad. Radu Bogdan, dr. Gheorghe Brătescu, dr. Gheorghe Buzatu, prof. univ., dr. Dan Ceachir Rodica Chiriacescu Florin Constantiniu, m. coresp. al Acad. Ştefan Costea, prof. univ., dr. Florica Dobre Alesandru Duţu, col., dr. Klaus Fabritius, dr. Doina Elena Făget Costin Feneşan, prof. univ., dr. Gheorghe Firea, dr. Maria Georgescu Dan G hi nea Eliza-Daniela Ghinea Dinu C. Giurescu, m. coresp. al Acad. Ştefan Gorovei, prof. univ., dr. Teofil Gridan, dr. Dan Grigorescu, m. coresp. al Acad. Angela Hondru Teodor Hristea, prof. univ., dr. Sergiu Stelian lliescu, prof. univ., dr., ing. Eduard Iricinschi Carol Konig, dr. Gabriel-Florin Matei Horia C. Matei Nicolae Mecu, dr. Iulian Mircea Nicolae Mitrofan, prof. univ., dr. Dana Moroiu Adela Motoc Nicolae C. Nicolescu Şerban Papacostea, m. coresp. al Acad. Mircea Păcurariu, prof. univ., dr. Georgeta Penelea-Filitti, dr. Irina Ruxandra Popa Marcel D. Popa Mioara Popescu Dumitru Preda Constantin Rezachevici, dr. Constantin Romanciuc Remus Rus, prof. univ., dr. Dorina N. Rusu, dr. loan Scurtu, prof. univ., dr. Marcel Segărceanu, prof. univ., dr., ing. Sorin V. Stan, dr. Alexandru Stănciulescu Gruia Traian Stoia Oltea Şerban-Pârâu Pavel Şuşară, dr. Şerban Toader Anicuţa Tudor Natalia Ţugulea Laurenţiu Ulici Florin Silviu Ursulescu Octavian Ursulescu luliu Vaida Radu Vasile, prof. univ., dr. Mihai Vasiliu, prof. univ., dr. Vasile Văcaru, dr., ing. Şerban Velescu Gheorghe Vlăduţescu Carmen Zgăvârdici, ing. Paginare computerizată: Mihaela Mihalache Tehnoredactare: Olimpiu Popa Gabriela lancu Copertă şi supracopertă: Gheorghe Baltoc Cartografie: Vasile Mărgărit Corectură: Daniela Cârligeanu Secretariat Mihai Grigorescu de redacţie: Vanda Anghel Didona lonescu Cristina Mihai Margareta Petrescu Danny Maryvonne Moldovan Cuiegere şi corectură computerizată: Ofelia Coşman Adrian Istrate Cristian Dragomir Ştefania Manea Astrid Gheorghiu Cornelia Năstase Silviu lordache Ana Maria Vintilă Serviciul difuzare: Cătălin Macovei Marius Moldovan Dumitru-Dorel Popa VII ÎNDRUMĂRI PENTRU FOLOSIREA DICŢIONARULUI ENCICLOPEDIC Structura articolelor Definiţia explicativă largă (urmată de informaţii enciclopedice) figurează de obicei la un singur reprezentant al familiei lexicale, cel mai răspândit. La cuvintele cu mai multe sensuri, prezentarea explicativă pleacă de la sensul general, uzual, către cele speciale, filiaţia semantică făcându-se pe baza relaţiilor logice. Contextele, exemplele au fost folosite pentru clarificarea sau completarea definiţiei. în interiorul unui articol, sensurile înrudite explicit sunt numerotate cu cifre arabe, iar cele mai îndepărtate cu cifre romane. Unităţile frazeologice care nu se subordonează unui sens principal figurează ca sensuri independente. Definiţiile sunt urmate de sinonime, când acestea există. La numele de plante şi de animale, definiţia este urmată de numele ştiinţific (în latină) al speciei. Semnul ❖ în interiorul unui articol marchează unităţile frazeologice (locuţiuni, expresii compuse etc.) subordonate unui sens principal, precum şi unele schimbări stilistice sau gramaticale din cadrul unui sens, care nu cer o nouă definiţie. Semnul + în interiorul unui articol marchează sensurile subordonate unui sens principal (notat cu cifre), pe alocuri şi unităţile frazeologice mai îndepărtate de un sens principal. Trimiterile pentru completarea informaţiei se fac în două moduri: a) printr-un v., urmat de termenul la care se trimite, plasat la sfârşitul definiţiei unui cuvânt sau al unui sens; b) prin redarea unui termen (sau a unor termeni) din definiţie cu caractere cursive. Toate abrevierile folosite în cuprinsul lucrării sunt explicate în Lista de abrevieri. Se abreviază, de asemena, cuvântul-titlu în cuprinsul definiţiei ori în formularea unităţilor frazeologice dependente. Accentul normativ este indicat printr-un punct plasat sub vocala respectivă din cuvântul-titlu (CAIET). La cuvintele compuse care figurează ca articole independente este indicat numai accentul principal (PIERDE-VARÂ, REA-CRED|NŢÂ). Numărul de ordine al omonimelor sau al omografelor este notat printr-un exponent pus după cuvântul-titlu (MASĂ1). Formele concurente sunt înregistrate (în paranteză) alături de forma considerată recomandabilă: A|CI (AC|). Variantele lexicale cu circulaţie mai restrânsă nu figurează în lucrare. Parantezele au funcţia de a izola elementele facultative sau explicative, dând definiţiei un plus de claritate. în cazul adjectivelor, definiţia este precedată de indicaţia („despre lucruri"), („despre persoane"), arătând natura numelui al cărui calificativ este. Etimologiile sunt, în genere, cele admise în lucrările de specialitate. Câteva precizări se impun: a) la cuvintele moştenite şi la cele împrumutate este indicată limba (sau limbile) din care termenul provine în română; b) la unele cuvinte recent împrumutate este menţionată şi circulaţia internaţională a termenului respectiv {i}, crearea lui în terminologia de specialitate {s} ori formele VIII etimologice originare (cu explicarea lor), atunci când ele sunt utile pentru înţelegerea cuvântului românesc; c) la cuvintele provenite prin derivare, compunere, regresiune etc. pe teren românesc este consemnat termenul de provenienţă prin semnul < („provine din...“). Semnul * se foloseşte (la indicaţiile etimologice) înaintea etimoanelor neatestate în texte (reconstituite). Unităţile frazeologice figurează în principiu la termenul cel mai semnificativ din punct de vedere semantic (acid clorhidric — la CLORHIDRIC, unghiuri adiacente — la ADIACENT etc.). Personalităţile aparţinând aceleiaşi familii (ex.: membrii familiilor Asachi, Golescu sau Becquerel, Dumas ş.a.), regii (ex.: Carol — regi ai Spaniei, Carol — regi ai Suediei ş.a.), împăraţii (ex. Frederic — împăraţi germani), papii (ex. Grigore — numele a 16 papi), precum şi denumirile geografice (ex.: Bistriţa — râul ~, oraşul Mississippi — fluviul ~, statul ~), revistele (ex.: România literară — 1885, 1932, 1968; Contemporanul — 1891, 1946), ziarele (ex. Adevărul — 1888 şi 1989) cu acelaşi nume sunt coordonate într-un singur articol. Organizaţiile, instituţiile etc. mai cunoscute prin forma lor abreviată sunt tratate în ordinea alfabetică a acestei forme şi înregistrate sub denumirea integrală ca trimiteri (ex. ASOCIAŢIUNEA TRANSILVANĂ... v. ASTRA). Numele de organizaţii, societăţi, periodice străine care nu au un corespondent în limba română sunt tratate cu numele lor original (MONDE, Le ~). Denumirile unor unităţi geografice care se găsesc pe teritoriul a două sau mai multe state au fost consemnate în formele oficiale corespunzătoare; ex.: ELBA (ELBE, LABE), NEISSE (NYSA tUZYCKA), DUNĂREA (DONAU, DUNAJ, DUNA, DUNAV, DUNAI), AMUR (HEILONGJIANG). Numirile oficiale duble (ANTWERPEN = ANVERS, GENEVE = GENF, LUIK = LlIzGE) au fost înregistrate cu ambele forme. Denumirile geografice, recent schimbate, sunt tratate la numele actual; ex.: DAHOMEY v. BENIN, FORT-LAMI v. N’DJAMENA, SANTA ISABEL v. MALABO, VOLTA SUPERIOARĂ v. BURKINA FASO. Scrierea numelor proprii în principiu, numele proprii străine apar înregistrate ca articole-titlu, în forma sub care au intrat în circulaţie în limba română. Când limba română nu dispune de o formă consacrată, numele străine sunt scrise în forma lor originală sau într-o formă cât mai apropiată de aceasta, după sistemele de transcriere şi transliterare recomandate de statele respective şi de Academia Română, după cum urmează: 1 — Numele străine din limbile care folosesc grafia cu alfabet latin (ex.: limbile albaneză, cehă, croată, franceză, germană, poloneză, portugheză, spaniolă, suedeză, turcă, maghiară, vietnameză etc.) se scriu cu ortografia limbilor respective, folosind semnele diacritice specifice, iar, între paranteze drepte, se înregistrează pronunţia. IX 2 — Numele străine din limbile cu alfabet nelatin sunt scrise astfel: a) numele proprii din greaca veche (denumiri mitologice, alte denumiri din istoria antică, personalităţi etc.) sunt înregistrate în forma indicată de îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, întocmit de Institutul de Lingvistică „lorgu lordan“ al Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic, 1995, iar, în paranteze rotunde, este menţionată transliterarea formei originale în alfabet latin; b) numele proprii de persoane din limbile care folosesc alfabetul chirilic (ex.: rusa, bulgara) sunt consemnate în dicţionar potrivit indicaţiilor de transcriere cuprinse în îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie. Pentru denumirile geografice se dă şi o a doua formă, reprezentând transliterarea din „The World Atlas", 1967, Moscova, „Britannica Atlas", Londra, Chicago, 1994; c) numele proprii de persoane din statele care utilizează alte alfabete (chinez, japonez, arab, persan, ebraic etc.) se redau în alfabet latin folosind sistemele internaţionale de transliterare şi transcriere (ISO, Hepburn, Pin-yin). în cazul numelor proprii înregistrate cu două variante grafice, dintre care prima reprezintă transcrierea fonetică românescă a celei de a doua, nu se mai indică pronunţia (ex. Şahtî—Sachty). Pentru redarea pronunţiei (atât pentru numele proprii, cât şi pentru cele comune) se folosesc, pe cât posibil, semnele grafice din limba română. Pentru sunetele străine limbii române se apelează la următoarele semne speciale din scrierea fonetică internaţională: ă redă un a nazal, atunci când acesta este urmat de un n sau un m care nu se articulează; ex. GALLAND [gală] e redă un e nazal în aceleaşi condiţii ca şi ale lui a; ex. TESSIN [tese] se redă un e foate deschis; ex. BAFFIN [baefin], KANSAS [kaenzes] o redă un o nazal în condiţiile lui a şi e; ex. GIRONDE [3irod] o şi u reprezintă sunetele cunoscute în limbile germană, maghiară ş.a.; ex. JUSSIEU [jusio] e redă un sunet asemănător cu a românesc, dar mai închis; ex. GALLUP [gelep], GEIGER [gaiger] § redă un a nazal; ex. CAMPOS [kşpus] j sunet asemănător cu /' românesc, palatalizat, folosit înaintea vocalelor, ex.: JACOBAEUS [jakobe:us], JACOBI [jakobi] 3 sunet asemănător cu / românesc, ex.: JACOB [3akob], JACQUARD [3aka:r] k sunet asemănător lui c românesc, ex. JOLIOT-CURIE [3olio-kuri] K redă un / muiat; ex. MODIGLIANI [modiA.ani] n redă un n muiat; ex. SEGNI [seni] q sunet rostit ca n românesc din cuvintele încă, lângă, în care n nu se pronunţă dental, ci îşi are punctul de articulaţie în vălul palatului; ex. KINGSLEY [kjgsli] 0 sunet specific limbii engleze şi spaniole, pronunţat ca un s, cu vârful limbii între dinţi; ex. JUAREZ [huareG], THACKERAY [Qaekeri] 6 sunet specific limbii engleze, pronunţat ca un z, cu vârful limbii între dinţi; ex. GALSWORTHY [go: Izws&i] / sunet care redă un ş românesc, ex.: Kl§ [kij], KOBAYASHI [kobaiajl] t/ sunet asemănător cu ci românesc, dar mai aspru; ex. KITSCH [kiţj] dj sunet asemănător cu gi românesc, dar mai aspru; ex. GEORGIA [djordje] indică lungimea vocalei precedente; ex. KEATON [kj.ten] Semne convenţionale* □ oraşe cu peste 1 mii. loc. O oraşe cu populaţia cuprinsă între 500 mii şi 1 mii. loc. ® oraşe cu populaţia cuprinsă între 100 mii şi 500 mii loc. o oraşe sub 100 mii loc. limită de graniţă statală Urnită de diviziune ad-tivă (stat, provincie, regiune, land, district etc.) 111111 căi ferate canale ueduri '■'&& deşerturi mlaştini * Cu excepţia hărţilor judeţelor României XI LISTA DE ABREVIERI* absol. = absolut AV. = aviaţie depr. = depresiune acad. = academie; acade- bg. = limba bulgară; bul- deprec. = depreciativ mician gar d. Hr. = după Hristos ad. = adâncime BIBL. = bibliologie DR. = drept adj. = adjectiv BIOCHIM. = biochimie dr. = (referitor la un râu) adj. dem. = adjectiv demon- BIOGEOGR. = biogeografie dr. pe dreapta strativ BIOL. = biologie = doctor adj. inter.-rel. = adjectiv interoga- BIOL CEL = biologie celulară dr. doc. = doctor docent tiv-relativ BIOL MOL. = biologie moleculară DRUM. = drumuri adj. nehot. = adjectiv nehotărât BIS. = biserică ebr. = ebraică adj. pos. ad-tiv = adjectiv posesiv = administrativ BOT. brit. = botanică = britanic EC. ELECTR. = economie = electricitate adv. = adverb c. = circa ELT. = electrotehnică afl. AGR. = afluent = agricultură C. = (urmat de un nume propriu) câmpie EMBRIOL. engl. = embriologie = limba engleză; englez = entomologie = etnografie AGRON. alb. = agronomie = limba albaneză; al- cap. c. f. = capitală = căi ferate ENTOM. ETNOGR. alim. banez = alimentar cf. C.F.A. = confer, compară cu = Comunitatea Finan- ETOL. Ev. Med. = etologie = Evul Mediu alt. ANAT. = altitudine - anatomie CHIM. ciară Africană = chimie ex. expl. = (de) exemplu = exploatări Antic. ANTROP. = Antichitate = antropologie CIB. CINEMAT. = cibernetică = cinematografie expr. EXTR. = expresie = extracţie; extractiv APIC. = apicultură com. = comună f. = feminin arg. = termen (sau sens) concr. = concretizat fam. = familiar de argou; argotic cont. = confecţii FARM. = farmacie, farma- arh. = arhipelag confl. = confluenţă cologie arheol. = arheologie conj. = conjuncţie fig. = (sens) figurat; (fo- arhit. = arhitectură CONSTR. = construcţii losire) figurată art. = articol; articulat constr. maşini = construcţii de ma- FILAT. = filatelie art. adj. = articol adjectival şini FILOL. = filologie arte DEC. = arte decorative CONT. = contabilitate FILOZ. = filozofie arte PL. = arte plastice COREGR. = coregrafie FIN. = finanţe; financiar art. hot. = articol hotărât cuv. = cuvânt FITOPAT. = fitopatologie art. nehot. = articol nehotărât dan. = daneză FITOTEHN. = fitotehnie art. pos. = articol posesiv dat. = dativ FIZ. = fizică astr. = astronomie DEMOGR. = demografie FIZIOL. = fiziologie * Nu au fost incluse în această listă abrevierile curente — nume de unităţi de măsură, de puncte cardinale etc.— şi nici numele abreviate ale unor organizaţii, asociaţii, instituţii etc. fl. = fluviu FOLC. = folclor fr. = limba franceză; francez G. = golf gen. = (urmat de un nume propriu) general GENET. = genetică GEOCHIM. = geochimie GEOFIZ. = geofizică GEOGR. = geografie GEOM. = geometrie GEOMORF. = geomorfologie germ. = limba germană; german gr. = limba greacă (veche); grecesc GRAM. = gramatică gr. sp. = greutate specifică HIDROTEHN, ,= hidrotehnică HIST. = hiştologie HORT. = horîicultură id., idem = acelaşi IHT. = ihtiologie Imp. = Imperiu (atunci când este urmat de alt cuvânt) impr. = impropriu ind. = industrie; industrial INFORM. = informatică ins. = (urmat de un nu- me propriu) insulă, insulele interj. = interjecţie intranz. = intranzitiv invar. = invariabil ir. = ironic IST. = istorie it. = limba italiană; italienesc izv. = izvor; izvorăşte î. Hr. = înainte de Hristos încălţ. = încălţăminte înv. = învechit jud. = judeţ L. = (urmat de un nume propriu) iac lat. = limba latină; lati- nesc lat. = (precedat de o cifră) latitudine lat. m. = latină medievală lat. pop. = latină populară Ib. = limbă LINGV. = lingvistică LIT. = literatură livr. = livresc loc. = (după cifre) locu- itori loc. localit. = LOG. long. m. = M. m. al Acad. = m. coresp. al = Acad. magh. = MAT. m. at. = mat. de = constr. max. = MED. MED. VET. = METAL. METEOR. = METR. MICROBIOL. = mii. = milen. = MILIT. min. = MINER. MITOL. m-ţii = MUZ. n. = n. = NAV. ngr. nr. nr. at. num. num. adv. num. card. num. col. num. multipl. num. nehot. num. ord. Oc. onomat. op. op. pr. (înaintea unei unităţi frazeologice) locuţiune localitate logică longitudine masculin (urmat de un nume propriu) mare membru al Academiei membru corespondent al Academiei limba maghiară; maghiar matematică masă atomică materiale de construcţie maxim; maximum medicină medicină veterinară metalografie, metalurgie meteorologie metrologie microbiologie milion mileniu militărie minereuri mineralogie mitologie munţii muzică neutru (urmat de o cifră sau de un nume de localitate) născut navigaţie; naval limba neogreacă; neogrec număr număr atomic numeral numeral adverbial numeral cardinal numeral colectiv numeral multiplicativ numeral nehotărât numeral ordinal (urmat de un nume propriu) ocean onomatopee opere operă principală sau opere princi- pale ORNIT. = ornitologie PALEONT. = paleontologie p. analog. = prin analogie PARAZIT. = parazitologie PEDAG. = pedagogie PEDOL. = pedologie peior. = peiorativ pen. = peninsulă pers. = persoană (verb, pronume) PESC. = pescuit şi instrumente de pescuit PETROGR. = petrografie * p. ext. = prin extensie p.f. = punct de fierbere p. gener. = prin generalizare piei. = pielărie pl. = plural pod. = podiş POLIGR. = poligrafie pol. = limba poloneză; polonez POLIT. = politologie pop. = popular port. = limba portugheză pr. = principal pref. = prefix prelucr. = prelucrare prep. = prepoziţie p. restr. = prin restricţie prim.-min. = prim-ministru prod. = producţie prof. univ. = profesor universitar pron. = pronume pron. dem. = pronume demonstrativ pron. inter- = pronume intero- -rel. gativ-relativ pron. întăr. = pronume de întărire pron. nehot. = pronume nehotărât pron. pers. = pronume personal pron. pos. = pronume posesiv pron. refl. = pronume reflexiv prov. = provincie PSIH. = psihologie p. t. = punct de topire refl. = reflexiv refl. pas. = reflexiv pasiv refl. recipr. = reflexiv reciproc reg. = (cuvânt) regional reg. = regiune REL. = religie rep. = republică reşed. = reşedinţă REZ. MAT. = rezistenţa materialelor rom. = limba română; român XIII rus. = limba rusă; rusesc pe stânga dezie săs. = săsesc STIL. = stilistică TRANSP. = transporturi ser. = limba sârbo-croată; str. = (urmat de un nu- tranz. = tranzitiv sârbo-croat me propriu) strâm- t.r.b. = tone registru brut SCULPT. = sculptură toare ţig. , = limba ţigănească; sec. = secolul, secolele STRAT. = stratigrafie ţigănesc Sf. = Sfântul, Sfânta subst. = substantiv ucr. • = limba ucraineană; s.f. = substantiv feminin suf. = sufix ucrainean sg. = singular supr. = suprafaţă unipers. = unipersonal SILV. = silvicultură tăt. = limba tătară; tătă- URB. = urbanism sin. = sinonim resc v. = vezi sl. = limba slavă; slav tc. = limba turcă; tur- vb. = verb s. m. = substantiv mascu- cesc vf. = (urmat de un nu- lin t.d.w. = tone deadweight me propriu) vârf s. n. = substantiv neutru TEHN. = tehnică şi tehno- VIT1CULT. = viticultură SOCIOL. = sociologie logie voi. = volum, volumele sp. = limba spaniolă; TELEC. = telecomunicaţii v. sl. = limba veche slavă; spaniol temp. = temperatură vechi slav STATIST. = statistică terit. = teritoriu ZOOL. = zoologie stg. = (referitor la un râu) TOPOGR. = topografie şi geo- ZOOTEHN. = zootehnie HĂRŢI Haiti................................................8 Harghita (jud.).....................................27 Honduras...........................................107 Hunedoara (jud)....................................129 Ialomiţa (jud.)....................................141 laşi (jud.)........................................148 Ilfov (jud)........................................170 India..............................................191 Indonezia...................................198-199 Iordania...........................................243 Iran...............................................249 Iraq...............................................251 Irlanda...........................................256 Islanda...........................................263 Israel............................................267 Italia............................................272 Iugoslavia........................................281 Jamaica...........................................330 Japonia...........................................338 Kazahstan.........................................399 Kenya.............................................406 Kiribati..........................................419 Kîrgîzstan........................................424 Kuwait............................................456 TABELE CU ÎMPĂRŢIREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A STATELOR INDEPENDENTE Haiti..................................................8 Honduras.............................................107 India................................................192 Indonezia............................................200 Iordania.............................................243 Iran.................................................249 Iraq.................................................251 Irlanda..............................................257 Islanda..............................................263 Israel...............................................266 Italia....................................273-274 Iugoslavia......................................280 Jamaica.........................................331 Japonia.........................................339 Kazahstan.......................................400 Kenya...........................................406 Kiribati........................................420 Kîrgîzstan......................................424 Kuwait..........................................456 DESENE, GRUPAJE, PLANŞE, SCHEME, TABELE Hărţi.........................................31-32 Hieroglife.......................................80 Himalaya.........................................83 Hiperbolă........................................86 Hiperboloid......................................86 Hipocrat, jurământul lui -.......................88 Horă............................................112 Hormoni.........................................114 Horoscop........................................116 Horst...........................................116 Hotă ţărănească.................................118 laşi.....................................146-147 Iglu............................................165 Imnul de stat al României.......................178 Indiană, artă -.................................194 Instrumente muzicale............................215 Insule de pe Terra.......................217-218 Interferenţă....................................222 Invenţiune......................................229 Inversiune de relief............................229 [taliană, artă -............................276-277 îmbinare nituită................................293 înălţime........................................298 înger...........................................309 înscris, poligon cerc -.........................341 Japoneză, artă..............................336-337 Judecata de Apoi................................366 Judeţele României...............................367 Junimea, membrii Societăţii ~...................372 Khmeră, artă -..................................412 PLANŞE COLOR Icoane; lisus Hristos; Impresionism n H H s. m. invar. 1. A zecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă, consoană constrictivă (sau fricativă) laringală. 2. (MUZ.) Notaţie literală pentru sunetul si. 3. Simbol chimic pentru hidrogen. 4. (METR.) Simbol pentru henry. h 1. (FIZ.) Simbol pentru constanta lui Planck (h = 6,626076 • 1(r34J-s). 2. (METR.) Simbol pentru prefixul hecto-. 3. Simbol pentru oră. 4. (GEOGR.) Simbol pentru înălţime, diferenţă de nivel sau altitudine deasupra nivelului mării. HA (onomat.) interj. (Repetat) Imită râsul (în hohote). ha (METR.), simbol pentru hectar. HAAKON [ha:ko:n] (HAKON, HA-KAN), numele a şapte regi norvegieni. Mai importanţi: 1. H. I cel Bun (935-961). A încercat să-şi creştineze supuşii; 2. H. IV Haakonsson cel Bătrân (1217-1263). A cucerit Groenlanda (1261) şi Islanda (1262), alipin-du-le Norvegiei; 3. H. V Magnusson (1299-1319). A stabilit capitala la Oslo; 4. H. VI Magnusson (1355— Haakon VII 1380). Prin căsătoria cu Margareta, fiica regelui danez Valdemar IV, a realizat uniunea personală a Suediei, Norvegiei şi Danemarcii (1363); 5. H. VII (1905-1957). După invadarea ţării de către trupele germane, s-a refugiat în Marea Britanie (1940-1945), de unde a organizat rezistenţa norvegiană împotriva ocupaţiei. HAANPĂÂ [ha:nps:], Pentti (1905— 1955), scriitor finlandez. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai prozei moderne din ţara sa. Romane de atitudine antimilitaristă („Războiul în deşertul alb") sau de evocare a luptei ţăranilor pentru existenţă („Făina"). HAARLEM [ha:rlem], oraş în V Olandei, la 7 km E de ţărmul Mării Nordului, la 19 km V de Amsterdam; 150,2 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Renumit centru floricol (lalele) încă din prima jumătate a sec. 17. Metalurgie, constr. navale; echipamenţ electronic; maşini de transport. Ind. chimică (cauciuc sintetic), textilă şi alim. Parfumuri. Grote Kerk (fosta biserică St. Bavo, sec. 14-15), primărie (sec. 13, cu adăugiri din sec. 17). Important centru al picturii flamande. Muzeul „Frans Hals“. Menţionat documentar în sec. 10, a devenit reşedinţa conţilor de Holland (sec. 12). HAARLEMMERMEER [hairlemsr-me:r], municipalitate în V Olandei, la SV de Amsterdam, în zona polderului omonim; 103,7 mii loc. (1994). Aeroportul Schiphol al Amsterdamului. Ind. metalurgică,, constr. de maşini (avioane, nave). Floricultură şi legumicultura. Cunoscut şi sub numele de Hoofddorp. HAAS, Conrad (1509-1579, n. Sibiu), inventator sas din Transilvania. Haariem. Grote Kerk Schiţe ale unei rachete imaginate de Conrad Haas HAAS Habarovsk. Centrul oraşului Pionier al tehnicii rachetelor. A imaginat 17 tipuri de rachete cu mai multe trepte, direcţionate prin aripioare de stabilizare, descrise în partea a treia a „Coligatului de la Sibiu“, cel mai vechi manuscris din lume în acest domeniu. HAAS [ha:s], Ernst (1921-1986), fotoreporter austriac. Contribuţii la tehnica fotografiei color. A colaborat la „Life", „Paris-Match", „Esquire" ş.a. HAAS [a:s], Monique (1909-1987), pianistă franceză. Soţia compozitorului de origine română Marcel Mihalovici. Elevă a lui R. Casadesus, R. Serkin şi G. Enescu. Parteneră, în muzica de cameră, cu G. Enescu şi P. Fournier. Carieră internaţională. Repertoriu modern. înregistrări (integralele Debussy şi Ravel). HAAS [ha:s], Wander Johannes de (1878-1960), fizician olandez. Cercetări în domeniul temperaturilor joase, al su-praconductivităţii şi al magnetismului (efectul Einstein—de Haas). HAAVELMO [ha:velmo], Trygve (n. 1911), economist norvegian. Prof. univ. la Oslo. A studiat metodele de prognoză economică. Unul dintre fondatorii modelelor econometrice în domeniul statisticii („Studiu privind teoria evoluţiei economice"). Premiul Nobel pentru economie (1989). HAAVIKKO [ha:viko], Paavo Juhani (n. 1931), poet, prozator şi dramaturg finlandez. Unul dintre cei mai mari poeţi contemporani ai ţării sale. A reînnoit formele tradiţionale ale expresiei poetice, apelând la o metaforă de tip special, care îmbină mentalul cu materialul („Palatul de iarnă", „Arborii, toată verdeaţa lor", „Drumuri spre departe"). HÂBA [ha:ba], Alois (1893-1972), compozitor şi muzicolog ceh. Prof. univ. la Praga. Unul dintre iniţiatorii şi teoreticienii compoziţiei pe baza sistemului „sferturilor de ton“ („Noua teorie asupra armoniei"). Opere („Mama" „Vie împărăţia Ta"), lucrări orchestrale, muzică de cameră, coruri, lieduri. HABAGHE [aba/], Georges (n. 1926), om politic palestinian. Fondator şi conducător al Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei (1967). După evenimentele din Iordania (1970), s-a îndepărtat treptat de Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. HABAN, -Ă (< germ.) s. m. şi f., adj. f. 1. S. m. şi f. Membru al unei secte baptiste din Hanovra şi Renania, ai cărei adepţi au emigrat după 1547 în Moravia, Slovacia şi Transilvania. Sub Maria Tereza (1760), au fost siliţi să revină la catolicism. 2. Adj. f. (ARTE DEC.) Ceramică h. = tip de ceramică din sec. 17, fină, smălţuită, pe fond alb, ornamentată cu motive cinegetice; a fost realizată la Vinţu de Jos (jud. Alba). HABAN ERA (cuv. sp.) s. f. Dans popular de origine cubaneză, în măsură binară, mişcare moderată, cu figuri ritmice caracteristice; melodia corespunzătoare acestui dans. HABAR (< tc.) s. n. A nu avea ~ (de sau despre cineva sau ceva) - a nu şti nimic despre cineva sau ceva. HABAROVSK, oraş în E Federaţiei Ruse, în Extremul Orient, port pe Amur; 609 mii loc. (1994). Aeroport. Staţie de c.f. pe Transsiberian. Nod 2 rutier. Şantiere navale. Ind. constr. de maşini (motoare, strunguri, cabluri), chimico-farmaceutică, mat. de constr., de prelucr. a lemnului (mobilă) şi a petrolului, uşoară şi alim. Teatre, muzee. întemeiat, ca fort, în 1652. HABĂ (germ.) s. f. Recipient metalic de formă paralelipipedică, confecţionat din tablă şi profile sudate, cu faţa superioară deschisă, utilizat ca rezervor pentru diferite fluide necesare operaţiunilor de foraj. HABEAS CORPUS ACT (loc. lat. habeas corpus „să păstrezi corpul") Lege votată de Parlamentul englez, în 1679, privind garantarea libertăţii individuale; era menită să îngrădească arestările şi reţinerea arbitrară a persoanei. Unele dintre prevederi (care se regăsesc în H.) au fost aplicate încă din sec. 13-14. HABENECK [abenek], Franţois Antoine (1781-1849), violonist, dirijor şi compozitor francez. Prof. la Conser- vatorul din Paris. A propagat în Franţa creaţia beethoveniană. Lucrări pentru vioară; opera „Aladin şi lampa fermecată". HABER [ha:bar], Fritz (1868-1934), chimist german. Stabilit în Elveţia (1933). Prof. univ. la Berlin şi Karls-ruhe. Director al Institutului de Chimie Fizică „Kaiser Wilhelm" din Berlin (1911-1933). A descoperit procedeul de obţinere a amoniacului pe cale sintetică, folosind hidrogenul şi azotul din aer, şi a realizat, împreună cu C. Bosch, aplicarea industrială a acestuia. Premiul Nobel pentru chimie (1918). HABERMAS [ha:bermas], Jurgen (n. 1929), filozof şi sociolog german. Continuator al Şcolii de la Frankfurt. A elaborat o „teorie critică" de sorginte marxistă, pe care a opus-o atât pozitivismului, cât şi hermeneuticii („Teorie Fritz Haber 3 HACKMAN şi practică"). A clasificat ştiinţele potrivit raportului dintre cunoaştere şi interesul faţă de actul cognitiv („Cunoaştere şi interes"). A propus o teorie numită „pragmatică universală11 („Teoria acţiunii comunicative"). HABITACLU (< fr.; lat. habi-taculum „locuinţă, sălaş") s. n. Spaţiu pentru echipaj, călători, bunuri etc. amenajat într-o aeronavă sau într-un automobil. HABITAT (< fr.) s. n. 1. (BIOL.) Ansamblu de condiţii oferite vieţii de un biotrop; ecotrop. 2. Element al ecosistemului uman format din factorii mediului înconjurător şi cei psihosociali. 3. Spaţiu structurat din punct de vedere urbanistic, ocupat de o comunitate umană. HABITUDINE (< fr., lat.) s. f. 1. (SOCIOL.) Mod de comportament al indivizilor ce aparţin aceluiaşi grup, format în procesul de socializare, reprezentând un act standardizat şi reprodus ca atare timp îndelungat, nu prin constrângere, ci în virtutea normelor morale acceptate; obicei, obişnuinţă. H. mentală = acţiune sau grup de acţiuni ori operaţii mentale, automatizate prin repetare, care facilitează realizarea unor performanţe intelectuale. 2. (FILOZ.) Mod de a fi general şi permanent, stare a unei existenţe considerată în ansamblul ei; p. restr. stare rezultată în urma unei schimbări, ca efect al adaptării. HABITUS (cuv. lat.) s. n. 1. (MED.) Aspect fizic exterior, static şi dinamic al unui individ, care poate da indicaţii asupra stării de sănătate, a existenţei unei predispoziţii morbide sau a unei boli (ex. h. fizic, h. apoplectic). 2. Manieră, mod de a fi; obişnuinţă. 3. (SOCIOL.) Mod personal ori generic de a fi, a gândi, a acţiona sau a reacţiona în conformitate cu valorile normale, principiile reprezentative sau dominante dintr-o cultură sau dintr-un sistem social. 4. (MINER.) Aspect morfologic exterior, specific, pe care îl capătă cristalele prin dezvoltarea relativă a feţelor cristalografice (ex. h. prismatic, acicular, tabular, lamelar etc.). HABOTNIC, -Ă (< rus.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care respectă cu scrupulozitate prescripţiile religiei; fanatic (1), bigot. HABSBURG [ha:psburkj, Casa de~, dinastie care a domnit în Austria (1282-1918; duci din 1282, arhiduci din 1453 şi împăraţi din 1804), în Cehia şi Ungaria (1526-1918), în o parte a Italiei (sec. 16-1866), în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană (1273-1291, 1298-1308, 1438-1740, 1745-1806), în Spania (1516-1700) etc. Numele acestei dinastii vine de la cetatea Habsburg (Habichtsburg), construită (sec. 11) în Elveţia (cantonul Aargau). Cei mai cunoscuţi suverani: Carol Quintul, Maximilian I, Maximi-lian II, Rudolf II, Leopold I, Filip II, Maria Tereza, loslf II, Francisc II, Franz Joseph. HABYARIMANA, Juv6nal (1937-1994), general şi om politic din Rwanda. Preşedinte (din 1973) şi prim-min. (din 1974) al Rwandei. Preşedinte-fondator al partidului Mişcarea Revoluţionară Naţională pentru Dezvoltare (din 1975). Asasinat. ' HÂCHA [ha:ha], Emil (1872-1945), jurist şi om politic ceh. Preşedinte al Cehoslovaciei (1938-1939), apoi al „Protectoratului German al Cehiei şi Moraviei" (1939-1945). Arestat după eliberarea Cehoslovaciei, a murit în închisoare, în timpul judecării lui drept criminal de război. HACHETTE [a/et], editură franceză, fundată la Paris, în 1826, de Louis Cristophe Hachette (1800-1864). A publicat iniţial manuale şcolare; s-a extins, după 1863, prin publicarea „Dicţionarului limbii franceze" al lui E. Littre, a ghidurilor turistice (Guides bleus, a seriei Bibliotheque rose, Bibliotheque verte) şi a „Dicţionarului Academiei". HACHETTE [a/et], Jean Nicolas Pierre (1796-1834), matematician francez. Prof. univ. la Paris. Lucrări de geometrie descriptivă şi de mecanică („Tratat de geometrie descriptivă"). HACHIMAN [hat/iman], zeu şintoist din mitologia japoneză care protejează războinicii şi veghează la binele comunităţilor. în Japonia de azi îi sunt dedicate c. 25 000 de altare. HACHINOHE [hat/inohe], oraş în Japonia (Honshu), port la Oc. Pacific; 241.1 mii loc. (1995). Metalurgie neferoasă. Ind. hârtiei, textilă (bumbac) şi chimică. Conserve de peşte. HACHIOJI [hatjlodji], oraş în Japonia (Honshu), în conurbaţia Tokyo; 483.1 mii loc. (1995). Nod feroviar. Important centru al ţesăturilor de mătase (sec. 18). Ind. electrotehnică. HACHIROGATA [hat/iro:gata], lagună în partea de E a pen. Oga, în NV ins. Honshu (Japonia), asanată în anii 1957-1966. A fost al doilea lac ca supr. (220 km2) după L. Biwa. Importantă zonă agricolă a ţării. Aram ilici Haciaturian HACHMANN [hahman], Rolf (n. 1917), arheolog german. Prof. „univ. la Saarbriicken. Cercetări privind cronologia Epocii bronzului în bazinul M. Baltice şi a culturilor materiale germane din Epoca fierului („Perioada bronzului timpuriu în zona vestică a M. Baltice şi relaţiile cu centrul şi sud-estul Europei", „Studii cronologice: cronologia perioadei pretimpurii a fierului"). M. de onoare al Acad. Române (1993). HACIATURIAN, Aram Ilici (1903-1978), compozitor armean. Prof. univ. la Moscova. Balete („Gayaneh", „Spar-tacus"), simfonii, lucrări vocai-simfoni-ce, concerte instrumentale, muzică de cameră, de scenă (pentru drama „Mascarada" de Lermontov), de film, caracterizate prin pitorescul armoniei, bogăţia melodică, ritmurile complexe şi expresive, culoarea orchestrală strălucitoare, succesiunea dinamică şi sugestivă a imaginilor, inspirate în special din folclorul armean, gruzin şi azer. HACIENDA [asienda] (cuv. sp.) s. f. Mare proprietate agricolă în America Latină hispanică, apărută în sec. 16. în prezent, h. a scăzut ca importanţă în sistemul proprietăţii. HACKMAN [haekmen], Gene (n. 1930), actor american de film. în- Gene Hackman HACKSPILL 4 zestrat cu o deosebită capacitate de a întruchipa, în cele mai mici detalii emoţionale, oameni obişnuiţi („Nu am cântat niciodată pentru tata“, „Sperietoarea", „Conversaţia", „Principiul dominoului", „De două ori într-o singură viaţă", „Firma"). Premiul Oscar: 1971 („Filiera"), 1992 („Necruţătorul"). HACKSPILL [akspjl], Louis Jean Henri (1880-1968), chimist francez. Prof. univ. la Strasbourg şi Paris. Studii privind metalele alcaline şi alcali-no-pământoase. A obţinut pentru prima dată (1905) cesiul în stare pură şi a elaborat noi metode pentru obţinerea borului lichid. HADAMARD [adama:r], Jacques Sa-lomon (1865-1963), matematician francez. Prof. univ. la Bordeaux şi Paris. A studiat teoria ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale, teoria funcţiilor de variabilă complexa, teoria numerelor; contribuţii în analiza funcţională şi în teoria funcţiilor analitice întregi. M. de onoare al Acad. Române (1957). HADANO, oraş în Japonia (Honshu), la 60 km SV de Tokyo; 155,6 mii loc. (1990). Ind. constr. de maşini şi de prelucr. a tutunului. Important centru comercial (tutun). HADDAD-RIMMON, (în mitologia semitică), zeu personificând fenomene ale naturii: furtuna (la asirieni), ploaia şi fertilitatea pământului (în varianta aramaică). HADDON [haeden], Alfred Cort (1855-1940), antropolog britanic. Prof. univ. la Dublin şi Cambridge. A introdus metoda observaţiei „pe teren", contribuind la fundamentarea antropologiei moderne („Evoluţie în artă", „Istoria antropologiei"). HADES (în mitologia greacă), zeu al Infernului. Fiu al lui Cronos şi al Rheei, frate cu Zeus, Poseidon ş.a. Stăpânul împărăţiei subpământene a morţilor. Casca pe care o primise în dar de la Ciclopi îl făcea invizibil. Adesea identificat cu Pluton („cel ce oferă bogăţii"); este reprezentat ţinând în mână cornul abundenţei. HADFIELD [haedfkld], Sir Robert Abbott (1858-1940), inginer britanic. A brevetat (1883) unul dintre procedeele de obţinere a oţelului-mangan (conţinând 14% mangan), care îi poartă numele. Contribuţii în domeniul metalo-grafiei cu raze X. HADIT (HADITH) (arab. „vorbire, naraţiune") subst. Corpus literar păstrat şi transmis din generaţie în generaţie de un şir sau „lanţ" de transmiţători sau „garanţi", care coboară în istorie până la Mahomed şi persoanele apropiate lui, formând un supliment sau îndrumar mai detaliat al mesajului co-ranic. Culegerile h. s-au conturat abia în sec. 9. HADJIDAKIS, Mănos (1915-1994), compozitor grec. Muzică de scenă şi film, valorificând bogăţia folclorului grecesc. Premiul Oscar: 1961 („Niciodată duminica"). HADLEY [haedli], George (1685— 1768), meteorolog britanic. A elaborat (1735) o teorie termică a vânturilor ali-zee, devenită clasică. HADRAMAUT (HADRAMAWT, HA-DHRAMAUT), regiune naturală în S Pen. Arabia (Yemen), în lungul coastei G. Aden; 155,4 mii km2. Podiş cal-caros, cu alt. medie de 500-1 200 m, limitat la N de deşertul Rub’al Khăfî şi străbătut de uedul cu acelaşi nume (645 km). Tutun, grâu, mei, orez, Emst Heinrich Haeckel curmale şi bumbac. Creşterea nomadă a ovinelor şi caprinelor. Pescuit de sardele. Localit. pr.: Al-Mukallâ, Tarim, Ash-Shihr. Pe terit. H. a existat un vechi stat, care, în sec. 3, a intrat în componenţa Regatului Saba, iar din sec. 7 a făcut parte, succesiv, din mai multe formaţiuni statale arabe. Protectorat britanic (din 1888). Din 1967 alipit Yemen-ului. HADRON ({s} gr. hadros „mare, puternic") s. m. (FIZ.) Particulă elementară capabilă să participe la interacţiunea tare (ex. mezonii şi barionii). HADRUMETUM, numele antic al oraşului Sousse. HAECKEL [heksl], Emst Heinrich (1834-1919), biolog şi filozof german. Prof. univ. la Jena. Fondator al monismului materialist. Reprezentant al evoluţionismului. Cercetări în domeniul biologiei generale („Morfologia generală a organismelor", „Istoria naturală a creaţiei"), al zoologiei nevertebratelor, al filogeniei plantelor şi animalelor, al embriologiei, al antropologiei („Antropologia sau istoria dezvoltării omului"). Unul dintre autorii „legii biogenetice fundamentale", sintetizată în formula: „ontogenia repetă filogenia" (1866). Prin teoria gastreii (1868), a explicat originea metazoarelor din monocelularele coloniale. A formulat conceptul de ecologie (1866). Călătorii de studii în insulele Canare, Ceylon, Java şi în Marea Roşie. HAEJU [h|3u:], oraş în SV R.P.D. Coreene, port la Marea Galbenă; 195 mii loc. (1987). Ind. metalelor neferoase, chimică, a cimentului. Constr. de maşini agricole. Conserve de peşte. HAEMUS, denumirea antică a M-ţilor Balcani. HAIrN, Anton de (1704-1776), medic olandez. Prof. univ. la Viena. Promotor al termometrişi în clinica medicală. HAFFKINE [hafkin], Waldemar Mordecai Wolff (1860-1930), micro-biolog rus. Colaborator al lui Pasteur. A descoperit şi a folosit vaccinul contra holerei (1893-1894). Fondator al unui laborator de cercetări în Bombay. A introdus (1897) vaccinul împotriva ciumei. HAFIZ (supranumele lui Şams-od-Din Mohammed Hăfez) (c. 1325-c. 1389), poet persan. Rubaiate, macameuri şi gazeluri celebrând vinul, frumuseţea, natura („Divan"). Datorită armoniei limbii şi a stilului, este considerat un cla- 5 HAGI Haga Centrul oraşului. Vedere aeriană Curtea Internaţională de Justiţie sic al literaturii persane şi universale. Puternică influenţă asupra lui Goethe. HĂFIZ-I ABR0 (7-1430), istoric persan. L-a însoţit pe Timur Lenk în campaniile sale (1370-1405). Autor al unui „Compendiu de istorie" privind perioada preislamică, până la 1258. HAFNIU (< fr. {i}; {s} dan. [Koben] havn „Copenhaga") s. n. Element chimic (Hf; nr. at. 72, m. at. 178,49, p.t. 2 220°C, p.f. 3 200°C). Este un metal rar, alb-argintiu, strălucitor, greu fuzibil, care se găseşte în minereurile de zirconiu. Funcţionează în combinaţii în starea de valenţă patru. Se întrebuinţează în electronică, în tehnica nucleară (la fabricarea barelor de control din reactoarele nucleare). Intră în componenţa unor aliaje refractare şi greu fuzibile folosite în aviaţie şi în tehnica rachetelor. A fost descoperit de D. Coster şi G. de Hevesy (1923). HAFSIZI, dinastie berberă întemeiată de şeicul Abu Hafs Umar ibn lahia al-Hintati. A condus (1228-1574) statul feudal din N Africii (care includea Tunisia, N Algeriei, N Marocului şi NV Libiei de astăzi) cu capitala la Tunis. HAFUN, Ras cap în extremitatea orientală a Africii (Somalia), la 10°27' lat. N şi 51°24' long. E; cel mai estic punct al continentului. HAGA (DEN HAAG, 's GRAVEN-HAGE), oraş în V Olandei, străbătut de numeroase canale, port la Marea Nordului, reşed. regală şi a guvernului; 445,3 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Metalurgie. Constr. mecanice şi aeronautice; ind. chimică, electronică, electrotehnică, de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă, poligrafică şi alim.; or- fevrărie şi sticlărie. Produse farmaceutice. La H. îşi au sediul mai multe organisme internaţionale (Curtea Internaţională de Justiţie a O.N.U., Curtea Permanentă de Arbitraj, Academia de Drept Internaţional ş.a.). Monumente: biserica gotică Sint Jakobs (sec. 14), Grote Kerk (sec. 15-16), Nieuwe Kerk (sec. 17), palatele Binnenhof (sec. 13, renovat şi extins în sec. 18), Mauritshuis (sec. 17, cu celebrul cabinet regal de pictură olandeză), palatul regal („Huisten Bosch“, 1640-1647), Palatul Păcii (1913). Muzeul Internaţional al Presei. Conservator (1908). Academia Regală de Arte Frumoase. Atestat documentar în 1097, reşed. regală din 1250. — Conferinţele de la 1899, 1907, conferinţe internaţionale care au adoptat 16 convenţii asupra legilor şi obiceiurilor războiului şi ale rezolvării pe cale paşnică a conflictelor dintre state (interzicerea unor arme, definirea neutralităţii, declararea războiului înaintea deschiderii ostilităţilor, statutul prizonierilor de război). La H. au mai fost semnate: Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (1954) şi convenţiile privind dreptul internaţional privat (1902-1905, 1954, 1955, 1956, 1961 etc.). HAGAKURE, manual al samuraiului (1716), care cuprinde 1 300 reguli şi învăţături. Este una din cărţile de referinţă pentru codul samuraiului. HAGANAH (cuv. ebraic „apărare"), organizaţie paramilitară evreiască fondată (1920) cu scopul de a proteja implantările coloniilor evreieşti în Palestina. După al doilea război mondial, a stat la baza formării armatei statului Israel (1948). HAGEN [hagen], oraş în V Germaniei (Renania de Nord—Westfalia), în bazinul Ruhr; 214,2 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Oţelării. Ind. constr. de maşini agricole, chimică, textilă, a hârtiei şi mobilei. Muzeu al tehnicii (în aer liber). Meriţionat documentar în sec. 8. HAGER [hager], Leopold (n. 1935), dirijor austriac. Director general artistic al orchestrei Mozarteum din Saizburg (1969-1981) şi director artistic al Orchestrei Simfonice a Radioteleviziunii din Luxemburg. Carieră internaţională. Repertoriu clasic şi contemporan. HAGERDON [hagerdon], Frledrich von (1708-1754), poet german. Spirit anacreontic. Influenţat de La Fontaine. Versuri caracterizate prin simplitate, spontaneitate, muzicalitate şi accente satirice; au servit ca sursă de inspiraţie pentru muzicienii vremii sale („Culegere de fabule şi povestiri poetice", „Culegere de noi ode şi lieduri"). HAGGARD [haeg8:d], Slr Henry Rlder (1856-1925), romancier englez. Reprezentant tipic al literaturii de aventură, caracterizată prin exotism şi mister („Ea", „Inelul Reginei din Saba", „Cleopatra", „Fiica lui Montezuma"); romanele sale au cunoscut versiuni cinematografice de mare succes. HAGI, Gheorghe (n. 1965, Săcele, jud. Constanţa), fotbalist român. Carieră internă (F.C. Farul, Sportul Studenţesc, Steaua) şi internaţională remarcabilă (Real Madrid, F.C. Barcelona, Galatasaray Istanbul). Demonstrează o HAGIALÂC 6 Christian Friedrich Otto Hahn Samuei Hahnemann Ionel Haiduc tehnică deosebită şi inteligenţă tactică de joc. HAGIALÂC (< tc.) s. n. (înv.) Pelerinaj făcut de un creştin sau de un musulman la locurile sfinte. HAG1ESCU, Nicolae (1850-1912), actor român de teatru. Angajat de I.L. Caragiale (din 1888) la Teatrul Naţional din Bucureşti. Interpfet de marcă al unor roluri din comediile caragialie-ne (Jupân Dumitrache, Nae Ipingescu, Conu Leonida, Zaharia Trahanache). HAGI-MOSCO, Emanoil (1882-1976, n. Bucureşti), istoric şi publicist român. Fondator {1970) al Comisiei de heraldică, genealogie şi sigilografie. Contribuţii în domeniul heraldicii româneşti („Steme boiereşti române, 90 de steme în culori", „Boierii lui Mihai Viteazul", „Bucureşti. Amintirile unui oraş“). HAGIOGRAF (< fr.) s. m. Autor care scrie despre vieţile sfinţilor. HAGIOGRAFIC, -Â (< fr.) adj. 1. Referitor la vieţile sfinţilor. ♦ Scriere h. = scriere bisericească despre viaţa, patimile şi faptele sfinţilor canonizaţi de Biserica creştină. Ca gen literar s-a constituit în Bizanţ. în literatura română veche, una dintre cele mai importante scrieri h. este „Pătimirea sfântului şi slăvitului mucenic loan cel Nou“ de Gr. Ţamblac. 2. (Şi adverbial; peior.) Care laudă în mod exagerat, fără spirit critic. HAGIOGRAFIE (< fr.; {s} gr. hagios „sfânt" + graphe „descriere") s. f. Ramură a teologiei care se ocupă cu vieţiile sfinţilor. HAGJU (< tc.) s. m. (înv.) Creştin sau musulman care a fost în hagialâc. HAGIU, Grigore (1933-1985, n. Târ-gu Bujor), poet român. Versuri de factură reflexivă, existenţială („Continentele ascunse", „Nostalgica triadă"), care preiau de la Nichita Stănescu o serie de obsesii tematice şi procedee artis- Gheorghe Hagi tice. Lirica sa îmbracă adesea un veşmânt sărbătoresc şi solemn, când se întoarce asupra originilor, a lumii rurale şi a trecutului din care coboară („Fantastica pădure", „Alte sonete"). HAGIWARA [hadjiuara] Sakutaro (1886-1942), poet, critic şi eseist japonez. Părintele versului liber. Cunoscut pentru volumele sale de poezii „Lătram la lună" şi „Pisica albastră". HAHAM (< tc.) s. m. Persoană care taie vite şi păsări după prescripţiile rituale mozaice. HAHN [ham], Hans (1879-1934), matematician austriac. Prof. univ, ia Bonn şi Viena. Contribuţii privind calculul variaţiilor, funcţiile reale şi de topologie (a elaborat o teorie care-i poartă numele). Unul dintre fondatorii Cercului de la Viena. HAHN [ha:n], Otto (1879-1968), chimist şi fizician german. Prof. univ. la Berlin. Lucrând cu Lise Meitner, a descoperit izotopii radioactivi ai actiniu-lui. împreună cu E. Rutherford, a efectuat cercetări asupra razelor alfa de emisie de radiotoriu şi de radioactiniu, iar în colaborare cu F. Strassmann, a pus în evidenţă fisiunea uraniului şi a toriului (1938). Premiul Nobel pentru chimie (1944). M. de onoare al Acad. Române (1965). HAHN [an], Reynaldo (1875-1947), compozitor francez de origine vene-zueleană. Elev al lui Massenet. A compus melodii pe versurile lui Ver-laine; balete („Balul Beatricei d’Este"), operete („Ciboulette", „Malvina"), opere („Carmelita", „Neguţătorul din Veneţia"). Critică muzicală. HAHNEMANN [ha:neman], Christian Friedrich Samuei (1755-1843), medic german. în tinereţe, bibliotecar la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Fondator al homeopaîiei (1796), ale cărei principii le-a expus în „Tratat despre arta vin- decării". Precursor al chimiei coloidale. A propus un tratament împotriva holerei. HAHNIU (< n. pr. Hahn) s. n. Element chimic (nr. at. 105) transuranic, cu durata de viaţă de 1,6 secunde. A fost semnalat (1967) de G.N. Flerov şi descoperit (1970) pe cale artificială de un colectiv de cercetători de la Univ. Berkeley. Ultima denumire propusă (1997) este Dubnium (simbol chimic Db). HAI interj. 1. Exprimă un îndemn la o acţiune sau la vorbă ♦ (înaintea unui imperativ) Exprimă nemulţumirea, enervarea, nerăbdarea vorbitorului. 2. (Cu funcţie de imperativ) Vino! veniţi! să mergem! ♦ (Repetat) Exprimă ideea unei înaintări încete, anevoioase. 3. (Cu valoare verbală) Marchează începutul acţiunii: îşi luă haina şi hai la drum. HAIDE (HAIDA) (< tc., bulg.) interj. 1. Exprimă un îndemn. 2. (Cu funcţie de imperativ, adesea împrumutând desinenţe verbale de pers. 1 şi a 2-a pl.) Vino! veniţi! să mergem! <0* Expr. (Adverbial) Haide-hai (sau haida-hai) = anevoios, încet. 3. (Fam.) Haida-de? = aş! nici pomeneală! mie-mi spui? Haide-haide sau haide-hai se spune când mustrăm pe cineva cu indulgenţă. HAIDUC (< bg., srb.) s. m. 1. Răzvrătit împotriva ordinii stabilite, care, trăind în păduri, singur sau în cete, îi jefuia pe bogaţi şi îi ajuta pe săraci. 2. (înv.) Soldat mercenar. HAIDUC, Ionel (n. 1937, Cluj), chimist român. Acad. (1991), prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări în domeniul chimiei ciclurilor anorganice, al compuşilor organometalici („Introducere în chimia ciclurilor anorganice", „Organo-metallics in Cancer Chemotherapy"). HAIDUCIE (< haiduc) s. f. 1. Formă de luptă a haiducilor (1), frecventă la 7 HAINAN sfârşitul Evului Mediu în Ţările Române şi în Pen. Balcanică. 2. Viată sau îndeletnicire de haiduc (1). HAIFA, oraş în NV Israelului, pr. port al ţării la M. Mediterană, situat la poalele de NE ale muntelui Cârmei; 246,7 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii rutiere. Punct terminus de pipe-line. Rafinărie de petrol. Metalurgie. Montaj de automobile, constr. de aparataj electric. îngrăşăminte chimice, ciment, sticlă, textile. Pescuit. Universitate şi institut politehnic. Muzeu maritim. Menţionat în Talmud; în Antichitate s-a numit Sycaminum. HAIG [heig], Alexander Meigs (n. 1924), general şi om politic american. Colaborator apropiat al preşedintelui Nixon (secretar general al Casei Albe, 1973-1974). Comandant suprem NATO (1974-1979). Secretar al Departamentului de Stat (1981-1982). Memorii. HAIG [heig], Douglas, conte Bemer-syde (1861-1928), feldmareşal britanic. Comandant al Corpului 1 Armată (1914), al Armatei 1 (1915) şi al Corpului Expediţionar Britanic (1915-1918) în timpul primului război mondial. A luat parte la bătăliile de pe Somme, de la Ypres şi Cambrai (1917), unde a folosit pentru prima dată tancurile. Memorii. HAIKAI v. Haiku. HAIKOU, oraş în SE Chinei, centrul ad-tiv al prov. Hainan, port la str. omonimă; 280,2 mii loc. (1990). Cen- tru comercial şi turistic. Şantiere navale. Ind. alim. (ulei de palmier, conserve de peşte, zahăr, ceai), chimică şi textilă (bumbac). HAIKU (HAIKAI) (cuv. japonez) s. n. Poem clasic japonez, cultivat începând cu sec. 15; alcătuit din trei versuri, primul şi ultimul din cinci silabe, iar al doilea din şapte; se caracterizează printr-o deosebită concizie şi delicateţe a expresiei lirice. Au compus h.: Matsuo Basho (1644-1694), Uejima Onitsura (1661-1738), Yosa Buson (1716-1784), Kobayashi Issa (1763— 1827). HAILAR, oraş în NE Chinei (Mongolia Interioară), pe râul omonim; 180,7 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Mare centru comercial. Ind. textilă, piei. şi alim. Vechiul nume: Hulun. HAI LE SELASSIE I [hile selase] (Tafarl Makonnen, încoronat sub numele de ~) (1892-1975), împărat al Ethiopiei (1930-1974). în 1916, a devenit regent şi conducător de facto al ţării; în timpul ocupaţiei italiene a trăit în emigraţie (1936-1941). A iniţiat reforme social-economice (abolirea sclaviei, 1924), urmărind modernizarea statului. Detronat în 1974 printr-o lovitură militară şi, probabil, asasinat. HAIMANA (< tc.) s. f. Om de nimic, fără căpătâi; derbedeu, vagabond. ^ Expr. (Adverbial) A umbla haimana -a vagabonda, a hoinări. HAIMANALELE v. I. L. Caragiale. HAIMOVICI 1. Mendel H. (1906— 1973, n. laşi), matematician român. Acad. (1963), prof. univ. la laşi. Contribuţii în geometria diferenţială (la teoria spaţiilor cu metrică dată, a varietăţilor neolonome) şi în analiza matematică (la integrarea ecuaţiilor cu derivate parţiale). 2. Adolf H. (1912-1990, n. laşi), matematician român. Frate cu H. (1). Prof. univ. la laşi. Contribuţii în geometria diferenţială a spaţiilor conforme sau cu conexiune afină şi în domeniul analizei matematice (la ecuaţiile cu derivate parţiale). HAIN, -A (< tc.) adj. 1. (Pop.) Neîndurător, crud, câinos, hapsân. 2. (înv.) Trădător, necredincios. HAINAN 1. Insulă în Marea Chinei de Sud, în apropierea ţărmului de SE al R. P. Chineze, formând o prov. a Chinei (din 1988); 34 mii km2; 7,3 mii. loc. (1997). Oraşe pr.: Haikou (centrul ad-tiv al prov.), Wuzhi Shan, Baoting. Relief muntos (alt. max.: 1 867 m). Climă tropical-musonică. Expl. de min. de fier, auro-argentifere, tungsten, huilă şi forestiere. Cafea, bumbac, orez, trestie de zahăr, banane şi piper. Sericicultură. 2. Strâmtoare între insula cu acelaşi nume şi continent, unind Marea Chinei de Sud cu Golful Bac Bo. Lungime: 93 km; lăţime: 18,5 km.; ad.: 36-108 m. HAINAUT 8 HAINAUT [eno] (HENEQOUWEN) [hainekoue], regiune istorică la V de Masivul Ardeni (Belgia de S şi N Franţei), străbătută de fl. Escaut (cu afl. său Haine), afl. dr. al Meusei. Vechi expl. de huilă (Borinage şi Charleroi). Ind. metalurgică, chimică, a sticlei, textilă şi alim. Culturi de grâu şi sfeclă de zahăr. Comitatul H. a fost întemeiat în sec. 9. Prin Tratatul de la Delft (1428), a intrat în stăpânirea ducilor de Burgundia, iar în 1477 (definitiv în 1482), în cea a Habsburgilor, devenind una dintre cele 17 provincii ale Ţărilor de Jos. Conform prevederilor Păcii de la Nijmegen (1678), partea meridională a fost alipită Franţei; în 1830, restul terit. a fost inclus în Belgia. HAINĂ (< bg., srb.) s. f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiecte de îmbrăcăminte (în special bărbăteşti). Un rând de haine =s\un costum băr- bătesc complet, alcătuit din pantaloni, h. şi vestă. ♦ (La sg.) îmbrăcăminte bărbătească pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Veşmânt lung şi larg care acoperă tot trupul. + Palton. 2. (BIOL.) H. de nuntă = înfăţişare deosebită pe care o capătă masculii unor peşti, batracieni, păsări în perioada împerecherii. HAI PHONG [hai foi]], oraş în NE Vietnamului, în delta fl. Hong Ha; 456 mii loc. (1989). Nod de comunicaţii. Aeroport. Pr. port al ţării (export de cereale, cărbune, fosforite etc.). Metalurgia cositorului; constr. navale, montaj auto, sticlă, ciment, conserve de peşte. Filatură de bumbac; ceramică. Punct terminus al c.f. dinspre Kunming (China). întemeiat de francezi în 1846. A suferit importante distrugeri în timpul violentelor lupte între francezi şi Viet-minh (1946); alipit statului nord-vietnamez prin Acordurile de la • Cap fr Foux oJt F°rt-^ \ ac ^^XQona/Ve^ % UbertâX ~ .. J oEn"«'ysL'~-' î ta ~ GoViu\ “ HJ^LT iSl 0 10 20 30 km 1 ■■■■! 1 I 3------ âVacheI| Lâogăne 2674 Bainet oJacmel l,0RNE SELlV - Grand Gosier ( DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Departamente Suprafaţa (km2) Populaţia (1992) Capitala Artibonite 4 532 961 512 Gonaîves Centre 3 700 467 514 Hinche Grande Anse 3 284 616 200 Jeremie Nord 2 045 724 100 Cap-Haitien Nord-Est 1 752 239 734 Fort-Liberte Nord-Ouest 2 330 395 442 Port-de-Paix Ouest 4 649 2 285 044 Port-au-Prince Sud 2 893 630 007 Les Cayes Sud-Est 2 215 444 323 Jacmel Geneva (1954). Bombardat în repetate rânduri de aviaţia americană în timpul războiului dintre Nord şi Sud. HAIT (< ucr.) s. n. (Reg.) laz artificial, format prin colectarea, cu ajutorul unui baraj, a apelor pâraielor, ceea ce duce la ridicarea nivelului apelor râului deversor, permiţând înaintarea plutelor pe acest râu. HAITĂ (< magh.) s. f. 1. Grup de lupi (sau de câini) care umblă împreună (după pradă). ♦ Fig. Bandă (de răufăcători). 2. Goană (2). HAITI 1. Vechiul nume al ins. Hispaniola. 2. Republica ~ (Râpublique d’Haiti/Repiblik Dayti), stat în America Centrală insulară, în partea centrală a arh. Antilele Mari (M. Caraibilor), cuprinzând treimea vestică a ins. Hispaniola şi mai multe insule mici din apropiere (île de la Gonâve, île de la Tor-tue, île â Vache ş.a.); 27,8 mii km2; 7,2 mii. loc. (1995). Limbi oficiale: franceza şi creola haitiană. Religia: creştină (catolici 80%, protestanţi 10% ş.a.), credinţe africane (voudou). Cap.: Port-au-Prince. Oraşe pr.: Cap-Haitien, Gonaîves, Les Cayes. Este împărţit în nouă departamente. Relief predominant muntos (2/3 din terit.; alt. max. în vf. Morne la Selle, 2 674 m), mai semeţ în SE, calcaros, iar în rest podişuri (în centru şi N) şi câmpii litorale. Climă tropicală, nuanţată de relief, cu două sezoane ploioase (mai—iul. şi sept.— oct.); puternice uragane afectează mai ales coasta sudică. Temp. medie anuală este de 27°C, iar precipitaţiile însumează c. 2 500 mm în sezoanele ploioase şi c. 500 mm în extrasezon. Vegetaţie tropicală în câmpii, aridă şi semiaridă în munţi (pădurile acoperă doar 3,7% din terit.). Lipsit practic de resurse min. (mici zăcăminte de min. de fier, cupru, aur, argint, sulf, sare; cele de bauxită s-au epuizat), H. are o economie dominată de o agricultură de 9 HAKASIA subzistenţă, ce nu asigură necesarul intern. Terenurile arabile reprezintă 32,6% din supr. ţării, pe care se cultivă porumb, orez, manioc, sorg, tutun, bumbac, arahide, fasole, batate (200 mii t, 1993), igname, legume; în 1993, existau plantaţii de mango (230 mii t), arbori de cafea (34 mii t, singura cultură comercială) şi cacao, trestie de zahăr (2,6 mii. t), bananieri, ananas, citrice. Creşterea animalelor (mii capete, 1993): bovine (800), porcine (200), caprine (910). Ind. produce componente electronice, material sportiv, textile şi conf., jucării, ciment, cherestea, încălţ., medicamente, produse alim. (zahăr, rom, conserve, ţigarete, brânzeturi, uleiuri eterice). Pescuit. C.f.: 354 km. Căi rutiere: 4 mii km. Navigaţie pe râul Artibonite (160 km). Turism: capitala şi oraşele Cap-Haitien (ruinele palatului Paulinei Bonaparte, citadela şi ruinele castelului Sanssouci al regelui Henri Christophe — 1811) şi Les Cayes (fort, arsenal sec. 18-19). Moneda: 1 gourde = 100 centimes. Export: cafea, zahăr, rom, lemn preţios, mango, jucării şi articole sportive, produse electronice. Import: produse alim., utilaje ind. şi mijloace de transport, bunuri de larg consum, combustibili ş.a. — Istoric. Descoperită de Cristofor Columb (5 dec. 1492), care a denumit-o La Isla Espafiola (Hispanio-la) şi a întemeiat aici (1493) fortul Na-vidad, nucleul localităţii Isabela, primul oraş spaniol pe teritoriul american. în secolul următor a devenit una dintre principalele baze ale piraţilor francezi, veniţi din insulele Tortuga şi Cayman. în mai puţin de un secol populaţia băştinaşă, formată din indienii arawak şi tainos, a fost exterminată şi înlocuită, treptat, cu sclavi negri aduşi din Africa Centrală şi de Vest, care erau folosiţi pe plantaţiile de tutun, indigo, trestie de zahăr şi cafea. Prin Tratatul de la Ryswick (1697), partea de V a insulei a fost cedată de spanioli francezilor, care au numit-o Saint-Do-mingue. în sec. 18 a cunoscut o deosebită prosperitate. în preajma Revoluţiei Franceze, compoziţia etnică era: 465 000 de negri, 30 000 francezi şi 27 000 mulatri. încurajaţi de primirea drepturilor politice (1790), în 1791 sclavii negri s-au revoltat, sub conducerea lui Toussaint L’Ouverture, şi au ocupat întreaga insulă. Intervenţia Franţei (care, prin Tratatul de la Basel, 1795, anexase şi partea spaniolă) a restabilit temporar autoritatea metropolei. O nouă răscoală, condusă de Jean Jacques Dessalines, a fost încununată de succes, trupele franceze fiind alungate. La 1 ian. 1804, întreaga insulă şi-a proclamat independenţa, sub numele de H. (recunoscută de Franţa în 1825), iar Dessalines a devenit împărat (1804-1806), sub numele de lacob I. A urmat o perioadă de instabilitate politică, în urma căreia, partea de E a insulei s-a proclamat independentă (1844), sub denumirea de Republica Dominicană (cu populaţie hispanică). în 1859, partea de V a devenit şi ea republică (cu o populaţie francofonă), rămânând însă pradă convulsiilor politice. în perioada 1915— 1934, S.U.A. a ocupat H., încercând să stabilizeze situaţia, dar fără succes. După o perioadă de haos, în sept. 1957, Frangois Duvalier (Papa Doc) a instaurat un regim dictatorial sângeros, sprijinit de poliţia politică secretă (Tonton Macoutes), continuat după moartea lui (1971), de fiul său, Jean Claude Duvalier, în forme mai atenuate. Confruntat cu ostilitatea crescândă a populaţiei, Jean Claude Duvalier a părăsit H. (1986), puterea fiind luată provizoriu de armată. încercarea de a institui un regim democratic nu a izbutit, conflictele şi tentativele de lovitură de stat multiplicându-se rapid şi ducând la pauperizarea accentuată a ţării. La 6 dec. 1990, cu o mare majoritate, a fost ales preşedinte preotul catolic Jean-Bertrand Aristide (primul preşedinte ales democratic), dar care a fost răsturnat (30 sept. 1991) printr-o lovitură de stat a armatei şi obligat să părăsească ţara, în care s-a instaurat un regim militar. La iniţiativa O.N.U. şi a Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.) au fost impuse sancţiuni economice şi o blocadă militară, solicitându-se revenirea la un regim democratic. în urma intervenţiilor Consiliului de Securitate al O.N.U. (24 nov. 1992 şi 31 iul. 1994), o forţă multinaţională (practic, americană) a ocupat H. (18-19 sept. 1994) şi l-a reinstalat pe Jean-Bertrand Aristide ca preşedinte. La expirarea mandatului oficial al lui Aristide (17 dec. 1995) a fost ales preşedinte Rene Preval (intrat în funcţie la 7 febr. 1996), dar situaţia economică şi tulburările interne continuă să reprezinte o problemă. Republică prezidenţială, potrivit Constituţiei adoptate în mart. 1987, parţial în vigoare. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, compus din Senat şi Camera Deputaţilor, iar cea executivă de un cabinet numit de preşedinte (ales pentru un mandat de cinci ani). £tienne Hajdu: „Elena" HAITI NK, Bernard Johann Hermann (ri. 1929), dirijor olandez. A condus orchestre importante, urmându-i lui Van Beinum în fruntea orchestrei Concertgebouw din Amsterdam. Preferinţă pentru repertoriul clasic, în special romantic (Wagner) şi romantic târziu (R. Strauss, Mahler, Bruckner). HAJDU [aidu], Iztienne (n. 1907, Turda), sculptor francez de origine română, Stabilit la Paris (1927). Elev al lui Niclausse şi Bourdelle. Lucrările sale decorativ-abstracte sunt influenţate de F. Leger şi, în special, de C. Brân-cuşi. Sculpturile, eliberate de orice modele exterioare, realizate în marmoră şi, mai ales, în metal, au forme simple, stilizate şi dinamice („Şapte coloane pentru Mallarme", „Elena"). HĂJJ ‘Umar, al- (‘Umăr Ibn Sa‘id Tal) (1797-1864), conducător militar arab. Desemnat de viceregele Egiptului, Ibrahim Paşa, calif al Africii Negre. A convertit, cu forţa, la islamism mari regiuni din centrul Africii. Imperiul creat de el a fost anexat de francezi (1897). HAJâS [hşioj] Gyorgy (n. 1912), matematician ungur. Prof. univ. la Budapesta. Lucrări în domeniul geometriei. M. coresp. al Acad. Române (1965). HAKASIA (HAKASĂ), republică (din 1992) în Federaţia Rusă, în SE Siberiei; 61,9 mii km2; 584 mii loc. (1994). Centrul ad-tiv.: Abakan. Expl. forestiere, de cărbuni superiori, min. de fier, cupru, plumb, molibden, aur. Grâu, porumb şi plante furajere. Creşterea bovinelor şi porcinelor. Numele rep. vine de la populaţia hakaşilor, de religie ortodoxă, care vorbesc hakasa, limbă din familia altaică, ramura turcică, scrisă (din 1939) cu alfabet rus. T HAK1M HAKIM, Tawfiq al- (1898-1987), scriitor egiptean. Proză a realităţii cotidiene („Jurnalul unui judecător de ţară"). Piesele sale, inspirate din mitologia antică („Oedip rege", după Sofocle) sau din patrimoniul religios şi tradiţional islamic („Muhammad", „Shahră-zăd“), dezbat, în manieră simbolică, probleme ale individului şi, mai ales, ale intelectualului sfâşiat între diverse lumi sau aspiraţii („între război şi pace“, „Călătorie spre mâine"). Eseuri („Arta literaturii"). HAKLUYT [haeklu:t], Richard (c. 1552-1616), geograf englez. A susţinut în lucrările sale („Călătorie principală", „Călătorii şi descoperiri ale naţiunii engleze") politica de expansiune elisabetană. HAKODATE, oraş în N Japoniei (Hokkaido), port la str. Tsugaru; 298,9 mii loc. (1995). Constr. navale, întreprinderi mecanice, (strunguri), şi alim. (conserve de peşte). Legat prin-tr-un feribot şi prin tunelul Seikan cu oraşul Aomori (Honshu). Universitate. Staţiune balneoclimaterică (ape termale). Turism. HAKUSAN, vulcan stins în Japonia, în partea central-vestică a ins. Hon-shu, la c. 50 km SE de oraşul Ka-nazawa. Are cinci vârfuri, între care cel mai înalt atinge 2 702 m. Inclus în Parcul Naţional Hakusan (474 km2) împreună cu Fuji Yama (Fuji San) şi Tateyama reprezintă cei mai cunoscuţi munţi vulcanici din Japonia. Ceremonii religioase. Obiectiv turistic. HALAB v. Alep. HALAHA (cuv. ebr. „a merge") subst. (în tradiţia ebraică) Ansamblu de legi cu caracter normativ-juridic, cuprinse în „Tora" şi codificate în „Tâl-mud“, care organizează viaţa personală şi colectivă în comunităţile evreieşti. HALAJ (< fr.) s. n. Operaţie de tragere (remorcare) a ambarcaţiilor, plutelor, şlepurilor etc. pe canale, fluvii sau râuri; tragere la edec. ^ Drum (sau zonă) de halaj v. drum (1). HALAL (< tc.) subst., interj. 1. Subst. Hrană pe bază de proteine animale (miel, capră, oaie, pui — carnea de porc fiind exclusă) pregătită potrivit preceptelor religioase musulmane. Echivalent al cuşerului la evrei. 2. Interj. Exclamaţie care exprimă admiraţia. ^ Expr. (Fam., adesea ironic) Halal să-mi (ori să-ţi etc.) fie = bravo! să-mi (ori să-ţi etc.) fie de bine. HALANAY, Aristide (1924-1997, n. Râmnicu Sărat), matematician ro- Hală (2). Biserica Neagră din Braşov Halberstadt. Biserica Lieben Frau mân. Prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în domeniul ecuaţiilor diferenţiale („Teoria calitativă a ecuaţiilor diferenţiale", „Teoria calitativă a sistemelor cu impulsuri", în colab.). HALAS [halaj], Frantiăek (1901 — 1949), poet ceh. Poezie modernistă, cu accente de revoltă socială, de inspiraţie tragică şi metafizică sau patriotică („Cocoşul negru înspăimântă moartea", „Crâmpeie de speranţă"). Participant la mişcarea de rezistenţă din timpul celui de-al doilea război mondial. HALAT (< tc., bg., rus.) s. n. Haină lungă şi largă, care se poartă în casă. H. de baie = h. confecţionat dintr-o ţesătură absorbantă care se îmbracă după baie. ♦ Obiect de îmbrăcăminte din pânză, purtat la lucru pentru a proteja îmbrăcămintea ori din motive de igienă. 10 HALĂ (< fr., germ.) s. f. 1. Clădire dotată cu instalaţii necesare pentru comercializarea alimentelor; piaţă acoperită. 2. (ARHIT.) Formă de organizare a spaţiului în arhitectura unor biserici gotice. -O (adjectivat) Biserica h. = biserică având o navă centrală, dublată de nave laterale (Biserica Neagră din Braşov, Biserica Sf. Mihail din Cluj-Napoca. 3. Clădire-parter acoperită, având una sau mai multe deschideri, care ocupă o suprafaţă de teren relativ mare. După destinaţie, se deosebesc: h. publice, h. industriale, h. de depozitare. HALBAN [albă], Hans (1877-1964), fizician francez de origine austriacă. A descoperit (1939),. împreună cu Fr. Jo-liot-Curie şi L. Kowarski, emisia de neutroni care are loc în timpul fisiunii uraniului. împreună cu L. Kowarski, a participat la construirea primului (1947) şi a celui de-al doilea (1952) reactor nuclear pe*bază de apă grea. HALBĂ (< germ.) s. f. Cană special pentru bere, din sticlă, având capacitatea de o jumătate de litru; p. ext. cantitatea de bere dintr-o astfel de cană. HALBE [halba], Max (1865-1944), scriitor german. Influenţat de Ibsen, a scris drame naturaliste cu elemente romantice, denunţând cu violenţă prejudecăţile sociale („Maica glie", „Dezgheţul", „Cei fără ţară") şi psihologice („Tinereţe"). Romane cu caracter autobiografic („Brazdă şi destin", „Fapta lui Dietrich Stobăus"). HALBERSTADT [halber/tat], oraş în partea central-nordică a Germaniei (Saxonia Superioară), la poalele M-ţilor Harz; 45,4 mii loc. (1991). Constr. de maşini agricole, vagoane de pasageri, utilaj energetic. Fabrici de hârtie, cauciuc, produse textile şi alim. (zahăr, conserve de carne). Biserica romanică Lieben Frau (sec. 12), catedrală gotică (sec. 13-15), primărie (sec. 14). Muzeu. Fundat în sec. 12. HALBWACHS [albvaj], Maurice (1877-1945), sociolog şi statistician francez. Adept şi continuator al lui E. Durkheim. A studiat îndeosebi mediile muncitoreşti („Cauzele sinuciderii", „Clasa muncitoare şi nivelurile de trai"). Şi-a bazat cercetările pe noţiunea de conştiinţă socială, manifestată prin intermediul memoriei colective („Cadrele sociale ale memoriei", „Psihologia colectivă", „Memoria colectivă"). A murit în lagărul de la Buchenwald. HALCĂ (< magh.) s. f. Bucată mare de carne sau (mai rar) din alt aliment. HALDAN s. m. v. aldan. 11 HALICARNAS Haleakala. Interiorul craterului HALDANE [ho:ldein] 1. John Scott H. (1860-1936), fiziolog britanic. A stabilit rolul dioxidului de carbon în reglarea respiraţiei. Inventator al unui aparat (care-i poartă numele) pentru studiul respiraţiei. 2. John Burdon Sanderson H. (1892-1964), biolog britanic. Fiul lui H. (1). Prof. univ. la Londra. Stabilit în India din motive politice (1957). Contribuţii în domeniul evoluţiei geneticii, biochimiei, biometri-ei, al aplicaţiilor matematicii în biologie şi al problemelor filozofice ale ştiinţelor naturii („Biochimia geneticii"). HALDĂ (< germ.) s. f. Loc de depozitare a sterilului sau a minereului cu concentraţie foarte slabă, rezultat din exploatările miniere în subteran sau la zi, de la prepararea minereurilor sau de la uzinele metalurgice. ♦ Loc de depozitare a gunoiului menajer. HALE [heil], George Ellery (1868-1938), astronom american. Prof. univ. la Chicago. Unul dintre fondatorii astronomiei solare moderne. A inventat (1891) spectroheliograful şi a construit (1897), la Yerkes, primul telescop-turn din lume. Studii asupra magnetismului solar (a descoperit câmpul magnetic al Soarelui, ciclul solar de 22 de ani şi a emis, în 1908, o teorie cu privire la originea petelor solare). Organizatorul observatoarelor de pe Munţii Wilson şi Palomar. HALE [heil], Slr Matthew (1609-1676), jurist englez. Unul dintre marii istorici ai dreptului, cunoscut pentru imparţialitatea sa judecătorească în timpul Revoluţiei Engleze (1642-1649). Rol important în fundamentarea juridică a Restauraţiei lui Carol II. HALEAKALA, vulcan stins în ins. Maui (arh. Hawaii), cu un crater ce are 11,3 km lungime, 4 km lăţime, 32 km circumferinţă, 762 m adâncime şi 49 km2, cel mai mare din lume. Alt. max.: 3 055 m. Parc naţional (11,1 ha, creat în 1961). HALEBARDĂ (< fr.) s. f. (fn Evul Mediu) Armă în formă de lance, terminată cu un vârf de fier ascuţit, prevăzut cu o secure pe o parte şi cu un cârlig pe partea opusă. HALES [heilz], Stephen (1677-1761), chimist şi naturalist britanic. Inventator al unor dispozitive pentru conservarea alimentelor, pentru purificarea apei de mare etc. A efectuat experienţe cu privire la forţa de ascensiune a sevei în plante. HALEVI YEHUDAH (IUDA) (c. 1075-1141), poet şi filozof evreu spaniol. Autor a peste 800 de poeme dedicate poporului evreu. Susţine superioritatea iudaismului faţă de filozofia aristotelică, de creştinism şi de islamism („Cartea de argumente şi dovezi în apărarea credinţei dispreţuite") şi relatează convertirea la iudaism a ka-zarilor din Crimeea („Cartea kazarilor"). HAL£VY [alevj] 1. Jacques Fro-mental H. (pe numele adevărat Elias Levy) (1799-1862), compozitor francez. Elev al lui Cherubini. Prof. al lui Gou-nod şi Bizet. Opere în stil romantic, tragice sau comice („Evreica", „Fulgerul", „Regina Ciprului"), balete, cantate. 2. Ludovic H. (1834-1908), scriitor francez. Nepotul lui H. (1). A scris, Halebardă împreună cu H. Meilhac, librete de operă („Carmen" de Bizet), precum şi libretele principalelor operete ale lui Offenbach („Frumoasa Elena", „Viaţa pariziană", „Pericola"). Romane de moravuri („Abatele Constantin"). HALEVY, Mayer A. (1900-1972, n. Piatra-Neamţ), rabin din România. Autor al unor studii privind comunitatea evreiască de pe teritoriul românesc („Comunităţile evreilor din laşi şi Bucureşti"). HALEY [heili], Arthur (n. 1920), scriitor australian. Romane cu acţiune dinamică („Aeroportul", „Roţile", „Hotelul", „Mânuitorii de bani", „Ştirile de seară"), toate ecranizate. HALEY [heili], Bill (pe numele adevărat William John C. Haley) (1925— 1981), chitarist, cântăreţ, dirijor şi compozitor american. A evoluat (împreună cu formaţia sa „The Comets") de la muzica tradiţională americană la rock-and-roll. în 1954 a devenit prima vedetă mondială a rock-and-roll-ului. Piesa „Rock around the clock" este primul hit al genului, devenind simbolul unei generaţii rebele şi violente. HALF (< engl.) s. m. (Rar) Jucător de fotbal la mijlocul terenului; mijlocaş. HALFFTER [alfter], familie de muzicieni spanioli. 1. Rodolfo H. (n. 1900), compozitor spaniol. Stabilit în Mexic. Membru al grupului celor opt. Tehnică îmbinând serialismul şi tradiţia lui M. de Falia. Balete („Don Undo de Al-meria"), lucrări orchestrale. 2. Ernesto H. (n. 1905), compozitor şi dirijor spaniol. Frate cu H. 1. Elev al lui de Falia, a cărui cantată scenică, „Atlantida", o finalizează după moartea acestuia. Lucrări influenţate de Stravinski, de Grupul celor şase („Canticum In Memoriam P.P. Johannem XXIII"). 3. Cristobal (n. 1930), compozitor şi dirijor spaniol. Nepot al lui H. 1. şi 2. Ataşat, în compoziţie, tradiţiei polifonice spaniole („Riccercare para organo"), este unul dintre principalii reprezentanţi ai avangardei. Ca dirijor, repertoriul său a inclus treptat piese muzicale contemporane (invitat uneori să-şi dirijeze propriile lucrări). HALIQ v. Cornul de Aur. HALICARNAS (HALICARNASSUS), oraş antic pe ţărmul de SV al Asiei Mici, întemeiat de coloniştii dorieni în sec. 12 Î.Hr. Aici, Artemisa a construit (mijlocul sec. 4 î.Hr.) în memoria soţului ei Mausol, satrapul Cariei, un monument funerar (Mausoleul din H.). HALICI 12 Halicamas. Basorelief de pe mausoleu, reprezentând o scenă de luptă dintre greci şi amazoane considerat una dintre cele „şapte minuni" ale lumii. Azi Bodrum, Turcia. HALICI, Mihail (1643-c. 1712, n. Caransebeş), erudit şi poet român. Rector al Colegiului reformat din Orăştie (1667-1669). Aytorul unei ode (1674) scrise în româneşte, cu caractere latine, afirmând latinitatea poporului român. Presupus autor al primului dicţionar bilingv având ca bază limba română, „Dictionarium valachico-lati-num“ („Anonymus Caransebesiensis"). HALICI-VOLÎNIA, cnezat rus constituit pe terit. de azi ale Ucrainei apusene şi ale Poloniei, în timpul lui Roman Mstislavici (1199-1205), prin unificarea teritoriilor cnezatelor Halici şi Volînia. A cunoscut o puternică înflorire sub Daniil Romanovici. Supus de tătari (1259) şi de poloni (1387), sub a căror dominaţie a rămas până în 1772, când a fost înglobat Rusiei. HALIDE, Edib Adivar (1883-1964), reformator şi scriitor turc. Prof. univ. la Istanbul. Susţinător al drepturilor femeilor. Adept al mişcării naţionaliste, în exil (1925-1938) pentru convingerile sale politice. Romane cu tentă naţio-nal-socială („Noul Turan“, „Familia", „Fiul lui Zeyno“). HALIFAX [haelifaeks] 1. Oraş în centrul Marii Britanii (Anglia), la 35 km NE de Manchester; 87,5 mii loc. (1981). Nod de comunicaţii. Aeroport. Oţelărie. Constr. de strunguri. Filaturi şi ţesătorii de lână (covoare) şi bumbac; conf., produse alim. Biserica Saint John (sec. 15, restaurată în sec. 19). Primărie (1863). Muzeu. 2. Oraş în SE Canadei, centrul ad-tiv al prov. Nova Scoţia, important port la Oc. Atlantic (peste 11 mii. t trafic); punct terminus al c.f. transcanadiene; 114,5 mii loc. (1991). Aeroport. Metalurgie. Constr. navale, de automobile şi aeronautice; rafinărie de petrol; încălţ., ţesături, produse alim. (bere, conserve de peşte). Şase universităţi (cea mai veche din 1789). Biserica Saint Paul (1750), citadelă (1749), clădiri din sec. 19. Muzeu maritim. HALIFAX [haelifaeks], Edward Frederick Lindley Wood, conte (1881 — 1959), diplomat şi om politic conservator britanic. Vicerege al Indiilor (1926-1931). Ministru de Externe (1938-1940). Adept al politicii de conciliere cu Germania. HALIFAX [haelifaeks], Sir George Savile, marchiz (1633-1695), om de stat şi eseist englez. Orator de mare talent. Adept al monarhiei absolute, H. a contribuit la aducerea pe tronul Angliei a lui Carol al ll-lea Stuart şi, apoi, a fiului acestuia, lacob. Ulterior, a susţinut aducerea pe tron a stathuderului Ţărilor de Jos, Wilhelm de Orania. HALIMA (< ngr.) s. f. Povestire, întâmplare complicată, extraordinară. ♦ Fig. Situaţie încurcată, amestecătură, confuzie. HALIMA, carte populară alcătuită din fragmente ale colecţiei de povestiri şi basme arabe cunoscute sub titlul de „O mie şi una de nopţi", îmbogăţită şi cu alte povestiri şi fabule orientale, traduse sau apocrife, din culegerea „O mie şi una de zile“ de Petis de la Croix. Realizată pentru prima dată în Ib. neogreacă (Aravicon Miîhologhicon), la mijlocul sec. 18, această selecţie primeşte numele H. (înlocuindu-se cu acesta numele povestitoarei Şehera-zada) şi va fi tradusă, localizată şi răspândită în numeroase manuscrise româneşti din a doua jumătate a sec. 18 şi începutul sec. 19. Prima versiune integrală în limba română, datată 1783 şi atribuită monahului Rafail de la mănăstirea Hurez, a fost tipărită de l. Gherasim Gorjanu, în patru voi., între 1835 şi 1838 („Halima sau povestiri mitologhiceşti arăbeşti"). HALIPPA, Pan(telimon) (1883-1979, n. Cubolta, Soroca, Basarabia), publicist şi om politic român. M. coresp. al Acad. (1918). în 1905, în fruntea unor tineri intelectuali basarabeni, încearcă să impulsioneze redeşteptarea spiritului naţional. Colaborează la ziarul „Basarabia", prima publicaţie românească cu caractere chirilice, în paginile căreia a tipărit imnul revoluţionar „Deşteaptă-te române!"; arestat şi condamnat de autorităţile ruse. în 1908, a tipărit la Chişinău, cu caractere chirilice, „Pilde şi poveţe. întâia carte moldovenească de citire", iar în 1912, „Basarabia, schiţă geografică". A condus ziarul „Cuvânt moldovenesc". Fondator al Partidului Naţional Moldovenesc (1917). Vicepreşedinte (1917-1918) şi preşedinte (nov.-dec. 1918) al Sfatului Ţării, care a hotărât unirea Basarabiei cu România. Preşedinte al Partidului Ţărănesc din Basarabia (1918-1921). Ministru de stat (1919-1920), reprezentant al Basarabiei în guvernul României. A făcut parte din Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional-Ţă- Halifax (2). Vedere aeriană a citadelei 13 HALLEY rănesc. De mai multe ori ministru. Arestat şi închis ia Sighet (1950) de autorităţile române; predat, peste doi ani, celor sovietice, a fost judecat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică în Siberia. Predat din nou autorităţilor române (1955), este închis la Gherla (până în 1957). HALIT (< fr.; {i} gr. hal- ,,sare“) s. n. Sare gemă. HALL [ho:l], Asaph (1829-1907), astronom american. Prof. univ. la Harvard. A descoperit (1877) cei doi sateliţi ai planetei Marte: Phobos şi Deimos. Cercetări asupra planetelor, a paralaxei stelare şi a stelelor duble. HALL [ho:l], Charles Francis (1821-1871), explorator american. A efectuat trei expediţii (1860-1862, 1864-1869, 1871) în Arhipelagul Arctic Canadian. A descoperit str. Robeson şi M. Lincoln. Partea de NV a Groenlandei a primit numele de „Ţara lui Hall“. HALL [ho:l], Charles Martin (1863-1914), chimist american. A descoperit (1886), independent de P. Heroult, procedeul de obţinere a aluminiului din bauxită, prin electroliză. HALL [ho:!], Edwin Herbert (1855-1938), fizician american. Prof. univ. la Harvard. A studiat proprietăţile termice & . _ JS Halle. Der Rote Turm şi Marktkirche Pan(telimon) Halippa Edwin Herbert Hali şi electrice ale metalelor şi materialelor semiconductoare. A descoperit (1879) fenomenul de apariţie a unui câmp electric suplimentar într-un conductor sau semiconductor parcurs de curent electric când acesta se află în câmp magnetic (efectul H.). HALL [ho:l], Granville Stanley (1844-1924), psiholog american. Prof. univ. la Harvard şi la Johns Hopkins. A pus bazele primului laborator de psihologie (1883) din S.U.A.; fondator a mai multor periodice de specialitate. Cercetările sale s-au concretizat în numeroase lucrări („Probleme educaţionale", „întemeietorii psihologiei moderne", „Senescenţa: ultima jumătate a vieţii"). HALLĂJ, Abu al-Mughlth al-Husayn ibn Mansur al- ~ (c. 858-922), mistic musulman, predicator (India şi China) şi poet arab, originar din estul Iraq-ului. Autor al unor qaside şi „fragmente" (adunate ulterior într-un „Divan") care ilustrează concepţia sa religioasă ce presupune o comuniune extatică a sufletului cu Divinitatea. Condamnat pentru erezie, a fost închis şi, în urma refuzului de a retracta, a fost torturat şi decapitat. HALLE (Halle an der Saale) [hala], oraş în partea central-estică a Germaniei (Saxonia Superioară), la 50 km NV de Leipzig, port pe Saale; 294 mii loc. (1995). Nod de comunicaţie. Expl. de lignit. Constr. de strunguri şi utilaje electrotehnice, chimice şi alim.; produse electronice, prelucr. cauciucului, conf. şi tricotaje, produse alim., încălţ. Universitate (1694). Monumente: Moritzkirche (sec. 14-16), primărie (sec. 15-16), Der Rote Turm (sec. 15), Marktkirche (sec. 16), dom (sec. 16) şi castelul Moritzburg (sec. 15-16, reconstruit în sec. 19, azi muzeu). Academie de Arte Frumoase. Muzeul „G.F. Hăndel". Menţionat documentar îri 806. A făcut parte din Hansă (1281-1478). Reşedinţă arhiepiscopală (1503-1680). A aderat la Reformă în 1522. Prin Pacea Westfali-că (1648), H. a trecut la Brandenburg (în 1680). HALLER [aler], Albin (1849-1925), chimist francez. Prof. univ. la Nancy şi Sorbona. Cercetări în domeniul chimiei organice (sinteza acidului citric şi a mentolului). Studii privind camforul şi derivaţii săi. M. de onoare al Acad. Române (1909). HALLER [germ. halar, fr. aler], Albrecht von (1708-1777), fiziolog, embriolog şi poet iluminist elveţian de limbă germană. Prof. univ. la Gottingen. Contribuţii în domeniul anatomiei şi embriologiei, la studierea excitabilităţii şi contractilităţii muşchilor, circulaţiei sângelui şi a respiraţiei. A descoperit funcţia bilei. Poeme de-scriptiv-didactice („Alpii"), lirică filozofică („Despre originea răului"), romane utopice („Usong") de orientare tradiţionalistă. HALLEY [haeli], Edmond (1656— 1742), astronom şi geofizician englez. Prof. univ. la Oxford. Director al Observatorului Greenwich. Cercetări asupra magnetismului terestru şi asupra qometelor. A observat (1682) cometa care-i poartă numele şi a arătat, prin calcule matematice, că aceasta se apropie de Pământ la fiecare 76 de ani. A întocmit catalogul stelelor din emisfera australă (1679) şi a descoperit mişcările proprii ale stelelor (1718). A determinat paralaxa Soarelui. — Cometa H., cometă cu perioada de revo- HALLIDAY 14 Edmond HaJIey Cometa Hailey luţie circumsolară de 76 de ani. S-au înregistrat până în prezent 30 de apariţii. A fost observată prima oară în 239 î.Hr. şi ultima oară în 1986, când a fost studiată, sonda spaţială „Giotto“ executând fotografii ale nucleului său. Apariţia ei, în 1066, în timpul cuceririi Angliei de către normanzi, a fost imortalizată pe tapiseria de la Bayeux. HALLIDAY [heelidei], Michael Alexander Kirkwood (n. 1925), lingvist britanic. Prof. univ. la Londra şi Sydney. Reprezentant al curentului funcţionalist. Contribuţii la teoria limbajului („Cercetări asupra funcţiilor limbajului", „Limbajul ca semiotică socială"). HALLOISIT (< fr.) s. n. Silicat natural hidratat de aluminiu din grupa mineralelor argiloase, alb sau divers colorat, mat. Se formează ca urmare a descompunerii alumosilicaţilor, prin procese hidrotermale sau în condiţii exogene. în apă se umflă, mărindu-şi de câteva ori volumul, fiind principalul component al refractarelor silico-alu-minoase. HALLOWEEN [haelouim] subst. Sărbătoare preluată de creştinism dintr-un cult păgân. în tradiţia celtică, H., ca sărbătoare a focului, anunţa sfârşitul anului. în Marea Britanie, Irlanda şi mai ales în S.U.A., unde se celebrează în seara zilei de 31 oct., se crede că de H. duhurile morţilor bântuie prin fostele lor case, iar vrăjitoarele şi diavolii împânzesc văzduhul. HALLSTATT [hal/tat], numele convenţional al primei perioade a fierului, denumită astfel după staţiunea cu acelaşi nume din S Austriei, unde, în sec. 19, a fost descoperită o mare necropolă (peste 2 000 de morminte). Cuprinde intervalul de timp dintre anii 1200 şi 400 î.Hr. Pe terit. României a cunoscut trei etape: H. vechi sau timpuriu (1150-850 î.Hr.), H. mijlociu (850-650 î.Hr.) şi H. târziu (650-450/400 Î.Hr.). HALLSTEIN [hal/tain], Walter (1901-1982), jurist şi diplomat german. Unul dintre fondatori şi preşedinte (1958-1967) al Comunităţii Economice Europene (Piaţa Comună). A susţinut ideea unei Europe unite.' HALLSTROM [ha:lstrom], Per (1866-1960), scriitor suedez. Maestru al nuvelei („Păsări rătăcite", „Purpură"); romane („O istorie veche"), teatru („Erotikon"), poezii simboliste („Lirică şi fantezii"). HALLYDAY [haelidei], Johnny (pe numele adevărat Jean-Philippe Smet) (n. 1943), cântăreţ francez. A debutat (1959) ca şansonetist, apoi a devenit un promotor al rock-and-roll-ului francez, în perioada în care în S.U.A. genul se apropia de apus. Contestat de mişcarea muzicii alternative, după un deceniu mai dificil, la începutul anilor ’80 revine în forţă cu albume mai complexe („Rock’n’roll Attitude, 1985) şi o carieră cinematografică de acelaşi nivel. Roluri în filme („Detectivul"). HALMAHERA (GILOLO sau JAI-LOLO) 1. Insulă în arh. Moluce (Indonezia); 17,8 mii km2. Localit. pr.: Jailolo. Relief muntos vulcanic (vf. Gamkonora: 1 635 m); păduri tropicale. Culturi de orez, porumb, palmier de cocos. Mirodenii. 2. Mare de origine tectonică în V Oc. Pacific, între ins. Halmahera (la V) şi Noua Guinee (la E); 75 mii km2. Ad. max.: 3 225 m; ad. medie: 1 105 m. Comunică în S cu M. Ceram, iar în N cu Oc. Pacific prin str. omonimă (între ins. H. şi Gebe). Salinitate: 34%o. HALMĂŞD, com. în jud. Sălaj; 2 725 loc. (1998). Biserica Sf. Dumitru (sec. 18). HALMEU, com. în jud. Satu Mare; 7 675 loc. (1998). Produse alim. Punct de frontieră cu Ucraina. Staţie de c.f. Biserica Naşterea Maicii Domnului (1831), în satul Porumbeşti. Menţionat documentar în 1271. HALMIROLIZĂ ({s} gr. halmyros „sărat" + lysis „dizolvare") s. f. Proces de alterare şi sintetizare a mineralelor noi, care au loc la mici adâncimi, în apele litorale ale mărilor şi oceanelor (ex.: glauconitul). HALMOŞ, Gheorghe (n. 1915, Oradea), pianist român. Prof. univ. la Bucureşti. Afinităţi pentru repertoriul clasic, în special pentru Beethoven. HALMSTAD [halmsta:d], oraş în SV Suediei, pe ţărmul str. Kattegat; 83,5 mii loc. (1996). Ind. textilă şi a pielăriei. întemeiat la începutul sec. 14. Biserică în stil gotic (sec. 14); castel în stil renascentist (sec. 15). HALO (< fr. {i}; {s} gr., lat.) s. n. 1. Fenomen optic (fotometeor) care constă în apariţia unor inele luminoase în jurul Soarelui sau al Lunii, datorită refracţiei, reflexiei şi dispersiei luminii în cristalele de gheaţă aflate în suspensie în atmosfera înaltă. 2. Zonă luminoasă care apare pe fotografii în jurul imaginii unui punct strălucitor. 3. Fenomen psihologic normal, frecvent întâlnit, constând în contagiunea şi influenţarea percepţiei şi a evaluării sau a aprecierii unui subiect (poate fi pozitiv sau negativ). HALOFI.ŢĂ (< fr. {i>; {s} gr. hal- „sare" + phyton „plantă") s. f., adj. (Plantă) adaptată condiţiilor de viaţă pe solurile sărate (ex. gărdurariţa, sica). HALOGENARE (< după fr.) s. f. Reacţie chimică prin care se introduc unul sau mai mulţi atomi de halogen în molecula unui compus organic. Se foloseşte (în special fluorurarea şi clorurarea) la obţinerea unor solvenţi, freoni, polimeri, coloranţi etc. HALOGENI (< fr. {i>; {s> gr. hal-„sare" + gennao „a produce") s. m. pl. Denumire generică pentru elementele fluor, clor, brom, iod şi astatin, din grupa a VI l-a principală a sistemului periodic al elementelor; elemente foarte active din punct de vedere chimic, fiind cele mai electronegative; au proprietatea de a forma săruri prin combinare directă cu metalele. HALOGENURĂ (< fr.) s. f. Compus al unui halogen cu alte elemente chimice, radicali organici sau anorganici. HALOMORF, -Ă (< fr.) adj. (Despre sol) Caracterizat prin acumularea sărurilor solubile (cloruri, sulfaţi şi azotaţi de sodiu) în orizontul superior (ex. so-lonceacul, soloneţul, solodiul, răspândite în reg. deşertice, semideşertice şi de stepă). 15 HAMAMATSU HALQ EL-OUfcD (HALQ AL-WĂDI), oraş în Tunisia, la NE de Tunis, port la M. Mediterană; 67,7 mii loc. (1989). Reparaţii navale. Pescuit. Export de min. de fier şi fosfaţi. Staţiune balneară. Vechiul nume: La Goulette. HALS [ha:ls], Frans (c. 1580-1666), pictor olandez. Maestru al portretului individual şi de grup. Scenele de gen reflectă un amestec de senzualitate şi dragoste de viaţă, de gravitate şi de umor („Cina ofiţerilor archebuzieri", „Vrăjitoarea Malle Babbe“, „Ţigancă râzând", „Bărbatul în haine negre"), şi se caracterizează prin vervă, spontaneitate, tuşă amplă şi colorit discret. HÂLSINGBORG v. Helsingborg. HALSTED [ho:lstad], William Stewart (1852-1922), chirurg american. Prof. univ. la Johns Hopkins. Fondatorul primei şcoli de chirurgie din S.U.A. A introdus noi procedee de tehnică operatorie. A preconizat tratarea cancerului de sân prin eliminarea glandei ma-mare, a muşchilor pectorali şi a ganglionilor axilari. HALTĂ (< germ., fr.) s. f. 1. (TRANSP.) Punct de oprire reglementară (de scurtă durată) a trenurilor personale pentru deservirea traficului de călători; gară mică. 2. Oprire, popas. 3. (MILIT.) Scurtă oprire a trupelor în marş pentru odihnă, ajustarea echipamentului şi verificarea tehnicii de luptă. HALTER (< fr. {i}; {s} gr. halteres „haltere") s. m. (ZOOL.) Balansier (3). HALTERA (< fr., gr.) s. f. 1. Aparat de atletică grea, format dintr-o bară metalică, la capetele căreia se fixează discuri metalice de diferite greutăţi; greutate (6 c). 2. (La pl.) Ramură sportivă care constă în ridicarea halterelor (1), folosind două procedee tehnice clasice (smuls şi aruncat). HALTEROFIL (< fr.; {s> fr. haltere „halteră" + gr. philos „iubitor") s. m. Persoană care practică sportul cu haltere (1). HALUCINANT. -Ă (fr., lat.) adj. Care provoacă halucinaţii; fig. impresionant, grandios, uluitor. HALUCINAŢIE (< fr., lat.) s. f. (MED., PSIH.) Tulburare psihică manifestată prin perceperea unui obiect sau fenomen fără ca acesta să fie prezent în realitate. ♦ Produs al acestei stări; nălucire (1), vedenie (1). HALUCINOGEN, -A (< fr.) adj., s. n. (Substanţă) care provoacă pe cale artificială halucinaţii (ex. haşiş, marijuana etc.). Frans Hals: „Ţigancă râzând" HALUCINQZĂ (< fr., lat.) s. f. Sin-drom delirant manifestat prin halucinaţii. Cazul tipic de h. este psihoza delirantă acută alcoolică. HALVA (< tc.) s. f. Produs alimentar cu o mare valoare nutritivă, preparat din tahân sau din seminţe de floa-rea-soarelui şi zahăr. HALVITĂ s. f. v. alvită. HALYS v. Kizil Irmak. HALYSITES ({s} gr. halysis „lanţ") subst. Celenterat antozoar colonial având calicii tubulare alipite, cu secţiune ovală, dispuse în şiruri liniare. Apare în Silurian. HAM (< magh.) s. n. Ansamblu de curele sau de frânghii necesar înhă-mării calului la un vehicul. ^ Gură de h. = h. rudimentar format numai din curelele de la pieptul şi gâtul calului. HAM (în „Vechiul Testament"), al doilea fiu al lui Noe. Considerat strămoşul hamiţilor. HAMA (HAMĂH), oraş în V Siriei, la poalele M-ţilor Liban, pe Orontes; 273 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Centru agricol şi comercial (cereale, bumbac, fructe). Ind. metalurgică, textilă, încălţ. şi alim. Moschee (sec. 12). Muzeu arheologic. Vechi oraş de origine hitită, frecvent menţionat în „Biblie". în sec. 10 î.Hr. devine centrul unui puternic stat arameic, cunoscând apogeul dezvoltării sale în sec. 8 î.Hr.; cucerit de asirieni în 720 î.Hr. în sec. 2 î.Hr., regele se-leucid Antioh IV îi schimbă numele în Epiphania, iar în 63 î.Hr. H. este inclus în provincia romană Siria; în a doua jumătate a sec. 7 a fost cucerit de arabi. HAMA [ama], Boubou (1909-1982), om politic şi scriitor de limbă franceză din Niger. Preşedinte al Adunării Naţionale a Nigerului (1960-1974). Lucrări privind specificul african („Istoria tradiţiilor poporului Zarma-Songhai", „Poveşti şi legende din Niger"). HAMAC (< fr.) s. n. Bucată de pânză sau plasă de sfoară, suspendată între doi stâlpi sau doi pomi, servind drept pat mobil. HAMADĂN, oraş în NV Iranului, la poalele masivului Elvend, la 1 650 m alt.; 406,1 mii loc. (1994). Important centru comercial (lână, piei, fructe uscate). Covoare, stofe de lână, ţesături din bumbac, pielărie, produse alim. (vinuri). Mausoleul Gombad-e’Alavîyăn (sec. 12, reconstruit sec. 14). în Antichitate s-a numit Ecbatana. HAMADĂ (< fr.) s. f. Platou stâncos în regiunile deşertice, lipsit de o pătură de sol sau de nisip. Caracteristică Sa-harei, Pen. Arabia, Australiei Centrale şi de V; deşert de piatră. HAMĂDET el-HAMRA (al-Ham-mădah al-Hamrâ’), podiş deşertic şi pietros, nepopulat, în NV Libiei; c. 100 mii km2. Se întinde de la E la V, pe 700 km şi de la N la S, pe 200 km. Alt. medie: 500 m. Alt. max.: 968 m. HAMADHĂNT (al-Hamadani) (pe numele adevărat BadT’az-Zamăn Abu al-Fadl Ahmad ibn al-Husayn al-Ha-madhăni) (c. 969-c. 1008), poet şi prozator arab de origine persană. Iniţiator al genului literar numit maca-ma. Opera lui, adevărată frescă, cu accente picareşti, a vieţii sociale cotidiene din Orientul musulman, s-a impus prin originalitate şi rafinament. HAMĂH v. Hama. HAMAL (< tc.) s. m. Muncitor care transportă poveri în porturi şi în gări. HAMAMATSU [hamamatsu], oraş în S Japoniei (Honshu), port fluvio-ma-ritim pe Tenryugawa, la 90 km SE de Hamadă HAMANGIA 16 „Gânditorul şi perechea lui“ — grup statuar aparţinând Culturii Hamangia, descoperit la Cernavodă Nagoya; 552,4 mii loc. (1995). Ind. constr. de maşini (motociclete), textilă şi alim. Artizanat (instrumente muzicale). Temple budiste. Centru turistic. HAMANGIA, cultură materială din Neoliticul timpuriu şi mijlociu (a doua jumătate a milen. 5 î.Hr.), răspândită în Dobrogea, SE Munteniei, NE şi E Bulgariei. Se remarca* 5printr-o bogată serie de figurine antropomorfe (Gânditorul şi perechea lui). Numită astfel după fostul sat H. (în raza căruia s-au făcut primele descoperiri); azi com. Baia, jud. Tulcea. HAMANGIU, Constantin (1869-1932, n. Bârlad), jurist român. M. de onoare al Acad. (1930). Ca ministru al Justiţiei (1931-1932), s-a preocupat de unificarea legislativă a ţării. Specialist în drept civil („Codul civil român“, „Codul general al României", lucrare de referinţă, „Codul comerciar). HAMANN [ha:me:n], Johann Georg (1730-1788), scriitor şi filozof german. Adversar al raţionalismului „luminilor" şi al criticismului kantian, a propus filo- Vedere zofia „sentimentului şi credinţei" şi a elaborat o teorie cristocentrică a istoriei („Jurnalul unui creştin", „Evenimente socratice memorabile"). Promotor al curentului “Sturm und Drang şi precursor al romantismului. HAMAS, organizaţie integristă palestiniană, înfiinţată (1987) de şeicul Ahmed Yassin, prin unirea mai multor grupări radicale de luptă împotriva ocupaţiei israeliene. HAMBAR (< tc.) s. n. 1. Magazie în care se păstrează produse agricole, în special cereale; grânar (1). 2. Cală2 (1). HAMBURG, oraş cu rang de land în N Germaniei, pe Elba, la 109 km de Marea Nordului; 755 km2; 1,7 mii. loc. (1995), peste 2,2 mii. loc. cu suburbiile Altona, Harburg, Wilhelmsburg, Wandsbek, Bergedorf etc. Unul dintre marile porturi ale lumii, cu un trafic anual de c. 55 mii. t. Nod de comunicaţii. Aeroportul „Fuhlsbuttel". Metrou. Important centru comercial şi financiar al Europei Occidentale (peste 80 de bănci, bursă fundată în 1585). Mari şantiere navale (1/3 din producţia de nave a ţării). Ind. de prelucr. a petrolului (cinci rafinării cu o capacitate de 13,4 mii. t anual), siderurgică şi de metalurgia neferoaselor, constr. de maşini grele, echipament electronic şi electrotehnic, autovehicule, avioane, chimică (cauciuc sintetic, petrochimie, coloranţi), prelucr. lemnului, poligrafică şi alim. (conserve de peşte, ulei, tutun, bere). Centru cinematografic. Operă (1678). Universitate. Institut hidrografic. Muzee (Altona, Kunsthalle, de etnografie, de arte şi meserii). Grădină zoologică. Primărie în stilul Renaşterii Hamburg generală Constantin Hamangiu (sec. 19). Jakobikirche (sec. 16), Michaeliskirche, cu un turn de 132 m, biserică protestantă (sec. 18), monumente din sec. 19 şi 20 (Chilehaus, 1922-1924). în 811 Carol cel Mare a întemeiat cetatea H., din care s-a dezvoltat viitorul oraş, ca sediu al unui episcopat (831; din 834, arhiepiscopat), devenind un important centru misionar; prin uniunea dintre H. cu oraşul Lubeck (1158) s-au pus bazele Hansei. Oraş liber din 1292, inclus în imperiu (1510); a aderat la Reformă (1521-1529). în sec. 16-17, H. a devenit unul dintre cele mai importante porturi din Europa. în 1815, a intrat în componenţa Confederaţiei Germane, păstrându-şi statutul de oraş liber şi suveran, iar în 1866, în cea a Confederaţiei Germane de Nord. Declarat porto-franco (1881). La 26 ian. 1937, localit. Altona, Harburg şi Wandsbek au fost incluse în oraşul H. Puternicul bombardament anglo-american (iul.— aug. 1943), s-a soldat cu peste 50 000 de morţi. Chilehaus 17 HAMLET HAMBURGER (< n. pr. Hamburg) s. m. Chiftea din carne de vită condimentată, pusă, împreună cu diverse garnituri, într-o chiflă tăiată şi a cărei denumire provine de la o specialitate de carne tocată din oraşul Hamburg. Preparat şi răspândit în S.U.A. de fraţii Maurice şi Richard McDonald (1948). HAMBURGER [ambi^e], Jean (1909-1992), urolog francez. A realizat (1962) primul transplant de rinichi şi a perfecţionat procedeul de hemodializă. HAMCEARCA, com. în jud. Tulcea, pe Taiţa; 1 484 loc. (1998). HÂMEENLINNA [hamenline] (în suedeză: TAVASTEHUS), oraş în SV Finlandei, la 15 km SE de L. Vanajavesi; 44,9 mii loc. (1995). Ind. textilă, încălţămintei şi de prelucr. a lemnului. Muzeul memorial „Jean Sibelius". Castelul Hăme (sec. 13); biserică (1330-1750). Fundat în 1250, a primit statut de oraş în 1639. Turism. HAMEI (< sl.) s. m. Plantă perenă, căţărătoare, din familia cannabaceae-lor, cu flori unisexuate, galbene-verzui (Humulus lupulus). Creşte spontan în ţările cu climă moderată. Inflorescenţele femele conţin o substanţă aromatică (lupulina) şi sunt folosite la fabricarea berii. HAMELIN [amle], Octave (1856-1907), filozof francez. Prof. univ. la Bordeaux şi Paris (Sorbona). Reprezentant al idealismului neocritic. A prezentat şi interpretat sistemele clasice ale filozofiei („Eseu asupra principalelor elemente ale reprezentării", „Sistemul lui Descartes", „Sistemul lui Aristotel"). HAMHCiNG [hamhu:n], oraş în E R.P.D. Coreene; 701 mii loc. (1987, împreună cu Hungnam, situat la 10 km SE, pe ţărmul M. Japoniei, care îi este subordonat ad-tiv). Nod de comunicaţii. Reparaţii navale, rafinarea petrolului şi combinat de îngrăşăminte chimice (Hungnam). Metalurgia neferoaselor (aluminiu), constr. de maşini grele şi de utilaj chimic; mat. de constr., fabrici textile, alim. (tutun), de ciment şi mase plastice. Hidrocentrală. Pescuit. Muzeu de istorie. HAMI [ha:mjj, oraş în NV Chinei (Xinjiang Uygur), situat într-o oază din N depr. Turfan; 270,3 mii loc. (1986). Mare nod de comunicaţii şi vechi centru comercial de frontieră. în apropiere, expl. de huilă, min. de fier şi wolfram. Ind. metalurgică şi chimică, constr. de maşini. Vechiul nume: Kumul. HAMILCAR BARCA (Fulgerul) (c. 290-228 Î.Hr.), general cartaginez. UIAS^ liiiw Sir William Rowan Hamilton Tatăl lui Hannibal. Comandant al forţelor cartagineze din Sicilia în timpul primului război punic (247-241 î.Hr.); a înăbuşit răscoala mercenarilor cartaginezi (241-238 î.Hr.). în 237, a iniţiat o politică de cuceriri teritoriale în S Pen. Iberice (unde se găseau bogate mine de argint). A murit în timpul luptei cu triburile celtibere. HAMILTON [haemilten] 1. Oraş în SE Canadei (Ontario), port (peste 15 mii. t trafic anual) la L. Ontario; 318,5 mii loc. (1991). Aeroport. Metalurgie. Constr. de automobile, de apa-rataj electrotehnic şi de maşini grele; produse chimice, textile şi alim. Universitate. Grădină botanică. 2. Oraş, centrul ad-tiv (din 1815) al arh. Ber-mude; 1,1 mii ioc. (1994). Porto-franco (1956). Reparaţii navale. Staţiune balneară. Muzeu de istorie. Catedrală în stil neogotic. Turism. Fundat în 1790. 3. Oraş în Noua Zeelandă (Insula de Nord); 153,8 mii loc. (1994). Centru comercial şi de transport. Ind. constr. de maşini agricole; prelucr. lemnului şi produse alim. (conserve de peşte). Universitate. Catedrală anglicană. Muzeu de artă. 4. Oraş în NE S.U.A. (Ohio), la 29 km N de Cincinnati; 107,3 mii loc. (1990, împreună cu Middletown). Siderurgie. Constr. de automobile (uzine ale firmei „Ford"), utilaj aeronautic .şi pentru hârtie. Fabrici de hârtie şi chimice. Universitate. HAMILTON [hsemilten], Alexander (1755-1804), om politic american. Unul dintre fondatorii Partidului Federalist. Secretar particular şi aghiotant al lui George Washington. Secretar al Trezoreriei (1789-1795). A participat la organizarea Băncii Naţionale (1791) şi la elaborarea Constituţiei americane. HAMILTON [haemilten], Richard (n. 1922)* pictor britanic. Unul dintre precursorii curentului pop-art în Marea Britanie. Influenţat de M. Duchamp, evoluează spre o artă abstractă ce promovează în special tehnica colajului („Omul care umblă", „Londra dansând", „Trafalgar Şquare“). HAMILTON [haemilten], Slr William (1788-1856), filozof şi logician britanic. Prof. univ. la Edinburgh. A îmbinat filozofia „simţului comun" (a lui Thomas Reid) cu kantianismul („Filozofia ne- \ fj condiţionalului"). Precursor al logicii simbolice („Lecţii de metafizică şi de logică"). HAMILTON [haemilten], Sir William Rowan (1805-1865), matematician irlandez. Prof. univ. la Dublin. Lucrări de algebră şi de calcul vectorial. Contribuţii în optică şi în mecanica analitică (a formulat principiul minimei acţiuni şi a elaborat sistemul de ecuaţii diferenţiale ale mecanicii). A creat teoria cuaternionilor. HAMILTONIAN (< n. pr. Hamilton) adj. (MAT.) Drum h. = drum într-un graf care trece prin toate vârfurile grafului o singură dată. HAMITIC, -A (< fr ffi) adj. Care aparţine vechilor hamiţi. HAMITO-SEMJTICE (< fr. {i}) adj. Limbi h. = familie de limbi vorbite în N şi E Africii, reprezentată de următoarele ramuri: berbera (vorbită de tuaregi şi berberi); egipteana; cuşitica (vorbită în Ethiopia); ciad (grup de limbi vorbite în N Nigeriei, dintre care cea mai importantă este hausa) şi limbile semitice. V. semitic. HAMIŢI (< fr. {i>) s. m. pl. Grup de popoare din N şi E Africii, înrudite prin limbă. HAMLET, personajul principal al dramei cu acelaşi nume de Shake-speare, inspirat de legendarul prinţ danez Amletus, menţionat în sec. 12-13 de Saxo Grammaticus. Drama şi personajele au constituit motive de in- HAMM 18 Grigore Manolescu în rolul lui Hamlet spiraţie pentru numeroase ecranizări, compoziţii muzicale "şi.picturi. HAMM, oraş în V Germaniei (Re-nania de Nord-Westfalia), port pe râul Lippe, la NE de Dortmund; 183,2 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Expl. de cărbune. Ind. metalurgică, constr. de maşini, chimică, textilă. Izvoare minerale sărate. Primărie (sec. 15). Fundat în 1226. HAMMADIZI, dinastie berberă întemeiată de Hammad ibn Buluggin ibn Ziri. Au condus un stat feudal (1015-1152) în N Africii (în V Algeriei de astăzi); înlăturaţi după cucerirea statului de Almohazi. HAMMĂR (HAWR AL-HAMMĂR), lac în S Iraq-ului, situat la S de confl. Tigrului cu Eufratul, în S Câmpiei Mesopotamiei, în zona oraşului Basra; 2-5 mii km2 (în funcţie de revărsările celor două fluvii). Zonă mlăştinoasă du ad. de 12-15 m. Zăcăminte de petrol. HAMMARSKJOLD [hamsrjold] 1. Hjalmar H. (1862-1953), jurist şi om politic suedez. Prof. univ. la Uppsala. Prim-min. (1914-1917). Preşedinte al Institutului de Drept Internaţional (1924-1938) şi al Fundaţiei pentru premiul Nobel (1929-1947). Intensă activitate diplomatică. 2. Dag H. (1905-1961), diplomat suedez. Fiul lui H. (1). Secretar general al O.N.U. (1953-1961). A murit într-o catastrofă aviatică, provocată, probabil, de un atentat. Premiul Nobel pentru pace (1961), decernat postum. HAMMERFEST [hamerfest], oraş în N Norvegiei, situat în ins. Kval0y, cel mai nordic port din Europa (70°40' lat. N); 6,9 mii loc, (1990). Conserve şi ulei de peşte. Produse textile. Exportă blănuri şi peşte. HAMMER-PURGSTALL [hamer-purk-Jtal], baron Joseph von (1774-1856), orientalist şi diplomat austriac. Consul la Istanbul şi laşi. Op. pr.: „Istoria Imperiului Otoman", „Istoria literară a arabilor", „Istoria Hoardei de Aur din Kîpciak", „Istoria Hanatului Crimeii". HAMMERSTEIN [hamer/tain], familie de muzicieni germani. 1. Oscar I H. (1846—1919), organizator de spectacole american de origine germană. înfiinţează, la New York, Manhattan Opera House, apoi alte opere, la Philadelphia, Londra ş.a. 2. Oscar II H. Nepotul lui H. 1. (1895-1960), libretist şi organizator de spectacole american. Librete şi texte pentru numeroase operete şi comedii muzicale („Rose-Marie", „Oklahoma"). HAMMETT [haemet], Samuei Dashlell (1894-1961), scriitor şi scenarist american. Clasic al romanului poliţist; a creat aşa-numitul „roman negru" american („Secerişul roşu", „Şoimul maltez", „Cheia de sticlă"), realizând o imagine sugestivă a Americii în timpul prohibiţiei şi denunţând violenţa şi crima. Ecranizări. HAMMURABI (HAMMURAPI), suveran al regatului vechi babilonian (1792-1749 Î.Hr.). Abil om politic, ta- Hjalmar Hammarskjold Lionel Hampton Hammurabi. Detaliu de pe stela de diorit lentat comandant militar, H. a transformat micul regat din Mesopotamia centrală în cea mai importantă putere a Orientului Mijlociu. După ce a cucerit întregul Sumer şi a distrus regatul Mari, H. a constrâns Asiria să recunoască suzeranitatea Babilonului. Domnia sa reprezintă o epocă de vârf a civilizaţiei babiloniene în care se încearcă unificarea jurisdicţiei mesopota-niene şi se cristalizează cele două mari eposuri: „Poemul creaţiunii" şi „Epopeea lui Ghilgameş" — Codul lui H., cel mai vechi cod de legi cunoscut până astăzi, întocmit la iniţiativa lui H. şi păstrat pe o stelă de diorit, sub forma unei lungi inscripţii cuneiforme, a fost descoperit la Susa, în 1901. El reuneşte, în 282 de articole, remarcabile prin concizia şi claritatea enunţului, dreptul civil, penal şi comercial al epocii. HAMPSON [haempsen], William (1854-1926), inventator britanic. I se datorează una dintre metodele de răcire a gazelor cu aer şi apoi cu hidrogen şi heliu lichefiat, un radiometru pentru măsurarea dozelor terapeutice de raze X, o metodă de control a bătăilor inimii pe cale electrică etc. HAMPTON [haemptan], Lionel (zis şi Hamp) (n. 1913), vibrafonist, baterist, pianist şi vocalist de jaz american. Decanul vibrafoniştilor de jaz, deşi s-a lansat ca baterist. Vocaţie a scenei, farmec natural, forţă de improvizaţie, exponent subtil al artei percuţiei, contribuţie creativă la dezvoltarea acestei zone timbrale. Orchestră proprie de jaz. Colaborează cu B. Goodman până în 1940. Din anii ’70, prezent la festivalurile de jaz din întreaga lume. 19 HANATUL CRIMEII Hampton Court Palace HAMPTON COURT [haemptan ko:t], celebru palat englez, situat pe Tamisa, la 20 km SV de Londra. Construit (1515-1520) de Th. Wolsey, în stil Tudor. Reşedinţă regală din 1529. Restaurat (1689) de arhitectul Sir Christopher Wren. Azi muzeu. Adăposteşte o celebră colecţie de pictură italiană din sec. 16-17. HAMPTON ROADS [haempten rşudz], complex portuar, situat pe ţărmul de E al S.U.A. (statul Virginia), în partea de SV a G. Chesapeake (Oc. Atlantic), în zona de vărsare a fluviilor James, Nansemond şi Elizabeth, format din oraşele-porturi Hampton, New-port News, Portsmouth şi Chesapeake. Creat în 1926, se află sub jurisdicţia autorităţii portuare locale a statului Virginia. Importantă bază navală a S.U.A., care include cartierul general al flotei Atlanticului (Norfolk). în această zonă există cel mai lung pod-tunel (Hampton Roads Bridge-Tunnel) din lume (28,4 km). Knut Hamsun HAMSIE (< ngr.) s. f. Peşte teleos-tean marin, de c. 10-15 cm lungime, de culoare argintie (Engraulis encrasi-cholus). Trăieşte, în bancuri masive, în Marea Neagră, Marea Mediterană şi în Oc. Atlantic. Din h. sărată se prepară anşoa-ul. HAMSTER (< germ.) s. m. Hârciog auriu (Mesocricelus auratus). HAMSUN [ha:msun], Knut (pseud. lui Knut Pedersen) (1859-1952), scriitor norvegian. Proză lirică exaltând sentimentul naturii şi al aventurii în contrast cu realităţile citadine abrutizante („Pan"). Romane în care analizează condiţia tragică a individului, inspirate uneori din propria sa experienţă („Foamea", capodopera sa, „Mistere", „Rodul pământului", „Cercul se strânge"), drame cu implicaţii social-po-litice (trilogia „La porţile împărăţiei", „Jocul vieţii", „Amurg"). Premiul Nobel (1920). După eliberarea ţării, ca susţinător al nazismului şi al guvernării lui V. Quisling, a fost arestat şi condamnat. HAMY [ami], Ernest (1842-1908), antropolog şi etnolog francez. Fondatorul muzeului etnografic Trocadero (Paris, 1880). Autor al unui „Scurt tratat de paleontologie". HAN1 (< tc.) (fn Evul Mediu) Titlu purtat de conducătorii mongoli şi preluat de suveranii multor ţări din Orient. HAN2 (< tc.) s. n. (în trecut) Edificiu public cu ospătărie, situat la marginea sau la răscrucea drumurilor, unde se puteau adăposti peste noapte drumeţii (cu caii şi căruţele lor). HAN, dinastie chineză întemeiată de Liu Bang, care s-a proclamat împărat sub numele de Gaozu (206-195 Î.Hr). Se împarte în dinastia H. de Apus sau Timpurie (206 î.Hr.-9 d.Hr.) şi H. de Răsărit sau Târzie (25-220 d.Hr.). împăraţii din dinastia H. au dus o politică de centralizare a statului şi de expansiune în Pen. Coreeană, Asia Centrală, precum şi numeroase campanii împotriva hunilor. în această perioadă, confucianismul a devenit religia oficială a Imperiului, iar cultura şi ştiinţa au cunoscut o mare înflorire. HAN, Oscar (1891-1976, n. Bucureşti), sculptor român. Prof. univ. la Bucureşti. Elev al lui D. Paciurea. Busturi şi portrete („Tonitza", „Emi-nescu", figuri de voievozi români), monumente statuare („Brâncoveanu", „Ko-gălniceanu" la Bucureşti, „Eminescu", . „Anghel Saligny" la Constanţa şi „Mihai Viteazul" la Alba lulia), compoziţii Oscar Han Monumentul „Kogălniceanu" de Oscar Han („Elegie") caracterizate prin monumentalitate şi o viziune clasicizantă. Critică de artă. Evocări memorialistice şi articole despre artă („Dălţi şi pensule"). Membru al Grupului celor patru (alături de N. Tonitza, Şt. Dimitrescu şi Fr. Şi-rato), a avut un rol important în promovarea artei moderne. HANAP (< fr.) s. n. (în Evul Mediu) Cupă mare de lemn, jasp, metal etc., bogat ornamentată. HANAT (< harf) s. n. Denumire a statului condus de un han1 (ex. Ha-natul Crimeii). HANATUL CRIMEII, stat feudal tătar. Constituit în c. 1430, în urma descompunerii Hoardei de Aur, pe terit. care cuprindea pen. Crimeea, Kubartul, reg. M. Azov şi ţărmul de N al Mării Negre. Capitala la Bahcisarai. HANCH 20 Sub dinastia Ghiraiior, tătarii de aici au făcut dese incursiuni de pradă în Rusia, Ucraina, Polonia şi Ţările Române. Vasal Imp. Otoman (1475-1774), iar din 1783 alipit Rusiei. HANCH [hank], Johannes Carten (1790-1872), scriitor danez. Prof. univ. la Copenhaga. Piese şi romane istorice („O familie poloneză"). Lirică romantică („Poezii lirice şi romanţe"). HANCOCK [haenkok], Herbert Jeffrey (zis Herbie H.) (n. 1940), pianist, organist, compozitor de jaz american. Personalitate reprezentativă a jazului modern. Până în 1968 lucrează cu Miles Davis. Se îndreaptă către orientarea electronică, apoi către rock-fusion. Orchestraţiile sale îmbină tradiţionalul cu elemente folclorice. Muzică de film. HANDAN (HANTAN), oraş în NE Chinei (Hebei), pe râul Ziya He; 1,11 mii. loc. (199t^JMod de comunicaţii. Expl. de huilă şF*min. de fier. Metalurgie. Ind. constr. de maşini, a cimentului, textilă. Centru al ceramicii Zizhou. Monumente: terasa Congtai, templul Huangliangmeng. HANDBAL (< germ.) s. n. Joc sportiv de echipă, cu şapte jucători (iniţial cu 11), practicat pe un teren de 40/20 m, cu un balon, jucat numai cu mâinile, pe care fiecare dintre cele două echipe încearcă să-l introducă în poarta echipei adverse. H. a luat naştere în 1914, în Germania, dar oficial a fost recunoscut în 1921; în 1925 a avut loc prima întâlnire internaţională (între Austria şi Germania). Din 1936, h. a devenit sport olimpic. în România, h. a început să fie practicat din 1922, devenind unul dintre sporturile performante. Echipa naţională feminină de h. în 11 a fost campioană mondială în 1956 şi 1960, iar cea în şapte, în 1962; echipa naţională masculină de h. în şapte a fost campioană mondială în 1961, 1964, 1970 şi 1974. HANDBALIST, -Ă (< handbal) s. m. şi f. Persoană care practică handbalul. HĂNDEL [hendel], Georg Friedrich (1685-1759), compozitor şi organist german. Stabilit în Anglia (1710), s-a naturalizat englez (1726). A creat la Londra Academia Regală. Sintetizând tendinţele epocii sale şi încadrându-le într-o viziune proprie, a creat stilul baroc târziu şi a pregătit apariţia clasicismului vienez; maestru al contrapunctului şi al armoniei. A compus opere („Xerxes", „Agrippina", „Rinaldo"), oratorii („Mesia", „luda Macabeul", „Solomon", „Herakles"), al căror tip clasic l-a cristalizat, piese pentru orgă şi clavecin, concerti grossi, suite instrumentale („Muzica apelor"), sonate, cantate, lieduri. Autor al unui celebru Te Deum, compus pentru a sărbători Pacea de la Utrecht (1713). HANDICAP (< fr., engl.) s. n. 1. Dezavantaj pe care îl are o persoană, ca urmare a unor deficienţe motorii, senzoriale sau mintale. 2. (SPORT) Avantaj acordat unui concurent mai slab. 3. Fig. Dificultate, piedică intervenită în activitatea cuiva. HANDKE [hantke], Peter (n. 1942), scriitor şi cineast austriac. Reprezentant al neoavangardismului, îmbină, în-tr-un mod original, austeritatea, ermetismul şi gustul provocării. Opera sa, axată pe teme aparent comune, reflectă problematica înstrăinării în lumea contemporană („Scurtă scrisoare pentru o îndelungată despărţire", „Nefericire fără dorinţe", „După-amiaza unui scriitor"). Filme în colaborare cu Wim Wenders („Femeia stângace", „Aripile dorinţei"). Handbal. Echipa României — campioană mondială (1970) Georg Friedrich Hăndel HANDY [haendi], William Christopher (1873-1958), trompetist, compozitor şi dirijor de jaz american. Considerat părintele blues-ului, fiind printre primii care a introdus cuvântul blues în titluri de piese („Saint Louis Blues", „Memphis Blues" ş.a.) şi caracteristica „blue note" în compoziţii publicate. HANEŞ, Petre V. (1879-1966, n. Călăraşi), istoric literar român. Sinteze şi studii („Histoire de la litterature roumaine", Paris, „Scriitori basarabeni", „Studii de istorie literară"); ediţii. A condus revista „Preocupări literare" (1936-1942) editată de Societatea „Prietenii istoriei literare". HAN FEIZI (c. 280-233 Î.Hr.), filozof chinez. Principalul reprezentant al şcolii legiştilor. A susţinut că la baza dezvoltării stau legile naturale şi a fost interesat de modul concret de guvernare, potrivit legilor. A avut o mare influenţă asupra împăratului Zheng, fondatorul dinastiei Qin. HANGA, Vladimir (n. 1920, sat Cu-cova, jud. Bacău), jurist român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări de drept roman („Drept privat roman"), de istoria statului şi dreptului românesc („Les institutions du droit coutumier rou-main") şi de informatică juridică („Dreptul şi calculatoarele"). HANGAIN (CHANGAJN NURUU), sistem muntos în V Mongoliei, pe direcţia NV-SE, alcătuit din graniţe şi bazalte. Lungime: 700 km; lăţime: 200 km; alt. medie: 2 000-3 000 m; alt. max.: 4 031 m (vf. Otgon Tenger). Păduri de conifere. Rezervaţii naturale. HANGAN, Mihail (1897-1964, n. Botoşani), inginer român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii privind comportamentul şi calculul structurilor de beton armat („Contracţia betonului şi influenţa sa asupra aderenţei", „Construcţii de beton armat", „Poduri industriale de beton armat"). 21 HANNIBAL Hangzhou. Pagoda celor Şase Armonii HANGAR (< fr.) s. n. Construcţie într-un aeroport, amplasată în apropierea pistei de decolare şi de aterizare, destinată adăpostirii avioanelor sau desfăşurării lucrărilor de întreţinere, revizie şi reparaţie a acestora; p. ext. construcţie destinată depozitării unor mărfuri. HANGAR (< tc.) s. n. Pumnal mare, încovoiat. HANGI.ŢĂ (< hangiu) s. f. Soţie de hangiu; femeie care ţinea un han2. HANGI.U (< tc.) s. m. Persoană care ţinea un han2. HANGU, com. în jud. Neamţ, pe pârâul omonim, în apropiere de vărsarea acestuia în lacul Izvoru Muntelui; 4 121 loc. (1998). Biserică de schit, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1626-1629), ctitorie a lui Miron Barnovschi, în satul Buhalniţa şi biserică de lemn, cu hramul Sf. Nicolae (1829, refăcută în 1959), în satul Chiriţeni. Ruinele Palatului Cantacu-zino. Urme de cultură materială din perioada geto-dacă până în feudalismul timpuriu. HANGZHOU [haqd30u], oraş în E Chinei, centrul ad-tiv al prov. Zhejiang, Ia 175 km SV de Shanghai, port la Marea Chinei de Est, la capătul Ma- Tom Hanks relui Canal; 1,74 mii. ioc. (1993). Nod de comunicaţii. Metalurgie. Prelucrarea iutei, mătăsii şi ceaiului; constr. de maşini agricole. Ind. chimică (răşini), a sticlei şi cimentului. Centru comercial (orez, mătase). Staţiune climaterică. Două universităţi. Turism. Numeroase monumente: pagoda celor Şase Armonii (970). Fundat în anul 589. Capitala Chinei în timpul dinastiei Song de Sud (1127-1279). Amintit de Marco Polo sub numele de Kinsai. HANKA (XINGKAI), lac în E Asiei (Orientul îndepărtat), la graniţa Federaţiei Ruse cu China, la 69 m alt.; 4,2 mii km2 (supr. variază în funcţie de nivelul apei). Cuveta, de origine tectonică, are lungimea max. de 95 km, lăţimea max. de 70 km şi ad. max. de 10,6 m. îngheaţă în perioada nov.-apr. Pescuit. Navigabil pentru vase mici. Rezervaţie de păsări. HANKEL [henkelj, Hermann (1839— 1879), matematician german. Prof. univ. la Erlangen şi Tubingen. Contribuţii Ja dezvoltarea analizei matematice, a teoriei funcţiilor de variabile complexe şi a ecuaţiilor diferenţiale. A introdus în fizica matematică funcţiile care îi poartă numele. HANKENDÎ (HARKENDI), oraş în Azerbaidjan, în Pod. Armeniei, centrul ad-tiv al rep. autonome Nagornîi-Ka-rabah; 33 mii loc. (1989). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Constr. de maşini agricole. Ind. mat. de constr., a mobilei şi încălţ. Produse electrotehnice, textile şi alim. Teatru. Muzeu de istorie şi artă. în perioada 1923-1991 s-a numit Stepanakert. HANKS [hsenks], Tom (n. 1956), actor american de film. Debutează în comedii romantice, întruchipând eternul adolescent, ingenuu şi pur („Petrecerea burlacilor", „Omul cu un pantof roşu", „Vreau să fiu mare"). Ulterior, abordează roluri de compoziţie („Apollo 13"). Premiul Oscar: 1993 („Philadelphia"), 1994 („Forrest Gump"). HANN [ha:n], Julius von (1839— 1921), meteorolog austriac. Prof. univ. la Viena. Studii asupra cicioanelor şi anticicloanelor. Contribuţii privind acţiunea combinată a factorilor meteorologici asupra climei unor regiuni. M. de onoare al Acad. Române (1914). HANN, Sebastian (c. 1644-1713), meşter german. Stabilit la Sibiu (1675). Lucrări de orfevrărie în spiritul Renaşterii şi al barocului (cana de la Cis-nădie, 1675, cristelniţă, 1680, cană cu capac, 1682 ş.a., de la Muzeul Bru-kenthal, Sibiu). A executat comenzi Sebastian Hann: „Cană cu capac" (1682) pentru Constantin Brâncoveanu, adoptând formele şi iconografia specifice epocii acestuia (ferecăturile de carte de la Mitropolia din Bucureşti şi Muzeul Naţional de Artă al României). HANNA [haene], William (n. 1910), regizor şi producător de animaţie american. împreună cu Joseph Barbera, realizează celebrele seriale „Tom şi Jerry" (începând din 1940 a obţinut şapte premii Oscar), „Familia Flint-stone", „Yogi Bear" etc. HANNIBAL (247-183 Î.Hr.), general şi om de stat cartaginez., Fiul lui Hamilcar Barca şi frate cu Hasdrubal (1). Strălucit strateg al Antichităţii. în al doilea război punic (218-201 Î.Hr.), fiind comandant-şef al armatei cartagineze, a condus una dintre cele mai vestite campanii militare din istorie, în cursul căreia a traversat Pirineii, Alpii şi a pătruns în Pen. Italică, unde a înfrânt armatele romane în câteva bătălii (Trasimene, 217 î.Hr.; Cannae, 216 î.Hr.). Rechemat din Italia, în 203 Î.Hr., pentru a apăra Cartagina, a fost înfrânt de Publius Cornelius Scipio în bătălia de la Zama (202 Î.Hr.); în 195 Î.Hr., sub presiunea oligarhiei cartagineze şi a Romei, a fost nevoit să se refugieze în Asia Mică, la curtea lui Antioh III, suveranul Regatului Seleu- Hannibal HANNON 22 Hanoi Vedere generală Pagoda Mot-Kot cid, unde a încurajat ostilitatea împotriva romanilor. După înfrângerea lui Antioh III (190 î.Hr.), ameninţat cu captivitatea romană, s-a sinucis la curtea lui Prusias, regelui Bitiniei. HANNON 1. H. Cartaginezul (Navigatorul) (sec. 6-5 îţHr.) explorator cartaginez. A încercat ^ă;.. realizeze înconjurul Africii, navigând c. 4 500 km de-a lungul coastelor occidentale ale „Libiei" (505 Î.Hr.), tentativă descrisă în lucrarea „Călătoria pe mare a lui Han-non“ (Periplus). Primul explorator menţionat în sursele istorice cunoscute. 2. H. cel Mare (sec. 3 Î.Hr.), general şi om politic cartaginez. Ca reprezentant al oligarhiei locale, H. a fost conducătorul partidei proromane din Carta-gina. Adversar al lui Hamilcar Barca şi Hannibal. HANNOVER v. Hanovra. HANOI (HÂ NOI), capitala Vietnamului, situată în N ţării, port pe Hong Ha; 1,3 mii. loc (1989). Nod de comunicaţii. Aeroportul „Gia Lam“. Pr. centru politic, economic şi cultural al ţării. Prelucr. metalelor; fabrici textile, chimi-co-farmaceutice, de prelucr. a lemnului, cauciucului şi a pieilor; produse alim. Artizanat. Universitate. Grădină botanică. Numeroase temple şi pagode (templul Van-Mieu, sec. 15, consacrat lui Confucius; pagodele Mot-Kot şi a Marelui Buddha, sec. 11). Mausoleul lui Ho Şi Min. întemeiat în sec. 5 (potrivit altor date, în sec. 8); din sec. 11, capitala statului vietnamez; în 1902-1945, capitala Indochinei Franceze. După proclamarea R.D. Vietnam (1945), H. a devenit capitala acesteia, iar din 1976, a statului reunificat. HANON [ano], Charles Louis (1820-1890), pianist, organist şi compozitor francez. Autor a numeroase lucrări didactice pentru pian („Pianistul virtuoz"). HANORAC (< fr., germ.) s. n. Haină impermeabilă cu glugă, folosită în sporturile de iarnă sau în excursii. HANOTAUX [anoto], Gabriel (1853-1944), om politic şi istoric francez. Ca ministru de Externe (1894-1895, 1896-1898), a avut un rol important în încheierea alianţei fran-co-ruse, precum şi în promovarea expansiunii coloniale franceze în Africa. Lucrări de sinteză („Istoria Franţei contemporane", „Istoria ilustrată a războiului din 1914“, 17 voi.). HANOVRA, dinastie de suverani ai Marii Britanii (1714-1901), întemeiată de electorul George Ludovic, devenit rege sub numele de George l (1714-1727). Au mai făcut parte din ea: George II (1727-1760); George III (1760-1820); George IV (1820-1830); William IV (1830-1837) şi Victoria (1837-1901). HANOVRA (HANNOVER) 1. Regiune istorică în NV Germaniei, care, în Antichitate, a fost populată de che-rusci, chaţi şi longobarzi. în perioada carolingiană a fost ocupată de saxoni; din 1235, pe terit. H. a existat ducatul Braunschweig-Liineburg (din 1692, e-lectorat). între 1714 şi 1837, în uniune personală cu Marea Britanie; din 1866, provincie a Prusiei. 2. Oraş în N Germaniei, port pe Leine, centrul ad-tiv al landului Saxonia Inferioară; 526,4 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Aeroport. Metrou. Important centru industrial, comercial şi financiar. Metalurgie neferoasă. Constr. de automobile (uzinele „Volkswagen"), tractoare, locomotive şi vagoane, maşini-unelte. Ind. textilă, chimică, a cauciucului, electrotehnică, electronică, a hârtiei, poligrafică, a mobilei şi alim. Marktkirche (sec. 14), primărie (sec. 15), Leibniz-haus (sec. 17), Palatul Herrenhausen (sec. 17-18). Muzee. Universitate tehnică. Academie de muzică şi teatru. Gabriel Hanotaux Operă. Târg anual internaţional. Parc amenajat în stil baroc (cel mai important din Germania). Grădină zoologică. Menţionat în sec. 12, H. a primit statutul de oraş liber (1241); din 1386, membru al Hansei. Reşedinţa ducilor (din 1235), a electorilor (din 1692) şi a regilor de H. (din 1815). HANSA, uniune comercială şi politică a oraşelor de pe litoralul mărilor Baltică şi Nordului. Iniţial, h. a fost o asociaţie a negustorilor germani, care s-a născut prin fundarea, la Lubeck (1158), a „Comunităţii negustorilor germani sezonieri din Gotland". în sec. 13, h. din Londra şi Hamburg, care obţinuseră, în 1267, din partea regelui Henric III al Angliei, dreptul de a se constitui în asociaţii, au fuzionat cu h. din Colonia (Koln) (1281), formând h. teutonă. Treptat, au fost atrase şi alte oraşe-porturi, devenind (1350) o uniune, care, din 1356, avea o dietă. în sec. 15, cuprindea c. 160 de oraşe şi Primăria Hanovra Parcul 23 HAPLOLOGIE avea antrepozite comerciale la Londra, Bruges, Bergen, Novgorod ş.a. Ca urmare a deplasării căilor comerciale maritime ale lumii din M. Baltică spre M. Mediterană şi Oc. Atlantic, h. şi-a pierdut importanţa şi s-a destrămat. HANSEN [haensen], Alvin Harvey (1887-1975), economist american. Prof. univ. la Harvard. Consilier al preşedintelui F.D. Roosevelt în elaborarea strategiei sale economice. Adept al keynesismului. A considerat recesiunea economică urmarea unei insuficienţe cronice a investiţiilor („Ciclurile prosperităţii şi declinului", „Teoria monetară şi politica fiscală"). HANSEN [ha:nsen], Gerhard Henrik Armauer (1841-1912), medic şi botanist norvegian. A descoperit în 1879 agentul etiologic al leprei (Mycobacte-rium leprae), numit şi bacilul H. HANSEN [ha:nsen], Hans Christian Svane (1906-1960), om politic danez. Unul dintre conducătorii Rezistenţei în timpul ocupaţiei germane (1940-1945). Preşedinte al Partidului Social-Demo-crat şi prim-min. (1955-1960), calitate în care a promovat măsuri de stabilitate economică. Ca ministru de Externe (1953-1958), a fost adept al politicii de întărire a structurilor N.A.T.O. HANSEN [hainsen], Peter Andreas (1795-1874), astronom danez. Contribuţii în mecanica cerească. A elaborat o teorie a perturbaţiilor (teoria lui H.) pentru determinarea traiectoriei planetelor, asteroizilor, cometelor şi a Lunii şi a rezolvat problema calculului distanţei dintre două puncte inaccesibile (problema lui H.). HAN SHUI, râu în E Chinei Centrale, afl. stg. al lui Yangtze (Chang Jiang) la Wuhan; 1 532 km. Izv. din M-ţii Qinling şi formează chei şi praguri în cursul superior. Navigabil pe c. 600 km, până la Guanghua. Irigaţii. HANSKA (Ewelina Rzewuska) (1801-1882), contesă poloneză. A purtat o îndelungată corespondenţă cu Honore de Balzac, a cărui soţie a devenit în 1850; acesta i-a dedicat trei romane din „Comedia umană". HANSLICK [ha:nslik], Eduard (1825-1904), muzicolog, critic muzical şi pedagog austriac. Prof. univ. la Viena. Adversar al esteticii wagneriene şi postromantice. Promotor al esteticii formaliste („Despre frumosul muzical"). După 1890, susţine noua şcoală italiană de operă, în special pe Mascagni şi Leoncavallo. HANSON [haensan], Howard (1896-1981), compozitor american. Director al şcolii de muzică din Rochester (1924-1964). Simfonii (nr. 4 „Recviem"), poeme simfonice, concerte („Cântec pentru drepturile omului"), opere („Muntele vesel"). HANSSON [ha:nson], Ola (1860— 1925), scriitor suedez. Lirică cu tematică socială („Poezii") sau de evocare delicată a peisajului natal („Nocturnă"); proză de analiză psihologică („Doamna Ester Bruce"). Eseuri. HANSSON [ha:nson], Per Albin (1885-1946), om politic social-demo-crat suedez. Prim-min. (1932-1936, 1936-1946). A menţinut neutralitatea Suediei în cel de-al doilea război mondial. HANTAN v. Handan. HAN-TENGRI, vârf în masivul Tianshan, la graniţa Kîrgîzstanului cu China, la N de Pik Pobedî, alcătuit din roci calcaroase dure. Alt.: 6 995 m. Escaladat prima oară în 1931. în zona acestui vârf se află gheţarul Enghilcek. HANTÎ-MANSIISK, regiune autono-mă în Federaţia Rusă, în Câmpia Siberiei de Vest, 523,1 mii km2; 1,3 mii. ioc. (1990). Reşed.: Hantf-Mansiisk. Expl. de petrol şi gaze naturale. HANTRU (< h[ectar] + a[rătură] n[ormală] + factor]) s. m. Unitate de măsură convenţională pentru productivitatea tractoarelor agricole; reprezintă echivalentul energetic corespunzător executării cu tractorul a unei arături normale (de 18-20 cm adâncime) pe o suprafaţă de un hectar de teren de consistenţă mijlocie. HANTZSCH [ha:ntj], Arthur Rudolf (1857-1935), chimist german. Prof. univ. la Zurich, Wurzburg şi Leipzig. A realizat (1882) sinteza piridinei şi a elaborat stereochimia azotului. Lucrări de pionierat în domeniul spectrofoto-metriei. HANUCA (ebr. hanukkah „inaugurare") (REL.) Sărbătoare anuală evreiască prin care se comemorează victoria evreilor, conduşi de luda Macabeul, asupra sirienilor seleucizi, avându-l în frunte pe Antioh IV Epifanes (165 î.Hr.) şi resfinţirea Templului din Ierusalim, profanat de duşmani; durează opt zile în luna decembrie. Este cunoscută şi sub denumirea de „Sărbătoarea luminilor". HAN YU [ha:n-ju:] (768-824), poet, eseist şi filozof chinez. Reprezentant al confucianismului. A criticat budismul pentru faptul că nu acorda atenţie îndatoririlor familiale, sociale şi politice. HANZ&A s. f. Instalaţie de fabricat bomboane caramel, având ca elemente principale o maşină de rulat, un dispozitiv de ştanţare şi o pompă cu ajutorul căreia se introduce umplutura. HAOS (< fr.; {s} gr. khaos „abis") s. n. 1. (în mitologia greacă) Spaţiul nemărginit, cufundat în beznă şi umplut de „neguri", care există înaintea tuturor lucrurilor; personificare a acestuia sub forma unei divinităţi (Haosul); stare de dezordine primordială a materiei. 2. Fig. Confuzie, dezordine, învălmăşeală, neorganizare. 3. (FIZ.) Stare de dezordine şi iregularitate a unui sistem, a cărui evoluţie în timp, deşi guvernată de legi simple şi exacte, este extrem de sensibilă la condiţiile iniţiale (o mică variaţie a acestor condiţii sau o infimă perturbaţie exterioară poate produce rezultate complet diferite, astfel că, pe termen lung, comportamentul sistemului nu poate fi prevăzut). Majoritatea sistemelor din natură, societate etc. au un comportament haotic (vremea, economia etc.). O- Teoria haosului = teorie care studiază comportamentul impredictibil al unor sisteme care ar trebui să fie determinate logic. HAOTIC, -Ă (< fr.) adj. Care are aspect de haos; fig. dezordonat, confuz. HAPCĂ (< bg.) s. f. Cârlig de undiţă cu lungimea de 8-10 cm, folosit la pescuitul somnului. HAPI (în mitologia egipteană) 1. Divinitate ce personifică Nilul, protector al Egiptului. Reprezentat printr-o imagine androgină, purtând pe cap o tufă de papirus. 2. Unu! dintre numele date taurului sacru Apis. HAPLOFAZĂ (< fr.; {s> haplos „sim-piu" + fr. phase „fază") s. f. (BIOL.) Fază haploidă. HAPLOID, -A (< fr. {i>; {s} gr. haplos „simplu" + eidos „aspect") adj. (BIOL.) Fază ~ = stare în care se află celulele sexuale în nucleele cărora există o jumătate (n) din numărul de cromozomi (2 n) caracteristic celulelor somatice; haplofază. HAPLOLOGIE (< fr. {i>; {s> gr. haplos „simplu" + logos „vorbire") s. f. (LINGV.) Suprimare, prin disimilaţie totală, a unei silabe identice sau asemănătoare cu o silabă vecină din acelaşi cuvânt sau din cuvinte învecinate (ex. jumate pentru jumătate). HAPPENING 24 Nicolae Haralambie HAPPENING [haepanig] (cuv. engl. „întâmplare") subst. Formă de spectacol bazată pe interferenţa dintre reprezentarea teatrală şi arta figurativă, implicând participarea directă a publicului. HAPPY END [haepi end] (< engl. happy „fericit" + en<4;s,,sfârşit") s. n. Deznodământ fericit al un©i întâmplări, al unei acţiuni. H APS AN, -A adj. (Şi subst.) Rău la inimă, hain (1). ♦ Lacom, avid, rapace. HAPTEN s. n. (BIOL.) Substanţă macromoleculară fără proprietăţi imu-nogene, capabilă să stimuleze sinteza anticorpilor specifici după alipirea la o macromoleculă. HAR (< sl.) s. n. 1. (fn religia creştină) Graţie (4). ♦ Putere sacramentală a preoţilor de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însuşire, dispoziţie naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admiraţie; p. ext. talent, vocaţie. HARABA (< tc.) s. f. Car mare pentru transportul grânelor şi al altor poveri; p. ext. cantitate de material care intră într-un astfel de car. HARABABURĂ (< ngr.) s. t. Dez-ordine, învălmăşeală. HARACHIRI (HARAKJRI) (< fr.; japonezul hara „stomac" şi kiri „tăiere") s. n. Ritual japonez sinucigaş, datând din sec. 12, care constă în spinte-carea pântecelui; practicat în special de către samurai, în caz de înfrângere, dezonoare sau condamnare la moarte. Actul se săvârşea în faţa unui asistent care, la rândul lui, putea să intervină, decapitându-l pe samurai, pentru a-i scurta agonia. Practica a fost abolită în 1868. Termenul este folosit mai ales de europeni, denumirea tradiţională japoneză fiind seppuku. HARACI (< tc.) s. n. 1. Tribut anual plătit sultanului de către ţările vasale. Ţara Românească, Moldova şi Transil- vania au plătit prima oară h. în 1415, 1456 şi, respectiv, 1542. 2. Una dintre cele patru rate în care se achitau dările; era numită şi seama cea mică. HARAG, Gheorghe (1925-1985, n. Marghita), regizor român de teatru. Spirit novator, a avut montări remarcabile la Teatrul maghiar din Cluj-Na-poca („Azilul de noapte" de Gorki, „Floriile unui geambaş" de Siito An-dras), dar mai ales la Teatrul din Târ-gu Mureş („Fizicienii" de Durrenmatt, „Omul care a văzut moartea" de Victor Eftimiu, „Livada cu vişini" şi „Platonov" de Cehov). HARAKIRI v. Harachiri. HARALAMBIE, Sf. sfânt mucenic, făcător de minuni şi patron al bolilor, pe care le ţine în lanţ (în special ciuma), slobozindu-le, potrivit credinţei populare, asupra celor ce-i nesocotesc ziua. De origine păstor, H. este considerat şi ocrotitor al animalelor domestice. Prăznuit la 10 febr. HARALAMBIE, Nicolae (1835-1908), general român. Participant la detronarea lui Al.l. Cuza (11/23 febr. 1866); membru al Locotenenţei domneşti instituite după aceea. Comandant al unui corp de armată în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), s-a distins în luptele de la Smârdan. Membru al Opoziţiei unite în timpul guvernării lui I.C. Brătianu (1876-1881 şi 1881-1888). HARALD [ha:ra:l] (HAROLD), numele a cinci regi ai Norvegiei. Mai importanţi: 1. H. I Haarfager (c. 872-c. 933). A reuşit să unifice temporar ţara; în timpul domniei sale, vikingii din Norvegia întreprind numeroase expediţii în Scoţia şi ins. Hebride. A abdicat. 2. H. III Hardraade (1047-1066). A Harald V purtat un îndelungat război cu danezii (1047-1062), a stabilit succesiunea la tronul ţării (1063) şi a încercat, fără succes, să pună stăpânire pe Anglia (1066), fiind înfrânt de regele anglo-sa-xon Harold II şi ucis în bătălia de la Stamford Bridge. 3. H. V. (n. 1937), rege (din 1991). HARAM (< tc.) s. n. 1. (La arabi) Denumire a unui ioc sacru, asupra căruia există interdicţia de acces. 2. (Reg.) Jaf, pradă. ♦ Loc. De ha-ram = de pomană, degeaba; pe nedrept. HARAP s. m. v. arap. HARAPNIC (< pol., rusă) s. n. Bici mare, împletit din cânepă sau din curele, cu codirişte scurtă şi, de obicei, cu pleasnă de mătase. HARAPPA, oraş antic (milen. 3— 2 Î.Hr.), unul dintre principalele centre ale civilizaţiei H. (Indus) din Epoca bronzului (India şi Pakistan). Săpăturile arheologice au scos la iveală oraşe cu ziduri din cărămizi smălţuite. Ruinele se află astăzi în NV Pakistanului (Puniab^. 25 HARDY HARAR v. Harer. HARARE, capitala Republicii Zim-babwe, situată în NE ţării, pe platoul Matabele, la 1 473 m alt.; 1,2 mii. loc. (1992). Nod de comunicaţii. Aeroport. Pr. centru ind., financiar şi comercial al ţării. Expl. de aur. Ind. siderurgică, constr. de maşini (asamblare de automobile), chimică (îngrăşăminte), textilă şi alim. (tutun); prelucr. lemnului; ciment. Universitate. Două catedrale. Muzee. Grădină botanică. Fundat în 1890 de lordul Salisbury, oraşul a purtat numele acestuia până în 1982. Cap. ţării din 1980. HARÂT v. Herâţ. HARBIN, oraş în NE Chinei, port pe Songhua Jiang, centrul ad-tiv al prov. Heilongjiang; 3,1 mii. loc. (1993). Nod de comunicaţii. Aeroport. Important centru economic şi cultural. Laminate (sârmă şi cabluri). Constr. de maşini (tractoare, avioane utilitare), de apara-taj electrotehnic, utilaj energetic, ma-şini-unelte şi rulmenţi, instrumente de precizie. Ind. chimică, textilă, de prelucr. a lemnului, a mat. de constr. şi alim. Festivalul gheţii. Vechea denumire: Pinkiang. HARBUZ (< ucr.) s. m. (Reg.) Pepene verde. HARDANGERFJORDEN [hardarjar-fju:r], fiord pe coasta de SV a Norvegiei, la S de Bergen, având mai multe ramificaţii. Lungime: 183 km. Lăţime: 7 km. Ad.: 253-891 m. HARD BOP [ha:d bap] (cuv. engl.) s. n. Stil al jazului modern, apărut prin 1955, ca o formulă de compromis între inovaţiile be bop-ului şi ale stilului cool (prea intelectualizat). îmbogăţeşte formulele armonice şi orchestrale ale be bop-ului, reabilitând totodată trăsăturile primordiale de hot şi swing ale jazului. Reprezintă forma cea mai vie şi mai dinamică a jazului modern. HARD COPY [ha:d kopi] (cuv. engl.) subst. (INFORM.) Dispozitiv care permite copierea imaginii curente de pe un monitor TV. HARD DISK [ha:d disk] (cuv. engl.) s. n. V. disc, ~ fix. HARDEN [ha:rdn], Sir Arthur (1865-1940), biochimist britanic. Prof. univ. la Londra. Cercetări în domeniul fermentaţiei alcoolice (a descoperit co-fermenţii); a stabilit funcţia zimazei. Premiul Nobel pentru chimie (1929), îrripreună cu Hans von Euler-Chelpin. HARDENBERG, Friedrich Leopold v. Novaiis. HARDENBERG [ha:rdenberk], Karl August, prinţ von (1750-1822), om politic prusian. Ministru de Externe (1804-1806, 1807) şi cancelar al Prusiei (1810-1822); a promovat o politică de reforme politice şi sociale liberale. HARD PAN [ha:d psen] (cuv. engl.) s. n. Strat de pământ compact, impermeabil, format la fundul brazdei ca urmare a tasării acesteia de brăzdarul plugului, ce împiedică pătrunderea rădăcinii plantelor în adâncime. HARD ROCK [ha:d rok] (cuv. engl.) s. n. Muzică rock dezvoltată în perioada 1965-1975, cu o „bătaie" accentuată, hiperamplificată, evitând tipurile de melodii lente, armonioase şi cu o puternică dependenţă de efectele electronice. HARDUGHIE (< ngr.) s. f. Clădire, încăpere mare (şi dărăpănată); şandrama. Harare. Centrul oraşului Sir Arthur Harden Oliver Hardy HARDWARE [ha:duee] (cuv. engl.) subst. (INFORM.) Ansamblul componentelor fizice ale unui sistem de calcul (tastatura, procesorul, discul fix, discul flexibil, monitorul, imprimanta etc.). HARDY [ardi], Alexandre (c. 1570— 1632), dramaturg francez. Piesele sale, caracterizate printr-un caracter melodramatic, violenţa pasiunilor, bogăţia stilului („Didona“, „Lucreţia"), fac trecerea de la tragedia clasică la drama barocă. HARDY [ha:di], Godfrey Harold (1877-1947), matematician britanic. Prof. univ. la Oxford şi Cambridge. Contribuţii privind teoria numerelor, ecuaţiile integrale, analiza Fourier, teoria seriilor divergente. A descoperit (1908), simultan cu fizicianul german W. Weinberg, legea geneticii care permite determinarea frecvenţei anumitor tipuri într-o populaţie (legea H.-Wein-berg). HARDY [ha:rdi], Oliver (1892-1957), actor american de film. împreună cu Stan Laurel, a format un cuplu celebru în istoria cinematografului (cunoscut în România sub numele de Stan şi Bran). în contrast evictent (H. — supraponderal, autoritar, pompos, iar Laurel — slab, copilăros, plângăreţ), HARDY 26 dar completându-se perfect ca personalitate scenică, cei doi se. remarcă prin abilitate pantomimică şi gaguri pline de haz şi inocenţă („Stan şi Bran contrabandişti", „Stan şi Bran în Legiunea străină", „Stan şi Bran fiii deşertului", „Stan şi Bran studenţi la Oxford"). Premiul Oscar: 1932 („Cutia cu muzică"). HARDY [ha:di], Thomas (1840-1928), scriitor englez. Nuvele („Micile ironii ale vieţii") şi romane cu atmosferă pesimistă şi fatalistă, înfăţişând cel mai adesea oameni înfrânţi de destin („Departe de lumea dezlănţuită", „întoarcerea băştinaşului", „Primarul din Caster-bridge", „Tess d’Urberville", „Jude neştiutul"), cu tendinţă simbolico-filozofică, remarcabile prin adâncimea analizei psihologice. Poeme în care lirismul se îmbină cu măreţia epică („Poeme din Wessex", „Poezii despre trecut şi prezent"). Drama în veţşuri „Suveranii". HARE [he(0)r], Richard Mervyn (n. 1919), filozof britanic. Reprezentant al filozofiei analitice. A elaborat, ca alternativă la emotivism, concepţia pre-scriptivismului, urmărind obţinerea unei raţionalizări a discursului moral („Limbajul moralei", „Libertate şi raţiune"). HARE-KRISHNA, sectă religioasă indiană fundată (1965) de A.C. Bhakti-cendatta Swami Prabhupada (1896— 1977), cu largă răspândire în Europa şi S.U.A. Promovează bunăstarea, făcând apel la conştiinţa existenţei lui Dumnezeu pe baza invocării vechilor texte vedice. Membrii ei duc o viaţă monahală, bazată pe subordonarea totală, până la renunţarea deplină la personalitatea individuală. HAREM (< arabă „loc inviolabil, sacru") s. n. (La musulmani) Parte a casei rezervată femeilor şi copiilor. ♦ Totalitatea cadânelor dintr-un harem. HÂRER (HARAR), oraş în E Ethiopi-ei, la poalele M-ţilor Ahmer; 131,1 mii Thomas Hardy Spiru Haret loc. (1994). Ind. alim. (uleiuri). Piaţă pentru cafea, tutun, fructe, animale. Prod. meşteşugărească. Academie militară. Colegiu agricol. Fundat în sec. 7 de emigranţii din Hadramaut; capitala unui emirat (din sec., 16), H. a fost încorporat Ethiopiei (1887). HARET, Spiru (1851-1912, n. laşi), matematician, sociolog, pedagog şi om politic român. Acad. (1892), prof. univ. la Bucureşti. Teza sa de doctorat, „Asupra invariabilităţii axelor mari ale orbitelor planetare", reprezintă o contribuţie importantă în mecanica cerească (primul român doctor în matematică la Paris). A fost unul dintre primii sociologi care au întrevăzut posibilitatea aplicării matematicii la studiul societăţii. Creator al unei teorii de mecanică socială („La mecanique sociale", Paris, 1910). Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910), a reorganizat pe baze moderne învăţământul de toate gradele şi a iniţiat mişcarea de esenţă poporanistă, ce-i poartă numele. Preocupări în domeniul astronomiei („Despre ac-celeraţiunea seculară a mişcării medii a Lunii"). Numele său a fost atribuit unui crater de pe faţa invizibilă a Lunii. HARETISM (< n. pr. Haret) s. n. Curent socio-cultural apărut în România, în primul deceniu al sec. 20, pe baza concepţiei elaborate de Spiru Haret, potrivit căreia orice politică reformatoare se va dovedi eficientă doar în măsura în care, la realizarea ei practică, vor participa efectiv toate categoriile sociale. HARGEYSA [ha:rgeiS0], oraş în NV Somaliei, în apropiere de graniţa cu Ethiopia; 85 mii loc. (1985). Aeroport. Expl. de cuarţ şi azbest. Termocentrală. Ind. alim. şi a conf. Centru comercial (animale vii, piei). Capitala vechii Somalii britanice. A suferit mari distru- geri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti în timpul războiului civil din 1991. HARGHITA 1. Masiv muntos vulcanic în Carpaţii Orientali, cuprins între M-ţii Gurghiu (la NV), cursul superior al Mureşului (la N), valea Oltului (la E), M-ţii Baraolt (la S) şi cursul superior al Târnavei Mari (la V). Alcătuit din andezite cu piroxeni şi amfiboli. Alt. max: 1 800 m (vf. Harghita). Resturi de cratere vulcanice. Nod hidrografic. Versanţii sunt acoperiţi cu păduri de conifere. Turism. 2. Judeţ în partea central-nordică a României, în Pod. Transilvaniei, pe cursurile superioare ale Oltului, Mureşului şi Târna-velor; 6 639 km2 (2,78% din supr. ţării); 343 467 loc. (1998), din care 46,1% în mediul urban; densitatea: 51,7 loc./km2. Reşed.: municipiul Miercurea-Ciuc. Oraşe: Băile Tuşnad, Bălan, Borsec, Cristuru Secuiesc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc (municipiu), Topliţa, Vlăhiţa. Comune: 49. Relief predominant muntos (60% din supr. jud.) reprezentat prin M-ţii Giur-geu, Harghita, Ciuc, Hăşmaş şi prelungirile M-ţilor Călimani, Gurghiu, Bodoc, Nemira şi Bistriţei, care închid între ei mai multe depresiuni (Bilbor, Borsec, Giurgeu, Ciuc, Uz, Caşin ş.a); o subunitate aparte o formează zona dealurilor subcarpatice ale Pod. Târnavelor din SV jud., cu alt. de c. 1 000 m. Climă temperat-continentală, cu veri răcoroase (temp. medie în iul. 12-18°C) şi ierni friguroase, cu frecvente inversiuni termice în depresiuni (localit. Miercurea-Ciuc, Topliţa, Joseni şi Gheorgheni fiind cunoscute drept cele mai friguroase din ţară). Temp. medie anuală variază între 1 şi 4°C în zonele muntoase înalte şi între 4 şi 6°C în depresiuni. Precipitaţiile atmosferice însumează cantităţi medii anuale diferite, în funcţie de alt. (550-1 200 mm); vânturi predominante, dinspre NV şi V. Reţeaua hidrografică, cu o densitate mare (1,1 km/km2), este reprezentată în principal prin cursurile superioare ale râurilor Olt, Mureş, Târnava Mare, Târnava Mică, Bistricioara ş.a. cu numeroşii lor afl.; la acestea se adaugă nenumărate izv. cu ape minerale, un lac de origine vulcanică (Sfânta Ana, singurul din ţară) şi cel mai mare lac de baraj natural (Lacu Roşu, format în 1837). Resurse naturale: zăcăminte de min. de fier (Mădăraş, Vlăhiţa, Lueta), de cinabru (Sântimbru, Mădăraş), pirite cuprifere (Bălan, Jolotca), gaz metan (Săcel, Secuieni, Şimoneşti), turbă şi lignit (Borsec), sare gemă (Praid); roci de constr.: marmură (Voşlăbeni, Lă- 27 HARGHITA _______25* OP’________________________________________________________________________ BISTRI14-U 77 r ' >"1 JUDEŢUL HARGHITA NASAUPietrciu 2{o°j\ / ’ y VH^} km ^ _ j_*_;________g____y i"1» '"V ^ I85S ^ / Aj^JţW A V _ £/\ ^ &răcăoani 25* DO' zarea), andezit (Miercurea-Ciuc, Ciceu, Sâncrăieni, Deluţ, Corund ş.a.), dolomit (Voşlăbeni, Delniţa, Sândominic), calcar (Bicăjel şi Delniţa), marne, gresii, argile ş.a.; păduri de conifere şi de foioase (232 545 ha, 1996). Economia: ind. metalurgică (Vlăhiţa), constr. de maşini şi prelucr. metalelor (Miercurea-Ciuc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc), textilă, a conf. şi tricotajelor (Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, Joseni, Bălan, Topliţa), expl. şi prelucr. lemnului (Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Topliţa, Cristuru Secuiesc, Gălăuţaş, Ditrău, Lunca de Jos, Tulgheş ş.a.), alim. Pr. produse industriale: oţeluri speciale, tractoare şi subansambluri pentru tractoare şi maşini agricole, utilaje şi piese de schimb pentru ind. forestieră şi cea a mat. de constr., instalaţii frigorifice, cilindri pentru laminoare, carcase pentru motoare electrice, mobilă, conf., tricotaje, fire de bumbac, in şi cânepă, stofe de mobilă şi ţesături tehnice, încălţăminte, lapte praf, preparate din lapte şi carne, spirt, bere, amidon etc. Produse meşteşugăreşti (ceramică de Corund). Agricultura este influenţată de natura reliefului (predominant muntos), de temperaturile joase, şi de solurile brune, podzolite. La sfârşitul anului 1996, din totalul supr. agricole (406 436 ha), terenurile arabile ocupau doar 92 729 ha, restul revenind păşunilor şi fâneţelor naturale (312 214 ha, locul 1 pe ţară), livezilor ş.a. Pr. culturi agricole (1996): plante de nutreţ (32 580 ha), grâu şi secară (15 628 ha), cartofi (14 170 ha, locul 3 pe ţară, după jud. Suceava şi Covasna), orz şi orzoaică, ovăz, sfeclă de zahăr ş.a. Zootehnia, dispunând de o bază furajeră importantă, înregistrează efective mari de ovine (202 mii capete, 1997), bovine (93 mii capete), porcine (95 mii capete), caprine (9 mii capete), cabaline (23 mii capete); avicultură (468 mii capete); apicultură (11 mii familii de albine). Căi de comunicaţie (1997): lungimea reţelei feroviare este de 213 km (165 km electrificate), iar cea a drumurilor publice de 1 448 km (431 km HARGREAVES 28 modernizate). învăţământ, cultură şi artă (1996/1997): 303 grădiniţe de copii, 281 şcoli generale, 33 licee, cu predare în limbile română şi maghiară, 287 biblioteci, cu 2 666 000 volume, patru cinematografe, numeroase muzee şi case memoriale. Turism. Complexitatea şi varietatea reliefului, cu locuri pitoreşti (lacul vulcanic Sfânta Ana, Lacu Roşu, defileele Oltului şi Mureşului etc.) şi numeroase rezervaţii naturale (mlaştinile Mohoş şi Sâncră-ieni, masivul calcaros „Pietrele Roşii“ de la Tulgheş, cu specii floristice endemice etc.), prezenţa unor obiective istorice, de cultură şi artă, cu importanţă arhitecturală (cetatea Miko, de fapt un castel rezidenţial, fortificat, 1621, şi mănăstirea franciscană, 1442, reconstruită în stil baroc în sec. 19, din Miercurea-Ciuc, fortificaţiile dacice de la Siculeni, Jigodin-Băi, bisericile fortificate de la Delniţa, Sânmartin, Dârjiu ş.a.), la care "se.^ adaugă existenţa renumitelor staţiuni climaterice şi balneoclimaterice: Lacu Roşu, Borsec, Băile Tuşnad, Izvoru Mureşului, Topliţa ş.a., permit ca pe terit. jud. H. să se desfăşoare un inte’ns turism de sejur şi de tranzit tot timpul anului. Indicativ auto: HR. HARGREAVES [ha:gri:vz], James (c. 1720-1788), mecanic englez. Inventatorul (c. 1764) maşinii de filat „Jenny“. HARINGTON [haeriqtsn], Charles Robert Sir (1897-1972), chimist britanic. Prof. univ. la Londra. Cercetări în domeniul biochimiei. Lucrări privind chimia şi fiziologia glandei tiroide. A sintetizat (1927) tiroxina. HARTRT (al-HARÎRT), Abu Muham-mad al-Qăsim ibn ‘AIF al- (1054-1122), scriitor şi filolog arab. A desăvârşit stilul ornant al prozei arabe. O culegere de macame-uri. Scrieri filologice de orientare puristă. HARlROD, râu în Asia Centrală (Af-ghanistan şi Turkmenistan); 1 150 km. Izv. din masivul Bamian, trece prin Herat şi formează mai întâi graniţa dintre Afghanistan şi Iran şi apoi cea dintre Iran şi Turkmenistan. Se pierde în nisipurile deşertului Kara Kum, unde poartă numele de Tedjen. Baraje şi canale de irigaţii. HARjSMĂ (CHARISMĂ) (gr. haris-ma, lat. charismata „dar“) 1. Dar sau virtute împărtăşită de Duhul Sfânt unor persoane, cum ar fi: darul înţelepciunii, al vindecării, al prorocirii, al tălmăcirii de limbi etc.; poate fi permanentă sau temporară. 2. Calitate care permite po- Harkov. Biserica Buna Vestire sesorului ei să-şi exercite ascendentul sau autoritatea asupra unui grup (h. omului politic). HARITE v. Gratii. HARITON, tulii Borisovici (1904-1996), inginer rus. A realizat (1939-1941), împreună cu J.B. Zeldovici, calculul reacţiilor de fisiune în lanţ a uraniului. Unul dintre realizatorii armamentului şi energeticii nucleare sovietice (1949). HARKENDI v. Hankendî. HARKOV, oraş în E Ucrainei; 1,6 mii. loc. (1995). Nod de comunicaţii. Aeroport. Metrou. Constr. de tractoare şi maşini agricole, utilaj energetic (turbine), motoare Diesel, locomotive, vagoane, avioane, aparataj electrotehnic şi electronic, utilaj minier şi ma-şini-unelte; ţesături de lână, tricotaje, mase plastice, lacuri şi vopsele, medicamente, încălţ., mat. de constr., poligrafie, produse alim. Important centru cultural. Universitate (1805). Teatre, muzee de istorie şi artă. Bisericile Pokrovski (sec. 17), Buna Vestire (sec. 19) şi Adormirea Maicii Domnului (sec. 18). Palatul Ekaterina (sec. 18, azi institut politehnic). întemeiat în sec. 17 de cazacii zaporojeni ca fortăreaţă. Cap. Ucrainei (1919-1934). HARLAMOV, Valeri Borisovici (1948-1981), hocheist rus. Multiplu campion naţional (1968-1981), european, mondial (1969-1971) şi olimpic (1972, 1976). HARLEM, faimos cartier al New York-ului, la NE de Manhattan, unde se află una dintre cele mai mari comunităţi ale negrilor din S.U.A., fiind totodată şi un important centru al culturii acestora. Aici locuiesc şi un mare număr de portoricani. HARLOW [ha:rlsu], Jean (pseud. lui Harlean Jean Carpentiei) (1911-1937), actriţă americană de film. Debutează în roluri de ingenuă, evoluând ulterior spre tipologia „vampelor" provocatoare, pasionale şi capricioase („Patima blondă", „îngerii infernului", „Frumoasa din Saigon", „Saratoga"). Sex-simbol al cinematografului anilor ’30. HARMATTAN (cuv. arab) s. n. Vânt fierbinte şi uscat ce suflă din NE sau E în S Saharei, în special iarna. Poartă mari cantităţi de nisip la sute de km peste Oc. Atlantic. HARMONIA (în mitologia greacă), zeiţa bunei înţelegeri, simbolizând veghea armoniei cosmice şi terestre. Soţia regelui Cadmos al Tebei, fiica lui Ares şi a Afroditei. HARNACK [ha:rna:k], Adolf von (1851-1930), teolog şi istoric german. Prof. univ. la Leipzig, Marburg şi Berlin. Filozof al religiei. Reprezentant al protestantismului liberal. Lucrări privind istoria creştinismului şi de critică a textelor religioase („Istoria dogmelor", „Istoria vechii literaturi creştine până la Eusebiu", „Studii privind Noul Testament", „Esenţa creştinismului"). HARNAJ, Veceslav (1917-1988, n. Baimaclia, Basarabia), inginer, apicultor şi inventator român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la construcţia metroului bucureştean şi a Canalului Dunăre—Marea Neagră. Preşedinte al Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România (1957-1982) şi al Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Apicul-tură - APIMONDIA (1965-1988). Laureat al mai multor premii şi ordine naţionale şi internaţionale. HARNAŞAMENT (< fr.) s. n. Totalitatea ansamblurilor şi obiectelor necesare pentru înhămarea, înşeuarea sau conducerea calului (hamuri, hăţuri, frâie, şa etc.). HARNIC, -Ă (< bg.) adj. Care munceşte mult şi cu râvnă, care lucrează iute şi cu spor; sârguincios. ♦ (Pop.) Capabil, destoinic, vrednic. Veceslav Hamaj nPMNM 29 HARRISBURG HARNONCOURT [arnoku:r], Niko-laus (n. 1929), violoncelist, muzicolog şi dirijor austriac. A fundat la Viena (1953) orchestra „Concetus Musicus", alcătuită din instrumente de epocă sau construite după modelul acestora, urmărind redarea sonorităţilor şi a manierei de interpretare proprii stilurilor din perioada Renaşterii timpurii până la baroc. HAROLD [haerald], numele a doi regi anglo-saxoni. Mai important: H. II (ian-oct. 1066). înfrânt în bătălia de la Hastings de William Cuceritorul. HARPAGON (< n. pr. Harpagon, personaj principal din piesa „Avarul" de Moliere) s. m. Om avar; zgârcit. HARPA (HARFA) (< fr., germ.) s. f. Instrument muzical de formă triunghiulară, cu coarde inegale, ale cărui sunete se obţin prin ciupire cu degetele de la ambele mâini. Primele reprezentări grafice ale h. datează din milen. 3 Î.Hr. HARPER [ha.-rper], familie de editori americani. James H. (1795-1869) şi fratele său John H. (1797-1875) au fundat (1817) prima casă editorială cu sediul la New York. în 1833, li s-au alăturat şi ceilalţi doi fraţi Joseph Wesley H. (1801-1870) şi Fletcher H. (1806-1877), punând bazele casei edi- Harpă Una dintre cele trei Harpii toriale Harper & Brothers, care îşi va extinde activitatea şi în domeniul publicisticii, iniţiind editarea a numeroase reviste. HARPER [ha:rp8], Heather (n. 1930), soprană irlandeză. Repertoriu de operă (clasică, romantică, modernă), pe mari scene ale lumii. Ca solistă de concert, a abordat atât genul oratoriului ba-roc-clasic, cât şi creaţia modernă (în special B. Britten). HARPERS FERRY [ha:psrz feri], oraş în E S.U.A. (Virginia de Vest), la confluenţa râurilor Shenandoah şi Po-tomac, la 88 km NV de Washington; 308 loc. (1990). Parc naţional istoric. Atacul aboliţioniştilor, conduşi de John Brown, asupra arsenalului oraşului (16-18 oct. 1859) a constituit una dintre primele acţiuni premergătoare Războiului de Secesiune. HARPIGNIES [arpine], Henri (1819-1916), pictor şi acuarelist francez. Influenţat de Corot şi de Şcoala de la Barbizon, se face cunoscut prin compoziţiile sale peisagistice. HARPII (în mitologia greacă), divinităţi răufăcătoare. Fiicele lui Thâumas şi ale oceanidei Electra, trei la număr (Aelo, Celeno şi Ocipete). înfăţişate ca monştri feminini înaripaţi sau ca păsări de pradă cu cap de femeie. La Homer, apar ca personificări ale vârtejurilor şi uraganelor. ♦ Fig. (La sg.) Femeie hrăpăreaţă, arţăgoasă şi rea. HARP|ST, -Ă (< harpă; fr.) s. m. şi f. Persoană care cântă la harpă. talie în formă de săgeată, ataşată unei frânghii lungi şi folosită pentru vânarea animalelor marine mari. La h. moderne, vârful este prevăzut cu aripioare care se deschid sau cu o grenadă ce explodează în corpul animalului. HARRIMAN [haerimsn], William Averell (1891-1986), finanţist şi om politic american. Ambasadorul S.U.A. la Moscova (1943-1946). Ambasador itinerant al Planului Marshall de redresare economică a Europei Occidentale postbelice. A negociat cu U.R.S.S. Tratatul privind încetarea experienţelor nucleare (Moscova, 1963). HARRIS [haeris], Richard (n. 1932), actor britanic. Unul dintre reprezentanţii generaţiei de actori ai anilor ’60, ai tinerilor furioşi şi rebeli („Viaţa sportivă", „Deşertul roşu", „Cromwell", „Camelot"). HARRIS [haeris], Wilson (n. 1921), scriitor caraibian de limbă engleză. Stabilit la Londra (1959). Romane cu tematică socială, proiectate pe fundalul mirificei naturi din Guyana („Lunga călătorie a lui Qudin", „Inima ţării", „Ochiul sperietorii de păsări", „Sala de aşteptare"). Versuri („Eternitate prin renaştere"). HARRIS [haeris], Zellig Sabbetai (n. 1909), lingvist american originar din Ucraina. Stabilit în S.U.A. (1913). Iniţial adept al teoriei distributive, promovată de L. Bloomfield, elaborează ulterior metoda transformaţională („Scrieri de lingvistică structurală şi transformaţională", „Studii de sintaxă"). HARPpN (< fr.) s. n. Unealtă în HARRISBURG [haerisberg], oraş în formă de lance, formată dintr-o bară NE S.U.A., pe râul Susquehanna, din metal sau din lemn şi un vârf me- centrul ad-tiv al statului Pennsylvania; HARRISON 30 54,3 mii loc. (1992). Nod de comunicaţii. Siderurgie. Constr. de avioane şi strunguri; produse electrotehnice, textile şi alim.; prelucr. lemnului. Capitoliul (81,60 m înălţime), construit în 1906 după planurile lui J.M. Houston, asemănătoare bazilicii Sf. Petru din Roma. întemeiat în c. 1718. HARRISON [haerisen], John (1693— 1776), inventator britanic. A realizat un pendul pentru corectarea neregularită-ţilor ce intervin în funcţionarea ceasurilor datorită variaţiei de temperatură (1726) şi un cronometru marin pentru determinarea longitudinii (1736). HARRISON [haerisen], Rex (pseud. lui Reginald Carey Harrison) (1908— 1990), actor american de teatru şi film de origine engleză. Distincţia masculină, umorul şi ironia tipic anglo-saxone îl impun în „Citadela", „Anna şi regele Siamului“, „Fantoma şi doamna Muir“, „Agonie şi extaz". Premiul Oscar: 1964 („My Fair Lady“). HARRISON [haerisen], Wallace K(irkman) (1895-1981), arhitect american. Reprezentant al funcţionalismu-lui. A colaborat la realizarea unor construcţii reprezentative (Rockefeller Center, Trylonul şi Perisfera — construcţii simbol ale Expoziţiei Universale de la New York, din 1939, Palatul O.N.U., Lincoln Center). HARRIOT [haeriiet], Thomas (1560— 1621), matematician şi astronom englez. Contribuţii la teoria ecuaţiilor. A introdus simbolurile matematice de inegalitate („<“ — mai mic şi „>“ — mai mare). A observat concomitent, dar independent de Galileo Galilei, petele solare şi sateliţii lui Jupiter. HARROD [haered], Sir (Heniy) Roy (Forbes) (1900-1978), economist britanic. Prof. univ. la Oxford. Continuator al lui Keynes. Lucrări privind condiţiile ce favorizează creşterea economică armonioasă în economia de piaţă şi factorii de instabilitate care o pot per- Rex Harrison John C. Harsanyi turba („Spre o teorie a dinamicii economice", „Economia internaţională", „Dolarul", „Moneda"). HARSANYI [haer/eni], John C. (n. 1920), matematician şi profesor de conducerea afacerilor american de origine maghiară. Prof. univ. la Sydney, Detroit, Berkeley şi Stanford. Lucrări de pionierat în domeniul teoriei jocurilor, cu aplicaţii în economie („Contribuţii la teoria jocului" şi „Comportament raţional şi echilibrul afacerilor"). Premiul Nobel pentru economie (1994), împreună cu J.F. Nash şi R. Selten. HARSANYI [hser/ani], Tlbor (1898— 1954), pianist şi compozitor francez de origine maghiară. Elev al lui B. Bartok şi Z. Kodâly. Face parte din grupul ce reuneşte muzicieni originari din E Europei, numit Şcoala de la Paris. Stil sintetizând elementele folclorice şi tendinţele neoclasice. Balete („Şota Rus-taveli"), opere, muzică simfonică şi de cameră, de scenă şi de film. HARŞA (HARSHAVARDHANA), conducător al statului din N Indiei (c. 606/607-647), care, prin cuceriri, a pus bazele unui* mare imperiu, cuprinzând Valea Gangelui, Orissa şi o parte a Indiei Centrale, cu capitala la Kanauj. Cunoscut ca literat şi protector al artelor. HART [ha:t], Herbert Lionel Adolphus (1907-1992), filozof britanic, împreună cu J.L. Austin, a promovat curentul de filozofie analitică de la Oxford. Contribuţii la filozofia dreptului, lucrările sale conţinând reflecţii asupra naturii dreptului şi a relaţiilor acestuia cu morala („Ideea de libertate", „Pedeapsă şi responsabilitate"). HARTĂ (< ngr.) s. f. 1. Reprezentare grafică convenţională (totală sau parţială) pe un plan a suprafeţei terestre, generalizată şi micşorată conform unei anumite scări de proporţie şi întocmită pe baza unei proiecţii carto- grafice. în funcţie de scară, se deosebesc: h. topografice (la scări mai mari de 1 : 200 000), h. topografice de ansamblu (la scări mijlocii, cuprinse între 1 : 200 000 şi 1 : 500 000) şi h. de ansamblu (la scări mai mici de 1 : 500 000). După conţinut, se deosebesc: h. topografice (chorografice), ce pot fi în relief, hidrografice, batimetrice, planimetrice ş.a. şi h. speciale (tematice), ce pot fi geologice, pedologice, orografice, climatice, hidrografice, istorice, etnografice etc.; mai multe h. grupate formează un atlas. în funcţie de utilizare, se deosebesc h. didactice, turistice, de navigaţie etc. H. reprezintă metoda de bază a reprezentării în spaţiu şi la scară a fenomenelor geografice şi serveşte pentru analize spaţiale şi sinteze geografice. ^ H. sinoptică = h. executată din şase în şase ore, pe care sunt înscrise, prin pifre şi simboluri, datele meteorologice măsurate la fiecare staţie sinoptică a unei regiuni geografice la ora respectivă de observaţie. Constituie cel mai important material sinoptic în elaborarea prevederii timpului. H. geologică = h. topografică a unei suprafeţe din scoarţa Pământului, pe care este reprezentată răspândirea formaţiunilor geologice de diferite vârste (prin culori şi haşuri standardizate), precum şi poziţia şi raporturile lor spaţiale (falii, axe de cute, limite stratigrafice etc.). în funcţie de problemele speciale pe care le reprezintă, se deosebesc următoarele tipuri de h.g.: hidrogeologică, litofacială, paleogeografică, metalogenetică, geo-tectonică, pedologică. H. hidrogeologică = h. pe care sunt reprezentate repartiţia, proprietăţile fizice şi chimice şi condiţiile de zăcământ ale apelor subterane. H. lingvistică = h. care înregistrează repartiţia pe un teritoriu dat a unui fenomen de limbă. 2. H. genetică = schema dispunerii în cromozom a locurilor mutabile, alcătuită pe baza rezultatelor experienţelor de recombinare genetică. HARŢE [ha:rt], Bret (pseud. lui Francis Brett H.) (1836-1902), scriitor american. A introdus în literatura americană exotismul Vestului şi culoarea locală. Povestiri în care relatează aventurile locuitorilor de la frontieră, amalgam de realism şi sentimentalism („Norocel din Roaring Camp"). Poeme („Limbajul fără ocolişuri al sincerului James", cunoscut îndeosebi sub titlul „Chinezul păgân"). HARTFORD [ha:rtfard], oraş în NE S.U.A., pe fl. Connecticut, centrul ad-tiv al statului Connecticut; 136,7 mii HARTĂ Harta cerului (zona septentrională) realizată în 1790 de Giovanni Maria Cassini Harta lumii întocmită de Andrea Cellarius în 1661 pe baza elementelor furnizate de lucrarea lui Ptolemeu, „Geographia“ HARTĂ 32 Harta Europei (autor: Willem Janszoon Blaeu) apărută la Amsterdam în 1645 Harta României (1938) 33 HĂRON AR-RAŞID loc. (1994). Port fluvial. Nod de comunicaţii. Centru ind., financiar şi cultural al Noii Anglii. Metalurgie. Constr. de utilaj ind., armament, piese pentru avioane şi automobile, maşini-unelte, motoare; mecanică fină, produse electrotehnice. Instrumente muzicale. Ind. hârtiei, poligrafică şi alim. Palat administrativ în stil colonial (1796). Muzeul „Mark Twain". Colegii din sec. 19. întemeiat ca fort (1633). HARTLEY [ha:tli], Sir Charles Augustus (1825-1915), inginer britanic, între 1858 şi 1861 a lucrat la modernizarea portului Sulina. A întocmit planuri de amenajare pentru mari porturi (Trieste, Odessa, Constanţa) şi fluvii (Don, Gange). Op. pr.: „Descrierea Deltei Dunării şi lucrările ei“, „Navigaţia internă în Europa". M. de onoare al Acad. Române (1907). HARTLEY [ha:tli], David (1705-1757), filozof, medic şi psiholog britanic. A încercat, prin teoria sa materia-list-mecanicistă a „vibraţiei", să explice originea fenomenelor psihice. Fondator al asociaţionismului în psihologie („Reflecţii despre om, structura, îndatoririle şi speranţele sale“). HARTLEY [ha:tli], Leslie Poles (1895-1972), scriitor englez. Povestiri („Spaime nocturne") şi bildungsromane (trilogia „Eustace şi Hilda") axate pe ideea rolului memoriei în maturizarea individului. Critică literară („Responsabilitatea romancierului"). HARTLEY [ha:rtli], Ralph Windon Lyon (1888-?), fizician american. Studii şi cercetări privind circuitele electrice şi electronice. A demonstrat (1927) cum poate fi măsurată informaţia, unitatea de măsură pentru informaţie (bitul) purtând mult timp numele său. HARTLINE [ha:rtlain], Haldan Keffer (1903-1983), neurofiziolog american. Prof. univ. la Pasadena, Baltimore, New York. Cercetări în domeniul neu-rofiziologiei vederii (potenţialele bio-electrice ale unor celule nervoase ale retinei). Contribuţii privind percepţia re-tiniană colorată. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1967), împreună cu R. Granit şi G. Wald. HARTMAN [ha:rtma:n], Johannes Franz (1865-1936), astrofizician german. Prof. univ. la Gottingen. Lucrări de spectroscopie. A construit (1899) un microfotometru, care-i poartă numele şi a inventat (1904) spectrocompa-ratorul. HARTMANN [ha:rtma:n], Eduard von (1842-1906), filozof monist german. în concepţia sa, un „realism transcendental" susţine „inconştientul" ca bază a ordinii cosmice şi a vieţii psihice a individului („Filozofia inconştientului"). Contribuţii în estetică, etică, axiologie („Estetica", „Fenomenologia conştiinţei etice"). HARTMANN [ha:rtma:n], Nicolai (1882-1950), filozof german. Prof. univ. la Marburg, Koln, Berlin şi Gottingen. Influenţat iniţial de neokantianism, devine ulterior adept al fenomenologiei lui Husserl. întemeietor al unui sistem ontologic în care realitatea prezintă mai multe niveluri (anorganic, organic, psihic şi spiritual) ordonate pe categorii fundamentale („Bazele ontologiei"). Contribuţii în axiologie şi filozofia culturii („Estetica", „Etica"). HARTMANN VON AUE [ha:rtma:n fon aue] (c. 1170-c. 1220), poet german. Unul dintre clasicii literaturii germane de curte. Romane versificate („Buchlein") şi poeme cavalereşti, cu teme inspirate din ciclul „Mesei rotun- de" („Erek", „Iwein"), uneori cu tentă religioasă („Sărmanul Heinrich"). HARTSOEKER [hartsoker] (HART-SOECKER), Nicolas (1656-1725), medic olandez. Prof. univ. la Dusseldorf. A perfecţionat unele instrumente optice (telescopul, microscopul — cu ajutorul căruia a descoperit spermatozoizii). Studii în domeniul magnetismului. HARTULARY-DARCL^E, Ion v. Danclâe (2). HARTUNG [harturj], Hans (1904-1989), pictor şi grafician francez de origine germană. Unul dintre principalii reprezentanţi ai-artei abstracte. Manieră caracterizată prin grafismul petelor mari de tuş, care se detaşează pe un fond luminos de culoare („T 35-1"). HARTZENBUSCH [ha:rtsebu:j], Juan Eugenio (pe numele adevărat Juan Eugenio Hartzenbusch y Martinez) (1806-1880), dramaturg, poet şi erudit spaniol. Reprezentant de seamă al teatrului romantic; piesele sale se impun printr-o ingenioasă structură scenică şi eleganţă formală („Viaţă întru onoare", „Arhiducesa", „Flaconul vrăjit", „Amanţii din Temei" — capodopera sa). Versuri*. HARŢAG s. n. v. arţag. HÂR0N AR-RAŞID, calif arab (786-809) din dinastia Abbasizilor. în Haldan Keffer Hartline Nicolai Hartmann HARUNOBU 34 Suzuki Harunobu: „îndrăgostiţi sub ninsoare" •.... •._________JLav-.^ O' ^ n-' v•,''''■ f ;.. s -. ,.. '« ţ( of A'', s'^ s'i .;V^Slt:::.5i,^r.s.\SĂ < timpul lungii sale domnii, califatul (cu capitala la Bagdad) cunoaşte o epocă de dezvoltare economică, politică şi culturală, în pofida necurmatelor războaie cu bizantinii (791-809), cele mai multe victorioase. A stabilit relaţii cu Imperiul Chinez şi, se pare, cu împăratul Carol cel Mare. Curtea sa, aflată un timp sub influenţa vizirilor de origine persană, era renumită prin bogăţie şi pentru rafinamentul şi valoarea intelectualilor pe care-i adăpostea. Apare ca personaj principal în „O mie şi una de nopţi". HARUNOBU Suzuki (c. 1725- 1770), pictor şi xilogravor japonez din şcoala Ukiyo-e. Lucrări cu un colorit delicat, înfăţişând îndeosebi copii actori, femei cu siluete zvelte şi graţioase („Tânără femeie cântând din flaut", „Femeie pe punte", „Fată dezvelind lăstari de bambus de sub zăpadă", „îndrăgostiţi sub ninsoare", „Plimbare pe malul râului", „Plimbare în ploaie", „Femeie în luptă cu vântul", ciclul „Opt vederi de interior"). A contribuit la perfecţionarea tehnicii stampei în mai multe culori, mărind numărul clişeelor în lemn de la trei la şapte-opt pentru fiecare culoare. HAR US NUUR (CHAR US NUUR), lac în V Mongoliei, alcătuit din două bazine lacustre, situat la 1 157 m alt., la poalele M-ţilor Altaiul Mongol. Supr.: 1,49 mii km2. Ad.: 4-5 m. în el se varsă râul Kobdo (Chovd). HARUSP|CIU (< lat.) s. m. şi n. (în Roma antică) 1. S. m. Preot care îndeplinea ritualul interpretării viitorului prin examinarea măruntaielor animalelor sacrificate. 2. S. n. (La pl.) Ritual divinatoriu cu scopul de a interpreta voinţa zeilor după anumite semne din natură (fulgere, trăznete, cutremure) sau după aspectul măruntaielor animalelor sacrificate. HARVARD [ha:rverd], universitate americană privată, acreditată, una dintre cele mai importante şi mai bine dotate instituţii educaţionale din lume, fundată în 1636 de John Harvard, la Cambridge (Massachusetts). Bibliotecă universitară impresionantă, cuprinzând c. 9 mii. volume şi broşuri (anual, biblioteca se îmbogăţeşte cu c. 175 000 volume şi 50 000 numere de periodice). HARVEY [arvei], Jean-Charles (1891-1967), scriitor canadian de limbă franceză. Exponent al nonconfor-mismului, a scris nuvele („Omul care merge", „Sebastien-Pierre") şi un roman („Semi-civilizaţii") interzis de Bi- serică. A manifestat o atitudine anticomunistă („Paradisul de nisip"). S-a pronunţat împotriva separatismului Quebec-ului. HARVEY [ha:vi], Laurence (pseud. lui Larry Skikne) (1928-1973), actor şi regizor britanic de teatru şi film, de origine lituaniană. Talentat interpret al teatrului shakespearian („Romeo şi Julieta"). Se remarcă prin incisivitatea şi consistenţa dramatică a jocului; interpretează în film personaje ardente, marcate de o vibrantă spiritualitate artistică („Drumul spre înalta societate", „Vară şi fum", „Robii", „Darling"). HARVEY [ha:vi], William (1578-1657), medic englez. Fondatorul fiziologiei moderne. A descris (1628) circulaţia sangvină („De Motu Cordis et Sanguinis in Animalibus"). Contribuţii în domeniul embriologiei (formarea fetusului la mamifere). HARWELL [ha:uel], localitate în Marea Britanie (Anglia), la S de Oxford; c. 1,5 mii loc. Aici se află primul reactor nuclear din Marea Britanie, dat în funcţiune în 1947. Centru de cercetări atomice. HARYANA, stat în NV Indiei, în bazinul superior ai râului Yamuna; 44,2 mii km2; 17,9 mii. loc. (1994). Centrul ad-tiv: Chandigarh. Cereale (porumb, mei, orez). Creşterea animalelor. Zahăr. HARZ [harts], masiv muntos hercinic în partea central-nordică a Germaniei, între Saale şi Weser, alcătuit din cuarţite, graniţe şi şisturi cristaline. Platou ondulat cu alt. de 300-900 m. Alt. max.: 1 142 m (vf. Brocken). Lungime: 90 km. Climă rece şi umedă. Expl. de cupru, argint, zinc, plumb, fier. Creşterea animalelor. Turism; sporturi de iarnă. Parc natural. HASA, Al regiune naturală în E Arabiei Saudite, la G. Persic; c. 107 mii William Harvey 35 HASKIL lulia Hasdeu km2. Oraşe pr.: AI-HufGf, Ad-Dammăm. Relief de câmpie deşertică cu oaze. Mari expl. de petrol (Ghawar, Abqaiq) şi sare. Orez, grâu, smochini, curmali, legume. Creşterea animalelor (oi, cămile, catâri). HASDEU 1. Bogdan-Petriceicu H. (1838-1907, n. Cristineşti, Hotin), scriitor, lingvist, filolog, folclorist şi istoric român. Acad. (1877), prof. univ. la Bucureşti. Spirit enciclopedic. A condus numeroase publicaţii satirice („Aghiuţă", „Satyrul"), istorice („Columna lui Tra-ian", „Arhiva istorică a României"), literar-culturale („Revista nouă"). Director al Arhivelor Statului (1876-1900). Militant unionist, antidinastic, antijunimist. Versuri romantice de inspiraţie socială şi fantastică („Sarcasm şi ideal"); proză de notaţie realistă, cu puternice influenţe livreşti („Duduca Mamuca") sau de evocare a trecutului („Ursita"); drama istorică în versuri „Răzvan şi Vidra", prima reuşită a genului din literatura română; comedia „Trei crai de la Răsărit", satiră a stricătorilor de limbă. întemeietor al lingvisticii, filologiei şi lexicografiei ştiinţifice româneşti. Primul lingvist român care a folosit larg metoda compara-tiv-istorică („Principii de filologie comparativă ario-europea") şi care a atras atenţia asupra substratului dacic („Pe-rit-au dacii?"). A formulat, pentru întâia oară, în mod argumentat, teoria circulaţiei cuvintelor. A proiectat un vast dicţionar al limbii române („Etymolo-gicum Magnum Romaniae", elaborat până la cuvântul bărbat), conceput ca o enciclopedie a traiului, credinţelor şi psihologiei poporului român, punând la temelia lui limba vie; a realizat, prin corespondenţă, prima anchetă dialectală din România. Unul dintre fondatorii folcloristicii comparate în România, a studiat geneza motivelor (voi. II din „Cuvinte din bătrâni"). A pus bazele filologiei ştiinţifice româneşti prin precizarea unor metode şi principii de studiu care preconizau publicarea integrală a documentelor, însoţite de un comentariu filologic şi istoric. Bun cunoscător al limbilor slave, a publicat documente slavone, ruseşti, sârbeşti şi polone privind istoria Ţărilor Române. Admirator al lui Bălcescu, a scris în formula romantică a acestuia monografia „lon-Vodă cel Cumplit" şi „Istoria critică a românilor". Spre sfârşitul vieţii, zdruncinat de moartea fiicei sale, lulia, a cultivat spiritismul („Sic cogito"). 2. iulia H. (1869-1888, n. Bucureşti), poetă română de limbă franceză. Fiica lui H. (1). Satire, meditaţii, comedii şi drame pline de sensibilitate („Opere postume"). HASDRUBAL, numele mai multor generali cartaginezi. Mai importanţi: 1. H. (sec. 3 î.Hr.). Fratele lui Hannibal. înfrânt şi ucis de romani în cel de-al doilea război punic, în bătălia de pe râul Metaurus (207 Î.Hr.). 2. H. (sec. 2. î.Hr.), apărător al Cartaginei în timpul celui de-al treilea război punic (149-146 Î.Hr.). HAăEK [ha/ek], Jaroslav (1883-1923), scriitor ceh. Autorul popularului roman cu accente satirice şi antimilita-riste „Peripeţiile bravului soldat Svejk". Povestiri umoristice. HASELBâCK [hşzslbok], familie de muzicieni austrieci: 1. Hans H. (n. 1928), organist compozitor şi muzicolog. Organist la Viena (Domini-kanerkirche). Studii despre Wagner şi istoria orgii în Austria Inferioară. Muzică religioasă. 2. Martin H. (n. 1954), organist şi muzicolog. Fiul lui H. (1). Studii la Viena şi Paris (între profesori, Mihai Rădulescu). Premii internaţionale. Integrale pe disc ale muzicii pentru orgă de Bach şi Liszt. HASEMCLEVER [hazenklever], Walter (1890-1940), dramaturg german. Piesele sale, în manieră expresionistă, reflectă revolta tinerei intelectualităţi germane împotriva valorilor sociale din primele decenii ale sec. 20, considerate perimate („Fiul", „Salvatorul", „Fiinţele umane"). Romane („Greşeală şi pasiune"). HASIDISM s. n. 1. Nume dat unor curente mistice ebraice apărute în Germania (sec. 12-14). 2. Mişcare fondată în Polonia (1736), de Israel ben Eliezer, cunoscut sub numele de Baal Şem Tov, cu o mare răspândire în Europa Răsăriteană. A intrat în conflict cu rabinismul oficial. După cel de-al doilea război mondial, dezvoltată în forme particulare, a fost reprezentată de M. Buber şi A.J. Heschel. Pune accentul pe asceză, studiul savant al „Torei" şi „Talmudului", pe atmosfera de cântece, joc şi bucurie a celor simpli, capabili să-l întâmpine şi să se apropie de Dumnezeu. HASKALA (< ebr. haskalah „educaţie, cultură"), mişcare intelectuală ebraică, de inspiraţie iluministă, apărută în Germania (1770). Răspândită şi în alte ţări din Europa la sfârşitul sec. 18 şi începutul sec. 19, este considerată precursoare a sionismului. Principalul exponent a fost Moses Mendelssohn. HASKIL, Clara (1895-1960, n. Bucureşti), pianistă elveţiană de origine HASKOVO 36 română. Stabilită în Elveţia (1942). Elevă a lui A. Cortot şi I. Paderewski. Remarcabilă interpretă a muzicii lui Scarlatti, Mozart, Beethoven. A cântat în formaţii de muzică de cameră cu G. Enescu, D. Lipatti, E. Ysaye, P. Casals, A. Grumiaux. Consacrată prin repertoriul romantic, interpretat cu o rară sobrietate şi intensitate. HASKOVO, oraş în S Bulgariei; 80,8 mii loc. (1993). Constr. de maşini (utilaje chimice, alim. şi pentru tutun), filaturi de mătase, combinat textil, ţigarete. Centru agricol (tutun, trandafiri). Staţiune balneoclimaterică. HASMAŢUCHI (< tc.) s. m. (BOT.) Plantă erbacee din familia umbelifere-lor, cu flori albe, frunze divizate, plăcut mirositoare, folosite drept condiment (Anthriscus cerefolium). Originară din V Asiei. HASNAŞ, Irina (n.,v1954, Bucureşti), compozitoare română.'%ucrări pentru formaţii instrumentale („Vocile Mioriţei", „Polichromii", „Evolutio"), precum şi lieduri pentru voce şi ansamblu orchestral (pe versuri de lom Barbu şi Nichita Stănescu). HASPEL [hajpel] (cuv. germ.) s. n. Dispozitiv de formă cilindrică, format dintr-unul sau două tambure acţionate cu ajutorul unei manivele (în minerit, electric sau prin presiunea aerului). Este folosit pentru rularea, respectiv, derularea firelor, fibrelor, sârmelor etc., ridicarea, respectiv, coborârea, unor greutăţi sau în tăbăcărie pentru prelucrarea pieilor. HASSALL [haesl], Arthur Hill (1817-1894), medic britanic. A descris, printre primii, formaţiunile celulare prezente în structura timusului (corpusculii lui H.). HASSAN I! (n. 1929), rege al Marocului (din 1961). în 1961-1963 şi 1965-1967 a îndeplinit şi funcţia de şef al guvernului. Rol activ în negocierea conflictului arabo-israelian. l-a sprijinit pe Aliaţi în Războiul din Golf. (1990-1991). HASSE [hase], Johann Adolph (1699-1783), compozitor german. Carieră internaţională (mai ales în Italia). Reprezentant al operei seria napole-tană, a precizat forma ariei da capo, pe care a îmbogăţit-o prin expresivitatea motivic-concertantă a partiturii instrumentale. A compus c. 60 de opere („Antioh", „Atalanta", „Didona părăsită", „Soliman"), muzică religioasă (11 oratorii, un Recviem, mise, motete) şi Hassan instrumentală (concerte, sonate solo şi trio-sonate). HASSEL [hasel], Odd (1897-1981), chimist norvegian. Prof. univ. la Oslo. Cercetări în domeniul izomeriei ciclo-hexanului, contribuind astfel la dezvoltarea unui nou domeniu de studiu în chimia organică, analiza conformaţio-nală. Premiul Nobel pentru chimie (1969), împreună cu D. Barton. HASSELT [haselt; aselt], oraş în NE Belgiei, pe Demer, la 68 km E de Bruxelles; 67,5 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini agricole; produse electronice, chimice, ceramice şi alim. (vinuri, alcooiuri). Manufacturi de tutun. Biserica St. Quentin (sec. 13), primărie (sec. 17). Statut de oraş din 1232. HASSI MESSAOUD [hasj mesaud], oraş în partea de NE a Algeriei, mare centru de expl. a petrolului (din 1956), legat prin conducte (pipe-line) cu Bejaîa, Alger, Arzew şi Skikda. HASSI R’MEL, oraş în partea de N a Algeriei, la NV de Ghardaîa, în arealul căruia se exploatează gaze naturale, transportate prin gazoducte la Arzew, Alger şi Ouahran. HASSIUM (< n. pr. Hessen) s. n. Element chimic (Hs.; nr. at. 108) transuranic. A fost descoperit în 1984. Odd Hassel HASSLER [hasler], Hans Leo (1564-1612), organist şi compozitor german. Primul muzician german care a studiat în Italia (cu A. şi G. Ga-brieli). A preluat stilul maeştrilor italieni, imprimându-i însă trăsături proprii: legătura cu dansul (uneori popular), afirmarea accentului măsurat (în contrast cu modurile ritmice) şi a caracterului major-minor(distanţându-se de modurile medievale). A compus muzică sacră şi profană (motete, mise, madri-galuri etc.). HASTINGS [heistiqz], oraş în SE Marii Britanii (Anglia), port la Marea Mânecii; 78,1 mii loc. (1991). Şantier naval. Pescuit. Staţiune balneară renumită (din 1872). Celebru turneu de şah (1920). Ruine ale, unui castel din sec. 11. Aici, la 14 oct. 1066, armata normandă, condusă de Wilhelm Cuceritorul, a obţinut o victorie hotărâtoare asupra anglo-saxonilor lui Harold II, cuceritorul normand devenind rege al Angliei (William I). HASTINGS [heistiqz], Warren (1732-1818), administrator colonial britanic. în serviciul Companiei Indiilor Orientale (din 1750); guvernator al Bengalului (1772-1773) şi guvernator general al Indiei (1773-1785). A introdus un program de reforme financiare şi a încercat să protejeze civilizaţia şi cultura indiană. Acuzat de administrare frauduloasă, s-a întors în ţară, unde, în urma unui îndelungat şi răsunător proces (1788-1795), a fost achitat. HAŞE (< fr.) s. n. Conservă preparată din ficat, carne de porc şi slănină. HAŞEMIŢI, familie quraişită care îşi trage numele de la Haşim, strămoşul lui Mahomed şi din care s-au desprins mai multe linii de şerifi Hasanizi, conducători la Mecca din sec. 10 până în 1924 şi, din sec. 20, regi în Hijăz (1916-1924), Siria (1920), Iraq (1921-1958) şi Iordania (din 1921). HAŞI.Ş (< fr.) s. n. Alcaloid extras dintr-o specie de cânepă exotică fCan-nabis indica), folosit ca excitant psihic. Consumarea lui îndelungată ca drog generează dependenţă şi provoacă intoxicaţii grave. HAŞURA (< fr.) vb. I tranz. A acoperi cu haşuri o porţiune dintr-un desen, dintr-o hartă etc. HAŞURI (< fr.) s. f. pl. Linii paralele sau întretăiate cu ajutorul cărora se obţin semitonurile sau umbrele într-o gravură, într-un desen, sau se evidenţiază secţiunile într-un desen tehnic. ♦ Sistem de linii folosite pentru 37 HATTERAS Regina Hatshepsut reprezentarea reliefului pe hartă. Pantele mari de relief sunt redate prin h. dese şi scurte, iar cele mici, prin h. rare şi mai lungi. Regulile şi metodele de realizare a hărţilor în h. au fost stabilite (1799) de germanul Johann Georg Lehmann. HAT (< ucr.) s. n. Fâşie îngustă de pământ necultivat care serveşte drept hotar între două ogoare; răzor1 (1). ♦ Mejdină; mejdie. HATA Sahachiro (1873-1938), bac-teriolog şi farmacolog japonez. Prof. univ. la Tokyo. A rntrodus (1909, împreună cu P. Ehrlich) salvarsanul în tratamentul sifilisului. HATANGA, fluviu în Siberia (Federaţia Rusă) format prin unirea râurilor Heta şi Kotui; 1 636 km. Izv. din Pod. Siberiei Centrale şi se varsă în M. Laptev printr-un estuar. Pescuit. Navigaţie. îngheaţă în perioada sept-mai. HATANO Seiichi (1877-1950), erudit şi filozof japonez. Prof. univ. la Tokyo şi Kyoto. Istoric al filozofiei şi al filozofiei religiilor, puternic influenţat de teologia creştină. Prin cartea sa „Timp şi eternitate" introduce pentru prima dată în Japonia, într-o manieră academică, ideea de eternitate. HATÂR (< tc.) s. n. 1. Plăcere, poftă, plac. 2. Favoare, concesie, serviciu. HATCHETT [haet/at], Charles (1765-1847), chimist britanic. A descoperit (1801) elementul niobiu (pe care iniţial l-a numit columbiu). O serie de substanţe minerale îi poartă numele (ex. hatchettita). HATHAWAY [haeâeuei], Henry (pseud. lui Marquis Henri Leopold De Fiennes) (1898-1985), regizor american de film. Filme de suspans şi de aventuri, în care personajele negative sunt prezentate într-o manieră complexă şi pitorească („Bengali", „Sărutul morţii", „Niagara"). HATHAYOGA (HATHA-YOGA) subst. (REL.) Sistem de exerciţii fizice şi psihice în hinduism, care, prin posturi şi tehnici respiratorii, ce au ca scop purificarea trupului şi a spiritului, caută obţinerea „eliberării" din ciclul reîncarnărilor succesive. HATHOR (în mitologia egipteană), fiica lui Ra şi mama zeului Horus. Zeiţă a cerului şi mamă universală, era, în acelaşi timp, zeiţa dragostei şi a fertilităţii, a muzicii şi a dansului, a veseliei şi a bucuriei. Protectoare a femeilor şi călăuză a morţilor. Reprezentată ca femeie cu cap de vacă sau cu un cap prelung, imaginând instrumentul muzical sisîrum, , ornat cu urechi de vacă şi purtând între coarne discul solar. Identificată mai târziu cu Isis. HATIŞERIF (< tc.) s. n. Decret sau ordin emis de cancelaria Porţii Otomane către marii demnitari ai imperiului şi către domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei; purta pecetea (tugra) sultanului pentru executarea întocmai. HATMAN (< pol.) s. m. 1. (în Evul Mediu, în Moldova) Titlu dat boierului însărcinat de domn cu comanda întregii oştiri, având în acelaşi timp şi funcţia de pârcălab şi portar al Sucevei. Este menţionat documentar din 1541. 2. (în Evul Mediu) Titlu purtat de marii comandanţi ai oştilor polone şi ai celor căzăceşti. HATMANU, Dan (n. 1926, Scobinţi, jud. laşi), pictor şi grafician român. Deşi tematica preferată este cea a portretului, el abordează cu egală dezinvoltură peisajul, natura statică, scena de gen şi compoziţia complexă. A evoluat de la viziunea realismului tradiţional, dar de factură modernă, către expresivitatea formelor stilizate, construite concis şi pătrunse adesea de un umor cu accente groteşti (ciclurile „Autoportret în timp", „laşul, evocare sentimentală", „Om şi sentiment"). HATORICĂ (< fr.; fe} n. pr. Hathoi) adj. Coloană ~ = (în arhitectura vechiului Egipt) coloană având capitelul decorat cu patru capete ale zeiţei Hathor. HATSHEPSUT [hat/epsut], regină în Egiptul antic din dinastia 18. Fiica lui Tutmes I, căsătorită cu Tutmes II (fratele ei vitreg), alături de care a domnit (din 1512 î.Hr.). După moartea soţului (1504 î.Hr.), H. îşi asumă regenţa în numele moştenitorului, Tutmes III, până în 1482 Î.Hr. în timpul ei a fost construit templul în terase de la Deir el-Bahri, de lângă Teba. HATTA, Mohammad (1902-1980), om politic şi economist indonezian. Unul dintre conducătorii mişcării de eliberare naţională împotriva ocupaţiei olandeze. Prim-min. (ian.-dec. 1948, 1949-1950). Oponent al politicii autoritare promovate de preşedintele Su-karno. HATTERAS [hseteras], cap pe coasta estică a Americii de Nord (în partea de E a S.U.A.), la 35°13' lat. N ş\ 75°32' long. V, pe un perisip care separă Oc. Atlantic de laguna Pamlico. Rezervaţie naturală de coastă. Aici se află cel mai înalt far maritim din S.U.A. (63 m). Dan Hatmanu: „Autoportret la Paris" HATTERIA 38 HATTERIA (< fr.) subst. Şopârlă de c. 50 cm lungime, de culoare măslinie, reprezentant unic al unui grup de reptile din Mezozoic, considerată adevărată „fosilă vie“ (Sphenodon punctatus). Trăieşte în Noua Zeelandă. HATTUSILIS (HATTUŞIL), numele a trei regi hitiţi. Mai important: H. III (c. 1289-c. 1265 Î.Hr.). A încheiat în c. 1283 î.Hr. un tratat de pace cu faraonul Ramses II (primul tratat cunoscut în istorie), prin care se fixau hotarele stăpânirii celor două state în Siria. HATTUŞAŞ, oraş antic în centrul Asiei Mici. Devenit capitala statului hitit în timpul lui Hattusilis I (1650— 1620 Î.Hr.), şi-a menţinut acest statut până în sec. 12 î.Hr. H. a fost redescoperit în 1834. Azi Bogazkoy/Bogaz-kale (Turcia). HATVANI [hotvoni] Imre (7-1856), comandant de honvizi • In timpul Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania. în perioada tratativelor dintre români şi unguri din mai 1849, de la Abrud, H. a ocupat şi a prădat oraşul; Avram lancu a ripostat, nimicindu-i corpul de oaste la 8/20 mai 1849. HATZIDAKIS [hatzidakis] (KHATZI-DAKIS), George N. (1848-1941), lingvist grec. Prof. univ. la Atena şi Salonic. Studii privind greaca veche şi neogreaca („Introducere în gramatica neogreacă"). A iniţiat un lexicon istoric al limbii neogreceşti. HAŢEG 1. Depresiunea ~ (Ţara Haţegului), depresiune tectono-erozivă cuprinsă între M-ţii Retezat, Poiana Ruscăi şi Sebeşului, împărţită de dealurile Dumbrava, Ploştina şi Poieni în două subunităţi: Haţeg şi Pui. Supr.: c. 380 km2. în compartimentul de V (Haţeg) are un relief de câmpie pie-montană, mărginită de dealuri şi drenată de Râul Mare, iar în cel de E (Pui), o întinsă zonă piemontană străbătută de râuri paralele, colectate de Strei. în SE comunică cu Depr. Petroşani, prin pasul Merişor (756 m), în SV cu culoarul Timişului, prin Poarta de Fier a Transilvaniei (699 m), iar în N cu culoarul Mureşului, prin „poarta" de la Subcetate, pe valea Streiului. Climă răcoroasă (temp. medie anuală: Hatteria 6-8°C); precipitaţii medii anuale în jur de 800 mm. Culturi cerealiere, pomicultură şi creşterea animalelor. Menţionată în Diploma loaniţilor (1247). Cunoscută şi sub denumirea de Ha-ţeg-Pui. 2. Oraş în jud. Hunedoara, în depresiunea omonimă; 12 604 loc. (1998). Ind. textilă (prelucr. lânii), a conf. şi de prelucr. a lemnului; produse alim. (preparate din carne şi lapte, conserve din legume şi fructe, bere); abator. Centru pomicol. în apropiere, în pădurea Slivuţ (40 ha), se află o rezervaţie naturală de zimbri şi cerbi. Importantă zonă etno-folclorică. Muzeu etnografic. Menţionat documentar în 1315. Devenit oraş în sec. 15 şi apoi oraş grăniceresc în 1764. Biserica Sf. Nicolae (sec. 19). în satul Silvaşu de Sus se află mănăstirea Prislop, cu biserica Sf. Evanghelist loan (sec. 15). HAŢEGAN, Cornel (n. 1940, satul Ohaba Mâtnic, jud. Caraş-Severin), fizician român. M. coresp. al Acad. (1992). Lucrări în domeniul reacţiilor nucleare; a pus în evidenţă o nouă clasă de efecte de prag („Evidenţierea Cornel Haţegan 39 HAUSHOFER unei noi clase de efecte de prag", „Defectul cuantic şi matricea de ciocnire redusă"). HAŢEGANA (< n. pr. Haţeg) s. f. art. Dans popular românesc, răspândit în S Transilvaniei, cu ritm binar şi mişcare foarte vioaie; melodia corespunzătoare acestui dans. HAŢIEGANU 1. Emil H. (1878-1959, n. Tritenii de Sus, jud. Cluj), jurist şi om politic român. M. de onoare al Acad. (1945). Prof. univ. la Cluj, Membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Membru marcant al Partidului Naţional Ţărănesc. în 1940, rămas în partea ocupată a Transilvaniei, este ales în fruntea comunităţii naţionale a românilor; a fost arestat şi deţinut la Budapesta şi Gyor (1944—1945). De mai multe ori ministru, ultima dată ca reprezentant al P.N.Ţ. (ministru de Stat în guvernul Groza, 1946). Deţinut politic (1948-1951). 2. luliu H. (1885-1959, n. satul Dârja, jud. Cluj), medic român. Frate cu H. (1). Acad. (1955), prof. univ. la Cluj, unde a creat o prestigioasă şcoală de medicină internă. Cercetări privind formele viscerale ale sifilisului („Sifilisul visceral medi-cai“), diverse afecţiuni ale tubului digestiv, tulburările psihosomatice la femeie („Clinică şi patologie medicală"), împreună cu I. Goia, a condus redactarea unui important tratat de semiologie şi patologie medicală. HAUCH [hauk], Johannes Carsten (1790-1872), scriitor danez. Prof. univ. de estetică la Copenhaga. Romane istorice („O familie poloneză", Castelul de pe Rin"), drame („Onoarea pierdută şi recucerită"). Memorii. HAUER [hauar], Joseph Matthias (1883-1959), compozitor şi muzicolog austriac. Opere („Salambo"), oratorii, mise, muzică simfonică şi de cameră. Promotorul sistemului serial, dezvoltat apoi de A. Schonberg. HAUFF [hauf], Wilhelm (1802-1827), scriitor german. Basme inspirate din folclor („Muck cel mic“, „Califul Barză"), lirică în stil popular. Nuvele cu accente de satiră social-politică („Evreul Suss"), romane istorice („Lichtenstein"). HAUG [o:g], Gustave £mile (1861 — 1927), geolog francez. Prof. univ. la Sorbona. Autor al teoriei geosinclina-lelor („Tratat de geologie", „Geosincli-nalele şi ariile continentale: contribuţii la studiul transgresiunilor şi regresiunilor marine"). HAUGE [hauge], Alfred (n. 1915), romancier norvegian. Proză inspirată de motive religioase, reflectând concepţia autorului privind tehnica de construcţie a romanului — un joc calei-doscopic de întâmplări reale şi posibile, o succesiune continuă de lumini şi umbre („Şantajul", „An fără primăvară", „Clipa eternă", „Plaja de sidef", „Leviathan"). HAUGHEY [ho:gi], Charles James (n. 1,925), om politic irlandez. Preşedinte al partidului Fianna Fâil (1979-1992). De mai multe ori ministru, apoi prim-min. (1979-1981, mart.-dec. 1982, 1987-1992). HAUPTMAN [hauptman], Herbert Aaron (n. 1917), matematician şi cris-talograf american. Studii asupra metodelor matematice pentru determinarea structurilor cristaline. Premiul Nobel pentru chimie (1985), împreună cu J. Karle. HAUPTMANN [hauptman], Gerhart (1862-1946), dramaturg şi romancier german. Iniţial drame de viziune naturalistă, axate pe teme sociale pline de compasiune pentru soarta colectivităţii sau a individului strivit de indiferenţa şi impulsivitatea mediului („în zori", „Oameni singuratici", „Ţesătorii" — capodopera sa, „Cărăuşul Hen-schel", „Şobolanii"), apoi neoromantice şi simboliste („Clopotul scufundat", Emil Hatieganu luliu Hatieganu Gerhart Hauptmann „înălţarea la cer a Hannelei") şi de inspiraţie antică („Tetralogia Atrizilor"). Comedii de moravuri („Blana de biber"). Proză cu subiect mistic („Smintitul întru Hristos Emanuel Quint") sau păgân („Ereticul din Soana") ori autobiografic („în vârtejul vocaţiei"); poeme epopeice („Till Eulenspiegel"), nuvele („Cantonierul Thiel“); memorialistică. Premiul Nobel pentru literatură (1912). HAUSA (< fr.) s. f. Populaţie care s-a format în Sudanul Occidental. Constituie majoritatea în Nigeria de N; mai trăieşte, de asemenea, în'Niger, Camerun, Republica Central-Africană ş.a. De religie islamică; în aşezările săteşti s-a menţinut cultul naturii şi al strămoşilor. în Evul Mediu, în regiunea populată de h., au existat câteva ora-şe-state. La sfârşitul sec. 19, pe terit. denumit mai târziu Nigeria de Nord, şi-au făcut apariţia englezii, care, la începutul sec. 20, au ocupat această ţară. Alte zone populate de h. au fost cucerite de Franţa. ^ (Limba) h. = una dintre cele mai răspândite limbi din Africa (locul trei după arabă şi swahili), de origine negro-africană sau afro-asiatică. Atestată încă din sec. 14, are o bogată literatură, deocamdată doar parţial notată. împrumuturi din arabă, din limbile negro-africane şi, mai recent, din engleză. Alfabetul arab, folosit iniţial, a fost înlocuit cu cel latin. Limbă oficială în Nigeria şi în Togo. Serveşte ca limbă comercială în toată Africa de Vest. HAUSDORFF [hausdorf], Felix (1868-1942), matematician german. Prof. univ. la Bonn. Contribuţii la teoria mulţimilor şi teoria funcţiilor reale. Unul dintre creatorii fundamentelor axiomatice ale teoriei grupurilor şi ale topologiei. HAUSER [hauzar], Amold (1892-1978, n. Timişoara), sociolog şi istoric de artă britanic, de origine maghiară. Autor al unor importante lucrări de critică, în care fenomenele artistice sunt caracterizate în funcţie de contextul istorico-social („Istoria socială a artei şi literaturii", „Filozofia istoriei artei", „Sociologia artei"). HAUSER, Amold (1929-1990, n. Braşov), prozator şi publicist german din România. Tematică îmbrăţişând probleme sociale şi de conştiinţă ale generaţiei postbelice. Romane („îndoielnicul raport ai lui lakob Buhlman") şi proză scurtă (,Zăpadă târzie", „Examen cotidian"). HAUSHOFER [haushofar], Albrecht (1903-1945), scriitor german. Versuri HAUSHOFER 40 („Sonetele din Moabit") şi drame de factură clasică, exprimând opoziţia faţă de tiranie („Scipio", „Sylla", ,,Augustus“). Participant la Rezistenţa antinazistă; arestat şi executat. HAUSHOFER [haushofar], Karl Emst (1869-1946), general şi geograf german. Prof. univ. la Munchen. A dezvoltat teoria geopoliticii, încercând să fundamenteze conceptul „spaţiului vital“, prin care a justificat politica de expansiune a Reichului nazist („Geopolitica Oceanului Pacific", „Ideea na-ţional-socialistă în lume", „Semnificaţia geografico-politică a frontierelor"). HAUSMANN [hausman], Raoul (1886-1971), pictor şi fotograf austriac. Unul dintre fondatorii dadaismului la Berlin (1917). Iniţiatorul revistei „Der Dada" (1919-1920). începând cu anul 1923, foloseşte predilect colajul (fotografii, ilustraţii, uneori chiar scrisori şi poeme), urmărind şă şocheze spectatorul („Critica artei"). ' , HAUSSE (â la ~) [o:s] (expr. fr. „în creştere") 1. Situaţie a pieţei bursiere în care există un număr mai mare de cursuri în creştere ale valorilor cotate la bursă decât numărul celor în scădere. 2. Tip de operaţiuni bursiere cu caracter speculativ, care constau în cumpărarea de valori mobiliare şi mărfuri, în perspectiva unor creşteri de preţuri (cursuri), în scopul obţinerii de profituri prin revânzarea lor ulterioară, profitul obţinut reprezentând diferenţa dintre preţul de cumpărare (mai mic) şi cel de vânzare (mai mare). HAUSSMANN [osman], Georges Eugâne, baron (1809-1891), om politic şi urbanist francez. Prefect al departamentului Senei (1853-1870). A realizat marile transformări ale Parisului, făcând trecerea de la oraşul medieval la cel modern prin bulevarde largi, străzi noi, alinierea faţadelor, parcuri sau zone verzi şi centuri concentrice. Havaiană HAUSSMANN [osman], Jean Mlchel (1749-1824), chimist şi industriaş francez. A folosit pentru prima oară procedeul de gravare litografică pentru imprimarea stofelor. A descoperit (1788) acidul picric. HAUSTOR (< germ., engl.; {s> lat. haustor „cel care soarbe") s. m. (BOT.) Organ vegetal asemănător cu o ventuză, cu ajutorul căruia unele plante parazite absorb hrana din plantele parazitate (ex. la cuscută). HAUTECOEUR [otkor], Louis (1884-1973), istoric de artă francez. Prof. univ. la Caen, Paris şi Geneva. Specializat în istoria picturii şi arhitecturii clasice („Arhitectura clasică la Sankt Petersburg", „Istoria arhitecturii clasice în Franţa", „Simbolismul cercului şi al cupolei", „David"). Autor al unei monumentale „Istorii a artei". HAUTERIVIAN [otrivian] (n. pr. Hauterive), etaj al Cretacicului inferior caracterizat prin specii de amoniţi, be-lemniţi şi lamelibranhiate; petrografic, este reprezentativ faciesul pelagic mar-no-argilos sau calcaros cu gasteropode, sau faciesul neritic de mică adâncime. HAOY [auj], Ren6 Just (1743— 1822), mineralog francez. Abate. întemeietorul cristalografiei. A descoperit anizotropia cristalelor şi a elaborat teoria structurii lor interne („Tratat de mineralogie" „Tratat de cristalografie"). HAVA (< fr.) vb. I tranz. A tăia făgaşe în frontul unei lucrări miniere din-tr-un zăcământ în curs de exploatare, pentru a uşura desprinderea materialului din masiv. HAVA^T s. n. v. avaet. HAVAIANĂ (< fr.) s. f. Instrument muzical cu coarde, asemănător cu chitara. Sin. ukulele. HAVALELE (< tc.) s. f. pl. (fn Evul Mediu, în Ţările Române) 1. Ordine ale Porţii Otomane către domnii Ţărilor Române pentru executarea anumitor prestaţii (în bani sau în natură) în contul haraciului. 2. Munci prestate de ţărani la curţile boiereşti sau pentru domn. HAVAN (< fr.) adj. invar. Care este de culoare brun-roşcat (ca aceea a tutunului). HAVANA (LA HABANA), capitala Cubei, situată în NV ţării, port la str. Florida; 2,2 mii. loc. (1994, cu suburbiile Guanabacoa, Marianao, Regla). Centrul politic, economic (peste 50% din prod. ind. a Cubei) şi cultural al Havana. Monumentul lui Jose Marti ţării. Nod de comunicaţii. Aeroportul „Jose Marti". Combinat metalurgic. Rafinării de petrol. Şantiere navale. Material feroviar. Ind. chimico-farmaceutică, a conf., mobilei, încălţ., poligrafică, alim. (zahăr, cafea, ţigarete, conserve de fructe, produse lactate şi din carne, rom). Academie de Ştiinţe. Universitate (1728). Muzeul Naţional şi Muzeul „E. Hemingway". Fortăreaţă (1538). Castelul El Morro (1589-1630). Catedrala San Cristobal (1660-1724), Palatul guvernatorilor spanioli, monumentul lui Jose Marti. Centru turistic. Fundată în c. 1515 de conchistadorul spaniol Diego Velâsquez şi mutată pe locul actual în 1519. Din 1902, capitala Cubei independente. HAVANĂ (< fr.) s. n. Ţigară de foi fabricată din tutun de calitate superioară provenit din Cuba; p. ext. ţigară de foi. HAVANT AND WATERLOO [haevent and uoitalu:], oraş în partea de S a Marii Britanii (Anglia), la NE de Portsmouth; 117,4 mii loc. (1991). Ind. 41 HAWAII Vâdav Havel electrotehnică, de prelucr. a metalelor, constr. de automobile, mase plastice şi jucării. Biserică (sec. 12). Turism. HAVAS [avas] (Agence ~), prima agenţie franceză de presă. întemeiată la Paris, în 1832/5, de Charles Henri Havas (1783-1858). în 1944, a fost înlocuită de agenţia France Presse. HAVÂRNA, com. în jud. Botoşani, pe râul Başeu; 4 953 loc. (1998). lazuri şi heleşteie. Biserica de lemn Sf. Nicolae (1795), în satul Havârna şi biserica Sf. loan (1851), în satul Tă-tărăşeni. HAVEL, râu în NE Germaniei, afl. dr. al Elbei; 341 km. Izv. din Pod. Mecklenburg, străbate C. Germaniei de Nord şi primeşte ca afl. râul Spree. Trece prin Berlin, Potsdam şi Brandenburg. Navigabil. Unit prin canale cu Spree, Oder şi Elba. HAVEL [havel], Vâclav (n. 1936), om politic şi scriitor ceh. Piese de teatru criticând absurditatea societăţii contemporane şi a regimurilor totalitare („Garden Party“, „Dificultatea sporită de a te concentra", „Conspiratorii", „Largo desolato") sau exprimând dezamăgirea cu privire la societatea posttotalitară („Meditaţii de vară"). Unul dintre întemeietorii mişcării contestatare Carta 77, Arestat şi închis de mai multe ori în perioada 1977-1989 pentru atitudinea sa anticomunistă, timp în care elaborează „Scrisori către Olga". Preşedinte al Republicii Federative Cehe şi Slovace (1989-1992); preşedinte al Republicii Cehe (din ian. 1993). HAVERS [haevaz], Clopton (c. 1650/ 1660-1702), anatomist şi medic englez. Studii asupra sistemului osos (canalele H., sistemul H.). A făcut prima descriere detaliată a structurii osoase („Osteologia Nova"). HAVEZĂ (< fr.) s. f. Maşină minieră care execută operaţia de tăiere a unor făgaşe (scobituri) în zăcămintele mi- niere, pentru uşurarea desprinderii materialului din masiv; este folosită în zăcămintele de roci cu duritate medie (cărbuni, sare gemă, tufuri, talc etc.); maşină de havat. HAVI&OV [haviriof], oraş în E Cehiei, la SE de Ostrava; 87,9 mii loc. (1996). Unul dintre pr. centre de expl. •a huilei din bazinul carbonifer Os-trava-Karvinâ. HAVLlCEK-BOROVSKY [havlit/ek borofski], Karel (1821-1856), poet şi publicist ceh. Unul dintre principalii promotori ai luptei naţionale. Poeme satirice, antihabsburgice şi anticlericale („Elegii tiroleze11, „Botezul Sf. Vladimir"). HAVRÂNEK [havra:nek], Bohuslav (1893-1978), lingvist ceh. Specialist în slavistică. Lucrări de gramatică comparată pe baze structuraliste. Unul dintre conducătorii „Cercului lingvistic de la Praga“ (1926-1950). HAVRĂ (< tc.) s. f. Sinagogă (2). HAVRE, Le - [le a:vr], oraş în NV Franţei (Normandia), în estuarul Senei, la 177 km NV de Paris, port comercial şi pentru călători (avanport al Parisului); 197,2 mii loc. (1990). Mare piaţă pentru bumbac, cafea şi zahăr. Metalurgia neferoaselor. Constr. navale, de maşini grele şi de automobile; prelucr. petrolului; ind. electrotehnică; produse alim. (zahăr); fabrici de ciment, filaturi şi ţesătorii de bumbac. Bisericile Granville-Sainte-Honorine (sec. 11) şi Notre-Dame (sec. 15); Palatul de Justiţie (sec. 18). Muzeu de artă, muzeu de sculptură şi arheologie medievală. Institut oceanografie. Fundat în 1517. HAVUZ (< tc.) s. n. Bazin în parcuri, scuaruri etc., construit din piatră sau din beton armat şi cu fântână arteziană în interior. HAWAII 1. Arhipelag vulcanic şi co-raligen în partea central-nordică a Oc. Pacific, între 19° şi 28° lat. N şi 155° şi 178° long. V, la 3 363 km VSV de ţărmul de V al S.U.A.; format din şapte insule mari şi 129 mai mici; 16,8 mii km2; 1,2 mii. loc. (1996). Nod de comunicaţii în N Oc. Pacific. Din 1959, al 50-lea stat al S.U.A. Centrul ad-tiv: Honolulu. Ins. pr.: Hawaii, Maui, Oahu, Kauai, Molokai, Lanai, Niihau etc. Relief muntos vulcanic: Mauna Kea (4 205 m), Mauna Loa (4 169 m), Kilauea (1 247 m). Climă subtropicală oceanică, cu precipitaţii bogate (până la 12.600 mm/an). Floră şi faună endemice. Trestie de zahăr, ananas (cel mai mare exportator mondial), bananieri, arbori de cafea, tutun, sisal, orez. Artizanat. Renumite staţiuni turistice. Populat în sec. 5 de polinezieni, care au dezvoltat o cultură originală. Descoperit de spanioli în sec. 16, a fost redescoperit (1778) de căpitanul Cook, care a debarcat în arhipelag, denumindu-l insulele Sandwich, în onoarea primului lord al Amiralităţii. începând cu 1820, au sosit misionari englezi, francezi, americani. Conflictele militare cu localnicii s-au intensificat, deşi Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite s-au angajat (1842-1843) să respecte independenţa declarată a arhipelagului. în 1849, americanii au obţinut acces liber în porturile din H., apoi au încheiat un tratat de reciprocitate comercială HAWALLI 42 (1875). în 1888, Pearl Harbour a fost cedat S.U.A. în 1795, regele Kame-hameha a unificat stăpânirile din arhipelag, punând bazele unei dinastii ce a cârmuit până în 1893, când a fost abolită monarhia şi s-a proclamat republica (1894). în 1898, arh. H. a fost anexat de S.U.A. Centru al unei intense activităţi militare în timpul celui de-al doilea război mondial, după atacul japonez de la Pearl Harbour (7 dec. 1941). 2. Cea mai mare ins. a arh. H., situată în SE acestuia; 10,4 mii km2; Oraş pr.: Hilo. Relief vulcanic. Parcuri naţionale (Akaka Falls, Pu’uhonua o Honaunau, Parcul naţional vulcanic H.). HAWALLI, oraş în Kuwait, la 8 km SE de Al-Kuwait; 82,2 mii loc. (1995). Ind. chimică şi a cimentului. HAWKAL v. Ibn Hawqal. HAWKE [ho:k], Robert James Lee (n. 1929), jurist şi om politic australian. Preşedinte al Partidului Laburist (1973-1978, 1983-1991). Prim-min. (1983-1991). HAWKER [hp:k9], companie aeronautică britanică, fundată în 1920; poartă numele unuia dintre primii săi piloţi. Specializată în construcţia de avioane de vânătoare („Hawker Hurri- Coleman Hawkins Nathaniel Hawthome ■'St. cane“ a devenit celebru în timpul celui de-al doilea război mondial). HAWKING [hp:kiq], Stephen William (n. 1942), fizician şi matematician britanic. Prof. univ. la Cambridge. A studiat găurile negre şi teoria câmpului gravitaţional. Cercetări teoretice în domeniul termodinamicii, mecanicii cuantice şi al relativităţii („De la big bang la găurile negre", „Superspaţiu şi supergravitaţie", „Găurile negre şi Universurile nou născute"). HAWKINS [ho:kinz], Coleman (zis The Bean sau Hawk) (1901-1969), saxofonist şi compozitor american de jaz. Se afirmă în perioada dominată de Louis Armstrong şi, ca o reacţie, începând din anii ’30, lansează un stil personal, reuşind să impună saxofonul tenor ca instrument principal în jaz. Manieră de interpretare caldă, vibrantă („Body and Soul“). A influenţat decisiv saxofoniştii de swing. HAWKINS [ho:kinz], Sir John (1532-1595), navigator englez. Pirat şi comandant de flotă. Primul englez care a practicat, între 1562 şi 1567, comerţul cu sclavi negri din Africa; s-a remarcat în luptele împotriva flotei spaniole (Invincibila Armada). A participat la expediţia condusă de Fr. Drake (1595). HAWKS [ho:ks], Howard Winchester (1896-1977), regizor, scenarist şi producător american de film. Bogată fii-mografie (de la comedie la thriller) dominată de tema prieteniei dintre eroii aflaţi în situaţii limită şi a degradării psihice a bărbatului din cauza femeii („Somnul de veci", „Domnii preferă blondele", „Rio Bravo"). Premiul Oscar: 1974 (pentru întreaga activitate). HAWN [ho:n], Goldie (n. 1945), actriţă americană de film. Interpretează, cu vervă şi aplomb, roluri de blonde vaporoase, vulnerabile, zăpăcite, dar şi îndrăzneţe, în comedii burleşti şi sentimentale („Fluturii sunt liberi", „Benjamin, recrut fără voie", „O amnezie cu peripeţii", „Tinereţe veşnică"). Premiul Oscar: 1969 („Floarea de cactus"). HAWORTH [ho:00], Sir Walter Norman (1883-1950), biochimist britanic. Prof. univ. la Durham şi Birmingham. Contribuţii la studiul hidra-ţilor de carbon şi la sinteza vitaminei C (acidul ascorbic) (1933). Premiul Nobel pentru chimie (1937), împreună cu P. Karrer. HAWR AL- HAM MĂR v. Hammăr. HAWTHORNE [ho:0o:n], Nathaniel (1804-1864), scriitor american. Romane psihologice remarcabile prin acuitatea observaţiei, forţa descriptivă şi valoarea simbolică („Litera stacojie" — capodopera sa, „Casa cu şapte frontoane", „Iubire la Blithedale", „Faunul de marmură"). HAWTREY [ho:tri], Sir Ralph George (1879-1975), economist britanic. Studii în domeniul financiar; a demonstrat rolul vitezei de circulaţie a monedei şi al funcţionării sistemului bancar în influenţarea fluctuaţiilor economice („Circulaţia monetară şi creditul", „Capitalul şi folosirea lui", „Renaşterea economică", „Bilanţul plăţilor şi nivelul vieţii"). HAYA DE LA TORRE [aia de la tore], Victor Ratil (1895-1979), om politic peruan. A creat Alianţa Populară Revoluţionară Americană (1924), mişcare naţionalistă cu un pronunţat caracter de stânga, opusă dominaţiei S.U.A. şi oligarhiilor militare sud-âme-ricane. A reprezentat un simbol în lupta pentru democraţie şi revenirea la statul de drept în Peru şi în alte ţări ale Americii de Sud. HAYAM WURUK, conducător (1350-1389) al statului Madjapahit, sub titlul de rajasanagara. în timpul său, statul şi-a extins puterea asupra întregului arhipelag indonezian. A construit numeroase lăcaşe de cult, între care şi templul din Panatara. HAYDN [haiden] 1. Joseph H. (1732-1809), compozitor austriac. Reprezentant al clasicismului vienez. Unul dintre cei mai fecunzi compozitori (104 simfonii, 60 de sonate, 68 cvartete de coarde, 14 mise, 13 opere etc.). Creatorul stilului clasic în muzica instrumentală. Părintele simfoniei, al sonatei, al cvartetului de coarde.t Simfonii („Orologiul", „Vânătoarea", „Ursul", „Simfonia cu lovitura de timpan", 43 HAZLIU „Simfonia despărţirii"), opere („li mondo della Luna"), oratorii („Creaţiunea", .Anotimpurile"), mise, cvartete („Cvartetele ruse“, „Cvartete prusace"), concerte instrumentale, piese orchestrale, muzică pentru diferite formaţii de cameră, prelucrări de cântece, populare. 2. Michael H. (1737-1806), compozitor austriac. Fratele lui H. (1). Opere, simfonii, oratorii, cantate, lieduri, lucrări instrumentale, muzică bisericească. A activat mulţi ani la Oradea, ca dirijor al orchestrei episcopale. HAYEK [heik], Friedrich August von (1899-1992), economist britanic de origine austriacă. Promotor al neoliberalismului (a susţinut libertatea economiei în raport cu planificarea). Studii şi lucrări în domeniul economiei şi finanţelor („Preţurile şi producţia", „Individualismul economic şi ordinea eco-nomică", „Drumul către servitute"). Premiul Nobel pentru economie (1974), împreună cu K.G. Myrdal. HAYES [heiz], Helen (pe numele adevărat Helen Hayes Brown) (1900— 1993), actriţă americană de teatru şi film. Considerată „prima doamnă" a teatrului american. Apariţii în teatrele de pe Broadway („Pollyanna", „Dragă Brutus", „Cocheta", „Maria a Scoţiei") şi în filme remarcabile („Păcatul lui Madelon Claudet", „Adio, arme!", „Aeroportul"). Un teatru de pe Broadway îi poartă numele. HAYES [heiz], Isaac Israel (1832-1881), explorator american. A efectuat trei expediţii în mările arctice (1853-1855, 1860-1861, 1869), în ins. Ellesmere şi Groenlanda; a ajuns la concluzia că Polul Nord e înconjurat de o „mare polară deschisă" (1867). HAYEZ, Francesco (1791-1882), pictor italian. Exponent al romantismului, se orientează spre teme istorice, realizate în tonuri vii şi tuşe accentuate, remarcându-se prin fineţea Friedrich August von Hayek Francesco Hayez: „Vecerniile siciliene" trăsăturilor şi sobrietate („Vecerniile siciliene", „Sărutul"). Portrete („Man-zoni", „Cavour"). HAYNALD [hoinald] Lâjos (1816— 1891), cardinal, om politic şi botanist ungur. A desfăşurat atât o activitate politică (numit diplomat în 1860), cât şi una ştiinţifică, cu precădere în domeniul botanicii („De distributione geo-graphica castanae in Hungaria", „Plan-tae desideratae ex flora europaea"). Filantrop. M. de onoare al Acad. Române (1883). HAYNES [heinz], Elwood (1857-1925), inventator american. A proiectat şi a construit (1893-1894) primul automobil din S.U.A. A descoperit (1911-1912) o serie de aliaje (de cobalt, de crom, de molibden), precum şi oţelul inoxidabil (1911, brevetat în 1919). HAYWORTH [heiuarG], Rita (pe numele adevărat Mărgărită Carmen Can-sino) (1918-1987), dansatoare, cântăreaţă şi actriţă americană de film. Debutează în filme poliţiste şi de aventuri („Numai îngerii au aripi"), muzicale („Eşti cea mai frumoasă", „Modelul"). Se impune cu personaje dramatice, dovedind forţă de sugestie şi fascinaţie exotică („Roşcovana", „în noaptea asta şi în toate nopţile", „Gilda"). HAZ (< tc.) s. n. 1. Veselie. <0* A avea haz = a avea farmec, a fi spiritual. Vorbe de haz = vorbe spirituale, glume. + însuşire a unei persoane de a înveseli pe cei din jur, de a fi spiritual. HAZARD (< fr.) s. n. 1. întâmplare (2); p. ext. întâmplare neprevăzută, neaşteptată ^ Joc de hazard = joc de noroc. ♦ (FILOZ.) Lipsă de ordine în structura unor sisteme ca urmare a acţiunii unor factori aleatorii care nu decurg cu necesitate din respectivele sisteme. 2. Soartă, destin. HAZARD [aza:r], Paul (1878-1944), istoric literar francez. Prof. univ. la Sorbona şi la College de France. Promotor al literaturii comparate, a întemeiat „Revue de litterature comparee", împreună cu F. Baldensperger. Sinteze („Criza conştiinţei europene 1680-1715", „Gândirea europeană în sec. 18“, „Istoria ilustrată a literaturii franceze", în colab. cu J. Bedier). HAZARDA (< fr.) vb. I refl. A întreprinde ceva, bazându-se pe întâmplare şi pe noroc; a risca. HAZARDAT, -A (< fr.) adj. Pericu-los, riscant. HAZLIU [hsezlit], WILLIAM (1778-1830), eseist şi critic literar englez. Adept al descriptivismului. Iniţiatorul criticii dramatice în Anglia, urmărind în special psihologia personajelor („Panorama teatrului englez", „Personajele din piesele lui Shakespeare", „Creaţia dramatică din perioada elisabetană", Rita Hayworth HAZLIU 44 „Poeţii comici englezi"). Eseuri („Prima mea întâlnire cu poeţii", „Despre teama de moarte", „Despre gust"). HAZLJU, -IE, (< haz) adj. 1. Plin de haz, de umor; glumeţ; spiritual, vesel. 2. Atrăgător, plăcut, simpatic, nostim. HAZNA (< tc.) s. f. 1. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Clădire, încăpere în care se păstrau un tezaur, o sumă mai mare de bani sau alte lucruri de preţ; vistierie. 2. Bazin subteran cu dimensiuni relativ mici, folosit pentru colectarea şi decantarea apelor reziduale menajere, provenite de la un număr mic de gospodării; p. ext, latrină. HAZOUMiz [azume], Paul (1890— 1980), scriitor de limbă franceză din Benin. Lucrări de etnografie. Este autorul primului roman istoric african („Doguicimi"). HĂBĂŞESCU, familie de boieri din Moldova. Mai important: Grigore H., boier dregător (1640-1673); a condus oastea moldoveană trimisă de domnul Gheorghe Ştefan principelui Transilvaniei, Gheorghe Râkoczi II, pentru a lupta împotriva polonilor (1657). HĂBĂŞEŞTI, sat în com. Strunga, jud. laşi. Aşezare eneolitică de tip Cucuteni, puternic fortificată (milen. 4 î.Hr.). Casele familiei Hă-băşescu (sec. 18). HĂGHIG, com. în jud. Covasna, pe Olt; 2 185 loc. (1998). Expl. de ni- sipuri cuarţoase. în satul Hăghig, menţionat documentar în 1332, se află o biserică reformată (sec. 16-17). HĂGHIMAŞ v. Hăşmaş (1). HĂITAŞ (< hăitui) s. m. Persoană care stârneşte vânatul şi îl goneşte spre vânători; gonaci, mănător. HĂITUI (< magh.) vb. IV tranz. 1. A goni (1) vânatul. 2. Fig. A urmări, a fugări pe cineva pentru a-i face un rău. HĂLÂUCEŞTI, com. în jud. laşi, pe valea Şiretului; 6 308 loc. (1998). Staţie de c.f. Fabrică de tricotaje. Bisericile catolică, cu hramul Sf. Fecioară (ante 1762), şi ortodoxă, cu hramul Sf. Voievozi (1840). Curtea boierului Al. Balş. HĂLCHIU, com. în jud. Braşov; 5 807 loc. (1998). Creşterea bovinelor şi a păsărilor. în satul Hălchiu, menţionat documentar în 1335, se află o biserică din sec. 13 (azi evanghelică), refăcută în sec. 15 şi 19 şi o biserică ortodoxă cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (1791). HĂLMAGIU, com. în jud. Arad, pe Crişu Alb; 3 818 loc. (1998). Expl. de andezit şi plumb (Brusturi). Centru pomicol. Staţie de c.f. în satul Hăl-magiu, menţionat documentar în 1390, se află bisericile Adormirea Maicii Domnului (c. 1440, restaurată în 1974-1975) şi Naşterea Maicii Domnului (1754-1760). în satul loneşti, biserica de lemn Pogorârea Duhului Sfânt (1750-1760). HĂLMĂQEL, com. în jud. Arad; 1 804 loc. (1998). Expl. de granit. Centru de ceramică smălţuită (Târnă-viţa). Bisericile de lemn Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 17) şi Sf. Gheorghe (1835), în satul Luncşoara. HĂMESIT, -Ă (< hămesi, vb. rar folosit) adj. (Fam.) Foarte flămând, lihnit de foame. + Lacom, nesăţios, nesăturat. HĂNEŞTI, com. în jud. Botoşani, pe râul Başeu; 2 358 loc. (1998). în satul Hăneşti biserica de ler^n Adormirea Maicii Domnului (1802),/construită de M. Sturdza, precum $ un conac (1880). HĂRĂU, com. în jud. Hunedoara, pe dr. văii Mureşului; 2 059 loc. (1998). Expl. de travertin (Banpotoc). în satul Bârsău, menţionat documentar în 1440, se află biserica Sf. Nicolae (1563). HĂRĂZ! (< sl.) vb. IV tranz. 1. (înv. şi arh.) A destina (1). ♦ A dedica (1). 2. (înv.) A face cuiva un dar, o donaţie; a acorda un titlu, o distincţie. HĂRMAN, com. în jud. Braşov, pe Olt; 4 250 loc. (1998). Staţie de c.f. Biserică fortificată, construită iniţial în stil romanic (1280-1290), refăcută ulterior în stil gotic, azi evanghelică. HĂRMĂLAIE (onomat.) s. f. Zgomot mare, larmă (de glasuri); zarvă, tărăboi. HĂRNICIE (< harnic) s. f. Zel în muncă, sârguinţă. ♦ Vrednicie, destoinicie. HĂRŢUJ (< harţă) vb. IV. 1. Tranz. A necăji, a chinui pe cineva cu tot felul de probleme, întrebări etc.; a nu da cuiva pace; a cicăli, a sâcâi, a pisa3. 2. Refl. A se lua la ceartă sau la bătaie; a se încăiera. 3. Tranz. A desfăşura atacuri repetate, de mică amploare, asupra inamicului, pentru a-i provoca nelinişte şi a-i împiedica deplasarea sau pregătirea unor acţiuni de luptă. HĂRŢUIALĂ (< hărţui) s. f. Harţă, hărţuire, încăierare. HĂRŢUIT, -Ă (< hărţui) adj. Care nu este lăsat în pace,, care este sâcâit, cicălit; frământat, agitat, neliniştit. HĂŞMAŞ 1. Masiv muntos în Car-paţii Orientali, între M-ţii Giurgeu (la N), Tarcău (la E) şi Ciuc (la S) şi depr. Giurgeu-Ciuc (la V); important nod orohidrografic (de aici izvorăsc 45 HÂRJEU Hăşmaş (1). Vedere generală Oltul, Mureşul, Bicazul, Trotuşul). Alcătuit din roci cristaline şi calcare jura-sice. Frecvente forme carstice (doline, lapiezuri, chei). Alt. max.: 1 792 m (vf. Hăşmaşu Mare). Versanţii sunt acoperiţi cu păduri de molid. Cunoscut şi sub numele de M-ţii Curmăturii sau Hăghimaş. 2. Com. în jud. Arad, în depr. Zarand; 1 387 loc. (1998). Pomicultură. Biserică de lemn (sec. 18), în satul Agrişu Mic. HĂŢ s. n. Parte a harnaşamentului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, fixate în inelele căpeţelei şi care serveşte la conducerea cailor. HĂŢAŞ (< hăţ) s. m. Cal mânat cu ajutorul hăţurilor, având lângă el un lăturaş; cal de ham. HĂŢIŞ s. n. Suprafaţă de teren invadată de mărăcini sau de arbuşti spinoşi; pădure mică foarte deasă, cu mulţi lăstari tineri şi arbuşti; sihlă. HĂU s. n. Prăpastie adâncă; abis, genune. HĂUL! (onomat.) vb. IV intranz. A chiui. ♦ A răsuna prelung, a hăui, a hui. HĂUL1CĂ, Dan (n. 1932, laşi), critic literar şi de artă român. M. coresp. al Acad* (1993), prof. univ. la Bucureşti. Redactor-şef al revistei „Secolul 20“ (1967-1990). Preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă (1981-1984). Ambasador, delegat permanent al României pe lângă UNESCO (din 1990). Preocupări în domeniul artei şi literaturii contemporane („Critică şi cultură", „Brancusi, ou l’anonymat du genie", „Peintres roumains“, „Nostalgia sintezei", „Geografii spirituale", „Dimensiuni ale artei moderne"). HĂULICĂ, loan D. (n. 1924, Ipatele, jud. laşi), medic şi fiziolog român. Acad. (1994), prof. univ. la laşi. Cercetări privind anatomia şi fiziologia sistemului nervos vegetativ („Sistemul nervos vegetativ"), reglările neuro-endocrine, sistemul renină-angiotensină din creier şi glandele anexe („Hormoni locali"). HĂJDEU, Alexandru (1811-1872, n. Cristineşti, Hotin), cărturar şi scriitor român. Tatăl lui B.P. Hasdeu. Acad. (1866). Spirit enciclopedic având preocupări de filozofie, istorie, folcloristică, literatură (proză istorică — „Domnia Arnăutului", poezii şi prelucrări). Militant pentru cauza politică şi culturală a românilor basarabeni. HÂNCU, Mihalcea (sec. 17), boier moldovean. Mare serdar. împreună cu Apostol Durac, a condus răscoala din 1671-1672 provocată de politica fiscală apăsătoare a domnului Gheorghe Duca şi reprimată cu ajutor turco-tătar. HÂNGĂNUŢ, Marius (1895-1971, n. Prundu Bârgăului, jud. Bistriţa-Nă-săud), medic român, prof. univ. la Cluj. Lucrări privind balneoterapia şi diagnosticul radiologie şi de laborator al bolilor interne. HÂNSARI s. m. pl. (în Evul Mediu, în Moldova) Ostaşi călări care mergeau la război „în dobândă", fără leafă, urmărind jefuirea duşmanilor. HÂRÂI. (< hâr) vb. IV 1. Intranz. (Despre unele mecanisme stricate) A produce un zgomot specific, dogit. 2. Intranz. (Despre oameni) A respira greu. 3. Intranz. (Despre câini) A mâ-râi. 4. Tranz. (Fam.) A întărâta, a irita pe cineva. + Refl. A se certa. HÂRB (< bg.) s. n. 1. (Pop.) Ciob, spărtură. 2. Vas (de bucătărie) vechi, uzat, spart sau de proastă calitate; p. gener. orice lucru lipsit de, valoare, vechi, stricat. 3. Fig. Om bătrân, bolnav, neputincios. HĂRBU! (< hârb) vb. IV tranz. şi refl. A (se) preface în hârburi; a se hodorogi, a (se) uza, a (se) strica. HÂRCI OG (< magh.) s. m. Mamifer rozător de c. 30 cm lungime, cu blana pufoasă, roşcată şi cu două pungi în obraji (Cricetus cricetus). Se hrăneşte cu cereale. HÂRDĂU (< magh.) s. n. Vas din doage de lemn; ciubăr. HÂRJEU, Constantin N. (1856-1928, n. Bucureşti), general român; inginer. M. coresp. al Acad. (1909), prof. la Şcoala Superioară de Război şi la cea de artilerie şi geniu. Ministru de Răz- Dan Hăuiică loan D. Hăuiică Alexandru Hâjdeu Constantin N. Hârjeu HÂRLĂU 46 Hârlău Biserica Sf. Dumitru Biserica Sf. Gheorghe boi (1912-1913; mart^oct. 1918). Lucrări de istorie şi teorie militară („Istoria armei geniului", „Curs de topografie"). HÂRLĂU, oraş în jud. laşi, pe râul Bahlui; 12 223 loc. (1998). Staţie finală de c.f. Expl. de gresii şi calcare oolitice. Fabrici de mobilă şi cherestea, de tricotaje şi conf., de mase plastice; ţesătorie de mătase; produse alim. (conserve de legume şi fructe, preparate din lapte, băuturi alcoolice, oţet). Centru pomicol şi viticol. Muzeu de arheologie şi etnografie. Biserica Sf. Gheorghe (ctitorie din 1492 a lui Ştefan cel Mare), cu valoroase picturi murale interioare (1530); biserica Sf. Dumitru (ctitorie din 1535 a lui Petru Rareş, cu unele transformări din 1779, iniţiate de marele spătar lorda-che Cantacuzino-Deleanu); biserica Sf. Nicolae-Munteni (ante 1848). Ruinele caselor domneşti. Prima menţiune documentară datează din 1384. Reşedinţă domnească. Ştefan cel Mare a încheiat aici, cu polonii, Tratatul de pace din 12 iul. 1499. Declarat oraş în 1968. HÂRLESCU, Dimitrie (1873-1923, n. Fălticeni), pictor român. Creaţia sa, caracterizată prin spontaneitate şi nerv, prin notaţii sensibile de mişcare şi atmosferă („Cămile în popas“, „Curtea atelierului din Tecuci", „Colţ de cafenea") şi prin accentele de încordare aproape dramatică prezente în portrete („Cap de copil", „Cântăreţi ambulanţi", „Bătrânul", „Doi prieteni"), degajă o energie impresionantă în mânuirea penelului. HÂRL^T (< sl.) s. n. Cazma. HÂRLOSTEA s. f. Plan înclinat, construit din scânduri, acoperit cu o ţesătură de lână scămoşată, care serveşte la reţinerea firişoarelor de aur din nisipurile aurifere spălate cu apă. HÂRSENI, com. în jud. Braşov; 2 152 loc. (1998). Biserica Buna Vestire, în stil brâncovenesc (1726), în satul Copăcel, şi biserica Sf. Nicolae (1791), în satul Mărgineni. HÂRSEŞTI, com. în jud. Argeş; 2 680 loc. (1998). Staţie de c.f. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1791), în satul Hârseşti. HÂRŞOVA, oraş în jud. Constanţa, port pe dr. Dunării; 11 160 loc. (1998). Expl. de calcar. Constr. de maşini; prelucr. lemnului; produse alim. Centru viticol şi pomicol. Izv. cu ape minerale mezotermale. Bază de tratament. în localit. componentă Vadu Oii se află capătul dobrogean al podului Giur-geni—Vadu Oii (v. Giurgeni). Vestigii ale aşezării antice Carsium. Ruinele unei cetăţi medievale (sec. 13-18). Geamie (1812). Biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (1903). Mihai Viteazul i-a învins aici pe turci, la 1 ian. 1595. HÂRTIBACI 1. Podişul Hârtibaciului, subunitate a Pod. Târnavelor, între Târnava Mare (N), Subcarpaţii Homo-roadelor (E), depr. Făgăraş (S) şi râul Vişa (V). Apare sub forma unei largi platforme de eroziune, cu alt. medie de c. 500 m, intens fragmentată de văi. Alt. max.: 659 m (Dealul Şoarş). 2. Râu, afl. stg. al Cibinului, pe terit. com. Roşia; 89 km. Izv. ^in podişul cu acelaşi nume şi trece prin Agnita. HÂRTI.E (< sl.) s. f. 1./Material care se prezintă sub formă de foi subţiri, folosit pentru scris, tipărit, desenat, împachetat etc.; este fabricat din celuloză, cu sau fără adaos de fibre animale, minerale, artificiale sau sintetice şi de materiale de umplutură, de în-cleiere şi de colorare. Inventată în sec. 2 de chinezul Tsai-Lun, este răspândită în sec. 6-7 în ţările Asiei şi abia în sec. 11-12 în Europa. Producţia de h. s-a dezvoltat după apariţia tiparului. <0* Expr. A pune (sau a aşterne) pe hârtie = a scrie, a redacta. 2. Foaie de hârtie (1) scrisă sau tipărită. 3. Act oficial de legitimare, scrisoare, document, bancnotă etc. 4. (FIN.) H. de valoare = titlu de valoare negociabil care conferă drepturi patrimoniale pentru deţinătorii lor, conform legii şi în condiţiile specifice de emisiune a acestora. Cuprinde valorile mobiliare (acţiuni, obligaţiuni şi instrumente financiare derivate) tranzacţionate pe piaţa financiară, efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin, warant-ul, cecul), bonurile de tezaur tranzacţionate pe piaţa monetară şi creanţele ipotecare tranzacţionate pe piaţa ipotecară. H.-monedă = bani de hârtie. 5. (SPORT) Categorie de box Hârşova. Biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena 47 HEBE Seamus Heaney Christian Friedrich Hobbel folosită numai la juniori, cu o greutate a corpului între 45 şi 48 kg. HÂRTIEŞTI, com. în jud. Argeş, pe râul Argeşel; 4 815 loc. (1998). în satul Hârtieşti, menţionat documentar în 1475, se află biserica Sf. Nicolae (sec. 14, refăcută în c. 1531-1532). HÂRTOP (VÂRTOP) (< sl.) s. n. Adâncitură, groapă formată pe un drum. + Râpă prăpăstioasă săpată de ape. ♦ Adâncitură de dimensiuni variabile situată între valurile unei alunecări de teren, în care se formează lacuri efemere. HÂRŢOAGĂ (< hârtie) s.f. (Deprec.) Hârtie scrisă, act sau document vechi, fără valoare. HÂRZOB (< bg.) s. n. (Reg.) 1. Funie groasă întrebuinţată la coborârea sau la ridicarea greutăţilor din adâncime. ^ Expr. (A se crede) coborât cu hârzobul din cer = (a se considera) nobil; (a se socoti) superior celor din jur; (a fi) îngâmfat, înfumurat. 2. (TEATRU) Ladă care odinioară servea drept „scenă" şi în spatele căreia păpuşarul mânuia păpuşile. Se mai numea şi „lada păpuşilor". 3. Coşuleţ din crenguţe de brad, în care se păstrează peştii prinşi în apele de munte. He, simbol chimic pentru heliu. HEAD [hedj, Barclay Vincent (1844-1924), numismat britanic. Con- servator în cadrul Departamentului de monede şi medalii de la British Museum. Lucrări privind monedele vechi („Monedele din Lydia şi Persia", „Catalog al monedelor greceşti din British Museum“). M. de onoare al Acad. Române (1914). HEANEY [hini], Seamus (n. 1939), scriitor irlandez. Prof. univ. la Harvard şi Oxford. Poeme în care prezintă ţi» nutul natal şi evocă momente din istoria zbuciumată a poporului irlandez („Nord", „Station Island", „Poartă în întuneric"). Eseuri critice („Preocupări"). Premiul Nobel pentru literatură (1995). HEARD şi MCDONALD, grup de insule vulcanice în S Oc. Indian, la 500 km SE de arh. Kerguelen; 369 km2. Ins. pr.: Heard, Shag, McDonald. Relief muntos cu alt. de 2 750 m (Mt. Mawson). Descoperite de englezi în 1833. Staţii meteorologice. Constituie, din 1947, un terit. extern al Australiei. HEARN [he:n], Lafcadio (pseud. lui Patricio L Tessima Carlos) (1850-1904), scriitor japonez de origine britanică. Stabilit în Japonia (1890), sub numele de Koizumi Ya-kumo. Romane lirice („Chita. Amintiri despre Last Island", „Youma"), povestiri ciudate şi exotice („Kwaidan") şi studii despre Orientul îndepărtat („Japonia necunoscută", „Japonia: o încercare de interpretare"). HEARNE [ha:n], Samuei (1745-1792), călător şi explorator britanic în Arctica. A explorat (1769-1772) un vast teritoriu din N Canadei, între G. Hudson şi Oc. îngheţat, traversând continentul şi fiind primul european care a atins Oc. Arctic în N Americii. A descoperit lacul Dubawnt, râul Coppermine şi, probabil, lacurile Sclavilor şi Athabaska. HEARST [hs:rst], insulă antarctică în M. Weddell, la E de Ţara lui Graham, prinsă în gheţarul de şelf Larsen; 1,3 mii km2. Lungime max.: 67,5 km; lăţime max.: 19,3 km. Relief stâncos cu alt. de 366 m. Descoperită în 1928 de Sir G.H. Wjlkins. HEARST [ha:rst], William Randolph (1863-1951), magnat de presă american. Fiul magnatului George H. (1820-1891), de la care a moştenit ziarul „San Francisco Examiner". A fundat, în 1895, unul dintre cele mai mari imperii de presă din istoria jurnalisticii. A editat peste 40 de ziare („Evening Journal", „Chicago Examiner", „New York Morning Journal") şi reviste („New York World”, „American Weekly", „Cosmopolitan"); a iniţiat suplimentele duminicale. Este considerat creatorul presei de senzaţie şi de mare tiraj. HEATH [hi:0], Sir Edward Richard George (n. 1916), om politic britanic. Lider al Partidului Conservator (1965— 1975). Prim-min. (1970-1974). A avut un rol important la integrarea Marii Britanii în Comunitatea Economică Europeană (1972). HEAVISIDE [hevisaid], Oliver (1850-1925), matematician şi fizician britanic. Lucrări în domeniul electricităţii (transmisia undelor electromagnetice) şi al matematicii (calculul operaţional). A formulat (1902), la scurtă vreme după A.E. Kennelly, ipoteza existenţei ionosferei (stratul lui Kennelly-H.). HEAVY METAL [hevi metal] expr. engl. Muzică rock a cărei dezvoltare maximă se situează în perioada 1968-1975 (Deep Purple, ZZ Top). Pune accentul pe forţa muzicii de a zdruncina auzul, apelând la deformarea sunetelor (cu precădere din surse electronice), la ţipăt în emisia vocală, la o intensitate sonoră excesivă şi la o punere în scenă şocantă. HEBBEL [hebal], Christian Friedrich (1813-1863), scriitor german. Unul dintre creatorii dramei germane moderne. Teatru de idei, reînnoind sentimentul tragicului, în care problemele generale ale umanităţii sunt prezentate sub aspect filozofic („Judith", „Gyges şi inelul său", „Maria Magdalena", trilogia „Nibe-lungii"), comedii („Diamantul", „Rubinul"); poeme, proză scurtă, memorialistică. HEBDOMADAR, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. Publicaţie care apare o dată pe săptămână; săptămânal. HEBE 1. (în mitologia greacă) Fiica lui Zeus şi a Herei; soţia lui Herakles. Hebe (1) HEBEFRENIE 48 Zeiţă a tinereţii, simbolizează prospeţimea trupească eternă. Paharnică a zeilor în Olimp, până când a fost înlocuită cu Ganimede. Cunoscută la romani sub numele de luventas. 2. Asteroid cu magnitudinea 7,7 la opoziţie, descoperit în 1847 de către K. Hencke; al şaselea în ordinea descoperirii. HEBEFRENIE (< fr. {i}; {s> gr. hebe . „adolescenţă" + phren „gândire") s. f. Boală psihică ce apare la pubertate, constituind una dintre formele schizofreniei. HEBEI, provincie în E Chinei; 190 mii km2; 64,8 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Shijiazhuang. Expl. de cărbune, min. de fier, auro-argentifere şi de wolfram. Ind. siderurgică, constr. de maşini, uşoară şi alim. Culturi de bumbac, grâu, gaolean, batate, tutun şi susan. Legumicultură. Pomicultură. Pescuit. Pe terit. prov. se află municipalităţile autonome Beijing şi Tianjin. HI-BERT [eber], Anne (n. 1916), scriitoare canadiană de limbă franceză. Poeme exprimând neliniştea singurătăţii („Mormântul regelui"). Romane cu pronunţată tentă fantastică („Copiii sabatului", „Heloi'se"). Teatru. H&3ERT [ebe:r], Jacques Renâ (1757-1794), ziarist şi om politic francez. în timpul Revoluţiei Franceze (1789-1794) a fost conducătorul grupării iacobinilor de stânga („hebertiştii"). Ghilotinat. HEBETUDINE (< fr.) s. f. Stare de abrutizare mintală cauzată de o afecţiune psihică sau de un şoc emotiv. HEBRA, Ferdinand von (1816— 1880), medic austriac. Prof. univ. la Viena. A elaborat o nouă nomenclatură şi clasificare a bolilor de piele, fiind considerat unul dintre fondatorii dermatologiei moderne. A descris diverse maladii: impetigo herpetiform, eritem multiform exudativ (boala lui H.) etc. HEBRIDE, arhipelag britanic în Oc. Atlantic, în NV Scoţiei, alcătuit din c. 500 de ins., din care 100 locuite; 7,5 mii km2; 30,7 mii loc. (1991). Ins. pr.: Lewis, North Uist, South Uist, Barra, Skye, Mull. Localit. pr.: Storno-way (în ins. Lewis). Relief muntos alcătuit din roci cristaline şi bazaltice cu alt. max. de 993 m. Climă tem-perat-oceanică. Zăcăminte de cupru, plumb şi fier. Pescuit. Păstorit. Celebra grotă Fingal (ins. Staffa). Monumente megalitice. HEBRON (al-Khalîl), oraş în Cisiordania, la 29 km SV de Ierusalim; c. 100 mii loc. (1996). Nod rutier. Ind. textilă. Ruinele zidului de incintă, construit în vremea lui Irod cel Mare, care înconjură o biserică ridicată în c. 1195 (transformată în moschee) pe locul unde se presupune că se află mormântul lui Avraam. Fundat în 1730 î.Hr. Vechi centru religios iudaic şi arab. Menţionat în „Biblie". Prima reşedinţă (din 1004 Î.Hr.) a regelui David. Distrus de romani, xa fost cucerit, rând pe rând, de arabi, de cruciaţi şi din nou de arabi; în stăpânirea Imperiului Otoman (sec. 16-1918), iar între 1923 şi 1948, în componenţa Palestinei, sub mandat britanic. Din 1948, a făcut parte din Iordania. Ca urmare a Războiului ara-bo-israelian din 1967, a fost ocupat de Israel. în ian. 1997, potrivit Tratatului de pace, H. a revenit autorităţii palestiniene. HECATE v. Hekate. HECATEU (HEKATAIOS) din Milet (c. 549 sau 540-c. 479 sau 472 Î.Hr.), istoric, călător şi geograf grec. Autor al unei „Genealogii" şi al lucrării „Perie-gesis", cea dintâi descriere a pământurilor cunoscute de greci (ambele păstrate fragmentar). Considerat precursor al lui Herodot. HECATQMBĂ (< fr., lat.) s. f. (în Antichitate, la greci şi la romani) Jertfă religioasă de o sută de animale; (la greci) numele sărbătorii în timpul că- Hecuba reia se făceau asemenea jertfe. ♦ Fig. Masacru, măcel; grămadă de cadavre. HECCEITATE (HAECCEITATE, EC-CEITATE) subst. (FILOZ.) Termen al filozofiei scolastice creat de Duns Scottus pentru a desemna proprietatea formală a unei persoane (sau a unui obiect), care o distinge de orice altă persoană (sau obiect) şi o face să fie ea însăşi, perfect individualizată. HECHT (cuv. germ.) s. n. Formă sub care se prezintă pielea animalelor după eliminarea părţilor cu structură prea rară pentru a putea fi croite. HECHT [hekt], Ben ^1894-1964), scenarist, romancier, şi / dramaturg american. Scenarii (uneori în colab.) de filme („La răscruce de vânturi", „Notorius", „Fascinaţie"), romane („Erik Dorn") şi piese de teatru („Secolul 20"). Autobiografia „Copilul secolului". HECKEL [hekell, Erich (1883-1970), pictor şi gravor german. Unul dintre fondatorii mişcării expresioniste „Die Briicke", de la începutul sec. 20. A pictat nuduri („Femei pe malul lacului") şi a folosit cu abilitate în peisajele sale culoarea şi liniile distorsionate ale spaţiului pentru a obţine efecte emoţionale sporite („Portul de la Stralsund", „Retragerea lui Ensor"). Gravuri în lemn. HECTAR (< fr. {i}; {s> gr. hekaton „sută" + fr. are „ar") s. n. Unitate de măsură pentru suprafeţe de teren agricol, egală cu 100 ari (10 000 m2) (simbol: ha). HECT(O)- ((s> gr. hekaton „sută") Element de compunere cu sensul „o sută de“, folosit pentru formarea denumirii multiplilor unităţilor de măsură; are simbolul „h", care se scrie înaintea simbolului unităţii de măsură. HECTOGRAF (< germ.) s. n. Şapi-rograf. HECTOGRAM (< fr.) s. m. Multiplu al gramului egal cu o sută de grame (simbol: hg). HECTOLITRU (< fr.) s. m. Multiplu al litrului egal cu o sută de litri (simbol: hl). HECTOMETRU (< fr.) s. m. Multiplu al metrului egal cu o sută de metri (simbol: hm). HECTOR (în „lliada"), erou legendar troian. Fiul mai mare al regelui Priam şi al Hecubei; soţul Andromacăi. Cel mai viteaz dintre troieni. L-a omorât în luptă pe Patrocle, dar a fost ucis de Ahile şi târât de acesta, în urma carului său, în jurul Troiei. HECUBA (HECABE) (în „lliada"), a doua soţie a lui Priam. Şi-a pierdut toţi 48 HEGELIAN Sven Anders Hedin cei 19 copii în timpul Războiului troian. Figura ei a devenit un simbol al durerii şi al refuzului individului de a accepta fatalitatea. HEDAYAT [hadayat], Sădeq (1903— 1951), scriitor iranian. Reprezentant de seamă al literaturii contemporane iraniene. Operă marcată de pesimism („Mormântul viu", „Trei picături de sânge", „Cucuveaua oarbă"). Contribuţii în domeniul filologiei (a publicat o colecţie de cântece populare) şi al istoriei persane (perioada sasanidă). Traduceri. H^DER (< rus., engl.) s. n. Parte componentă a combinelor de cereale, formată dintr-o platformă care are în faţă aparatul de tăiere, despicătorul de lan, transportorul şi limitatorul de brazdă, rabatorul şi mecanismele de acţionare ale acestora. HEDGING [hedjir]] (cuv. engl.) subst. Operaţiuni bursiere la termen, numite operaţiuni de acoperire, prin care cel ce le realizează doreşte să-şi conserve valoarea activelor şi să se protejeze contra eventualelor pierderi care ar rezulta din fluctuaţiile cursului activelor financiare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, valute etc.) şi ale preţurilor mărfurilor tranzacţionate la bursa de mărfuri. HEDIN, Sven Anders (1865-1952), geograf, geofizician şi explorator suedez al Asiei Centrale. A cercetat (1893-1897 şi 1899-1902) Pod. Tibet, Pamir şi Takla-Makan, descoperind Lob Nor şi vestigiile unui străvechi oraş şi a explorat (1906-1909) partea de NE a Iranului, Kashmirul şi Trank-himalaia, atingând izv. Brahmaputrei şi Sutlejului. A condus o expediţie chi-no-suedeză (1933-1935), explorând deşertul Gobi şi Pod. Tibet şi cursul superior al fl. Huang He. Lucrări: „Tibetul de Sud", „Trei ani de luptă în deşerturile Asiei". HEDJAZ v. Hijâz. HEDONISM (< fr. {i}; {s} gr. hedone „plăcere") s. n. (ETICĂ) Concepţie care proclamă plăcerea, desfătarea drept binele suprem, iar năzuinţa de a o obţine, principiu al comportamentului; cult al plăcerii. întemeiat de Aristipp din Cirene (care a pus accentul pe plăcerile senzuale), a fost dezvoltat pe baze raţionaliste de Epicur, apoi de umaniştii Renaşterii, de materialiştii şi iluminiştii sec. 18 (cu accente antireligioa-se, individualiste). HEDWIG [hedvig], Johann (1730-1799), botanist german, născut la Braşov. Prof. univ. la Leipzig. Considerat fondatorul criptogamiei („Fundamentum historiae naturalis muscorum frandoso-rum", „Stirpes cryptogamicae"). HEERLEN [he.rte], oraş în SE Olandei; 95,8 mii loc. (1994). Nod feroviar. Expl. de huilă. Siderurgie; echipament electronic; ind. chimică, constr. de maşini, a cimentului, sticlei şi alim. Vestigii romane; biserica St. Pancraţiu (sec. 12); turnul fostei cetăţi (sec. 14). Muzee de arheologie şi de geologie. HEFA v. Haita. HEFAISTOS (în mitologia greacă), zeu al focului şi meşteşugurilor. Fiul lui Zeus şi al Herei, soţul Afroditei. A făurit, ajutat de ciclopi, în atelierul său din craterul vulcanului Etna, trăsnetele lui Zeus, tronul de aur al Herei, armele lui Ahile ş.a. Identificat la romani cu Vulcan. HEFEI, oraş în E Chinei, centrul ad-tiv al prov. Anhui; 1,0 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. metalurgică, constr. de maşini, mat. de constr., electronică, chimică şi alim. Combinat textil. Universitate. Templul Baozheng. HEGANG, oraş în NE Chinei (Heilongjiang), la poalele M-ţilor Micul Hefaistos Georg Wilhelm Friedrich Hegel Hingan (Xinggan); 522,7 mii loc, (1990). Nod de comunicaţii. Mari expl. de huilă. Termocentrală. HEGEL [he:gdl], Georg Wilhelm Friedrich (1770-1831), filozof german. Reprezentant de seamă al filozofiei clasice germane. Prof. univ. la Jena, Heidelberg şi Berlin. Autor al unui sistem idealist obiectiv, a întreprins şi o critică a filozofiilor lui Kant, Fichte şi Shelling. Pentru H., dialectica reprezintă ansamblul legilor dezvoltării gândirii şi a realităţii, o logică a mişcării prin care sunt depăşite contradicţiile din istoria, cultura şi gândirea umană; ea poate fi simplificată prin formula „Teză-antiteză-sinteză". Subiectul procesului universal este pentru H. un principiu spiritual obiectiv, „ldeea“ sau „Spiritul absolut". Acesta se afirmă mai întâi ca fiinţare pur logică, apoi se „înstrăinează" de sine sub forma naturii şi, în sfârşit, se reîntoarce la sine ca „spirit", sub forma conştiinţei şi a istoriei. Sistemul idealist nu i-a îngăduit lui H. să dezvolte în mod consecvent dialectica; concluzia sistemului său, potrivit căreia propria sa filozofie ar fi fost întruchiparea adevărului absolut, reprezentând sfârşitul istoriei, contrazicea esenţa însăşi a metodei dialectice („Fenomenologia spiritului", „Ştiinţa logicii", „Enciclopedia ştiinţelor filozofice", „Filozofia spiritului", „Filozofia dreptului", „Estetica", „Filozofia istoriei", „Istoria filozofiei"). HEGEL [hegel], Vladimir (1839— 1918), sculptor polonez. Stabilit în România (1885). Opere statuare echilibrate şi armonioase („C.A. Rosetti" din Bucureşti şi „Miron Costin" din laşi), „Monumentul pompierilor" din Bucureşti. Busturi ale contemporanilor săi (M. Kogălniceanu, V. Alecsandri). HEGELIAN, -A (< fr.) adj., s. m. Care se referă la filozofia lui Hegel. ♦ (Substantivat) Adept al filozofiei lui HEGELIANISM 50 Martin Heidegger Hegel. Hegelienii de dreapta (sau bătrânii hegelieni) = adepţii conservatori (ortodocşi) ai lui Hegel (A.E. Bie-dermann, K. Fischer, G.F. Goschel, G.A. Gabler, C.H. Weisse ş.a.). Hegelienii de stânga (sau tinerii hegelieni) = discipolii liberali, materialişti ai lui Hegel, cu tendinţe ateiste, (D.F. Strauss, fraţii Edgar şi Bruno Baulr, M. Stirner, L. Feuerbach, A. Ruge, K. Marx, Fr. Engels ş.a.). Neohegelienii păstrează din filozofia lui Hegel idealismul şi concepţia sa despre stat (B. Croce, G. Gentile, J.H. Stirling). V. şi neo-hegelianism. HEGELIANISM (< fr.) s. n. Doctrina lui Hegel şi a adepţilor săi; şcoala lui Hegel. HEGEMON (cuv. gr.) s. m., adj. m. Conducător, (cel) care reprezintă forţa conducătoare. HEGEMONIE (< fr.; gr. hegemonia, de la hegemon „conducător") s. f. Supremaţie, dominaţie, rol de conducere, de obicei, a unei clase faţă de alta, a unui partid faţă de altul sau a unui stat faţă de alte state. HEGJRA (< cuv. arab „ieşire", „fugă") s. f. Data strămutării lui Mahomed de la Mecca la Medina, considerată ca începutul erei musulmane (16 iul. 622). HEIAN, perioadă din istoria Japoniei, de la stabilirea capitalei imperiale la Heiankyo (azi Kyoto) de către împăratul Kammu (794), până în 1185, când Minamoto no Yoritomo pune bazele şogunatului de la Kamakura. Se caracterizează prin afirmarea majoră a puterii aristocraţiei — reprezentată la curte de familia Fujiwara —, maxima înflorire a artei şi culturii şi asimilarea completă a elementelor de cultură chineze. HEIBERG [haiber], Johan Ludvig (1791-1860), scriitor danez. Iniţiator al vodevilului danez („Regele Solomon şi pălărierul J0rgen", „Inseparabilii"). Comedii romantice („Colina elfilor", „Fata morgana") şi satirice („Un suflet după moarte"). HEIDEGGER [haideger], Martin (1889-1976), filozof german. Unul dintre cei mai influenţi gânditori ai secolului. Format la şcoala fenomenologică, se îndepărtează ulterior de aceasta. „Fiinţă şi timp", principala sa operă (rămasă neterminată), conţine o analiză a modului specific de a fi în lume al omului. Ontologia fundamentală dezvoltată de H. descrie structurile importante (existenţialii) ale omului, singurul care are posibilitatea de a pune întrebarea privind sensul fiinţei. H. a făcut distincţie între gândire şi tehnică, supremaţia celei din urmă în civilizaţia occidentală semnificând intrarea filozofiei în stadiul ei terminal. Singură, reflecţia asupra limbii („Loc de adăpost al fiinţei") oferă o modalitate de a împiedica uitarea fiinţei („Despre esenţa adevărului", „Originea operei de artă", „Nietzsche", „Esenţa limbii", „Repere pe drumul gândirii"). HEIDELBERG [haidelberk], oraş în SV Germaniei (Baden-Wiirttemberg), pe Neckar, la SE de Mannheim; 139,9 mii loc. (1993). Ind. constr. de maşini (vagoane, utilaj poligrafic, instrumente de precizie, strunguri), electrotehnică, textilă, a medicamentelor, piei. şi a tutunului. Universitate celebră (1386). Biblioteca palatină (sec. 15). Grădină botanică. Observator astronomic. Institutul de Astronomie şi de Fizică nucleară „Max Planck". Turism. Centru al calvinismului german în sec. 16. Heiliggeistkirche (sec. 15-16), Biserica iezuiţilor (sec. 18). Castel (sec. 16-17), reşedinţă a electorilor palatini. Primărie (1701-1703). Menţionat documentar la 1196. — Omul de la ~, nume dat (după mandibulele descoperite în 1907 la Mauer, lângă H.) unui stadiu intermediar de dezvoltare a speciei Homo errectus (Homo errectus heidelbergensis). Catehismul de la ~, unul dintre cele mai importante catehisme ale Reformei luterane, publicat în . 1563 de o comisie de teologi (Olevianus, Ursinus ş.a,), încercând să concilieze calvinismul cu lute-ranismul. HEIDELBERGER [haldelberger], Michael (1888-1991), imurţolog american. Prof. la Univ. Colurfibia. Părintele imunologiei moderne. Cercetări în chimia organică, chimioterapie, alca-loizi etc. HEIDEN [haiden], Eric (n. 1958), patinator de viteză american. Campion olimpic (Lake Placid, 1980) în cinci probe (500 m, 1 000 m, 1 500 m, 5 000 m şi 10 000 m), triplu campion mondial absolut (1977, 1978, 1979) şi de patru ori în probele de sprint (1977, 1978, 1979 şi 1980). HEIDENSTAM [ha:denstam], Cari Gustaf Verner von (1859-1940), scriitor suedez. Iniţiator al neoromantismului şi novator al poeziei suedeze, în care a introdus elemente ludice şi baroce. Lirică de nuanţă patriotică şi exotică („Poezii", „Poeme noi"). Romanul în versuri „Hans Alienus" ilustrează căutarea frumosului, aprofundând sentimentul tragic al singurătăţii. Proză de inspiraţie mitologică şi istorică („Sf. Gheorghe şi balaurul", „Carolinii"). Heidelberg. Vedere generală 51 HEISENBERG Cari Gustaf Verner von Heidenstam Eseuri („Renaşterea", „Clasicism şi germanism"). Premiul Nobel pentru literatură (1916). HEIFETZ [ha:fets], Jascha (pe numele adevărat losif Robertovici H.) (1901-1987), violonist american de origine lituaniană. Debut precoce. Concerte în întreaga lume, realizând numeroase transcripţii de piese pentru instrumentul său. îi sunt dedicate mai multe creaţii ale sec. 20, a căror primă audiţie o semnează. Interpret, cu o tehnică remarcabilă, al repertoriului clasic şi romantic. Din 1959, carieră pedagogică. HEIJERMANS [hi:jarmans], Herman (1864-1924), dramaturg şi romancier olandez. Romane („Trinette", „Oraşul diamantelor") şi drame („Ghetto", „Al şaptelea comandament", „Buna speranţă") contestatare, notabile prin atmosfera emotivă tensionată, HEIKE MONOGATARI, cea mai importantă operă literară japoneză a perioadelor Kamakura (1185-1333) şi Muromachi (1333-1568); roman istoric ce descrie războaiele dintre două mari familii rivale ale vremii, Taira şi Mi-namoto. HEILBRONN [hailbron], oraş în S Germaniei (Baden-Wurttemberg), la 43 km N de Stuttgart, port fluvial pe Neckar; 122,6 mii loc. (1993). Nod de comunicaţii. Expl. de sare. Oţelării. Jascha Heifetz Constr. mecanice (electrotehnică, automobile), ind. aluminiului, chimică, textilă, a încălţ., hârtiei şi alim. Izv. termale. Kiliankirche, în stil gotic (sec. 13). Primărie (sec. 16). Menţionat documentar în 741. Declarat oraş în 1281. HEILER [hailer], Friedrich Johann (1892-1967), teolog german. Prof. univ. la Marburg. Catolic convertit la luteranism. Lucrări de referinţă pentru istoria religiilor şi ştiinţa confesională („Catolicitatea evanghelică", „Protobise-rica şi bisericile răsăritene", „Autonomia vechii biserici şi centralismul papal", „Esenţa şi formele de manifestare ale religiei"). HEILMAN [heilman], Luigi (n. 1911), lingvist american. A folosit metode structuraliste în studierea lingvisticii, pe care a abordat-o în strânsă legătură cu psihologia şi sociologia („Lingvistică şi umanism"). HEILONGJIANG (HEILUNGKIANG) 1. Provincie în NE Chinei; 469 mii km2; 37,3 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Harbin. Expl. forestiere, de min. auro-argentifere, cărbuni şi şisturi bituminoase. Ind. constr. de maşini; prelucr. lemnului etc. Grâu, porumb, soia, in, sfeclă de zahăr; creşterea animalelor. 2. Denumirea chineză a fl. Amur. HEIM [aim], Albert (1849-1937) geolog elveţian. Prof. univ. la Zurich. A explicat cutarea formaţiunilor de roci sedimentare şi metamorfice, arătând că, în adâncime, acestea se comportă ca un material plastic. A descris pe larg eroziunea glaciară. HEIM [aim], Roger (1900-1979), botanist francez. Cercetări de micolo-gie („Ciupercile toxice şi halucinogene"). Contribuţii la promovarea ideilor de ocrotire a naturii şi de conservare a resurselor naturale. HEIMSOETH [hjmsut], Heinz (1886-1975), istoric german al filozofiei. A pus în evidenţă filiaţiile religioase şi mistice provenite din gândirea scolastică şi renascentistă, detectabile în sistemele filozofice clasice, ale raţionalismului şi ale idealismului german. Lucrări: „Critică şi metafizică", „Cele şase mari teme ale metafizicii occidentale şi sfârşitul Evului Mediu". HEINE [haina], Heinrich (1797-1856), poet german. Stabilit (1831) la Paris. Ultimul mare reprezentant al liricii romantice germane. în egală măsură poet liric şi polemist, înzestrat cu o rară mobilitate spirituală, a împletit în opera şa lirismul fin, de sursă populară, cu verva şi ironia sclipitoare, într-o limbă Heinrich Heine de o simplitate clasică, muzicală, de mare fluenţă şi expresivitate plastică. Balade („Lorelei", „Cei doi grenadiri") şi lieduri („Cartea cântecelor", „Roman-zero"), remarcabile prin spontaneitate, naturaleţe, prin tonul apropiat de cel popular. Notele de drum, cuprinzând o analiză lucidă a stărilor sociale din Germania („Tablouri de călătorie", „Călătorie în Harz"), iniţiază prin vioiciunea şi firescul naraţiunii stilul prozei moderne, inaugurând un nou gen literar, foiletonul. Epopei satirice, lirico-fantastice („Atta Troll. Visul unei nopţi de vară", „Germania. O poveste de iarnă"). Eseurile sale („Şcoala romantică") au făcut cunoscută cultura germană în Franţa. HEINE [haine], Heinrich Eduard (1821-1881), matematician german. Prof. univ. la Bonn şi Halle. Contribuţii în analiza matematică. A elaborat teorema care îi poartă numele, reluată ulterior de G. Cantor. HEINEMANN [hainaman], Gustav (1899-1979), om politic german. Preşedinte al R.F. a Germaniei (1969-1974). HEINKEL [hainkel], Emst Heinrich (1888-1958), inginer german. Proiectant şi fabricant de avioane. A construit, începând cu 1910, o serie de avioane de bombardament folosite în cel de-al doilea război mondial, printre care He-178 (1939) — primul avion de luptă cu reacţie. HEINLEIN [hainlain], Robert Anson (1907-1988), scriitor american. Romane ştiinţifico-fantastice („Revoltă în anul 2100", „Străin în ţară străină", „Hăul tenebrelor"). HEISEI, actuala perioadă istorică japoneză, începând din 1989, o dată cu moartea lui Hirohito, împăratul perioadei Showa (1926-1989), căruia i-a succedat la tron fiul său, Akihito. HEISENBERG [haizanberk], Werner KarI (1901-1976), fizician german. HEITLER 52 Werner Kari Heisenberg Prof. univ. la Leipzig, Berlin, Gottingen, Munchen. Director al Institutului „Max Planck" (1945-1976) din Gottingen. Unul dintre întemeietorii mecanicii cuantice, a cărei aplicare a condus, printre altele, la descoperirea formelor alotropice ale hidrogenului; a formulat (1927) relaţiile de incertitudine (relaţiile H.), cu aplicaţii la studiuHenomenelor microcosmosului. A fundamentat teoria cuantică a feromagnetismului, a elec-trodinamicii şi a particulelor elementare („Principiile fizice ale teoriei cuantice"). Lucrări de popularizare a ştiinţei („Natura în fizica contemporană", „Revoluţie în ştiinţa modernă"). M. de onoare al Acad. Române (1938). Premiul Nobel pentru fizică (1932). HEITLER [haitler], Walter Heinrich (1904-1981), fizician irlandez de origine germană. Stabilit în Elveţia. Prof. univ. la Dublin şi Zurich. Cercetări în domeniul radiaţiei cosmice şi al particulelor rapide. Contribuţii la teoria forţelor nucleare şi la studiul mezonilor. A elaborat (1927), împreună cu F. London, teoria legăturii de valenţă. HEJÂZ v. Hijăz. HEKATE (HECATE) (în mitologia greacă), divinitate arhaică pur benefică (ocrotitoare a naşterii, căsătoriei, vânatului etc.), H. devine ulterior zeiţă a lumii subterane, a magiei, vrăjitoriei şi otrăvurilor, patronând fantomele şi spaimele nopţii. Fiica Asteriei şi a titanului Perses. La romani, reprezentată cu trei trupuri (lipite spate-n spate) sau trei capete (de cal, de câine şi de leu), indicând cele trei imperii peste care domneşte (Cerul, Pământul şi Infernul). Identificată de cele mai multe ori cu Artemis. HEKLA, vulcan activ în SV Islandei, alcătuit din lave bazaltice şi andezitice. Alt.: 1 491 m. în ultimii 700 de ani au avut loc 21 de erupţii importante: 1300, 1776, 1947-1948 (a durat 13 luni, lava acoperind 250 km2), 1980. HELE (HELLE) (în mitologia greacă), fiica lui Athamas, rege al Tebei. Persecutată de mama sa vitregă, Ino, a fost salvată, împreună cu fratele ei, Frixos, de un berbec înaripat, ducând cu ei Lâna de aur. Zburând deasupra Hellespontului (Dardanele), a căzut şi s-a înecat în apele care îi poartă de atunci numele. HELEGIU, com. în jud. Bacău, pe Tazlău; 7 092 loc. (1998). Biserica de lemn Sf. Gheorghe (1822, renovată în 1881), în satul Helegiu; în satul Brătila se află biserica de lemn Sf. Nicolae (sec. 18, refăcută în 1930) şi două biserici de zid, ambele cu acelaşi hram — Sf. Voievozi —, una construită în 1775 (sau 1800) şi alta în 1792 (refăcută în 1936). HELENA [helenej, oraş în NV S.U.A., pe Missouri, centrul ad-tiv al statului Montana, la poalele M-ţilor Stâncoşi; 24,6 mii loc. (1990). Centru comercial. Siderurgie. Prelucr. lemnului; ind. constr. de maşini şi chimică (vopsele). Ţesături de mătase. HELEŞTENI, com. în jud. laşi, la poalele dealului ’ Ruginoasa; 2 693 loc. (1998). Centru pomicol şi viticol. Biserica Sf. Voievozi (1780), în satul He-leşteni. HELEŞTEU (< magh.) s. n. Lac sau baltă artificială, special amenajată pentru creşterea şi reproducerea peştilor. HELGOLAND 1. Insulă germană în SE Mării Nordului, în golful omonim, în largul estuarelor Elbei şi Weserului (Schleswig-Holstein), la 45 km de ţărm; 2,09 km2; 2,2 mii loc. (1983). Relief colinar. Staţiune balneară şi turistică. Pescuit. A aparţinut Danemarcii (1714-1807), Marii Britanii (până în 1890, când a revenit Germaniei). Bază navală germană în timpul c^lor două războaie mondiale. Dezafectată în 1945. 2. Golf în SE Mării Nordului, pe coasta de NV a Germaniei (Saxonia Inferioară şi Schleswig-Holstein). Aici se varsă Elba şi Weser. HELIADE-RADULESCU, Ion (1802-1872, n. Târgovişte), scriitor, lingvist, gânditor şi om politic român. Acad. (1867), primul preşedinte al Acad. Române (1867-1870). Prof. la Liceul „Sf. Sava". Spirit enciclopedic, animatorul mişcării culturale româneşti pre-şi postpaşoptiste. Unul dintre iniţiatorii „Societăţii literare" (1827) şi ai „Societăţii filarmonice" (1833). în 1829, editează prima gazetă în limba română apărută în ţară, „Curierul românesc", iar în 1837, „Curier de ambe sexe", revistă de cultură şi literatură adresată unui larg cerc de cititori; aici, el promovează o politică literară de încurajare a debuturilor şi a traducerilor, precum şi de valorificare a creaţiei populare. Activitatea sa culturală şi publicistică, nelipsită de violente accente critice (împotriva protectoratului rusesc, a cenzurii etc.) manifestate în pamflete, articole de gazetă, versuri satirice, îi aduce o mare popularitate. Ca membru al Guvernului provizoriu şi al Locotenentei domneşti, a avut o atitudine moderată, căutând să împiedice, fără a reuşi însă, intervenţia armată a Rusiei şi a Imperiului Otoman. în perioada emigraţiei, în Franţa şi apoi în Imperiul Otoman, a desfăşurat o bogată activitate propagandistică în favoarea ţării şi a revoluţiei, situându-se pe poziţiile unui liberalism cu elemente doctrinare conservatoare (de unde dictonul său „nu există progres fără conser-vaţie"), colaborând la diferite publicaţii franceze şi tipărind mai multe volume („Amintiri şi impresii ale unui proscris", „Memorii asupra istoriei regeneraţiei române"). într-o viziune poetică a trecutului naţional şi pe baza unor păreri 53 HELIOS Ion Heliade-Rădulescu proprii, elaborează o concepţie filozofică „trinitaristă“, având la bază triada spirit-materie-univers şi o variantă proprie a unei dialectici diferite de cea hegeliană („Echilibru între antiteze", „Istoria critică universală"). Spirit imaginativ şi sarcastic, poet al marilor spectacole apocaliptice, infernale şi para-disiace, şi-a proiectat textele lirice într-un mare ciclu consacrat genezei cosmosului şi umanităţii, pentru care elaborează un fel de „legendă a secolelor", neterminată: „Anatolida sau omul şi forţele". A cultivat meditaţia preromantică („O noapte pe ruinele Târgoviştei"), a proiectat o epopee naţională („Michaida", neterminată) şi a valorificat liric mitologia populară („Sbu- rătorul") etc. Memoriile sale şi publi- cistica sunt presărate cu portrete şi schiţe savuroase, de tipul fiziologiilor („Cuconiţa Drăgana", „Cuconul Dră-gan", „Domnul Sarsailă autorul"). A tradus şi prelucrat din Safo, Dante, Tasso, Boileau, Ariosto, Moliere, Vol-taire, Byron, Hugo, Ossian, Lamartine, Dumas ş.a. Iniţial, adept al ortografiei fonetice („Gramatică românească", 1828), devine ulterior teoreticianul unui sistem ortografic italienizant („Paralelism între dialectele român şi italian"), dar va combate pe latiniştii exageraţi din Academie. HELIANTINĂ (< fr. {i>; {s> gr. helios „soare" + anthos „floare") s. f. (CHIM.) Metiloranj. HELIASTR^A s. f. Gen de celente-rate hexacoraliere coloniale, cu scheletul calcaros; a apărut în Jurasic şi trăieşte până în prezent. HELICON (< fr.; {s} gr. helix „spirală") s. n. Instrument muzical de suflat din alamă, asemănător tubei, folosit în fanfarele militare, alcătuit dintr-un tub încovoiat în formă de spirală, prin care trec capul şi mâna dreaptă a instrumentistului. HELICOPTER s. n. v. elicopter. HELIKON (ELIK6N), masiv muntos în Grecia (Beoţia); 1 748 m. Potrivit relatărilor lui Hesiod era locul legendar al întâlnirii muzelor, care se adunau în jurul fântânilor lui Hippocrene şi Aga-nippe şi în pădurea sacră de pe versantul de NE al muntelui. Descris de geograful Pausanias drept cel mai fertil munte al Greciei. HELIO- ({s> gr. helios „soare") Element de compunere cu sensul „privitor la Soare, al Soarelui", care serveşte la formarea unor adjective şi substantive. HELIOCENTRIC, -Ă (< fr. fi}; {s> helio- + lat. centrum „centru") adj. Care are Soarele drept centru; raportat la centrul Soarelui (ex. paralaxă h., sistem h.)- HELIOCENTRISM (< fr.) s. n. Concepţie cosmogonică conform căreia Soarele se află în centrul sistemului nostru planetar, iar Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul său. H. a fost conceput prima oară de Aristarh din Samos (în 265 Î.Hr.), fundamentat de Copernic (1543) şi dezvoltat de Kepler (1609), Gatilei (1613), Newton (1687) ş.a. HELIODOR (< fr. {i>; helio- + gr. doron „dar") s. n. Varietate de berii galben, transparentă, care conţine puţin oxid de fier; utilizat ca piatră preţioasă. HELIODOR (HELIODOROS) din Emesa (sec. 3), scriitor grec. Romanul său „Etiopica", în care, prin intermediul unei intrigi stufoase, este redată povestea de dragoste dintre Theagene şi Haricleea, a avut, în Evul Mediu, o mare circulaţie în Bizanţ şi în restul Europei. A fost tradus în limba română de logofătul Toma Dimitriu, din laşi (1772-1773). în Moldova a circulat şi sub denumirea de lliodor. HELIOGABAL v. Elagabal. HELIOGRAF (< fr. {i}) s. n. 1. Instrument meteorologic cu ajutorul căruia se măsoară, prin înregistrare, durata strălucirii Soarelui într-o anumită perioadă de timp. 2. Aparat utilizat la reproducerea, prin copiere, a desenelor executate pe hârtie de calc, cu ajutorul unei hârtii speciale, impregnată cu o soluţie sensibilă la lumină (ex. hârtie ozalid), developarea făcându-se cu vapori de amoniac. 3. Instrument format din oglinzi ajustabile, cu ajutorul căruia se transmit semnale luminoase codificate; folosit în special în scopuri militare. A fost inventat de inginerul englez Sir Henry Cristopher Mance. HELIOGRAFjE (< fr. {i>; {s}; helio- + gr. graphe „descriere") s. f. Procedeu de tipar calcografie, care foloseşte clişee (plăci de cupru) obţinute pe cale fotochimică, acoperite cu un strat de granule foarte fine de asfalt. HELIOGRAVIJRĂ (< fr.) s. f. 1. An- samblul procedeelor chimice şi fizice utilizate la executarea clişeelor de cupru pentru imprimarea heliografică; gravură obţinută printr-un astfel de procedeu. 2. Procedeu fotomecanic de gravare a formelor de tipar adânc. HELIOMETRU (< fr. (i>; {s} helio- + gr. metron „măsură") s. n. Instrument optic pentru determinarea diametrului aparent al Soarelui ori al altor corpuri cereşti sau a distanţei unghiulare dintre două stele. HELION (< fr. {i» s. m. Nucleul atomului de heliu; particulă a. HELIOPOLIS (gr. „oraşul Soarelui") 1. Oraş în Egiptul antic, în delta Nilului, la c. 10 km de actualul Cairo. Important centru religios al zeului Ra în timpul regatelor Timpuriu şi Vechi (milen. 3 Î.Hr.). Monumente: obeliscul lui Sesostris I. Azi: Tell Hasan. 2. V. Baalbek. HELIOS (în mitologia greacă), zeul Soarelui. Unul dintre titani; fiul lui Hi-perion şi al Theiei. Reprezentat ca un tânăr de mare forţă şi frumuseţe. Adorat mai ales în ins. Rhodos, unde se afla odinioară o celebră statuie a sa, Piatră sacră din Heliopolis HELIOSCOP 54 Colosul din Rhodos. Treptat, H. a fost înlocuit cu Apolo şi adorat sub numele de Phoibos Apollon. în mitologia romană se numea Sol. HELIOSCOP (< fr. {i>; {s} helio- + gr. skopein „a examina") s. n. Dispozitiv care se ataşează . la o lunetă pentru a proteja vederea în timpul observării discului solar. HELIOSTAT (< fr. (i>; {s} helio- + gr. statos „oprit") s. n. Instrument alcătuit dintr-un sistem optic acţionat de un mecanism de ceasornic; folosit, în semnalizare, pentru a trimite un fascicul de raze solare într-o anumită direcţie. HELIOTEHNICA (< fr. ffl; fe} helio-+ gr. tekhnicos „artă, meserie") s. f. Ramură a tehnicii care studiază bazele teoretice, metodele practice şi mijloacele tehnice de transformare a energiei solare în alte forme de energie. HELIOTERAPiE (< fr. {i>; {s> helio-+ gr. therapeia „tratament") s. f. (MED.) Tratament cu raze solare (raze ultraviolete) folosit în rahitism, tuberculoză osoasă, unele boli de piele etc. HEUOTERMIE (< fr.; is} helio- + gr. thermos „cald") s. f. (METEOR.) Fenomen fizic care constă în păstrarea căldurii înmagazinate de apa unor lacuri sărate un timp mai îndelungat decât în regiunile învecinate, datorită gradului de mineralizare şi a prezenţei, la suprafaţă, a unui strat izolator de apă dulce, care împiedică iradierea căldurii în atmosferă (ex. lacul Ursu de la Sovata). HELIOTIPjE (< fr.; {s> helio- + gr. typos „model") s. f. Procedeu de reproducere a imaginilor prin imprimare, care foloseşte pentru prepararea tiparului (formei) substanţe coloidale, expuse la acţiunea luminii solare. HELIOTROP (< fr.; {s> helio- + trope „întoarcere") I S. m. (BOT.) Plantă aromatică spontană din familia boraginaceelor, cu tulpina erectă, cu frunze ovate nedinţate şi cu flori albe sau albastre-deschis în inflorescenţe (Heliotropium europaeum). II S. n. (MINERAL.) Varietate de calcedonie, opacă, de culoare verde închis cu pete roşii, utilizată ca piatră semipreţioa-să. III S. n. Instrument de semnalizare folosit în geodezie pentru uşurarea vizibilităţii la distanţe mari în cazul existenţei unor impurităţi în atmosferă. HELIOTROPI.NĂ (< fr. (i>) s. f. (FARM.) Substanţă chimică cristalină extrasă din heliotrop I, cu miros de violete, utilizată în preparatele de par-fumerie şi în cosmetică; piperonal. HELIOTROPISM (< fr. {i>; {s> helio-+ gr. trope „întoarcere") s. n. (BOT.) Fototropism (2). HELIQZÂ (< fr.) S. f. (MED.) In-solaţie. HELIPQRT s. n. Aeroport pentru elicoptere. HELIS, reşedinţa regelui get Dromi-chaites, situată în Câmpia Română. Neidentificată. HELIU (< fr. {i>; {s> gr. helios „soare") s. n. Element chimic (He; nr. at. 2, m. at. 4,003, p.t. -272,2°C [la 25 at], p.f. -268,9°C) din familia gazelor nobile. Se găseşte în cantitate foarte mică în atmosferă şi în scoarţa terestră (unde se formează ca urmare a dezintegrării elementelor radioactive). Incolor, inodor şi insipid, uşor (al doilea după hidrogen), neinflamabii (folosit la umplerea baloanelor dirijabile). Se lichefiază mai greu decât toate gazele cunoscute. Este unicul element care, ia presiuni normale, nu se solidifică nici la cea mai joasă temperatură. Se utilizează în sudura cu arc a unor metale, în tehnica criogenică, la diluarea oxigenului şi a altor gaze folosite în anesteziile chirurgicale, în rezervoarele scafandrilor etc. H. lichid există sub două forme: H. I (între -268,9°C şi -270°C) şi, sub -270°C, H. II, bun conducător termic, care prezintă şi proprietatea de suprafluiditate. A fost descoperit (1868) în atmosfera gazoasă a Soarelui (unde are o mai largă răspândire şi de unde îi provine şi numele) de P. Janssen şi J.N. Lockyer şi a fost izolat de W. Ramsay (1895). HELLENS [ele], Franz (pseud. lui Frederic von Ermenghem) (1881-1972), scriitor belgian de limbă franceză. Romane fantastice în care este dezbătută problema răului existent în om („Me-lusine", „Naştere şi moarte", „Memorii din Elsenor"); eseuri („Fantasticul real"); versuri („Oglinzi conjugate"), teatru. HELLER [helar], Joseph (n. 1923), romancier american. Cunoscut pentru satira „Alineatul 22". Alte romane: „S-a-ntâmplat ceva", „Dumnezeu ştie". HELLESPONT, numele antic al strâmtorii Dardanele. HELLS CANYON [hels keenien], canion în NV S.U.A. (Idaho şi Oregon) format pe cursul râului Snake. Ad. max.: 2 448 m (cel mai adânc canion de pe glob). Lăţime min.: 30 m; lungime: 64 km. HELLSTROM [helstrom], Gustaf Erik (1882-1953), scriitor suedez./ Romane de observaţie psihologică şi socială („Ceaprazarul Lekholm are o idee") sau cu caracter autobiografic („Un om fără umor"). HELMAND (HULMEND), râu în Afghanistan; 1 050 km. Izv. din masivul Kuh-e-Băbâ (M-ţii Hindukush) şi se varsă în L. Hamun, Ia graniţa cu Iran, printr-o mică deltă. Irigaţii. HELMHOLTZ (< n. pr. Helmholtz) s. m. Unitate de măsură a momentului electric al unui dipol, egală cu 3,3361 x 10~10 C x nr1. HELMHOLTZ [helmholts], Hermann Ludwig Ferdinand von (1821-1894), fizician şi fiziolog german. Prof. univ. la Konigsberg, Bonn, Heidelberg şi Berlin. A formulat matematic principiul transformării şi conservării energiei (1847). Contribuţii în hidrodinamică (curgerea turbionară), acustică (senzaţiile auditive, 1863), teoria muzicii, electricitate şi în studiul fiziologiei auzului şi vederii. Autor al teoriei reversibilităţii pilelor electrice, teoria termodinamică a proceselor chimice şi a introdus noţiunile de energie liberă şi energie legată. A măsurat viteza de propagare a influxului nervos şi a inventat oftalmoscopul (1851). Hermann Ludwig Ferdinand von Helmholtz >4;;..'.. ''-f .V'"" ' '■ '' '■ ^''' 55 HELSINKI Helsingborg. Vedere generală HELMINTIAZĂ (< fr. {i>; {s} gr. helminth- „vierme") s. f. Infestare cu viermi paraziţi şi intestinali, întâlnită mai ales la copii. HELMINTOLOGIE (< fr. {i>; {s> gr. helminth- „vierme" + logos „studiu") s. f. Ramură a parazitologiei care studiază viermii, bolile provocate de aceştia şi mijloacele de combatere a lor. Vedere generală • Palatul Congreselor HELMINTOSPORIQZĂ (< fr. fi}) s. f. Boală a plantelor provocată de ciuperci parazite din genul Helmintho-sporium, manifestată prin apariţia pe frunze a unor pete brune, în dreptul cărora ţesuturile se rup (de ex. sfâşierea frunzelor [H. gramineum] la orz). HELMONT [elmo], Jan Baptista van (1579-1644), medic şi chimist flamand. A identificat dioxidul de carbon (gaz sylvestre). Considerat întemeietorul bio-chimiei. Unul dintre fondatorii patologiei moderne. HELOFITA (< fr. fi}; fe} gr. helos „mlaştină" + phyton „plantă") s. f. şi adj. (Plantă de mlaştină) cu rizomul în apă sau în nămol, intermediară între plantele terestre şi cele acvatice (ex. papura, obligeana). HELPMANN [helpmen], Sir Robert (1909-1986), dansator şi actor britanic de origine australiană. Alături de Anna Pavlova şi Margot Fonteyn, a realizat interpretări unice în „Hamlet", „Electra" ş.a., semnând şi coregrafia. Filme („Povestirile lui Hoffmann"). Helsinki Helsingor. Castelul Kronborg HELSINGBORG (HĂLSINGBORG [helsiqbor]), oraş în S Suediei, port la str. 0resund; 114,4 mii loc. (1996). Constr. navale. Ind. metalurgică (cupru), electrotehnică, chimică (cauciuc), textilă, alim. (zahăr, băuturi). Este legat prin feribot cu oraşul danez Helsing0r. Staţiune balneară. Castel (sec. 10). Biserică (sec. 13). Primărie în stil gotic (1897). Menţionat documentar în 1085. HELSINGFORS v. Helsinki. HELSING0R [helseqoir], oraş în Danemarca (Sjseland), la N de Copenhaga, port la str. 0resund; 57,4 mii loc. (1996). Constr. navale. Ind. chimică, textilă, a cauciucului şi a berii. Pescuit. Este legat prin feribot cu oraşul suedez Helsingborg. Biserici gotice. Muzeu. Aici se află castelul Kronborg (1574-1585), unde W. Shakespeare şi-a plasat acţiunea tragediei „Hamlet". Se mai numeşte Elsinore. HELSINKI (sued. HELSINGFORS), capitala Finlandei, port la G. Finic; 525 mii loc. (1995). Nod de comuni- Banca Finlandei HELST 56 catii. Aeroportul Vantaa Malmi. Metrou. Pr. centru politic, economic şi cultural al ţării. Constr. navale, de motoare, de maşini-unelte şi utilaj forestier, de apa-rataj electrotehnic; medicamente, produse chimice, textile, conf. şi alim. (zahăr). Universitate (1828), institut politehnic. Academia de muzică „J. Si-belius" şi Academia de Arte Frumoase. Monumente: catedrala luterană St. Ni-kolaj, în stil neoclasic (1830-1852), Cetatea Sveaborg (mijlocul sec. 18), Catedrala Uspenia (sec. 19), Palatul Finlandia (1967-1971). Muzeul Naţional (1912). Locul de desfăşurare a celei de-a XV-a ediţii a Jocurilor Olimpice de vară (1952). întemeiat, în 1550, de regele Gustav I Vasa, pe malul râului Vanda, de unde a fost transferat pe actualul loc în 1641, H. a devenit, în 1812, capitală a Marelui Ducat al Finlandei (sub suzeranitate rusă), iar după proclamarea independenţei ţării, capitală a^Republicii Finlanda (1917). în 1973, respectiv 1975, aici a avut loc deschiderea şi semnarea actului final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. HELST, Bartolomeus van der (1613-1670), pictor olandez. Reprezentant al barocului, influenţat în perioada de început de Rembrandt şi Franz Hals. Portrete realiste, remarcabile prin forţa şi perfecţiunea detaliului şi eleganţa stilului („Autoportret", „Cei patru regenţi de la Walenweeshuis"). HELTAI [haeltoi] Gâspâr (c. 1510— 1575), cărturar umanist şi tipograf maghiar din Transilvania. Pastor luteran. A întemeiat o tipografie la Cluj. Este autorul unei cronici despre istoria Ungariei; a tipărit fabule (după Esop) şi a tradus câteva capitole din „Vechiul Testament". HELVEŢI US [elvesius], Claude-Adri- en (1715-1771), filozof francez. Figură reprezentativă a filozofiei „enciclopediş-tilor". Concepţia sa filozofică, materialistă şi ateistă, după care oamenii sunt produsul „împrejurărilor", al „mediului", precum şi morala interesului colectiv, preconizată de el, au influenţat socialismul utopic din sec. 19 („Despre spirit", „Despre om, despre facultăţile sale intelectuale şi educaţia sa"). Colaborator la Enciclopedie. HELVEŢI (< lat. (i>) s. m. pl. Populaţie celtică, stabilită iniţial (în a doua jumătate a milen. 1 î.Hr.) în SV Germaniei, de unde a migrat în sec. 2 î.Hr. pe terit. Elveţiei de azi. HELVEŢI AN, etaj al Miocenului, caracterizat din punct de vedere paleon- tologic printr-o bogată faună de lameli-branhiate, gasteropode şi mamifere; petrografic, depozitele H. sunt reprezentate prin argile, marne, nisipuri, conglomerate cu intercalaţii de gips. HEM (< fr. {i>; {s> gr. haima „sânge") s. n. Nucleul tetrapirolic, de tip protoporfirinic, al hemoglobinei şi al altor pigmenţi respiratori celulari, conţinând un ion de fier bivalent. HEMA- (HEMO-) ({s} gr. haima „sânge") Element de compunere cu sensul „(referitor la) sânge", servind la formarea unor substantive şi a unor adjective. HEMACANDRA (1088-1172), călugăr şi scriitor indian. Reprezentant principal al jainismului. A obţinut anumite concesii în favoarea religiei sale de la regele Siddharaja Jayasimha din Gujarat. Consilier al regelui Kumăra-păla, pe care l-a convertit la religia sa. Autor, în sanscrită, a numeroase lucrări de filozofie, poetică, lexicografie şi gramatică. HEMANGIOM (< fr. {i>; {s> hema- + gr. aggeion ,,vas“) s. n. Anomalie vasculară, adesea congenitală, care constă dintr-o aglomerare de capilare nou formate. Se prezintă ca o pată sau o excrescenţă roşie-violacee, de dimensiuni variabile, localizată pe mână, faţă, buze etc. HEMARTRQZĂ (< fr. {i>; {s> hema-+ gr. arthron „articulaţie") s. f. Acumulare de sânge într-o articulaţie, cauzată de o fractură, de o boală de sânge, de scorbut etc. HEMATEMEZĂ (< fr. {i}; {s} hema-+ gr. emesis „vărsătură") s. f. Vomă cu sânge provenit din leziuni ale trac-tului digestiv. Se întâlneşte mai ales în ulcerul gastro-duodenal şi în cancerul gastric. HEMATIE (< fr.; fe} gr. haima „sânge") s. f. Celulă sangvină de culoare Claude-Adrien Helv6tius roşie, datorită hemoglobinei pe care o conţine; globulă roşie. La om, numărul h. este de 4-5 milioane într-un milimetru cub de sânge. Scăderea sub normal a numărului de h. se întâlneşte în anemie. Sin. eritrocit. V. hemoglobina. HEMATINĂ (< fr. {i>) s. f. Pigment care derivă din sânge şi conţine fier. HEMATjT (< fr. {i>) s. n. Oxid natural de fier, cu aspect lamelar sau în agregate stalactitice, de culoare cenu-şie-neagră (în lamele foarte subţiri este roşu intens) şi luciu semimetalic; varietăţile bine cristalizate sunt cunoscute sub numele de oligist. Irbportant minereu de fier. j HEMATOCRIT (< fr. ; {s} hema-+ gr. krites „care judecă") s. n. Aparat pentru stabilirea volumului procentual de hematii. La bărbaţi valoarea normală este de 43%, iar la femei, de 41%. Sin. hematoglobinometru. HEMATOFAG, -A (< fr.; fe} hema-+ gr. phagein „a mânca") adj., s. m. şi f. (Animal) care se hrăneşte cu sângele altui animal. HEMATOGLOBINOMETRU s. n. (MED.) Hematocrit. HEMATOLOGIE (< fr. {i>; {s> hema-+ gr. logos „studiu") s. f. Ramură a medicinei care se ocupă cu studiul morfofiziologiei şi patologiei sângelui şi al organelor hematopoetice. HEMATOM (< fr.; {s} gr. haima „sânge") s. n. Acumulare de sânge în diferite ţesuturi, din cauza ruperii unor vase sangvine, spontan sau traumatic. HEMATOPOEZĂ (< fr. {i>; {s} hema-+ gr. poesis „facere") s. f. Proces de formare şi de maturaţie a celulelor sangvine (hematii, leucocite, limfocite, trombocite) în organele hematopoetice (măduva osoasă, ţesutul limfoid şi sistemul reticulo-endotelial). H. începe încă din viaţa embrionară. HEMATOPORFIRINĂ (< fr. {i>; {s> hema- + gr. porphyra „purpură") s. f. Substanţă derivată din hem prin eliminarea fierului. Apare, ca produs de descompunere a hemoglobinei, în sânge şi în urină. HEMATQZĂ (< fr.; {s} gr. haimat-„sânge") s. f. (FIZIOL.) Transformare a sângelui venos în sânge arterial în plămâni, prin eliminarea dioxidului de carbon şi fixarea oxigenului din aerul inspirat. HEMATOZOAR (< fr.; {s} hema- + gr. zoon „animal") s. n. Sporozoar parazit în hematii (la om) sau în tubul 67 HEMOGLOBINA digestiv (la ţânţarul anofel), care provoacă malaria (Plasmodium malariae). HEMATURIE (< fr.; {s} hema + gr. uron „urină") s. f. Prezenţă în urină a sângelui, provenit din aparatul urinar, întâlnită în unele afecţiuni renale, ve-zicale, uretrale etc. HEMEIUŞ, com. în jud. Bacău, pe dr. văii Bistriţei; 3 284 loc. (1998). Hidrocentrală (Bacău I). Parc dendrologic (47,5 ha). Conacul Cantacuzino—Paş-canu (1880). Biserica Sf. Voievozi (c. 1700), în satul Fântânele. HEMERALOPIE (< fr. (i>; {s} gr. hemera „zi“ + ops „vedere") s. f. Diminuare sau pierdere a vederii în condiţii de iluminare redusă, provocată de lipsa vitaminei A; cecitate diurnă. HEMEROFITE (< fr.) s. f. pl. Plante introduse şi încetăţenite în culturi; plante de cultură (ex. porumbul, cartoful). HEMI- (EMI-) ({s} gr. hemi „pe jumătate") Element de compunere cu sensul „jumătate", care formează substantive şi adjective. HEMIANESTEZIE (< fr.; {s} hemi- + gr. anaisthesia „insensibilitate") s. f. Pierdere a sensibilităţii într-una dintre jumătăţile corpului; poate fi organică sau funcţională. HEMIANOPSIE (< fr. {i}; (s> hemi- + gr. an- „fără“ + ops „vedere") s. f. Diminuare sau pierdere a vederii într-o jumătate a câmpului vizual al fiecărui ochi întâlnită în boli nervoase. HEMICELULOZĂ (< fr. fi» s. f. Amestec complex de hexozani, pento-zani, acid poliuronic şi gume vegetale, care se găseşte, alături de celuloză şi de lignină, în plante. Spre deosebire de celuloză, h. se hidrolizează mult mai uşor şi este solubilă în soluţii diluate de hidroxid de sodiu. HEMICICLU (< fr.; {s} hemi- + gr. cyclos „cerc") s. n. Construcţie sau amenajare în formă de semicerc (săli de cursuri, abside etc.). HEMICRANIE (< fr. {i>; {s} hemi- + gr. kranion „craniu") s. f. (MED.) Migrenă. HEMICRIPTOFITA (< fr. fi}; fe} hemi- + gr. kryptos „ascuns" + phyton „plantă") adj., s. f. (Plantă perenă) la care mugurii regenerativi se formează la baza tulpinii (lăstarilor) şi iernează în pământ, la mici adâncimi, protejaţi de frunzele căzute în toamnă şi de eventualul strat de zăpadă (ex. fragii, urzica moartă). Emest Hemingway HEMICRISTAUN, -A (< fr.) adj. (Despre roci vulcanice şi despre structura lor) Care este parţial cristalizat. HEMIMETABOLÂ (< fr. fi}; fe} hemi-+ gr. metaboie „schimbare") adj. (ZOOL.) Heterometabolă. HEMINĂ (< fr. {i>; {s> gr. haima „sânge") s. f. Substanţă organică produsă prin încălzirea hemoglobinei cu clorură de sodiu şi acid acetic. Reacţia este folosită în medicina judiciară pentru identificarea petelor de sânge. H. conţine un ion de fier trivalent. HEMINGWAY [hemirjuei], Ernest (Miller) (1899-1961), prozator american. Scriitor marcant al perioadei interbelice, reprezentant al „Generaţiei pierdute" alături de S. Fitzgeraid, Dos Passos ş.a. Participant la primul război mondial (1918), pe frontul italian. Corespondent de presă la Paris şi în Spania, în timpul Războiului Civil. în romanele („Fiesta", „Adio, arme!", „Pentru cine bat clopotele", „Insule în vâl-toare") şi nuvelele sale („Bărbaţi fără femei", „Zăpezile de pe Kilimanjaro", „Moartea după-amiază", „Colinele verzi ale Africii", „Bătrânul şi marea", „Câştigătorul nu ia nimic"), personajele, oameni obişnuiţi, îşi dezvăluie dimensiunea eroică, gustul riscului, curajul, capacitatea de a converti înfrângerea în victorie. A reînnoit proza modernă prin maniera simplă, de o mare economie a mijloacelor stilistice, lapidară şi percutantă, de a scrie, tributară stilului jurnalistic, şi prin consacrarea limbajului colocvial. Premiul Nobel pentru literatură (1954). HEMI PAREZĂ (< fr. {i}) s. f. Reducere a forţei, vitezei şi amplitudinii mişcărilor voluntare într-una din jumătăţile corpului. Este de natură organică sau funcţională (ex. h. isterică). HEMIPELAGIC (s. gr. hemi „jumătate" + pelagos „mare") adj. (Despre elementele care aparţin adâncurilor) Situate între 800 şi 2 400 m în mări şi oceane (ex.: sedimente h.). HEMIPLEGIE (< fr. {i>; {s} hemi- + gr. plege „lovitură") s. f. Suprimare a mişcărilor voluntare într-una din jumătăţile corpului. Este cauzată, de obicei, de lezarea unilaterală a căii nervoase motorii. HEMIPTERE (< gr. hemi „jumătate" + pteron „aripă") s. f. pl. Superordin de insecte cu armătura bucală adaptată pentru înţepat şi supt, cu aripile posterioare membranoase, cele anterioare fiind şi chitinoase în regiunea bazală. Cuprinde ordinele heteropte-relor şi homopterelor. Apar în Permian. HEMISTIH s. n. v. emistih. HEMO- v. hema-. HEMOCIAN|NĂ (< fr. fi}; fe}) hemo-+ gr. kyanos „albastru") s. f. Cromo-proteină de culoare albastră, conţinând cupru, transportoare de oxigen, prezentă în hemolimfa unor moluşte şi a crustaceelor. HEMOCULTURĂ (< fr.; fe} hemo- + lat. cultura „cultivare") s. f. Cultivare şi identificare a unor germeni patogeni din sânge, prin însămânţarea pe un mediu de cultură. HEMODIALIZĂ (< fr.; fe} hemo- + gr. dialysis „separare") s. f. Metodă de tratament al insuficienţei renale acute sau cronice cu ajutorul rinichiului artificial. V. dializă. HEMODINAMICĂ (< fr.; fe} hemo- + gr. dynamis „forţă") s. f. (FIZIOL.) 1. Circulaţie a sângelui în arborele vascular. 2. Capitol al fiziologiei care se ocupă cu circulaţia sangvină. HEMOFIUE (< fr. {i}; {s} hemo- + gr. philein „a iubi") s. f. Boală de sânge ereditară, transmisă de mamă copiilor de sex masculin, caracterizată printr-o dispoziţie patologică la hemoragii (în urma celor mai neînsemnate traume) din cauza duratei îndelungate a timpului de coagulare a sângelui. HEMOGENIE (< fr.; {s} hemo- + gr. gennao „a produce") s. f. Boală de sânge caracterizată prin scăderea numărului trombocitelor, purpură hemora-gică, creşterea timpului de sângerare; este mai frecventă la femei. HEMOGLOBINA (< fr. fi}; fe} hemo-+ lat. globus „sferă") s. f. Pigment organic de culoare roşie conţinut în globulele roşii; datorită proprietăţii sale de a se oxida şi de a se reduce cu uşurinţă, creând compuşi reversibili, are rol în respiraţie, transportând oxigenul de la plămân la ţesuturi şi vehiculând HEMOGLOBINURIE Philip Showalter Hench în sens invers dioxidul de carbon. Unele boli ale sângelui (anemii) sunt condiţionate de modificări structurale ale h., care pot fi şi ereditare. HEMOGLOBINURIE (< fr. {i}; {s> fr. hemoglobine + gr. uron „urină") s. f. Prezenţa în urină a hemoglobinei libere, a cărei culoare, datorită acidităţii mediului, devine brună. HEMOGRAMĂ (< fr.; fe} hemo- + gr. gramma „desen") s. f. Examen de laborator care constă în determinarea numărului de hematii, leucocite şi trombocite dintr-un milimetru cub de sânge, a procentului diverselor tipuri de leucocite şi a conţinutului în hemo-globină al hematiilor. HEMOLIMFĂ (< fr. fi}) s. f. Lichid organic care are aceleaşi proprietăţi cu ale sângelui şi care se găseşte în aparatul circulator al nevertebratelor. HEMOLIZĂ (< fr. fi}; fe} hemo- + gr. ly.sis „dizolvare") s. f. Distrugere patologică a globulelor roşii din sânge. HEMOLIZINĂ (< fr.) s. f. Substanţă de origine vegetală (ricina), animală (veninuri) sau de natură imună (anticorpi antiglobulari), caracterizată prin proprietatea comună de a liza globulele roşii, eliberând hemoglobina. Arthur Henderson H£MON [emo], Louis (1880-1913), romancier francez. Stabilit în Canada (1911). Romane („Maria Chapdelaine") şi nuvele („Frumoasa pe care o vezi") ce evocă cu intensitate viaţa şi tradiţiile coloniştilor francezi din Canada. HEMOPATIE (< fr.; {s} hemo- + gr. pathos „suferinţă") s. f. Denumire generică dată bolilor de sânge (ex. leucemie, anemie, policitemie). HEMOPTIZIE (< fr.; {s> hemo- + gr. ptysis „scuipat") s. f. Eliminare, prin tuse, a unei cantităţi de sânge de origine pulmonară; apare frecvent în tuberculoza pulmonară. HEMORAGIE (< fr. (s> hemo- + gr. rhag- „a ţâşni") s. f. Ieşire a sângelui din arborele vascular din cauza ruperii peretelui unui vas sangvin. H. poate fi externă sau internă. HEMOROIZI (< fr.; (s> hemo- + gr. rhein „a curge") s. m. pl. Dilataţie şi trombozare a venelor anorectale, manifestate prin dureri şi hemoragii; apar mai ales la cei ce duc o viaţă sedentară, la persoanele constipate, la femeile însărcinate etc. H. pot fi externi sau interni. HEMOSIDERINĂ (< fr.; fe} hemo- + gr. sideros „fier") s. f. Pigment bogat în fier, prezent în ficat. HEMOSIDERQZĂ (< fr.) s. f. Boală caracterizată prin depunere de hemo-siderină în diverse organe (plămâni, ficat etc.). HEMOSTATIC, -A (< fr. fi}) adj., s. n. (Agent mecanic, fizic sau chimic) care opreşte hemoragia (ex. garoul, trombina etc.). HEMOSTAZĂ (< fr. {i>; {s> hemo- + gr. stasis „oprire") s. f. Oprire a unei hemoragii prin mijloace proprii organismului sau pe alte căi: administrare de medicamente, aplicarea unui garou, li-gatura vaselor etc. HEMOTERAPIE (< fr. (i>; {s> hemo-+ gr. therapeia „tratament") s. f. Administrare de sânge în scop terapeutic. Se poate face prin introducere de sânge propriu (autohemoterapie), transfuzie de la mamă la copil (materno-hemoterapie) etc. HEMOTQRAX (< fr.; {s} hemo + gr. thorax „torace") Acumulare de sânge în cavitatea pleurală, ca urmare a unui traumatism toracic sau a unor leziuni pulmonare sau cardiovasculare. HEMPEL [hempel], Cari Gustav (n. 1905), filozof şi logician german. Stabilit în S.U.A. (1937). Prof. univ. la 58 Yale şi Princeton. Reprezentant al pozitivismului logic. Paradoxul lui H. priveşte maniera în care enunţurile de observaţie induc o generalizare a fenomenelor observate. A făcut o analiză a explicaţiei ştiinţifice pe baza unui model „deductiv nomologic" („Aspecte ale explicaţiei ştiinţifice"). HENAN, provincie în China, în bazinul inferior al fl. Huanghe He; 167 mii km2; 91,7 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Zhengzhou. Expl. forestiere (esenţe preţioase); expl. de cărbuni, azbest şi grafit. Mare zonă agricolă (86% din supr. cultivată este irigată) care produce grâu, bumbac, tutun, porumb, soia, gaolean şi arahide. Sericicultură. Creşterea animalelor. HENCH [hentj], Philip Showalter (1896-1965), medic american. Prof. univ. în Minnesota. A introdus în tratamentul diferitelor tipuri de reumatism cortizonul, ACTH-ul, extractele de hipo-fiză şi suprarenală. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1950), împreună cu E.C. Kendall şi T. Reichstein. HENDERSON [hendesn], Arthur (1863-1935), om politic laburist britanic. De mai multe ori ministru (1929-1931). A prezidat (1932-1933) Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva. Premiul Nobel pentru pace (1934). HENDERSON [hendersan], Fletcher (zis şi Smack) (1897-1952), pianist, aranjor, compozitor şi dirijor american de jaz. în anii ’30 a condus prima mare orchestră de jaz, celebră prin solişti ca: L. Armstrong, Ch. Green, C. Hawkins ş.a., dar şi prin inegalabila partidă de trombon. Aranjamentele lui au creat un stil în anii ’30. Alături de B. Goodman a fost principalul reprezentant al stilului swing. HENDERSON [hendesn], Lawrence Joseph (1878-1942), biochimist britanic. A descoperit mecanismele chimice prin care se întreţine în natură echilibrul acid-bază (descris de ecuaţia H.-Hasselbach). HENDIADĂ (< fr.; gr. hendiadyoin „unu prin două") s. f. Figură de stil care constă în înlocuirea unui substantiv însoţit de un atribut prin două substantive sau a unui atribut adjectival cu unul substantival. HENDRICKS, [hendriks] Barbara (n. 1948), soprană americană. Strălucită carieră atât ca interpretă de operă (Mozart, Puccini, R. Strauss), de oratoriu, cât şi de lieduri. A făcut parte 59 HENRIC Jimmy Hendrix din echipa ce a realizat CD-ul cu opera „Oedip" de G. Enescu. HENDRIX, [hendriks] Jimmy (pe numele adevărat James Marshall H.) (1942-1970), chitarist, cântăreţ şi compozitor de rock experimental american, în 1966 înfiinţează propriul grup, care devine cel mai cunoscut trio din istoria rock-and-roll-ului. Virtuos al chitarei electrice, autentic explorator al universului sonor (inventează o serie de efecte), inaugurează era de glorie a chitarei şi stă la baza dezvoltării orientărilor heavy metal, hard rock sau jazz rock. Datorită lui, muzicienii clasici şi de jazz au început să respecte rock-ul. Discografie selectivă: „Are you experienced?“, „Axis: bold as love“, „Electric Ladyland“. HENEGOUWEN v. Hainaut. HENQELO [hegalo.'J, oraş în E Olandei, port pe canalul Twente; 77,5 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Expl. de sare. Ind. constr. de maşini (motoare electrice, produse electronice), chimică, textilă (bumbac) si alim. (băuturi). Castelul Twickel (1347). HENGYANQ [hagiat]], oraş în SE Chinei (Hunan), pe râul Xiang; 487,1 mii loc. (1990). Mare nod de comunicaţii. Expl. de cositor şi zinc. Constr. de maşini grele, de maşini agricole şi de utilaj minier. HENJE [henie], Sonja (1912-1969), patinatoare şi actriţă de film norvegiană. Campioană olimpică în proba de simplu femei la patinaj artistic (1928, 1932, 1936) şi mondială, de 10 ori consecutiv îrv perioada 1927-1936. Filme muzicale („Regina gheţii", „Serenada din Valea Soarelui"). HENLE [henie], Friedrich Gustav Jacob (1809-1885), anatomist şi fizio-log german. Prof. univ. la Heidelberg şi Gottingen. Unul dintre fondatorii anatomiei generale, bazate pe teoria celulară. Contribuţii şi descoperiri în studiul morfologiei diferitelor organe (ex. epiteliul, ansa lui H. în rinichi). HENLEIN [henlain], Konrad (1898-1945), om politic german din Cehoslovacia. Fondator (1933) şi lider (până în 1938) al Partidului Sudeţilor Germani. A sprijinit politica de anexare a zonei sudete la Germania. S-a sinucis. HENNA (< ar. hanna), subst. Pudră care se obţine din frunzele uscate şi zdrobite ale arbuştilor spinoşi Lawsonia inermis şi Lawsonia alba (originari din india şi Arabia); este folosită la vopsirea părului şi drept colorant alimentar. HENNEBIQUE [ebik], Franţois (1841-1921), inginer francez. A iniţiat tehnica de construcţie cu beton armat (brevetată în 1892), folosită şi astăzi. HENNING, Hans (sec. 17-18), argintar sas din Transilvania. A activat la Braşov între 1690 şi 1721. Lucrări în argint ciocănit, cizelat şi aurit, în stil renascentist (ferecătură de evangheliar, candele). HENOTEISM (< germ. (i>; {s} gr. hen „unu“ + iheos „zeu") s. n. Formă primitivă de religie care marchează trecerea de la politeism la monoteism, una dintre zeităţile adorate devenind principalul obiect de cult. HENRIC, numele mai multor regi şi împăraţi germani. Mai importanţi: 1, H. I Păsărarul, rege al Germaniei (919-936), întemeietor al dinastiei saxone. Victorios asupra slavilor (929) şi ungurilor (933). în 925, a alipit Lorena la Germania. 2. H. II cel Sfânt, rege (1002-1014) şi împărat (1014-1024, încoronat la Roma) al Sfântului Imperiu Roman. Ultimul reprezentant al dinastiei saxone. Canonizat în 1146. 3. H. IV, rege (1056—1105) şi împărat (din 1084). Prin politica de întărire a autorităţii centrale, a provocat revolta marilor seniori feudali. A intrat în conflict şi cu papa Grigore VII în problema acordării învestiturii episcopilor germani. Victorios asupra feudalilor, l-a depus pe Grigore VII (Worms, 1076); excomunicat, la rândul său, de papă, care i-a dezlegat pe supuşii săi de jurământul de credinţă, a fost nevoit să se umilească la Canossa (1077). Perioada domniei sale se caracterizează prin slăbirea puterii centrale şi tendinţa de creştere a fărâmiţării teritoriale a Germaniei. 4. H. V, fiul lui H. IV, rege (1105-1125) şi împărat (din 1111). A încheiat cu papa Calixt II Concordatul de la Worms (1122), care punea capăt luptei pentru învestitură. Ultimul reprezentant al dinastiei franco-niene. HENRIC, numele a opt regi ai Angliei: H. I (1100-1135), fiul lui William I Cuceritorul. A ocupat tronul cu sprijinul baronilor englezi, cărora le-a acordat, pentru prima dată, o „Cartă a libertăţilor". Urmărind consolidarea puterii regale, a intrat în conflict cu Anselm, arhiepiscop de Canterbury, iar apoi cu papa în problema dreptului de învestitură. H. II (1154-1189), întemeietorul dinastiei Plantagenet. A stăpânit întinse teritorii şi în Franţa (Normandia, Anjou, Poitou, Aquitania ş.a.). Prin reformele sale administrative, militare şi judecătoreşti a întărit puterea centrală. A încercat, prin Constituţiile de la Clarendon (1164), să subordoneze jurisdicţia ecleziastică autorităţii regale, ceea ce a stârnit nemulţumirea clerului; însuşi Henric I al Angliei Henric III al Angliei Henric VI al Angliei Henric VII al Angliei Henric V al Angliei arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket, a căzut victimă acestui conflict (1170). Fn vremea sa, a început ocuparea Irlandei. H. III (1216-1272). în timpul domniei sale, impozitele, abuzurile, dependenţa de Papalitate etc. au provocat o ascuţire a luptei politice, care a condus la război civil (1263-1267), având ţ: drept principal rezultat instituirea practidli convocării Parlamentului în Anglia (1265). H. IV (1399-1413), întemeietor al dinastiei Lancaster. Proclamat rege în urma detronării lui Richard II. în timpul domniei sale au fost extinse drepturile Parlamentului. H. V (1413-1422). Fiul lui H. IV. Reluând ostilităţile în Războiul de 100 de Ani, a înfrânt armata franceză la Azincourt (1415). în urma Tratatului de la Troyes (1420), a obţinut regenţa şi moştenirea tronului Franţei (prin căsătoria cu Caterina de Franţa). H. VI (1422-1461 şi 1470-1471). Fiul lui H. V. A pierdut toate posesiunile engleze din Franţa (cu excepţia Calais-ului). Dominaţia seniorilor feudali şi fiscalitatea excesivă au provocat mari nemulţumiri sociale, care au culminat cu răscoala condusă de John Cade (1450). în timpul domniei sale, a izbucnit şi Războiul Celor Două Roze (1455-1485). A fost detronat, închis şi ucis. H. VII (1485-1509), întemeietor al dinastiei Tudor. A pus capăt Războiului Celor Două Roze. Restaurând autoritatea regală, a creat bazele regimului monarhiei absolute din Anglia şi a asigurat ţării o lungă perioadă de prosperitate. H. VIII (1509-1547). A continuat politica de întărire a absolutismului, slujind, într-o anumită măsură, interesele burgheziei şi ale noii nobi-limi şi a agravat situaţia ţăranilor prin introducerea „legilor sângeroase" (1530 şi 1536). S-a aflat în conflict cu Papalitatea şi s-a separat de Biserica catolică, devenind şef al Bisericii anglicane (1534). A unit Ţara Galilor la Anglia (1534-1536) şi s-a proclamat rege al Islandei (1541). A secularizat averile mănăstireşti (1536, 1539). HENRIC, numele a patru regi ai Franţei. Mai importanţi: 1. H. II (1547-1559). A continuat lupta începută de tatăl său, Francisc I, împotriva lui Carol Quintul, aliindu-se cu principii protestanţi germani. A încheiat cu Spania Tratatul de la Cateau-Cambresis (1559), care punea capăt războaielor pentru supremaţie în Pen. Italică (Războaiele italiene) (1494-1559). Pe plan intern, a întărit monarhia; i-a prigonit pe protestanţi (edictul de la Château-briant, 1551) şi a introdus impozite, care au provocat răscoale. 2. H. III (1574-1589). Fiul lui H. II şi al Cateri-nei de Medici. Ultimul rege din dinastia de Valois. A fost şi rege al Poloniei (1573-1574). Domnia lui se caracterizează printr-o fiscalitate apăsătoare, Henric VIII al Angliei care a nemulţumit atât pe hughenoţi, cât şi pe catolici. Neliniştit de creşterea popularităţii liderului Ligii Catolice, Henric de Guise, organizează asasinarea acestuia (1588); pentru a face faţă Ligii, H. III l-a recunoscut pe H. de Navarra ca moştenitor prezumtiv al coroanei Franţei. Asasinat de un călugăr dominican. 3. H. IV, rege al Na-varrei, ca H. III (din 1572), şi al Franţei (1589-1610), întemeietor al ramurii de Bourbon a dinastiei Capetingilor. Pentru a obţine tronul a luptat împotriva Ligii Catolice, dar a fost nevoit să revină la catolicism (1593). Victorios asupra Spaniei, a restabilit, prin Tratatul de la Vervins (1598), pacea, iar prin Edictul de la Nantes (1598) a pus capăt războaielor religioase, asigurând hughenoţilor libertatea cultului. Ajutat de hughenoţi (ducele de Sully) şi de catolici (Pierre Jeannin), a consolidat absolutismul monarhic şi a dezvoltat industria, comerţul şi agricultura. în 1604, a început colonizarea franceză a Canadei. Asasinat de un catolic fanatic. HENRI DE FLANDRA şi HAINAUT, împărat latin de Constantinopol (1206-1216). A luptat cu bizantinii (1211-1214), pe care i-a înfrânt, stabilind graniţele imperiului prin Pacea de la Nymphayon (1214). HENRIC NAVIGATORUL (HEN-RIQUE [erike] O NAVEGADOR) Henric II al Franţei Henric III al Franţei Henric IV al Franţei Henric Navigatorul 61 HEPBURN Sava Henţia (1394-1460), prinţ portughez. Fiul regelui loan I. A întemeiat un observator şi o şcoală de navigaţie la Sagres, reşedinţa sa. începând din 1418, a organizat numeroase expediţii de explorare a ţărmului de NV al Africii, folosind în acest scop caravela. HENRY (< fr. {i>; {s} n.pr. J.Henry) s. m. Unitate de măsură a inductanţei (simbol: H). HENRY [henri], Joseph (1797-1878), fizician american. Realizatorul primilor electromagneţi (1829) şi al unei forme primitive de telegraf. A realizat o primă versiune a motorului electromagnetic (1831) şi a descoperit fenomenul de autoinducţie (1832). HENRY [âri], Louis (1834-1913), chimist belgian. Autor al unui tratat de chimie generală şi a numeroase studii de specialitate. M. de onoare al Acad. Române (1909). HENRY [âri], Paul (1896-1967), istoric şi filolog francez. Prof. univ. la Cernăuţi, Clermont Ferrand şi Rennes. Director al Institutului de înalte Studii Franceze din Bucureşti (1925-1932), ministru al Educaţiei (1960-1962). Studii privind monumentele din N Moldovei („Biserica din Moldova de Nord de la origini până la sfârşitul sec. XVI. Arhitectură şi pictură", „Domnia şi construcţiile lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504)“); a scris o „Istorie a românilor". M. coresp. al Acad. Române (1938). HENRY [âri], Pierre (n. 1927), compozitor francez. Unul dintre cei mai importanţi creatori de muzică electro-acustică. Fecunditate, putere de muncă, diversitate expresivă, tehnică impecabilă, atracţie pentru exces, îmbinarea grotescului cu sublimul. Colaborează cu Pierre Schaeffer în domeniul muzicii concrete. Lucrări: „Simfonie pentru un bărbat singur" (în colab.), „Microfonul bine temperat", „Muzică fără ti- Sava Henţia: „Peisaj" tlu“, „Simfonia a zecea, omagiu Iui Beethoven" ş.a. HENRY [henri], William (1775-1836), chimist britanic. A descoperit (1803) legea conform căreia masa unui gaz care se dizolvă sau este absorbit într-un volum dat de dizolvant este proporţională cu presiunea gazului la temperatură constantă (legea lui H.). HENSON [hşnsen], Jim (1936-1990), actor şi cineast american. A realizat primul spectacol (1969) cu păpuşile Muppets, iar, în perioada 1976-1981, serialul de televiziune „The Muppets Show". HENTEI (CHENTEJN-HURUU), sistem muntos în Mongolia central-nor-dică, la NE de Ulan Bator, alcătuit din graniţe. Lungime: 250 km. Alt. max.: 2 800 m. Urme glaciare. Rezervaţii naturale. HENT (< engl.) s. n. (La fotbal) Atingere neregulamentară a mingii cu mâna de către un jucător în suprafaţa de joc (exceptând portarii, în careul de 16 metri). HENŢIA, Sava (1848-1904, n. Sebeş), pictor român. De formaţie neoclasică. Elevul lui Th. Aman. Scene de gen („Psyche părăsită de Amor"), portrete („Brătianu", „Ana Davila“, „Cap de fetiţă"), peisaje („Moara", „Târgul Moşilor"), tablouri istorice (printre care lucrări din timpul Războiului de Independenţă, la care a participat). HENZE [hentse], Hans Werner (n. 1926), compozitor german. Stabilit în Italia (1953). Stil eclectic, cu elemente de serialism. Considerat ca aparţinând avangardei internaţionale, este unul dintre primii care renunţă la serialism în favoarea unui stil componistic mai liber. Opere („Prinţul din Homburg"), balete („Undine"), simfonii, concerte, muzică de cameră şi de film. HEPARINĂ (< fr. {i}; {s} gr. hepar „ficat") s. f. Substanţă medicamentoasă cu acţiune anticoagulantă, utilizată în tratamentul infarctului miocardic, trom-boflebitelor, flebitelor etc. HEPATIC, -Ă (< fr. fi}; fe} gr. hepa-tos „ficat") adj. Care aparţine ficatului, referitor la ficat (ex. arteră h.). ♦ Localizat la ficat (ex. colică h.). ♦ Care este bolnav de ficat. HEPATICE (< fr. {i}; {s} gr. hepa-tikos „de ficat") s. f. pl. Clasă de briofite (muşchi) cu corpul vegetativ format dintr-un tal nediferenţiat în tulpină (ex. fierea-pământului). HEPATITĂ (< fr. {i>; {s} gr. hepat(o) „ficat") s. f. Inflamaţie a ficatului, la om şi la animale, de natură virotică, microbiană sau toxică. <0* H. epidemică (sau h. Botkin) = h. provocată de un virus care se transmite prin contact direct, pe cale digestivă sau nazo-faringiană. H. serică (sau h. prin ser omolog, h. de seringa) = h. provocată de un virus care se transmite prin sângele sau numai prin plasma contaminată, precum şi prin instrumentele medicale contaminate (seringă, aparate dentare sau chirurgicale). H. anicterică = h. care prezintă simptomele obişnuite, în afară de icter. HEPATOMEGALIE (< fr.; {s} gr. hepat(o) „ficat" + megal- „mare") s. f. Mărire exagerată a dimensiunilor ficatului; se produce ca urmare a unor boli ale ficatului, ale inimii etc. HEPBURN [hepbşrn], Audrey (pseud. Eddei van Heemstra Hepburn-Ruston) (1929-1993), actriţă americană de teatru şi film de origine belgiană. Fragilă şi strălucitoare, expansivă şi graţioasă, jocul ei se remarcă prin sensibilitate delicată şi adolescentină („Sabrina", „Război şi pace", „Mic dejun la Tiffany", „Şarada", „My Fair Lady", „Cum să furi un milion"). Premiul Oscar: 1953 („Vacanţă la Roma"). Audrey Hepbum HEPBURN 62 Katharine Hepbum HEPBURN [hepbşrn], Katharine (n. 1909), actriţă americană de teatru şi film. Personalitate scenică voluntară şi sofisticată, dotată cu inteligenţă şi sensibilitate, remarcabilă prin stilul de interpretare modern, spiritualizat, adaptat unui repertoriu variat şi complex („Cele patru fiice ale doctorului March“, „Poveste din Philadelphia", „Regina africană14, „Omul care aduce ploaia", „Idila"). Premiul Oscar: 1932-1933 („Focul sacru"), 1967 („Ghici cine vine la cină?“), 1968 („Leul în iarnă") şi 1981 („Pe lacul auriu"). HEPITES, Constantin C, (1802— 1890, n. Cernica, jud. Ilfov), medic şi farmacist român. Prof. la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. A condus lucrările de redactare a primei ediţii a „Farmacopeii române". Studii privind apele minerale de la Balta Albă (jud. Buzău). HEPITES, Ştefan (1851-1922, n. Brăila), fizician şi meteorolog român. Acad. (1902). Organizator al reţelei meteorologice din România (prima staţie meteorologică fiind înfiinţată în 1878, la Brăila). Contribuţii în domeniile climatologiei, metrologiei, astronomiei şi seismologiei (a participat, în 1892, la înfiinţarea primei staţii seis-mologice româneşti, la Bucureşti, şi a Ştefan Hepites întocmit, împreună cu I. St. Murat, prima hartă magnetică a României). H^PTA- (gr. {s> hepta- „şapte") Element de compunere având sensul de „şapte", „de şapte ori" şi servind la formarea de substantive sau adjective. HEPTAEDRU (< fr.; {s> hepta- + hecira „bază") s. n. Corp geometric cu şapte feţe. HEPTAGON (< fr., gr.) s. n. Poligon cu şapte laturi. HEPTAMETRU (< fr., lat.) s. n. Vers alcătuit din şapte picioare. HEPTAN (< fr. {i>; {s} hepta-) s. m. Hidrocarbură saturată din clasa parafinelor. Este un lichid inflamabil folosit drept carburant de referinţă în determinarea cifrei octanice. HEPTARHIE, nume dat celor şapte regate anglo-saxone întemeiate în Anglia, în sec. 5-9: Northumbria, Mercia, East-Anglia, Essex, Kent, Sussex şi Wessex. HEPTATONIE (< fr.) s. f. Sistem muzical de organizare a înălţimilor, format din cele şapte sunete naturale. HEPTAVALENT, -Ă (< fr.) adj. (Despre radicali sau despre elemente chimice) Care are valenţa şapte. HEPTEMIMER, -A (< fr.; fe} hepta-+ hemi- + meros „parte") adj. (Despre cezura unui vers) Care se află după a şaptea jumătate de picior. HEPTQDĂ (< fr. ©; fe} hepta-) s. f. Tub electronic cu vid, care are şapte electrozi: catodul emiţător, cinci grile şi anodul. Are funcţia de schimbător de frecvenţă sau de amplificator de pantă variabilă, de înaltă sau medie frecvenţă. HEPWORTH [hepue:0], Dame Jocelyn Barbara (1903-1975), sculpto-riţă britanică. Elevă a lui Brâncuşi. Preocupată de raporturile şi interferenţele formelor geometrice (’,Forme cu unghi drept şi cerc"), a creat lucrări nonfigurative care vădesc un excepţional simţ al materiei, perfecţiunea suprafeţelor articulate în succesiuni subtile, totul conceput cu maximă simplitate („Siluetă culcată", „Valul", „Siluetă înaripată", „Formă înaripată"). HERA (în mitologia greacă), cea mai de seamă dintre zeiţele olimpiene. Fiica lui Cronos şi a Rheei; sora şi soţia lui Zeus. Mama zeilor Ares şi Hefaistos şi a zeiţelor Hebe şi Eileithyia. Pătimaşă, orgolioasă, irascibilă şi geloasă, se răzbună pe infidelităţile soţului ei (Alcmene, Europa, Io, Hera Leto, Echo, Semele ş.a.) şi pe copiii naturali ai acestuia (Herakles). în Războiul troian, supărată pe Paris, care a preferat-o pe Afrodita, ea îi va ajuta pe greci, contribuind la prăbuşirea Troiei. Protectoarea căsniciei. Reprezentată ca o tânără matroană impozantă, frumoasă şi gravă. Identificată la romani cu lunona. HERA, Cristian loan D. (n. 1933, Ploieşti), inginer agronom român. M. coresp. al Acad. (1995), prof. univ. la Bucureşti. A introdus în România cercetarea cu izotopi stabili şi radioactivi în agricultură („Tehnici nucleare în agricultură"). Contribuţii în domeniul ştiinţei solului, nutriţiei plantelor şi folosirii raţionale a îngrăşămintelor („Fertilitatea şi fertilizarea solurilor. Compendiu de agrochimie"). Coautor la nouă brevete de invenţii în teoria şi practica fertilizării. Cristian loan Hera 63 HERBART HERACLEEA PONTICA, oraş pe ţărmul de N ai Asiei Mici, fundat în sec. 6 î.Hr. de coloniştii din Megara. Azi Eregli (Turcia). HERACLEOPOLIS, oraş în Egiptul antic, în apropierea oazei Al Fayum. Capitală a faraonilor din dinastiile 9 şi 10 (sec. 23-21 î.Hr). HERACLIT din Efes (c. 540-c. 475 Î.Hr.), filozof presocratic grec. Reprezentant al Şcolii ionice. Considerând că principiul fundamental a tot ce există este „focul", pentru H. lumea se află într-o continuă schimbare ce are loc potrivit logos-ului, înţeles ca divinitate, iar conflictul contrariilor face mereu posibilă recompunerea unităţii fundamentale. Ideile lui au influenţat filozofia secolelor următoare: teoria despre logos avea să fie reluată de stoici, de alexandrini şi de creştini, iar Hegel a preluat ideea eternei deveniri. Din opera sa s-au păstrat doar fragmente. HERACLIU I (HERAKLEIOS), împărat bizantin (610-641). A obţinut domnia în urma unei răscoale prin care a fost înlăturat Focas. în luptele cu persanii a pierdut Siria, Palestina şi Egiptul (613-622), pe care le-a recucerit în războiul din 622-628. A luptat cu avarii; în luptele cu arabii a pierdut Siria, Palestina, Mesopotamia şi Egiptul (635-641). Creator al themelor din Asia Mică. HERAKLES (HERCULE), în mitologia greacă, cel mai de seamă erou, înzestrat cu o forţă fizică neobişnuită. Fiu al lui Zeus şi al muritoarei Alc-mene. La porunca regelui Euristeu al Argosului, şi pentru a ispăşi păcatul de a-şi fi omorât soţia şi copiii, H. îndeplineşte cele 12 munci (încercări) din care iese victorios. De pe rugul pe care şi-l ridicase, pentru a scăpa de chinurile pricinuite de cămaşa otrăvită cu filtrul magic trimisă de soţia sa Heradit din Efes Herakles ucigând Leul din Nemeea Herakles ucigând Hidra din Lema Deianeira, H. a fost înălţat de zei în Olimp, dobândind nemurirea. Aici se va căsători cu Hebe. Muncile lui H.: uciderea prin sugrumare a Leului din Nemeea; uciderea Hidrei din Lerna; prinderea şi aducerea, de viu, pe umeri, a mistreţului de pe muntele Erymanthos; prinderea căprioarei cu copite de aramă şi coarne de aur; curăţarea grajdurilor regelui Augias; omorârea păsărilor dăunătoare de pe lacul Stymphalos; prinderea taurului din Creta; îmblânzirea iepelor antropofage ale regelui Diomede; răpirea cirigătorii reginei Amazoanelor; aducerea cirezilor de boi ale lui Geryoneus şi omorârea acestuia; furtul merelor de aur din grădina Hesperidelor; aducerea din Infern a câinelui cu trei capete, Cerber, şi înapoierea acestuia lui Hades. HERAKUON v. Irâklion. HERALD (< lat. m. heraldus) s. m. (în Evul Mediu) Dregător având sarcina de a purta însemnele suveranilor sau ale principilor, de a organiza turnirele, de a transmite declaraţiile de război etc. HERALDIC, -A (< fr.) adj. Care aparţine heraldicii, privitor la heraldică. HERALDICA (< fr., lat. m.) s. f. Dis-ciplină auxiliară a istoriei, care studiază regulile de alcătuire şi interpretare a stemelor şi blazoanelor ca izvoare istorice specifice. HERĂT (HARĂT), oraş în NV Afghanistanului, pe Harirud; 177,3 mii loc. (1988). Nod rutier. Aeroport. Ţesături de mătase şi de lână. Covoare. Produse alim. Centru comercial (oi ka-rakul). întemeiat, potrivit tradiţiei, de Alexandru Macedon. Monumente de arhitectură din sec. 13-15 (citadelă, mausoleu, moschei, palate), majoritatea în ruine. HERĂSTRÂU 1. Lac antropic, pe valea Colentinei, în întregime asanat, situat în N municipiului Bucureşti; 77 ha. Loc de agrement pentru locuitorii Capitalei şi bază de sporturi nautice. 2. Parc în partea de N a Bucureştiului (187 ha), realizat în 1930-1936 de ing. N. Caranfil (forma de astăzi datează din 1951). Aici se află Muzeul Satului, întemeiat de Dimi-trie Guşti şi inaugurat la 17 mai 1936, Palatul Elisabeta (1936) ş.a. HERB (< pol.) s. n. (înv.) Stemă, blazon al unei ţări,.regiuni sau persoane, cuprinzând desene ce simbolizează trăsăturile lor specifice. HERBAR s. n. v. ierbar. HERBART, Johann Friedrich (1776-1841), filozof, psiholog şi pedagog german. Unul dintre fondatorii Herăt. Marea moschee HERBERHAN 64 pedagogiei ştiinţifice moderne. A interpretat procesul de învăţământ ca pe un transfer dinamic al ideilor către acţiune, preconizând reîntoarcerea la experienţă („Introducere în psihologie", „Direcţii ale doctrinei educaţionale"). Ideile sale privind procesul educaţional (herbartianism) au fost folosite în special de pedagogia germană. HERBERHAN [hşrberhaen], Ronald B. (n. 1940), biolog şi medic american. A descoperit celulele NK (celule natural ucigaşe), care asigură apărarea imună a organismelor împotriva bolii neoplazice. Cercetări în domeniul anti-genelor tumorale, al imunodiagnosticu-lui în cancer, al imunoterapiei etc. M. de onoare al Acad. Române (1992). HERBERT [he:bat] (pseud. lui Alberî Haddock), Sir Alan Patrick (1890-1971), publicist şi scriitor englez. Eseuri umoristice („Cazuri înşelătoare în dreptul cutumiar"). Muşic-hall-uri, operete („Anne care râde“, ^Balade pentru oameni cu fruntea lată", „Cântecul lebedei"). Romane („Bătălia secretă", „Ţiganii apelor"). HERBERT [hş:bet] 1. Edward, lord of Cherbury [ev t/aiberi] (1583-1648), filozof, diplomat şi poet englez. întemeietorul deismului englez („De veritate..."). A încercat să stabilească o structură raţională a tuturor religiilor decurgând din natura omului, ca religie naturală, bazată pe cinci principii („De caussis errorum...", „De religione gen-tilium..."). Memorii. 2. George H. (1593-1633), poet şi eseist englez. Frate cu H. (1)- Lirică de inspiraţie religioasă („Templul", „Poeme sacre", „Sacrificiul"). Autor al unui tratat despre îndatoririle preoţeşti. HERBERT, Zbigniew (n. 1924), scriitor polonez. Poet („Domnul Co-gito"), dramaturg („Peştera filozofilor") şi eseist („Un, sălbatic în grădină"); opera sa reflectă interesul pentru istoria şi cultura europeană. HERBIG [herbig], George Howard (n. 1920), astronom american. Prof. univ. la Chicago. Cercetări în domeniul spectroscopiei solare. A studiat în special stelele variabile. HERBIN [herbş], Auguste (1882— 1960), pictor şi teoretician de artă francez. Influenţat iniţial de impresionism, trece ulterior de la figurativ la compoziţia cubistă şi apoi la abstracţia radicală. Creează tablouri monumentale, elaborând un „alfabet plastic" al formelor geometrice variat colorate şi combinate („Compoziţie", „Vineri", „Ploaia"). împreună cu G. Vântongerloo a înfiinţat grupul „Abstracţie—Creaţie". A teoretizat formele geometrice („Arta nonfigurativă nonobiectivă"). HERCINIC, -A (după fr. fi}; fe} lat. Hercynia silva „Pădurea Neagră") adj. 1. Sistemul h. = sistem de munţi vechi, cutaţi, ridicaţi în timpul Carboniferului şi Permianului, ca efect al orogenezei h. în Europa, sistemul este reprezentat prin masive parţial pene-plenizate ca: Masivul Armorican din Bretania, Masivul Central Francez, Ar-denii, Vosgii, Pădurea Neagră, Sudeţii, tysa-Gora, Munţii Măcinului etc. 2. Orogeneza h. = totalitatea mişcărilor orogenice, manifestate din Devonian până în Permian, în urma cărora s-a format sistemul h. HERCULANEUM, oraş antic în Italia, pe coasta de SE a golfului Napoli, acoperit de lavă în anul 79, în timpul erupţiei Vezuviului. Săpăturile arheologice, iniţiate la începutul sec. 18, au dat la iveală strălucirea oraşului din sec. 1 d.Hr. Azi, Ercolano. HERCULANO DE CARVALHO E ARAOJO [irkulanu de karvaX-u i Johann Gottfried von Herder ereuiuj, Alexandre (1810-1877), scriitor şi istoric portughez. Lirică romantică („Harpa credinciosului"), romane istorice. Lucrările sale alcătuiesc un tablou pitoresc al societăţii şi tradiţiilor portugheze („Legende şi povestiri"). HERCULE 1. V. Herakles. 2. Constelaţie din emisfera boreală, situată între constelaţiile Lyra şi Coroana Boreală. Este vizibilă mai ales primăvara şi vara. în H. se află apexul solar. Cea mai importantă stea din constelaţie este giganta roşie a-Herlis sau Ras Algethi. Conţine mai multe stele duble şi roiuri globulare, cel mai cunoscut fiind M-13 (descoperit, în 1714, de E. Halley), vizibil chiar şi cu binoclul. Numele popular: Omul. HERCULEAN, -A (< fr.) adj. Ase-menea lui Hercule; foarte puternic, voinic. HERCZEG [haertaeg] Ferenc (1863-1954), scriitor şi publicist ungur. Romane („Fetele Gyurkovics", „Păgânii", „Poarta vieţii") şi piese („Bizanţ", „Vulpea albastră") de factură realistă, pe teme sociale şi istorice. HERDER [herder], Johann Gottfried von (1744-1803), filozof iluminist, critic literar şi scriitor german. Cleric. Autor al uneia dintre primele sinteze despre istoria civilizaţiei mondiale, axată pe ideea progresului („Idei asupra filozofiei istoriei omenirii"). Teoretician al curentului literar Sturm und Drang. Precursor al romantismului german, a relevat valoarea poeziei populare ca „arhivă a popoarelor" şi caracterul naţional al artei („Glasurile popoarelor în cântece"). HERECLEAN, com. în jud. Sălaj, pe râul Crasna; 3 732 loc. (1998). Biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18), în satul Bocşiţa. HEREDIA, oraş în partea centrală a statului Costa Rica, la 15 km NV de 65 HERMENEUTICĂ San Jose, la 1 137 m alt.; 74,9 mii loc. (1996). Ind. de prelucr. a laptelui şi tutunului. Centru agricol şi comercial pe şoseaua Pan Americană. Fundat c. 1570. HirREDIA [eredia], Jos<§ Marfa de (1842-1905), poet francez de origine cubaneză. Reprezentant al parnasianismului, s-a făcut cunoscut prin volumul de sonete „Trofeele'4, remarcabil prin perfecţiunea formei, plasticitatea imaginilor şi sonoritatea cuvântului. HEREDIA Y CAMPUZANO [eredia i kampusano], Josâ Marfa de (1803— 1839), poet cubanez. Poezie clasică, cu accente romantice, închinată independentei patriei („Opere poetice11). HEREFORD [herifad] 1. Oraş în SV Marii Britanii, pe râul Wye, la N de Cardiff; 47,7 mii loc. (1994). Renumit centru de creştere a bovinelor (rasa H.). Catedrală (sfârşitul sec. 11). 2. (ZOOT.) Rasă de taurine precoce, formată în Anglia, crescută şi în România pentru producţia de carne. Are culoarea roşie (cu excepţia capului, abdomenului şi extremităţilor membrelor, care sunt albe). HSRELLE [erei] F6lix Hubert d’ (1873-1949), medic şi microbiolog canadian. Prof. univ. la Leiden şi Yale. A descoperit (1918) şi a cercetat fenomenul bacteriofagiei, relevând importanţa acestuia. HERESCU, Petre (1868-1915, n. Bucureşti), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. A pus bazele urologiei ştiinţifice în România („Clinica bolilor urinare11). HERGHELIE (< tc.) s. f. 1. Crescătorie de cai alcătuită din animale de reproducţie (iepe şi armăsari) şi tineret de diferite vârste; loc unde se află această crescătorie. 2. Grup mare de cai de o anumită categorie (h. de iepe, h. de mânji etc.). HIzRlAT [eria], Philippe (pseud. lui Raymond Gerard Payelle) (1898-1971), scriitor francez. Romane-frescă evocând istoria unei familii („Familia Hering Nicolae Herlea Boussardel11). Teatru („Imaculata11, „Bucuriile familiei11). Memorii. HERING (< germ.) s. m. Peşte te-leostean marin (Ciupea harengus), de c. 20 cm lungime, albastru-argintiu, cu corpul turtit, având o musculatură bine dezvoltată şi oase subţiri. Trăieşte în bancuri în Oc. Atlantic şi în mările Nordului şi Baltică; se pescuieşte în cantităţi foarte mari. HERISAU [herizau; fr. erizo], oraş în NE Elveţiei, centrul ad-tiv al semi-cantonului Appenzell Ausser-Rhoden; 16 mii loc. (1996). Nod feroviar. Ind. mătăsii (muselină) şi bumbacului. Staţiune balneoclimaterică. Biserica St. Laurent (sec. 10). HERLEA, Nicolae (n. 1926, Bucureşti), bariton român. Voce de o rară calitate, dublată de un autentic talent actoricesc. Interpret al marilor roluri din repertoriul italian („Bărbierul din Sevilla11 de Rossini, „Nunta lui Figaro11 de Mozart, „Rigoletto11 de Verdi). Carieră internaţională pe marile scene ale lumii (Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York). HERLEN HE v. ^ruien. HERMAFRODIT (în mitologia greacă), fiul lui Hermes şi al Afroditei, de o frumuseţe rară. fndrăgostindu-se de el, nimfa Salmacis a implorat zeii să le unească trupurile pentru totdeauna. Dorinţa fiindu-i îndeplinită, a rezultat o fiinţă fabuloasă, având ambele sexe. Reprezentat ca făcând parte din cortegiul lui Dionysos. HERMAFRODIT, -Ă (< fr.; n. pr. Hermes + Aphrodita) adj. (Despre plante sau animale) Care are organe de reproducere atât masculine, cât şi feminine pe acelaşi individ (ex. melcul, râma, majoritatea plantelor cu flori); bisexuat, bisexual. ♦ (Substantivat) Om având caractere specifice ambelor sexe. HERMAFRODITISM (< fr. {i}) s. n. (BIOL.) Prezenţa ambelor sexe la acelaşi individ; bisexualitate. H. este normal la unele animale nevertebrate (ex. hidra, melcul, râma) şi patologic la om şi la animalele superioare. HERMAN, Vasile (n. 1929, Satu Mare), compozitor şi muzicolog român. Prof. univ. I% Cluj. Muzică simfonică („Ritornele11, „Cantilaţii"), vocal-simfonică („Balada lui Pintea Viteazul11), de cameră („Episoade"). Studii de muzicologie („Formă şi stil în noua creaţie muzicală românească"). HERMANDAD (SANTA HERMAN-DAD) („Fraternitate11), ligă armată spaniolă, fundată în sec. 15, cu scopul de a stârpi hoţia ce ameninţa ordinea în stat; avea putere de jurisdicţie. în Castilia a funcţionat până în 1835. HERMANN von SALZA (1170-1239), mare maestru al Ordinului Teutonic (1209-1239). A strămutat Ordinul din Palestina în Europa (colonizaţi, din 1211 până în 1225, de regele ungur Andrei al ll-lea în Ţara Bârsei). în timpul lui a avut loc unirea Ordinului Teutonic cu Ordinul Livonian (1237). HERMANN, Hans (1885-1980, n. Sibiu), pictor şi grafician german din România. Peisagist de formaţie clasică cu accente romantice, prezintă cu precădere privelişti panoramice. Pictură murală şi restaurări de frescă. HERMENEUTICĂ (ERMENEUTICĂ) (< fr., gr.) s. f. Arta sau ştiinţa de a interpreta textele vechi; ştiinţa exegezei. Prefigurată în filozofia greacă, h. s-a conturat mai precis în contextul polemicii dintre protestanţi şi catolici privind interpretarea textelor biblice (h. sacră). în Evul Mediu, h. presupunea o lectură a „Bibliei11 pe patru niveluri de interpretare: literar, alegoric, moral şi escatologic. Ulterior, h. s-a aplicat şi relatărilor cu valoare istorică (h. istorică), diverselor categorii ale operei de artă (h. artei), elaborării regulilor pentru interpretarea legii (h. juridică). O dată cu Fr. Schleiermacher, se constituie o h. generală, ca studiu al expresiilor aparţinând diferitelor culturi şi epoci. Apoi, W. Dilthey (şi şcoala sa) includ h. printre metodele cunoaşterii specifice „ştiinţelor spiritului11. Ca metodă, h. stabileşte regulile de comprehensiune şi interpretare a simbolurilor care exprimă viaţa spirituală. M. Heidegger a utilizat h. în interpretarea fiinţării umane, iar H. Gadamer a elaborat h. filozofică înţeleasă ca o „filozofie practică11 orientată spre cercetarea „fenomenului comprehensiunii11, a HERMES „Hermes cu Dionysos copil" de PraxiteleS presupoziţiilor care scapă abordării analitico-experimentale. Dezvoltând programul lui Gadamer, M. Riedel a iniţiat o h. criticistă, având ca obiect practica cercetării din disciplinele socio-umane contemporane. HERMES 1. (în mitologia greacă) zeul comerţului şi al drumurilor, mesagerul zeilor, patronul hoţilor, întruchiparea iscusinţei şi a şireteniei. Fiul lui Zeus şi al Maiei. Ocrotitor al turmelor şi cirezilor. Atributele sale erau caduceul, pălăria cu boruri largi (petasos), sandalele de aur cu aripi. Este considerat inventatorul lirei. La romani îi corespunde Mercur. 2. Mic asteroid (diametru c. 1,5 km) care se poate apropia destul de mult de Pământ (până la câteva sute de mii de km). Descoperit, în 1937, de astronomul german K.W. Reinmuth. HERMES, Georg (1775-1831), teolog şi filozof german. Prof. univ. la Munster şi Bonn. A dezvoltat doctrina filozofică a hermesianismului (condamnată de papa Grigore XVI, 1835), care cerea interpretarea raţională a dogmei creştine („Introducere în teologia creş-tin-catolică“, „Dogmatica creştin-cato-lică“). HERMES TRISMEGISTUS („Hermes cel de trei ori mare"), zeu ,sapienţial, recompus în miturile greceşti după delul zeului egiptean Thot. I s-au atribuit mai târziu un mare număr de scrieri iniţiatice sacre, de magie şi alchimie (cărţi sau 'texte ermetice). în Evul Mediu era considerat părintele alchimiei şi al magiei. HERMETISM (< fr., n. pr. Hermes) s. n. (FILOZ.) Ansamblu de doctrine expus în cele 17 tratate din Corpus Hermeticum, apărute în sec. 2-3 în Egipt. Alchimia, astrologia, filozofia, magia şi teologia formează în h. o doctrină a mântuirii, o revelaţie oferită celui ce caută unirea cu divinitatea. H. a influenţat, în maniere diferite, atât pe Părinţii Bisericii, cât şi pe filozofii Renaşterii. HERMINAT, -A (< fr.) adj. (ZOOT.; despre găini) Care are culoarea penajului, caracterizat printr-un fond alb, cu penele din coadă şi vârful aripilor negre, cu cele de la gât (lanţetele) negre, mărginite cu alb. + (Substantivat, f.) Herminată de Bonţida = rasă de găini creată în România şi crescută pentru producţia mixtă (ouă şi carne). HERMINĂ (< fr.) s. f. Mamifer carnivor (Mustela erminea) asemănător nevăstuicii. Are blana cafenie vara şi albă iarna, lungimea corpului ajunge la 32 cm, iar coada (al cărei vârf este negru) măsoară între 6,5 şi 12 cm. Răpitoare, se hrăneşte cu rozătoare mici. Vânată pentru blana ei preţioasă. Trăieşte în Europa, Asia şi America de Nord; în România este răspândită în Delta Dunării şi în N Moldovei. Sin. hermelină, cacom. ♦ Blana prelucrată sau haina făcută din blana acestui animal. HERMITE [ermit], Charles (1822— 1901), matematician francez. Prof. univ. la Paris. Lucrări în domeniul teoriei funcţiilor eliptice şi în aplicaţiile acesteia. A studiat o clasă de polinoame ortogonale, funcţiile dublu periodice, teoria interpolării şi a formelor pătratice. A dovedit transcendenţa numărului „e“. HERMON (JABAL ASH-SHAYKH) [djabal aJ Jaik], masiv în S M-ţilor Antiliban (Siria şi Liban). Lungime: 45 km. Alt. max.: 2 814 m (vf. Ash-Shaykh). Păduri de stejar. Hermină HERMOSILLO [ermosjjo], oraş în NV Mexicului, centrul ad-tiv al statului Sonora; 449,5 mii loc. (1990). Nod de transport. Aeroport. Expl. de min. auro-argentifere, molibden şi cupru. Ind. constr. de maşini, chimică, a cimentului şi alim. Centru turistic. Universitate, întemeiat în 1750, pe locul unei vechi aşezări indiene. HERMOTIMUS din Clazomene (sfârşitul sec. 6 Î.Hr.), filozof şi extatic grec. Presocratic. Potrivit lui Aristotel, H. ar fi afirmat cel dintâi că spiritul este cauza tuturor lucrurilor. H. a devenit un personaj mitic după ce, În timpul unei experienţe în afara corpului, duşmanii i-au ars trupul lipsit de spirit. HERNÂNDEZ [ernandeB] (FERNAN-DEZ), Gregorio (1576-1636), sculptor spaniol. Considerat cel mai strălucit reprezentant din Castilia al sculpturii policrome în lemn. Lucrări remarcabile prin expresivitate („Sfânta Veronica“, „Pietâ“, „Crist zăcând“, „Imaculata Con-cepţiune“). HERNÂNDEZ [ernandes], Josâ (1834-1886), poet argentinian. Opera sa, „Martin Fierro“, considerată poem naţional, reprezintă epopeea unui „gaucho“, remarcabilă prin dinamismul acţiunii şi spontaneitatea limbajului popular. HERNÂNDEZ [ernandeQ], Miguel (1910-1942), poet spaniol. Participant la Războiul Civil, a murit în închisoare. Lirică pasională („Expert în luni“, „Ful- 67 HERRERA gerul neîntrerupt", ţ,Vântul poporului"), ale cărei motive sunt dragostea, sentimentul dreptăţii şi al revoltei sociale, încrederea în viitor. HERNE, oraş în V Germaniei (Renania de Nord-Westfalia), în bazinul Ruhr, la 16 km NV de Dortmund; 179,1 mii loc. (1992). Nod rutier. Port pe canalul Rin-Herne. Expl. de huilă. Uzine cocsochimice şi metalurgice. Constr. de maşini (utilaj minier, cabluri); ind. textilă şi de prelucr. a lemnului. HERNIE (< fr., lat.) s. f. 1. Ieşire printr-un orificiu sau traiect, preexistente embrionar, a unuia sau a mai multor viscere, în afara cavităţii în care se găsesc în mod normal. în cazul h. externe, care se produce prin peretele abdominal, viscerul migrator poartă în „cap“ peritoneul, care formează un sac herniar (ex. h. inghinală, h. ombilicală), în cazul h. interne, viscerul migrator trece din cavitatea abdominală în cea toracică (ex. h. diafragmatică). Viscerele ieşite din cavitatea abdominală (ansele intestinale) pot fi strangulate în orificiile herniare. V. eventraţie, eviscerare. H. de disc = ieşire a discului cartilaginos din spaţiul intervertebral. 2. (FITOPAT.) Hernia verzei = boală a verzei provocată de ciuperca Plasmo-diphora brassicae, manifestată prin apariţia pe rădăcinile plantelor atacate a unor tumori galbene, apoi brune. HERNING [herner}], oraş în Danemarca, în partea central-vestică a pen. lutlanda (Jylland); 58 mii loc. (1996). Nod feroviar şi rutier. Constr. de maşini agricole; produse textile. Muzeu în aer liber care cuprinde case vechi ale fermierilor. HERO (în mitologia greacă), preoteasă din Sestos, pe coasta europeană a Hellespontului, iubită de tânărul Leandru din Abydos, oraş de pe ţărmul asiatic al strâmtorii. Pentru a o întâlni pe H., Leandru traversa în fiecare noapte înot Hellespontul. într-o noapte cu furtună, tânărul şi-a aflat moartea în apele mării, iar H., nevrând să-i supravieţuiască, s-a aruncat din înaltul unui turn. HEROD v. Irod, ; HERODIAN (c. 180-c. 250), istoric grec. Autor al unei istorii a împăraţilor romani între 180 şi 238, de o reală valoare documentară, H. fiind contemporan evenimentelor narate. HERODOT (c. 484-426 sau 424 î.Hr.), istoric, geograf şi călător grec, originar din oraşul Halicarnas. Herodot Supranumit „părintele istoriei". A călătorit în Orientul Apropiat, Egipt, Libia, Italia, trăind apoi timp îndelungat la Atena. Opera sa „Istorii" (9 cărţi) constituie prima încercare de a reuni într-un tot datele istorice şi geografice cunoscute până la el şi de a le subordona temei principale, lupta dintre greci şi „barbari". A descris pentru prima dată Sciţia şi popoarele ei şi a făcut referiri la teritoriile locuite de geţi, consideraţi a fi „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci". HEROFIL (HEROPHILOS) din Calcedon (c. 335—c. 280 î.Hr.), medic şi anatomist grec. Considerat părintele anatomiei ştiinţifice. Unul dintre primii medici care a practicat sistematic disecţia. Cercetări asupra intestinelor (a descoperit duodenul), a nervilor (i-a clasificat în motori şi senzitivi), a circulaţiei sangvine (a explicat pulsul) ş.a. HEROIDĂ (< fr.; {s} gr. heroidos „care aparţine eroilor") s. f. Epistolă în versuri, consacrată unui erou sau unui personaj celebru (ex. „Heroidele" lui Ovidiu). HEROINĂ (< fr. {i>; fe} lat. heroina „eroină, fiică de zeu") s. f. Alcaloid derivat din morfină (diamorfină), cu aspect de pulbere albă, cristalină, uşor solubilă în apă şi în alcool, inodoră şi cu gust amar. Descoperită în 1896, a fost folosită iniţial (datorită proprietăţii ei analgezice) în medicină. Ulterior, din cauza nocivităţii (mai toxică decât morfina), consumul ei a fost interzis. Utilizarea repetată a h. provoacă dependenţă şi toxicomanii grave. HERON din Alexandria (sec. 1 d.Hr.), matematician grec. A descris metodele de determinare a ariei figurilor plane şi a volumelor corpurilor geometrice („Metrica") şi a stabilit formula calculului ariei unui triunghi în funcţie de lungimea laturilor acestuia. Inventator al unor maşini simple şi dispozitive acţionate de abur sau apă (fântâna lui H.), al unor instrumente de măsură şi chiar automate („Pneumatica", „Mecanica"). HERONDAS (c. sec. 3 î.Hr.), poet grec. Unul dintre creatorii genului „mimilor", mici scenete înfăţişând, cu vervă şi fantezie, scene din viaţa cotidiană („Mijlocitoarea", „Geloasa", „Cizmarul"). HEROSTRAT (sec. 4 î.Hr.), locuitor din Efes. în dorinţa de a deveni celebru, a incendiat, în 356 Î.Hr., Templul zeiţei Artemis din acest oraş, considerat una dintre cele „şapte minuni" ale lumii. HliROULT [eru], Paul Louis Tous-saint (1863-1914), inginer francezi A brevetat (1886), simultan cu chimistul american C.M. Hali, procedeul de obţinere a aluminiului prin electroliză şi a inventat cuptorul electric (1907), ce-i poartă numele, folosit în producţia oţelului. HERPES (< fr., lat.) s. n. Boală vi-rotică a pielii, foarte persistentă, manifestată prin grupuri de băşicuţe localizate de obicei în jurul gurii, al nasului sau al organelor genitale; are caracter recidivant. HERPETOLOGIE (< fr.) s. f. Ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul amfibienilor şi al reptilelor, HERRERA [erera], Femando de (1534-1597), poet spaniol. Principal reprezentant al petrarchismului spaniol şi al „Şcolii de la Sevilla"; preocupat de forma poetică. Supranumit „Divinul". Poeme eroice („Cântec pentru victoria de la Lepanto"), sonete de dragoste. Comentarii critice („Adnotări la operele lui Garcilaso"). HERRERA [erera] 1. Francisco H. (numit şi El Viejo „cel Bătrân") (c. 1576-1656), pictor şi gravor spani- ol. Reprezentant al Şcolii de la Sevilla. Tablouri religioase şi mari decoraţii murale într-un colorit bazat pe contraste puternice (.Apoteoza Sf. Hermene-gilde", „Judecata de Apoi"). Primul maestru al lui Velâsquez. 2. Francisco H. („cel Tânăr") (1622-1685), pictor şi arhitect spaniol. Fiul lui H. (1). Reprezentant al barocului („Sf. Francisc", decoraţie la Catedrala din Sevilla, „Triumful Sf. Hermenegilde"). HERRERA [erera], Helenio (1916— 1997), antrenor de fotbal italian, de origine argentiniană. în anii ’60 a condus echipa Internationale Milano, câştigătoare a Cupei Campionilor Europeni şi a Cupei Intercontinentale. Supranumit „Magul" pentru modul în care a HERRERA 68 Juan Bautista de Herrera şi A. de Churriguera: „Catedrala din Valladodid", Spania condus echipa şi pentru crearea stilului de joc numit „il caten^ccio". HERRERA [erera], Juafi Bautista de (c. 1530-1597), arhitect spaniol. Reprezentant principal al Renaşterii spaniole, A construit Palatul Escorial de lângă Madrid (în colaborare cu Juan Bautista de Toledo) şi a proiectat faţada de S a Alcazarului din Toledo. HERRERA Y REISSIG [erera i reisig], Julio (1875-1910), poet urugua-ian. Principal reprezentant al modernismului latino-american. Poezie stranie, exotică, parnasiană („Extazele muntelui", „Sonetele basce"). HERRICK [herik], Robert 41591-1674), poet englez. Cel mai de seamă poet cavaler. Reprezentant al poeziei baroce. Volumul „Hesperide", care cuprinde minuscule bijuterii lirice, de mare muzicalitate, caracterizate printr-un păgânism senzual şi hedonist, îi dezvăluie ' optimismul şi dragostea de viaţă. HERRIOT [erio], £douard (1872— 1957), om politic şi scriitor francez. Sir William Herschel Preşedintele Partidului Radical (1919— 1957, cu întreruperi). De mai multe ori ministru; prim-min. (1924-1925, iul. 1926, iun.-dec. 1932). Primar al oraşului Lyon (1905, 1942, 1945-1955). Deportat în Germania (1942-1945). Lucrări de critică literară. HERSCHBACH [herjbaeh], Dudley Robert (n. 1932), chimist american. Prof. univ. la Harvard. Cercetări privind dinamica moleculară a reacţiilor chimice. Premiul Nobel pentru chimie (1986), împreună cu J.C. Polanyi şi T. Yuan Lee. HERSCHEL [hei/al], familie de astronomi englezi de origine germană: 1. Sir William H. (1738-1822). A pus bazele astronomiei stelare. Constructor al mai multor telescoape. A descoperit planeta Uranus (1781) şi doi dintre sateliţii săi (1787, Titania şi Oberon), doi sateliţi ai planetei Saturn (1789, Encelade şi Mimas), mai mult de 800 de stele duble, peste 2 500 de nebuloase, roiurile stelare, mişcarea de ansamblu a sistemului solar, radiaţiile infraroşii etc. 2. Caroline Lucreţia H. (1750-1848). Sora lui H. (1). A colaborat cu fratele său la alcătuirea unui catalog stelar şi a descoperit câteva comete şi nebuloase. 3. Sir John Frederick William H. (1792-1871). Fiul lui H. (1). A continuat lucrările tatălui său, descoperind numeroase alte stele duble şi nebuloase şi întocmind cataloage stelare. HERSENI, Traian (1907-1980, n. satul laşi, jud. Braşov), sociolog, jurist, psiholog şi etnolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Membru marcant al Şcolii sociologice de la Bucureşti. Cercetări teoretice şi aplicate, contribuind la cristalizarea teoriei monografiei sociologice, susţinută şi prin participarea la anchete („Realitatea socială. încercare de antologie regională", „Teoria monografiei sociologice", „Sociologia literaturii", „Sociologie", „Forme străvechi de cultură populară românească", „Introducere în psihologia socială", în colab. cu M. Ralea). Deţinut politic (1952-1956). HERSHEY [hor/i], Alfred Day (1908-1997), genetician şi virusolog american. Prof. univ. la Michigan. A descoperit modul 'de înmulţire a bacte-riofagului în interiorul celulei; a iniţiat studiile asupra rolului acizilor nucleici în ereditate şi în prevenirea infecţiilor virotice. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1969), împreună cu M. Delbruck şi S.E. Luria. HERSKOVITS [hrersko:vsts], Melville Jean (1895-1963), antropolog american. Prof. la Univ. Northwestern din Evanston. A studiat în special folclorul şi structurile economice ale negrilor (afro-americanilor) din S.U.A. („Antropologia economică", „Dinamici culturale"). HERSON, oraş în S Ucrainei, port fluvio-maritim pe Nipru; 366 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Şantier naval. Constr. de turbine cu abur, maşini agricole, echipament electric. Rafinărie de petrol. Mat. de constr., sticlă, celuloză şi hârtie, conserve din carne şi peşte. Arsenal (sec. 18); biserica Sf. Sofia (1780) şi catedrala Sf. Ecate-rina (1786) şi Spasski (1806). Muzeu de artă. Teatre. întemeiat în 1778 de feldmareşalul G.A. Potemkin, ca fortăreaţă şi bază navală. HERSONES v. Chersones. ’s HERTOGENBOSCH [/ertohanbos], oraş în S Olandei; 95,4 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Produse electrotehnice. Ind. chimică, textilă (tricotaje); ţigarete. Catedrală (sec. 14— 16). Fortăreaţă. Primărie (1670). Muzeu. Oraş din 1185. între 1794 şi 1814 a aparţinut Franţei şi s-a numit Bois-ie-Duc. HERTZ (< germ., fr. (i>; {s> n. pr. Hertz) [herts] s. m. Unitate de măsură a frecvenţei (simbol: Hz), egală cu frecvenţa unui fenomen periodic care se repetă o dată la fiecare secundă; ciclu pe secundă. în practică, sunt des utilizaţi multiplii săi: kilohertz (1 kHz = 103 Hz), megahertz (1 MHz = 106 Hz) şi gigahertz (1 GHz = 109 Hz). HERTZ [herts] 1. Heinrich Rudolph H. (1b57-1894), fizician german. Prof. univ. la Karlsruhe şi Bonn. A demonstrat experimental (1886-1888) existenţa undelor electromagnetice (hertziene), prevăzută de Maxwell, punând astfel Traian Herseni HERZEN bazele tehnicii frecventelor înalte şi ale telegrafiei fără fir; a cercetat descărcările în gaze şi fenomenele fotoelectri-ce, descoperind (1887) fotoefectul extern. 2. Gustav Ludwig H. (1887-1975), fizician german. Nepotul lui H. (1). Prof. univ. la Halle şi Leipzig. între 1945 şi 1954 a lucrat în U.R.S.S. împreună cu J. Franck a pus în evidenţă (prin experienţele .Franck-H., 1913-1914) caracterul discontinuul stărilor de energie în atom. A elaborat metoda de separare prin difuzie a izotopilor. Cercetări în domeniile ultrasunetelor, semiconductorilor şi luminescenţei. M. de onoare al Acad. Române (1965). Premiul Nobel pentru fizică (1925), împreună cu J. Franck. HERTZ [herts], Robert (1881-1915), sociolog francez. Membru al Şcolii sociologice durkheimiste. Specialist în sociologia religiei („Culegeri de sociologie religioasă şi folclor", „Asupra reprezentării colective a morţii"). HERTZIAN, -Ă (< fr.) [herţian] adj. Referitor la undele electromagnetice radio. Undă h. = undă electromagnetică radio. HERTZOG [hertsog], James B(arry) M(unnick) (1866-1942), general şi om politic sud-african. A fundat Partidul Afrikaaner Naţionalist (1914). Prim-min. (1924-1939). Unul dintre artizanii modernizării statului. HERTZSPRUNG [hertzbror]], Ejnar (1873-1967), astronom danez. Prof. univ. la Leiden. împreună cu astronomul american H. N. Russell, a propus clasificarea stelelor după tipul spectral şi după luminozitate (diagrama H-Russell)] a studiat stelele duble, stelele variabile şi roiurile de stele deschise. HERŢA, oraş şi raion în SV Ucrainei, în reg. Cernăuţi, pe cursul superior al Prutului, la jumătatea distanţei dintre Cernăuţi şi Dorohoi. Raionul H. cuprinde un oraş (H.), opt comune (Buda, Cristineşti, Horbova, Ibăneşti, Molniţa, Pomârla, Proboteşti, Suharău) şi 47 de sate, cu o populaţie de 29 611 (1989), din care 27 517 români (92,9%), 1 569 ucraineni (5,3%) şi 1 515 alte minorităţi (1,8%). în 1940, ţinutul H. făcea parte din jud. Dorohoi şi avea o supr. de 340 km2, cu o populaţie de c. 63 000 loc. (oraşul H. avea 8,4 mii loc.; prima atestare documentară datează din 1408). Ocupat de U.R.S.S. (29 iun.), în urma notelor ultimative din iun. 1940, a fost eliberat de armata română în 1941. Reanexat la U.R.S.S. (1944); din 1991, după destrămarea U.R.S.S., H. a intrat în componenta Ucrainei. HERŢEG (< germ.) s. m. Titlu adăugat la titulatura domnilor Ţării Româneşti care stăpâneau ţinuturile Am-laşului şi Făgăraşului din Transilvania; persoană având acest titlu. HERTEGOVINA v. Bosnia şi Herţe-govina. HERULI (< fr., lat.) s. m. pl. Populaţie germanică originară din S Scandinaviei şi din Pen. lutlanda, care, în sec. 3, sub presiunea danilor, migrează spre S Europei; o ramură se deplasează în reg. Rinului inferior, iar alta se opreşte în reg. Mării Azov, de unde, în alianţă cu goţii, întreprind atacuri în provinciile europene şi asiatice ale Imperiului Roman. Supuşi de huni, h. îşi redobândesc libertatea după destrămarea statului acestora (454) şi se stabilesc, ca federaţi ai Imperiului Roman, în zona Dunării de Jos, unde formează un regat, distrus, în 512, de longobarzi. HERUVIC (< ngr.) s. n. (REL.) Imn liturgic ortodox dedicat Sf. Fecioare Maria. HERUVIMI (< sl.) s. m. (în „Vechiul Testament") Una dintre cele nouă cete Aleksandr Ivanovici Herzen îngereşti, care constituie, împreună cu serafimii şi scaunele, primul rang în ierarhia slujitorilor spirituali ai lui Dumnezeu. Reprezentaţi sub forma unui cap înaripat sau a unor roţi pline cu ochi, purtând tronul sau căruţa lui Dumnezeu, fiecare h. având patru înfăţişări: de om, de bou, de leu şi de vultur. HERVIEU [ervie], Paul-Ernest (1857-1915), scriitor francez. Romane („Necunoscutul", „Flirt") şi piese de teatru („Legea omului", „Nimicuri", „Soarta e stăpână") axate, în special, pe critica severă a societăţii aristocratice aflate în declin. HERWEGH [herveg], Georg (1817— 1875), poet german. Promotor al curentului „Tânăra Germanie". După Revoluţia din 1848, s-a refugiat în Elveţia. Versuri exprimând idealul său politic („Poeziile unui om în viaţă"). HERZ, Adoif de (1887-1936, n. Bucureşti), scriitor român. Dramaturg de oarecare notorietate în epocă, autorul comediei de succes „Păianjenul". HERZBERÎG [hertsba'.g], Gerhard (n. 1904), fizician şi chimist canadian de origine germană. Stabilit în Canada (1935). Cercetări fundamentale în domeniul structurii şi spectroscopiei atomice şi moleculare. Premiul Nobel pentru chimie (1971). HERZEN [hertsan], Aleksandr Ivano-vici (1812-1870), filozof şi scriitor rus. A trăit, din 1847, în emigraţie, editând la Londra ziarul „Clopotul". Adversar al iobăgiei şi al autocraţiei din Rusia, influenţând gândirea rusă a sec. 19. Filozofia sa, denumită „empirism speculativ", a avut ca punct de plecare dialectica hegeliană („Diletantismul în ştiinţă", „Scrisori despre studiul naturii"). Considerat părintele „poporanismului rus". Proză (satira „Doctorul Krupov", romanul-pamflet „Cine-i de vină?", nuvela „Coţofana hoaţă"), memorialistică („Amintiri şi. cugetări"). Heinrich Rudolph Hertz Gustav Ludwig Hertz Gerhard Herzberg Theodor Herzl HERZL [hertsl], Theodor (1860-1904), scriitor şi om politic evreu originar din Ungaria. Fondator al sionismului. Şi-a susţinut tezele în lucrarea „Statul evreu", preconizând crearea unui stat evreiesc în Palestina. HERZOG [hertsog],.. Chaim (1918— 1997), general şi om politic israelian. Membru al Partidului Muncii. Preşedinte al Israelului (1983-1993). HERZOG [hertzog], Colette (1923— 1986), soprană franceză. Soţia muzicologului de origine română Antoine Golea. Manieră de interpretare marcată de un deosebit rafinament, de o rară muzicalitate şi de o profundă înţelegere a textelor. Abordează piese aparţinând repertoriul clasic şi contemporan. Activitate pedagogică. HERZOG [hertsog], Eugen (1875— 1928), lingvist austriac. Stabilit în România. Prof. univ. la Cernăuţi. Cercetări de romanistică (printre altele, un manual de Ib. română în colab. cu S. Puşcariu), dialectologie română („Glosarul dialectului mărginean"). M. coresp. al Acad. Române (1914). HERZOG [hertsog], Maurice (n. 1919), explorator şi alpinist francez, împreună cu Louis Lachenal, a escaladat vf. Annapurna I (3 iun. 1950), Roman Herzog primul vârf de peste 8 000 m cucerit de om. HERZOG [hertsog], Roman (n.1934), jurist şi om politic german. Prof. univ. la Munchen, Berlin şi Speyer. Preşedinte al Germaniei (din 1994). Lucrări privind teoria statului şi a dreptului („Teoria generală a statului", „Statele la începutul epocii istorice", „Originile şi formele de guvernământ"). M. de onoare al Acad. Române (1995). HERZOG [hertsog], Werner Stipetlc (n. 1942), regizor german de film. Fascinat de absurditatea condiţiei umane, filmele sale reflectă cu predilecţie cazuri limită, idealuri romantice strivite de realitate, existenţe umane aflate la periferia societăţii („Fata Morgana", „Aguirre, biciul lui Dumnezeu", „Nos-feratu, fantoma nopţii", „Cobra verde"). HESHANG GONG, sihastru chinez din perioada dinastiei Han de Apus. Potrivit legendei, împăratul Wendi (179-157 Î.Hr.), dorind să înţeleagă mesajul „Cărţii despre Tao" (Dao de jing), l-a vizitat, aflând astfel sensul aforismelor lui Laozi. Versiunea lui H.G. a acestei cărţi a devenit un text canonic pentru adepţii religiei taoiste. HESIOD (HESIPDOS) (sec. 8- 7 î.Hr.), poet grec. Poeme didactice cuprinzând indicaţii tehnice referitoare la agricultură şi navigaţie, meditaţii despre viaţa ţărănimii („Munci şi zile") sau poeme de factură filozofică explicând geneza Universului şi genealogia zeilor („Theogonia", singura cosmogonie mitică păstrată integral). HESIONA (în mitologia greacă), fiica lui Laomedon, regele Troiei. Oferită ca jertfă unui monstru marin, a fost salvată de Herakles. HESPERIDĂ (< fr.) s. f. Fruct baci-form, multisperm, cu epicarpul gros, moale, prevăzut cu buzunare secretoa-re de uleiuri eterice; mezocarpul este subţire, iar endocarpul este cărnos şi comestibil (ex. lămâia, portocala). HESPERIDE (în mitologia greacă), nimfe ale Crepusculului, în număr de trei, fiice ale lui Nyx, Zeus sau Atlas. Păzeau, împreună cu dragonul Ladon, o grădină cu mere de aur, primite, de Hippomenes, ca dar de nuntă de la Afrodita, mere care ofereau nemurirea celui ce le mânca. Herakles a ucis dragonul şi a luat merele (una dintre „cele 12 munci"). H., ca şi Sirenele, aveau darul de a fermeca pe oricine cu cântecul lor. „Grădina Hesperidelor" (detaliu) de Edward Burne-Jones HESPERORNIS (< fr. {i}; {s} gr. hesperos „de seară, de apus" + ornis „pasăre") subst. Pasăre acvatică fosilă, cu talia şi înfăţişarea unui cufundar, bună înotătoare, dar cu aptitudini de zbor mai reduse. A trăit în Cretacicul superior şi a fost descoperită în depozitele de cretă din Kansas (S.U.A.). HESS, Gherman Ivanovici (1802— 1850), chimist rus de origine elveţiană. Prof. univ. la Sankt Petersburg. A cercetat chimia gazelor şi a descoperit (1840) legea de bază a termochimiei (legea aditivităţii căldurilor de reacţie), care-i poartă numele. HESS, Harry Hammond (1906— 1969), geolog şi geofizician american. Prof. univ. la Princenton. Fondator al unei noi geologii şi tectonici oceanice. Contribuţii privind lanţurile muntoase, structura rocilor submarine (în special din Oc. Pacific) şi arcurile insulare. A dezvoltat ideea expansiunii fundului oceanelor, prefigurând teoria tectonicii plăcilor. HESS, Rudolf (1894-1987), om politic naţional-socialist german. Colaborator apropiat al lui Hitler. în 1941, din raţiuni neelucidate, a fugit în Marea Britanie. Condamnat la închisoare pe viaţă de Tribunalul de la Nurnberg (1945); a fost deţinut în închisoarea de la Spandau până în 1987, când s-a sinucis. HESS, Victor Franz (1883-1964), fizician austriac. Stabilit în S.U.A. (1944). Prof. univ. la Viena, Grâz şi Innsbruck, New York şi New Jersey. Cercetări în domeniul electricităţii atmosferice. A descoperit (1912), în timpul unui zbor cu balonul, radiaţiile cosmice şi a demonstrat că intensitatea acestora creşte o dată cu altitudinea. Premiul Nobel pentru fizică (1936), împreună cu Cari D. Anderson. 71 HETERODONT Victor Franz Hess Waiter Rudoif Hess HESS, Walter Rudoif (1881-1973), fiziolog elveţian. Prof. univ. la Zurich. A perfecţionat metoda chirurgicală, numită leucotonomie, folosită în tratamentul unor psihoze. A descoperit centrii diencefalului care controlează sistemul nervos vegetativ („Biologia creierului“). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1949), împreună cu A.C. Moniz. HESSE [hese], Hermann (pe numele adevărat Emil Sinclair) (1877-1962), scriitor german. Stabilit în Elveţia (1914). Romane de factură tradiţionalistă, iniţial în manieră neoromantică, cu elemente autobiografice („Peter Ca-menzind", „Gertrud"), dobândind ulterior Hermann Hesse implicaţii psihanalitice („Demian", „Lupul de stepă"). Capodopera sa, „Jocul cu mărgele de sticlă", roman alegoric al formării personalităţii, este o sinteză ideală a cunoaşterii umane în aspiraţia către desăvârşire. Lirică romantică („Muzica singuraticului"), cu ecouri simboliste („Poezii", „Mângâierea nopţii"). Eseuri; jurnal de călătorie („India"). Premiul Nobel pentru literatură (1946). HESSE [hese], Ludwig Otto (1811 - 1874), matematician german. Prof. univ. la Halle, Munchen, Heidelberg. Contribuţii în geometria analitică. A studiat curbele de ordinul 3 şi 4. HESSEN [hesen] 1. Regiune istorică în Germania, denumită astfel după populaţia hessen, care a locuit-o. Ocupată iniţial de chaţi, a fost invadată de franci şi creştinată (sec. 7). Landgrafiat (din 1292). După o perioadă de fărâmiţare şi repetate divizări (sec. 14-15), terit. H. a fost unificat de Filip Magna-nimul (1509-1567), în timpul domniei căruia populaţia de aici a îmbrăţişat luteranismul (1526). în 1567, H. s-a împărţit în H.-KasseI (care, în 1866, a fost anexat de Prusia şi inclus, în 1868, în provincia nou creată, H.-Nassau) şi H.-Darmstadt (care, în 1918, a intrat în componenţa Republicii de la Weimar). 2. Land în partea central-vestică a Germaniei; 21,1 mii km2; 6,0 mii. loc. (1995). Centrul ad-tiv: Wiesbaden. Expl. de cărbune, gaze naturale, săruri de potasiu (45% din prod. ţării), min. de fier şi cupru; expl. forestiere (40% din teritoriul landului este acoperit cu păduri). Automobile; ind. electrotehnică, chimică şi textilă. Cereale, tutun, cartofi. Viticultură. Legumicultură. Creşterea animalelor. HESSIAN (< fr. {i» s. n. 1. Ţesătură de iută cu legătură de pânză, folosită în tapiserie, la confecţionarea sacilor şi ca ambalaj. 2. (MAT.) Matrice formată din derivatele parţiale de ordinul doi ale unei funcţii cu mai multe variabile. HESTIA (în mitologia greacă), zeiţa protectoare a focului şi a căminului. Fiica cea mare a lui Cronos şi a Rheei, sora lui Zeus şi a Herei. A rămas pururea fecioară. Identificată la romani cu Vesta. HESTON [hestan], Charlton (pseud. lui Charles Carter H.) (n. 1923), actor american de teatru şi film. Joc sobru, concis, susţinut de o ţinută atletică, bărbătească („Cele zece porunci", „Stigmatul răului", „Cidul", „Agonie şi extaz", „Un om pentru eternitate", „Tombstone"). Premiul Oscar: 1959 („Ben Hur"). HETAjRĂ (cuv. gr.) s. f. (în Grecia antică). Curtezană. Trăia în preajma oamenilor de cultură şi artă, având ea însăşi unele cunoştinţe de filozofie, muzică, literatură ş.a. HETERO- v. etero-. HETEROAUXINĂ (< fr. (i>) s. f. (BIOCHIM.) Hormon vegetal de creştere, derivat al triptofanului. Se găseşte în drojdii, în ciuperci, în plantele superioare şi în intestinul animalelor (unde este produs de activitatea enterobac-teriilor). HETEROCICLU (< fr.; {s} hetero- + gr. kyklos „cerc") s. n. (CHIM.) Compus organic ciclic care conţine, pe lângă atomi de carbon, şi atomi ai altor elemente, ca: azot, sulf, oxigen (ex. tiofen, furan, piridină etc.). HETEROCLIT -Ă (< fr., gr.) adj. Al-cătuit din elemente disparate, eterogene; divers, variat. ♦ Neobişnuit, anormal; bizar, ciudat. HETEROCROMOZQM (< fr. {i}) s. m. (GENET.) Alozom. HETERODINĂ (< fr. {i}; {s} hetero + dyn[amis] „forţă") s. f, 1. Circuit electronic pentru producerea unei. oscilaţii de frecvenţă constantă, care, suprapusă peste alta, de frecvenţă apropiată, determină apariţia unor bătăi ce pot fi recepţionate prin mijloace simple. 2. Generator de semnale de înaltă frecvenţă utilizat în operaţii de măsurare sau de control. 3. Generator de ton, în care semnalul de joasă frecvenţă (tonul) este obţinut prin suprapunerea a două semnale de frecvenţă înaltă şi apropiată. HETERODONT -A (< fr. {»; te> hetero- + gr. odont- „dinte") adj., s. m. (Animal) care are dinţii diferenţiaţi în canini, incisivi, molari etc. (ex. mamiferele). Charlton Heston HETERODOXIE 72 HETERODOXIE s. f. v. eterodoxie. HETEROFIUE (< fr. {i>; {s> hetero-+ gr. phyllon „frunză") s. f. (BOT.) Particularitate a unor plante de a prezenta frunze de forme diferite pe acelaşi individ (ex. la iederă, dud etc.). HETEROFONjE (< fr.) s. f. Tip de structură muzicală (de origine folclorică) bazat pe parcurgerea de către două sau mai multe voci (instrumente) a unui traseu melodic unic, cu unele abateri de la acesta*. Intermediară între monodie şi polifonie, h. s-a impus prin muzica lui G. Enescu, fiind preluată şi dezvoltată şi de alţi compozitori români. HETEROGAMIE (< fr.; {s} hetero- + gr. gamos „unire") s. f. (BIOL.) Fuziune a doi gameţi deosebiţi ca formă, dimensiune şi sex: gametul masculin, mic şi mobil, iar cel feminin, mare şi imobil; anizogamie. HETEROJONCTIUNE 4< hetero- + joncţiune) s. f. Joncţiune dintre doi semiconductori de polarităţi opuse (de tip p, respectiv n) şi energie de goluri diferită între benzile de valenţă şi de conducţie. HETEROMETABOLĂ (< fr.; te} hetero- + gr. metabole „transformare") adj. fem. (Despre insecte) Cu metamorfoză incompletă, larvele semănând cu adultul, fără stadiul imobil de pupă (ex. lăcusta, gândacii de bucătărie); hemimetabolă. HETEROMORF.-Ă (< fr.) adj. (De-spre unele substanţe) Care are două sau mai multe forme cristaline diferite. HETEROPTERE (< fr. {i>; {s} hetero- + gr. pteron „aripă") s. n. pl. Ordin de insecte care au prima pereche de aripi pe jumătate chitinizată şi în rest membranoasă, a doua pereche fiind în întregime membranoasă (ex. ploşniţa). HETEROSFERĂ s. f. (< fr.; {s}. hetero- + sphaira „sferă") (METEOR.) înveliş al atmosferei, la peste 90-100 km, format din gaze uşoare, rarefiate din cauza disocierii moleculelor şi dispuse în patru straturi concentrice (azot molecular, oxigen, heliu şi hidrogen atomic). HETEROSTILJE (< fr.; hetero- + fr. zygote „zigot") s. m. (GENET.) Organism rezultat din unirea a doi gârneţi, genetic diferiţi, ale cărui caractere sunt instabile în descendenţă; h. posedă ambii factori ereditari (alele), fiind considerat un hibrid „impur" genetic. HETEROZIS (< fr. {i}; {s> hetero- lzygo]sis) s. n. (GENET.) Fenomen de creştere a vigorii, cu mult peste media de vigoare a părinţilor, şi chiar a raselor (soiurilor) din care provin, la Gydrgy J6zsef Hevesy hibrizii din prima generaţie, obţinuţi din organisme genetic diferite. HETEROZOM (< fr.) s. m. (GENET.) Alozom; heterocromozom; cromozom de sex. HETTNER [hetnar], Alfred (1859— 1941), geograf german. Prof. univ. la Leipzig, Tubingen şi Heidelberg. Contribuţii la fundamentarea ştiinţifică şi filozofică a geografiei („Geografia"). A condus expediţii în America de Sud (1882-1884, 1888-1890), Africa de Nord (1911) şi Asia de Est (1913-1914). HEUSS [hois], Theodor (1884-1963), om politic german. Fondator şi lider (din 1948) al Partidului Liber-Demo-crat. Preşedinte al R.F. Germania (1949-1959). Memorii. HEUTSZ [hotsj, Johannes Bene-dictus van (1851-1924), general şi administrator colonial olandez. Guvernator general al Indiilor Olandeze (1904-1909). A extins şi consolidat stăpânirea Olandei asupra celei mai mari părţi a Arh. Indonezian. HEVELIUS, Johannes (HEVEL, HO-WELCKE) (1611-1687), astronom german. Considerat fondatorul topografiei selenare (a întocmit primul atlas al suprafeţei Lunii). Studii privind eclipsele şi petele solare, precum şi fazele planetelor Mercur şi Saturn. A descoperit patru comete şi o stea variabilă. A întocmit un catalog (neterminat) stelar (cuprinde c. 1 500 de stele). HEVESY [haevse/i] Gyârgy Jâzsef (1885-1966), chimist ungur. Prof. univ. la Freiburg, Copenhaga şi Stockholm. Cercetări asupra mobilităţii ionilor şi a separării izotopilor. A descoperit (1923) elementul chimic hafniu, împreună cu D. Coster, şi metoda folosirii izotopilor radioactivi ca elemente trasoare în cercetarea proceselor chimice. Premiul Nobel pentru chimie (1943). HEWISH [hiuij], Antony (n. 1924), astrofizician britanic. Prof. univ. la Cambridge. Contribuţii în radioastrono-mie, la studiul pulsarilor (pe care i-a descoperit în 1967) şi al quasarilor. Premiul Nobel pentru fizică (1974), împreună cu M. Ryle. HEWITT [hjuit], Peter Cooper (1861-1921), inventator şi fizician american. A inventat (1901) lampa cu vapori de mercur. A descoperit principiul fundamental al amplificatoarelor cu tub vidat, folosite în radio. Cercetări în domeniul aeronauticii (în 1918 a construit un elicopter). 73 HEYROVSKf HEWLETT PACKARD [hyulit pae-kard], concern industrial american specializat în producţia de echipament electronic, calculatoare, imprimante etc. Fundat, în 1939, de William H. (n. 1913) şi David P. (1912-1996). HEX(A)- ({s} gr. hex ,,şase“) Eje-ment de compunere cu sensul „şase“, care formează substantive şi adjective. HEXAGLORBENZEN (< fr.) s. m. Compus chimic obţinut prin substituirea atomilor de hidrogen din benzen cu atomi de clor. Este întrebuinţat în sinteze organice, la combaterea mălurii grâului etc. HEXACLORCICLOHEXAN (< fr. (i>) s. m. Compus chimic sintetic, amestec de mai mulţi izomeri, dintre care izo-merul gamma este un bun insecticid; cunoscut sub numele comun internaţional de lindane. Din cauza persistenţei în ecosistem şi a acumulării sale în ţesutul adipos al animalelor, aria de aplicare este din ce în ce mai restrânsă. HEXACORALIER (< fr.) s. m. (La pl.) Subclasă de celenterate ce cuprinde animale caracterizate printr-un cali-ciu împărţit prin şase septe principale radiare, între care apar cicluri succesive de septe secundare (dediţei-de-ma-re, madreporari). Genurile actuale au în jurul gurii şase (sau un multiplu de şase) tentacule. Apar în Jurasic şi formează calcare recifale masive. HEXAEDRU (< fr., gr.) s. n. Corp geometric cu şase feţe. HEXAGON (< fr., gr.) s. n. Poligon cu şase laturi. HEXAGONAL, -Ă (< fr.) adj. în for-mă de hexagon. Sistem h. = sistem de cristalizare cu o axă de simetrie de gradul şase. Axele de coordonare în care se încadrează sunt în număr de patru. HEXAMETAFOSFAT (< fr.) s. m. (CHIM.) Polimer al metafosfatului de sodiu. Se întrebuinţează la dedurizarea apelor şi în industria petrolieră (la subţierea noroiului de sondă). HEXAMETILENTETRAMINĂ (< fr.) s. f. Substanţă chimică cristalină, folosită ca antiseptic în infecţiile renale şi intestinale şi ca intermediar la fabricarea răşinilor sintetice; urotropină. HEXAMETRU (< fr., gr.) s. m. Vers antic alcătuit din şase picioare în care predomină, în general, dactilul (obligatoriu în piciorul al cincilea); folosit de obicei în epopei, în satire şi scrisori (ex. la Homer, Hesiod, Lucreţiu, Ver- Thor Heyerdahl giliu, Horaţiu, luvenal ş.a.). ♦ (Impr.; în versificaţia modernă) Orice vers compus din şase picioare. HEXAN (< fr. {i}) s. m. Hidrocarbură alifatică saturată, care se prezintă sub forma mai multor izomeri. Este o substanţă lichidă, incoloră, volatilă, insolubilă în apă, solubilă în alcool, inflamabilă. Se obţine prin distilarea frac-ţionată a petrolului. Se foloseşte ca dizolvant. HEXASTIL (< fr. hexa- + gr. stylos „coloană") s. n. Edificiu sau monument cu şase coloane la faţada principală. HEXAVALENT (< fr.) adj. (Despre radicali sau elemente chimice) Care are valenţa şase. HEXQDĂ (< fr. fi>; {s> hex- + fr. [electrjode „electrod") s. f. Tub electronic cu vid, care are şase electroni: catodul, patru grile şi anodul. HEXQZA (< fr. ffl; {s> hex-) s. f. Nume generic dat monozaharidelor cu şase atomi de carbon în moleculă (ex. glucoza, galactoza, fructoza). HE YAN [ha yen] (190-249 d.Hr.), învăţat chinez. Adept al şcolii misterelor. Unul dintre fondatorii mişcării filozofice „conversaţia pură", care oferă o nouă interpretare textelor confucianiste Comeille J. Fr. Heymans cu ajutorul conceptelor taoiste,. respectiv a gândirii taoiste, cu ajutorul moralei confucianiste. HEYDRICH [haidrih], Reinhard (1904-1942), om politic naţional-so-cialist german. A organizat serviciul de securitate în cadrul S.S. german. Unul dintre creatorii Gestapo-u\u\. Adept al „soluţiei finale" vizând exterminarea evreilor europeni. Şef al Protectoratului Boemiei şi Moraviei (din 1941). Asasinat de patrioţii cehi; ca represalii, ocupanţii germani au ras de pe suprafaţa pământului localitatea Lidice. HEYERDAHL [heierdal], Thor (n. 1914), etnograf, arheolog şi explorator norvegian. Conducător al expediţiei „Kon-Tiki" (1947), a străbătut 8 000 de km în Oc. Pacific (între Callao, Peru şi arh. Touamotou) pe o plută din lemn de balsa, încercând să demonstreze ipoteza populării Poline-ziei de către amerindieni, veniţi aici pe plute. A condus expediţiile „Ra I" şi „Ra II" (1969-1970), de traversare a Atlanticului pe ambarcaţiuni din papirus, plecând din Safi (Maroc) către Antile. Expediţia „Tigris" (1977-1978), pe fl. Tigru, până în str. Bab el-Man-deb (atingând ţărmul actualului stat Djibouti). Expediţii arheologice în arh. Galâpagos (1954), în Insula Paştelui (1956, numită „Aku Aku") şi în arh. Maldive (1982-1983). A fundat (1949) Muzeul „Kon-Tiki" din Oslo. HEYM [haim], Georg (1887-1912), poet german. Lirică expresionistă prezentând în imagini terifiante, apocaliptice, declinul lumii moderne, singurătatea omului în ambianţa de indiferenţă a marilor oraşe („Ziua cea veşnică", „Umbra vitae", „Marathon"). HEYM [haim], Ştefan (pe numele adevărat Helmut Flieg) (n. 1913), scriitor şi ziarist german. Romane cu marcată tentă politică („Cazul Plasenapp", „Laurul amar", „Ochii raţiunii", „Relatare despre regele David"). Eseuri, reportaje. HEYMANS [heimans], Comeille Jean Frangois (1892-1968), medic şi farmacolog belgian. Prof. univ. la Gent. Contribuţii la studiul mecanismelor de reglare a respiraţiei. A descoperit pre-soreceptorii şi chemoreceptorii. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1938). HEYROVSK? [herofski], Jaroslav (1890-1967), chimist ceh. Prof. univ. la Praga. Inventatorul unei noi metode de analiză fizico-chimică, polarografia; HEYSE 74 Paul J. L. von Heyse a conceput şi construit polarograful. Premiul Nobel pentru chimie (1959). HEYSE [haize], Paul Johann Ludwig von (1830-1914), scriitor german. A făcut parte din „Cercul poeţilor miin-chenezi", continuatori ai tradiţiilor clasicismului şi romantismului. Operă marcată de cultul pentru frumosul ideal. Nuvele de factură lirică, descriptivă („Arrabbiata", „Fata din Treppi“), romane social-critice („Copiii lumii", „fn paradis"). Drame istorice („Violul Lucre-ţiei"). Traduceri din lirica italiană şi spaniolă. Premiul Nobel pentru literatură (1910). HEYWOOD [heiwud], John (c. 1497-c. 1580), dramaturg şi poet englez. Autor de epigrame, poeme alegorico-satirice şi interludii comice. Marchează trecerea de la drama medievală la comedia modernă; a înlocuit personajele alegorice cu tipuri umane şi a dezvoltat intriga („Cei patru P.“, „Vânzătorul de inocenţe şi călugărul"). HEYWOOD [heiwud], Thomas (c. 1574-1641), dramaturg englez. Autor a peste 200 de piese, caracterizate prin inventivitatea şi veridicitatea prezentării peisajului, atmosferei şi personajelor („Avertisment pentru femeile frumoase", „O femeie omorâtă prin bunătate"). HEZBOLLAH („Partidul lui Alah"), mişcare şiită libaneză, proiraniană, fundată după ocuparea de către trupele israeliene a unui important teritoriu în S Libanului (1982). Organizată potrivit modelului fundamentalist iranian, constituie principalul adversar at Israelului în S Libanului, urmărind crearea unui stat libanez care să fie guvernat după principiile stricte ale Islamului. HF (High Frequency), simbol internaţional pentru frecvenţa cuprinsă între 3 şi 30 MHz. Hf, simbol chimic pentru hafniu. HO, simbol chimic pentru mercur (hidrargir). 1 mm Hg = 133,3 Pa. HIACjNT (< fr., lat.) s. n. Varietate de zircon de culoare galben-roşiatică, transparentă până la tulbure, cu luciu adamantin şi aspect de cristale colum-nare. Utilizat ca piatră semipreţioasă şi pentru obţinerea dioxidului de zirconiu (conţine 67,1 %). HIALI.N, -Ă (< fr. {i>; {s} gr. hyalos „sticlă") adj. Care are înfăţişarea, transparenţa sticlei. ^ Ţesut h. = substanţă omogenă, clară, fără structură, în mod normal există în cartilaje, corpul vitros, glanda tiroidă, iar în unele tumori apare prin degenerarea ţesutului conjunctiv. ♦ (GEOL.) (Despre elementele componente ale rocilor magmatice) Care se prezintă sub formă sticloasă, datorită răcirii rapide a to-piturii din care s-au format. HIALINQZĂ (< fr.) s. f. (MED.) Transformare patologică a ţesutului conjunctiv în ţesut hialin; apare în unele boli cronice de inimă, de rinichi etc. HIALjT (< fr.; {s} gr. hyalos „cuarţ", „sticlă") s. n. Varietate de opal incoloră, transparentă, cu aspect de stalactite sau de globule reniforme, formată prin alteraţia hidrotermală a silicaţilor. Predomină în trunchiurile arborilor sili-cifiaţi. HIALOGRAF (< fr,; gr. hyalos „sticlă" + grapho „a scrie") s. n. Instrument cu dispozitive reglabile şi părţi transparente, cu ajutorul căruia se poate desena mecanic perspectiva. HIALOPLASMĂ (< fr. (ii) s. f. (HIST.) Ectoplasmă. HIAT (HIATUS) (< fr., lat.) s. n. (LINGV.) Alăturare a două vocale care fac parte din silabe diferite (fie în acelaşi cuvânt, fie în două cuvinte alăturate). ♦ Fig. Discontinuitate, întrerupere, gol. HIAWATHA [haiauo9e] (sec. 16), şef amerindian din tribul onondaga din America de Nord, care ar fi înfiinţat, în c. 1570, Confederaţia triburilor iroche-ze. Legenda îl înfăţişează ca pe o figură magică cu rol important în civilizarea poporului său. HIBERNA (< fr., lat.) vb. I intranz. (Despre animale) A petrece iarna în stare de viaţă latentă. HIBERNAL, -Ă (< fr., lat.) adj. De iarnă. HIBERNARE (< după fr. hibernation) s. f. (ZOOL.) Faptul de a hiberna; stare de viaţă latentă a unor animale (ex. ursul, ariciul, liliacul, popândăul) în timpul iernii. în cursul h., metabolismul este încetinit şi temperatura scăzută. V. diapauză şi estivaţie H. artificială = hibernoterapie. HIBERNOTERAPIE «s> lat. hibernus „de iarnă" + gr. therapeia „tratament") s. f. Stare asemănătoare aceleia a animalelor aflate în hibernare, realizată artificial (cu ajutorul medicamentelor), în scop terapeutic sau ca adjuvant în unele intervenţii chirurgicale; hibernare artificială. HIBINI, masiv muntos în NV Federaţiei Ruse (pen. Kola)..AIt. max.: 1 191 m (vf. Ceasnaciorr). Cele mai mari zăcăminte de apatit din lume. în oraşul Vudevrciorr se află cea mai nordică grădină botanică de floră alpină. HIBISCUS (cuv. lat.) subst. Gen de plante din familia malvaceelor, cu numeroşi reprezentanţi în ţinuturile calde, în special arbuşti (de exemplu, trandafirul chinezesc — H. rosa sinensis, la noi, arbuşti de apartament), sau bama (H. esculentus). HIBRJD, -Ă (< fr., lat.) s. m., adj. 1. S. m., adj. (Organism) provenit din încrucişarea a doi indivizi deosebiţi din aceeaşi specie sau din specii diferite. ♦ Metis, corcitură. 2. Adj. (Fig.) Alcătuit din elemente disparate. 3. S. m. (INFORM.) Element sau sistem realizat atât din componente analogice, cât şi numerice (de ex. calculatorul analogic ce utilizează pentru calcule elemente numerice de circuit şi care prezintă şi interfeţe pentru mărimi numerice). HIBRIDARE (după fr. hybridation) s. f. (BIOL.) Proces de obţinere a unui hibrid prin încrucişare sexuată sau vegetativă între organisme parentale deosebite genotipic. H. poate fi în interiorul speciei (intraspecifică) sau între specii diferite (interspecifică). 75 HIDRATARE HIBRIDIZARE (< engl. hybridization {i}) s. f. (CHIM.) Fenomen prin care, dintr-un număr de orbitali atomici de energie şi geometrie diferită, se obţine, prin contopire, acelaşi număr de orbitali cu energie şi geometrie identică, numiţi orbitali degeneraţi sau hibridizaţi. HJCKS [hiks], Slr John Richard (1904-1989), economist britanic. Prof. univ. la Oxford. Plecând de la teoria lui Keynes, a studiat relaţiile dintre politica monetară şi politica bugetară. Contribuţii importante la teoria valorii şi a preţului („Valoare şi capital", „Contribuţii la teoria ciclului afacerilor"). Premiul Nobel pentru economie (1972), împreună cu K. Arrow. HICLENIE (< hiclean, înv., „viclean") s. f. (în vechiul drept românesc) Felonie, trădare. HI.CORI (< fr. (i>) s. m. Arbore subtropical din familia juglandaceelor, asemănător cu nucul (Carya ovata). Din nuci de h. se prepară, în India, băutura cu acelaşi nume. Lemnul de h., tare, dens, foarte elastic, este folosit la fabricarea schiurilor şi a altor materiale sportive. HICSOŞI (< fr.) s. m. pl. Triburi nomade asiatice care au invadat Egiptul şi l-au stăpânit în sec. 18-16 Î.Hr. HIDA, com. în jud. Sălaj, pe Almaş; 3 203 loc. (1998). Pomicultură (meri, pruni, peri). Biserici de lemn cu acelaşi hram — Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil —, în satele Baica (1643-1645), Hida (sec. 18) şi Miluani (1783); bisericile de lemn Sf. Apostoli Petru şi Pavel (1494, refăcută în sec. 17) şi Adormirea Maicii Domnului (sec. 16), în satele Sânpetru Almaşului şi Miluani. HIDALGO (cuv. sp.) s. m. Denumire dată nobilimii mici şi mijlocii din Spania, în sec. 12-17. Termenul a apărut Sir John Richard Hicks la sfârşitul sec. 12, iar în sec. 13-14 desemna clasa cavalerilor, care au avut un rol important în vremea Re-conquistei. HIDALGO, mic asteroid (diametru 40-60 km), cu orbita foarte înclinată (42°) faţă de planul eclipticii. Descoperit în 1920 de astronomul W. Baade. HIDALGO [idalgoj, stat în Mexic, în SV Pod. Mexican; 21 mii km2; 1,88 mii. Ioc. (1990). Centrul ad-tiv.: Pachuca [de Soto]. Expl. forestiere şi de min. auro-argentifere, plumb şi cupru. Cereale. Viticultură. Creşterea animalelor. HIDALGO Y COSTILLA [idalgo i kostjja], Miguel (1753-1811), preot mexican. Erou naţional. Unul dintre conducătorii Războiului de Independenţă împotriva dominaţiei spaniole. înfrânt la Caîderon, lângă Guadalajara, a fost prins şi executat. HIDAPOGEN (gr. hydor „apă" + ge-nesis „formare") adj. (Despre minerale) Formate din soluţiile magmatice bogate în apă. HIDARTROZĂ (< fr. {i>; te> gr. hydor „apă" + fr. arthroze „artroză") s. f. (MED.) Acumulare de lichid seros sau purulent în articulaţii, care determină mărirea volumului acestora. HIDATIC (< fr.) adj. (MED.) Chist ~ v. chist HIDATIOZĂ (< fr., engl, {i}) s. f. (MED.) Contaminare a unui organism cu forma larvară de Taenia echino-coccus, manifestată prin apariţia de chisturi hidatice în diverse organe. HIDATQDĂ (< fr. {i>; (s> gr. hydor „apă" + odos „cale") s. f. (BOT.) Formaţie epidermică a frunzelor, cu structuri diferite, având funcţia de a elimina apa sub formă de picături. HIDDEN PEAK [hjdn pi:k] v. Gasherbrum. HIDEYOSHI v. Toyotomi Hideyoshi. HIDIŞELU DE SUS, com. în jud. Bihor; 3 260 loc. (1998). Biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18, pictată în 1778), în satul Hidişelu de Jos. HIDQS, -OASĂ (< fr.) adj. Foarte urât; slut, scârbos, dezgustător. HIDOŞENIE (< hidos) s. f. Urâţenie; sluţenie. HIDRA (< n. pr. Hydra), constelaţie din emisfera australă, situată la S de constelaţiile Fecioara, Corbul, Cupa şi Cancerul. Conţine un şir de 13 stele mai strălucitoare. HIDRACARIENI (< fr.; {s} gr, hydor „apă" + fr. acariens „acarieni") s. m. pl. Grup eterogen de acarieni adaptaţi la viaţa acvatică (ex. păianjenul de apă). HIDRACID (< fr.) s. m. Acid compus dintr-un halogen sau un metaloid din grupa oxigenului şi unul, respectiv, doi atomi de hidrogen (ex. acid clorhidric, acid sulfhidric etc.). HIDRA (HYDRA) DIN LERNA (în mitologia greacă), monstru din lacul Lerna (Pelopones), pe- care-l otrăvea cu respiraţia celor 100 de guri ale celor 100 de capete, ce se regenerau atunci când erau retezate. Ucisă de Herakles („una dintre cele 12 munci"), care i-a retezat unicul cap nemuritor şi i le-a ars pe celelalte. HIDRAMNIQS (< fr. {i}) s. n. (MED.) Prezenţa unei cantităţi mari de lichid (peste 1,5 I) în amnios. HIDRANT (< fr.; {s} gr. hydor „apă") s. n. Dispozitiv de închidere şi deschidere care permite legarea furtunurilor cu debit mare (ex. pentru stins incendii, la irigaţii etc.) la conducta.de distribuţie a apei. HIDRARGILIT (< fr. {i}; {s> gr. hydor „apă" + argilos „argilă albă") s. m. (MINER.) Hidroxid natural de aluminiu format, în general, în condiţii exogene, de climă caldă tropicală şi subtropicală. Are culoare albă, luciu sticlos-si-defiu, aspect de agregate radiale foioase, solzoase sau de formaţiuni stalactitice. La temperaturi mari trece în corindon. Este minereu de aluminiu (sub formă de bauxită, conţine 65,43% corindon); gibbsit. HIDRARGIR (< fr., gr.) s. n. (CHIM.) Mercur. HIDRARGIRJSM (< fr.) s. n. (MED.) Intoxicaţie provocată de vaporii sau sărurile de mercur; poate fi acută sau cronică. HIDRAT (< fr. {i>; {s} gr. hydor „apă") s. m. 1. Substanţă chimică solidă, de obicei sare, uneori acid, bază sau chiar substanţă simplă, cristalizată cu una sau cu mai multe molecule de apă de cristalizare. 2. Denumire improprie folosită pentru hidroxid. 3. (BIOCHIM.) Hidraţi de carbon = glucide, zaharuri, zaharide. HIDRATA (< fr.) vb. I refl. (Despre substanţe chimice) A se combina cu apa. HIDRATARE (< după fr. hydratation) s. f. 1. (CHIM.) Faptul de a se hi-drata; interacţiunea dintre particulele HIDRAULIC 76 unei substanţe dizolvate (molecule sau ioni) şi moleculele de apă. H. este însoţită de degajare de căldură. 2. (MED.) Introducere de apă în organism în caz de hemoragii, vărsături ş.a. HIDRAULIC, -A (< fr., lat.) adj. Care aparţine hidraulicii; care funcţionează prin presiunea apei sau a altor lichide. ❖ Presă h. = presă al cărei mecanism este constituit dintr-un cilindru cu piston acţionat de un lichid (apă, ulei etc.) sub presiune. HIDRAULICĂ (< fr.) s. f. Ştiinţă care studiază legile de echilibru şi de mişcare a fluidelor din punctul de vedere al aplicaţiilor în tehnică. HIDRAZJDĂ (< engl. hydrazide {i}) s. f. (CHIM.) Compus organic derivat al hidrazinei. E o substanţă cristalină, cu caracter bazic şi însuşiri reducătoa-re, folosită în diferite^ sinteze organice. H. acidului izonicotinî(fieste utilizată în tratamentul tuberculozei, sub diferite denumiri comerciale. HIDRAZINĂ (< fr. fi}) s. f. (CHIM.) Combinaţie chimică a azotului cu hidrogenul. Este un lichid incolor care fumegă în aer. Folosită ca antioxidant, reducător, combustibil pentru rachete etc. HIDRAZOBENZEN (< fr.) s. m. (CHIM.) Derivat al hidrazinei sub formă de cristale incolore, cu miros de camfor. Se foloseşte la fabricarea benzi-dinei, ca insecticid etc. HIDRAZQNĂ (< fr.) s. f. (CHIM.) Combinaţie organică rezultată prin condensarea hidrazinei cu un compus carbonilic (aldehidă sau cetonă). HIDRĂ (< fr.; n. pr. Hydra) s. f. I. V. Hidra. ♦ Fig. Rău ce apare cu toate măsurile luate pentru a-l stârpi. 2. (ZOOL.) Celenterat dulcicol fixat care are 6-8 tentacule în jurul gurii (Hydra). Hidră (2) HIDREMIE (< fr. {i>; {s} gr. hydor „apă“ + haima „sânge") s. f. (MED.) Creşterea compensatorie a plasmei sangvine întâlnită în hemoragii puternice, în anemii grave etc. HIDRI.E (< gr. hydria) s. f. (în Antichitate) Vas mare de forma unei amfore cu mânere, din ceramică sau metal, folosit pentru transportul şi păstrarea apei. HIDR(O)- ({s} gr. hydor ,,apă“) Element de compunere cu sensul „care se referă la apă sau la hidrogen"; serveşte la formarea unor substantive şi adjective. HIDROACUSTICÂ (< hidro- + acustică) s. f. Ramură a acusticii care studiază producerea, propagarea şi captarea undelor sonore în mediile acvatice, în scopuri de locaţie şi de telecomunicaţie subacvatică. HIDROAMELIORAŢII (< hidro- + a-melioraţie) s. f. pl. Lucrări de îmbunătăţiri funciare menite să creeze şi să menţină un raport favorabil între apă şi alţi factori ai fertilităţii solului pe terenurile cu deficit sau cu exces de apă (îndiguiri, desecări, irigaţii etc.). HIDROAVION (după fr. hydravion) s. n. Aeronavă de tip avion, având un echipament propulsor, precum şi un dispozitiv de amerizare (înlocuind trenul de aterizare), care îi permite să plutească pe apă. H. este dotat şi cu dispozitive de remorcare, ancorare, salvare pe apă şi catapultare de pe puntea navelor. HIDROBICICLETĂ (< hidro- + bicicletă) s. f. Ambarcaţie sportivă de agrement echipată cu un mecanism propulsor acţionat prin pedale. HIDROBIOLOGIE (fr. {i>; {s> hidro-+ bios „viaţă" + logos „studiu") s. f. Ştiinţă care studiază raporturile dintre organismele acvatice şi mediul acvatic în totalitatea lui. Cuprinde trei mari direcţii de cercetare: oceanologia (biologia marină), limnobiologia (biologia apelor interioare) şi freatobiologia (biologia apelor subterane). Permite stabilirea măsurilor de ameliorare şi protecţie biotică a mediilor acvatice. HIDROBION ({s} hidro- + gr. bios „viaţă") s. n. Vas din tablă sau din lemn, de dimensiuni variabile, utilizat pentru transportul peştilor vii. Este prevăzut cu instalaţii pentru aerisirea apei. HIDROBUZ (< hidro- + [autojbuz) s. n. Navă de mic tonaj, utilizată de obicei pentru transportul pasagerilor de-a lungul coastei mării. HIDROCARBURI (< fr.) s. f. p|. (CHIM.) Compuşi organici formaţi din carbon şi hidrogen. După modul în care se leagă între ei atomii de carbon, se deosebesc următoarele tipuri: h. aciclice, saturate sau parafinice (al-cani); h. aciclice, nesaturate, cu o dublă legătură sau olefinice (alchene)] h. aciclice, nesaturate, cu două duble legături (diene) sau cu mai multe duble legături (poliene); h. aciclice, nesaturate, cu o triplă legătură sau ace-tilenice (alchine); h. ciclice, saturate sau cicloparafinice (cicloalcani); h. aromatice (arene). Se găsesc în petrol şi în gudroanele de la distilarea cărbunilor; se obţin şi pe cale sintetică. HIDROCEFALJE (< fr.; {s> hidro- + gr. kephale „cap") s. f. (MED.) Acumulare excesivă de lichid cefalorahidian în ventricul» cerebrali şi în spaţiile subarahnoidiene, însoţită de atrofia creierului, iar la copii şi de creşterea progresivă a volumului cutiei craniene incomplet osificate. HIDROCELULQZÂ (< fr. fi}) s. f. (CHIM.) Celuloză parţial degradată prin acţiunea acizilor minerali. HIDROCENTRALA (< fr.) s. f. Cen-trală hidroelectrică. HIDROCHIMIE (< fr.) s. f. Ştiinţă care studiază compoziţia chimică a apelor naturale şi variaţia ei sub influenţa factorilor fizici, chimici şi biologici. HIDROCHINQNÂ (< fr. fi}) s. f. Substanţă chimică obţinută prin reducerea chinonei. Se foloseşte ca revelator în fotografie. HIDROCICLON (< fr.) s. n. Aparat de clasare şi de concentrare a materialelor granulare, în care separarea granulelor se face sub acţiunea forţei centrifuge, exercitată de un curent de apă. HIDROCQRA (< fr. fi}; fe} hidro- + gr. khorein „a se deplasa") adj., s. f. (Plantă) ale cărei fructe sau seminţe sunt adaptate la răspândirea prin intermediul apei (ex. cucuta, cocotie-rul etc.). Hidrobuz 77 HIDROGRAF HIDROCRATIC, -Ă (< fr.; {s> hidro-+ gr. kratynein „a se consolida") adj. Mişcări hidrocratice = mişcări ale suprafeţei oceanelor, mărilor, lacurilor, provocate de schimbările volumului de apă: procese hidrochimice, evaporări intense etc.; cele mai puternice s-au manifestat în Cuaternar, în fazele glaciare şi interglaciare. HIDROCULTURĂ (< hidro- + cui-tură) s. f. Cultivarea plantelor în apă sau în soluţii nutritive. HIDROD1NAMICĂ (< fr. fi}) s. f. Ra-mură a hidromecanicii care studiază legile de mişcare a lichidelor. H. are numeroase aplicaţii practice în domeniul construirii navelor şi al barajelor, la scurgerea apelor prin conducte şi la punerea în mişcare a turbinelor <0* H. magnetică = ştiinţă despre mişcarea mediilor electroconductibile (metale, lichide, electroliţi, plasmă) într-un câmp magnetic şi a cărei bază teoretică o constituie ecuaţiile hidrodinamicii. Are aplicaţii practice în construirea de generatoare şi pompe magnetohidro-dinamice sau în realizarea fuziunii termonucleare dirijate. HIDROELECTRIC, -Ă (< fr. fi}) adj. (Despre centrale electrice) Care utilizează debitul şi căderea unui sector al unui râu sau fluviu pentru producerea energiei electrice. HIDROELEVATOR (< hidro- + elevator) s. n. Dispozitiv utilizat pentru ridicarea şi îndepărtarea apei şi a noroiului din săpăturile executate cu mijloace hidromecanice. HIDROFIL, -Ă (< fr. fi}; fe} hidro- + gr. philos „iubitor'4) adj., s. f. 1. Adj. (CHIM.; despre substanţe chimice sau sisteme) Care au afinitate pentru apă. 2. Adj., s. f. (BOT.) (Plantă) ale cărei flori se polenizează prin intermediul apei (ex. orzoaica de baltă); hidro-gamă. HIDROFIUE (< fr. {i» s. f. (CHIM.) Proprietate a unor substanţe de a fi hidrofile (1) datorită unor atracţii puternice între apă şi anumite grupări funcţionale din molecula lor. HIDROFINARE (< după engl. hydrofining) s. f. (CHIM.) Operaţie de eliminare prin hidrogenare catalitică a sulfului sau a unor compuşi care conţin sulf din unele produse petroliere, aplicaţă în scopul desulfurării lor. HIDROFITĂ (< fr. {i>; {s} hidro- + gr. phyton „plantă") adj., s. f. (Plantă) adaptată la viaţa acvatică (ex. nufărul, broscariţa). HIDROFOB, -Ă (< fr. {i>; {s> hidro-+ gr. phobos „teamă") adj., s. m. şi f. 1. Adj. (Despre substanţe chimice sau sisteme) Care nu au afinitate pentru apă; hidrofug; (despre organisme) care evită apa; (despre materiale) care nu se îmbibă cu apă (ex. bitumul, gudronul, parafina etc.). 2. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de hidro-fobie (2). HIDROFOBIE (< fr. {i}) s. f. 1. (CHIM.) Proprietate a unei substanţe de a fi hidrofobă (1). 2. (MED.) Teamă morbidă de contactul corporal cu apa. ♦ Aversiune faţă de ingerarea apei şi a lichidelor întâlnită în tetanos, meningită, turbare etc. HIDROFON (< fr.) s. n. Traductor electroacustic imers (montat pe o navă sau lângă mal) destinat captării şi transformării oscilaţiilor acustice în oscilaţii electrice. A fost inventat de Max Mason, în 1917. Este folosit la prospecţiunile petroliere, explorarea seismică a mărilor şi oceanelor, detectarea bancurilor de peşti. HIDROFOR (cf. gr. hydrophoros „purtător de apă") s. n. Instalaţie compusă dintr-o pompă de apă, recipiente de presiune compensatoare şi un compresor de aer; asigură presiunea necesară în reţeaua de distribuţie a apei dintr-o clădire înaltă, dintr-un cartier etc. HIDROFUG (< fr.; {s} hidro- + lat. fugio „a fugi") adj. Hidrofob (1). HIDROFUGARE (< hidrofug) s. f. Operaţie de finisare a ţesăturilor care urmăreşte micşorarea capacităţii de umezire a acestora fie prin apretare, fie prin modificarea structurii chimice a fibrelor. HIDROGAMA (< fr. {i}) adj., s. f. (BOT.) Hidrofilă (2). HIDROG0- (< fr. fi}) s. n. (CHIM.) Gel al unui coloid în care mediul de dispersie este apa. HIDROGEN (< fr. {i>; {s} hidro- + gr. gennao- „a produce") s. n. Element chimic (H; nr. at. 1, m. at. 1,008, p.t. -259°C, p.f. -252,8°C). Gaz incolor, inodor, insipid, inflamabil, de 14,4 ori mai uşor decât aerul. Este foarte răspândit, reprezentând peste 70% din materia Universului. H. se găseşte în natură atât în stare liberă (în păturile superioare ale atmosferei, în unele gaze naturale), cât şi sub formă de combinaţii (apa, substanţele organice etc). Se combină cu multe elemente, formând hidruri. în combinaţii funcţionează monovalent. Se obţine prin electroliza apei, prin descompunerea termică a metanului etc. Este întrebuinţat în industrie, în numeroase sinteze (amoniac, carburanţi etc.), precum şi, recent, ca sursă alternativă de energie (automobile alimentate cu h.). A fost descoperit de H. Cavendish, în 1766. H, fosforat = combinaţie a fosforului cu hidrogenul. Gaz incolor, foarte toxic, este un puternic agent reducător. Sin. fosfină. H. greu = deu-teriu. H. sulfurat = combinaţie a sulfului cu hidrogenul. Gaz incolor, cu miros de ouă stricate, toxic, întrebuinţat ca reactiv în chimia analitică. Sin. acid sulfhidric. Bombă cu h. v. bombă. HIDROGENARE (< după fr.) s. f. Reacţie prin care se introduce hidrogen în molecula unei combinaţii ■ chimice. Este folosită în general pe scară industrială (de ex.: obţinerea benzinelor sintetice, a grăsimilor, prelucrarea ţiţeiului etc.). HIDROGENERATOR (< germ.) s. n. Generator electric, în general de curent alternativ, acţionat de un motor hidraulic (turbină hidraulică). HIDROGENOUZÂ (fe} fr. hidrogener + gr. lysis „descompunere") s. f. (CHIM.) Reacţie simultană de hidrogenare şi de rupere a unei catene de atomi de carbon. HIDROGEOCHIM1E (< hidro- + geo-chimie) s. f. Metodă geochimică de prospecţiune bazată pe analiza cantitativă şi calitativă a sărurilor din apele superficiale (provenite din zăcămintele de ţiţei sau indicând existenţa unor asemenea acumulări). HIDROGEOLOGIE (< fr. {i>; {s} hidro- + geologie) s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul distribuţiei, regimului, dinamicii, bilanţului şi genezei apelor subterane; cuprinde şi prospecţiunea, exploatarea şi captarea acestora pentru alimentarea cu apă a populaţiei, industriei etc. şi a pregătirii lucrărilor hidrotehnice de desecare, de evacuare din lucrările miniere etc. HIDROGLISOR (< fr.) s. n. (NAV.) Ambarcaţie foarte rapidă, cu fundul plat, cu propulsie prin elice aeriană sau reactor. HIDROGRAD (< fr. {i>; {s} hidro- + lat. gradus „treaptă") s. n. (GEOGR.) Unitate de măsură care reprezintă a zecea parte din amplitudinea maximă a tuturor nivelurilor înregistrate într-o lungă perioadă de timp, într-un sector oarecare a unui curs de apă. HIDROGRAF (< fr. (i>; {s> hidro- + gr. graphein „a scrie") s. n. (GEOGR.) HIDROGRAF1E 78 Diagramă care redă variaţia în timp a debitelor unui curs de apă într-un anumit sector sau la un post hidrometric. HIDROGRARE (< fr. {i}; {s} hidro-+ gr. graphe „descriere") s. f. Ramură a hidrologiei care se ocupă cu descrierea şi caracterizarea apelor de Suprafaţă de pe un teritoriu, executând hărţile reţelei fluviale, ale lacurilor, ţărmurilor, curenţilor marini şi reliefului submarin. HIDROIZOHIPSĂ s. f. (GEOL.) Linie care uneşte punctele de egală înălţime ale suprafeţei libere a apelor subterane freatice. HIDROIZOPIEZĂ s. f. (GEOL.) Linie care uneşte punctele de egală presiune piezometrică a apelor subterane ascensionale sau arteziene. HIDROLACOLIT (< fr.) s. m. (GEOGR.) Ridicătură rotundă sau ovală, înaltă până la 50, m, formată în zonele subpolare cu îngheţ relativ a-dânc al solului, prin crearea în interior a unei lentile de gheaţă; pingo. HIDROLAZÂ (< fr. fi}) s. f. (BIOCHIM.) Enzimă care catalizează reacţiile de hidroliză (ex. carbohidraze, amidaze, peptidaze). Are un rol important în metabolismul substanţelor alimentare (degradează moleculele mari în componenţi simpli, accesibili resorbţiei). HIDROLIZĂ (< fr. fi}; fe} hidro- + gr. lysis „descompunere") s. f. Reacţie chimică între ionii unei sări şi ionii apei, cu formarea unui acid slab, a unei baze slabe sau a ambelor; reacţie chimică între un compus organic şi apă, care se produce în prezenţa unui catalizator. HIDROLOCATIE (< fr.) s. f. Sistem folosit de nave pentru determinarea poziţiei diferitelor obiecte aflate în apă; se bazează pe proprietatea undelor sonore de a fi reflectate de obstacolele întâlnite. HIDROLOGIC, -A (< fr. fi}) adj. (GEOGR.) Care aparţine hidrologiei, care se referă la hidrologie. Bilanţ h. = raportul dintre cantitatea de apă primită şi cea cedată de un bazin hidrografic într-o unitate de timp (de obicei un an); elementele sale principale sunt: precipitaţiile atmosferice, scurgerea apei la suprafaţă, evaporarea şi infiltrarea. Regim h. = evoluţia medie în timp a debitelor unei ape curgătoare. Este determinat de regimul climatic şi de structura bazinului hidrografic. HIDROLOGIE (< fr. {i}; (s> hidro- + gr. logos „studiu") s. f. Ştiinţă care studiază originea apelor continentale şi marine, proprietăţile fizico-chimice, dinamica lor, raporturile cu celelalte geo-sfere, circuitul apei în natură, în vederea folosirii lor raţionale. Cuprinde: oceanografia, limnologia, telmatologia (mlaştinile), potamologia (h. fluviatilă), glaciologia, hidrometria. HIDROMANIE (< germ.) s. f. (MED.) Tulburare psihică a cărer caracteristică este tendinţa de sinucidere prin înec; se întâlneşte frecvent la bolnavii de pelagră. HIDROMECANICĂ (< fr.) s. f. Ra- mură a mecanicii al cărei obiect îl constituie studiul legilor de echilibru şi de mişcare ale fluidelor, precum şi acţiunea lor asupra corpurilor solide cu care vin în contact. HIDROMECANIZARE (< hidro- + mecanizare) s. f. Ansamblul procedeelor de mecanizare, cu ajutorul curenţilor de apă, a lucrărilor de excavare, transportare şi depunere a materialelor rezultate, aplicate în exploatările din cariere, în mine, la săparea canalelor, la construcţii de terasamente, diguri şi rambleuri etc. HIDROMEL (< fr.; {s> hidro- + gr. meii „miere") s. n. Băutură alcoolică obţinută prin fermentarea mierii de albine cu apă. HIDROMETALURGjE (< fr. {i}) s. f. Ramură a metalurgiei care se ocupă cu extragerea metalelor din minereuri cu ajutorul soluţiilor apoase, prin solu-bilizare, filtrare, precipitare etc. HIDROMETEORI (< fr.) s. m. pl. Formele pe care le îmbracă produsele de condensare (şi sublimare) a vaporilor de apă pe sol, în stratul de aer din apropierea acestuia şi în atmosfera liberă. HIDROMETRJE (< fr. {i}) s. f. Disciplină a hidrologiei al cărei obiect de studiu îl constituie culegerea şi prelucrarea datelor hidrologice, precum şi cunoaşterea aparaturii instalaţiilor aferente, în vederea realizării proiectelor de construcţii hidrotehnice şi a planurilor de gospodărire a surselor de apă. HIDROMETRU (< fr. {i>; (s> hidro- + gx. metron „măsură") s. n. 1. Aparat pentru măsurarea densităţii şi a vitezei de curgere a lichidelor. 2. Manometru metalic cu scara gradată în unităţi de coloană de apă, cu ajutorul căruia se măsoară nivelul unui curs de apă. HIDROMODUL (< fr.) s. m. Debit de apă, exprimat în litri pe secundă, necesar în timpul unui sezon pentru irigarea suprafeţei de un hectar, calculat pentru fiecare cultură agricolă. HIDROMONITOR (< germ.) s. n. Dispozitiv folosit la tăierea şi la transportul hidromecanizat al pământului, al rocilor friabile sau al minereurilor metalifere dezagregate; este compus dintr-o ţeavă metalică cu ajutaj, racordată la o conductă de apă sub presiune şi care proiectează un jet puternic de apă. HIDROMORF, -Ă (< fr.; {s} hidro- + gr. morphe „formă") adj. (Despre grupe de soluri sau orizonturi de sol) Ale căror caractere se datorează prezenţei temporare sau permanente a apei: exces de umiditate (înmlăştinare), apă freatică la mică adâncime (ex. solurile de fâneaţă, turbogleice, pseudogleice, de mangrove ş.a.). HIDRONEFROZĂ (< fr. {i}) s. f. (MED.) Acumulare de urină în caliciile şi bazinetul renal din cauza unui obstacol pe ureter. HIDRONIME (< fr. {i}), s. f. Totalitatea numelor de ape (dintr-o anumită zonă). HIDRONIU (< fr. {i}) s. m. (CHIM.) Ion rezultat din unirea protonului cu o moleculă de apă. în soluţiile apoase ale acizilor, protonii nu există în stare liberă, ci sub forma ionilor de hidroniu; oxoniu. HIDROPEROXjD (< germ.) s. m. H. de cumen = compus chimic obţinut prin oxidarea cu aer a cumenului (izopropilbenzenului). Este întrebuinţat ca intermediar la fabricarea fenolului şi a acetonei din benzen şi propilenă. H1DROPIC, -Ă (< fr.; lat. {s} hidro-+ gr. ops „înfăţişare") s. m. şi f., adj. (MED.) (Persoană) care suferă de hidropizie. HIDROPIZIE (< fr.; {s}) s. f. (MED.) Acumulare patologică de apă în ţesuturi şi în cavităţile naturale ale organismului. HIDROPLANARE (< după fr.) s. f. Deplasare a unui hidroavion pe apă prin autopropulsie aerodinamică. HIDROPONIC, -A (< fr. fi}) adj. Cultură ~ = cultură legumicolă sau flo-ricolă în care pământul este înlocuit fie cu soluţii nutritive, fie cu uh substrat de pietriş sau de nisip prin care circulă permanent apă cu îngrăşăminte chimice. Are avantajul scurtării perioadei de vegetaţie, lipsei buruienilor, 79 HIELSCHER evitării pierderilor de substanţe nutritive etc. în prezent, este studiată de NASA, ca o posibilă metodă de cultivare a plantelor în navele spaţiale, pe alte planete etc. HIDROSADENITĂ (< fr.; {s} gr. hydor „sudoare" + aden „glandă") s. f. (MED.) Inflamaţie a glandelor sudo-ripare. HIDROSCALĂ (< hidro- + escală) s. f. Aeroport care cuprinde ansamblul instalaţiilor necesare decolării, amerizării, adăpostirii şi întreţinerii hidro-avioanelor. HIDROSEPARATQR (< hidro- + separator) s. n. Instalaţie de separare şi eliminare a sterilului cu ajutorul unui curent ascendent de apă, folosită la prepararea mecanică a cărbunilor cu dimensiuni medii şi mici. HIDROSFERĂ (< fr. {i>; {s> hidro- + gr. sphaira „sferă") s. f. (GEOGR.) învelişul de apă al globului pământesc, cuprins între atmosferă şi litosferă, incluzând Oceanul Planetar (care ocupă 70,8% din suprafaţa Pământului) şi apele continentale (inclusiv cele subterane), zăpezile şi gheţurile. HIDROSQL (< fr. {i}; {s} hidro- + lat. solubilis „solubil") s. n. (CHIM.) Sistem coloidal solubil, în care mediul de dispersie este apa. HIDROSOLUBIL, -A (< fr.) adj. (De-spre substanţe) Care se dizolvă în apă. HIDROSTAT (< fr.) s. n. Aparat pentru cercetări şi lucrări subacvatice care poate fi folosit până la adâncimi de 300 m. Are forma unei camere sferice sau cilindrice în care se află echipajul (1-3 persoane), aparatura de cercetare, sistemele de reglare a aerului etc. HIDROSTATIC, -A (< fr.) adj. Re-feritor la hidrostatică, care aparţine hidrostaticii. O- Balanţă h. = balanţă care serveşte la determinarea densităţii corpurilor prin cântărirea lor mai întâi în aer, iar apoi cufundate într-un lichid. HIDROSTATICA (< fr. fi» s. f. Par-te a hidromecanicii care studiază echilibrul fluidelor; statica lichidelor. A fost fundamentată de Arhimede, Galilei, Torricelli şi Pascal. Legile h. prezintă o importanţă deosebită în construcţia barajelor, în sistemele de alimentare cu apă etc. HIDROSULFIŢI (< fr. (i>) s. m. pl. (CHIM.) Denumire improprie pentru ditioniţi. HIDROSULFURQS (< fr.) adj. Acid ~ = acid ditionos. HIDROTEHNIC, -A (< fr. fi>) adj. Privitor la hidrotehnică, care aparţine hidrotehnicii; care se referă la folosirea apei şi a energiei hidraulice. O- Sistem h. = ansamblu de construcţii şi de amenajări constituit din noduri hidrotehnice reunite prin cursuri de apă amenajate sau prin construcţii de transport al apei (canale, conducte); este destinat utilizării în scopuri energetice, pentru navigaţie, irigaţii, alimentări cu apă, piscicultură etc. HIDROTEHNICA (< fr. fi>) s. f. Ra-mură a tehnicii care se ocupă cu proiectarea şi executarea lucrărilor de folosire a apei (navigaţie, irigaţii şi desecări, alimentări cu apă), a energiei hidraulice şi a lucrărilor de prevenire a distrugerilor provocate de ape (regularizarea cursului râurilor, îndiguiri), precum şi cu studiul metodelor de realizare a acestor obiective. HIDROTERAPIE (< fr. {i>; (s> hidro-+ gr. therapeia „tratament") s. f. (MED.) Folosire terapeutică a apei având diverse temperaturi, sub formă de duşuri, băi, aburi etc. HIDROTERMAL, -A (< fr. fi>; (s) hidro- + gr. thermos „cald") adj. Care se referă la ape fierbinţi provenite din răcirea topiturilor magmatice. -O Proces h. sau fază h. = ultima fază din procesul de consolidare a magmei, care se desfăşoară la temperaturi cuprinse între 500 şi 100°C, caracterizată prin separarea unei soluţii reziduale apoase şi fierbinţi, din care, pe crăpăturile scoarţei terestre, se formează şi se depun minerale metalice, sulfaţi, carbonaţi, cuarţ. în funcţie de temperatura pe care o au, soluţiile apoase fierbinţi pot fi hipertermale (500-300°C), mezo-termale (300-175°C) şi epitermale (175—50°C). Ele acţionează asupra formaţiunilor traversate, schimbându-le compoziţia chimică şi structura. HIDROTIPIE (< fr.) s. f. Procedeu de realizare a fotografiilor în culori, cu ajutorul căruia, pornind de la negativul în culori, se obţin, prin copiere succesivă, matriţe în relief, care se colorează cu coloranţi solubili în apă şi care se transpun cu ajutorul unor maşini speciale pe noul film. Este folosit mai ales la copierea filmelor cinematografice în culori (ex. procedeul „tehnicolor"). HIDROTROPISM (< fr. {i>; {s} hidro-+ gr. trope „întoarcere") s. n. (BOT.) Mişcare de orientare a organelor vege- tative către zonele mai umede ale solului. HIDROXIACJD (< engl.) s. m. (CHIM.) Acid organic care conţine în moleculă grupe hidroxil şi carboxil; oxiacid (2). HIDROXIL (< fr. (i>) s. m. (CHIM.) Grupare monovalentă (-OH), formată dintr-un atom de hidrogen şi un atom de oxigen; oxidril. HIDROXILAMINA (< fr. fe}) s. f. Compus chimic obţinut prin reducerea electrolitică a acidului azotic. Este un agent reducător puternic, folosit sub formă de clorhidrat sau de sulfat în tehnica fotografică sau în sinteze de medicamente etc. HIDROXIZI (< fr. {i}) s. m. pl. Compuşi chimici care conţin în moleculă una sau mai multe grupări hidroxil (-OH). Hidroxid de aluminiu = compus alb, gelatinos, insolubil în apă, cu caracter amfoter; este întrebuinţat ca mordant în vopsitorie şi în instalaţiile de limpezire a apelor. Se găseşte în natură sub formă de hidrargilit şi ca bayerit. Hidroxid de amoniu = compus obţinut prin dizolvarea amoniacului în apă. Soluţia are caracter uşor bazic; nu se poate izola în stare pură. Hidroxid de calciu = compus obţinut prin combinarea oxidului de calciu cu apa (stingerea varului). Este puţin solubil în apă. Soluţia are reacţie bazică puternică (se mai numeşte şi apă de var). Suspensia de h. de c. în apă (laptele de var) este folosită la văruit. Sin. var stins. Hidroxid de potasiu = compus cristalin, alb, higroscopic. Bază puternică, folosită la fabricarea săpunurilor moi, a săpunului de ras, a sărurilor de potasiu. Sin. potasă caustică. Hidroxid de sodiu = compus solid, alb, higroscopic. Bază puternică, întrebuinţată la fabricarea săpunului, la rafinarea uleiurilor vegetale, în industriile petrolieră şi textilă (la mercerizarea bumbacului). Sin. sodă caustică. HIDROZOAR (< fr.; fe} hidro- + gr. zoon „animal") s. n. (La pl.) Clasă de celenterate marine şi dulcicole, coloniale sau solitare, care cuprinde hidrele şi meduzele cu văl; (şi la sg.) animal din această clasă. HIDRURA (< fr.) s. f. (CHIM.) Combinaţie binară a hidrogenului cu un alt element chimic. <0* H. de bor = boran. HIELSCHER [hilşer], Kurt <1881 — 1948), fotograf german. Albume remarcabile dedicate României în urma că- HIENĂ 80 Hienă lătoriilor pe care le-a întreprins aici. („Rumănien“, „Siebenburgen"), HIENĂ (< fr., lat.) s. f. Mamifer carnivor, asemănător canidelor, cu blană cenuşie-tărcată, cu gât gros, urechi golaşe şi picioarele anterioare mai lungi decât cele posterioare (Hyaena hyaena). Cântăreşte între 34 şi 79 kg şi are o lungime de 0,9-1,8 m (inclusiv coada). Animal nocturn, trăieşte în Africa şi Asia şi se hrăneşte mai ales cu cadavre. ♦ Fig. Om ticălos, nemernic. HIERATIC, -Ă (< lat. hieraticus, gr. hieratikos) adj. 1. Care ţine de lucruri sfinte. Artă h. = pictură sau sculptură în care personajele reprezentate au atitudini solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase (ex. sculptura figurativă egipteană, pictura bizantină). 2. Scriere h. = scriere cursivă în Egiptul antic, derivată din scrierea hieroglifică. A fost înlocuită, începând din sec. 7 Î.Hr., cu scrierea demotică. 3. Care pare impus de un ritual; solemn. HIEROBOTANICA (< fr.) s. f. Stu- diul plantelor menţionate în „Biblie". HIERODUL, -A (< fr., gr. hieros „sacru“ + doulos „servitor") s. m. şi f. (fn Grecia antică) Sclav în serviciul unui templu. HIEROFANIE ({s} gr. hieros „sacru" + phainein „a arăta") s. f. (REL.) Noţiune definită de Mircea Eliade pentru a desemna, în orice religie, diversele forme sub care se manifestă sacrul. Istoria religiilor este constituită, după Eliade, dintr-o acumulare de h., separând astfel sacrul de profan. HIEROFANT (< fr., gr. hieros „sacru" + phainein „a arăta") s. m. (fn Grecia antică), preot care prezida misterele de la Eleusis, iniţiindu-i pe neofiţi; p. ext. (fig.) preot, pontif. HIEROGLIFĂ (< fr. {i}; {s} gr. hieros „sacru" + gliphein „a sculpta") s. f. 1. Semn din scrierea vechilor egipteni cu o valoare figurativă (pictogramele) sau ideografică (ideogramele). Primele h. au fost descifrate (1821) de egiptologul francez J. Fr. Champollion. 2. (GEOL.) Impresiuni proeminente, alungite şi ramificate, întâlnite pe suprafeţele inferioare ale stratelor de gresii fine şi de aleurite. în funcţie de geneză, se deosebesc: mecanoglife, pedoglife, bioglife, reoglife. HIEROGLIFIC, -Ă (< fr., gr.) adj. Scris cu hieroglife; fig. indescifrabil, neciteţ, ilizibil. HIERON, numele mai multor conducători greci din Sicilia. 1. H. I, tiran al Gelei (485-466 Î.Hr.) şi al Siracuzei (478-466 î.Hr.); i-a înfrânt în 474 pe etrusci la Cumae, oprind expansiunea acestora spre S. 2. H. II, tiran (din 269 î.Hr.) şi rege al Siracuzei (268-215 î.Hr.). La începutul primului război punic, i-a sprijinit pe cartaginezi, dar, în 263, a încheiat pacea cu Roma, asigurând ■ astfel independenţa Siracuzei; în al doilea război punic, a fost aliat fidel al Romei. HIERONYMUS VAN AEKEN v. Bosch, Hieronymus. HIERRO (FERRO), insulă vulcanică în SV arh. Canare; 277 km2. Oraş pr.: Valverde. Izvoare termale. Considerată în Antichitate limita de V a lumii, a fost luată în sec. 16-17 ca punct de referinţă pentru măsurarea longitudinii. HIFĂ (< fr. {i>; {s} gr. hyphe „ţesut") s. f. (BOT.) Filament mono- sau pluri-celular, simplu sau ramificat, formând aparatul vegetativ sau miceliul ciupercilor. Patricia Highsmith HI-FI (cuv. engl.) Abreviere de la high //delity „înaltă fidelitate". V. fidelitate (2). HIGASHI OSAKA [higa/io.saka], oraş în Japonia (Honshu), în E con-urbaţiei Osaka, constituit, în 1967, prin unirea oraşelor Fuse, Kawachi şi Hira-oka; 496 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini, electrotehnică, a fibrelor sintetice, a hârtiei şi alim. Centru turistic la poalele muntelui Ikoma. HIGHIŞ-DROCEA v. Zarand, M-ţii ~. HIGH-LIFE [hailaif] (loc. engl.) s. n. Denumire dată înaltei societăţi. ♦ (Adjectival) De elită. HIGHSMITH [haismie], Patricia (1921-1995), scriitoare americană. Romane poliţiste care pun accentul pe ancheta psihologică („Necunoscuţii din Nord Expres", „Strigătul cucuvelei", „Sirenele din golf, „Ape adânci"), personajele sale reprezentând o alegorie a binelui şi a răului. Numeroase ecranizări. HIGRO- ({s} gr. hygros „umed") Element de compunere cu sensul „umed, referitor la umiditate"; serveşte la formarea de substantive şi adjective. HIGROFUA (< fr. ; fe} higro- + gr. phyton „plantă") adj., s. f. (Plantă) care se dezvoltă în locuri cu exces de umiditate atmosferică şi edafică (ex. rogozul, pipirigul). HIGROGRAF (< fr. {i>; {s> higro- + gr. graphein „a scrie") s.n. (METEOR.) Hieroglife 81 HILDEBRANDT Instrument pentru înregistrarea gradului de umiditate relativă a aerului din atmosferă. HIGRQMĂ (< fr. fi}; fe} higro- + -om(a)) s. f. (MED. VET.) Inflamaţie a pungilor seroase de sub piele, în dreptul unor articulaţii, provocată de traumatisme sau de infecţii. HIGROMETRIE (< fr. {i>; {s> higro-+ gr. metron „măsură") s. f. Ramură a meteorologiei care studiază metodele şi aparatele utilizate în determinarea umidităţii relative a aerului din atmosferă. HIGROMETRU (< fr. {i}; {s> higro- + gr. metron „măsură") s. n. Aparat pentru măsurarea umidităţii relative a atmosferei sau a altor medii gazoase. HIGROSCOP (< fr. {i}; {s} higro- + gr. skopein „a examina") s. n. Aparat pentru observarea cu aproximaţie a variaţiilor umidităţii aerului din atmosferă. HIGROSCQPIC, -A (< fr. fi}) adj. (Despre materiale) Care absoarbe cu uşurinţă apa din atmosferă (clorura de sodiu, clorura de calciu, nisipul etc.). HIGROSTAT (< fr. {i}; {s> higro- + gr. statos „care stă") s. n. Aparat pentru controlul şi supravegherea umidităţii relative a aerului, prevăzut cu un releu, care, la nevoie, pune în funcţiune sistemul de încălzire sau sistemul de umidificare a aerului. HIGUCHI [higutji] Ichiyo (pseud. lui Higuchi Natsu) (1872-1896), prozatoare japoneză, Cea mai importantă scriitoare din perioada Meiji (1868-1912). Operă marcată de sensibilitate şi tradiţionalism („Comparând înălţimile", „A treisprezecea noapte", „Umbra frunzelor tinere", „Ultima zi a anului"). HlIUMAA sau DAGO, insulă estoniană în E M. Baltice care închide, la N, G. Riga; 989 km2. Oraşe pr.: Kărdla, Emmaste. Relief calcaros (alt. max.: 54 m). Pescuit; creşterea bovinelor. HIJĂZ, Al- ~ (HEJÂZ sau HEDJAZ), regiune naturală în V Pen. Arabia (Arabia Saudită), de-a lungul ţărmului Mării Roşii, între G. ‘Aqaba şi oraşul Mecca; c. 390 mii km2. Oraşe pr.: Mecca, Medina, Jiddah, Yanbu. Litoral nisipos, mărginit de recife coraligene, iar, spre interior, un podiş muntos cu alt. de 1 400-1 800 m. Curmali, sorg, orez. Creşterea cămilelor şi cabalinelor. Pescuit de perle. Locul de naştere al lui Mahomed şi „pământul sfânt" al musulmanilor. H. a fost transformat în regat independent după ce şeriful Hu-sayn a ieşit de sub suzeranitatea otomană (1916). Cucerit de Abdul-Aziz III ibn Saud (1924), a devânit provincie a Arabiei Saudite (1932). HIKMET, Nazlm (1902-1963), scriitor turc. Stabilit în U.R.S.S. (1951), ca urmare a convingerilor sale comuniste. Poezii („835 de rânduri", „Exilul este o meserie grea"), piese („Legenda dra-gostei", „Povestire despre Turcia", „Sabia lui Damocles"), romane („Romanticii") de atitudine militantă. HIL (< fr., {s} lat. hilum) s. n. 1. (ANAT.) Regiune pe suprafaţa unui organ pe unde pătrund vasele şi nervii (ex. h. hepatic, h. renal). 2. (BOT.) Porţiunea subţiată a funiculului ovulului; după formarea seminţei, rămâne pe suprafaţa acesteia sub forma unei cicatrici. HILBERSEIMER [hjlberzaimer], Ludwig (1885-1967), arhitect american de origine germană. Prof. univ. la Berlin şi Chicago. S-a afirmat în urbanistică prin teoria „arhitecturii marelui oraş". Proiecte de sistematizare la Dessau, Montreal, Chicago. Lucrări teoretice („Noul model regional", „Natura oraşelor", „Arhitectura contemporană, rădăcinile şi tendinţele ei"). HILBERT, David (1862-1943), matematician german. Prof. univ. la Konigs-berg şi Gottingen. Creatorul geometriei axiomatice („Fundamentele geometriei"). Din ideile sale asupra ecuaţiilor integrale s-a dezvoltat studiul „spaţiilor Hilbert". Contribuţii în fizica matematică („Teoria cinetică a gazelor", „Teoria David Hilbert relativităţii"). Lucrări privind invarianţii algebrici şi teoria numerelor. întemeietorul formalismului logic („Fundamentele logicii teoretice"). HILDEBRAND [hildebrant], Adolf von (1847-1921), sculptor şi teoretician de artă german. Preocupat de studiul artei antice şi al Renaşterii, a încercat să reînnoiască statuara monumentală germană (fântâna Wittelsbach din Mun-chen). Lucrări teoretice („Problema formei în arta plastică"). HILDEBRAND [hildebrant], Bruno (1812-1878), economist şi statistician german. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai vechii şcoli istorice în economia politică („Economia politică a prezentului şi viitorul"). HILDEBRANDSLIED [hjldebrantli.d] („Cântecul lui Hildebrand"), cel mai vechi poem epic, care datează din c. 800. Relatează isprăvile vitejeşti ale unui erou legendar, reprezentând incarnarea regelui ostrogot Teodoric. HILDEBRANDT [hjldebrant], Johann Lukas von (1668-1745), arhitect austriac. Reprezentant al barocului cen-tral-european (Palatul Daun-Kinsky, Palatul Cancelariei Imperiale). Capodopera sa este Palatul Belvedere din Viena, remarcabil prin unitatea dintre ansamblurile arhitectonice şi parcurile înconjurătoare, prin eleganţa şi armonia interioarelor. A reconstruit Palatul Mirabell din Saizburg. Johann Lukas von Hildebrandt: „Palatul Belvedere" HILDESHEIM 82 Hildesheim. Biserica Sankt Michael HILDESHEIM [hjldeshaim], oraş în partea central-nordică a Germaniei (Saxonia Inferioară), la 29 km SE de Hanovra; 106,5 mii loc. (1993). Port pe o ramificaţie a canalului Weser— Elba. Metalurgie. Constr. de maşini agricole şi produse electrotehnice. Ind. chimică (cauciuc), textilă şi alim. Catedrală şi Dom (sec. 11), biserica Sankt Michael (sec. 11-13), primărie (sec. 15) în stil gotic. Muzeul Roemer-Pelizacus (colecţie de artă egipteană). Fundat în 815. A primit statut de oraş în 1300. HILEA subst. (GEOGR.) Denumire a pădurilor dese şi înalte din regiunile tropicale ploioase. HILEL I (HILLEL) (zis şi Hilel cel Bătrân) (a doua jumătate a sec. 1 Î.Hr.—prima jumătate a sec. 1 d.Hr.), învăţat evreu. Fondatorul unei importante şcoli care îi poartă numele (Bet Hilel). Exeget al „Bibliei", i se datorează formularea celor şapte reguli de interpretare sistematică a acesteia. A constituit subiectul a numeroase legende şi povestiri. HILEMORFISM (cf. gr. hyle „materie" + morphe „formă") s. f. Doctrină metafizică aristotelico-scolastică potrivit căreia existenţa naturală este constituită în substanţa ei de materie şi formă ca principiu potenţial, respectiv principiu actual. HILESISTEMAT1SM (cf. gr. hyle „materie"+ systema, „unire", „compoziţie") s. n. Teorie metafizică după care existenţele naturale sunt compuse din materie şi o pluralitate actuală de forme subordonate şi unificate de o formă superioară. HILIŞEU-HORIA, com. în jud. Botoşani, pe Jijia; 3 368 loc. (1998). Biserica de zid Sf. Voievozi (1853-1855), în satul Hilişeu-Horia şi bisericile de lemn Cuvioasa Parascheva (sec. 18, cu refaceri din 1802 şi 1813) şi Adormirea Maicii Domnului (1802), în satele Corjăuţi şi Hilişeu-Crişan. HILKER [hilker], Franz (1881-1969), pedagog german. Specialist în educaţia fizică şi estetică, precum şi în pedagogia comparată („Pedagogie comparată", „Şcolile în Europa Occidentală"). HILL [hil], Archibald Vivian (1886— 1977), fiziolog britanic. Prof. univ. la Manchester şi Londra. A cercetat mecanismul contracţiei musculare, stabilind că în urma ei are loc o eliberare de căldură. M. de onoare al Acad. Române (1965). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1922), împreună cu O. Meyerhof. HILL [hil], George Roy (n. 1921), regizor american. Filmele sale se caracterizează prin modul ingenios în care este condusă intriga, deseori îmbinare de acţiune, umor şi sensibilitate („Şcoala tinerilor căsătoriţi", „Butch Cassidy şi Sundance Kid", „Lumea lui Garp"). Premiul Oscar: 1973 („Cacealmaua"). HILL [hil], Graham (pe numele adevărat Norman Graham) (1929-1975), automobilist britanic. Pilot de curse de Formula 1. Campion mondial (1962, Sir Edmund Percival Hillary 1968). A câştigat mari circuite ale lumii (Indianapolis, 1966, Le Mans, 1972) şi 20 de Grand Prix-uri. HILL [hil], Joe (pseud. lui Joseph Hillstrom sau Joel Hăgglund) (1879-1915), poet american de origine suedeză. Lider sindical. Condamnat la moarte sub acuzaţia de asasinat, a devenit erou al folclorului muncitoresc din S.U.A. HILL [hil], Walter (n. 1942), regizor şi scenarist american. Filme de acţiune cu tentă de violenţă („Şoferul", „Johnny, băiat frumos"). A colaborat la realizarea scenariului pentru filmul „Alien". HILLAH, Al- oraş în Iraq, la 93 km S de Bagdad, pe Chatt-al-HiIlah (afl. al fl. Eufrat); 268,8 mii loc. (1987). Piaţă agricolă pentru cereale. Ind. cimentului şi textilă. La NV de oraş se găsesc ruinele Babi-lonului. HILLARY [hilari], Sir Edmund Percival (n. 1919), alpinist şi explorator neozeelandez. A participat la mai multe expediţii în Himalaya. La 29 mai 1953, împreună cu nepalezul Tenzing Norgay, a cucerit cel mai înalt vârf de pe Pământ, Chomolungma (Everest). fn 1956-1958, în cadrul expediţiei antarctice britanico-neozeelandeze, a a-tins Polul Sud (4 ian. 1958). A condus expediţia pe Gange (1977; 2 700 km). HILLER [hilar], Johann Adam (1728-1804), compozitor, pedagog şi critic muzical german. Oferă concertelor de la Gewandhaus o strălucire care va dura două secole. Fundează şi editează, începând din 1766, „Wochentliche Nachrichten", prima revistă muzicală în sens modern. Studii de critică şi estetică muzicală. Scrie muzică vocală, religioasă şi profană. HILLERY [hilari], Patrick John (n. 1923), medic şi om politic irlandez. Laburist. De mai multe ori ministru. Preşedinte al Rep. Irlanda (1976— 1990). HILLIARD [hiliard], Nicholas (c. 1547-1619), miniaturist şi orfevru englez. Pictor de curte al reginei Elisabeta I şi al regelui lacob I. Se remarcă prin fineţea şi eleganţa portretelor („Tânăr între trandafiri"). Autor al tratatului „Arta, miniaturii". HILOT s. m. v. ilot. HILOZOJSM (HYLOZOISM) (< fr. {i>; {s} gr. hyle „materie" + zoe „viaţă") s. n. Doctrină filozofică potrivit căreia întreaga natură este înzestrată cu 83 HIMALAYA Himalaya Vedere generală a părţii de NV a lanţului himalayan Valea superioară a râului Kulu din Himalaya HIMALAYA, Vârfurile de peste 8 000 m înălţime Denumirea vârfului Alt. (m) Data şi numele celor care l-au cucerit Chomolungma (Everest) 8 848 29 mai 1953 Edmund Hillary şi Tenzing Norgay Kănchenjunga 8 598 25 mai 1955 J. Brown, G. Band, N, Hardie, J4 Streather sub conducerea lui Ch, Evans' Lhotse 8 501 18 mai 1956 E, Reiss, Fr, Luchsinger ' Makalu 8 481 15 mai 1955 Lionel Terray, Jean Couzy sub conducerea îui J. Franco Dhaulagiri 8 172 13 mai 1960 A. Schelbert, E. Forrer, K, Diemberger, P, Diener sub conducerea (ui Max Eiselin Manâslu 8 156 mai 1956 Toshio iwanishl Gyattsen Norbu ş.a, sub conducerea' lui Cho Oyu 8 153 19 oct. 1954 Sepp Jochler, Dawa Pasang sub conducerea lui Herbert Nânga Parbat 8 126 3 iul. 1953 Hermann Buhl ■ Annapurna I 8 078 3 iun, 1950 Maurice Herzog, Louis Lachenal Gosainthan (Xixabanga Feng) 8 013 1964 Expediţie chineză condusă de Xiu Jing viaţă. H. a fost susţinut, într-o formă primară (brută), de unii dintre filozofii presocratici (Thales, Anaximene, Hera-clit) şi de stoicii greci, iar într-o formă spiritualistă, de gânditori ai Renaşterii (B. Telesio, G. Bruno) şi de platoni-cienii de la Cambridge. E.H. Haeckel a elaborat o formă materialistă de h. HILTON [hilten], Conrad Nicholson (1887-1979), om de afaceri american. Fondatorul celei mai mari reţele hoteliere din lume, a creat, în 1946, fundaţia Hilton Hotels Corporation, iar în 1949, Hilton International. Memorii. HILVERSUM [hilversum], oraş în centrul Olandei, la SE de Amsterdam; 84,2 mii loc. (1994). Maşini electrice; produse farmaceutice. Ind. hârtiei, textilă şi alim. Principalul post de emisie radio şi TV al ţării. Centru turistic. Castel (sec. 17). HILWAN v. Hulwan. HIMĂCHAL PRADESH [himahal prade:/], stat în N Indiei, la poalele vestice ale M-ţilor Himalaya; 55,7 mii km2; 5,5 mii. loc (1994). Centrul ad-tiv: Simla. Expl. forestiere (conifere). Grâu, porumb, orez, ceai. Pomicultură. Creşterea ovinelor şi caprinelor. Turism. HIMALAYA (HIMALAIA), cel mai înalt sistem muntos de pe Pământ, situat în Asia Centrală, între C. Indo-Gangetică (la S) şi Pod. Tibet (la N). Formează o barieră naturală, în special climatică, între deşerturile muntoase ale Asiei Centrale şi zonele tropicale ale Asiei de S. Se extinde pe terit. Indiei, Nepalului, Chinei, Pakisţanului şi Bhutanului; c. 2 500 km lungime şi 180-350 km lăţime. Cuprinde trei trepte: în S, M-ţii (Colinele) Sivalik (900-1 200 m), în partea centrală, Hi- malaya Joasă (3 500-4 500 m), iar în N, lanţul principal, Himalaya înaltă, cu piscuri ce depăşesc 8 000 m. Alt. max.: 8 848 m. (vf. Chomolungma, cunoscut şi sub denumirea de Everest). Sunt munţi tineri, formaţi în orogeneza alpină. Versanţii sudici sunt alcătuiţi din conglomerate şi gresii, iar cei nordici din gnaisuri, graniţe, şisturi cristaline şi filite. Pe versantul sudic, vegetaţia urcă până la 4 000 m, iar limita zăpezilor persistente coboară la 4 500 m. Versantul de nord este arid, cu limita zăpezilor persistente la 5 500 m. De aici izvorăsc principalele fluvii ale Asiei de S: Ind, Gange, Brahmaputra ş.a. Defilee sălbatice. Culmi de tip alpin; puternică glaciaţie cuaternară. Alpinism. HIMALAYA ÎNALTĂ, cea mai înaltă treaptă a munţilor Himalaya, a cărei altitudine depăşeşte 8 000 m în nouă HIMALAYA 84 vârfuri (Chomolungma, Lhotse, Makalu, Annapurna I ş.a.). Lăţime: 50-90 km. Limita zăpezilor persistente se află între 4 500 şi 5 500 m. Numeroşi gheţari. HIMALAYA JOASĂ, zonă muntoasă în partea centrală a Himalayei, între Himalaya înaltă la N şi M-ţii Sivalik la S; c. 2 000 km lungime şi 10-100 km lăţime. Alt.: 3 500-4 500 m. Cuprinde depr. înalte şi fertile (Kathmandu, Kashmir). Până la 3 500 m, versanţii sunt acoperiţi cu păduri, iar mai sus cu păşuni alpine. HIMALIA, satelit al lui lupiter, aproape sferic, cu raza de 90 km. A fost descoperit, în 1904, de C. Perrine. HIMEJI [himedji], oraş în Japonia (Honshu), la NV de Kobe, pe râul Ichikawa; 464,7 mii loc. (1995). Oţe-lării. Rafinărie de petrol. Ind. constr. de maşini şi alim. Castelul Egretei albe, (1345, reconstruit în 1610 şi 1956). Temple budiste. HIMŞN (< fr. {i}; {s> gr. hymen, „membrană") s. n. 1. Membrană care închide, parţial, vaginul la virgine. 2. (BOT.) Stratul superficial fertil al corpului de fructificaţie la ciupercile superioare, alcătuit din asce sau ba-zidii, în care se formează ascospori, respectiv bazidiospori. HIMENEU (HYMENAIOS) (în mitologia greacă), zeul căsătoriei. Fiul lui Apolo şi al unei muze (Clio sau Caliope). Conducător al cortegiilor nupţiale şi al cântecelor de nuntă. Reprezentat ca un tânăr frumos, împodobit cu ghirlande de flori şi cu o torţă în mână. HIMENOPTERE (< fr. {i}; {s} gr. hymen „membrană" + pteron „aripă") s. f. pl. Ordin de insecte cu două perechi de aripi membranoase şi cu ovipozitor sau cu un ac (la femele), adesea organizate în colonii (ex. albina, viespea, furnica, ihneumonidele). HIMERA (HIMAIRA) (în mitologia greacă), monstru tricefal (un cap de leu, unul de capră şi altul de şarpe). După altă versiune, avea trupul de capră, capul de leu şi coada de şarpe. A fost ucisă de Belerofon, care călărea legendarul cal Pegas. HIMERĂ (< n. pr. Himera) s. f. 1. Motiv decorativ reprezentând Himera din mitologie. 2. închipuire, fantezie irealizabilă, iluzie. 3. (BIOL.) Organism ale cărui celule provin din doi sau mai mulţi zigoţi distincţi. 4. (BOT.) Parte a unui organism, genetic diferită de restul organismului. HIMERIC, -Ă (< după fr.) adj. Care se bazează pe o himeră (2); imaginar, irealizabil. ♦ (Şi adverbial) Ca de himeră, fantastic. HIMILCON (HIMILCO) (sec. 5 Î.Hr.), navigator cartaginez. A explorat, în jurul anului 450 Î.Hr., coasta atlantică a Europei, de la Câdiz până pe ţărmurile pen. Cornwall şi ale Irlandei. Se pare că a ajuns până în Marea Sar-gasselor. HIMKI, oraş în Federaţia Rusă, la NV de Moscova, pe canalul Moscova; 138,1 mii loc. (1991). Ind. de prelucr. a maselor plastice şi încălţ. HIMMLER [hjmlar], Heinrich (1900-1945), om politic naţional-socia-list german. Colaborator apropiat al lui Hitler. Organizator al SS-ului (1929), şef al Gestapo-ului (1934-1945). Ministru de Interne (1943-1945). Promotor al politicii de reprimare a oricărei Himeji. Castelul Egretei albe Himera forme de opoziţie şi de exterminare a evreilor în Germania şi în teritoriile ocupate. A încercat să negocieze, fără ştirea lui Hitler, cu anglo-americanii (1945), fiind exclus din partid, când acesta a aflat de demersurile sale. Arestat de englezi, s-a sinucis. HIMS v. Homs. HTNAYĂNA (cuv. sanscrit, „calea îngustă a mântuirii") s. f. (REL.) Sectă dogmatică apărută în sec. 1 d.Hr. în sânul budismului, fidelă doctrinei iniţiale a lui Buddha; theravada. Răspândită astăzi în Sri Lanka, Uniunea Myanmar, Thailanda şi Cambodgea. V. măhăyana. HINCIN, Aleksandr lakovlevici (1894-1959), matematician rus. Prof. univ. la Moscova. Unul dintre întemeietorii teoriei moderne a probabilităţilor. Lucrări de analiză matematică şi teoria numerelor. HINCMAR (c. 806-882), prelat francez. Arhiepiscop de Reims (din 845). Consilier al lui Carol II cel Pleşuv, pe care l-a susţinut când Ludovic I Germanicul a invadat regatul (859). în disputele sale cu papa Nicolae I, a încercat să demonstreze falsitatea De-cretaliilor. Autor al mai multor tratate politice şi teologice („De una et non trina Deitate") HINDĂU, veche localit. în Moldova. Aici, oastea Moldovei, condusă de domnul Ştefan I (c. 1394-1399), a înfrânt, în febr. 1395, oastea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, care invadase ţara. Azi, satul Ghindăoani, com. Bălţăteşti (jud. Neamţ). HINDEMITH [hjndemit], Paul (1895-1963), violonist, compozitor, dirijor şi pedagog german. Persecutat de nazişti, s-a stabilit în Elveţia (1934), apoi în S.U.A. (1940). în anii ’20, s-a integrat avangardei expresioniste, grupată în jurul Festivalului de la Donaueschingen (operele „Cardillac", „Sfânta Susanna", spectacolul de marionete „Nusch-Nuschi"), apoi, după o 85 HINSHELWOOD perioadă neoclasică (anii ’30-40), reface legăturile cu stilurile Renaşterii (opera „Mathis pictorul", ciclul de lieduri „Viaţa Măriei") şi ale barocului („Luduş tonalis"), transformând polifonia celui din urmă în linearism, dar pre-luându-i dinamica ritmului pulsatoriu. Lucrări teoretice: „Iniţiere în compoziţie", „Lumea unui compozitor". HINDENBURG [hjndenburk], Paul von Beneckendorff und von (1847-1934), feldmareşal şi om politic german. Comandant al armatelor germane pe Frontul de Est (1914-1916), în timpul primului război mondial, a învins armatele ruseşti la Tannenberg şi Lacurile Mazuriene\ şef al Marelui Cartier General al armatei germane (1916-1918). Preşedinte al Germaniei (1925-1934); în ian. 1933, H. l-a numit pe Hitler în funcţia de cancelar. HINDI (cuv. persan „indic") subst. Limbă indo-europeană, din ramura indo-iraniană, grupul indic, devenită, din 1965, limbă oficială în India. Este scrisă în alfabetul nagari. HINDUISM (< fr. (i>) s. n. (REL.) Religie politeistă, apărută în India (sec. 5-4 Î.Hr.), care reprezintă o îmbinare a brahmanismului cu elemente budiste; propunând o nouă cale a mântuirii, prin iubire şi dăruire, accesibilă oricui. Pasul cel mai important realizat de h. este trecerea de la panteismul impersonal la teismul personal. Panteonul hinduist fundamental conţine 33 de divinităţi, subordonate triadei supreme de zei: Brahma, Vişnu, Shiva. H. afirmă identitatea dintre şinele individual (Ătman) şi şinele universal, absolutul (Brahman), precum şi existenţa unui ciclu al renaşterilor succesive, rezultat al ignoranţei, de care credinciosul se desprinde prin acţiune (karma), devoţiune (bhakti), meditaţie şi cunoaştere (jnana). O diferenţă mai evidentă faţă de vechile religii indiene este prezenţa masivă a templelor şi a icono-plastiei. Răspândită astăzi în India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, Nepal. HINDUKUSH [hinduku/], sistem muntos asiatic, ridicat în orogeneza terţiară alpino-himalayană, aflat pe terit. Afghanistanului şi Pakistanului. Lungime: 800 km; lăţime: 50-350 km. Alt. max.: 7 690 m (vf. Tirich-Mir). Formează cumpăna de ape dintre bazinele fl. Amu Daria, Ind şi Helmand. Se împarte în masivele Kuh-e-Băbă, H. Central şi H. Estic; culmile vestice formează, la N de primele, un lanţ longitudinal, separat de ele prin zona depr. Parvan. Alt. medii: 4 000— 6 000 m; caractere alpine, urme ale Paul Hindemith glaciaţiei cuaternare, gheţari actuali şi numeroase văi longitudinale sau transversale. Limita zăpezilor permanente este în jur de 5 000 m, iar supr. acoperită de gheţari este de 6 200 km2. H. sunt formaţi din graniţe, gnaisuri, gresii şi calcare. Seismicitate accentuată. HINDUS, -A (după fr. hindou) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine Indiei sau populaţiei ei, privitor la India sau la populaţia ei. 2. S. m. şi f. Persoană făcând parte din populaţia Indiei; persoană aparţinând religiei brahmanice sau celei hinduiste. HINDUSTAN, peninsulă în S Asiei, limitată de Marea Arabiei (la V) şi de G. Bengal (la E). Are formă triunghiulară şi se prelungeşte, în N, printr-o zonă de podiş; c. 2 mii. km2. Limita de N, convenţională, este o linie care uneşte deltele Indului şi Gangelui. Cea mai mare parte a ei este ocupată de Pod. Deccan, care este mărginit de M-ţii Gaţi. Alt. max. în S: 2 695 m (vf. Anai Mudi). Expl. de cărbune, min. de fier, mangan, bauxită, mică. Climat tropical şi subecuatorial (în interior), iar în N, tropical musonic, cu un sezon de vară umed. Temp.: 21-29°C (ian.) şi 30-40°C (mai). Precipitaţii: 500— 700 mm (în interior) şi c. 3 000 mm în M-ţii Gaţi. Străbătută de fl. Nar-mada, Godavari, Krishna, Mahanadi. Vegetaţie de păduri tropicale şi mu-sonice, iar, în interior, savane. în delte, păduri de mangrove. Culturi de grâu, mei, orez şi bumbac. în pen. H. se află cea mai mare parte a terit. statului indian, precum şi părţi ale terit. statelor Bangladesh şi Pakistan. HINDUSTANI (< fr.) s. f. Denumire creată, în 1787, de orientalistul britanic J.B. Gilchrist pentru limba hindi-urdu (după cele două variante literare ale sale, hindi şi urdu, bazate pe acelaşi dialect). HINES [hainz], Earl Kenneth (zis Fatha) (1905-1983), pianist, cântăreţ şi compozitor american de jaz. Influenţat de Louis Armstrong. Orchestră proprie (1928). înregistrări cu Louis Arm- strong’s AII Stars, solo sau cu propriul trio. Manieră de interpretare imaginativă, mai ales în privinţa ritmului şi a corelării cu solistul, considerată stil „trompetă". Printre cei pe care i-a influenţat sunt Art Yatum, Nat King Cole sau Mary Lou Williams. HINES [hainz], Jerome (pseud. lui Jerome Heinz) (n. 1921), bas american. A susţinut, graţie vocii sale profunde şi a remarcabilei tehnici interpretative, toate rolurile de bas, inclusiv pe cele wagneriene şi musorgskiene. A rămas fidel şi formaţiei sale de chimist şi de matematician (autor de tratate în acest ultim domeniu). HINES [hainz], Jim (n. 1946), atlet american. Primul sprinter din lume care a parcurs 100 m plat în mai puţin de 10 secunde (9,95; Sacramento, 20 iun. 1968). Dublu campion olimpic (Ciudad de Mexico, 1968) la 100 m şi cu ştafeta de 4 x 100 m. HINGANUL MARE (DA XINGGAN LING), culme muntoasă în NE Chinei şi E Mongoliei, cu direcţia SV-NE, alcătuită din graniţe şi andezite. Formează limita între Asia Centrală şi de Est. Lungime: 1 200 km; lăţime: 400 km. Alt. medie: 800-1 200 m; alt. max.: 2 158 m (vf. Huanggangshan). Rezervaţii naturale. HINGANUL MIC (XIAO XINGGAN LING), culme muntoasă în E Asiei (China şi Rusia), alcătuită din şisturi cristaline, gnaisuri, graniţe şi bazalte. Lungime: 500 km; lăţime: 320 km. Alt. medie: 400-800 m; alt. max.: 1 150 m. Rezervaţii naturale. HINO Ashihel (pseud. lui Tamai Kasunari) (1907-1960), scriitor japonez. Romane notabile prin spiritul de observaţie şi căldura umană, într-un stil aproape reportericesc, ce abordează în special tematica războiului ca urmare a participării sale la Războiul chino-japonez din 1937-1945 („Grâul şi soldaţii", „Visul lui Neptun", „Floarea şi dragonul"). HINOVA, com. în jud. Mehedinţi, pe Dunăre; 2 769 loc. (1998). Expl. de argile şi balast. Fabrică de cărămizi. Vestigii neolitice. Tezaur de aur datând de la sfârşitul Epocii bronzului şi începutul Epocii fierului. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1833-1836) şi Sf. Gheorghe (1892-1894), în satele Bistriţa şi Hinova. Rezervaţie forestieră (pădurea Stârmina, 100 ha). HINSHELWOOD [hjn/elwud], Sir Cyril Norman (1897-1967), chimist britanic. Prof. univ. la Oxford. Cercetări în domeniul mecanismului reacţiilor chi- HINTERLAND 86 mice (reacţia de formare a apei), precum şi al cineticii moleculare (adaptarea bacteriilor). Premiul Nobel pentru chimie (1956), împreună cu N.N. Se-mionov. HINTERLAND (cuv. germ.) s. n. 1. (GEOL.) Regiune relativ rigidă din punct de vedere tectonic, situată în spatele unui sistem muntos cutat. 2. (GEOGR.) Zona de aprovizionare a unui oraş cu produse agricole, mai ales perisabile (legume, zarzavat, lapte, flori etc.), cu forţă de muncă şi locuri de agrement. HINTIKKA, Jaakko (n. 1929), logician şi filozof finlandez. Contribuţii în domeniul logicii, al matematicii şi în epistemologie („Logica jocurilor lingvistice şi informaţia", „Timp şi modalitate în gândirea antică"). HINTON [hjnten], Chrlstopher Slr (1901-1983), inginer britanic. A conceput şi realizat centrala nucleară de la Caldor Hali (1956), prima din lume care a furnizat o putere electrică apreciabilă (202 MW). HINŢESCU, I.C. (pe numele adevărat Hintz) (sfârşitul sec. 19), librar şi folclorist sas din Braşov. A publicat mai multe culegeri de folclor românesc, între care „Proverbele românilor". HIOI.D (< fr.; {s} gr. hyoeides „în forma literei v hioid“) adj. Os ~ = os în formă de potcoavă, situat, transversal, deasupra laringelui. HIONOSFERĂ ({s} gr. hioni „zăpadă") s. f. (METEOR.) Strat atmosferic în care temperaturile se menţin sub 0°C, iar umiditatea favorizează ninsori. Limita lui inferioară este la c. 5 000 m la Ecuator şi zero metri la poli, unde coincide cu limita zăpezilor perma- Hiperbolă (1) Hiperboloid HIPARH (HIPPARCHOS) (c. 190-125 î.Hr.), astronom şi matematician grec. Autor al unui catalog ce cuprinde peste 1 000 de stele, împărţite după strălucire în şase mărimi. Descoperind precesia echinocţiilor, a determinat durata anotimpurilor, a anului solar, distanţa de la Pământ la Lună. A calculat momentele producerii eclipselor de Lună şi de Soare. I se datorează introducerea noţiunilor de longitudine şi latitudine (punând bazele geografiei matematice). A pus şi bazele trigono-metriei. HIPARION (< fr. {i}; {s> gr. hipparion „căluţ") s. m. Gen fosil de mamifer imparicopitat, din familia ec-vide, de talia unui asin, cu picioare tridactile, care aveau degetul din mijloc funcţional, cele laterale mai scurte sau atingând pământul (Hipparion). A apărut în Miocenul superior, fiind întâlnit şi în tot Pliocenul. A trăit pe toate continentele, cu excepţia Australiei şi Americii de Sud. HI.PER- ({s> gr. hyper „peste, deasupra") Element de compunere cu sensul „peste, exagerat, excesiv de..."; folosit la formarea unor substantive şi a unor adjective. HIPERACIDITATE (< fr.) s. f. (MED.) H. gastrică = exces de acid clorhidric în sucul gastric, întâlnit în gastrite, boală ulceroasă. Sin. hiper-clorhidrie. HIPERACUZIE (< fr.) s. f. Acuitate auditivă ieşită din comun, întâlnită la unele persoane care pot percepe cele mai slabe sunete. Cauzele pot fi modificări la nivelul urechii interne sau circulatorii. HIPERBAT (< fr.; gr.) s. n. Figură de stil constând în schimbarea, prin dislocări, a topicii normale; inversare. HIPERBOLĂ (< fr.; {s} hiper- + gr. ballein „a arunca") s. f. 1. (MAT.) Curbă plană cu un centru şî două asimptote, reprezentând locul geometric al punctelor pentru care diferenţa distanţelor faţă de două puncte fixe (numite focare) este constantă. A fost descoperită de Menechmus (sec. 4 î.Hr.). 2. (LIT.) Figură de stil constând în exagerarea dimensiunilor, efectului unui fapt, importanţei unui personaj etc. HIPERBOLIC, -A (< fr., gr.) adj. în formă de hiperbolă (1). ♦ Care ţine de hiperbolă. ^ Funcţie h. = funcţie definită cu ajutorul numărului e (baza logaritmilor neperieni), având proprietăţi asemănătoare funcţiilor trigonometrice. ♦ Exagerat. HIPERBOLOID (< fr. {i>; {s} gr. hyperbole „hiperbolă" + eidos „aspect") s. m. (MAT.) Suprafaţă cu un centru de simetrie şi cu un con asimptotic, al cărui vârf coincide cu centrul de simetrie. Există h. cu o pânză şi h. cu două pânze. HIPERCHERATOZĂ (< fr. {i}; {s} hiper- + gr. kerat- „corn") s. f. (MED.) îngroşare fiziologică sau patologică a stratului cornos al pielii. HIPERCHINEZIE (< fr. {i>; {s} hiper-+ gr. kinesis „mişcare") s. f. (MED.) Activitate motorie exagerată efectuată de muşchii scheletici (tremurătură, mişcare coreică etc.) sau de musculatura netedă a unui organ cavitar (stomac, intestin). HIPERCLORHIDRIE (< fr.; {s} hiper-+ gr. chlore „clor" + hydor „apă") s. f. (MED.) Hiperaciditate gastrică. HIPERCORECT, -Ă (hiper- + corect) adj. (LINGV.) Formă hipercorectă = hiperurbanism, hipercorectitudine. HIPERCORECTITUDINE (hiper- + corectitudine) s. f. (LINGV.) Formă hipercorectă; hiperurbanism. HIPEREMIE (< fr. {i> ; {s> hiper- + gr. haima „sânge") s. f. (MED.) Acumulare de sânge într-un organ sau într-o regiune a corpului; este caracteristică în inflamaţiile localizate. HIPEREMOTIVITATE (< fr.) s. f. Reacţie emoţională exagerată faţă de anumiţi stimuli sau situaţii. Este însoţită, de regulă, de paloare sau roşea-ţă, tremurături, palpitaţii, poliurie etc. HIPERESTEZIE (< fr.) s. f. Creştere a intensităţii senzaţiilor şi percepţiilor, datorată coborârii pragului senzorial. Apare în perioade de suprasolicitare nervoasă şi fizică, în debutul bolilor in-fecto-contagioase sau psihice, când persoanele afectate nu suportă lumina, căldura, zgomotul. HIPERFOLICULINJSM (< fr.) s. f. (MED.) Secreţie exagerată de foliculi-nă, întâlnită în unele boli ale ovarului, ale corticosuprarenalei etc. HIPERGLICEMIE (< fr.; {s> hiper- + glykys „dulce" + haima „sânge") s. f. (MED.) Creşterea concentraţiei glucozei sangvine peste valorile normale (0,9-1,2 g%o), întâlnită în diabetul zaharat. HIPERHIDRQZĂ ({s} hiper- + gr. hydros „sudoare") s. f. Secreţie sudo-ripară exagerată, localizată sau generalizată, întâlnită la tuberculoşi, în unele afecţiuni nervoase, la persoane emotive etc. 87 HIPISM HIPERINSULINISM (< fr. {i» s. n. (MED.) Boală endocrină cauzată de secreţia excesivă de insulină. HIPERION (HYPERION) 1. (în mito-logia greacă) Unul dintre titani; fiul Geei şi al lui Uranus. Tatăl lui Eos (Aurora), Helios (Soarele) şi al Selenei (Luna). Confundat uneori cu Soarele sau cu unul dintre aştrii nocturni (ex. Luceafărul). 2. Satelit al lui Saturn, situat în spatele lui Titan. Este de forma unui disc cu diametrul de 410 km şi grosimea de 220 km. De aceleaşi dimensiuni cu Mimas, este foarte diferit de acesta. Are o rotaţie instabilă, iar suprafaţa prezintă multe cratere. A fost descoperit de W. Bond (1848). HIPERMENOR^E (< fr.) s. f. (MED.) Menstruaţie foarte abundentă întâlnită la începutul menopauzei, în unele boli endocrine etc. HIPERMETROPIE (< fr. (i>; {s} hiper- + gr. metron „măsură" + ops „vedere") s. f. Anomalie a vederii consecutivă fie unei reduceri a axului anteroposterior al ochiului, fie unei insuficienţe a forţei refractive a aparatului dioptrie ocular, imaginea for-mându-se în spatele retinei. HIPERMETRU (< fr., gr.) s/m. Vers antic cu o silabă suplimentară, care, în rostire, se elimină înaintea cuvântului următor, dacă acesta începe cu o vocală. HIPERMNEZIE (< fr.) s. f. Creştere exagerată a funcţiei memoriei, aducerile aminte depăşind necesităţile fireşti. Poate fi generală, manifestându-se printr-o exaltare a memoriei, sau parţială, la oameni normali sau super-dotaţi (ex. memoria datelor sau a cifrelor), dar şi la debili mintali. HIPERONI (< fr. {i}; {s} hiper-) s. m. (FIZ.) Particule elementare stabile, cu masa mai mare decât cea a nucleonilor şi cu o durată de viaţă mai lungă (ex. particulele lambda, sigma etc.). HIPERPARATIROIDISM (< fr.) s. n. (MED.) Osteoză fibrochistică. HIPERPLAZIE (< fr. ; fe} hiper- + gr. plasis „formare") s. f. Creştere exagerată a unui ţesut datorată înmulţirii rapide a celulelor. H1PERSPATIU (< fr.) s. n. (FiZ.) Spaţiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică şi astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-KIein, supergravitaţia, super-corzile etc.). HIPERSTEN (< fr. (i>; {s} hiper- + gr. sthenos „forţă") s. m. Varietate de piroxen rombic, format pe cale magmatică în rocile bogate în fier. Are culoare verde până la neagră, luciu sticlos-metalic şi prezintă irizaţii datorită incluziunilor de ilmenit şi hematit. Utilizat ca piatră semipreţioasă. HIPERSUNET (< hiper- + sunet) s. n. Partea de înaltă frecvenţă a spectrului undelor elastice (între 109 şi 1012-1013 Hz). HIPERSUSTENTATIE (< fr.) s. f. Mărire a sustentaţiei avioanelor cu ajutorul unor dispozitive manevrabile sau automate, montate la bordurile aripilor sau pe ampenaje. HIPERTENSIUNE (< fr. {i» s. f. (MED.) Creştere trecătoare sau constantă a presiunii sângelui în sistemul arterial (h. arterială) sau în cel venos (h. venoasă). Frecventă după vârsta de 40 de ani, are cauze nervoase, renale, endocrine, metabolice, cardiovasculare etc. Sin. hipertonie (2). HIPERTENSIV, -A (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de hipertensiune. HIPERTIMISM (< fr.) s. n. (MED.) Funcţie exagerată a timusului HIPERTIROIDIE (< fr.) s. f. Boală endocrină datorată secreţiei excesive a hormonilor tiroidieni şi manifestată prin scăderea în greutate a organismului şi creşterea metabolismului bazai, cu sau fără hipertrofia tiroidei etc. Sin. hiper-tiroidism. HIPERTIROIDISM (< fr. (i>) s. n. Hipertiroidie, HIPERTONIE (< fr. {i}; {s} hiper- + gr. tonos „încordare") s. f. 1. Creştere a tonusului muşchilor (scheletici) sau al diferitelor organe interne (intestin, căi biliare, artere etc.) şi a sistemului nervos vegetativ (h. simpatică, h. para-simpatică). 2. Hipertensiune. HIPERTRICOZĂ (< fr.; {s> hiper- + gr. thrix „fir de păr") s. f. (MED.) Hirsutism. HIPERTRITON (< hiper- + triton) s. m. Nucleu atomic instabil, izotop al hidrogenului, alcătuit dintr-un proton şi trei neutroni. HIPERTROFIE (< fr. (i>; is} hiper- + gr. trophe „hrană") s. f. 1. (ANAT.) Creştere anormală a volumului unui organ sau al unui ţesut, fără înmulţirea celulelor acestuia (ex. h. cardiacă). 2. (BOT.) Dezvoltarea exagerată a unor ţesuturi sau organe vegetative, ca urmare a diviziunilor celulare continue provocate de diferiţi agenţi patogeni (ciuperci, insecte etc.). HIPERURBANISM (< fr.; is) hiper-+ lat. urbanus „ales, elegant") s. n. Fenomen care constă în schimbarea formei (fonetice, gramaticale sau grafice) corecte a unui cuvânt, printr-o altă formă, incorectă, pe care vorbitorul o consideră literară; formă care rezultă din acest fenomen (de ex. piftea pentru chiftea). Sin. formă hipercorectă, hipercorectitudine. HIPERVITAMINQZÂ (< fr. ©) s. f. Tulburare a funcţiilor organismului ca urmare a administrării exagerate a unor vitamine, în special a vitaminelor A sau D, HIPIC, -Ă (< fr., gr.) adj. De cai, referitor la caii de curse. HIPIDIOMORF (fr.; {s} hipo'- + idios „propriu" + morphe ,,formă“) adj. (Despre structura rocilor magmatice intruzive) Fn a căror componenţă primele minerale cristalizate au forma lor proprie, celelalte, cristalizate ulterior, au forma condiţionată de spaţiile rămase libere între elementele formate anterior. HIPISM (< fr.; {s> gr. hippos „cal") s. n. Denumire generică dată întregii activităţi legate de folosirea calului în HIPNOPEDIE 88 întrecerea sportivă, indiferent de profilul ei. Cuprinde probe de dresaj, concursuri hipice (ex. trecerea peste obstacole), triatlon (călărie de manej, probe de câmp, obstacole), curse de cai, curse pe terenuri accidentate, alergări de viteză etc. HIPNOPEDIE (< fr.; {s} gr. hypnos „somn“ + paideia „educaţie") s. f. Metodă pedagogică de învăţare pasivă, bazată pe sugestie hipnotică, având la bază ipoteza că memoria se poate încărca cu informaţii în anumite faze ale somnului (somnolenţa, somnul superficial şi somnul neprofund). Experimentele făcute până în prezent au dat rezultate contradictorii. HIPNQTIC, -Ă (< fr. {i>; {s} gr. hyp-notikos „soporific") adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Substanţă) care provoacă un somn artificial (ex. barbituricele, cloral-hidratul); hipnotizant (2), somnifer, soporific. 2. Adj. Provocat de hipnoză, caracteristic celui hipnotizat, de hipnoză. 3. Adj. Fig. Fascinant, "captivant. HIPNOTISM (< fr. {i>; {s> gr. hypnos „somn") s. n. 1. Ansamblul fenomenelor legate de hipnoză, în special ansamblul procedeelor practicate pentru provocarea hipnozei şi a aplicaţiilor ei terapeutice. H. este cheia explicării multor fenomene religioase, din culturile primitive până la cele evoluate. Adesea, h. a fost folosit ca mijloc de „spălare" a creierului. 2. Ştiinţă care studiază provocarea artificială a somnului. HIPNOTIZA (< fr. {i>) vb. I tranz. A provoca cuiva starea de hipnoză. HIPNOTIZANT, -Ă (< hipnotiza) adj., s. n. 1. Adj. Care hipnotizează. 2. S. n. Hipnotic (1). HIPNOZĂ (< fr. {i>; {s} gr. hypnos „somn") s. f. Stare asemănătoare cu somnul sau cu somnambulismul, provocată artificial, printr-un act voluntar asupra propriei persoane (autohipnoză) sau a unei alte persoane (inductiv), în timpul căreia controlul conştient asupra propriei comportări şi contactul cu realitatea slăbesc imaginaţia, trăirile şi acţiunile persoanei hipnotizate fiind subordonate sugestiilor hipnotizatorului. ♦ Fig. Fascinaţie. HIPO-1 ({s> gr. hypo „sub, dedesubt") Element de compunere cu sensul „sub, mai puţin"; serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. HIPO-2 ({s> gr. hippos „cal") Element de compunere cu sensul „(referitor la) cal"; serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. HIPOACIDITATE (< fr. {i>) s. f. Scădere a acidităţii gastrice sub valorile normale, întâlnită în unele boli de stomac; hipoclorhidrie. HIPOACUZIE (< fr.) s. f. Diminuare a sensibilităţii auditive desemnând toate formele de scădere a auzului, începând cu cele discrete şi mergând până la cele severe. Cauzele h. sunt unele leziuni la nivelul sistemului de transmitere a sunetelor, al urechii interne sau la nivelul cortical. H. poate influenţa negativ însuşirea şi folosirea limbajului, şcolaritatea şi chiar dezvoltarea personalităţii. HIPOCAUST (< fr.; lat. hypo-caustum „focar subteran") s. n. 1. (fn Antichitate) Sistem de încălzire cu aer cald prin conducte aflate sub dalaj. 2. Focar (3) subteran folosit în h. (1). HIPOCENTRU (< fr.; (s> hipo-1 + lat. centrum „centru") s. n. Punctul Hipocrat JURĂMÂNTUL LUI HIPOCRAT Juraţi solemn, fiecare pe ce are mar sfânt: că veţf fi loiali profesiunii de medic, drepţi şi generoşi cu toţi cei care o practică; că vă veţi conduce vieţile şi vă veţi practica ştiinţa cu cinste şi corectitudine; că, indiferent în ce casă veţi intra, va fi pentru a vă strădui, din toate puterile, să-i tămăduiţi pe cei bolnavi, ferindu-vă de a greşi, de a vă lăsa corupţi sau de a-i ispiti pe alţii ia fapte rele; că vă veţi folosi cunoştinţele numai pentru a vă vindeca pacienţii, şi că nu veţi da medicamente şi nu veţi face operaţii în scopuri criminale, chiar dacă vi se cere sau vi se sugerează acest lucru; că veţi păstra secretul inviolabil a orice veţi vedea sau auzi legat de vieţile pacienţilor, ce nu poate fi povestit. Juraţi că veţi îndeplini toate aceste lucruri. Fiecare candidat să ridice mâna dreaptă în semn de acceptare, central al unui focar seismic, de unde începe deplasarea maselor de roci din interiorul Pământului; în funcţie de adâncimea din scoarţa terestră, determină cutremure: superficiale (sub 10 km), normale (10-60 km), intermediare (60-300 km) şi adânci (300-800 km). HIPOCICLOIDÂ (< fr. fi» s. f. (MAŢ.) Curbă plană descrisă de un punct de pe circumferinţa unui cerc care se rostogoleşte, fără să alunece, pe un alt cerc fix, cercurile fiind interioare. HIPOCLORHIDRIE (< fr. {i}) s. f. Hipoaciditate. HIPOCLORI.ŢI (< fr. -fl}) s. m. pl. Săruri ale acidului hipocloros, care se obţin prin acţiunea clorului asupra hidroxizilor puternic bazici sau pe cale electrolitică. H. sunt oxidanţi puternici. ^ Hipociorit de sodiu = sare de sodiu a acidului hipocloros; este întrebuinţat ca decolorant şi dezinfectant. Soluţia apoasă se numeşte apa lui Laba-raque. Hipociorit de potasiu = sare de potasiu a acidului hipocloros; are proprietăţi similare cu ale h. de sodiu. Soluţia apoasă se numeşte apă de Javel. HIPOCLOROS (< fr.) adj. Acid ~ = acid obţinut prin acţiunea clorului asupra unei suspensii de oxid de mercur în apă. Nu poate fi izolat în stare pură, ci numai în soluţie apoasă; puternic oxidant, este folosit ca decolorant. HIPOCONDRU (< fr.; {s> hipo-' + gr. chondros „cartilaj") s. n. (ANAT.) Fiecare dintre regiunile superioare ale abdomenului, situate de o parte şi de alta a epigastrului, sub ultimele coaste. HIPOCORISTIC, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre cuvinte sau despre sufixe) Care exprimă sentimente de afecţiune; dezmierdător, alintător. HIPOCOTIL (< fr. {i>; {s> hipo-' + fr. cotyl[edon] „cotiledon") s. n. (BOT.) Porţiunea de tulpiniţă a unei plantule, situată între cotiledoane şi radiculă. La planta matură, h., împreună cu epi-cotilul, formează tulpina principală. HIPOCRAT (HIPPOKRATES) din Chios (sec. 5 î.Hr.), geometru grec. Autorul primei lucrări sistematice de geometrie. A descoperit lunulele (care îi poartă numele), unul dintre primele exemple de calcul al unei arii mărginite de linii curbe. HIPOCRAT (HIPPOKRATES) din Kos (c. 460-c. 377 î.Hr.), medic şi filozof grec. Supranumit „părintele 89 HIPOPOTAM medicinei". Este considerat autorul celor c. 60 de tratate medicale antice, alcătuind *,Corpusul hipocratic". A con* tribuit la fundamentarea metodologică a medicinei raţionale, insistând asupra rolului pe care îl au factorii fizici (mediul geografic, conjunctura meteorologică, asigurarea regimului alimentar echilibrat etc.) în apariţia bolilor. Promotor al doctrinei umoraliste, care consideră că procesele normale sau patologice din corpul omenesc se desfăşoară prin conlucrarea sau prin conflictul dintre anumite lichide organice fundamentale. Jurământul lui Hipocrat (hipocratic), cuprinzând reguli de etică profesională recunoscute de corpul medical de-a lungul a peste două milenii, a fost redactat după moartea sa. HIPOCRATISM (< fr. (i>; is) n. pr. Hipocrat) s. n. (MED.) 1. Sistem de tratament care are Ia bază concepţia lui Hipocrat. 2. H. digital = îngroşare a extremităţilor degetelor, cu bombarea unghiilor. HIPOCRISTAUN, -A (< fr. {i>; te) hipo-' + kristallos „cristal") adj. (Despre rocile vulcanice) Care este alcătuit din cristale şi din sticlă. HIPOD^RM (< fr. ; {s} hipo-' + gr. derma „piele11) s. n. 1. Strat profund al pielii, situat sub dermă; este bogat în ţesut adipos. 2. (BOT.) Primele straturi ale scoarţei, adesea îngroşate, situate sub epidermă (ex. tulpina de porumb). H1PODERMOZA (< fr.) s. f. Boală parazitară a animalelor rumegătoare mari, provocată de larvele rnuştei Hypoderma bovis, care se localizează în straturile profunde ale pielii. HIPODRQM (< fr.; {s> hipo* + gr. dromos „cursă") s. n. Teren special amenajat pentru desfăşurarea concursurilor hipice şi pentru antrenarea cailor trăpaşi şi de curse. Are o pistă ovală (pe care se desfăşoară competiţiile), piste pentru antrenament, tribune pentru spectatori, clădiri auxiliare (manejuri acoperite, grajduri etc.). în Antichitate era folosit şi pentru întreceri de care, cel mai cunoscut din Grecia antică fiind h. din Olimpia. în România, la Bucureşti, în partea de N a oraşului, a existat un h. construit în 1906 de arhitectul I. Berindei, unul dintre cele mai frumoase din Europa; a fost demolat în 1966. în prezent, un h. funcţionează la Ploieşti. HIPOESTEZJE (< fr.; {s} hipo-' + gr. aisthesis „senzaţie") s. f. Scădere a sensibilităţii cutanate, întâlnită în unele boli nervoase. HIPOFIZĂ (< fr. {i>; {s} gr. hypo-physis „creştere dedesubt") s. f. Glandă endocrină coordonatoare, la animalele vertebrate şi la om, situată la baza creierului, formată dintr-un lob anterior (adenohipofiza) şi unul posterior (neurohipofiza), legat de hipotalamus. Secretă numeroşi hormoni, dintre care mai importanţi sunt: hormonul de creştere sau somatotrop, hormonii care stimulează secreţia altor glande endocrine (tireotrop, corticotrop sau ACTH) etc. împreună cu hipotalamusul, h. formează un sistem funcţional unic (sistemul hipotalamic-hipofizar). HIPOFOSFATI (< fr.) s. m. pl. (CHIM.) Săruri ale acidului hipofosforic. HIPOFOSFITI (< fr. (i>) s. m. pl. (CHIM.) Săruri ale acidului hipo-fosforos. HIPOFOSFORIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid oxigenat al fosforului, care cristalizează din soluţie sub formă de plăci incolore; prin solubilizare în apă se descompune. HIPOFOSFOROS (< fr.) adj. Acid ~ = acid oxigenat al fosforului, întrebuinţat ca agent reducător; este un lichid uleios, incolor, solubil în apă şi alcool. HIPOFUNCŢIE (< fr.) s. f. Diminuare a activităţii unui organ, a unui sistem, a unei funcţii (ex. h. tiroidiană, h. digestivă). HIPOGASTRIC, -A (< fr.) adj. Care aparţine hipogastrului, privitor la hipo-gastru (ex. regiune h.). HIPOGASTRU (< fr., {s} hipo-' + gr. gaster „stomac") s. n. Regiune a abdomenului situată sub regiunea ombilicală. HIPOGEN ({s>. hypo1- + gr. genesis „formare") adj. (Despre minerale şi roci) Care se formează în adâncime. HIPOGEU, -EE (< fr., {s> hipo-' + gr. ge „pământ") s. n., adj. 1. S. n. (în Antichitate) Construcţie subterană alcătuită din mai multe camere, cu destinaţie mai ales funerară. 2. Adj. (ZOOL., BOT.) Care trăieşte sub pământ (ex. animal h., cotiledon h.). HIPOGLICEMIANT, -A (< fr.) adj. Care produce hipoglicemie. HIPOGLICEMjE (< fr. {i}) s. f. Scădere a glucozei sangvine sub valorile normale. HIPOLIT (HIPPOLYTOS) (în mitologia greacă), fiul lui Teseu şi al unei amazoane. A respins dragostea mamei sale vitrege, Fedra, care, jignită, l-a acuzat că ar fi vrut să o seducă. A murit sub copitele cailor săi, speriaţi de un monstru trimis de Poseidon, la cererea lui Teseu. HIPOLOGjE (< fr. (i> ; {s> hipo* + gr. logos „studiu") s. f. Ramură a zootehniei care are drept obiect de studiu anatomia şi fiziologia calului, clasificarea raselor de cai, metodele de ameliorare şi de dresare a cailor. HIPOMANIE (< fr.) s. f. Formă a maniei, diminuată însă ca intensitate. Persoanele suferind de h. afişează bună dispoziţie, optimism permanent, încredere, entuziasm, dar randamentul lor este scăzut, ele nefiind capabile să ducă la capăt nici o acţiune începută. HIPOMENOREE (< fr.; {s} hipo-' + gr. men „lună" + rhein „a curge") s. f. Menstruaţie redusă cantitativ, întâlnită în unele boli endocrine, la sfârşitul menopauzei etc. HIPOMŞTRU (< germ; {s} hipo-2 + gr. metron „măsură") s. n. (ZOOT.) Aparat care serveşte la măsurarea diferitelor dimensiuni corporale ale cailor. HIPONASTIE (< fr. {i}; {s> hipo-' + gr. nastos „des") s. f. (BOT.) Mişcare provocată de creşterea mai rapidă a suprafeţei dorsale a unui organ vegetal plat (frunză, petală) decât a celei ventrale, care devine astfel concavă. Produce închiderea unor flori sau inflorescenţe. HIPOPLAZIE (< fr. {i}; {s> hipo-' + gr. plasis „formare") s. f. Dezvoltare insuficientă sau incompletă a unui organ sau a unui ţesut. HIPOPOTAM (< fr., {s> hipo-2 + gr. potamos „râu") s. m. Mamifer erbivor nerumegător, cu corpul masiv (până la 4,5 t) şi o lungime de c. 4-5 m; are capul mare, labele scurte şi pielea lipsită de păr (Hippopotamus amphibius). Trăieşte în fluviile şi în lacurile din Africa Ecuatorială. H. pitic, specie rară, cu o lungime de 1,70-1,85 m şi Hipopotam HIPOPROSEXIE 90 o greutate de c. 2,50-2,70 t (Choerop-sis liberiensis)] vânarea lui este interzisă. HIPOPROSEXIE (< fr.; {s> hipo- + gr. prosexein „a fi atent") s. f. Tulburare cantitativă a atenţiei caracterizată prin diminuarea orientării selective a activităţii de cunoaştere. Apare în toate stările de insuficientă dezvoltare cognitivă (oligofreni) şi în cele de deteriorare cognitivă (predemenţe şi demenţe). Uneori apare la persoane normale, în stările de epuizare, surmenaj sau anxioase. HIPOSECREŢIE (< fr-) s. f. Scădere a secreţiei unei glande sub valorile normale. HIPOSTIL, -A (< fr. fi); fe} gr. hypostilos „susţinut de coloane") adj. Care are plafonul susţinut de coloane (ex. sala h. a templului de la Karnak). HIPOSULFIT (< fr-,,..{i}) s. m. Denumire improprie pentru tlosulfat. HIPOTALAMUS (< fr.) s. m. (ANAT.) Formaţie cenuşie a creierului, care corespunde părţii inferioare a di-encefalului, având rol important în reglarea superioară a funcţiunilor vegetative ale organismului (ex. foamea, setea, somnul etc.). HIPOTENSIUNE (< fr. {i}) s. f. Scădere trecătoare (în hemoragii mari, în stări de şoc etc.) sau menţinere constantă a tensiunii arteriale sub valorile normale; hipotonie (2). HIPOTENSIV, -Ă (< fr.) adj., subst. 1. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de hipotensiune. 2. S. n. Medicament care provoacă scăderea tensiunii arteriale; utilizat în hipertensiunea arterială. HIPOTERMAL, -Ă (< fr. fi}; fe} hipo-1 + gr. thermos „cald") adj. (De-spre o treaptă a procesului hidro-termal) Care se referă la prima etapă a depunerii mineralelor din soluţii fierbinţi, cu temperatura cuprinsă între 500 şi 300°C. în aceste condiţii iau naştere zăcăminte de wolfram, molibden, bismut, staniu, aur ş.a. (asociate cu mică, fluorină, topaz etc.). HIPOTERMIE (< fr., gr.) s. f. Scădere a temperaturii corpului sub limita normală. în marea chirurgie a cordului, este provocată ca metodă secundară a narcozei. HIPOTIPQZÂ «fr., gr.) s. f. Figură de stil realizând, prin intermediul epitetelor şi al comparaţiei, imagini vizuale foarte pregnante. HIPOTIROIDIE (< fr.) s. f. Sindrom endocrin datorat reducerii secreţiei tiroidei şi manifestat clinic prin mixe-dem la adulţi şi cretinism la copii; hipotiroidism. HIPOTIROID1SM (< fr.) s. n. Hipo-tiroidie. HIPOTONjE (< fr. {i>; {s} hipo-' + gr. tonos „încordare") s. f. 1. Scădere a tonusului muşchilor scheletici sau al muşchilor netezi ai organelor interne. 2. Hipotensiune. HIPOTRACŢIUNE (< hipo-2 + tracţiune) s. f. Tracţiune cu cai. HIPOTROFJE (< fr. {i>; {s} hipo-' + gr. trophe „hrană") s. f. Dezvoltare insuficientă a unui organ sau a unui ţesut faţă de vârsta acestuia (ex. h. musculară). HIPOVITAMINOZĂ (< fr. fi» s. f. Tulburare funcţională sau organică cauzată de insuficienţa în alimentaţie a uneia sau a mai multor vitamine (ex. hemeralopie, astenie de primăvară). HIPOXIE (< fr.) s. f. (MED.) Oxigenare insuficientă a ţesuturilor cauzată de o concentraţie a oxigenului în sânge sub limita normală (c. 1 I oxigen la 600-700 g hemoglobină). HIPPARCOS (High P/ecision Paral-laxe Cdlecting Satelitte), primul satelit de astrometrie optică (realizat de ESA), cu orbită geospaţială, care, începând din 1989, a stabilit poziţiile exacte pentru sute de mii de stele. HIPPIAS din Elis (sec. 5-4 Î.Hr.), filozof grec. Sofist. H. a fost înfăţişat de Platon în trei dialoguri: „Prota-goras", „Hippias Minor" şi „Hippias Maior". Opera lui H. s-a pierdut aproape în întregime. HIPPODAMOS din Milet (sec. 5 î.Hr.), arhitect şi urbanist grec. A conceput planuri de oraşe într-o manieră sistematică (portul Pireu din Atena). HIPPY (HIPPIE) (cuv. din engl. americană) subst. Mişcare de tineret contestatară, nonconformistă, apărută în anii ’60 în S.U.A. şi întemeiată pe refuzul societăţii de consum, al valorilor sociale şi morale tradiţionale; tânăr care face parte din această mişcare. HIPSOQRAFIE (< fr.) s. f. Ramură a geomorfologiei care are ca obiect descrierea formelor de relief de pe suprafaţa Pământului sau a unei regiuni a acestuia sub raportul aspectului şi al dimensiunilor (altitudine); orografie. HIPSOGRAMĂ s. f. (GEOGR.) Gra-fie care indică repartiţia înălţimilor unor suprafeţe dintr-o unitate teritorială (bazin hidrografic, depresiune etc.). HIPSOMETRIE (< fr. {i» s. f. Ramură a geodeziei care se ocupă cu măsurarea şi analiza altitudinilor reliefului continental şi oceanic. HIPSOMETRU (< fr. ; {s} gr. hypsos „înălţime" + metron „măsură") s. n. Instrument pentru determinarea altitudinii unui loc prin măsurarea variaţiei temperaturii de fierbere a apei, raportată la presiunea atmosferică. HIPURIC (< fr. {i}; {s} hipo-2 + gr. ouron „urină") adj. Acid ~ = formă sub care derivaţii acidului benzoic prezenţi în vegetale sunt eliminaţi din organism prin urină, prin combinarea acidului benzoic cu glicocolul; se găseşte în special în urina de cal. HIPURIT (< fr. {i}) s. m. Gen fosil de lamelibranhiate cu valvele modificate aberant: cea dreaptă este inferioară, conică alungită, fixată, iar cea stângă este superioară, în formă de capac şi poroasă (Hippurites). A trăit în Creta-cic, intrând în compoziţia calcarelor alături de recifi. HIRAGANA (cuv. jap.) s. f. Scriere japoneză folosită pentru notarea elementelor gramaticale ce servesc la formarea cuvintelor. V. şi kana. HIRAKATA, oraş în Japonia (Honshu), în conurbaţia Osaka, pe râul Yodogawa; 394,9 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Ind. siderurgică, constr. de maşini, a prelucr. metalelor şi textilă. Templul Kudara (sec. 8). Pădu-re-parc. HIRAM (AHIRAM), rege al Tirului (969-936 î.Hr.). în timpul domniei lui, oraşul fenician atinge apogeul puterii. A întreţinut strânse raporturi politice şi comerciale cu Regatul Israel, căruia i-a furnizat meşteşugari şi materiale (în schimbul cerealelor şi uleiului) pentru construcţia palatului şi templului din Ierusalim. HIRATA Atsutane (pe numele adevărat Owada, cunoscut şi sub denumirile de Hanbee, Masugenoya, Ibuki-noya) (1776-1843), învăţat japonez. Influenţat de Motoori Norinaga. Teoretician al şcolii naţionaliste de renaştere a şintoismului. Lucrări privind istoria veche a Japoniei („Explicaţie a istoriei vechi", 32 voi.), în care exalta drepturile divine ale dinastiei imperiale, ceea ce a provocat ostilitatea şogunatului. 91 HIROTONIE Hirohito HIRATSUKA [hiratsuka], oraş fn Japonia (Honshu), port de pescuit la Oc. Pacific (G. Sagami), la 29 km SV de Yokohama; 251,7 mii loc. (1995). Constr. de automobile, cauciuc, ind. alim. Staţiune balneară. HIRATSUKA [hiratsuka] Masunori (1907-1981), pedagog japonez. Cercetări privind reforma învăţământului în Japonia; a contribuit la promovarea ideilor pedagogice liberale în Asia („O istorie a educaţiei în Japonia", „Viitorul Japoniei şi educaţia morală"). HIROHITO (1901-1989), împărat al Japoniei (1926-1989); regent (din 1921). Până la adoptarea Constituţiei din 1947, puterea sa a fost absolută (o dată cu instaurarea regimului parlamentar, H. a fost nevoit să renunţe la prerogativele divine, rămânând însă un simbol al unităţii statale). în 1945, după bombardamentul atomic asupra oraşului Nagasaki, a făcut presiuni asupra cabinetului de război pentru a pune capăt ostilităţilor. HIRONAKA Heisuke (n. 1931), matematician japonez. Prof. univ. la Harvard. Lucrări de geometrie algebrică şi de algebră comutativă. Medalia Fields (1970). HIROSAKI, oraş în Japonia (Hon-shu), la 37 km S de Aomori, lângă muntele Iwaki; 174,6 mii loc. (1995). Ind. mătăsii, de prelucr. a lemnului şi alim. (fructe). Renumit pentru producţia de lacuri verzi. Universitate. Castel (sec. 17). HIROSHIGE [hiro/ige] (pe numele adevărat Ando Tokuitaro) (1797-1858), pictor şi xilogravor japonez. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai şcolii Ukiyo-e. Peisaje („Şaizecy şi nouă de staţii pe drumul Kiso“, „Cincizeci şi şase de staţii pe drumul Tokaido", „Vederi din Kyoto", „100 de stampe privind Edo“) de o mare precizie şi fineţe în redarea atmosferei, l-a influenţat pe impresioniştii şi postimpresio-niştii europeni. HIROSHIMA [hiro/jma], oraş în Japonia (Honshu), port la golful omonim, în delta fl. Otagawa; 1,08 mii. loc. (1995). Nod de comunicaţii. Şantiere navale. Ind. constr. de maşini (camioane, automobile, maşini-unelte), textilă, de prelucr. a lemnului, chimică (răşini sintetice), a hârtiei şi poligrafică, alim. Universitate. Fundat la sfârşitul sec. 16 în jurul unui castel. La 6 aug. 1945, superfortăreaţa americană „Enola Gay“ a lansat asupra oraşului H. prima bombă atomică, distrugându-l în proporţie de 75%, şi provocând moartea imediată a c. 80 000 de oameni, iar prin urmările poluării cu substanţe radioactive, moartea ulterioară a peste 200 000 de oameni. Reconstruit după 1950. Muzeu Memorial al Păcii (1952), Vedere din oraş Hiroshima Muzeul Memorial al Păcii Muzeu de Artă (1978) şi Parcul Păcii şi o catedrală memorială. HIROTONIE (< gr. heirotonia „punerea mâinii") s. f. (în ritualul creştin) Taină a preoţiei în care, prin- rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, prin binecuvântare şi prin punerea sacramentală a mâinilor, de către un episcop (sau doi-trei episcopi), pe capul slujitorilor sacerdotali, aceştia sunt con- Hirosaki. Castelul Hiroshige: „Una dintre cele 56 de staţii pe drumul Tokaido" HIRSCH 92 sacraţi într-una dintre cele trei trepte: diacon, preot, arhiereu. Sin. hirotoni-sire. HIRSCH [hjrj], Moritz von Freiherr von Hirsch auf Gereuth (1831-1896), filantrop şi om de afaceri evreu din Germania. A fundat şi finanţat Alianţa israelită universală (1891), cu scopul de a coloniza evreii din Europa şi Asia în Argentina. HIRSCHER [hir/er], Lucas (1519— 1590, n. Braşov), cărturar luteran sas. A avut un mare rol politic şi cultural în cadrul comunităţii săseşti. Prim-jude al Braşovului (1561-1590). A întreţinut strânse legături cu Ţara Românească şi a susţinut activitatea tipografică a diaconului Coresi. HIRSUT, -A (< fr., lat.) adj. 1. Cu părul şi cu barba stufoase, zbârlite; neîngrijit. 2. Fig. Grosolan, aspru, vulgar. ♦ Ursuz, morocănos, taciturn. 3. (Despre frunze, tuipini etc.) Prevăzut cu peri rigizi, lungi. HIRSUTISM (< fr. {i>; {s} lat. hirsutus ,,păros“) s. n. Creştere anormală de păr pe faţă, pe corp şi pe membre, în special la femei, din cauza unor tulburări endocrine; hipertricbză. HIRSZFELD [hir/feld], Ludwik (1884-1954), hematolog polonez. Prof. univ. la Varşovia. Fondator (1945) al Institutului de imunologie de la Wroctaw. A descoperit (1911) ereditatea grupelor sangvine. Lucrări de patologie a sarcinii. HIRTIUS AULUS (c. 90-43 Î.Hr.), istoric şi om politic roman. Ofiţer, secretar şi confident al lui Cezar în Galia (din 54 î.Hr.), H. devine, rând pe rând, pretor, guvernator, consul. A adăugat la lucrarea „De bello Gallico" a lui Cezar Cartea a 8-a, care narează evenimentele anilor 51-50 Î.Hr. HIRUDINEE (< fr.; {s> lat. hirudo „lipitoare") s. n. pl. Clasă de viermi din încrengătura anelidelor (ex. lipitoarea), cu corpul segmentat, turtit dorso-ven-tral, cu câte o ventuză la extremităţi (Hirudinea); sunt animale acvatice (dul-cicole); se hrănesc cu sânge. HIS 1. Wilhelm H. (1831-1904), anatomist şi antropolog german de origine elveţiană. Promotor al teoriei ana-tomo-fiziologice a mecanicii dezvoltării formaţiilor organice. Lucrări privind embrionul uman şi morfologia sistemului nervos. 2. Wilhelm H. Jr. (1863-1934), clinician şi anatomist german de origine elveţiană. Fiul lui H. (1). A descris fasciculul atrioventricular de transmitere prin ţesutul cardiac a influxului nervos care stimulează contracţia inimii. HISDAI (HASDAI) ibn SHAPRUT (Hisdai Abu Yusuf ben Isaac ben Ezra ibn Shaprut) (c. 915-c. 975), medic evreu de curte şi vizir de facto al califului Abd er-Rahman III din Cordoba. Numeroase misiuni diplomatice; a tradus în arabă tratatul de farmacologie ai lui Dioscorides. l-a sprijinit pe erudiţii evrei şi a încurajat studiile talmudice, inaugurând epoca de aur a scrierilor ebraice în Spania maură. HISHĂM ibn al-KALBÎ (AB0 al-MUNDHIR) (înainte de 747-819/821), învăţat arab. A trăit cea mai mare parte a vieţii la Bagdad. Autor a peste 140 de lucrări consacrate cu precădere studierii literaturii şi politicii pre-islamice şi musulmane timpurii, precum şi a datinilor străvechi, bătăliilor, tradiţiilor orale ş.a. HISPANIA, denumirea romană a Spaniei. Ocupată parţial de romani în timpul celui de-al doilea război punic, H. a fost împărţită, în 197 î.Hr., în două provincii: H. Citerior şi H. Uite-rior, iar în timpul lui August, în trei regiuni ad-tive: H. Citerior, Lusitania şi Baetica. HISPANIOLA (ESPAfiOLA), insulă în arh. Antilele Mari, despărţită de Cuba prin str. Windward şi de ins. Puerto Rico prin str. Mona; 76,2 mii km2; 13 mii. loc. (1990). în partea de E a ins. H. (c. 2/3) se află Rep. Dominicană, iar în cea de V (c. 1/3), Rep. Haiti. Oraşe pr.: Santo Domingo, Port-au-Prince, Santiago, Cap-Haitien. Relieful cuprinde patru culmi muntoase orientate NV-SE, care închid depr. alungite. Alt. max.: 3 175 m (Pico Duarte). Climă tropicală. Expl. de bauxită, platină, cupru, mercur. Plantaţii de cafea, cacao, trestie de zahăr şi culturi de tutun, bumbac, orez, manioc, bata-te. — Istoric. Descoperită de Cristofor Columb (1492), H. a constituit centrul stăpânirii spaniole în Indiile de Vest. Ocuparea de către francezi, în sec. 17, a părţii occidentale a insulei a fost recunoscută prin Tratatul de la Ryswick (1697). în urma Tratatului franco-spaniol de la Basel (1795), Franţa a primit partea spaniolă din H. Vechea denumire: Haiti. HISPANIST, -A (< fr.) s. m. şi f. Specialist în studiul limbii şi literaturii spaniole. HISSARLÎK, zonă colinară în NV Asiei Mici (Turcia), unde, între 1870 şi 1872, H. Schliemann a descoperit ruinele cetăţii Troia. HISTAMINĂ (< fr. ©) s. f. Amină biogenă rezultată din decarboxilarea histidinei. Prezentă în ţesuturile vegetale şi animale, h. are acţiuni multiple: vasodilataţie puternică şi hipotensiune, excitarea musculaturii netede, hiper-secreţii glandulare, creşterea permeabilităţii capilare, rol important în şocul anafilactic etc. V. histldină. HISTASPE (HYSTASPES), satrap persan al Parţiei şi Hyrcaniei (sec. 6 Î.Hr.). Tatăl regelui Darius I. HISTERECTOMIE (< fr. {i>; {s} gr. hystera „uter“ + ektome „amputare") s. f. îndepărtarea chirurgicală a uterului. HISTEREZIS (< fr.; {s} gr. hyste-rezis „lipsă, întârziere") s. n. (FIZ.) Fenomen cu caracter ireversibil care constă în faptul că succesiunea stărilor unei substanţe, determinate de variaţia unui parametru, diferă de succesiunea stărilor determinate de variaţia în sens contrar a aceluiaşi parametru (ex. h. electric, h. mecanic etc.). ^ H. magnetic = h. care constă în dependenţa neunivocă a inducţiei magnetice a unui corp feromagnetic faţă de intensitatea câmpului magnetic exterior. HISTEROTOMIE (< fr.; {s} gr. hystera „uter" + tome „tăiere") s. f. Intervenţie chirurgicală constând în extragerea fătului din uter, în cazul unei naşteri dificile; cezariană. HISTIDiNĂ (< fr. {i}) s. f. Aminoacid heterociclic, foarte răspândit în natură, intrând în structura majorităţii proteinelor, prezent în cantităţi relativ mari în hemoglobină. V. histamină. HISTIOCIT (< fr. {i>; {s} gr. histos „ţesut" + cito-) s. m. Celulă stelată, mobilă, care aparţine ţesutului conjunctiv; are un rol important în apărarea organismului faţă de infecţii şi în cicatrizare. HISTOAUTORADIOGRAFIE (< fr.) s. f. Metodă modernă de studiu a preparatelor histologice în care se utilizează o peliculă radiografică, marcată cu izotopi radioactivi, fixată în secţiune. HISTOCHIMIE (< fr.) s. f. Ramură a histologiei care studiază, cu ajutorul unor coloranţi cu afinitate selectivă, structura chimică a celulelor şi a ţesuturilor organismului. HISTOFIZIOLOGIE (< fr.) s. f. Ramură a histologiei şi a fiziologiei care 93 HITCHINS Ruinele oraşului antic studiază funcţiunile celulei şi ale ţesuturilor organismului. HISTOGENgZĂ (< fr. {i}; gr. histos „ţesut" + genesis „naştere", „origine") s. f. Proces de formare a ţesuturilor în cursul dezvoltării embrionare a animalelor şi a plantelor. HISTOGRAMĂ (< fr.; gr. histos „ţesut" + gramma „desen") s. f. Reprezentare grafică (în statistica matematică) a unei distribuţii statistice prin dreptunghiuri, astfel ca înălţimea fiecărui dreptunghi să fie proporţională cu mărimile pe care le reprezintă. HISTOUZA (< fr.) s. f. Dezorgani-zare a unui ţesut organic. ♦ (ENÎOM.; la metamorfoza completă — holometa-bolă) Proces de distrugere, mai mult sau mai puţin profund, a organelor vechi, care vor lăsa locul organelor noi, definitive, ale viitorului adult. HISTOLOGIE (fr. {i>; (s> gr. histos „ţesut" + logos „studiu") s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul ţesuturilor, la nivel microscopic şi submicroscopic. V. şi histogeneză, histofiziologie. HISTOMONQZĂ (< fr. fi}) s. f. (MED. VET.) Boală parazitară a păsărilor (în special a puilor de curcă) provocată de protozoarul Histomonas Sir Alfred Joseph Mitchcock Vas grecesc şi monedă descoperite la Histria meleagridis, care se localizează în intestin şi în ficat. HISTONE (< fr. {i}) s. f. pl. Proteine bazice bogate în arginină, prezente, în combinaţie cu acizii nucleici (nucleo-histone), în nucleul celular. H. participă la transmiterea caracterelor genetice. HISTOPATOLOGIE (< fr. {i}) s. f. Parte a histologiei care studiază aspectul microscopic al organelor sau ţesuturilor bolnave, HISTORIA AUGUSTA, culegere de biografii ale împăraţilor romani, de la Adrian (117-138) până la Numerian (283-284), inclusiv uzurpatorii. Apărută la sfârşitul sec. 4 sau la începutul sec. 5. Deşi controversată, constituie unul dintre cele mai importante izvoare ale istoriei Imp. Roman pentru sec. 2-3. HISTORIOGRAMÂ (< fr.; gr. historia „istorie" + gramma „scriere") s. f. (STATIST.) Grafic construit în coordonate rectangulare, având pe axa absciselor scara timpului, iar pe axa ordonatelor scara valorilor; folosit pentru reprezentarea grafică a seriilor dinamice. Se mai numeşte şi crono-gramă. HISTRIA, colonie milesiană întemeiată în 657/656 î.Hr. pe ţărmul apusean al Pontului Euxin (azi Marea Neagră), la N de Tomis (pe actualul terit. al com. Istria, jud. Constanţa). Sub dominaţie romană de la sfârşitul sec. 1 Î.Hr., distrusă de goţi în sec. 3 şi apoi refăcută din temelii. Existenţa ei încetează la sfârşitul sec. 6, ca urmare a invaziilor avaro-slave. Aici au fost bătute primele monede de pe terit. României (sec. 5 î.Hr.). Săpăturile arheologice, iniţiate în 1914 de V. Pâr-van, continuă şi azi. HISTRION (< fr., lat.) s. m. 1. (fn Antichitatea greco-romană) Actor de comedie, bufon. 2. Măscărici, come- diant lipsit de talent. ♦ Fig. Om ipocrit, şarlatan. HISTRIONIC, -A, (< fr., lat.) adj. De histrion, referitor la histrion. ♦ Fig. Ipocrit, şmecher, fariseu. HITACHI [hitat/i], oraş în Japonia (Honshu), la N de aglomeraţia Tokyo, port la Oc. Pacific; 202,5 mii loc. (1991). Expl. de min. cuprifere şi auro-argentifere. Constr. navale (şantierele firmei „Hitachi Zosen", din 1905). Ind. electrotehnică şi electronică. Metalurgia cuprului. HITCHCOCK [hiţ/kok], Sir Alfred Joseph (1899-1980), cineast britanic. Stabilit în S.U.A. (1940). Maestru al suspansului. Personajele sale sunt victime ale secolului angoasei. Thriller-ul lui H. se remarcă prin măiestria tehnică, precizia observaţiei, simţul plastic, dublate de comunicarea specială dintre regizor şi spectator („Chiriaşul", „Şantaj", „Femeia dispărută", „Rebecca" — Premiul Oscar pentru cel mai bun film, 1940, „Fascinaţie", „Notorius", „Ameţeala", „La nord prin nord-vest“, „Psihoză", „Păsările", „Perdeaua sfâşiată", „Topaz"). HITCHINGS [hjtjîi]z], George Herbert (n. 1905), biochimist şi farmacolog american. Prof. univ. la Harvard. A studiat, împreună cu G.B. Elion, sinteza acizilor nucleici şi a realizat mai multe medicamente, folosite în tratamentul gutei, leucemiei, în grefele de organe. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1988), împreună cu G.B. Elion*. HITCHINS [hjt/îns], Keith (n. 1931), istoric american. Prof. univ. la Urbana (Illinois). Specialist în istoria modernă a României şi a Europei de Sud-Est („Ortodoxie şi naţionalitate: Andrei Şaguna şi românii din Transilvania, 1846-1873", „România, 1866-1947", „Mişcarea naţională a românilor din Transilvania, 1780-1849", „Românii, HITITĂ 94 Keith Hitchins 1774-1866“, „Mit şi realitate în istoriografia românească"). Preocupări privind istoria Asiei Centrale şi a kurzilor. M. de onoare al Acad. Române (1991). HUITĂ (< fr. {i» s. f. Limbă in-do-europeană dispărută, din ramura anatoliană, vorbită de hitiţi. Scrierea h. folosea caractere cuneiforme babilonie-ne; a fost descifrată de lingvistul ceh B. Hrozny. Textele hitite sunt cele mai vechi texte indo-europene cunoscute şi au o importanţă deosebită pentru studiul comparativ al limbilor din această familie, oferind material pentru reconstituirea ei. HITIŢI (< fr. {i}) s. m. pl. Populaţie indo-europeană stabilită în milen. 3-2 î.Hr. în partea centrală şi de E a Asiei Mici, care a întemeiat, în sec. 17 î.Hr., un puternic stat cu capitala la Hat-tuşaş. în sec. 12 Î.Hr., Regatul Hitit s-a destrămat sub loviturile „popoarelor mării“. Scriere hitită HITLER, Adolf (1889-1945), om politic naţional-socialist german. Şeful (1920) Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP). Cancelar (din ian. 1933) şi conducător (Fuhrer) al statului german (din aug. 1934). Creatorul doctrinei naţional-so-cialiste (în lucrarea „Mein Kampf“), întemeiată pe pangermanism şi rasism. A instaurat în Germania o dictatură de extrema dreaptă şi a promovat o politică externă agresivă, revanşardă,' care a dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial şi a supus aproape toate ţările ocupate unui regim de teroare, urmărind, printre altele, exterminarea evreilor. Spre sfârşitul războiului, când zdrobirea Germaniei devenise evidentă, s-a sinucis (apr. 1945). HITTI [hiti], Philip Khuri (1886- 1978), istoric american de origine libaneză. Lucrări de orientalistică („Originea statelor islamice", „Istoria arabilor", „Orientul Apropiat în istorie"). HITTORFF, Jacques Ignace (1792— 1867), arhitect şi arheolog francez de origine germană. Influenţat de arhitectura Greciei antice. în calitate de arhi-tect-şef al oraşului Paris şi al guvernului (1830), a sistematizat bulevardul Champs-Elysees şi Place de la Concorde şi a construit biserica Saint-Vin-cent de Paul şi Gara de Nord. HITTORF, Johann Wilhelm (1824-1914), fizician german. Prof. univ. la Munster. Lucrări de pionierat în electrochimie (migraţia ionilor în timpul electrolizei). A introdus (1853) noţiunea de număr de transport. HIV, abreviere pentru Human /mmunodeficiency Virus. V. Sida. HJĂLMAREN [jelmaren] (HJĂLMAR), lac tectono-glaciar în partea de S a Suediei, unit cu L. Mâlaren prin râul Eskilstuna; 483 km2; ad. max.: 22 m. Pe ţărmul de V se află oraşul Orebro. Numeroase insule. HJELMSLEV [jelmslev], Louis (1899-1965), lingvist danez. Prof. univ. la Ârhus şi Copenhaga. Conducător al Cercului lingvistic de la Copenhaga (pe care l-a fundat în 1937, împreună cu Viggo Brandal). Specialist în lingvistica generală, creator al glosema-ticii („Preliminarii la o teorie a limbii"). HLAMIDĂ (< fr., 2 sl.) s. f. 1. Mantie amplă, prinsă pe umăr cu o agrafă, purtată de vechii greci şi de romani. 2. (La bizantini) Pelerină circulară sau semicirculară, purpurie, purtată de împăraţi şi arhierei. HLAVÂCEK, Karet (1874-1898), po-et ceh. Versuri melancolice („Târziu, spre dimineaţă") sau de revoltă deznădăjduită împotriva morţii şi a nedreptăţii sociale („Cantilena răzbunării"). HLINCEA, sat în com. Ciurea, jud. laşi. Aşezare cu urme de locuire din sec. 7. Mănăstire de călugări, cu biserica Sf. Gheorghe, ctitorie din c. 1587 a domniţei Maria, fiica lui Petru Şchiopul, renovată şi pictată în 1659-1661, consolidată şi restaurată în 1980— 1984; redeschisă în 1990. HLINKA, Andrej (1864-1938), preot şi om politic slovac. Fondator al Partidului Popular Slovac (1905). S-a opus unirii Slovaciei cu Cehia, susţinând necesitatea existenţei unui stat slovac autonom. Simpatizant al nazismului. HLIPICENI, com. în jud. Botoşani, pe Jijia; 3 355 loc. (1998). Centru viticol şi de vinificaţie. HLÎNOV v. Kirov (2). HLOPIN, Vitali Grigorovici (1890— 1950), radiochimist rus. Fondator al şcolii de radiochimie. A pus bazele ştiinţifice ale primei uzine de producere a radiului în Ucraina şi a obţinut (1921) primele preparate pe bază de radiu. HLOPKIN, Nikolai Sidorovici (n. 1923), termofizician rus. Contribuţii privind instalaţiile energetice nucleare, termofizica şi dinamica reactorilor nucleari. HMELNIŢKI 1. Bogdan Zinovi H. (c. 1595-1657), hatman al Ucrainei (1648-1657). A condus războiul de eliberare a Ucrainei de sub dominaţia polonă (1648-1654) şi a realizat unirea Ucrainei cu Rusia, proclamată de Rada de la Pereiaslav (ian. 1654); a încheiat o alianţă militară cu Vasile Lupu, domnul Moldovei. 2. Timofei (Ti-muş) Bogdanovici H. (c. 1632-1653). Fiul lui H. (1). Căsătorit cu Ruxanda, Adolf Hitler 95 HOBBES fiica domnului Moldovei Vasile Lupu, de partea căruia a intervenit în conflictul acestuia cu Matei Basarab. în sept. 1653, a fost asediat în cetatea Sucevei, unde a şi murit. HMELNIŢKI, oraş în V Ucrainei, pe Bugul de Sud; 258 mii loc. (1995). Ind. constr. de maşini (piese, maşini-u-nelte, produse electrotehnice), a mat. de constr., textilă (tricotaje), chimică, a mobilei, încălţ. şi alim. (zahăr, conserve de carne, produse lactate). Teatre. Filarmonică. Muzee. Institut de învăţământ superior tehnic. Fundat în 1493. Până în 1954 s-a numit Proskurov. HNUM (în mitologia egipteană), zeu arhaic, paznic al izvoarelor Nilului. Considerat generatorul vieţii şi creatorul tuturor vieţuitoarelor, H. este olarul ce modelează pe roata sa oul din care trebuie să se ivească întreaga viaţă cosmică. Reprezentat uneori an-tropomorfic, alteori cu cap de berbec, având coarne duble. Ho, simbol chimic pentru holmiu. HOARDA DE AUR, stat feudal mongolo-tătar, întemeiat de Batu Han în urma campaniilor de cucerire din 1236-1243 pe un vast terit., ce cuprindea Asia Centrală şi E Europei; capitala la Sarai-Batu, apoi la Berke Sarai. Apogeul puterii politice şi militare, precum şi al expansiunii teritoriale a H. de A. a fost atins în timpul hanilor Uzbek (1313-1341) şi Djanibek (1342-1357). Şi-a extins dominaţia şi asupra unei părţi a spaţiului românesc. Cnezatele ruse s-au aflat în raporturi de vasalitate faţă de H. în a doua jumătate a sec. 14 a început procesul de destrămare a H. de A., pe ruinele căreia s-au constituit, în sec. 15, mai multe formaţiuni, printre care hanatele Crimeea (c. 1430), Kazan (1438) şi Astrahan (1466). HOARDĂ (< pol.) s. f. 1. Grupare în care erau organizate vechile popoare mongole. 2. Ceată, bandă de oameni care pradă şi pustiesc; p. ext armată cotropitoare. HOBAN (< fr.) s. n. Tijă sau coardă de oţel care serveşte la rigidizarea legăturii aripilor cu fuzelajul unui avion. ♦ Coardă pentru susţinerea catargelor. HOBANA, Ion (n. 1931, Sânnicolau Mare), scriitor român. Proză ştiinţi-fico-fantastică, relevând o imaginaţie fecundă şi o bună tehnică a construcţiei („Odiseea marţiană. Maeştrii anticipaţiei clasice", „O falie în timp“, „Un englez neliniştit"). Antologia critică „Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti". HOBART [houba:t], oraş în S Australiei, centrul ad-tiv al statului Tas-mania, port la Oc. Pacific, la vărsarea râului Derwent; 194,2 mii loc. (1994). Aeroport. Metalurgia zincului şi a fierului. Constr. şi reparaţii navale. Automobile, acid sulfuric, ciment, conserve, ţesături de lână. Export de cereale, lână, lemn, fructe şi minerale. Universitate. Muzeu de artă. Clădirea Parlamentului (1834). întemeiat, în 1804, de britanici, ca o colonie penitenciară. HOBBEMA, Meindert (1638-1709), pictor olandez. Elev al lui Ruysdael. Peisaje luminoase, într-un colorit bogat nuanţat, cu subtile zone de umbră, accentuând cu fineţe detaliile („Aleea din Middelharnis", „Moara de apă", „Ruinele castelului Brederode", „Rază de lumină printre nori"). HOBBES [hobz], Thomas (1588— 1679), filozof englez. Continuator al lui Fr. Bacon. A elaborat un empirism nominalist şi raţionalist, aplicând matematica filozofiei, concepută ca doctrină despre corp şi mişcare. Omul, egoist prin natura sa, se comportă ca un „lup" pentru semenii săi (Homo homini lupus). în vederea menţinerii ordinii şi a cenzurii egoismului, oamenii au creat statul, un corp artificial, numit, Thomas Hobbes HOBBS 96 Hochei pe gheaţă. Fază din meciul România—R.D. Germană din cadrul Campionatului Mondial, Bucureşti, 1972 după monstrul biblic, „leviathan“; ca formă de guvernare, H. a propus monarhia absolută („Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil“, „Despre corp“). HOBBS [hobz], Ţara porţiune muntoasă a ţărmului Antarcticii la Oc. Pacific, la S de Ţara Mary Byrd, între c. 130° şi 140° long, V. Alt. max.: 3 498 m (vf. Mount Berlin, din culmea Flood). HOBBY [hobi], (cuv. engl.) s. n. îndeletnicire plăcută, constantă, în afara preocupărilor profesionale, exercitată în timpul liber. HOBHOUSE [hobhaus], Leonard Trelawney (1864-1929), filozof, sociolog şi jurnalist britanic. Fondator al sociologiei empirice în Marea Britanie. Lucrări de epistemologie care conţin elemente evoluţioniste spenceriene („Teoria cunoaşterii“, „Gândirea în evoluţie"). A criticat concepţia hegeliană asupra statului („Teoria metafizică a statului"). HOBOKEN [hoboke], oraş în N Belgiei, pe Schelde, suburbie industrială în SV oraşului Antwerpen; 34,6 mii loc. (1981). Constr. navale. Metalurgia cuprului, argintului, antimoniului şi plumbului. Ind. chimică, textilă şi alim. Menţionat documentar în 1135. HOBSON [hobsen], John Atkinson (1858-1940), economist britanic. A fundamentat teoria privind distribuţia inegală a averii, ceea ce duce, pe de o parte, la acumularea şi exportul de capital, iar pe de alta, la creşterea şomajului t»Fiziologia industriei"). A introdus termenul de imperialism („Imperialismul”). HOCENI, com. în jud. Vaslui; 2 985 loc: (1998). Viticultură. Bisericile de lemn Cuvioasa Parascheva (c. 1760) şi Sf. Gheorghe (1820), în satele Şişcani şi Hoceni. HOCES, Francisco de ~ (sec. 16), navigator spaniol. Primul care a atins extremitatea sudică a Americii (febr. 1526), respectiv capul Horn, în zona de contact a apelor oceanelor Pacific şi Atlantic (Ţara de Foc). ; HOCHE [o/], Lazare (1768-1797), general francez. Participant la Revoluţia Franceză din 1789-1794. Tactician remarcabil, s-a distins în timpul războaielor revoluţionare pe fronturile din NE Franţei (Moselle, Rin), în luptele cu prusienii şi austriecii. A reprimat insurecţia regalistă din Vendee (1794-1796). HOCHEI (< engl., fr.) s. n. (Şi în sintagmele) H. pe gheaţă = joc sportiv de echipă, practicat pe un patinoar (60/30 m) mărginit de mantinelă, în care jucătorii, pe patine, în număr de şase, încearcă să introducă pucul, lovit cu crosa, în poarta adversarului pentru a marca gol. Un meci are trei reprize a 20 de minute de joc efectiv. Originar din Canada, este singurul joc sportiv de iarnă. în Europa pătrunde în 1898, când canadienii au susţinut un joc demonstrativ. A devenit sport olimpic în 1920. H. pe iarbă = joc sportiv de echipă, asemănător ca reguli de desfăşurare cu h. pe gheaţă, dar care se practică pe iarbă, între două echipe cu câte 11 jucători, pe un teren de fotbal cu porţi reduse, prevăzute cu plase metalice, folosind o minge în loc de puc. Un meci are două reprize a 35 de minute. A devenit sport olimpic în 1908. Inventat de englezi, în prezent este sport naţional în India şi Pakistan. HOCHEJST, -Ă (< hochei) s. m. şi f. Persoană care practică hocheiul. HOCHHUTH [ho:hu:t], Rolf (n. 1931), scriitor german. Stabilit în Elveţia. Teatru („Soldaţii", „Juriştii") şi proză (romanul „Dragostea în Germania") cu un pronunţat caracter antimili-tarist şi ^antinazist sau criticând lipsa de atitudine a Vaticanului în problema exterminării de către nazişti â evreilor („Vicarul"). Discută răspunderea socia- lă a scriitorului („Moartea vânătorului", piesă inspirată din viaţa lui Hemingway). Comedii care vizează emanciparea femeii („Lysistrata"). HOCHSTUHL v. Karawanken. HOCIOTĂ, Dorin (1925-1990, n. Sibiu), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Creatorul Centrului Medical de Fono-Audiologie şi Chirurgie Funcţională — O.R.L. (1973), în cadrul căruia a promovat, în special, cercetări de pro-tezare auditivă. întemeietorul şcolii româneşti de cofochirurgie, având o contribuţie importantă în logicizarea tratamentului surdităţii. Deţine cinci brevete de invenţii. HOCKING [hokiq], William Ernest (1873-1966), filozof american. Prof. univ. la Yale şi Harvard. Reprezentant al personalismului („Semnificaţia divinităţii în experienţa umană", „Şinele, trupul şi libertatea sa", „Elemente permanente ale individualismului"). HOCKNEY [hokni], David (n. 1937), pictor britanic. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai orientării hiper-realiste („Doi băieţi în piscină"). Decoruri şi costume de teatru („Ubu rege"). HODAC, com. în jud. Mureş, pe râul Gurghiu; 4 727 loc. (1998). Satul Hodac apare menţionat documentar în 1453. HODEIDA (AL-HUDAYDAH), oraş în V Yemenului, port la Marea Roşie; 155,1 mii loc. (1995). Aeroport. Prelucr. lemnului, egrenarea bumbacului. Ind. alim. (tutun) şi a hârtiei. Export de cafea, bumbac, curmale şi piei. Moschei. Poarta Bab el-Mushaif. HODGKIN [hodjkin], Sir Alan Lloyd (n. 1914), fiziolog şi biofizician britanic. A descris impulsul nervos şi a emis teoria „pompei de sodiu" în conducerea influxului nervos. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1963), Rolf Hochhuth 97 HODOŞ împreună cu J.C. Eccles şi A.F. Huxley. HODGKIN [hocftkin], Dorothy Mary Crowfoot (1910-1994), chimistă britanică. Prof. univ. la Oxford. Specialistă în analiza cristalografică. A stabilit, folosind analiza cristalografică cu raze X, structura penicilinei (1947) şi a vitaminei B12 (1956). Premiul Nobel pentru chimie (1964). HODGKIN [hgdjkin], Thomas (1798-1866), medic britanic. A semnalat poliadenopatiile cronice netuber-culoase, cunoscute ulterior sub denumirea de limfogranulomatoză malignă lui H). HODGSON [hgdgsen], Brian (1800-1894), orientalist britanic. în serviciul Companiei Indiilor Orientale, a slujit în India (1818-1820) şi Nepal (1820-1843). Colecţionar de manuscrise budiste şi specii de animale. Autor al lucrărilor „Religia şi literatura ilustrată a budismului“, „Studii privind limba, literatura şi religia din Nepal şi Tibet“. HODJA, Enver v. Hoxha, Enver. HODJENT, oraş în N Tadjikistanului, pe cursul superior al Sîr-Dariei, în V oazei Fergana; 164,5 mii loc. (1991). Expl. de uraniu. Mare centru al ind. mătăsii. Produse textile (egrenarea bumbacului, conf. şi tricotaje). Fabrici Sir Alan Uyod Hodgkin Dorothy Mary Crowfoot Hodgkin Ferdinand Hodler: „Inspiraţie11 de mobilă, sticlărie, încălţ., mat. de constr. şi alim. (conserve de carne). S-a aflat pe fostul „drum al mătăsii11 care ducea din China în Europa. Ruinele mausoleului Tubahon (sec. 14); moscheea-mausoleu a şeicului Mus-lihitdin (sec. 14). Muzeu de istorie şi arheologie. Teatru. Grădină botanică. Cunoscut din sec. 7. în perioada 1936-1991 s-a numit Leninabad. HODLER [germ. ho:dler; fr. odler], Ferdinand (1853-1918), pictor elveţian. Unul dintre principalii iniţiatori ai picturii moderne naţionale. Stil clar şi sever, în forme precis delimitate. Peisaje alpine, compoziţii dominate de alegorii şi simboluri („Noaptea11, „Ziua", „Inspiraţie", „Euritmie"), scene istorice („Retragerea de la Marignano"). HâDMEZOVAsARHELY [hp:dmse-zova:/a:rhei], oraş în SE Ungariei; 52,2 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini (balanţe, utilaj agricol), textilă, alim. Porţelan şi faianţă. HODOD, com. în jud. Satu Mare; 3 280 loc. (1998). Pomicultură. în satul Hodod, menţionat documentar în 1334, se află conacul Wesselenyi-Degenfeld (1763-1776), în stil baroc, cu jno-dificări neoclasice; biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18), în satul Lelei. HODOGRAF (< fr. {i}) s. n. Curbă plană sau în spaţiu, loc geometric al extremităţilor vectorilor care reprezintă valorile unei funcţii vectoriale, presupunând că aceşti vectori au originea comună într-un punct fix, numit polul h. HODOŞ 1. losif H. (Hodoşiu) (1829-1880, n. Bandu de Câmpie, jud. Mureş), istoric şi om politic român. Acad. (1866). Participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania (prefect al Legiunii Clujului). Unul dintre fondatorii organizaţiei ASTRA; militant pentru drepturile românilor transilvăneni („Românii şi constituţiunile Transilvaniei"). I se datorează traducerea şi editarea lucrărilor lui D. Cantemir: „Descrierea Moldovei" şi „Istoria Imperiului Otoman". A colaborat la Dicţionarul Academiei. 2. Enea H. (1858-1945, n. Roşia Montană, jud. Alba), literat şi folclorist român. Fiul lui H. (1). M. coresp. al Acad. (1904). A alcătuit, cu ajutorul elevilor săi din Caransebeş, cea mai de seamă colecţie de lirică bănăţeană („Poezii poporale din Bănat"). Autor al unui manual de istoria literaturii române. 3. Nerva H. (1869-1913, n. Baia de Criş, jud. Hunedoara), istoric şi bibliograf român. Fiul lui H. (1). S-a ocupat de organizarea modernă a bibliotecilor şi, îndeosebi, a Bibliotecii Academiei. Editor al „Revistei bibliografice" (1903-1904), primul periodic în această specialitate. HODOŞA în colab, cu I. Bianu, a scos „Bibliografia românească veche1* (voi. 1, 2 şi fasc. 1-2 din voi. 3), şi cu Al. Sadi-lo-nescu, „Publicaţiunile periodice româ-neşti“, Şi-a legat numele de editarea colecţiei de documente, Hurmuzaki, HODOŞA, com. fn jud. Mureş; 1 469 loc. (1998). Fabrică de cherestea. în satul Hodoşa, menţionat documentar în 1332, se află o biserică romano-catolică (sec. 14, cu refaceri din sec. 18), iar în satul Isla, o biserică unitariană (sec. 17). HODOŞ-BODROG, mănăstire (de călugări) situată în satul Bodrogu Nou, com, Felnac, jud. Arad. întemeiată în sec. 12 (cea mai veche din România) şi atestată “documentar în 1177. Iniţial, mănăstirea a avut o biserică de lemn, pe locul căreia s-a zidit, ia sfârşitul sec. 14, biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, care a suferit importante modificări şi restaurări (1766, 1803, 1902-1907), în stil baroc. Picturi murale din 1766. Colecţie de icoane (sec, 15-18), de cărţi vechi, manuscrise,' argintărie etc. HODOŞIU, iosif v. Hodoş. HOD2A {hoja], Milan (1878-1944), om politic cehoslovac, Prim-min. (1935-1938). A demisionat în urma Acordului de la Munchen (1938), care hotărâse dezmembrarea Cehoslovaciei, şi s-a exilat. HOE [hau], Richard March (1812-1886), inventator şi industriaş american. A construit prima rotativă pentru industria tipografică (brevetată şi intrată în funcţiune în 1847). HOECHST [hochst], concern german al industriei chimice şi farmaceutice, fundat în 1863, Are filiale în peste 120 de ţări, Se situează pe primul loc în lume în producţia de medicamente, HOEL [huel], Sigurd (1890-1960), scriitor norvegian. Promotor al literaturii moderne în Scandinavia. Nuvele („Viaţa pe care am parcurs-o") şi romane („Călătorie la capătul lumii", „întâlnire lângă borna militară", „La picioarele turnului Babei"), HOFBAUER [hofbauer], Klemens Mana (1751-1820), cleric german. A fundat în Europa Centrală mănăstiri redomptoniste. Patron al Vienei. Canonizat (1909). HOFBURG, palat, fostă reşedinţă imperială din Viena (sec. 13; cu adăugiri din sec. 16-19); aici, Fischer von Erlach a construit Manejul spaniol şi biblioteca. HOFER [hofer], Andreas (1767-1810), patriot tirolez. Conducătorul luptei armate tiroleze din 1809 împotriva guvernului bavarez şi a trupelor franceze de ocupaţie; înfrânt de o armată franco-bavareză, a fost prins şi împuşcat. Erou naţional. H0FFDING [hofdirj], Harald (1843-1931), filozof danez. Prof. univ. la Copenhaga. Teoria lui H. asupra cunoaşterii îşi află un puternic sprijin în psihologie. Spre deosebire de Kant, H. susţine că, o dată cu dezvoltarea cunoaşterii, se modifică şi categoriile ce o fac posibilă („Gândirea umană“, „Conceptul de analogie"). Este şi autorul unei „Istorii a filozofiei moderne". HOFFINGER, Johann Georg (1756-1792), medic sas din Sibiu, A descris, în lucrarea „Scrieri medicale variate" (Viena, 1791), anchilostomiaza şi alte boli ale minerilor din Slovacia şi Transilvania. HOFFMAN, Alfred (1929-1995, n. Bucureşti), muzicolog şi critic muzical român. îndelungată activitate axată pe problemele interpretării muzicale. Lucrări: „Drumul operei", „George Enescu" (în colab.). HOFFMAN [hofmen], Dustin (n. 1937), actor american de film. Ilus- trează antistarul hollywoodian, lipsit de strălucire fizică, însă plin de umor şi de căldură umană („Cow-boy-ul de la miezul nopţii", „Micul om mare", „Papillon", „Toţi oamenii preşedintelui", „Tootsie", „Moartea unui comis-voia-jor"). Premiul Oscar: 1979 („Kramer contra Kramer"), 1988 („Rain Man"). HOFFMANN [hpfman], August Heinrich (pe numele adevărat Hoffmann von Fallersleben) (1798-1874), poet, filolog şi istoric al literaturii germane. Prof. univ. la Breslau. Lirică patriotică („Cântece pentru tânăra Germanie"), pentru copii („Toate păsările au venit"). A scris „Deutschland, Deutschland uber Alles", devenit, în 1922, imnul naţional al Germaniei. HOFFMANN [hofman], Emst Theodor Amadeus (1776-1822), scriitor, pictor şi compozitor romantic german. Maestru al fantasticului, deschis spre grotesc şi ironie. Basme („Ulciorul de aur", „Spărgătorul de nuci şi regele şoarecilor", „Prinţesa Brambilla"), nuvele şi romane („Elixirele diavolului", „Părerile despre viaţă ale motanului Murr"). A anticipat realismul poetic al sec. 20 şi a influenţat creaţia literară şi muzicală. Pîese pentru pian, lieduri, lucrări corale, muzică de scenă, opere („Ondine"). Critic muzical şi desenator (mai ales caricaturist). Dustin Hoffman E. Th. Amadeus Hoffmann 99 HOGARTH HOFFMANN [hpfman], Friedrich (1660-1742), medic şi chimist german. Creator al sistemului medico-biologic mecanicist al echilibrului organic (teoria organicistă), a considerat că starea de sănătate sau de boală este determin nată de circulaţia sângelui şi de tonusul unor fibre care pun în legătură creierul cu întregul organism. A introdus termenul de anatomie patologică, HOFFMANN [hofman], Josef (1870-1956), arhitect, decorator şi designer austriac. Prof. univ, la Viena. Arhitect al oraşului Viena (1920). întemeietor al „Atelierelor vieneze“ (decoraţii interioare şi lucrări artizanale). Fondator al Societăţii „Wiener Sezes-sion". Adept al funcţionalismului, construcţiile sale se remarcă prin stil reticular, precubist, sobru, cu decoruri rafinate (Palatul Stoclet din Bruxelles, Sanatoriul de la Purkersdorf, magazinul „Apollo" din Viena). Hugo von Hofmannsthal Robert Hofstadter HOFFMANN [hofman], Paul Erlch (1868-1959), dermatolog şi bacteriolog german. A descoperit (împreună cu F.R, Schaudinn) agentul etiologic al sifilisului — Treponema pallidum (1905). HOFFMANN [hofman], Roald (n. 1937), chimist american originar din Polonia. Prof. univ. la New York. Cunoscut pentru teoriile sale, privind desfăşurarea reacţiilor chimice, dezvoltate independent de Kenichi Fukui, împreună cu R.B. Woodward, a formulat conceptul de conservare a simetriei orbitalilor moleculari. Premiul Nobel pentru chimie (1981), împreună cu K. Fukui. HOFFMANN [hofman], Ulrich (7-1866), botanist şi horticultor german. Stabilit în România. A amenajat, în 1860, Grădina Botanică din Bucureşti, creată din iniţiativa lui C. Davila. HOFFMANN [hofman], Walter (1879-1952), inginer german. Prof. univ. la Freiburg. Lucrări referitoare la România („România de azi“) şi la aspectele economice ale sud-estului european („Europa de Sud-Est. Bulgaria, Iugoslavia, România. O incursiune prin politică, cultură şi economie"). M. de onoare al Acad. Române (1942). HOFMANN [hpfman], August Wilhelm von (1818-1892), chimist german. Prof. univ. la Berlin. Cercetări în domeniul chimiei organice. A descoperit o metodă generală de preparare a aminelor. A izolat benzenul şi anilina din gudroanele de la distilarea cărbunelui şi a realizat sinteza anilinei, Contribuţii la apariţia şi dezvoltarea industriei coloranţilor sintetici. HOFMANN [hofman], Hans (1880-1966), pictor american de origine germană. Promotor al expresionismului abstract. A combinat formele cubiste cu tonurile luminoase ale foviştilor, obţinând un nou tip de pictură abstractă, într-un stil îndrăzneţ şi viguros („în/ cântare", „Exuberanţă"). A fundat, în 1915, prima şcoală de artă modernă din Europa Centrală. Josef HOFMANNSTHAL [ho:fmansta:l], Hoffmann: Hugo von (1874-1929), scriitor aus- „Palatul triac. Poezii simboliste şi drame lirice Stoclet" („Moartea lui Tizian", „Nebunul şi moartea") exprimând o muzicalitate nostalgică. A dat spiritualităţii austriece o amploare europeană (comedia „Dificilul"), Tragedii neoromantice de inspiraţie antică („Oedip şi Sfinxul", „Elec-tra") sau cu motive din teatrul lui Calderon de la Barca („Micul teatru al lumii", „Turnul") şi din misterele medievale („Jedermann"). Proză impresionistă („Povestea celei de-a 672-a nopţi", „Aventura mareşalului Bassompierre", romanul neterminat „Andreas sau reuniţii") . Eseuri. Librete pentru operetele lui R. Strauss („Cavalerul rozelor", „Ariadna la Naxos"). HOFMEISTER [hofmaister], Wilhelm Friedrich Benedikt (1824-1877), botanist german. Prof. univ. la Heidelberg şi Tubingen. A descris pentru prima oară alternanţa de generaţii („Originea embrionului fanerogamelor", „Cercetări comparative asupra germinării, dezvoltării şi fructificării criptogamelor superioare"). HOFSTADTER [hofstetar], Robert (1915-1990), fizician american. Prof. la Univ. Stanford, Studii asupra foto-conductivităţii şi a efectului Compton. Contribuţii în fizica particulelor elementare. Cercetări asupra difuziei electronilor de energii mari în nuclee atomice, care au condus la descoperirea structurii nucleonilor; a demonstrat complexitatea structurii protonului şi neutronului. Premiul Nobel pentru fizică (1961), împreună cu R. Mossbauer. HOFUF v. Hufuf. HOGARTH [houga:0], William (1697-1764), pictor şi gravor englez. William Hogarth: „Vânzătoarea de creveţi" HOGAŞ 100 Calistrat Hogaş Tablouri de gen şi gravuri dezvăluind, cu un viu simţ al umorului şi al ironiei, viciile epocii şi ale vechii Anglii (ciclul „Căsătorie la modă", apoi „Cariera unei prostituate", „Viaţa unui libertin", „Predica"). Portrete expresive („Vânzătoarea de creveţi", „Servitorii artistului", „Garrick cu soţia sa"). Autor al unei lucrări de teoria artei, „Analiza frumosului", concepută în spirit iluminist. HOGAŞ, Calistrat (1848-1917, n. Tecuci), scriitor român. Colaborator al „Vieţii româneşti". A debutat cu versuri. Povestitor cu vocaţia sublimului şi a ironiei, a evocat peisajul carpatin şi oamenii de la munte, dând o valoare sporită memorialului de călătorie („Pe drumuri de munte", alcătuit din două părţi: „Amintiri dintr-o călătorie" şi „în munţii Neamţului"). Portrete satirice („Cucoana Marieta"). HOGBACK [hogbsek] (cuv. englez) s. n. Formă de relief tipic eroziv-struc-tural, care apare în urma eroziunii di- Hogback ferenţiale, în zonele cu straturi de durităţi diferite, puternic înclinate (până la verticală). Se formează în roci sedimentare cutate şi pe seama rocilor magmatice apărute la zi, intruse în roci mai puţin dure. HOGGAR v. Ahaggar. HOGE (< tc.) s. m. Preot musulman; p. ext. învăţător, dascăl musulman. HOGEAG (OGEAG) (< tc.) s. n. (Reg.) Coş, horn; p. ext. încăperea în care se află vatra. HOGHILAG, com. în jud. Sibiu, pe Târnava Mare; 2 061 loc. (1998). în satul Hoghilag, menţionat documentar în 1309, se află o biserică din 1446 (azi evanghelică; reconstruită în 1730 şi renovată în 1834), iar în satul Valchid, o cetate cu biserică de incintă (sec. 14, refăcută în sec. 16). HOGHIZ, com. în jud. Braşov, în Depr. Făgăraş, pe Olt; 5 480 loc. (1998). Expl. de bazalt şi marne. Fabrică de ciment. Muzeu (în satul Cu-ciulata) cu colecţii de istorie, arheologie şi etnografie. în satul Hoghiz, menţionat documentar în 1186, se află un parc natural de stejari seculari; castel (1553); biserică reformată (1749). HOGWOOD [hogwud], Christopher Jarvis Haley (n. 1941), clavecinist şi dirijor britanic. A fundat (1973) şi dirijat Academia de Muzică Veche din Londra, consacrată repertoriului baroc şi clasic, redat într-un spirit autentic. A dirijat orchestre americane. Discografie remarcabilă. HOHENLINDEN [ho:enlinden], localitate în Bavaria (Germania), unde trupele franceze, conduse de J. Moreau, au obţinut victoria asupra celor austriece (3 dec. 1800), ceea ce a condus la încheierea Păcii de la Luneville (9 febr. 1801). HOHENLOHE-SCHILLINGSF0RST [ho0nloe-/ilir]sfiirst], Chlodwig, prinţ von Ratibor şi Corvey (1819-1901), om politic liberal german. Cancelar al Reich-ului (1894-1900). A extins posesiunile germane în China şi a luptat pentru întărirea puterii militare a Germaniei. Memorii. HOHENSTAUFEN [hoen/taufen] (STAUFER), familie princiară germană. Unii dintre membrii ei au fost suverani în Germania (1138-1208 şi 1212-1254) şi în Sicilia (1194-1268). Din dinastia H. fac parte împăraţii Sfântului Imp. Roman: Conrad III, Frederic I Barbarossa şi Frederic II. S-au aflat în conflict cu Papalitatea şi cu oraşele italiene. Şi-a luat numele de la castelul H. din Suabia, de unde erau originari. HOHENZOLLERN [hp-.entsolem], familie princiară germană, căreia îi aparţin dinastiile electorilor de Brandenburg (1415-1701), a regilor prusieni (1701-1918) şi a împăraţilor germani (1871-1918). Mai importanţi: Frederic I, Frederic Wilhelm, Frederic //, Wilhelm /, Wilhelm II. Reprezentanţi ai ramurii suabe din familia de Hohen-zoIlern-Sigmaringen au ocupat, între 1866 şi 1947, tronul României: Carol I, Ferdinand I, Carol II, Mihai I. Şi-a luat numele de la castelul H. de lângă Sigmaringen. HOHE TAUERN [ho:e tauern] v. Tauern înalţi. HOHHOT (HUHEHAOTE), oraş în NE Chinei, centrul ad-tiv al reg. autonome Mongolia Interioară (Nei Menggu Zizhiqu); 890 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini, siderurgică, a piei., bumbacului şi alim. (carne, zahăr). Centru cultural şi ştiinţific. Universitate. Templul Daz-hao (1580). Mănăstirea Wutasi (a celor cinci pagode). Marea moschee. HOHNECK [onek] (Le ~), vârf în masivul Vosgi (Franţa), puternic de-nudat. Alt.: 1 362 m. Sporturi de iarnă. HOHOT (< hohoti) s. n. Izbucnire zgomotoasă de râs sau de plâns. ^ Expr. A plânge (sau a râde) cu hohot (sau fn hohote) = a plânge (sau a râde) foarte zgomotos. HOHOTI. (< sl.) vb. IV intranz. A izbucni în hohote; a plânge sau a râde cu hohote. ♦ Fig. (Despre o pădure, o vale etc.) A vui, a răsuna. HOINAR, -Ă (< hoină, înv. „oină") adj., s. m. şi f. (Persoană) care umblă fără ţintă, fără rost; vagabond. HOINĂRI. (< hoinar) vb. IV intranz. A bate drumurile, a umbla fără rost; p. ext. (fam.) a călători fără o ţintă precisă. HOIT (< magh.) s. n. Cadavru (mai ales al unui animal) intrat în descompunere; mortăciune, stârv, leş. HOITAR (< hoit) s. m. Specie de vultur mic (65-68 cm), de culoare Hoitar 101 HOLBAN albă-galbuie. cu vârful aripilor negre, cu capul golaş; se hrăneşte cu hoituri, excremente şi insecte (Neophron percnopterus). în România este oaspete de vară. Monument al naturii. HOJEDA [oheda], Alonso de (c. 1470-1515), navigator şi conchistador spaniol. L-a însoţit pe Columbv în a doua călătorie în America (1493-1496); a cercetat ins. Hispanio-la. A descoperit ţărmul Guyanei până la G. Darien (1499-1500). Fondator al primei cetăţi spaniole în America de Sud (San Sebastian, 1510). HOJO, familie nobiliară japoneză din perioada Kamakura (1185-1333), întemeiată de H. Tokimasa (1138-1215), ai cărei membri au condus tara în calitate de regenţi (1199-1333). După 1247, a controlat peste jumătate din provinciile japoneze, cunoscând apogeul sub H. Tokimune (1268-1284), care a respins invaziile mongolilor din 1274 şi 1281. HOJOKl [ho:d3o:ki] („însemnări din coliba mea"), lucrare japoneză (din 1212) aparţinând genului eseistic, scrisă de călugărul budist Kamo no Cho-mei, considerată capodoperă a stilului zuihitsu, şi care cuprinde, în prima parte, referiri asupra unor evenimente neobişnuite sau a unor impresii de moment. în partea a doua, este prezentată viaţa sufletească a autorului, împăcat cu sine însuşi, după ce a devenit călugăr budist. HOKA-SIOUX [hoka-suz] subst. Familie de limbi din America de Nord, vorbite de amerindienii sioux (dakota), irochezi, musgaci (maskoci), hoka etc. HOKKAIDO, cea mai nordică insulă a arh. Japonez (a doua ca mărime după ins. Honshu), separată de ins. Sahalin prin str. La Perouse şi de ins. Honshu prin str. Tsugaru; 83,5 mii km2. Oraşe pr.: Sapporo, Hakodate, Otaru, Asahikawa. Relief muntos cu vulcani activi (Asahi, Tokachi) şi alt. max. de 2 290 m (vf. Asahi). Climă temperată, cu influenţă musonică. Aproximativ 60% din supr. insulei este acoperită cu păduri de conifere şi foioase. Expl. de cărbuni, petrol, sulf, min. de fier, crom, mangan. Pescuit. Turism. Sporturi de iarnă. Parcuri naţionale. HOKUSAI (supranumit Katsushika) (1760-1849), pictor şi xilogravor japonez. Reprezentantul cel mai important al şcolii Ukiyo-e. A evocat natura şi viaţa cotidiană a poporului japonez într-un mare număr de lucrări (peste 30 000), remarcabile prin desenul sugestiv şi dinamic, minuţiozitatea expresivă a detaliului, prin coloritul viu şi nuanţat (ciclul „Cascadele", „36 de vederi ale muntelui Fuji“, „Podurile"). Celebru ilustrator de cărţi (xilogravură). Opera sa i-a influenţat pe impre-sionişti. HOL (< fr., engl.) s. n. încăpere dintr-o locuinţă sau clădire publică care face legătura cu intrarea şi în jurul căreia sunt dispuse celelalte încăperi. HOLAN, Vladimir (1905-1980), poet ceh. Versuri onirice într-un limbaj purificat de convenţii şi automatisme, cu metafore surprinzătoare („Evantaiul himeric", „Triumful morţii"* „Un cocoş pentru Asklepios"). Interzis o perioadă pentru formalism, a reînceput să publice după 1960 („Mozartiana", „Fără titlu", „Până la ultima suflare"). HOLBA (lat. volvere) vb. I tranz. A face ochii mari, a-i deschide tare (de mirare, de curiozitate, de spaimă etc.). ♦ Refl. A se uita la ceva sau la cineva cu ochii măriţi. HOLBACH [olbak], Paul Henri Thiry, baron D’ (1723-1789), filozof şi scriitor francez de origine germană. Colaborator al „Enciclopediei". A expus sistematic concepţia materialist-mecanicistă a materialiştilor francezi din sec. 18 în lucrarea „Sistemul naturii". Pamflete antireligioase de răsunet („Creştinismul demascat"). HOLBAN, Anton (1902-1937, n. Huşi), scriitor român. Colaborator la „Sburătorul". Evocări ale copilăriei şi adolescenţei („Romanul lui Mirel"); notaţii portretistice inspirate de mediul liceelor provinciale („Parada dascălilor"). Analist lucid al dragostei şi al neliniştii intelectuale (romanele „O moarte care nu dovedeşte nimic", „Ioana", „Jocurile Daniei", nuvelele „Conversaţii cu o moartă" şi „Bunica se pregăteşte să moară"), a avut o contribuţie notabilă la dezvoltarea prozei psihologice româneşti. Comentarii critice. HOLBAN, Ion (1916-1995, n. Huşi), psiholog român. Cercetări experimentale şi aplicate în domeniul psihologiei feroviare şi al orientării profesionale („Probleme de psihologia muncii", „Laboratorul şcolar de orientare", „Teste de cunoştinţe"). HOLBAN 1. Ştefan H. (1869-1939, n. Vaslui), general şi om politic român, în primul război mondial a comandat Divizia 9 în Dobrogea şi Divizia 2 în Moldova (1917). în 1918-1919, a comandat Divizia 6 în Transilvania şi Ungaria, până la ocuparea Budapestei, al cărei guvernator militar a fost în perioada 1919-1920. Ministru de Război (1921-1922). Membru al P.N.Ţ. (din 1928). 2. Maria H. (1901-1991, n. Bucureşti), istoric român. Fiica lui H. (1). M. coresp al Acad. (1990). Specialistă în paleografie latină şi în limba textelor latine medievale. Editor şi coordonator al unor importante corpus-uri de documente („Documente privind is- Anton Holban HOLBEIN 102 Ştefan Holban Comedii de caracter inspirate din creaţia lui Moliere („Erasmus Montanus", „Femeia nehotărâtă", „Mascarada"), lucrări de istorie („Istoria regatului Dane-marcii"), scrieri cu caracter filozofi-co-moral („Epistole", „Fabule morale") şi un roman umoristic („Călătoria subterană a lui Niels Klim"). HOLBOCA, com. în jud. laşi, pe stg. Jijiei; 11 836 loc. (1998). Termocentrală. Fabrică de cărămizi. Staţie de c.f. Rezervaţie botanică, în satul Valea Lungă. Bisericile Sf. Nicolae (1805) şi Adormirea Maicii Domnului (1820), în satele Holboca şi Rusenii Vechi. HOLDĂ (< magh.) s. f. Câmp semănat cu acelaşi fel de plante (în spe- Ci' T toria României", seria „Transilvania" şi „Călători străini despre Ţările Române", voi. I-V). Autoare a lucrărilor „Din cronica relaţiilor româno-ungare în sec. XIII-XIV", „Istoria raporturilor ro-mâno-maghiare". HOLBEIN [holbain] 1. Hans H. cel Bătrân (c. 1465-1524), pictor şi desenator german. Maestru al goticului târziu, a suferit totodată influenţa picturii flamande renascentiste; altare (la mănăstirile din Augsburg şi din Kaisheim, azi la Munchen) şi portrete. 2. Hans H. cel Tânăr (1497 sau 1498-1543), pictor şi desenator renascentist german. Fiul lui H. (1). A lucrat la Basel (1515-1532), apoi s-a stabilit în Anglia (1532), unde a devenit pictorul de curte al lui Henric VIII. Tablouri religioase („Hristos mort", „Madona primarului MeyeO, desene pline de vervă (ciclul „Elogiul nebuniei", „Dansul macabru") şi mai cu seamă portrete, remarcabile prin precizia desenului, subtilitatea coloritului şi pătrunderea psihologică („Erasmus din Rotterdam", „Thomas Morus", „Soţia şi copiii artistului", „Portretul negustorului Gisze", „Henric al Vlll-lea", „Ambasadorii"). HOLBERG, Ludvig, baron (1684-1754), scriitor danez de origine norvegiană. întemeietorul teatrului naţional. Hans Holbein cel Bătrân: „Circumcizia" (detaliu) Hans Holbein cel Tânăr; „Portretul negustorului Gisze" Johann Christian Friedrich Hdlderlin cial cereale); p. ext. (mai ales la pl.) semănăturile de pe acest câmp; lan. HOLDEN [heulden], William (pseud. lui William Franklin Beedle Jr.) (1918-1981), actor american de film. A interpretat rolul personajului ideal al anilor ’50 („homo americanus"), eficient, de încredere, realizat profesional şi ocupând un loc important în societate („Sunset Boulevard", „Sabrina", „Hoarda sălbatică", „Vulcanul"). Premiul Oscar: 1953 („Stalag 17"). HOLDER [holder], Alfred Theophil (1840-1916), filolog austriac. A editat operele lui Horaţiu, Tacit, Cezar, Saxo Grammaticus, Beda Venerabilul ş.a. HOLDER [holder], Ludwig Otto (1859-1937), matematician german. Prof. univ. la Tubingen, Konigsberg şi Leipzig. Studii privind teoria grupurilor. A contribuit, prin metoda sa de însumare cu ajutorul mediei aritmetice, la dezvoltarea teoriei seriilor divergente. HOLDERLIN [holdarlm], Johann Christian Friedrich (1770-1843), poet german. Clasic prin perfecţiunea formei, cultul frumuseţii şi armoniei antice, romantic prin sensibilitate şi sentimentul naturii. Proză celebrând unitatea cosmică a Universului, ideea de natură şi de frumos (romanul liric 103 HOLLY „Hyperion sau ermitul din Grecia"); teatru parabolic afirmând misiunea sacră a poetului în societate (fragmentul de tragedie „Moartea lui Empedocle"). Lirica sa cuprinde „Imnuri", „Ode" şi „Elegii", închinate idealurilor de libertate şi comuniune spirituală ale umanităţii. HOLDING [houldiq] (< cuv. engl.) s. n, Societate al cărei obiect constă în achiziţionarea acţiunilor altor firme în scopul deţinerii unui portofoliu de titluri de participare care să-i asigure o poziţie de control. H. încasează dividende de la firmele controlate (filiale), dar participă la finanţarea acestora prin acordarea şi/sau garantarea unor împrumuturi făcute de filiale şi prin participarea la majorarea capitalului. H. poate fi pur, dacă obiectul lui exclusiv este gestionarea titlurilor de participare deţinute, şi mixt, în cazul în care exercită şi activităţi industriale sau în domeniul comerţului. HOLENDER (< germ.) s. n. (TEHN.) Maşină cu funcţionare discontinuă folosită pentru diferite operaţii în procesul de fabricare a hârtiei (ex. h. de măcinare, h. spălător, h. destrămător şi h. pentru înălbire). HOLENDER, loan (n. 1932, Timişoara), bariton, impresar şi manager austriac de origine română. Stabilit în Austria, unde deţine roluri secundare în opere. înfiinţează agenţia de impresariat „Holender", pe care o dezvoltă împreună cu Toma Popescu. Calităţi manageriale deosebite. Director al Operei din Viena (din 1991). Atenţie constantă acordată artei lirice româneşti. HOLENDRU (< germ.) s. n. (TEHN.) Racord olandez. HOLERĂ (< lat., ngr., rus.) s. f. 1. Maladie infecţioasă acută, foarte contagioasă, provocată de microbi mobili (vibrionul holerei), caracterizată prin diaree, putând duce la o deshidratare extremă a organismului, deseori mortală. 2. Boală infecţioasă a păsărilor, cu evoluţie gravă, provocată de un microb din grupa Pasteuerella; pasteure-loză, HOLERJNĂ (< fr.) s. f. Formă uşoară de holeră, manifestată numai prin diaree. HOLGU|N [olgin], oraş în E Cubei; 242,1 mii loc. (1994). Aeroport. Piaţă agricolă (trestie de zahăr, tutun şi cafea). Fabrici de zahăr, distilerii de rom, manufacturi de tutun. Fundat în 1523. ", j Billie Holiday HOLIDAY [hpiidei], Billie (pe numele adevărat Eleanore Gough McKoy, zisă Lady Day) (1915-1959), cântăreaţă americană de jaz. Considerată, alături de Ella Fitzgerald, una dintre cele mai mari şi mai sensibile cântăreţe ale genului. Voce bogată în umbre, lirică, sugerând graţia melodică a saxofonului tenor; excelent simţ ai timpului muzical. A colaborat cu B. Goodman, L. Armstrong ş.a. HOLISM (< engl.; {s} gr. holos „întreg") s. n. Concepţie susţinând ireductibilitatea întregului la suma părţilor, în sensul că anumite caracteristici ale acestuia nu pot fi explicate în termenii proprietăţilor şi relaţiilor componentelor. Prezentă şi în Antichitate, ideea întregului se impune, în epoca modernă, ca principiu alcătuitor şi ordonator (ex. gestalt-u\). O dată cu L von Bertalanffy, principiul h. este ridicat ia nivelul unei teorii generale a sistemelor. Perspectiva holistă şi-a găsit numeroase aplicaţii în economie, sociologie, filozofia culturii etc. ^ H. semantic = concepţie despre natura şi testarea teoriilor ştiinţifice, dezvoltată de W. van Quine, conform căreia semnificaţia empirică nu se stabileşte la nivelul enunţului, ci la nivelul întregului sistem de enunţuri. HOLLAND [holend], John Philip (1840-1914), inventator american de origine irlandeză. A proiectat şi a construit primul submarin acceptat de Marina militară a S.U.A. („Holland", 1898). HOLLAR [holer], Wenceslas (pe numele adevărat Vâclav Hotar) (1607-1677), desenator şi gravor ceh. A lucrat mult timp la Londra. Peisaje („Vedere panoramică a oraşului Pra-ga", seria „Vederi din Londra") şi ilustraţii pentru operele lui Horner, Ver-giliu, Esop ş.a. HOLLERITH [holarie], Herman (1860-1929), inginer american. A in- ventat (1887) maşina de calculat cu cartelă perforată, una dintre precursoarele calculatoarelor actuale. Societatea creată de el (1896) a devenit (1924), prin fuziune, IBM Corporation. HOLLEY [holi], Robert William (1922-1993), biochimist american. A purificat acidul ribonucleic şi a determinat structura lui chimică. Lucrări valoroase privind codul genetic. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1968), împreună cu H.G. Khorana şi M.W. Nirenberg. HOLLICK-KENYON PLATEAU [hptik-kenian plaetau], platou de gheaţă în NV Antarctidei, în Ţara Ellsworth, cu alt. max. de 2 210 m, dominat de masivul Vinson (4 897 m). Grosimea gheţii: 2 000-3 000 m. Descoperit din avion, în 1935, de expediţia americană condusă de L. Ellsworth şi numit în onoarea pilotului G. Hollick-Kenyon. HOLLIDAY [hoiidei], Judy (pseud. lui Judith Tuvim) (1922-1965), actriţă americană de film. Roluri de comedie, interpretate cu temperament şi exuberanţă („Ţi s-ar putea întâmpla şi ţie", „Phffft", „Un Cadillac din aur masiv"). Premiul Oscar: 1953 („Născută ieri"). HOLLIGER [hplîger], Heinz (n. 1939), oboist şi compozitor elveţian. S-a format cu instrumentişti şi compozitori ataşaţi avangardei. Precizia intonaţiei, calitatea şi culoarea sunetului, frazarea amplă îl plasează între virtuozii instrumentului. Inovaţii în tehnica de execuţie. Muzică de cameră, în care recurge şi la voce. HOLLOCH [holoh], peşteră în Elveţia centrală, la E de Lacul celor Patru Cantoane, lângă localit. Moutathal, la 700 m alt. Lungimea max. a galeriilor: 135,6 km (a treia peşteră a lumii). Ad. max.; 828 m. Turism. HOLLY [holi], Buddy (1936-1959), cântăreţ şi chitarist american. Unul Robert WiHiam Holley HOLLYWOOD 104 dintre fondatorii mişcării rock-and-roll. împreună cu grupul său,, „The Crickets", lansează numeroase piese celebre („Oh, Boy!“, „Peggy Sue“). Sonoritatea formaţiei este caracterizată de calitatea orchestraţiilor, de aspectul coral şi de umorul versurilor. Moare într-un accident de avion. HOLLYWOOD [holiwud], oraş în S.U.A. (California), în conurbaţia Los Angeles; c. 200 mii loc. Principalul centru al industriei cinematografice şi de televiziune americane (din 1911). Ind. aeronautică. HOLMES [heumz], Arthur (1890— 1965), geolog şi mineralog britanic. Prof. univ. la Durham şi Edinburgh. Pionier al datării rocilor cu ajutorul metodelor radioactive şi geotermale. HOLMES [heumz], Oliver Wendell (1809-1894), scriitor şi medic american. Prof. univ. la Harvard. Exponentul elitei culturale a Nou Anglii. S-a făcut cunoscut prin seria de eseuri „Micul dejun". HOLMIU (< fr. {i}; {s> lat. Holmia „Stockholm") s. n. Element chimic (Ho; nr. at.: 67, m. at.: 164,93), metal din familia lantanoidelor. Se găseşte, în natură, în mineralul gadolinit. A fost descoperit de J.L. Soret în 1878 şi, independent, de P.T. Cleve, în 1879. HOLO- (OLO-) ({s> gr. holos „întreg") Element de compunere cu sensul „întreg, tot“; serveşte la formarea unor substantive şi adjective. HOLOCAUST (< fr.; {s} holo- + gr. kaustos „de ars“) s. n. (REL.) Sacrificiu practicat în Antichitate de unele popoare (evrei, asirieni etc.), care consta în arderea integrală a animalelor pe altar. ♦ Spec. Exterminare (prin diferite metode) a unei mari părţi a Holocristalin Holoturoidea populaţiei evreieşti (circa 6 mii.) din Europa (în Germania, precum şi în terit. ocupate vremelnic în timpul celui de-al doilea război mondial) de către nazişti şi aliaţii lor. în, prezent, se foloseşte tot mai frecvent, termenul de shoah (în ebraică „nimicire, distrugere") ♦ (în prezent) Ucidere în masă datorată unor motive politice, religioase sau ca urmare a unor cataclisme provocate de om (ex. h. ecologic, prin distrugerea mediului înconjurător sau h. atomic, prin consecinţele nefaste ale unui război nuclear). HOLOCEN, diviziunea superioară a Cuaternarului, care începe o dată cu retragerea ultimei glaciaţiuni din emisfera nordică. Se caracterizează prin desăvârşirea treptată a tipurilor umane şi dezvoltarea culturii materiale (Homo sapiens sapiens trece de la prelucrarea pietrei cioplite, din Paleolitic, la cea a pietrei şlefuite şi la folosirea metalelor). Clima rece, arctică, trece treptat de la cea boreală, la cea atlantică, tinzând spre clima actuală, modificări ce au marcat şi evoluţia faunei şi a florei. Sin. Aluviu. HOLOCRISTALIN, -Ă (< fr. {i>; holos- + gr. kristallos „cristal") adj. (Despre structura rocilor intrusive şi metamorfice) Care este cristalizat în întregime. HOLOD, com. în jud. Bihor; 3 433 loc. (1998). Staţie de c.f. Colecţie muzeală sătească. Satul Holod apare menţionat documentar în 1326. HOLOENZI.MA (< fr. fi}) s. f. Com-plexul enzimatic, în totalitatea sa, conţinând atât apoenzima (parte proteică, specifică), cât şi coenzima (gruparea efectoare propriu-zisă); holoferment. HOLOFERMENT (< fr.) s. m. (BIOCHIM.) Holoenzimă. HOLOFERN, general al regelui babilonian Nabucodonosor. Potrivit „Vechiului Testament", a fost omorât în somn de ludita, în timpul asediului cetăţii Bethulia. HOLOGRAFIE (< fr. {i>; {s> holo- + gr. graphein „a scrie") s. f. Metodă de înregistrare şi reproducere a câmpurilor ondulatorii, bazată pe fenomenul de interferenţă a undelor. Inventată (1948) de fizicianul Dennis Gâbor. Prin interferenţa undelor se obţine o imagine exactă a obiectului dat, care, fiind fixat pe o suprafaţă fotosensibilă, constituie o hologramă. HOLOGRAMĂ (< fr. fi» s. f. Ima- gine interferenţială înscrisă pe un material fotosensibil care, prin recompune- re, redă imaginea spaţială a obiectului holografiat. HOLOMETABOLĂ (< fr. fi>; fe} holo■ + gr. metabole „transformare") adj. (Despre insecte) Care are metamorfoză completă, trecând prin stadiile de larvă, pupă şi adult (ex. dipterele, lepidopterele). HOLON, oraş în VNV Israelului, la S de Tel Aviv; 163,7 mii loc. (1995). Ind. textilă. Prelucr. argintului. Fundat în 1925. HOLOPARAZIT, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Plantă lipsită de clorofilă) care trăieşte parazitar pe o altă plantă, din care extrage, cu haustorii, hrana necesară (ex. cuscuta). HOLOSIDERJT (< fr.; holo- + gr. sideros „fier") s. n. Rocă metamorfică formată preponderent din fier, alături de cantităţi mici de nichel, carburi şi fosfuri de fier, de nichel şi de cobalt, grafit, diamant etc. HOLOTUROIDEA (< fr., lat.) s. f. Clasă de echinoderme cu corpul moale, alungit, fără înveliş calcaros, cu excepţia scleritelor din epidermă (Holo-thuroidea). Gura este înconjurată de tentacule şi în lungul corpului prezintă zone ambulacrare. Au rol important în distrugerea recifelor şi în formarea calcarelor fine. Apar în Cambrian. Sin. castravete-de-mare. HOLSKI [holskij, Adriana (n. 1953, Bucureşti), compozitoare germană de origine română. Lucrări pentru ansambluri orchestrale, camerale („Flautele luminii") şi vocale. HOLST [holst], Gustav (1874-1934), compozitor, organist şi pedagog britanic de origine suedeză. Aparţine epocii „naţionaliştilor", care s-au inspirat din folclor şi din epoca de aur a muzicii britanice, reprezentată de Purceii. Lucrarea sa cea mai cunoscută rămâne „Planetele" (1919), ce impresionează prin modernitatea limbajului şi arta orchestraţiei. Autor de opere, lucrări pentru pian şi lieduri de orientare postromantică. HOLSTEIN [hol/tein] (n. pr. Holstein) subst. 1. Varietate de taurine din rasa ostfriză, de culoare bălţată (alb cu negru). Este specializată pentru producţia de lapte. 2. Rasă de cabaline de talie mare, folosită în agricultură şi în transporturi. HOLTEI (< ucr.) s. m. Bărbat necăsătorit; burlac, celibatar. ♦ Tânăr de însurat, flăcău. 105 HOMINIDE HOLUB [holup], Emil (1847-1902), explorator şi naturalist ceh. A călătorit (1873-1875) în S Africii, ajungând până la cursul superior al fl. Zambezi şi cascada Victoria. Urmărind să traverseze Africa de la S la N, a parcurs doar o treime din traseu (1883-1887). Autor al lucrării „Şapte ani în Africa de Sud“. HOLYROOD [hpuliruid], palat din Edinburgh (Scoţia), reşedinţă a regilor scoţieni. Palatul, construit de lacob IV la începutul sec. 16, a fost distrus în cea mai mare parte de un incendiu (1650). Cu excepţia turnului, în care se află locuinţa Măriei, regina Scoţiei, palatul de azi datează din 1679. în apropiere se găsesc ruinele unei mănăstiri din sec. 12. HOLZ [holts], Amo (1863-1929), scriitor german. Teoretician al naturalismului în Germania. Poezii de esenţă naturalistă („Cartea timpului"), lirică erotică în manieră barocă („Daphnis"). Drame („Social-aristocraţii", „Eclipsa de soare"). Eseuri („Revoluţia liricii"). HOMANS [homens], George Caspar (n. 1910), sociolog american. Prof. univ. la Han/ard. A analizat societatea ca un sistem de echilibru care reuneşte indivizii în activităţi de schimb, viaţa socială fiind o rezultantă a ansamblului concurenţial al acţiunilor umane („Grupul uman", „Comportamentul uman — formele sale elementare", „Sentimente şi activităţi. Eseuri în ştiin- - ţa socială"). HOMAR (< fr.) s. m. Crustaceu decapod marin comestibil, asemănător cu racul, de c. 30-50 cm lungime şi o greutate de 2-17 kg (Homarus vul-garis). Se hrăneşte cu peşti, crustacee, etc. HOMEL v. Gomei. HOMEO- v. homo-. HOMEOMERI (HOMEIOMEREIAI) ({s} homeo- + meros „parte") s. n. pl. Elemente materiale prime, infinit divizibile, care conţin, în filozofia presocraticului Anaxagora din Clazomene, un amestec complet al tuturor corpurilor asemănătoare posibile. Termenul h. nu apare însă la Anaxagora, care l-a fo- Homar meu Homer losit pe acela de „seminţe", ci i-a fost atribuit de Aristotel. HOMEOMORFISM (< fr.; is) homeo- + morphe „formă") s. n. (MAT.) Funcţie continuă între două spaţii topologice, bijectivă, cu proprietatea că inversa sa este tot o funcţie continuă. HOMEOPATIC, -A (< fr. fi}) adj. Care se referă la homeopatie Doză h. = medicament prescris în cantitate foarte mică. HOMEOPATIE (< fr. {i}; {s} homeo-+ pathos „boală") s. f. Doctrină terapeutică bazată pe administrarea în doze mici, infinitezimale, a substanţelor care, în doze toxice, ar provoca unui om sănătos simptomele bolii respective; se bazează pe legea similitudinilor. A fost aplicat pentru prima dată de medicul german S. Hahnemann (1796). HOMEOSTAT (< fr.) s. n. Sistem cibernetic cu organizare automată, propus de neurologul şi ciberneticianul W.R. Ashley (1948), constând dintr-un complex de elemente (magneţi) care se rotesc într-un câmp magnetic ce stimulează funcţia de homeostazie (1). Se utilizează la determinarea parametrilor optimi ai sistemelor tehnice de reglare automată (de ex. pilotul automat). HOMEOSTAZĂ s. f. Homeostazie. HOMEOSTAZIE (< fr.) s. f. 1. (FIZIOL.) Menţinere, la valoarea normală, a diferitelor constante fiziologice ale mediului intern (concentraţia sângelui şi a limfei, tensiunea arterială). 2. (GENET.) Menţinerea constantă a genomului într-o populaţie. 3. (BIOL.) Echilibru natural, biologic şi ecologic, în biosferă şi ecosisteme. ♦ (în aute-cologie) Echilibrul dintre organisme şi mediu. HOMEOT^RM, -Ă (< fr. (i>; {s} homeo + thermos „cald") adj., s. m. şi f. (Organism) care îşi păstrează temperatura internă relativ constantă (păsările şi mamiferele), indiferent de variaţiile temperaturii externe. HOMEOTERMIE (< fr.) s. f. Proprietate a unor animale de a fi homeo-terme. HOMER (probabil între sec. 10 şi 8 Î.Hr.), cel mai mare poet epic antic grec. I se atribuie poemele „lliada" şi „Odiseea". Capodopere ale literaturii antice, ele sintetizează o materie epică bogată, centrată în principal pe legenda Războiului troian şi pe aventurile lui Ulise de la plecarea sa din Troia până la întoarcerea în Itaca. Legenda îl Înfăţişează ca pe un bătrân orb, care rătăcea din oraş în oraş, reci-tându-şi versurile. Discuţia în jurul paternităţii acestor două poeme a dat naştere controversei homerice. HOMER [houme], Winslow (1836— 1910), pictor american. Lucrări în ulei şi acuarelă, reprezentând în special marea, remarcabile prin dramatismul şi intensitatea lor („Nopţi de vară", „Pescuitul de heringi", „Curentul Golfului"). HOMERIC, -A (< fr., gr.) adj. 1. Care aparţine lui Homer, privitor la Homer sau la epopeile lui. ^ Controversa h. = controversa iscată în jurul existenţei lui Homer şi a paternităţii „lliadei" şi „Odiseei". 2. P. ext. De proporţii neobişnuite; grandios. ^ Râs h. = râs puternic, zgomotos, cu hohote. HOMERjZI (< fr.; n. pr. Homer) s. m. pl. Rapsozi şi poeţi epici din insula Chios (Grecia), pretinşi descendenţi ai lui Homer, care au avut un rol important în transmiterea şi închegarea definitivă a epopeilor homerice (Kynaerthos, Partenios). HOME RULE [houm ru:l] (engl. home „casă“ şi rule „guvernare") Denumire a programului pentru autonomia Irlandei în cadrul Imp. Britanic, iniţiat de pastorul protestant Isaac Butt. în urma războiului de eliberare (1919-1921), guvernul englez a acordat statutul de dominion părţii de S a Irlandei (devenită republică independentă în 1949), partea de NE rămânând în componenţa Marii Britanii. HOMINIDE (< fr. {i}; {s} lat. homin-„om" + gr. eidos „aspect") s. f. pl. Suprafamilie de primate (Hominidae) ai căror reprezentanţi au apărut în Cuaternar şi au evoluat spre genul Homo — omul actual. Ramapithecus, un semibiped, popula zonele de savană, hrănindu-se cu rădăcini. Australopitecii, un grup eterogen, cuprindea doi repre- HOMO 106 zentanţi tipici: Australopithecus gracilis (1,30 m înălţime, 30 kg greutate şi 450 cm3 capacitate craniană) şi Australopithecus robustus (1,60 m, 60 kg, 530 cm3 capacitate craniană). Primul reprezentant al genului Homo este Homo habilis, apoi Homo erectus, care a cunoscut o largă răspândire, ce explică diferenţele de detaliu în cadrul structurii craniene, separându-se astfel grupe geografice distincte: pitecantropii (Pithecanthropus) din ins. Java, sinan-tropii (Sinanthropus) din China, atlan-tropii (Atlanthropus) din Africa de Nord-Vest, teleantropii (Teleanthropus) din Africa de Sud, „omul de Mauer“ (Homo heidelbergensis) din Europa Centrală etc. Acesta este grupul „oamenilor arhaici" (arheantropii), care foloseau unelte din silex; caracteristici Paleoliticului inferior şi primei jumătăţi a Paleoliticului mijlociu. Paleantropii apar în a doua jumătate a Paleoliticului mijlociu, reprezeritâţl prin „oamenii de Neanderthal“ (Homo sapiens nean-derthalensis), în perioada glaciaţiilor Wurm l-ll şi în interglaciarul Wurm Ml, în Europa şi Asia Mică. Urmează grupul neantropilor (1,50 m înălţime şi 1 300 cm3 capacitate craniană) cu două importante subspecii: a) Homo sapiens fosilis — apare în interglaciarul Wurm IMII cu principalele tipuri geografice: Cro-Magnon (1,80 m înălţime) în Europa, Asia, Africa, Grimaldi (1,70 m), metis mediteranid cu nord-a-frican (negrid), Chancellade (1,60 m), cu caractere mongoloide şi europei-de (1 700 cm3 capacitate craniană); b) Homo sapiens sapiens — apare la sfârşitul ultimei glaciaţii Wurm IV. Foloseau unelte prelucrate din os sau fildeş. HOMO- (OMO-) ({s> gr. homoios-„asemănător") Element de compunere cu sensul „egal, la fel, asemănător"; formează substantive şi adjective. HOMOCEA, com. în jud. Vrancea, pe stg. văii Şiretului; 9 600 loc. (1998). în satul Ploscuţeni se află mănăstirea (de maici) Sihastru, întemeiată în 1474 de hatmanul Şendrea, cu biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel, construită în 1882-1891 (pe locul uneia de lemn), renovată şi repicţată după cutremurul din 1940 şi în 1980-1985; bisericile Naşterea Maicii Domnului (1809) şi Sf. Gheorghe (ante 1809, refăcută în 1834 de Al. Balş şi apoi în 1903-1916), în satele Lespezi şi Ho-mocea. HOMOCROMIE (< fr.; {s} homo- + gr. khroma „culoare") s. f. (BIOL.) Ca- Homorod (3). Cetatea şi biserica evanghelică pacitate a anumitor specii de animale de a-şi armoniza culoarea (permanent sau temporar) cu mediul în care trăiesc (de ex. cameleonul). HOMOGAMIE ({s} homo- + gr. gamos „unire") s. f. 1. Căsătorie între persoane din medii socio-culturale asemănătoare. 2. (BOT.) Autopoleni-zare a florilor hermafrodite atunci când elementele reproducătoare masculine şi feminine se maturizează simultan. HOMOJONGŢIUNE (< fr.) s. f. Joncţiune p-n dintre două regiuni de polaritate opusă din interiorul unui semiconductor. HOMOLLE [omolj, Thâophile (1848-1925), arheolog francez. A efectuat ample săpături la Delos şi Delfi (1892-1903). A colaborat la elaborarea lucrării „Corpus inscriptionum graeca-rum christianorum". M. de onoare al Acad. Române (1924). HOMOMORF, -A (< fr.) adj. (Despre substanţe) Care au aceeaşi formă cristalină, dar compoziţie chimică diferită. HOMOMORFJSM (< fr.; {s} homo- + gr. morphe „formă") s. n. 1. (MAT.) Aplicaţie între două structuri algebrice, de ex. grupurile (G, +) şi (G1, x), cu proprietatea ; {s> homo- + gr. pteron „aripă") s. n. (La pl.) Ordin de insecte cu două perechi de aripi asemănătoare, membranoase; (şi la sg.) insectă din acest ordin (ex. filoxera, cicada). HOMOROADE, com. în jud. Satu Mare, pe Homorod; 2 345 loc. (1998). Reşed. com. este satul Homorodu de Mijloc (menţionat în 1394). Pomicultură. HOMOROD 1. Râu, afl. stg. al Someşului; 55 km. Izv. din Culmea Codrului, trece prin C. Someşului şi se varsă pe terit. Ungariei. Canalizat în cursul inf. Se mai numeşte Homorodu Vechi. 2. Râu, afl. dr. al Oltului, format din Homorodu Mare (52 km) şi Homorodu Mic (46 km), care izv. din M-ţii Harghita. 3. Com. în jud. Braşov, pe râul Homorod (2); 2 549 loc. (1998). Expl. de andezite. Cherestea şi produse lactate. Herghelie. Staţiune balneoclimaterică de interes local, cu izvoare de ape minerale sulfuroase, clorurate, bicarbonatate. Biserică evanghelică (sec. 13), cu fresce din sec. 14, refăcută şi întărită (sec. 16— 19), situată în mijlocul unei puternice cetăţi ţărăneşti, cu dublă incintă (sec. 15-16). HOMOSEXUALITATE (< fr. {i}; {s} homo- + lat. sexus „sex") s. f. Atracţie sexuală pentru indivizi de acelaşi sex. HOMOSFE=RĂ (< fr.; {s} homo- + gr. sphaira „sferă") s. f. Stratul inferior ai atmosferei, situat între suprafaţa Pământului şi altitudinea de 90 km. Caracterizat prin proporţia constantă a azotului şi oxigenului. Se împarte în: troposferă, stratosferă şi mezosferă. HOMOZIGOT (< fr. {i}; {s} homo- + fr. zygote „zigot") s. m. (BIOL.) Celulă sau organism diploid care are două gene similare pe acelaşi locus, în cei doi cromozomi omologi. HOMS (HIMS), oraş în V Siriei, pe râul Oronte; 558 mii loc. (1994). Important centru comercial şi nod de comunicaţii. Prelucr. petrolului; ind. textilă (ţesături de mătase), a tananţilor, alim. (conserve de fructe, zahăr, ulei). Legumlcultură. Moschee (1908). în Antichitate s-a numit Emesa. HOMUNCULUS (< lat.) subst. 1. Om (artificial) de dimensiuni mici, dotat cu puteri nefaste şi supranaturale, pe care alchimiştii Evului Mediu pretindeau că-l pot crea. 2. (înv.) Avorton. HON (< engl.) s. n. Sculă aşchie-toare formată dintr-un corp rotativ de oţel pe care sunt fixate elastic mai multe pietre abrazive paralelipipedice; este folosită la operaţia de suprafini- 107 HONDURAS TbeDze -l.RoatĂji,^- -i -Mtllgars^S^rrum -VA.CKRtv.\B\\-QR— l Te/a ti San Ma,cosj/By^™° 'Arehal , Ca(aoama. •iVOVN DU0 R^A ■ 'Santa^Bârbara _/) La Paz ©ÎIGUCÎgALpJ =EL SALVADOR^0"/ J5™ fifcpdyteca | ^ Lag.de— ccCafatesca— ' C.Gracils DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Departamente Suprafaţa (km2) Populaţia (1991) Capitala Atlântida 4 251 255 000 La Ceiba Choluteca 4 211 309 000 Choluteca Colon 8 875 164 000 Trujiilo Comayagua 5 196 257 000 Comayagua Copân 3 203 226 000 Santa Rosade Copan Cortes 3 954 706 000 San Pedro Sula El Paraiso 7 218 277 000 Yuscarân Francisco Morazân 7 946 878 000 Tegucigalpa Gracias a Dios 16 630 37 000 Puerto Lempira Intibucâ 3 072 130 000 La Esperanza Islas de la Bahia 261 24 000 Roatân La Paz 2 331 112 000 La Paz Lempira 4 290 180 000 Gracias Ocotepeque 1 680 77 000 Nueva Ocotepeque Olkncho 24 351 309 000 Juticalpa Santa Barbara 5 115 291 000 Santa Bârbara Valle 1 565 121 000 Nacaome Yoro 7 939 355 000 Yoro sare (honuire) a suprafeţelor cilindrice interioare ale pieselor metalice. HON’AMI thonemi] Kâetsu (1558-1637), caligraf şi pictor japonez. Cunoscut prin lucrări de caligrafie, ceramică, incrustaţii pe obiecte lăcuite şi pentru încercarea de revigorare a tradiţiilor clasice de la Curtea imperială. HONDA Motor Co Ltd., companie japoneză, producătoare de motociclete şi automobile, creată (1946) de Soichiro H. (1906-1991), la Tâkyo. A început să participe la competiţii sportive din 1959 (curse de Formula 1). HONDA Toshiaki (1744-1821), matematician, astronom şi economist japonez. A susţinut introducerea unor elemente ale civilizaţiei occidentale (dezvoltarea căilor şi mijloacelor de transport) în viaţa social-economică japoneză, care, în viziunea sa, aveau rolul de a impulsiona dezvoltarea Japoniei. HONDO v. HonshO. HONDURAS 1. Republica ~ (Republica de Honduras), stat în America Centrală istmică, cu largă ieşire la Oc. Atlantic (M. Caraibilor) şi Pacific; 112,1 mii km2; 5,6 mii. loc. (1995). Limba oficială: spaniola; uzuale: dialecte amerindiene. Religia: creştină (catolici 90%, protestanţi etc.). Cap.: Tegu-cigalpa. Oraşe pr.: San Pedro Sula, El Progreso, Choluteca, Danii, La Ceiba. Este împărţit în 18 departamente. Una dintre cele mai muntoase ţări din lume (peste 80% din supr.; alt. max. în vf. Cerro Las Minas, 2 849 m), dar unica din America Centrală fără vulcani activi. Depresiune centrală străbătută de valea râului Ulua şi înguste câmpii litorale. Climă tropical umedă cu precipitaţii bogate pe coasta caraibiană (peste 2 000 mm anual), modificată de alt. Reţea hidrografică bogată, cu râuri scurte şi lacuri. Pădure tropicală (35% din terit.) cu esenţe preţioase (cedru, mahon) şi savană. Resurse min. variate, dar insuficient valorificate (min. auro-argentifere, zinc, plumb, sare, petrol). Economie bazată pe agricultură (60% din populaţia activă, c. 25% din PNB şi 2/3 din exporturi). Terenurile arabile reprezintă 15,8% din terit. ţării. Se cultivă porumb (1/3 din supr. totală cultivată), manioc, sorg, orez, batate, fasole, legume, tutun, trestie de zahăr (2,9 mii. t, 1993); plantaţii de citrice, mango, Persea americana (fructul avo-cado), ananas, bananieri (931 mii t, 1993), arbori de cafea, cacao, palmieri de cocos. Creşterea bovinelor pentru carne (2,3 mii. capete, 1993) şi a porcinelor (0,6 mii. capete). Industria (15% din populaţia activă şi 17% din PNB) produce bunuri de consum (produse textile şi alim., încălţ., ţigarete, zahăr, bere, lactate), cherestea, ciment, produse petroliere. C.f.: 1,27 mii km. Căi rutiere: 18 629 km (inclusiv autostrada panamericană). Turism dezvoltat: capitala, apoi vestigiile maya de la Copân (al doilea mare oraş al mayaşilor), oraşul San Pedro Sula, minele maya de la Travesia, lacul Yojoa — sporturi nautice, plajele de la Islas de la Bahia (G. Honduras) şi Trujiilo (M. Caraibilor). Moneda: 1 lempira = 100 centa-vos. Export: cafea (40%), banane, lemn, carne, minereuri. Import: maşini şi echipament de transport, combustibili, produse manufacturate de bază HONDURASUL BRITANIC 108 şi chimice etc. în nov. 1998, H. a fost afectat de uraganul Mitch, care a provocat numeroase victime omeneşti şi grave pagube materiale. — Istoric. H. a fost locuit în epoca precolum-biană de triburi amerindiene (lencas, paya, pipila), nordul şi vestul terit. aparţinând strălucitei civilizaţii maya. Descoperit în 1502 de Cristofor Co-lumb, care i-a dat actuala denumire, H. a fost cucerit (din 1524), ca urmare a expediţiilor conduse de conchistadorii Cristobal de Olid, Hernân Cortes şi Pedro de Alvarado. în 1537 are loc revolta indienilor conduşi de Lempira; asasinat în 1538, el va deveni erou naţional, numele său fiind dat monedei honduriene. în 1539 este inclus în Căpitănia Generală Guatemala. Populaţia H. va creşte numeric după descoperirea zăcămintelor de aur şi argint de la Comayagua (1578). în 1579 a fost fundat oraşul Tegucigalpa, viitoarea capitală a ţării. în sec. 17-18, pe terit. H., cu ajutorul indienilor mosquito, au pătruns englezii. La 15 sept. 1821, s-a declarat independent, dar, între 1822 şi 1823, a fost anexat Imperiului Mexican, iar, între 1823 şi 1838, a făcut parte din Federaţia Provinciilor Unite ale Americii Centrale (alături de El Salvador, Guatemala, Nicaragua, Costa Rica) care se destramă în 1838, cele cinci state devenind independente. Ca şi majoritatea statelor Americii Centrale, H. a cunoscut, până la mijlocul sec. 20, o pronunţată instabilitate politică, soldată cu numeroase lovituri de stat, dictaturi, revolte sociale şi armate. Exemplu tipic de „republică bananieră", controlată de o oligarhie ale cărei interese sunt legate de marile companii nord-americane „United Fruit" şi „Standard Fruit". Instabilitatea politică internă a determinat intervenţia S.U.A., care a ocupat H. (1911-1933), fără a reuşi să instaureze un regim democratic. Numeroase litigii privind frontierele opun H. ţărilor învecinate Nicaragua şi El Salvador (războiul declanşat cu acesta în 1969, în urma unei partide de fotbal a fost aplanat sub patronajul Organizaţiei Statelor Americane — O.S.A. — prin Tratatul de pace încheiat în 1980). Fragilitatea democraţiei este accentuată de imixtiunea armatei în treburile politice (260 revolte armate în 160 de ani de la proclamarea independenţei). Datorită poziţiei sale strategice, H. a fost folosit de S.U.A. în încercarea de a pune capăt războaielor din Nicaragua şi El Salvador. Ultimii ani sunt dominaţi de eforturile guvernamentale de a introdu- Arthur Honegger ce în ţară un regim democratic. Republică prezidenţială potrivit Constituţiei din 1982, puterea legislativă este exercitată de un Parlament unicameral, Adunarea Naţională, iar cea executivă, de preşedinte, ales pe patru ani. HONDURASUL BRITANIC, denumirea, între 1862 şi 1973, a terit. colonial (azi statul) Belize. HONECKER [honeker], Erich (1912-1994), om politic comunist din Republica Democrată Germană. Membru al Biroului Politic (din 1950), secretar (1958-1971) şi prim-secretar (1971-1989) al C.C. al Partidului Socialist Unit. Preşedinte al Consiliului de Stat (şef al statului; 1976-1989). A respins iniţierea oricăror reforme pe plan intern, iar pe plan extern a urmat cu fidelitate politica U.R.S.S. După căderea regimului comunist (1989) s-a refugiat la Moscova; extrădat, a fost judecat pentru victimele de la Zidul Berlinului. A plecat în Chile, unde a şi murit. HONEGGER [onege:r], Arthur (1892-1955), compozitor francez de ori- gine elveţiană. Elev al lui C.M. Widor şi V. d’lndy; membru al „Grupului celor şase“. Opere („Antigona"), balete („Se-miramis"), oratorii („Regele David", „Ioana d’Arc pe rug", „Dansul morţilor"), concerte, simfonii („Liturgica"), piese orchestrale („Pacific 231“), muzică de cameră („Pastorală de vară"), de scenă, de film. A reluat marile forme clasice într-un spirit nou, aducând interesante soluţii în domeniul recitativului vocal şi al valorificării muzicale a cuvântului. Mare armonist. Un liric autentic, H. şi-a propus să obţină un contact cât mai direct între muzica sa şi public. Memorii. HONEN (pe numele adevărat Gen-ku; cunoscut şi sub denumirile de Seishi-Mara, Honenbo Genku, Uru-shima, Fujii Motohiko, Enkd Daishi, Ganso) (1133-1212), reformator religios japonez. Fondator al sectei Jodo, una dintre principalele forme ale budismului japonez, având centrul la Kyoto. HâNG GAI, oraş în NE R.S. Vietnam, la 70 km NE de Hai Phong, port la G. Bac Bo; 129,4 mii loc. (1989). Centrul unui bazin carbonifer. Ind. metalurgică, chimică, alim. HONG HA (YUAN JIANG/FLUVIUL ROŞU), fluviu în SE Asiei (China şi Vietnam); 1 183 km. Izv. din Pod. Yunnan şi se varsă printr-o deltă de c. 15 mii km2 în Marea Chinei de Sud (G. Bac Bo). Afl. pr.: Song Da. Navigabil în aval de Man-Go, iar, pentru vasele oceanice, de la Hanoi (174 km). HONG KONG 1. (XIANGGANG), teritoriu în SE Chinei (prov. Guangdong), format din ins. Hong Kong (80 km2), Lantau (93 km2), Po Toi, Lamma şi 109 HONSU alte 230 de ins., precum şi dintr-o porţiune din Pen. Jiulong (Kowloon) (46,27 km2); 1,12 mii km2; 6,3 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv.: Hong Kong (Victoria). Oraşe pr.: Jiulong, New Kowloon, Tai Po, Kwai Chung. Relief accidentat, colinar, cu alt. max. de 957 m — vf. Tai Mo Shan, din pen. Jiulong (Kowloon). Climă subtropi-cal-musonică, cu precipitaţii abundente (2 100 mm/ an). Vegetaţie luxuriantă cu arbori de camfor, palmieri, conifere ş.a. Expl. de min. de fier, wolfram, feldspat. Important centru economic (ind. siderurgică, constr. de nave, de aparate electrice şi electronice, chimică, de prelucr. a cauciucului, textilă, jucării, alim. ş.a.), bancar şi financiar. Flotă comercială. Porto-franco. Mare port internaţional de tranzit şi redistribuire. Turism dezvoltat. —Istoric. H. a fost ocupat în 1841 de britanici (primul război al opiului), devenind, în 1843, colonie britanică. Prin Convenţia de la Beijing, din 1860, China a cedat Marii Britanii Pen. Jiulong (Kowloon), iar zona numită Noile Teritorii a fost închiriată, în 1898, pe o perioadă de 99 de ani. La 19 dec. 1984, a fost semnată, la Beijing, Declaraţia comună chino-britanică privind statutul H., care prevedea înfiinţarea unei regiuni administrative speciale, cu un înalt grad de autonomie, sub autoritatea R.P. Chineze. Potrivit Declaraţiei, sistemul economic şi social va rămâne neschimbat, H. păstrându-şi statutul de port liber şi centru financiar internaţional pe o perioadă de 50 de ani. La 1 iul. 1997, H. a reintrat în hotarele statului chinez, sub numele de Hong Kong S.A.R. (Special Administrative Region). 2. („Portul parfumat"), oraş în SE Chinei, pe insula cu acelaşi nume, centrul ad-tiv al Regiunii Hong Kong, port la Marea Chinei de Sud; c. 700 mii loc. Important centru economic, comercial, financiar, bancar şi turistic. Nod de comunicaţii aeriene (aeroportul Chek Lap Kok, inaugurat Ia 3 iul. 1998) şi navale pentru zona Asia—Pacific. Ind. siderurgică. Produse electrice, electronice, electrotehnice, textile, alim. etc. Universitate (1911). Legat de oraşul Jiulong (Kowloon) printr-un tunel subacvatic. Cunoscut şi sub numele de Victoria. HONG Rengan (supranumit Hung Jin) (1822-1864), revoluţionar chinez. Prim-min. în timpul lui Hong Xiuquan, (Hung Hsiu-Ch’ian), vărul lui. A încercat să modernizeze societatea chineză după model american. După înfrân- Honolulu. Hotel „Hilton“ gerea răscoalei taipinilor, a fost prins şi executat. HONGSHUI, râu în S Chinei, afl. stg. al lui Xijiang la Guiping; 1 130 km. Izv. din Pod. Yunnan şi străbate Câmpia Chinei de Sud. Navigabil. HONG XIUQUAN [hui}[eut/euan] (1814-1864), lider religios şi revoluţionar chinez. Organizator al unei societăţi mistice opuse confucianismului, bazată pe ideile creştinismului. Conducător al Răscoalei taipinilor, devenind (1851) şeful statului creat de aceştia, înfrânt la Nanking de trupele guvernamentale chineze şi cele britanice, s-a sinucis. HONGZE, lac în extremitatea de E a Chinei, în prov. Jiangsu; 1 300 km2, în el se varsă râul Huai He (565 km lungime). HONIARA, capitala statului Solo-mon, în ins. Guadalcanal; 35,3 mii loc. (1990). Aeroportul Henderson. Port HonshQ. Ţărmul de sud-est pentru export de cafea, copra, nuci de cocos, lemn şi peşte. Turism. HONIGBERGER, Johann Martin (1795-1869, n. Braşov), medic şi explorator sas din Transilvania. Contribuţii în domeniul botanicii, etnografiei, arheologiei şi numismaticii. A explorat Orientul Mijlociu şi îndepărtat, mai multe ţări africane, ajungând până la Capul Bunei Speranţe. I se mai spunea şi „unchiul din India". HONOLULU [honelu:lu:], oraş în S.U.A., în SE ins. Oahu, port la G. Mamaia (Oc. Pacific), centrul ad-tiv al statului american Hawaii; 385,9 mii loc. (1994). Aeroport (loc de escală între America de Nord şi Asia). Centru comercial. Industrie alim. (conserve de fructe, zahăr şi peşte). Mari şantiere navale. Universitate. Palatul lolani (sec. 19). Centru turistic (renumita plajă Waikiki). în apropiere se află portul militar Pearl Harbo’ur. HONORIU (Flavius Honorius), primul împărat al Imp. Roman de Apus (395-423). Fiul lui Teodosiu cel Mare. Domnia lui a fost marcată de tutela lui Stilicon (395-408) şi de jefuirea Romei de către vizigoţi (410). HONORIUS, numele a patru papi şi al unui antipapă. Mai importanţi: H. II (Lambert Scannabecchi) (1124-1130). A negociat, în numele papei Calixt II, Concordatul de la Worms (1122) care punea capăt luptei pentru învestitură, şi a confirmat Ordinul Templierilor; H. III (Cencio Savelli) (1216-1227). Considerat un mare administrator, a întărit rolul Papalităţii, l-a înfrânt pe albigenzi. A confirmat ordinele Dominicanilor, Franciscanilor şi Carmeliţilor. HONSHU [hon/u] (HONDO), cea mai mare insulă japoneză, cuprinsă între Marea Japoniei (la V) şi Oc. Pacific (la E); 230,9 mii km2; 100,3 mii. loc. (1990). Oraşe pr.: Tokyo, Osaka, Nagoya, Kyoto, Kobe, Hiroshima, Niigata, Yokohama, Shimonoseki. Relief muntos vulcanic. Alt. max.: 3 776 m (vf. Fuji Yama). Climă temperată. Expl. forestiere, de cărbune, petrol, fier, polimetale, uraniu. Culturi de orez, ceai, bumbac. Pescuit. Oraşul Shimonoseki este legat de Kitakyushu (din ins. Kyushu) printr-un tunel subacvatic (feroviar şi rutier), lung de 2,4 km, pe sub str. Shimonoseki. HONSU (în mitologia egipteană), zeul Lunii. Fiul lui Ammon şi al zeiţei Nut. Zeu al destinului şi divinitate oraculară, H. va fi adorat ulterior pentru puterea de a desface vrăjile duhurilor HONTERUS 110 Johannes Honterus rele, dar şi de a patrona fertilitatea şi creşterea. Reprezentat ca mumie a u-nui bărbat tânăr sau ca om cu cap de şoim purtând pe creştet discul lunar. HONTERUS, Johannes (1498-1549, n. Braşov), umanist sas din Transilvania. Adept al luteranismului. A reformat biserica săsească din Braşov (1542); a înfiinţat în oraşul natal o tipografie (1535) şi un gimnaziu pe baze umaniste. Lucrarea sa „Rudimenta Cosmo-graphiae" (1530), în care a susţinut concepţia geocentrică, a fost larg răspândită ca manual de geografie şi de astronomie în Germania şi în SE Europei. Manual de cântece polifonice („Odae cum harmoniis"). HONTHORST, Gerrit van (1590— 1656), pictor, desenator şi gravor olandez. Elev al lui Caravaggio. A folosit tonuri violente, excelând în scenele de noapte („Tăierea capului Sf. loan Bo-tezătorur, „Christ în faţa marelui preot") şi în compoziţiile care reprezintă imagini din cabarete şi momente din concerte („Super Party“). HON UI (< hon) vb. IV tranz. A netezi suprafaţa interioară cilindrică a unei piese (în special cilindri de motoare şi de pompe cu piston) cu ajutorul maşinii de honuit. HONUI.T (< honui) s. n. Acţiunea de a honui. Maşină de h. = maşină-uneal-tă cu scula constituită dintr-un corp cu 3-12 bare abrazive care execută o mişcare de rotaţie concomitent cu o mişcare rectilinie alternativă; este folosită pentru executarea operaţiei de ho-nuire. HONVED (< magh.) s. m. (fn trecut, în Ungaria şi Austro-Ungaria) Soldat în armata pedestră. HOOCH (HOOGH) [ho:h], Pleter de (1629-c. 1683), pictor olandez. Apropiat de Vermeer prin echilibrul compoziţiei, puritatea culorilor şi ştiinţa distribuirii luminii, a evocat atmosfera interioa- relor calme, intime („Interior olandez", „Femei torcând", „Jucătorii de cărţi"). HOOD [hud], Raymond Mathewson (1881-1934), arhitect american, Reprezentant al eclectismului. A realizat construcţii în stilul zgârie-nori (Chicago Tribune Building, McGraw-Hill Building) şi a proiectat (în colab,) Rockefeller Center. HOOD [hud], Thomas (1799-1845), poet britanic de origine scoţiană. Reprezentant de seamă al postromantis-mului, Poeme de influenţă cartistă („Cântecul cămăşii", „Puntea suspinelor") şi narative („Visul lui Eugene Aram"). A editat numeroase reviste („London Magazine", „New Monthly Magazine" etc.). HOOFDDORP v. Haarlemmermeer. HOOFT [ho:ft], Pieter Comeliszoon (1581-1647), scriitor şi istoric olandez. Reprezentant al Renaşterii. Poeme şi drame pastorale („Grandida") elogiind triumful iubirii într-un cadru idilic; cântece şi sonete („Embleme ale dragostei"). Piese de inspiraţie istorică şi legendară („Geeraert van Velsen", „Baeto"). Lucrarea sa „Istoria Ţărilor de Jos" (27 voi.), cronică a războiului împotriva Spaniei, a influenţat, prin stilul ei concis, proza olandeză. HOOKE [huk], Robert (1635-1703), savant englez. Contribuţii în astronomie (a descoperit rotaţia planetei Ju-piter, forma eliptică a orbitei descrise de centrul de gravitaţie al Sistemului Pământ-Lună). Autor al legii H„ care stabileşte proporţionalitatea între defor-maţiile elastice ale unui corp şi tensiunile la care este supus. Pionier în Hoover Dam Herbert Clark Hoover domeniul biologiei microscopice (a stabilit structura celulară a ţesuturilor şi a introdus, în 1665, în lucrarea sa „Micrographia", noţiunea de celulă). A inventat şi perfecţionat mai multe instrumente de observare şi măsurare (telescoape, termometre, microscoape). Independent de Newton, a emis ipoteza gravitaţiei. HOOKER [hu.’kar], John Lee (n. 1917), cântăreţ şi chitarist american de blues. Unul dintre iniţiatorii genului. Printre primii care concertează în Europa. Marcat de originile sale rurale, se detaşează de blues-ul din Chicago prin ritmurile sincopate şi un stil aspru, adaptat chitarei sale electrice. Voce gravă, ritmuri pregnante, cuvinte crude, cântate cu accentul şi în argoul din Sud („Boogie chillen", „Shake it baby“, „Let’s make it baby"). HOORN v. Horn. HOOVER [hu:vsr] DAM, baraj pe fl. Colorado (unul dintre cele mai mari din lume), construit (1931-1936) între statele Nevada şi Arizona; 221 m înălţime şi 379 m lungime. în spatele barajului, s-a format lacul Mead (588 km2; 185 km lungime; 150 m adâncime, lângă baraj; 38,5 miliarde m3). între 1936 şi 1947, s-a numit Boulder Dam. HOOVER [hy:ver], Herbert Clark (1874-1964), om politic republican american. Preşedinte al S.U.A. (1929-1933). Confruntat cu efectele marii crize economice izbucnite în 1929, a promovat politica de jzolare a S.U.A. faţă de restul lumii, învins în alegeri de F.D. Roosevelt. HOOVER [hu:ver], John Edgar (1895-1972), înalt funcţionar american; jurist. Fondatorul şi organizatorul (1924) Biroului de Investigaţii (din 1935, Biroul Federal de Investigaţii — F.B.I.), al cărui director a fost până în 111 HOPPER John Edgar Hoover 1972, stabilind un record de longevitate în funcţie. HOP (onomat.) I. Interj, 1. Exclamaţie care însoţeşte o săritură peste un obstacol, ridicarea unei greutăţi, aruncarea sau scăparea (din mână) a unui obiect. 2. (Rar) Exclamaţie care exprimă o surpriză. 3. (Cu valoare verbală) lată (că vine)! II. S. n. 1. Salt, săritură peste un obstacol. 2. (Concr.) Groapă, adâncitură sau ridicătură pe un drum. ♦ Fig. (Fam.) Piedică, obstacol; dificultate. HOPÂRTA, com. în jud. Alba; 1 417 loc. (1998). Satul Hopârta este menţionat documentar în 1332. fn satul Şpălnaca a fost descoperit (1887) un depozit de obiecte din bronz (c. 1 200 kg) din prima Epocă a fierului. Tot aici se află bisericile de lemn Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18) şi Sf. Gheorghe (sec. 18, renovată în 1865 şi pictată în 1869); în satul Turdaş există biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (1770). HOPE [haup], Bob (pseud. lui Leslie Townes Hope) (n. 1903), actor american de film de origine britanică. Roluri de comedie cu numeroase apariţii pe scenă, în film, la radio şi TV. A format, împreună cu Bing Crosby şi Sir Anthony Hopkins Dorothy Lamour, un trio celebru al anilor ’40-’50 (seria de filme „Road to...“). Premiul Oscar: 1940, 1944, 1952, 1954, 1965 (pentru întreaga activitate cinematografică şi acţiuni umanitare). HOPE [heup], Thomas Charles (1766-1844), chimist britanic. A descoperit stronţiul (1792); a demonstrat experimental (1805) că masa volumică a apei este maximă la 4°C. HOPKINS [hopkinz], Sir Anthony (n. 1937), actor britanic de teatru şi film. Creaţii remarcabile în teatru („Dansul morţii"). Ca actor de film, interpretează roluri de mare forţă dramatică ce vădesc extraordinara sa capacitate de a-şi ascunde zbuciumul sufletesc sub masca unui chip impenetrabil („Leul în iarnă“, „Un pod prea îndepărtaf, „Othello“, „Rămăşiţele zilei", „Legendele toamnei", „Picasso — artist şi demon"). Premiul Oscar: 1991 („Tăcerea mieilor"). HOPKINS [hopkinz], Sir Frederick Gowland (1861-1947), fiziolog şi bio-chimist britanic. Prof. univ. la Cambridge. Primul care a aplicat metodele chimice la studiul organismelor vii. A descoperit (1901) triptofanul. Contribuţii valoroase în studiul vitaminelor. A explicat, împreună cu W.M. Flecker, rolul acidului lactic în contracţia musculară. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1929), împreună cu Ch. Eijkman. HOPKINS [hopkinz], Gerald Manley (1844-1889), poet englez. Preot iezuit. Străbătută de fervoare religioasă, poezia sa recurge la notaţia realistă, de minuţioasă reproducere a detaliului natural („Naufragiul vasului «Deutsch-land»“, „Măreţia lui Dumnezeu", „Frumuseţe multicoloră"). Mare experimentator în domeniul metricii, H. a introdus termenul de „sprung rythm" (ritm abrupt). Poemele sale au influenţat lirica engleză a sec. 20. HOPKINS [hopkinz], Johns (1795— 1873), bancher şi filantrop american. Din averea sa considerabilă, a creat o fundaţie pentru oraşul Baltimore, în vederea înfiinţării unei universităţi şi a unui spital, care îi poartă numele. HOPKINS [hopkinz], Lightnin’ (pe numele adevărat Sam Hopkins, zis şi Fulgerul) (1912-1985), cântăreţ şi chitarist american. Unul dintre maeştrii blues-ului acustic. Format la şcoala te-xană, a ştiut, fără a părăsi linia tradiţională, să găsească legătura între blues şi rock. Două perioade de glorie, cu o întrerupere în anii '50. Voce gra- Sir Frederick Gowland Hopkins vă, tehnică suplă, text umoristic, so-lo-uri strălucitoare. HOPLJT (< fr., gr.) s. m. (în Grecia antică) Soldat pedestru echipat cu armament greu. HOPLOLATRJE ({s> gr. hoplon „armă" + latreia „cult") s. f. (REL.) Adorare a uneltelor şi armelor de vânătoare de către populaţiile primitive. HOPOR, râu în Federaţia Rusă, afl. stg. al Donului; 979 km. Izv. din zona deluroasă a Privolgăi şi străbate Marea Câmpie Rusă, trecând prin oraşele Balaşov şi Uriupinsk. Navigabil până la Borisoglebsk. Afl. pr.: Buzuluk, Vorona. HOPPER [hoperj, Dennis (n. 1936), actor şi regizor american de film. Ca actor, interpretează personaje protestatare, nemulţumite, uneori violente („Johnny Guitar", „Rebel fără cauză", „Apocalipsul acum", „Catifeaua albastră"). Regizor reprezentativ pentru generaţia hippy („Easy Rider"). HOPPER [hoper], Edward (1882-1967), pictor american. Autodidact, H. s-a afirmat ca observator al peisajului urban. Formele constituite geometric, scăldate de o lumină violentă, nu lasă loc nici unui efect de atmosferă sau de context. în plin avânt al abstrac- Hoplit HOPPE-SEYLER 112 v *' - *& V::; r<"' ^\K\x N(N (ii1 ::'.*« '-V' lif Horaţiu (basorelief greco-roman) ţionismului şi al. decorativului, H. reafirmă dreptul artei de a fi o oglindă a lumii sensibile („O dimineaţă de duminică", „întoarcerea în oraş“). HOPPE-SEYLER [ho:pa zj:lar], Emst Felix Immanuel (1825-1895), fiziolog şi biochimist german. Prof. univ. la Berlin, Tubingen şi Strasbourg. Contribuţii privind structura şi fiziologia pigmenţilor sangvini, rolul hemoglobinei în procesele oxidative etc. A obţinut lecitina în stare pură; a introdus termenul de pro-teidă (azi proteină). HORA, numele popular al constelaţiei Coroana Boreală. HORA, Josef (1891-1945), poet ceh. Lirică impresionistă, de inspiraţie socială („Copacul înflorit", „Inima şi tumultul lumii“). Admirabil peisagist („Ita- lia"). în timpul ocupaţiei naziste a scris poeme de dragoste şi speranţă („Patria", „Torentul"). HORAIŢA, mănăstire de călugări, înfiinţată în 1725, în com. Dobreni (jud. Neamţ). Biserica Botezul Domnului, construită în 1867, a fost re-sfinţită în 1993. HORAŢll (sec. 7 î.Hr.), trei fraţi gemeni din cetatea Romei. Potrivit legendei, au înfrânt, în timpul regelui Tullus Hoştilius, pe alţi trei fraţi gemeni, Curiaţii, din Alba Longa, într-o luptă directă, care urma să decidă supremaţia dintre cele două oraşe. Ultimul dintre Horaţi, rămânând unicul supravieţuitor, a adus Romei victoria. A servit ca sursă de inspiraţie pentru drama lui Comeille. HORAŢIU (Quintus Horatius Flac-cus) (65-8 î.Hr.), poet latin. Fiu al unui sclav eliberat. Protejat al împăratului Augustus prin intermediul lui Mecepa. Versuri elegante şi echilibrate, de „o savantă simplitate, marcând în planul concepţiei despre sensul vieţii trecerea de la epicureism la hedonism şi stoicism. Satire şi epode cu accente critice la adresa moravurilor corupte ale societăţii romane, ode închinate contemporanilor, epistole cu caracter filozofic, etic sau literar. Epistola intitulată „Ad Pisones", cundscută şi sub numele de „Ars poetica", testamentul său literar, cuprinde principiile clasicismului antic. Poemul „Carmen saecu-lare" (dedicat lui Augustus) este important pentru istoria religiilor. HORÂ (< bg.) s. f. 1. Dans popular românesc, răspândit în întreaga ţară, având multiple variante şi denumiri, cu ritm binar şi mişcare moderată, în care jucătorii se prind de mână, formând un cerc închis (simbol al perfecţiunii). Are funcţie rituală în obiceiurile din ciclul calendaristic şi al vieţii, sau festivă şi distractivă. ♦ Cerc format de cei care execută acest dans. ♦ Melodia corespunzătoare acestui dans. ^ H. lungă = doină. 2. Petrecere colectivă ţărănească, cu caracter sărbătoresc, unde se execută jocuri populare româneşti, fie în vatra satului, fie într-un alt loc Horă Ttmpo de hora v«ch* P* J V H3 nr w. ...................................................... Horea (Vasile Ursu Nicola) prestabilit, Expr. A ieşi la horă = a intra (ajungând la vârsta cuvenită) în rândul tinerilor care joacă hora. Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci = dacă te-ai apucat de un lucru, trebuie să-l duci până la capăt. HORÂICIOARA, schit, cu hramul Izvorul Tămăduirii, aflat în arealul com. Crăcăoani (jud. Neamţ), dependent de mănăstirea Horaiţa. Redeschis în 1993. HQRBOTÂ (HORBODĂ) (< pol.) s. f. (Reg.) Dantelă. HORE (în mitologia greacă), zeiţe ale ritmului cosmic: Eunomia („Disciplina"), Dike („Dreptatea") şi Irene („Pacea"). Vegheau asupra ordinii din natură, a echilibrului universal şi a succesiunii orelor şi anotimpurilor. HOREA (c. 1731-1785, n. Arada, azi sat Horea, com. Horea, jud. Alba), conducătorul răscoalei ţăranilor români din Transilvania din 1784-1785. Se numea Vasile Ursu Nicola, H. fiind poreclă după obiceiul lui de a „hori", adică de a cânta. Iobag pe domeniul fiscal al Zlatnei, este, încă înainte de răscoală, agitator al ţăranilor din munţi şi unul dintre purtătorii lor de cuvânt în lupta împotriva sarcinilor excesive şi a abuzurilor. în această calitate a călătorit, împreună cu alţii, de patru ori la Viena, ajungând să prezinte plângerile supuşilor chiar împăratului. Temporar şi supus nobiliar, în Ciucea, pe domeniile Bânffy, moţ peregrin, cu meseria lui de lemnar, a cunoscut prin propria experienţă viaţa semenilor săi iobagi şi din afara munţilor. — Răscoala condusă de H., Cloşca şi Cri-şan. Precedată de agitaţiile în jurul conscripţiei militare, răscoala a izbucnit la 2 nov. 1784, în Zarand, cuprinzând repede M-ţii Apuseni, comitatele Hunedoara şi Alba, trecând şi în comitatele Turda, Cluj, Sibiu şi ameninţând să cuprindă toată Transilvania. în culmea 113 HORIA biruinţei, ţăranii au adresat, la 11 nov., un ultimatum nobilimii: nobilime să nu mai fie, pământurile ei să se împartă poporului de rând. în acţiunea sa, H. a fost secondat de Cloşca şi Crişan, amândoi din Cărpiniş. împotriva răscoalei s-a înarmat nobilimea, dar împăratul a oprit-o de la acţiune militară proprie. Răscoala a fost reprimată de armata imperială. Conducătorii au fost prinşi, H. şi Cloşca, la 27 dec., Crişan, la 30 ian., şi închişi la Alba lulia. Aici au fost cercetaţi şi osândiţi de comisia regală de investigaţie. Crişan s-a sinucis în închisoare, iar H. şi Cloşca au fost executaţi, la 28 febr. 1785, prin frângerea cu roata, în faţa câtorva mii de ţărani aduşi din comitatele cuprinse de răscoală. Scopul ultim al răscoalei a fost desfiinţarea iobăgiei. Ca atare, ea este prima ridicare revoluţionară din cuprinsul ţării, marcând începutul procesului revoluţionar de desfiinţare a raporturilor feudale. Rolul lui H. a fost atât de important în izbucnirea şi desfăşurarea ei, încât evenimentul însuşi s-a fixat în istorie sub numele de „Răscoala lui Horea“. Printre urmările imediate ale răscoalei trebuie numărată şi patenta de desfiinţare a şerbiei (Leibeigenschaft) din 22 aug. 1785. Numele lui H. a rămas mobilizator nu numai pentru luptele de mai târziu ale ţărănimii, dar şi pentru luptele de eliberare ale poporului român în genere. HOREA, com. în jud. Alba; 2 223 loc. (1998). Casa memorială şi bustul lui Horea (de Romulus Ladea, 1967), în satul Horea. HOREA 1. Mihai H. (n. 1926, sat Petea de Câmpie, jud. Mureş), pictor român. Autor de tablouri abstracte, monocrome, cu un colorit temperat şi o vibraţie rafinată a suprafeţei. 2. Ion H. (n. 1929, sat Petea de Câmpie, jud. Mureş), poet român. Frate cu H. (1). Lirică bucolică („Coloana în amiază", „Umbra plopilor", „Calendar", „Măslinul lui Platon"). Versuri pentru copii. HOREMHEB, faraon egiptean (1348-1320 Î.Hr.), din dinastia XVIII. A restabilit cultul zeului Amon şi a început construcţia sălii hipostile de la Karnak. Reformator al sistemului judiciar. HORENSTEIN [ho:r8n/tain], Jascha (1898-1937), dirijor american de origine ucraineană. Asistent al lui Furt-wăngler, a făcut carieră la, Viena, Dusseldorf, precum şi în alte centre culturale, cu „Baletele ruse". Specialist în Mahler şi Bruckner, a promovat şi opera modernă („Wozzeck" de Berg, „Casa morţilor" de Janâcek şi „Doktor Faust" de Busoni). HOREZM, regiune istorică din Asia Centrală (azi în Uzbekistan), pe teritoriul căreia, de-a lungul timpului, au existat mai multe formaţiuni statale, în Antichitate, în sec. 7 Î.Hr., a fost populată de triburile est-iraniene ale horezmilor. Satrapie persană (sec. 6 Î.Hr.). Stat independent (din sec. 4 Î.Hr.), a cunoscut o mare prosperitate. în sec. 1-2 d.Hr., integrat Imp. Kuşanilor. Cucerit de Califatul arab (712), regiunea a fost condusă (sec. 11-13) de dinastia Horezm-şahi-lor, de la care a fost cucerită (1220) de mongolii lui Genghis Han, apoi de către Timurizi (1388); din sec. 16 a fost inclus în Hanatul Hivin. în 1873 a fost anexat de Rusia. HOREZMI (AL-HOREZMI), Muham-med ibn Musa (780-c. 850), matematician, astronom şi geograf arab. Autor al unui important tratat de algebră (de la titlul căruia, în arabă — „al Djabr" —, derivă chiar termenul de astăzi), care cuprinde şi elemente de rezolvare a ecuaţiilor. De la versiunea latinizată a numelui său s-a format termenul algoritm. Lucrări de astronomie şi trigonometrie. HOREZU, oraş în depresiunea cu acelaşi nume, la poalele Măgurii Slătioara, în jud. Vâlcea: 7 412 loc. (1998). Staţiune climaterică. Vestit cen- Horezu. Vase ceramice de Horezu Vintilă Horia tru etnografic şi de ceramică populară. Centru pomicol. Cherestea. întreprindere minieră (expl. de lignit). Menţionat documentar în 1487. Declarat oraş în 1968. în apropiere se află complexul mănăstiresc Hurez. HORGEŞTI, com. în jud. Bacău; 4 480 loc. (1998). Pomicultură. în, satul Horgeşti, menţionat documentar în 1453, se află biserica Sf. Voievozi (1885). HORI. (< hora) vb. IV intranz. şi tranz. A cânta o horă sau o doină; a doini. HORIA 1. Vechea denumire (până la 20 mai 1996) a com. Ghindăreşti, jud. Constanţa (4 063 loc., 1997). Creşterea bovinelor. Biserică (1892-1895), în satul Tichileşti. 2. Com. în jud. Neamţ, în luncile şi pe terasele Şiretului şi Moldovei; 6 566 loc. (1998). 3. Com. în jud. Tulcea, pe râul Teliţa; 1 698 loc. (1998). Creşterea bovinelor. Viticultură. Expl. de diorite. HORIA, Vintilă (pe numele adevărat Vintilă Caftangioglu) (1915-1992, n. Şegarcea), scriitor român. După 1945, obligat să trăiască în exil. Stabilit în Spania. Prof. univ. la Buenos Aires şi Madrid. Debutează ca poet de factură tradiţionalistă („Procesiuni"), afirmându-se ulterior ca romancier („Acolo şi stelele ard"). Romane inspirate de experienţa expatrierii şi de nostalgia ţării natale, conferind exilului o dimensiune arhetipală (trilogia în Ib. franceză „Dumnezeu s-a născut în exil" — premiul Goncourt, 1960 —, „Cavalerul resemnării", „Prigoniţi-I pe Boeţiu!“). O trilogie, în Ib. spaniolă, despre cel de-al doilea război mondial („Imposibilii", „Omul din neguri", „Marta sau al doilea război mondial"). Studii şi eseuri de critică literară („Prezenţa mitului", „Literatura secolului XX", „Literatura şi disidenţa"); publicistică. HORKHEIMER 114 HORKHEIMER [horkhaimer], Max (1895-1973), filozof şi sociolog german. Unul dintre fondatorii „Şcolii de la Frankfurt". A iniţiat teoria critică privind destinul individului în contextul monopolizării economiei; după război, a făcut „critica raţiunii instrumentale“, analizând fenomenele de alienare („Dialectica raţiunii", în colab.). HORLEŞTI, com. în jud. laşi; 3 246 loc. (1998). Expl. de argilă. în satul Horleşti, menţionat documentar în 1471, se află o biserică catolică (1871). Biserica ortodoxă Sf. loan (1822), în satul Bogdăneşti. HORMANDER, Lars Valter (n. 1931), matematician suedez. Prof. univ. la Lund. Lucrări de analiză matematică, ecuaţii cu derivate parţiale. Medalia Fields (1962). HORMISM (< engl; {s} gr. horme „impuls, pornire") s. n. Concepţia psihologică a lui W. McDougall (1871— 1938), conform căreia orice comportament este dirijat către un scop de o forţă, de un impuls instinctual. HORMON (< fr. {i}; {s> gr. hormaein „a excita, a stimula") s. m. Produs de secreţie al unei glande endocrine sau al unor ţesuturi fără structură glan- dulară tipică; vehiculat pe cale sangvină în tot organismul, acţionează la distanţă, în doze foarte mici, asupra unor organe sau ţesuturi (ex. insulina, testosteronul etc.). H. contribuie la dezvoltarea şi funcţionarea normală a organismului. Descoperiţi iniţial de Arnold A. Bertholt (1849), au fost studiaţi ulterior de Ch. Darwin, Johannes Fiting, Ernest H. Starling (care a introdus denumirea), împreună cu William M. Bayliss. Au fost izolaţi de Fr.G. Banting şi Ch.H. Best (1921). H. sintetici au utilizări importante în medicina genetică şi agricultură. HORMONI Hormonul Locul unde este secretat Efectul (Funcţia) hormonul de creştere (somatotrofina) adrenocorticotrofina (ACTH) hormonul foliculostimulant luteostimuiina (LH) luteotrofina (sau hormonul lactogenic ori prolactina) hormonul tireotrop hipofizar endorfinele tiroxina hormonul corticosuprarenal adrenalina insulina estrogenu! progesteronul (luteina) testosteronul hormonul paratiroid (parathormon) vasopresina (hormonul antidiuretic) oxitocina gastrina enterogastron secretina colecistochinina lobul anterior al hipofizei lobul anterior al hipofizei lobul anterior al hipofizei lobul anterior al hipofizei lobul anterior al hipofizei lobul anterior al hipofizei hipofiza şi creierul mijlociu glanda tiroidă cortexul glandelor suprarenale medulosuprarenala insulele pancreatice Langerhans foliculii ovarieni corpul galben (corpus luteum) celulele interstiţiale ale testicolelor glandele paratiroide hipofiza posterioară celulele mucoasei stomacale celulele mucoasei intestinului subţire celulele mucoasei intestinului subţire celulele mucoasei intestinului subţire reglează creşterea generală a organismului stimulează secreţia hormonilor de către cortexul âdrenal la femeie: stimulează dezvoltarea foliculiior ovarieni, ca şi secreţia lor estrogenă la femeie: stimulează ovulaţia şi formarea corpului galben stimulează secreţia , corpului galben şi lactaţia ' stimulează creşterea şl funcţia glandei ti- înlătură durerea... stimulează metabolismul reglează cantitatea de săruri şi apă din toate fluidele organismului stimulează inima şi are efect de vasocon-stricţie şi bronhodilataţie, precum şi efecte metabolice (glicogenoliză, hiperglicemie etc.) reduce cantitatea de glucoză (zahăr) din controlează şi stimulează dezvoltarea organelor sexuale feminine şi a caracterelor sexuale secundare feminine controlează ovarul şi menţine în repaus uterul în timpul sarcinii; favorizează implantarea şi hrăni rea oului controlează şi stimulează dezvoltarea organelor sexuale masculine şi a caracterelor sexuale secundare masculine; influenţează comportamentul sexual masculin influenţează metabolismul calciului şi fosforului, precum şi formarea oaselor are acţiune vasoconstrictoare şi anti-diuretică stimulează contracţia musculară a uterului în timpul sarcinii, precum şi lactaţia stimulează secreţia sucului gastric inhibă secreţia sucului gastric, precum şi mobilitatea pereţilor stomacali stimulează secreţia pancreatică şi pe cea a bilei stimulează contracţia vezicii biliare 115 HORROR HORMONOLOGIE (< fr.) s. f. Ramură a endocrinologiei care studiază în special originea, structura chimică şi acţiunea specifică a hormonilor. HORMONOTERAPIE (< fr.) s. f. Tratament cu hormoni (cortizon, insu-lină, testosteron) aplicat fn diferite boli. HORMUZ v. Ormuz. HORN (< ucr.) s. n. 1. Partea de zidărie de deasupra vetrei ţărăneşti, în care se captează şi pe unde se evacuează fumul prin coş. 2. Parte a coşului unei sobe constituită din canalul îngropat în zidărie; cămin (3); hogeac; p. ext. întregul coş al unei sobe de încălzit. 3. Crăpătură verticală îngustă într-un perete stâncos, prin care se scurg materialele rezultate în urma procesului de dezagregare a rocilor. HORN (HOORN, CABO DE HORNOS [cabo de ornos]), cap în extremitatea sudică a Americii de Sud (Chile), în insula omonimă, la S de ins. Ţara de Foc, la 55°59' lat. S şi 67°16' long. V. Navigaţie dificilă. Ocolit prima oară de Francisco de Hoces (1526), iar, ulterior, de Francis Drake (1578) şi de Jakob Le Mărie împreună cu Willem Cornelis Schouten (1616), care l-au numit Hoorn, după locul de naştere al lui Schouten. HORN Gyula (n. 1932), economist şi om politic ungur. Preşedinte al Partidului Socialist (1990-1998). Prim-min. (1994-1998). HORN (HOORN E), Philip de Montmorency conte (c. 1524-1568), general, unul dintre conducătorii opoziţiei nobiliare din Ţările de Jos împotriva stăpânirii spaniole. Executat din ordinul ducelui de Alba. HORN AR (< horn) s. m. Coşar2 (1). HORNBLENDĂ (< germ.) s. f. (MINER.) Silicat natural hidratat de calciu, sodiu, magneziu, fier şi aluminiu din grupa amfibolilor monoclinici. Se formează în roci magmatice intru-zive intermediare şi apare rar în lave vulcanice alcaline; are culoare verde, brună sau negricioasă, cu luciu sticlos. HORNBLENDIT (< fr. {i}) s. m. (MINER.) Rocă intruzivă ultrabazică, grăunţoasă, alcătuită preponderent din hornblendă; poate conţine 30% olivină. HORNE [ho:rn], Marilyn (n. 1934), mezzo-soprană americană. Una dintre marile personalităţi ale perioadei „după Callas“. A debutat ca soprană, dar a abordat (o vreme în paralel) principalele roluri de operă de mezzo-soprană, până la cele de contralto („Trubadurul", „Aida“ de Verdi; „Orfeu“ de Gluck şi „Paiaţe" de Leoncavallo). Premiul Rossini (1982) pentru maniera de interpretare. Apreciată pentru perfecţiunea coloraturii, triluri şi bogăţia orna-menticii. Celebru duet feminin cu Joan Sutherland. Memorii. HORNET, Theodor J. (1903-1982, n. Brăila), neurolog român. Lucrări privind histochimia enzimelor neurotrope şi mecanismele nervoase ale declanşării bolilor cerebrovasculare. HORNEY [horni], Karen (1885— 1952), psiholog american de origine germană. Stabilit în S.U.A. (1932). Prof. univ. la New York. în contradicţie cu Freud, a demonstrat rolul factorilor sociali şi culturali în declanşarea nevrozelor, elaborându-şi propria teorie în jurul conceptului de „angoasă" („Personalitatea nevrotică a timpului nostru", „Direcţii noi în psihanaliză", „Autoanaliza", „Conflictele noastre interne"). HORNIG [ho:rnig], Donald Frederick (n. 1920), chimist american. Prof. univ. la Princeton. Cercetări în domeniul spectroscopiei. M. coresp. al Acad. Române (1965). HORNINDALSVATNET, lac glaciar în SV Norvegiei, la capătul Nord-fjord-ului, de care este separat prin-tr-un prag submers; 50,8 km2. Ad. max.: 514 m (cel mai adânc din Europa). Pescuit. Turism. HORNPIPE [ho:npaip] (cuv. engl.) s. n. I. 1. Instrument muzical arhaic cu ancie dublă, confecţionat din corn de animale. 2. (în Anglia) Fluierul (carabei) de la cimpoi, li. Dans popular de origine scoţiană (întâlnit şi în Wales), în măsură ternară, dar şi binară, cu ritmuri complicate. Instrumentul predilect de redare a melodiei dansului este cimpoiul. Purceii şi Hăndel au introdus h. în muzica de scenă şi în suită. HOROATU CRASNEI, com. în jud. Sălaj, pe Crasna; 2 817 loc. (1998). în satul Horoatu Crasnei, menţionat documentar în 1213, se află o biserică din sec. 15 (azi biserică reformată), cu adăugiri din sec. 18. HORODIŞTEA, sat în com. Păltiniş, jud. Botoşani. Aşezare din perioada de tranziţie de la Neolitic la Epoca bronzului (sfârşitul milen. 3 î.Hr. şi începutul milen. 2 Î.Hr.), care a dat numele culturii H.-Folteşti. Biserica Sf. Nicolae (1770). Satul H. este considerat punctul nordic extrem al României, aflat la 48°15'06" lat. N. HORODNIC, com. în jud. Suceava; 7 084 loc. (1998). Reşed. com. este satul Horodnic de Sus. Bisericile de lemn înălţarea Sfintei Cruci (1717) şi Sf. Dumitru (1790), în satele Horodnic de Jos şi Horodnic de Sus. HORODNICEANU (HORAUD), Flo-rian (n. 1925, Bucureşti), virusolog român. Stabilit în Franţa. Cercetări privind biologia, genetica şi epidemiologia virusului poliomielitic; s-a ocupat de prepararea vaccinului respectiv. A făcut parte din conducerea Institutului „Pasteur" din Paris. HORODNICENI, com. în jud. Suceava; 3 810 loc. (1998). Bisericile Pogorârea Duhului Sfânt (1539) şi Sf. Treime (1856), în satele Horodni-ceni şi Rotopăneşti. HOROG, oraş în Tadjikistan, centrul ad-tiv al reg. autonome Gorno-Badah-şan, în M-ţii Pamir, la 2 200 m alt.; 15 mii loc. (1991). Nod rutier. Centru comercial. Produse din lapte şi carne. HOROSCOP (< fr., gr.) s. n. Tablou cu poziţiile astrelor în momentul unui eveniment sau al naşterii unui copil, pe baza căruia astrologii fac deducţii şi interpretări asupra trăsăturilor de caracter, a evoluţiei evenimentului sau persoanei, a viitorului etc. HOROWITZ [ho:revits], Vladimir (1904-1989), pianist american de origine rusă. Stabilit în S.U.A. (1928). Urmaş al tradiţiei interpretative a lui A. Rubinstein. Primele înregistrări în 1928. Tehnică prodigioasă. Repertoriu vast, excelând în interpretarea lui Chopin, Liszt, Debussy, prin calităţile sale devenind idealul mai multor generaţii de pianişti. HORROR (cuv. engl.) s. n. Gen de film caracterizat prin atmosferă şi temă macabre, întâmplări violente, fiind conceput pentru a stârni groaza. Filmele h. pot fi studii psihologice fine ale Vladimir Horowitz 1 HORSENS 116 HOROSCOP Semnele zodiacale Semnul Simbolul Planeta Personalitatea Elementul Berbec 21 martie-19 aprilie T Marte îndrăzneţ, impulsiv, încrezător Î0 forţele proprii, independent Foc Taur 20 aprilie-20 mai Venus Răbdător, hotărât, încăpăţânat, devotat Pământ Gemeni 21 mai-21 iunie X Mercur Ambiţios, vioi, inteligent, temperamental Aer Rac 22 iunie-22 iulie © Luna Capricios, sensibil, impresionabil, milos Apă Leu 23 iulie-22 august a Soare Nobil, generos, entuziast, temperamental Foc JA Fecioara 23 august-22 septembrie w Mercur Intelectual, metodic, placid, fără tact Pământ Balanţa 23 septembrie-23 octombrie Venus Onest, milos, persuasiv, ordonat, sociabil Aer Scorpion 24 octombrie-21 noiembrie m Marte Loial, filozof, voluntar, dominator Apă Săgetător 22 noiembrie-21 decembrie Jupiter Practic, onest, imaginativ Foc Capricorn 22 decembrie-19 ianuarie 15 Saturn Ambiţios, încăpăţânat, loial, tenace Pământ Vărsător 20 ianuarie-18 februarie AA* Uranus Generos, idealist, original, altruist Aer Peşti 19 februarie-20 martie X Neptun Milos, sensibil, timid, metodic Apă unor personaje deformate sau malefice („Nosferatu", „Dr. Jekyll şi Dl. Hyde", „Fantoma de la operă", „Dracula", „Psihoză"), povestiri despre personaje înspăimântătoare („Frankenstein", „Mumia", „King Kong", „Vârcolacul") sau thriller-uri misterioase pline de suspans („Păsările"). HORSENS [horsens], oraş în Danemarca, în extremitatea de E a -pen. lutlanda (Jylland), port la G. Horsens Fjord, la SV de Ârhus; 55,7 mii loc. (1996). Ind. constr. de maşini, textilă, de prelucr. a tutunului şi alim. (preparate din lapte). Pescuit. Vor Frelsers Kirhe (sec. 13). Fundat (sec. 11). HORST (< germ. {i}) s. n. Compartiment ridicat al scoarţei terestre, delimitat prin falii în trepte de compartimentele mai coborâte din jur. Poate apărea la suprafaţă (ex. M-ţii Măci- nului) sau nu (ex. zona şisturilor verzi din Dobrogea centrală, delimitată de faliile Peceneaga-Camena la N şi Ca-pidava-Canara la S). HORTA, Victor (1861-1947), arhitect şi decorator belgian. Principalul creator (alături de Van del Velde) al stilului Art Nouveau şi precursor al funcţiona-lismului. Construcţii în manieră dinamică (Casa Poporului, Palatul Artelor Frumoase şi casa Tassel din Bruxelles, clădiri de locuit şi de utilitate publică, magazine, în Belgia şi Germania). HORTATIV, -Ă (< lat. hortativus) adj. (Despre forme verbale, propoziţii) Care exprimă un îndemn. HORTENSIE (< fr. {i}; {s} Hortense [LepanteJ) s. f. Arbust decorativ, înalt de 60-150 cm, cu inflorescenţă glo- buloasă, flori roz şi albastre (Hydran-gea macrophylla). Originar din Extremul Orient, este cultivat la noi în parcuri şi grădini. HORTHY DE NAQYBÂNYA Mikl6s (1868-1957), amiral şi om politic ungur. Regent al Ungariei (1920-1944). A promovat o politică de strânsă colaborare cu Italia şi Germania. înlăturat, din ordinul lui Hitler, când a anunţat intenţia de a se desprinde de Germania şi de a încheia armistiţiu. Din 1949, a trăit în Portugalia. Horst 117 HO Şi MIN Nicolae Hortolomei luliu Hossu HORTICOL, -A (< fr.; lat. hortus „grădină" + colere „a cultiva") adj. Care ţine de horticultură, care este în legătură cu profesiunea de horticultor. HORTICULTOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu horticultura. HORTICULTURA (< fr. {!}; {s> lat. hortus „grădină" + cultura „cultivare") s. f. Ştiinţă a agronomiei care cuprinde: pomicultura, legumicultura, floricul-tura şi arhitectura peisageră, viticultura. HORTOLOMEI, Nicolae (1885-1961, n. Huşi), chirurg şi urolog român. Acad. (1948), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Ministru al Sănătăţii (1939-1940). A efectuat cercetări experimentale asupra dinamicii normale Horus şi patologice a căilor urinare şi a perfecţionat tehnicile intervenţiilor operatorii pe tubul digestiv, rinichi, organele genito-urinare, glandele endocrine, sistemul nervos vegetativ. Promotor, în România (după 1950), al chirurgiei cordului şi a vaselor mari. A creat o valoroasă şcoală chirurgicală la laşi şi Bucureşti. HORUS (în mitologia egipteană), zeul Cerului; a devenit mai târziu zeu solar, iar apoi Soarele însuşi, ca fenomen cosmic. Protector personal al faraonului, se confundă uneori cu acesta. Fiul zeului Osiris şi al zeiţei Isis. Moştenitorul legitim al Pământului, de care este însă deposedat prin uciderea tatălui său de către Set (fratele acestuia). H. l-a înfrânt în luptă pe Set, răzbunând astfel moartea părintelui său. Reprezentat ca un şoim sau ca un om cu cap de şoim. HOSPITALET DE LLOBREGAT, L’~, oraş în NE Spaniei (Catalonia), la S de Barcelona; 262,5 mii loc. (1995). Ind. siderurgică, chimică şi textilă. Institut agricol. HOSSU, luliu (1885-1970, n. Milaşu Mare, jud. Bistriţa-Năsăud), prelat unit român. Episcop la Gherla (din 1917) şi Cluj—Gherla (1930-1948). M. de onoare al Acad. Române (1945). Unui dintre organizatorii Marii Adunări Naţionale de la Alba lulia (1 dec. 1918), a condus delegaţia care a prezentat regelui Ferdinand l documentul prin care se declara unirea Transilvaniei cu România. Membru fondator al organizaţiei ASTRA. Ca episcop şi senator, a desfăşurat atât o susţinută activitate de construcţie a unor aşezăminte bisericeşti, cât şi una cultural-tipografică. în timpul ocupaţiei horthyste, ca administrator apostolic al eparhiei de Oradea, a condamnat masacrele săvârşite de autorităţile maghiare împotriva românilor. Arestat şi deţinut pentru convingerile sale religioase (1948-1955), apoi cu domiciliu obligatoriu (la mănăstirile Curtea de Argeş, Ciorogârla şi Căl-dăruşani). Promovat (1969) cardinal in pectore de către papa Paul VI. HOSTIE (< fr., lat.) s. f. (BIS.) Pâine nedospită (azimă), folosită de catolici la împărtăşanie. HO Şl MIN 1. (pseud. lui Nguyen That Thânh) (1890-1969), om politic comunist vietnamez. Preşedinte al C.C. al Partidului Celor ce Muncesc din Vietnam (1951-1969), preşedinte al R.D. Vietnam (1945-1969). Unul dintre întemeietorii Partidului Comunist din Indochina (1930) şi al Ligii pentru Independenţa Vietnamului (Viet Min, 1941). Prim-min. al R.D. Vietnam (1946-1955). A condus lupta de eliberare a ţării de sub stăpânirea colonială franceză (1946-1954) şi împotriva regimului de la Saigon, aliat al S.U.A. (1959-1969). 2. Oraş în Vietnam, port pe fl. Saigon; 3,9 mii. loc. Centrul oraşului Ho Şi Min (2) Marea Pagodă HOT 118 Cetatea Hotin (1989). Nod de comunicaţii. Aeroportul „Tan Son Nhut". Centru comercial şi ind.; constr. navale, fabrici de biciclete, cauciuc şi săpun, ind. chimică, textilă, de prelucr. a lemnului şi alim. (decor-ticarea orezului). Universitate. Muzee. Teatre. Marea Pagodă (sec. 19). Menţionat în sec. 17. întemeiat în 1778, sub denumirea de Saigon. Ocupat de francezi în 1859, a devenit, în 1867, capitala Cochinchinei; în 1940, a fost ocupat de japonezi. în aug. 1945, aici a avut loc o puternică mişcare anticolonialistă. Reşedinţă a autorităţilor sud-vietnameze (1945-1975). Cucerit, în 1975, de Armata de Eliberare Naţională a R.D. Vietnam, a devenit capitala Republicii Vietnamul de Sud. După reunificarea întregului Vietnam, a adoptat actuala denumire (1976). HOT (cuv. engl. „fierbinte") adj. (Despre modul de execuţie propriu jazului anilor 1926-1930) Caracterizat printr-o expresie vibrantă, tensionată şi prin exuberanţă. HOTAR (< magh.) s. n. 1. Frontieră, graniţă. 2. Linie despărţitoare între două proprietăţi. 3. Fig. Limită, margine. 4. Moşie, proprietate; p. ext. regiune, ţară. HOTARELE, com. în jud. Giurgiu, în lunca Argeşului; 9 152 loc. (1998). Casa lui Udrişte Năsturel (sec. 17, azi muzeu; modificată în 1833 şi restaurată în 1956-1959), biserica Sf. Voievozi (1643-1644, refăcută în 1833), ctitorie a Doamnei Elina, soţia lui Matei Ba-sarab, şi conacul Stolojan (1900). HOTARNIC, -Ă (< hotar) adj. (înv.) Care se referă la hotarele unei moşii. ^ Inginer h. = agronom care se ocupă cu măsurarea proprietăţilor funciare. HOTĂ (< fr.) s. f. Construcţie de zid, de metal etc. aşezată deasupra unei surse de substanţe nocive gazoase pentru a le colecta şi elimina printr-un coş sau canal de ventilaţie. ♦ Aparat electrocasnic, prevăzut cu filtre pentru a absorbi aburul şi mirosurile. Hotă ţărănească HOTĂRÂRE (< hotărî) s. f. 1. Fap- tul de a (se) hotărî; ceea ce hotărăşte cinfeva; decizie. ♦ Fermitate în conduita, în atitudinea cuiva. 2. (DR.) Denumire generică dată actului unui organ colegial de stat sau de partid, în urma unor dezbateri şi în cadrul competenţei lor legale. H. judecătorească = act al unei instanţe judecătoreşti dat în soluţionarea unui litigiu. H. definitivă = h. judecătorească împotriva căreia nu mai există căi ordinare de atac (apel sau recurs). HOTĂRÂT, -Ă (< hotărî) adj. 1. Care a luat o hotărâre, decis; p. ext. care nu şovăie, ferm. 2. Decretat, stabilit, fixat. 3. (Şi adverbial) Precis, categoric, indiscutabil. 4. (GRAM.) Articol h. = articol care arată că obiectul denumit de substantivul pe care îl determină este cunoscut de vorbitor sau individualizat; articol definit. HOTĂRÂTOR, -OARE (< hotări) adj. Care hotărăşte sau care poate să determine luarea unei hotărâri; determinant, decisiv. HOTĂRÎ (< hotar) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A lua sau a face să ia o hotărâre; a (se) decide. 2. Tranz. A dispune, a decreta; a stabili; a fixa (o dată, un termen etc.). HOTĂRNICI. (< hotarnic) vb. IV tranz. A fixa hotarele unui teritoriu; a delimita. HOT DOG (expr. engl. „câine fierbinte") Crenvurşt fiert, pus într-un corn fierbinte şi servit cu muştar (şi alte ingrediente). HOTEL (< fr.) s. n. Clădire cu mai multe camere sau apartamente mobilate, care se închiriază, de obicei, cu ziua. Sunt clasificate pe o scară valorică de la 1 la 5 stele, în funcţie de gradul de confort şi serviciile oferite. HOTELIER, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (Rar) Persoană care administrează un hotel; proprietar al unui hotel. 2. Adj. Care aparţine hotelurilor, privitor la hoteluri. HOTENTOŢI (< fr. {i}) s. m. pl. Popor din familia de limbi hoten-totă-boşimană, răspândit în vechime în Africa de Est şi de Sud. Azi, triburi de h. trăiesc în rezervaţii pe terit. Republicii Africa de Sud; (şi la sg.) persoană care aparţine acestui popor. HOTIN, oraş în SV Ucrainei, pe Nistru; c. 12 mii loc. Covoare. Brânzeturi. Combinat de vinificaţie. Prima menţiune documentară datează din 15 febr. 1310; atestat ca punct vamal (6 oct. 1408). în 1715, când H. devine raia turcească, aici se zideşte o moschee. Prin Pacea de la Bucureşti (1812), H., împreună cu Basarabia, a fost anexat de Rusia. în 1918, oraşul, împreună cu Basarabia, s-a unit cu România, iar în 1940 a fost reanexat de U.R.S.S. Eliberat de armata română (1941), H. a fost reocupat de trupele sovietice (1944). — Cetatea H., construită în timpul domnului Moldovei Alexandru cel Bun, cu ajutorul marelui duce al Lituaniei Vitold, a fost amplificată şi înfrumuseţată de Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. A avut un rol important în războaiele turco-polone (sec. 17) şi ruso-turce (sec. 18-19). Restaurată în deceniul 7 al sec. 20. Biserică catolică (ante 1345); paraclisul cetăţii a fost zidit din porunca lui Ştefan cel Mare (sec. 15); biserica armenească (ante 1551, reclădită în 1801); biserica ortodoxă înălţarea Domnului (1810). HOTNOG (< magh.) s. m. (în sec. 16-17, în Moldova) Comandant a peste 100 de soldaţi; sutaş2. în sec. 17 s-a numit şi iuzbaşă. HOTZENDORF v. Conrad von H6tzendorf. HOŢ, HOAŢĂ s. m. şi f. Persoană care fură. ♦ (Fam. şi adj.) Viclean; şiret, şmecher. 119 HOWARD HOŢI.E (< hoţ) s. f. Faptul de a fura; furt. ♦ Tâlhărie. ♦ Fraudă. HOUDINI [hu:djni], Harry (1874-1926), magician american de origine maghiară. Unul dintre cei mai mari ilu-zionişti ai epocii sale; şi-a uimit contemporanii prin abilitatea prezentării numerelor. Fondatorul unei celebre companii de circ, care i-a purtat numele. HOUDON [udo], Jean Antoine (1741-1828), sculptor francez. Exponent al stilului rococo (,,Diana“); portrete remarcabile prin eleganţa expresiei şi subtilitatea psihologică („Diderot", „J.-J. Rousseau", „D’Alemberf, „Vol-taire“, „Washington", „Franklin"). HOUDRY [udrj], Eugdne (1892— 1962), inginer chimist francez. A elaborat procedeul de cracare catalitică a hidrocarburilor conţinute în fracţiunile petroliere (din 1936, a început producerea comercială a benzinei). Cercetări legate de obţinerea catalitică a cauciucului sintetic. Jean Antoine Houdon: „Diana“ Houston. Centrul oraşului HOUGH [hşf], Frederic-Leon (1915-1993), pomicultor american. Prof. la Univ. Rutgers din New Jersey. Cercetări în domeniul geneticii şi ameliorării plantelor pomicole (a creat primele soiuri de măr cu rezistenţă genetică la boli). M. de onoare al Acad. Române (1992). HOUNSFIELD [haunzfi:ld], Sir Godfrey Newbold (n. 1919), inginer britanic. Inventator al sistemului EMI-Scanner în tomografia axială computerizată, pentru examenul radiologie (în special al creierului). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1979), împreună cu A.M. Cormack. HOUPHOUET-BOIGNY [ufue-boaqi], Fâlix (1905-1993), om politic din Cote d’lvoire. Fondator (1945), preşedinte şi, ulterior, preşedinte de onoare al Partidului Democratic. Preşedinte al Republicii şi şef al guvernului (1960-1993). HOUSSAY [usai], Bemardo Alberto (1887-1971), medic argentinian. Prof. univ. la Buenos Aires, Montevideo, Bogota, Lima. Contribuţii la studiul glandelor endocrine (hipofiza, tiroida, paratiroida). A demonstrat importanţa secreţiei lobului anterior al hipofizei în declanşarea diabetului. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1947), împreună cu soţii Cari F. şi Gerty T. Cori. HOUSTON [hyusten], oraş în S S.U.A. (Texas), port pe canalul navigabil H., la 84 km de G. Mexic; 1,7 mii. loc. (1994). Aeroport. Important centru comercial şi financiar. Ind. de prelucr. şi chimizare a petrolului şi a gazelor naturale. Siderurgie, constr. de utilaj petrolier şi de echipament electronic; şantiere navale. Prelucr. bumbacului şi a cărnii. Poligrafie. însemnat centru cultural (patru universităţi; teatru, muzeu de artă etc.). Centru de cercetări spaţiale. Astro-drom. Fundat în 1836. Capitala Texasului (1837-1839 şi 1842-1845). HOUSTON, Whitney (n. 1963), cân- ^ tăreaţă americană de culoare. A de-butat (1984) cu cântecul „Hold Me“ (în duet cu Teddy Pendergrass). Vocea amplă, inconfundabilă, i-a asigurat o evoluţie rapidă. Concerte de mare Cy succes în America şi în unele ţări din Europa şi Africa, fiind cântăreaţa cu cele mai multe discuri vândute (peste 40 milioane de albume), dintre care: „Whitney Houston", J’m Your Baby Tonight". Filme: „Bodyguardul", „Dragoste de înger". HOVERCRAFT [hovekra:ft] (cuv. engl.) subst. v. aeroglisor. HOWARD [haued], Leslie (pseud. lui Lâszlo Stainer) (1893-1943), actor şi regizor de film britanic. Reprezintă tipul Leslie Howard HOWELL 120 gentlemanului perfect, îmbinare de romantism şi incisivitate intelectuală („Pădurea împietrită", „Romeo şi Julie-ta“, „Pygmalion“, „Pe aripile vântului", „Intermezzo", „Paralela 49"). HOWELL [hauel], William Henry (1860-1945), fiziolog american. Cercetări în domeniul hematologiei; a elaborat tehnica de măsurare a timpului de coagulare a sângelui. HOWELLS [hauelz], William Dean (1837-1920), scriitor şi editor american. Reprezentant de seamă al realismului în literatura americană. A editat „Atlantic Monthly". Autor a peste 100 de volume de proză, dramaturgie, poezie, critică, însemnări de călătorie, biografii şi memorii („Ascensiunea lui Silas Lapham", „O întâlnire întâmplătoare", „Vară târzie", „Un călător din Altruria"). Unul dintre primii analişti ai stilului literar („Critică şi proză literară"). A exercitat o puternică influentă asupra scriitorilor generaţiei sale (Stephen Crane, Mark Twain). HOWLAND, JARVIS şi BAKER [haulend, ja:ves şi beika], grup de insule coraligene în Pacificul Central, lângă Ecuator, la SV de arh. Hawaii: 13,1 km2 (Howland 2,6 km2, Jarvis 7,7 km2, Baker 2,8 km2). Aeroport. Depozite de guano. Aparţin S.U.A. (din 1936). HOWLIN [haulin] Wolf (pe numele adevărat Chester Arthur Burnett) (1910-1976), chitarist şi cântăreţ american de blues. Reprezentant al blues-ului electric din Chicago. Unul dintre interpreţii cei mai fascinanţi ai genului. Impresionantă carieră de înregistrări. Practică un amalgam al mai multor stiluri de blues („Moanin’ at Midnight". „How Many More Years"). Rivalul lui Muddy Waters. . HOWRAH [haure], oraş în NE Indiei (Bengalul de Vest), port pe braţul Hooghly al deltei Gangelui, la V de Calcutta; 950,4 mii loc. (1991). Nod de c.f. Laminate, acumulatori, produse chimice, reparaţii de utilaj rulant. Ind. sticlei, textilă (iută, bumbac), a lemnului şi alim. (uleiuri, morărit, orez). Grădină botanică la Sibpur (1786). HOXHA [hodza] (HODJA), Enver (1908-1985), om politic comunist albanez. Secretar general (1943-1954) şi prim-secretar al C.C. (1954-1985) al Partidului Muncii din Albania (până în 1948, Partidul Comunist Albanez). Preşedinte al Consiliului de Miniştri (1944-1954). A condus ţara în mod dictatorial, promovând, până în 1961, Hradec Krâlovâ. Vechiul centru apropierea de U.R.S.S., apoi de China (până în 1978). HOYERSWERDA [hojsrzverds], oraş în extremitatea de E a Germaniei (Sa-xonia), pe râul Elsterul Negru; 62,4 mii loc. (1992). Combinatul de înnobilare a lignitului „Schwarze Pumpe". Termocentrale. Cocserie. Fabrici de briche-tare şi de gazeificare sub presiune. Menţionat documentar în 1268. HOYLE [hoil], Sir Fred (n. 1915), astrofizician britanic. Prof. univ. la Cambridge. Lucrări privind vârsta şi evoluţia stelelor. A contribuit la formularea unei teorii cosmologice (ulterior abandonată) care presupunea Universul staţionar prin crearea continuă de materie. Pionier al astrofizicii nucleare. Romane de science-fiction. HOYSALA, dinastie care a domnit în S Indiei actuale (1006-1346). Statul condus de H., cu capitala la Dora-samudra (azi Halebid), a atins apogeul puterii politice şi de expansiune teritorială în timpul lui Ballala II (1173-1220). Celebră prin crearea Hrană. Hrana-vacii unui stil specific în arhitectura unor temple hinduse, cu sculpturi rafinate, care se află în numeroase localităţi ale statului Mysore. HRABAL, Bohumil (1914-1997), scriitor ceh. Povestiri cu caracter ironic, construite pe juxtapunerea mai multor limbaje („Lecţia de dans pentru adulţi", „Vând o casă în care nu mai vreau să trăiesc"). Romane suprarealiste („O singurătate prea zgomotoasă", „L-am servit pe regele Angliei", „Nopţile în casă", „Noduri la batistă"). Memorii. HRABAN MAURUL v. Rabanus Maurus. HRADEC KRÂLOVe [hradets kra-Iove], oraş în partea de N a Cehiei, pe fl. Labe (Elba); 100,5 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Ind. constr. de maşini, chimică, de prelucr. a lemnului şi alim. Catedrală gotică (1307), biserică în stil baroc (1654-1666), Colegiul iezuiţilor (1671). Cunoscut şi sub numele de Koniggrătz. HRAM (< sl.) s. n. Patronul unei biserici; p. ext. sărbătorirea patronului unei biserici. hrana (< sl.) s. f. Tot ceea ce serveşte la nutriţia omului, a animalelor sau a plantelor. ^ Hrana-vacii = plantă erbacee de nutreţ din familia cariofilaceelor, cu tulpina păroasă, frunze opuse, liniare şi flori mici, albe (Spergula arvenis). Creşte prin locuri nisipoase şi pe câmpuri. HRĂNI. (< sl.) vb. IV tranz. şi refl. A mânca sau a da cuiva să mănânce; a (se) alimenta, a (se) nutri. ♦ Tranz. Fig. A întreţine (o stare sufletească), a cultiva (o idee, un sentiment). hrAnitqr, -OARE (< hrăni) adj. Care hrăneşte; nutritiv. HRĂPĂREŢ, -EATĂ (< hrăpi, reg. „răpi") adj. Lacom de avere, de câştig etc.; rapace. HRDLlCKA [hşrdliţ/ka], AleS (1869-1943), antropolog american, originar din Cehia. Curator (1910-1942) al Muzeului Naţional de Ştiinţele Naturii din Washington D.C. Fondator şi editor al „Jurnalului american de antropologie fizică". A elaborat teoria originii asiatice a indienilor americani („Antropologie fizică", „Vechii americani"). HREAN (< sl.) s. m. Plantă legumicolă perenă din familia cruciferelor, cu tulpina subterană (rizom), cilindrică, groasă, lungă de 15-20 cm, albă în interior (Armoracia rusticana). Se culţi- 121 HUA GUOFENG vă pentru rizomi, folosiţi drept condiment sau în industria farmaceutică. HRIB (< ucr.) s. m. Ciupercă comestibilă din familia poliporaceelor, cu pălăria brun-gălbuie şi piciorul umflat (Boleîus edulis). Creşte prin păduri. Sin. mânătarcă. HRISANIDE, Alexandru (n. 1936, Brăila), compozitor şi pianist român. Stabilit în Olanda (1974). Studii la Bucureşti (cu Florica Musicescu şi Mihail Jora) şi la Paris (cu Nadia Bou-langer). Prof. univ. la Amsterdam şi Tilburg. Muzică simfonică („Omagiu lui Euripide“, „Ro“, „Sonete" — concert pentru clavecin şi orchestră), piese camerale. Promotor al muzicii moderne, inclusiv al celei româneşti. HRISOSTOM, loan v. loan Hrlsostom. HRISOV (< ngr.) s. n. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Act emis de cancelaria domnească prin care domnul (împreună cu Sfatul domnesc) acorda sau confirma cuiva anumite privilegii; ispisoc. HRISOVERGHI, Alexandru (1811 — 1837, n. laşi), poet român. Adept al romantismului, rămâne însă dependent de formele greoaie ale liricii sec. 18 (oda „Ruinelor cetăţii Neamţu“). Traduceri din Hugo, A. Chenier, Schiller. HRISTEA, Theodor (n. 1930, Dră-nic, jud. Dolj), lingvist român. Prof. univ. . la Bucureşti, Praga, Seattle, Boston, Rochester, Lyon şi Saint-Etien-ne. Contribuţii în domeniul vocabularului, etimologiei şi frazeologiei („Probleme de etimologie", „Sinteze de limbă română", în colab.). Susţinută activitate de cultivare a limbii. Colaborator la marile lucrări lexicografice româneşti. HRISTOCENTRISM ş. n. Atitudine existenţială creştină potrivit căreia în Hrean Alexandru Hrisanide centrul vieţii individuale şi comunitare se află lisus Hristos. HRISTOPOULOS, Athanasios (1772-1847), poet grec. A trăit cea mai mare parte a vieţii în Ţara Românească, versurile sale influenţând profund poezia română de la începutul sec. 19. Lirică anacreontică, remarcabilă prin fluiditatea şi simplitatea exprimării („Noul Anacreon"). Drama „Ahile"; studii lingvistice. HRISTOS v. lisus Hristos. HRISTOV, Kiril (1875-1944), scriitor bulgar. Versuri celebrând bucuria de a trăi („Cântece şi suspine", „Imnuri au-rorii"); poeme epice („Fiii Balcanilor"), teatru, romane. HRI.ŞCĂ (< ucr.) s. f. Plantă erbacee anuală, meliferă, cu frunze triunghiulare sau sagitat-cordate şi flori mici, albe-roz sau roşii (Fagopyrum esculentum). Cultivată pentru fructele sale, cu mare valoare nutritivă, folosite în alimentaţie. HRON, râu în Slovacia centrală, afl. stg. al Dunării, la Sturovo; 276 km. Izv. din masivul Tatra Mică şi trece prin oraşele Banskâ-Bystrica şi Zvolen. Hidrocentrale. Plutărit. în al doilea război mondial (primăvara anului 1945), pe valea H. s-au purtat lupte grele, cu participarea armatei române. HROTSVIT (ROSWITHA) von GANDERSHEIM (c. 935-c. 973), poetă germană. Călugăriţă la mănăstirea Gandersheim. A contribuit, prin opera sa, la încercarea de creştinare a vechilor germani („Abraham", „Maria", „Faptele împăratului Otto I"). HROZNt, Bedfich (1879-1952), lingvist şi arheolog ceh. Prof. univ. la Viena şi Praga. Specialist în orientalistică. Săpături arheologice (1925) în aşezarea asiriană de la Kultepe (Ka-nish). A descifrat textele hitite („Limba hitiţilor, structura şi apartenenţa ei la familia indo-germanică"). HRUBĂ (< ucr.) s. f. 1. încăpere sau galerie subterană, cu pereţii şi tavanul de zidărie, folosită pentru depozitarea produselor (de obicei alimentare). 2. Galerie subterană care serveşte ca loc de trecere. 3. Bordei săpat în pământ. HRUŞCIOV, Nlkita Sergheevici (1894-1971), om politic sovietic. Prim-secretar al C.C. al P.C.U.S. (1953-1964) şi prim-min. al U.R.S.S. (1958-1964). A condus procesul de dezvăluire, parţială, a represiunii stali-nişte şi de înlăturare a urmărilor cultului personalităţii lui I.V. Stalin. Unul dintre iniţiatorii „dezgheţului" în politica internă şi externă, H. a încercat să reformeze sistemul social-politic sovietic. Acuzat de liderii conservatori ai P.C.U.S. de promovarea unei politici voluntariste (criza Berlinului din 1961 şi cea a Caraibilor, din 1962), a fost înlăturat de la putere. Memorii. HRYSIPPOS din Soloi sau din Tars v. Chrysippos. Hs, simbol chimic pentru hassium. HSINBYUSHIN, rege al Birmaniei (1763-1776) din dinastia Alaungpaya. A cucerit Siamul (1764-1767). în timpul domniei sale, s-a realizat, pentru prima dată, unitatea statului birman. A sprijinit traducerea a numeroase lucrări din limbile sanscrită şi pali. HS0AN-TSANG v. Xuan Zang. HS0N-TZU v. Xun Zi. HTONIAN (< gr.) adj. (în religiile antice) Epitet acordat divinităţilor şi demonilor care au legătură cu lumea subpământeană (ex. Hades, Demetra şi Persefona alcătuiau o triadă h.)- HUA GUOFENG [hua kofşg] (n. 1920), om politic chinez. Membru al Biroului Politic al C.C. (1973-1982), preşedinte al C.C. (1976-1981) şi preşedinte al Comisiei Militare a C.C. Nikita Sergheevici Hruşciov HUAI HE 122 (1976-1981) ale Partidului Comunist Chinez. Premier al Consiliului de Stat (guvernul) al R.P. Chineze (1976-1980). HUAI HE, fluviu în E Chinei; 813 km. Izv. din culmea Tongbai Shan, străbate o regiune mlăştinoasă din Câmpia Chinei, azi îndiguită şi de-secată, şi se varsă în Marea Galbenă. Trece prin Huainan şi Bangbu. Folosit pentru irigaţii. De-a lungul timpului şi-a schimbat de mai multe ori cursul. HUAINAN, oraş în E Chinei (Anhui), *pe râul Huaihe, la NV de Nanjing; 1,2 mii. loc. (1991). Mari expl. de huilă. Termocentrală. Constr. de utilaj minier. Ind. metalurgică, chimică (medicamente, răşini sintetice), a hârtiei şi alim. HUALLAGA [ualaga], râu în partea centrală şi de N a statului Peru, afl. dr. al lui Maranon în Câmpia Amazonului; 1 125 km. Izv. de pe pantele estice ale Cordiliejiei Occidentale (Anzi), din apropiere "de Cerro de Pasco. Navigabil în perioada ploilor (sept.-apr.) pe cursul inf. până la Yurimaguas (250 km). HUAMBO, oraş în V Angolei centrale, în zona M-ţilor Serra do Chi-lengue, la c. 1 800 m alt.; 400 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Aeroport. Expl. de min. de fier. Ateliere feroviare. Ciment. Centru comercial (cereale, fructe, animale). Produse alim.; biciclete. Vechiul nume Nova Lisboa (1928-1977). Fundat de portughezi în 1912. HUANCAYO [uaqkaio], oraş în centrul Peru-lui, la E de Lima, pe râul Mantaro, în Cordilierei Occidentale, la 3 258 m alt.; 258,2 mii loc. (1993). Expl. de argint. Centrul unei zone agricole (grâu). Ind. textilă (lână), alim., mat. de constr. Observator pentru studierea magnetismului terestru. Universitate. Muzeu arheologic. Biserică (1617). întemeiat în 1538. Edwin Powell Hubble HUANG Dl („împăratul Galben") (c. sec. 26 î.Hr.), personaj legendar chinez, venerat ca unul dintre strămoşi. Potrivit tradiţiei, era purtătorul auspiciilor elementului pământ (căruia îi corespunde centrul şi culoarea galbenă, de unde şi denumirea). Este inclus în panteonul taoist, iar scrierile care i se atribuie fac parte din Canonul taoist şi Tratatul de medicină internă, baza acupuncturii. HUANG-FU Ml [huarj-fu-mi] (215— 282), medic chinez. Autor al unui „Tratat clasic de acupunctura". HUANG HE [huat]he], fluviu în E Chinei; 4 845 km; supr. bazinului: 771 mii km2. Izv. din E pod. Tibet, străbate M-ţii Kunlun, înconjură Pod. Ordos, apoi îşi sapă o vale cu aspect de canion în Podişul de Loess, străbate Câmpia Chinei şi se varsă în G. Bohai (Marea Galbenă), printr-o deltă. în cursul superior (1 172 km) are caractere montane, în cel mijlociu (2 970 km) are maluri înalte de 50-100 m, iar în cursul inferior (703 km), este îndiguit. Hidrocentrale; irigaţii. Trece prin Lanzhou, Baotou, Luoyang, Zhengzhou, Kaifeng şi Jinan. Viituri puternice în timpul ploilor mu-sonice de vară (iul.-sept.) şi ape mici iarna (ian.-febr.) Debitul mediu la vărsare este de 1 500 m3/s, iar debitele maxime ajung la 22 000 m3/s. Datorită "curgerii prin Podişul de Loess, apele lui sunt bogate în aluviuni (1 380 mil.t ajung anual în mare). Delta înaintează cu c. 200 m pe an. în decurs de 4 000 de ani, H. şi-a schimbat de şapte ori albia în sectorul inferior şi a distrus aproape 1 600 de diguri, producând inundaţii de multe ori catastrofale. Navigabil pe 1 600 km (până la oraşul Baotou). Din 1956, s-au întreprins ample lucrări de regularizare a cursului său. Cunoscut şi sub denumirea de Fluviul Galben. HUANGSHI [huarj/i], oraş în SE Chinei (Hubei), port pe Yangzi; 457,6 mii loc. (1990). Expl. de cărbune, min. de fier şi neferoase. Metalurgie, constr. de utilaj greu, produse chimice şi alim. Ciment. HUÂNUCO, oraş în Peru, pe stg. râului Huallaga, la 1 912 m alt., la c. 275 km NE de Lima; 86,3 mii loc. (1990). Aeroport. Centrul unei reg. agricole (trestie de zahăr, bumbac, cafea, cacao, fructe). Ind. zahărului. Universitate.Fundat în 1539 de spanioli, pe locul unei vechi aşezări incaşe. HUARTE de SAN JUAN [uarte de san huan], Juan (1526-1592), filozof şi medic spaniol. Considerat precursor al „orientării profesionale". A explicat specificul fiinţei umane (puterea de cunoaştere, moralitatea) prin elemente de biologie, anatomie şi fiziologie („Examenul spiritului"). HUASCARÂN [uaskaran], vârf în N Anzilor Centrali (Peru), în Cordillera Blanca. Alt.: 6 768 m. Zăpezi veşnice. HUA TUO (c. 190-265), medic şi chirurg chinez. A perfecţionat tehnicile chirurgicale curente, a promovat gimnastica igieno-medicală şi a propus tratamente care prefigurează homeopatia. HUBAY [hubei] Jen6 (pe numele adevărat Huber Eugen) (1858-1937), violonist şi compozitor ungur. Carieră internaţională. Compoziţii concertante şi camerale de vioară. HUBBLE [habl], Edwin Powell (1889-1953), astronom american. A lucrat la Observatorul de pe Muntele Wilson, la cel din Pasadena (California) şi la cel de pe Muntele Palomar. Cercetări asupra nebuloaselor galactice şi extragalaetice; a descoperit (1929) că viteza cu care acestea se îndepărtează unele de altele este direct proporţională cu depărtarea dintre ele (legea lui H.). —Telescopul spaţial H., telescop spaţial american, cu o deschidere de 2,4 m, cântărind 12,75 t, lansat la 25 apr. 1990 cu ajutorul navetei „Discovery". Plasat pe o orbită la distanţa de 610 km de Pământ. HUBEI, provincie în SE Chinei, în bazinul mijlociu al fl. Yangzi (Chang-jiang); 187,4 mii km2; 58,3 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Wuhan. Expl. de min. de fier, cupru, mangan şi de cărbuni. Ind. dezvoltată (metalurgie, constr. de maşini şi navale, uşoară şi alim.). Culturi irigate de bumbac. Orez, grâu, soia, tutun, arahide, batate, ceai şi susan. Creşterea animalelor. Pescuit. HUBEL [hjubal], David Hunter (n. 1926), neurofiziolog american de origine canadiană. Stabilit în S.U.A. (din 1951). Prof. univ. la Harvard. Cercetări privind instrumentarul necesar investigării de fineţe a creierului. în colab. cu T.N. Wiesel, a pus în evidenţă activitatea diferiţilor neuroni ai cortexului vizual şi a studiat transmiterea influxului nervos de la retină până la creier. Lucrări asupra anatomiei şi neurofiziologiei ochiului („Ochi, creier şi imagine") şi a simetriei emisferelor cerebrale. Premiul Nobel pentru fizio- 123 HUDSON logie şi medicină (1981), împreună cu T.N. Wiesel şi R.W. Sperry. HUBER [Ober], Klaus (n. 1924), compozitor elveţian. Lucrări pentru formaţii instrumentale restrânse („O adiere de nicicând"), însoţite uneori de voce („Adresarea îngerului către suflet"), cu caracter meditativ şi pătrunse de spirit mistic. HUBER [hu:ber], Nikolaus A. (n. 1939), compozitor german. Muzică de cameră, electronică şi orchestrală. Lucrări cu tentă politică („Morgenlied"), în urma colaborării cu grupa teatrală „Dampfmaschine". HUBER [hu:ber], Robert (n. 1937), chimist german. Prof. univ. la Munchen. Director al Institutului de biochimie „Max Planck" (din 1972). A identificat structura complecşilor proteici esenţiali în procesul fotosintezei. Premiul Nobel pentru chimie (1988), împreună cu J. Deisenhofer şi H. Michel. HUBERMAN [hu:berman], Bronistav (1882-T947), violonist polonez. Activitate camerală şi concertistică internaţională. în 1936, a emigrat în Palestina, unde a înfiinţat Orchestra Simfonică din Tel Aviv. HUBER-PANU, Ion (1904-1974, n. Bucureşti), inginer român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul flo-taţiei minereurilor; a studiat influenţa temperaturii asupra flotaţiei, efectuând primele cercetări pe plan mondial în domeniul cineticii acesteia — a definit cel dintâi viteza de flotaţie („Studiul actual al bazelor teoretice ale flotaţiei", „Un model matematic al procesului de flotaţie în maşini multicelulare"). HUBIC 1. Franclsc H. (1883-1974, n. Abram, jud. Bihor), compozitor, dirijor de cor şi pedagog român. Prof. univ. la Oradea şi Blaj. Lucrări vocal-simfonice cu tematică religioasă („Liturghia Sf. Vasile cel Mare" şi „Vecernia", ambele pentru cor mixt şi orchestră). Armonizări de melodii populare pentru cor â cappella. Culegeri de folclor muzical. 2. Lia H. (n. 1911, sat Paleu, jud. Bihor), cântăreaţă română. Fiica lui H.(1). Roluri de soprană în opere italiene. HUBLI-DHĂRWÂR, oraş în India (Karnataka), în M-ţii Gaţii de Vest, la V de Panaji; 648,3 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Mare piaţă agricolă. Ind. chimică, constr. de maşini, metalurgică, a piei. şi textilă (bumbac). Templul Bhavani Shankar (sec. 11). loan Hudiţă Moscheea Mahadi. Municipalitate formată în 1961. HUBLOU (< fr.) s. n. Fereastră mică, de formă circulară, care şe poate închide ermetic, prevăzută în peretele unei nave sau al unui avion. HOBNER, Israel (sec. 17), astronom sas din Transilvania. Autor al unei teorii originale asupra structurii sistemului solar, compromis între geocen-trism şi heliocentrism. HUBSCH, Eduard (1833-1894, n. Trencin, Slovacia), locotenent-colo-nel român de origine germană. Stabilit la laşi (1858). Inspector general al muzicilor militare (din 1867). Concert-maistru al Societăţii Filarmonice Române din Bucureşti (1868-1894). Autor al imnului regal, pe versuri de V. Alec-sandri (1884). HUCH [hu:h], Ricarda (1864-1947), scriitoare germană. Lirică nostalgică, nuvele, romane („Uliţa triumfului"). Scrieri istorice monumentale („Marele război"). Lucrarea sa „Răspândirea şi decadenţa romantismului" este o sinteză critică fundamentală asupra acestui curent. HUDA LUI PAPARA, peşteră în NV M-ţilor Trascău, la 567 m alt., pe versantul dr. al văii Arieş. Lungime: 2 022 m. Prezintă numeroase săli (cea mai mare fiind Sala Minunilor), cascade şi sifoane. Adăposteşte stalactite uriaşe şi depozite de cheropterit (excremente de lilieci). Temp. aerului: 10-20°C. Faună cavernicolă bogată (lilieci, păianjeni, melci, insecte etc.). Greu accesibilă. HUDDERSFIELD [hadezfkld], oraş în partea centrală a Marii Britanii (Anglia), la SV de Leeds; 123,9 mii loc. (1981). Face parte din conurbaţia West Yorkshire. Ind. metalurgică, constr. de maşini (electrotehnică), chimică şi textilă (lână şi mătase). Biserică (sec. 12; restaurată în 1836). HUDEŞTI, com. în jud. Botoşani; 6 373 loc. (1998). Expl. de gresii şi nisipuri. Viticultură. Parc dendrologic. Biserica Sf. Gheorghe (1803), în satul Mlenăuţi. în satul Hudeşti, atestat documentar ante 1459, se află biserica Sf. Voievozi (1759) şi curţi boiereşti (ante 1627). HUDIŢĂ, loan (1896-1982, n. Bog-dăneşti, jud. Suceava), istoric şi om politic român. Prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Membru marcant al Partidului Naţional-Ţărănesc. Ministru al Agriculturii (1944-1945). Studii şi cercetări privind istoria modernă a României („Histoire des relations diploma-tiques entre la France et la principaute de Transylvanie au XVII-eme siecle", „Franţa şi Cuza Vodă. Lovitura de stat proiectată în 1863"). Arestat pentru convingerile sale politice. Memorii. HUDSON [hadsn] 1. Henry H. (c. 1550-1611), navigator şi explorator arctic englez. A condus patru expediţii în mările arctice, atingând în 1607 ins. Groenlanda şi arh. Spitsbergen şi descoperind ins. Jan Mayen, iar în 1608 arh. Novaia Zemlea. în căutarea „Pasajului de Nord-Est", a descoperit şi a explorat, în 1610 (în a treia expediţie), golful, strâmtoarea şi fluviul care-i poartă numele. 2. Golf în NV Oc. A-tlantic, pe ţărmul de N al Canadei, care se continuă în interiorul continentului cu G. James; comunică cu oceanul prin strâmtoarea cu acelaşi nume; 1,23 mii. km2. Ad. medie: 128 m; ad. max.: 259 m. înălţimea fluxului: 7,9 m. îngheaţă în perioada oct.-apr. în partea sa de N se află insulele South-ampton, Coats, Manşei etc., iar în SE şi S, insulele Belcher, Akimiski etc. Descoperit de fraţii Cabot (1598) şi explorat apoi de H. (1) ş.a. Pr. port: Churchill. 3. Strâmtoare între pen. Labrador şi ins. Ţara lui Baffin, care uneşte apele Oc. Atlantic cu golful H. HUDSON 124 Huâ. Poarta palatului imperial Lungime: 806 km; lăţime: 115-407 km. Ad.: 141-988 m. înaheată opt luni pe an. 4. Fluviu în America de Nord (S.U.A.); 492 km Izv din masivul Adirondack, traverseaza M-ţii Apalaşi şi se varsă printr-un estuar în Oc. Atlantic. Explorat în 1609 de H. (1). Hidrocentrale. Unit prin canale cu L. Ontario şi L. Champlain. Trece prin Troy, Albany, Hudson, Kingston, New York. Navigabil (240 km) în aval de Troy. HUDSON [hadsn], Rock (pseud. lui Roy Scherer, Jr.) (1925-1985), actor american de film. Interpret al unor roluri de june-prim (datorate în special fizicului plăcut) în creaţii de marcă, precum: „Uriaşul", „Adio, arme!", „Un taxi pentru Tobruk", „Oglinda spartă". HU£, oraş în centrul Vietnamului, pe râul Song Hue, la 8 km de Marea Chinei de Sud; 260,5 mii loc. (1989). Nod de comunicaţii. Aeroport. Piaţă agricolă (orez). Ţesături de mătase şi bumbac. Mat. de constr. şi cherestea. Universitate. întemeiat în sec. 3 î.Hr. Veche cap. a Annam-u\u\ (din sec. 19), protectorat francez (1883— 1949). HUEDIN 1. Depresiune intramonta-nă, tectono-erozivă, situată în bazinul superior al Crişului Repede, între prelungirile nordice ale M-ţilor Vlădeasa şi Gilău. Supr.: c. 160 km2. Relief predominant colinar şi de terase. Climă răcoroasă (6-8° C media termică anuală) şi precipitaţii bogate (700-800 mm anual). Păduri de foioase, păşuni şi fâ-neţe naturale. Creşterea animalelor. 2. Oraş în jud. Cluj, în depresiunea cu acelaşi nume, pe Crişu Repede; 10 114 loc. (1998). Nod feroviar şi rutier. Constr. de maşini, prelucr. lemnului (cherestea, mobilă, tâmplărie, butoaie); mat. de construcţii; conf. şi tricotaje; produse alim. Biserică reformată (prima formă, gotică, din sec. 15). Muzeu de istorie şi etnografie. Situat pe vatra unei aşezări dacice, H. apare menţionat documentar în 1332 ca aşezare rurală, iar din 1437 ca oppidum. HUELVA [uelva], oraş în SV Spaniei (Andaluzia), în zona de vărsare a fl. Odiel şi Ţinto în G. Câdiz al Oc. Atlantic; 145,7 mii loc. (1995). Port fluvio-maritim. Expl. de min. de mangan, cupru şi fier. Rafinărie de petrol. Metalurgie neferoasă. Constr. Huedin (2). Centrul oraşului navale. Ind. chimică, încălţ. şi alim. (vinuri, ulei de măsline, conserve de peşte). Monument închinat lui Columb (34 m înălţime), dezvelit în 1892. Bisericile Sf. Petru şi Sf. Francisc (sec. 16). HUFELAND [hufsland], Cristoph Wilhelm (1762-1836), medic german. Lucrări de popularizare a cunoştinţelor medicale şi igienice („Arta de a prelungi viaţa omenească", tradusă în româneşte de Pavel Vasici, Braşov, 1844-1845). HUFGF (HOFUF), Al oraş în Arabia Saudită, situat în reg. naturală Hasa, în apropiere de G. Persic; 98 mii loc. (1980). Centru comercial. Meşteşuguri (obiecte din aur şi argint, ţesături). Covoare. Ciment. Curmale. Moschee (sec. 19). La V de oază se află marele zăcământ petrolifer Ghawar. HUGGINS [haginz], Charles Brenton (1901-1997), chirurg şi oncolog american. Prof. univ. la Chicago. A descoperit influenţa hormonilor asupra creşterii celulelor canceroase şi a introdus tratamentul hormonal în diferite tipuri de cancer (mai ales al celui de prostată). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1966), împreună cu P. Rous. HUGGINS [haginz], Sir William (1824-1910), astronom britanic. Pionier în domeniul astrofizicii. A inventat spectroscopul stelar, care i-a permis să studieze compoziţia chimică a stelelor (identificând prezenţa heliului). A constatat natura gazoasă a unor nebuloase. HUGHENOT, -Ă (< fr.) s. m. şi f (fn sec. 16-18, în Franţa) Protestant calvin. HUGHES [hju:z], David Edward (1831-1900), fizician american de origine britanică. A inventat sistemul de telegrafie, care-i poartă numele (1855) şi un microfon cu cărbune (1878). HUGHES [hju:z], Howard Robard (1904-1976), om de afaceri american. Fondator al unor firme de construcţii aeronautice. A proiectat avionul „Constellation". Producător de film. HUGHES [hju:z], Langston James (1902-1967), scriitor american. Poeme în ritmuri sincopate („Blues-uri obosite", „Shakespeare în Harlem"); romane şi povestiri protestatare („Râs printre lacrimi"); piese de teatru („Fiul risipitor"). HUGHES [hju:z], Ted (n. 1930), poet englez. Expresie poetică viguroasă, 125 Victor-Marie Hugo uneori de o duritate excesivă, pentru a sugera violenţa lumii naturale („Şoimul în ploaie", „Lupercal", „Wodwo“, volum care reuneşte versuri şi proză). HUGO CAPET [ugo kape], rege al Franţei (987-996), întemeietorul dinastiei Capetingilor (987-1328). A luptat împotriva opoziţiei marilor seniori feudali din Normandia, Burgundia, Aquitania ş.a. HUGO [ugo], Victor-Marie (1802— 1885), scriitor francez. Teoretician al romantismului (prefaţa la drama „Cromwell"). fn tinereţe partizan al monarhiei, devine ulterior susţinătorul unei democraţii liberale. Adversar al lui Napoleon III, a trăit 18 ani în exil. Versuri de factură epică, elogiind ideea de libertate a popoarelor („Orientalele") sau reconstituind, în secvenţe revelatoare, dramatice, istoria civilizaţiei umane („Legenda secolelor"); poeme satirice înfierând tirania („Pedepsele"); lirică de esenţă meditativă, exploatând sentimentul timpului („Frunze de toamnă", „Razele şi umbrele", „Contemplaţiile"). Drame istorice, întemeiate pe ideea contrastelor caracterologice şi temperamentale („Hernani", „Marion Delorme", „Regele petrece", „Ruy Blas“). Romane evocând în spirit de-mofil viaţa Parisului („Notre-Dame de Huhurez Paris", „Mizerabilii"), aspecte ale Revoluţiei Franceze („Nouăzeci şi trei") sau lupta omului cu forţele naturii („Oamenii mării"). Opera lui H. se caracterizează prin robusteţe, elan spiritual, putere de fabulaţie, imaginaţie înflăcărată şi prin virtuozitate în mânuirea cuvântului. HUGUES [ug] de Saint Victor (1096-1141), teolog şi filozof scolastic francez. A scris tratate mistice influenţate de opera Sf. Augustin. în „Eruditio Didascalica" a distins patru feluri de ştiinţe: teoretice, practice, mecanice şi logice. HUHEHAOTE v. Hohhot. HUHUREZ (< huhura, rar, „a chiui") s. m. Gen de păsări răpitoare de noapte, care scot un ţipăt caracteristic şi cuibăresc în scorburi de arbori (Strix)', ciuhurez. Sunt folositoare deoarece distrug rozătoarele. HUIDOBRO, Vicente (1893-1948), poet chilian. Exponent al poeziei avangardiste, este întemeietorul creaţionis-mului. Versuri influenţate de Apollinaire („Pagode oculte", „Anotimpuri schimbătoare", „Altazor"); romane („Satiră sau puterea vorbelor"). HUILA, Nevado del masiv vulcanic în V Columbiei, în Cordiliera Centrală a Anzilor, la NE de Popayân. Alt.: 5 750 m. Acoperit până la 4 700 m cu tufişuri xerofite (paramo); zăpezi persistente (la peste 4 700 m). HUILĂ (< fr.) s. f. Cel mai important cărbune mineral, din categoria cărbunilor humici, rezultat prin încărbunarea vegetaţiei unor păduri uriaşe şi a unor plante acvatice. De culoare nea-gră-brună, luciu sticlos-gras, compact, cu şistozitate pronunţată, dur, sfărâmi-cios; conţine c. 76-90% carbon, 4-6% hidrogen, 5% oxigen + azot, 2-15% apă şi are o putere calorică de 7 000-9 000 kcal/kg. Se utilizează la fabricarea cocsului, a gazului de iluminat, a gudroanelor etc., fiind un combustibil superior. HUINENG (638-713), lider religios chinez. Considerat al şaselea patriarh al budismului Zen (661). H. a respins conceptele şi practicile tradiţionale de meditaţie mistică. Fondator al Şcolii de Sud, care a devenit principala şcoală Zen atât în China, cât şi în Japonia. HUITZILOPOCHTLI (în mitologia aztecă), zeul Soarelui şi al războiului, căruia i se aduceau jertfe omeneşti; patronul poporului aztec. HUIZINGA [hoizigha], Johan (1872-1945), eseist şi istoric de artă HULL olandez. Prof. univ. la Groningen şi Leiden. Lucrări despre istoria civilizaţiei („Amurgul Evului Mediu", „Erasmus", „Homo ludens"). HULAGU, han mongol (1256-1265). Nepotul lui Genghis-Han. Fondatorul dinastiei ilhanilor. A luptat împotriva is-maeliţilor şi a Califatului abbasid, cucerind un vast teritoriu. în 1258, a ocupat Bagdadul, masacrând 100 000 de locuitori. A înfrânt, în 1260, la Ain Jalut, oastea mamelucilor din Egipt. HULĂ1 (< fr.) s. f. Mişcare ondu-latorie a suprafeţei mărilor şi oceanelor care continuă şi după încetarea vântului ce a generat-o. Se manifestă sub formă de valuri paralele; la ţărm, h. este ecoul unei furtuni manifestate în larg. HULĂ2 (< sl.) s. f. Defăimare, ponegrire; injurie, calomnie. HULI. (< sl.) vb. IV tranz. A adresa cuiva cuvinte de ocară; a ponegri, a batjocori; a defăima, a calomnia. HULIGAN (< rus.) s. m. Persoană care face acte de huliganism. HULIGANISM (< huligan) s. n. Ultraj contra bunelor moravuri şi tulburare a liniştii publice. HULL [hal] (KINGSTON UPON HULL [kjQstan opon hal]), oraş în E Marii Britanii (Anglia), port la estuarul Humber; 268,6 mii loc. (1995). Şantiere şi mecanică navală; metalurgia cositorului; hârtie; produse chimico-far-maceutice şi alim. Bază de pescuit. Export de cărbune. Universitate. Muzee. Biserică (sec. 14). HULL [hal], Clark Leonard (1884— 1952), psiholog american. Continuator al behaviorismului lui J.B. Watson. Contribuţii privind folosirea metodei ipotetico-deductive în psihologie, îndeosebi în domeniul învăţării („Principii ale behaviorismului"). HULL [hal], Cordell (1871-1955), om politic democrat american. Colabo- Cordell Huli HULMEND 126 rator apropiat al lui F.D. Roosevelt. Secretar al Departamentului de Stat (1933-1944). Unul dintre creatorii 0.N.U. Premiul Nobel pentru pace (1945). HULMEND v. Helmand. HULSE [hals], Russell A. (n. 1950), astrofizician american. A descoperit (1974) un pulsar binar. Premiul Nobel pentru fizică (1993), împreună cu J.H. Taylor. HULTAN s. m. v. iepurar. HULUB, -A (< ucr.) s. m., adj. 1. S. m. (Reg.) Porumbel. ^ H. de stepă = pasăre din ordinul columbi-formelor, de mărimea unui porumbel, de culoare galben-brună, cu pete sure pe spate; picioarele, acoperite cu pene, au trei degete (Syrrhaptes para-doxus). 2. Adj. (Despre animale) Cu părul sur-închls sau cenuşiu, amintind culoarea porumbelului salbatic (ex. varietatea bucşană a rasei de taurine sura de stepă). HULUBĂ (ULUBĂ) (< ucr.) s. f. Fie-care dintre cele două braţe de lemn prinse prin articulaţii de crucea căruţei, a trăsurii etc., între care se înhamă calul. HULUBEI, Horia (1896-1972, n. laşi), fizician român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de spectroscopie (optică, radiaţii X şi y), de fizica particulelor elementare (dezintegrarea mezonilor, capcane de neutroni), de fizică nucleară (interacţiunile nucleare la energii joase şi medii). Organizatorul cercetărilor româneşti în domeniul fizicii atomice. A publicat cursuri universitare („Chimie fizică", „Spectroscopie", „Structura materiei"). Membru al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice străine. HULUBEŞTI, com. în jud. Dâm-boviţa; 3 571 loc. (1998). Expl. de petrol. Pomicultură. în satul Butoiu de Jos se află mănăstirea Butoiu-Potoc (sec. 15), cu biserică reclădită în Horia Hulubei 1648-1649 (renovată în 1850-1853) şi bisericile Schimbarea la Faţă (1853) şi Adormirea Maicii Domnului (1855); biserica cu dublu hram — Adormirea Maicii Domnului şi Sf. Nicolae (1863-1865) şi biserica Sf. Voievozi (1899), în satele Hulubeşti şi Măgura. HULUBITÂ (< hulub) s. f. 1. (Reg.) Porumbiţă. 2. Denumire populară dată mai multor specii de ciuperci aparţinând genului Russula din familia agari-caceelor. Au pălăria divers colorată, carnea albă, gust dulce-acrişor şi miros plăcut. Majoritatea sunt comestibile. HULUN v. Hailar. HULUN NUR (DALAINOR, HULUN-CHI), lac sărat în NE Chinei, în Pod. Bagra, la 539 m alt.; c. 1,1 mii km2. Ad. max.: 9 m. în el se varsă râul Kerulen şi de aici izv. râul Argun. HULWĂN [huluan] (HILWAN), oraş în Egipt, pe Nil, la S de Cairo; 352,3 mii loc. (1986). Combinat metalurgic. Constr. de maşini (vagoane, automobile), ciment, ţesături de mătase. Staţiune balneoclimaterică (izvoare termale). Observator astronomic. Necropolă (la 5 km S de oraş) din milen. 3-2 î.Hr. HUMANITIz, L’ ~ [rumanite], cotidian francez fondat de Jean Jaures (1904). Organ central al Partidului Socialist, apoi (din 1920) al Partidului Comunist. Apare la Paris. HUMAYUN, împărat al Indiei (1530-1540 şi 1555-1556) din dinastia Marilor Moguli. înfrânt de Şir Şah Ibn Hasan (1539 şi 1540) şi detronat. A reocupat tronul (1555) cu ajutorul şahului persan Tahmasp I şi a recucerit Kandahar şi Kabul. HUMĂ (< bg.) s. f. Numele popular al argilei. HUMBER [hamba], estuar pe coasta de E a Marii Britanii, la Marea Nordului, format de râurile Ouse şi Trent. Lungime: 59 km; lăţime: 1,5-13 km. Maree max.: 6,5 m. Navigabil. Porturi pr.: Huli şi (Great) Grimsby. HUMBOLDT [humbolt] 1. Wilhelm von H. (1767-1835), filolog, lingvist, filozof, scriitor şi om politic german, întemeietorul Universităţii din Berlin (1810). Adept al unificării Germaniei şi al unor reforme liberale (a realizat reforma învăţământului în Prusia). Autor de sonete şi elegii clasicizante; traduceri şi comentarii critice din poeţii antici. Iluminist, teoretician al progresului istoric. Unul dintre întemeietorii metodei comparativ-istorice în lingvistică. A studiat limbile malaio-polineziene, bască şi chineză, problema clasificării morfologice a limbilor şi legătura dintre limbă, gândire şi cultură („Cu privire la diferenţa structurală a limbilor umane şi influenţa ei asupra dezvoltării intelectuale a umanităţii"). 2. Alexander Friedrich Wilhelm Heinrich, baron von Wilhelm von Humboldt Alexander von Humboldt 127 HUNEDOARA H. (1769-1859), naturalist, geograf şi călător german. Frate cu H. (1). A contribuit la dezvoltarea multor ramuri ale ştiinţelor naturii şi a fundamentat geografia regională ca ştiinţă. A stabilit zonalitatea pe verticală a vegetaţiei şi a introdus noţiunea de izotermă. împreună cu botanistul francez A. Bon-pland, a întreprins o expediţie în America de Sud şi Centrală (1799-1804), ale cărei rezultate, publicate în „Călătorie în regiunile echinocţiale ale Noului Continent..." (30 voi., 1807-1834), l-au consacrat ca „redescoperitorul Americii tropicale". în 1829, a întreprins o călătorie în Rusia, trecând prin M-ţii Ural, Altai şi Siberia Occidentală, în lucrarea sa „Kosmos" (5 voi., 1845-1862), în care a pus bazele geografiei moderne, a încercat să redea imaginea fizică a lumii, interdependenţa complexă a fenomenelor fizico-geografice şi repartiţia lor pe Glob. A contribuit la progresul meteorologiei, climatologiei, oceanografiei, glaciologiei. H. a fost primul care a atras atenţia asupra asociaţiilor vegetale, punând astfel bazele geobotanicii şi fitosociologiei. 3. Râu în SV S.U.A.; c. 600 km. Izv. din catena muntoasă H., are în parte un curs subteran şi se varsă în lacul cu acelaşi nume din Pod. Marelui Bazin. Irigaţii. Mari lacuri de acumulare. 4. Mare gheţar de calotă în NV Groenlandei, la G. Kane; c. 114 km lungime; c. 95 km lăţime max. 5. Curentul H. v. Peru, Curentul ~. HUME [hju:m], David (1711-1776), filozof şi istoric scoţian. Reprezentant de seamă al empirismului, H. a făcut distincţia între impresii (senzaţii, emoţii şi afecte), aflate nemijlocit în spiritul omului, şi idei, imagini estompate ale impresiilor în gândire. H. a dezvoltat o teorie a cunoaşterii întemeiată pe experienţă, printr-o analiză critică a conceptului de cauzalitate. Cunoaşterea relaţiilor cauzale nu se produce prin operaţii ale intelectului, ci doar datorită impresiei interne, numită obişnuinţă („Cercetare asupra intelectului uman", „Tratat despre natura umană"). HUMERAL, -Ă (< fr., lat.) adj. (ANAT.) Care se referă la humerus, care aparţine humerusului (ex. arteră h.). HUMERUS (cuv. lat.) s. n. (ANAT.) Os lung, pereche, cuprins între umăr şi cot; formează scheletul braţului. HUMIFICARE (după fr.) s. f. (PEDOL.) Proces de transformare în humus a organismelor moarte (ve- David Hume getale şi animale) şi încorporate în sol sub acţiunea microorganismelor (bacterii, ciuperci) şi a faunei din sol (insecte, viermi etc.). HUMMEL, [humei] Johann Nepomuk (1778-1837), pianist şi compozitor austriac. Debut precoce. Carieră internaţională. Unul dintre cei mai apreciaţi pianişti ai epocii sale. în compoziţie, a abordat toate genurile (mai puţin simfonia). Numeroase piese pentru pian (sonate, concerte). Renumit pedagog al pianului, metoda sa având o importanţă considerabilă în prima jumătate a sec. 19. HUMOR s. n. v. umor. HUMOR, Mănăstirea ~ v. Mănăstirea Humorului. HUMORESCĂ (< fr., germ.) s. f. Miniatură muzicală instrumentală, cu un caracter glumeţ, umoristic. HUMPERDINCK [humperdiqk], Engelbert (1854-1921), compozitor, critic muzical şi pedagog german. Opere inspirate de stilul wagnerian („Hânsel şi Gretel"), muzică simfonică, de cameră şi de scenă; cântece pentru copii. HUMPHREY [hşmfri], Doris (1895-1958), dansatoare şi coregrafă americană. Una dintre promotoarele dansului modern, fondatoare a şcolii de dans „Juilliard" (1952). A folosit o tehnică bazată pe efectul provocat de mişcările bruşte, constând din înclinări accentuate şi reveniri rapide la starea de echilibru („Lamentaţia pentru Igna-cio Sânchez Mejias", „Ritm frenetic"). Lucrări teoretice („Arta de a dansa"). HUMUS (< fr., lat.) s. n. Component principal al materiei organice din sol, coloid, amorf, rezultat din procesul de humificare; condiţionează fertilitatea solului prin substanţele nutritive pe care le conţine (carbon, oxigen, hidrogen, azot, fosfor etc.). ^ H. saturat = h. cu reacţie slab alcalină, prezent în cernoziomuri. H. nesaturat = h. cu reacţie acidă, prezent în podzoluri. HUNAN, provincie în SE Chinei, în bazinul inferior al fl. Yangzi; 210 mii km2; 64,3 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Changsha. Expl. de antimoniu, cărbune, • min. de fier, man-gan, wolfram, zinc. Mari culturi de orez irigate; ceai, bumbac, tutun, fasole, trestie de zahăr; citrice; porumb, grâu. Creşterea animalelor. HUNDERTWASSER [hundsrvaser] (pseud. lui Friedrich Stowasser) (n. 1928), pictor austriac. Fondatorul curentului „transautomatist", în care inconştientul ajunge să exprime imagini eliberate de aluzii la realitatea aparentă. HUNEDOARA 1. Depresiune intra-montană, tectono-erozivă, situată în zona de contact a Carpaţilor Occidentali cu cei Meridionali, între prelungirile M-ţilor Metaliferi (la N), culoarul Orăş-tiei (ENE), M-ţii Şureanu (ESE), depr. Haţeg (S) şi M-ţii Poiana Ruscăi (V). Supr.: c. 500 km2. Relief de lunci, terase şi dealuri piemontane. Climat moderat (temp. medie anuală: 9-10°C), cu precipitaţii bogate (700-800 mm anual). Pomicultură. Creşterea animalelor. Cunoscută şi sub numele de depr. Streiului. Cuprinde trei compartimente: depr. Hunedoara propriu-zisă (în VNV), pe râul Cerna; depr. Călan (E), pe râul Strei şi depr. Simeria-Deva (N), pe valea Mureşului. ,2. Municipiu în judeţul cu acelaşi nume, în depresiunea omoni-mă, la poalele de E ale M-ţilor Poiana Ruscăi, la 245 m alt., pe râul Cerna; 80 196 loc. (1998). Staţie finală de c.f. Termocentrală (12 MW). Vechi centru siderurgic (sec. 17), în care se produc fontă, oţel, laminate de diferite dimensiuni şi profile; mare uzină cocso-chimică; fabrici de aglomerare a minereului, de oxigen, de var, de prefabricate din beton şi produse refractare, de încălţ., conf. şi tricotaje din lână, prelucr. a lemnului şi alim. Institut de învăţământ superior cu două facultăţi de inginerie, cu 662 studenţi şi 40 profesori (1995-1996). Teatru dramatic şi de estradă. Prima menţiune documentară datează din 30 aug. 1265; ca oraş, din 1415. Centru siderurgic din sec. 17-18. Monumente: Biserica Sf. Nicolae (ridicată în 1456 pe locul uneia mai vechi, cu transformări din 1634 şi picturi din 1654); castelul Hu-niazilor, ridicat în sec. 14 pe locul unui vechi castru roman, a fost dăruit, în HUNEDOARA 128 -«sa P. WKKt wmm& Hunedoara (2) Teatrul 1409, de către Sigismund I de Luxemburg, cneazului Voicu (tatăl lui lancu de Hunedoara). Intrat în posesia lui lancu de Hunedoara, castelul a fost mărit şi amenajat (1440-1453) atât pentru locuit, cât şi în scopuri militare, fiind transformat (în 1446) în stil gotic. Această somptuoasă reşedinţă nobiliară era prevăzută cu săii de recepţie (Sala Dietei, Sala Cavalerilor), cu o capelă şi cu apartamente de locuit. Aripa construită mai târziu de Matia Corvin, în stilul Renaşterii, are loggia pictată cu imagini din viaţa nobiliară. Ample lucrări de transformare (1618-1623) şi de restaurare (1965-1970, 1993-1995). Azi muzeu cuprinzând colecţii de arheologie şi etnografie; biserica Schimbarea la Faţă (sec. 18), catedrala Sf. împăraţi Constantin şi Elena (sec. 19). Declarat municipiu în 1968. 3. Judeţ în partea central-vestică a României, pe cursul inf. al Mureşului; 7 063 km2 (2,96% din supr. ţării); 536 165 loc. (1998), din care 76,1% în mediul urban; densitatea: 75,9 loc./km2. Reşed.: municipiul Deva. Oraşe: Aninoasa, Brad (municipiu), Călan, Haţeg, Hunedoara (municipiu), Lupeni, Orăştie (municipiu), Pe-trila, Petroşani (municipiu), Simeria, Uricani, Vulcan. Comune: 56. Relief accidentat, predominant muntos (68% din supr. jud.). Jud. este înconjurat de M-ţii Şureanu, Parâng, Vâlcan, Retezat, Ţarcu (în SE, S şi SV), cu alt. ce depăşesc frecvent 2 000 m (alt. max.: Parângu Mare, 2 519 m), de M-ţii Poiana Ruscăi (în V), Metaliferi şi Bihor (în N). în partea centrală a jud. se desfăşoară, de-a lungul Mureşului, un larg culoar depresionar (între Deva şi Orăştie), iar în cea sudică se află depr. Haţeg-Pui, mai joasă, cu şesuri de luncă şi terase, legată, prin pasul Merişor (759 m alt.), cu depr. Petroşani (în SE), mai înaltă şi deluroasă. Climă temperat-continentală, cu unele Castelul Huniazilor diferenţieri marcate de etajarea formelor de relief (temp. medie anuală variază între 10°C pe valea Mureşului şi -2°C în M-ţii Parâng); precipitaţiile atmosferice sunt repartizate neuniform, cantitatea medie anuală oscilând între 530 mm în zonele depresionare şi 1 400 mm în reg. montane înalte. Vânturi predominante dinspre V şi NV. Reţeaua hidrografică este reprezentată prin cursul mijlociu şi inf. al Mureşului, care traversează, de la E la V, partea central-nordică a jud., colectând cea mai mare parte a râurilor mai mici (Strei, Cerna, Geoagiu, Orăştie, Do-bra ş.a.), precum şi prin cursurile superioare ale Crişului Alb (în NNV) şi Jiului (în SE). Numeroase lacuri alpine, de origine glaciară (peste 80; cel mai mare fiind Bucura, 10,8 ha, iar cel mai adânc Zănoaga, 29 m). Resurse naturale: huilă (Lupeni, Uricani, Vulcan, Aninoasa, Petrila, Petroşani, Lonea, Livezeni ş.a.), cărbune brun (Ţebea, Mesteacăn), minereu de fier (Teliucu Inferior, Ghelari, Vadu Dobrii, Poiana lui Filimon, Răchitova, Vaduri, Bătrâna, Poieni), zăcăminte auro-argentifere (Brad, Săcărâmb, Musariu, Certeju de Sus, Băiţa, Gura Barza), pirite cuprifere (Ciungani, Căzăneşti, Almăşel, Almaş-Sălişte), minereuri de plumb şi zinc (Muncelu Mic, Băiţa), de cinabru (Voia) şi de mangan (Baru); expl. de bauxită (Pui, Ohaba-Ponor), gips (Brad), talc (Cerişor, Lelese), calcar (Băniţa, Crăciuneasa), bazalt (Brănişca, Birtiu), marmură (Alun), travertin (Ban-potoc, Cărpiniş), bentonit (Gurasada, Vica, Tătăreşti); izvoare cu ape minerale (Boholt, Chimindia) şi termale (Geoagiu-Băi, Vaţa de Jos, Călan); păduri (312 766 ha, 1996, locul 3 pe ţară după jud. Suceava şi Caraş-Se-verin) etc. Economia: jud. H. are o industrie diversificată, fiind una dintre principalele baze metalurgice ale ţării, cu centre lâ Hunedoara şi Călan (fon- tă, oţel şi laminate de diferite profile, locul 2 pe ţară, după jud. Galaţi). Alte ramuri industriale: ind. de extracţie a cărbunelui (bazinul carbonifer din Valea Jiului), ind. constr. de maşini (utilaje miniere la Petroşani, Crişcior), piese de schimb, bunuri de larg consum etc., ind. energiei electrice şi termice (termocentralele de la Mintia, 860 MW, Paroşeni, 600 MW ş.a.), cocsochimică (Hunedoara, Călan), mat. de constr. (Deva, Hunedoara, Simeria, Petroşani, Baru, Vaţa ş.a.), de expl. şi prelucr. a lemnului (Petroşani, Haţeg, Orăştie, Baia de Criş, Petrila, Dobra, Brad, Simeria ş.a.), chimică (Lupeni, Orăştie), producătoare de fibre artificiale, şi de prelucr. a maselor plastice, ind. piei., blănăriei şi încălţ. (Orăştie, Hunedoara), alim. (Deva, Simeria, Hunedoara, Haţeg, Petroşani ş.a.). Agricultura dispune de 348 266 ha teren agricol (1996), din care 88 895 ha arabil, 254 997 ha păşuni şi fâneţe naturale, 4 032 ha livezi şi pepiniere pomicole ş.a. Terenurile arabile sunt cultivate cu porumb (23 976 ha, 1996), grâu şi secară (20 872 ha), plante de nutreţ (19 451 ha), cartofi (7 674 ha), plante textile ş.a. Pomicultură (pruni şi meri), în depr. Ţara Haţegului, formând bazine pomicole în arealul localit. Haţeg, Orăştie, Geoagiu, Veţel, Dobra ş.a. în 1997, în jud. H. existau 77 mii bovine (predominant din rasele Bălţata românească şi Pinzgau), 91 mii porcine, 167 mii ovine, 10 mii caprine, 12 mii cabaline; avicultură (1 482 mii capete);" apicultură (15 mii familii albine). Peste 80% din numărul crescătorilor de animale aparţin sectorului privat. Căi de comunicaţie (1997): 339 km căi ferate (223 km electrificate), 1 972 km drumuri publice (634 km modernizate). Unităţi de învăţământ, cultură şi artă (1996/1997): 266 grădiniţe de copii, 435 şcoli generale, 32 licee, trei institute de învăţământ supe- 129 HUNI rior (la Petroşani, Hunedoara şi Deva), 358 biblioteci, cu 3 305 000 volume, 16 cinematografe, numeroase muzee şi case memoriale, trei teatre ş.a. Turism. Obiective turistice: Cetatea Devei, construită la mijlocul sec. 13 pe dealul ce domină municipiul Deva; ruinele amfiteatrului roman de la Sarmizege-tusa (fosta capitală a Daciei romane, cunoscută sub numele de Colonia Ul-pia Traiana Augusta Dacica Sarmize-getusa); biserica de piatră Sf. Nicolae din Densuş (sfârşitul sec. 13), monument istoric; Castelul Huniazilor (Hunedoara); Parcul Naţional Retezat, rezervaţie naturală, cu floră, faună şi elemente de relief glaciar; parcul dendrologic din Simeria; pădurea Sli-vuţ, cu rezervaţia de zimbri din apropiere de Haţeg; peşterile Cioclovina, Ponor, Tecuci etc. Indicativ auto: HD. HUNGNAM v. HamhGng. HUNI (< fr., lat.) s. m. pl. Populaţie nomadă, de neam turcie, menţionată în izvoarele chineze (sfârşitul sec. 3 î.Hr.), care, în sec. 1 î.Hr., s-a separat în două mari ramuri: h. de sud (rămaşi în reg. din N Chinei) şi h. de nord, care migrează spre V (întâi Asia Centrală), iar după distrugerea Regatului Ostrogot dintre Don şi Nistru (370/375) îşi fac apariţia în Europa. Pătrunderea violentă şi masivă în stepele nord-pontice a h. este considerată data tradiţională a începutului marii migraţii a popoarelor. în c. 400, h. s-au stabilit în Câmpia Panonică, unde şi-au organizat centrul puterii. Sub conducerea lui Attila („biciul lui Dumnezeu"), cel mai de seamă şef al lor, h. au făcut devastatoare incursiuni în Imp. Roman de Răsărit, unde ajung până la Thermopyle (441 şi 447). în 451 au invadat Galia, unde au fost înfrânţi de generalul roman Aetius, pe Câmpiile Catalaunice. După moartea lui Attila (453) şi în urma înfrângerii h. pe râul Nedao (454), de către o co- HUNIAZI 130 Huntsville. Rachete şi echipamente spaţiale aliţie a seminţiilor germanice condusă de gepizi, vastul lor imperiu s-a destrămat. HUNIAZI (HUNIADE), familie de cneji români din Transilvania, întemeiată de Voicu, tatăl lui lancu de Hunedoara, care, împreună cu fraţii săi, a fost înnobilat, în 1409, de regele Ungariei Sigismund I de Luxemburg, primind castelul şi domeniul Hunedoarei. Din această familie a făcut parte şi regele Ungariei Matia Corvin. HUNIE s. f. Organism torenţial alcătuit doar din bazin de recepţie şi con de dejecţie (îi lipseşte canalul de scurgere), format pe maluri abrupte loessoide. HUNSROCK, masiv în V Germaniei, alcătuit din şisturi cristaline, în SV Masivului Şistos Renan, pe stg. Rinului, continuat pe dr. fluviului cu masivul Taunus. Alt. medie: 500 m.; alt. max.: 818 m (vf. Eberskopf). HUNT [hant], Frederick Vinton (1905-1972), inginer american. Sub conducerea lui a fost conceput şi realizat sistemul sonar (1942). HUNT [hant], James Henry Lelgh (1784-1859), ziarist şi scriitor englez. A fondat (1808) „Thei Examiner" şi alte ziare şi reviste, în care a publicat numeroase eseuri. Prieten cu Shelley. Autor al unor poeme („Povestea de ia Rimini", „Hero şi Leandru") şi al unei autobiografii. HUNT [hant], William Holman (1827-1910), pictor şi gravor britanic. Unul dintre întemeietorii grupului prerafaelit. Pictură de alegorii şi simboluri, într-un stil clar, folosind culori tari şi lumină strălucitoare („Lumina lumii“, „Triumful inocenţilor", „Umbra morţii"). HUNTER [hanter], Holly (n. 1958), actriţă americană de film. Aparent fragilă, întruchipează eroine energice şi voluntare („Ultimele ştiri11, „Poe contra Wade“, „Firma", „Crimă la indigo"). Premiul Oscar: 1993 („Pianul"), 1997 („Mai bine nu se poate"). HUNTER [hanţa] 1. John H. (1728-1793), chirurg, anatomist şi naturalist britanic. Fondatorul Muzeului de anatomie de la Londra şi al şcolii engleze de patologie experimentală. Lucrări privind însămânţarea artificială la om, morfologia şi patologia dinţilor, transplantul testicular la animale. 2. William H. (1718-1783), chirurg, obstetrician şi anatomist britanic. Frate cu H. (1). Lucrări privind anatomia şi fiziologia uterului gravid, structura vaselor sangvine, morfologia comparată a oaselor. HUNTINGTON [hşnţiqten], oraş în E S.U.A. (Virginia de Vest), pe râul Ohio; 54,8 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Expl. de cărbune, petrol şi gaze naturale. Metalurgia nichelului. Rafinării de petrol. Material rulant, maşini grele, accesorii pentru avioane, produse chimice, sticlărie. Centru agricol (tutun, fructe). Universitatea Marşhall (1837). HUNTINGTON [hantiqten], Ellsworth (1876-1947), sociolog britanic. A susţinut că viaţa socială este determinată de condiţiile climatice, acestea influenţând mortalitatea, dar şi capacitatea de muncă a oamenilor şi, în consecinţă, eficacitatea activităţii economico-sociale („Probleme geografice", „Putere mondială şi evoluţie", „Climă şi civilizaţie", „Caracterul raselor"). HUNTINGTON BEACH [hantiqtsn birtj], oraş în SV S.U.A. (California), port la Oc. Pacific, la S de Los Angeles; 181,5 mii loc. (1990). Expl. şi prelucr. petrolului. Constr. de maşini (avioane şi componente spaţiale, camioane, utilaj petrolier). Produse alim. Centru turistic. HUNTSVILLE [hantsvil], oraş în SE S.U.A. (Alabama), pe râul Tennessee; 159, 8 mii loc. (1990). Maşini agricole. Prelucr. gazelor naturale. Centrul de construcţii aerospaţiale şi încercări cosmice şi aeronautice „J. Marşhall". Echipament radio-electronic şi produse chimice. Centru comercial agricol (porumb, bumbac, tutun). Universitate. Turism. HUPPERT [upe:r], Isabelle (n. 1953), actriţă franceză de teatru şi film. Interpretează, cu inteligenţă şi pasiune, o gamă variată de personaje — de la eroine inocente şi serafice la femei pierdute sau capabile de crimă („Dantelăreasa", „Violette Noziere", „Dama cu camelii", „Treburi femeieşti", „Despărţirea"). HURACAN (în mitologiile maya şi quiche), zeul suprem. Reprezenta centrul Universului („Inima Cerurilor"). Stăpânul şi diriguitorul furtunii, vânturilor şi fulgerelor, avea ca atribut esenţial producerea vântului violent. Numele lui a dat în limbile europene cuvântul „uragan". HURAL (cuv. mongol) s. n. Organ local al puterii de stat în Mongolia. HURBAN 1. Jozef Miloslav (1817— 1888), scriitor slovac. Unul dintre conducătorii mişcării naţionale slovace. A susţinut separarea lingvistică a slovacilor şi cehilor. Autor de versuri şi romane. 2. Svetozâr Miloslav H.-Vajansky (1847-1916), scriitor slovac. Fiul lui H. (1). Versuri patriotice („Sub jug", „Tatra şi marea"); nuvele, romane („Ramura uscată"). HUREZ, complex monastic situat în satul Romanii de Jos (subordonat oraşului Horezu), jud. Vâlcea, principala ctitorie a domnului Constantin Brân-coveanu. Cuprinde mai multe clădiri (Casa Domnească, paraclisul cu hramul Naşterea Maicii Domnului, chiliile cu două niveluri), construite în anii 1690-1697, înconjurate de un zid de incintă, biserica mănăstirii, cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, bolniţa cu biserica Adormirea Maicii Domnului (ctitorie din 1696-1699 a Măriei Brâncoveanu) şi schiturile Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi Sf. Ştefan. Biserica principală a mănăstirii H., Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, a fost construită în anii 1690-1693 de meşteri conduşi de Manea (vătaful zidarilor), Istrate (lemnarul) şi Caragea Vucaşin (pietrarul), ale căror portrete apar pictate în pridvor. în interior, biserica păstrează picturi murale originare executate în anii 1693-1704 de zugravul Constantinos (grec de origine), ajutat de loan, Andrei, Stan, Neagoe şi loachim. Amplu tablou votiv (în pronaos), cu o galerie de portrete înfăţişându-l pe Constantin Brâncoveanu împreună cu familia sa. Complexul 131 HURMUZAKI Hurez Biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena monahal a fost reparat şi restaurat în mai multe rânduri (1827, 1872, 1907-1912, 1954-1964, 1970-1975 şi în 1994, 1996, 1997, cu sprijinul Băncii Naţionale a României). în timpul lui Constantin Brâncoveanu, mănăstirea H. a funcţionat ca un important centru de cultură, având o mare bibliotecă şi 0 renumită şcoală de zugravi. Tot aici, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a sanctificat pe Constantin Brâncoveanu, pe fiii săi (Constantin, Ştefan, Radu, Matei), precum şi pe sfetnicul său lanache; figurează în sinaxar la 16 aug. HUREZANI, com. în jud. Gorj; 1 855 loc. (1998). Expl. de gaze naturale. Pomicultură (meri, pruni, peri). Biserica Sf. Dumitru (1842), în satul Hurezani. HUREZEANU, Damian (n. 1929, com. Stejari, jud. Gorj), istoric român. Studii şi cercetări în domeniul raporturilor agrare, al mişcărilor şi gândirii sociale, politice şi naţionale („Problema agrară şi lupta ţărănimii din România la începutul sec. al XX-lea“, „Constan- tin Dobrogeanu-Gherea. Studiu soci-al-istoric“). HURIE (< tc.) s. f. Fecioară deosebit de frumoasă, promisă de profetul Mahomed credincioşilor musulmani, în Rai. ♦ P. ext. Fecioară sau femeie foarte frumoasă. HURLUPI s. m. pl. Prune deformate şi atrofiate de ciuperca Taphrina pruni; au culoarea verde-gălbuie, gust acrişor, dulceag, apoi se brunifică şi cad. HURMUZ (< tc.) s. n., s. m. 1. S. n. Mărgăritar fals, de sticlă, adus în trecut din oraşul Ormuz de pe ţărmul G. Persic; (la pl.) şirag din astfel de mărgăritare. 2. S. m. Arbust decorativ, cu frunze opuse, eliptice, flori trandafirii şi fructe bace albe, de mărimea cireşelor (Symphoricarpus albuş). HURMUZAKI, veche familie românească cu rol important în viaţa politică şi culturală. Mai importanţi: 1. Doc-sachi (Eudoxiu) H. (1782-1857, n. sat Horodiştea, jud. laşi), boier bucovinean. A sprijinit lupta cărturarilor şi patrioţilor moldoveni, care şi-au găsit refugiu în Bucovina în urma evenimen- Chiliile mănăstirii telor revoluţionare din 1821 şi 1848. Pentru meritele sale, a fost ridicat de domnii Moldovei la rangurile de căminar (1819), mare agă (1827) şi mare vornic (1856). 2. Constantin H. (1811-1869, n. Cernauca-Cernăuţi), jurist şi om politic. Fiul lui H. (1). Membru în Comisiunea învăţământului public (1850) şi în aceea a legilor (1852). A sprijinit alegerea lui Alexandru I. Cuza ca singur domnitor în Principate. De mai multe ori ministru al Dreptăţii. 3. Docsachi (Eudoxiu) H., baron (1812-1874, n. Cernauca-Cer-năuţi), istoric şi om politic. Fiul lui H. (1). Acad. (1872). A luptat pentru drepturile naţionale ale românilor din Imp. Habsburgic, combătând încorporarea Bucovinei la Imperiu. Primul român care a întreprins cercetări în arhivele vieneze, de unde a strâns numeroase documente publicate postum în „Documente privitoare la istoria românilor", colecţie ce îi poartă numele. 4. Gheorghe H. (1817-1882, n. Cernauca-Cernăuţi), publicist şi om politic. Fiul lui H. (1). Participant la mişcarea revoluţionară din 1848 din Moldova. Redactor responsabil (1848-1849) al primului Docsachi Hurmuzaki (3) Gheorghe Hurmuzaki Alecu Hurmuzaki Constantin Hurmuzaki (7) HURMUZESCU 132 periodic al românilor bucovineni, „Bucovina", în paginile căruia s-a pronunţat pentru acordarea de drepturi politice românilor din Imp. Habsburgic. Promotor (1862), împreună cu fratele său Alecu, şi preşedinte al „Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina" (1865-1882). A luptat pentru caracterul unitar al limbii, publicând articole şi recenzii despre valoarea folclorului românesc (apreciat ca „sufletul naţiunii"). 5. Alecu H. (1823-1871, n. Cernauca-Cernăuţi), publicist şi om politic. Fiul lui H. (1). Acad. (1866). Redactor (1848-1849) şi redactor responsabil (1850) al ziarului „Bucovina". A susţinut în Dieta Bucovinei şi Camera Deputaţilor a Consiliului Imperial din Viena drepturile românilor, cu precădere limba şi literatura naţională. 6. Nicolae H., baron (1826-1909, n. Cernauca-Cernăuţi), om politic. Fiul lui H. (1). M. de onoare al Acad. (1883). Activitate politică şi culturală pentru emanciparea românilor bucovineni. 7. Constantin H. (1863-1937, n. Cernăuţi), entomolog şi publicist. Fiul lui H. (6). M. de onoare al Acad. (1919), prof. univ. la Cernăuţi. Cercetări în domeniul lepidopterelor şi al coleopterelor („Opiniuni mai nouă despre evoluţia geografică a faunei şi florei europene aplicate la fauna lepidopterelor", „Cercetări nouă asupra raporturilor faunistice din Bucovina cu privire specială la clasa coleopterelor"). HURMUZESCU, Dragomir (1865— 1954, n. Bucureşti), fizician român. M. coresp. al Acad. (1916), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. A construit un tip de electroscop, care-i poartă numele (la care a folosit dielectrina, izolator inventat de el), şi unul dintre primele dinamuri cu voltaj mare. A contribuit la introducerea radiodifuziunii în România. Lucrări în domeniile electricităţii, radiaţiilor X etc. Dragomir Hurmuzescu HURON [hjuren], lac/în America de Nord (S.U.A. şi Canada), în sistemul Marilor Lacuri, la 177 m alt.; 59,6 mii km2. Ad. max.: 228 m. Legat prin canale navigabile şi râuri de lacurile Michigan, Erie, Superior. Lungime: 470 km; lăţime: 240 km. Navigaţie. Pescuit. HURONI (< fr.) s. iti. pl. Trib amer-indian de limbă şi cultură irocheză, care locuia la marginea lacurilor Huron şi Ontario, în N S.U.A. şi în S Canadei. Aliaţi ai francezilor (1616-1648); în sec. 18, o mare parte a h. au fost alungaţi de irochezi şi de expansiunea europenilor. Azi mai trăiesc abia câteva sute lângă Quebec. HURT [hart], William (n. 1950), actor american de teatru şi film. Ju-ne-prim neconvenţional, creează o galerie de personaje aflate în situaţii extreme („Gorki Park"). Interpretări remarcabile ale unor personaje interiorizate („Copii uitaţi de Dumnezeu", „Ultimele ştiri"). Premiul Oscar: 1984 („Sărutul femeii păianjen"). HURU, familie de boieri din Moldova. Mai importanţi: 1. Huru, mare comis (1471-1476). 2. Efrim H. (?-c. 1548), mare spătar, pârcălab de Neamţ şi mare vornic (1524-1548), credincios lui Petru Rareş. 3. Danciu H. (sec. 16), fratele lui H. (2); între 1527 şi 1552 a fost pârcălab de Roman, de .Neamţ şi de Hotin. 4. Lupe H. (sec. 16), fiul lui H. (2) sau H. (3). Pârcălab de Hotin (1572-1574), socrul domnului loan-Vodă cel Viteaz. HURUIEŞTI, com. în jud. Bacău; 2 795 loc. (1998). Expl. de gaze naturale. Expoziţia foto-documentară „Vasile Pârvan" (în satul Perchiu); biserica de lemn Sf. loan Botezătorul (c. 1800, reparată în 1845), în satul Fundoaia, şi Sf. Voievozi (ante 1809, reclădită 1862), în satul Huruieşti. HURWITZ [urvits], Adolph (1859-1919), matematician elveţian. Prof. univ. la Zurich. Lucrări în domeniul cuaternionilor, al operatorilor diferenţiali şi al teoriei numerelor. A elaborat o teoremă privind funcţiile olomorfe, care îi poartă numele. HUS, Jan (1369-1415), reformator religios ceh. Magistru şi rector al Univ. din Praga. Iniţiatorul husitismului (1409). Adept al lui Wycliffe. Excomunicat (1410), condamnat ca eretic de Conciliu! din Constanţa şi ars pe rug. Erou naţional al poporului ceh. Folosind, în opera sa, alături de limba latină şi limba cehă (căreia, în lucrarea Jan Hus „De orthographia boemica", îi fixează principalele reguli de ortografie), H. este considerat creatorul limbii literare cehe. HUSÂK [husa:k], Gustâv (1913— 1991), om politic comunist cehoslovac. L-a înlocuit pe A. Dubcek în funcţia de secretar general al C.C. al Partidului Comunist din Cehoslovacia (din 1971, în 1969-1971, prim-secretar). Preşedinte al Republicii Socialiste Cehoslovace (1975-1989). HUSAR (< magh.) s. m. (Din sec. 15, în Ungaria) Ostaş din cavalerie; (mai târziu, şi în alte ţări din Europa) denumire dată ostaşilor unor corpuri de cavalerie existente până la primul război mondial. HUSASĂU DE TINCA, com. în jud. Bihor; 2 153 loc. (1998). Satul Husa-său de Tinca apare menţionat documentar în 1332. HUSAYNI [husinj], Amin al- (supranumit Hy Amin) (1893-1974), lider religios şi om politic palestinian. Preşedinte şi muftiu al Consiliului Suprem Musulman din Palestina (1921-1936). S-a opus politicii sioniste de colonizare. A creat (1948), la Gaza, o autoritate a întregii Palestine. HgsĂ (< fr.) s. f. învelitoare din stofă, pânză, material plastic etc. pentru piese, aparate, maşini sau mobile, destinată protejării acestora. HU SHI sau HOU CHE (1891 — 1962), om de litere chinez. Din 1917, a condus mişcarea „Revoluţia literară" şi a impus folosirea limbii populare (baihua). A avut un rol fundamental în formarea literaturii chineze contemporane şi în deschiderea ei spre exterior. HUSIT, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. (Adept) al husitismului, privitor la hu-sitism. HUSITI.SM (< fr.) s. n. Mişcare religioasă şi social-politică iniţiată de 133 HUŞI Hussein Ibn Talal Jan Hus, îndreptată împotriva Bisericii catolice şi a arbitrarului seniorilor feudali germani. H. s-a divizat în trei curente: calixtinii (utraquiştii), de dreapta, taboriţii, de stânga, şi hiliaştii (picarzii), de extremă stângă, ale căror lupte interne au favorizat înfrângerea mişcării husite; ideile h. s-au răspândit şi în Moldova şi Transilvania în sec. 15. HUăKOVÂ-FLAJăHANSOVÂ [huj-kova-fla/ansova], Jindra (1898-1980), scriitoare cehă. Prof. univ. de limba şi literatura română la Bratislava. Elevă a lui J.U. Jarnik şi Ov. Densusianu. Traducătoare din literatura română. HUSKY (< rus.) s. m., rasă de câine, de origine siberiană, răspândită astăzi şi în America de Nord. De talie mijlocie (până la 58 cm), robust şi puternic, are ochi albaştri sau căprui, blana deasă, de culoare neagră, gri-ar-gintie sau maro cu pete albe, iar coada încovoiată deasupra corpului. Folosit pentru tracţiunea săniilor, este şi un excelent câine de pază. HUSNICIOARA, com. în jud. Mehedinţi; 1 923 loc. (1998). Biserica Sf. Voievozi (1785), în satul Selişteni. HUSSEIN IBN TALAL (1935-1999), rege al Iordaniei (din 1952). în urma războiului arabo-israelian (iun. 1967), Iordania a pierdut Cisiordania. în anii 1970-1971 a avut de înfruntat imixtiunea gherilelor palestiniene în afacerile interne ale ţării, care s-a soldat cu eliminarea şi alungarea acestora. Adept al unei reglementări negociate â chestiunii palestiniene, H. a renunţat la Cisiordania în favoarea palestinienilor, în 1994, a semnat un tratat de pace cu Israelul. HUSSEIN, Taha (1889-1973), scriitor egiptean. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai literaturii arabe contemporane. Orb din copilărie (romanul autobiografic „Cartea zilelor"). Studii de istorie literară („Poezia pre- islamică“); critică, eseuri, note de călătorie. HUSSERL [husari], Edmund (1859-1938), filozof german. Prof. univ. la Gottingen şi Freiburg. întemeietorul fenomenologiei, ca reacţie împotriva subiectivismului şi iraţionalismului („Criza ştiinţelor europene şi fenomenologia transcendentală"). Contribuţii importante în analiza semantică şi în formarea aparatului conceptual al logicii moderne („Cercetări logice“, „Logică formală şi transcendentală", „Meditaţii carteziene"). A avut o însemnată influenţă asupra existenţialismului şi antropologiei filozofice. HUSTIN [aste] Albert (1882-1967), chirurg belgian. Prof. univ. la Bruxelles. Considerat unul dintre pionierii transfuziei sangvine. A fost primul care a utilizat (1914) citratul de sodiu ca anticoagulant al sângelui. HUSTON [hju:st8n] 1. Walter H. (pseud. lui Walter Houghston) (1884-1950), actor american de film, de origine canadiană. Se impune ca unul dintre marii actori ai generaţiei sale, excelând în roluri de compoziţie („Abraham Lincoln", „Dodsworth", „O-chiul dracului", „Jucătorul"). Premiul Oscar: 1948 („Comoara din Sierra Madre"). 2. John H. (1906-1987), regizor, scenarist şi actor de film american. Fiul lui H. (1). Legendă a Hollywood-ufui, este creatorul unei vaste şi variate opere (40 de filme), al cărei laitmotiv este ideea eşecului, contracarată însă de existenţa unei stranii solidarităţi între cei sortiţi singurătăţii. A regizat filmele: „Şoimul maltez", „Jungla de asfalt", „Regina africană", „Inadaptaţii", „Noaptea igua-nei", „Viaţa şi epoca judecătorului Roy Bean", „Onoarea familiei Prizzi" etc. Ca actor, s-a remarcat în: „China Town", „Tentacule". Premiul Oscar Edmund Husserl pentru regie: 1948 („Comoara din Sierra Madre"). 3. Angelica H. (n. 1952), actriţă americană de film. Fiica lui H. (2). Conferă, prin jocul inteligent şi plin de umor, un magnetism straniu personajelor sale, îndeosebi celor de comedie neagră („Poştaşul sună întotdeauna de două ori", „Trişorii", „Familia Addams"). Premiul Oscar: 1985 („Onoarea familiei Prizzi"). HUŞI 1. Depresiune sculpturală intracolinară, situată în SE Pod. Central Moldovenesc, la 70-150 m alt. Vatra depresiunii, extinsă pe c. 25 km lungime şi 12 km lăţime max., are un relief slab vălurit, cu câmpuri colinare acumulative, prelungi (numite tăpşane), terase şi lunci. Climă temperat-con-tinentală, cu temp. medii multianuale în jur de 9,5°C şi precipitaţii reduse (400-500 mm anual). Rama deluroasă de pe latura vestică a depr. H. este acoperită cu păduri de fag, în amestec cu stejar, tei, carpen. Pomicultură, viticultură. 2. Municipiu în jud. Vaslui, în depresiunea omonimă, la 70-120 m alt.; 33 483 loc. (1998). Constr. de maşini-unelte şi utilaje pentru ind. alim.; fabrici de mobilă, încălţ., tricotaje şi conf.; filatură şi ţesătorie de bumbac; produse alim. (conserve de legu- HUŞI 134 me şi fructe, preparate din lapte, băuturi răcoritoare). Centru viticol şi pomicol. Atestat documentar în 1487. Ridicat la rangul de oraş în 1824 şi de municipiu în 1995. Reşedinţă domnească a lui Ştefan cel Mare. Biserica Sf. Apostoli Petru şt Pavel (ctitorie a lui Ştefan cel Mare din 1494-1495, construită cu prilejul întemeierii Episcopiei de H., reconstruită în 1596-1599 de leremia Movilă, refăcută în 1756, 1887-1889, 1910, consolidată şi reparată în 1941-1945 şi după cutremurele din 1977 şi 1986), a fost pictată de Gh. Tattarescu, 1890-1891; bisericile Sf. Dumitru (sec. 18), Vovidenia (sec. 18), Sf. Gheorghe (1858-1868), Sf. Voievozi (1770, refăcută în 1849— 1855); palat episcopal (1782-1792). Muzeu cu colecţii de arheologie, etnografie şi ştiinţele naturii; Muzeu memorial „Dimitrie Cantemir“; Muzeul viticulturii. în oraş se află Episcopia Huşilor, reînfiinţată în 1996, după ce fusese contopită abuziv, în 1948, cu Episcopia Romanului. HUŞI, Vlorel (pe numele adevărat V. Herşcovici) (1911-1972, n. Huşi), pictor român. Desenator şi acuarelist. Opera lui H. (peisaj, natură statică, portret) se remarcă prin desenul plin de spontaneitate şi nerv, compoziţia densă, dinamică şi echilibrată, coloritul viu şi limpede, totul într-o viziune străbătută de prospeţime şi adesea de ingenuitate („Peisaj cu vaporaş şi case la Dunăre", „Toamna", „Farfurie cu mere şi scrumieră"). HUTCHESON [hşt/ensen], Franeis (1694-1746), filozof moralist şi estetician scoţian de origine irlandeză. Continuator al lui A. Shaftesbury. Studii privind funcţiile simţului moral, posibilitatea fericirii, aprecierea morală („Cercetare asupra originii ideilor de frumuseţe şi virtute", „Sistem de filozofie morală"). HUTTEN [huten] 1. Ulrlch von (1488-1523), umanist german. Ideolog al cavalerilor; unul dintre conducătorii răscoalei acestora din 1522-1523. A participat la elaborarea celebrei satire „Scrisorile unor oameni obscuri", îndreptată împotriva clerului catolic şi a scolasticii. Autor al pamfletului anti-papal „Vadiscus sau trinitatea romană". 2. Phllipp von (cunoscut ca Uree sau Utre) (c. 1511-1546), conchistador german. Nepot al lui H. (1). Unul dintre primii exploratori ai Venezuelei. A întreprins două călătorii (1535-1538 şi 1541) în bazinul fl. Orinoco, în căutarea Eldorado-ului. HUTTON [hatn], James (1726-1797), geolog şi naturalist britanic. Reprezentant al plutonismului. A privit istoria Pământului ca o succesiune de cicluri, arătând asemănarea dintre procesele geologice din trecut şi cele contemporane lui („Teoria Pământului"). HUŢUL (< ucr.) s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Populaţie puţin numeroasă (c. 40 000) care trăieşte în regiunea izvoarelor Şiretului şi Ceremuşului, în Carpaţii Păduroşi (Ucraina), în M-ţii Maramureşului (România) şi în reg. Obcinelor Bucovinei (România şi Ucraina). Vorbesc dialectul h. al limbii ucrainene, Persoană aparţinând acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine huţulilor (1), privitor la huţuli. 3. S. m. Rasă autohtonă de cai mici de munte (înălţimea 1,25-1,55 m), ageri, rezistenţi, folosiţi pentru tracţiune, samar şi călărie. Este folosit la ameliorarea calului românesc de munte. HUVS NUUR (CHOVSGOL NUUR), lac tectonic cu apă dulce în Asia Centrală (Mongolia), la 1 645 m alt.; 3,4 mii km2. Ad. max.: 238 m. îngheaţă în perioada nov-mai. Navigaţie. Pescuit. HUXLEY [haksli] 1. Thomas Henry H, (1825-1895), biolog englez. Colaborator al lui Darwin şi unul dintre propagatorii darwinismului. Cercetări de zoologie, anatomie comparată, embrio-logie, paleontologie, antropologie şi geologie. Pe plan filozofic, a promovat idei materialiste şi a introdus termenul de agnosticism. 2. Sir Juiian Sorell H. (1887-1975), biolog şi scriitor englez. Nepotul lui H. (1) şi frate cu H. (3) şi (4). Lucrări în domeniul teoriei evoluţiei, geneticii, ornitologiei şi de popularizare a ştiinţei. Primul director general al UNESCO (1946-1948). 3. Aldous Leonard H. (1894-1963), scriitor englez. Nepotul lui H. (1) şi frate cu H. (2) şi (4). Stabilit în S.U.A. Opera sa romanescă, marcată de pesimism, luciditate şi spirit corosiv, ilustrează criza spirituală a intelectualilor din perioada interbelică („Galben de crom", „Frunze veştede", „Punct Contrapunct" — romanul său cel mai izbutit —, utopia negativă „Minunata lume nouă", „Orb în Gaza"). Novator al poeziei prin folosirea tehnicii contra-punctice. Eseuri („Filozofia perenă", „Texte şi pretexte"), exprimând interes pentru gândirea budistă („Scopuri şi Thomas Henry Huxley Sir Juiian Sorell Huxley Aldous Leonard Huxley 135 HYDERĂBĂD Christiaan Huygens mijloace"). 4. Sir Andrew Fielding H. (n. 1917), fiziolog englez. Nepotul lui H. (1) şi frate cu H. (2) şi (3). A descoperit mecanismele chimice ale excitaţiei membranei neuronului periferic. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1963), împreună cu J.E. Eccles şi A.L. Hodgkin. HU YAOBANG (1915-1989), om politic chinez. Membru al Biroului Politic (din 1978), secretar general (1980-1981 şi 1982-1989) şi preşedinte (1981-1982) al C.C. al Partidului Comunist Chinez. HUYGENS [hoihens] (HUIGENS), Christiaan (1629-1695), fizician, matematician şi astronom olandez. Considerat unul dintre fondatorii mecanicii şi ai opticii fizice. Autor (1673) al teoriei clasice a forţelor centrifuge şi a oscilaţiilor pendulului („Horologium oscilla-torum“) şi constructor al primului ceas cu pendul (1657); a emis principiul care explică propagarea undelor (principiul H.) şi teoria ondulatorie a luminii, pe baza căreia a explicat fenomenele de reflexie şi refracţie („Tratat despre lumină"). A perfecţionat luneta astronomică, a descoperit satelitul Titan al lui Saturn (1655) şi structura inelelor acestuia, rotaţia şi turtirea planetei Marte, nebuloasa din constelaţia Orion. Autor al primului tratat de calcul al probabilităţilor; lucrări de geometrie şi de teorie a logaritmilor. HUYGENS [hoihens], sondă spaţială lansată în oct. 1997 de S.U.A. pentru studierea planetei Saturn şi a sateliţilor ei. HUYGHE [uig], Ren6 (n. 1906), istoric şi critic de artă francez. Prof. univ. la College de France. Studii şi lucrări de sinteză („Istoria artei contemporane“, „Poetica lui Vermeer“, „Dialogul cu vizibilul", „Arta şi omul", „Forme şi forţe. De la atom la Rembrandt", „Puterea imaginii", „De la artă la filozofie"). HUYSMANS [uismăs], Gaorges Charles (zis Joris-Karl) (1848-1907), romancier francez de origine olandeză. Iniţial adept al naturalismului („Surorile Vatard"), de care s-a îndepărtat apoi prin „în răspăr", „Catedrala", romane ale rafinamentului estet şi decadent. Scrieri despre artă („Arta modernă"). HUZM^T (< tc.) s. n. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) 1. Dar omagial; plocon; p. gener. dar. 2. Venitul unor dări (vinăriciul, oieritul etc.) sau venitul ocnelor şi al vămilor. 3. Slujbă, funcţie. HUZUM, loan (1876-1943, n. Co-rod, jud. Galaţi), farmacist român. Autorul lucrării „Extracte şi metode de preparare a lor", descriind procedee, majoritatea originale, de obţinere a peste 280 de extracte vegetale cu utilizare terapeutică. HUZUR (< tc.) s. n. Trai îmbelşugat şi comod; p. ext viaţă de trândăvie. HUZURI. (< huzui) vb. IV intranz. A trăi în huzur, în trândăvie. ♦ A fi lipsit de griji; a fi mulţumit, a o duce bine. HVAR, insulă croată în M. Adriatică, pe coasta sudică a Dalmaţiei; 289 km2. Relief muntos, format pe calcare şi dolomite. Alt. max.: 626 m. Expl. de marmură. Citrice. Smochine, curmale, măsline; viticultură. Creşterea animalelor. Pescuit. Turism balneoclimateric. Oraşe pr.: Hvar, Stări Grad. HVIEZDOSLAV, Pavol (pseud. lui Pavol Orszâgh) (1849-1921), poet slovac. Poeme epice de inspiraţie biblică („Agar"), teatru („Irod şi Irodiada)", lirică romantică, evocând aspecte sumbre ale războiului („Sonete însângerate"). Idila tragică „Nevasta pădurarului". HYADE, roi de stele (c. 350) dispuse în formă de V din constelaţia Taurul. Principala stea: Aldebaran. HYAKUNIN 1SSHU [hjakunin i/u:] („Culegerea celor o sută de poezii din o sută de autori"), faimoasă antologie de poezie clasică japoneză (tanka), alcătuită în perioada Kamakura (1185-1333) şi atribuită lui Fujiwara no Teika. HYATT [haiet], John Wesley (1837-1920), inventator american. Numeroase patente şi invenţii în domeniul tehnicii. A obţinut (1869) celuloidul — primul material plastic sintetic şi, începând cu 1872, I-a fabricat industrial. HYBRIS (MITOL.) 1. Divinitate feminină demonică, inspirând oamenilor nelegiuiri comise din orgoliu. 2. Orgoliu excesiv sau culpă supremă; p. ext. păcatul de încălcare a măsurii impuse oamenilor de zei, sancţionat întotdeauna printr-un act de justiţie divină. HYDE PARK [haid pa:k], parc regal în partea de V a Londrei, deschis pentru public în timpul regelui lacob I. Supr.: 255 ha. Cunoscut pentru discursurile oratorilor de ocazie, susţinute la tribune improvizate în locul numit „Speakers corner" (Colţul oratorilor). HYDERÂBĂD [haiderebad] 1. Oraş în India, în centrul pod. Deccan, pe râul Musi (afl. lui Krishna), centrul ad-tiv al statului Andhra Pradesh; 1,2 mii. loc (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Pr. centru economic, cultural şi istoric ai Indiei central-sudice. Ind. constr. de maşini Hyderabad (1) Vedere generală Char Minar HYGIEIA 136 Hypnos şi Thanatos (utilaj energetic, electrotehnic, echipament aeronautic, maşini de transport), armament, produse chimico-farmaceuti-ce, ind. textilă (covoare, ţesături), a hârtiei, piei. şi alim. (zahăr, tutun). Artizanat (în lemn, metal, ţesături şi ceramică). Fundat, în 1590, de sultanul Kutb Şah, ca reşed. a statului Golconda. Monumente: poarta triumfală Char Minar (1591), moscheea Mecca Masjid (sec. 17), Palatul Nizam, Podul Vechi. La c. 9 km de H. se află ruinele vechiului oraş Golconda. Patru universităţi. Muzeu de artă şi arheologie. 2. Oraş în S Pakistanului, pe Ind, la ENE de Karachi; 751,5 mii loc. (1981). Nod de comunicat». Centru comercial. Metalurgie. Constr. de maşini agricole; produse electrotehnice şi chim., ind. cimentului, sticlei, textilă (bumbac, conf.) şi alim. (ulei, tutun). Artizanat (broderii, aur şi argint, lac). Fortul Shaik Makai (sec. 18); moschei, palate, arsenal. Centru al ind. cinematografice. Universitatea „Sind“. Fundat în 1768. HYGIEIA (în mitologia greacă), zeiţa sănătăţii. Fiică (după unii soţie) a lui Asclepios. HYMANS [hjmăs], Paul (1865-1941), diplomat şi om politic belgian. Prof. univ. la Bruxelles. Lider al Partidului Liberal. De mai multe ori ministru. Preşedinte al primei Adunări a Societăţii Naţiunilor (1920). Unul dintre creatorii uniunii vamale dintre Belgia şi Luxemburg (1921). HYPATIA (370-415), matematiciană şi gânditoare neoplatoniciană din Alexandria. Comentarii la operele lui Pla-ton şi Aristotel. Ucisă de un grup de creştini fanatici. HYPERBOREI s. m. pl. (în mitologia greacă). Populaţie mitică. Trăiau în nordul ceţos al Europei şi Asiei, în ţinutul unde mitografii meridionali credeau că soarele nu apune niciodată: Hyperborea. HYPERIDES (sec. 4 î.Hr.), om politic şi orator grec. Conducător al răscoalei antimacedonene din Atena, înfrânt şi executat în 322 î.Hr. de generalul Antipatros. HYPERION v. Hiperion. HYPNOS (în mitologia greacă), zeul somnului. Fiul Nopţii (Nyx) şi al întunericului (Erebos), frate geamăn cu Zeul Morţii (Thanatos). HYPPOLITE [ipoljt], Jean (1907-1968), filozof francez. Reprezentant al existenţialismului („Logică şi existenţă"). Traducător şi comentator al lui Hegel. A interpretat raportul dintre filozofia marxistă şi cea hegeliană („Studii despre Marx şi Hegel"). HYRACOTHERIUM v. Eohippus. Hz (METR.), simbol pentru hertz. I s, m. invar. 1. A unsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocala cea mai închisă, nerotunjită, din seria anterioară). <0- Expr. A pune punctul pe i = a reda esenţialul într-o discuţie, a sublinia concluzia, faptele semnificative. 2. (LOG.) Simbol pentru judecata parti-cular-afirmativă. V. pătrat logic. 3. Cifră romană având valoarea unu (1). 4. Simbol chimic pentru iod. I-, prefix cu valoare negativă (ex. ilogic, ilegitim). i (MAT.), simbol pentru rădăcina pătrată a lui -1 (unitatea imaginară). IA (< bg.) interj. 1. lată, iacă, uite, vezi. 2. Precedă un imperativ, atrăgând atenţia ascultătorului asupra îndemnului care i se va adresa: la, veniţi încoace/ 3. Arată că ceea ce urmează este lipsit de valoare, indiferent: la, mai nimic. Expr. la, aşa = numai aşa, fără un motiv anume. IABLANIŢA, com. în jud. Caraş-Se-verin, în culoarul Timiş-Cerna; 2 707 loc. (1998). Staţie de c.f. Pomicultură, în satul lablaniţa, menţionat documentar în 1402, se află bisericile Sf. loan Botezătorul (1825, pictată în 1828) şi lac Sf. Gheorghe (1830-1833), iar în satul Globu Craiovei, biserica de lemn Sf. Nicolae (1836). IABLOCIKOV, Pavel Nikolaevlci (1847-1894), inginer electrotehnician rus. Inventatorul lămpii cu arc electric fără regulator (1876) şi al unui generator magnetoelectric de curent alternativ. IABLONOVÎI, lanţ muntos, orientat SV-NE, în Siberia Orientală (Federaţia Rusă), între bazinele râurilor Vitim (NNV) şi Şilka (SSE), alcătuit din graniţe şi şisturi cristaline. Lungime: 650 km. Alt. max.: 1 680 m (vf. Ku-sotui). Acoperit cu păduri de conifere până la 1 200-1 400 m. Nod hidrografic. Cunoscut şi sub numele lablo-noi. IAC (< fr.) s. m. Mamifer bovid cu corpul masiv (600-700 kg; 1,9 m înălţime), acoperit cu păr lung, de culoare brună şi cu o cocoaşă pe ceafă (Poephagus grunniens). Trăieşte în regiuni înalte (Tibet), în stare sălbatică şi domesticit (folosit ca animal de povară şi pentru lapte, carne şi lână). IACA (< tc.) s. f. Soi de tutun oriental de calitate superioară. Se mai numeşte /'. de Macedonia. IACHINT (c. 1300-1372), primul mitropolit al Ţării Româneşti, cu reşedinţa la Curtea de Argeş (1359-1372). Episcop de Vicina (atestat în 1348). A organizat noua mitropolie şi a sfinţit unele dintre bisericile ridicate în această perioadă. IACOB (JAIME [haime]), numele a doi regi ai Aragonului. Mai important: I, I Cuceritorul (1213-1276). A promulgat un nou cod de legi (1247) şi a cucerit arh. Baleare (1229-1235) şi Murcia (1263) şi Regatul Valenciei (1231-1238). A luptat împotriva maurilor (1256-1276). IACOB (JAMES [djeimz]), numele a doi suverani ai Angliei din dinastia Stuart: I. I, rege al Scoţiei ca I. VI (1567-1625) şi rege al Angliei şi Irlandei ca I. I (1603-1625). A întărit absolutismul regal, provocând un îndelungat conflict cu Parlamentul. Adept al anglicanismului, i-a persecutat pe catolici şi puritani. în vremea sa, englezii au întemeiat (1607) prima lor aşezare (Virginia) din America de Nord. I. II, rege al Angliei, Scoţiei şi Irlandei (1685-1688).^ Convertit la catolicism (1668/1669). înlăturat din cauza politicii sale procatolice şi a apropierii de Franţa, a fost înlocuit cu William UI. lacob I IACOB 138 Caius lacob IACOB (JAMES [djeimz]), numele a şase regi ai Scoţiei din dinastia Stuart. Mai importanţi: 1. I. I (1406-1437), încoronat în 1424. A încercat să supună nobilimea autorităţii centrale, dar a fost asasinat. 2. I. VI v. I. I al Angliei şi Irlandei. IACOB, Caius (1912-1992, n. Arad), matematician şi fizician român. Acad. (1963), prof. univ. la Timişoara, Cluj şi Bucureşti. Contribuţii în mecanica fluidelor („Introducere matematică în mecanica fluidelor"), mecanica generală, dinamica gazelor, analiza matematică („Matematici clasice şi moderne"). Precursor al aerodinamicii transonice (metoda aproximativă în plănui fizic al lui Imai-Lamla-lacob) şi al aproximării hidrografice (metoda coardei lui Caius lacob). IACOBENI 1. Com. în jud. Sibiu; 2 362 loc. (1998). în satul lacobeni, menţionat documentar în 1309, se află o cetate (sec. 15-16) cu biserică de incintă (sec. 14), azi biserică evanghelică, iar în satul Movile, biserica Sf. Nicolae (1796) şi o cetate (sec. 15-16) cu biserică de incintă (sec. 13-14). 2. Com. în jud. Suceava, pe râul Bistriţa Aurie; 4 248 loc. (1998). Expl. de min. de mangan, turbă şi calcar. Prelucr. lemnului (cherestea). Fabrică de var. Flotaţie de mangan. Termocentrală; microhidrocentrală. Staţiune balneoclimaterică sezonieră cu izv. minerale sulfuroase. Staţie de c.f. Biserică de lemn (1812). IACOBICI, losif (1884-1952, n. Alba lulia), general român. Şef al Marelui Stat Major (1941-1942). A susţinut iniţial politica militară a mareşalului I. An-tonescu; din 1942, s-a opus continuării operaţiunilor militare pe teritoriul sovietic. Arestat, judecat şi condamnat (1949) la opt ani temniţă grea. A murit în închisoarea de la Aiud. IACOBIN, -Ă (după fr. jacobin) s. m., adj. 1. S. m. (în timpul Revoluţiei Franceze, 1789-1794) Membru al Clubului Iacobinilor după părăsirea acestuia de către girondini (1792), reprezentând aripa republicană intransigentă. Conducători: Danton, Robes-pierre, Marat, Saint Just ş.a. A fost închis în 11 nov. 1794, din ordinul Convenţiei. 2. Dictatura I. = perioadă (iun. 1793—iul. 1794) din timpul Revoluţiei Franceze, caracterizată prin măsuri radicale în domeniul economic şi social şi represiune politică. IACOBOVICI, lacob Melcon (1879-1959, n. satul Costeşti, jud. Botoşani), chirurg român. Prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. Unul dintre organizatorii şcolii clujene de medicină. Contribuţii în chirurgia ulcerului duodenal şi a litiazei biliare. A introdus operaţia de rezecţie concomitentă a coastei întâi şi a nervului frenic (operaţia I.). IACOPO DA VARAGINE (IACOPO DA VARAZZE) (1230-1298), teolog dominican; episcop de Genova. Lucrarea sa „Legenda sanctorum", răspândi- lacopo della Quercia: „Madona" tă sub denumirea de „Legenda aurea", este cea mai cunoscută operă hagiografică din Evul Mediu; a servit ca izvor de inspiraţie pentru multe dintre vieţile sfinţilor („Sf. Gheorghe omorând balaurul", „Sf. Ieronim scoţând spinul din laba leului"). IACOPO [yakopo] DELLA QUERCIA [kert/a] (c. 1374-1438), sculptor renascentist din Siena. Reliefuri şi lucrări tridimensionale, caracterizate prin fineţea tăieturii şi amploarea compoziţiilor (decorarea portalului Bisericii San Petronio din Bologna, a unei părţi a Baptiste-riului din Siena, monumentul funerar al llariei Del Carretto, aflat în Domul din Lucca, „Madona" din Ferrara). Vedere generală lacobeni (2) Case din satul Ciocăneşti 139 IAILA Iad (1). Detaliu dintr-o icoană pe sticlă de Matei Ţimforea, Cârţişoara, 1893 IAGOPONE DA TODI (pseud. lui lacopo di lacobello dei Benedetti) (c. 1236-1306), poet italian. Călugăr franciscan. Lirică de adoraţie mistică, alternând cu versuri satirice („Stabat mater dolorosa"). „Laudele" sale dialogate constituie un prim moment al teatrului sacru italian. Excomunicat şi întemniţat (1298-1303) pentru scrierile sale critice la adresa papei Bonifa-ciu VIII („Cântec de închisoare"), a fost eliberat de papa Benedict XI. IACOV (în „Vechiul Testament"), patriarh evreu. Fiul lui Isaac şi al Rebe-căi; frate geamăn cu Isav, răscumpără, prin vicleşug, de la fratele său, dreptul de prim-născut, cu toate că fusese născut al doilea. A primit, după lupta cu îngerul, numele de Israel. Părinte a 12 fii (Ruben, Simeon, Levi, luda, Ze-bulon, Isahar, Dan, Gad, Aşer, Neftali, losif, Veniamin), strămoşi şi căpetenii ale celor 12 seminţii ale israeliţilor. IACOV (pe numele laic loan Anto-novici) (1856-1931, n. sat Similişoara, jud.. Vaslui), teolog român. M. de onoare al Acad. (1919). Episcop al eparhiilor Dunărea de Jos (1923-1924) şi Huşi (1924-1931). Autor al unor studii de istorie bisericească locală („Documente bârlădene", „Documente ale fostelor schituri Orgoeştii, Bogdă- Simion lagnov niţa, Pârveştii, Cârţibaşii şi Mânzaţii din judeţul Tutova"). IACOV PUTNEANUL (1719-1778, n. Rădăuţi), episcop de Rădăuţi (1745-1750) şi apoi mitropolit al Moldovei (1750-1760). Ierarh luminat, a tipărit peste zece cărţi de teologie şi a îndrumat şcolile din Rădăuţi şi laşi, întocmind şi un abecedar („Bucvar sau începere de învăţătură"); a înfiinţat la Putna o „şcoală duhovnicească". • IAD (< sl.) s. n. 1. (REL.; în iudaismul târziu şi creştinism) Loc în care sufletele păcătoşilor sunt supuse la chinuri veşnice pentru a-şi ispăşi păcatele din timpul vieţii; infern (1), gheenă. ♦ Fig. Situaţie chinuitoare, tulburătoare. 2. (Pop.) Piatra-iadului = azotat de argint. IADĂ (< ied) s. f. Puiul (femelă) al caprei sau al căprioarei. IADEŞ (< tc.) s. n. 1. Os în formă de furcă de la pieptul păsărilor, compus din oasele claviculare sudate în partea inferioară. 2. (BOT.) Plantă din familia balsaminacee folosită în medicina populară pentru proprietăţile sale diuretice (Impatiens noli-tangere). IAFET (în „Vechiul Ţestamenf), al treilea fiu al lui Noe. Alături de fraţii săi Sem şi Ham, reîntemeietor al seminţiei omeneşti după potop. Considerat strămoşul iafetizilor. IAFETIZI (< n. pr. lafet) s. m. pl. Populaţie legendară socotită ca descendentă din lafet. Se presupune că ar fi populat o parte din Asia Mică şi regiunile mediteraneene ale Europei. IAGELLO (JAGIEUO, JOGAILA), dinastie de origine lituaniană care a domnit în Lituania (1377-1401, 1440-1572), Polonia (1386-1572), Ungaria (1440-1444, 1490-1526), Boemia (1471-1526). Jogaila, marele duce al Lituaniei (1377-1434), după ce a încheiat cu Polonia uniunea dinastică de la Krewo (Kriewo), în aug. 1385, a îm- brăţişat creştinismul de rit catolic, s-a căsătorit (febr. 1386) cu Jadwiga, regina Poloniei (din 1384), şi s-a încoronat rege al Poloniei (4 mart. 1386) sub numele de Vladislav (Wladystaw) II, întemeind dinastia I. l-au urmat: Vladislav III (1434-1444), Cazimir IV (1447-1492), loan Alberî (1492-1501), Alexandru (1501-1506), Sigismund I (1506-1548) şi Sigismund II (1548— 1572). IAGNOV 1. Simlon (1892-1958, n. Bucureşti), medic român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul hematologiei şi gastroenterologiei. A elaborat teste privind funcţionalitatea măduvei osoase şi a celulei hepatice („Cirozele hepatice", „Gastritele", „Sindroame dischine-tice biliare"). 2. Zalman I. (1896-1962, n. Craiova), medic şi anatomist român. Frate cu I. (1). Prof. univ. la Timişoara şi Bucureşti. Lucrări de orientare morfofuncţionalistă privind structura plămânului, a inimii şi a ficatului. IAHNIE (< tc., bg.) s. f. Fel de mâncare scăzută, preparată din legume (mai ales din cartofi şi fasole boabe), din peşte sau din carne. IAHT (< fr.) s. n. 1. Navă cu pânze sau cu propulsie mecanică, destinată unui număr mic de pasageri, folosită pentru călătorii de agrement. 2. Am-barcaţie sportivă cu vele, utilizată pentru regate internaţionale. Se mai numeşte i. de curse. IAHTING (YACHTING) (< engl., fr.) s. n. Sport nautic practicat cu ambar-caţii cu vele. ♦ Concurs de iahturi. IAHVE (IEHOVA, SAVAOT) („Eu sunt cel ce sunt") (în „Vechiul Testament"), numele sacrosanct al lui Dumnezeu, a cărui pronunţare este interzisă în religia mozaică. Se scrie sub forma tetragramei YHVH, care nu se citeşte niciodată, fiind înlocuită cu Ado-nai („Domnul meu"). Cea mai veche consemnare datează din sec. 9 Î.Hr. şi se află pe Stela Moabită. Introducerea cultului lui I. îi este atribuită lui Moise. IAILA, lanţ muntos în partea de SSE a pen. Crimeea, extins pe 110 km lungime, pe direcţie SV-NE, IAKOBI 140 paralel cu ţărmul Mării Negre. Alt. max.: 1 545 m (vf. Roman-Koş). Frecvente fenomene carstice. IAKOBI, Boris Semionovicl (Jacobi, Moritz Hermann von) (1801-1874), fizician şi electrotehnician rus de^oiigine germană. Fratele lui Jacobi Kari Gustav Jacob. Stabilit în Rusia (1835). Prof. univ. la Sankt Petersburg. A inventat un motor electric (1834), unele aparate telegrafice şi procedeul galva-noplastiei (1838). IAKOBSON, Leonid Veniaminovici (1904-1975), coregraf rus. A conferit dansului o mare libertate de expresie, prin preluarea ideilor Isadorei Duncan şi a concepţiilor lui M. Fokin. Organizator şi conducător al grupului de miniaturi coregrafice „Vestris“. IAKOVLEV, Aleksandr Sergheevici (1906-1989), constructor rus de avioane. Proiectant a numeroase tipuri de avioane (de luptă, de pasageri, sportive şi de antrenament). A construit pentru aviaţia rusă primul avion de vânătoare cu reacţie (IAK-15), primul bombardier supersonic (lAR-28), precum şi primul avion din lume cu decolare şi aterizare pe verticală (IAK-38). Autor al unor proiecte de elicoptere, între care IAK-24. IAKULOV, Gheorghi Bogdanovici (1884-1928), pictor armean. A aplicat (1917) principiile constructivismului în propriul său local din Moscova, denumit „Cafeneaua pitorească", precum şi în decorurile şi costumele de teatru pentru „Baletele ruse“. IAKUTIA v. Saha. IAKUTSK, oraş în E Federaţiei Ruse, port pe Lena, cap. Rep. Saha; 197,6 mii loc. (1992). Nod de comunicaţii. Aeroport. Hidrocentrală. Centru comercial (blănuri). Ind. mobilei, mat. de constr., piei., conf. şi tricotaje, alim. Universitate. Teatre. Mănăstire (1604) Aleksandr Sergheevici lakovlev şi biserica Sf. Nicolae (1852). întemeiat în 1632. IALOMICIOARA, Peştera lalomicioa-rei v. Ialomiţa (2). IALOMIŢA 1. Râu, afl. stg. al Dunării, pe terit. com. Giurgeni, în zona fostului sat Piua Petrii; 417 km. Izv. din masivul Bucegi, de la 2 395 m alt., din apropierea vf. Omu. în cursul superior formează cheile Urşilor, Peşterii, Tătarului, Zănoagei şi Orzei, apoi străbate zona subcarpatică (între Mo-roeni şi Târgovişte), câmpiile Târgoviş-tei, Ploieştiului, Gherghiţei şi Bărăganul (de la V la E). Hidrocentrale (Dobreşti, 16 MW, şi Moroeni, 15,3 MW) în cursul superior şi irigaţii în cel inferior. Caracteristic pentru cursul inferior este numărul mare de limanuri fluviatile ce însoţesc malul său dr. (Snagov, Căldă-ruşani) şi mai ales pe cel stg. (Fundata, Perieţi, Amara, Strachina ş.a.). Afl. pr.: Cricovu Dulce, Prahova, Sărata. Denumirea antică: Naparis. Pe cursul superior al I., la 2 sept. 1442, lancu de Hunedoara a înfrânt o puternică armată otomană condusă de beg-lerbegul Rumeliei, Şehabeddin. 2. Peştera lalomiţei, peşteră săpată de pârâul Horoaba (afl. al lalomiţei) în calcarele jurasice din culmea de SE a muntelui Bătrâna (masivul Bucegi), la 1 530 m alt. absolută, pe versantul dr. al Cheilor lalomiţei, la 10 km aval de obârşia văii. Lungime: 804 m; galerii fosile şi active dispuse pe două etaje, cu o diferenţă de nivel de 6,0 m. Temp.: 9-12°C; umiditate: 85-100 %. Amenajată cu trotuare şi scări de lemn; parţial electrificată. Aici s-au găsit numeroase schelete de Ursus spelaeus. Cunoscută şi sub numele de Peştera lalomicioarei. La gura peşterii a existat un schit cu biserică de lemn (sec. 16), mistuit de mai multe incendii (1819, 1940, 1961); după ultimul nu a mai fost refăcut. în apropiere se află un nou schit, numit Peştera-Cocora, cu biserica Naşterea Maicii Domnului (1901, renovată în 1961). 3. Judeţ în SE României, pe cursul inferior al lalomiţei şi pe braţul Borcea, în partea centrală a Câmpiei Bărăganului; 4 453 km2; 304 803 loc. (1998), din care 41,7% în mediul urban; densitatea: 68,5 loc./km2. Reşed.: municipiul Slobozia. Oraşe: Feteşti (municipiu), Ţăndărei, Urziceni (municipiu). Comune: 49. Relief predominant de câmpie (Câmpia Bărăganului), cu uşoare denivelări marcate de terasele Dunării şi lalomiţei şi de crovurile şi dunele de nisip. Climă temperat-continentală cu un pronunţat grad de continentalism, Ialomiţa (1). Cheile Orzei care determină contraste mari între vară şi iarnă (amplitudinea medie anuală de 25,1°C); precipitaţii scăzute (400— 500 mm/an); vânturi predominante dinspre NE (crivăţul), SV (austrul) şi SE (băltăreţul). Reţeaua hidrografică, cu o densitate scăzută, este reprezentată prin cursul inferior al lalomiţei şi braţul Borcea al Dunării. Lacuri cu ape clo-rurate, sulfuroase, sodice, cu nămoluri sapropelice (Amara, Strachina, Fundata, Perieţi). Resurse naturale: mat. de constr. (nisipuri, pietrişuri, argile), zăcăminte de ţiţei şi gaze naturale (Urziceni, Manasia, Gârbovi, Gheorghe Doja, Grindu, Fierbinţi-Târg, Malu ş.a.). Economia jud. se caracterizează printr-o însemnată prod. agricolă-cerealie-ră, îmbinată cu creşterea animalelor, cultura plantelor industriale şi prin dezvoltarea unei industrii legate de valorificarea produselor agricole. Cea mai importantă ramură ind. a jud. este cea alim., urmată de ind. chimică, a constr. de maşini, textilă, a mat. de constr. ş.a. în 1996, supr. agricolă a jud. era de 373 867 ha, din care 347 273 ha reveneau terenurilor arabile (92,9% din totalul terenurilor agricole), 18 996 ha păşunilor şi fâneţelor naturale, 6 902 ha viilor şi pepinierelor viticole, 696 ha livezilor şi pepinierelor pomicole. în acelaşi an, pr. culturi agricole erau: porumb (130 837 ha), grâu şi secară (72 567 ha), plante oleaginoase (68 575 ha), floarea-soa-relui (60 153 ha), orz şi orzoaică (17 165 ha), leguminoase pentru boabe, plante pentru nutreţ (24 532 ha), 141 IAMBLICHOS sfecla de zahăr, legume etc. în 1997, sectorul zootehnic cuprindea 53 000 capete bovine, 528 000 capete porcine, 191 000 capete ovine; avicultură (1 355 000 capete); apicultură (10 000 familii de albine). C.f. (1996): 276 km (101 km electrificate); drumuri: 1 102 km (345 km modernizate). în 1996, în jud. I. îşi desfăşurau activitatea 152 şcoli generale, 15 licee, zece şcoli profesionale, 146 grădiniţe de copii, şapte case de cultură, 179 biblioteci, cu 1,5 mii. voi. în jud. I. se află câteva obiective turistice (zona lacurilor Amara, Fundata, Strachina) şi rezervaţiile naturale Caiafele şi Moroiu (mistreţi, căprioare, cerbi lopătari, dropia — declarată monument al naturii lalta. Biserica Aleksandr Nevski — ş.a.), determinând turismul de tranzit. Indicativ auto: IL. IALTA (YALTA), oraş în S Ucrainei, în pen. Crimeea, port la Marea Neagră; 89 mii loc. (1991). Ind. alim. (conserve de peşte, produse lactate, băuturi alcoolice, ţigarete). Centru turistic. Staţiune balneoclimaterică. Teatre. Muzee de artă. Muzeul „A.P. Cehov“. Grădină botanică. Palatul ţarilor. Biserica Aleksandr Nevski (1890). — Conferinţa de la I. (4—11 febr. 1945), conferinţă a conducătorilor celor trei puteri aliate în cel de-al doilea război mondial: F.D. Roosevelt (S.U.A.), I.V. Stalin (U.R.S.S.) şi W. Churchill (Marea Britanie), la care s-au stabilit şi s-au pus de acord planurile militare ale puterilor aliate şi au fost fixate principiile politicii lor postbelice, cu scopul organizării unei păci trainice şi a unui sistem de securitate; participanţii la Conferinţă au hotărât, de asemenea, lichidarea militarismului german şi a nazismului, împărţirea Germaniei în zone de ocupaţie ale celor trei puteri aliate, inclusiv a Franţei, în cazul că aceasta va fi de acord, crearea O.N.U. etc. IAMAL, peninsulă în NV Siberiei (Federaţia Rusă), între G. Baidaraţk (M. Kara) şi estuarul fl. Obi; 122 mii km2. Lungime: 700 km; lăţime max.: 240 km. Relief de câmpie joasă, mlăştinoasă, cu numeroase lacuri, Climă aspră de tundră şi îngheţ peren. Animale cu blană preţioasă. IAMANDI, Victor (1891-1940, n. sat Hodora, jud. laşi), ziarist, jurist şi om politic liberal român. De mai multe ori ministru. A susţinut regimul de autoritate monarhică al lui Carol II, iar pe plan extern a fost unul dintre exponenţii alianţei cu Franţa şi Anglia. Asasinat de legionari în închisoarea Jilava. IAMB (< fr., lat.) s. m. Picior de vers compus din două silabe: (în prozodia antică) prima scurtă şi a doua lungă; (în prozodia modernă) prima neaccentuată şi a doua accentuată. IAMBIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Referitor la iambi, scris în iambi. ^ Metru i. = sistem de versificaţie având la bază iambul. IAMBLICHOS (c. 250-c. 330), filozof grec neoplatonic. Fondator al Şco- lii siriene. Continuator al lui Plotinus. Adversar al creştinismului. A fost interesat de demonologie, angelologie şi Victor lamandi IAMBOL 142 teurgie („Viaţa lui Pitagora“, „Despre misterele Egiptului"). IAMBOL, oraş în SE Bulgariei, pe Tundja; 99,2 mii loc. (1993). Nod de comunicaţii. Constr. de maşini agricole, manufacturi de tutun, fabrici de conserve şi filaturi de bumbac. Combinat de fire sintetice. Centru viticol. Menţionat documentar în sec. 11. IANA, râu în partea de N a Federaţiei Ruse; 872 km. Se formează prin unirea (în amonte de Verhoiansk) a două râuri (Dulgalah şi Sartang) care izvorăsc din M-ţii Verhoiansk şi se varsă printr-o deltă (5,2 mii km2) în G. lana al M. Laptev. Afl. pr.: Adîcia, Bîtantai. IANA, com. în jud. Vaslui, în colinele Tutovei; 3 723 loc. (1998). IANCA 1. Lac clastocarstic (de crov) cu apă sărată, în C. Brăilei, lângă oraşul cu acelaşi nume; 3,32 km2. Seacă în anii secetoşi. 2. Oraş în jud. Brăila, în C. Brăilei; 12 826 loc. (1998). Aerodrom. Expl. de ţiţei. Fabrici de zahăr şi de brânzeturi; morărit şi panificaţie. Abator de păsări. Centru viticol şi de vinificaţie. Declarat oraş în 1989. Bisericile Sf. Treime (1834) şi Sf. loan Botezătorul (1885). Staţie de c.f. 3. Com. în jud. Olt; 4 620 loc. (1998). Centru viticol. Biserica Adormirea Maicii Domnului (ante 1834), în satul Potelu; în satul lanca, menţionat documentar în 1560, se află bisericile Sf. loan Botezătorul (1842) şi Sf. Nicolae (1848-1858). IANCHELEVICI, Idei v. Janchelevici. IAN CIU v. Yang Zhu. IANCOVESCU, Ion (1887-1966, n. Râmnicu Vâlcea), actor şi regizor român de teatru. Joc rafinat, spiritual, de o expresivă spontaneitate, manifestând o anume excentricitate, dar întotdeauna original. I. s-a remarcat îndeosebi ca interpret al dramaturgiei franceze moderne (Tristan Bernard, Sacha Guitry, Louis Verneuil ş.a.). Creaţii de succes în „împăratul" de S. Bonnelli, „O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale, „Cyrano de Bergerac" de E. Rostand, „Henric al IV-lea“ de Pirandello etc. IANCOVICI DE MIRIEVO, Teodor (sec. 18), pedagog sârb. Director al şcolilor româneşti şi sârbeşti din Banat (1773-1782). Ulterior, a participat la organizarea învăţământului primar din Rusia. IANCU, Aurel (n. 1928, Răcoasa, jud. Vrancea), economist român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în domeniile eficienţei şi creşterii economice, privatizării, pieţei şi concurenţei, al teoriei politicii economice („Relaţiile economice internaţionale", în „Tratatul de economie", voi. III, „Piaţă, concurenţă, monopol"). IANCU, Avram (1824-1872, n. Vidra de Sus, azi Avram lancu, jud. Alba), jurist, democrat-revoluţionar şi conducător politic român, exponent de frunte al Revoluţiei române de la 1848-1849 din Transilvania. Intrat în legendă ca prefectul-erou, „Craiul Munţilor". I. a studiat filozofia şi dreptul la Cluj şi Târgu Mureş. Adept convins al principiilor de libertate, egalitate şi frăţietate, aplicate deopotrivă în relaţiile dintre indivizi şi dintre popoare, s-a situat astfel pe linia radicală a emancipării sociale şi politico-naţionale, proprie curentului care s-a manifestat în toată Europa de la coasta Atlanticului şi până la marginea Imp. Ţarist. A fost unul dintre organizatorii adunărilor naţionale de la Blaj: prima, Adunarea din Duminica Tomii (18/30 apr.), a doua, Marea Adunare Naţională din 3/15-5/17 mai, şi a treia, Adunarea din sept. 1848. Membru în Comitetul Naţional Român din Sibiu, organizatorul şi conducătorul oştii populare revoluţionare după modelul legiunilor romane. Anexarea forţată a Transilva- Avram lancu niei la Ungaria prin votul Dietei nobi-liare-feudale de la Cluj (17/29 mai) şi poziţia obstrucţionistă a guvernului revoluţionar liberal ungar în problema drepturilor naţionale ale românilor l-au condus pe I. la revendicarea identităţii naţionale pe calea armelor. încleştarea care a urmat a situat cele două revoluţii (română şi maghiară) în tabere adverse, împrejurare tragică exploatată cu dibăcie de contrarevoluţia habsbur-gică în folosul propriu. I. s-a arătat receptiv la propuneri de pacificare şi colaborare cu revoluţionarii unguri pe bază de egalitate naţională, dar proiectul de pacificare, datat 12/24 iul. 1849, s-a dovedit tardiv. în aug. acelaşi an, Revoluţia ungară a fost înfrântă de contrarevoluţia habsburgică, însă nici cauza românilor n-a avut de câştigat, între 1849 şi 1851, I. a făcut parte din delegaţia trimisă la Viena pentru revendicarea drepturilor şi libertăţilor naţionale promise lor de Curtea imperială, promisiuni dovedite deşarte. în iul. 1852, I. a refuzat să întâmpine pe monarhul habsburg în vizita acestuia în Transilvania, gest ce a însemnat sfârşitul carierei sale politice. La 13 sept. 1872 a fost înmormântat la Ţebea sub „gorunul lui Horea", ca erou-martir al naţiunii. IANCU, Axente (1894-1975, n. Făget, jud. Timiş), medic pediatru şi pue-ricultor român. Prof. univ. la Cluj. Lucrări privind patologia infecţioasă infantilă, alimentaţia raţională şi asistenţa socială a copilului mic („Din istoricul şi despre rolul substanţelor grase în alimentaţia artificială a copilului", „Actualităţi în puericultura şi pediatrie", „ABC-ul îngrijirii copilului mic"). IANCU (JANCO), Marcel (1895-1984, n. Bucureşti), pictor, grafician şi arhitedt israelian. Originar din România, unde a avut, până în 1940, o bogată activitate de animator al mişcărilor de avangardă. Stabilit în Palestina 143 IANTRA (1940). Apropiat de mişcarea dadaistă. Ga arhitect, a proiectat Sanatoriul „Bu-cegi“ (Predeal) şi imobilul „Bazaltin" (Bucureşti). în plastică a fost influenţat de cubism („Ţărancă cu ouă“), apoi s-a orientat spre o artă abstract-con-structivistă, folosind tehnici diferite: relief pictat, xilo- şi linogravură, sculptură cinetică, pictură în ulei, colaj etc. („Cafe-concert“, „Roadele pământului"). Ca grafician („Pian“, „Compoziţie"), a abordat cu dezinvoltură şi portretul („Portretul lui Ion Vinea"). IANCU, Mişu (1909-1994, n. Bucureşti), dirijor şi compozitor român. Muzică de scenă, corală şi mai ales uşoară, gen în care a creat numeroase şlagăre, („lubirea-i ca o glumă", „Cântecele mele", „Pentru nimic în lume"). IANCU DE HUNEDOARA (7-1456), nobil român din Transilvania, unul dintre marii comandanţi de oşti din vremea sa. Fiu al cneazului Voicu de Hunedoara. Ban al Severinului (din 1438), voievod al Transilvaniei (din 1441), iar, din 1446, guvernator (regent) al Ungariei. Adept al unei puteri centrale autoritare. A urmărit să creeze un sistem politic bazat pe strângerea legăturilor dintre cele trei ţări române în vederea luptei antiotomane. Victorios asupra otomanilor pe Ialomiţa (1442) şi în timpul „campaniei celei lungi" (1443-1444), când a pătruns, în S Dunării, până aproape de Zlatiţa; a fost înfrânt de aceştia la Varna (1444) şi Kossovopolje (1448), dar a obţinut o strălucită victorie asupra sultanului Marcel lancu: „Ţărancă cu ouă" lancu de Hunedoara Mehmed II în bătălia de la Belgrad (21-22 iul. 1456). A murit de ciumă în tabăra de la Zemun (11 aug.). IANCU JIANU, com. în jud. Olt; 4 640 loc. (1998). Expl. de petrol. Centru pomicol şi viticol. Bisericile Sf. Parascheva, ctitorie din 1529 a familiei Buzescu (cu picturi murale de la începutul sec. 18) şi Sf. Dumitru (1900), în satul lancu Jianu. IANCULESCU, Magda (1929-1995, n. laşi), soprană română. Prof. univ. la Bucureşti. Carieră internaţională. Manieră rafinată de interpretare. Iniţial roluri de coloratură („Lucia di Lammermoor", „Rigoletto", „Lakme"), apoi de soprană dramatică („Tosca", „Aida"); a făcut parte din distribuţia de aur a operei „Bărbierul din Sevilla". 1 IANCU SASUL, domn al Moldovei (1579-1582). Fiu nelegitim al lui Petru Rareş. A dus o politică fiscală excesivă, introducând, în 1581, zeciuiala din boi, ceea ce a provocat o răscoală în ţinutul Lăpuşnei. Mazilit de Poarta Otomană la cererea marilor boieri, s-a refugiat în Polonia, dar a fost ucis la Lvov.. IANINA (lOANNINA, YANNINA), o- raş în NV Greciei, în Epir; 56,5 mii loc. (1991). Piaţă pentru cereale şi animale. Produse textile (covoare), de piei. şi încălţ. şi alim. (brânzeturi). Artizanat (filigran). Universitate. Mănăstiri din sec. 13-17. Arhiepiscopie. Moschee (sec. 17) transformată, ulterior, în complex muzeal. Capturată de turcii otomani în 1430 de la bizantini; la sfârşitul sec. 18 şi începutul sec. 19, aici şi-eţ avut sediul căpetenia Aii Paşa din Tepelene, care şi-a proclamat independenţa faţă de Poarta Otomană. IANKOVSKI, Oleg (n. 1944), actor rus de film. Interpret al unor personaje puternice, adeseori contestatare, într-un stil modern, autentic („O dramă la vânătoare", „Sonata Kreutzer", „Paşaportul"). IANOŞI, Ion (n. 1928, Braşov), istoric literar şi eseist român. Prof. univ. la Bucureşti. Studii de estetică („Schiţă pentru o estetică posibilă"), monografii („Thomas Mann", „Dostoievski — tragedia subteranei", „Romanul unei drame — Tolstoi"). Antologii, ediţii, volume memorialistice. IANOVICI, Virgil (1900-1990, n. Roman), geolog, mineralog şi geochimist român. Acad. (1990), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. A studiat masivul de roci alcaline de la Ditrău, zăcămintele de mangan şi rocile carbonatate din România, rocile efuzive din Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni („Geologia Munţilor Apuseni"). Tratate („Mineralogie", „Geologie"). Membru al unor societăţi ştiinţifice străine. IANŞAO v. Yangshao. IANTIT s. n. (MINERAL.) Mineral de uraniu, cristalizat rombic, în forme plate, alungite sau prismatice. De culoare neagră sau violetă. Apare în zăcămintele cu uraninit (ex. Shinkolobwe, Kasola din Republica Democratică Congo). IANTRA, râu în N Bulgariei, afl. dr. al Dunării, în aval de Sviştov; 286 km. Izv. de sub pasul Şipka, din masivul Stara Pianina. Hidrocentrale. Irigaţii. IANUARIE 144 IANUARIE (< sl.) s. n. Prima lună a anului, având 31 de zile; (pop.) gerar. IANUS 1. (în mitologia romană) Una dintre cele mai vechi divinităţi. Creatorul Universului şi personificarea divină a oricărui început şi sfârşit, a oricărei intrări sau ieşiri. Zeul porţilor şi ocrotitorul drumurilor. Portarul vigilent al cetăţii, imaginat cu două feţe opuse, una privind înainte, alta înapoi, ca simbol al veghii totale, şi ţinând în mână o cheie şi un toiag. I. era zeul protector al Romei, căruia îi erau închinate prima zi a fiecărei luni şi prima lună a anului solar (ian.). 2. Al zecelea satelit al planetei Saturn. Descoperit, în 1966, de astronomul francez A. Doll-fus. Are diametrul de c. 350 km şi se roteşte pe o orbită circulară, situată în planul inelului, fiind cel mai apropiat de planetă dintre toţi sateliţii acesteia; perioada de revoluţie: c. 18 ore. IAPĂ (lat. equa) s. f. 1. (ZOOL.) Femela calului. 2. Tălpig (3). IAPET (IAPETOS) 1. (în mitologia greacă) Titan din prima generaţie, fiul Geei şi al lui Uranus. Tatăl lui Atlas, Prometeu, Epimeteu. Ridicându-se împotriva lui Zeus, a fost aruncat, împreună cu ceilalţi titani, în Tartar. Considerat adesea primul strămoş al neamului omenesc. 2. Satelit al planetei Saturn, descoperit (1671) de J.D. Cassini. Al şaisprezecelea în ordinea distanţei faţă de planetă (3 560 000 km); al doilea ca mărime (diametru c. 1 460 km). Perioada de rotaţie: 79,33 zile. Are îndreptată aceeaşi emisferă către Saturn. IAR (IARĂ) adv., conj. I. Adv. 1. încă o dată, din nou; iarăşi. 2. De asemenea, tot la fel. II. Conj. 1. (Copulativă) Şi. 2. (Adversativă) însă, dar. IARA, com. în jud. Cluj, în depresiunea omonimă, la poalele de E ale Muntelui Mare; 4 875 loc. (1998). Expl. de nisip cuarţos, calcar, dolomit, dacit, min. de fier şi de mangan. Centru de ceramică populară. în satul lara, menţionat documentar în 1288 cu numele Zara, se află o biserică din sec. 13 (cu refaceri din sec. 18), azi biserică unitariană; biserici de lemn, cu acelaşi hram — Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil —, în satele Măgura lerii (1783), Surduc (sec. 18) şi Ocolişel (1852); biserica de zid Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18), în satul Borzeşti. IARĂŞI (< iară + şi) adv. Iar (I 1). IARBĂ (lat. herba) s. f. 1. Denumire a plantelor erbacee anuale sau perene, mai frecvent a gramineelor de pe pajişti, utilizate în hrana animalelor. 2. Buruiană. I. rea = buruiană otrăvitoare; fig. om rău, primejdios. 3. Pajişte. 4. larba-broaştelor = mică plantă acvatică, cu frunze circulare, lung pe-ţiolate, lucitoare, care plutesc la suprafaţa apei; are flori albe şi fructe bace (Hydrocharis morsus-ranae). larba-câm-pului = plantă perenă din familia gramineelor, cu frunze liniare şi flori mici, verzi-alburii sau violacee, în panicule (Agrostis stolonifera). larba-ciutei = plantă perenă din familia compozitelor, cu flori galbene dispuse în capitule şi fructe achene (Doronicum austriacum); creşte în regiunea montană. I. deasă = plantă perenă din familia gramineelor, cu tulpini subţiri, frunze liniare şi flori verzui, dispuse în panicule (Poa nemoralis); creşte prin păduri, pe stânci etc. I. de ’ mare (Seegras) -plantă perenă cu frunze liniare (lungi de câţiva metri) şi flori unisexuate verzi (Zostera marina), care creşte pe fundul mării (aproape de ţărm) şi al lacurilor litorale; frunzele uscate servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc. /. de Sudan = plantă anuală din familia gramineelor, cu tulpina înaltă până la 2 m şi frunze lungi (Sorghum hale-pense); este cultivată mai ales în zonele secetoase, pentru furaj, iarba-fia-relor = a) plantă perenă, toxică, din familia asclepiadaceelor, cu frunze o-puse, fin-păroase şi flori alb-gălbui, dispuse în corimbe pedunculate (Cy-nanchum vincetoxicum); b) (în mitologia populară românească) iarbă misterioasă cu puteri magice (înmoaie fierul, descuie orice lacăt sau broască etc.), foarte subţire, veninoasă, roşie ca focul sau argintie, care creşte pe stânci, scânteind noaptea ca o luminiţă, iar ziua fiind invizibilă, larba-găii = plantă perenă din familia compozitelor, înaltă de 30-100 cm, cu frunze dinţate, acoperite cu peri aspri şi flori galbene, dispuse în capitule (Picris hieracioi- lanus (1) des). L-grasă = mică plantă cu tulpina întinsă pe pământ, frunze cărnoase, lucioase şi fiori galbene sesile (Portul-aca oleracea). Tulpinile tinere au proprietăţi antiscorbutice şi se consumă ca salată. L-mare = plantă perenă, medicinală, din familia compozitelor, cu tulpina păroasă, înaltă până la 150 cm, frunze cordat-ovale şi flori galbene în capitule (Inula helenium). Rizomii şi rădăcinile conţin substanţe antihelmintice, antibacteriene etc. Intră în compoziţia ceaiului antibronşitic. I.-neagră = a) plantă perenă din familia scrofulariaceelor, cu frunze dinţate şi flori brune-purpurii pe dinafară şi galben-verzui pe dinăuntru (Scrophu-laria a!ata)\ b) mic arbust melifer, cu frunze mici, liniare şi flori roz, mai rar albe, dispuse în raceme (Caliuna vul-garis)\ creşte prin păduri rare şi turbării, pe soluri sărace, acide, în regiunile de dealuri şi de munte, larba-osului = subarbust cu tulpini ramificate, frunze opuse, flori galbene, dispuse în raceme terminale scurte, şi fructe capsule (Heiianthemum nummularium); creşte în regiunile de munte, larba-şarpelui = a) plantă meliferă din familia bora-ginaceelor, cu frunze lanceolate şi flori albastre, rar roşii sau albe, dispuse în raceme (Echium vulgare); b) plantă perenă din familia scrofulariaceelor, cu tulpina păroasă, frunze sesile, ovate şi flori albastre-deschis sau roşietice (Ve-ronica latifolia); c) broscăriţă. larba-şo-pârlelor = mică plantă perenă, cu ri-zom gros, cărnos, tulpina terminată cu un spic şi flori mici, albe-roz (Poly-gonum viviparum); este frecventă în zona alpină. I. usturoasă = plantă ierboasă, cu tulpina acoperită de peri, frunze dinţate şi flori roşii, cu uşor miros de usturoi (Teucrium scordium). larba-vântUlui = plantă ierboasă cu flori violacee sau verzui, dispuse în spice mici (Agrostis spicaventi). larba-vultu-rului = plantă cu tulpina dreaptă, flori galbene, dispuse în capitule reunite la vârful tulpinii (Hieracium umbellatum). IARCU, Dimitrle (1817-1879, n. Slatina), profesor, publicist şi bibliograf român. Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. A publicat prima bibliografie generală a culturii române („Bibliografia cronologică română sau Catalog general de cărţile române"), cuprinzând cărţile româneşti tipărite între 1550 şi 1865. Autorul unei culegeri de anecdote („Românul glumeţ") şi al unor lucrări didactice („Mitologia"), IARD s. m. v. yard. 145 IAŞI IARDANG (< rus) subst. (GEOMORF.) Ansamblu de forme de relief din deşerturile Asiei Centrale apărute în urma coraziunii, în roci ar-giloase, având aspectul unor ridicături, despărţite prin şanţuri. IARMAROC (< ucr.) s. n. Bâlci. IARNĂ (lat. hiberna) s. f. Perioadă de timp cuprinsă, convenţional, între solstiţiul de iarnă (21 sau 22 decembrie) şi echinocţiul de primăvară (20 sau 21 martie). Este anotimpul cel mai friguros al anului, care în emisfera boreală coincide cu iarna astronomică. în România, I. durează de obicei mai mult de trei luni şi se caracterizează prin îngheţ, ninsoare, viscol, zi scurtă, noapte lungă etc. ♦ (Adverbial, în forma iarna) în timpul iernii. IAROSLAV CEL ÎNŢELEPT, mare cneaz al Kievului (1016-1018 şi 1019-1054). l-a înfrânt pe pecenegi şi lituani, întărind astfel hotarele de S şi de V ale statului. S-a luptat cu fratele său, împărţind statul (1026), dar, ulterior, l-a reunificat (1036). în 1051, l-a înscăunat pe llarion, primul mitropolit rus. A stabilit legături dinastice cu multe case domnitoare europene. în timpul său a fost întocmită culegerea de tegi „Russkaia pravda". IAROSLAVL, oraş în centrul părţii europene a Federaţiei Ruse, port pe Volga, la 282 km NE de Moscova; 631 mii loc.. (1994). Nod feroviar. Aeroport. Ind. constr. de maşini (motoare Diesel, aparataj electrotehnic, strunguri, frigidere, aparate radio, utilaj forestier, Iasomie nave fluviale), chimică (cauciuc sintetic, rafinarea petrolului), textilă şi tricotaje, încălţ. Mănăstirea Spaso-Preobrajenski (sec. 12), bisericile Sf. Ilie (1647-1650), Sf. loan Gură de Aur (1649-1654) ş.a; catedrală (sec. 18). Universitate. Muzeu de artă. Teatre. întemeiat în 1010. IASCĂ (lat. esca „hrană, medicament") s. f. Numele a două genuri de ciuperci (Fomes şi Phellinus) din familia poliporaceelor, în formă de copită sau de poliţă, tari, lemnoase, multi-anuale. Trăiesc pe diferiţi arbori, producând putregaiul alb al lemnului. în trecut, după un tratament special, i. era folosită pentru aprins focul şi ca hemostatic în medicina populară. Prin fierbere în lapte se obţine un material moale, din care se confecţionează o-biecte de artizanat (poşete, şepci etc.). IASNAIA POLI ANA, muzeu-conac, situat la 14 km de Tuia; locul unde s-a născut şi a creat c. 60 de ani L.N. Tolstoi. Aici scriitorul a organizat o şcoală pentru copiii ţăranilor. în parcul conacului se află şi mormântul său. IASOMIE (< ngr.) s. f. Arbust din familia oleaceelor, originar din India, înalt de 2-3 m, cu ramuri lungi, subţiri, cu frunze opuse, penat-compuse şi flori albe în cime terminale, cu miros caracteristic (Jasminum officinale). Florile conţin uleiuri eterice folosite în par-fumerie şi contra nevralgiilor; se cultivă frecvent ca plantă decorativă. IASON (în mitologia greacă), fiul regelui Aison din lolcos (Tesalia) şi soţul Medeii. A condus legendara expediţie a argonauţilor după Lâna de aur din Colhida; astfel şi-a redobândit tronul patern uzurpat de Pelias. IAŞI 1. Municipiu în NE României, situat în lunca şi pe terasele râului Bahlui, reşed. jud. cu acelaşi nume; 349 544 loc. (1998). Nod de comunicaţii. Aeroport. Important centru industrial, cu numeroase întreprinderi, care produc: energie electrică şi termică, ţevi sudate, laminate de diferite profile, utilaj greu, maşini şi utilaje agricole, utilaje pentru ind. lemnului, chimică şi a mat. de constr., aparate radio, mase plastice, fibre sintetice, fire de bumbac, tricotaje, ţesături de bumbac, in şi cânepă, mătase artificială, conf., mobilă, medicamente, preparate din carne şi lapte, conserve de legume şi fructe, ulei, alcool etc. Centrul unei importante zone pomiviticole. Ape minerale sulfuroase, iodurate, clorurate, bromurate, sodice, bicarbonatate (în cartierul Ni-colinâ), indicate în tratarea afecţiunilor reumatice, ginecologice, dermatologice etc. Centru cultural-artistic, ştiinţific şi de învăţământ cu vechi tradiţii. Aici a luat naştere, în 1640, Academia Va-siliană, şcoală superioară de limbă greacă şi slavonă, întemeiată de Vasile Lupu la mănăstirea Trei Ierarhi, iar în sec. 19 s-au înfiinţat mai multe instituţii culturale: Societatea de Medici şi Na-turalişti (1834), Academia Mihăileană (1835), Conservatorul Filarmonjc-Dra-matic (1836), Universitatea (1860). în aceeaşi perioadă au început să apară la I. reviste şi ziare de mare însemnătate: „Albina românească" (1829), „Dacia literară" (1840), „Propăşirea" (1844), „România literară" (1855), „Convorbiri literare" (1867), „Contemporanul" (1881), „Viaţa românească" (1906) ş.a. în I. de azi există numeroase instituţii de învăţământ superior şi aşezăminte culturale: Universitatea „Alexandru loan Cuza" şi alte cinci institute de învăţământ superior (politehnic, agronomic, medico-farmaceutic, de informatică, conservator), o filială a Academiei Române, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri" (întemeiat în 1840), Teatrul de Operă şi Balet (1956), o orchestră simfonică (Filarmonica „Moldova"), Muzeul de Istorie a Moldovei, Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie a lason IAŞI 146 laşi (1). Biserica Sfântul Nicolae-Domnesc, Casa Dosoftei şi Palatul Culturii Clădirea Teatrului National „Vasile Alecsandri" Clădirea Universităţii „Alexandru loan Cuza“ laşi (1) Biserica Trei Ierarhi Biserica înălţarea Domnului a Mănăstirii Galata Biserica înălţarea Domnului a Mănăstirii Golia Catedrala mitropolitană cu hramul întâmpinarea Domnului laşi (1) Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel a Mănăstirii Cetăţuia Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil a Mănăstirii Frumoasa municipiului laşi, Muzeul de Ştiinţe Naturale, Muzeul Teatrului, biblioteci, edituri, staţii de radio-emisie publice (postul „Moldova" emite din 2 nov. 1941) şi particulare, şase posturi locale de televiziune, Grădina publică „Co-pou“ (1834) etc. Valoroase monumente de arhitectură, obiective arheologice şi istorice: Curtea Domnească (1434), pe locul căreia s-a ridicat în anii 1906-1921 Palatul Administrativ, azi Palatul Culturii, construit în stil neogotic după planurile arhitectului I.D. Be-rindei; biserica Sf. Nicolae-Domnesc, ctitorie a lui Ştefan cel Mare din 1491-1492 (cu adăugiri din sec. 16); biserica înălţarea Domnului a Mănăstirii Galata, ctitorie din 1579 a iui Petru Şchiopul, terminată în 1584; complexul Mănăstirii Golia, cu biserica înălţarea Domnului, rezidită în 1650—1653 de Vasile Lupu; biserica Trei Ierarhi, ctitorie a lui Vasile Lupu, construită între 1635 şi 1639 şi refăcută în 1882-1890 după planurile lui Lecomte de Nouy (cu paramentul sculptat în întregime). Aici se află mormintele lui Dimitrie Cantemir şi Alexandru loan Cuza; biserica Mănăstirii Cetăţuia, cu hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel (1668-1672); biserica Frumoasa, cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (1818-1819), în stil neoclasic; Catedrala Mitropoliei, cu hramul întâmpinarea Domnului, construită în etape (1833-1839 şi 1881-1886), cu picturi interioare de Gh. Tattarescu (1887). Aici se află moaştele Sfintei Parasche-va, aduse de Vasile Lupu, în 1641, de la Constantinopol şi depuse iniţial în biserica Trei Ierarhi. Arhitectura civilă este reprezentată prin: Casa Dosoftei (1677), palatul M. Sturdza (sec. 19), palatul Cantacuzino-Paşcanu (sec. 17, cu modificări din sec. 19), IAŞI 148 n Fântâneli JUDEŢUL IAŞI casa Alecu Balş (sec. 19) etc. Numeroase case memoriale: bojdeuca lui Ion Creangă din cartierul Ţicău, casele în care au locuit Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, George Topârcea-nu, Vasile Alecsandri, Otilia Cazimir, Vasile Pogor, Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, Emil Racoviţă ş.a. Săpăturile arheologice au identificat pe terit. I. o suprapunere de culturi materiale din neolitic (cultura Cucuteni) şi perioada dacică (sec. 3). Prima menţiune documentară a oraşului datează din perioada 1387-1392, dar existenţa sa este anterioară întemeierii Moldovei. Punct de vamă, reşedinţă a Curţii Domneşti, important centru meşteşugăresc şi comercial (sec. 16-17). Capitală a Moldovei începând din a doua jumătate a sec. 16 până în 1862. La 29 dec. 1791/9 ian. 1792, la I. a fost semnat un tratat de pace ce punea capăt Războiului ruso-turc, izbucnit în 1787, şi care prevedea revenirea Principatelor Române sub suzeranitatea Porţii Otomane, iar Rusia primea Oceakovul şi terit. dintre Bug şi Nistru, devenind astfel, pentru prima oară, vecină cu Moldova, graniţa aflându-se pe Nistru. La I. s-a desfăşurat mişcarea revoluţionară din mart. 1848, iar în perioada luptei pentru unirea Principatelor (1859), oraşul a fost un puternic centru al mişcării unioniste. în timpul primului război mondial, între 1916 şi 1918, în I. s-a aflat sediul guvernului român. — laşi-Chişinău, operaţiune strategică (aug. 1944), desfăşurată la aripa de sud a frontului sovieto-ger-man, în partea de est a României, pe un front de 634 km, şi executată de fronturile 1 şi 2 ucrainene, comandate de generalii R.l. Malinovski şi F.l. Tol-buhin, soldată cu ruperea frontului şi înaintarea trupelor sovietice până în apropierea aliniamentului fortificat Focşani—Nămoloasa. 2. Judeţ în NE României, în partea central-estică a Moldovei, în zona bazinelor mijlocii ale râurilor Prut şi Şiret, la graniţa cu Rep. Moldova; 5 476 km2 (2,30% din supr. ţării); 826 307 loc. (1998), din care 51% în mediul urban; densitatea: 150,9 loc./km2. Reşed.: municipiul laşi. Oraşe: Hârlău, Paşcani (municipiu), Târgu Frumos. Relief deluros, cu aspect de podiş înalt (Pod. Moldovei), fragmentat, cu înălţimi ce depăşesc 500 m, străbătut de văi largi. Climă temperat-continentală cu ierni aspre şi veri călduroase; precipitaţii medii (550-650 mm/an); vânturi predominante dinspre N şi NE. Reţeaua hidrografică majoră aparţine sectoarelor Prutului (care colectează majoritatea afl. de pe terit. jud. I. prin intermediul Jijiei) şi Şiretului. Resurse naturale: roci de constr. (calcare şi gresii exploatate la Pietrăria, Şcheia, Ipatele ş.a., argile la Ciurea, Vlădiceni), izv. minerale cu ape bicarbonatate, sulfatate, magneziene la Strunga şi ape sulfuroase, cloruro-sodice, iodurate, cu proprietăţi radioactive şi caracter arte-zian la Nicolina. Pr. ramuri cu ponderi mari în realizarea prod. globale ind. a jud. sunt: ind. constr. de maşini şi prelucr. metalelor, producătoare de maşini şi unelte agricole, utilaj greu, utilaje pentru ind. lemnului, chimică şi a mat. de constr. (laşi), material rulant feroviar (laşi, Paşcani), apoi ind, chimică, în cadrul căreia se produc mase plastice, fibre sintetice, antibiotice (laşi), ind. textilă, metalurgică (ţevi de oţel, benzi de oţel, laminate) etc. în cadrul altor întreprinderi ind. se mai produc: aparate de radio, ţesături de bumbac, in şi cânepă, confecţii, tricotaje, mobilă curbată, articole din piele şi 149 IBARAKl blană, articole de sticlă şi porţelan, cărămidă şi ţiglă, produse alim. etc. în 1996, din totalul supr. agricole (375 881 ha), 248 664 ha reveneau terenurilor arabile, 105 465 ha păşunilor şi fâneţelor naturale, 12 678 ha viilor şi pepinierelor viticole şi 9 074 ha livezilor şi pepinierelor pomicole. în acelaşi an, pe terenurile arabile se cultivau: porumb (117 107 ha), grâu şi secară (25 345 ha), plante de nutreţ (38 969 ha), plante oleaginoase (11 703 ha), sfeclă de zahăr, floa-rea-soarelui, soia, cartofi ş.a. Legumicultura în luncile râurilor. Pomicultură (bazinele Aroneanu, Cotnari, Strunga, Bivolari, laşi); viticultură (Cotnari, laşi, Bucium). Creşterea animalelor (1997): 126 000 capete bovine, 235 000 capete porcine, 421 000 capete ovine; avicultura (2 842 000 capete); apicultura (21 000 familii de albine). C.f. (1996): 289 km (132 km electrificate); drumuri: 2 337 km (415 km modernizate). în 1996, în jud. I. existau 511 şcoli generale, 36 licee, 23 şcoli profesionale, 481 grădiniţe de copii, o universitate şi cinci institute de învăţământ superior cu un total de 49 facultăţi şi 38 774 studenţi (1996/1997), trei teatre (dramatic, de operă şi balet, de păpuşi), o filarmonică („Moldova"), şase case de cultură, 606 biblioteci, cu 8,4 mii. volume, 13 cinematografe, numeroase muzee, formaţii artistice de amatori, grupuri folclorice etc. La I. apar revistele „Convorbiri literare" şi „Cronica" şi mai multe ziare. Numeroase obiective turistice de prim rang în municipiul laşi şi în Hârlău; rezervaţia paleontologică de pe Dealul Repedea, palatul lui Al. I. Cuza de la Ruginoasa, staţiunea balneoclimaterică Strunga etc. Indicativ auto: IS. IAŞIN, Lev (1929-1990), fotbalist rus. Unul dintre cei mai buni portari din istoria fotbalului mondial. Jucător al echipei Dinamo Moscova (1947-1970). A apărat poarta echipei naţionale a U.R.S.S., participând la trei campionate mondiale. Selecţionat în echipa lumii (1963-1968). IATAC (< tc.) s. n. (înv.) Cameră de culcare; dormitor (1). IATAGAN (< tc.) s. n. Armă albă orientală de atac şi apărare, cu lama încovoiată, de lăţime uniformă şi lungime intermediară între hanger şi sabia turcească, cu un singur tăiş, purtat la brâu, fără teacă. în Tara Românească şi Moldova era folosit doar de luptătorii otomani şi de unele categorii de lefegii în slujba domniei. IATĂ (< bg.) interj. 1. la (1), uite, vezi. 2. Deodată, pe neaşteptate. IATROCHIMIE (< fr.; {s} gr. iatros „medic" + fr. chimie) s. f. Orientare în alchimie care-şi propunea combaterea bolilor şi realizarea preparatelor medicamentoase, urmărind mai ales obţinerea unei substanţe miraculoase (elixirul vieţii) care să vindece toate bolile. IATROFIZICĂ (< fr., engl.) s. f. Orientare ştiinţifică medicală care recurgea la fizică şi mecanică pentru explicarea proceselor fiziologice şi patologice; a apărut în sec. 17, în Italia, ca o reacţie la iatrochimie. IATROQEN, -A (< fr.; gr. iatros „medic" + gennan „a produce") adj. Provocat de medic (de obicei, despre o tulburare sau boală apărută ca urmare a unei manevre defectuoase sau a unui tratament medical greşit). IAŢIMIRSKI, Aleksei-lvanovicl (1873-1925), slavist rus. Prof. univ. la Petersburg, Varşovia şi Rostov. Preocupări privind istoria literaturii poloneze şi a raporturilor culturale româno-ruse. Contribuţii la descifrarea manuscriselor slave din Moldova, la cunoaşterea cronicarilor români, a lui Gr. Ţamblac şi N. Milescu-Spătarul („Manuscrisele slavone ale Mănăstirii Neamţ din Moldova", „Limba documentelor slave de provenienţă moldovenească"). IAURT (< tc.) s. n. Produs lactat cu gust acid şi cu aromă specifică, preparat din lapte de vacă, de oaie, de bivoliţă sau de capră, prin fermentarea provocată de bacteriile lactice specifice (din adaosul de maia). IAVAŞA (< tc.) s. f. (ZOOT.) Cleşte sau laţ folosit pentru stăpânirea cabalinelor sau bovinelor, prin strângerea nărilor acestora, atunci când sunt supuse la anumite tratamente dureroase. IAVLENSKI, Alexei v. Jawlensky, Aleksei von. IAVOROV, Peio (pseud. lui P. Kra-ciolov) (1877-1914), poet bulgar. Versuri pe teme social-politice („Poezii", „Doruri haiduceşti"); poezii simboliste, într-o tonalitate melancolică („Insomnii", „Pe urmele umbrelor de nori"). Drame sociale („La poalele muntelui Vitoşa", „Când cade fulgerul"). • IAXARTE, denumirea antică a fluviului Sfr-Daria. IAZ (< sl.) s. n. 1. Lac antropic format prin stăvilirea sau abaterea unui curs de apă relativ mic şi cu pantă redusă. Prezent în regiunile de deal, de coline sau de şes, destinat pisciculturii sau folosit pentru irigaţii. 2. Lac natural, de mici dimensiuni, format în albia unui râu, în spatele unui mic baraj de aluvionare sau din cauza surpării malurilor. 3. Canal abătut dintr-o apă curgătoare, asemănător unui curs repede, prin care se aduce apa la o moară, la un joagăr, la o piuă sau la o mică fabrică. ♦ Zăgaz (la un he-leşteu). IAZIGI (< fr., lat.) s. m. pl. Populaţie sarmatică, înrudită cu ro-xolanii şi alanii, menţionată de Herodot (sec. 5 Î.Hr.) în reg. Mării Azov, de unde, în sec. 2 Î.Hr., migrează spre V, stabilindu-se în Câmpia Tisei. Iniţial, clientelari Imp. Roman, apoi adversari ai acestuia, atacă prov. Panonia, Dacia, Moesia. După ocuparea Dunării mijlocii de către huni (sfârşitul sec. 4), i. nu mai sunt menţionaţi în izvoare. IAZMĂ s. f. (în mitologia populară românească) Termen generic pentru o categorie de demoni feminini (sau zâne rele), care patronează bolile şi aduc în lume numeroase variante ale morţii. Reprezentată, de obicei, ca o bătrână sinistră, cu rânjet înspăimântător şi respiraţie glacială. IBĂDAN, oraş în SV Nigeriei, centrul ad-tiv al statului Oyo; 1,3 mii. loc. (1992). Nod de comunicaţii. Centru comercial şi piaţă agricolă (cauciuc, cacao). Ind. mobilei, a maselor plastice, alim. (ţigarete, ulei de palmier, conserve de fructe) şi textilă. Montaj auto. Meşteşuguri. Universitate. Fundat în 1830. IBAGUli [ibage], oraş în V Columbiei centrale, în E Cordilierei Centrale, la 1 320 m alt.; 346,6 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Aeroport. Piaţă agricolă (cafea). Expl. de cărbune, aur, argint şi sulf. Ind. alim. (zahăr, ţigarete, morărit). Conservator. Universitate. Festival anual de muzică populară co-lumbiană. Fundat în 1550. IBÂNEZ BLASCO, Vicente v. Blasco Ibânez, Vicente. IBAR, râu în partea central-sudică a Serbiei, afl. stg. al Moravei de Vest, în apropiere de Kraljevo; 240 km. Izv. din Alpii albanezi şi trece prin Kosovska Mitrovica. Pe cursul său superior a fost creat lacul de acumulare Gazivoda. IBARAKl, oraş în S Japoniei (Honshu), ia NE de Osaka; 251,9 mii loc. (1995). Centru agricol (cereale, cartofi, tutun). Expl. de cărbune şi min. de cupru. Ind. metalurgică, constr. de IBARBOUROU 160 maşini chimică şi alim.; aparatură electrică. Centru cultural şi turistic. IBARBOUROU, Juana de (1895-1979), poetă uruguaiană. Versuri de o sensibilitate rafinată, uneori în tonuri a-mare („Trandafirul vânturilor"). Piese de teatru pentru copii („Visele Nataşei"). IBARGUEGOITIA, Jorge (1928-1983), scriitor mexican. Critic de teatru şi publicist. Romane („Omorâţi leul!*', „Două crime") şi comedii („Suzana şi tinerii", „Lupta cu îngerul"), care, pe un ton ironic, prezintă situaţiile şi personajele într-o manieră picarescă. IBARRA, oraş în partea de N a Ecuadorului, la 2 237 m alt., la 88 km NNE de Quito; 81 mii loa (1990). Centru comercial şi turistic. întemeiat în 1597 de Alvarro de Ibarra. IBARRURI G6MEZ, Dolores („La Pasionaria") (1895-1989), om politic comunist spaniol. A participat la crearea Frontului Popular Antifascist (1935-1936) şi la Războiul Civil (1936-1939). Secretar general (1942—1960) şi preşedinte (1960-1989) al Partidului Comunist din Spania. în perioada 1939-1977 a trăit în exil în U.R.S.S. IBĂNEŞTI 1. Com. în jud. Botoşani; 4 056 loc. (1998). Expl. de nisip cuarţos. Pomicultură. Bisericile înălţarea Domnului (1789) şi Sf. Arhangheli. Mihail şi Gavriil (1860), în satul Ibăneşti. 2. Com. în jud. Mureş; 4 522 loc. (1998). Expl. de andezit. Cojocărit. Satul Ibăneşti este menţionat documentar în 1453. Biserica de lemn Sf. Nicolae (1779), în satul Lăpuşna. IBERI (< fr.) s. m. pl. Populaţie de limbă neindo-europeană (caucaziană) care locuia, în milen. 1 Î.Hr., pe coastele de E şi SE ale Spaniei actuale. De origine necunoscută, probabil afri-cano-mediteraneană, cu influenţe ana-toliene şi feniciene. După cucerirea Spaniei, i. au fost asimilaţi de către romani (sec. 2 Î.Hr.). De la numele lor provine denumirea Pen. Iberice. IBERIA (IVIRIA), regiune istorică între M-ţii Caucaz şi NE Armeniei antice, la E de Colhida (astăzi partea centrală şi de E a Georgiei). Populată de triburile neindo-europene ale iberi-lor. în decursul timpului, I. a fost dependentă nominal de Imp. Persan, de Regatul Pontului, de Imp. Roman şi apoi de cel Sasanid. IBERIC, -A (< fr., lat.) adj. Care aparţine Pen. Iberice, referitor la Pen. Iberică, provenit din Pen. Iberică. IBERICA sau PIRINEICÂ, Peninsula peninsulă în extremitatea de SV a Europei, între Oc. Atlantic, G. Biscaya şi M. Mediterană; 594,6 mii km2. Importante zăcăminte de cărbune, min. de fier, wolfram, pirite, cinabru. în centru se află un podiş înalt (înconjurat la N, NE şi S de lanţuri muntoase), în SV se extinde C. Andaluziei, iar în V, C. Portugaliei. Alt. max.: 3 478 m (vf. Mulhacen, din masivul Sierra Ne-vada). în N şi NV climă tempe-rat-oceanică, în S şi E mediteraneană, iar în pod. central, continental-umedă. Pr. râuri care o străbat sunt Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir şi Ebru. în arealul său se află Spania, Portugalia, Andorra şi Gibraltar. IBERICI, Munţii - (CORDILLERA [cordiAera] IBERICA), lanţ muntos în NE Spaniei, cu orientare NV-SE, alcătuit din culmi de conglomerate, care separă C. Castiliei de bazinul fl. Ebru. Lungimea max.: 440 km. Alt. max.: 2 313 m (vf. Sierra del Moncayo). Zăcăminte de min. de fier. Vegetaţie de foioase şi tufişuri mediteraneene. IBERT [iber], Jacques (1890-1962), compozitor francez. Stil mai apropiat de divertisment, de spectacol decât de dramatism şi interioritate. Preocupare pentru teatrul muzical (opere bufe: „Angelica", „Gonzague"). A mai scris muzică de balet („Diana de Poitiers"), de scenă şi de film (coloana sonoră pentru 60 de pelicule). IBEX (< lat.) s. m. Capră sălbatică originară din reg. muntoase ale Europei, Asiei şi Africii de Nord (Capra ibex). Are coarnele mari şi curbate, blana de culoare gri-maronie (vara) şi galben-maronie (iarna), înălţimea de c. 1 m şi greutatea de c. 90 kg. Spre deosebire de femele, masculii au un smoc lung de păr în barbă. IBIDEM (cuv. lat.) adv. Termen utilizat în bibliografie, cu sensul de „în acelaşi loc, în acelaşi pasaj al unei cărţi", pentru a nu se repeta autorul şi titlul unei lucrări sau locul unei trimiteri deja citate. Se prescurtează: ibid. sau ib. IBIS (< fr., lat.) s. m. Gen de păsări din ordinul ciconiiformelor răspândit în Africa tropicală: I. roşu (Eudocimus ru-ber), cu ciocul de culoare neagră-ca-fenie, uşor curbat, cu penajul roşu, trăieşte în regiunile mlăştinoase; I. alb (Eudocimus albuş), cu penajul alb, asemănător, ca formă şi mărime, cu i. roşu. Este considerată de egipteni o pasăre sacră. Zeiţa Isis este reprezentată având capul acestei păsări. IBIZA [ibjea] (IVIZA, EIVISSA), insulă spaniolă în arh. Baleare, la SV de ins. Mallorca; 572 km2. Oraş pr.: Ibiza (Eivissa). Relief colinar (alt. max.: 475 m). Plantaţii de citrice, măslini şi smochini; legumicultură, viticultură. Păduri de pini. Turism balneoclimateric. IBLIS, denumire a diavolului în Islam. I.B.M. (/nternational Business Machines [intarnae/enl bjzniş majmzj), societate americană, fundată în 1911, pentru exploatarea brevetelor lui Herman Hollerith, inventatorul maşinii cu cartelă perforată. în 1924, Thomas J. Watsdn a extins domeniul de activitate şi i-a dat numele actual. în prezent, unul dintre liderii mondiali în domeniile informaticii şi biroticii. IBN, cuvânt arab însemnând „fiu"; intrat în compunerea a numeroase nume proprii, cu sensul de „fiul lui". IBN AL-’ARABÎ (Muhyi ad-DTn Abu ‘Abd Allah Muhammad ibn ‘Aii ibn Muhammad ibn aWArabi al-Hătimî-at-Ta7 ibn al-‘Arabî, cunoscut în lumea islamică sub numele de ash-Shaykh al-Akbar) (1165-1240), filozof şi mistic arab. Originar din Pen. Iberică, a vizitat Mecca, Bagdad, Alep şi s-a stabilit la Damasc (1223). Cel mai de seamă reprezentant al sufismului. A teoretizat conceptul unităţii existenţei, al iubirii 151 IBN SAOD divine, al contemplaţiei şi al extazului, ca trepte spre conştientizarea lui Dumnezeu („Revelaţiile de la Mecca", „Interpretul arzătoarelor dorinţe"). IBN AL-ATHÎR (Abu al-Hassan ‘AH Izz ad-DJn ibn al-Aihîr) (1160-1233), istoric arab. Autor al unei istorii universale pornind de la Adam şi până în 1231, care reprezintă unul dintre principalele izvoare pentru istoria arabilor (sec. 10-13). IBN AL-FĂRID (Sharaf ad-DJn Abu Hafs ‘Umar ibn al-Fărid) (1182-1235), poet arab. Unul dintre reprezentanţii importanţi ai sufismului. Abandonând studiile de drept, s-a retras lângă Cairo pentru a duce o viaţă religioasă solitară şi a se dedica literelor şi filozofiei. Poezie bahică, erotică şi de celebrare a lui Mahomed („Oda vinului", „Poem cu rima în T“, „Compoziţie cu privire la comportament"). IBN AL-HAYTHAM (Abu ‘Aii al-Ha-san ibn al-Haytham, cunoscut sub numele latinizat Aihazen) (965-1039), matematician, fizician şi filozof arab. Şi-a petrecut o mare parte a vieţii în Egipt. Autor a numeroase tratate ştiinţifice, printre care şi unul de optică, unde este dată o descriere exactă a ochiului şi este analizat fenomenul refracţiilor atmosferice. Studii de geometrie şi astronomie (a elaborat un sistem pentru descrierea mişcării planetelor, foarte cunoscut în Europa medievală). IBN AL-KHATlB (Lisăn ad-DJn Muhammad) (1313-1375), istoric arab. Autor al „Istoriei Granadei" şi al „Istoriei suveranilor din Maghreb". IBN AN-NAFlS (‘Aiă ad-DJn Abu al-‘Ală’ ‘Aii ibn AbJ al-Haram al-Qurayshi ad-Dimashqi ibn an-Naffs, latinizat Anafis) (c. 1215-1288), medic şi filozof arab. A condus unul dintre marile spitale din Cairo. Primul care a descris mica circulaţie. _ IBN-BADJA (pe numele adevărat Abu Bakr Muhammad ibn Yahyă, latinizat Avempace) (c. 1095-c. 1138), filozof, medic şi astronom arab din Spania. Gânditor şi moralist de nuanţă platonică, a cărui operă principală („Călăuza solitarului") a exercitat o influenţă considerabilă asupra ideilor lui Averroes (Ibn Roshd) şi Abubacer (Ibn Tufayl). IBN BATTOTAH (pe numele adevărat Abu ‘Abd Allâh Muhammad ibn ‘Abd Allăh al-Lawătî al-Tanjl ibn Battutah) (1304-c. 1368), călător şi geograf arab. Plecat (1325) din localitatea natală Tanger spre Alexandria, trece prin Tunis şi Tripoli, urcă pe Nil (până la prima cataractă), străbate Siria, Arabia, lraqul, Persia (1326-1327), Yemenul şi ţărmul de E al Africii (1330-1332). în 1333 porneşte din Si-nope, ajunge pe cursul inferior al Vol-găi şi se îndreaptă către Delhi, traversând Asia Centrală, M-ţii Hindukush şi valea Indului. De aici, pleacă spre China (1343) şi vizitează Tianjing, Hanbalîk (Beijing) ş.a. Revenit la Tanger (1349), prin Ceylon, Arabia, Siria şi Egipt, întreprinde o nouă călătorie în Niger şi Mali şi se întoarce prin Sahara (1354). Memorii (cu referiri şi la Dobrogea de Nord, prin care a trecut în anii 1334-1335). Supranumit „Herodot al lumii musulmane". IBN DURAYD (Abu Bakr Muhammad ibn al-Hasan ibn Durayd al-AzdJ) (837/838-933), filolog arab. A elaborat, între alte lucrări, şi un dicţionar al limbii arabe, considerat opera sa fundamentală. IBN FADLĂN (FODHLAN, FOSS-LAN) (Ahmad ibn Fadlăn ibn al-‘Abăs ibn Rashid ibn Hammăd) (sec. 9-10), călător arab, probabil de origine greacă. Stabilit la Bagdad, este trimis (921-922) cu o ambasadă în „ţara bulgarilor" de pe Volga, pe care o descrie într-o operă considerată ca marcând maturitatea genului. IBN HAWQAL (HAWKAL) (Muhammad Abdul Kăsim) (sec. 10), scriitor, geograf şi călător arab, originar din Bagdad. A călătorit în ţinuturile stăpânite de arabi, din Spania şi NV Africii până în India- (943-967 sau 973). A completat „Cartea climatelor" a lui AMstakhri şi a publicat lucrarea „Căi şi regate". IBN HAZM (Abu Muhammad ‘AU ibn Ahmad ibn Sa7d ibn Hazm) (994— 1064), filozof, teolog şi poet arab, originar din Cordoba. Renumit pentru erudiţia şi tonul violent al polemicilor sale. Autor al unor importante lucrări de jurisprudenţă, al unui tratat isto-rico-religios de critică comparată a marilor religii şi al unei „ars amandi" de inspiraţie neoplatonică („Colierul porumbiţei"), care a avut o influenţă considerabilă asupra liricii erotice medievale arabe şi europene. IBN JUBAYR (Abu al-Husayn Muhammad ibn Ahmad ibn Jubayr) (1145-1217), învăţat şi călător arab din Granada. A întreprins trei călătorii (1183-1185, 1189—1191 şi 1217), ajungând în insulele din M. Mediterană, la Cairo şi Alexandria, în pen. Arabia, Bagdad, Siria. A făcut din descrierea de călătorie („Rihlah") un gen de literatură propriu-zisă. IBN KHALD0N (Abu Zayd ‘Abd ar-Rahmăn ibn Khaldun) (1332-1406), filozof, istoric şi sociolog arab. Autor al lucrării „Cartea exemplelor instructive", privind istoria arabilor, persanilor şi berberilor, în prefaţa căreia îşi expune concepţia filozofică asupra dezvoltării societăţii (a ciclurilor istorice şi a modului în care mediul geografic influenţează viaţa oamenilor) pe baza afinităţilor rasiale, tribale şi religioase. Gândirea sa istorică se caracterizează prin originalitate şi profunzime, plasându-l între personalităţile cele mai importante ale istoriografiei medievale. IBN MUQLAH (Abu ‘Aii Muhammad ibn ‘Aii ibn Muqlah) (886-940), caligraf arab. A creat prima scriere arabă cu caractere cursive (scrierea naskhl). IBN QUTAYBAH (Abu Muhammad ‘Abd Allăh ibn Muslim al-DJnawarT ibn Qutaybah) (828-889), filolog şi teolog arab. Autor al unei antologii critice de lirică preislamică („Cartea poeziei şi a poeţilor"), al unor scrieri teologice („Cartea cunoştinţelor") privind filozofia religioasă arabă. „Manualul secretarului" reprezintă, într-o formă abreviată, un îndreptar privind vocabularul şi regulile limbii arabe. IBN ROSHD (Abu al-Waffd Muhammad ibn Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd, latinizat Averroes) (1126— 1198), medic şi filozof arab, originar din Cordoba. Comentator şi continuator al filozofiei fui Aristotel („Comentarii"), ale cărei tendinţe raţionaliste le-a dezvoltat. Unul dintre autorii adevărului dublu („Distrugerea distrugerii"). Părintele averroismului. Autor al unui „Tratat de medicină generală". IBN SAUD (‘Abd al-‘AzJz ibn ‘Abd ar-Rahmăn ibn Faysal ibn TurkJ ‘Abd Allăh ibn Muhammad Al Sa'ud') (1880-1953), emir (1902-1917), sultan în Nejd (din 1917), rege în Hijaz (din Ibn SaQd IBN STNÂ 152 1926), rege al Hijazului şi Nejdului (1927-1932) din dinastia wahhabită. A realizat unificarea teritoriilor din aproape toată pen. Arabia (1927-1932), pro-clamându-se rege al Arabiei Saudite (1932-1953) sub numele de Saud I. A acceptat protectoratul britanic (1915). în 1933 a concesionat primul perimetru petrolifer unei companii americane. IBN STNÂ (Abu ‘Alî al-Husayn ibn ‘Abd Allăh ibn STnă, latinizat Avicenna) (c. 980-1037), filozof, naturalist şi medic arab de origine persană. A trăit în Asia Mijlocie şi Iran. Operele sale filozofice vădesc influenţe aristotelice şi neoplatonice, încercând să concilieze dogmele coranice cu raţionalismul. Autor al „Canonului medicinei" şi al „Cărţii vindecării" (traduse în latină în sec. 12), care au stat mult timp la baza studiului medicinei orientale şi europene. IBN TIBBON (Jacob ben Macheir ibn Tibbon, zis şi Don Profiat) (c. 1236—c. 1312), medic şi astronom evreu. Şi-a desfăşurat o mare parte a activităţii la univ. din Montpellier. A inventat un tip de cuadrant („Quadrans ludaicus") şi a publicat o serie de tabele astronomice. Traduceri în ebraică ale versiunilor arabe ale „Elementelor" lui Euclid şi a lucrării „Almagest" a lui Ptolemeu. IBN TUFAYL (Muhammad ibn Abd al-Malik ibn Muhammad ibn Muhammad ibn Tufayl al-Qaysi, latinizat Abubacer) (c. 1105—1185), filozof şi medic arab din Spania. Romanul său filozofic „Cel viu, fiul celui treaz" (titlu inspirat de Avicenna) înfăţişează evoluţia unui om care, trăind pe o insulă nelocuită, învaţă singur meşteşugurile şi ştiinţele. IBN TULUN, Ahmad (835-884), fondatorul dinastiei Tulunizilor. Viceguvernator al .Egiptului (din 868). Bazat pe o puternică armată şi profitând de dificultăţile Califatului Abbasid, a cucerit un vast teritoriu (Tripolitania, Siria) şi s-a declarat independent. în timpul său, economia şi cultura au cunoscut un deosebit avânt (a construit în Cairo celebra moschee care îi poartă numele). IBN T0MART, Muhammad (Abu ‘Abd Allăh Muhammad ibn Tumart) (1078/1081-1130), reformator religios musulman. S-a autoproclamat mahdi („trimis al lui Allah"). Din 1121, împreună cu Abd al-Mumin ibn Aii, a condus o campanie împotriva Almoravizilor punând bazele statului Almohazilor, în N Africii şi în Pen. Iberică. în 1147, a Garabet Ibrăileanu cucerit Marrakech-ul, pe care şi l-a făcut capitală. IBN ZUHR v. Avenzoar. IBO (< fr.) subst. Populaţie din partea de SE a Nigeriei, estimată la c. 16 milioane şi care vorbeşte o limbă din grupul kwa. IBRAHIM M0TEFERRIKA (c. 1670-1745, n. Cluj), diplomat otoman. Convertit la islam, a intrat în serviciul diplomatic al Imp. Otoman. Promotor al alianţei franco-otomane împotriva Austriei şi Rusiei (1737-1739). A introdus tiparul (1727), publicând lucrări de teorie militară şi administraţie. IBRAHIM PAŞA (c. 1493-1536), general şi om politic otoman. Mare vizir (din 1523). A negociat cu Carol V suzeranitatea otomană asupra Ungariei (1533) şi a purtat tratative cu francezii (1536) în vederea încheierii unei alianţe antihabsburgice. A comandat expediţii militare în Egipt (1524), la Dunăre (1526, 1529, 1532) şi a înăbuşit revolta Sefavizilor din Iran, ocupând apoi Tabrizul (1534) şi Bagdadul (1535). Executat la porunca sultanului Soliman Magnificul, care îl bănuia că intenţionează să-i uzurpe puterea. IBRAHIM PAŞA (1789-1848), general şi om politic egiptean. Regent Ibric (1) (1847), vicerege (1848). Fiul adoptiv al lui Mehmet Aii. în timpul Războiului de Eliberare Naţională, a luptat, alături de turci (1824-1827), împotriva grecilor. în 1832-1833 şi 1839 a condus operaţiunile militare împotriva sultanului Mahmud II, suzeranul tatălui său, şi, în urma victoriei de la Nizib (24 iun. 1839), a cucerit Palestina, Libanul şi Siria, obţinând dreptul de succesiune în Egipt. IBRĂILEANU, Garabet (1871-1936, n. Târgu Frumos), critic, istoric literar şi romancier român. Prof. univ. la laşi. Colaborează la unele ziare de orientare socialistă (1889—1900); animator al revistei şi cenaclului „Viaţa românească" (1906-1933). Format sub influenţa criticii sociologice franceze, a lui C. Dobrogeanu-Gherea, a psihologiei voluntariste şi, în parte, a narodnicismului rus. Doctrinar al poporanismului literar (până în 1916) şi teoretician al specificului naţional. Aprofundând raportul dintre artă şi mediu, a formulat legea selecţiei literare („Literatura şi societatea"). Contribuţii la analiza factorilor care au condiţionat evoluţia culturii române în sec. 19 („Spiritul critic în cultura românească"). Disocieri în planul modalităţilor epice („Creaţie şi analiză"). Adversar al impresionismului, a practicat o critică explicativă şi psihologizantă („Scriitori şi curente", „Studii literare"). Roman de analiză psihologică („Adela"), aforisme („Privind viaţa"). M. de onoare post-mortem al Acad. (1948). IBRIC (< tc.) s. n. 1. Vas metalic de menaj, cilindric sau tronconic, cu cioc şi coadă lungă, care serveşte îndeosebi la fierberea cafelei şi a ceaiului. 2. Vas de metal sau de pământ de forma urciorului, uneori ornamentat, în care se păstrează apa. IBRIŞIN (< tc.) s. n. Fir de aţă albă sau colorată, răsucită, din bumbac sau din mătase, folosit la cusut, la împletit şi la brodat. IBSEN [jbsenj, Henrik (1828-1906), dramaturg norvegian. După o adolescenţă marcată de destrămarea familiei, a lucrat ca regizor la teatrul din Bergen. Obţinând o bursă de studii în Germania, a fost influenţat de Kierke-gaard. Piese de formulă romantică („Războinicii lui Helgeland", „Pretendenţii la coroană"), poeme dramatice de inspiraţie istorică şi legendară, cu implicaţii simbolice şi protestatare („Brand", „Peer Gynt"). Sub impulsul ideilor antiromantice ale lui G. Brandes, se orientează spre drama 153 ICHIYANAGI Ibuse Masuji socială („Stâlpii societăţii", „Nora sau O casă cu păpuşi“, „Strigoii", „Un duşman al poporului") şi apoi spre investigaţia precumpănitor psihologică, spre drama simbolică, de idei, în care se regăseşte ceva din spiritul tragic antic („Raţa sălbatică", „Rosmersholm", „Femeia mării", „Hedda Gabler", „Constructorul Solness", „Când noi, morţii, vom învia"). A inaugurat în literatura universală teatrul de idei; creaţia lui I. se impune prin adâncimea viziunii, simplitatea intrigii, gravitatea temei, acuitatea conflictului, vigoarea dialogului şi pasiunile personajelor. IBUSE Masuji (1898-1993), scriitor japonez. Romane în care investighează, cu ironie şi vehemenţă, declinul societăţii contemporane şi, îmbinând umorul cu pateticul, creionează în linii ferme personaje din cele mai diverse medii („Salamandra uriaşă", „Ploaia neagră", „Usaburo naufragiatul"). IBYKOS din Rhegion (sec. 6 î.Hr.), poet liric grec. Poeme eroice corale şi ode erotice. Potrivit legendei, a fost ucis de tâlhari tocmai când trecea pe cer un stol de cocori, pe care poetul i-a luat drept martori; de aici expresia „cocorii lui Ibykos". IC (< magh.) s. n. 1. Pană de despicat lemne. 2. Pană de lemn cu aju- torul căreia se calează cuţitul rindelei, în deschiderea pentru talaş. 3. Piesă de lemn care reglează piatra mobilă a morii sau a râşniţei. ICA, oraş în SV Peru-ului, pe râul omonim, la SE de Lima; 161,4 mii loc. (1993), Centru agricol (bumbac, trestie de zahăr, vin) şi de creştere a animalelor. Universitate. Fundat în 1563. ICAR (ICAROS) (în mitologia greacă), fiul arhitectului legendar Dedal, închis de regele Minos în Labirint, împreună cu tatăl său, a reuşit să fugă cu ajutorul unor aripi făcute din pene lipite cu ceară. Ignorând sfaturile tatălui său, s-a apropiat prea mult de Soare, ceara aripilor s-a topit, iar el s-a prăbuşit în mare în apropierea ins. Icaria. Mitul lui I. este un simbol al aspiraţiei umane spre înalt. ICARIA v. IKARlA. ICARUS, asteroid foarte mic (diametru de c. 1,6 km), care se poate apropia de Pământ până la c. 6 mii. km; descoperit (1949) de astronomul american W. Baade. ICAZA CORONEL, Jorge (1906-1978), scriitor ecuadorian. Proză relevând dramatismul vieţii populaţiei băştinaşe („Lutul muntelui", „Metişii", trilogia „Prizonierii"). I.C.B.M. (/ntercontinental Sallistic Mssile) [intarkontinental balistik misii], rachetă balistică intercontinentală ce poate ajunge până la distanţa de 6 500 km. I. C. BRĂTIANU, com. în jud. Tul-cea, pe malul dr. al Dunării şi pe ţărmul de NV al lacului Jirlău; 1 165 loc. (1998). Loc de trecere cu bacul. Până la 20 mai 1996, satul şi com. I.C. Bră-tianu s-au numit 23 August Icar şi Dedal Ichikawa Kon IQEL [itjel], oraş în S Turciei asiatice, port la M. Mediterană, la 64 km SV de Adana; 422,4 mii loc. (1990). Rafinărie de petrol. Montaj de automobile. Ind. chimică, textilă şi alim. Export de min., fructe, cereale şi cherestea. Vechiul nume: Mersin. ICHALKARANJI [ikhelkarandjij, oraş în SV Indiei (Mahărăshtra), la E de Kolhăpur; 214,8 mii loc. (1991). Expl. de bauxită. Produse alim. (zahăr, ulei ş.a.). ICHIHARA [it/iharaj, oraş în Japonia (Honshu), port în E G. Tokyo; 276,2 mii loc. (1995). Termocentrală. Complex petrochimic. Ind. siderurgică şi chimică. Şantiere navale. Produse refractare. Pescuit. Oraş format în 1962 prin unirea oraşelor I., Goi, Sanwa, Anegasaki. ICHIKAWA [it/ikaua], oraş în Japonia (Honshu), suburbie industrială la E de Tokyo; 428,4 mii loc. (1995). Metalurgie. Ind. mijloacelor de transport şi textilă (lână); produse farmaceutice şi alim. ICHIKAWA [it/ikaua] Kon (n. 1915), cineast japonez. Filme de mare diversitate (melodrame, comedii satirice), caracterizate prin ambiguitate psihologică, rafinament estetic şi stilizare plastică („Harpa birmană", „Obsesie stranie", „Pribegii", „Cei 47 de romini"). ICHINOMIYA [it/inomia], oraş în Japonia (Honshu), în NV conurbaţiei Nagoya; 267,2 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Ind. chimică şi textilă (bumbac şi lână). Maşini textile. Temple şintoiste (sec. 7). ICHIYANAGI [it/ijanagi], Toshi (n. 1933), pianist şi compozitor japonez. Elev al lui J. Cage. Principalul reprezentant al avangardei muzicale nipone. Limbaj de sinteză a tendinţelor nord-americane şi europene cu elemente japoneze (simfonii şi concerte, iCHOR 154 în care recurge şi la instrumente naţionale tradiţionale). ICHOR s. n. (GEOL.) Topitură granitică, derivată dintr-o magmă acidă, capabilă de granitizarea rocilor înconjurătoare. ICHTYS (gr. ihtys „peşte"), acrostih al cuvintelor greceşti lisous Christos Theou ylios Soter („lisus Hristos Fiul Domnului Mântuitor"); simbol al lui Hristos în primele temple ale creştinătăţii, peştele era reprezentat în catacombe şi pe sarcofagele antice creştine. |CI (ICEA) (lat. hic-ce) adv. (Pop.) Aici. gr. eikon „chip", „imagine") s. f. 1. Termen generic pentru orice imagine creştină sacră (repre-zentându-l pe lisus Hristos, pe Maica Domnului, un sfânt sau scene cu teme religioase), realizată în diferite tehnici, folosită ca obiect de cult. Cultul I. a apărut în sec. 2 (cele mai vechi i. păstrate datează din sec. 5-6) şi s-a răspândit în Bizanţ, Abisinia, Rusia, Pen. Balcanică, România ş.a. Tipică pentru stilul i. bizantine este imaginea codificată, hieratică şi fără expresie psihologică, iar, din punct de vedere tehnic, pictura pe lemn încadrată, uneori, în ferecătură de aur sau de argint. I. mai există şi în alte religii (lamaism). Iconostas ^ I. pe sticlă = tip de I. de factură populară, apărută în sec. 18 în centrul Europei. Răspândită cu precădere în Transilvania, unde există vechi centre cu o activitate artistică remarcabilă (Nicula, Laz, Sâmbăta, Făgăraş, Şcheii Braşovului). ♦ P. ext. (înv.) Tablou, desen, ilustraţie. 2. Fig. Imagine, chip. ICONAR (< icoană) s. m. 1. Meşter de icoane. 2. (Rar) Persoană care vinde icoane. 3. Membru al unui grup literar din Bucovina format în anii *30, de Mircea Streinu. A editat revista „Iconar" (1935-1937). ICONIUM, numele antic al oraşului Konya. ICONOCLASM (< fr. {i}) s. n. 1. (în sec. 8-9, în Imp. Bizantin) Curent religios apărut sub influenţa islamului, dar şi a iudaismului, care interzicea reprezentarea lui Hristos şi a sfinţilor în icoane sau fresce şi adorarea lor, sub motiv că în acest fel se revenea la forme de idolatrie. I. a fost îmbrăţişat de unii împăraţi bizantini (criza s-a declanşat în timpul lui Leon III Isau-rianul), care i-au persecutat pe partizanii cultului icoanelor (iconoduli). Cultul icoanelor a fost definitiv restabilit în 843. 2. (în 1566, în Ţările de Jos) Mişcare populară protestantă împotriva unor ritualuri ale Bisericii catolice; a marcat începutul Revoluţiei din Ţările de Jos. ICONOCLAST, -Ă (< fr. {i}; fe} gr. eikon „imagine, tablou" + klao „a sfărâma") s. m. şi f. Adversar al cultului icoanelor, partizan al iconoclasmului; fig. persoană care refuză recunoaşterea autorităţii, îndeobşte consacrate, a unei valori, concepţii, personalităţi. ICONODUL, -Ă (< fr. {i>; is} gr. eikon „imagine, tablou" + duios „sclav") s. m. şi f. Adept al cultului icoanelor; fig. persoană care acceptă, adoptă integral, fără spirit critic, autoritatea unei valori consacrate. ICONOGRAFIE (< fr., gr.) s. f. 1. Disciplină care se ocupă cu studiul operelor realizate în arta plastică (subiectul, izvorul, semnificaţia operelor). 2. Ansamblul imaginilor legate de o anumită temă (ex. i. Antichităţii gre-co-romane), de o perioadă (ex. i. Revoluţiei Franceze), de o problemă (ex. i. Războiului de Independenţă), de o localitate (i. Braşovului), de o persoană (i. lui Eminescu) etc. ICONOLATRIE (< fr.; {s} gr. eikon „imagine, tablou" + latreia „adoraţie") s. f. Adoraţie a imaginilor sacre. ICONOLOGjE (< fr.; {s} gr. eikon „imagine, tablou" + logos „studiu") s. f. 1. Ştiinţă care are ca scop interpretarea simbolurilor, figurilor alegorice, a emblemelor etc. ♦ Disciplină care studiază atributele proprii diferitelor personaje din mitologia greco-romană, creştină etc. (ex. tridentul, ca atribut al lui Neptun), a căror cunoaştere permite artiştilor să reprezinte personajele respective. 2. Disciplină care se ocupă cu descifrarea şi interpretarea semnificaţiei imaginii, abordată din mai multe unghiuri de vedere (istoric, religios, general, cultural, politic etc.). Termenul a fost folosit pentru prima dată de Ce-sare Ripa (1593). 3. Ramură a literaturii comparate care urmăreşte raportul reciproc dintre textul literar şi imaginea vizuală. ICONOMETRU (< fr. {i>; {s> gr. eikon „imagine" + metron „măsură") s. n. (FIZ.) Vizor utilizat pentru a observa corectitudinea încadrării imaginii unui obiect care urmează să fie fotografiat. ICONOSCQP (< fr. {i>; {s} gr. eikon „imagine" + skopeo „a examina") s. n. Tub electronic utilizat,în televiziune ca traductor imagine-curent, care produce la ieşire un şir de impulsuri de amplitudine proporţională cu iluminarea, ce se succed în ordinea explorării imaginii; prototipul i. a fost inventat şi realizat în 1931 de V.K. Zworykin. ICONOSTAS (< sl.) s. n. Element arhitectonic şi ornamental, de zid sau de lemn, care desparte, în bisericile 155 IDEALISM creştine ortodoxe, naosul de absida altarului. Este împărţit în mai multe registre iconografice (consacrate vieţii lui lisus Hristos, Maicii Domnului, apostolilor şi anumitor sfinţi) separate prin frize decorative, sculptate în relief sau modelate în stuc. în România, cele mai vechi i. de lemn se păstrează în Moldova (sec. 16). ♦ (Impr.) Catapeteasmă, tâmplă2. ICONOSTROF ({s> fr. {i}; {s} gr. eikon „imagine" + strophe „întoarcere") s. n. Instrument optic cu ajutorul căruia se obţin imagini răsturnate ale obiectelor; este folosit de gravori pentru copierea modelelor. ICONOTjP (< gr. eikon „imagine" + typos „tip, model") s. n. Reprezentare, prin desen sau fotografie, a tipului unei specii. ICOSAEDRU (< fr. gr. eikosi „20“ + hedra „faţă") s. n. Poliedru mărginit de douăzeci de feţe plane. ^ /. regulat = poliedru mărginit de douăzeci de triunghiuri echilaterale egale. 1COSITETRAEDRU (< fr. (i>; (s> g& eikosi tetra- „24" + hedra „faţă") s. n. Poliedru cu douăzeci şi patru de feţe plane. ICOTI.P ({s} gr. eikos „a fi ca" + typos „tip, model") s. n. Specimen reprezentativ utilizat pentru identificarea unei specii. ICRE (< sl.) s. f. pl. Denumire generică dată ovulelor de peşte. La majoritatea speciilor, fecundarea i. este externă. Ele sunt depuse de femele în apă şi apoi fecundate de lapţii eliberaţi de masculi. I. au o mare valoare nutritivă. ^ I. negre = icre de culoare ce-nuşie-închis sau neagră, produse de morun, cegă, nisetru, păstrugă etc.; caviar. I. de Manciuria = icre de culoare roşie-portocalie, produse de keta şi de alte salmonide din mările Extremului Orient. ICTER (< ngr.) s. n. Sindrom caracterizat prin coloraţia galbenă a pielii şi a mucoaselor, provocată de impregnarea acestora cu pigmenţi biliari; (pop.) gălbinare. I. poate fi mecanic (obstacol pe căile biliare), hepatic (alterarea celulelor hepatice) sau he-molitic (hemoliză intensă), frecvent la nou-născuţi. ICTINOS (sec. 5 Î.Hr.), arhitect grec. A construit, împreună cu Cali-crate, sub îndrumarea lui Fidias, Parte-nonul de pe Acropola din Atena. Este autorul planurilor Telesterionului din Eleusis şi ale templului lui Apolo Epicurios din Bassae. A reclădit şi mărit, alături de Coroebus, Metagenes şi Xenodes, templul lui Demeter şi Persefona din Eleusis. iCTUS (< fr., lat.) s. n. 1. (LIT.) (In versificaţia antică) Marcare a unei părţi dintr-o măsură metrică prin intensificarea pronunţării. 2. (MED.) Stare patologică, manifestată brusc şi intens, însoţită de căderea corpului; şoc (2). ^ I. apoplectic = apoplexie. I. epileptic = criză epileptică, manifestată de obicei prin pierderea bruscă a cunoştinţei şi prin convulsii. ICUŞEŞTI, com. în jud. Neamţ, pe valea Şiretului; 4 316 loc. (1998). IDA 1. (DHI 6ROS sau PSILORf-TIS, cel mai înalt vârf din ins. Creta (2 456 m), situat în centrul acesteia; alcătuit din calcare. Potrivit mitologiei greceşti, numele muntelui ar proveni de la acela al fiicei regelui Melisseo al Cretei, care, împreună cu sora sa Adrasteia, au fost doicile lui Zeus. 2. Culme muntoasă în NV Asiei Mici (Turcia), care străjuieşte ţărmul de N al G. Edremit, situată la c. 75 km SE de antica cetate Troia. Alt. max.: 1 767 m. Cunoscută şi sub numele Kazdagi. Conform legendei, de pe această culme a fost răpit Ganimede de către Zeus şi dus în Olimp. IDAHO [aidehou], stat în NV S.U.A.; 216,4 mii km2; 1,2 mii. loc. (1996). Centrul ad-tiv: Boise. Expl. forestiere, de fosfaţi, de min. de plumb, argint, zinc, cinabru, vanadiu, wolfram etc. Produse metalurgice, chimice şi alim.; prelucr. lemnului. Cereale, cartofi, sfeclă de zahăr; creşterea ovinelor şi bovinelor. Zonă turistică. IDE (< fr., lat.) s. f. pl. (în calendarul roman) A cincisprezecea zi a lunilor martie, mai, iulie şi octombrie şi a treisprezecea zi a celorlalte luni. IDEAL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. I. Adj. 1. Care atinge perfecţiunea; perfect (1,1), desăvârşit (1). 2. (FILOZ.) Care este de domeniul ideilor, al conştiinţei, care există numai în gândire. 3. Caracter al cunoaşterii realităţii definit în raport cu materialitatea acesteia; imaterial, spiritual. 4. însuşire a obiectelor abstracte, produse ale idealizării (3). II. (FILOZ.) S. n. 1. Imagine subiectivă. 2. Model, normă, ţel suprem spre care se îndreaptă în mod conştient şi metodic activitatea creatoare umană şi care determină felul şi caracterul comportamentului indivizilor sau al grupurilor sociale; reprezentare a acestui ţel (ex. i. social, i. etic, i. estetic). 3. (MAT.) Mulţime de elemente ale unui inel pentru care atât diferenţa dintre două elemente, cât şi produsul dintre un element al inelului şi un element al ei sunt tot elemente ale mulţimii. <0* I. principal = i. generat de un singur element. IDEALISM (< fr. (i>) s. n. 1. Atitudine exprimată prin urmărirea dezinteresată a unui ideal social, moral, estetic etc. 2. (FILOZ.) Concepţie potrivit căreia doar spiritul are existenţă reală; domeniile naturii şi experienţei sunt descrise ca reprezentări ale spiritului. I. este opus materialismului şi naturalismului. I. apare pentru prima oară la Platon, pentru care numai „ideile" sau „formele" constituie obiectul cunoaşterii şi au existenţă adevărată, în epoca modernă, Berkeley elaborea- IDEALIST 156 ză un /'. imaterialist, conform căruia lumea constă în spiritul infinit al lui Dumnezeu, spiritele finite şi obiectele fizice fiind simple colecţii de idei. Kant opune I. de până la el, caracterizat ca „dogmatic", un /'. transcendental sau critic, arătând că obiectele exterioare nu se reduc la idei decât din perspectiva subiectului care poate percepe fenomenul. Fichte, Schelling şi Hegel au modificat apoi filozofia kantiană în sensul unui /. metafizic, susţinând că întreaga realitate este o creaţie a spiritului. Hegel propune un /. absolut (numit astfel spre a-l deosebi de i. subiectiv al lui Fichte şi de i. obiectiv al lui Schelling). 3. (ESTETICĂ) (în opoziţie cu realismul) Doctrină care propune ca scop al artei şi literaturii exprimarea unei realităţi concepute ca frumoasă, exemplară sau ideală. IDEALIST, -A (< fr. ) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine idealismului (2), referitor la idealism. ♦ (Substantivat) Adept al idealismului (2). 2. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care se preocupă (exclusiv) de aspectul ideal al lucrurilor; fam. (om) lipsit de simţul realităţii, de spirit practic. IDEALITATE (< fr.) s. f. însuşirea a tot ce este ideal (I, 1). IDEALIZA (< fr.) vb. I. tranz. A atribui calităţi excepţionale unui lucru sau unei fiinţe, a exagera (ceva) în bine. IDEALIZARE (< idealiza) s. f. 1. înfrumuseţare imaginară, acţiunea de a atribui însuşiri deosebite unei fiinţe sau unui lucru. 2. (în estetică şi în artă) Transfigurare, în cadrul operei de artă, a realităţii în vederea realizării unui ideal estetic. 3. (în epistemologie) Formă a abstractizării prin care se construiesc mintal obiecte ideale (modele); prezentând, într-o formă pură, absolută, deci schematizat, simplificat, însuşirea care urmează să fie studiată (ex. „corpul negru", gazul ideal în fizică, punctul material în mecanică etc,). IDEATIC, -Ă (< ideaţie) adj. Referitor la idei, de idei. IDEATIE (< fr.) s. f. (PSIH.) Capacitate a creierului uman de formare şi de înlănţuiri a ideilor. Tulburări de i. se manifestă în unele stări patologice (ex. în delir). IDECIU DE JOS, com. în jud. Mureş, pe râul Mureş; 2 054 loc. (1998). Ape minerale clorosodice. în satul Ide-ciu de Jos, menţionat documentar în 1319, se află un castel din sec. 16, în stilul Renaşterii. IDEE (< fr., lat.) s. f. 1. Reprezentare abstractă, elaborată de gândire, a unei fiinţe, a unui raport, a unui obiect. 2. (FILOZ.) Termen generic pentru diferite forme ale cunoaşterii logice; noţiune, concept; părere (1), gând (1), judecată (1). ♦ Principiu, teză fundamentală, concepţie, gândire, fel de a vedea; orice produs ideal al gândirii. ♦ (La Platon) Esenţă supra-sensibilă, de sine stătătoare, atemporală, prototip al lucrurilor individuale, care sunt copiile ei palide. ♦ (La Hegel) Entitate metafizică, subiectul autodezvoltării. ♦ Teoria ideilor înnăscute = concepţie potrivit căreia în conştiinţa omului există, de la naştere, independent de experienţă, anumite idei (Deşcartes). Se mai numeşte ineism. <0* Expr. A avea idee = a avea cunoştinţe (sumare), a fi informat (despre ceva). ♦ Intenţie, plan, proiect. 3. I. fixă = imagine, gând, care revine mereu în mintea unei persoane; idee obsesivă (delirantă). /. prevalentă = judecată eronată care porneşte de la o realitate şi ocupă o poziţie exagerată în conştiinţa individului datorită coloraturii intens afective; nu schimbă, în esenţă, concepţia individului despre lumea înconjurătoare. ♦ Obsesie, grijă, panică. 4. /. forţă = idee principală, care constituie baza unui raţionament, germenele unei acţiuni. 5. (Adverbial) Puţin, un pic, niţel. O idee mai repede. IDEL, Moshe (n. 1947, Târgu- Neamţ), erudit evreu originar din România. Prof. univ. la Ierusalim. Lucrări ce avansează o nouă interpretare a Cabalei, pe care o studiază din perspectiva misticismului ebraic („Experienţa mistică la Abraham Abulafia", „Cabala. Noi perspective", „Mesianism şi mistică", „Golem"). IDELSOHN [idlzo:n], Abraham Zvi (1882-1938), compozitor şi muzicolog evreu. Unul dintre cei mai importanţi etnomuzicologi ai muzicii ebraice. Culegeri şi lucrări fundamentale de muzică ebraică („Tezaur de melodii ebra-ice-orientale"). IDEM (cuv. lat.) adv. Acelaşi, la fel, tot aşa. Se foloseşte în lucrări ştiinţifice, acte administrative şi indicaţii bibliografice pentru evitarea repetării unor nume, date, titluri, citate. Se prescurtează: id.. IDEMPOTENTĂ (te) lat. idem „ace-laşi" + potentia „putere") s. f. (MAT.) Proprietate a elementelor unei mulţimi înzestrate cu o operaţie binară, astfel ca prin compunere cu ele însele să rămână neschimbate (ex. reuniunea şi intersecţia mulţimilor sunt idempotente). IDENTIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Exact, la fel, perfect asemănător (cu cineva sau cu ceva); întocmai, aidoma. <0* (MAT.) Funcţie i. = funcţie definită pe o mulţime cu valori în aceeaşi mulţime, care asociază oricărui element al mulţimii acelaşi element; f (x) = x. IDENTIFICA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A constata identitatea unei persoane sau a unui lucru; a recunoaşte (1). 2. (MAT.) A stabili identitatea dintre două sau mai multe mărimi, a le considera identice. ♦ Refl. A se simţi, a deveni acelaşi cu..., a gândi, a acţiona în acelaşi fel cu altcineva. IDENTIFICARE (< identifica) s. f. 1. (DR.) Ansamblu de mijloace şi metode folosite de organele judiciare pentru stabilirea identităţii unei persoane pe baza trăsăturilor şi particularităţilor acesteia. 2. (MILIT.) Operaţiune constând în determinarea naturii unui element care a fost detectat. 3. (PSIH.) Activitate a unui subiect care stabileşte o asemănare a unei informaţii recente cu o informaţie precedentă. I. este baza percepţiei. IDENTITATE (< fr., lat.) s. f. 1. (FILOZ.) /. personală (numerică), stare a unui obiect, desemnat prin două nume diferite, de a fi ceea ce este, în acelaşi moment al timpului şi în acelaşi loc din spaţiu. 2. (FILOZ.) I. calitativă (specifică), caracter comun pentru două obiecte de gândire, distincte în timp sau în spaţiu, care prezintă însă aceleaşi calităţi. 3. (LOG.) Principiul identităţii = principiu fundamental al gândirii, care impune ca formele logice să păstreze unul şi acelaşi sens în decursul aceleiaşi operaţii; simbolul lui este: A = A. ♦ Asemănare, similitudine perfectă. 4. Datele prin care se identifică o persoană. 5. (MAT.) Egalitate între două expresii algebrice care au aceeaşi valoare numerică pentru orice sistem de valori date literelor. Cele două expresii sunt legate prin semnul „=“; de ex. (a + b)2 * a2 + 2ab + b2. 6. (GENET.) Prezenţa la urmaşi a aceloraşi seturi de gene (de ex. la gemenii monozigoţi). IDEO- (< fr.; {s} gr. idea „idee") Element de compunere cu sensul „care se referă la idei, la noţiuni", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective. IDEOGENIE (< fr.; {s> ideo- + gr. gennao „a produce") s. f. (Rar) Formare a ideilor. 157 IDIŞ IDEOGRAFIE (< fr. (i>; {s> ideo- + gr, graphe „scriere'1) s. f. Scriere cu ideograme; sistem de notare a ideilor prin semne care reprezintă obiectele. IDEOGRAMA (< fr. (i>; {s> ideo- + gr. gramma „literă, semn“) s. f. Semn grafic folosit în scrierile hieroglifice egipteană şi chineză pentru a nota o idee sau un cuvânt. Pot fi figurative şi simbolice. IDEOLOG, -A (< fr. {s}) s. m. şi f. 1. Persoană care formulează, apără şi reprezintă ideologia unui grup social, a unui regim politic, a unui curent etc,; creator, exponent, teoretician al unei ideologii. 2. (La pl.) Filozofi iluminişti francezi de la sfârşitul sec. 18 şi începutul sec. 19 (Condorcet, Cabanis, Destutt de Tracy, Volney ş.a.) care explicau originea ideilor de pe poziţii senzualiste; cei mai mulţi dintre ei au fost adversari ai regimului napoleonian. IDEOLOGIE (< fr. (i>; {s} ideo- + gr. logos „studiu") s. f. Termen creat de Destutt de Tracy pentru a desemna studiul ideilor, denumit până atunci „psihologie". După o perioadă de timp, cuvântul a revenit în uz — o dată cu publicarea postumă (1927) a „Ideologiei germane" (a lui K. Marx şi Fr. Engels) şi cu apariţia (în 1929) a lucrării „Ideologie şi utopie" de K. Mannheim. fn prezent, i. reprezintă un sistem de idei, opinii sau dogme pe care un individ, un grup social, un regim politic sau un partid le foloseşte pentru justificarea acţiunHor destinate să satisfacă aspiraţii şi interese practice, politice sau culturale, dar fără o preocupare deosebită privind raţionalitatea şi obiectivitatea lor. în general, o i. comportă afectivitate, vizionarism, pragmatism, conţinând exagerări şi denaturări ale realităţii. ♦(în sens peiorativ) Sistem de gândire rupt de practică. IDFU v. Edfu. fDHI 6ROS v. Ida (1). IDILĂ (< fr.) s. f. 1. Specie a liricii pastorale care zugrăveşte în tonalităţi optimiste sau idealizante viaţa şi dragostea în cadrul rustic. Au scris i. Teocrit, Vergiîiu, Ausonius, Ronsard, Gessner, Bolintineanu, Coşbuc. 2. Dragoste curată, naivă, tinerească. IDILIC, -A (< fr.; {s} gr. eidillion „idilă") adj. De idilă, ca în idilă; (despre natură) câmpenesc (2), rustic; (despre sentimente) simplu, naiv; pastoral (1), bucolic (1). ♦ (Despre modul de prezentare a realităţii în literatură, opere de artă etc.) Caracterizat prin tendinţa de idealizare a vieţii simple, naturale a oamenilor. IDILISM (< idilă) s. n. 1. Caracter rustic-idealizant al unei opere literare sau al unei literaturi. 2. Caracter romanţios, sentimental al unei opere de artă. 3. Preferinţă pentru elemente idilice. IDILIZA (< idilă) vb. I tranz. A reda un fapt de viaţă în aşa fel încât să pară mai frumos sau mai bun decât este în realitate, a prezenta (ceva) în mod idilic. IDIO- ({s} gr. idios „propriu, particular") Element de compunere cu sensul „propriu, particular, specific"; serveşte la formarea de substantive şi adjective. IDIOCRAZ s. n. (MINERAL.) Mineral întâlnit frecvent în skarne (roci metaso-matice de contact) şi mai rar în ser-pentinite. Este un silicat hidratat de aluminiu, calciu, fier, magneziu, iar în unele varietăţi mai apar titan, beriliu, fluor. Cristalizează tetragonal în piramide scurte. Varietăţile transparente de i., cunoscute şi sub numele de vezu-vian, sunt folosite ca material de colecţie, iar cele verzi şi galben-brune se fasonează ca pietre pentru bijuterii. IDIOCROMATISM (< fr. {i}; {s} idio-+ gr. khroma „culoare") s. n. Proprietate a unor minerale de a avea o anumită culoare caracteristică. Este determinată de ionii cromofori din componenţa lor (de ex. roşii — cinabru, rubin; verzi — malachit, smarald etc.). IDIOGRAMĂ (< fr., engl.; {s} idio- + gr. gramma „desen") 1. (BIOL.) Reprezentarea grafică a fiecărui cromozom dintr-un cariotip; cariogramă. 2. (GEOGR.) Reprezentarea grafică a variaţiei lăţimii unui bazin hidrografic în funcţie de lungimea râului. IDIOLECT (< engl.) s. n. Totalitatea particularităţilor lingvistice specifice unui vorbitor. IDIOM (< fr., lat.) s. n. Termen generic pentru a desemna orice tip de varietate lingvistică (limbă, dialect, grai). IDIOMATIC, -A (< fr. ) adj. Care aparţine unui idiom, caracteristic unui idiom. ♦ Expresie i. = expresie care nu poate fi tradusă cuvânt cu cuvânt. IDIOMORF, -A (< fr. ffl; fe> idio- + morphe „formă") adj. 1. (Despre minerale) Care prezintă forme cristalografie specifice. 2. (GENET.; despre un caracter) Condiţionat de gene cu frecvenţă mică. IDIOMORFISM (< idiomorf) s. n. Proprietate a unui mineral de a cristaliza în forma sa proprie, ideală, şi de a prezenta aspect de cristale definite prin feţe cristalografice, încadrate într-un anumit sistem cristalografie (de ex. pirită, cuarţ). I. este condiţionat de structura internă, de compoziţia chimică a mineralului şi de locul în care se produce cristalizarea. IDIOPATIE (< fr. (i>; {s> idio- + gr. pathos „suferinţă") s. f. Denumire generică dată fenomenelor normale sau patologice datorate unor cauze necunoscute. IDIOPLASMĂ (< fr.) s. f. Plasmă germinală (cu referire la materialul genetic din celulele germinale — gameţi). IDIOSINCRASIE (< fr. {i>; {s} idio- + gr. synkrasis „constituţie") s. f. Reacţie proprie fiecărui individ, caracterizată prin sensibilitate sau intoleranţă la unele medicamente, alimente, mirosuri etc. IDIOT, -OATÂ {< fr„ lat.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de idioţie; tâmpit, cretin. IDIOTIP (< engl.; {s} idio- + gr. typos ,,tip“) s. n. Materialul genetic dintr-o celulă. IDIOTISM (< fr., lat.) s. n. Expresie sau construcţie specifică unei limbi, care nu poate fi tradusă cuvânt tu cuvânt în altă limbă. IDIOŢENIE (< idiot) s. f. 1. (Fam.) Lipsă totală de inteligenţă; p. ext. atitudine, faptă, vorbă prostească; tâmpenie (1), neghiobie, nerozie. 2. (Rar) idioţie. IDIOŢjE (< fr.) s. f. Stare de maxim deficit congenital al dezvoltării mintale, în care individul nu-şi poate însuşi vorbirea şi deprinderile elementare, nivelul intelectual neatingându-l pe cel al unui copil normal de 2 ani. De cele mai multe ori, diformităţile fizice ce însoţesc i. sunt generate de malformaţii genetice sau de unele boli apărute în timpul sarcinii. Din cauza rezistenţei scăzute a organismului, durata de viaţă este mică. ♦ (Fam.) Neghiobie, prostie, tâmpenie. IDIŞ (< germ., fr.) s. n. Limbă in-do-europeană din ramura germanică de vest. Distinctă de germană, este rezultatul fuziunii unor elemente diferite (germane, ebraice, slave), având şi trăsături proprii; considerată de unii limbă mixtă; socotită corespondentul germanic al iudeospaniolei. Foloseşte scrierea ebraică, de la dreapta la stânga. Vorbită ca limbă maternă de IDO 158 Idoli (1) c. 1 mii. de oameni, fn prezent, există tendinţa de limitare a utilizării ei în interiorul comunităţii. (DO (< fr. {i}; {s} esperanto ido ,,fin“) s. n. Limbă artificială creată prin simplificarea limbii esperanto. IDOL (< sl.; gr. eidolon „chip, imagine") s. m. 1. (REL.) Reprezentare concretă, materială (chip, figură, statuie) a unor puteri supranaturale, legate de existenţa unor credinţe animiste şi fetişiste, constituind obiect de adoraţie sau de magie. ♦ Fig. Fiinţă sau lucru care reprezintă obiectul unui cult sau âl unei mari iubiri. 2. (La pl., ia Fr. Bacon) Idei false, iluzii, erori şi prejudecăţi cu caracter foarte general, pe care le împarte în patru categorii: i. tribului (cauza lor fiind subiectivitatea perceperii de către oameni a lucrurilor), i. cavernei (decurgând din particularităţile individuale şi din starea de spirit), i. forului (avându-şi originea în folosirea incorectă a cuvintelor, în imprecizia şi echivocul sensurilor ce li se atribuie), i. teatrului (diferite concepţii, filozofii etc. false). IDOLATRIE (< fr.; {s} gr. eidolon „chip, imagine" + latreia „adorare") s. f. Adorare a idolilor. ♦ Fig. Adoraţie; iubire exagerată. IDOLATRIZA (< idolatru, după fr. idolâtrer) vb. I tranz. A adora, a slăvi, a venera (ca pe un idol); a diviniza. IDOLATRU, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care se închină la idoli. ♦ Fig. (Persoană) care iubeşte pe cineva sau ceva cu pasiune, exagerat, peste măsură. IDOMENEU (în mitologia greacă), rege al Cretei. Unul dintre eroii Războiului troian. întrucât, în timpul unei furtuni pe mare, îi făgăduise lui Poseidon că, dacă va fi salvat, îi va jertfi prima persoană care îi va ieşi în cale, la întoarcerea acasă a fost nevoit să-şi sacrifice propriul fiu. Ca urmare a acestei fapte, Creta a fost lovită de o molimă, iar I. izgonit. IDONEI.SM (< fr. {i}; {s} lat. idoneus „apt", „capabil de“) s. n. (FILOZ.) Termen introdus de F. Gonseth pentru definirea poziţiei sale, potrivit căreia, în epistemologie, principiile trebuie astfel alese încât ştiinţa să rămână mereu deschisă experienţei, revizuirilor. IDRIS i, imam (788-791), întemeietorul dinastiei Idrisizilor. A construit oraşul Fes. Aparţinea unei familii de şerifi (descendenţi din Profetul Ma-homed) care, spre a scăpa de urgia Abbasizilor, s-a refugiat în Maghreb, unde a fost recunoscut imam de numeroase triburi berbere din regiunea antică Volubilis. IDRIS (Sayyid Muhammad ~ as-Sanusi) (1890-1983), rege al Libiei (1951-1969). Detronat în urma unei lovituri de stat militare, s-a refugiat în Egipt. A murit în exil. IDRIS, Yusuf (1927-1991), scriitor egiptean. Medic. Numeroase povestiri (c. 800). Romane („Eroii“, „Doamna albă“) şi piese de teatru („Regele de aţă“, „Momentul critic"), cu pronunţată tentă socială, scrise într-un căutat limbaj simplu. IDRISI (EDRISI) (Abu ‘Abd Allăh Muhammad ibn Muhammad ibn Abd-Allăh ibn Idris al-Hammudi al-Hasanî al-IdrTsT) (c. 1100-c. 1165), geograf şi cartograf arab. Originar din Maroc. A călătorit în Spania, Maghreb şi în Asia Mică şi s-a stabilit apoi la curtea regelui Roger II al Siciliei (c. 1145). A întocmit un planiglob (planisferă) şi o descriere geografică, cunoscută şi sub numele de „Cartea lui Roger", însoţită de 70 de hărţi, în care apar şi unele ştiri referitoare la Dobrogea şi la oraşul Vicina. IDRISIZI, dinastie arabă (788-974) fondată în N Africii (teritoriul actual al Marocului şi NV Algeriei) de Către imamul Idris I şi desprinsă din Califatul Abbasid. Capitala s-a aflat iniţial la Oulila (anticul Volubilis), apoi, din 808, la Fes. IDRUS (1921-1979), scriitor indonezian. Stilul său simplu, limbajul crud, tematica actuală şi realistă au reprezentat începutul unei modalităţi de scriere în literatura indoneziană (comedia „Familia Surono", romanele „fn străfundurile inimii omeneşti", „Prinţesa Penelopa"). Cărţi de călătorie; traduceri. IE (lat. [vestis] Unea) s. f. 1. (în portul popular românesc) Cămaşă fe-meiască fără poale, ornamentată pe mâneci, piept şi la gât, cunoscută sub acest nume mai ales în sudul ţării; este confecţionată din pânză albă de bumbac, in sau borangic. 2. (ZOOL.) Pliu al pielii aflat în partea inferioară a inserţiei membrelor posterioare pe trunchi. IED (lat. haedus) s. m. Puiul mascul al caprei sau al căprioarei. IEDERA, com. în jud. Dâmboviţa, pe Cricovu Dulce; 3 943 loc. (1998). Reşed. com. este satul Iedera de Jos, Pomicultură. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1864) şi Sf. Voievozi (1890), în satele Colibaşi şi Iedera de Jos. IEDERĂ (lat. hedera) s. f. Plantă agăţătoare dioică cu frunze persistente, verzi, strălucitoare şi cu flori mici, al-be-verzui, cultivată frecvent în scop decorativ (Hedera helix). -O I. albă = plantă cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pieloase, sempervirescente şi cu flori galbene-verzui, plăcut mirositoare, aglomerate într-un capitul (Daph-ne blagayana)', creşte sporadic în regiunea de munte şi este ocrotită prin lege. IEFTIN, -Ă (< ngr.) adj. (Şi adverbial) 1. Care are preţul (relativ) scăzut, care costă puţin. 2. Fig. Fără valoare, fără însemnătate; uşor de dobândit. ♦ Comun, banal. IEFTINI. (< ieftin) vb. IV tranz. şi refl. A (se) vinde cu preţ mai mic, a (se) reduce preţul, costul (mărfurilor, serviciilor, lucrărilor etc.). IEHOVA, transcriere de largă circulaţie, dar greşită, a numelui lahve, dat lui Dumnezeu în „Vechiul Testament". <0> Martorii lui /., sectă neoprotestantă fondată, în 1872, în Pennsylvania, ai cărei membri aşteaptă venirea lui Hristos şi sfârşitul domniei actuale a lui Satan; au prezis de mai multe ori sfârşitul lumii, fără ca acesta să fi avut loc. Are adepţi şi în România. IELE (< ele) s. frpl. (în mitologia populară românească), făpturi supranaturale feminine. Fecioare zănatice, frumoase şi seducătoare, nemuritoare, dar vindicative şi rele, fără a fi structural malefice. Posedă puteri magice. Se crede că apar mai ales noaptea, la lumina Lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase (poieni, iazuri, răscruci etc.), dansând goale, cu părul desple- 159 IEREMIA li tit. Sin. frumoasele (I, 1), mândrele (II, 2), şoimanele (3), vântoasele (3). IENIBAHAR (< tc.) s. n. Arbust exotic tropical şi subtropical din familia mirtaceelor, cu frunze alungit-eliptice şi eu fructe mici, rotunde şi negre, folosite drept condiment (Myrthus pimenta). IENICER (< tc.) s. m. (în Imp. Otoman, din sec. 14 până în 1826) Soldat din corpul de elită al infanteriei otomane (înfiinţat de sultanul Orhan); de obicei, i. au fost recrutaţi dintre copiii unor popoare creştine supuse, fiind obligaţi să îmbrăţişeze islamismul. IENUPĂR (lat. juniperus) s. m. Arbust din familia cupresaceelor, mult ramificat, cu frunze aciculare verticilate, persistente, şi conuri (pseudobace) sferice, negre-albăstrui, care conţin 0,2-2% ulei, folosit în industria farmaceutică (Juniperus communis); creşte spontan în regiunile de deal şi de munte. <0* /. pitic (Juniperus sibirica sau Juniperus nona) = arbust mic, târâtor, înalt până la 0,5 m, ce creşte în părţile mai înalte ale arealului comun. I. de Virginia (Juniperus virgini-ana) = arbore exotic, originar din America de Nord, introdus în România ca arbore ornamental. Lemnul valoros, cu miros aromat persistent, este folosit la fabricarea creioanelor, a port-ţigare-telor, jaluzelelor etc. Ulei de /'. = ulei eteric obţinut din distilarea ienuperilor, folosit la fabricarea esenţelor aromate şi a ginului. IEPER [j:per], denumirea flamandă a oraşului belgian Ypres. IEPURAR (< iepure) s. m. Vultur de culoare ruginie, cu coada cenuşie vărgată cu negru (Aquila chrysaltos). Cunoscut şi sub numele de hultan. IEPURARIŢĂ (< iepure) s. f. (MED. VET.) Tumoră osoasă (exostoză) situată la marginea posterioară a jaretului Ienupăr calului, cauzată de obicei de eforturile excesive. IEPURAŞ (< iepure) s. m. 1. Diminutiv al lui iepure (1); puiul iepuroaicei (1). 2. (MED. VET.) Tumoră osoasă (exostoză) situată pe faţa internă a jaretului calului. IEPURE (lat. leporem) s. m. 1. Mamifer rozător cu blană cenuşie-brună, cu urechi lungi, cu membrele posterioare mai lungi decât cele anterioare şi cu coadă scurtă (Lepus europaeus); este văpat pentru carne şi blană. Trăieşte în Europă, Africa de Nord şi Asia Mică. /. polar = specie de i. din nordul Eurasiei şi Americii de Nord (Lepus timidus). I. de casă = i. domestic, crescut pentru carne, blană sau păr (Oryctolagus cuniculus); prezintă rase variate (angora, albastru vienez, rex, uriaş belgian etc.) şi se caracterizează prin prolificitate mare (10-15 pui la o fătare). 2. /. de mare = gasteropod din M. Mediterană, cu corpul masiv şi greoi, lung de c. 15-20 cm, cu cochilia redusă, acoperită de manta, şi cu două expansiuni laterale ale piciorului (Aplysia depilans). IEPURELE (Lepus), constelaţie din emisfera australă, situată la S de constelaţia Orion; cuprinde c. opt stele mai luminoase, IEPUREŞTI, com. în jud. Giurgiu, pe Neajlov; 2 364 loc. (1998). Bisericile Sf. Nicolae (1790, refăcută în 1827) şi Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (1825), în satele Iepureşti şi Gorneni. între 1968 şi 1981, com. I. a făcut parte din jud. Ilfov. IER (< sl.) s. n. 1. Numele a două litere din alfabetul chirilic: 'b (ierul tare) şi k (ierul moale). 2. Vocala, foarte scurtă, notată prin fiecare dintre aceste semne: una dură, mediopalatală, t (în transcriere u) şi alta moale, prepala-tală, h (în transcriere i). După poziţia lor, i. pot fi intense (care s-au păstrat în limbile slave) şi neintense (care au dispărut). IER, râu, afl. dr. al Barcăului; 107 km. Izv. din C. Someşului şi străbate câmpia cu acelaşi nume. în mare parte canalizat. IERARH (< bg.) s. m. Arhiereu (2). IERARHIC, -Ă (< fr.) adj. După ierarhie, conform ierarhiei. <0- Pe cale /. = în ordinea indicată de ierarhie. IERARHIE (< fr.) s. f. Clasificare a demnităţilor prin categorii de subordonare. A apărut în organizarea bisericii, Iepure (1) trecând apoi în organizarea militară şi în cea administrativă. ♦ Sistem de subordonare a gradelor, a funcţiilor, a autorităţilor etc. IERARHIZA (< fr.) vb. I tranz. A aşeza în ordine ierarhică; a stabili o ierarhie. IERBAR1 (HERBAR) (< iarbă, după fr. herbier) s. n. Colecţie de plante conservate prin uscare, presate între foi de hârtie, păstrate în cutii sau în mape etichetate şi orânduite pe grupe sistematice; constituie material pentru documentare şi cercetare ştiinţifică. IERBAR2 (< iarbă) s. n. (ZOOL.) Rumen1. IERBOS, -OASĂ (< iarbă; după fr.) adj. 1. (Rar, despre terenuri) Acoperit cu iarbă, bogat în iarbă. 2. (Despre plante) Erbacee. IEREMIA (c. 650 - c. 580 sau 570 Î.Hr.) (în „Vechiul Testament1'), unul dintre cei patru mari profeţi. Martor al distrugerii Ierusalimului şi al căderii poporului lui Israel în robia babiloniană. Prăznuit la 1 mai. ♦ Carte a „Vechiului Testament" (52 capitole), care cuprinde cuvântări şi profeţii rostite într-o perioadă de 40 de ani, peri-cope istorice şi date biografice. ^ Plângerile lui I. = carte a „Vechiului Testament" (5 capitole), atribuită profetului I., în care acesta deplânge decăderea regatului Iudeii, pustiirea ţării şi căderea în captivitatea babiloniană. . IEREMIA (sec. 16), boier moldovean, pârcălab al cetăţii Orhei. Trimis în 1574 de domnul loan-Vodă cel Viteaz să-i stăvilească pe- turci la Dunăre, s-a lăsat cumpărat de invadatori, care au pătruns astfel în Moldova. IEREMIA II (c. 1530-1595), prelat grec. Patriarh de Constantinopol (1572-1579, 1580-1584 şi 1586- 1595). A reorganizat Academia Patriarhală din Constantinopol (1593) şi a introdus în Biserica răsăriteană calendarul gregorian. L-a consacrat pe Iov, IEREMIA 160 mitropolitul Moscovei, la rangul de patriarh al Rusiei. IEREMIA, Tiberiu (n. 1919, Bocşa Vasiovei, jud. Caraş-Severin), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de microbiologie privind culturile tisulare, imunofluorescenta, chimiosensibili-tatea la antibiotice, difteria şi legi-oneloza pneumopatică („Microbiologie medicală aplicată", „Diagnosticul bacteriologic şi imunologic al infecţiilor umane“). IEREMIADĂ (< fr.; {s} lat. Jeremias „leremia“, n. pr. biblic) s. f. (Livr.) Plângere, lamentare, tânguire. IERI (lat. heri) adv. în ziua precedentă (celei în curs), ziua trecută, în ajun. <0- leri-noapte (sau -dimineaţă, -seară etc.) = în noaptea (sau dimineaţa, seara etc.) dintre alaltăieri şi ieri. ♦ în trecut (apropiat). IERIHON (JERICHO, ARÎHÂ), localitate situată pe dr. văii Iordanului (la 7 km V de aceasta), la 10 km de ţărmul NV al Mării Moarte, la 250 m sub nivelul mării şi la 23 km NE de Ierusalim; aflat sub autoritatea palestiniană (din 1994); c. 13 mii loc. Aici au fost descoperite vestigiile uneia dintre cele mai vechi aşezări urbane din lume, datând din Neoliticul preceramic (milen. 7 Î.Hr.). Potrivit „Vechiului Testament4', zidurile lui s-ar fi surpat la sunetul trâmbiţelor războinicilor evrei, conduşi de losua, care asediau oraşul. Ruinele palatului arab construit de califul omeiad Hisham (724). IERNA (lat. hibernare) vb. I intranz. A petrece iarna undeva. ♦ Tranz. A adăposti şi a întreţine vitele pe timpul iernii. IERNATIC, -Ă (< iarnă) adj., s. n. I. Adj. (Pop.) De iarnă, caracteristic iernii. II. S. n. 1. (înv.) Adăpostire pe durata iernii; iernat. 2. Adăpost de iarnă pentru vite. 3. (Pop.) Hrană, nutreţ pentru iarnă. Iernut IERNATOR (< ierna) s. n. Bazin cu primenire permanentă a apei, în care se pun toamna peştii scoşi din heleş-teie. IERNUT, oraş în jud. Mureş, pe stg. râului Mureş; 9 842 loc. (1998). Expl. de gaze naturale. Fabrică de nutreţuri combinate. Staţiune de cercetare şi producţie legumicolă. Sere legumicole. Ferme de creştere a bovinelor şi porcinelor. laz pentru piscicultură. Siloz pentru cereale. Muzeu de istorie. Castel în stilul Renaşterii, construit în 1545 şi modificat, în 1650-1660, după planurile arhitectului veneţian Agostino Serena. Biserică (1486), azi reformată. Monumentul eroilor (1950) ridicat în memoria celor căzuţi în al doilea război mondial. Vestigii din epoca romană. Prima atestare documentară datează din 1257. Pe terit. satului Oarba de Mureş, între 22 şi 29 sept. 1944, trupele române au dat lupte grele împotriva celor germano-ungare pentru cucerirea Dealului Sângeorgiu (cotele 409, 463, 495) — punct-cheie în operaţiunile de eliberare a Transilvaniei de Nord. Declarat oraş în 1989. IERODIACON (< sl.) s. m. Călugăr hirotonit în treapta de diacon. IEROMONAH (< sl.) s. m. Călugăr hirotonit în treapta de preot. IERONIM (numele latinesc Eusebius Hieronymus; numele literar Sophronius) (c. 347-419/420), teolog creştin de mare autoritate. Născut la Stridon (Dalmaţia), după ce a dus o viaţă de eremit la Chalcis (375-377) şi a stat la Roma (382-384), s-a stabilit la Bethlehem (386), într-o mănăstire de călugări. Autor al traducerii latine a „Bibliei", cunoscută sub numele de Castelul Monumentul eroilor din Oarba de Mureş 161 IERUSALIM Ieruncă „Vulgata" sau „ltala“. Canonizat. Sărbătorit la 30 sept. IERONIM din Praga (c. 1371-1416), reformator religios ceh. Adept şi propovăduitor al ideilor lui Jan Hus în Cehia, Polonia, Lituania şi Rusia. Pre-zentându-se în faţa Conciliului de la Constanţa pentru a-l apăra pe J. Hus, a fost condamnat şi ars pe rug ca eretic. IERTA (lat. libertare) vb. I tranz. 1. A nu pedepsi pe un vinovat, a trece cu vederea o greşeală; a absolvi (2); a ridica o pedeapsă. ♦ Expr. Dumnezeu să-l ierte se spune când se vorbeşte despre un mort. 2, A scuza. ^ Expr. (Fam.) Ba să mă ierţi, formulă de protest, de refuz. 3. A scuti de o obligaţie (materială). 4. A permite, a îngădui; (despre timp, evenimente) a da răgaz, a păsui. IERTARE (< ierta) s. f. Faptul de a ierta. ♦ Scuză. <0* (DR.) /. de dato- rie = remitere de datorie. Expr. Să avem iertare = a) să ne scuzaţi, să nu vă fie cu supărare; b) (formulă de refuz sau de opoziţie) nici vorbă să fie aşa! IERTĂTOR, -OARE (< ierta) adj. Care iartă uşor; indulgent. IERUNCA, Virgil (pe numele adevărat Virgil Untaru) (n. 1920, Lădeşti, jud. Vâlcea), critic literar şi publicist român. Soţul Monicăi Lovinescu. Stabilit în Franţa (1947). Redactor cultural al emisiunilor pentru străinătate ale Radiodifuziunii Franceze, cercetător la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice (CNRS) din Paris. Colaborator la Radio Europa Liberă, cu emisiuni de promovare a valorilor româneşti autentice şi denunţare a compromisurilor cu puterea comunistă. Redactor la revistele „Limite" şi „Ethos“. Publică primul studiu despre „Fenomenul Piteşti". Eseuri polemice şi recuperatoare („Româneşte", „Dimpotrivă", „Subiect şi predicat", „Semnul mirării"). IERUNCĂ s. f. Pasăre din ordinul galiformelor, puţin mai mare decât o cioară, cu penajul brun-roşcat, cu pete albe, negre şi cenuşii, cu un cerc roşu în jurul ochilor şi un moţ pe cap (Tetrastes bonasia); trăieşte în păduri şi se vânează pentru carne. IERUSALIM (JERUSALEM; ebraică: YERUSHALAYIM; arabă: AL-QUDS), Ierusalim Zidul de Vest (Zidul plângerii) oraş în partea central-estică a statului Israel, capitala ţării, situată într-o zonă de podiş deşertic, la 25 km V de ţărmul Mării Moarte; 578,8 mii loc. (1995). Important centru industrial, comercial, de transport, cultural şi turistic al ţării. Nod de comunicaţii. Ind. de prelucr. a metalelor şi diamantelor, electrotehnică, textilă, chimico-farmace-utică, sticlăriei, pielăriei şi încălţămintei, poligrafică, alim. Produse meşteşugăreşti. Universitate ebraică (1925). Muzee. Oraş sfânt pentru creştini, evrei şi musulmani. Monumente: vestigiile arheologice ale Templului lui Solomon (sec. 10 Î.Hr.); Biserica Sf. Mormânt : (sec. 4, cu adăugiri din sec. 12); Mormântul lui David, deasupra căruia a fost construită o moschee în 1452 (refăcută în sec. 16); centura de ziduri, cu opt porţi (Poarta Damascului, 1537, Poarta Nouă, Poarta Jaffei, Poarta Sionului, Poarta Gunoaielor, Poarta Aurită, Poarta Leilor, Poarta lui Irod), care înconjură oraşul vechi, refăcută de turcii otomani în 1542, cu renumitul Zid al plângerii (sau Zidul de Vest); Grădina Ghetsimanilocul unde, potrivit tradiţiei, lisus Hristos obişnuia să se retragă pentru rugăciune împreună cu discipolii săi; Via Dolorosa — drumul pe care lisus Hristos l-a străbătut până la locul crucificării (pe colina Golgota), purtându-şi crucea; Moscheea lui Omar/Qubbat al-Sakhra (sec. 7); Parcul arheologic . ''V Ierusalim Biserica Sf. Mormânt Moscheea lui Omar (Qubbat al-Sakhra) Moscheea al-Aqsă (709-715); Mormântul Sfintei Ana, deasupra căruia a fost construită (sec. 12) Catedrala armeană Sf. lacob ş.a. Vechi oraş canaanean, menţionat documentar pentru prima oară în sec. 19 Î.Hr., I. a devenit, în timpul domniei regelui David, capitala statului iudeo-israelian (c. 1000 î.Hr.) şi apoi (din 931 î.Hr.) a statului ludeea. Cucerit şi distrus de Nabucodonosor II în 587 î.Hr., I. a fost reconstruit în perioada dominaţiei persane şi seleucide, iar în 63 î.Hr. a intrat sub stăpânire romană. în jurul anului 30 (sau 33), lisus Hristos intră în I. cu ucenicii săi, fiind întâmpinat ca Mesia de locuitorii acestuia. Tot la I., lisus Hristos a fost prins de romani, judecat şi crucificat. Centru al răscoalei antiromane a iudeilor (66-70), I. a fost distrus de Titus în anul 70 (în timpul represaliilor) şi de Adrian în 135, o dată cu înăbuşirea răscoalei antiotomane (132-135), după care oraşul a fost rebotezat cu numele de Aelia Capitolina, stabilirea iudeilor fiind interzisă de autorităţile romane. Refăcut şi dezvoltat ulterior, îndeosebi în sec. 4-5, de autorităţile bizantine, aici s-au construit numeroase lăcaşuri de cult, I. devenind un important loc de pelerinaj pentru creştini. Cucerit şi stăpânit de persani (614-629), iar din 638 de către arabi. Aceştia din urmă şi-au menţinut stăpânirea în I. până în 1099, când oraşul a fost cucerit de participanţii la prima Cruciadă, comandaţi de Godefroi de Bouillon, ce au întemeiat în această regiune o formaţie statală cruciată — Regatul Latin de Ierusalim. în anul 1187, după un susţinut asediu, forţele musulmane comandate de sultanul Saladin au cucerit I. Reluat pentru o scurtă vreme (1229— 1244) de către împăratul german cruciat Frederic II de Hohenstaufen, a căzut din nou, prin luptă, în mâna forţelor musulmane (23 aug. 1244), iar apoi în stăpânirea marmelucilor din Egipt. O dată cu marea campanie de cucerire a sultanului turc Selim I, I. a fost cucerit (30 dec. 1516) şi inclus în Imp. Otoman, rămânând în componenţa acestuia până la primul război mondial. Ocupat de trupele engleze (1917), I. a devenit centrul ad-tiv al Palestinei sub mandat britanic (1920-1948). Conform planurilor de împărţire a oraşului, stabilite de O.N.U., I. urma să fie internaţionalizat pentru credincioşii celor trei religii. în urma războiului arabo-israe-lian (1948—1949) şi a acordurilor de armistiţiu dintre Israel şi iordania, oraşul I. a fost împărţit în două sectoare: israelian în V (Oraşul Nou) şi iordanian în E (Oraşul Vechi sau arab). La 23 ian. 1950, guvernul israelian, fără să ţină seama de rezoluţiile O.N.U. privind internaţionalizarea I., a hotărât mutarea capitalei israelului de la Tel Aviv la I. (partea israeiiană — Oraşul Nou). în iun. 1967, trupele israeliene au ocupat sectorul iordanian (Oraşul Vechi) al I., iar în iui. 1980, Parlamentul israelian a votat anexarea acestuia, reîntregind oraşul, proclamân-du-l „capitala veşnică şi inseparabilă" a statului Israel. Ulterior, guvernul israelian a construit noi cartiere pentru evrei în vechiul sector iordanian pe care-l cuceriseră. Statutul oraşului I. constituie încă obiect de dispută între israelieni şi palestinieni. IESLE (< sl.) s. f. Construcţie în formă de jgheab, din lemn, beton etc., în care se pune hrană animalelor. IEŞELNIŢA, com. în jud. Mehedinţi, pe Dunăre; 3 080 loc. (1998). Expl. de balast şi de granit. De la 20 mai 1996 se numeşte Eşelniţa. IEŞI (lat. exire) vb. IV intranz. 1. A trece din interior în exterior, a părăsi un spaţiu închis, limitat. ♦ A se duce, a pleca de acasă. ♦ A părăsi o poziţie, o situaţie, o stare; a se desprinde, a se elibera (de ceva). ^ Expr. A-şi ieşi din minţi = a înnebuni. ♦ (Mai ales în formă negativă) A se îndepăr- 163 IEZUITISM leud. Biserica Naşterea Maicii Domnului (din Vale) ta, a se abate de la o decizie, de la o hotărâre etc.; a trece peste, a încălca. ♦ A înainta, a avansa. Expr. A ieşi in relief = a) a forma o proeminentă; b) a se distinge, a se releva. 2. A apărea, a se ivi; (despre plante) a răsări. ^ Expr. A-i ieşi (cuiva) nume rău (sau vorbe) = a se răspândi calomnii despre cineva. 4 A se naşte din..., a descinde. ♦ (Despre câştiguri materiale) A se obţine, a se realiza. 3. A ajunge la capăt, a se califica într-un anume fel. Expr. A ieşi biruitor = a învinge. 4. (Despre calcule) A se soluţiona, a se rezolva (corect), a da rezultat (bun). 5. (Despre ţesături) A se decolora, a se spălăci. IEŞI.ND (< ieşi) s. n. ieşitură. IEŞIRE (< ieşi) s. f. I. 1. Acţiunea de a ieşi. ♦ Fig. Soluţie pentru a scăpa dintr-o încurcătură. 2. Atac (spre inamic). + Fig. Manifestare necontrolată (prin vorbe) faţă de cineva. II. (Concr.) 1. Locul prin care se iese dintr-o încăpere, dintr-un spaţiu închis etc. 2. Parte a unei reţele electrice sau a unui sistem de transmisiune, pe unde puterea sau semnalul sunt transferate spre exterior. 3. (La pl.) Capetele unei înfăşurări electrice ale unui circuit sau ale conductoarelor unui cablu, scoase în afară pentru a fi legate la circuite exterioare. IEŞ|T, -Ă (< ieşi) adj. 1. Scos în afară; proeminent. 2. Ieşit din minţi = nebun. 3. Ieşit la soare (sau la spălat) = decolorat. IEŞITURĂ (< ieşi) s. f. Parte ieşită mai în afară; proeminenţă, ieşind. IEUD, com. în jud. Maramureş; 4 451 loc. (1998). Satul leud apare menţionat documentar în 1365. Două biserici de lemn: Biserica din Deal (1364, reconstruită în sec. 18), cu picturi interioare aplicate direct pe lemn. în podul bisericii s-a găsit (în 1990) „Zbornicul de ta leud“ (1391); Biserica din Vale (1717), cu o bogată colecţie de icoane pe sticlă. IEZĂTURĂ (< iezi, înv. „a stăvili") s. f. Baraj sau stăvilar de pământ, lemn, piatră etc., construit pentru a zăgăzui apa şi a forma un iaz. IEZECHIEL v. Ezechiel. IEZER (< sl.) s. n. 1. Lac adânc de munte, adesea cantonat într-o excava-ţie de origine glaciară; (pop.) tău, ochi de mare. 2. Lac cu geneză de liman fluviatil, în lungul Dunării. IEZER, masiv muntos situat în SE M-ţilor Făgăraş, între Dâmboviţa şi Râu Doamnei, alcătuit din şisturi cristaline. Alt. max.: 2 473 m (vf. Roşu), în N se leagă de M-ţii Făgăraş printr-o culme joasă şi îngustă (Mezea-Otic). Păşuni alpine. Căldări glaciare. Cunoscut şi sub numele lezer-Păpuşa. Rezervaţie naturală complexă (300 ha), unde cresc bujorul de munte sau smir-darul (plantă ocrotită), zâmbrul (relictă glaciară), piciorul-cocoşului de munte, cimbrişorul de munte ş.a. IEZERU CAHULULUI, liman fluviatil în bazinul inferior al Dunării (Basarabia), în N braţului Chilia; 103 km2. Lungime: 13 km; lăţime: 6-11 km. Ad. max.: 7 m. La ape mari comunică cu Dunărea. Lângă I. C., oastea Moldovei, condusă de loan-Vodă cel Viteaz, a fost înfrântă, în iun. 1574, de armata otomană, din cauza trădării marii boierimi, precum şi a timpului nefavorabil (ploi persistente), care a făcut ca artileria moldoveana să nu poată fi folosită. IEZERU IQHIEL v. Ighiu (1). IEZERU MARE, lac glaciar în M-ţii Cindrel, sub vf. Cindrel, la 1 920 m alt.; 3,4 ha. Ad. max.: 13,30 m. Rezervaţie naturală. IEZERU ŞUREANU v. Şureanu (2). IEZUIT (< germ., fr.) s. m. Membru al Ordinului călugăresc catolic, întemeiat la Paris, în 1534, de mici nobili spanioli, adepţi fanatici ai lui Ignaţiu de Loyola şi confirmat de papa Paul III sub denumirea de „Societas JesCT („Compania lui !isus“) în 27 sept. 1540. încă de la început, principalele sale trăsături definitorii au fost sărăcia, castitatea şi ascultarea absolută faţă de papă. Răspândit în Europa, America de Sud şi Extremul Orient a cunoscut o mare înflorire. Desfiinţat în 1773 de papa Clement al XlV-lea, ordinul a fost reînfiinţat în 1884, de papa Pius a! Vll-lea, ajungând să reprezinte una dintre cele mai semnificative forţe intelectuale ale bisericii catolice contemporane. + Fig. Om ipocrit, intrigant, perfid, viclean, făţarnic. IEZUITISM (< germ., fr.) s. n. Concepţia morală şi politică a iezuiţilor, bazată pe sărăcie, castitate, ascultare totală, în special faţă de Papă. Adepţii i. au dus o intensă activitate de apostolat şi prozelitism; de asemenea, au Munţii Iezer. Vf. Roşu IF 164 pus accent pe învăţământ, întemeind colegii şi universităţi. ♦ Fig. Lipsă de scrupule în alegerea mijloacelor pentru atingerea scopurilor; ipocrizie, perfidie, făţărnicie. IF, insulă calcaroasă în M. Medite-rană, în faţa Marsilieî. Supr.: 6 ha. Castel construit de Francisc I (1524— 1529) care, cu timpul, a devenit închisoare de stat (celebră prin romanul lui Al. Dumas, „Contele de Monte Cristo“). IFE, oraş în SV Nigeriei (Oyo), la 64 km NE de Ibădan; 268,6 mii loc. (1992). Nod de transport. Centru de expl. a min. auro-argentifere. Centru comercial agricol (cacao, ulei de palmier). Cherestea; produse textile din bumbac. Universitate. Vechi centru al artei africane (bronz, lemn, fildeş, teracotă). Muzeu al culturii Ife, cu exponate din sec. 11-16. Centru religios al populaţiei yoruba. Vechiul nume: He-lfe. IFFLAND [jfla:nt], August Wilhelm (1759-1814), actor, regizor şi dramaturg german. Director al Teatrului Naţional din Berlin (1796-1814). A interpretat roluri comice şi dramatice (în special din creaţiile lui Schiller), introducând un stil firesc, în opoziţie cu stilul declamator din epoca sa. Piese de o inteligentă construcţie dramatică („Vânătorii", „Iubire pentru iubire"). IFiCRATE (IPHIKRATES) (c. 415-c. 353/354 î.Hr.), general atenian. A luat parte la Războiul corintic (393 î.Hr.), la cel împotriva Spartei (388-387) ş.a. Aflat în slujba regelui trac Cotis, s-a căsătorit cu fiica acestuia. A contribuit la perfecţionarea armelor mercenarilor, mărindu-le mobilitatea în luptă. IFiGENIA (în mitologia greacă), fiica lui Agamemnon şi a Clitemnestrei. Tatăl ei a vrut s-o sacrifice zeilor pentru a obţine vânt prielnic la plecarea corăbiilor greceşti spre Troia. I. a fost salvată de zeiţa Artemis, care a înlocuit-o cu o căprioară şi a dus-o în Taurida (Crimeea), unde a făcut-o slujitoarea cultului său. IFNI, teritoriu în NV Africii, în SV Regatului Maroc, de-a lungul ţărmului Oc. Atlantic. Supr.: 1 500 km2. Centrul ad-tiv: Sidi Ifni. Ocupat de spanioli în 1860 a fost cedat Marocului la sfârşitul anului 1969. IFOS (< ngr.) s. n. (Fam.) Orgoliu, înfumurare, îngâmfare. Expr. A-şi da ifose = a-şi da importanţă, a manifesta o exagerată încredere în sine. Ifigenia dusă la altar pentru a fi sacrificată IFR|T (cuv. arab) subst. (Fn mitologia musulmană) Clasă de djinni infernali, cunoscuţi pentru puterea şi viclenia lor. Reprezentaţi ca făpturi de fum, înaripate, de dimensiuni uriaşe, de sex masculin sau feminin (‘ifrîtah); trăiesc într-o societate structurată după vechiul model tribal arab. Armele obişnuite nu au putere asupra lor, însă pot fi învinşi — ucişi sau înrobiţi — prin magie. IGAPO (< fr.) subst. Pădure ecuatorială compactă din C. Amazonului, frecvent inundată. Ighiu (1). Lacul de baraj natural IGDANIT s. n. Exploziv de siguranţă constituit în proporţie de 95% din azotat de amoniu granulat sau în solzi, impregnat cu 5% motorină. Utilizat în roci de tărie medie cu umiditate redusă. I. G. FARBEN (prescurtare de la /nteressen Gemeinschaft Fanbenindus-trie), trust creat în 1925, la Frankfurt am Main, prin fuziunea principalelor firme germane de produse chimice; a reuşit să deţină timp de mai mulţi ani monopolul asupra fabricării acestor produse în Germania. Fn 1946 s-a scindat în mai multe societăţi (Bayer, BASF, Hoechst), IGGY POP, grup de rock american. Pionier al revoluţiei punk. Incă de la sfârşitul anilor '60, prin textele nihiliste şi comportamentul provocator, anunţa începutul rockului decadent. Adept ai hard-rockului experimental şi angajat politic, a influenţat puternic evoluţia genului. IGHARGHAR, ued în Sahara algeriană, unul dintre cele mai mari din lume; peste 1 100 km. Izv. din masivul Ahaggar, străbate platoul Tinghert, formând chei şi Marele Erg Oriental, pierzându-se în chott-ul Melghir de la poalele M-ţilor Atlas. IGHIU 1. Lac de baraj natural, cantonat într-o depresiune carstică, situat în M-ţii Trascău, la obârşia râului Ighiu, la 940 m alt.; 5,26 ha; ad. max.: 9 m. Cunoscut şi sub numele de lezeru Ighiel. Rezervaţie complexă (500 ha). 2. Com. în jud. Alba; 6 283 loc. (1998). Expl. de calcar. Centru viticol. Biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1750, pictată în 1783), în satul Ighiel. IGIENĂ (< fr.; {s> gr. hygieinon „sănătate") s. f. Ramură a medicinii umane care studiază mediul în care trăieşte omul, interdependenţa dintre om şi mediul exterior, normele de menţinere a sănătăţii în viaţa de toate zilele. I. are mai multe domenii: 7 individuală, i. şcolară, /. alimentară etc. IGLESIAS, Ignasi (1871-1928), scriitor spaniol. Exponent al teatrului modern catalan. Piesele sale, influenţate de Ibsen, evocă în special conflicte sociale („Sclavul viciului", „înger de noroi", „Mama veşnică", „Floarea-soa-relui"). Versuri („Oferte", „Singurătăţi"). IGLESIAS, Julio (n. 1944), solist vocal şi compozitor spaniol de muzică uşoară. Repertoriu (în spaniolă şi engleză) romantic, de mare sensibilitate 166 IGRASIE Julio (glesias („Aqua dolce, aqua salo“, „Por el amor de una mujer"). Voce caldă, expresivă. IGLIŢĂ (< bg., ser.) s. f. 1. Croşetă (1). 2. Ustensilă de metal sau de lemn, de formă alungită, cu vârful ascuţit şi scobită la ambele capete, pe care se deapănă aţa folosită la împletirea manuală a plaselor pescăreşti şi la înnodarea ochiurilor; navetă (2). IGLU (< fr.; cuv. eschimos) s. n. Locuinţă de plan circular, făcută din blocuri de gheaţă şi zăpadă, caracteristică eschimoşilor din regiunile polare, care acoperă, uneori, o structură portantă din oase de balenă şi ai cărei pereţi interiori sunt, câteodată, căptuşiţi cu piei. Aerisirea şi evacuarea fumului se face printr-o deschizătură aflată în partea de sus a i. \n i. se intră printr-un coridor scund şi lung. IGNAMĂ (< fr.) s. f. Plantă caracteristică regiunilor tropicale, cu rizomi tuberizaţi, bogaţi în amidon şi comestibili (Cardum gairdneri sau Discorea balatas). IGNAR, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Ignorant, prost, incult. IGNAT (< sl.) s. m. (Pop.) Nume dat zilei de 20 dec., în care, de obicei, se taie porcii îngrăşaţi pentru Crăciun. IGNAT, Grigore (1889-1917, n. Bârlad), căpitan de infanterie român. A căzut eroic, în fruntea Companiei 1 mitraliere (Regimentul 51/52 infanterie), pe care o comanda, în lupta de la Răzoare (6/19 aug. 1917) din timpul bătăliei de la Mărăşeşti. Iglu IGNATIE TEOFORUL (Sfântul) (?- c. 110), episcop al Antiohiei. Cunoscut pentru cele şapte scrisori (şase adresate mai multor comunităţi creştine, iar a şaptea lui Policarp, episcop al Smirnei) pe care le-a scris în timpul călătoriei spre Roma, unde, condamnat la moarte, avea să fie sfâşiat de fiare în arenă. Scrisorile sale, prin care po-văţuieşte comunitatea creştină să se apere de influenţa gnosticismului, reprezintă o sursă de informaţii, în privinţa credinţelor bisericii creştine timpurii. Prăznuit la 20 dec. IGNATIEV, Nikolai Pavlovlci, conte (1832-1908), general şi diplomat rus. Rol important în pregătirea diplomatică a Războiului Ruso-Româno-Turc (1877-1878) şi în negocierea Păcii de la San Stefano (1878). IGNAŢIU DE LOYOLA (pe numele adevărat Inigo de Ohaz y Loyola) (1491-1556), călugăr spaniol. Adversar al Reformei. Fondator (1534) al Ordinului „Compania lui lisus" (iezuiţii), confirmat de papa Paul III (1540). A fost şi primul general (1541) al Ordinului Iezuit. A creat modelul spiritual elevat şi dinamic al iezuiţilor în „Jurnal spiritual". Autor al unei bogate corespondenţe. Canonizat în 1622. IGNEŞTI, com. în jud. Arad, în depr. Zarand; 908 loc. (1998). IGNIFUG, -A (< fr.; fe} lat. ignis „foc" + fugo „a alunga") adj. (Despre materiale) Care nu se aprinde sau care arde foarte greu, împiedicând propagarea focului (ex. sulfaţii şi silicaţii de sodiu, sărurile de magneziu etc.); ^ se folosesc la protejarea unor elemente de construcţie, decoruri, îmbrăcăminte etc. inflamabile. IGNIFUGA (< fr.) vb. I tranz. A trata un material inflamabil (lemnos sau textil) prin acoperire sau impregnare cu substanţe ignifuge. IGNITRON (< engl., fr.; {s} lat. ignis „foc" + fr. [elecjtron) s. n. Excitron. IGNITUBULAR, -Ă (< fr.) adj. (De-spre un cazan) La care vaporizarea apei se face într-un cilindru prin care trec mai multe ţevi străbătute de flacără. IGNQBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Josnic, infam, mizerabil, mârşav, ticălos. IGNOMINIE (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Josnicie, infamie, mârşăvie, ticăloşie. IGNORA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A nu şti (ceva), a nu cunoaşte. 2. A nu ţine seama de cineva sau de Martiriul Sfântului Ignatie Teoforul (Pictură murală, Marea Mănăstire Meteora, Grecia) Ignatiu de Loyola ceva, a considera ca inexistent; a neglija, a nesocoti. IGNORANT, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) fără învăţătură, fără cunoştinţe elementare; incult. IGNORANTĂ (< fr.) s. f. Lipsă (totală) de cunoştinţe, de învăţătură; incul-tură. IGOR, mare cneaz al Kievului (912-945). A întreprins, în 941 şi 944, două campanii împotriva Imp. Bizantin. Ucis în timpul unei răscoale ţărăneşti. Personalitatea lui I. l-a inspirat pe A.P. Borodin în opera „Cneazul Igor". IGOR SVEATOSLAVICI, cneaz al Novgorod-Severskului (1178-1202) şi al Cernigovului (1199-1202), eroul poemului „Cântec despre oastea lui Igor", important izvor istoric. IGRASIE (< ngr.) s. f. Umezeală persistentă a pereţilor de zidărie ai unei construcţii din cauza apei infiltrate şi reţinute în porii materialelor din care sunt construiţi. IGRASIOS 166 Cascadele Iguaţu IGRASIOS, -OASĂ (< igrasie) adj. Care are igrasie; umed (1). IGUAQU [iguasuj (IGUAZO), râu in SE Braziliei, afl. stg. al fl, Paranâ; 1 320 km. izv. din Serra do Mar, iar cu 26 km înainte de confluenţă, la graniţa dintre Brazilia şi Argentina, formează, pe o lăţime de 4 km, numeroase cascade cu înălţimi cuprinse între 60 şi 82 m, străpungând două trepte de bazalt, Parcuri naţionale (cel brazilian, fundat în 1939, cu 170 mii ha şi cel argentinian, fundat în 1909, cu 55,5 mii ha), Cascadele au fost descoperite în 1541 de Âlvar Nunez Cabeza de Vaca, redescoperite în 1892, şi numite Santa Maria, apoi Victoria, Turism. IGUANĂ (< fr.) s, f. (La pl.) Nume dat unor şopârle mari, din familia igua-nidelor, de c. 1,5-2 m lungime, viu colorate în verde, albastru şi galben şi cu o creastă zimţată pe spate (Iguana iguana). Trăiesc în America Centrală şi de Sud, în regiunile tropicale şi ecuatoriale, mai ales în arborii de pe malul apelor, dar şi în regiuni deşertice, pe mici insule, pe ţărmul oceanic etc. Unele specii sunt vânate pentru carne; ouăle sunt comestibile, IGUANODON (< fr.; {s> fr. iguane „iguană" + gr. odont- „dinte") s. m. Gen de reptile dinozauriene fosile, er-bivore, lungi de 10 m, înalte de 5 m, cu staţiune bipedă şi sprijin pe coadă în timpul repausului; membrele anterioare erau scurte, pentadactile, cele posterioare puternice, tridactile, cu gheare. Aveau dinţi tăioşi, zimţaţi, comprimaţi lateral. Au fost descoperite schelete complete în depozitele Creta-cicului inferior din Belgia, IGUAZU v. Iguaţu. IHARA (sau IBARA) SAIKAKU (pseud. lui Hirayama Togo) (1642— 1693), scriitor japonez. Autor de haiku-ur\ în versuri de o deosebită plasticitate. Maestru al romanului de moravuri, inspirat din viaţa marilor oraşe, a curtezanelor, a negustorilor („Cinci femei pentru plăcere", „Viaţa unui libertin", „Tezaurul familiei japoneze", „Cum să te îmbogăţeşti"). I-HE-TUAN v. Yihetuan. IHNEUMONJD (< fr. {i>; {s} gr. ikh-neumon „viespe" + eidos „aspect") s. n. (La pl.) Familie de insecte hime-noptere, cu abdomenul lung şi pedun-culat, ale căror larve parazitează alte insecte; (şi la sg.) insectă care face parte din această familie. IHTIO- ({s} gr. iehthys „peşte") Prefix gu sensul „peşte", folosit la formarea unor substantive şi adjective, IHTIOFAG, -A (< fr. fi}; {s} ihtio- + gr, phagein- „a mânca") adj., s. m. (Animal sau pasăre) care se hrăneşte cu peşte (ex. vidra, cormoranul, pescăruşul ş.a.). IHTIOFAUNĂ (< fr.; {s> ihtio- + faună) s. f. Totalitatea speciilor de peşti care se găsesc în apele de pe un anumit teritoriu sau din întreg Oceanul Planetar. ÎHTIOL (< fr.; {s> ihtio- + lat. oieum „ulei") s. n. Ihtiosulfonat de amoniu, care se obţine prin distilarea uscată a şisturilor bituminoase sau a rocilor ce conţin fosile de peşti marini. Este utilizat în dermatologie pentru acţiunea sa antiseptică, antiinflamatorie şi cherato-plastică. IHTIOLOGIE (< fr,, germ. (i>; {s> ihtio- + gr. logos „studiu") s. f. Ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul morfologiei, sistematicii, fiziologiei şi ecologiei peştilor, IHTIOMQRF, -Ă (< fr. {i>; fe} ihtio-+ gr. morphe „formă") adj. Cu formă sau cu aspect de peşte, IHTIOPATOLOG IE (< ihtio- + patologie) s. f. Ramură a ihtiologiei care se ocupă cu studiul şi cu combaterea bolilor peştilor. IHTIORNiS (< fr.; {s> ihtio- + gr. omis „pasăre*) subst. Gen de pasăre fosilă, bună zburătoare, asemănătoare pescăruşului (Ichthyornis). Avea oase pneumatice, coada scurtă, vertebrele sacrale fuzionate şi mai puţine decât la păsările de azi. Prezenţa dinţilor pe maxilare, caracterul reptilian sugerează că i. ar aparţine, de fapt, unui exemplar juvenil al mesosaurienilor. A fost descoperit în depozitele de cretă din America de Nord (Kansas), ce aparţin Cretacicului superior. IHTIOSTEGALIA ({s} ihtio- + gr. stegos „acoperiş") subst. Ordin de am- fibieni fosili, al cărui gen reprezentativ, Ichthyostega, este considerat o verigă între cele două modalităţi esenţiale structural-adaptabile ale vertebratelor: cea acvatică şi cea terestră (Ichthyos-tegaiia). Aveau 1 m lungime, craniul turtit, acoperit cu plăci osoase, maxilarul alungit, cu dinţi conici, ascuţiţi şi smalţul cutat. Au fost descoperiţi în depozitele Devonianului superior din Groenlanda, IHTIOZAURI (< fr. {i>; {s> ihtio- + gr. sauros „şopârlă11) s. m. pl. Ordin de Ihtiomls (schelet) Ihtiozaur 167 IKEBANA reptile fosile adaptate la viata marină pelagică (Ichthyosaurus). Aveau între 1 şi 10 m lungime, corp fusiform, botul alungit, cu numeroşi dinţi conici dispuşi într-un şant comun şi membrele transformate în palete înotătoare. Erau animale vivipare asemănătoare delfinului. Au trăit în Triasic până în Cretacicul superior. IHTIOZĂ (< fr. fi>; fe> ihtio-) s. f. Boală de piele caracterizată prin uscarea şi descuamarea în formă de lamele sau de solzi de peşte a tegumentelor. li NAOSUKE (1815-1860), om politic japonez. în calitate de prim-min. (1858-1860), s-a pronunţat pentru deschiderea Japoniei spre exterior şi a semnat acorduri (în 1858) cu S.U.A., Marea Britanie şi Franţa. Asasinat. IISUS HRISTOS (lisus reprezintă forma gr. a numelui ebraic loshua „Mântuitorul", iar Hristos, forma gr. a numelui ebraic Messiah „unsul lui Dumnezeu"), întemeietorul creştinismului. Potrivit Evangheliei, s-a născut în Bethlehem, în anul 4, înainte de era creştină. Ca urmare a poruncii lui Irod (care se temea că-şi va pierde tronul din cauza naşterii lui Mesia, „Regele Iudeilor") de a fi ucişi toti pruncii mai mici de doi ani, losif şi Maria, s-au refugiat cu el în Egipt, revenind, după trei ani, în Nazaret, unde lisus Hristos şi-a petrecut copilăria şi tinereţea până la vârsta de 30 de ani. înainte de a-şi începe misiunea de predicator, a fost botezat de profetul loan în râul Iordan. înconjurat de 12 ucenici, lisus Hristos a propovăduit o nouă învăţătură despre împărăţia lui Dumnezeu, rezumată în „Predica de pe munte" (susţinând că Dumnezeu este Tatăl lui, că El este fiul lui Dumnezeu, că are Duhul Sfânt, că domneşte asupra Legii). Din această cauză a fost urmărit şi prigonit de autorităţile religioase, fiind acuzat de blasfemie. A făcut numeroase minuni (vindecări de bolnavi, învieri de morţi). în ultima săptămână a vieţii sale pământeşti, după ce a celebrat, împreună cu cei 12 ucenici, Cina cea de Taină şi a instituit sfânta euharistie, a fost prins, prin trădarea lui luda Iscarioteanul, în grădina Ghetsimani (de pe Muntele Măslinilor), unde se retrăsese pentru a se ruga împreună cu apostolii. Dus în faţa sinedriului, lisus Hristos a fost condamnat la moarte, sentinţă acceptată şi de Pilat, care, deşi l-a găsit nevinovat, a cedat în faţa mulţimii fana-tizate. lisus Hristos a fost răstignit pe Golgota, între doi tâlhari. După moartea sa, apostolii au plecat în N Gali-leii, dar s-au întors la vestea că lisus Hristos a înviat după trei zile (în dimineaţa celei dintâi zile a săptămânii), lisus Hristos a stat de vorbă cu a-postolii, pe care i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la toate seminţiile lumii şi să le boteze în numele Sfintei Treimi, spre iertarea păcatelor, dându-le pentru aceasta puterea Duhului Sfânt. La 40 de zile după înviere, lisus Hristos s-a înălţat la cer, de unde va reveni pe pământ pentru Judecata de Apoi. Potrivit învăţăturii creştine, face parte din Sfânta Treime, fiind Fiul lui Dumnezeu (alături de care este coetern), Logosul întrupat de Duhul Sfânt şi al Fecioarei Maria, Dumnezeu şi om în acelaşi timp, cele două firi, divină şi umană, neameste-cându-se. Biserica i-a închinat opt praznice, unele cu dată fixă (Naşterea Domnului — 25 dec.; Tăierea împrejur — 1 ian.; Botezul Domnului — 6 ian.; întâmpinarea Domnului — 2 febr.; Schimbarea la Faţă — 6 aug.) şi altele cu dată variabilă (Intrarea în Ierusalim — Duminica Floriilor, învierea Domnului şi înălţarea Domnului). IJ [ei], golf în extremitatea de SV a L. IJsselmeer; aici se află portul oraşului Amsterdam. IJAC, Vasile (1899-1976, n. Caransebeş), compozitor român. Muzică simfonică (cinci simfonii; „Poem antic", „Impresii din Banat"), camerală, co-ral-simfonică, de balet, corală. IJEBU-ODE, oraş în SV Nigeriei (Ogun), ia 72 km NE de Lagos; 138 mii loc. (1991). Centru comercial pentru cacao, ulei de palmier, fructe de cola ş.a. IJEVSK, oraş în Federaţia Rusă, pe râul Ij, la NE de Kazan, capitala Republicii Autonome Udmurte (din 1921); 652,4 mii loc. (1993). Nod feroviar. Aeroport. Vechi centru metalurgic (1760). Termocentrală. Ind. constr. de maşini (autovehicule, aparate de radio, strunguri şi maşini-unelte), de armament, prelucr. lemnului (mobilă, cherestea), mat. de constr., alim. (bere). Universitate. Muzeu de artă. Teatre. Biserica Sf. Aleksandru (1820-1823). în perioada 1984-1987 s-a numit Us-tinov. IJSSELMEER [eiselme:r], lac în V Olandei, situat în partea de N a lacului Zuiderzee, format (1932) în urma construirii digului Afsluitdijk, de 32 km. Prin desecarea unei porţiuni din suprafaţa sa au fost create cinci poldere (în cadrul planului „Delta") de 1 262 km2, în el se varsă râul IJssel. IKARlA (NIKARIA sau KARIOT), insulă grecească în ESE Mării Egee, la 21 km VSV de ins. Samos; 256 km2. Oraşe pr.: Âyios Kirikos, Armenistis. Izvoare termale radioactive. Conform legendei, Icar s-a prăbuşit în mare în apropierea acestei insule. Denumirea antică: Icaria. IKEBANA (cuv. japonez „flori care trăiesc") subst. Artă japoneză de aranjare a florilor, care se fixează într-un suport (perie metalică, grilaj ceramic, pământ umed, burete etc.) pentru a avea o poziţie stabilă. Este răspândită azi în toată lumea. Inspirată din simbolul trecerii timpului, reprezentat astfel: trecutul prin flori complet înflorite, frunze sau ramuri uscate; prezentul prin flori întredeschise, frunze în plină creştere sau ramuri verzi; viitorul prin boboci, ramuri şi frunze tinere. Caracteristica i. este tridirecţionalitatea elementelor utilizate, simbolizând cerul (ramura primară, care trebuie să depăşească o dată şi jumătate înălţimea vasului), omul (ramura secundară sau laterală, care are 3/4 din ramura primară) şi pământul (ramura terţiară, având 3/4 din cea secundară). La realizarea armoniei generale, vasul are şi el un rol important. Arta i. impresionează prin perfecta armonie, fidelă naturii. IKEDA 168 Constantin llasievici IKEDA Hayato (1899-1965), om politic liberai-democrat japonez. De mai multe ori ministru şi prim-min. (1960— 1964), a fost artizan al expansiunii economice a Japoniei. IKEJA, oraş fn SV Nigeriei, suburbie a oraşului Lagos, centrul ad-tiv al statului Lagos; 60,4 mii loc (1992). Aeroport. Ind. de prelucr. a metalelor, chimică (anvelope, mase plastice, medicamente), a sticlei, hârtiei, textilă şi alim. Poligrafie. Artizanat (orfevrărie, lacuri). IKERE (IKERRE, IKIRE, IKERE-EKI-Tl), oraş în SV Nigeriei (Ondo), la E de Ibădan, format prin contopirea localit. I. cu Ekiti; 221,4 mii loc. (1992). Nod rutier. Centru cultural, comercial, agricol (cacao, citrice, banane, copra, orez, porumb, yams) şi de prelucr. a produselor agricole (ulei de palmier). Meşteşuguri. IKI, insulă japoneză în str. Tsushi-ma, la NV de ins. Kyushu; 134 km2. Oraşe pr.: Ashibe, Gonoura. ILA, oraş în SV Nigeriei (Oyo), la 145 km NE de Ibădan; 238,9 mii loc. (1992). Nod de comunicaţii. Centru a-gricol (bumbac, citrice, banane, tutun, porumb, yams). Ind. alim. (ulei de palmier). Prelucr. lemnului. Meşteşuguri. ILARIANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care provoacă râsul general; hazliu. ^ (CHIM.) Gaz i. = protoxid de azot. ILARION (sec. 18), ieromonah şi cărturar din Ţara Românească. Călugăr la Dragomirna, Secu şi Neamţ, unde a avut o remarcabilă activitate de traducător şi dascăl. A tradus din Sfinţii Părinţi, cea mai importantă fiind „Exameironul" lui Vasile cel Mare, însoţită de un lung comentariu original, care reprezintă primul tratat de cosmografie în limba română. ILARION din Kiev (sec. 11), scriitor bisericesc rus. Mitropolit al Kievului (din 1051). Prin lucrarea sa „Cuvânt despre lege şi fericire" a pus bazele literaturii culte ruse. • ILARITATE (< fr., lat.) s. f. Explozie generală de râs, veselie comună provocată de ceva caraghios; haz. ILASIEVIGI, Constantin (1890-1955, n. Dorohoi), general român. Şef a! Casei Militare Regale (1931-1937). Ministru al Apărării Naţionale (sept.-dec. 1937). Comandant al Armatei a IV-a (1939-1940). Arestat (1950); a murit în timpul procesului, la spitalul penitenciarului Văcăreşti. ILAŞCU, llie (n. 1952, Taxobeni, Făleşti), economist şi om politic român. Arestat samavolnic (1992), împreună cu un grup de cinci patrioţi români, de organele separatiste şi anticonstituţionale de la Tiraspol, a fost acuzat de terorism şi instigare împotriva autopro-clamatei Republici Nistrene şi condamnat la moarte (1993). Ales de două ori, în timpul detenţiei, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, nu a putut să-şi îndeplinească mandatul. I. L. CARAGIALE, com. în jud. Dâmboviţa; 7 209 loc. (1998). Staţie de c.f. Prelucr. lemnului. Reşed. com. este satul Ghirdoveni. în satul Haimanalele (azi I. L. Caragiale) s-a născut dramaturgul Ion Luca Caragiale. Muzeu memorial „I. L. Caragiale". Biserica Sf. Dumitru Izvorâtorul de Mir, în satul I. L. Caragiale. între 7 febr. 1952 şi 17 febr. 1968, satul şi com. I. L. Caragiale s-au numit Caragiale, iar înainte de 7 febr. 1952 au purtat numele Vornicu Mărgineanu. ILEA, Theodor (1911-1971, n. Unirea, jud. Alba), medic igienist şi organizator sanitar român. Prof. univ. la Bucureşti. Preocupări privind sănătatea publică în mediul rural, funcţionalitatea instituţiilor spitaliceşti, dispensarizarea muncitorilor. Lucrări: „Mortalitatea infantilă în România şi cauzele ei“, „Prog- llie llaşcu în închisoare (1993) Principesa Ileana noza în domeniul morbidităţii. Boli in-fecţioase" (în colab.). ILEANA (1909-1991, n. Bucureşti), principesă română. Fiica regelui Ferdinand I şi a reginei Maria. în exil din 1948. în 1967, o dată cu inaugurarea mănăstirii ortodoxe cu hramul Schimbarea la Faţă, din Ellwood City, Pennsylvania, S.U.A. (a cărei construcţie o iniţiase în 1960), şi-a luat numele ecleziastic de Maica Alexandra, devenind stareţa mănăstirii. ILEANA, com. în jud. Călăraşi; 3 577 loc. (1998). Expl. de gaze naturale. Bisericile Sf. Nicolae (ante 1810, reparată în 1883) şi Adormirea Maicii Domnului (1826-1828, reparată în 1885). ILEANA COSANZEANA (fn mitologia populară românească), personaj din basmele populare, corespondentul feminin al lui Făt-Frumos. I.C. este o zână, o fecioară de o rară frumuseţe, întruchipare a purităţii şi gingăşiei, a fidelităţii în dragoste, pe care atât Făt-Frumos, cât şi duşmanii săi o doresc de soţie. Uneori, I.C. este confundată cu zâna florilor, fiind socotită o divinitate a primăverii. ILEANĂ (cf. n. pr. Ileana) s. f. Insectă coleopteră, de mărimea unui cărăbuş, de culoare verde-arămie, cu câteva pete albe pe elitre (Cetonia aurata)', se hrăneşte cu suc de flori; gândacul de trandafiri. ILEANDA, com. în jud. Sălaj, pe Someş; 2 593 loc. (1998). Expl. de gresii şi conglomerate. Izvoare cu ape termale. Staţie de c. f. Satul lleanda este menţionat documentar în 1390. Bisericile de lemn Adormirea Maicii Domnului (sec. 17, cu picturi interioare din 1796), Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 17), Sf. Nicolae (sec. 18) şi Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (1833), în satele lleanda, Negreni, Podişu şi Răstoci. 169 ILFOV ÎLE-DE-FRANCE [il de fră:s] 1. Provincie istorică fn N Franţei Centrale, în zona bazinului parizian, centrul unificator al Regatului Francez, constituind astăzi o regiune ce regrupează Parisul şi departamentele vecine; supr.: 12 012 km2; 10,9 mii. loc. (1993) 2. Denumirea ins. Mauritius între 1715 şi 1814. ÎLE DE LA CIT£ [il de la site], insulă pe Sena, constituind nucleul antic al Parisului. Aici se află numeroase monumente: catedrala Notre-Dame, Sainte Chapelle, Conciergerie, Palatul de Justiţie ş.a. ILEGAL, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre un act) Care nu este legal, care contravine legii; nelegal. 2. (Despre un guvern, despre un partid) Care nu este recunoscut, aprobat de autorităţile unei ţări; p. ext clandestin, conspirativ. ILEGALIST, -Ă (< ilegal) s. m. şi f. Persoană care activează în ilegalitate (2), membru al unui partid ilegal. ILEGALITATE (< fr.) s. f. 1. Act ilegal. 2. Situaţie ilegală a unei organizaţii sau a unui membru al acesteia. Ilegitim, -A (< fr., lat.) adj, Nele-gitim; care nu este îndreptăţit. ILE-IFE v. Ife. ILEITĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie acută sau cronică a ileonului. ILEK, râu în SV Asiei, afl. stg. al fl. Ural; 623 km. Supr. bazinului: 41,3 mii km2. Izv. din masivul Mugodjar (Kazahstan), trece prin Aktiubinsk, şi formează pe o porţiune a cursului inf. graniţa între Federaţia Ruşă şi Kazahstan. ILEQN (< fr.; {s> gr. eillo „a înfăşură") s. n. Ultima parte a intestinului subţire, între jejun şi cec. ILESHA, oraş în SV Nigeriei (Oyo), la 24 km SE de Oshogbo; 342,4 mii loc. (1992). Nod rutier. Expl. de aur şi cuarţite. Centru agricol (cacao, copra, porumb, bumbac) şi meşteşugăresc. Prelucr. uleiului de palmier şi a boabelor de cacao. ÎLES SOUS LE VENT [il su le ve] v. Insulele de sub Vânt. ILEUS (< fr. {i}) s. n. Ocluzie intestinală. ILF şi PETROV (pseud. comun al scriitorilor llya Arnoldovici Fainzilberg, 1897-1937, şi Evgheni Petrovici Kata-ev, 1903-1942), prozatori ruşi. Romane satirice în manieră picarescă („Douăsprezece scaune“, „Viţelul de aur“) amintind de Gogol; reportaje („America la parter"). ILFOV 1. Râu, afl. stg. al Dâmbo-viţei pe terit. satului Zurbaua (com. Dragomireşti-Vale, jud. Ilfov); 69 km. Izv. din Câmpia Vlăsiei. Cunoscut şi sub numele de Bălcătaciu. 2. Jud. în SSE României, în zona central-estică a Câmpiei Române, în hinterlandul municipiului Bucureşti, în bazinele inferioare ale râurilor Argeş, Dâmboviţa, Colentina ş.a.; 1 593 km2 (0,67% din supr. ţării); 277 357 loc. (1998), din care 7,1% în mediul urban; densitatea: 174,1 loc./km2. Reşed.: municipiul Bucureşti. Oraşe: Buftea. Comune: 38. Relieful, în exclusivitate de câmpie, a-parţine (integral sau parţial) subunităţilor Câmpiei Vlăsiei (porţiuni din câmpiile Snagovului, Movilitei, Câlnăului ş.a., precum şi Câmpia Bucureştiului în întregime), în cadrul căreia se evidenţiază interfluviile (câmpurile) largi, presărate cu crovuri, movile, văiugi, lacuri ş.a. în partea de SSV a jud. I. se individualizează o unitate aparte de relief (lunca Argeş-Sabar), extinsă pe 5-8 km lăţime, propice culturilor legumicole. Climă temperat-continentală, cu nuanţă excesivă, cu veri călduroase şi secetoase şi ierni friguroase. Temp. medii muitianuale prezintă o uşoară creştere de la N (10,5°C) la S (11°C). Temp. max. absolută (40°C) a fost înregistrată la Snagov (20 aug. 1945), iar temp. minimă absolută (-35°C), tot la Snagov (25 ian. 1942). Cantitatea medie multianuală a precipitaţiilor oscilează în jurul valorii de 500 mm. Vânturile predominante bat dinspre NE şi île de la Cit6 E. Reţeaua hidrografică se caracterizează prin prezenţa câtorva râuri mari, care traversează jud. I. (Ialomiţa, Argeş, Dâmboviţa, Colentina, Sabar), precum şi a unor râuri mai mici, care îşi au obârşia pe terit. jud. I. (Pasărea, Mostiştea, Ilfov, Câlnău, Cociovaliştea, Vlăsia ş.a.). Dintre lacurile naturale (predominant din categoria limanurilor fluviatile) sau antropice, cele mai importante sunt: Snagov, Cernica, Pante-limon II, Mogoşoaia, Buciumeni, Chitila, Buftea, Căldăruşani ş.a. Resursele naturale sunt limitate, în subsolul jud. I. fiind depistate câteva zăcăminte de ţiţei şi gaze naturale (Periş, Moara Vlăsiei, Pasărea, Căţelu, Bragadiru, Jilava). Expl. de nisip şi balast (Bragadiru, Jilava). De-a lungul existenţei sale (primele referiri datează de la începutul sec. 15), jud. I. a evoluat şi s-a dezvoltat în limite foarte variate, fiind (mai ales în ultimele decenii ale sec. 20) cel mai forfecat şi mai ajustat judeţ al ţării. în toate formele ad-tive mai vechi, oraşul Bucureşti, aflat în partea centrală a jud. I., apare înglobat în teritoriul acestuia. Prin aplicarea Legii nr. 2 din 17 febr. 1968, oraşul Bucureşti a fost declarat municipiu şi a devenit unitate ad-tiv teritorială de sine stătătoare, cu rang de judeţ, evoluând în afara arealului jud. I. Terit. actual al jud. I., în limitele căruia sunt cuprinse 38 de comune, 102 sate şi un oraş (Buftea), reprezintă o relicvă a jud. Ilfov de odinioară, ajungând în prezent la supr. de 1 593 km2, faţă de 5 176 km2 în 1937 şi 8 225 km2 în 1972. în urma aplicării Decretului Consiliului de Stat nr. 15 din 23 ian. 1981, jud. I. a fost desfiinţat, cele mai mari supr. din teritoriul său trecând în componenţa judeţelor nou înfiinţate (Călăraşi şi Giurgiu), o mică porţiune din supr. sa fiind înglobată în jud. Ialomiţa, iar ceea ce a rămas (1 593 km2) a fost trecut sub administrarea municipiului Bucureşti ca un sector de sine stătător, numit Sectorul Agricol Ilfov (la 23 ian. 1981, acest sector avea un oraş — Buftea —, 26 comune şi 73 sate). Ulterior, prin mai multe Decrete ale Consiliului de Stat (nr. 368/27 nov. 1985, nr. 209/18 iun. 1986 ş.a.), Sectorul Agricol Ilfov a pierdut sau a primit mai multe comune cu satele aferente. Ca urmare a Legii nr. 24 din 12 apr. 1996 (art. 124), denumirea Sectorului Agricol Ilfov a fost înlocuită cu cea de judeţul Ilfov, iar în urma aplicării Legii nr. 50 din 10 apr. 1997 (art. 126), a fost trecut în categoria judeţelor. Economia jud. I., puternic ILFOV 170 26“ 00’ 44° 30' JUDEŢUL ILFOV 44° 30' 26g 00' 26° 30’ influenţată de prezenţa, în hinterlandul său, a municipiului Bucureşti, are un profil agrar-industrial. Cele mai importante produse industriale realizate în cadrul judeţului sunt: energia electrică şi termică (termocentrala de ia Po-peşti-Leordeni), anvelope şi articole tehnice din cauciuc (Popeşti-Leordeni, Jilava), aparate şi instrumente de măsură şi control (Otopeni), utilaje pentru transporturi (Voluntari), acumulatori (Pantelimon), fire şi fibre artificiale (Po- peşti-Leordeni), produse chimice (Vidra), vată, oxigen industrial, ambalaje pentru ind. alim. (Buftea), confecţii, ţesături, tricotaje, fire din in şi cânepă, covoare etc. (Baloteşti, Buftea, Afumaţi, Snagov, Vidra, Brăneşti), prefabricate din beton, cărămidă, plăci şi dale din ceramică (Chitila, Chiajna, Bragadiru), nutreţuri combinate (Periş, 1 Decembrie), conserve de legume şi fructe, preparate din carne şi lapte, băuturi alcoolice, bere, drojdie de bere, spirt, băuturi răcoritoare, malţ etc. (Buftea, Popeşti-Leordeni, Afumaţi, Baloteşti, Bragadiru, Chitila, 1 Decembrie, Pantelimon). O ramură aparte o reprezintă ind. cinematografică, prezentă la Buftea (Centrul de producţie cinematografică „Bucureşti"). Agricultura, cu un procent ridicat de privatizare, reprezintă componenta dominanţă a activităţii economice a jud. I. în 1996, fondul funciar al jud. I., în supr. totală de 182115 ha, era format din 117372 ha 171 ILICIT terenuri agricole, 25 650 ha acoperite cu păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră, 12 465 ha ocupate cu construcţii, 3 935 ha cu drumuri şi căi ferate, 5 974 ha cu ape şi bălţi şi 17 619 ha alte suprafeţe. în acelaşi an, din totalul supr. agricole (117 372 ha), 110 334 ha erau terenuri arabile, 2 500 ha ocupate cu păşuni, 2 047 ha cu vii şi pepiniere viticole şi 2 491 ha cu livezi şi pepiniere pomicole. în 1996, cea mai mare parte a terenurilor arabile a fost destinată culturilor de porumb (38 839 ha), urmate de plantele de nutreţ (18 288 ha), grâu şi secară (17 005 ha), plante uleioase (13 128 ha), legume (6 238 ha), orz şi orzoaică, cartofi, sfeclă de zahăr ş.a. în cadrul agriculturii, legumicultura (practicată în sere sau în câmp) , cunoaşte o dezvoltare accentuată, ca urmare a nevoilor de aprovizionare a Capitalei ţării cu legume şi zarzavaturi proaspete, precum şi datorită necesităţilor fabricilor de conserve. Legumicultura, cu o producţie totală de 111 393 tone (1996) se practică intensiv în arealele com. 1 Decembrie, Popeşti-Leordeni, Măgurele, Bragadiru, Afumaţi, Dobroeşti, Berceni ş.a. La începutul anului 1997, sectorul zootehnic cuprindea 8 022 capete bovine (din care 17,3% în sectorul particular), 176 082 capete porcine (25,4% privatizat), 940 capete ovine şi caprine (92,6% în gospodăriile particulare), 1 698 000 capete păsări (0,1% privatizat). Unele societăţi comerciale sau regii autonome practică creşterea animalelor în complexe sau ferme, aşa cum sunt cele de la Periş, Buftea, Mogoşoaia, Afumaţi, Bragadiru, 1 Decembrie, Popeşti-Leordeni ş.a. Căile de comunicaţii sunt în strânsă legătură cu cele care converg către municipiul Bucureşti, căci toate liniile de c.f. sau marile magistrale rutiere care vin spre Capitală sau pornesc radial din aceasta traversează şi o parte din terit. jud. I. în 1996, întreaga reţea de linii feroviare de pe terit, jud. I. însuma 322 km lungime (din care 145 km electrificate), cu o densitate de 177 km/1 000 km2. în acelaşi an, reţeaua drumurilor publice avea 1 324 km lungime (din care 987 km drumuri modernizate), cu o densitate de 43 km/100 km2. Totodată, jud. I. are pe terit. său (la Otopeni) cel mai mare aeroport al ţării, care asigură legăturile aeriene ale Capitalei cu numeroase oraşe sau capitale ale unor ţări de pe toate continentele. Unităţile de învăţământ, cultură şi artă (1996— 1997): 116 grădiniţe de copii, 126 şcoli generale, zece licee, şase şcoli profesionale, şase şcoli tehnice de maiştri, o casă de cultură (la Buftea), 16 cămine culturale, 16 cinematografe, 107 biblioteci, mai multe muzee şi colecţii muzeale (Mogoşoaia, Cernica, Snagov, Pasărea ş.a.). Turismul este legat de prezenţa unor păduri şi lacuri de agrement (Snagov, Căldăruşani, Cernica, Ciolpani, Pasărea, Pustnicu, Mogoşoaia, Tunari, Clinceni, Corbean-ca ş.a.) — unele dintre ele declarate rezervaţii forestiere —, a unor mănăstiri (Cernica, Pasărea, Ţigăneşti, Căldăruşani, Snagov), monumente de arhitectură (palatul Mogoşoaia, palatul „Ştirbei" din Buftea ş.a.), muzee etc. ILHANI (HULAGUIZI), dinastie mongolă (1256-1335) care a condus un stat feudal ce a cuprins Iranul, părţi din Afghanistan, Turkmenia, Transcau-cazia, Iraq şi E Asiei Mici. întemeiată de Hulagu. 1LH£US, oraş în E Braziliei (Bahia), pe ţărmul Oc. Atlantic, la 225 km SSV de Salvador; 223,4 mii loc. (1991). Port pentru export de cacao, lemn, pi-assava, cafea ş.a. Aeroport. Catedrala Săo Sebastiăo. Fundat în 1535. IU, râu în China şi Kazahstan, format din unirea (în amonte de Yamat) râurilor Tekes şi Kunes; 1 001 km (1 439 km de la izv. râului Tekes). Izv. din M-ţii Tian Shan, trece prin oraşele Tekes, Yamat, Yining, Iii şi se varsă în lacul Balhaş, formând o deltă de c. 9 mii km2. Afl. pr.: Kaş, Horgos, Talgar, Kaskelen. Irigaţii. Hidrocentrală. Navigabil pe c. 450 km, în sezonul ploios, din dreptul oraşului Yining (China). ÎLIA, com. în jud. Hunedoara, pe Mureş; 3 933 loc. (1998). Expl. de nisipuri pentru construcţii. Produse alim. Nod de c.f. în satul llia, menţionat documentar în 1266, se află un castel din sec. 17. Bisericile de lemn Sf. Dumitru (sec. 17), Cuvioasa Parascheva (sec. 17) şi Sf. Nicolae (sec. 17), în satele Bretea Mureşană, Brâznic şi Dumbrăviţa. ILIAC adj., substantivat n. Os /. v. os coxal. ILIADA, poem epic grec atribuit lui Homer, având ca temă Războiul troian. De o mare valoare literară şi istorică, mărturie a strălucitelor civilizaţii egeeta-nă şi aheeană până în sec. 9-8 î.Hr., narează, în 24 de cânturi, un episod din lupta aheilor pentru cucerirea cetăţii Troia (llion). ILIAMNA, lac tectono-glaciar în SV pen. Alaska, la poalele M-ţilor Aleutini; 2,7 mii km2 (cel mai mare lac din A-laska). Lungime: 129 km; lăţime max.: 30 km. Ad. max.: 210 m. Drenat spre G. Bristol de râul Kvichak. Pescuit. ILIAŞ II RAREŞ, domn al Moldovei (1546-1551). Fiul lui Petru Rareş. A luptat împotriva marii boierimi, care urmărea să-şi apere privilegiile; a impus la plata birului pe marii boieri şi mănăstirile. în 1551 s-a turcit, devenind demnitar în Imp. Otoman. IL|C (< tc.) s. n. (în portul popular românesc) Pieptar fără mâneci, confecţionat din catifea sau din postav negru ori roşu, împodobit cu găitane şi cu mărgele. ILICIT, -A (< fr., lat.) adj. 1. Ilegal (1). 2. Interzis de lege, contrar legii sau regulilor de convieţuire socială; p. ext necinstit, neonest. ILIE 172 Profetul llie urcând la cer. Frescă de la Mănăstirea Voroneţ ILIE (sec. 9 Î.Hr.), profet evreu. Adversar al cultului lui Baal, introdus de regele Ahab. Potrivit „Vechiului Testament", a făcut multe minuni şi s-a înălţat la cer într-un car de foc, lăsând ucenicului său Elisei mantaua sa. Prăznuit la 20 iulie. ILIENI, com. în jud. Covasna, pe Olt; 1 691 loc. (1998). Expl. de balast, în satul llieni, menţionat documentar în 1332, se află o cetate cu biserică în incintă (1443), azi biserică reformată. ILIESCU, Constantin C. (1892-1978, n. Roman), medic român. Acad. (1965), prof. univ. la Bucureşti. întemeietor şi director al ASCAR (centru de asistenţă a cardiacilor). Unul dintre fondatorii cardiologiei româneşti ca specialitate independentă. Cercetări în domeniul sindroamelor coronariene, infarctului miocardic, profilaxiei afecţiunilor coronariene („Infarctul miocardic prin tromboză coronariană", „Elemente de electrocardiografie", „Urgenţele cardiovasculare" „Hipertensiunea arterială"). ILIESCU, Constantin P. (1878-1945, n. Cârligele, jud. Vrancea), general român; medic. Unul dintre întemeietorii şcolii româneşti de dermatologie. Prin cercetările şi măsurile sale organizatorice în domeniul dermato-veneric, a contribuit la desfăşurarea, cu succes, a acţiunilor antiepidemice din România în perioada interbelică. ILIESCU, Dumitru (1865-1940, n. Bucureşti), general român. Colaborator apropiat al lui I.I.C. Brătianu. Secretar general al Ministerului de Război (1914-1916). Ca subşef al Marelui Cartier General (aug.-dec. 1916), a coordonat operaţiunile armatei române în campania anului 1916, ale cărei înfrângeri i-au fost violent imputate. Reprezentant al armatei române pe lângă înaltul Comandament Francez (1916-1918). ILIESCU, Gheorghe (1895-1941, n. Bucureşti), locotenent-colonel român. Comandant al Regimentului 6 gardă „Mihai Viteazul", a participat la acţiunile militare pentru eliberarea Basarabiei, distingându-se în luptele de pe Dealul Stoeneşti, unde a şi murit; a fost primul comandant de regiment căzut în luptă pe Frontul de Est. llieni. Cetatea şi biserica de incintă ILIESCU, Ileana (n. 1937, Sighişoara), balerină română, cu o bogată carieră internaţională. Strălucire tehnică şi forţă expresivă în interpretare („Lacul lebedelor"; „Frumoasa din pădurea adormită", „Coppelia", „Nastasia", „Bo-lero"). Maestru de balet şi coregraf în Italia. Directoare a Companiei de balet a Operei Naţionale Române (din 1993). ILIESCU, Ion (n. 1930, Olteniţa), inginer şi om politic român. Cercetător la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice din Bucureşti. A deţinut importante funcţii de partid şi de stat: prim-secretar al C.C. al U.T.C. şi ministru pentru problemele tineretului (1967-1971), secretar al C.C. al P.C.R. (1971). Din cauza divergenţelor cu N. Ceauşescu, a fost trimis ca secretar cu propaganda la Comitetul judeţean Timiş al P.C.R. (1971-1974) şi apoi prim-secretar al Comitetului judeţean laşi al P.C.R. (1974-1979). în 1979, ca urmare a manifestării publice a opoziţiei sale faţă de cultul personalităţii lui N. Ceauşescu, a fost îndepărtat din activitatea politică şi numit preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor (1979-1984) şi apoi director al Editurii Tehnice (1984-1989). Participant la Revoluţia din dec. 1989, a fost ales preşedinte al Consiliului Frontului Constantin Iliescu Ileana iliescu 173 ILIUŞIN pjţjr jt v ’ÎÎSfe i;;;;î | * Ion Iliescu Salvării Naţionale (1989-1990), al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (febr.—mai 1990). Preşedinte al României (1990-1996); în această funcţie a impulsionat tranziţia spre economia de piaţă şi democraţia pluralistă, acordând o atenţie specială măsurilor de protecţie socială. Preşedinte al P.D.S.R. (din 1996). Op. pr.: „Revoluţie şi reformă", „Momente de istorie". ILIESCU, Octavian (n. 1919, Craio-va), istoric român. Numismat. Studii privind monedele din epoca medievală: „Emisiunile monetare ale Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare“, „Moneda în România (491-1864)“. Preocupări de heraldică şi medalistică. ILIESCU 1. Vladimir I. (n. 1926, Cernăuţi), istoric şi filolog român. Stabilit în Germania (1983). Prof. univ. la Aachen. Studii de istoriografie antică şi de istorie veche a României („Fontes Historiae Daco-Romaniae“ l—II, în colab., „Părăsirea Daciei în lumina izvoarelor literare"). 2. Maria I. (n. 1927, Viena), lingvistă română. Soţia lui I. (1). Stabilită în Germania (1983). Prof. univ. la Craiova, Innsbruck şi Trento. Contribuţii la lingvistica romanică („Le frioulain. Â partir des dialects parles en Roumanie"). Coautoare Ia lucrări fundamentale de gramatică şi dicţionare ale limbii române. I LI ESCU-GĂLIN EŞTI, Gheorghe (h. 1932, Căiineşti, jud. Argeş), sculptor român. Lucrări în lemn, de inspiraţie populară, caracterizate prin masivitatea şi ritmicitatea volumelor puternic stilizate („Hora", „Noaptea", „înfrigurare" şi „Dăruire"). Multe din lucrările sale au fost turnate şi în bronz. ILIEV, Konstantin Nikolov (1924-1988), dirijor şi compozitor bulgar. Prof. univ. la Sofia. Dirijor al orchestrelor din Ruse şi Varna, apoi al Orchestrei Filarmonice din Sofia (şi director al acesteia). Iniţial, creaţii componistice tradiţionale, apoi influenţat de tehnica serială. ILIGAN, oraş în Filipine (Mindanao), port al golfului omonim; 273 mii loc. (1995). Metalurgia cositorului. Siderurgie şi feroaliaje. îngrăşăminte chimice, carbid, prelucr. lemnului (placaj). ILINIZA, vârf vulcanic în Anzii ecua-dorieni, la V de Cotopaxi; 5 263 m. ILINSKI, Igor Vladimirovici (1901 — 1987), actor şi regizor rus de teatru şi film. Interpret excentric şi grotesc în piese de Gogol, Ostrovski, Maiakovski sau în filme („Croitorul din Torjka", „Volga, Volga"). Spectacole de estradă. IUQN (< fr. {i}; {s> lat. illia „pântece") s. n. Os mare care, împreună cu pubisul şi ischionul, formează osul coxal. ILION v. Troia. ILJRĂ (< n. pr. Iliria) s. f. Limbă in-do-europeană vorbită în Antichitate de iliri; foarte puţin cunoscută din cauza lipsei textelor; se presupune că a stat la baza limbii albaneze. Gheorghe Iliescu-Călineşti Gheorghe Iliescu-Călineşti: „Dăruire" Victor lliu ILIRI (< n. pr. Uiria) s. m. pl. (în Antichitate) Denumirea unui grup de triburi indo-europene care au populat partea de NV a Pen. Balcanice (dal-maţi, panoni ş.a.) şi partea de SE a Pen. Apeninice (iapigi, mesapi ş.a.). Au fost supuşi de romani şi romanizaţi (sfârşitul sec. 3—sfârşitul sec. 1 Î.Hr.). V. Iliria. ILIRIA (ILLYRIA), denumire dată în Antichitate regiunii muntoase de pe ţărmul de NE al M. Adriatice, cuprinsă între râul Isonzo la N şi G. Rijeka la E, locuită de triburile indo-europene ale ilirilor. Cucerită treptat de romani, începând din 219 î.Hr., şi transformată în prov. romană (lllyricum) în anul 9 î.Hr., în componenţa căreia au intrat Dalmaţia (lllyricum Superior) şi Pano-nia (lllyricum Inferior). Din sec. 6, a fost populată de slavi, care au schimbat radical fizionomia etnică a ţinuturilor şi au creat aici formaţiuni statale feudale timpurii. ILI.Ş (< magh.) s. n. (în Evul Mediu, în Moldova) Dare percepută pe cereale, asemănătoare găleţii (3) din Ţara Românească. ILIU, Victor (1912-1968, n. Râu Sadului, jud. Sibiu), regizor român. Unul dintre maeştrii cinematografiei româneşti. A realizat filmele: „Mitrea Cocor", „O scrisoare pierdută" (în colab.), „Moara cu noroc", „Comoara de la Vadul Vechi". ILIUŞIN, Aleksei Antonovici (n. 1911), inginer rus. Prof. univ. la Moscova. Studii privind teoria deformărilor elastice şi plastice. A emis (1953-1954) ipoteza izotropiei plasticităţii. ILIUŞIN, Serghei Vladimirovici (1894-1977), inginer rus, constructor de avioane. începând din 1932, a construit c. 50 de tipuri de avioane militare, printre care IL-2 şi un bombardier cu reacţie, precum şi avioanele de pa- ILIZIBIL 174 Serghei Vladimirovici lliuşin sageri IL-14, IL-18, IL-62, IL-86 (care concurează Airbus-ul). ILIZIBIL, -Ă (< fr.) adj. (Despre un text scris) Neciteţ, indescifrabil. ILL, râu în NE Franţei, afl. stg. al Rinului, în aval de Strasbourg; 208 km. Izv. din M-ţii lura, străbate Alsacia şi trece prin oraşele Mulhouse, Colmar şi Strasbourg. ILLAMP0 [iyampu], Nevado vulcan activ în Anzii Centrali Bolivieni (Cor-dillera Real), în apropiere de L. Titicaca. Alt.: 6 362 m. Cucerit pentru prima oară la 7 iun. 1925 de o echipă austriacă formată din H. Pfann, A. Horeschowsky, H. Hortnagel şi E. Hein. ILLER, râu în S Germaniei, afl. dr. al Dunării la Ulm; 165 km. Izv. din Alpii Allgău şi separă partea de SV a landului Bavaria de partea de SE a landului Baden-Wurttemberg, curgând printr-o vale glaciară. Trece prin Kempten. Hidrocentrale; plutărit. ILLICA, Luigi (1857-1919), dramaturg italian. Autor de comedii („Ereditatea lui Elis“) şi de librete de operă (pentru „Wally“ de A. Catalani, „lris“ de P. Mascagni, şi, în colab., pentru „Boema", „Tosca“ şi „Madame Butter-fly“ de G. Puccini). ILLICH [jliţfl, Ivan (n. 1926), pedagog şi eseist american, originar din Austria. Stabilit în S.U.A. (1951). Prof. univ. la Berkeley şi Marburg. Preot, după un conflict cu Vaticanul (1969), a fondat la Cuernavaca (Mexic) un Centru intercultural de documentare (centru de studii socio-culturale asupra Americii Latine). Lucrările sale critică instituţiile sociale, considerând că dezvoltarea tehnică necontrolată duce la alienare şi la discrepanţe sociale („O societate fără şcoală", „Limite medicale", „H20 şi apele uitării"). ILLIMANI [iimani], Nevado ~, masiv vulcanic în Anzii Centrali Bolivieni (Cordillera Real), care domină platoul bolivian şi oraşul La Paz. Alt. max.: 6 462 m (vf. Condor Blanco). Pe versantul de NE, zăpezi permanente şi gheţari. ILLINOIS [ilinoi], stat în partea cen-tral-nordică a S.U.A., la SV de L. Michigan; 146,1 mii km2; 11,8 mii. loc. (1996). Centrul ad-tiv.: Springfield. Expl. de cărbune, petrol, gaze naturale şi forestiere. Ind. metalurgică, constr. de maşini (automobile, avioane), electrotehnică, chimică etc. Creşterea intensivă a animalelor (bovine, porcine); porumb, soia, grâu, plante furajere; legumicultura şi pomicultură. ILLUSTRATION, L’~, hebdomadar ilustrat francez fundat, în 1843, de A. Paulin. S-a bucurat de un mare succes datorită calităţii deosebite a tiparului, remarcându-se prin bogăţia informaţiei şi colaborarea unor importante personalităţi ale epocii. Şi-a încetat apariţia în 1944. ILLYlzS [iie:j] Gyula (1902-1983), scriitor ungur. Cicluri lirice narative pe teme rurale („Trei babe“, „Pământ greu", „Tinereţe"); romanul-eseu „Poporul pustelor". Teatru cu tematică istorică („Făclia"). Traduceri din lirica românească („Mioriţa", poezii de A. Pann, G. Coşbuc, T. Arghezi). ILLYRIA v. Iliria. ILMEN, lac în NV Federaţiei Ruse, la 18 m alt. în funcţie de nivelul apei, supr. variază între 733 şi 2 090 km2. Lungime: c. 45 km; lăţime max.: 35 km. Ad. max.: 10 m. Primeşte 50 de afl. Lacul I. este legat de lacul Ladoga prin râul Volhov (224 km lungime) şi prin canale de cursul superior al Volgăi. Navigaţie. Pescuit. ILMENjT (< fr.; {i}, llmen) s. n. Tita-nat natural de fier, de culoare cenu-şie-neagră, cu luciu semimetalic şi aspect de mase granulare compacte sau Gyula lllyâs de granule diseminate în roci. Apare în pegmatite, în filoane intruzive de minereuri fier-titanifere, în aluviuni metalifere; conţine 31,6% titan. ILOGIC, -Ă (< fr.) adj. Lipsit de logică; nelogic, absurd (1). ILOILO, oraş în Filipine (ins. Pa-nay), port la M. Sulu; 334,5 mii loc. (1995). Centru comercial. Şantiere de reparaţii navale. Ind. prelucr. lemnului, alim. şi a tricotajelor. Export de zahăr, abaca, orez, tutun, copra. ILORIN, oraş în SV Nigeriei, pe râul Awun, centrul ad-tiv al statului Kwara; 430,6 mii loc. (1992). Aeroport. Nod de transport. Centru comercial şi agricol (arahide, bumbac, orez, piper, mei, animale, piei, ulei de palmier). Produse alim. (zahăr, ţigarete). Fabrică de chibrituri. Artizanat (ţesături, ceramică, produse din piele). Oraş-stat (c. 1800— 1897) aparţinând populaţiei yoruba. ILOT (HILQT) (< fr., lat.) s. m. (în Sparta antică) Sclav care aparţinea statului; era împrumutat proprietarilor funciari pentru a lucra pământul. ♦ (Fig.) Persoană exploatată. ILOVÂT, com. în jud. Mehedinţi, pe Coşuştea; 1 517 loc. (1998). Expl. de balast. Pomicultură. Biserica de zid Sf. Nicolae (1846-1847) şi biserica de lemn Sf. Nicolae (1876), în satele llovăţ şi Racova. ILOVIŢA, com. în jud. Mehedinţi, pe râul Bahna; 1 508 loc. (1998). Rezervaţie geologică (Bahna). ILUMINA (< fr., lat.) vb. 11. Tranz. A produce şi a răspândi lumină (artificială) pe suprafaţa corpurilor, în încăperi, pe străzi etc. 2. Refl. (Fig.; despre faţă, ochi etc.) A străluci de bucurie, de satisfacţie etc.; a se bucura, a se veseli. ILUMINARE (< lumina) s. f. 1. (FIZ.) Mărime fotometrică egală cu densitatea fluxului luminos care cade pe suprafaţa unui corp. Se măsoară în lucşi. I. necesară cititului este de 5-100 lucşi, cea produsă de Soare este de 100 000 lucşi etc. <0* I. energetică = mărime egală cu raportul dintre fluxul energetic" incident pe element de suprafaţă şi aria acestei suprafeţe. Se măsoară în W/m2. Sin.: iradiere. 2. (în mistica creştină) Unul dintre ţelurile contemplaţiei şi treaptă a experienţei mistice, mai ales pe drumul mântuirii. ILUMINAT, -Ă (< ilumina) adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre încăperi, străzi etc.) Luminat artificial. 2. Fig. (Despre faţă, 175 ILUZIONISM ochi) Care radiază (de veselie, de inteligenţă etc.). ♦ Inspirat. II. S. n. Producere şi răspândire a luminii în vederea asigurării condiţiilor pentru desfăşurarea normală a activităţii omeneşti. ^ /. natural = i. produs de lumina zilei, datorită luminii solare directe şi a celei difuze. I. artificial = i. realizat cu ajutorul surselor de lumină artificială: lămpi electrice, lămpi cu gaz de iluminat, lămpi cu petrol, lumânări etc. I. direct = i. prin care peste 90% din fluxul luminos produs de sursă este îndreptat direct spre suprafaţa de lucru. I. indirect = i. prin care peste 90% din fluxul luminos este îndreptat spre plafon, realizându-se o răspândire uniformă a luminii, fără umbre; utilizat în sălile de lectură, în sălile de desen etc. ILUMINAŢIE (< fr., lat.) s. f. Iluminare puternică a unei străzi, a unui oraş etc., cu ocazia unei sărbători. ILUMINISM (< fr.) s. n. Curent filozofic şi religios, apărut în sec. 18-19 în ţările Europei, Americii de Nord şi de Sud, reprezentând emanciparea culturală a noii clase burgheze în ascensiune. Inspirat din neoplatonism, mistica renană (Meister Eckhart, Tauler), alchimie şi Cabală, şi-a aflat deplina expresie în sec. 18. Reprezentanţii săi, influenţaţi de teozoful Jacob Boehme (Emanuel Swedenborg, William Blake, Louis Claude de Saint-Martin) înfăţişează raporturile dintre Dumnezeu şi om dintr-o perspectivă dualistă, făcând distincţia între o lume spirituală interioară şi lumea vizibilă exterioară, precum şi între spirit şi literă, cea din urmă fiind veşnic supusă erorii şi multiplicităţii. Trecerea de la materialitatea literei către spiritualitate se poate face fie printr-o interpretare adecvată a semnelor exterioare, fie folosind capacităţile „imaginaţiei creatoare4', căci, spun iluminiştii, omul descoperă înlăuntrul său propriu-i infern şi propriu-i paradis. Influenţe ale i. se întâlnesc în romantism şi, într-o mai mică măsură, la Baudelaire, Nerval, Henri Corbin şi C.G. Jung. Bazat pe încrederea deplină în capacitatea raţiunii de a explica lumea şi de a rezolva problemele sociale şi politice, I. a promovat o analiză critică a oricărei forme de autoritarism, în special a absolutismului monarhic. Concepţia despre lume a i. a fost sintetizată în „Enciclopedia franceză" (1751-1780). Către sfârşitul sec. 18, ideile I. au pătruns în Ţările Române prin opera de culturalizare întreprinsă de unii clerici şi cărturari (lacov Sta- mati, Chesarie Râmniceanul), prin creaţia literară a unor scriitori (Văcăreştii, C. Conachi, D. Golescu) şi îndeosebi prin mişcarea culturală şi ideologică a Şcolii Ardelene. Se mai numeşte luminism. ILUMINIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. Adept al iluminismului, luminist. ILUSTRA (< fr-, lat.) vb. I 1. Tranz. A lămuri, a elucida prin exemple. ♦ (Despre desene, imagini etc.) A reprezenta, a arăta. 2. Refl. A se remarca, a se distinge. 3. Tranz. A împodobi un text cu ilustraţii. ILUSTRAT, -A (< ilustra) adj., s. f. 1. Adj. Cu ilustraţii. 2. S. f. Carte poştală care are pe una dintre feţe o ilustraţie; spec. vedere (I 5). ILUSTRATIV, -A (< ilustrat) adj. Ca-re ilustrează (1), care exemplifică; demonstrativ (1). ILUSTRATOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. 1. Persoană care ilustrează o carte, un text etc.; desenator de carte. 2. Persoană care realizează fondul sonor ce însoţeşte o producţie audio (radio) sau audio-vizuală (teatru, cinematografie, televiziune); realizator al unei ilustraţii muzicale. ILUSTRAŢIE (< fr., lat.) s. f. Ramură a graficii care include: desenul, acuarela, gravura, fotografia, imaginea ce însoţeşte, în scop explicativ sau interpretativ, un text. ^ I. de carte = gen al graficii prin care se reprezintă tipuri sau momente esenţiale ale unui text literar; poate avea şi funcţie ornamentală. Cunoscută din vechime în Ilustraţie de Salvador Dall pentru „Macbeth“ de W. Shakespeare Egipt şi Extremul Orient, când a avut mai ales caracter explicativ. în Evul Mediu au avut o mare valoare /'. de c. religioasă din Bizanţ (sec. 9^10) şi a manuscriselor evangheliarelor irlandeze (sec. 9-10). După inventarea tiparului, a fost realizată în xilogravură şi în lucrări beletristice şi ştiinţifice. Printre cei mai importanţi ilustratori de carte se numără H. Daumier, E. Delacroix, Salvador Dali ş.a. în România există o bogată tradiţie a /'. de c., începând cu sec. 15 (ex. „Tetraevanghe!iarul“ lui Ni-codim de la Tismana din 1404, decorat cu elemente vegetale şi zoomorfe). Printre cei mai importanţi ilustratori români: Margareta Sterian, Mac Con-stantinescu, A. Demian, A. Jiquidi, Tia Peltz, Lena Constante, Florica Cor-descu-Jebeleanu, Vasile Kazar, Ion State, Val Munteanu, Florin Pucă, Mircea Dumitrescu, Done Stan, Vasile Socoliuc ş.a. /. muzicală = a) includere într-un curs, într-o lecţie sau expunere despre artă, literatură etc. a unor fragmente muzicale; b) fond sonor care însoţeşte o producţie audio (radio) sau audio-vizuală (teatru, cinematografie, televiziune). ILUSTRISIM, -Ă (< fr., it.) adj. (Rar) Prealuminat, preailustru (titlu de onoare acordat preoţilor catolici în unele ţări din V Europei). ♦ (Fam.) Excepţional, strălucit, foarte bun. ILUSTRU, -Ă (< fr., lat.) adj. Strălucit, eminent, celebru. ILUVIERE s. f. (PEDOL.) Proces de acumulare, la oarecare adâncime în profilul solului, a produselor de altera-ţie, în suspensie sau în soluţie, dintr-un orizont (de regulă superior) al solului în altul (de regulă inferior). ILUZIE (< fr., lat.) s. f. 1. Percepere denaturată a realităţii înconjurătoare. <0* I. optică = senzaţie vizuală datorată unei interpretări incorecte a unui stimul luminos. 2. Fig. Aparenţă sau ficţiune considerată drept realitate; înşelare, amăgire; himeră. + Speranţă neîntemeiată. <0- Expr. A-şi face iluzii = a spera lucruri irealizabile. ILUZIONA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A(-şi) face iluzii; a (se amăgi). ILUZIONISM (< fr.) s. n. 1. Arta de a crea iluzia cu ajutorul prestidigitaţiei sau trucajului. ♦ Profesiunea iluzionistului. ♦ Număr ll(3) prezentat de iluzionist; scamatorie. 2. Ansamblu de procedee tehnice în artele plastice destinat să creeze iluzia realităţii până la confundarea operei de artă cu obiectul reprezentat. ILUZIONIST 176 Defileul râului llva din com. llva Mare ILUZIONIST, -A (< fr.) s. m. şi f. Scamator. ILUZORIU, -IE (< fr., lat.) adj. Inexistent, ireal; amăgitor, irealizabil. ILVA MARE, com. în jud. Bistri-ţa-Năsăud, pe llva; 2 404 loc. (1998). Staţie de c.f. Produse lactate. Cherestea. ILVA MICĂ, com. în.jud. Bistriţa-Nă-săud, pe Someşu Mare; 3 618 loc. (1998). Staţie de c.f. Cherestea. IMABARI, oraş în Japonia (Shiko-ku), port la Marea Interioară (Setonai-kai); 122,6 mii loc. (1991). Vechi centru (sec. 18) al ind. textile (tricotaje şi conf. din bumbac). Şantiere navale. Ind. lemnului şi alim. în 1988 a fost dat în folosinţă un pod care uneşte ins. Honshu cu ins. Shikoku. Vechiul nume: Imaharu. IMACULAT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi fig.) Curat, nepătat; neatins. IMACULATA CONCEPŢIUNE, dogmă catolică, instituită de papa Pius al IX-lea, prin bula Ineffabilis Deus (1854), care susţine că Maria, mama lui lisus, nu a cunoscut păcatul originar. Sărbătorită pe 8 dec. IMAGINA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A-şi închipui ceva, ♦ A concepe, a crea. IMAGINAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care nu există decât în imaginaţie; închipuit (1), fictiv, ireal. Număr /'. = rădăcină pătrată a unui număr real negativ. IMAGINATIV, -Ă (< fr.) adj. Dotat cu imaginaţie (vie). IMAGINAŢIE (< fr., lat.) s. f. (PSIH.) Proces şi capacitate individuală de creare a unor reprezentări sau a unor idei noi pe baza experienţei anterioare; fantezie, închipuire. <0 I. reproductivă = i. care reconstituie imaginea unor obiecte existente pe baza unor descrieri. I. creatoare = I. care creează imaginea unor lucruri noi, inexistente ca atare în realitate. IMAGINE (< lat., cu sensuri după fr. image) s. f. (FILOZ., PSIH.) 1. Reflectare senzorială a unui obiect în conştiinţă sub forma unor senzaţii, percepţii sau reprezentări. 2. Reprezentare (vizuală). ^ /. artistică = produs specific al creaţiei artistice care exprimă generalul într-o formă senzorial-concretă, în unitate nemijlocită cu individualul. 3. (FIZ.) Locul în care se întâlnesc razele de lumină provenite dintr-un punct (i. reală) sau prelungirile acestor raze (i. virtuală) după ce au suferit reflexii pe oglinzi sau refracţii în lentile, prisme etc. ♦ Figură alcătuită din imaginile tuturor punctelor unui obiect. ^ I. de televiziune = j. optică a scenei transmise prin televiziune, aşa cum apare ea pe ecranul cinescopului. I. de reglaj = /. tip transmisă de staţiile de televiziune pentru reglarea diferitelor elemente ale lanţului de transmisiune şi pentru a da telespectatorilor posibilitatea de a regla televizoarele; miră (2). 4. (MAT.) Imaginea unei funcţii într-un punct = valoarea funcţiei în acel punct. Imaginea unei mulţimi = mulţimea valorilor unei funcţii pentru valorile argumentului în mulţimea dată. IMAGISM (< engl., fr.; „les ima-gistes“, termen aparţinând lui Ezra Pound) s. n. Mişcare antiromantică apărută în ‘poezia engleză şi americană (1909-1917) sub influenţa lui W. Whitman, a simboliştilor trancezi, a poeziei clasice greco-latine, japoneze şi chineze, ca şi a esteticii lui T.E. Hulme, Reprezentanţii i., Amy Lowell, R. Aldington, Hilda Doolittle, D.H. Lawrence, J.G. Fletcher, F.S. Flint, J. Joyce (dintre care primii trei şi teoreticieni), cultivă expresia lapidară, maxima concentrare structurală, exactitatea şi concreteţea limbajului comun, subiectele „triviale", ritmurile noi, imaginea pură, metafora complexă şi încifrată, jocul de ritmuri, versul liber ca mijloc de concepere a „lumii haotice". Mai mult decât în poezia pe care a generat-o, importanţa I. rezidă în disciplinarea discursului poetic şi în reînnoirea limbajului, în beneficiul poeziei anglo-saxone de mai târziu. IMAGISTIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la imagine (1), care ţine de imagine. ♦ Cu imagini (2). IMAGO (< fr., cuv. lat. „imagine") subst. 1. (ENTOM.) Denumire dată formei adulte a insectelor. 2. (PSIH.; potrivit concepţiei lui C.G. Jung) Imagine mentală inconştientă, de obicei idealizată, a părinţilor sau a unei persoane iubite, importantă în faza de dezvoltare a copilului şi păstrată şi în faza de adult. IMAGO PIETATIS, reprezentarea în Evul Mediu a lui lisus Hristos înăl-ţându-se din mormânt, înconjurat de Fecioara Maria, sfinţi sau îngeri; trupul Mântuitorului poartă semnele clare ale Patimilor. Imaginea a slujit drept model unei întregi direcţii a iconografiei medievale şi viziunii renascentiste. IMAHARU v. Imabari. IMAM (IMAN) (cuv. arab însemnând „model", „călăuză", „reprezentant") 1. (La sunniţi) Conducătorul spiritual şi temporal al comunităţii religioase, califul. 2. (La şiiţi) Conducătorul dinastic ai comunităţii religioase, polul ierarhiei spirituale. 3. (La sunniţi) Titlu onorific dat unui cunoscut autor religios. 4. (în general) Conducătorul rugăciunii comune. IMAMAT (< imam) s. n. Stat musulman condus de un imam (1). Imaculata Concepţiune. Statuie de A. Cano. Catedrala din Granada MNM 177 IMIGRANT Imamura Shâhoi IMAMURA Shohei (n. 1926), scenarist şi regizor japonez. Filme realiste, la limita naturalismului, care abordează o tematică de mare diversitate, axajă pe analiza profundă a societăţii epocii sale („Fete şi gangsteri", „Marea dorinţă a zeilor", „Ploaia neagră11). IMANDRA, lac glaciar în NV Federaţiei Ruse (Pen. Kola), la 126 m alt.; 876 km2. Ad. max.: 67 m. Prin râul Niva îşi varsă apele în G. Kandalakşa al Mării Albe. Pescuit. Pe malul său se află oraşul Moncegorsk. IMANENT, -A (< fr., lat. m.) adj. Care rezidă în însăşi natura sau esenţa obiectului dat, ceva ce nu rezultă dintr-o acţiune exterioară, care acţionează din interiorul lui (ex. cauză i., scop i.); lăuntric, intrinsec. La Kant se numesc i. principiile a căror aplicare se înscrie strict între limitele experienţei posibile. Filozofia i. = şcoală filozofică din Germania de la sfârşitul sec. 19 (J. Rehmke ş.a.), care considera că existenţa este „imanentă" conştiinţei. IMANENTA (< fr.) s. f. însuşirea de a fi imanent, starea a ceea ce este imanent. IMAŞ (< magh.) s. n. Islaz, păşune, suhat. IMATERIAL, -A (< fr., lat.) adj. Care există numai în conştiinţă, nematerial; spiritual (1), ideal (I, 2). IMATRA, oraş în SE Finlandei, pe râul Vuoksi, în apropiere de vărsarea acestuia în L. Saimaa; 32,3 mii loc. (1995). Hidrocentrală. Metalurgia fierului şi cuprului; fabrici de celuloză, de hârtie şi de produse chimice. Staţiune climaterică. Turism. IMATUR, -A (< fr.) adj. Neajuns la maturitate; incomplet dezvoltat. IMBATABIL, -Ă (< fr.) adj. Care nu poate fi întrecut, înfrânt; invincibil. IMBECIL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care are capacitatea mintală redusă; neghiob, prost (1), tâmpit. IMBECILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Stare gravă de deficit al dezvoltării mintale, în care individul nu-şi poate însuşi limbajul scris şi nu poate depăşi nivelul intelectual al vârstei preşcolare; deficienţă miptală, tâmpenie, neghiobie. 2. Comportare, faptă, vorbă de persoană imbecilă; prostie, inepţie. IMBERB (< fr., lat.) adj. (Rar) Căruia nu i-a crescut încă barba; p. ext. (deprec.) tânăr; imatur. IMBERIE şi MARGARONA, roman popular reprezentând traducerea, printr-un intermediar grec, a romanului cavaleresc şi picaresc francez din sec. 15 „Pierre de Provence et la belle Maguellonne11. Singura copie de la noi, din 1789, s-a păstrat într-un miscelaneu de texte religioase aparţinând logofătului loniţă (Niculae) Şoi-mescu, din părţile Muscelului. IMBIBITIE (< fr. (i>; {s} lat. imbibo „a se îmbiba11) s. f. (BOT.) Pătrundere a lichidelor în celula vegetală; are rol important în germinaţia seminţelor. IMBOLD (< îmboldi) s. n. Impuls, îndemn; stimulent (1). IMBRICAT, -A (< fr., lat.) adj. (De-spre elemente de construcţie sau obiecte) Care se acoperă parţial (ca ţiglele sau ca solzii de peşte). ^ Structură i. = structură geologică de natură tectonică, frecventă în formaţiunile de fliş şi în depozitele de molasă, caracterizată printr-o succesiune de cute-falii cu flancurile separate de falii longitudinale de încălecare. IMBRIFUG, -Ă (< fr.; {s> lat. imbri „ploaie11 + fugo „a alunga11) adj. (Despre materiale sau elemente de construcţie) Care este impermeabil la ploaie. IMBROGLIO [imbroXio] (cuv. it.) subst. 1. (TEATRU) Episod dramatic cu intrigă complicată, voit confuză şi cu deznodământ surprinzător. 2. (MUZ.) Denumire a anumitor complicaţii ritmice (ritmuri concomitente în măsuri diferite). IMBROS v. G6k$eada. IMEDIAT, -Ă (< fr., lat.) adv., adj. 1. Adv. Fără întârziere, numaidecât, îndată. 2. Adj. Care urmează direct, care ocupă primul loc lângă sau după ceva; nemijlocit; p. ext. de primă urgenţă. (FIN.) Anuitate i. = anuitate care începe să se deruleze de la data semnării contractului (de împrumut, de asigurare etc.) în baza căruia se efectuează aceste plăţi eşalonate. Ordin de plată i. = ordin de plată ce trebuie executat la un preţ convenit de stat (este valabil pentru instituţiile financiare ale statului) imediat ce cererea a fost primită. IMELMAN (< fr.; {s} n. pr. Immel-mann) s. n. Figură de acrobaţie aeriană, în care avionul execută o jumătate de luping, apoi se răsuceşte pe o parte, revenind în zbor orizontal în direcţia opusă celei iniţiale. A fost executată prima oară de aviatorul german Max Immelmann. IMEMORABIL, -A (< fr., lat.) adj. Foarte îndepărtat (în timp). IMEMORIAL, -A (< fr.) adj. Dintr-o epocă foarte îndepărtată, a cărui amintire s-a pierdut; străvechi (1), uitat. IM^NS, -Ă (< fr., lat.) adj. Foarte mare, nemăsurat, enorm. + Foarte numeros; nenumărat, infinit (1). ♦ Fig. Foarte important. IMENSITATE (< fr., lat.) s. f. Vastitate a proporţiilor, mărime extraordinară. ♦ întindere uriaşă, spaţiu nesfârşit. IMERINA (EMYRNE), platou în centrul ins. Madagascar, în reg. Antana-narivo, cu climat umed şi alt. medie de 1 000 m, dominat de culmea An-karatra (cu alt. max. de 2 642 m în vf. Tsiafajavona). Culturi de orez. IMERSIUNE (IMERSIE) (< fr., lat.) s. f. 1. Afundare a unui corp într-un lichid; scufundare. ♦ Procedeu de lucru în microscopie, care constă în interpunerea unei picături de ulei special între obiectul cercetat şi prima lentilă a obiectivului pentru a spori puterea de separare. 2. Intrare a unui corp ceresc în conul de umbră sau în spaţiul din dreptul altui corp ceresc; reprezintă momentul de început al ocultaţiei. 3. Fenomen de coborâre a uscatului din zona litorală sub nivelul mării. Dă naştere unei transgresiuni masive; sub-mersiune. IMHOTEP (sec. 27 Î.Hr.), medic şi arhitect din Egiptul antic. Divinizat ca zeu al medicinei, a fost identificat la greci cu Asclepios. A construit piramida în trepte a faraonului Zoser de la Saqqara. IMIGRA (< fr., lat.) vb. I intranz. (Despre persoane) A intra într-o ţară străină pentru a se stabili. IMIGRANT, -A (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care imigrează. IMIGRAŢIE 178 IMIGRAŢIE (< fr.) s. f. 1. Faptul de a imigra; p. ext situaţia, starea celui imigrat. 2. Totalitatea imigrărilor dintr-o perioadă dată. IMINEI (< tc.) s. m. pl. (fnv. şi reg.) 1. încălţăminte fină de marochin purtată odinioară de boieri. încălţăminte groasă, cu vârful ascuţit, pe care o purtau ţăranii. IMINENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care este pe punctul de a se produce, care nu mai poate fi oprit sau evitat. IMINENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Caracterul a ceea ce este iminent. IMISC|BIL, -Ă (< fr.) adj. Care nu poate fi amestecat. IMţSIE s. f. Cantitatea totală de noxe dintr-un volum anumit de aer. Se exprimă în mg/m3. IMITA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A face întocmai ceea ce face altul, a copia pe cineva întru totul. ♦ A reproduce (deformând) gesturile, mimica etc. cuiva; a maimuţări pe cineva. 2. (Despre scriitori, artişti etc.) A lua ca model artistic, a lucra în maniera cuiva; peior. a reproduce servil. IMITATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. Care imită. ♦ Onomatopeic. Armonie i. v. armonie. IMITAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Acţiunea de a imita; reproducere (1), copiere (1). ♦ (MUZ.) Procedeu al stilului polifonic, care constă în repetarea unei teme sau a unui motiv muzical la diferite intervale; i. poate să fie strictă, prin păstrarea exactă a temei, sau liberă; reală sau tonală; când temei i se aduc eventuale modificări, î. mai poate fi prin recurenţă sau inversare, prin diminuare sau augmentare etc. 2. (Concr.) Obiect (de calitate inferioară) făcut prin copiere după un altul. 3. (PSIH.) Reproducerea de către subiect a actelor unei alte persoane încercând deliberat să fie asemănător în conduită, mod de gândire etc. La copii, t. apare încă din faza de sugar; copilul imită tot ce intră în sfera lui vizuală, însuşindu-şi pe această cale limbajul, diferite comportamente motorii, roluri de sex, moduri de gândire şi de exprimare etc. La adulţi, i. are caracter motivat şi selectiv; aceştia imită mai ales ceea ce li se pare prestigios. I. apare în cefe mai diverse domenii: modă, viaţă religioasă, şcoli literare etc. 4. (FILOZ.; la Platon şi Aristotel) Copie, reproducere, imagine; proces care stă la baza artei poetului, pictorului, sculptorului. 5. (BIOL.) Adaptare pentru existenţă a speciilor, rezultată Kari Leberecht Immermann din corelaţiile lor complexe cu mediul de viaţă, în urma unui proces îndelungat de selecţie naturală (de ex. unele insecte acvatice imită perfect, prin culoare şi formă, tulpinile plantelor printre care se deplasează). IMIXTIUNE (< fr., lat. m.) s. f. A-mestec, intervenţie nejustificată şi nedorită în treburile altuia; ingerinţă. ^ /. fn afacerile interne = încălcare a dreptului suveran al unui stat de a-şi rezolva de sine stătător problemele politice, economice, culturale etc. ce ţin de autoritatea sa exclusivă. IMMELMANN [imelman], Max (1890-1916), aviator german. Unul dintre aşii aviaţiei de vânătoare germane în primul război mondial. O figură de acrobaţie aeriană îi poartă numele. IMMERMANN [jmerman], Kari Leberecht (1796-1840), scriitor german. S-a impus prin romanele „Epigonii" (studiu al destrămării vechilor relaţii feudale) şi „Munchhausen“ (scriere alegorică şi satirico-umoristică). Unul dintre premergătorii romanului realist „de provincie". IMN (< fr., lat.; (s> gr. hymnos „imn“) s. n. 1. Poezie (cântată) cu caracter solemn în care grecii antici celebrau zei sau eroi legendari. ♦ Specie a liricii cetăţeneşti, înrudită cu oda, care glorifică patetic evenimente sau personalităţi deosebite. 2. Cântec de laudă, ocazional şi festiv, compus pentru preamărirea unei idei, a unui eveniment etc.; spec. cântec religios de preaslăvire a divinităţii. ♦ Cântec solemn adoptat ca simbol al unităţii naţionale sau de stat (ex. imn de stat). Imnul de stat al României este Des-teaptă-te, române! (versuri: Andrei Mu-reşanu; muzica: Anton Pann). IMO, stat în S Nigeriei, pe stg. Nigerului; 11,85 mii km2; 2,5 mii. loc. (1991). Centrul ad-tiv: Owerri. Expl. de petrol. Culturi de palmieri şi cacao. ' IMOBIL1 (< fr., lat.) s. n. Lucru care nu se mişcă. ♦ Clădire (2). IMOBfL2, -Ă (< fr., lat.) adj. Care stă nemişcat; fix (1), neclintit (1). IMOBILIAR, -Ă (< fr.) adj. Privitor la un imobil1. ♦ Care se ocupă de bunuri imobile1. IMOBILISM (< fr.) s. n. Atitudine de opoziţie sistematică şi permanentă faţă de inovaţii, invenţii, progres etc. IMOBILITATE (< fr.) s. f. Stare de nemişcare, de fixitate. IMOBILIZA (< fr.) vb. I tranz. A pune sau a ţine pe cineva sau ceva într-un loc, a nu-i permite să se mişte, a fixa. IMOBILIZARE (< imobiliza) s. f. 1. Acţiunea de a imobiliza; nemişcare. 2. (La pl.; CONT.) Bunurile şi valorile destinate să servească o perioadă îndelungată în activitatea economică a unei întreprinderi, care nu se consumă Imnul de stat ai României (fragment) .■! Deş - bfa: yA teap - tă - te ro - / h j J mă _ ne, din ■ j ■ y j -4——P ■ som - nul cel de _ L—b—1 i = -a- -4*— =e=a=-—iii—' i= m mm m moar - te în » J J .1*1 ca ~ re te-a - dân - ci ~ ră bar - ; r_______________ ba - rii de ti - $ răni.-------_ bar - ba - rii de ti - m 179 IMPERFECT la prima utilizare. Categoriile de i. sunt: corporale (terenuri şi mijloace fixe), necorporale (cheltuielile de constituire şi de cercetare-dezvoltare, brevete, licenţe, know-how, mărcile de fabrică şi de comerţ, fondul comercial, programe informatice) şi financiare (titluri de participare, titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu, alte titluri şi creanţe imobilizate). IMORAL, -Ă (< fr.) adj. Care este contrar moralei unui grup social, unei clase sau societăţi; care încalcă normele morale respective. IMORALISM (< fr.) s. n. (FILOZ.) Teorie a lui Nietzsche, potrivit căreia morala ar trebui înlocuită printr-o scară de valori diferită de cea curentă, instaurând uneori chiar valori răsturnate, pe dos, faţă de cele acceptate în mod obişnuit. Nietzsche însuşi a folosit iniţial termenul de i. în 1888, când intenţiona să dea celei de-a treia părţi din lucrarea „Voinţa de putere" titlul: „Imo-ralistul. Critica celei mai nefaste specii de ignoranţi: Morala". IMORALITATE (< fr.) s. f. 1. Caracterul a ceea ce este imoral. 2. Comportare, faptă imorală. IMORTALIZA (< fr.) vb. I tranz. A face ca o persoană, o acţiune sau o operă să trăiască veşnic în memoria oamenilor. IMORTELE (< fr.) s. f. pl. (BOT.) Flori de paie (v. floare). IMPACIENTA (< fr.) vb. I refl. A deveni nerăbdător, a-şi pierde răbdarea, a se nelinişti. IMPACT (< fr., lat.) s. n. 1. Ciocnire, incidenţă. ♦ Fig. Influenţă a unei idei, a unei lucrări etc. asupra unei persoane sau a unui eveniment. 2. (TEHN.) Raportul dintre deplasarea maximă pe verticală a unei grinzi când este solicitată de forţe dinamice şi aceea pe care o capătă atunci când este solicitată de aceleaşi forţe, dar static. IMP ALA (< fr.) s. f. Antilopă de talie mijlocie (c. 1 m şi greutate de c. 70 kg) care trăieşte în Africa Australă şi Orientală, în grupuri mari. Masculul are coarne inelate şi în formă de liră. în caz de pericol execută salturi de peste 3 m. IMPAR, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre numere întregi) Care nu este divizibil cu doi; fără soţ (ex. 1, 3, 5, 7 etc.). Funcţie i. - funcţie care schimbă semnul o dată cu variabila: f (-x) = -f (x). IMPARABIL, -A (< fr.) adj. Care nu poate fi apărat sau evitat. IMPARICOPITAT ({s} lat. impar „impar" + copitat) s. n. (La pl.) Ordin de mamifere copitate, erbivore, nerumegătoare, cu un număr impar de degete, al treilea fiind mai mare; periso-dactil; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin (ex. calul, rinocerul). IMPARIPENAT, -Ă (< fr.; fe> lat. im-par „impar" + pennatus „cu pene") adj. (Despre frunzele compuse) Care are un număr variabil de perechi de foliole, înşirate de-a lungul unui ax comun (rahis), în vârful căruia există o singură foliolă. Foliolele sunt astfel în număr impar. IMPARISILABIC, -A (< fr.) adj. (Despre substantive şi adjective) A cărui temă nu păstrează acelaşi număr de. silabe în cursul declinării. 1MPARITATE (< fr.) s. f. Lipsă de paritate; inegalitate. IMPARŢIAL, -A (< fr.) adj. Care face o apreciere corectă, obiectivă; nepărtinitor, drept2 (I, 6). IMPARŢIALITATE (< fr.) s. f. însuşi-rea de a fi imparţial; obiectivitate, ne-părtinire. IMPAS (< fr.) s. n. Situaţie dificilă care pare de nerezolvat. IMPASIBIL, -A (< fr., lat.) adj. Indi-ferent, nepăsător; insensibil. IMPECABIL, -A (< fr., lat.) adj. Fără cusur; desăvârşit, perfect, ireproşabil. IMPEDANŢĂ (< fr., germ. {i>; fe> lat. impedio „a împiedica") s. f. (FIZ.) 1. I. acustică = mărime caracteristică unui sistem acustic, egală cu raportul dintre presiunea sonoră şi fluxul acustic corespunzător la o frecvenţă dată. 2. I. electrică = mărime caracteristică unui circuit electric de curent alternativ sinusoidal în regim permanent; este egală cu raportul dintre valorile efective ale tensiunii aplicate la borne şi cele ale curentului care trece prin circuit, când în laturile acestuia nu se induc tensiuni electromotoare din exterior. IMPEDIMENT (< it., lat.) s. n. Piedică, obstacol. (DR.) /. legal = obiecţie la săvârşirea unui act juridic, întemeiată pe o prevedere a legii (ex. i. pentru căsătorie este legătura de rudenie apropiată). IMPENETRABIL, -A (< fr., lat.) adj. 1. Prin care nu poate străbate nimic, care nu lasă să treacă ceva prin el; de nepătruns. ♦ Fig, De neînţeles, tainic; ascuns. ♦ Fig. (Despre oameni, p. ext despre figura lor) Care nu lasă să se vadă ce simte sau ce gândeşte. 2. (Despre corpuri) Care prezintă proprietatea de impenetrabilitate (2). IMPENETRABILITATE (< fr.) s. f. 1. însuşirea de a fi impenetrabil (1); starea a ceea ce este impenetrabil. 2. (FIZ.) Proprietate a corpurilor de a-şi ocupa fiecare propriul volum, de a nu se putea întrepătrunde. IMPERATIV, -A (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care ordonă, poruncitor. <0- (LINGV.) Modul i. (şi substantivat, n.) = mod verbal, personal, prin care se exprimă o manifestare a voinţei sau a intenţiei vorbitorului pentru îndeplinirea sau împiedicarea unei acţiuni. (DR.) Dispoziţie i. = prevedere legală de la care părţile nu pot deroga prin actele juridice încheiate. 2. S. n. Propoziţie categorică şi necondiţionată; obligaţie stringentă. ♦ Poruncă, comandă; îndemn. /. categoric = (la Kant) i. etic, enunţ care exprimă obligaţia morală şi care, spre deosebire de i. vieţii cotidiene, ipotetice, condiţionate („dacă vrei să fii sănătos, ţine regim"), are un caracter absolut, necondiţionat („fă-ţi datoria!"). Este o lege morală proprie raţiunii practice, independentă de orice interese empirice ale omului. Potrivit unei alte formulări, i.c. ne obligă să nu privim niciodată omul ca un mijloc, ci totdeauna ca un scop. IMPERATOR (cuv. lat.) s. m. (în Roma. republicană) Titlu onorific conferit generalilor, de către soldaţi sau Senat, după obţinerea unei victorii. în vremea Imperiului, a devenit parte integrantă a titulaturii imperiale. IMPERATRIZ, oraş în NNE Braziliei (Maranhăo), pe fl. Tocantins; 262,8 mii loc. (1990). Centru comercial al unei zone agricole (orez, vite). IMPERCEPTIBIL, -A (< fr.) adj. Ca-re nu poate fi perceput doar cu ajutorul simţurilor. ♦ Abia perceptibil, aproape neobservat, insesizabil. ♦ (Fig.) Lipsit de însemnătate, de importanţă. IMPERFECT, -A (< lat., fr.) adj. (Şi adverbial) Cu defecte; lipsit de perfecţiune. ♦ Neterminat. (LINGV.) Timp i. (şi substantivat, n.) = timp al modului indicativ prin care se exprimă o acţiune din trecut, încă neterminată în momentul la care se referă vorbirea. (EC.) Piaţă (concurenţă) /. = condiţiile (situaţia) în care preţurile sunt modificate, de obicei de una sau mai multe persoane fizice sau juridice, din cauza unor avantaje de care se bucură anumiţi cumpărători sau vânzători. IMPERFEGT1V 180 IMPERFECTJV (< fr., germ.) adj. (Despre aspectul verbelor; şi substantivat n.) Care arată că acţiunea se repetă sau este în curs de desfăşurare. IMPERFECŢIUNE (< fr., lat.) s. f. Starea a ceea ce este imperfect, defect; cusur, scădere (3). IMPERIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la imperiu sau la împărat, care aparţine imperiului sau împăratului; împărătesc. IMPERIALISM (< fr.) s. n. Trăsătură a relaţiilor internaţionale moderne, ilustrată prin tendinţa unui stat dezvoltat de a-şi extinde influenţa politică şi economică asupra altor state, mai puţin dezvoltate, impunându-le propriile lui legi. Interpretarea economică a i., deosebit de influentă în sec. 20, Jdată mai întâi de R. Hilferding, apoi de V. I. Lenin, prezintă i. drept stadiu suprem al capitalismului (fuziunea între capitalul industrial şi cel bancar duce la formarea unor oligarhii financiare ce impun diverse monopoluri; exportul de capital are o importanţă deosebită, a început împărţirea economică a lumii între trusturile internaţionale; a luat sfârşit împărţirea teritorială a lumii între cele mai mari ţări capitaliste). După ce critică abordarea lui Lenin, filozoful Raymond Aron oferă o interpretare politică a I., una dintre puţinele ce-şi păstrează valoarea explicativă după modificările geopolitice petrecute în anii din urmă. Prin extensiune, termenul este utilizat şi pentru alte epoci istorice (de ex. i. roman). IMPERIAL VALLEY [impieriel vaeli], zonă depresionară în SV S.U.A. (California), la graniţa cu Mexic, în bazinul inf. al fl. Colorado, la 60 m sub nivelul mării, parte componentă a deşertului Colorado. Aici se află lacul sărat Sal-ton (932 km2), iar New River şi AII American Canal (129 km lungime şi 61 m lăţime) asigură irigarea unor mari supr. de teren, pe care se cultivă (din 1901) bumbac, sfeclă de zahăr, alfalfa, pepeni ş.a. Aşezări pr.: Brawley, El Centro, Calexico, Mexicali. IMPERIOS, -OASÂ (< fr., lat.) adj. (Şi adverbial) Absolut necesar, neapărat trebuincios, obligatoriu; stringent. IMPERIU (< lat. imperium) s. n. 1. Stat monarhic care este condus de un împărat; împărăţie. 2. Ansamblul teritoriilor (metropolă şi posesiuni coloniale) care depind de aceeaşi autoritate de stat (ex. Imperiul Britanic). 3. Sub imperiul... = sub stăpânirea..., sub înrâurirea... IMPERIUL BIZANTIN (IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT), stat creat prin împărţirea definitivă a Imp. Roman la moartea lui Theodosiu cel Mare (395) între cei doi fii ai săi, Arcadiu (în Răsărit) şi Honoriu (în Apus). Capitala la Bizanţ (Constantinopol), de unde şi denumirea. S-a menţinut până în 1453 (căderea Constantinopolului sub turci), în perioada de maximă expansiune a cuprins în hotarele sale actualul teritoriu al Turciei, Georgiei, Armeniei, Siriei, Iordaniei, Libanului, Israelului, Egiptului, precum şi ţărmul de N al Africii, S Pen. Iberice, ins. Mallorca, Corsica, Sardinia, Sicilia, Pen. Italică, Albania, Iugoslavia, Bulgaria, SE României (Dobrogea), Grecia şi Cipru. lustinian I (527-565), considerându-se continuatorul împăraţilor romani, a încercat să restabilească vechiul imperiu, cucerind Africa de Nord (533-534), Pen. Italică (535-555) şi SE Spaniei (554), şi să refacă unitatea lumii mediteraneene. După îndelungatele războaie cu persanii, începând cu sec. 7, I. B. se confruntă cu intensificarea atacurilor slavilor, bulgarilor şi, în special, cu ale arabilor, care au cucerit Meso-potamia, Siria, Palestina şi Egiptul. în sec. 8-9, I. B. a fost zguduit de lupta dintre iconoclaşti şi iconoduli. Procesul de destrămare a obştilor şi transformare a membrilor acestora în şerbi (perieci) de către marii proprietari funciari (dinaţii), tendinţă temporar stăvilită de politica împăraţilor din dinastia macedoneană, s-a accentuat, astfel că în sec. 9-11 marea proprietate de pământ a devenit donpinantă. în această perioadă au avut loc numeroase mişcări sociale sau erezii, ca aceea a pavlicienilor (sec. 7-9). Vasile II Bulga-roctonul a recucerit Bulgaria (1018), care a rămas în stăpânirea I. B. până în 1185-1186 (când s-a eliberat, ca urmare a răscoalei conduse de fraţii vlahi Asan şi Petru), i-a învins pe arabi şi a dat Imperiului cea mai mare extensiune. Din sec. 11, I. B. a intrat în perioada fărâmiţării feudale şi a luptelor dintre marii seniori, care au dus la slăbirea sa considerabilă. Spre sfârşitul sec. 11, a fost pierdută aproape întreaga Asie Mică, cucerită de turcii selgiucizi, iar ultimele posesiuni din S Italiei au fost cucerite de normanzi (1071). în sec. 12, a cunoscut un reviriment temporar. Conflictele cu Occidentul şi Marea Schismă (1054) dintre Biserica catolică şi cea ortodoxă au dus la cucerirea Constantinopolului (1204) de către participanţii la a patra cruciadă (1202-1204), ajutaţi de vene- ţieni, şi la crearea Imperiului Latin de Constantinopol (1204-1261). în terit. necucerite de cruciaţi s-au pus bazele Despotatului de Epir, ale Imp. de Tra-pezunt şi ale Imp. de la Niceea. în 1261, împăratul de la Niceea, Mihail VIII Paleologul, a restabilit unitatea 1. B. în condiţiile dezbinărilor interne, turcii otomani au început, la mijlocul sec. 14, campaniile de cucerire. După îndelungate lupte, Constantinopolul (1453), Peloponesul (1460) şi Tra-pezuntul (1461) au fost cucerite de otomani. O parte din terit. românesc s-a aflat sub autoritatea I. B. până la mijlocul sec. 14. V. bizantin, artă IMPERIUL BRITANIC v. Marea Britanie. IMPERIUL LATIN DE CONSTANTINOPOL, stat cruciat, constituit pe o parte a Imp. Bizantin după cucerirea, în urma unor îndârjite lupte, a Constantinopolului (13 apr. 1204) de către participanţii la a patra cruciadă. Conform înţelegerii dintre cruciaţi şi vene-ţieni, conducătorului cruciat Baldovin de Flandra, desemnat împărat, îi reveneau mare parte din Constantinopol, regiunea tracă Învecinată, unele stăpâniri bizantine din Asia Mică, precum şi unele insule din Mările Egee şi Ionică. S-a menţinut până În 1261, când Mihail VIII Paleologul, împăratul bizantin de la Niceea, a restabilit Imp. Bizantin cu capitala la Constantinopol. IMPERIUL OTOMAN v. Turcia. IMPERIUL ROMAN v. Roma (2). IMPERIUL ROMAN DE APUS, stat creat prin împărţirea definitivă a Imp. Roman, la moartea lui Theodosiu cel Mare (395), între cei doi fii ai acestuia, Honoriu şi Arcadiu. I. R. de A., condus de Honoriu (395-423), grupa provinciile din V şi centrul Europei şi din N Africii. A dăinuit până în 476, când ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoa-cru, conducătorul mercenarilor germani. IMPERIUL ROJ/IAN DE RĂSĂRIT v. Imperiul Bizantin. IMPERIUL RUS v. Rus». IMPERMEABIL, -A {< fr., lat.) adj. s. n. 1. Adj. (Despre materiale, ţesături etc.) Care nu lasă să treacă prin el o substanţă lichidă sau gazoasă. 2. S. n. Obiect de îmbrăcăminte confecţionat dintr-un material i. (1), folosit pentru a feri de ploaie şi de vânt; manta sau haină de ploaie, fulgarin. IMPERSONAL, -A (< fr., lat.) adj. Care nu se referă la o persoană, care 181 IMPOSIBIL nu vizează direct pe cineva. ♦ (Despre verbe şi construcţii verbale) Care nu au subiect propriu-zis, care arată o acţiune neatribuită nici unei persoane şi care, ca atare, se întrebuinţează numai la persoana a treia singular. ♦ Independent de orice particularitate individuală. V. obiectiv. IMPERTINENT, -A (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. (Persoană) obraznică, arogantă, necuviincioasă; insolent. IMPERTINENTĂ (< fr.) s. f. Atitudi-ne, comportare impertinentă; obrăznicie, necuviinţă, aroganţă, insolenţă, neobrăzare. IMPERTURBABIL, -A (< fr., lat.) adj. Care îşi păstrează calmul, liniştea; care nu poate fi tulburat; stăpân pe sine; flegmatic, placid. IMPEjETIGO (< fr.; {s> lat. impetigo „pecingine") s. n. (MED.) Infecţie cutanată superficială, contagioasă, provocată de stafilococi sau streptococi; se manifestă prin pustule cu tendinţă de extindere, care se acoperă de cruste groase gălbui; (pop.) bube-dulci. IMPETUOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Care se manifestă cu o forţă de nestăvilit; năvalnic, tumultuos, dezlănţuit. IMPETUOZITATE (< fr.) s. f. Calitatea de a fi impetuos. IMPHĂL [imphe], oraş în E Indiei, în M-ţii Assamo-Birmanezi, centrul ad-tiv al statului Manipur; 196,3 mii loc. (1991). Centru comercial (orez, trestie de zahăr şi tutun) şi de transport. fn Antichitate s-a numit Manipur. IMPIEGAT (< it.) s. m. 1. Funcţionar feroviar cu pregătire specială, însărcinat cu primirea, manevra şi expedierea trenurilor într-o staţie de cale ferată. 2. (Ieşit din uz) Funcţionar de grad inferior, mic slujbaş la stat. IMPIETA (< fr.) vb. I intranz. A încălca, a nesocoti drepturile cuiva (intervenind în viaţa, în treburile lui); a leza (1). IMPIETATE (< fr., lat.) s. f. Lipsă de respect faţă de ceea ce este considerat sacru sau p. ext faţă de cineva sau ceva demn de veneraţie. IMPLACABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Neîndurător. 2. Care se produce în mod fatal; inexorabil. IMPLANT (< fr.) s. n. Organ sau ţesut implantat (ex. i. dentar). IMPLANTA (< fr.) vb. I tranz. A executa o implantare. ♦ A aşeza, a stabili, a fixa. IMPLANTARE (< implanta) s. f. Procedeu terapeutic care constă în introducerea pe cale chirurgicală, sub piele sau în muşchi, a unui medicament (ex. cristale de foliculină) sau a unui ţesut străin care se resoarbe treptat, acţionând în felul acesta un timp îndelungat. IMPLEMENTA (după engl. impie-ment) vb. I tranz. (Livr.) A pune în funcţiune; a realiza, a îndeplini. IMPLICA (< fr., lat.) vb. I tranz. A aduce, a atrage după sine, a include, a avea drept consecinţă imediată. ♦ A amesteca o persoană într-un proces, într-o acţiune sau afacere (necinstită). IMPLICAŢIE (< fr., lat.) s. f. Idee, fapt decurgând în mod implicit din altul sau apărând ca o consecinţă imediată a acestuia. ♦ (LOG.) Enunţ în care adevărul antecedentului atrage după sine adevărul consecventului, iar falsitatea consecventului o atrage pe cea a antecedentului. IMPLICIT, -A (< fr., lat.) adj. 1. (Şi adverbial) Cuprins în ceva, inclus, însumat. ♦ De la sine înţeles. 2. (MAT.) Funcţie i. = funcţie care se exprimă printr-o ecuaţie, în care membrul întâi reprezintă o funcţie (de mai multe variabile), iar membrul al doilea, o constantă. IMPLORA (< fr., lat.) vb. I tranz. A ruga pe cineva fierbinte, insistent (şi cu umilinţă). IMPLOZIE (< fr., germ.) s. f. 1. (FIZ.) Pătrundere rapidă a aerului într-o incintă cu vid înaintat, ca urmare a deteriorării pereţilor (ex. i. unui tub cinescopic, i. unui submarin etc.). 2. (FIZ.) Fenomen opus exploziei (din exterior spre interior), caracteristic corpurilor concave, care, suportând o presiune externă, superioară celei interne, se sfărâmă, proiectând fragmentele spre interior. Astăzi, procedeul care are la bază acest fenomen este utilizat la demolarea clădirilor mari. 3. (LINGV.) Prima fază a articulării unei consoane ocluzive, care constă în închiderea totală a canalului fonator; moment imploziv. IMPLUVIUM (cuv. lat.) s. n. Bazin construit în atrium-ul locuinţelor romane, care servea la colectarea apei de ploaie. IMPOLITEŢE (< fr.) s. f. Atitudine, comportare lipsită de politeţe; necuviinţă; mojicie. IMPONDERABIL, -A (< fr.) adj. Fără greutate; aflat în stare de imponderabi- litate. ♦ Fig. Insesizabil, imperceptibil; subtil, diafan. IMPONDERABILITATE (< fr.) s. f. (FIZ.) Stare a unui corp material ce se mişcă în câmp gravitaţional, în care forţele de greutate ce acţionează asupra lui sau mişcarea pe care o face nu provoacă presiuni reciproce între particulele lui. în câmpul gravitaţional terestru organismul uman percepe presiunile reciproce dintre particulele sale ca stare de i. în construcţia aparatelor şi agregatelor pentru navele cosmice se ţine seama de i., pentru că organismul uman suferă o serie de schimbări ale funcţiilor vitale (metabolism, circulaţia sângelui etc.). IMPORT (< importa; cf. şi germ. Import) s. n. Totalitatea operaţiilor cu caracter comercial privind cumpărarea şi aducerea în ţară a unor mărfuri produse în alte ţări; concr. totalitatea mărfurilor importate. I. invizibil = cumpărare de servicii din (sau de la) alte ţări (ex. operaţii de transport, de asigurare, de credit, licenţe şi brevete, servicii de turism, reparaţii de mijloace de transport, întocmire de proiecte sau conducere de lucrări comandate în străinătate). Taxă de i. = taxă impusă pentru bunurile importate. ^ Cotă de i. = practică (regulă) protecţionistă care stabileşte o limită cantitativă dintr-un produs care poate fi importat. ♦ (INFORM.) I. de date = transferul de date (informaţie) — texte, tabele, grafice — dintr-un program în altul. ^ Loc. De import = importat; fig. fără legătură cu realităţile locale, străin. IMPORTA1 (< fr.) vb. I tranz. A cumpăra şi a aduce în ţară mărfuri din alte ţări; p. ext. a cumpăra servicii din alte ţări. ♦ Fig. A aduce, a împrumuta obiceiuri, mode, apucături etc. străine. IMPORTA2 (< fr.) vb. I intranz. A prezenta interes, importanţă (pentru cineva). IMPORTANT, -A (< fr.) adj. Care prezintă însemnătate, valoare, interes. ♦ (Despre persoane) De vază, însemnat, marcant. IMPORTANŢĂ (< fr.) s. f. însemnătate, valoare. ^ Loc. adv. Cu importanţă = cu convingerea că face sau spune ceva important; cu emfază. ^ Expr. A-şi da importanţă = a-şi da aere de superioritate. IMPORTATQR, -OARE (< fr.) adj., s. m. şi f. (Cel) care importă1. IMPOSIBIL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care nu este posibil, nu este realizabil; care nu poate exista. ♦ IMPOSIBILITATE 182 (Fam., despre persoane) Insuportabil, nesuferit. 2. S. n. Ceea ce este cu neputinţă, irealizabil. ♦ (Adverbial) Cu neputinţă, cu nici un preţ. IMPOSIBILITATE (< fr., lat.) s. f. Starea a ceea ce este imposibil (1 ); concr. lucru imposibil. ♦ Faptul de a nu putea, de a nu avea posibilitatea de a face ceva; neputinţă. IMPOSTĂ (< fr., it.) s. f. Plan orizontal, ieşit în relief faţă de zid, pe care se sprijină un arc, o boltă, sau care suportă zidăria de deasupra unui gol. IMPOSTOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care, prin minciuni şi prefăcătorie, îşi arogă o falsă identitate (şi competenţă), vrând să pară ceea ce nu este; şarlatan, farsor. IMPOSTURĂ (< fr., lat.) s. f. Acţiune, faptă de impostor; înşelătorie. IMPOTENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Lipsit de vigoare; neputincios, ♦ (MED.) Inapt pentru săvârşirea actului sexual. IMPOTENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Lipsă de vlagă; neputinţă (1); p. ext. incapacitate. ♦ (MED.) Stare â celui impotent. IMPOZABIL, -Ă (< fr.) adj. Care poate fi supus impozitului; asupra căruia se percepe impozit IMPOZANT, -Ă (< fr.) adj. Care impresionează (prin înfăţişare, aspect, ţinută), care impune respect sau admiraţie; impunător. IMPOZIT (< lat. impositum, după fr. impof) s. n. Formă de prelevare la dispoziţia statului, cu titlu obligatoriu, definitiv şi nerambursabil, a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice şi juridice, conform reglementărilor puterii centrale şi organelor administraţiei locale de stat. Scopul plăţii î. este procurarea resurselor necesare pentru finanţarea cheltuielilor publice. Prin perceperea de i. se realizează redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut. ^ I. direct = i. stabilit în mod nominal în sarcina persoanelor fizice şi juridice, într-un cuantum şi la termene de plată precizate şi cunoscute, având ca bază de impozitare veniturile sau averea acestora. Formele de i.d. sunt: i. pe venituri (salariu, venitul liber-profesioniştilor, dividend, profit) şi I. pe avere (asupra terenurilor şi clădirilor, pe succesiuni, donaţii şi pe vânzarea bunurilor imobiliare, asupra plusului de valoare a bunurilor imobiliare). /. indirect. = i. inclus în preţul de vânzare al unor bu- nuri materiale şi servicii, vărsate la bugetul de stat de agenţii economici, dar suportate de consumatori. /. /. îmbracă forma taxelor de consumaţie pe produs (accize), a taxei pe valoarea adăugată, a veniturilor monopolurilor fiscale, a taxei vamale, a taxelor de timbru şi înregistrare. ♦ (în trecut) Bir, dare. IMPRACTICABIL, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre drumuri, terenuri) Care nu poate fi folosit pentru circulaţie; stricat, desfundat. 2. Care nu poate fi pus în practică, nu se poate aplica. IMPRECAŢIE (< fr., lat.) s. f. Blestem, ocară. ♦ Figură de stil care conţine un blestem. IMPRECjS, -Ă (< fr.) adj. Lipsit de precizie, de claritate; vag, nesigur, ne-precis. IMPREGNA (< fr., lat.) vb. I tranz. A introduce în golurile unui material poros o anumită substanţă, de obicei lichidă, pentru a-i conferi anumite proprietăţi, ca: impermeabilitate, rezistenţă la acţiunea focului, rezistenţă la putrezire, rezistenţă electrică mare etc. IMPREGNATA (< fr.) s. f. Distribuţie neregulată sau relativ uniformă a unor substanţe minerale utile, adesea minereuri, formate din soluţii fierbinţi sau reci, sub formă de granule, cuiburi, filonaşe etc. în roca-gazdă. IMPRESAR (< fr., it.) s. m. Persoană care se ocupă de angajamentele, de contractele unui actor, ale unui cântăreţ etc. şi organizează spectacole, turnee artistice etc, IMPRESCRIPTIBIL (< fr.) adj. (Despre un drept) Care nu se stinge prin prescripţie (ex. răspunderea penală în cazul infracţiunilor contra păcii şi umanităţii). IMPRESIE (< fr., lat.) s. f. Efect lăsat în conştiinţă de un factor din afară; gânduri, imagini înregistrate în memorie. ♦ Senzaţie; părere. ^ Expr. A avea impresia că... = a bănui, a crede că... ♦ (La pl.) Consideraţii, puncte de vedere personale asupra unor realităţi. IMPRESIONA (< fr.) vb. I tranz. 1. A produce o impresie puternică; a mişca, a emoţiona; a tulbura. 2. (Despre lumină) A acţiona asupra substanţe] fotosensibile de pe un film sau de pe o hârtie fotografică, producând o reacţie chimică (reducerea bromurii de argint la argint metalic), datorită căreia se poate înregistra o imagine. IMPRESIONABIL, -A (< fr.) adj. Ca-re poate fi uşor, impresionat; (despre oameni) emotiv, sensibil. IMPRESIONANT, -A (< impresiona) adj. (Şi adverbial) Care produce o impresie puternică; emoţionant, tulburător. ♦ Impunător, impozant. IMPRESIONISM (< fr.) s. n. 1. Atitudine estetică şi gândire critică ale căror principii sunt bazate pe impresie. 2. Mişcare artistică constituită în Franţa în deceniul al 8-lea al sec. 19, denumită astfel după tabloul lui Claude Monet „Impresie, răsărit de soare" (1874). Opunându-se exaltării sentimentelor şi pasiunii pentru anecdotă şi subiecte literare, caracteristice romantismului, şi, mai ales, prescripţiilor rigide, idealizante, devenite manieră şi reţetă a academismului, pictorii impre-sionişti se apropie de realitate, de clipa nemijlocită, conferind noi valenţe poetice aspectelor vieţii cotidiene, şi înnoiesc peisajul, practicându-l integral în piein air. Continuatori ai unor tendinţe realiste, de situare în cotidian, apărute anterior (Turner, Constable, Corot, Courbet, Daumier, şcoala de la Barbizon etc.). I. a renovat pictura europeană; prin atenţia acordată efectelor de lumină şi atmosferă, a adoptat noi principii în tehnica picturală (culorile pure, fragmentarea tuşei, umbrele colorate), renunţând la contururi, la detaliile precise, la clarobscur, pe care le înlocuieşte prin contrastul de culori calde şi reci, pentru a reda mai sugestiv vibraţia aerului şi reflexele luminii. După E. Manet, considerat drept precursor al i., reprezentanţii principali ai mişcării sunt: CI. Monet, C. Pissaro, P. Cezanne, A. Sisley, E. Degas, A. Renoir ş.a. în sculptură, i. duce la modelarea fragmentată şi agitată a suprafeţelor (A, Rodin, M, Rosso). I. se răspândeşte în Germania, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii. Ecouri ale I. apar şi în opera pictorilor români (N. Grigorescu, I. Andreescu, N. Dărăscu, Lucian Grigorescu şi J. Al. Steriadi). în muzică, i. se caracterizează prin libertatea formelor, lărgirea cadrului tonal, armonie rafinată, subiectivitatea coloritului şi a combinaţiilor timbrale. Cei mai importanţi reprezentanţi: Debussy, Râvel, De Falia. în muzica românească, influenţaţi de i. au fost A. Castaldi, C.C. Nottara, A. Alessandrescu, I. Nonna Otescu ş.a. IMPRESIONIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine impresionismului, privitor la impresionism. ^ 183 IMPURITATE Critică /. = modalitate critică subiectivă întemeiată în exclusivitate pe gustul estetic al criticului (E. Faguet). 2. S. m. şi f. Adept al impresionismului. IMPREVIZIBIL, -A (< fr.) adj. Care nu poate fi prevăzut; neaşteptat. IMPRIMA (< fr.) vb. I tranz. 1. A transpune în relief, pe suprafaţa unui obiect, inscripţii, gradaţii, desene etc. prin deformarea plastică a stratului superficial; a întipări. ♦ (ARTE PL.; în gravură şi monotip) A transpune, prin presare, pe un suport — de obicei hârtie — imaginile gravate sau pictate pe o placă. 2. A înregistra sunete pe un suport (bandă, placă). 3. A tipări. ♦ A transpune desene colorate pe o ţesătură prin aplicarea de paste sau de pigmenţi coloraţi. 4. Fig. A da, a transmite, a comunica, a impune. A imprima un anumit ritm de muncă. IMPRIMANTĂ (< fr.) s. f. (INFORM.) Echipament de ieşire utilizat pentru tipărirea informaţiei furnizate de un sistem de calcul într-o formă direct interpretabilă de către utilizator (litere, cifre, semne de punctuaţie etc.). fn funcţie de tehnica de tipărire utilizată, i. pot fi: cu tambur, matriceală, cu jet de cerneală, cu laser. ♦ Hârtia folosită pentru această tipărire. IMPRIMAT, -Ă (< imprima) adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre ţesături, obiecte) Pe care s-au aplicat desene, gradaţii, inscripţii etc. 2. (TEHN.) Circuit i. = circuit electric obţinut ca urmare a aplicării (prin depunere electrolitică, metalizare etc.) pe suprafaţa unui suport electroizolant a conductoarelor electrice şi a unor elemente de circuit; este folosit în radiotehnică şi în electrotehnică, în vederea miniaturizării şi a simplificării tehnologiei de fabricaţie. II. S. n. 1. Formular-tip (sau publicaţie cu caracter administrativ) folosit în întreprinderi la întocmirea de acte oficiale. 2. (La pl.) Publicaţii; tipărituri. IMPRIMERIE (< fr.) s. f. 1. (înv.) Ti-pografie. 2. Atelier sau secţie a unei întreprinderi textile în care se execută imprimarea ţesăturilor. IMPRIMAU (< fr.) s. n. Ţesătură de mătase, bumbac etc. imprimată. ♦ Desen aplicat pe o ţesătură. IMPROBABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1, Care are puţine şanse de a se produce; nesigur, incert. 2. Care nu poate fi probat, dovedit. IMPROMPTU [eprotu] (cuv. fr.) s. n. Compoziţie muzicală instrumentală (de obicei pentru pian), cu caracter de im- provizaţie, având, de obicei, un caracter liric, furtunos (Chopin, Schubert etc.). IMPROPRIU, -IE (< fr., lat.) adj. 1. (Despre cuvinte, expresii etc.; şi adverbial) Care nu redă exact ideea ce trebuie exprimată; nepotrivit; greşit. 2. Necorespunzător, nerecomandabil, neindicat (pentru ceva). IMPROVIZA (< fr.) vb. tranz. A compune în grabă, pe nepregătite un discurs, o poezie, un cântec cu caracter ocazional etc.; p. ext. a înjgheba, a face ceva la repezeală din ceea ce se găseşte la îndemână. IMPROVIZAŢIE (< fr.) s. f. Faptul de a improviza; concr. lucru, aranjament făcut la repezeală şi provizoriu. ♦ Spec. Executare a unei compoziţii muzicale, pe care interpretul o creează pe măsură ce o cântă; compoziţie muzicală creată în acest fel; iniţial, i. era una dintre principalele manifestări ale creaţiei muzicale; azi, noţiunea se aplică jazului şi unora dintre exerciţiile or-ganistice. IMPRUDENT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi adverbial) Lipsit de prudenţă; nesocotit, riscant. IMPRUDENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Lipsă de prevedere; p. ext. faptă, atitudine, vorbă nesocotită. ♦ (DR.) Atitudine psihică a unei persoane care prevede urmările faptei sale ilicite sau periculoase, pe care nu le voieşte, dar crede că le va putea preîntâmpina. IMPUBER, -A (< fr., lat.) adj. Care nu a atins vârsta pubertăţii. IMPUDIC, -A (< fr., lat.) adj. Lipsit de pudoare; neruşinat, indecent. IMPULS (< lat.) s. n. 1. Imbold către o acţiune; îndemn, stimul. <0-(FILOZ.) /. primar = idee întâlnită la Aristotel, Descartes, Newton, deişti ş.a., potrivit căreia divinitatea a imprimat iniţial un i. materiei pentru a o înzestra cu mişcare. 2. (FIZ.) Mărime fizică definită ca produsul dintre masa inertă a unui corp şi viteza lui; (înv.) cantitate de mişcare. 3. (TEHN.) Variaţie bruscă, intensă, de scurtă durată şi cu revenire la valoarea iniţială (tensiunea electrică, curentul electric etc.) a unei mărimi; impulsie (2). 4. (MED.) I. cardiac = şoc apexian. IMPULSIE (IMPULSIUNE) (< fr., lat.) s. f. 1. Tendinţă spontană către o anumită acţiune; act involuntar având un caracter imperios; pornire. ♦ (MED.) Forţă irezistibilă, nesupusă controlului voinţei, care îi determină pe unii bolnavi mintal la efectuarea unei acţiuni adeseori instinctuale, violente, periculoase pentru ei sau pentru persoanele din jur, ori la exprimarea unor cuvinte (i. verbală), adeseori imorale sau injurioase. 2. Impuls (3). IMPULSIONA (< impuls, după fr. impulser) vb. I tranz. A stimula, a îndemna, a îmboldi. ♦ A imprima o mişcare. IMPULSjV, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care se lasă condus de primul impuls, care acţionează fără control, nestăpânit, violent, brutal. IMPULSIVITATE (< fr.) s. f. însuşi-rea de a fi impulsiv; lipsă de stăpânire, violenţă. (1), brutalitate. IMPULSOR (< fr.) s. n. Rotor de pompă centrifugă. IMPUNĂTQR, -OARE (< impune) adj. Care are dimensiuni impresionante. ♦ Care trezeşte admiraţie, respect; măreţ, impozant, impresionant. IMPUNE (< pune, după fr. imposer) vb. III 1. Tranz. A face ca o idee, o măsură, p. ext. o persoană să fie acceptată, respectată; a constrânge pe cineva la ceva; a face necesară îndeplinirea unei acţiuni; a dicta (2). 2. Tranz. A supune (pe cineva) la plata unui impozit. 3. Intranz. A insufla (cuiva) respect, stimă, teamă, ♦ Refl. A căpăta prestigiu, a se afirma; a învinge, a birui. IMPUNERE (< impune) s. f. Acţiunea de a (se) impune; constrângere, presiune (4). ♦ (Concr.) Impozit. <0-Dublă i. - supunerea aceluiaşi subiect impozabil pentru acelaşi obiect la două impozite diferite. IMPUNITATE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Apărare de pedeapsă a infractorului, determinată de anumite împrejurări prevăzute de lege (ex. denunţarea infracţiunii sau înlesnirea arestării celorlalţi infractori). IMPUR, -A (< fr., lat.) adj. Care nu este pur; murdar (1). IMPURIFICA (< impur) vb. I tranz. (TEHN.) A introduce într-un cristal semiconductor atomi ai unui alt element pentru a-i conferi anumite proprietăţi. IMPURITATE (< fr., lat.) s. f. 1> Lipsă de puritate. 2. (Concr.) Corp sau substanţă străină care se găseşte în masa unui material, modificându-i proprietăţile. 3. (MICROBIOL.) Prezenţa în mediul înconjurător a unor substanţe toxice sau dăunătoare, care determină condiţii neprielnice pentru existenţa şi dezvoltarea organismelor vii (ex. i. aerului). 4. Impurităţi atmosferice = parti- IMPUTA 184 cule de origine naturală sau antropică aflate în suspensie în atmosferă. IMPUTA (< fr-. lat.) vb. I tranz. 1. A reproşa cuiva fapte, atitudini reprobabile. 2. A declara pe cineva răspunzător pentru o pagubă adusă şi a-l obliga la plata despăgubirii cuvenite pentru acoperirea acesteia. IMPUTAŢIE (< fr., lat.) s. f. Acţiunea de a imputa; sumă plătită drept consecinţă a imputării. IMPUTRESCIBILITATE {< fr.) s. f. Calitate a unui material de a rezista la acţiunea microorganismelor care provoacă putrezirea. IMROZ (în gr. IMBROS), denumirea, până în 1973, a ins. Gdkgeada. IMŞENETKI, Aleksandr Aleksandro-novici (n. 1905), microbiolog rus. Prof. univ. la Moscova. Lucrări privind fiziologia microorganismelor şi comportamentul acestora în spaţiul extraterestru. A studiat bacteriile- termofile, nitrifi-ante şi celulolitice. Cercetările sale au contribuit la producerea de antibiotice şi enzime. IMUABIL, -Ă (< fr.) adj. Care nu se schimbă niciodată, care rămâne totdeauna acelaşi; constant, permanent, etern. IMUABILITATE (< fr.) s. f. însuşirea a ceea ce este imuabil; fixitate, permanenţă. IMUN, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre o persoană) Care se bucură de imunitate; care nu poate contacta o anumită boală infecţioasă. IMUND, -Ă (< fr., lat.) adj. (Rar) Dezgustător, murdar. IMUNITATE (< fr., lat.) s. f. 1. (MED.) Capacitate înnăscută (i. naturală de specie) sau obţinută (i. dobândită) a unui organism de a rezista la acţiunea unui agent patogen viu (I. antiinfecţioasă) sau a toxinelor sale (i. antitoxică). în mod artificial, i. poate fi căpătată fie prin vaccinare (I. activă), fie prin administrarea de anticorpi gata formaţi, prezenţi în serul indivizilor imunizaţi (i. pasivă). I. artificială este folosită în combaterea, tratamentul sau diagnosticarea unor boli infecţioase. 2. (DR.) Privilegiu acordat sau recunoscut la cerere, printr-un act al monarhului, seniorului (1) de a judeca, a strânge impozite, a ridica oaste etc. pe domeniile lor, prin organe proprii şi în folosul lor, fără amestecul reprezentanţilor puterii centrale. 3. (DR.) I. diplomatică = totalitatea drepturilor de care se bucură în ţara în care au fost acreditaţi sau prin care trec spre acea ţară (ex. inviolabilitatea persoanei, a locuinţei şi a sediului) reprezentanţii şi misiunile diplomatice, familiile lor, personalul administrativ. I. de jurisdicţie = exceptarea de la judecare de către organele de jurisdicţie penală ale unui stat a reprezentanţilor diplomatici ai statelor străine sau a altor persoane prevăzute în convenţiile internaţionale. I. parlamentară = dreptul, membrilor unui organ legislativ de a nu fi urmăriţi, învinuiţi şi trimişi în judecată pe durata mandatului decât cu aprobarea organului respectiv din care fac parte. IMUNOCHIMIE (< fr., engl.) s. f. Ramură a biochimiei care se ocupă cu studiul naturii chimice a imunităţii (1) în vederea preparării de vaccinuri şi seruri purificate. IMUNODEFICIENŢĂ s. f. Absenţa sau reducerea reacţiilor imunitare înnăscute sau dobândite în cursul vieţii. IMUNOGLOBULINE s. f. pl. Gama-globuline. IMUNOLOGIE (< fr.; {i} fr. immun[ite] „imunitate" + gr. logos „studiu") s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul reacţiilor organismului faţă de agenţii infecţioşi şi de produsele lor toxice (în special reacţiile dintre anticorpi şi antigeni, deci imunitatea umorală), precum şi cu aspecte ale imunităţii celulare. Studiază şi afecţiunile în care organismul produce anticorpi faţă de propriile sale celule (boli auto-imune). IMUNOPOLIZAHARIDE s. f. pl. Substanţe de natură polizaharidică, izolate din corpii microbieni, care prezintă proprietatea de a produce anticorpi şi de a reacţiona specific cu serul imun omolog. IMUNOTERAPIE (< fr.; {s} fr. immun[ite] + gr. therapeia „tratament") s. f. Metodă de tratament care constă In (1) în folosirea de preparate specifice, seruri şi vaccinuri, în tratamentul bolilor infecţioase (ex. tratamentul tetanosului cu ser antitetanic, tratamentul cu vaccin antirabic etc.). In, simbol chimic pentru indiu. IN (lat. linum) s. m., s. n. 1. S. m. Plantă anuală din familia linaceelor, cu tulpina subţire, fibroasă, frunze mici, înguste şi flori albastre sau albe (Linum usitatissimum)\ în regiunile temperate sunt cunoscute c. 200 de specii. Din tulpini se extrag fibre textile, iar din seminţe ulei, folosit în industria lacurilor, linoleumului etc. Seminţele conţin o toxină, iinamarina, care, după presare (în vederea obţinerii uleiului), în prezenţa apei şi sub influenţa unei enzime, se descompune în acid cian-hidric, acetonă şi glucoză; simptomele intoxicaţiei sunt cele provocate de acidul cianhidric. 2. S. n. Fir obţinut prin prelucrarea inului (1). ♦ Pânză făcută din aceste fire. IN- ({s> lat. in- ,,ne“) Element de compunere cu sens privativ, care, prin asimilare, înaintea unor consoane sonore, se modifică, de ia caz la caz, în im-; formează substantive, adjective şi verbe. INABORDABIL, -A (< fr.) adj. Care nu poate fi abordat; inaccesibil. INACCEPTABIL, -A (< fr.) adj. Care nu poate sau nu trebuie să fie acceptat, admis. INACCESIBIL, -A (< fr., lat.) adj. La care nu se poate ajunge, de care nu se poate apropia; inabordabil. ♦ Care nu poate fi înţeles. INACTIV, -Ă (< fr.) adj. 1. Care e lipsit de activitate; inert (1), pasiv. 2. (Despre elemente sau substanţe chimice) Care nu reacţionează. 3. (EC.) Cont i. = cont care se rulează foarte puţin, balanţa lui fiind practic staţionară. Active inactive = parte din activele unei firme care este utilizată în mod sporadic, în funcţie de necesităţi (ex. generator de energie pentru cazuri de forţă majoră). ^ Piaţă i. = piaţă caracterizată printr-un volum de activitate mai mic decât cel obişnuit. INACTIVITATE (< fr.) s. f. Lipsă de activitate; pasivitate (1), inerţie (1). INADAPTABIL, -Ă (< in- + adaptabil) adj. (Şi subst.) Care nu se poate obişnui, acomoda cu o situaţie nouă. INADECVAT, -Ă (< fr., germ.) adj. Care nu este potrivit, corespunzător; nepotrivit, neadecvat. 185 INCASO INADMISIBIL, -Ă (< fr.) adj. Care nu poate fi admis, primit, acceptat; neadmisibil. INADVERTENŢĂ (< fr.) s. f. Lipsă de atenţie; concr. greşeală comisă din neatenţie. ♦ Neconcordanţă. INALCIK, Halii (n. 1916/18), istoric turc. Prof. univ. la Ankara şi Chicago. Specialist în istoria medievală şi modernă a Imperiului Otoman („Imperiul Otoman. Epoca clasică 1300—1600“, „Evul Mediu şi Balcanii sub Imperiul Otoman. Eseuri despre economie şi societate"). INALIENABIL, -A (< fr., lat.) adj. (Despre bunuri, drepturi) Care nu poate face obiectul unui act de înstrăinare. INAMIC, -Ă (< amic, după lat. inimi-cus) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (în caz de război) Statul beligerant adversar; p. ext. forţele armate şi cetăţenii acestui stat; duşman (2), vrăjmaş (1), adversar, potrivnic. 2. Adj. Care aparţine statului beligerant adversar sau cetăţenilor săi. ♦ Duşmănos, ostil. INAMOVIBIL, -A (< fr.) adj. 1. (De-spre un funcţionar public) Care nu poate fi transferat, înlocuit sau destituit din funcţie fără anumite garanţii legale (de ex.: magistraţii). 2. (Despre piese, organe de maşini etc.) Care nu pot fi deplasate din locul în care sunt montate. INAMOVIBILITATE (< fr.) s. f. (în unele state) Calitatea de a fi inamovibil. INANIMAT, -A (< fr.) adj. (Şi subst.) Care este sau pare să fie fără viată; neînsufleţit. INANIŢIE (< fr., lat.) s. f. Stare patologică a organismului provocată de lipsa cronică de hrană, manifestată prin scădere în greutate, ameţeli etc. Când se pierd două cincimi din greutatea corpului, survine moartea. INAPETENŢĂ (< fr.) s. f. Anorexie. ♦ Fig. Lipsă de interes. INAPLICABIL, -Ă (< fr.) adj. Care nu poate fi pus în practică. INAPT, -Ă (< fr.) adj. Care nu e apt pentru a face ceva; nepotrivit pentru o anumită treabă, sarcină etc. INARI (ENARE), lac tectono-glaciar în N Finlandei (Laponia), la 119 m alt.; 1 386 km2 (în arealul său sunt c. 3 000 de insule). Ad. max.: 100 m. Primeşte râul Ivalo şi comunică cu Oc. îngheţat prin râul Paatsjoki. îngheaţă în perioada nov .-mart. INARITĂ (< in) s. f. Numele a două plante erbacee acvatice din genul Najas, cu tulpini fragile, frunze liniare, dinţate şi flori verzui (Najas marina, i. mare, şi Najas minor, i. mică). INAUGURA (< fr., lat.) vb. I tranz. A deschide în mod solemn şi oficial activitatea, funcţionarea, darea în folosinţă a ceva (expoziţie, local etc.). ♦ A dezveli un monument. ♦ Fig. A marca începutul, a deschide un drum. INAUGURAL, -A (< fr.) adj. Privitor la inaugurare, de inaugurare. INAVUABIL, -Ă (< fr.) adj. Care nu poate fi mărturisit, declarat. ♦ Ruşinos, nedemn, necuviincios. INĂRjŢĂ (< in) s. f. Pasăre mică, migratoare, din familia fringilidelor, cu capul roşu, guşa neagră şi pieptul roz (Acanthis flammea)\ i. roşie. Cuibăreşte în N Europei şi al Asiei. I. polară trăieşte în ţinuturile de tundră din N Europei şi Asiei. Identificată şi în România. INAU V. Ineu (1). INBER, Vera Mihailovna (1890— 1972), scriitoare rusă. Versuri simboliste („Amara desfătare"); proză autobiografică („Un loc sub soare"). Apărarea Leningradului i-a inspirat poemul „Meridianul Pulkovo (1941-1943)“ şi jurnalul de război „Aproape trei ani. Jurnal leningrădean". INCAHUÂSI [irjcauasi], Nevado (Cerro de) vârf în M-ţii Anzi, la graniţa dintre Chile şi Argentina. Alt.: 6 621 m. INCALCULABIL, -A (< fr.) adj. Care nu poate fi calculat, socotit; imens, enorm; p. ext. greu de apreciat. INCALIFICABIL, -Ă (< calificabil, după it., fr.) adj. De necalificat, sub orice critică, foarte rău. INCANDESCENT, -A (< fr., lat.) adj. (Despre corpuri) Care se află în stare de incandescenţă. INCANDESCENŢĂ (< fr.) s. f. (FIZ.) Stare a corpurilor solide, lichide sau gazoase care, având o temperatură ridicată, prezintă o puternică emisie de lumină şi de radiaţii infraroşii. ^ (ELT.) Lampă (bec) cu i. = lampă a cărei emisie luminoasă este dată de un filament încălzit până la I., cu ajutorul unui curent electric care îl străbate. INCANTAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (Livr.) Formulă magică, cântată sau recitată. 2. Stare de încântare; farmec, vrajă provocată de i. (1). INCAPABIL, -A (< fr.) adj. (Şi subst.) Care nu este în stare să facă un lucru; p. ext. nepriceput, nepregătit, lipsit de talent sau de aptitudini. + (DR.) Lipsit de capacitatea legală de a se bucura de anumite drepturi. INCAPACITATE (< fr.) s. f. Lipsă de capacitate, neputinţă de a face ceva; p. ext. nepregătire, nepricepere; neîndemânare, stângăcie. INCARBONIZARE (< in- + carbonizare) s. f. Ansamblul de procese de natură chimică, fizică şi biologică, în cursul căruia substanţele organice vegetale depuse pe fundul unui bazin de sedimentare (celuloză, lignină, pectină etc.) se îmbogăţesc în carbon, trans-formându-se în cărbuni. I. cuprinde două faze principale: turbificarea şi metamorfozarea. INCARCERATIE (< fr.) s. f. (MED.) Pierderea posibilităţii de reducere a sacului hernian prin palpare. INCARNA (INCARNA) (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. 1. Tranz. şi refl. A (se) întrupa; fig. a (se) prezenta, a da sau a lua o formă concretă, precisă, materială. ♦ Tranz. A întruchipa un personaj într-o piesă de teatru. 2. Tranz. (Despre unghii) A creşte în carne. INCARNARE (ÎNCARNARE) (< incarna) s. f. Doctrină creştină esenţială, potrivit căreia Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Trinităţii, s-a întrupat în jisus Hristos, devenind astfel şi Dumnezeu şi Om, cele două naturi, divină şi umană, îngemănate într-o unitate personală; a fost numită de tradiţie uniune hipostatică. INCARNAT, -A (ÎNCARNAT) (< incarna) adj. 1. întrupat; personificat. 2. Fig. înverşunat; pătimaş. INCARNATA (< fr., lat.) s. f. (Rar) încarnare. INCAŞ, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Amerindieni din America de Sud, din zona nord-vestică şi centrală andină; au creat o originală cultură materială şi spirituală şi un stat puternic (sec. 14-16), cucerit şi distrus de conchistadorii spanioli, conduşi de F. Pi-zarro; persoană care face parte din această populaţie. 2. Adj. Care aparţine incaşilor (1), referitor la incaşi. Artă i. v. precolumbian, artă ~. INCASABIL, -Ă (< fr.) adj. Care nu se poate sparge (uşor). INCASO (< it.) s. n. Modalitate de plată şi de credit practicată în relaţiile INCAVAŢIE 186 comerciale internaţionale, prin care exportatorul transmite băncii sale documente din care rezultă îndeplinirea obligaţiilor contractuale de livrare; în fapt, exportatorul acordă un credit importatorului până la data încasării contravalorii mărfii expediate sau serviciului prestat, fără a avea certitudinea efectuării plăţii de către importator. Setul de documente este transmis de banca exportatorului băncii importatorului care efectuează plata, după ce a stabilit corectitudinea documentelor primite. Se numeşte şi i. documentar. INCAVAŢIE (< engl.; {s} lat. cavatio „cavitate") s. f. Adâncitură relativ largă, executată la suprafaţa unei piese prin deformare plastică. INCeT [ins], Thomas Harper (1882— 1924), regizor, scenarist, aator şi producător american de film. A transformat producţia de film într-o industrie. Unul dintre marii realizatori ai filmului mut („Mânia zeilor", „Civilizaţie"), comparabil cu D.W, Griffith. Primul maestru al westernului, gen căruia i-a conferit dimensiuni lirice („Dezertorul", „Mama indiană", „fn afara legii", „Dumnezeul răzbunării", „Chemarea la arme"). INCENDIA (< fr.) vb. I tranz. A da foc, a provoca un incendiu. ♦ Fig. A agita spiritele, â îndemna la acţiuni violente. INCENDIAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care provoacă sau poate provoca incendii, care se poate aprinde. ♦ Fig. Care aprinde spiritele; aţâţător, agitator. INCENDIATOR, -OARE (< incendia) s. m. şi f. Persoană care provoacă un incendiu. ♦ Fig. Persoană care îndeamnă la acţiuni violente; provocator, aţâţător. INCENDIU (< lat.) s. n. Foc mare care cuprinde şi arde parţial sau în întregime o clădire, o pădure etc.; (pop.) pârjol. INCERT, -Ă (< lat.) adj. Nesigur, îndoielnic; improbabil; p. ext. confuz. INCERTITUDINE (< fr., lat.) s. f. Nesiguranţă, îndoială, ezitare. ^ (FIZ.) Relaţii de i. (sau de nedeterminare) = formule care exprimă imposibilitatea măsurării simultane, cu erori nule, a anumitor perechi de mărimi fizice (ex. poziţia — impulsul; energia — timpul) caracteristice unei microparticule; sunt relaţii fundamentale în mecanica cuantică, formulate de W. Heisenberg (1927). INCEST (< fr., lat.) s. n. Infracţiune care constă în întreţinerea de relaţii sexuale între părinţi şi copii sau între fraţi şi surori. INCESTUOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Bazat pe incest; vinovat de incest. INCHIETUDINE (< fr., lat.) s. f. Nelinişte, îngrijorare; agitaţie, frământare. INCHIZITOR (< fr.) s. m. Judecător din tribunalul ecleziastic al Inchiziţiei. ♦ Fig. Anchetator necruţător, aspru, crud. INCHIZITORIAL, -Ă (< fr., it.) adj. De Inchiziţie, al Inchiziţiei, privitor la Inchiziţie sau la inchizitor. ♦ Fig. Foarte crud, foarte aspru, abuziv. INCHIZIŢIA, instituţie a Bisericii catolice, creată la sfârşitul sec. 12 şi în prima jumătate a sec. 13 (conciliile de la: Verona, 1184; Lateran, 1215; Tou-louse, 1229), însărcinată cu apărarea credinţei creştine şi reprimarea ereziei (în special a catarilor). în 1163, Con-ciliul de la Reims a înfiinţat I. episcopală şi I. monastică; aceste două instituţii de judecată similare sunt diferite de I. spaniolă, tribunal regal autorizat de papa Sixtus IV în 1478, care, pentru a obţine unificarea religioasă a Spaniei, i-a persecutat pe evreii şi musulmanii proaspăt convertiţi, suspectaţi de a continua practicile vechilor lor religii. Din 1252, papa Innocentiu IV a autorizat folosirea torturii pentru obţinerea de mărturisiri. în 1542, a fost creată şi Congregaţia Supremei Inchi-ziţii, cu scopul de a lupta împotriva Reformei. Suprimată în 1808, prin decret imperial, de către Napoleon, apoi restabilită, I. spaniolă a fost definitiv lichidată în 1834 (din ordinul regentei Maria Cristina). I. a funcţionat cu precădere în N Italiei, S Franţei şi în Spania creştină împotriva catarilor, valdensilor, vrăjitoarelor, magicienilor, evreilor şi musulmanilor; în Boemia a fost folosită împotriva husiţilor, în Ţările de Jos, împotriva begarzilor, în statele germane, împotriva vrăjitoarelor, în Anglia, împotriva Ordinului templierilor. INCH’âN (CHEMULPO), oraş în Republica Coreea, la 16 km SV de Seul, port la Marea Galbenă; 2,3 mii. loc. (1995). Termocentrală. Şantiere navale. Oţelării. Prelucr. petrolului. Produse electrotehnice, chimice, textile şi alim. Ind. mat. de constr., a sticlăriei şi faianţei. Pescuit. Export de cereale. Vechiul nume: Jinsen. INCI (< engl., lat.) s. m. v. ţol. INCIDENT1 (< fr.) s. n. 1. Eveniment neaşteptat (şi neplăcut) care intervine în desfăşurarea unei acţiuni. -O /. de frontieră = ciocnire armată între unităţi (subunităţi) grănicereşti care aparţin unor state limitrofe. ♦ Greutate, dificultate. 2. (DR.) Obiecţie ridicată, într-un proces, de o parte, pentru înlăturarea sau diminuarea pretenţiilor celeilalte părţi (ex. privitor la prescripţie). INCIDENT2, -A (< fr.) adj. 1. (De-spre cuvinte, propoziţii) Intercalat între părţile unei propoziţii sau fraze. 2. (FIZ.; despre raze ori fascicule de lumină sau de alte radiaţii) Care întâlneşte, care cade pe un corp sau pe suprafaţa de separare a două medii. INCIDENTAL, -Â (< fr.) adj. (Şi adverbial) Care intervine întâmplător; accidental. INCIDENŢĂ (< fr.) s. f. 1. (FIZ.) în-tâlnire a razelor de lumină, a fasciculelor de lumină sau de alte radiaţii, a particulelor etc. între ele sau cu suprafeţele corpurilor. O* Punct de /'. = punctul în care o rază de lumină întâlneşte un corp sau suprafaţa de separare a două medii. Unghi de i. - unghiul format de raza incidenţă pe un corp şi normala la suprafaţa corpului ridicată în punctul de i. 2. (BIOL.) Măsură a prezenţei unui caracter normal sau patologic într-o populaţie oarecare, cercetată într-o anumită perioadă. INCINERA (< fr., lat.) vb. I tranz. A arde un corp organic, prefăcându-l în cenuşă. INCINTĂ (după fr. enceinte) s. f. Spaţiu sau suprafaţă închisă din toate părţile. ♦ Sistem (pereţi, construcţie, împrejmuiri) care închide un spaţiu, o suprafaţă. INCIPIENT, -A (< lat., it.) adj. Aflat la început, în prima fază; de început. ♦ (Despre un fenomen sau proces) Care debutează, care începe să se dezvolte (ex. vale i., eroziune i., fază I. etc.). INCIPIT (cuv. lat. „începe") s. n. 1. Notă aflată la începutul manuscriselor antice şi medievale, al incunabulelor şi al unor cărţi din* sec. 16, cuprinzând titlul scrierii şi numele autorului. 2. (MUZ.; în compoziţiile polifonice vocale — ex. misă — ale sec. 15-16). Enunţul unei teme sau al unui cantus firmus pe care se bazează lucrarea; textul i. devine de obicei şi titlul lucrării. INCISIV, -Ă (< fr.) adj. 1. Dinţi incisivi (şi substantivat, m.) = . dinţi cu coroana în formă de lopată, aşezaţi în partea anterioară a arcadei dentare, cu 187 INCONCEPTIBIL rol în tăierea alimentelor; omul are opt I. 2. Fig. Pătrunzător, muşcător, tăios. Stil incisiv. INCITA (< fr., lat.) vb. I tranz. (Livr.) A aţâţa, a îndemna, a întărâta, a instiga la... INCITATOR, -OARE (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. (Livr.) (Persoană) care incită; instigator, aţâţător, provocator. INCIZA (< fr.) vb. I tranz. A face o incizie, a tăia. INCIZIE (< fr., lat.) s. f. 1. (MED.) Secţionare a ţesuturilor făcută cu un instrument chirurgical (bisturiu). ^ (HORT.) /. inelară = tăietură în scoarţa ramurii unui pom fructifer sau într-un lăstar de viţă pentru a grăbi şi a îmbunătăţi coacerea fructelor. 2. (în artele decorativeX Tehnică de ornamentare prin zgârieresT în adâncime (practicată în lut, piatră, metal etc.) cu ajutorul unui instrument ascuţit; ornamentul astfel obţinut. INCIZyRĂ (< fr.) s. f. Adâncitură pe suprafaţa unei structuri anatomice (ex. 1. splenică, i. temporală). INCLUDE (< lat.) vb. III tranz. A cuprinde, a conţine, a îngloba. INCLUDERE (< include) s. f. (BIOL.) Mutaţie prin care una sau câteva baze noi se adaugă lanţului de acizi nucleici, între două baze deja existente. INCLUSIV (< fr.) adj. Cuprinzând şi...; împreună cu..., şi cu... INCLUZIUNE (INCLUZIE) (< fr., lat.) s. f. 1. Particulă de material străin (impuritate) conţinută în masa unui corp solid. ♦ Defect al unei piese turnate, constând în prezenţa în masa metalică a unor particule metalice izolate.. 2. (MAT.) Relaţie de i. = relaţie între două mulţimi (notată cu semnul c), prin care se exprimă faptul că orice element al primei mulţimi îi aparţine şi celeilalte. Dublă i. = metodă prin care se demonstrează că două mulţimi sunt egale. 3. I. inframicrobiană = formaţie alcătuită din particule virale aglomerate în nucleul sau în citoplasma celulelor infectate (ex. corpii Babeş-Negri în sistemul nervos). 4. (BOT.) Incluziuni ergastice = substanţe organice sau minerale produse de celula vegetală vie, care rămân în citoplasmă sub formă de corpusculi vizibili la microscop. 5.- (LOG.) Cuprinderea noţiunilor cu sferă mică, dar cu conţinut bogat, în noţiuni cu sferă mare şi conţinut sărac. INCOATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre verbe) Care exprimă începutul unei acţiuni. INCOERCIBIL, -A (< fr.) adj. Care nu poate fi constrâns. ♦ (FIZ.) Care nu poate fi reţinut într-un recipient. INCOERENT, -A (< fr., lat.) adj. Lipsit de legătură logică în gândire, în manifestări etc.; fără şir. INCOERENŢĂ (< fr.) s. f. Lipsă de coerenţă, de logică în gândire şi în exprimare'. INCOGNITO (< it., fr.) adj. invar., adv. (în legătură cu o persoană cşire nu vrea să-şi decline adevărata identitate) Sub un nume fals; fără să fie cunoscut. INCOGNOSCIBIL -Ă (< fr.) adj. Ca-re nu poate fi cunoscut. INCOLOR, -Ă (< fr.j lat.) adj. Care nu este colorat; p. ext. decolorat, spălăcit. ♦ Fig. Fără personalitate, fără strălucire; şters, searbăd. ' INCOMENSURABIL, -A (< fr.) adj. 1. Care nu se poate, măsura; nemăsurat, foarte mare. 2. l(FILOZ.) Care nu are măsură comună cu un alt termen; este o eroare a spune că i. înseamnă ceva ce nu poate fi măsurat. 3. (MAT.) (Despre mărimi) A căror măsură nu poate fi exprimată de un număr raţional. ^ Segmente incomensurabile = segmente al căror raport este un număr iraţional. INCOMENSURABILITATE (< fr.) s. f. Termen folosit în 1962 de epis-temologul Thomas S. Kuhjn în lucrarea sa „Structura revoluţiilo|r ştiinţifice", unde afirmă că există teorii ce nu pot fi comparate între ele, fiind socotite incomensurabile, deoarece, în urma unei revoluţii ştiinţifice, conceptele folosite în noul set de teorii (noua paradigmă) sunt intraductibile în termenii conceptelor utilizate în vechiul set de teorii. INCOMOD, -A (< fr., lat.) adj. 1. (Şi adverbial) -Care nu este comod. 2. (Despre fiinţe) Care deranjează, supără, stinghereşte. INCOMODA (< fr., lat.) vb. I tranz. A tulbura liniştea cuiva; a deranja, a stingheri. INCOMPARABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi adverbial) Care nu se poate compara cu nimic (prin însuşiri); fără pereche, neasemănat, extraordinar. INCOMPATIBIL, -A (< fr.) adj. 1. Care nu poate exista simultan cu altceva, care nu este compatibil cu altceva. 2. (DR.; despre o funcţie, profe- siune sau sarcină) Care se află în raport de incompatibilitate faţă de alta. 3. (MAT.) (Despre un sistem de ecuaţii sau inecuaţii) Care nu are soluţii. INCOMPATIBILITATE (< fr.) s. f. 1. Faptul de a fi incompatibil, nepotrivit. 2. (DR.) Starea de nepotrivire între două funcţii, profesiuni sau sarcini, care face ca o persoană să nu le poată exercita sau ocupa în acelaşi timp (ex. funcţia de judecător şi profesiunea de avocat). 3. {MED.) Termen folosit de obicei în legătură cu transfuziile sangvine, pentru a arăta o nepotrivire de grupă sangvină (i. sangvină), sau o nepotrivire între componentele unei formule medicamentoase, alterând calitatea produsului (i. medicamentoasă). 4. (MAT.) Caracteristică a unui sistem de ecuaţii sau inecuaţii de a fi incompatibil; proprietate a unui sistem de axiome care exprimă faptul că există în el afirmaţii care nu concordă cu celelalte. 5. (BIOL.) Incapa-citkte a gârneţilor masculini şi feminini de a fuziona pentru a forma un zigot viabil. INCOMPETENT, -A (< fr.) adj. Care nu este competent. ♦ (DR.) (Despre un organ de stat) Care nu are competenţă pentru rezolvarea uner anumite probleme sau pricini. INCOMPETENTĂ (< fr.) s. f. I. Lipsă de competenţă. 2. (GEOL.) Capacitatea unei roci de a nu transmite solicitări tectonice la distanţe mari; este caracteristică rocilor cu rezistenţă slabă (marne, argile) sau celor plastice (gips, sare). Rocile incompetente dau cute mici, dese, de forme complicate sau flexuri cu flanc laminat. INCOMPLET, -Ă (< fr.) adj. Care nu este complet; incomplet; cu lipsuri. INCOMPRESjBIL, -A (< fr.) adj. (FIZ.) Care nu îşi poate micşora volumul, care’ nu poate fi comprimat sub acţiunea unei presiuni exterioare (de ex., la valori mici ale presiunii, lichidele şi solidele sunt considerate practic incompresibile). INCOMPRESIBILITATE (< fr.) s. f. (FIZ.) însuşire a unui corp de a fi in-compresibil. INCONCEPTIBIL, -A (< it.) adj., s. n. I. Adj. De neconceput, imposibil. II. S. n. (FILOZ.) Ceva despre care nu se poate forma o reprezentare, deoarece ascunde o imposibilitate sau o contradicţie, sau căreia, în urma obişnuinţelor de gândire, nu i se poate accepta o reprezentare reală; ceea ce, în mod concret, nu poate fi inclus în INCONCILIABIL 188 alt concept. A fost folosit cu precădere de filozofii Th. Reid, W. Hamilton şi J.S. Mill. INCONCILIABIL, -A (< fr.) adj. (Despre idei) Care nu poate fi conciliat; de neîmpăcat. INCONEL (< fr.) s. n. Aliaj complex de nichel (46-80%), de crom (15— 23%) şi de fier (3-40%), conţinând mici cantităţi de siliciu şi magneziu. Folosit în construcţia reactoarelor nucleare, la motoarele rachetelor, la avioane sau la furnale şi turbine cu gaz. INCONGRUENT, -A (< it., lat.) adj. (Livr.) Care nu se potriveşte cu ceva; nepotrivit, neconcordant. INCONGRUENŢĂ (< it., lat.) s. f. Faptul de a fi incongruent; nepotrivire, neconcordanţă, dezacord. INCONSECVENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Lipsit de consecvenţă; schimbător, instabil, nestatornic. INCONSECVENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Lipsă de consecvenţă în idei sau în acţiuni, instabilitate, inconstanţă. INCONSISTENT, -Ă (< fr.) adj. Lipsit de consistenţă, de soliditate; slab, moale. INCONSISTENŢĂ (< fr.) s. f. 1. Lipsă de consistenţă, de soliditate. 2. (LOG.) Proprietate a unor expresii de a fi false în orice interpretare. INCONSTANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Lipsit de constanţă; nestatornic, schimbător, instabil, inconsecvent; inegal. INCONSTANŢĂ (< fr., lat.) s. f. Lipsă de constanţă; nestatornicie, inconsecvenţă, instabilitate. INCONŞTIENT, -Ă (< conştient, după fr. inconscient) adj., s. n. I. Adj. 1. Care şi-a pierdut cunoştinţa (ea urmare a unei stări patologice). 2. Care nu are o atitudine conştientă faţă de realitatea înconjurătoare; fără minte, fără judecată. 3. (Despre fenomene psihice) Care scapă conştiinţei, de care omul nu-şi dă seama; involuntar, instinctiv. II. S. n. 1. (PSIH.) Fenomen psihic sau act comportamental desfăşurat în necunoştinţă de cauză, fără anticiparea mentală a efectului. ♦ (La Freud) Ansamblu de imagini, sentimente, dorinţe, spaime, impulsuri, gânduri etc. formate în copilărie, care, din cauza educaţiei şi a societăţii, sunt reprimate, dar continuă să influenţeze încă viaţa individului. I. colectiv = concept introdus de C.G. Jung pentru a desemna acele acte şi modele mentale ancestrale transmise ereditar care devin manifeste ca arhetipuri, imagini, sim- boluri şi vise ce se regăsesc ca teme în vechile legende. 2. (FILOZ.; la E. von Hartmann). Principial unic faţă de care conştiinţa este numai o manifestare. INCONŞTIENŢĂ (< fr., după inconştient) s. f. 1. (MED.) Lipsă sau pierdere a cunoştinţei, care apare în diferite boli neurologice şi psihice (ex. confuzie mintală, schizofrenie). 2. Lipsă a unei atitudini conştiente, raţionale faţă de realitatea înconjurătoare. INCONTESTABIL, -A (< fr.) adj. Ca-re nu poate fi contestat; de netăgăduit; sigur. ♦ (Adverbial) Fără îndoială, fără discuţie; indiscutabil. INCONTINENTA (< fr., lat.) s. f. (MED.) Eliminare involuntară a urinei (enurezis) sau a materiilor fecale. INCONVENIENT (< fr., lat.) s. n. Neajuns, dezavantaj; dificultate, piedică, obstacol. INCONVERTIBIL, -A (< fr.) adj. Ca-re nu este convertibil; neconvertibil. INCORECT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care nu este corect; greşit, eronat, inexact. ♦ Necinstit, neonest. INCORECTITUDINE (< in- + corectitudine) s. f. Lipsă de corectitudine; purtare sau faptă incorectă, necinste, şarlatanie, înşelătorie. INCORIGIBIL, -A (< fr., lat.) adj. (Despre oameni) Care nu poate fi îndreptat, corijat. INCORUPTIBIL, -A (< fr., lat.) adj. Care nu poate fi corupt; cinstit, onest, integru. INCREDIBIL, -Ă (< it., lat.) adj. Care este de necrezut; neverosimil. INCREMENT (< fr. {i>; {s} lat. incre-mentum „creştere") s. n. 1. (Rar) Creştere, spor, adaos. 2. (FIZ.) Contribuţia particularităţilor structurale, în primul rând a legăturilor interatomice, la valoarea unei mărimi fizice (ex. indicele de refracţie) care caracterizează o anumită structură moleculară. 3. (INFORM.) Constantă (de regulă 1) care se adună la valoarea unei variabile, regiaţru sau locaţie de memorie. INCREMENTAL, -A (< increment) adj. (Fiz.) (Despre mărimi scalare) Care se referă la un increment al unei alte mărimi. INCREMENTARE (< fr.) s. f. Adunarea unei constante (increment) la valoarea unei variabile, registru sau locaţie de memorie. INCRIMINA (< fr.) vb. I tranz. (DR.) A învinui o persoană de săvârşirea u- nei crime; p. ext a învinovăţi, a acuza. INCRUSTA (< fr., lat.) vb. | 1. Tranz. A împodobi un obiect cu incrustaţii. 2. Refl. (Despre săruri dizolvate sau dintr-o emulsie) A se depune sub formă de crustă aderentă pe pereţii interiori ai unui rezervor, ai unui cazan, ai unei conducte etc. INCRUSTAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (ARTE DEC.) Ornamentaţie tăiată dintr-un material, de obicei preţios, şi fixată pe un alt material (ex. I. de fildeş, I. de sidef etc.); procedeul prin care se realizează. V. intarsie şi mar-chetărie. 2. Crustă de săruri care s-au depus dintr-o soluţie sau dintr-o emulsie pe suprafaţa unui corp (ex. pe pereţii interiori ai unei conducte). INCUBATOR (< fr.; {s} lat. incubo „a cloci") s. n. 1. Instalaţie amenajată special pentru asigurarea condiţiilor de temperatură, umiditate etc. necesare dezvoltării embrionului păsărilor (cloşcă artificială) sau a prematurilor la vi-vipare. + Cameră specială pentru nou-născuţii prematuri. 2. (EC.) I. de afaceri = organizaţie care sprijină înfiinţarea de întreprinderi mici şi eficiente prin închirierea de spaţii de producţie, asigurarea cu servicii comune (contabilitate, secretariat, fax etc.) şi acordarea de consultanţă în domeniul managementului afacerilor. INCUBAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Proces de dezvoltare a embrionului în ou şi de transformare a lui în pui. Poate fj naturală sau artificială. 2. (MED.) Perioadă de timp cuprinsă între primul contact al organismului cu un agent patogen şi primele simptome ale bolii provocate de acesta. INCULEŢ 1. Ion (1884-1940, n. Re-zeni, Basarabia), om politic liberal român. Acad. (1918). Unul dintre susţinătorii unirii Basarabiei cu România. Preşedinte al Sfatului Ţării (21 nov. Ion Inculeţ 189 INDEPENDENŢĂ 1917-27 mart. 1918) şi preşedinte al Republicii Democratice Moldoveneşti (2 dec. 1917-27 mart. 1918). După realizarea Unirii, la 27 mart. 1918, a reprezentat interesele Basarabiei în guvern cu rangul de ministru de stat. De mai multe ori ministru. 2. Ion I. (n. 1921, laşi), inginer canadian de origine română. Stabilit în Canada (1946). Fiul lui I. (1). Prof. univ. la Ottawa. Lucrări în domeniul electricităţii statice. Inovaţii legate de răcirea şi ventilaţia motoarelor electrice. A descoperit „reacţia constantă1', ce permite determinarea momentului apariţiei ozonului şi a dezvoltat o nouă metodă de stropire electrostatică aeriană cu pesti-cide. M. de onoare al Acad. Române (1992). INCULPA, (< fr.) vb. I tranz. (DR.) A trimite un învinuit în faţa unei instanţe penale. INCULPAT, -Ă (< inculpa) s. m. şi f. (DR.) Persoană împotriva căreia a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi este parte în procesul penal. INCULT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f, (Persoană) lipsită de cultură elementară; ignorantă. INCULTURĂ (< fr.) s. f. Lipsă de cultură; ignoranţă, neştiinţă. INCUMBA (< lat. incumbere, după fr. incomber) vb. I intranz. (Despre sarcini, obligaţii) A se impune, a reveni cuiva. INCUNABUL (< fr. ; {s} lat. incu-nabula „loc de origine, început") s. n. Denumire dată primelor tipărituri europene la care s-a aplicat tehnica de tipărire mecanică a cărţilor, prin utilizarea caracterelor mobile (inventată de Gutenberg la 1440); cărţile tipărite până la 1500 poartă acest nume, ele fiind bogat ilustrate cu xilogravuri; p. ext. carte foarte veche (şi preţioasă). Termenul de I. a fost folosit pentru prima oară de Philippe Labbe (1653), în lucrarea „Nova bibliotheca mss. librorum". INCURABIL, -Ă (< fr.) adj. (Despre boli) Care nu poate fi vindecat; (despre fiinţe) care suferă de o boală nevindecabilă sau, p. ext., de un defect moral ce nu mai poate fi corijat. INCURSIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. (MILIT.) Acţiune de cercetare, de mică amploare, executată prin surprindere în interiorul dispozitivului inamic, în scopul distrugerii unor obiective, al capturării de materiale sau de prizonieri ori al obţinerii de informaţii. 2. Fig. Abordarea unui domeniu străin de preocupările obişnuite sau de tema tratată. IN-CVARTO (< fr.; lat. in-quarto) adj. invar. (Despre formatul cărţilor) în care coala de hârtie este îndoită în patru, formând opt pagini. IND (SINDH, INDUS), fluviu în Asia (China, India, Pakistan); 2 900 km. Supr. bazinului: 1,16 mii. km2. Izv. din Pod. Tibet (China), de la 5 300 m alt., parcurge NV Indiei şi străbate lanţul M-ţilor Himalaya. Separă M-ţii Hindu-kush de Himalaya înaltă, se îndreaptă spre SSV, curge pe terit. Pakistanului, prin C. Indo-Gangetică, trece prin Dera Ismăîl Khăn, Sukkur şi Hyderăbăd şi se varsă printr-o deltă de 8 mii km2 în Marea Arabiei. Afl. pr.: Kabul, Sutlej. Din cauza regimului său diferit de alimentare (în cursul superior nivo-pluvial, iar în cel mijlociu şi inferior, din ploi musonice), regimul hidrologic este variabil, nivelul crescând la apele mari cu c. 7 m. Navigabil pentru vase mici de la Dera Ismăîl Khăn şi până la vărsare. Irigaţii (peste 11 mii. ha). Baraje pentru hidrocentrale şi alimentare cu apă. INDANTREN (< fr., engl. lat. Indicum „negru de lndia“) s. n. (BIOCHIM.) Substanţă organică care se găseşte în indigo; la bolnavii de hepatită cronică se formează în intestin prin descompunerea triptofanului şi se elimină prin urină. INDICAT, -A (< indica) adj. Potrivit, corespunzător. INDICATIV (< fr., lat.) adj., sr. n. 1. Adj. (LINGV.) Modul /'. (şi substantivat, n.) = mod personal care exprimă o acţiune prezentată de vorbitor ca reală. 2. S. n. Tot ceea ce serveşte isi^i Capitoliul Indianapolis Pista pentru •*Ş circuitul automobilistic pentru a indica ceva. ♦ (MILIT.) Denumire convenţională care se atribuie unităţilor militare, comandamentelor etc. pentru păstrarea secretului şi pentru a nu putea fi recunoscute de inamic. în timp de război, i. se schimbă foarte des. ♦ I. de apeI = semnal emis la începutul şi la sfârşitul oricărei emisiuni sau cel puţin o dată pe oră, de către o staţie de radiocomunicaţii, pentru a putea fi identificată. INDICATOR, -OARE (< fr.) adj., subst. I. Adj. Care indică. II. 1. S. n. Instrument, dispozitiv sau element al unui sistem tehnic care indică valoarea unei mărimi (ex. i. de nivel, i. de presiune etc.). <0* (TELEC.) /. de acord (sau de sintonie) = ochi magic. 2. S. n. Inscripţie, simbol sau semnal care atrage atenţia sau care dă anumite indicaţii (ex. i. de circulaţie). 3. S. m. (CHIM.) Substanţă folosită în analiza volumetrică pentru determinarea punctului de echivalenţă în reacţiile de neutralizare şi pentru determinarea practică a pH-ului unei soluţii. 4. S; m. (EC.) Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează un fenomen social-economic din punctul de vedere al compoziţiei, structurii, schimbării lui în timp (creşterii sau descreşterii), al legăturii lui reciproce cu alte fenomene etc. Poate fi exprimat în unităţi de măsură naturale, natural-convenţionale şi monetare, în mărime absolută, relativă şi medie. «O* I. statistic exprimă numeric un rezultat efectiv al unui proces. 5. S. n. Lucrare, text, ansamblu de noţiuni şi de expresii numerice care servesc ca îndrumător într-un anumit domeniu. 6. S. n. (BOT.) Specie caracteristică unui climat, sol sau altor condiţii de mediu dintr-o anumită regiune sau dintr-un anumit habitat. III. S. f. (MAT.) Curbă auxiliară care ajută la studiul curbelor şi al suprafeţelor. IV. S. n. Indicatorul unei mulţimi = funcţie definită pe o mulţime ce include mulţimea dată şi care ia valoarea unu pentru elementele mulţimii date şi valoarea zero pentru elementele ce nu-i aparţin ei; funcţie caracteristică. Indicatorui Iui Euler = numărul numerelor prime mai mici decât un număr natural dat şi prime cu acesta. Se mai numeşte şi funcţia lui Euler. Simbol: cp(n). De ex.: cp(10) = 4, ; (s> lat. indium) s. n. Element chimic (In; nr. at. 49, m. at. 114,82, p.t. 156,4°C, p.f. 2 109°C), metal alb-cenuşiu, moale; se găseşte în natură, în cantităţi mici, în blendă. A fost descoperit de F. Reich şi H.Th. Richter (1863). Intră în compoziţia unor aliaje uşor fuzibile, de lipit, aliaje dentare, a semiconductoarelor. INDIVID, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. I. Fiinţă animală sau vegetală, considerată ca unitate distinctă a speţei din care face parte, componentele corpului fiind întrunite spre a realiza funcţii specifice; exemplar dintr-o categorie de fiinţe. 2. Indivizi biologici (organisme individuale) = forma elementară şi universală de existenţă şi de organizare a vieţii. Nu există materie vie în afara i.b., adică a organismelor. Procesul caracteristic acestor sisteme este metabolismul; existenţa lor în timp este limitată genetic. I.b. pot fi uni- sau pluricelulari. 3. (FILOZ.) Obiect concret al gândirii, care constă dintr-un întreg real dat prin experienţă internă sau externă. 4. (LOG.) Termen inferior în-tr-o serie ierarhizată în genuri şi specii subordonate, I. este subiectul logic care admite predicate şi nu poate fi predicat al nici unui alt subiect (Aristotel, Leibniz). 5. (SOCIOL.) Unitatea ireductibilă a oricărei societăţi; ins. ♦ (Peior.) Om necunoscut, suspect. INDIVIDUAL, -Ă (< fr.) adj. 1. Care este propriu, specific unui individ; care este executat de un individ. 2. Care se referă la un (sau aparţine unui) singur exemplar dintr-o clasă de lucruri ori de fiinţe; (în corelaţie cu general sau cu general şi particular) singular (1). INDIVIDUALISM (< fr.) s. n. 1. Atitudine a celui care este preocupat exclusiv sau excesiv de problemele sale personale, de propria sa persoană, fiind indiferent sau ostil faţă de interesele generale, publice. 2. (FILOZ.; SOCIOL.) Teorie care consideră individul drept o realitate singulară, ireductibilă, într-o ordine etică sau politică, şi purtătoare a unei valori superioare valorii acordate societăţii. I. aşază viaţa privată înaintea vieţii publice, favorizează iniţiativa privată, nu consideră societatea un scop în sine şi nici un instrument în vederea unui ţel superior indivizilor care o compun şi încearcă să reducă funcţiile îndeplinite de stat (liberalism). O formă radicală de i. este anarhismul. INDIVIDUALIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj., s. m. şi f. (Om) care dă dovadă de individualism; p. ext. (om) egoist. 2. Adj. Care se referă la individualism, care aparţine individualismului. INDIVIDUALITATE (< fr.) s. f. Ansamblul particularităţilor proprii unui individ, unei persoane, care îl deosebesc de ceilalţi indivizi sau de celelalte persoane şi care-l fac să fie indestructibil, unitar şi, în acelaşi timp, unic, conferindu-i astfel unicitate; p. ext. ansamblul particularităţilor unui obiect, fenomen etc. INDIVIDUALIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A determina un lucru prin caracterele sale individuale. 2. A scoate în evidenţă individualitatea, specificul unei persoane, al unui fapt etc. INDIVIDUALIZARE (< individualiza) s. f. 1. Acţiunea de a individualiza. 2. Adaptarea şi aplicarea unei concepţii, a unei legi etc. la cazuri particulare. 3. (în artă) întruchiparea ideii artistice în imagini senzorial-concrete, individuale; întruchiparea unei tendinţe, esenţe sau relaţii generale (sociale) în figuri individuale tipice. INDIVIDUATIE (< fr.) s. f. (FILOZ.) Realizare a ideii generale a unei specii, într:un anumit individ. ^ Principiul individuaţiei = formulă scolastică introdusă în latina medievală prin traducerile din Ibn STnâ (Avicenna, sec. 11); este ceea ce conferă fiinţei o existenţă unică şi o distinge de orice altă fiinţă, formulă numită de Duns Scot heccei-tate. Pentru Schopenhauer, timpul şi spaţiul sunt principii ale I., deoarece fac posibilă diversitatea lumii; Nietzsche îl indică drept simbol al p.i. pe zeul Apolo care, prin măsură şi armonie, îl ţine pe om înăuntrul limitelor sale; C.G. Jung defineşte p.i. ca un proces psihologic prin care cineva devine un individ, entitate indivizibilă, obţinând „realizarea de sine". INDIVIZ, -Ă (< fr., lat.) adj. (DR.; despre bunuri) Care se află în stare de indiviziune. INDIVIZIBIL, -A (< fr., lat.) adj. Care nu poate fi împărţit. INDIVIZIBILITATE (< fr.) s. f. 1. Faptul de a fi indivizibil; însuşire a unui lucru de a fi indivizibil. 2. (DR.) Situaţie în care la săvârşirea unei infracţiuni participă mai multe persoane ori în care două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acelaşi act sau în care două ori mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune. INDIVIZIUNE (< fr.) s. f. (DR.) Stare a unui bun asupra căruia mai multe persoane au un drept de proprietate fără a se fi procedat la determinarea cotei-părţi a fiecăreia dintre ele. INDOARIAN INDONEZIA INDO-ARIAN, -Ă (< fr.) adj. Limbi indo-ariene {indiene) = grup de limbi indo-europene provenite din limba indiană veche. împreună cu limbile dar-dice şi indo-iraniene, ţin de comunitatea lingvistică indo-iraniană. între limbile contemporane, cele mai importante şi cu un număr de vorbitori de peste un miliard sunt: hindi, urdu, bengali, marathi, gujarati ş.a. Din acest grup face parte şi limba romanes (ţigănească). INDOCHINA, peninsulă în SE Asiei, între Marea Chinei de Sud (la E), str. Malacca (la S), M. Andaman şi G. Bengal (la V); 2,05 mii. km2. în S, peninsula se îngustează în istmul Kra, prelungindu-se prin pen. Malacca până aproape de Ecuator. Relief muntos, cu alt. ce depăşesc 3 000 m, de podişuri şi câmpii. în V se întind M-ţii Arakan (alt. max,: vf. Victoria, 3 053 m). în partea centrală sunt situate pod. Shan şi Korat, între Menam şi Mekong, iar în SV acestuia C. Siamului (Menamu-lui). în S se întinde C. Cambodgei. în E se extinde Cordiliera Annamită, lanţ muntos cu aspect de podiş înalt. Climă subecuatorial-musonică, umedă şi caldă, iar în pen. Malacca, ecuatorială. Temp. medii sunt de 27-30°C (primăvara şi vara); precipitaţii bogate (2 500-5 000 mm/an) vara; în E predomină ploile de toamnă. Pr. fl. sunt Mekong, Irrawaddy, Salween, Me-nam-Chao Phraya; lacul Tonle Sap. Păduri tropicale umede, savane cu ierburi înalte, jungle (în zonele de câmpie) şi vegetaţie ierboasă cu aspect stepic (în zonele de podiş). Expl. de min. de staniu şi wolfram. Culturi de orez şi plantaţii de arbori de cauciuc. Pe terit. pen. I. sunt situate următoarele state: Uniunea Myanmar, Thailanda, Laos, Cambodgea, Vietnam şi Malaysia. INDO-EUROPEAN, -Ă (< fr.) adj., s. m. pl. 1. Adj. Limbi indo-europene -cea mai mare familie de limbi vorbite din lume cuprinzând majoritatea limbilor din Europa şi multe din Asia, răspândite în America şi Australia, iar ca limbi secundare în Africa şi Oceania. Sunt vorbite de c. jumătate din populaţia globului. Reprezintă continuarea unei limbi neatestate, dar care a fost reconstituită, începând din sec. 19, prin metoda comparativ-isto-rică (Fr. Bopp fiind cel care i-a stabilit principalele trăsături). Numeroasele ei ramuri sunt grupate în două tipuri: kentum (greacă, italică — din principala ei reprezentantă, latina, derivă ramura romanică actuală —, celtică, germanică, iiiră, toharică, hitită) şi satem (indo-iraniană, armeană, slavă, baltică, tracă, frigiană). Denumirea de i.-e. (dată de Th. Young, în 1814) este convenţională; ea a fost consacrată prin tradiţie şi s-a bazat pe extensiunea ei geografică. 2. S. m. pl. Denumire dată unui grup de populaţii care trăiau prin milen. 3 î.Hr. în regiunile Asiei Centrale, de unde au emigrat mai târziu spre V şi SV. 3. Adj. Privitor la limbile indo-europene, care aparţine acestor limbi. INDO-GANGETICĂ, Câmpia ~, mare câmpie în N pen. Hindustan (Pakistan, India, Bangladesh), între M-ţii Himalaya (la N), pod. Deccan (la S), culmile pod. Iranului (la V) şi Cordiliera Birmană (la E), străbătută de fl. Ind şi Gange cu afl. lor. Lungime max.: c. 3 000 km; lăţime: 250-350 km. Alt. max.: 270 m. Cuprinde deltele şi terasele fl. Ind, Gange şi Brahmaputra. Climat subecuatorial-musonic, iar în V tropical. Temp. medii: 12-20°C (ian.) şi 30-36°C (iul ). Precipitaţiile, care însumează 100-150 mm anual (în SV) şi 1 500 mm (în SE), cad, în majoritate, primăvara. Vegetaţie de păduri sempervirescente, mangrove şi savane. Soluri aluviale. Culturi de orez, iută, trestie de zahăr, bumbac şi grâu. Zonă de mare densitate demografică (c. 300 mii. loc.). Aici se află oraşele: Delhi, Calcutta, Kănpur, Lucknow, Vă-rănasi, Patna, Agra, Allahăbăd (India), Karachi şi Lahore (Pakistan) şi Dhăkâ (Bangladesh). INDO-IRANIAN, -Ă (< fr.) adj. Limbi indo-iraniene = ansamblul lingvistic alcătuit din limbile indo-ariene şi iraniene. INDOL (< fr., engl. {i}) s. m. Compus heterociclic, format dintr-un nucleu benzenic şi unul pirolic, care se extrage din gudroane; folosit ca fixativ în parfumerie. Se mai numeşte benzo-pirol. INDOLENT, -A (< fr., lat.) adj. Lipsit de energie; nepăsător, apatic; leneş, trândav. INDONEZIA, Republica ~ (Republik Indonesia), stat insular în SE Asiei, ocupând o parte a Arh. Malaez, ce face legătura între Asia şi Australia şi separă Oc. Indian (la V) de Oc. Pacific (la E); 1,9 mii. km2; 194,4 mii. loc. (1996). Limba oficială: bahasa indonezia (indoneziana). Religia: islamică 87%, creştină 10%, hindusă 2%, budistă 1%. Cap.: Jakarta. Oraşe pr.: Surabaja, Medan, Bandung, Semarang, Palembang, Ujung Pandang (fost Ma-kasar) ş.a. Este împărţit în 24 de prov., un district urban (capitala) şi două districte autonome. Cu cele 13 '677 insule, I. reprezintă cel mai mare arhipelag de pe glob, desfăşurat de la V la E pe c. 5 500 km lungime. Cuprinde arh. Moluce, Sondele Mari şi Sondele Mici şi partea vestică a ins. Noua Guinee (Irian Jaya). Cele mai mari insule sunt Borneo (în care 1. ocupă c. 2/3 din supr. sa, respectiv cele patru provincii: Kalimantan Barat, Kali-mantan Selatan, Kalimantan Tengah şi Kalimantan Timur), Sumatera, Suiawe-si, Java, Sumbawa, Flores, Sumba, Seram, Halmahera, Timor ş.a. Relieful este în general muntos, cu peste 100 de vulcani activi (Krakatau, Seme-ru) şi alt. ce trec de 3 500 m în Sumatera şi Java şi de 5 000 rri în Noua Guinee (vf. Jaya, 5 030 m, alt. max. din ţară). înguste câmpii litorale. Puternică zonă de fracturi tectonice, cu seisme frecvente. Climă ecuatorială, cu temp. ridicate (26-27°C) şi precipitaţii bogate (2 500-4 000 mm/an) ce cad tot timpul anului. Râuri în general scurte (Indragiri, Kapuas, Hari, Muşi ş.a.). Vegetaţie luxuriantă de pădure umedă ecuatorială, ce ocupă 64% din terit., cu arbori cu lemn preţios (teck, INDONEZIA 200 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii Suprafaţa Populaţia Capitala _____________________________________(km2) (1990) santal), palmieri, bambuşi; vegetaţie de mangrove şi savane. Numeroase parcuri naţionale şi rezervaţii naturale ocrotesc o faună cu multe endemisme (rinocerul javanez, varanul uriaş din ins. Komodo, porcul javanez, urangutanul, şoarecele uriaş ş.a.). Însemnate resurse minerale: petrol (73,7 mii. t, 1992; rezerve 0,8 miliarde t, 1994), gaze naturale (51,8 miliarde m3, 1992, locul 6 pe glob), huilă (31 mii. t, 1994), min. de mangan, nichel (2,3 mii. t, 1994), cupru (1,1 mii. t, 1994), bauxită (1,3 mii. t, 1994), staniu (30 mii t, 1994, locul 3 pe glob), aur, argint, diamante, sulf, fosfaţi, sare, cuarţ ş.a. Mari expl. forestiere (mahon, santal, teck, bambus), 188,1 mii. m3, 1993. Agricultura, diversificată, cuprinde c. 50% din populaţia activă şi contribuie cu 25% la realizarea PNB. Se cultivă 10% din supr. ţării, în special cu cereale (53,81 mii. t, 1994, locul 5 pe glob), mai ales orez (46,86 mii. t, 50% din supr. cultivată), dar şi porumb (6,95 mii. t), sorg, apoi batate, manioc, soia, susan, tutun (85 mii t), ricin, legume. Există întinse plantaţii de arbori de cauciuc (1,3 mii. t cauciuc natural, 1994, locul 2 pe glob), cocotieri (14,8 mii. t nuci de cocos, locul 2 pe glob), copra (1,4 mii. t, locul 2 pe glob), arbori de cafea (400 mii t, 1994, locul 3 pe glob) şi cacao, ceai (174 mii t, 1994, locul 5 pe glob), bananieri (2,3 mii. t banane, 1994), trestie de zahăr (31,5 mii. t, 1994), papaya, mango, Persea Americana (fructul avocado), citrice, abaca, sisal, chenaf, arahide. Se cresc (mii. capete, 1994): bovine (11,6), porcine (8,72), ovine (6,4), caprine (12,3), bubaline (3,5), cabaline (0,7). Pescuit (3,2 mii. t, 1993). Vânătoare. Ind. prelucrătoare antrenează 9% din populaţia activă şi contribuie cu 15% la PNB. Se produc (1992): energie electrică (45,8 miliarde kWh), Aceh1 55 390 Bali 5 532 Bengkulu 19 786 Irian Jaya 419 660 Jakarta Raya2 656 Jambi 53 436 Jawa Barat 44 176 Jawa Tengah 34 503 Jawa Timur 47 921 Kalimantan Barat (de Vest) 146 807 Kalimantan Selatan (de Sud) 36 985 Kalimantan Tengah (Central) 153 800 Kalimantan Timur (de Est) 211 440 Lampung 35 376 Maluku 85 728 Nusa Tenggara Barat 20 153 Nusa Tenggara Timur 47 389 Riau 94 561 Sulawesi Selatan 62 482 Sulawesi Tengah 68 033 Sulawesi Tenggara 38 140 Sulawesi Utara 25 786 Sumatera Barat 42 297 Sumatera Selatan 109 254 Sumatera Utara 71 680 Timor Timur 14 619 Yogyakarta1 3 142 1 districte autonome 2 district urban staniu (locul 3 pe glob), nichel, aluminiu, oţel, produse petroliere, gaze naturale lichefiate, autoturisme asamblate, motociclete şi scutere, nave, aparate radio şi televizoare, becuri, acumulatoare auto, fire sintetice, îngrăşăminte chimice (2,7 mii. t), sodă caustică, anvelope (8,4 mii. buc.), ciment (15 mii. t), cherestea, celuloză şi hârtie, sticlă, fire şi ţesături din bumbac, încălţ., produse alim. (zahăr, 2,55 mii. t, 1994, conserve de fructe, ulei de palmier, locul 3 pe glob, ulei de palmist, margarină, ţigarete, lapte şi produse lactate, carne, bere), chinină, piei brute. Transporturi maritime dezvoltate (peste 300 de porturi). Flota comercială maritimă: 4,1 mii. t.r.b. C.f.: 6,5 mii km. Căi rutiere: 143 mii km. Turism cu un potenţial remarcabil: 3,9 mii. turişti străini (1994). Principalele obiective: ins. Java, cu vulcanii Merapi, Semeru, cu temple budiste şi hinduse, între care renumitul templu budist de la Borobudur (sec. 7 d.Hr.), cel mai mare monument arhitectonic din emisfera sudică, complexul hindus de la Pram-banam (sec. 10), ins. Bali, cu folclor 3 416 156 Banda Aceh 2 777 811 Denpasar 1 179 122 Bengkulu 1 648 708 Jayapura 8 256 266 Jakarta 2 020 568 Telanaipure (Jambi) 35 384 352 Bandung 28 520 643 Semarang 32 503 991 Surabaja 3 229 153 Pontianak 2 597 572 Banjarmasin 1 396 486 Palangkaraja 1 876 663 Samarinda 6 016 573 Tanjungkarang 1 857 790 Ambon (Amboina) 3 369 649 Mataram 3 268 644 Kupang 3 303 976 Pekanbaru 6 981 646 Ujung Pandang 1 711 327 Palu 1 349 619 Kendari 2 478 119 Manado 4 000 207 Padang 6 313 074 Palembang 10 256 027 Medan 747 750 Dili 2 913 054 Yogyakarta renumit şi templele Pejeng, Tanahlot, Tampaksiring, parcurile naţionale din ins. Java şi Borneo. Moneda: 1 rupiah = 100 sen. Export: petrol şi derivate petroliere, gaze naturale lichefiate, lemn şi produse din lemn, cauciuc natural, bauxită, cositor, mirodenii, peşte, produse alim. (copra, cafea, ceai, zahăr, ulei de palmier, tutun ş.a.). Import: utilaje ind. şi mijloace de transport, materii prime şi semifabricate ind., combustibili, produse chimice şi alim., bunuri de larg consum ş.a. — Istoric. Pe actualul terit. al I. s-au găsit resturi osteologice din Paleoliticul inferior (Java). în Java, Sumatera şi Borneo (Kalimantan) iau fiinţă o serie de mici principate, influenţate de civilizaţiile indiană şi chineză (c. 500 d.Hr.). Concomitent, se răspândesc brahma-nismul şi budismul. în sec. 6-7, s-a format în S ins. Sumatera prima mare formaţiune statală din I., Srîvijaya. Statului Mataram din ins. Java îi aparţine o civilizaţie (sec. 8-10) remarcabil ilustrată de celebrele monumente religioase de la Borobudur (budist) şi Prambanan (hinduist). Un nou stat, 201 INDUCTOR Majapahit, cu centrul în Java, şi-a afirmat (sec. 13-16) hegemonia asupra spaţiului indonezian şi malaiezian. O dată cu dispariţia acestuia, are loc o largă răspândire a islamului, care elimină în mare parte vechile culte. Datorită creşterii schimburilor comerciale (sec. 15-17), unele oraşe-state (Aceh, Bantem, Demak, Makassoi etc.) se dezvoltă ca sultanate prospere. Al doilea regat Mataram, islamic de data asta, a fost acum fundat în Java. După primele apariţii ale portughezilor (1511, în Malacca), I. a intrat (din 1595) sub stăpânirea, de lungă durată, a olandezilor (în 1602 a luat fiinţă Compania olandeză a Indiilor Orientale), care şi*au fixat centrul (1619) la Batavia (azi Jakarta). în 1799, I. a devenit colonie a statului olandez. Dominaţia colonială, care s-a extins în sec. 19, a provocat o puternică reacţie a autohtonilor, ce s-a manifestat prin apariţia unor mişcări naţionaliste (Budi Utomo şi Sarekat Islam). în 1920 a fost creat Partidul Comunist, cel dintâi partid comunist din Asia, iar apoi Partidul Naţionalist Indonezian, fondat în 1927. Ocupaţia japoneză (1942-1945) a încurajat, prin dispariţia structurilor coloniale, curentul de emancipare anti-olandez, astfel că, la 17 aug. 1945, liderii Partidului Naţionalist, Ahmed Sukarno şi M. Hata, au proclamat independenţa ţării. încercările Olandei de a-şi restabili controlul au eşuat, ea fiind constrânsă (27 dec. 1949) să recunoască independenţa I., devenită, la 17 aug. 1950, republică unitară (în locul structurii federale). I. a ocupat Irianul de Vest (1963) şi Timorul Oriental (1976) şi s-a afirmat ca una dintre principalele puteri ale mişcării ţărilor nealiniate (Conferinţa de la Bandung, 1955). O încercare a comuniştilor de a-şi asigura controlul puterii (30 sept. 1965) a generat o sângeroasă ripostă a armatei, în cursul căreia au fost ucise circa 300 000 de persoane, între care şi lideri ai Partidului Comunist. Cu simpatii de stânga, A. Sukarno a fost înlăturat progresiv de la conducerea I. şi, în final, înlocuit cu generalul Suharto, învestit cu puteri depline (1966) şi ales preşedinte al statului (1968). Acesta a introdus un regim autoritar, bazat pe ideologia Pancasila şi sprijinit de armată (care a devenit principala putere în stat, controlând activitatea administrativă şi guvernamentală). Confruntat cu mişcări studenţeşti, sociale, de emancipare şi separatiste, Suharto a promis o mai mare transparenţă (Keterbukaan), dar tensiunile interne provocate de creşterea corupţiei şi a privilegiilor acordate unor apropiaţi ai preşedintelui s-au menţinut, provocând înlăturarea sa de la putere (mai 1998), în urma unor mari manifestaţii populare, uneori şi cu o tentă etnică şi religioasă. Nerezolva-rea, în fapt, a problemelor a determinat o nouă escaladare a violenţelor de stradă (nov. 1998), soldată cu promisiunea noului preşedinte, Habibi, de a efectua alegeri în 1999 şi de a-l deferi justiţiei pe fostul preşedinte. Republică prezidenţială, conform Constituţiei din 7 aug. 1945. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte, Adunarea Consultativă a Poporului şi Camera Reprezentanţilor, iar cea executivă, de un guvern, numit şi condus de preşedinte. INDONEZIAN, -A (< fr.) s. m. şi f„ adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al Indoneziei. 2. Adj. Care aparţine Indoneziei sau populaţiei ei, referitor la Indonezia sau la populaţia ei. ^ Limbă /. = variantă a limbii malaeze moderne, diferită de aceasta datorită influenţelor limbilor olandeză şi engleză. INDOOR [indo:r], (cuv. engl.) adj. invar. (Despre competiţii sportive) Care se desfăşoară în sală. INDORE [indaur], oraş în India centrală (Madhya Pradesh), la poalele M-ţilor Vindhya; 1,1 mii. loc. (1991). Centru comercial. Ind. constr. de maşini, chimică, de prelucr. a lemnului, textilă (bumbac) şi alim. (uleiuri). Universitate. întemeiat în 1715. INDRA (în mitologia indiană din epoca „Vedelor"), divinitate din triada supremă. Stăpânul cerului, zeul trăsnetului şi al furtunii; în genere, zeu al războiului şi al forţelor violente. A ucis demonul Vritrâ, un monstru cosmic. Reprezentat de obicei călare pe un elefant. Indra INDRAPURA v. Kerintji. INDRÂVATI, râu în E Indiei, afl. stg. al fl. Godavari; 507 km. Izv. din Gaţii de E şi străbate Pod. Deccan. Irigaţii. INDRE [edr], râu în Franţa centrală, afl. stg. al Loarei în aval de Tours; 265 km. Izv. din reg. Marche şi trece prin La Châtre, Châteauroux, Loches, Azay-le-Rideau. INDRUŞAIM (< tc.) s. m. (BOT.) Sângele- voinicului (2). INDUBITABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi adverbial) Sigur, cert, neîndoielnic. INDUCE (< lat. inducere, după fr. induire) vb. III tranz. 1. A induce în e-roare = a înşela. 2. (FIZ.) A produce un fenomen de inducţie. INDUCTANŢĂ (< fr. «) s. f. (FIZ.) Mărime caracteristică unui circuit electric (i. proprie) sau unei perechi de circuite electrice alăturate (i. mutuală), egală cu raportul dintre fluxul magnetic care străbate suprafaţa mărginită de conturul unuia dintre circuite şi intensitatea curentului electric care produce acest flux. Unitatea de măsură pentru 1. este henry-u\ (H). INDUCTIV, -A (< fr.) adj. 1. (LOG.) Care procedează prin inducţie (1), care se bazează pe inducţie. Metode inductive - metode care procedează de la particular la general, de la efect la cauză. Metode inductive. de cercetare a cauzalităţii = metode folosite în ştiinţă în vederea stabilirii legăturilor cauzale obiective dintre fenomene, formulate iniţial de Fr. Bacon şi sistematizate de J.St. Mill: metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda variaţiilor concomitente şi metoda rămăşiţelor. 2. (FIZ.) Care se referă la inducţia electromagnetică ori care se datorează acestui fenomen (ex. curent i.). ^ Reactanţă i. = mărime egală cu produsul dintre inductivitatea unui element de circuit electric şi pulsaţia curentului alternativ. INDUCTOR, -OARE (< fr.) adj., s. m., s. n. I. Adj. (Despre procese fizice) Care produc sau influenţează un alt proces (numit proces indus), cu care evoluează concomitent. ♦ (Despre câmpuri sau fluxuri magnetice) Care induc tensiuni electromotoare prin fenomenul inducţiei electromagnetice. II. 1. S. n. Parte componentă a unei maşini electrice, a unui aparat electric etc., care produce fluxuri magnetice inductoare. 2. S. n. /. telefonic = dispozitiv de apel constituit dintr-un generator de curent alternativ monofazat cu magneţi permanenţi, acţionat manual; INDUCŢIE 202 este folosit în instalaţiile telefonice locale cu baterie. 3. S. m. (EMBRIOL.) Organizator (2). 4. S. m. (GENET.) Compus care, prin intermediul unei gene, poate determina sinteza unei enzime. 5. S. m. (GENET.) Moleculă care determină formarea unei cantităţi mari de enzime prin deblocarea genelor ce induc sinteza acelor enzime. INDUCŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (LOG., FILOZ.) Formă fundamentală de raţionament care trece de la particular la general, de la fapte la concepte. I. este de două feluri: completă şi incompletă, după cum se enumeră sau nu toate cazurile existente. I. ştiinţifică se bazează pe dezvăluirea esenţei, a legii. Spre deosebire de deducţie, cu care se află într-un raport de subordonare, i. nu are decât o concluzie probabilă. ^ I. matematică (o formă a /. complete) = metodă de demonstraţie a unor propoziţii matematice, ce au drept indici numere naturale prin parcurgerea următoarelor etape: se stabileşte cel mai mic număr natural pentru care propoziţia are sens şi se verifică valabilitatea ipotezei în acest caz, apoi se demonstrează că, dacă ipoteza e verificată de propoziţiile notate cu indici până la un număr natural, şi propoziţia notată cu indicele următor este adevărată; se trage, în acest caz, concluzia că toate propoziţiile sunt adevărate. 2. (FIZIOL.) Mecanism nervos prin care starea de excitaţie sau de inhibiţie dezvoltată într-un centru nervos favorizează sau determină apariţia stării opuse într-un alt centru nervos. ♦ (EMBRIOL.) Proces prin care o celulă sau un ţesut influenţează celule sau ţesuturi învecinate. 3. (FIZ.) Producere sau influenţare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acţiune mecanică nemijlocită. /. electromagnetică = producere a unei tensiuni electromotoare (numită tensiune indusă), de-a lungul unei curbe închise, de către un câmp magnetic variabil în timp (numit câmp inductor); tensiunea indusă este proporţională cu viteza de variaţie a fluxului magnetic inductor, iar sensul său este orientat astfel încât câmpul magnetic al curentului electric pe care l-ar produce să se opună prin câmpul său magnetic variaţiei fluxului inductor. I. mutuală = i. electromagnetică, cu caracter reciproc, care apare între două circuite alăturate, străbătute de curenţi electrici variabili. I. proprie = i. electromagnetică produsă într-un circuit unic, tensiunea indusă datorându-se variaţiei curentului electric care străbate circui- tul; autoinducţie, selfinducţie. Bobină de i. v. bobină. I. electrostatică v. influenţă2 (2), electrizare prin 4. (FIZ.) I. electrică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta electrică a câmpului electromagnetic. I. magnetică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta magnetică a câmpului electromagnetic. INDULGENT, -A (< fr., lat.) adj. Care manifestă indulgenţă (1); iertător, îngăduitor; blând, tolerant. INDULGENTA (< fr., lat.) 1. Atitu-dine îngăduitoare faţă de greşelile cuiva; toleranţă, îngăduinţă. 2. (în dreptul roman) Graţiere acordată cu prilejul unei solemnităţi. 3. (REL.) Act de iertare a păcatelor acordat credincioşilor catolici, iniţial în schimbul penitenţei publice sau al unor opere de binefacere, iar, ulterior, în schimbul unei sume de bani. I. aveau un caracter temporar şi puteau fi totale (iertarea tuturor păcatelor), care erau acordate de Papă, şi parţiale (iertarea anumitor păcate), ce puteau fi date şi de înalţi ierarhi ai Bisericii. în sec. 16, în timpul papei Leon X, comerţul cu i. a proliferat abuziv, ceea ce a constituit unul dintre principalele motive folosite de Luther, care le-a atacat cu violenţă, în iniţierea Reformei. Conciliul de la Tren-to (1562) a interzis practica vânzării i., iar în 1967 papa Paul VI a revăzut modul de acordare şi de aplicare a lor. INDURAIN, Miguel (n. 1964), ciclist spaniol. A câştigat Turul Franţei (între 1991 şi 1995), Turul Italiei (1992, 1993), Turul Cataloniei (1988, 1991, 1992) şi alte numeroase curse; deţinător al recordului orei (1994); campion mondial în proba de contracronometru (1995) şi olimpic pe şosea (1996, Atlanta). INDURAŢIE (< fr.) s. f. (MED.) Creştere a consistenţei unui ţesut sau organ. INDUS 1. v. Harappa. 2. v. Ind. INDUS, -A (< induce) adj., s. n. I. Adj. (Despre procese fizice) Care se produc sau sunt influenţate de un alt proces fizic (numit proces inductor), cu care evoluează concomitent. ♦ (Despre tensiuni electromotoare şi curenţi electrici) Care se produc prin inducţie electromagnetică. ♦ (MAT.) Operaţie (relaţie) i. = restricţia unei operaţii (relaţii) la o submulţime stabilă a mulţimii date. II. S. n. Parte componentă a unei maşini electrice, a unui aparat electric etc., în care se produc tensiuni electromotoare induse de fluxul magnetic al inductorului. & Reacţiunea in-dusului = ansamblul fenomenelor datorate câmpului. magnetic produs de j. unei maşini electrice ia funcţionarea în sarcină. INDUSTRIAL, -A (< fr.) adj. 1. Care ţine de industrie, se bazează pe industrie, este produs de (sau în) industrie. 2. Plante industriale = grup de plante agricole (oleaginoase, textile etc.) cultivate pentru a servi ca materie primă industriei. 3. (FIN.) Credite industriale = credite obţinute de o firmă I. pentru achiziţionarea de materii prime, echipamente, construirea de clădiri noi etc. Politică i. = totalitatea măsurilor întreprinse de stat pentru stimularea dezvoltării industriei unei ţări (de ex. prin comenzi de stat, reducerea impozitelor şi taxelor vamale, finanţarea unor proiecte i., acordarea de subvenţii etc.). 4. Psihologie /'. = ramură a psihologiei aplicate care studiază comportamentul şi motivaţiile muncitorului industrial în vederea selecţionării, pregătirii, testării şi altor aspecte ale vieţii individuale şi de grup ale acestuia. INDUSTRIAL DESIGN [indastriel dizain] (loc. engl.) Activitate de proiectare a produselor şi obiectelor ce urmează a fi fabricate la scară industrială, încadrându-se în fazele necesare procesului industrial, prin crearea unor ‘modele de consum şi modele culturale, în acord cu nevoile societăţii; design. INDUSTRIALISM (< fr.) s. n. (în gândirea economică) Orientare care preconizează dezvoltarea industriei, ridicarea ei la nivelul de ramură principală a economiei; teorie care (în o-poziţie cu agrarianismul) acordă prioritate dezvoltării industriei. INDUSTRIALIZA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A dezvolta industria (îndeosebi marea industrie mecanizată) şi a deveni sau a face să devină industrial (o zonă geografică, o ţară etc.). 2. Tranz. A introduce tehnica maşinistă (în locul tehnicii manuale). ♦ A prelucra industrial jnateriile prime şi a le transforma în produse (industriale). -f A promova metode, procedee (tehnice, organizatorice etc.) industriale (în diferite ramuri). INDUSTRIALIZARE (< industrializa) s. f. Acţiunea de a (se) industrializa; procesul de creare şi dezvoltare a marii industrii maşiniste, a cărui premisă o reprezintă revoluţia industrială; acest 203 INELARE proces se încheie atunci când industria ajunge să deţină cea mai mare pondere în produsul intern brut al unei ţări. ♦ Prelucrarea unor materii prime, transformarea lor în produse industriale. ♦ Aplicarea în alte ramuri (ex. i. construcţiilor) a unor metode, procedee (tehnice, organizatorice etc.) specifice industriei. INDUSTRIAŞ (< industrie) s. m. Proprietar, conducător de întreprindere industrială; fabricant. INDUSTRIE (< fr.) s. f. 1. Ramură a producţiei materiale (şi a economiei naţionale) în cadrul căreia au loc (pe scară largă) activităţile de desprindere din natură a unor resurse naturale şi de transformare a acestora, precum şi a altora (ex. a unor produse ale agriculturii) în bunuri pentru producţie şi bunuri de consum; p. ext. cuprinde şi repararea produselor sale. Activităţile industriale se desfăşoară în fabrici, uzine, mine, ateliere, centrale electrice etc. 2. (Cu determinări) Sector, ramură sau subramură de activitate industrială. ^ I. extractivă = grupare de ramuri ale industriei care cuprinde activităţile de desprindere din natură a unor materii utile (ex. extracţia cărbunelui, ţiţeiului, gazelor naturale, minereurilor), sau care realizează şi unele activităţi de prelucrare primară (ex. prepararea cărbunilor şi minereurilor etc.). I. prelucrătoare = grupare a ramurilor industriale care cuprinde activităţile de prelucrare şi transformare a materiilor prime provenite din industria extractivă şi din agricultură, în produse finite, fie bunuri pentru producţie, fie bunuri de consum (ex. alimentară, textilă, pielărie şi încălţăminte, prelucrarea lemnului, prelucrarea ţiţeiului, chimică, construcţiile metalice şi produse din metal, I. de maşini şi echipamente etc.). /. casnică v. producţie casnică. INDY [ed|], Vincent d’~ (1851 — 1931), compozitor, organist şi .dirijor francez. Elev al lui C. Franck; propagator al ideilor acestuia, a pus pe primul plan forma tradiţională. Prof. la Conservatorul din Paris, unde a desfăşurat o bogată activitate pedagogică. Unul dintre fondatorii celebrei „Schola cantorum“ (1896). Lucrări caracterizate prin logica arhitecturii muzicale, folosind motive populare şi religioase. Inspiraţie esenţialmente germanică, dar influenţată şi de maeştrii francezi şi italieni. Opere („Fervaal“, ,,Străinul“), lucrări simfonice („Wallenstein", „Simfonie pe un cântec de la munte", „Pădurea vrăjită"), poeme simfonice Vincent d’lndy („Istar"), piese pentru orgă, pian, coruri, melodii. Lucrări teoretice („Tratat de compoziţie"). INEBRANLABIL, -A (< fr.) adj. (Livr.; despre persoane) Care nu poate fi doborât; constant, ferm. ♦ Care nu poate fi determinat să-şi schimbe un plan, o intenţie, o opinie; inflexibil, neclintit. INECHITABIL, -A (< fr.) adj. Ne-drept, injust. INECHITATE (< fr.) s. f. Nedreptate, in justeţe. INECUATIE (< fr.) s. f. Inegalitate între două funcţii având aceleaşi variabile, care poate fi satisfăcută sau nu pentru anumite valori date variabilelor. INEDjT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. 1. Adj., s. f. (Lucrare, document) care se publică pentru prima oară. 2. Adj. Fig. Necunoscut, nou, neobişnuit. INEFABIL. -A (< fr., lat.) adj. Inex-primabil. INEFICACE (< fr., lat.) adj. invar. Lipsit de eficacitate; care nu produce efectul dorit; fără efect. INEFICACITATE (< fr.) s. f. Faptul de a fi ineficace, lipsă de eficacitate. INEGAL, -A (< fr.) adj. Care nu este egal, identic, la fel (cu altceva). ♦ Care vădeşte o lipsă de echilibru între forţe, valori. ♦ Schimbător, nestabil; neuniform, inconstant. INEGALABIL, -A (< fr.) adj. Care nu poate fi egalat, care nu poate fi comparat cu nimic sau cu nimeni. INEGALITATE (< fr.) s. f. Faptul de a fi inegal, lipsă de egalitate; impari-tate. + (MAT.) Relaţie între două elemente care arată că unul dintre ele este mai mic (<) sau mai mare (>) decât celălalt (i. strictă). Dacă i. poate deveni, eventual, o egalitate, notaţia corespunzătoare este sau „s>“. INEjSM (< fr.) s. n. (FILOZ.) Teoria ideilor înnăscute. INEL (lat. anellus) s. n. 1. Cerc mic de metal (preţios, cu pietre scumpe) care se poartă ca podoabă pe deget. I. de logodnă = verighetă. Expr. Tras (ca) prin(tr-un) inel = subţire, zvelt. 2. Obiect în formă de cerc, cu diverse întrebuinţări practice. ♦ (La pl.) Aparat de gimnastică constituit din două cercuri metalice atârnate fiecare de câte o frânghie, la o anumită distanţă de pământ, şi la care gimnastul execută, ţinându-se cu mâinile de ele, e-xerciţii impuse sau liber alese; p. ext. probă sportivă care se execută la a-cest aparat. 3. Inele anuale = zone inelare concentrice din tulpina sau rădăcina plantelor lemnoase ori striuri concentrice de pe solzii, operculele, otolitele şi de pe alte formaţiuni osoase ale peştilor, care permit evaluarea vârstei acestora; la plante indică şi creşterea în grosime. 4. (MAT.) Mulţime de elemente pentru care sunt definite două legi de compunere, una numită adunare, iar cealaltă înmulţire, astfel încât mulţimea să formeze grup comutativ faţă de adunare, înmulţirea să fie asociativă, cu element neutru (unitate), şi să fie distributivă faţă de adunare (ex. mulţimea numerelor întregi este un i.). ^ I■ comutativ (abe-lian) - i. pentru care a doua operaţie este comutativă. /. unitar (sau cu unitate) = (înv.) i. pentru care a doua operaţie are element unitate (neutru). I. fără divizori ai lui zero v. divizor. 5. (METEOR.) I. lui Bishop = foto-meteor reprezentat printr-un inel format în jurul Soarelui sau al Lunii, de culoare albăstruie la partea interioară şi brună-roşiatică la cea exterioară, format când atmosfera conţine cantităţi importante de pulberi fine, mai ales de natură vulcanică. 6. (BIOL.) Inelele lui Balbiani = îngroşări caracteristice ale benzilor cromozomilor politeni care sintetizează intens ARN-ul. INELAR, -A (< inel) adj., s. m., s. n. 1. Adj. Care are aspectul unui inel (1). 2. S. m. (ZOOL.) Fluture dăunător, de culoare galbenă-cafenie, care depune ouăle sub formă de inel (1) pe ramurile pomilor fructiferi şi ale stejarilor (Malacosoma neustria). 3. S. n. Degetul aflat între cel mijlociu şi cel mic, pe care se poartă de obicei inelul (1). INELARE (< inel) s. f. Acţiune de marcare a vieţuitoarelor (peşti, păsări) pentru stabilirea drumurilor de migraţie. INELAT 204 INELAT, -Ă (< inel) adj. 1. în formă de inel (1). 2. (Despre păr) Buclat, cârlionţat. 3. (Rar; despre degete) împodobit cu inele (1). INEPŢIE (< fr., lat.) s. f. Faptă sau vorbă prostească, stupidă; prostie, stupiditate, absurditate. INEPUIZABIL, -Ă (< fr.) adj. Interminabil; p. ext. extrem de abundent, de bogat. INERENT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi adverbial) Care face parte integrantă din ceva, care aparţine Fn mod firesc la ceva. INERT. -A (< fr., lat.) adj. 1. Nemiş-cat, fără viaţă, neînsufleţit; p. ext. lipsit de vigoare, de vioiciune, inactiv. 2. (FIZ.) Care posedă inerţie (1) (mare); referitor la inerţie (ex. masă I.). 3. (Despre elemente sau substanţe chimice) Lipsit de reactivitate faţă de alt element sau altă substanţă. INERŢIAL, -A (< inerţiei) adj. (FIZ.; despre un sistem de referinţă) Aflat în mişcare rectilinie şi uniformă; în raport cu care se verifică principiul inerţiei (1). INERŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (FIZ.) Proprietate a tuturor corpurilor de a-şi păstra starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă atâta timp cât asupra lor nu se exercită acţiunea altor corpuri; această lege fundamentală a mecanicii a fost formulată de Galilei. ^ Moment de i. = produsul dintre masa unui punct material şi pătratul distanţei până la un punct sau până la o axă de referinţă. ♦ Proprietate a unui sistem fizico-chimic sau tehnic de a reacţiona slab sau cu întârziere la acţiunea factorilor externi (ex. I. termică, i. instrumentelor de măsură etc.). ♦ Fig. Tendinţă de a rămâne în repaus, în inactivitate; indolenţă, apatie. 2. (MED.) I. uterină = lipsa de contracţie şi retractare a muşchiului uterin după naştere; produce hemoragie gravă. INERVAŢIE (< fr.) s. f. (FIZIOL.) Ansamblul formaţiilor periferice care constituie aparatul nervos al unui ţesut sau al unui organ. Cuprinde receptori şi fibre aferente (I. senzitivă), fibre efe-rente (i. motorie sau secretorie) şi, uneori, ganglioni nervoşi (ex. i. pielii, i. stomacului etc.). INESTETIC, -Ă (< fr.) adj. Care nu este estetic; urât. INESTIMABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. De nepreţuit; foarte valoros. INEU 1. Vârf de formă piramidală în E M-ţilor Rodnei, alcătuit din roci cristaline. Alt. max.: 2 279 m. Nod orohi-drografic (de sub el izvorăsc râurile Putreda, Lala, Valea Băilor ş.a.). Acoperit cu pajişti alpine. La baza lui se află circul şi lacul glaciar Lala. Cunoscut şi sub denumirea de Inău. 2. Oraş în jud. Arad, pe Crişu Alb; 10 332 loc. (1998). Nod feroviar. Expl. de nisip, balast şi andezit (Mocrea). întreprinderi alim., de mobilă şi cherestea, de conf. şi tricotaje, prefabricate din beton, articole de pielărie. Reparaţii de maşini şi utilaje agricole. Centru pomicol şi viticol. Menţionat documentar în 1214. Declarat oraş în 1967. Castel-cetate (1552, reconstruit în 1645 şi extins în 1870). Biserică în stil gotic (sec. 13-14). Biserică ortodoxă (1861-1864). 3. Com. în jud. Bihor; 3 522 loc. (1998). Expl. de balast şi nisipuri pentru ind. şi constr. Prelucr. lemnului (mobilă). Centru pomicol. Staţie de c.f. Biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (1720, pictată la 1802), în satul Botean. INEVITABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi adverbial) Care nu poate fi evitat; de neînlăturat. INEXACT, -Ă (< fr.) adj. (Şi adverbial) Lipsit de exactitate; fals, eronat, incorect. INEXACTITATE (< in- + exactitate) s. f. Lipsă de exactitate; concr. afirmaţie inexactă, neadevăr, greşeală, eroare. INEXISTENT, -Ă (< fr.) adj. Care nu există. ♦ Fig. (Despre oameni) Care nu se face remarcat; fără importanţă, şters, neglijabil. INEXORABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Neînduplecat, fără milă; implacabil. INEXPLICABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care nu se poate explica, de neînţeles; p. ext. curios, ciudat, straniu, bizar. INEXPRESIV, -Ă (< fr.) adj. Lipsit de expresivitate; neexpresiv, şters. INEXPRIMABIL, -Ă adj. Care nu poate fi redat prin cuvinte; de nespus, indicibil, neexprimabil. INEXPUGNABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care nu poate fi cucerit, de neînvins. IN EXTREMIS (loc. lat. „în cele din urmă") Silit de împrejurări, neavând altă posibilitate; în ultimă instanţă. INEXTRICABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Foarte încurcat şi complicat; de neînţeles. INFAILIBIL, -Ă (< fr.) adj. Care nu poate greşi, care nu se poate înşela; perfect, fără cusur. INFAILIBILITATE (< fr.) s. f. Faptul de a fi infailibil; natura, caracterul sau starea a ceea ce este infailibil. ^ (La catolici) Dogma infailibilităţii Papei (stabilită la Conciliul I de la Vatican, 1870), potrivit căreia, Papa, când se pronunţă ca şef al Bisericii, nu poate greşi în materie de credinţă şi morală; nerecunoscută de Biserica ortodoxă. INFAM, -A (< fr., lat.) adj. (Şi subst.) Josnic, mârşav, nedemn, nelegiuit. ♦ Fig. Oribil, groaznic. INFAMANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aduce dezonoare, dezaprobare, oprobriu; degradant; ruşinos (2), dezonorant. INFAMIE (< fr., lat.) s. f. Caracterul a ceea ce este infam; nelegiuire; concr. faptă sau vorbă infamă, ticăloşie. Expr. A ţintui (sau a pune) la stâlpul infamiei = a supune oprobriului public, a înfiera. INFANTE, -A (< sp.) s. m. şi f. Titlu dat copiilor regilor Spaniei şi, în trecut, ai Portugaliei, în afară de primul născut; persoană care poartă acest titlu. INFANTERIE (< fr., rus.) s. f. Gen de armă din compunerea trupelor de uscat capabilă să lupte pe jos. în prezent, I. este formată din unităţi motorizate, mecanizate, aeropurtate, de pa-raşutişti, extrem de mobile, cu putere de foc şi capacitate de izbire ridicate. I. îi sunt asimilate şi unităţile specializate să acţioneze^ în condiţii speciale de relief: vânătorii de munte/trupele alpine, infanteria marină ş.a. ♦ (înv.) Pedestrime. <0- I. motorizată = i. dotată cu autovehicule pentru transportul personalului şi al tehnicii de lupta în timpul deplasărilor. I. marină = i. din componenţa forţelor maritime care luptă pe uscat, în sprijinul imediat al unităţilor de marină. INFANTERIST (< infanterie; rus.) s. m. Militar din infanterie; (înv.) pedestraş. INFANTICjD (< fr., lat.) s. n. Pruncucidere. INFANTIL, -A (< fr., lat.) adj. De copil, referitor la copii, caracteristic copiilor. ♦ Fig. Copilăresc, pueril, neserios. INFANTILISM (< fr. (i>; {s> lat. in-fantilis „de copil**) s. n. Anomalie în dezvoltarea corporală şi psihică, caracterizată prin persistenţa la vârsta adul- 205 INFINIT tă a unor trăsături morfologice, funcţionale şi psihice specifice copilăriei. INFARCT (< fr., germ.) s. n. Proces patologic caracterizat prin modificarea unui organ sau a unei părţi dintr-un organ (ex. plămân, miocard, splină), ca urmare a astupării unei artere sau a unei vene terminale printr-un embolus sau printr-un trombus. ^ /. miocardic = boală cauzată de producerea i. în miocard, ca urmare a obstruării uneia din ramurile arterei coronare; apare în special pe leziuni degenerative de ar-terioscleroză. INFATIGABIL, -A (< fr., lat.) adj. (Livr.) Neobosit, zelos. INFATUA (< fr., lat.) vb. I refl. (Livr.) A (se) îngâmfa, a (se) înfumura. INFECT, -A (< fr., lat.) adj. 1. (De-spre mirosuri) Greu, urât, puturos; (despre aer) viciat, stricat. 2. Cu aspect respingător, neîngrijit, murdar; de calitate inferioară, prost (3). 3. (Despre oameni şi manifestările lor) Josnic, mârşav, oribil. INFECTA (< fr.) vb. I 1. Refl. A contracta o infecţie. 2. Tranz. A contamina (pe cineva sau ceva) cu substanţe sau cu germeni vătămători. INFECŢIE (< fr., lat.) s. f. Stare patologică a organismului (plantă sau animal) cauzată de pătrunderea şi înmulţirea în el a unui agent patogen (parazit, microb sau virus). INFECŢI OS, -OASĂ (< fr.) adj. Pro-vocat de o infecţie; contagios, molipsitor. INFELD, Leopold (1898-1968), fizician polonez. Prof. univ. la Toronto şi Varşovia. A colaborat cu Einstein la Princeton (1936-1938), elaborând cu acesta „Evoluţia fizicii"; după o perioadă în care şi-a desfăşurat activitatea în Canada, s-a reîntors (1950) în Polonia. Contribuţii la: teoria relativităţii şi în mecanica cuantică. împreună cu N. Bohr, a realizat o generalizare neliniară a eiectrodinamicii lui Maxwell. INFERA (< fr.) vb. I tranz. (Livr.) A ajunge la o concluzie generală pe baza mai multor fapte particulare. INFERENŢĂ (< fr.) s. f. 1. (LOG.) Operaţie a gândirii prin care se trece de la un enunţ la altul în mod deductiv sau inductiv, direct (I. imediată) sau indirect (I. mediată). Poate fi necesară sau probabilă. 2. (MAT.) /. bayesiană - metodă de analiză statistică ce combină informaţia dată de probabilităţile a priori cu aceea obţinută printr-o selec- ţie, exprimând informaţia finală prin probabilităţile a posteriori. INFERIOR, -OARĂ (< fr., lat.) adj. 1. Care este plasat mai jos sau dedesubt. ♦ (Despre cursul unor ape curgătoare sau despre regiuni situate aici) Situat mai aproape de vărsare decât de izvor. 2. Mai mic din punct de vedere numeric. 3. De calitate (mai) proastă; mai puţin bun; mai puţin frumos; mai mic (decât alţii). 4. Care are un rang, o funcţie, un grad mai mic decât altul. ♦ (Substantivat, m., artic.) Subaltern, subordonat (într-o funcţie). INFERIORITATE (< fr.) s. f. Faptul de a fi inferior; stare a ceea ce este inferior; dezavantaj (în comparaţie cu altceva). INFERN (< it., lat.) s. n. 1. (în mitologie) loc — subteran sau izolat la marginea lumii — de retragere a umbrelor (sufletelor) tuturor morţilor sau de ispăşire a păcatelor din timpul vieţii. V. şi iad. 2. Fig. Atmosferă de dezordine şi de confuzie; viaţă plină de chinuri. INFERNAL, -A (< fr., lat.) adj. De sau din infern; drăcesc, diabolic. ♦ Fig. Groaznic, teribil, înspăimântător. INFESTA (< fr., lat.) vb. I tranz. (Despre paraziţi) A se fixa pe, a pătrunde într-un organism. ♦ A pustii, a devasta, a nimici; a invada. INFESTARE (INFESTAŢIE) (< fr., lat.) s. f. (MED., MED. VET.) Pătrundere în organismul omului sau al animalelor a unor paraziţi vegetali sau animali, ducând, de regulă, la apariţia unei stări patologice specifice. Infern (1). Mozaic italian (sec. 12) INFIDEL, -A (< fr., lat.) adj. 1. Ne- statornic, necredincios în dragoste, în prietenie etc.; spec. (despre soţi) care încalcă angajamentul conjugal. 2. Care nu exprimă sau nu respectă realitatea, adevărul (ex. traducere i.); lipsit de exactitate. INFIDELITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Necredinţă în dragoste, în prietenie etc.; spec. încălcare a angajamentului conjugal. 2. Inexactitate, neadevăr. 3. (IST.) Felonie. INFILTRA (< fr.) vb. I. 1. Refl. (Despre fluide, în special despre apa de la suprafaţa terenului) A pătrunde într-un mediu poros. 2. Tranz. şi refl. Fig. A pătrunde sau a face să pătrundă într-un anumit loc, a (se) strecura neobservat. INFILTRAT, -A (< infiltra) S. n„ adj. (MED.) 1. S. n. Acumulare, într-un organ sau într-un ţesut, a leucocitelor sau a altor celule, ca reacţie la pătrunderea unor agenţi infecţioşi, traumatici, alergici etc. 2. Adj. Ţesut i. = ţesut în care s-au acumulat celule, pentru a combate un agent microbian. INFILTRAŢIE (< fr.) s. f. 1. Pătrundere lentă a apei în roci sau în soluri sub influenţa gravitaţiei, a forţelor capilare şi a presiunii hidrostatice, prin pori, găuri, crăpături etc. Alimentează pânzele freatice şi mai puţin pe cele de adâncime. ♦ Pătrundere a unui fluid într-un mediu. ♦ Cantitatea de apă provenită din precipitaţiile atmosferice care pătrunde în pământ. 2. (MED.) Injectarea lentă într-un ţesut a unor substanţe medicamentoase (în special novocaină) în scop anestezic, analgezic etc. ♦ Acumulare a unor lichide (sânge, serozitate, puroi) într-un organ sau într-un ţesut, modificându-i structura; boală provocată de acest proces (ex. I. sangvină, i. seroasă). INFI.M, -Ă (< fr., lat.) adj. Extrem de mic, minuscul. INFIMUM (cuv. lat.) subst. (MAT.) /. unei mulţimi A mărginite inferior = cel mai mare minorat al lui A. Se mai numeşte şi margine inferioară a unei mulţimi. Notaţie: inf A. INFINIT, -A (< lat., fr.) adj., s. n„ s. m. I. Adj. Care nu are margini, nelimitat, nesfârşit; p. ext. foarte mare, considerabil, imens. II. 1. S. n. (FILOZ.) I. actual = număr (substanţă) indefinit de mare, în mod actual mai mare decât orice alt număr (substanţă) de aceeaşi natură. I. potenţial (i. mare) = număr (substanţă) mai decât orice număr (sifbstanţă) finii INFINITATE 206 I. mic = orice mărime variabilă a cărei limită este zero. -0- Loc. La infinit = în chip nelimitat, neîncetat. 2. S. m. (MAT.) Mărime care nu este finită. <0-Mulţime i. = mulţime care poate fi echivalentă cu o parte a ei. -f Simbol care reprezintă un element mai mare (mai mic) decât orice număr real. Se notează «>, (- °°). INFINITATE (< fr., lat.) s. f. Număr, cantitate foarte mare. INFINITEZIMAL, -Ă (< fr.) adj. 1. Foarte mic, minuscul, infim. 2. (MAT.; despre mărimi variabile) Care tinde către zero. Calcul i. = calcul care operează cu mărimi I. (2); cuprinde calculul diferenţial şi integral. INFINITIV (< fr., lat.) s. n. (Şi adj.) Mod nepersonal, considerat drept for-ma-tip a verbului care denumeşte acţiunea respectivă, fara referire la nuanţele ei modale, temporale sau personale. INFJRM, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care suferă de o infirmitate; invalid. INFIRMA (< fr., lat.) vb. I tranz. A anula, a respinge, a declara ceva ca nevalabil, nefondat; a invalida. INFIRMARE (< infirma) s. f. Acţiunea de a infirma. ♦ (DR.) înlăturarea unui act al organelor de anchetă penală sau a unui mandat de arestare de către organele ierarhic superioare, prin refuzul de a da întărirea cerută de lege; invalidare. INFIRMERIE (< fr.) s. f. Clădire sau încăpere destinată îngrijirii bolnavilor, amenajată pe lângă cazărmi, internate etc. INFIRMIER. -A (< fr.) s. m. şi f. Persoană care îngrijeşte bolnavii la infirmerie; salariat al serviciului sanitar auxiliar care lucrează într-un-spital, într-o policlinică, într-un dispensar. INFIRMITATE (< fr., lat.) s. f. Defect fizic congenital sau dobândit (ex. orbire, surditate etc.); invaliditate. INFI.X (< fr. {i}; {s} lat. infixus „înfipt") s. n. Element fonetic (de obicei consoană) care se inserează în rădăcina unui cuvânt şi are o valoare morfologică. INFLAMA (< lat., fr.) vb. I refl. (Despre o parte a corpului, un organ) A suferi o inflamaţie; a se umfla. INFLAMABIL, -Ă (< fr.) adj. Care se aprinde uşor. INFLAMATOR, -OARE (< fr.) adj. Care se manifestă printr-o inflamaţie; care produce o inflamaţie. INFLAMAŢIE (< fr., lat.) s. f. Reacţie patologică complexă, tisulară şi vasculară a organismului faţă de acţiunea unui agent chimic, fizic şi mai ales microbian. Este însoţită de durere, roşeaţă, căldură şi tumefacţie locală. Sin. umflătură (1). INFLAŢIE (< fr.) s. f. Formă de manifestare a dezechilibrului economic global, reflectat de creşterea generalizată şi durabilă a preţurilor şi de scăderea puterii de cumpărare a banilor. Instrumentul prin care se măsoară intensitatea acestui fenomen este rata i.; ea exprimă, în procente, creşterea medie a preţurilor bunurilor şi serviciilor pentru consum, plătite de populaţie într-o perioadă determinată. INFLAŢIONIST, -A (< fr.) adj. Cu caracter de inflaţie. -O Spirală i. - legătura de intercondiţionare dintre creşterea costurilor (materiale şi salariale) şi majorarea preţurilor. Dacă salariile cresc în perioada de majorare a preţurilor bunurilor de consum, rezultă o creştere a costurilor şi, deci, o nouă sporire a preţurilor ş.a.m.d. INFLEXIBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care nu este flexibil; neflexibil, tare (2), ne-mlădios. ♦ Fig. Neînduplecat, ferm, intransigent. INFLEXIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Schimbare a înălţimii unui sunet; schimbare a tonului, a accentului vocii; modulaţie (1); uşurinţa de a-şi mlădia vocea. 2. (MAT.) Punct de i. = punct în care curba îşi schimbă sensul con-cavităţii. INFLORESCENŢA (< fr. {i>; lat. inflorescentia „inflorescenţă") s. f. Ansamblul florilor dispuse pe un ax sau pe un sistem de axe în diferite moduri (ex. spic, umbelă etc.). INFLUENT, -Ă (< fr.) adj. (Despre oameni) Cu trecere, cu influenţă; puternic (4). INFLUENTA (< fr.) vb. I tranz. şi intranz. A exercita o influenţă asupra cuiva sau a ceva; a înrâuri. INFLUENTABIL, -A (< influenţa) adj. Care se lasă influenţat cu uşurinţă; lipsit de fermitate, şovăielnic. INFLUENŢĂ1 (< it., fr.) s. f. (MED.; rar) Gripă. INFLUENŢĂ2 (< fr.) s. f. 1. Acţiune unilaterală, lentă dar eficace, exercitată asupra unui individ de către alţi indivizi, împrejurări şi obiecte din mediul înconjurător şi ale cărei efecte se regăsesc ulterior în comportament sau în gândire. I. poate fi neintenţionată (rezultată din contacte fireşti ale indivizilor) sau intenţionată (exercitată prin organe sau instanţe formale). ♦ (In plan intelectual şi moral) Puterea exercitată de o autoritate de prestigiu asupra gândirii sau voinţei cuiva. 2. (FIZ.) Electrizare prin i. = separarea sarcinilor electrice sau redistribuirea lor pe suprafaţa unui conductor sub acţiunea unui câmp electric; inducţie electrostatică. INFLUX (< fr.) s. n. 1. (MED.) /. nervos = propagare a excitaţiei de-a lungul căilor nervoase, de la sinapse spre corpii neuronilor (i. n. centripet) şi de la aceştia spre sinapsele inter-neurale sau organele inervate (i. n. centrifug). 2. (FIZ.) Numărul de particule (produse de acceleratori) care trec prin unitatea de arie a unei suprafeţe perpendiculare pe direcţia de mişcare a particulelor. IN-FOLIO (loc. lat.) adj. invar. (Despre formatul cărţilor) fn care coala de hârtie este îndoită în două, formând patru pagini; (substantivat) carte de format mare, veche. INFORM, -A (< fr., lat.) adj. Care nu are o formă sau un contur precis; p. ext. care are o formă urâtă, inestetică. ♦ Fig. Imperfect, nedesăvârşit. INFORMA (< fr., lat.) vb. I tranz. A da cuiva informaţii despre cineva sau despre ceva; a încunoştinţa, a înştiinţa. ♦ Refl. A se pune la curent cu ceva; a se interesa, a se edifica, a se documenta. INFORMAL, -A (< fr.) adj. Care nu este aranjat după reguli stricte, care nu e organizat riguros. INFORMATICĂ (< fr. ffl) s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul prelucrării informaţiei (2) cu ajutorul sistemelor automate de calcul. I. poate fi teoretică (ocupându-se cu analiza numerică, teoria informaţiei etc.), a sistemelor (se ocupă cu arhitectura calculatoarelor, ierarhia resurselor, reţelelor ş.a.), tehnologică (are ca bază de studiu componentele electronice,- semiconductoarele, echipamentele periferice etc.), metodologică (compilaţie, limbaje de programare) şi aplicată (aplicaţiile calculatoarelor în diverse domenii). INFORMATIV, -Ă (< fr.) adj. Care are rolul de a informa (ex. material i.). INFORMATOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f., adj. (Cel) care dă, care procură şi oferă informaţii. ♦ Persoană aleasă 207 INGARDEN de autorul unei anchete lingvistice sistematice cu scopul de a obţine date privitoare la idiomul vorbit de aceasta. INFORMAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Comunicare, ştire, veste. ♦ Lămurire dată asupra unei persoane sau asupra unui lucru; indicaţie; totalitatea materialului de informare şi de documentare; izvor (4), sursă (3). Datorită virtuţilor sale cognitive, i. dobândeşte ample valenţe filozofice, contribuind la adâncirea înţelegerii procesului de reflectare. 2. Fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia unui simbol sau a unui grup de simboluri (text scris, mesa] vorbit, grup de imagini, indicaţie a unui instrument etc.). <0- Teoria informaţiei = teorie matematică a proprietăţilor generale ale surselor de !., ale canalelor de transmisie şi ale instalaţiilor de păstrare şi de prelucrare a informaţiilor, considerată din punctul de vedere al proprietăţilor statistice ale acestora. Iniţiată (1927) de R.V.L. Hartley, a fost dezvoltată ulterior de C.E. Shannon (1948). Are largi aplicaţii în telecomunicaţii, cibernetică, conducerea economiei, lingvistică, genetică etc. 3. (BIOL.) /. genetică - i. despre particularităţile organismului care se transmit prin ereditate. Include i. despre structura tuturor enzimelor, proteinelor active şi ARN-ul celulei, precum şi referitoare la reglarea sintezei lor. La organismele pluriceiuiare, i.g. se transmite din generaţie în generaţie prin intermediul celulelor sexuale. La microorganismele procariote se transmite prin translucţie şi transformaţie. /. ereditară = i. înscrisă în genele de pe cromozomi, respectiv în structura ADN, sub forma unui mesaj biochimic, a unei secvenţe de nucleotide. I. redundantă = i. în exces, inutilă sau chiar dăunătoare. Există totuşi o redundanţă optimă, care asigură, eficient şi economic, funcţionarea sistemului biologic. INFORMAŢIONAL, -A (< engl.) adj. De informaţie, care conţine sau dă informaţii. ♦ Sistem /'. v. sistem (7). INFRA- ({s} lat. infra „dedesubt") Element de compunere cu sensul „dedesubt, sub“, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. INFRACTOR (< fr., lat.) s. m. (DR.) Denumire generică pentru persoanele care au săvârşit cu vinovăţie o infracţiune sau care au participat la comiterea ei ca autor, instigator sau complice. INFRACŢIONAL. -A (< infracţiune) adj. (DR.) Privitor la o infracţiune, cu caracter de infracţiune. INFRACŢIUNE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Faptă care prezintă un pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi sancţionată de legea penală. INFRAMICROB (< infra- + microb) s. m. Microorganism primitiv, cu dimensiuni foarte mici, între 8-10 mjx şi 250-500 mji, sub limita de vizibilitate la microscopul optic. I. sunt paraziţi o-bligatorii în celula vie (ex. virusurile, bacteriofagii, ricketsiile). INFRAMICROBIOLOGIE ({s> infra- + microbiologie) s. f. Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul inframicrobi-lor. Are o mare importanţă în diagnosticarea şi combaterea virusurilor. INFRAROŞU, -IE (< infra- + roşu) adj., s. n. 1. Adj. Radiaţii infraroşii = radiaţii electromagnetice invizibile, penetrante, cu efect termic pronunţat, situate în spectru între limita roşie a domeniului luminii vizibile şi microundele radioelectrice. Descoperite de W. Her-schel (1800). Au aplicaţii în industrie, medicină, tehnica militară, aerofoto-grammetrie. 2. S. n. Domeniul spectral al radiaţiilor infraroşii. INFRASONQR, -A (< fr.) adj. Refe-ritor la infrasunete, care aparţine infra-sunetelor. INFRASPECjFIC (< fr.) adj. (BIOL.) De rang inferior speciei (subspecie, varietate sau formă). INFRASTRUCTURA (< fr.) s. f. 1. Ansamblul elementelor care susţin partea principală a unei construcţii, care o leagă de teren şi care transmit acestuia forţele ce acţionează asupra construcţiei. 2. Totalitatea instalaţiilor de la sol (hangare, piste, faruri, balize etc.) necesare pentru decolarea, aterizarea, adăpostirea şi întreţinerea aeronavelor. 3. (SOCIOL., FI LOZ.) Termen esenţial în teoria marxistă, dar folosit abia de gânditorii de după Marx, care au echivalat termenul şi apoi l-au substituit celui de „bază". I. reprezintă ansamblul forţelor de producţie şi al raporturilor de producţie. Marx plasează suprastructura, alcătuită din instituţii politice, juridice şi ideologice, în raport de dependenţă faţă de i. (iniţial, „bază"), susţinând că situarea oamenilor în I. le determină conştiinţa. 4. Structurile de bază ale unei economii, incluzând reţelele de drumuri şi alte sisteme de transport, telecomunicaţii, alimentarea cu energie electrică, apă şi gaze, sistemul de canalizare şi alte servicii publice indispensabile activităţii economice în general. INFRASUNET (< infra- + sunet) s. n. (FIZ.) Vibraţia mecanică a unui mediu care se propagă, ca şi sunetele, sub formă de unde, având însă o frecvenţă mai mică decât a acestora (sub 16 Hz); ele pot fi percepute cu ajutorul simţului tactil. INFRUCTESCENŢA (< fr., lat.) s. f. (BOT.) 1. Inflorescenţă fructiferă. 2. Fructe agregate (asociate); ex. duda, mura etc. INFRUCTUOS, -OASA (< fr., lat.) adj. Care nu duce la rezultatele scontate; zadarnic, inutil. ÎNFUNDI.BUL (< fr.; {s} lat. infundi-buium „pâlnie") s. n. (ANAT.) Canal în formă de pâlnie, prezent în diferite organe (ex. i. pulmonar, I. hipotalamic). INFUZA (< fr.) vb. I tranz. A turna apă fierbinte peste o plantă medicinală pentru a obţine o infuzie. INFUZjBIL, -A (< fr.) adj. Care nu se poate topi sau care se topeşte greu, din cauza temperaturii sale de topire foarte înalte. INFUZIE (< fr., lat.) s. f. 1.-Soluţie obţinută prin opărirea unei plante cu apă clocotită, pentru extragerea principiilor active din aceasta (ex. i. de tei, I. de mentă); medicament astfel preparat. 2. (ZOOT.) încrucişare a unei rase neameliorate cu o rasă amelioratoare timp de una sau, cel mult, două generaţii. INFUZOR1 (< fr., lat. {i» s. m. (La pl.) Clasă de protozoare având corpul acoperit de cili, cu ajutorul cărora se deplasează. Unii i. sunt paraziţi (ex. Balantidium). Sin. ciliate (2). ♦ Animal care face parte din această clasă (ex. parameciul). INFUZOR2 (< fr.) s. n. Recipient cilindric cu capac, din metal sau porţelan, care serveşte la prepararea infuziilor (1). INGAMBAMENT (după fr. enjambe-ment) s. n. Procedeu poetic utilizat în scopul evidenţierii unor cuvinte sau impus de necesităţi prozodice, care constă într-o noncoincidenţă a unităţii de sintaxă cu unitatea de vers, unul sau mai multe cuvinte care aparţin sintactic unui vers fiind deplasate în versul următor. V. rejet. INGARDEN, Roman Witold (1893-1970), filozof şi estetician polonez. Influenţat de filozofia lui Bergson şi de viziunea fenomenologică a lui Husserl. A elaborat o estetică a operei literare, INGE 208 formulând o teorie stratificată a acesteia, bazată pe intenţionalitate („Studii de estetică", „Opera de artă literară"). INGE [ig], William (1913-1973), dramaturg şi scenarist american. Piesele sale, pline de sensibilitate, sunt axate pe tema incapacităţii de comunicare a celor singuri („Vino înapoi, micuţă Sheba“, „Picnic" — Premiul Pulitzer, „Staţia de autobuz"). Autor al unor scenarii de mare succes, printre care „Splendoare în iarbă" (Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu, 1961). INGEGNERI, Marco Antonio (c. 1547-1592), compozitor italian. Principalul reprezentant al şcolii muzicale veneţiene din sec. 16. Compoziţii religioase şi profane caracterizate prin subtilitate melodică (exploatarea cromatismului) şi expresivitate. INGEMANN [iqeman], Bernhard Se-verin (1789-1862), scriitor danez. Romane istorice („Valdemar victoriosul", „Otto al Danemarcii"). Poeme epice de inspiraţie medievală („Ogier danezul"). INGENHOUSZ [jrpnhuis], Jan (1730-1799), fizician şi naturalist olandez. Studii şi lucrări în domeniile electricităţii (conductibilitatea termică a metalelor) şi botanicii (nutriţia plantelor). A inventat un tip de electrofor. Unul dintre descoperitorii fotosintezei vegetale (1779). INGENIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. 1. Care dovedeşte deosebită agerime şi spirit inventiv; iscusit, dibaci. 2. Făcut, elaborat cu iscusinţă, cu măiestrie. INGENIOZITATE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi ingenios; inventivitate, iscusinţă, măiestrie, dibăcie. INGENUITATE (< fr., lat.) s. f. Naturaleţe, naivitate, inocenţă, candoare (în comportări). INGENUU, -UĂ (< fr.; {s} lat. in-genuus „născut liber", „natural, firesc") Bernhard Severin Ingemann adj., s. f. 1. Adj. Care vădeşte ingenuitate. 2. S. f. (în teatru şi în cinema) Rol, personaj, eroină care reprezintă o fată inocentă, pură, candidă; p. ext. persoană ingenuă. INGERA (< fr., lat.) vb. I tranz. A înghiţi alimente. INGERINŢĂ (< fr.) s. f. Intervenţie, amestec ilegal, nedorit, forţat în viaţa unei persoane, a unui stat etc.; imixtiune. INGESTIE (< fr.) s. f. (FIZIOL.) Introducere în stomac a alimentelor sau a altor substanţe solide sau lichide. INGHELBRECHT [ejelbre/t], Dâsir6 £mile (1880-1965), compozitor şi dirijor francez. Director al Operei Comice (1924), fondator (1934) şi dirijor al Orchestrei Naţionale a Radiodifuziunii Franceze. Muzică vocală de cameră, simfonică, vocal-simfonică („Recviem"), de balet („El Greco"); operete. Lucrări de muzicologie. INGHINAL, -Ă (< fr.; {s} lat. inguen, -inis „stinghie") adj. (ANAT.) De la nivelul abdomenului, al stinghiei (2). <0-Regiune i. = stinghie (2). INGINER, -A (< it.; {s} lat. ingenium „inteligenţă, spirit") s. m. şi f. Persoană calificată într-un anumit domeniu tehnic pentru a putea presta activităţi de concepţie, de execuţie şi de conducere. INGINERIE (< inginer) s. f. Profesiunea inginerului. I. genetică (sau a genelor) = ramură aplicativă a biologiei care se ocupă cu manipularea materialului genetic la nivel celular şi molecular. Ansamblu de tehnici efectuate „in vitro" cu gene, cromozomi şi uneori cu celule întregi, în scopul construirii unei structuri genetice cu proprietăţi ereditare premeditate. Orice operaţie efectuată asupra unei celule sau asupra unui organism oarecare, având ca rezultat schimbarea genotipului său, şi, prin urmare, a descendenţilor săi, reprezintă o activitate de inginerie genetică. I. g. cuprinde sfere mult mai largi decât cele care se referă numai la operaţiunile efectuate asupra fragmentelor de ADN. în prezent, există numeroase tehnologii de /. g.: tehnologia ADN recombinat sau donarea genelor; hibridarea celulară; transferul de gene mediat de microcelule, cromozomi şi de ADN. Dezvoltarea i.g. este consecinţa progreselor făcute în domeniul biologiei moleculare. Posibilitatea de a combina gene provenite de la organisme care nu schimbă în mod normal informaţia genetică şi de a le introduce în alte organisme-receptoare a deschis calea revoluţiei biotehnologice sau bioindustriale şi, o dată cu aceasta, perspectiva unor aplicaţii care vor avea un impact major asupra societăţii umane. Beneficiile, ca şi riscurile i.g. sunt foarte mari. Aplicarea noilor tehnologii în medicină, agricultură, industria chimico-farmaceutică, protecţia mediului, energetică neconvenţională a dus deja la rezultate extraordinare: producerea de hormoni (insulină, somato-statină, hormon de creştere uman etc.), imunomodelatori (interferoni), vaccinuri sigure şi eficiente faţă de bolile virale, bacteriene, micotice şi parazitare, producţia unor mari cantităţi de proteine de calitate superioară, manipularea genetică a plantelor şi animalelor în vederea măririi producţiei, a valorii lor nutritive, a scăderii dependenţei lor de fertilizatorii sintetici, degradarea reziduurilor, producerea de surse energetice neconvenţionale, reînnoibile ş.a. INGLEFIELD [jtplfiild], Sir EdwarxJ Augustus (1820-1894), amiral britanic. Navigator şi explorator al Arcticii. în cursul a trei călătorii în Arctica a explorat nordul G. Baffin, a descoperit ins. Eliesmere şi a cartografiat coasta de NV a Groenlandei pe c. 1 000 km. INGOLD [ingould], Sir Christopher (1893-1970), chimist britanic. Prof. univ. la Leeds şi Londra. Cercetări în domeniul chimiei organice teoretice. A studiat structura compuşilor aromatici. INGOLSTADT [ingol/ta:t], oraş în SE Germaniei (Bavaria), port pe Dunăre, la 70 km N de Munchen; 105,5 mii loc. (1991). Nod de transport. Termocentrală. Ind. constr. de maşini (produse electrotehnice şi electronice, automobile, maşini textile), de prelucr. a petrolului şi a lemnului, textilă. Vechi palaţ ducal (1417) cu incintă fortificată, catedrală gotică (1425-1500), ruinele unui colegiu iezuit (1555). Universitate (1472). Muzeu de artă. Menţionat documentar în anul 806. INGRAM [igram], Rex (pe numele adevărat Reginald Ingram Montgomery Hitchcock) (1893-1950), cineast american. Maestru al superproducţiei exotice a cinematografului mut, a acordat o atenţie deosebită plasticii cadrului („Cei patru cavaleri ai Apocalipsei", „Prizonierul din Zenda", „Scaramouche", „Arabul"). A abandonat cinematograful o dată cu apariţia filmului sonor. INGRAT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. 1. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care nu-şi manifestă recunoştinţa pentru serviciile sau avantajele primite; nerecunoscător. 2. Adj. Fig. Care nu sa- 209 INIMĂ tisface, care nu corespunde eforturilor depuse; p. ext. anevoios, greu. INGRATITUDINE (< lat.) s. f. însuşi-rea de a fi ingrat; atitudinea celui ingrat; nerecunoştinţă. INGREDIENT (< fr., lat.) s. n. Substanţă sau material care intră ca accesoriu în compunerea unui produs, fie pentru a-i conferi anumite calităţi (i. active), fie pentru a-i micşora preţul de cost (i. inactive sau materiale de umplutură). INGRES [egr], Jean Auguste Domi-nique (1780-1867), pictor francez. Elev al lui J.L. David. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului neoclasic. A lucrat mult timp în Italia. Portretist („Portretul domnului Bertin“), dar mai ales pictor al frumuseţii feminine, a reuşit să exprime, într-o viziune personală, perfecţiunea formelor („Domnişoara Riviere", ^Frumoasa Zelie", „Doamna de Haussonville"). Compoziţii pe teme mitologice, istorice, alegorice („Oedip şi Sfinxul", „Jupiter şi Thetis“, „Apoteoza lui Homer“) şi nuduri („Izvorul", „Marea odaliscă", „Baia turcească", „După baie la Valpingon"). Desene („Portretul lui Păganini"). Arta sa, pătrunsă de veneraţie faţă de perfecţiunea lui Rafael, a influenţat numeroşi artişti ca: Renoir, Degas, Gauguin, Matisse şi Picasso. INGRESIUNE (< fr., lat.) s. f. înaintare a apelor marine în unele porţiuni mai coborâte ale continentelor, în special prin gurile fluviilor, formând adesea golfuri alungite (ex. fiorduri), uneori mări de i. (Marea Norvegiei). ♦ Avansarea, pe un front îngust, a apelor mării asupra unei porţiuni de uscat scufundate în urma mişcărilor epirogenetice; se formează marea de i. (ex. Marea Japoniei). INGRID CHRISTENSEN, porţiune a coastei Antarcticii la Oc. Indian, între 72° şi 81° long. E. Lungime: c. 350 km. Ţărm stâncos, alcătuit din graniţe şi gnaisuri, acoperit de gheţari. Descoperită în 1935 de navigatorul norvegian Lars Christensen. Aici se află staţiunea australiană de cercetări antarctice Davis (din 1957). INGURGITA (< fr., lat.) vb. I tranz. A înghiţi (mai ales un aliment). INGUŞETIA, republică în Federaţia Rusă, situată în partea centrală a Ca-ucazului; 3,2 mii km2; 315 mii loc. (1994). Centrul ad-tiv: Nazran. Religia: musulmană. Expl. de petrol. Ind. chimică, de prelucr. a gazelor naturale, tricotajelor şi alim. Culturi de cereale, Jean Auguste Dominique Ingres: „După baie la Valpingon" sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, cartofi etc. Creşterea animalelor. în 1992, prin reorganizarea Ceceno-lnguşetiei, s-a creat Republica Inguşetia. INHALA (< fr., lat.) vb. I tranz. A aspira, a trage în piept vapori sau gaze. INHALATOR (< fr.) s. n. Aparat cu ajutorul căruia se fac inhalaţii. ♦ Aparat care furnizează o cantitate dozată de oxigen pentru a permite respiraţia normală a persoanelor care călătoresc în avioane la înălţimi mari. INHALAŢIE (< fr., lat.) s. f. Absorbţie pe cale respiratorie a unor gaze, vapori, aerosoli, mai ales în scopuri terapeutice. INHAMBANE [inembana], oraş în SE Mozambicului, port la golful cu acelaşi nume (str. Mozambic); 47,8 mii loc. (1991). Aeroport. Prelucr. metalelor. Fabrică de zahăr. Export de bumbac, zahăr, cauciuc, lemn şi cafea. întemeiat de portughezi în 1761. INHIBA (< fr., lat.) vb. I. 1. Tranz. A împiedica sau a încetini un proces fiziologic, o reacţie chimică etc. 2. Refl. A se abţine, a se reţine. INHIBITIV, -Ă (< fr.) adj. Inhibitor. INHIBITOR, -OARE (< fr.) adj., s. m. 1. Adj. Care inhibă; inhibitiv. 2. S. m. (CHIM.) Substanţă care, adăugată în proporţii mici într-un mediu de reacţie, opreşte total, întârzie sau micşorează viteza de reacţie. ^ I. de oxidare = antioxidant. ♦ (FITOPAT.) Preparat sau tratament care frânează sau împiedică dezvoltarea unui agent patogen, unui proces fiziologic etc. INHIBIŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Fenomen de oprire, de întârziere sau de micşorare a vitezei de desfăşurare a unei reacţii chimice cu ajutorul inhibitorilor. 2. Proces fundamental al activităţii nervoase, care se manifestă prin diminuarea, frânarea sau suprimarea excitaţiei. 3. (BIOL.) I. de contact = încetarea mişcării şi, uneori, şi a diviziunilor mitotice sau meiotice a celulelor care vin în contact. Celulele canceroase, de cele mai multe ori, fac excepţie de la această regulă. I. enzimatică = stoparea sau reducerea activităţii enzi-matice determinată de diferiţi blocanţi: ioni şi molecule mici, agenţi toxici, temperatură, raze X, medicamente etc. INIMAGINABIL, -A (< fr.) adj. Care nu se poate imagina, care depăşeşte orice imaginaţie; de neînchipuit, extraordinar. INIMĂ (lat. anima) s. f. I. 1. Organ central al aparatului circulator la mamifere, păsări, reptile situat, de obicei, în partea stângă a toracelui, care asigură vehicularea sângelui în organism; cord. La om, i. se compune din patru compartimente, împărţite, la rândul lor, într-o parte receptoare (atriu) şi una de ejecţie (ventricul). Fiecare atriu comunică cu ventriculul respectiv printr-un orificiu atrioventricular prevăzut cu valvule (valvula mitrală, pentru partea stângă a i., şi valvula tricuspidă, pentru partea dreaptă a i.). I. este alcătuită din trei straturi: unul intern (en-docard), unul mijlociu, musculos (miocard) şi altul extern, seros (epicard), şi este învelită în pericard. Miocardul este irigat de arterele şi de venele coronare. I. unui om matur se contractă de 55-70 de ori pe minut, pompând 4,5-5 I de sânge; funcţia se realizează prin intermediul contractării (sistolă) şi relaxării (diastolă) alternative a muşchilor atriilor şi ventriculilor. Sistemul nervos al i. este autonom, conducând contracţiile (ritmul şi frecvenţa lor), dar fiind, la rândul său, controlat de sistemul nervos simpatic şi parasimpatic şi reglat de centrul nervos cardioregu-lator situat în bulbul rahidian. V. circulaţia sângelui. ♦ Piept. 2. (La cărţile de joc) Cupă2. II. 1. (Fig.) Inima (I 1) considerată drept lăcaş al sentimentelor umane. ^ Expr. A-şi călca pe inimă = a se declara de acord cu un lucru (sau a acţiona) împotriva propriei păreri, dorinţe. A avea ceva pe inimă INIMICIŢIE 210 * a se frământa în sine, a tine o taină în suflet. A-şi răcori inima - a-şi descărca sufletul, a spune cuiva gândurile sale intime. A pune ia inimă = a se necăji pentru ceva. Inimă albastră = a) suflet amărât, îndurerat; b) mâhnire, deprimare; c) furie, ciudă, mânie. Inimă rea « amărăciune, necaz, durere. A avea tragere de inimă (pentru...) sau a-l trage (pe cineva) inima să... = a se simţi atras să facă ceva. Inimă dreaptă ~ om cinstit, corect, obiectiv. Slab de inimă = milos, impresionabil; influenţabil. Cu inimă - înţelegător, bun, (A fi om) de inimă = (a fi om) săritor, bun. A fi fără inimă sau a fi rău (sau câinos, negru) la inimă = a fi rău, neînţelegător, crud. (A avea) inimă de piatră (sau împietrită) = a fi rău, fără suflet. A i se împietri cuiva inima = a deveni indiferent, lipsit de sensibilitate. 2. (Fig.) Inima (I 1) considerată drept izvor al îndrăznelii, energiei, voinţei. ^ Loc. Gu inimă - energic, inimos, curajos, pasionat. ^ Expr. A-şi lua inima în dinţi = a-şi face curaj să întreprindă ceva, a se hotărî la ceva. A-i veni (cuiva) inima la loc = a-şi recăpăta echilibrul şi îndrăzneala, a se calma. 3. Inima (I 1) considerată ca centru şi simbol al vieţii sufleteşti. <0* Expr. (A fi) cu inima împăcată = a fi liniştit sufleteşte, a avea conştiinţa curată. Hi, Fig. 1, Fire, caracter, structură sufletească, 2. Fiinţă, om, individ. Vorbi astfel încât robi toate inimile. IV. P. analog. 1. Mijloc, centru, interior, 2. Piesă sau element de construcţie care ocupă un loc central sau axial într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia (ex. i. de cablu, I. carului). 3. Partea din interior a unei plante, a unei legume, a unui fruct; miez (1). 4. Partea esenţială, cea mai importantă a unui lucru. INIMICIŢIE (< it., lat. inimiciţia) s. f. (Livr.) Duşmănie, ură, vrăjmăşie, INIMITABIL, -Ă (< fr.) adj. Care nu poate fi imitat (uşor). INIMOS, -OASĂ (< inimă) adj. 1. Curajos, energic, îndrăzneţ. 2. Bun, mărinimos, generos. 3. Pasionat. ININTELIGIBIL, -Ă (< fr,, lat.) adj. Care nu poate fi înţeles; neclar, confuz, INJQN (< fr.) s. m. (ANTROP.) Protuberantă externă a osului occipital, considerată ca reper în măsurătorile antropometrice. ÎNiŞTE << m) s. t Cultură de in; teren cultivat cu in. INIŢIA (< fr., lat.) vb. 1. 1. Tranz. şi refl. A da cuiva sau a-şi însuşi (primele) cunoştinţe, a (se) introduce într-un domeniu de activitate. V. instrui. ♦ A introduce pe cineva în cunoaşterea u-nui cult sau unui rit (secret). 2. Tranz. A pune bazele unei acţiuni, unei activităţi etc. 3. (INFORM.) A atribui o valoare iniţială unei variabile. ♦ A pune în stare de execuţie un program sau subprogram; a iniţializa. INIŢIAL, -Ă (< fr.) adj,, s. f. 1. Adj. (Şi adverbial) De ia început; începător (1). 2. S. f. Literă cu care începe un cuvânt. ♦ Abreviere a prenumelui (şi a numelui) unei persoane, formată din iniţiale (2). INIŢIALIZA (< fr.) vb. I. A iniţia (3). ÎNIŢIATIC, -Ă (< fr.) adj. 1. Care are caracter de iniţiere. 2. La care au acces numai cei iniţiaţi; ezoteric. INIŢIATIVĂ (< fr.) s. f. Faptul de a propune, de a organiza sau de a începe cel dintâi ceva; însuşirea celui care întreprinde sau este dispus să întreprindă primul ceva. <0- I, legislativă = posibilitatea de a propune Parlamentului proiecte de legi, însoţite de expuneri de motive în vederea dezbaterii şi eventualei adoptări. ^ Expr. Din proprie (sau propria mea, ta, sa, Iui etc.) iniţiativă = fără a fi îndemnat sau silit de altul. INIŢIATOR, -OARE (< fr., lat.) adj, subst. 1, Adj., s. m. şi f, (Persoană) care iniţiază ceva; promotor (1). 2. S. m. (CHIM,) Promotor (2). 1NÎLCEK v. Enghilcek. INJECTA (< îr., lat.) vb. I. 1. Tranz. A face, a efectua o injecţie (1, 2). 2. Refl. (Despre ochi) A se congestiona, a se înroşi. INJECTIV, -Ă (< fr.) adj. (MAT.) Funcţie = funcţie care ia valori distincte în puncte distincte; injecţie (3). INJECTOR (< fr.) s. n. 1. Dispozitiv care serveşte Ia injectarea combustibilului în camera de ardere a unui motor cu ardere internă sau care, la instalaţiile cu focar, serveşte la amestecarea combustibilului cu aerul com-burant şi la insuflarea acestui amestec în focar. 2. I. de apă = a) aparat folosit la alimentarea cu apă a cazanelor de abur, în care apa este antrenată de un curent de abur sub presiune; b) dispozitiv folosit la turbinele hidraulice de tip Pelton, ca organ de distribuţie şi de reglare a debitului de apă. INJECŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (MED.) Introducere intramusculară, intravenoa-să, intradermică etc. sub presiune, cu ajutorul unei seringi, a unui medicament sub formă lichidă; p. ext. lichidul astfel introdus. 2. (TEHN.) Operaţie de introducere, sub presiune, a unui fluid într-un spaţiu închis, într-un material etc. (ex. I. de combustibil, i. de fluid etc.). 3. (MAT.) Funcţie injectivă, ♦ Morfism injectiv. 4. (GEOL.) Proces de pătrundere sub presiune a unei magme juvenile, într-un fond de roci, unde se consolidează sau pe care îl invadează, topindu-l şi asimilându-l. INJONCŢIUNE (< fr.) s. f. (Rar) Presiune, intervenţie fermă făcută asupra cuiva; ordin precis, formal. INJURIE (< fr., lat. injuria „nedreptate") s. f. Jignire (gravă) adusă cuiva; insultă, invectivă (1). INJURIOS, -OASĂ (< injurie) adj. Care conţine o injurie; jignitor, insultător. INJUST, -Ă (< fr., lat.) adj. (Rar) Care nu este just; nedrept. IN JUSTEŢE (< in- + justeţe) s. f. Lipsă de justeţe; inexactitate, neadevăr. INKERMAN, cartier al oraşului Se-vastopol (Ucraina), unde s-a desfăşurat (5 nov. 1854) o sângeroasă bătălie între forţele franeo-britanice şi cele ruse în timpul Războiului Crimeii, încheiată cu victoria primilor. INLANDSIS subst. Calotă glaciară. INN, râu în Europa Centrală (Elveţia, Austria, Germania), afl. dr. al Dunării la Passau; 517 km. Izv. din masivul Bemina, creează pitoreasca vale Engadîne, trece prin lnnsbruck, străbate Pod. Bavariei, formând chei în cursul inferior. Hidroenergie. Turism. Pe cursul inferior, în aval de confl. cu râul Salzach, delimitează graniţa dintre Germania şi Austria, fn Antichitate s-a numit Aenus. INNANA (în mitologia sumeriană), zeiţa principală, ocrotitoare a dragostei şi procreaţiei. Divinitate celestă, având ca simbol planeta Venus. Identificată la babilonieni cu iştar. INNOCENTIU, numele a 13 papi şi al unui antipapă. Mai importanţi: 1. I. 111 (Giovanni Lotario, conte de Segni) (1198-1216), continuator al politicii de afirmare a supremaţiei papale a lui Grigore VII; iniţiator al Cruciadei a JV-a (1202-1204) şi al devierii ei spre Constantinopol, precum şi al luptei împotriva albigensilor 211 INOROG Jnnocentiu III Innsbruck, Statuia Sfintei Ana (1208). S-a aflat în conflict cu Filip de Suabia, susţinându-l pe Otto IV (pe care l-a excomunicat însă în 1210), şi cu Joan Fără de Ţară (până în 1213); a convocat Conciliul de \a Lateran (1215). 2. I. IV {Sinibaldo Fieschi) (1243-1254). A reprezentat o mare autoritate în dreptul canonic. în conflict cu împăratul Frederic II, a fost excomunicat (1245) de Conciliul de la Lyon. 3. I. X (Giovanni Batîista Pamphili) (1644-1655). A protestat împotriva clauzelor religioase ale Păcii Westfaliee (1648) şi a condamnat jansenismul (1653). INNSBRUCK, oraş în V Austriei, la poalele Alpilor Tirolului, la 574 m alt, pe râul Inn, centrul ad-tiv al landului Tirol; 118,1 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Prelucr. metalelor. Ind. textilă (ţesături de lână), chimi-co-farmaceutică, electrotehnică, a hârtiei, de prelucr. a lemnului şi alim. Poligrafie. Universitate (1677). Renumită staţiune turistică şi a sporturilor de iarnă. Locul de desfăşurare a Jocurilor Olimpice de iarnă din 1964 şi 1976. Clădiri vechi din sec. 15-18, Hofkirche (1553-1563), în stil renascentist, biserica barocă Sankt Jakob (1717-1724), palatul Hofburg (sec. 16, refăcut în sec. 18). Muzeu de artă populară tiro-leză. Grădină botanică (plante alpine). Fundat în 1180. Menţionat ca oraş în 1239, a devenit reşedinţa Tirolului din c. 1420. Centru al răscoalei ţăranilor tirolezi din 1809. INOCENT, -A (< fr., lat.) adj. Nevinovat; curat (3), candid, naiv (2). ♦ (Ir.) Simplu, ignorant. INOCENTA (< fr., lat.) s. f. Curăţa- nie sufletească, nevinovăţie, candoare. ♦ (Ir.) Simplitate; ignoranţă. INOCERAM (< fr. (i>; {s} gr. is, inos „muşchi" + keramis „cărămidă") s. m. Gen fosil de lamelibranhiate, cu cochilia groasă, ovoidală, mare, cu linia cardinală dreaptă, umbone bine dezvoltat şi ornamentaţia reprezentată prin valuri concentrice care străbat toată grosimea cochiliei (Inoceramus). Este cunoscut din Jurasic până în Cretacicul superior. IN-OCTAVO (loc. lat.) adj. invar. (Despre formatul cărţilor, adesea substantivat) în care coala de hârtie este îndoită în opt, formând 16 pagini. INOCUiTATE (< fr.; is} lat. înnocuus „inofensiv") s. f. Calitate a unor agenţi fizici, biologici sau chimici de a nu fi periculoşi pentru organism. INOCUL (cf, inocula) s. m. Cantitate de celule eucariote, bacterii sau spori aflată într-o suspensie şi introdusă într-un mediu de cultură. INOCULA (< fr., lat.) vb. I tranz. A introduce în organism un ser, un vaccin, o substanţă. Ismet Indnu INODOR, -A (< fr., lat.) adj. Fără miros. INOFENSIV, -A (< fr.) adj. Care nu face rău; nevătămător. INONO, Ismet (Mustafa Ismet) (1884-1973), general şi om politic turc. Colaborator apropiat şi continuator al operei lui Ataturk. Preşedinte al Partidului Popular Republican (1938-1972); prim-min. (1923-1924, 1925-1937, 1961-1965) şi preşedinte (1938-1950) al Turciei. INOPERANT, -A (< fr.) âdj. Care nu are efect sau rezultat; fără urmare. INOPINAT, -A (< fr., lat.) adj. (Şi adverbial) Neaşteptat, neprevăzut. INOPORTUN, -A (< fr., lat.) adj. Care nu este sau nu se întâmplă la timpul potrivit; nepotrivit. ♦ (Despre oameni) Care incomodează; neplăcut, plictisitor. INOROG {< si.) s. m. Animal fabulos având corp de cal şi un corn în frunte; unicorn, licorn. întâlnit mai cu Inorog. „Doamna cu licornul", tapiserie franceză medievală INOSIT 212 seamă în literatura şi în arta Extremului Orient şi a Evului Mediu. INOSJTĂ (< fr. {i}) s. f. Substanţă chimică din clasa alcoolilor polihidroxi-lici, important factor de creştere, care face parte din complexul vitaminelor B. Se găseşte în cereale, fructe, drojdie, precum şi în muşchi, ficat, plămâni etc. INOSPITALIER, -A (< fr.) adj. Care nu oferă (cu plăcere) ospitalitate; neospitalier, neprimitor; rece. INOUE Bukichi (n. 1930), sculptor japonez. Autor al unor monumente ce ilustrează implicarea noilor tehnologii în opera de artă. INOUE Mischiyochi (n. 1946), dirijor japonez. Studii de perfecţionare cu S. Celibidache. Director al Noii Orchestre Filarmonice Japoneze din To-kyo (din 1983). Carieră internaţională. INOUE Yasushi (1907-1991), scriitor japonez. Romane având da temă singurătatea, prezentată ca o stare fundamentală a fiinţei umane, a cărei consolare rămâne doar natura („Puşca de vânătoare", „Ţara zăpezii"); romane istorice („Şarlatanii din veacul războa-ielor“, „Vânturile, valurile"). INOVA (< fr., lat.) vb. I intranz. A face o inovaţie. ♦ Tranz. A introduce modificări, a face înnoiri în ceva; a înnoi. INOVATOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f., adj. (Persoană) care realizează o inovaţie; (persoană) care inovează ceva. INOVAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Noutate, schimbare, modificare. 2. (EC.) Rezolvare a unei probleme tehnice sau organizatorice prin adoptarea de soluţii moderne, precum şi prin unele perfecţionări care prezintă noutate şi progres faţă de stadiul tehnicii sau al organizării producţiei în întreprinderea unde se aplică. I. tehnologică = produs sau procedeu nou, ori modificare tehnologică importantă a unui produs sau procedeu, care au fost introduse pe piaţă sau au fost utilizate în procesul de producţie. INOXIDABIL, -A (< fr.) adj. (Despre metale şi aliaje) Care nu reacţionează uşor cu substanţele cu care vine în contact, în special cu oxigenul şi cu apa; care nu rugineşte. IN PERSONAM (expr. lat. '„cu privire la persoană") (DR.) Indică faptul că acţiunea penală se exercită numai împotriva persoanei, care a săvârşit infracţiunea. IN-PLANO (loc. lat.) adj. invar. (Despre formatul cărţilor şi al ziarelor, adesea substantivat) în care coala de hârtie este îndoită şi împăturită în două. I.N.R.I. (lat.: /isus /Vazarenus Rex /udaeorum), prescurtare însemnând „lisus Nazarineanut, Regele Iudeilor"; inscripţionată, din ordinul lui Pilat din Pont, pe crucea pe care a fost răstignit Hristos (ca o justificare a condamnării). în tradiţia creştină, crucile celor decedaţi poartă această inscripţie. INS (lat. ipsum) s. m. Individ, persoană, om. <0* Expr. Tot insul = fiecare; toţi oamenii. INSALUBRU, -A (< fr., lat.) adj. Murdar. Dăunător sănătăţii (nefiind conform cu regulile de igienă); nesănătos. INSATISFACŢIE (< fr.) s. f. Nemulţumire, neplăcere. INSCRIPTIBIL, -A (< fr.) adj. Care poaţe fi înscris într-o suprafaţă, într-un cerc sau într-o sferă dată. Patrulater i. = patrulater care poate fi înscris într-un cerc. INSCRIPŢIE (< fr., lat.) s. f. Text scurt, gravat pe piatră, pe metal, pe lemn etc., pentru a consacra memoria unei persoane, a unui eveniment etc. INSCULPA (< fr., lat.) vb. I tranz. (FIN.) A marca obiectele de metal preţios cu poansonul. INSECTAR (< fr.) s. n. Colecţie de insecte conservate conform unor procedee speciale şi clasate după anumite criterii (sistematic, practic); cutie în care se păstrează o astfel de colecţie. INSECTĂ (< fr. {i}; {s> lat. insectus „tăiat") s. f. (La pl.) Clasă de artropo-de cu corpul diferenţiat în cap, torace şi abdomen, cu tegumentul chitinizat şi cu trei perechi de picioare; (şi la sg.) animal din această clasă. în natură există c. un milion de specii de i., care vieţuiesc atât în mediile terestre cât şi în cele acvatice. I. pot fi apterigote (fără aripi) sau pterigote (cu aripi). Unele specii sunt folositoare prin producţia lor (miere, ceară), prin acţiunea de polenizare a plantelor etc. ❖ I. dăunătoare = i. care atacă plantele, animalele, oamenii sau produsele vegetale şi animale (ex. lăcustele, cărăbuşii, gândacul de Colorado, păduchii, ploşniţele). INSECTICID, -Ă (< fr. {i>; {s> fr. insecte „insectă" + lat. caedere, „a ucide") adj., s. n. 1. Adj. Care ucide insectele. 2. Substanţă chimică, naturală sau sintetică, folosită în combaterea insectelor parazite şi dăunătoare (ex. nicotină, hexaclorciclohexanul etc.). I. remanent = substanţă toxică, persistentă un oarecare timp după aplicare, acţionând (în intervale de timp variate) în continuare asupra insectelor. I. vegetal = substanţă organică produsă de diferite plante, cu proprietăţi insecticide. Sub aspect chimic sunt foarte diverse (ex. florile unor specii de Chrysanthemum, Paeonia, Ruta ş.a.). INSECTIFUQ, -A (< fr.; fe> fr. insec-te „insectă" + lat. fugo „a alunga") adj., s. n. 1. Adj. Care îndepărtează insectele. 2. S. n. Substanţă care prin miros, gust, culoare sau altă proprietate îndepărtează insectele dăunătoare. INSECTIVOR, -A (< fr. fi}; fe} fr. in- secte „insectă" + lat. vorare „a devora") adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Animal) care se hrăneşte cu insecte. 2. S. n. (La pl.) Ordin de mamifere placentare, primitive, de talie mică, a căror hrană principală o constituie insectele; pre-molarii şi molarii sunt prevăzuţi cu tuberculi ascuţiţi, capabili să zdrobească crusta chitinoasă a insectelor. Apar în Cretacicul superior în forme primitive (ex. furnicarul, cârtiţa, ariciul, şoarecele de câmp). INSECTOFUNGICID, -Ă (< fr.; {s} fr. insecte „insectă" + lat. fungus „ciupercă" + -cida „care ucide") adj., s. n. 1. Adj. Care combate insectele şi ciupercile. 2. S. n. Produs chimic folosit pentru combaterea insectelor dăunătoare şi a ciupercilor parazite. INSELBERG [jnzelberg] (cuv. germ.) s. n. înălţime izolată formată din roci dure, cu pante abrupte, care se ridică • izolat (relief rezidual) deasupra câmpiei de eroziune înconjurătoare, în regiunile cu climat arid. INSENSIBIL, -A (< fr., lat.) adj. Lip-sit de sensibilitate, nesimţitor; fig. care nu este impresionat (de nimic), nepăsător, impasibil. INSENSIBILITATE (< fr., lat.) s. f. Lipsă de sensibilitate, p. ext. de emotivitate, de impresionabilitate; fig. nepăsare, indiferenţă. ♦ (MED.) Lipsa sensibilităţii generale sau parţiale (dureroasă, tactilă), întâlpită în unele boli nervoase sau psihice. INSEPARABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care nu se poate separa de altul; strâns unit sau legat; (de) nedespărţit. INSERA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A introduce, a include un adaos, o informaţie ş.a. într-un text, într-un şir de numere, într-un tabel etc. ♦ A îngloba un material în interiorul altui material. 213 INSTALAŢIE 2. (TEHN.) A introduce, a fixa o piesa într-un locaş din interiorul altei piese sau între alte două piese. INSERŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a insera; concr. ceea ce se inserează (1). ♦ (TEHN.) Strat de material (în general textil sau metalic) inclus în interiorul altui material sau cuprins între feţele de contact a două materiale pentru mărirea rezistenţei. 2. (ANAT.) Fixarea pe os a capătului terminal al unui muşchi. 3. (BOT.) Punctul de fixare pe axă (a frunzei, fructului etc.). INSESIZABIL, -Ă (< fr.) adj. 1. Care nu poate fi sesizat, înţeles; p. ext imperceptibil. 2. (DR.; despre lucruri sau despre drepturi) Care nu poate fi urmărit de către creditorii titularului lucrului sau dreptului. INSIDIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Perfid, viclean. ♦ (MED.; despre boli) Care apare pe nesimţite, fără manifestări vizibile. INSIGNĂ (< fr., lat.) s. f. Mic obiect, de diverse forme, cu imagini simbolice sau indicaţii grafice, purtat de obicei ca semn distinctiv de către membrii u-nei grupări, ai unei organizaţii etc. INSIGNIFIANT, -Ă (< fr.) adj. Ne-însemnat. INSINUA (< fr-, lat.) vb. I. 1. Tranz. A strecura cu dibăcie o aluzie (răutăcioasă). 2. Tranz. şi refl. A (se) strecura undeva pe nesimţite, a (se) infiltra. INSINUANT, -Ă (< fr.) adj. Care (se) insinuează. INSINUARE (< insinua) s. f. Acţiunea de a (se) insinua; aluzie (răutăcioasă). INSIPID, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (De-spre corpuri chimice, substanţe) Fără gust; p. ext (despre alimente) fad, searbăd. 2. Fig. Fără spirit, fără haz. INSISTA (< fr., lat.) vb. I intranz. A stărui, a persista, a persevera (într-o acţiune); spec. a se ruga insistent pentru ceva. ♦ A scoate în evidenţă; a sublinia, a accentua, a reliefa. INSISTENT, -A (< fr.) adj. (Şi ad-verbial) Stăruitor; perseverent. INSISTENŢĂ (< fr., it.) s. f. Stăruin-ţă, perseverenţă. ♦ Spec. Rugăminte, cerere insistentă. IN SITU (lat. „pe loc“) Expresie latină pentru un obiect sau obiectiv, în general arheologic, conservat pe locul descoperirii sale, unde se păstrează (măcar parţial) condiţiile în care a fost găsit. în geologie, specifică o poziţie a unei roci, strat, fosilă, corp de minereu situate în locul de formare sau depozitare. INSOLATIE (< fr.; {s} lat. insolo „a expune la soare") s. f. 1. Sindrom complex neuro-vasculo-umorăl consecutiv acţiunii radiaţiilor calorice, de obicei solare, asupra organismului. Reacţia meningială se manifestă prin ce-falee intensă, greaţă, vărsături şi ameţeli, iar cea vasculară, prin stare de colaps. Sin. helioză. 2. (BOT.) Stare patologică a plantelor din cauza excesului de lumină şi căldură solară. 3. Cantitatea de radiaţie solară directă ce cade pe unitatea de suprafaţă orizontală. INSOLENT, -A (< fr., lat.) adj. (Şi adverbial) Obraznic, impertinent. INSOLENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Obrăz-nicie, impertinenţă; vorbă, faptă obraznică, necuviincioasă. INSOLIT, -Ă (< fr., lat.) adj. Contrar obiceiului; neobişnuit, neuzitat. INSOLUBIL, -A (< fr., lat.) Adj. 1. (Despre substanţe chimice) Care nu se dizolvă (într-un anumit lichid). 2. Fig. Fără soluţie, de nerezolvat. INSOLVABIL, -A (< fr.) adj. Care se află în situaţia de insolvabilitate; falimentar. INSOLVABILITATE (< fr.) s. f. Situaţie în care se află un debitor, de a fi în incapacitate de plată a datoriilor scadente. INSOMNIE (< fr., lat.) s, f. Tulburare a mecanismului de reglare a centrului nervos somn-veghe, care determină reducerea importantă a duratei şi a profunzimii somnului. I. este întâlnită în astenii, nevroze, boli psihice etc. INSONDABIL, -A (< fr.) adj. Care nu poate fi sondat (fiind foarte adânc). ♦ Fig. Cu neputinţă de cercetat sau de clarificat; de nepătruns. INSONORIZARE (după fr. insonori-sation) s. f. Totalitatea operaţiilor şi măsurilor prin care se realizează reducerea intensităţii zgomotelor dintr-un spaţiu închis. INSPECTA (< fr., lat.) vb. I tranz. A controla, a verifica activitatea unei persoane, a unei instituţii etc. pe baza unei însărcinări speciale; p. ext a examina, a cerceta amănunţit şi cu atenţie ceva. INSPECTOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană împuternicită să inspecteze. INSPECTORAT (< fr.) s. n. Serviciu care are misiunea de a face inspecţii la unităţile dintr-un anumit domeniu de activitate. INSPECŢIE (< fr., lat.) s. f. Control, verificare autorizată a unei activităţi, a executării unor dispoziţii etc. INSPIRA (< fr., lat.) vb. I. 1. Intranz. şi tranz. A inhala aer în plămâni. 2. Tranz. Fig. A sugera, a insufla cuiva un gând, o soluţie, un sentiment; spec. a provoca, a stimula în cineva avântul creaţiei artistice. 3. Refl. Fig. A lua idei, sugestii de undeva sau de la cineva; a se orienta, a se ghida după... INSPIRATOR, -OARE (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se referă, care ajută la inspirarea aerului în plămâni. 2. S. m. şi f. Persoană care inspiră (2) pe cineva; p. ext îndrumător, sfătuitor. INSPIRAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (MED.) Fază a respiraţiei în care aerul este introdus în plămâni. 2. (PSIHOL.; ESTETICĂ) Stare de tensiune creatoare; forţă creatoare. 3. Proces psihic complex, condiţie subiectivă a actului de creaţie, care duce la apariţia pe neaşteptate, în conştiinţă, a unei soluţii, a unei idei, la descoperirea unor noi legături interne şi externe ale fenomenelor, dar care, de fapt, se bazează pe acumulări, pe căutări şi pe încercări anterioare; p. ext gând, idee spontană. INSTABIL, -A (< fr., lat.) adj. 1. (Despre sisteme fizico-chimice, tehnice, despre obiecte) Care nu prezintă stabilitate; nestabil. 2. Fig. Variabil; schimbător; nestatornic. INSTABILITATE (< fr., lat.) s. f. Caracterul a ceea ce nu este stabil; inconstanţă. INSTALA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A monta o instalaţie, o maşină, un aparat etc. 2. Tranz. şi refl. A (se) stabili într-un loc, p. ext într-un post (de răspundere). INSTALATQR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. Persoană specializată care montează şi repară conducte, armături, a-parate, instalaţii tehnico-sanitare. INSTALAŢIE (< fr.) s. f. 1. Ansamblu de construcţii, aparate, maşini, instrumente şi accesorii care serveşte la îndeplinirea unei anumite operaţii sau funcţii în procesul de producţie, în transporturi, în telecomunicaţii, în cercetări ştiinţifice, comerţ etc. «O» i. de laborator = i. folosită pentru experien- INSTANT 214 ţe, pentru cercetări de laborator. L-pilot - L în care se fabrică, în cantităţi mici, un anumit produs, nou sau ameliorat, pentru a-i determina calităţile sau pentru a studia şi definitiva un proces de producţie. L industrială = i. care produce industrial bunuri materiale. L electrică = i. constituită din conducte, aparate şi, eventual, maşini electrice folosită în scopuri energetice sau pentru telecomunicaţii, comenzi, semnalizări etc. 2. (BOT.) Ocupare a unui teren cu plante pionier-coloniza-toare. INSTANT (< fr.) adj. invar. Rapid (cu referire specială fa mâncăruri şi băuturi care se prepară repede, de obicei prin dizolvarea unui concentrat). INSTANTANEU, -£E (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. (Despre fenomene; şi adverbial) Care se produce brusc şi se desfăşoară rapid. 2. S. n. Fotografie obţinută printr-o expunere foarte scurtă (sub 1/25 s). 3. Adj. (Despre mărimi) Care se referă la un anumit moment sau se defineşte pentru un anumit moment. ^ Valoare i. = valoarea, la un moment dat* a unei mărimi variabile. INSTANŢĂ (< fr., lat.) s. f. /. (jude-cătorească) = organ de jurisdicţie ale căFui funcţii specifice sunt judecarea proceselor privind raporturile civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum şt orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă. ^ Expr. In ultimă instanţă = în cele din urmă..., nernai-având altă cale. INSTAURA (< fr., fat.) vb. f tranz. A întrona, a stabili (pentru prima oară); a introduce (un obicei, o regulă etc.). INSTIGA (< fr., lat.) vb. I tranz. A aţâţa, a incita, a provoca (la acţiuni duşmănoase, la săvârşirea unei infracţiuni). INSTIGARE C< instiga) s. f. Acţiunea de a instiga; îndemn la violenţă; aţâţare, provocare. ♦ (DR.) Acţiune prin care o persoană determină, cu intenţie, o altă persoană să săvârşească o infracţiune. Ea poate fi: simplă, directă, indirectă, calificată etc. <0- I. publică şi apologia infracţiunilor = infracţiune constând în fapta de a îndemna publicul prin viu grai, prin scris sau prin orice alte mijloace la încălcarea legilor şi la săvârşirea unor fapte ce constituie infracţiuni. Sin. instigaţie. INSTIGATOR, -OARE (< fr.t lat.) s. m. şi f. Persoană care instigă, care se face vinovată de instigare; aţâţător, provocatoF, incitator. INSTIGAŢIE (< fr., lat.) s. f. Instigare. INSTILAŢIE (< fr., fat.) s. f. Introducere a unui medicament lichid, picătură cu picătură, într-o cavitate (ex. în nas, în ureche). INSTINCT (< fr., lat.) s. n. t. (FIZIOL.) Complex de reflexe înnăscute, necondiţionate, proprii indivizilor dintF-o anumită specie, care le asigură dezvoltarea organismului, alimentarea, reproducerea, apărarea. La animalele inferioare, l deţine un rol precumpănitor în relaţiile cu mediul. La animalele superioare, în cursul dezvoltării individuale, i. se completează cu reflexe condiţionate. La om, dezvoltarea inteligenţei şi educaţia în societate duc la subordonarea L faţă de conştiinţă. 2. (PSIH.) Instinctul vieţii şi instinctul morţii = (la Freud) forme inconştiente de manifestare a dinamismului uman, exprimând impulsurile sexuale şi voinţa de a trăi a individului (i. vieţii — Eros), respectiv pornirea acestuia spre distrugere şi autodistrugere- sau tendinţa de reîntoarcere la stabilitatea stării anorganice (î. morţii — Thanatos). INSTINCTIV, -A (< fr.) adj. 1. Care ţine de instinct (1), instinctual. 2. (Şi adverbial) Efectuat din instinct. INSTITUI (< fr., lat.) vb. IV tranz. A înfiinţa, a întemeia (prin lege); a introduce (3), a stabili (2). INSTITUT (< fr., lat.) s. n. 1. Instituţie de învăţământ superior sau de cercetări ştiinţifice. ♦ Local în care funcţionează astfel de instituţii. 2. (în trecut) Şcoală particulară de grad secundar. INSTITUTOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. (înv.) învăţător la oraş. INSTITUŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Organ sau organizaţie care desfăşoară, cu precădere, activităţi cu caracter administrativ sau social-cultural. 2. (în plan internaţional) Organizaţie care desfăşoară o activitate de interes internaţional (ex. O.N.U.). 3. /. socială = ansamblu de relaţii (interindividuale sau între grupuri) relativ stabile, îndeplinind funcţia de promovare, de apă-rare, de conservare a unor interese sociale. 4. /. juridică - ansamblul normelor juridice care reglementează o anumită categorie de relaţii sociale şi care se aplică în temeiul unor anumite acte juridice. INSTITUŢIONAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la instituţii; care are caracter de instituţie. INSTITUŢIONALISM (< germ.) s. n. (EC. POL.) Doctrină economică, apărută în deceniile 3-4 ale sec. 20 în S.U.A., care consideră că „instituţiile", înţelese în sens larg (statul, proprietatea privată şi modul de exercitare a ei, familia, concurenţa, tehnostructura etc.), influenţează în mod decisiv starea de ansamblu a economiei şi mecanismul creşterii economice. INSTRUCTAJ (< fr.) s. n. Instruire, pregătire în vederea bunei desfăşurări a unei activităţi; p. ext îndrumările date în cursul acestei instruiri. INSTRUCTIV, -A (< fr.) adj. Care instruieşte, care oferă învăţăminte, informaţii utile. INSTRUCTOR, -OARE (< fr., rus.) s. m. şi f. Persoană care îndeplineşte o muncă de instruire. INSTRUCŢIE (< fr., lat.) S. f. 1. (PEDAG.) Proces fundamental, informativ şi formativ, desfăşurat în instituţiile şcolare de toate gradele; învăţătură; învăţământ. 2. (MILIT.) Activitate de pregătire teoretică şi practică a militarilor. 3. (DR.) Activitate de urmărire penală desfăşurată de judecătorul de i. O Judecător de /. = (în unele ţări) magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale. INSTRUCŢIUNE (< fr., lat.) s. J. 1. (La pl.) Indicaţii, precizări privind modul de îndeplinire a unui lucru. ♦ Act normativ emis de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat, în limita competenţei lor, în baza şi în vederea aplicării legilor, decretelor sau hotărârilor guvernului. 2. (înv.) Instrucţie (t). 3* (INFORM.) Element al unui limbaj de programare prin care, într-un program de calculator, sunt indicate operaţiile ce trebuie efectuate asupra datelor ori acţiunile privind părţile programului. INSTRUI (< fr., lat.) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A oferi, a comunica sau a-şi însuşi cunoştinţe; a învăţa. 2. Tranz. A pregăti militarii pentru însuşirea teoriei şi practicii militare. INSTRUIRE (< instrui) s. f. Acţiunea de a instrui; învăţare. O L programată = metodă sau sistem de i. care se desfăşoară potrivit modelului cibernetic al procesului de învăţământ. INSTRUIT, -Ă (< instrui) adj. 1. învăţat (1); cultivat (2). 2. (Despre militari) Care şi-a însuşit cunoştinţele de teorie şi practică militară. INSTRUMENT (< fr., lat.) s. n. 1. Unealtă sau aparat adecvat *execu- 215 INSTRUMENTE MUZICALE 1. Flaut 2. Oboi 3. Clarinet 4. Fagot 5. Corn 6, Trompetă 7. Tubă 8. Saxofon 9. Vioară 10. Violă 11. Violoncel 12. Contrabas 13. Harpă 14. Orgă 15. Pian 16. Pianină 17. Xilofon 18. Celestă 19. Glockenspiel 20- Armoniu 21. Timpan 22. Tobă mică 23. Talgere 24. Gong 25. Clopote 26. Triunghi 27. Fluiere 28. Bucium 29. Caval 30, Cimpoi 31. Nai 32. Ocarrnă 33. Ţambal INSTRUMENTA 216 tării unei anumite operaţii. ♦ (TEHN.) Sistem tehnic folosit pentru observarea, măsurarea sau controlul unor mărimi. După natura mărimii respective, se deosebesc: i. acustice, electrice, magnetice, mecanice, optice, termice etc. O (ASŢR.) /. de pasaj = lunetă meridiană. 2. (MUZ.) Aparat care produce sunete muzicale. Există I. muzicale cu coarde (vioara, viola, violoncelul, contrabasul, harpa, pianul etc.), i. de suflat (din lemn: flautul, oboiul, clarinetul, fagotul; din alamă: cornul, trompeta, trombonul, tuba etc.) şi i. de percuţie (toba, xilofonul, celesta etc.). La i. muzicale electronice (orga electronică, vibrafonul, ondiolina, claviolina, undele Martenot), instrumentistul comandă oscilaţiile electronice, care, după amplificare, sunt transformate în sunete. I. electrice sunt: chitara, chitara bas, sintetizatorul, folosite, în principal, în muzica de jaz, rock, pop etc. I. muzicale populare româneşti cele mai cunoscute sunt: cimpoiul, fluierul, buciumul, cavalul, ocarina, ţambalul, cobza, naiul. 3. Fig. Mijloc sau, p. ext., persoană folosită pentru atingerea unui scop. 4. I. de ratificare v. ratificare. 5. (LINGV.) I. gramatical = cuvânt cu funcţiune exclusiv gramaticală, care nu se poate întrebuinţa singur în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe care le leagă, exprimând raporturi (ex. prepoziţiile, conjuncţiile etc.); (înv.) unealtă gramaticală. INSTRUMENTA (< fr.) vb. I tranz. A efectua o instrumentaţie. INSTRUMENTAL, -A (< fr.) adj. 1. (Despre compoziţii muzicale) Care se execută cu ajutorul instrumentelor (2), scris pentru instrumente. 2. (LINGV.) Complement circumstanţial i. = complement circumstanţial care arată mijlocul prin care se realizează o acţiune. INSTRUMENTALISM (< fr., rus.) s. n. (FILOZ.) Teorie filozofică creată de John Dewey, care neagă valoarea reflectorie a noţiunilor şi a teoriilor ştiinţifice, considerându-le simple instrumente pentru săvârşirea unor acţiuni utile. INSTRUMENTAR (< instrument) s. n. Totalitatea instrumentelor (1) necesare într-o anumită activitate. INSTRUMENTAŢIE (< fr.) s. f. 1. Operaţie ce constă în a atribui unui instrument determinat execuţia unei fraze muzicale sau a mai multora; nu coincide cu orchestraţia; de mare importanţă în urmă cu două secole, utili- zată şi acum pentru a transcrie o lucrare concepută iniţial pentru alt instrument sau grup de instrumente. 2. Ansamblul operaţiilor care se execută la o sondă, în scopul lichidării urmărilor unor accidente tehnice care au provocat blocarea găurii de sondă (ex. extragerea cablurilor sau a pieselor scăpate ori rămase în gaura de sondă). INSTRUMENTIST, - (< fr.) s. m. şi f. Persoană care cântă (ca profesionist) la un instrument muzical. INSUBORDONARE (< in- + subordonare, după fr. insubordination) s. f. (Rar) Nesupunere la ordine; indisciplină. ♦ (DR.) Infracţiune săvârşită de un militar, constând în refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu. INSUCCES (< fr.) s. n. Nereuşită; eşec. INSUFICIENT, -A (< suficient; cf. lat. insufficiens, -ntis) adj. (Şi adverbial) Care nu este de ajuns (cantitativ sau calitativ); nesatisfăcător, nemulţumitor. ♦ (Substantivat, m.) Calificativ sub limita de trecere. INSUFICIENŢĂ (< suficienţă; cf. lat. insufficientia, it. insufficienza) s. f. 1. Stare, situaţie a ceea ce este insuficient. 2. (MED.) Scădere a funcţiunilor unui organ (ex. i. hepatică, i. suprarenală) sau deficienţă a unei funcţiuni complexe a organismului (ex. i. respiratorie). /. cardiacă = stare patologică caracterizată prin imposibilitatea miocardului de a expulza o cantitate de sânge egală cu aceea pe care o primeşte. Se manifestă clinic prin dispnee şi edeme. INSUFLA (< fr.) vb. I tranz. 1. A introduce, sub presiune, gaze, vapori, substanţe pulverulente etc. într-o incintă (ex. la cuptoare metalurgice, la con-vertizoare, la unele motoare Diesel etc.), pentru a îmbunătăţi desfăşurarea proceselor care au loc în instalaţia respectivă. 2. Fig. A provoca cuiva un anumit gând, un anumit sentiment; a inspira (2). INSUFLATIE (< fr., lat.) s. f. Introducere sub presiune a unui gaz, a unei substanţe sub formă de vapori într-o cavitate a organismului, în scop terapeutic sau diagnostic. INSULA DE NORD (NORTH ISLAND [no:0 şilend]), insulă în Arh. Noua Zeelandă, separată de Insula de Sud prin str. Cook; 114,7 mii km2; 2,55 mii. loc. (1991). Oraşe pr.: Auck-land, Wellington, Hamilton, Hastings, Gisborne. Relief muntos vulcanic, cu lacuri, gheizere şi solfatare. Alt. max.: 2 797 m (vulcanul Ruapehu). Terminată în NV cu pen. Auckland. Parcuri naţionale. Descoperită de A.J, Tasman în 1642. INSULA DE SUD (SOUTH ISLAND [sau8 ailend]), cea mai mare insulă a Arh. Noua Zeelandă, despărţită de Insula de Nord prin str. Cook; 153,9 mii km2; 881,5 mii loc. (1991). Oraşe pr.: Christchurch, Nelson, Dunedin. Străbătută de Alpii Neozeelandezi, flancaţi de coline şi dâmpii.. Alt. max.: 3 764 m (Mount Cook). Urme glaciare, lacuri. Parcuri naţionale. INSULAR, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care se află pe o insulă (1). ♦ (Substantivat) Locuitor al unei insule (1). 2. Caracteristic unei insule (1), de insulă. INSULĂ (< lat.) s. f. 1. Porţiune de uscat, înconjurată de apă, situată într-un bazin oceanic, marin sau lacustru ori în albia unui curs de apă (ostrov). Pot fi: /. continentale (porţiuni desprinse dintr-un continent prin mişcări de prăbuşire a scoarţei terestre, fie situate pe platforma continentală sau create prin aluvionare la gurile fluviilor) şi /. oceanice, care, la rândul lor, sunt vulcanice (apărute în urma erupţiei unui vulcan submarin izolat sau în lungul unor dorsale mediane) sau coraligene (formate din corali şi alge calcaroase, foraminifere etc.; v. atol). Mai multe i. formează un arhipelag. 2. I. plutitoare = formaţie compactă de rădăcini şi ramuri rupte, care pluteşte pe un curs de apă; plaur. INSULELE DE SUB VÂNT 1. Lee-ward Islands sau Islas de Sotavento, lanţ de insule în partea de E a Mării Caraibilor, în N Antilelor Mici, dispuse sub forma unui arc de cerc, între Insulele Virgine în NV şi ins. Dominica (inclusiv) în SSE. Numite astfel de spanioli datorită poziţiei lor la adăpostul vânturilor predominante dinspre NE. Ins. pr.: Anguila, Antigua, Barbuda, Saint Kitts, Nevis, Saint Christopher, Montserrat, Basse-Terre, Marie-Galan-te, Dominica ş.a. 2. Leeward Islands sau îles sous le Vent, grup de insule vulcanice şi coraligene în partea de S a Oc. Pacific, în V Insulelor Societăţii. Cuprinde ins. Bora-Bora, Huahine, Maupiti, Rai'atea, Tahaa; 474 km2. 3. Lanţ de insuliţe vulcanice şi coraligene, de stânci şi bancuri de nisip, nelocuite, situat în partea centrală a Oc. Pacific, la 2 011 km VNV de ins. Hawaii (de care aparţin din 1959). Ins. pr.: Nihoa, Necker, Gardner, Pinnacles, PRINCIPALELE INSULE DE PE TERRA {în ordine alfabetică) Denumirea Suprafaţa (km2) Marea sau Oceanul în care se Baffin (Tara lui ~) 476 065 M. Labrador şi M. Baffin 66 500 M. Beaufort (Oc. Arctic) Barbados 430 Oc. Atlantic 751 929 Marea Chinei de Sud şi M, Ja' Cefalonia (Kefallim'a) 752 M. Ionică Celebes v. Sulawesi 65 600 Oc. Indian Chios (Kh/os) 830 M. Egee 9 251 M. Mediterană Corfu (Kerkyra) 593 M. Ionică 8 700 M, Ligurică şi M. Tireniană 8 300 M. Mediterană 105 007 M. Caraibilor şi G. Mexic 55 300 Oc. Arctic 223,5 M. Ligurică Ellesmere 200 500 Oc. Arctic Espanola v. Hispaniola Eubeea (£woia) 3 908 M. Egee Fionia (Fyn, Funen) 3 500 M. Baltică 14 200 M. Flores 3 140 M. Baltică Groenlanda (cea mai mare insulă de pe Terra) 2 175 690 Oc. Atlantic 34 300 Marea Chinei de Sud 10 414 Oc. Pacific Hispaniola (Espaftola) 76 200 M. Caraibilor şi Oc. Atlantic Hokkaido (Yezo) 83 520 M. Japoniei, M. Ohotsk şi Oc. Honshu (Hondo) 230 782 M. Japoniei Insula de Nord (Noua Zeelandă) 114 729 M. Tasman şi Oc.Pacific Insula de Sud (Noua Zeelandă) 153 947 M. Tasman şi Oc. Pacific 83 015 Oc. Atlantic 102 828 Oc. Atlantic Islas de Pascua v. Paştelui Islas Grande de Tierra del Fuego 47 993 Oc. Atlantic 11 580 M. Caraibilor 132 187 M. Java şi Oc. Indian 1 437 Oc. Pacific Kefatiinfa v. Cefalonia Kyushu 42 024 Marea Chinei de Est Lesbos (Lesvos sau Mytilene) 1 632 M. Egee Luzon 108 171 Marea Chinei de Sud şi Marea Filipinelor Madagascar 587 042 Oc. Indian Mallorca (Majorea) 3 639 M, Mediterană Malta ' 246 M. Mediterană Marea Britanie 228 300 Oc. Atlantic şi Marea Nordului Maui 1 886 Oc. Pacific Mindanao 99 078 M. Sulu şi M. Ceiebes Negros 13 670 M, Sulu Newfoundland (Terranova) 112 300 Oc. Atlantic Noua Caledonie 19 081 Oc. Pacific Noua Guinee (a doua ca supr. după Groenlanda) 884 824 Oc. Pacific INSULELE FERICIŢILOR 218 Denumirea Suprafaţa (km2) Marea sau Qceanui în care se află Novaia Zemiia 82 200 M. Kara şi M. Barents Insula de Nord 48 900 Insula de Sud 33 300 1 555 Oc. Pacific 1 176 Marea Chinei de Sud şi Marea Filipinelor 14 429 Marea Chinei de Sud şi M. Sulu 12 300 Paştelui, Insula - (Islas de Pascua, Rapa Nuî) 165,5 Oc. Pacific Puerto Rico 8 897 M. Caraibilor şi Oc. Atlantic Rapa Nui v. Paştelui Rodhos (Rbodos sau Rhodes) 1 399 M. Mediterană 926 M. Baltică 76 400 Oc. PaGific 13 400 M. Filipinelor 23 813 M. Mediterană Sfânta Elena 122 Oc. Atlantic 18 765 Oc. Pacific 25 426 M. Mediterană Sjaelland (Seealand) 7 114 M. Baltică Spitsbergen 39 044 Sulawesi (Celebes) 188 487 M. Celebes, M. Moluce, str, Makasar Sumatera (Sumatra) 472 784 Oc. Indian 11 153 Oc. Indian 35 760 Marea Chinei de Est, Marea Chinei de Sud 68 332 M* Tasman Terranova v> Newfoundland Tierra del Fuego v. Islas Grande de Tierra del Fuego 33 914 Vancouver 32 137 Oc. Pacific Victoria (Canada) 212 199 Oc. Atlantic Yezo v. Hokkaido Laysan, Lisianski, Pearl, Hermes, Kure (sau ins. Ocean). INSULELE FERICIŢILOR (în mitologia greacă), arhipelag de la capătul lumii, locuit de oamenii cărora zeii le dăruiseră nemurirea; era un ţinut al verii veşnice şi al belşugului. INSULELE PACIFICULUI (TRUST TERRITORY OF THE PACIFIC ISLANDS [trast teriteri ev de pesjfik ailandz]) v. Palau. INSULELE SOCIETĂŢII (fles de la Sociâtâ [il de la societe]), grup de insule vulcanice şi coraligene în partea de V a Polineziei franceze (Oc. Pacific); c. 1,7 mii km2. Cuprinde Inşulele Vântului (2) şi Insulele de sub Vânt (2). Climă tropicală maritimă; vegetaţie abundentă. Expl. de fosfaţi. Pesbuit de perle. Culturi de trestie de zahăr, bumbac, taro etc. Plantaţii de arbdri de vanilie, de bananieri, cocotieri ş.a. INSULELE VÂNTULUI 1. Windward Island, lanţ de insule în E Mării Caraibilor, în partea central-sudică a Antile-lor Mici, între Ins. Martinica (inclusiv) la N şi ins. Grenada (inclusiv) la S. Numite astfel datorită poziţiei lor în bătaia vânturilor predominante dinspre NE. Ins. pr.: Martinica (Martinique), Saint Lucia, Saint Vincent, Barbados, Bequia, Carriacon, Grenada ş.a. 2. îles du Vent, grup de insule vulcanice şi coraligene în S Oc. Pacific, în partea de E a Insulelor Societăţii, cuprinzând ins. Tahiti, Moorea, Mehetia, Tetiaroa şi arh. Tubuai; 1 210 km2. insulina (< fr. {i}; {s} lat. insula „insulă") s. f. (BIOCHIM., FIZIOL.) Hormon secretat de celulele p ale pancreasului (insulele Langerhans), cu acţiune hipoglicemiantă. Deficienţa l. duce la apariţia diabetului zaharat. Savantul român N.C. Paulescu a prezentat (1920) şi a publicat (1921), pentru prima oară, sub denumirea de „pancreină", acţiunea extractului pan-creatic injectat în sânge la un animal diabetic. F.C. Banting şi C.H. Best (1922) ajung la aceleaşi concluzii şi dau extractului denumirea de „isletlnă". Purificarea, în vederea lansării pe piaţă a „insulinei", aparţine chimiştilor Collip, Clowes şi Walden. INSULINDA, nume sub care mai este cunoscut Arh. Malaez. INSULTA (< fr., lat.) vb. I tranz. A aduce cuiva o insultă; a ofensa, a jigni. INSULTĂ (< fr.) s. f. (DR.) Atingere adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin alte mijloace ori prin expunerea la batjocură sau atribuirea unui defect, a unei boli sau a unei infirmităţi, fie chiar reale. INSUPORTABIL, -Ă (< fr.) adj. Care nu poate fi suportat sau este greu de suportat; (despre oameni) nesuferit, extrem de supărător. INSURECŢIE (< fr., lat.) s. f. Formă de luptă armată, având ca scop înlăturarea regimului politic existent sau a unei armate de ocupaţie. INSURGENT, -A (< lat., germ.) s. m. şi f. Persoană care participă la o insurecţie. INSURMONTABIL, -Ă (< fr.) adj. (Despre dificultăţi, obstacole etc.) De netrecut, de neînvins. 219 INTEGRARE INTABULA (< germ.) vb. f tranz. A înscrie un drept real imobiliar sau a nota un act cu privire la un imobil în cartea funciară. INTACT, -A (< fr., lat.) adj. Neatins; neştirbit, întreg.; p. ext. (despre fiinţe) teafăr, nevătămat. INTALIE (< fr.) s. f. (ARTE PL.) Piatră dură, gravată în adâncime (spre deosebire de camee) şi folosită mai ales ca sigiliu (inele sigilare). Practicată în Antichitate de egipteni şi preluată ulterior de greci, arta i. a atins un mare grad de perfecţiune. Foarte răspândită în Renaştere, este cunoscută şi astăzi. INTANGIBIL, -A (< fr.) adj. 1. De care nu te poţi atinge; care trebuie să rămână intact. 2. (EC.) Active intangibile = valori care nu au substanţă materială (cele mai cunoscute fiind imobilizările necorporale) şi pot constitui obiectul unei tranzacţii. INTARSIE (< it.) s. f. (ARTE DEC.) Tehnică folosită la ornamentarea mobilierului, constând din incrustarea în lemn a unor plăcuţe de os, fildeş, sidef sau de femn de altă culoare. V. marchetărie. INTEGRA (< fr., lat.) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) încorpora, a (se) include, a (se) îngloba într-un tot, într-un ansamblu unitar (constituit sau aflat fn curs de constituire). 2. Tranz. (MAT.) A integra o funcţie = a-i calcula integrala. A integra o ecuaţie diferenţială = a determina soluţiile acesteia. INTEGRAL, revistă „de sinteză modernă, organ al mişcării moderniste din România şi străinătate"; a apărut, lunar, la Bucureşti (1925-1927), fiind condusă de F. Brunea-Fox, I. Călu-găru, M.H. Maxy, llarie Voronca. Printre colaboratori: B. Fundoianu, Tristan Tzara, Gh. Dinu, Al. Philippide, T. Ar-ghezi ş.a. INTEGRAL, -Ă (< fr., 2. fr. ; {s} lat. integer „întreg") adj., s. f. 1. Adj. (Şi adverbial) întreg, complet. Făină i. = denumire comercială pentru făina semîalbă (sau intermediară). Pâine i. = pâine făcută din făină integrală. 2. Adj. (MAT.) Calcul i. - capitol al analizei matematice care se ocupă cu studiul integralelor (3). & Ecuaţie /. = ecuaţie în care funcţia ce trebuie determinată se află sub semnul integralei. 3. S. f. integrala unei funcţii pe un domeniu (i. definită) = număr care reprezintă limita unor sume, tipul sumelor determinând tipul integralei (Lebesgue, Riemann, Stieltjes, curbilinie, de suprafaţă, de volum etc.). /. nedefinită a unei funcţii = mulţimea primitivelor funcţiei. Simbol: /. Integrala unei ecuaţii diferenţiale = soluţia acestei ecuaţii. 4. (MUZ.) Totalitatea lucrărilor de acelaşi gen ale unui compozitor (ex. integrala simfoniilor lui Mozart). INTEGRALISM (< integraf) s. n. Mişcare artistică de avangardă din România, din cel de-al doilea deceniu al secolului 20, care a încercat o sinteză între cubism, futurism şi expresionism. Susţinută de revista „Integral", i-a avut ca reprezentanţi pe: M.H. Maxy, Marcel lancu, Corneliu Mihăilescu. INTEGRALITATE (< fr.) s. f. Starea, situaţia a ceea ce este întreg, complet. ♦ însuşire a unui sistem ce-i conferă caracter de întreg, datorită căreia el există ca atare. Este determinată de structura sistemului, de relaţiile complexe de interdependenţă, de interacţiunile dintre părţile, elementele componente şi întreg, de influenţele lor reciproce. ♦ (BIOL.) Calitate a oricărui sistem biologic care, deşi este alcătuit din numeroase elemente componente, se comportă, faţă de factorii mediului, ca un întreg, ca un tot, menţinându-şi existenţa un timp oarecare. Aceasta se datorează interdependenţei părţilor componente ale sistemului. Cu cât diferenţierea lor va fi mai avansată şi cu cât vor fi mai specializate în îndeplinirea unor anumite funcţii, cu atât dependenţa lor reciprocă va fi mai mare, independenţa fiecărei părţi mai mică, iar i. sistemului mai dezvoltată, mai accentuată. Sistemele biologice nu sunt simple însumări ale părţilor componente, deoarece acestea, integrate într-un sistem, manifestă însuşiri noi, pe care nu le manifestă atunci când sunt în afara sistemului. însuşirile noi ale întregului provin din conexiunile, din interacţiunile părţilor componente, deci dintr-o anumită organizare a a-cestor părţi. INTEGRANTĂ (< fr.) adj. Parte ~ = parte care se include în mod obligatoriu într-un tot. INTEGRARE (< integra) s. f. 1. Acţiunea de a (se) integra, încorporare, contopire a mai multor părţi într-un tot unitar. 2. Integrarea întreprinderii = strategie de dezvoltare a unei întreprinderi prin asocierea, fuziunea sau absorbţia altor întreprinderi, în scopul creşterii capacităţii de concurenţă, sporirii vânzărilor şi reducerii costurilor. Formele de /'. a /. sunt: /'. pe orizontală, care se realizează prin asocierea sau achiziţionarea unor firme cu ace- iaşi profil de activitate, /. pe verticală, care constă în combinarea a două sau mai multe întreprinderi specializate pe faze distincte ale producerii şi comercializării unui produs (de ex. furnizoare de materii prime, materiale componente, firme de distribuţie şi de comercializare etc.), i. laterală, prin fuzionarea unor firme care utilizează tehnici similare pentru fabricarea unor produse înrudite şi i. prin diversificare, respectiv prin absorbţia unor întreprinderi cu profiluri de activitate diferite. 3. Integrarea economică internaţională = trăsătură esenţială a evoluţiei economiei mondiale în perioada postbelică, care constă într-o cooperare adâncită şi permanentă, convenită şi programată între ţări, de regulă vecine, pe baza unor acorduri sau tratate interguverna-mentale, prin care se prevăd înfiinţarea unor organizaţii internaţionale cu caracter integraţionist (respectiv a unui spaţiu economic unificat). I. e. i. reflectă o treaptă calitativ superioară de adâncire a interdependenţelor economice, ştiinţifice şi tehnice dintre ţări. Formele de /. e. i. sunt diferite, în funcţie de domeniile în care se realizează unificarea politicilor naţionale, distingându-se, în acest sens, uniuni vamale, zone de comerţ liber, pieţe comune, uniuni economice şi monetare. 4. (SOCIOL.) Sudarea şi armonizarea elementelor unui grup social în condiţiile intensificării şi creşterii frecvenţei contactelor dintre membrii grupului dat, sau ale acceptării în sânul lui a unor sisteme unitare de valori, norme, aprecieri, determinate de interesele comune şi condiţiile de viaţă asemănătoare. Se deosebesc: I. culturală, morală, profesională ş.a. 5. (MAT.) Operaţie de determinare a integralei unei funcţii sau a soluţiei unei ecuaţii diferenţiale. Metodele uzuale de I. sunt: schimbarea de variabile şi I. prin părţi. Prin aplicarea acestor metode se urmăreşte reducerea calculului integralei iniţiale la calculul unor integrale uzuale. Calculul integralelor uzuale se face pe baza formulelor deduse din formulele de derivare a funcţiilor elementare. Când aceste metode nu pot fi folosite, se utilizează procedee aproximative de I., care constau în aplicarea unor formule de I. numerică (formula dreptunghiuri-lor, formula trapezelor) sau a unor metode probabilistice (metoda Monte-Car-lo). Procedeele aproximative, care necesită de obicei utilizarea unui calculator electronic, permit i. cu o eroare dinainte stabilită. I. este folosită pentru INTEGRISM 220 calculul ariilor unor domenii plane sau al volumelor unor corpuri, pentru determinarea centrelor de greutate sau a momentelor de inerţie etc. Pentru i. ecuaţiilor diferenţiale se utilizează diferite procedee, în funcţie de tipul ecuaţiei respective. INTEGRISM (< fr.) s. n. Atitudine, opinie a celor ce doresc să menţină integral un sistem doctrinal dat (în particular religios). INTEGRITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Calitatea de a fi integru; cinste (1), probitate. 2. Calitatea de a fi sau, p. ext., de a se menţine întreg, intact. 3. /. teritorială = principiu de bază al dreptului internaţional (consacrat şi în Carta O.N.U.), potrivit căruia fiecare stat are dreptul să-şi exercite deplin şi nestingherit suveranitatea asupra teritoriului său, celelalte state fiind obligate să nu-i aducă nici o atingere. INTEGRU, -A (< fr!) -adj. 1. De o cinste ireproşabilă; incoruptibil, onest. 2. (MAT.) Inel i. = inel comutativ fără divizori ai lui zero; domeniu de integritate. INTEGUMENT (< fr. {i>; {s} lat. inte-gumentum „veşmânt") s. n. (BOT.) înveliş al ovulului. INTELECT (< fr., lat.) s. n. 1. Facultatea, capacitatea omului de a gândi, de a opera cu noţiuni; minte (1), gândire (1), raţiune (1). 2. (FILOZ., PSIHOL.) Aspect deosebit al gândirii logice, modalitate sau treaptă determinantă a acesteia, pe care unii filozofi îl opun raţiunii, considerându-l superior sau inferior acesteia. INTELECTUAL, -A (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care se referă la intelect, la activitatea minţii; care aparţine intelectului. ♦ înclinat spre studiu, spre reflecţie. 2. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care, prin preocupări sau profesiune, foloseşte creator intelectul; persoană a cărei principală sursă de existenţă o formează munca i. INTELECTUALISM (< fr.) s. n. 1. (FILOZ.) Doctrină care susţine că elementele intelectuale (idei, adevăruri, implicaţii) sunt superioare sentimentelor, voinţei, intuiţiei şi iraţionalului. I. se opune voluntarismului. 2. (PSIH.) Doctrină potrivit căreia procesele afective şi voliţionale sunt reductibile la cele intelectuale. 3. (ETICĂ) Doctrină care reduce actul moral la cunoaştere, considerând că înţelegerea binelui implică săvârşirea lui (ex. Socrate). INTELECTUALITATE (< fr., germ.) s. f. Categorie socială formată din in- telectuali, a căror principală sursă de existenţă o constituie munca intelectuală. INTELIGENT, -A (< fr., lat.) adj. fn-zestrat cu inteligenţă (1), deştept, ager la minte, isteţ. ♦ Care denotă inteli-genţă (1). INTELIGENŢĂ (< fr., lat., 2 germ.) s. f. 1. Facultatea de a înţelege uşor şi bine, de a sesiza ceea ce este e-senţial; deşteptăciune. 2. {PSIH.) Aptitudine generală care contribuie la formarea capacităţilor şi la adaptarea cognitivă a individului la situaţii noi. 3. (FILOZ.) Facultate de cunoaştere şi de înţelegere; în sens larg, i. reprezintă ansamblul funcţiilor mentale care au ca obiect cunoaşterea; în sens restrâns, ca o cunoaştere conceptuală şi raţională, L se opune intuiţiei şi senzaţiei; iar dacă se consideră opusă instinctului, i. desemnează capacitatea de; adaptare a mijloacelor, în vederea obţinerii unui scop propus. ♦ /. artificială = domeniu al informaticii care urmăreşte dezvoltarea de sisteme tehnice capabile să rezolve probleme dificile legate de i. umană, cum ar fi: prelucrarea vocii umane, crearea siste-melor-expert, recunoaşterea formelor etc., precum şi înţelegerea, modelarea şi chiar previziunea comportării sistemelor vii. 4. (înv., art.) Intelectualitate. INTELIGIBIL, -Ă (< fr.) adj. 1. Care poate fi înţeles; clar, limpede. 2. (FILOZ.) Care ar putea fi cunoscut (numai) cu ajutorul gândirii logice, no-ţionale, al raţiunii, independent de cunoaşterea senzorială. INTELLIGENCE SERVICE [inteli-djens sş:vis], nume generic dat serviciilor britanice de informaţii şi contrain-formaţii. Organizare autonomă; depind doar de primul ministru. INTELSAT (//Tternational TeleCommunications Satellite Consortium) 1. Organizaţie internaţională de telecomunicaţii prin satelit, constituită din 11 state, la 20 aug. 1964, cu sediul la Washington, care urmăreşte realizarea unei reţele mondiale de telecomunicaţii asigurate de sateliţii geostaţionari. în prezent, numără 130 de state membre şi reprezintă c. 2/3 din telecomunicaţiile continentale (telefon, televiziune, transmisie de informaţii). 2. Program de sateliţi de telecomunicaţii, sub administraţia organizaţiei internaţionale I. (1). Primul satelit din această serie a fost Early Bird (lansat la 6 apr. 1965), folosit pentru telecomunicaţii comerciale, în orbită geostaţionară. I. IV (lansat în oct. 1989) asigura 120 000 de convorbiri telefonice simultane, plus trei programe TV color. INTEMPERIE (< fr., lat.) s. f. (Mai ales la pl.) Schimbare nefavorabilă a stării atmosferice; vreme rea (cu ploaie, viscol, vânt etc.). INTEMPESTIV, -A (< fr., lat.) adj. Care se produce pe neaşteptate şi la timp nepotrivit; neaşteptat şi nedorit. INTENDENT, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care se ocupă de administrarea bunurilor unei instituţii, ale unei case, moşii etc. INTENDENŢĂ (după fr. intendance) s. f. Serviciu în organizarea armatei care se ocupă de aprovizionarea cu hrană şi echipament. INTENS, -Ă (< fr., lat.) adj. Care acţionează cu forţă (depăşind măsura obişnuită); tare, viu (4), puternic. INTENSIFICA (după fr. intensifier) vb. I tranz. şi refl. A (se) face mai intens; a (se) întări; a (se) înteţi (1), a (se) mări (2). INTENSIFICARE (< intensifica) s. f. Acţiunea de a (se) intensifica şi rezultatul ei. INTENSITATE (< fr.) s. f. 1. Starea a ceea ce este intens; grad de tărie, de forţă. 2. (FIZ.) Mărime scalară sau vectorială utilizată pentru a caracteriza cantitativ un fenomen (ex. i. curentului electric, i. luminoasă, i. sonoră etc.) sau starea unui câmp sau a unui corp într-un anumit punct (ex. i. câmpului electric, i. câmpului magnetic, i. gravitaţiei etc.). INTENSIV, -Ă (< fr.) adj. 1. Care are o mare intensitate; viu (4), tare. ❖ Agricultură i. v. agricultură. (EC. POL.) Dezvoltare i. = tip de dezvoltare economică, în care sporirea volumului producţiei se realizează, în principal, prin creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţie. 2. (Despre mărimi caracteristice unui sistem fizic) Care, prin compunerea mai multor sisteme identice, îşi păstrează valoarea neschimbată (ex. densitatea, temperatura etc.). INTENTA (< fr., lat.) vb. I tranz. (DR.) A introduce, a porni o acţiune. INTENŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Voinţă, dorinţă de a întreprinde ceva; proiect (D- Loc. Cu intenţia să... (sau de a...) = cu gândul, în dorinţa de a... 2. (FILOZ.) Act cognitiv considerat sub aspectul relaţiei cu obiectul său, arătând modul în care noi înţelegem ceva. ♦ (în sens teleologic) Act al voinţei orientat spre obţinerea unui scop. 3. (DR.) Formă a vinovăţiei unei per- 221 INTERFAŢĂ soane care-şi dă seama de caracterul faptei sale, prevăzându-i şi dorindu-i sau acceptându-i efectele. INTENŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A avea de gând să...; a plănui, a proiecta. INTENŢIONAL, -A (< fr.) adj. (DR.; despre fapte penale) Săvârşit cu intenţie. INTENŢIONALITATE (< intenţional), s. f. (FILOZ., PSIH.) Caracter propriu oricărei stări de conştiinţă de a fi o-rientată către obiectul său. Prin acest aspect fenomenele mentale se disting de cele fizice, deoarece obiectul atitudinilor psihologice poate să nu aibă existenţă reală. Importanţa i. pentru fenomenele de conştiinţă a fost sesizată de Franz Brentano; în prezent, termenul este larg utilizat în fenomenologie, în domeniul inteligenţei artificiale, în ştiinţele cognitive. INTENŢIONAT, -A (< fr.) adj. Făcut cu un anumit scop; cu intenţie; voit2, premeditat. O Expr. Bine (sau rău) intenţionat - cu planuri, cu intenţii bune (sau rele). INTER1- (< fr.; {s} lat. inter „între") Element de compunere care înseamnă „între" şi care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. INTER2 (< fr.; abreviere de la inte-rieur) s. m. Jucător de fotbal sau handbal pe linia de înaintare, care ocupă locul din dreapta sau din stânga centrului înaintaş. INTERACŢIUNE (INTERACŢIE) (< fr.) s. f. 1. (FILOZ.) Formă de legătură, de interdependenţă între corpuri, sisteme, fenomene etc., care se manifestă prin influenţare, condiţionare sau aGţiune cauzală, legică etc. reciprocă şi care stă la baza mişcării în genere, fiind una dintre notele definitorii ale dinamismului universal. 2. (FIZ.) Acţiune reciprocă ce are loc în momentul ciocnirii a două particule elementare sau a două sisteme de astfel de particule (ex. nuclee), datorată forţelor de atracţie sau de respingere (electrostatice, gravitaţionale, nucleare etc.) dintre acestea. Un exemplu de i. este reacţia nucleară. 3. (BIOL.) Influenţa reciproca a factorilor biologici. INTERALIAT, -A (< fr.) adj. Comun mai multor aliaţi, stabilit sau existent între aliaţi. INTERARME (< inter1- + arme) adj. Comun mai multor genuri de armă sau categorii de forţe armate (ex. aplicaţii i., stat major I.). INTERATQMIC, -A (< fr.) adj. Care se află sau care se exercită între doi sau mai mulţi atomi (ex. distanţă i., forţe i.). INTERBELIC, -A «s} inter- + lat. bellicus „de război") adj. Dintre două războaie (mai ales dintre cele două războaie mondiale). INTERCALA (< fr-, lat.) vb. I tranz. şi refl. A (se) introduce, a (se) aşeza într-un şir (de lucruri, de fiinţe etc.). INTERCELULAR, -a (< fr.) adj. Ca-re se găseşte între celulele unui ţesut (ex. spaţii i.). INTERCEPTA (< fr.) vb. I tranz. A prinde, a reţine un obiect în timpul mişcării lui. + A surprinde şi a controla o convorbire telefonică, o corespondenţă etc. INTERCINEZA (INTERCHINEZĂ) (< fr.) s. f. (HIST.) Etapă de repaus extrem de scurtă între cele două diviziuni ale meiozei; uneori lipseşte. Indiferent de durata ei, în i. nu mai are loc sinteza şi nici replicarea ADN. INTERCOLONAME=NT (< fr.) s. n. (ARHIT.) Distanţa dintre două coloane, stâlpi sau pilaştri consecutivi ai unui edificiu. INTERCONECTA (< fr.) vb. I tranz. A stabili căi de transfer de energie electromagnetică între două sau mai multe sisteme care funcţionau înainte independent unele de altele. INTERCONEXIUNE (< fr.) s. f. Ansamblul mijloacelor tehnice necesare pentru realizarea interconectării unor sisteme electroenergetice. INTERCONTINENTAL, -Ă (< fr.) adj. Aflat, situat între două continente, în vecinătatea lor; care are loc între două continente. INTERCOSTAL, -A (< fr, {i>; te> inter- + lat. costa „coastă") adj. Care se referă la spaţiul dintre două coaste, care există în acest spaţiu (ex. nerv i.); (despre dureri, nevralgii) care s-a localizat între coaste. INTERDEPENDENT, -A (< fr.) adj. Care e (strâns) legat sau condiţionat de un alt obiect sau proces cu care se află în dependenţă i^ciprocă. INTERDEPENDENTA (< fr.) s. f. Dependenţă reciprocă. ♦ Categorie filozofică care desemnează totalitatea formelor de legătură din şi dintre sistemele, fenomenele şi procesele naturii, ale societăţii şi ale gândirii (interacţiunea, condiţionarea, cauzalitatea, legea, necesitatea, întâmplarea etc.). INTERDICT (< germ., lat.) s. n. (fn Evul Mediu) Sancţiune ecleziastică, prin care oficierea cultului divin sau participarea la el se interzicea temporar unei ţări, unei regiuni, unei persoane etc. INTERDICŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (DR.) Prevedere legală prin care se interzice săvârşirea unor anumite fapte sau acte. 2. Măsură judecătorească sau legală de înlăturare a unei persoane de la săvârşirea anumitor acte juridice, fie în vederea ocrotirii ei (cazul alienatului sau debilului mintal), fie ca o sancţiune complementară unei pedepse penale; stare în care se află aceste persoane. 3. Tabu (1). INTERDISCIPLINAR, -A (< fr. fi>) adj. Care se referă la mai multe discipline ştiinţifice, care aparţine mai multor ramuri ale ştiinţei, stabilind relaţii între ele. INTERES (< it., germ., rus.) s. n. 1. Formă specifică a motivaţiei care constă în orientarea activă şi durabilă a persoanei spre anumite domenii de activitate. ♦ Preocupare de a obţine ceea ce este avantajos, necesar, folositor. 2. (PSIH.) Dispoziţie afectivă care determină orientarea activă şi durabilă a atenţiei spre un obiectiv, un fenomen sau o persoană, în vederea unor foloase posibile, a cunoaşterii, a înţelegerii lor. 3. Simpatie, înclinare faţă de cineva. 4. Ceea ce atrage, încântă, trezeşte atenţia; atracţie. INTERESA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A stârni interesul, a reţine atenţia cuiva; a avea importanţă pentru cineva. 2. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de") A manifesta interes pentru..., a avea grijă deosebită de... ♦ A căuta să afle, a se informa. INTERESANT, -A (< fr.) adj. Care trezeşte interesul, demn de atenţie. ♦ Puţin obişnuit; aparte (2). INTERESAT, -A (< interesa) adj. 1. Care are un interes special. 2. Care urmăreşte numai avantaje personale; avid de câştig. 3. Plin de interes, de curiozitate. INTERţTNIC (< inter1- + etnic) adj. Care se referă la relaţiile între etnii. INTERFAŢĂ (< engl., fr., după faţă) s. f. 1. (CHIM.) Suprafaţă de separare a componenţilor dintr-un amestec, e-xistenţi ca faze distincte. 2. (INFORM.) Totalitatea dispozitivelor, regulilor şi convenţiilor cu ajutorul cărora un element al sistemului de calcul comunică fie cu un alt element, fie cu utilizato- INTERFAZĂ 222 rul, elementele având caracteristici diferite (ex. i. grafică, i. de comunicaţie). INTERFAZ (< engl., fr.) s. f. (HIST.) Stare a nucleului între două diviziuni mitotice, denumită şi stare de repaus. în i. se desfăşoară, de fapt, o activitate maximă, care se finalizează cu dublarea masei celulei şi a componentelor sale. Aceasta presupune acumularea substanţelor organice şi anorganice, sinteza enzimelor, a unor substanţe organice simple (aminoacizi, monozaharide), sinteza proteinelor şi a ADN-ului, fără care nu s-ar putea declanşa diviziunea celulară. INTERFERA (< fr. ; fe} inter- + lat. fero „a purta") vb. I intranz. (Despre unde) A produce fenomenul interferenţei. INTERFERENŢA (< fr. fi}) s. f. 1. întâlnire, încrucişare a două sau mai multe fenomene. întâmplări, fapte etc. 2. (FIZ.) Fenomen de suprapunere a două sau a mai multor unde provenite de la surse reale sau virtuale. Dacă sursele sunt coerente, i. este staţionară (având drept rezultat întărirea sau atenuarea lor, în anumite domenii din spaţiu, uneori până la anularea reciprocă) şi nestaţionară în cealaltă situaţie. în cazul suprapunerii a două unde de pulsaţii puţin diferite, apare fenomenul bătăilor (v. bătaie 8). Pot interfera undele electromagnetice (inclusiv cele luminoase — v. franjă), acustice, mecanice. 3. (EXPL. PETR.) Interferenţa sondelor = fenomen de influenţare hidrodinamică reciprocă a sondelor care exploatează acelaşi orizont productiv sau a zăcămintelor de Interferenţă (2) 1. franje luminoase 2. ecrane perforate 3. sursă de lumină O—3 hidrocarburi fluide care au comun acelaşi orizont acvifer. 4. (GENET.) Probabilitate mai redusă de crossing-over în vecinătatea unuia anterior realizat. 5. (INFORM.) Suprapunere a două activităţi distincte în cadrul aceleiaşi resurse a sistemului de calcul, ca urmare a unor erori de exploatare ori a unor defecte accidentale, rezultând perturbarea ambelor activităţi. INTERFEROMETRJE (< fr. fr. interference „interferenţă" + gr. metron „măsură") s. n. Instrument optic care se bazează pe fenomenul interferenţei luminii şi care poate servi la determinarea lungimilor de undă sonore sau luminoase, a unor dimensiuni liniare (lungimi, grosimi etc.), în astronomie (la măsurarea diametrului aparent al stelelor sau a distanţei unghiulare dintre componentele unei stele duble), la măsurarea indicilor de refracţie etc. ♦ /. acustic = instrument folosit pentru determinarea vitezei de propagare a sunetelor în medii fluide, formând un sistem de unde staţionare (ex. tubul lui Kundt). INTERFERON (< engl., fr.) s. m. Substanţă proteică antivirală cu structură specifică, formată prin interacţiunea celulelor animale cu virusuri capabile să genereze rezistenţă. Se află în cantitate mare în splină, leucocite, celulele epiteliale. în scopuri medicale, se foloseşte i. obţinut din culturi de ţesuturi provenite de la maimuţă sau om. Cu acest compus se tratează ru-jeola, herpesul, cancerul ş.a. I. a fost izolat în 1957 de biologii britanici A. Isaacs şi J. Lindenmann. INTERFLUVIU (< fr. interfluve, după fluviu) s. n. Porţiune înaltă de relief cuprinsă între două văi alăturate; după unitatea de relief pe care se dezvoltă, i. sunt numite popular câmp, pod, culme sau creastă. INTERFQN (< fr.) s. n. Sistem telefonic cu difuzor, folosit în interiorul unui apartament, al unei clădiri sau al unui grup de clădiri pentru intercomu-nicarea între diverse puncte ale unei arii restrânse. INTERGLACIAR, -A {< fr.; {s> inter-+ lat. glacialis „îngheţat") s. n., adj. 1. S. n. Fază de încălzire generală a climei care determină topirea şi retragerea gheţarilor pleistoceni de calotă din Europa Centrală şi Sudică şi din zonele temperate ale emisferei boreale spre regiunile polare. I. separă două faze glaciare al căror nume îl poartă: I. Gunz-Mindel, I. Mindel-Riss şi I. Riss-Wurm. I. este pus în evidenţă de studiile palinologice, de prezenţa solurilor intercalate între depozitele glaciare şi de fenomenele periglaciare. 2. Adj. Care se referă la interglaciaţie, care îi aparţine acesteia (ex. fază I.). INTERGLACIAŢIE (< interglaciar) s. f. Interglaciar (1). INTERIMAR (< fr.) s. m., adj. (Persoană) care exercită provizoriu o funcţie în locul titularului. INTERIOR, -OARA (< fr., lat.) adj., subst. I. Adj. Care este situat înăuntrul unui spaţiu limitat; intern (1). (MAT.) Punct i. = element al unei mulţimi pentru care există o vecinătate a lui inclusă în mulţimea dată. ♦ Fig. Care se raportează la natura morală a omului; lăuntric. II. Subst. 1. S. n. Partea dinăuntru a unui obiect, spaţiul unei locuinţe, al unui apartament, al unei camere etc. (şi mobilierul respectiv). -0* Curte /'. = spaţiu închis, cuprins între corpurile unei construcţii. 2. S. f. (MAT.) interioara unei mulţimi = mulţimea punctelor interioare acelei mulţimi. Sin. deschidere a unei mulţimi. 3. S. n. Post telefonic funcţionând printr-o centrală care leagă liniile exterioare cu posturile telefonice din camere, birouri etc. ale unei clădiri, ale unei instituţii etc. INTERIORIZA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A reflecta în conştiinţă, prin prisma propriei sensibilităţi, fenomene ale realităţii exterioare. 2. Refl. A-şi înăbuşi manifestările exterioare; a se refugia în trăiri interioare. INTERJECŢIE (< fr,, lat.) s. f. Parte de vorbire neflexibilă care exprimă sentimente, manifestări de voinţă sau care imită sunete şi zgomote din natura înconjurătoare. INTERLAKEN, staţiune climaterică şi a sporturilor de iarnă în Elveţia (Berna), situată în Alpii Bernezi, pe râul Aare, la 42 km SE de Berna; 5,5 mii loc. (1990). Ind textilă, a chibriturilor şi ceasurilor. INTERLINIE (< fr. interligne, după linie) s. f. (POLIGR.) Albitură (4) care, 223 INTERNET la culegerea textelor, se aşază între rânduri pentru a le rări. INTERLOCUTOR, -OARE (< fr.; cf. lat. interloqui „a vorbi între“) s. m. şi f. Persoană care participă la o discuţie, la o conversaţie. INTERLOP. -Ă (< fr.) adj. Care are o proastă reputaţie, rău famat; suspect, echivoc. ♦ Care aparţine traficului ilegal. INTERLUDIU (< it., fr.; {s} inter- + lat. luduş „spectacol") s. n. 1. Episod muzical care face legătura între două momente mai importante ale unei compoziţii muzicale. 2. Episod muzical care face legătura între două momente ale unei lucrări dramatice; divertisment (3), intermediu (2). INTERMEDIA (< intermediu) vb. I tranz. A mijloci, a înlesni. INTERMEDIAR, -A (< fr.) adj., s. m. 1. De la mijloc. ♦ Tranzitoriu. 2. S. m. Mijlocitor. ♦ Persoană fizică sau juridică având atribuţia de a asigura o mijlocire între părţile unei tranzacţii, cu titlu profesional şi ca fapt de comerţ (de ex. bănci comerciale, societăţi de investiţii, brokeri, agenţi şi reprezentanţi comerciali etc.). INTERMEDIU (< fr., it.) s. n. 1. Prin intermediul cuiva (sau a ceva) = prin mijlocirea, cu ajutorul cuiva (sau a ceva). 2. Mică lucrare dramatică, muzicală ori coregrafică executată ca moment de divertisment în antracte, folosită mai ales în teatrul de curte francez; interludiu (2). INTERMEZZO (cuv. ii.) s. n. Mică piesă instrumentală de formă liberă. INTERMINABIL, -A (< fr., lat.) adj. Care nu se (mai) termină, nesfârşit (de lung); exagerat de mare. INTERMITENT, -A (< fr., lat.) adj. Care acţionează sau se produce cu intermitenţă; discontinuu. Izvor /. v. izbuc. ♦ (Adverbial) La anumite intervale, din când în când. INTERMITENTA (< fr.) s, f. Oprire, întrerupere în desfăşurarea unei acţiuni, a unei activităţi; discontinuitate. INTERMOLECULAR, -A (< fr.) adj. Care se află sau care se exercită între două sau mai multe molecule (ex. distanţă iM forţe i.). INTERN, -A (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. 1, Care se află în interiorul a ceva; interior, lăuntric, intestin2. ❖ (ANAT.) Organe i. = organe aflate în cavităţile toracică şi abdominală. Boli i, = boli ale organelor din interiorui corpului. (MAT.) Unghiuri i. = unghiuri formate de două drepte tăiate de o secantă şi situate între cele două drepte. 2. S. m. şi f. (PEDAG.) Elev sau ucenic care locuieşte într-un internat. 3. Adj. (INFORM.) Memorie /. = memorie a calculatorului care face parte din unitatea centrală şi la care accesul este foarte rapid. Pentru ca un program să se execute, el trebuie să se afle în m. i. 4. Adj. (EC.) Control i. = metode şi măsuri ale managementului, urmărind creşterea eficienţei şi încurajarea preocupărilor pentru proceduri şi politici manageriale cu eficacitate mare, controlul validităţii datelor deţinute de manageri. INTERNA (< fr.) vb. I tranz. 1. A instala într-un spital (un bolnav); a spitaliza. 2. (DR.; despre o instanţă penală) A încredinţa, ca măsură de siguranţă, unei instituţii specializate minori, persoane care au o anomalie fiziologică ori psihică şi au săvârşit fapte incriminate de legea penală, în vederea reeducării sau a însănătoşirii lor. 3. (în dreptul internaţional) A reţine şi a izola o persoană într-un lagăr special, pe care nu are dreptul să-l părăsească. INTERNAT (< interna) s. n. 1. Aşezământ şcolar în care locuiesc şi iau masa elevii. 2. Stagiu de practică medicală efectuat de studenţii ultimilor ani de facultate. INTERNATIONAL HERALD TRIBUNE [internae/anl herald tr|bju:n], The cotidian de informaţie, de limbă engleză, înfiinţat de Gordon Bennett în 1887. Până în 1967 a fost ediţia internaţională a ziarului „New York Herald Tribune", apoi coeditat de „New York Times“ şi „Washington Post“. INTERNAŢIONAL, -A (< fr.), adj., s. m. şi f. 1. Adj. Privitor la relaţiile dintre naţiuni, dintre state; la care participă reprezentanţi din mai multe state (EC.) Comerţ i. = ansamblul schimburilor de bunuri şi servicii între statele participante la economia mondială; comerţul cu străinătatea (import-export) al unei ţări pe o perioadă dată. Bancă i. = bancă operând cu valută, acordând credite în exterior sau servind ca bancă de investiţii (în sensul cumpărării de titluri financiare) pentru diferite ţări, firme străine. Cecuri internaţionale = cecuri acceptate şi plătite în alte ţări (ex. cecuri de călătorie în turism). Management monetar i. = strategii utilizate de firme multinaţionale, care au fonduri în valută !., în scopul maximizării câştigului din dobânzi şi al unei evoluţii favorabile a ratei de schimb (se urmăreşte reducerea riscului de pierderi). 2. S. m. şi f. Persoană care participă la întâlniri sportive între ţări. INTERNAŢIONALA, cântec revoluţionar pe versurile unui poem de Eugene Pottier (1871), a cărui muzică aparţine lui Pierre Degeyter (1888). Imnul de stat al U.R.S.S. între 1917 şi 1944, precum şi imnul partidelor socialiste şi comuniste. INTERNAŢIONALA I (Asociaţia Internaţională a Muncitorilor), prima organizaţie internaţională a proletariatului, creată şi condusă de K. Marx şi Fr. Engels. înfiinţată la Londra, în 1864, a activat până în 1876, când s-a autodizolvat. INTERNAŢIONALA II, uniune internaţională a partidelor socialiste şi so-cial-democrate europene, fundată la Paris, în 1889, cu participarea lui Fr. Engels. La începutul primului război mondial şi-a încetat activitatea. în 1919, a reapărut sub numele de Internaţionala de la Berna, iar în 1923 a fuzionat cu Internaţionala 11 1/2 (înfiinţată în 1921, la Viena), punându-se bazele Internaţionalei Socialiste Muncitoreşti (cu sediul la Hamburg). Dizolvată în 1939, a fost reconstituită în 1951 sub denumirea de Internaţionala Socialistă (cu sediul la Frankfurt am Main şi, ulterior, la Londra). INTERNAŢIONALA III COMUNISTĂ (Comintern), organizaţie internaţională grupând partidele comuniste, cu sediul la Moscova, creată în 1919, din iniţiativa lui V.l. Lenin. Condusă din 1926 de Stalin, care a desfiinţat-o în 1943. INTERNAŢIONALISM (< fr., germ.) s. n. 1. Solidaritate, colaborare li-ber-consimţită, pe baza egalităţii în drepturi dintre popoare, naţiuni, ţări etc., cu scopul întrajutorării şi al schimburilor reciproce în cele mai diverse domenii ale activităţii umane. 2. /. proletar (în teoria marxist-leninistă), solidaritate internaţională a muncitorilor în scopul realizării revoluţiei socialiste mondiale. INTERNET (/nte/national NetWork), reţea internaţională de calculatoare (peste 80 de ţări), formată prin interconectarea reţelelor locale (Local Area Afetwork-LAN) şi globale (l/l/ide >4rea A/etwork-WAN) independente (particulare, comerciale, academice sau guvernamentale), destinată să faciliteze schimbul de date şi de informaţii în diverse domenii (al poştei electronice etc.). INTERNIST 224 INTERNIST, -Ă (< germ.) adj. Medic ~ (şi subst., m.) = medic specialist în boli interne. INTERNOD (< germ., it., după nod; {s} lat. internodium „spaţiul dintre două noduri“) s. n. 1. (BOT.) Porţiune a tulpinii cuprinsă între două noduri. 2. (GENET.) Fiecare dintre segmentele fără gene (negenetice) ale cromozomului. INTEROCEPTOR (< fr., engl.) s. m. (FIZIOL.) Terminaţie nervoasă senzitivă localizată în organele interne (ex. în artere, vene, intestine etc.). INTEROGA (< fr., lat.) vb. I tranz. A supune pe cineva la un interogatoriu; p. ext. a pune cuiva întrebări insistente. <0* (INFORM.) A interoga o bancă de date - a formula întrebări ale căror răspunsuri pot fi date pe baza informaţiilor conţinute in banca de date. INTEROGATIV, -A (< fr.) adj. Care exprimă o întrebare; întrebător. INTEROGATORIU (< fr.) s. n. (DR.) întrebări puse de către judecător uneia dintre părţile litigiului (reclamant, pârât, intervievat, chemat în garanţie) cu privire la faptele acesteia şi care interesează rezolvarea litigiului; înscrisul care consemnează aceste întrebări şi răspunsurile la ele. ♦ întrebări puse de anchetator. INTEROGAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (Livr.) întrebare. 2. Figură de stil constând într-una sau mai multe întrebări care, fără a solicita un răspuns, reliefează ideile, opiniile, atitudinile autorului. INTEROPERABILITATE (< inter1- + operabiiitate) s. f. Capacitatea unor structuri militare (de regulă ce ţin de două sau mai multe state) de a coopera eficient pentru îndeplinirea unor misiuni. I. este posibilă în condiţiile similitudinii/compatibilităţii structurilor organizatorice, procedurilor specifice, armamentului şi tehnicii etc. INTERPELA (< fr., lat.) vb. I tranz. A face o interpelare; p. ext. a cere cuiva, a-l soma să-şi explice atitudinea pe care â avut-o într-o anumită împrejurare. INTERPELARE (< interpela) s. f. Drept al membrilor parlamentului de a cere explicaţii miniştrilor, guvernului, conducătorilor unor instituţii centrale şi guvernamentale asupra unor măsuri luate sau a politicii înfăptuite. INTERPLANETAR, -A (< fr.) adj. Care este situat între planete; privitor la legătura dintre planete. INTERPOL (International Criminal Pohce Organization), organizaţie internaţională creată la Viena, în 1923, având ulterior sediul la Berlin (din 1938), Paris (din 1946) şi Lyon (din 1989); are ca scop lupta împotriva criminalităţii internaţionale, asigurarea şi dezvoltarea asistenţei reciproce a tuturor autorităţilor de poliţie criminală, în cadrul legilor existente în diferitele ţări afiliate şi în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, stabilirea şi dezvoltarea instituţiilor capabile să prevină şi să reprime infracţiunile de drept comun. Iniţial membră fondatoare, România s-a retras în 1950; cererea de reafiliere, prezentată în 1973, i-a fost aprobată. INTERPOLA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A introduce într-un text (manuscris) pasaje, capitole, cuvinte care nu fac parte din acel text, dar care ajută la explicarea lui. 2. (MAT.) A intercala într-un şir de valori cunoscute unul sau mai mulţi termeni determinaţi prin calcul. ♦ A determina valoarea unei funcţii într-un punct al unui interval, cunoscându-se valoarea ei în extremităţile intervalului, eventual valoarea funcţiei în alte puncte ale intervalului. INTERPRET, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. 1. Persoană care traduce oral cuvintele dintr-o limbă în altă limbă (mijlocind astfel înţelegerea între două sau mai multe persoane); translator, traducător, (înv.) tălmaci. 2. Fig. Persoană însărcinată să facă cunoscute cuiva voinţa, intenţiile unei alte persoane. 3. Persoană care interpretează (2). V. artist. INTERPRETA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A explica, a da unui lucru sau unui text de lege o anumită semnificaţie; p. ext. a comenta. V. şi hermeneutică. 2. A juca un rol într-un spectacol; a executa, vocal sau instrumental, o bucată muzicală. INTERPRETARE (< interpreta) s. f. 1. Acţiunea de a interpreta. ♦ Comentare şi explicare critică a unui text care aparţine în mod obişnuit unui autor vechi. ♦ Modul particular sau personal în care o operă de artă este prezentată sau redată de către artistul interpret sau de un ansamblu artistic. V. şi hermeneutică. 2. (LOG., MAT.; în epistemologie) Operaţie prin care variabilele dintr-o formulă sunt înlocuite cu valori corespunzătoare; ansamblul semnificaţiilor (sensurilor) atribuite prin anumite mijloace elementelor (expresiilor, formulelor, simbolurilor etc.) teoriilor ştiinţifice sau abstract-deductive. 3. Interpretarea legilor = încadrarea unei situaţii concrete în regula generală şi abstractă, consacrată de norme de drept, în vederea aplicării acesteia din urmă. INTERPUNE (< lat. interponere, după pune) vb. III refl. A interveni ca mijlocitor între două persoane; a media, a mijloci (1). IA se amesteca în relaţiile dintre două persoane. INTERPUNERE (< interpune) s. f. Acţiunea de a se interpune şi rezultatul ei. <0* I. de persoane = încheiere a unui act juridic între alte persoane decât cele indicate ca părţi în înscrisul constatator al contractului. Formă a simulaţiei. INTERPUS, -Ă (< interpune) adj. (Despre persoane) Care apare, într-un act juridic, în locul adevăratului interesat, de obicei pentru a ocoli dispoziţiile legii ce opresc săvârşirea actului în favoarea acestuia din urmă. INTERREGN (< fr., lat.) s. n. Interval de timp din istoria unui stat monarhic în care, din diverse motive, suveranul nu-şi poate exercita autoritatea (ex. Marele interregn german între moartea lui Conrad IV, 1254, şi alegerea lui Rudoif I de Habsburg, 1273). Termenul se foloseşte frecvent şi în alte situaţii în care titularul este absent. INTERSCHIMBABILITATE (< interschimbabil, după fr. interchangeabilite) s. f. Proprietate a două grupuri de piese sau elemente ale unui sistem tehnic de a permite ca fiecare element dintr-un grup să fie asamblat cu oricare element al celuilalt grup, în vederea asigurării posibilităţii înlocuirii rapide a pieselor, elementelor uzate sau defecte. INTERSECTA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) întretăia, a (se) încrucişa. INTERSECŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. încrucişare (de drumuri); întretăiere. 2. (MAT.) Mulţimea elementelor comune a două mulţimi date (ex. punctele comune a două linii, suprafeţe, corpuri etc.). Se notează grafic „n“. INTERSEXUALITATE (< fr.) s. f. (BIOL.) Formă a hermafroditismului care constă în schimbarea sexului la organisme adulte sau pe cale de maturizare; procesul se desfăşoară în timp. ♦ Stare fiziologică normală în ciclul de viaţă al caracudei argintii. 225 INTIFADA INTERSPECjFIC, -Ă (< fr.) adj. (BIOL.) Care are loc între specii diferite (ex. selecţia, lupta pentru existenţă). INTERSTADIAL (< germ., engl.) s. n. (GEOL.) Interval scurt dintre două stadii ale unei glaciaţii, caracterizat prin creşterea temperaturii şi printr-o redusă retragere a limitelor gheţarilor. INTERSTELAR, -a (< fr. (i>; fe} inter- + lat. stella ,,stea“) adj. Referitor la spaţiul dintre stele. ^ Comunicaţii interstelare = ansamblul mijloacelor de contactare a vieţii inteligente de pe alte planete. Căutarea vieţii în spaţiul cosmic a început în 1960, prin folosirea radiotelescoapelor pentru detectarea eventualelor semnale venite din Univers (prima încercare de detecţie a fost făcută cu ajutorul radiotelescopului de la Green Bank, Virginia de Vest) sau pentru emisia unor mesaje către alte planete (ex. mesajul emis în 1974 de radiotelescopul de la Arecibo, Puerto Rico). De asemenea, staţiile Pioneer 10 şi Voyager, lansate în 1972, respectiv 1977, au purtat mesaje cosmice: prima — o plăcuţă din aluminiu, aurită, gravată, ce prezintă locaţia Pământului şi aspectul general al fiinţelor omeneşti; a doua, un disc micro-sion din cupru, protejat cu aluminiu, aurit (diametrul 30 cm), intitulat „Sunetele Pământului" (conţine un rezumat al cunoştinţelor actuale de biologie, matematică, chimie, texte în 60 de limbi, fragmente muzicale, sunete — ciripit de păsări, glasuri omeneşti, zgomote tehnice etc.). Materie /. = materie sub formă de gaz şi praf, prezentă în spaţiul i. şi care reprezintă c. 10% din masa Galaxiei. Este formată din hidrogen, heliu, praf stelar, molecule de di-oxid de carbon, apă, amoniac etc. Provine din erupţiile unor nove sau exploziile unor supernove, fiind deplasată de vântul stelar. INTERSTIŢIAL, -A (< fr. {i}) adj. 1. (TEHN.) Care provine dintr-un interstiţiu. 2. (MED.) Care se află situat între celulele unui organ. Ţesut i. = ţesut ale cărui celule se află situate între celulele unui organ sau ale altor ţesuturi. 3. (GEOL.) Care se află între particulele componente ale unei roci (ex. apă /'.). INTERSTIŢIU (< fr., lat.) s. n. 1. Spaţiu de mici dimensiuni între particulele unui material granular. 2. (TEHN.) Spaţiul dintre două piese apropiate, dar care nu se ating. 3. (BIOL.) Interval, spaţiu care separă două structuri sau două organe adiacente. INTERTIP (< fr. {&) s. n. Maşină de cules şi de turnat litere, asemănătoare cu linotipul, indicată pentru culegerea la distanţă prin transmisiune telegrafică. INTERTRIGO (< fr.) subst. (MED.) Iritaţie a cutelor naturale ale pielii provocată în mod mecanic şi întreţinută de obicei de infecţii streptococice consecutive. INTERURBAN, -A (< fr.) adj. Care are loc, care se află între două sau mai multe oraşe; care leagă două oraşe; care deserveşte mai multe localităţi. INTERVAL (< fr., lat.) s. n. 1. Distanţă în timp între două fenomene, între două evenimente consecutive; răstimp. 2. Spaţiu care separă două lucruri. 3. (MUZ.) Raportul de înălţime dintre două sunete. 4. (MAT.) Mulţimea punctelor (sau numerelor) cuprinse între două puncte (sau numere) date. ^ I. închis = mulţimea punctelor (sau numerelor) cuprinse între două puncte (sau numere) date, incluzân-du-le şi pe acestea. I. deschis = mulţimea punctelor (sau numerelor) cuprinse între două puncte (sau numere) date, cu* excepţia acestora. INTERVENI (< fr., lat.) vb. IV intranz. 1. A intra în acţiune cu un anumit scop; a se amesteca (în vorbă, în desfăşurarea unor lucruri etc.). ♦ A face un demers pentru a obţine mai ales o favoare. 2. A se întâmpla, a se ivi, a surveni. INTERVENŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Participare la o acţiune, la o discuţie; intrare în discuţie. ♦ Demers făcut pentru a obţine ceva, mai ales o favoare. ♦ Amestec al unui stat în treburile ţinând de competenţa suverană a unui alt stat, folosind forţa armată sau presiuni politice, economice etc. 2. (EC.) /. a statului în economie = aplicarea de către stat a unor măsuri privind controlul şi reglementarea vieţii economice (de ex., prin cheltuielile publice, gestiunea întreprinderilor publice, programarea economică, legislaţia cu caracter economic etc.). /. valutară = măsuri întreprinse de băncile de e-misiune pentru a vinde sau a cumpăra valută, în scopul urcării sau scăderii cursului monedei naţionale. 3. (DR.) Introducerea în litigiu a unui terţ ca urmare a cererii sale. 4. (MED.) /. chirurgicală = operaţie (2). INTERVENŢIONISM (< fr.) s. n. O-rientare de politică economică constând în intervenţia statului (directă şi indirectă, cu diferite grade de intensitate) pentru dirijarea economiei în funcţie de obiectivele stabilite. V. dirijism, key-nesism. INTERVERTI (< fr., lat.) vb. IV tranz. A schimba, a modifica ordinea dintr-o serie. INTERVIEVA (< fr.) vb. I tranz. A supune pe cineva la un interviu, a lua un interviu. INTERVIU (< engl., fr.) s. n. 1. Gen publicistic constând în chestionarea directă a unor personalităţi politice, ştiinţifice, culturale în scopul obţinerii unor aprecieri, opinii, informaţii asupra unor probleme de larg interes, pentru publicarea lor în presă, într-o carte ori difuzarea prin radio sau televiziune. 2. (PSIHOL., PEDAG., SOCIOL.) Metodă directă de investigaţie constând în chestionarea de către un operator a subiecţilor aleşi anume în scopul obţinerii de informaţii care servesc la formularea unor idei, opinii, atitudini etc. în legătură cu diferite probleme. 3. (EC.) Discuţie purtată în scopul obţinerii unor informaţii necesare angajării unor salariaţi. /. de plecare = discuţie purtată de conducerea unei întreprinderi cu angajatul care doreşte să părăsească o firmă pentru aflarea motivelor plecării, a viitoarelor sale planuri şi, în general, a atitudinii acestuia faţă de firma în cauză. INTERZICE (< fr. interdire, după zice) vb. III tranz. A nu permite să se facă ceva; a opri; a prohibi. INTESTIN1 (< fr., lat.) s. n. (ANAT.) Parte a tubului digestiv, la om şi la mamifere, care este cuprinsă între stomac şi anus; (pop.) maţ. ^ /. subţire = prima porţiune a i., care are la om 6-8 m şi se împarte în duoden, jejun şi ileon. în i. subţire se termină digestia alimentelor şi se efectuează absorbţia substanţelor nutritive în sânge. /. gros = ultima porţiune a i., care are la om 1,40-1,70 m, fiind împărţit în cec, colon şi rect. în i. gros se absoarbe apa şi se formează materiile fecale. INTESTIN2, -A (< fr., lat.) adj. (Livr.) Care se petrece într-un organism social; intern. INTIFADA (cuv. arab „răscoală"), mişcare populară şi naţionalistă de nesupunere, care a izbucnit (1987) în teritoriile palestiniene ocupate de Israel. Denumită şi „războiul pietrelor". INTIM 226 INTIM, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre persoane; şi subst.) Legat de cineva printr-o afecţiune foarte puternică, prin relaţii foarte apropiate. ♦ Familiar, prietenos. 2. Care se referă la viaţa particulară sau familială a cuiva; p. ext. secret. 3. Care are loc într-un cadru restrâns, limitat, familiar. 4. Care constituie esenţa unui lucru. ♦ Fig. Strâns, apropiat. INTIMAT, -Ă (< fr.) s. m. (DR.) Par-te împotriva căreia se introduce recurs sau o altă cale de atac. INTIMIDA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) impresiona; a (se) încurca, a (se) zăpăci; a (se) speria. INTIMITATE (< fr.) s. f. 1. Calitatea a ceea ce este intim; prietenie strânsă. ♦ Profunzime, adâncime. 2. Cadru restrâns, cerc familiar. INTITULA (< fr., lat.) vb. I tranz. A da un titlu (unei scrieri, unei persoane etc.). ♦ Refl. A purta un titlu; a se numi (2). INTOLERABIL, -A (< fr., lat.) adj. Care nu se poate tolera; de neîngăduit; de nesuportat. INTOLERANT, -A (< fr., lat.) adj. Care nu tolerează, neîngăduitor. INTOLERANTA (< fr., lat.) s. f. 1. Atitudine de respingere, condamnare şi chiar de interzicere a unor opinii, norme, valori, credinţe, comportamente, ideologii diferite sau opuse. Se manifestă la nivelul relaţiilor interpersonale, generată de fenomene psihice ca invidie, egoism etc., dar şi în plan so-cio-politic, izvorâtă din dogmatism şi subiectivism. 2. Stare patologică a organismului declanşată de administrarea anumitor medicamente sau antibiotice (şi în doze relativ mici); i. este înnăscută sau provocată de o sensibilizare printr-un contact anterior cu substanţa respectivă. INTONA (< it.) vb. I tranz. 1. A executa, a cânta un imn, o melodie solemnă. (MUZ.) A intona corect = a cânta corect din punct de vedere al raporturilor intervalice. 2. A rosti, a spune cu un anumit ton un cuvânt, o frază etc. INTONAŢIE (< fr.) s. f. 1. Acţiunea de a emite vocal un sunet şi maniera în care este emis. 2. Inflexiuni, mai mult sau mai puţin nuanţate, pe care le ia vocea fie în interpretarea unui text vorbit sau cântat, fie în orice act de vorbire. INTOXICA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A(-şi) introduce în organism sub- stanţe toxice; a (se) otrăvi. ♦ Fig. (Fam.) A (se) plictisi foarte tare, a fi agasat de ceva. INTOXICAŢIE (< fr.) s. f. Stare patologică provocată de introducerea (i. exogenă) sau acumularea (i. endogenă) în organism a unor substanţe toxice; otrăvire. INTRA1- (< fr. (i>; {s> lat. intra „în interiorul") Element de compunere cu sensul „în“, „între", care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive. INTRA2 (lat. intrare) vb. I intranz. 1. 1. A trece dintr-un loc deschis în-tr-unul închis sau din afară înăuntru; a se introduce, a se băga; a pătrunde. ^ Expr. (Parcă) a intrat în pământ = a dispărut fără urmă. A intra (cuiva ceva) în sânge = a deveni obicei, deprindere, obişnuinţă. 2. Fig. A ajunge într-o anumită situaţie, împrejurare etc.; a începe să fie... A intra în horă = a începe ceva; a lua parte la ceva. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. „în" sau „la") A se angaja într-un serviciu; a îmbrăţişa o profesiune. ♦ A reuşi la un examen de admitere. ♦ A adera, a se înscrie într-o organizaţie, într-o asociaţie etc. 4. A începe executarea unei părţi dintr-o bucată muzicală. II. 1. A încăpea, a se cuprinde. 2. (Despre materiale) A fi necesar pentru o anumită lucrare. 3. (Despre materiale textile) A-şi micşora dimensiunile la înmuierea în apă. Expr. A intra la apă = a avea de îndurat un neajuns, un necaz etc., a ajunge într-o situaţie critică. INTRACARPATIC, -A (< intra1- + carpatic) adj. Care se află, care se desfăşoară între M-ţii Carpaţi. INTRACELULAR, -A (< fr., {i}) adj. (HIST.) Care se află sau se desfăşoară în interiorul celulei (ex. parazit I., reacţii I.). INTRADERMOREACŢIE (< fr.) s. f. Reacţie imună, folosită în diagnosticul bolilor infecţioase (ex. reacţia la tuber-culină) sau pentru a cerceta susceptibilitatea organismului faţă de produşi microbieni toxici, faţă de antibiotice etc. INTRADOS (< fr.) s. n. 1. Faţa interioară, concavă, a unui arc, a unei bolţi etc. 2. Porţiunea inferioară sau concavă cuprinsă între bordurile de a-tac şi de fugă ale unei suprafeţe care-nate (ex. a unei aripi de avion, a unei palete etc.). INTRADUCTIBIL, -A (< in- + traductibil) adj. Care nu poate fi tradus dintr-o limbă în alta. INTRAGEOANTICLINAL (< intra1- + geoanticlinai) s. n. Porţiune alungită, ridicată în cadrul unui geosinclinal, caracterizată în timpul existenţei sub-merse prin depozite sedimentare subţiri, grosiere şi cu multe lacune de sedimentare. Prin exodare, I. furnizează material sedimentar care se depune în fosele învecinate. INTRAGEOSINCLINAL (< intra1- + geosinclinal) s. n. (GEOL.) Zonă de scufundare intensă a scoarţei terestre în cadrul unui geosinclinal, separată de alte zone similare prin intrageoanti-clinale. fn ea se acumulează sedimente fine, cu grosime mare, în continuitate de sedimentare. INTRAMAGMATIC, -A (< intra- + magmatic) adj. (Şi adverbial) (Despre minerale) Care s-au consolidat în profunzimea scoarţei terestre, ajungând apoi la suprafaţa acesteia, intruse pe crăpături filoniene sau în urma unor fenomene vulcanice. Cristalele formate I. sunt perfecte, fiind înglobate în pasta consolidată spre suprafaţă; rar sunt corodate de către agenţii magmatici. INTRAMONTAN, -A (< fr. {i>; {s> intra'- + lat. montanus „de munte") adj. Care se află, care se desfăşoară între munţi. INTRAMUSCULAR, -A (< fr. {i}) adj. Care se află, care se face sau se produce în interiorul muşchilor (ex. injecţie i.). INTRANSIGENT, -A (< fr., sp.) adj. Care nu acceptă concilieri sau compromisuri, neînduplecat; care nu se a-bate de la o anumită linie. INTRANSIGENŢĂ (< fr.) s. f. însuşirea de a fi intransigent; atitudine, comportare intransigentă. INTRANZITIV, -A (< fr., lat.) adj. (Despre verbe) A cărui acţiune nu se exercită în mod nemijlocit asupra unui obiect şi, prin urmare, nu poate fi construit cu un complement direct. INTRARE (< /nfra2) s. f. 1. Acţiunea de a intra şi rezultatul ei. <0 Intrarea în biserică a Maicii Domnului, una dintre cele 12 mari sărbători creştine, în amintirea zilei în care, la vârsta de trei ani, Fecioara Maria a fost dusă la Templu de părinţii ei, loachim şi Ana, şi închinată lui Dumnezeu, potrivit făgăduinţei pe care o făcuseră înainte de naşterea ei. 2. (Concr.) Loc prin care se trece din afară înăuntru; loc de acces special amenajat într-un pe- 227 INTUIŢIONISM rete sau într-o împrejmuire. ♦ Locul de pe o cale de acces unde începe un oraş, o localitate. 3. Stradă mică; fundătură. 4. Parte a unei reţele electrice sau a unui sistem de transmisie prin care puterea sau semnalul este transferat dinspre exterior. 5. (CONT.) Valoare care se înregistrează în patrimoniul unei instituţii, al unei întreprinderi. 6. (MUZ.) Momentul în care se face auzit un instrument sau un grup de instrumente în executarea unei lucrări muzicale. ♦ (în muzica polifonică) Momentul intervenţiei unei voci în desfăşurarea acţiunii muzicale. INTRASPEC1FIC, -A (< fr.) adj. (BIOL.) Aflat în cadrul unei specii (ex. selecţia, variabilitatea). INTRAUTERIN, -A (< fr.) adj. Care are loc sau se află în cavitatea ute-rină. INTRAVENOS, -OASĂ (< fr.) adj. Care se află, care se face sau se produce în interiorul venelor (injecţie i., trombus i.). INTRAVILAN ({s> intra'- + vilan < lat. villanus „de la ţară“) s. n. şi adj. (Zonă) care cuprinde suprafaţa unei aşezări umane. INTRAZONAL (< intra1- + zonal) adj. (Despre un component sau fenomen al mediului) Ce nu formează zonă proprie, ci apare ca însoţitor al aspectelor zonale. ^ Sol i. = categorie de sol format sub influenţa unor condiţii locale de relief, de litologie etc., deosebite de cele ale zonei mari naturale (ex. sărături, rendzine, lăcovişti etc.); sol azonal. INTRÂND (< intra2) s. n. Parte adâncită în zidul unei construcţii, la o parcelă de teren etc.; adâncitură. INTREPID, -A (< fr., lat.) adj. (Livr.) Cutezător, curajos; p. ext. tenace. INTRIGA (< fr.) vb. I tranz. A stârni surprinderea şi curiozitatea cuiva; a pune pe gânduri, a nelinişti, a contraria. ^ INTRIGANT, -A (< fr.) s. m. şi f. Persoană care obişnuieşte să pună la cale intrigi (1). INTRIGĂ (< fr., it., lat.) s. f. 1. Acţiune ascunsă care foloseşte mijloace nepermise în vederea realizării sau zădărnicirii unui lucru; uneltire. 2. Schema la care poate fi redusă acţiunea sau subiectul unei opere literare epice sau dramatice. INTRINSEC, -A (< fr., lat.) adj. 1. Ceea ce un lucru are prin el însuşi sau prin însăşi esenţa lui, nu prin re- laţiile sale cu alt lucru (ex. valoare i.); imanent. 2. (FIZ.; despre semiconduc-tori) A cărui conducţie electrică nu este condiţionată de existenţa impurităţilor. INTRODUCE (< lat. introducere, după fr. introduire) vb. III tranz. 1. A face să intre, să pătrundă; a băga, a vârî. ♦ Refl. A intra, a se strecura. ♦ A include, a adăuga. 2. A face ca o persoană să fie primită de cineva sau să fie admisă într-o organizaţie. ♦ A ajuta pe cineva să se iniţieze într-o activitate, într-o problemă. 3. A pune în practică; a institui; a înrădăcina. INTRODUCERE (< introduce) s. f. 1. Acţiunea de a (se) introduce şi rezultatul ei; includere. ♦ Instituire. 2. Text preliminar sau explicativ al unei lucrări ştiinţifice sau literare în care se prezintă în linii generale intenţiile acesteia, elementele sau noţiunile fundamentale necesare înţelegerii ei. ♦ Partea de la început a unei compoziţii, a unei scrisori etc. 3. Lucrare care cuprinde noţiunile elementare şi pregătitoare ale unei discipline ştiinţifice. INTRODUCTIV, -A (< fr.) adj. De introducere, de (la) început. INTRODUS, -Ă (< introducere) adj. (Despre oameni) Care cunoaşte (bine) o problemă. ♦ Care şre relaţii, cunoscând multă lume. INTROSPECTIV, -A (< fr. fi>) adj. Care se referă la introspecţie; bazat pe introspecţie. INTROSPECŢIE (< fr.; lat. intro-spicere „a privi în interior") s. f. (PSIH.) Autoobservare a fenomenelor şi proceselor psihice. INTROVERSIE (< fr., lat.) s. f. (PSIH.) Termen prin care C.G. Jung a desemnat tendinţa individului, care, frustrat în încercările de a stabili relaţii cu cei din jur, îşi orientează energia vitală spre lumea sa interioară, devenind contemplativ, timid, retras. INTROVERTIT, -A (< fr.) adj. Tip ~ = tip psihologic, descris de C.G. Jung, caracterizat prin tendinţa individului de a se orienta spre viaţa interioară, dez-interesându-se de lumea exterioară. INTRUS, -A (< fr., lat.) s. m. şi f., adj. (Persoană) care se introduce undeva sau la cineva fără a avea calitatea necesară. ♦ Nepoftit; inoportun, indezirabil. INTRUZIUNE (< fr., lat.) s. f. Proces de pătrundere a maselor de magmă în diverse formaţiuni geologice (crăpături ale scoarţei terestre sau de-a lungul suprafeţelor de minimă re- zistenţă) şi de consolidare a lor sub formă de corpuri mari. ♦ Corp de rocă format în urma procesului intruziv. Ex. batolit, dyke, filon, apofiză etc. INTRUZIV, -A (< fr. ; fe} lat. intru-sus „împins cu putere") adj. (Despre procese geologice, corpuri şi roci magmatice) Care străpunge, localizându-se şi consolidându-se în alte roci din interiorul scoarţei terestre. INTUI (< intuiţie) vb. IV tranz. A a-vea o intuiţie; a înţelege sau a sesiza ceva în mod nemijlocit, fără raţionament; a ghici; a întrezări. INTUIRE (< intui) s. f. Acţiunea de a intui şi rezultatul ei; înţelegere, pătrundere, sesizare nemijlocită. ^ (FILOZ., PSIHOL.) I. vie = intuiţie senzorială, mod de reflectare concret, fenomenal al realităţii. INTUITIV, -Ă (< fr.) adj. Referitor la intuiţie, bazat pe (sau dobândit prin) intuiţie (ex. cunoştinţă i.). ^ Instrucţie i. = proces didactic care se bazează pe perceperea şi pe observarea directă a obiectelor şi a fenomenelor studiate. INTUIŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (FILOZ., PSIHOL.) Cunoaştere sau înţelegere nemijlocită, neprecedată de nici un fel de inferenţă, a adevărului unor propoziţii, a realităţii exterioare, a valorilor, considerată a oferi o certitudine absolută în cunoaştere. ♦ (La Des-cartes) Cunoaşterea imediată a noţiunilor şi adevărurilor fundamentale, simple şi ireductibile, ce nu mai pot fi supuse îndoielii şi care constituie punctul de plecare al deducţiei. ♦ (La Berg-son) Formă de cunoaştere sui-generis, superioară cunoaşterii intelectuale, de aceeaşi natură cu instinctul şi simţul artistic, înţeleasă ca un fel de simpatie prin care conştiinţa umană surprinde lucrurile în ele însele. + (La Kant) /. pură = formă a priori a sensibilităţii, condiţionând orice i. a lucrurilor. 2. Descoperire bruscă, revelatorie, în aparenţă nepregătită, a unui adevăr, a soluţiei unei probleme etc. ♦ Inspiraţie, presentiment. 3. (La Schelling, Berg-son ş.a.) Cunoaştere sui-generis, de natură în esenţă iraţională, opusă şi superioară cunoaşterii discursive şi analitice, care ar face posibilă sesizarea nemijlocită, fără o elaborare logică prealabilă, a esenţei. INTUIŢIONISM (< fr.) s. n. 1. (FILOZ.) Doctrină care susţine că există anumite elemente de cunoaştere fermă, absolut sigure, la care se ajunge prin intuiţie, nu prin mijloace empirice. I. a apărut ca reacţie la pozitivis- INULA 228 mul din sec. 19, fiind o încercare de reînviere a metafizicii. Metafizicile intui-ţioniste au însă ca obiect viaţa, devenirea, temporalitatea şi pun accent pe trăirea umană, respingând realitatea inteligibilă a metafizicii tradiţionale. Reprezentanţi: H. Bergson, L. Klages. 2. (ETICĂ) Orice teorie după care normele sau principiile moralei sunt înţelese a priori, asemenea adevărurilor logice sau matematice (G.E. Moore, W.D. Ross ş.a.). 3. (MAT.; LOG.) Orientare metodologică fundată la începutul sec. 20 de L. Brouwer şi dezvoltată de A. Heyting, care consideră că scopul ultim al matematicii şi logicii se reduce la construirea şi intuirea formaţiilor matematice şi logice. V. formalism (3). INULA (< fr.; {s> lat. inula „iarbă mare“) s. f. Gen de plante din familia asteraceelor. Se cunosc peste 120 de specii, răspândite în zonele temperate din Europa şi Asia. în România cresc nouă specii. /. helanium conţine 44% inulină, pectine, ulei eteric, răşini etc. în farmacie este cunoscută sub denumirea de Radix Helenii. INULINĂ (< fr. (i>) s. f. Substanţă vegetală, de natură polizaharidică, folosită în probele pentru aprecierea funcţiei renale. Se extrage din Inula, Dahlia, Taraxacum, Cicorium ş.a. Se prezintă sub forma unei pulberi albe, hidrosolubile. INUMAN, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Lip-sit de umanitate; crud (II), ferdce. 2. Care nu este caracteristic sau propriu omului. INUNDA (< lat. inundare, după fr. inonder) vb. I tranz. 1. (Despre apă) A acoperi (prin revărsare) suprafaţa unui teren, de obicei uscată; a pătrunde în cantitate mare într-o mină, într-o sondă petrolieră, într-o navă etc.; a îneca (3). 2. Fig. A umple în întregime; a năpădi; a copleşi. INUNDABIL, -A (< fr.) adj. Care poate fi inundat; care este în pericol de a fi inundat (ex. zonă i. = luncile râurilor). INUNDAŢIE (< lat., fr.) s. f. Invadarea unui teritoriu de apele revărsate dintr-un râu sau lac din cauza creşterii debitului de apă rezultată din topirea bruscă a zăpezilor sau din ploi abundente în bazinul de recepţie; viitură, revărsare. ♦ Cantitatea de apă care inundă un teren. INUT|L, -Ă (< fr., lat.) adj. Care nu este folositor; netrebuincios. ♦ (Şi adverbial) De prisos, zadarnic, INUTILIZABIL, -Ă (< fr.) adj. Care nu poate fi utilizat; de neîntrebuinţat. INUZITAT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Care nu este folosit; neuzitat, neîntrebuinţat; neobişnuit. INVADA (< it-, lat.) vb. I tranz. 1. A ocupa prin violenţă un teritoriu străin; a cotropi, a năvăli. ♦ Fig. A pune stăpânire pe...; a cuprinde, a copleşi. 2. (Despre plante şi animale dăunătoare sau parazite) A apărea în număr mare, producând pagube; a năpădi. INVADATOR, -OARE (< invada) adj. (Şi subst.) Care invadează; năvălitor, cotropitor. INVALID, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. Infirm; mutilat, schilod. INVALIDA (< fr.) vb. I tranz. (DR.) A declara ca nevalabil; a infirma. INVALIDARE (< invalida) s. f. (DR.) Constatare şi declarare ca nevalabile a anumitor acte procedurale (ex. poprirea) sau a unor alegeri de membri în organele reprezentative; infirmare. INVALIDITATE (< fr.) s. f. Stare caracterizată prin pierderea parţială sau totală a capacităţii de muncă; infirmitate. INVAR (< fr. {i>; (s> fr. invar[iable] „invariabil") s. n. Oţel aliat, cu conţinut mare de nichel (35-37%), care are coeficientul de dilatare foarte mic (până la temperatura de aproximativ 300°C), utilizat la construcţia aparatelor şi a instrumentelor de precizie. INVARIABIL, -Ă (< fr.) adj. (Şi adverbial) Care nu variază; neschimbător, constant (1), fix (2). ♦ (GRAM.; despre părţi de vorbire) Fără flexiune. INVARIANT (< fr. {i» s. m. (MAT.) Obiect matematic (număr, grup, inel etc.) care nu se schimbă faţă de un grup de transformări. INVAZIE (< fr., lat.) s. f. 1. Invadare rapidă şi neaşteptată a unui teritoriu. 2. Năvălire, intrare intempestivă a unei armate inamice într-o regiune sau zonă. 3. (BIOL.) Apariţie rapidă şi masivă a unor dăunători sau paraziţi (ex. filoxeră, lăcuste) într-o regiune; năpădire. ♦ Ocupare a unui nou teritoriu de către vegetaţie. 4. (METEOR.) /. de aer = advecţie rapidă de aer, mai ales rece, provenit dintr-o regiune mai îndepărtată. INVECTIVĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Vorbă de ocară; injurie; insultă. 2. Expre-sie violentă, directă, agresivă folosită în unele scrieri literare, cu funcţie stilistică, în scopuri polemice sau satirice. INVENTA (< fr.) vb. I tranz. 1. A imagina, a realiza ceva care nu a existat până atunci; a crea, a născoci. 2. A scorni lucruri neadevărate; p. ext a minţi. INVENTAR (< fr., lat.) s. n. Document (sub formă de listă, de registru etc.) care cuprinde enumerarea şi descrierea existenţei cantitative şi valorice a mijloacelor pe care o persoană fizică sau juridică le posedă, le are în gestiune, în folosinţă ori în răspundere la un moment dat; dacă este necesar, conţine şi datele privind situaţia creanţelor şi a obligaţiilor persoanei respective; p. ext totalitatea acestor mijloace. •O Beneficiu de i, v. beneficiu. I. gospodăresc = totalitatea mijloacelor inventariate pe care o întreprindere, o organizaţie sau o instituţie le are spre a servi administraţiei sale. ♦ Fig. în-şirare, enumerare (a unor lucruri, a unor fapte etc.). INVENTARIA (< fr. inventarier, după inventar) vb. I tranz. 1. A înscrie în inventar existenţa constatată a unor obiecte, a unor bunuri etc.; a face, a întocmi un inventar; a confrunta datele evidenţei cu realitatea faptică. 2. (INFORM.) A tipări conţinutul unor volume, fişiere, biblioteci şi al altor colecţii de informaţii. INVENTARIERE (< inventaria) s. f. Acţiunea de a inventaria şi rezultatul ei. <0> (SILV.) Inventarierea arborilor = determinarea volumului arborilor de pe o anumită suprafaţă. INVENTATOR, -OARE (< inventa) s. m. şi f. Persoană care a făcut o invenţie (1). (DR.) Drept de i. = dreptul persoanei care a făcut o invenţie de a i se recunoaşte calitatea de autor al acesteia, de a obţine brevet şi certificat de inventator, de a-i fi aplicate propunerile acceptate şi de a fi sprijinită în acest scop de către organele special create de lege. INVENTIV, -Ă (< fr.) adj. Care are talentul, capacitatea de a inventa (1), care are imaginaţie creatoare. INVENTIVITATE (< inventiv) s. f. însuşirea de a fi inventiv; ingeniozitate. INVENŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Creaţie tehnică ce conţine soluţia unei probleme din domeniile vieţii economi-co-sociale şi care,’ prin aplicarea în practică, permite realizarea unor efecte tehnice certe şi utile. ♦ (Concr.) Obiect, sistem tehnic etc. inventat (1). 2. Născocire; p. ext. minciună, scorneală. 3. Găsirea argumentelor fundamentale într-un discurs sau a târnelor f 229 INVESTIŢIE şi a ideilor celor mai expresive şi mai adecvate într-o creaţie artistică. INVENŢIUNE (< fr., lat.) s. f. (MUZ.) Compoziţie polifonică, de mici dimensiuni, cu formă liberă, scrisă în stil imitativ (cele mai cunoscute sunt scrise de J. S. Bach). INVERS, - (< fr., lat.) adj. (Şi adverbial) Contrar, opus direcţiei iniţiale sau fireşti; pe dos, dimpotrivă (2). ^ (MAT.) Mărime /'. = mărime egală cu raportul dintre 1 şi mărimea dată (ex. numărul invers al lui m este Mm). Funcţie i. (a unei funcţii bijective definite pe o mulţime A, cu valori într-o mulţime B) = funcţie definită pe mulţimea B cu valori din mulţimea A, având proprietatea că, prin compunere cu funcţia iniţială, se obţine funcţia identică a mulţimii A. Mărimi /'. proporţionale = mărimi care depind în aşa fel una de alta, încât, dacă una se măreşte de un număr de ori, cealaltă se micşorează de acelaşi număr de ori. (Substantivat) Inversul unui element = element care, compus cu un element dat, dă elementul neutru al compunerii (x '1 ■ x - 1). INVERSA (< fr.) vb. I tranz. 1. A face ceva invers; a schimba ordinea iniţială sau firească. 2. (FIZ.) A schimba sensul unei mărimi vectoriale (ex. a vitezei), direcţia ei rămânând neschimbată. INVŞRSIE (< fr., lat.) s. f. 1. (FIZ.) Transformare a unei substanţe op-tic-active din dextrogiră în levogiră sau invers, fără schimbări chimice esenţiale. I. de populaţie = fenomen cuantic prin care numărul particulelor din-tr-un corp, aflate într-o stare superioară de energie, este mai mare decât numărul particulelor aflate într-o stare inferioară de energie. Se realizează prin pompaj optic în dispozitivele de tip laser, maser şi iraser. I. termică (de temperatură) = fenomen meteorologic care constă în creşterea temperaturii aerului în raport cu înălţimea (invers faţă de situaţia obişnuită) atât la suprafaţa Pământului, cât şi în troposferă, stratosferă şi ionosferă. Poate fi: de radiaţie, de advecţie, de comprimare şi frontală. 2. (în foto- Inversiune de relief 1. faza iniţială 2. relief actual grafie) Transformare directă a unui negativ în pozitiv. INVERSIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Schimbare, inversare a sensului sau a ordinii obişnuite a anumitor cuvinte în frază (pentru a obţine efecte stilistice). <0* /. de relief = stadiu de evoluţie a unui relief ondulat, în care, pe locul unor foste forme pozitive de relief, apar unele negative şi invers (ex. pe locul unui interfluviu se instalează o vale, iar o parte din fosta vale devine interfluviu). ♦ Proces de transformare prin eroziune îndelungată şi diferenţiată în roci de durităţi diferite, a formelor iniţiale de relief, în urma căruia relieful nu mai este conform cu structura (porţiunile mai ridicate corespund sinclinalelor care devin inter-fluvii, iar cele mai coborâte anticlina-lelor care devin văi). Fenomenul este întâlnit mai des în structurile cutate şi faliate. I. de vegetaţie - dispunere pe altitudine a diferitelor unităţi de vegetaţie invers decât în ordinea normală. ♦ Procedeu stilistic bazat pe schimbarea topicii normale a cuvintelor în frază. (MAT.) 2. Transformare geometrică determinată de un punct fix (numit centru sau pol de /.) şi un număr real (numit modul de /.), cu proprietatea că produsul distanţei de la pol la un punct arbitrar cu distanţa de la pol la transformatul acelui punct este constant şi egal cu pătratul modulului de i. I. a fost definită de Apollonius (sec. 3 Î.Hr.), iar denumirea i-a fost dată, în 1850, de A. Bravais (ex. inversul unui cerc este tot un cerc, al unui plan — o sferă ce trece prin pol, al unei sfere — tot o sferă etc.). Invenţiune (J. S. Bach) INVERSOR (< fr.) s. n. Dispozitiv pentru schimbarea sensului de mişcare a unui organ mobil dintr-un sistem tehnic, a unui vehicul, a unui curent de fluid, a unui curent electric etc. INVERTAZĂ (< fr. ) s. f. Enzimă produsă de drojdia de bere, răspândită la plante, microorganisme şi în mucoasa intestinală. Hidrolizează zaharoza. INVERTI (< fr., lat.) vb. IV tranz. (Livr.) A face o inversiune (1); a schimba, a transforma. INVERTIRE (< inverti) s. f. 1. Acţiunea de a inverti şi rezultatul ei; schimbare, transformare. 2. (CHIM.) Invertirea zahărului = transformare a za-harozei în glucoză şi în fructoză, în prezenţa apei şi cu ajutorul invertazei sau prin încălzire la 60°C, adăugân-du-se mici cantităţi de acizi minerali diluaţi. INVERTIT (< fr.) s. m. (Livr.) Homosexual. INVERTQR (< engl.) s. n. 1. (ELT.) Mutator care transformă direct curentul electric continuu în curent electric alternativ, fără a utiliza o altă formă de energie intermediară; ondulor. Se utilizează în transportul energiei electrice, în tracţiunea electrică, în electrotehnică şi automatizări. 2. (INFORM.) Circuit logic al unui calculator electronic care transformă, la ieşire, semnalul de intrare în inversul său; este echivalent cu operaţia logică de negare. INVESTI. (< fr., lat.) vb. IV tranz. A plasa un capital; a face o investiţie. INVESTIGA (< it., lat.) vb. I tranz. A face investigaţii; a cerceta. INVESTIGAŢIE (< investiga) s. f. Cercetare sistematică şi amănunţită pentru a descoperi sau a afla ceva. INVESTITOR (< investi) s. m. Persoană fizică sau juridică care îşi asumă riscul plasării capitalului într-o afacere, în scopul obţinerii unui venit. ^ /. instituţional = organism financiar de dimensiune mare (bancă, societate de asigurare, societate de investiţii etc.) care plasează o parte însemnată din resursele financiare pentru achiziţionarea de valori mobiliare. I. strategic = i. care dispune de resurse financiare pentru achiziţionarea unei părţi importante din capitalul social al unei societăţi şi pentru a determina creşterea performanţelor economico-financiare ale acesteia. INVESTIŢIE (< germ., rus.) s. f. Acţiunea de a investi. <0* Alocarea de resurse în scopul obţinerii în viitor a INVETERAT 230 unor venituri sau a altor efecte utile. O I. poate fi concretizată fn achiziţionarea bunurilor de capital (clădiri, utilaje, echipamente etc.) în vederea producerii de bunuri şi servicii pentru consumul viitor (i. în capital) sau în cumpărarea de titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.) în scopul exclusiv de profit (i. financiară). I. externă = plasarea de capital în activităţi economice din străinătate; poate fi directă (constă în constituirea de obiective economice controlate de investitorul străin) şi de portofoliu (cumpărarea de acţiuni şi obligaţiuni, fără implicarea investitorului în conducerea societăţilor emitente, în scopul obţinerii unui venit net, îndeosebi din operaţiuni speculative) şi sub alte forme (ex. acordarea de credite, leasing financiar etc.). Bancă de /'. = tip de bancă de afaceri care asigură resurse financiare pentru întreprinderi industriale prin cumpărarea de la acestea a unor pachete mari de acţiuni, care sunt vândute ulterior, în pachete mai mici, către investitori interesaţi; de asemenea, acordă şi consultanţă specializată în domeniul afacerilor. Club de i. - asociaţie de persoane fizice, cu caracter închis, care plasează resursele financiare ale membrilor săi în titluri financiare tranzacţionate la bursa de valori mobiliare; printr-un management profesional al i. financiare se reduce riscul unor pierderi mai mari pentru membrii clubului, faţă de alternativa efectuării i. în mod individual. Companie (trust) de /'. = companie care investeşte resursele financiare, procurate de la acţionarii săi, în cumpărarea unui portofoliu diversificat de titluri financiare, în vederea obţinerii unui venit (dividend şi diferenţe favorabile de curs al acţiunilor). Multiplicator al investiţiei = coeficient (notat cu K) care reliefează influenţa cheltuielilor pentru investiţiile nete asupra creşterii venitului naţional, respectiv venitul naţional creşte cu o mărime de K ori mai mare faţă de sporul de i. nete. Portofoliu de i. = totalitatea tipurilor de titluri financiare deţinute de un investitor individual sau instituţional. Societate de i. = instituţie de intermediere financiară care are ca obiect de activitate mobilizarea resurselor financiare disponibile de la persoane fizice şi juridice şi plasarea lor în valori mobiliare. INVETERAT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre oameni) fn care s-a înrădăcinat un anumit defect. Mincinos invete-rat. + (Despre defecte, vicii) înrădăcinat, statornicit. INVIDIA (< invidie) vb. 1 tranz. A manifesta, a vădi invidie; a pizmui. ♦ A râvni ceva care aparţine altuia. INVI.DIE (< it., lat.) s. f. Sentiment egoist de necaz şi de ciudă determinat de succesele sau de situaţia bună a altuia; pizmă. INVIDIQS, -OASĂ (< it., lat.) adj. (Şi subst.) Plin de invidie; care denotă invidie; pizmaş, gelos (2). INVINCIBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care nu poate fi învins; de nebiruit, de neînfrânt, imbatabil. INVINCIBILA ARMADA, nume dat flotei spaniole trimise, în 1588, sub conducerea lui Perez de Guzmân, duce de Medina-Sidonia, împotriva Angliei. A fost înfrântă în iul.-aug. de amiralul englez Thomas Howard şi distrusă apoi de furtună în apropiere de arh. Hebride, fapt ce a subminat puterea maritimă a Spaniei. INVIOLABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care nu poate fi violat, încălcat. ♦ (Despre un domiciliu) Care nu poate fi percheziţionat decât în cazurile prevăzute de lege sau cu autorizaţia procurorului. INVIOLABILITATE (< fr.) s. f. (DR.) însuşirea de a fi inviolabil. INVISHI Yosiho (n. 1921), fizician japonez. Prof. univ. la Osaka. Contribuţii în fizica cristalelor. A studiat con-ducţia cristalelor ionice şi interacţiunea electronilor cu undele acustice în semi-conductorii piezoelectrici. INVITA (< fr., lat.) vb. I tranz. A ruga pe cineva să vină undeva sau să participe la ceva; a chema; a pofti (2); a convoca. INVITAT, -Ă (< invita) s. m. şi f. Persoană solicitată să vină undeva sau să participe la ceva. ♦ Oaspete, musafir. INVITAŢIE (< fr., lat.) s. f. Chemare, convocare. ♦ Rugăminte, scrisă sau orală, adresată cuiva de a participa la o solemnitate, la o aniversare, la o manifestare cultural-artistică sau sportivă. IN VITRO (loc. lat „în sticlă") adverbial (în legătură cu felul experimentării unui proces biochimic sau fiziologic) în afara organismului. Asemenea experienţe permit cercetarea unor fenomene care nu pot fi studiate în organism (ex. culturile de celule, efectul mutagen al unor substanţe chimice, fecundaţia etc.). IN VIVO (loc. lat. „în viu“) adverbial (în legătură cu felul experimentării unui proces fiziologic) fn organismul viu. INVIZIBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care nu se poate vedea; (de) nevăzut. ^ (EC.) Export (import) i. = încasările şi plăţile dintre ţări, ocazionate de prestările de servicii (transporturi, călătorii şi turism, telecomunicaţii, asigurări, servicii bancare şi financiare etc.), de transferurile de venituri provenite din muncă (salarii) şi din investiţiile externe de capital (profituri, dividende, dobânzi) şi de transferurile unilaterale curente (despăgubiri, moşteniri, donaţii, ajutoare publice sau private). Balanţă /. = parte a balanţei de tranzacţii curente (contul curent) în care se înregistrează exportul şi importul i. Mână i. = termen care desemnează capacitatea u-nei pieţe, cu concurenţă perfectă, de a aduce beneficiile cele mai mari pentru toţi participanţii, chiar în condiţiile în care toţi comercianţii ar urmări să-şi maximizeze profiturile. Termenul a fost utilizat pentru prima dată de A. Smith. INVOCA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A chema în ajutor (mai ales o divinitate). 2. A face apel, a recurge la ceva ce poate fi în favoarea cuiva sau poate susţine o faptă, o idee. INVOCAŢIE (< fr., lat.) s. f. Faptul de a invoca. ♦ Chemare adresată de poet muzei pentru a-l inspira. <0* /. retorică = procedeu artistic care constă în interpelarea de către orator sau poet a unui personaj absent, de obicei o figură istorică reprezentativă, simbolică. INVOLUCRU (< fr., lat.) s. n. (BOT.) 1. Verticil de bractee grupate la baza umbelei (ex. la umbelifere). 2. Ansamblul bracteelor din jurul anto-diului (la asteracee). 3. Bractee modificate care protejează floarea sau inflorescenţa în stadiu tânăr (ex. la usturoi). INVOLUNTAR, -A (< fr., lat.) adj. (Adesea adverbial) Fără voie; neintenţionat. INVOLUŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Transformare regresivă, de la superior la inferior; regres. 2. (MED.) Regresiunea unui organ sau a organismului; revenire la normal a unui organ, anterior mărit ca volum (ex. i. uterină). 3. (BOT.) Răsucire spre interior; formaţie regresivă datorată îmbătrânirii ţesuturilor. 4. (MAT.) Transformare biunivocă a unei mulţimi în ea însăşi, care, compusă cu ea însăşi, dă transformarea identică (ex. simetria). 231 IOAN Io păzită de Argus INVULNERABIL, -A (< fr., lat.) adj. Care nu poate fi rănit; p. ext care nu poate fi atacat, învinuit, de care nu te poţi atinge în nici un fel. IO 1. (în mitologia greacă) Fiica lui Inachos, regele Argosului. îndrăgostin-du-se de ea, Zeus a prefăcut-o într-o junincă spre a o feri de gelozia soţiei sale, Hera. Aceasta, bănuitoare, a pus-o sub paza lui Argus, uriaşul cu o sută de ochi. Eliberată de Hermes, I. este urmărită şi înţepată de un tăun trimis de Hera; ca să poată scăpa, a fugit, străbătând întreaga Grecie, şi, a-jungând în Egipt, şi-a reluat chipul omenesc, fiind adorată ca zeiţă. 2. Satelit al planetei lupiter; 3 650 km diametru. Descoperit de Galilei în 1610. IO, particulă derivată din loan, care avea semnificaţia de „cel ales de Dumnezeu pentru a domni". Făcea parte din titulatura domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei (până în 1821). A fost folosită în sec. 13 şi 14 de diplomatica bizantină, bulgară şi sârbă. IOACHIM, Grigore L. (1906-1979, n. Borca, jud. Neamţ), inginer român. M. cOresp. al Acad. (1963); prof. univ. Grigore loachim la Bucureşti. Lucrări în domeniul exploatării zăcămintelor de petrol şi gaze (a introdus în tehnica mondială pompajul combinat cu erupţie artificială; a inventat o metodă de stingere şi captare a gazelor la sondele incendiate etc.). IOACHIM DE FLORA (Gioacchino da Fiore) (c. 1130-1202), călugăr şi teolog italian. Membru al Ordinului Cis-tercienilor. A susţinut că domnia Sfântului Duh va urma celei a Fiului, care, la rându-i, i-a succedat Tatălui. Doctrina sa a folosit celor ce luptau contra abuzurilor Bisericii („Liber Concordiae Veteris et Novi Testamenti", „Expositio in Apocalypsim"). IOACHIMESCU, Andrei (1868-1943, n. Ploieşti), inginer şi matematician român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul mecanicii teoretice. Unul dintre fondatorii şi animatorii revistei „Gazeta matematică". IOACHIMESCU, Călin (n. 1949, Bucureşti), compozitor român. Cercetări îndreptate către obţinerea unui limbaj muzical sintetic. Preocupare pentru relaţia dintre sunetele fundamentale şi armonice, dintre timbrurile acustice şi cele electronice. Lucrări simfonice, concertante şi camerale („Celliphonia", „Palin-drome/7“). IOAN, numele a 23 de papi şi al unui antipapă. Mai importanţi: 1. I. XXI (Petrus Juliani) (1276-1277), cunoscut pentru lucrarea „Summulae logicales". 2. I. XXIII (Angelo Giuseppe Roncalli) (1958-1963). A reunit, în 1962, Conciliul Vatican II şi a emis, în 1961, enciclicele „Mater et Magistra" şi, în 1963, „Pacem in terris", ce urmăreau integrarea Bisericii în viaţa societăţii contemporane. IOAN, numele a opt suverani ai Imp. Bizantin. Mai importanţi: 1. I. I Tzi-miskes (969-976). Comandant militar care, iniţial, l-a sprijinit pe Nicefor II Focas apoi, împreună cu împărăteasa Teofano, l-au asasinat, preluând tronul. A luptat împotriva lui Sveatoslav (971) şi a supus partea de NE a Bulgariei; în anii 974-975, a recucerit o mare parte din Siria. 2. I. II Comnen (1 UŞ- II 43). A luptat împotriva pecenegilor (1121), veneţienilor (1123—1126), sârbilor (1124), ungurilor (1129), turcilor selgiucizi şi l-a obligat pe Raymond de Poitiers, principele Antiohiei, să-l recunoască drept suzeran. 3. I. III Ducas Vataţes, suveran al Imp. Bizantin de la Niceea (1222-1254). A purtat lupte cu Imp. Latin, a cucerit terit. din Asia Mică, precum şi ins. Samos, Lesbos Papa loan XXIII ş.a. (1225). 4. I. V Paleolog (1341 — 1391), efectiv din 1354 (sau 1355). Domnia i-a fost tulburată de războiul civil dintre gruparea Cantacuzinilor şi cea a Paleologilor; în 1369, a acceptat unirea cu Biserica Romei. în timpul său, otomanii cuceresc o parte din stăpânirile bizantine, din 1373, imperiul devenind vasal faţă de aceştia. 5. 1. VI Cantacuzino (1341-1354 sau 1355), exponent al intereselor marii aristocraţii. A înăbuşit răscoala zeloţilor din Salonic (1349) şi a pierdut însemnate terit. în lupta cu Ştefan Duşan (din 1347), cu toate că făcuse apel la ajutorul otomanilor. 6. I. VIII Paleolog (1425-1448). în încercarea de a obţine sprijinul Occidentului împotriva turcilor otomani, a acceptat unirea bisericilor din Constantinopoi şi Roma (Conciliul de la Ferrara-Florenţa, 1438-1445), care nu a fost pusă în practică. IOAN (sec. 13), conducător al uneia dintre formaţiunile statale româneşti, menţionate în „Diploma loaniţilor" (1247). Cnezatul lui I. era situat, probabil, în N Olteniei. IOAN (JEAN [jă]), numele a doi regi ai Franţei. Mai important: I. II cel Bun (1350-1364). înfrânt la Poitiers de armata engleză, condusă de Eduard loan VI Cantacuzino IOAN 232 (Prinţul Negru) (sept. 1356), a fost luat în captivitate şi dus la Londra, unde a rămas până în 1362, perioadă în care fiul său, Carol V, a conclus ca regent, reprimând Jacqueria şi răscoala orăşenilor din Paris, condusă de Etienne Marcel. Eliberat în urma Tratatului de la Bretigny (1360), prin care se obliga să plătească 4 mii. scuzi răscumpărare şi să cedeze, ca zălog, Aquitania. întrucât nu a putut să-şi onoreze obligaţiile, s-a reîntors la Londra, unde a şi murit. IOAN (JOĂO [juău]), numele a şase regi ai Portugaliei. Mai importanţi: 1. I. I cel Mare (1385-1433). Mare maestru al ordinului de Aviz (1364), fiu nelegitim al regelui Pedro I (1357— 1367), regent (din 1383), a fost proclamat rege (oct. 1384) şi ales de cortes-uri la Coimbra (apr. 1385), întemeind dinastia de Aviz. A desfăşurat o politică de centralizare a statului şi i-a învins pe castiliem la* Aljubarrota (1385); prin cucerirea Ceutei de la mauri (1415) începe expansiunea por- loan Botezătorul. Icoană de la Muntele Athos, sec. 14 tugheză în Africa. 2. I. II (1481-1495). A reprimat, în 1483, răscoala condusă de Ferdinand de Braganga; a încurajat explorările geografice şi a semnat cu Spania, în 1494, Tratatul de la Torde-sillas pentru delimitarea zonelor portugheză şi spaniolă din Lumea Nouă. 3. I. IV (1640-1656), întemeietorul dinastiei de Braganga. Proclamat rege după ce a participat la revolta Portugaliei împotriva lui Filip IV, regele Spaniei. IOAN, Alexandru (n. 1931, Bucureşti), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări privind metodele de investigaţie cardiologică neinvazivă, valvulopatiile, cardiopatiile ischemice şi congenitale, aritmiile cardiace. Lucrări: „Consideraţii asupra zgomotelor cardiace în blocurile de ramură“ (în colab.), „Tratamentul diuretic în insuficienţa cardiacă cronică", „Diagnosticul precoce al cordului pulmonar cronic" (în colab.). IOANA (JEANNE [jean]) D’ARC (supranumită Fecioara din Orleans) (1412-1431), eroină a poporului francez. Fiica unui ţăran din Domremy. în timpul Războiului de 100 de Ani, în fruntea unei armate, a despresurat, la 8 mai 1429, oraşul Orleans, asediat de englezi, şi l-a însoţit pe regele Carol VII la încoronarea sa de la Reims (17 iulie 1429). în 1430, a fost capturată de burgunzi, care au vândut-o englezilor; judecată de un tribunal ecleziastic, a fost declarată eretică şi arsă pe rug. Canonizată în 1920. IOAN ALBERT (JAN [yan] OL-BRACHT), rege al Poloniei din dinastia lagetto (1492-1501). în timpul domniei sale s-a întărit puterea şleahtei, iar ţă- ranii au fost legaţi de glie (1496). încercând să supună Moldova, a iniţiat, în 1497, o campanie, dar a fost înfrânt de Ştefan cel Mare; în 1499, a încheiat o alianţă antiotomană cu domnul român. IOAN AL CRUCII (Sfântul) (numele laic Juan de Yepes y Alvarez) (1542— 1591), mistic şi poet spaniol. Influenţat de Sfânta Teresa de Avila, a fost unul dintre principalii reformatori ai Ordinului carmelit. Operă doctrinară în versuri, de mare rafinament stilistic („Noaptea întunecată a sufletului", „Flacăra de dragoste vie", „Cântec spiritual"), urmărind evocarea propriei experienţe spirituale şi anularea conştientă a eu-lui. Canonizat (1726). Declarat Doctor al Bisericii (1926). IOAN ASAN II, ţar vlaho-bulgar (1218-1241), din dinastia Asăneştilor. Pe plan intern, a desfăşurat o politică de centralizare a statului, iar pe plan extern, folosindu-se de luptele dintre Despotatul Epirului, Imp. Latin de Constantinopol şi Imp. Bizantin de la Niceea, a extins considerabil frontierele statului, asigurând hegemonia Taratului bulgar în Pen. Balcanică; i-a învins pe bizantini la Klokotniţa (mart. 1230). în timpul domniei sale, în 1235, arhiepiscopia de Tărnovo devine patriarhie. IOAN BOTEZĂTORUL (înainte-mer-gătorul) (7 î.Hr-27/28 d.Hr.), proroc iudeu. A propovăduit venirea lui Mesia. Potrivit „Evangheliei", l-a botezat pe lisus în apa Iordanului şi l-a recunoscut ca Mesia şi fiu al lui Dumnezeu. A condamnat, în predicile sale, crimele şi dezmăţul de la Curtea lui Irod Antipas, etnarhul Galileii. întemniţat din ordinul acestuia, a fost decapitat la cererea Salomeii, fiica Irodia-dei. Biserica i-a închinat şase sărbători, dintre care cea mai importantă este pe 7 ian. Sfântul loan al Crucii 233 IOANID IOAN DAMASCHINUL (c. 675-749), teolog bizantin, ultimul Sfânt Părinte al Bisericii. Adversar al iconoclasmului şi susţinător al cultului icoanelor, s-a remarcat ca polemist, orator, dar mai ales ca imnolog; cu el se încheie epoca patristică. A sistematizat dogmele Bisericii creştine şi a luat poziţie critică faţă de erezii („Izvorul cunoaşterii", „Cele trei tratate contra iconoclaştilor", „Despre Sfânta Treime", „Contra ereziei nestoriene", „Dialog contra manihei-lor"). Opera sa principală este „Dogmatica", iar ca imnograf „Octoihul". Prăznuit la 4 dec. IOAN DE AUSTRIA (Don Juan de Austria) (1545-1578) comandant de oşti spaniol. Fiu natural al lui Carol V. în fruntea flotei Ligii Sfinte, a obţinut la Lepanto (1571) asupra turcilor o strălucită victorie, după care a cucerit Tunisul (1573). Numit de Filip II guvernator al Ţărilor de Jos (1576), unde a semnat (1577) o înţelegere (Edictul perpetuu) cu seniorii locali, care prevedea restaurarea catolicismului în schimbul retragerii trupelor sale. A luptat împotriva conducătorilor protestanţi din provinciile Holland şi Zeeland, care nu acceptaseră Edictul, înfrângându-i în bătălia de la Gembloux (1578). IOAN DE CAPISTRANO (1386-1456), călugăr minorit şi predicator loan Evanghelistul. Icoană de la Muntele Athos, sec. 14 Sfântul loan Hrisostom. Pictură murală, Mănăstirea Varlaam, Meteora italian. Membru al Ordinului franciscan (din 1416); participant la Conciliul de la Ferrara-Florenţa. A desfăşurat activităţi antihusite în Austria (1451) şi a iniţiat cruciada împotriva turcilor care ameninţau Ungaria, participând la lupta de la Belgrad (1456). Autor al unui tratat de teologie şi morală. Canonizat (1690). IOAN DE GAUNT, duce de Lan-caster (1340-1399), prinţ englez. Participant la Războiul de 100 de Ani sub comanda fratelui său, Eduard, prinţ de Wales. A condus efectiv Anglia la sfârşitul domniei lui Eduard III şi începutul domniei lui Richard II. IOAN DE ODZUN (cunoscut şi sub numele de Hovhannes IV Otznetzi) (650-729), prelat armean. Catolicos (718-729). A reformat modul de desfăşurare al Liturghiei. Autor al unor lucrări teologice („Contra phantasticos") privind incarnarea; a revizuit „Psaltirea" şi „Cartea de rugăciune". I se atribuie prima colecţie armeană de legi canonice („Kanonagirk"). IOAN EVANGHELISTUL (Sfântul ~J (?-c. 100 d.Hr.) (în „Noul Testament"), unul dintre cei patru evanghelişti; face l parte dintre cei doisprezece apostoli. Supranumit „Apostolul iubirii". Autorul celei de-a patra Evanghelii şi al „Apo-calipsei", precum şi a trei epistole din „Noul Testament". Promotor al teogno-zei, potrivit căreia divinitatea, dar şi realitatea, pot fi cunoscute doar prin iubire. Prăznuit la 8 mai şi la 26 sept. IOAN FĂRĂ DE ŢARĂ, rege al An-gliei (1199-1216) din dinastia Planta-genet. în urma războiului din 1204— 1206 cu regele francez, Filip II August, a pierdut posesiunile sale din Franţa (Normandia, Anjou, Mâine ş.a.). Conflictul său cu papa Innocentiu III s-a încheiat în 1213 prin victoria Papalităţii, faţă de care regele englez a prestat omagiu, fiind obligat şi la plata unei sume de bani. Profitând de înfrângerile suferite în Franţa (1214), seniorii feudali englezi îi impun Magna Charta Libertatum (15 iun. 1215). IOAN HOZEVITUL (pe numele laic llie lacob) (1913-1960, n. Crăiniceni, jud. Botoşani), călugăr român. Frate (1933), călugăr (1936) în Mănăstirea Neamţ, cu numele loan, după care a plecat în „Ţara Sfântă" (1936), unde a trăit până la moarte (în mănăstirea Sf. Sava, schitul românesc de la Iordan şi mănăstirea Sf. Gheorghe Hoze-vitul). Tot acolo a fost hirotonit preot (ieromonah). Prin viaţa sa a devenit unul dintre reprezentanţii de seamă ai spiritualităţii ortodoxe româneşti. Canonizat de Biserica Ortodoxă Română. IOAN HRISOSTOM (Gură de Aur) (c. 344-c. 407), teolog şi predicator, episcop de Constantinopol (398-404). Unul dintre marii Părinţi ai Bisericii răsăritene, apărător al dreptei credinţe. Neîntrecut orator, de unde şi numele său. Autor a numeroase scrieri religioase („Despre sfinţenie") şi al principalei liturghii ortodoxe, care-i poartă numele. Opera sa, remarcabilă prin expresivitate şi forţă morală, a constituit izvorul principal de inspiraţie pentru dezvoltarea ulterioară a literaturii bizantine. Prăznuit la 27, 30 ian. şi 13 nov. IOAN IACOB HERACLlD v. Des-pot-Vodă. IOANID, George (1800-1888, n. Bucureşti), filolog român. M. de onoare al Acad. (1871). Autor al unei „Gramatici în limba elinească" şi al unui „Dicţionar elino-românesc". IOANID, George (1817-1907, n. Bucureşti), librar şi editor român. IOANID 234 George loanid Ion loanid Alexandru loaniţiu Primul editor modern din România. A lansat la Bucureşti colecţia „Biblioteca litteraria". IOANID, Ion (n. 1926, com. Ilovăţ, jud. Mehedinţi), publicist român. Arestat prima oară în 1949, apoi în 1952, va fi eliberat de abia în 1964. Stabilit (din 1969) în Germania. Jurnalist la postul de radio „Europa Liberă". A publicat „închisoarea noastră cea de toate zilele", una dintre cele mai remarcabile lucrări de memorialistică privind regimul de exterminare practicat în închisorile comuniste. IOANID, Nicolae (1897-1990, n. Tulcea), farmacist şi chimist român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări privind toxicitatea unor produse chimice medicamentoase, dozarea noxelor din mediul industrial şi expertiza judiciară toxicologică. IOANI.ŢI (< loan) s. m. pl. Denumire a membrilor unui ordin monaho-cava-leresc instituit în Palestina la începutul sec. 12, strămutat succesiv la Rodos, în ins. Malta şi apoi la Roma; numele vine de la biserica Sf. loan de lângă Ierusalim; se mai numeau şi ospitalieri. V. şi Diploma loaniţilor. 10ANIŢIU, Alexandru (1890-1941, n. Botoşani), general român. Colaborator apropiat al lui I. Antonescu. Contribuţii importante la conceperea planurilor militare ale armatei române pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. IOÂNNINA v. lanina. IOAN PAUL, numele a doi papi. I.P. I (Albino Luciani) (1912-1978), patriarh al Veneţiei (1969-1978), cardinal (1973), ales papă la 26 aug. 1978 (a încetat din viaţă la 28 sept. 1978). I.P. II (Karoi Wojtyta) (n. 1920), arhiepiscop de Cracovia (1963-1978), cardinal (1967), ales papă la 16 oct. 1978. Primul papă polonez (primul papă neitalian începând din 1523). Promotor al umanismului creştin (enciclica „Redemptor hominis"), accentuând necesitatea apărării drepturilor omului în numele unei doctrine sociale a Bisericii. Rol important în prăbuşirea comunismului din Europa de Est. Op. pr.: „Reconciliere şi penitenţă", „Ecu-menism". IOAN POTCOAVĂ (Nicoară Potcoavă), domn al Moldovei (nov.-dec. 1577). Pretins frate al lui loan-Vodă cel Viteaz. Cu sprijinul cazacilor, l-a înfrânt pe Petru Şchiopul, care a fugit în Ţara Românească. Refugiat în Polonia, este executat la Lvov, în 1578, la cererea sultanului Murad III. IOAN SCĂRARUL (CLIMACUS) (c. 579-c. 649), sfânt. Stareţ al mănăstirii Sinai, de pe muntele cu acelaşi nume. Autor al faimosului tratat ascetic „Scara", considerat cartea de căpătâi a monahismului răsăritean, în care arată treptele pe care omul trebuie să le urce pentru a ajunge la perfecţiune. Prăznuit la 30 mart. şi în duminica a patra din Postul Sfintelor Paşti. IOAN-VODA CEL VITEAZ, domn al Moldovei (1572-1574). A dus o politică de întărire a autorităţii domneşti, lovind în interesele marii boierimi (care l-a numit „cel Cumplit") şi de eliberare a ţării de sub dominaţia otomană. Refuzând să plătească Porţii un bir sporit, în apr. 1574 a început războiul anti-otoman, înfrângând, la Jilişte (apr. 1574), o armată turco-munteană. A pătruns apoi în Ţara Românească, în-scăunându-l pe Vintilă-Vodă, dar, trădat de o parte a boierimii, a fost înfrânt la lezeru Cahulului şi la Roşcani (iun. 1574), fiind ucis de turci în chinuri groaznice. A dezvoltat comerţul, a bătut monedă proprie, a întărit armata. IOBAG (< magh.) s. m. Ţăran dependent de stăpânul feudal; şerb. IOBĂGIE (< iobag) s. f. Instituţie specifică feudalismului, caracterizată prin dependenţa personală a ţăranului faţă de stăpânul feudal, căruia îi presta redevenţe în muncă, în natură sau în bani; şerbie. IOCASTA (în mitologia greacă), soţia lui Laios, regele Tebei, şi mama lui Edip. S-a căsătorit mai târziu cu Edip, fără să ştie că acesta îi este fiu, şi au avut împreună patru copii (Eteocle, Polinice, Antigona şi Ismena); aflând adevărul, s-a spânzurat. IOD1 (< fr. {i}; {s} gr. iodes „violet") s. n. Element chimic (J sau I; nr. at. 53, m. at. 126,904, p.t. 114,5°C, p.f. 184,35°C) din familia halogenilor. în stare solidă formează cristale negre; loan Scărarul. Icoană de la Sinai, sec. 15 loan-Vodă cel Viteaz 235 IONAŞCU prin încălzire sublimează, formând vapori de culoare violetă. Funcţionează în combinaţii în stările de valenţă 1, 3, 5 şi 7. Se obţine din iodaţi, prin reducere cu dioxid de sulf sau din ioduri, prin tratare cu clor. Este întrebuinţat în medicină ca dezinfectant, sub formă de soluţie alcoolică 10%, denumită tinc-tură de i. Este un element constitutiv al glandei tiroide, absenţa lui provocând cretinismul şi guşa. A fost descoperit de chimistul francez B. Courtois în 1811. ^ /. radioactiv = izotopul i. cu masa 131, obţinut prin bombardarea telurului. Se întrebuinţează pentru urmărirea mecanismului unor reacţii chimice, iar în medicină pentru studiul şi tratamentul unor boli ale tiroidei. IOD2 v. iot. IODAT1 (< fr.) s. m. pl. (CHIM.) Săruri ale acidului iodic. lodat de potasiu = sare de potasiu a acidului iodic (p.t. 560°C), cristalină, incoloră, solubilă în apă, insolubilă în alcool, întrebuinţată ca oxidant în chimia analitică. IODHI.DRIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid rezultat din combinarea iodului cu hidrogenul; gaz foarte solubil în apă, care acţionează ca reducător puternic. IODIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid oxigenat al iodului obţinut prin oxida-rea iodului cu acid azotic concentrat, precum şi prin acţiunea acidului sulfuric asupra iodaţilor. IODIRIT (< fr.) s. n. lodură naturală de argint, întâlnită în zona de oxidaţie a unor zăcăminte argentifere; are aspect de plăci flexibile, culoare cenuşie sau galbenă ca lămâia, luciu gras-sti-clos şi conţine 46% argint. IODISM (< fr. {i}) s. n. (MED.) Intoxicare cu iod sau cu compuşi iodaţi. IODIZARE (< iod ,,iot“) s. f. (LINGV.) Palatalizare a unei consoane sub acţiunea unui iot; apariţia unui iot lofâ L lona. Statuie de L. Lotti înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silabă; iota-cism, iotacizare. IODLER (< germ.) s. n. Mod specific de a cânta, propriu locuitorilor din Tirol, Bavaria şi Elveţia, care constă într-o serie de vocalize bazate pe schimbarea de registru al vocii, de la cel normal până la cel de falset; p. ext. melodie bazată pe acest gen de vocalize. IODOFORM (< fr., germ. {i}) s. n. (FARM.) Triiodmetan, utilizat ca antiseptic. IODOMETRIE (< fr. {i}; {s> fr. iode „iod" + gr. metron „măsură") s. f. (CHIM.) Ansamblul metodelor de analiză cantitativă volumetrică care se bazează pe faptul că unele substanţe cu proprietăţi oxidante, reacţionând cu o soluţie de iodură de potasiu, pun în libertate iodul, dozat apoi cu o soluţie de tiosulfat de sodiu. IODOPSI.NĂ (< fr.) s. f. (BIOCHIM.) Pigment fotosensibil prezent în retină. IODURI (< fr.) s. f. pl. (CHIM.) 1. Săruri ale acidului iodhidric. <0- lodură de potasiu = sare de potasiu a acidului iodhidric. Se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă şi în alcool. Este întrebuinţată în medicină, în fotografie etc. lodură de sodiu = sare de sodiu a acidului iodhidric. Se prezintă sub formă de cristale incolore, cubice; este solubilă în apă şi în alcool; se foloseşte în medicină. 2. Denumire pentru unii derivaţi organici ioduraţi (i. de metil etc.) care nu sunt de fapt săruri ale acidului iodhidric. IOFFE, Abram Fiodorovici (1880— 1960), fizician rus. Cercetări privind proprietăţile electrice şi elastice ale cristalelor (a descoperit efectul care îi poartă numele). Studii în -domeniul fuziunii nucleare. IQL (< fr.) s. f. Mică ambarcaţie sportivă, cu o velă ancorată de un catarg, condusă de o singură persoană. ION (< fr. {i>; {s> gr. ion „care merge“) s. m. (FIZ.) Atom, moleculă sau grupare de atomi cu exces de sarcină electrică pozitivă (i. pozitivi, ca-tioni) sau negativă (I. negativi, anioni); apare prin pierderea sau câştigarea unuia sau a mai multor electroni. Termenul a fost propus de M. Faraday (1834). IONA (sec. 8 Î.Hr.), profet evreu. A predicat la Ninive. Potrivit „Vechiului Testament" a fost înghiţit de un chit (balenă), din pântecele căruia a ieşit teafăr după trei zile. Prăznuit la 21 sept. ♦ Carte a „Vechiului Testament" (4 cap.), care figurează printre cărţile profetice. IONAŞCU, Costin (1890-1969), general român. Comandant al Diviziei 9 infanterie şi al Corpului 2 armată, s-a distins în luptele de pe fronturile din U.R.S.S., Ungaria şi Cehoslovacia în perioada 1943-1945. Şef al Marelui Stat Major (1945-1947). IONAŞCU, Ion (1902-1979, n. Tul-nici, jud. Vrancea), istoric român. Prof. univ. la Bucureşti. Specialist în istoria medievală a României („Biserici, chipuri şi documente din Olt“, „Bucureştii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice"). IONAŞCU, Remus (1905-1965, n. laşi), actor român de teatru. Repertoriu variat, îndeosebi în comedie („Chiriţa în provincie" de Vasile Alec-sandri, „O noapte furtunoasă" şi „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, „Tache, lanke şi Cadîr“ de V.l. Popa, „Şcoala femeilor" de Moliere). IONAŞCU, Traian (1897-1981, n. laşi), jurist român. Acad. (1974), Traian lonaşcu IONATAN 236 prof. univ. la Cernăuţi, laşi şi Bucureşti. Lucrări, în special în domeniul dreptului civil („Cauza în convenţiile cu titlu oneros", „Teoria generală a contractelor economice", „Constantele dreptului — drept şi logică"). M. al unor societăţi ştiinţifice străine. IONATAN (< engl.) s. m. Soi de măr originar din S.U.A., cu fructul conic trunchiat, rotunjit la capete, roşu, dulce-acrişor şi cu aromă plăcută. ION CORVIN, com. în jud. Constanţa; 2 048 loc. (1998). Schit de călugări (înfiinţat în 1990), cu biserica Sf. Andrei. ION CREANGĂ, com. în jud. Neamţ; 5 463 loc. (1998). Staţie de c.f. (Mun-celu). IONESCU, Agrippa (n. 1925, Bucureşti), chirurg român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări privind tratamentul arsurilor, traumatismete^extremităţllor, malformaţiile membrelor („Particularităţile tratamentului şocului în arsuri", „Studiul apariţiei complicaţiilor în arsuri", „Câteva consideraţii genetice asupra piciorului strâmb congenital", în colab., „Aspecte clinice şi terapeutice în electrocutările grave ale extremităţilor"). A organizat prima clinică de chirurgie plastică şi reparatorie din România. Alexandru-Sadi lonescu Agrippa lonescu IONESCU, Alexandru-Sadi (1873— 1926, n. Saint-Maurice, Franţa), bibliotecar şi bibliograf român. A introdus la Biblioteca Academiei şi la alte biblioteci importante, cataloage sistematice, organizate pe principiul clasificării zecimale. Op. pr.: „Publicaţiunile periodice româneşti (ziare, gazete, reviste)", în colab., „Bibliografia economică română". IONESCU, Aurel (1902-1954, n. laşi), fizician român. Prof. univ. la Cluj. Lucrări de spectroscopie, electroliză, mecanică ondulatorie. A elaborat metoda de preparare industrială a ace-tilenei prin cracarea electrotermică a metanului. IONESCU, Barbu (1921-1995, n. Focşani), endocrinolog şi genetician român. Lucrări în domeniul andrologiei, ciberneticii endocrine şi genopatiilor endocrine („Le transsexualisme et ses formules cliniques", „Semiologia bolilor endocrine", în colab., „Tratamentul bolilor endocrine", în colab.). IONESCU, Constantin N. (1878— 1935, n. laşi), zoolog român. Elev şi colaborator al lui E. Haeckel. Primul cercetător al faunei speologice din România. Contribuţii în domeniul histologiei, al morfologiei şi în cunoaşterea insectelor colembole din România. IONESCU, Constantin N. (1905- 1956, n. Bucureşti), farmacist român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre organizatorii industriei farmaceutice din România. Lucrări în domeniul chimiei farmaceutice („Contribuţiuni la cunoaşterea proprietăţilor, preparării şi conservării apelor cianhidrice", „Sinteza totală a acidului pantotenic"). Multe dintre rezultatele cercetărilor sale au fost aplicate în producţie: prepararea atropinei, digitosi-dul, invertoza, pelentanul ş.a. IONESCU, Dimitrie (Mitică) (1876-1929, n. Bucureşti), medic şi farmaco-log român. Prof. univ. la laşi şi la Bucureşti. Cercetări clinice experimentale privind patogenia anghinei pectorale şi a metabolismului glucidelor. Lucrări: „Farmacologia ca ştiinţă biologică experimentală", „Asupra existenţei de fibre augmentatrice în pneumogastricul mamiferelor". IONESCU 1. Dumitru (Take) I. (1858-1922, n. Ploieşti), avocat, publicist şi om politic român. Orator de excepţie, a dominat timp de patru decenii viaţa parlamentară. Iniţial liberal, apoi membru al Partidului Conservator (din 1886), a fondat şi condus (din Take lonescu Thoma lonescu 1908) Partidul Conservator-Democrat. Director (1889-1890) al cotidianului „La Liberte Roumaine". De mai multe ori ministru; prim-min. (1921-1922). Ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1891-1895), a iniţiat mai multe proiecte de legi (a învăţământului primar, a clerului mirean ş.a.), a subvenţionat mişcarea naţională din Transilvania şi a susţinut cauza românilor sud-dunăreni. A sprijinit reformele agrară şi electorală, iniţiate de liberali. Adept al intrării României în război alături de Antantă. Preşedinte al Consiliului Naţional al Unităţii Române (Paris, 1918). în calitate de ministru de Externe (1920-1921), a fost iniţiatorul şi creatorul Micii înţelegeri. Memorii. 2. Thoma I. (1860-1926, n. Ploieşti), chirurg şi anatomist român. Frate cu I. (1). M. de onoare al Acad. (1925), prof. univ. la Bucureşti şi Paris. Fondator al şcolii româneşti de chirurgie şi de anatomie topografică. A fondat periodicele „Archives des scien-ces medicales (1896) şi „Revue de chirurgie" (1897) Iniţiatorul şi organizatorul Societăţii române de chirurgie din Bucureşti. A introdus tehnici operatorii în diverse domenii ale medicinii (craniectomie, splenectomie, nefro-pexie, hernie etc.). Promotor al rahi-anesteziei înalte („metoda românească", aplicată în Marea Britanie şi 237 iONESCU Eugen lonescu S.U.A.). Numeroase studii şi tratate de specialitate („Technique operatoire des gastrectomies pour cancer", „Traite-ment chirurgical du cancer de l’ute-rus“). Delegat al României la sesiunile Ligii Naţiunilor (1920-1921). IONESCU, Emanoil (1893-1949, n. Tâmpeni, azi Movileni, jud. Olt), general român. Prof. la Şcoala Superioară de Război. S-a remarcat ca pilot în luptele aeriene din cel de-al doilea război mondial. Comandant al corpului aerian român (1943-1945). IONESCU, Emilian (1897-1984, n. Bucureşti), general român. Ca adjutant regal (din mart. 1944), a participat la pregătirea şi înfăptuirea loviturii de la 23 august 1944. Memorialistică („în uniformă pentru totdeauna", „Contemporan cu veacul douăzeci"). IONESCU (IONESCO), Eugen (1909-1994, n. Slatina), scriitor francez de origine română. Membru al Acad. Franceze. Stabilit în Franţa (1938). în perioada 1931-1938 colaborează la „Vremea", „Azi", „Viaţa literară", „Rampa" etc., publicând eseuri cu un pronunţat caracter contestatar („Nu"). Versuri („Elegii pentru fiinţe mici"). Teoretician al avangardei deceniului şase, I. se impune ca unul dintre marii creatori ai anti-teatrului şi teatrului absurdului, ca expresie a adversităţii sale împotriva regimurilor totalitare, atât de extremă stângă, cât şi de extremă dreaptă. Refuzând formula clasică şi convenţionalismul, I. promovează un teatru de situaţie, aflat la graniţa dintre coşmar şi realitate. Piesele sale, relevând paradoxalul, absurdul existenţial, surprind automatismul limbajului („Cântăreaţa cheală", „Lecţia") ca simptom al depersonalizării şi dezumanizării („Sca-unele", „Rinocerii", „Regele moare", „Jocul de-a măcelul", „Foamea şi Setea"). Persiflând aventura vieţii, I. relevă neliniştea metafizică, tragismul existenţei omului contemporan („însin-guratul" — roman). Memorialistică („Note şi contranote", „Prezent trecut şi trecut prezent", „Jurnal în fărâme"). IONESCU, Gelu (n. 1937, Galaţi), teoretician şi critic literar român. Stabilit în Germania (1982). Studii de literatură universală şi comparată şi de estetica receptării („Romanul lecturii", „Orizontul traducerii"). Prima sinteză monografică despre scrierile româneşti ale lui E. lonescu şi impactul lor asupra operei acestuia în limba franceză („Anatomia unei negaţii"). Colab. la ediţia critică Tudor Vianu, „Opere". Publicistică de opinie, pe teme culturale şi politice la Radio Europa Liberă. IONESCU, Gheorghe T. (1914— 1986, n. Jilava, jud. Ilfov), istoric român. Specialist în istoria medie a României şi în studiul ştiinţelor auxiliare ale istoriei („Contribuţiuni la studiul începuturilor întrebuinţării hârtiei în cancelaria Vala-hiei şi Moldovei", „Contribuţiuni la cronologia domniei lui Mircea cel Bătrân în Ţara Românească"). IONESCU, Ghiţă (1913-1996, n. Bucureşti), economist şi politolog român. Stabilit în Marea Britanie (1946). Prof. univ. la Londra şi Manchester. Secretar general al Comitetului Naţional Român din S.U.A. (New York, 1955-1958). Director al secţiei române a postului de radio „Europa Liberă" din Munchen (1958-1963). Lucrări de analiză a originii, structurii, dinamicii şi prăbuşirii regimurilor comuniste („The Politics of the European Communist States", „The Break-up of the So-viet-Empire in Eastern Europe", „Comunismul în România, 1944-1962"). IONESCU, Grigore (1904-1992, n. Floreşti, jud. Prahova), arhitect român. Acad. (1992), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la organizarea învăţământului de istoria arhitecturii româneşti. Preocupat de funcţionalitatea arhitecturii, a proiectat într-un stil sobru sanatoriile de la Turia (Covasna) şi Bârnova (laşi), Spitalul Militar Central din Bucureşti ş.a. Lucrări privind istoria arhitecturii din România („Istoria arhitecturii româneşti", „Bucureşti, ghid istoric şi artistic", „Curtea de Argeş, istoria oraşului prin monumentele sale", „Arhitectura în România"). IONESCU, Ion (Bizeţ) (1870-1946, n. sat Creaţa, jud. Ilfov), inginer român. M. coresp. al Acad. (1919), prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre fondatorii revistei „Gazeta matematică". Lucrări privind betonul armat. Proiecte de construcţie pentru poduri, lucrări hidrotehnice (a elaborat proiectul Şantierului naval din Turnu Severin, al podului metalic în curbă, combinat cu cale ferată şi şosea, peste Dunăre, între Giurgiu şi Ruse etc.). IONESCU, J. D. (1844-1900, n. Braşov), actor şi cântăreţ român. Unul dintre promotorii teatrului comic de estradă din România. Artist de mare popularitate în epocă, datorită, mai ales, cupletelor prezentate la grădina „Union". Printre primii actori români care au jucat pe scenele din Budapesta, Viena şi Paris. IONESCU, Mlhai (n. 1928, Craiova), medic şi anatomist român. Prof. univ. Ia Craiova. Cercetări privind morfologia peritoneală, osoasă şi arterială. Monografii referitoare la istoria anatomiei româneşti şi universale. Lucrări: „Neuro-anatomia funcţională. Anatomia organelor de simţ şi căile de conducere ale sistemului nervos", „Anatomia umană. Idei, fapte, evoluţie" voi. I (în colab.). IONESCU, Mihall Andrei (1900-1988, n. Bucureşti), entomolog român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în cunoaşterea faunei şi a ecologiei insectelor (mai ales a celor apterigote) din România („Entomologia", „Specii noi de Cyni-poidae în fauna R.P.R.", „Biologia go- Ghiţă lonescu Grigore lonescu Ion lonescu (Bizeţ) IONESCU 238 lelor"). M. al unor societăţi ştiinţifice străine. IONESCU, Mircea (1896-1980, n. Bucureşti), chimist român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Cluj, Timişoara şi Bucureşti. Lucrări în domeniul chimiei agricole (mai ales chimia plantelor de cultură) pentru valorificarea produselor agricole, a chimiei organice şi biochimiei vegetale („Pesticidele, substanţe chimice de combatere a dăunătorilor agricoli şi de poluare a mediului şi a materiilor alimentare", „Materia organică a solului"). IONESCU, Nae (1890-1940, n. Brăila), logician, filozof şi publicist român. Prof. univ. la Bucureşti. Elev al lui N. lorga şi continuator spiritual al lui V. Pârvan. Creator de şcoală (forma mentis a generaţiei interbelice). Redactor-şef (1926-1929) şi director (1929-1934, ian.-apr. 1938) al ziarului „Cuvântul". Adept al unei guvernări autoritare, a susţinut restauraţia lui Carol II. Antiliberal ireductibil, I. s-a alăturat mişcării legionare, devenind, din nov. 1933, mentorul politic al acesteia, iar cu timpul şi exponentul ei ideologic. Arestat (dec. 1933) ca unul dintre autorii morali ai asasinării lui I.G. Duca; internat în lagărul de la Miercurea Ciuc (1938). Din 1939, a avut domiciliu forţat în Bucureşti. A respins ideea de sistem filozofic, definind filozofia ca filozofare, ca act de viaţă şi de trăire (trăirismul), cultivând şi încurajând în rândurile tineretului universitar „paradoxul", „aventura", „autenticitatea", „experienţa", „ortodoxia", „sinceritatea", „dragostea". Ca filozof al religiei şi reprezentant principal al trăirismului, I. a considerat creştinismul ca parte integrantă a fiinţei poporului român, „ortodoxismul" şi „românismul" completându-se reciproc, până la identificare. De asemenea, I. este creatorul unei gândiri politice, bazate pe respingerea sistemului pluralist şi a democraţiei parlamentare şi pe crearea unui stat naţional autohton, întemeiat pe valorile etnice şi pe ortodoxie. Spirit socratic, n-a publicat decât o culegere de articole, „Roza vânturilor", îngrijită şi editată, în 1937, de Mircea Eliade, astfel încât se poate spune că opera lui cea mai importantă rămâne strălucita generaţie a anilor ’30 (elevii şi discipolii săi: Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu ş.a.). Cursurile sale universitare („Logica", „Istoria logicii", „Metafizica", „Teoria cunoştinţei", „Faust şi problema mântuirii", „Fenomenul legionar", „îndreptar ortodox") au fost publicate postum. IONESCU, Nicolae (1820-1905, n. sat Brad, jud. Bacău), om politic şi publicist român. Frate cu Ion lonescu de la Brad. Acad. (1867), prof. univ. la laşi. Redactor al publicaţiilor „Steaua Dunării" (1855-1856, la laşi şi 1856-1858, la Bruxelles) şi „Tribuna României" (1860-1867). Participant la Revoluţia din 1848, s-a numărat printre semnatarii programului Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei. S-a impus în viaţa parlamentară ca unul dintre cei mai cunoscuţi oratori. Ministru al Afacerilor Străine (1876-1877). IONESCU, Nicu George (n. 1928, Râmnicu Sărat), chirurg român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări privind traumatismele toracice, explorarea clinică în afecţiunile chirurgicale, chirurgia tubului digestiv („Traumatismele toracice", „Curs practic de explorări complementare în bolile chirurgicale"). IONESCU, Petru P. (1903-1979, n. Bucureşti), filozof român. Membru al grupării revistei „Gândirea". Studii consacrate îndeosebi problemei cunoaşterii, în care a preconizat o „metafizică a ortodoxiei" („Ontologia umană şi cunoaşterea", „Unitatea cunoaşterii"). IONESCU, Radu (1834-1872, n. Bucureşti),^ critic literar, publicist şi poet român. în critică şi teorie literară („Principiele criticei") este un precursor al lui T. Maiorescu. Lirică de un romantism sumbru („Cânturi intime"). Publicistică politică în „Buciumul", „Românul" ş.a. IONESCU, Radu (n. 1930, Bucureşti), istoric şi critic de artă român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări monografice („Ciucurencu", „Dărăscu", „Desenul şi acuarela engleză"). IONESCU, Theodor V. (1899-1988, n. Dorohoi), fizician român. Acad. (1963), prof. univ. la laşi şi la Bucureşti. Studii şi cercetări asupra ionosfe-rei, gazelor ionizate, descărcărilor electrice în gaze, vitezei sunetului în lichide („Electricitatea"). IONESCU, Traian (n. 1919, Bucureşti), medic român. Specialist în sănătatea publică. Lucrări privind epidemio-logia bolilor infecţioase şi a celor cu evoluţie cronică, statistica sanitară şi demografia în România („Metodologie şi metodă în epidemiologie" „Epidemiologie generală", în colab.). IONESCU, Tudor V. (n. 1942, Cernăuţi), inginer român. Stabilit în S.U.A. Contribuţii în domeniul automatizării (aplicaţii avansate ale calculatoarelor în sistemele de control) şi în cel al proiectelor strategice pentru NASA Mircea lonescu Nae lonescu Nicolae lonescu 239 IONESCU-ŞIŞEŞTI („Hyperstability of Time Varying Systems", „On the Stabilization of Bilinear Systems"). IONESCU, Vincenţiu-Lucian (n. 1943, Bucureşti), inginer român. Stabilit în Germania (1981). Contribuţii în domeniul ingineriei biomedicale („Transmiterea, stocarea şi prelucrarea informaţiei vizuale la om şi animale"). Numeroase invenţii pentru tehnica biomedicală (stimulator cardiac, preamplificator de bio-potenţiale celulare). IONESCU, Vlad (n. 1938), Bucureşti, inginer român. M. coresp. al Acad. Române (1996). Prof. univ. la Bucureşti, Groningen, Delft şi Duis-burg. Are contribuţii originale în Teoria Sistemelor, reprezentativă în acest sens fiind Teoria Signaturii (Time varying discrete linear systems, Birkhauser, 1994; Generalize Riccati theory and robust control, John Wiley, 1999; Robust control and Hinf. problems, Kluwer Academic Publishers, 1999). Este Senior Member al Institutului American al Inginerilor specialişti în electrotehnică şi electronică (IEEE). IONESCU-BUJOR, Constantin (1908-1970, n. Bucureşti), matematician român. Prof. univ. la Bucureşti. A studiat transformările simetrice sau perfect simetrice, a determinat invarianţii grupului liniar de transformări format prin omoteţii şi proiecţii pe un vector constant. IONESCU DE LA BRAD, Ion (1818-1891, n. Roman), agronom, economist şi statistician român. M. de onoare al Acad. (1884). întemeietorul ştiinţei agricole moderne în România. Contribuţii însemnate la organizarea primelor experienţe agricole, a fermelor model. Vicepreşedintele Comisiei proprietăţii din Ţara Românească în timpul Revoluţiei de la 1848. Rol important în înfăptuirea reformei agrare din 1864. Monografii privind agricultura ' („Excursion agricole dans la plaine de Vlad lonescu Ion lonescu de la Brad la Dobroudja", „Agricultura română din judeţul Dorohoi", „Agricultura română din judeţul Mehedinţi", „Agricultura română din judeţul Putna", „Manual de agricultură"). A considerat că factorii principali care determină transformarea raselor de animale sunt: clima, regimul alimentar şi generaţia (adică ereditatea). Pentru ameliorarea rasei vitelor a recomandat regimul alimentar şi selecţia. Organizatorul primului serviciu de statistică din Moldova. Membru al unor societăţi ştiinţifice din străinătate. IONESCU-DOLJ, loan (1875-1947), jurist român. M. coresp. al Acad. (1928), prof. la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat. Studii în domeniul dreptului penal („Curs de procedură penală românească", „Drept penal internaţional"). IONESCU-MATIU, Alexandru (1883-1975, n. Focşani), farmacist şi chimist român. Prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Lucrări privind dozarea produselor biologice, analiza medicamentelor, chimia gazelor de luptă. ION ESCU-MIHĂI EŞTI, Constantin (1883-1962, n. Bucureşti), medic român. Specialist în microbiologie şi imu-nologie. Acad. (1945), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Director al Institutului de Seruri şi Vaccinuri „I.C. Cantacuzino" din Bucureşti (1934-1952, 1955-1962). Unul dintre principalii organizatori (din 1913) ai marilor campanii împotriva epidemiilor de holeră, tifos exantematic, poliomielită etc. Lucrări experimentale privind patogenia, epidemiologia şi imunologia bolilor infecţioase. IONESCU-QUINTUS, Mircea (n. 1917, Herson, Ucraina), jurist, scriitor şi om politic român. Preşedinte al Partidului Naţional-Liberal (din 1993). Membru al Partidului Naţional-Liberal (din 1945), a fost arestat şi condamnat pentru convingerile sale politice (1946— 1957, cu întreruperi). Versuri umoristice („Haz de necaz", „Epigrame şi epitafuri"). Un volum de eseuri, cuvântări politice şi interviuri („Liberal din tată-n fiu"). lONESCU-RION, Raicu (1872-1895, n. Bălăşeşti, jud. Galaţi), critic literar român. Discipol al lui Gherea, adversar al junimismului şi al „literaturii decadente", l.-R, îşi înscrie activitatea critică în sfera direcţiei de la „Contemporanul". Studii de literatură comparată („Eminescu şi Lenau"). IONESCU-RUXÂNDOIU, Llllana (n. 1941, Bucureşti), lingvistă română. Prof. la Univ. din Bucureşti. Contribuţii în domeniul dialectologiei transformaţio-nale, sociolingvisticii şi pragmaticii lingvistice („Probleme de dialectologie română", „Conversaţia: Structuri şi strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite"). IONESCU-STOIAN, Petre (1909— 1985, n. sat Puntea de Greci, jud. Dâmboviţa), farmacist şi chimist român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări privind tehnologia preparării sulfami-delor şi acţiunea unor agenţi biologici asupra medicamentelor. IONESCU-ŞIŞEŞTI 1. Gheorghe l.-Ş. (1885-1967, n. Şişeşti, jud. Mehedinţi), agronom român. Acad. (1936), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. De mai multe ori ministru. A studiat fertilitatea solurilor din România, a creat soiul de grâu A 15 şi a pus bazele cercetărilor ştiinţifice în agricultură („Cultura porumbului", „Cultura grâului", „Principalele tipuri de sol din România", „Agrotehnica"). A întemeiat Institutul de Cercetări Agronomice (1928). 2. Nicolae l.-Ş. (1888-1954, n. Şişeşti, jud. Mehedinţi), medic român. Specialist în neurologie. Frate cu l.-Ş. (1). M. coresp. al Acad. (1939), prof. univ. la Bucureşti. Continuator al lui Gh. Marinescu. Lucrări privind siringomielia şi siringoglobulia, razele mitogenetice, morfopatologia afecţiunilor neurologice, sistematizarea bolilor eredo-degenerative („Epilepsia de origine pleurală", „Cercetări morfo- Constantin lonescu-Mihăieşti IONESCU-TÂRGOVIŞTE Nicolae lonescu-Şişeşti patologice în meningoencefalita gripală la sugar“). IONESCU-TÂRGOVIŞTE, Constantin (n. 1937, Târgovişte), medic român. Cercetări privind etiopatogenia şi trata* mentul diabetului zaharat şi ale complicaţiilor acestuia, precum şi urgenţele metabolice. Lucrări: „Funcţia endocrină a rinichiului", „Kininele plasmatice“, „Infecţia şi litiaza urinară", „Necesitate şi abuz în alimentaţie". IONESCU-TULCEA, Cassius (n. 1923, Bucureşti), matematician român. Stabilit în S.U.A. (1957). Prof. univ. la Yale, Philadelphia, Urbana (Illinois). Lucrări de analiză funcţională („Spaţii Hilbert"); contribuţii în teoria măsurii şi integrării, a câmpurilor de vectori, cu rezultate privind teoremele ergodice pentru lanţuri cu legături complete („Calculul probabilităţilor şi aplicaţii", în colab.). IONESCU-VALBUDEA, Ştefan (1856-1918, n. Bucureşti), sculptor român. Elev al lui Kari Storck şi al francezilor E. Fremiet şi A. Falguiere. Temperament romantic, este interesat, cu predilecţie, de reprezentarea mişcării şi a expresivităţii corpului omenesc („Mihai Nebunul", „Speriatul", „învingătorul"). Portrete şi compoziţii de o remarcabilă sensibilitate şi iscusinţă a execuţiei („Veronica Micle", „lonnes-cu-Gion", „Femeie odihnindu-se“, „Copil dormind", „Bust de fetiţă"). Lucrări decorative (relieful „Ştiinţa" de pe frontonul Universităţii din laşi şi statuile alegorice „Mercur" şi „Vulcan" de la Banca Naţională a României, din Bucureşti). IONESI, Liviu (n. 1925, Frătăuţii Vechi, jud. Suceava), geolog român. M. coresp. al Acad. (1991). prof. univ. la laşi. Studii şi cercetări privind flişul extern din Carpaţii Orientali şi formaţiunile sarmaţiene din România („Flişul paleogen din bazinul Văii Moldovei", „Geologia României", „Geologia unităţilor de platformă şi a Orogenului Nord-Dobrogean"). ICNEŞTI 1. Lac antropic, construit în scop hidroenergetic pe cursul inferior al Oltului; 466 ha. 2, Com. în jud. Gorj, pe Jiu; 2 543 loc. (1998). în satul loneşti, menţionat documentar în 1494, se află biserica Sf. Voievozi (ante 1836). 3. Com. în jud. Vâlcea, pe Olt; 4 409 loc. (1998). Hidrocentrală (38 MW) intrată în funcţiune în 1978. Staţie de c.f. Materiale de construcţii. Viticultură. Până în 1968, satul şit com. I. s-au numit loneştii Govorii. în satul loneşti se află biserica de lemn Sf. Nicolae (1770) şi cea de zid Sf. Voievozi (1842, cu fresce originare); biserica de zid Buna-Vestire (1743, cu picturi murale originare) şi biserica de lemn Sf. Voievozi (1866— 1868), în satele Bucşani şi Mareea. IONETE, Constantin (n. 1922, Măl-dăreşti, jud. Vâlcea), economist român. M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Director al Institu- Ştefan lonescu-Valbudea: „Mihai Nebunul" 240 Constantin lonete tului Naţional de Cercetări Economice (din 1991). Contribuţii la analiza unor probleme fundamentale ale ştiinţelor economice moderne, teoria preţurilor, dezechilibrele financiare ale economiei de comandă şi prăbuşirea acesteia în România („Comportamentul procesului de formare a preţurilor", „Preţurile şi echilibrul dinamic al economiei", „Preţuri şi tarife", „Criza de sistem în economia de comandă şi etapa sa explozivă"). IONIA, regiune istorică în centrul zonei litorale a Asiei Mici (cu insulele învecinate) populată de ionienii refugiaţi din Grecia în sec. 11-10 î.Hr. din faţa invaziei dorienilor. Organizată într-o ligă formată din 12 oraşe (Milet, Efes, Focea, Samos ş.a.), a recunoscut suzeranitatea regelui Cresus al Lidiei (c. 560 Î.Hr.), fiind inclusă ulterior în Imperiul Persan (c. 494 Î.Hr.). IONIAN, -Ă (< fr.) s. m. pl., adj. 1. S. m. pl. (în Antichitate) Unul dintre cele patru mari triburi din Grecia, care, la începutul milien. II Î.Hr., a pătruns în Elada. Alungaţi de invazia dorienilor, s-au stabilit în insulele din M. Egee şi pe ţărmul apusean al Asiei Mici. Au înfiinţat multe colonii pe ţărmul Mării Negre, printre care şi Tomis (Constanţa). Vorbeau dialectul ionic, considerat ICOANE PE STICLĂ „Răstignirea iui lisus1 „Maica Domnului jalnică" „Punerea în mormânt a lui lisus“ IISUS HRISTOS ALBRECHT DURER: „Adoraţia Magilor" GIOTTO: „Fuga în Egipt" (detaliu) ANDREA DEL SARTO: „Cina cea de taină" (detaliu) IISUS HRISTOS ANDREA MANTEGNA: „Rugăciunea în grădină" GIOTTO: „lisusu în faţa lui Caiafa" PIERO DELLA FRANCESCA: „învierea11 GIUSTO DE’ MENABUOI: „Paradisul11 (detaliu) IMPRESIONISM 241 IONOTERAPIE unul dintre cele mai importante dialecte greceşti în care au fost scrise operele literare („lliada", „Odiseea", poezia lui Anacreon ş.a.), filozofice (opera lui Tales, Anaxagora ş.a.) şi istorice (Herodot). 2. Adj. Din lonia (teritoriu locuit de ionieni). Şcoala /. = şcoală filozofică din Grecia antică, în sec. 7-6 Î.Hr., ai cărei reprezentanţi de seamă au fost Tales, Anaximene, Anaximandru (filozofii din Milet) şi He-raclit (filozoful din Efes). Este caracterizată prin împletirea unor concepţii materialist-spontane cu o viziune dialectică naivă. IONIC1, -Ă (< fr.', lat.) adj., s. n. 1. Adj. Ordin /'. = ordin de arhitectură apărut în coloniile greceşti din Asia Mică. Se caracterizează prin proporţiile grandioase, decoraţia bogată, coloana zveltă al cărei fus era prevăzut cu caneluri, capitelul decorat cu volute duble şi prin friza, decorată sau nu, care reprezintă o bandă continuă. A fost folosit şi de romani. V. ordin. 2. S. n. Picior de vers antic, format din patru silabe: două lungi şi două scurte, după poziţia cărora i. poate fi mare sau mic. IONIC2, -A (< fr.) adj. (FIZ.) Refe-ritor la ioni, al ionilor. Reţea i. = reţea cristalină în nodurile căreia se află numai ioni. IONICĂ, Marea ~, parte a M. Mediterane cuprinsă între Italia la V, Grecia şi Albania la E, comunicând cu M. Adriatică la N, prin , str. Otranto; 169 mii km2. Deschisă larg spre S, între capul Passero (Sicilia) şi capul Matapan (Grecia), j^d. max.: 5 121 m (cea mai mare adâncime din M. Mediterană) în SE. S^linitate: peste 38%o. Pescuit. Pr. porturi: Patras, CoHu (Grecia), Taranto, Catania (Italia). IONICE, Insulele - (lâNIOI NfSOI), arhipelag grecesc în M. Ionică, în lungul coastelor de V ale Greciei (2,3 mii km2; 191 mii loc., 1991), format din ins.: Corfu, /Cefalonia, Zâkinthos, Levkâs, Itaca, Paxos, Kithira. Relief muntos (alt. max.: 1 628 m, în ins. Cefalonia). Oraşe pr.: Corfu, Argos-tolion şi Zâkinthos. Se cultivă măslini, viţă de vie, citrice. Creşterea animalelor. Pescuit. Turism. Sub autoritatea Greciei din 1864. IONIŢĂ (CALOIAN), ţar vlaho-bulgar (1197-1207). A purtat lupte cu Imp. Bizantin, cucerind însemnate terit. fn apr. 1205 l-a înfrânt pe Balduin /, împăratul Imp. Latin de Răsărit, luân-du-l prizonier. IONI.ŢI (< ion) s. m. pl. Denumire dată schimbătorilor de ioni: anioniţi şi cationiţi. IONIU (< fr., germ.) s. n. Izotop radioactiv natural al toriului (Io; nr. at. 90, nr. de masă 230), produs de dezintegrare al uraniului. IONIZA (< fr. {i}) vb. I tranz. (FIZ.) A produce ioni liberi în masa unui gaz (prin iradiere, prin descărcări electrice, prin încălzire etc.) sau în masa anumitor lichide (prin dizolvarea compuşilor polari etc.); a face ca acceptorii sau donorii unui semiconductor să dobândească sarcină electrică. IONIZANT, -Ă (< ioniza) adj. (FIZ.) (Despre agenţi sau factori fizici) Care poate produce ionizarea (1). IONIZARE (< ioniza) s. f. 1. (FIZ.) Acţiunea de a ioniza. 2. (MED.) Tratament care constă în introducerea de ioni în organism (ex. ioni de calciu, ioni de iod), aplicat în reumatism, poliomielită etc.; ionoterapie. IONNESCU-GION, George (1857-1904, n. Piteşti), publicist şi istoric român. M. coresp. al Acad. (1889). Colaborator la „Românul“, „Timpul" ş.a. Cronici literare şi teatrale. Autorul uneia dintre primele monografii asupra Bucureştilor („Istoria Bucureşcilor"). IONNIŢIU, Mircea (1921-1990, n. Bucureşti), inginer şi publicist român. Stabilit în S.U.A. (1948). Specialist în aeronautică şi astronautică. Secretar particular al regelui Mihai I (1944-1947). A editat, la New York, revista lunară „Cronica românească" (1950—1956). Memorii („Amintiri şi reflecţiuni"). IONOFON (< fr.) s. n. Traductor care transformă direct energia electromagnetică în energie acustică prin oscilaţiile unei coloane de gaze ionizate; este utilizat pentru reproducerea fidelă a sunetelor în săli de spectacole. IONOMETRU (< fr.) s. n. (CHIM.) pH- metru. IONOSFERĂ (< fr. {i}; gr. ion „călător, migrator" + gr. sphaira „sferă") s. f. (FIZ., GEOGR.) Strat superior al atmosferei terestre cuprins între 50 şi 500 km; este alcătuit din gaze rarefiate şi puternic ionizate, care reflectă undele radioelectrice scurte şi parţial medii, permiţând ca acestea să poată fi recepţionate la mari distanţe. Se caracterizează prin temperaturi ridicate (până la 3 000°C), din cauza proceselor de ionizare a aerului, precum şi a radiaţiilor cosmice. în i. se produc aurorele polare şi se dezagregă majoritatea meteoriţilor. Sin. termo-sferă. IONOTERAPIE (< fr.; {s} fr. ion + gr. therapeia „tratament") s. f. loniza-re (2). George lonnescu-Gion Mircea lonniţiu ION ROATĂ 242 Ştefan lordache ION ROATĂ, corn. în jud. Ialomiţa, pe stânga râului ialomiţa; 3 695 loc. (1998). Staţie de c.f. (Broşteni). între 1968 şi 1981 a făcut parte din jud. Ilfov. Biserica Sf. Nicolae (sec. 18), în satul Broşteni. IORDACHE, Anastasie (n. 1933, Seaca de Pădure, jud. "Dolj), istoric român. Cercetări privind istoria modernă a României („Viaţa politică în România, 1910-1914“, „Goleştii. Locul şi rolul lor în istoria României"). IORDACHE, Ştefan (n. 1941, Bucureşti), actor român de teatru şi film. Dotat cu mijloace de interpretare complexe, I. se relevă ca un actor total, creând personaje de factură intens dramatică în plan psihologic (în teatru: „Hamlet", „Viziuni flamande“, „Să-i îmbrăcăm pe cei goi“, „Maestrul şi Margareta", „Richard al lll-lea", „Titus Andronicus"; în film: „Străinul", „Noiembrie. Ultimul bal", „Glissando", „Cei care plătesc cu viaţa", „Hotel de lux“, „Cel mai iubit dintre pământeni", „Eu sunt Adam"). Premiul „Salvo Randone" (1998, Italia) pentru întreaga carieră. IORDAN (JORDAN; ebr. Ha Yarden; arab Nahr al-Urdunri), fluviu în Orientul Apropiat, pe terit. Libanului, Siriei, Israelului şi Iordaniei; 325 km. Izv. din V masivului Hermon, curge prin lacul Tiberiada şi depr. tectonică Ghor şi se varsă în Marea Moartă. Formează numeroase meandre. Irigaţii; hidrocentrale. Pescuit. în apa I. a fost botezat lisus Hristos de către loan Botezătorul. IORDAN, lorgu (1888-1986, n. Tecuci), lingvist şi filolog român. Acad. (1945), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Lucrări în domeniul lingvisticii romanice („Lingvistica romanică. Evoluţie. Curente. Metode"), al limbii române contemporane („Limba română actuală. O gramatică a greşelilor", „Limba română contemporană", „Structura morfologică a limbii române", în colab.), al stilisticii („Stilistica limbii române"), al toponimiei („Toponimia românească") şi antroponi-miei („Dicţionar al numelor de familie româneşti"). Scrieri de popularizare („Istoria limbii române. Pe-nţelesul tuturora"). Redactor responsabil la „Dicţionarul limbii române" — serie nouă. Memorialistică. Membru al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice străine. IORDANES (sec. 6), istoric got. A scris, în latină, o istorie a goţilor (pe care îi confundă cu geţii) („Getica") şi 0 istorie a Imp. Roman („Romana") de la origini până în anul 551. IORDANIA, Regatul Haşemit al Iordaniei (al-Mamlakah al-Urdunnlyah al-Hashimlyah), stat în SV Asiei, în Orientul Apropiat, cu o mică ieşire la Marea Roşie (G. ‘Aqaba); 97,74 mii km2; 5,4 mii. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (90% musulmani sunniţi), creştină. Cap.: Am-măn. Oraşe pr.: Az-Zarqă’, Irbid, Aş-Şalt, ‘Aqaba. Este împărţit în 8 gu-vernorate. Cea mai mare parte a ţării este ocupată de spaţiile aride ale unui vast podiş, dominat de culmi izolate, nu prea înalte (alt. max.: 1 734 m, vf. Jabal Ramm), separate prin depresiuni largi, cu văi seci şi dune de nisip. în V se află depr. tectonică El Ghor, drenată de râul Iordan (265 km), aflată, în parte, sub nivelul Oc. Planetar, dominată de o reg. colinară, dens populată, şi de M-ţii Iudeii (alt. max. 1 004 m), lipsiţi de vegetaţie forestieră. Climă subtropicală uscată (mediteraneană), cu ariditate excesivă (98% din terit. primeşte sub 200 mm/an precipitaţii). în V se află Marea Moartă (un lac cu salinitate ridicată, 260%o), din apele căreia se extrag importante cantităţi de săruri de sodiu şi potasiu. Vegetaţie sărăcăcioasă (ierburi xerofite, pâlcuri de stejar şi pin de Alep). Expl. de petrol, cupru (55 mii. t rezerve), fosfaţi (4,2 mii. t, 1994, al 3-lea exportator mondial), săruri de potasiu (1,5 mii. t, 1994), sare gemă, min de fier şi mangan. Ind. prelucrătoare, concentrată în zona Ammăn—Az-Zarqă’— ‘Aqaba, produce energie electrică (5,1 miliarde kWh, 1994), oţel şi laminate, acumulatori, produse petroliere, îngrăşăminte chimice, detergenţi, acizi, ciment (3,4 mii. t, 1993), ţesături de bumbac şi lână, piei brute şi prelucrate, produse alim. (ulei de măsline, carne, lactate, ţigarete, bere şi băuturi alcoolice). Terenurile agricole ocupă 13,1% (arabil 4,2%) din supr. ţării (irigaţii în zona El Ghor), pe care se cultivă cereale (grâu, orz, porumb, mei), cartofi, tutun, legume (tomate lorgu Iordan 550 mii t, 1994), fructe; plantaţii de măslini, citrice, viţă de vie, curmali. 86,1% din supr. ţării este neproductivă (deşert). Se cresc ovine şi caprine (2,6 mii. capete, 1994), păsări etc. C.f.: 619 km. Căi rutiere: 6,9 mii km. Turism (3,1 mii. turişti străini, 1993). Principalele obiective: malul estic al Iordanului, cu Jerash (vechea Gesara), unul dintre cele mai bine păstrate oraşe antice din lume, Ammân, Madaba (biserică din timpul lui lustinian), Petra (sec. 8 î.Hr.-13 d.Hr), ‘Aqaba (port fondat de regele Solomon, turism subacvatic). Moneda: 1 dinar iordanian = 1 000 fils. Export: fosfaţi, săruri de potasiu, citrice, ciment, îngrăşăminte chimice, ulei de măsline, piei, legume etc. Import: utilaje ind. şi mijloace de transport, combustibili, produse alim. (carne tăiată), bunuri de larg consum etc. — Istoric. Istoria antică a I. este strâns legată de istoria biblică. Locuit de triburi semite şi arabe, teritoriul I. a fost succesiv ocupat de asirieni, babilonieni, greci, de imperiile Roman (106 d.Hr.) şi Bizantin (395), de Califatul arab (636, în urma bătăliei de la Yarmuk), care impune islamul ca nouă religie, şi, parţial, de cruciaţi (Regatul Latin de Ierusalim 1118-1187). Terit. I. a fost cucerit în 1187 de Saladin, el rămânând în stăpânirea Aiubizilor până în 1257, când s-a instituit stăpânirea sultanilor mameluci din Egipt. O dată cu marea campanie de cucerire a lui Selim I, din 1516-1517, terit. I. a fost cucerit şi inclus în Imp. Otoman, rămânând în componenţa acestuia până la primul război mondial. în urma revoltei arabilor împotriva Imp. Otoman, sprijinită de englezi, după primul război mondial teritoriul I. trece în regim de mandat, încredinţat de Societatea Naţiunilor, spre administrare, Marii Britanii (1920). Cu sprijin britanic se constituie (1921) emiratul numit Transiordania, 243 IORDÂNESCU DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Guvernorate Suprafaţa (km2) Populaţia (1992) Capitala Ammăn 10 612 1 625 000 Ammăn al-Balqa’ 1 100 245 000 aş-Şalt Irbid 2 551 979 000 Irbid al-Karak 4 010 169 000 al-Karak Ma'ân 36 141 148 000 Ma‘ăn al-Mafraq 27 129 160 000 al-Mafraq aţ-Ţafilah 2 202 64 000 aţ-Ţafilah az-Zarqă’ 5 201 622 000 az-Zarqă’ condus de Abdullah îbn Hussein din familia Haşemiţilor, beneficiind de o largă autonomie, supravegheată însă de Legiunea arabă, creată în 1928 şi condusă de Glubb-paşa (generalul britanic Sir John Bagot Glubb). Sigură de fidelitatea emirului Abdullah, Marea Britanie renunţă la mandat (22 mart. 1946) şi Transiordania este proclamată regat independent (25 mai 1946). în urma primului război arabo-israelian (1948-1949), regatul Transiordaniei ocupă partea de E a Palestinei (Cisiordania) şi vechiul Ierusalim. în 1950, Transiordania ia denumirea de Regatul Haşemit al Iordaniei. în 1956, regele Hussein II (din 1952) a denunţat Tratatul anglo-iordanian (1948) şi l-a expulzat pe Glubb-paşa. Participantă la războiul israelo-arab din 1967, I. a pierdut vechiul Ierusalim şi Cisiordania, în sept. 1970, în urma încercării ghe-rilelor palestiniene de a răsturna guvernul, s-a trecut la reprimarea sângeroasă a acestora (c. 3 000 de victime) şi la expulzarea lor de pe teritoriul I. în iul. 1988, regele Hussein a renunţat la responsabilităţile sale asupra Cisiordaniei şi a recunoscut suveranitatea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (pe care o recunoscuse în 1974 ca reprezentant legitim al palestinienilor) asupra acestui teritoriu. în conflictul irakiano-iranian (1980-1988), I. a sprijinit Iraqul. Dependentă de livrările de petrol irakian, I. a avut o atitudine critică faţă de operaţiunea militară împotriva Iraqului, condusă de S.U.A. (1991), fapt ce a provocat o oarecare izolare a ţării în cadrul lumii arabe. La 25 iul. 1994, regele Hussein şi primul-ministru al Israelului, Yitzhak Rabin, au semnat la Washington o declaraţie prin care se punea capăt stării de război dintre cele două ţări, care dura din 1948, urmată de un tratat de pace (26 oct.). Poziţia constructivă a I. în conflictul israelo-arab a atras ameliorarea raporturilor cu S.U.A., deteriorate în timpul Războiului din Golf. în ian. 1999, regele Hussein l-a desemnat ca succesor pe fiul său Abdullah, care a devenit rege în 8 febr. 1999. Monarhie constituţională, ereditară, conform Constituţiei din 1952. Activitatea legislativă este exercitată de rege şi de un parlament bicameral (Senat şi Camera Reprezentanţilor), iar cea executivă, de un guvern desemnat de rege. IORDANIAN, -A (< fr.) s. m. şi f„ adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al Iordaniei. 2. Adj. Care aparţine Iordaniei sau populaţiei ei, referitor la Iordania sau la populaţia ei. lORDACHEANU, corn. fn jud. Pra-hova; 5 152 loc. (1998). Expl. de petrol. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1539) a fostei mănăstiri, în satui Vărbila. IORDĂCHESCU, Cicerone (1882--1966, n. sat Liţca, azi înglobat în satul Doljeşti, jud. Neamţ), teolog român. Prof. univ. la laşi, Chişinău şi Cer-năuţi-Suceava. Autor al unor studii de filozofie creştină şi patrologie („Istoria vechii literaturi creştine"). IORDĂCHESCU, Dan (n. 1930, Vânju Mare), bariton român. Prof. univ. la Istanbul şi Bucureşti, a susţinut numeroase cursuri de măiestrie. Carieră internaţională. Bun cunoscător al stilurilor, a excelat în interpretarea liedurilor (Schumann, Schubert, Musorgski, Enescu), dar şi în operă („Don Gio-vanni“, „Nunta lui Figaro“ de Mozart; „Bărbierul din Sevilla“ de Rossini). IORDÂNESCU, Anghel (n. 1950, Bucureşti), fotbalist şi antrenor român. Anghel lordănescu IORDĂNESCU 244 Jucător complet, a înscris 26 de goluri pentru reprezentativa ţării. Component al echipei „Steaua“, câştigătoare a Cupei Campionilor Europeni (1986). Antrenor al echipei naţionale a României (1992-1998), cu care a reuşit să se califice la campionatele mondiale din 1994 şi 1998. IORDĂNESCU, Ştefan (1904-1984, n. Bucureşti), actor român de teatru. Personalitate complexă, de o mare forţă emoţională, ponderată printr-o raţională sobrietate a jocului. Roluri în piese de Moliere, Caragiale, Gorki, Camil Petrescu ş.a. IOREST (c. 1600-1678), mitropolit al Ardealului (1640-1643) cu sediul la Alba lulia. A retipărit, la 1641, „Evanghelia cu învăţătură" a diaconului Co-resi. Promotor al unităţii româneşti şi apărător al ortodoxiei în Transilvania, înlăturat din scaun şi întemniţat (febr. 1643) pentru că nu a « acceptat acţiunea de calvinizare a românilor transilvăneni; după eliberare (nov. 1643) a trăit la mănăstirea Putna. Canonizat (1950). IORQA, Nicolae (1871-1940, n. Botoşani), istoric, scriitor, publicist şi om politic român. Acad. (1910), prof. univ. la Bucureşti. Fondator (1920) şi director al Şcolii române din Paris (Fonte-nay-aux-Roses). A ţinut cursuri la Sorbona. Fondator (1908) al Universităţii populare de la Vălenii de Munte. A editat şi condus numeroase ziare şi reviste („Neamul românesc", „Revista istorică", „Revue Historique du Sud-Est-Europeen", „Floarea darurilor" etc.). Unul dintre doctrinarii sămănătorismului (a condus revista „Sămănă-torul" în perioada 1905-1906). Fondator (1910) şi lider al Partidului Naţio-nalist-Democrat, I. a avut un rol important în realizarea României Mari (1918). Unul dintre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914) şi organizatorul primului congres de bizantinologie (1924). Fondator al Institutului de studii bizantine şi al Institutului de istorie universală (1937). A susţinut revenirea pe tron a lui Carol II. Prim-min. (1931-1932). Consilier regal (1938-1940). Adversar al curentelor de extremă stângă şi de extremă dreaptă, a fost asasinat de legionari (27/28 nov. 1940). A întocmit numeroase volume de izvoare, documente („Notes et extraits pour servir â l’his-toire des Croisades au XV-e siecle", 6 voi., „Studii şi documente cu privire la istoria românilor", 31 voi. ş.a.). Deşi structural refractar subordonării faptului Nicolae lorga istoric unui sistem filozofic, a îmbogăţit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual şi întemeiată pe unele „permanenţe", coordonate ale dezvoltării istorice. în domeniul istoriei naţionale, a elaborat monografii şi sinteze de mare valoare („Istoria lui Mihai Viteazul", „Istoria Bisericii române", „Istoria armatei româneşti", 2 voi., „Istoria comerţului românesc", 2 voi., „Geschichte des rumănischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen", 2 voi., „Istoria românilor", 10 voi. ş.a.) şi a integrat istoria României în istoria universală („La place des Roumains dans l'histoire universelle", 3 voi.), relevând originalitatea culturii româneşti şi interdependenţa istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuţia la cercetarea istoriei universale („Geschichte des Osmanischen 'Reiehes“, 5 voi., „Cărţi reprezentative în istoria omenirii", „Histoire de la vie Byzantine", 3 voi.), ca şi vastitatea operei (estimată de unii exegeţi la 1 359 cărţi fşi broşuri şi peste 25 000 de articole) |şi a preocupărilor sale, îl situează între ■ marii istorici ai lumii. Personalitate remarcabilă, de mare mobilitate intelectuală, s-a manifestat ca poet („Poezii"), dramaturg („Doamna lui leremia"), evocator şi portretist („O viaţă de om, aşa cum a fost", „Oameni care au fosf), dar mai ales ca istoric literar, elaborând sinteze fundamentale („Istoria literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea, 1688-1821“, „Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea de la 1821 înainte", 3 voi., „Istoria literaturii româneşti contemporane", 2 voi., „Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor", 3 voi.). Membru a numeroase societăţi ştiinţifice şi academii din străinătate. IORGOVICI, Paul (1764-1808, n. Vărădia, jud. Caraş-Severin), cărturar român. Autor al unei gramatici de orientare latinistă („Observaţii de limba românească", 1799). IORGULESCU, Adrian (n. 1951, Bucureşti), compozitor român. Conf. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (din 1992). Utilizează preferenţial un limbaj serial-modal, economie de mijloace şi rigoare sonoră. Muzică simfonică, de cameră, lucrări concertante (ciclul „Ipostaze"), opera „Revuluţia" după I.L. Caragiale. Lucrări de muzicologie („Timpul şi comunicarea muzicală"). IORGULESCU, Mircea (n. 1943, Valea Călugărească, jud. Prahova), critic literar şi publicist român. Stabilit la Paris (1989). Comentator politico-social al postului de radio „Europa Liberă". Exeget al valorilor contemporane („Rondul de noapte", „Al doilea rond", „Scriitori tineri contemporani", „Ceara şi sigiliul"); studii de istorie literară din perspectiva actualităţii („Spre alt Is-trati", „Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale"). IORGULESCU-YOR, Petre (1890— 1939, n. Bucureşti), pictor român. Peisaje („Stânci la Balcic", „Coasta galbenă"), portrete, naturi statice, pictate cu sensibilitate într-o paietă caldă, luminoasă. IOSIF (în „Vechiul Testament"), patriarh evreu. Fiu al lui lacov şi al Ra- losif (patriarh). Mozaic de la San Vitale din Ravenna 245 IOTZU hilei. Vândut de fraţii săi ca sclav unei caravane care mergea de la Madian spre Egipt, unde a fost revândut lui Putifar, comandantul gărzii faraonului. A devenit, datorită înţelepciunii sale, sfetnic al faraonului. IOSIF (în „Noul Testament"), logodnicul Sfintei Fecioare Maria; tâmplar. A aflat, în vis, de la îngerul Gavriil, de taina zămislirii de la Duhul Sfânt a pruncului pe care îl va naşte Maria; îngerul i-a poruncit să-şi asume rolul de părinte şi să-l numească lisus pe noul născut. IOSIF (?—c. 1415), primul mitropolit al Moldovei, recunoscut de Patriarhia din Constantinopol în 1401. înrudit cu familia domnitoare a Muşatinilor din Moldova. Episcop de Cetatea Albă. IOSIF (JOSEPH [jozef]), numele a doi împăraţi germani: I. I, rege roman (din 1690), rege al Ungariei şi Boemiei şi împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană (1705-1711); I. II, rege roman (din 1764), împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană (1765-1790) şi rege al Ungariei şi Boemiei (1780-1790). Core-gent (1765-1780) al mamei sale, Maria Tereza. Adept al absolutismului luminat, în spiritul căruia a efectuat numeroase reforme (secularizarea unor averi mănăstireşti, Edictul de toleranţă, 1781, desfiinţarea iobăgiei ş.a.); a stimulat dezvoltarea industriei. Politica sa de centralizare şi de germanizare a popoarelor supuse a provocat împotrivirea acestora. în timpul domniei sale, şi al Măriei Tereza, Bucovina a fost anexată de Habsburgi (1775) şi a avut loc marea răscoală condusă de Horea, Cloşca şi Crişap (1784). IOSIF, Ştefan Octavian (1875-1913, n. Braşov), poet român. Versuri melodioase, pline de sensibilitate, evocând peisajul rural şi trecutul patriarhal („Patriarhale", „Poezii"); lirică elegiacă, dominată de sentimentul dezrădăcinării şi losif II Marius losifescu al melancoliilor erotice („Cântece"). Versuri satirico-umoristice („Caleidoscopul lui A. Mirea") în colab. cu D. Anghel, proză memorialistică („Cireşul lui Lucullus") şi lucrări dramatice („Legenda funigeilor", „Cometa"). Traduceri din Goethe, Schiller, Lenau, Heine. IOSIFESCU, Marius (n. 1936, Piteşti), matematician român. M. coresp. al Acad. (1991). Prof. univ. la Bucureşti. Studii despre dependenţa cu legături complete ca generalizare a dependenţei markoviene; a arătat că modelele de învăţare pot fi tratate folosind sisteme aleatorii cu legături complete, a demonstrat teoreme-limită pentru lanţurile cu legături complete omogene („Procese stohastice şi aplicaţii în biologie şi medicină", în colab., „Lanţuri Markov finite şi aplicaţii"). IOSIF GHEORGHIAN (1829-1909, n. Botoşani), prelat român. M. de o-noare al Acad. (1901). Episcop de Huşi (1865-1879) şi al Dunării de Jos (1879-1886). Mitropolit primat al României (1886-1893, 1896-1909). A tradus în limba română lucrări de istorie bisericească. IOSIF NANIESCU (pe numele laic loan Mihalache) (1818-1902), prelat şi cărturar român. M. de onoare al Acad. (1888). Episcop de Argeş (1873-1875) şi mitropolit al Moldovei (1875-1902). A susţinut reformele lui Al.l. Cuza şi a sprijinit armata în Războiul de Independenţă. Din iniţiativa lui, la laşi, a fost înălţată Catedrala mitropolitană, s-a înfiinţat Seminarul „Veniamin" şi au fost restaurate bisericile Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae-Domnesc. A donat Academiei Române biblioteca sa, cu peste 10 000 de volume. IOSSELIANI, Otar Davidovici (n. 1934), regizor georgian de film. Operă caracterizată printr-o atentă observare a realităţii, dublată de căldură şi autentică dragoste faţă de oameni, care abordează, într-un limbaj poetic, încărcat de parabole, o tematică gravă („Cad frunzele", „Pastorală", „Vânătoare de fluturi", „Hoţii"). Filme documentare („Doar Georgia"). IOSUA (IISUS NAVI) (în sec. 13 Î.Hr.) (în „Vechiul Testament"), conducător al evreilor după moartea lui Moise. Cuceritor al Ţării Făgăduinţei (Canaanul). Se spune că la sunetul trâmbiţelor războinicilor săi, zidurile lerihonului asediat s-au prăbuşit. IOŞKAR-OLA, oraş în Federaţia Rusă, la NV de Kazan, cap. Rep. Autonome Mari; 248 mii loc. (1994). Nod feroviar. Aeroport. Constr. de maşini agricole, maşini-unelte, frigidere. Ind. farmaceutică, piei. şi alim. Universitate. Muzeu de artă. întemeiat în 1584. Până în 1919 s-a numit Ţariovokokşaisk, iar în perioada 1919-1927 Krasnokok-şaisk. IOT (IOD) (< germ., fr.) s. n. (LINGV.) Semivocala /, numită şi /' consonantic, care se notează cu /, i, j sau cu y şi al cărei nume provine de la una dintre semivocalele din limbile feniciană şi ebraică. IOTACISM (< fr. {i>; {s> 1 germ. iot „iot", 2 gr. iota, numele literei i = i) s. n. (LINGV.) 1. Iodizare. 2. Evoluţie a unei vocale sau a unui diftong spre i (proces caracteristic limbii greceşti medii şi moderne). IOTACIZA (< iot) vb. I refl. (Despre sunete) A se palatiza sub acţiunea unui iot IOTĂ (< ngr.) s. f. (Nici) o iotă = nimic, deloc, nici o boabă. IOTZU, Constantin (1884-1962, n. Krusevac, Serbia), arhitect român. Prof. univ. la Bucureşti. Elev al lui I. Mincu, nu a aderat însă în totalitate la principiile acestuia. Construcţii sobre (Casa corpului didactic şi Ministerul Justiţiei din Bucureşti, Casa Albă din IOV 246 Constantin lotzu: „Biserica Sf. Elefterie-Nou“ Craiova, Biblioteca Centrală din laşi, Biserica Sf. Elefterie-Nou din Bucureşti). IOV (în „Vechiul Testament"), personaj biblic („Cartea lui lov“). Simbol al tăriei credinţei şi al resemnării în faţa celor mai grele încercări. Prăznuit la 6 mai. IOVKOV, Iordan (1880-1937), scriitor bulgar. Romane şi nuvele cu tematică rurală („Secerătorul", „Serile în hanul din Antimovo“) sau istorică („Legende din Stara Pianina"). Comedii („Milionarul") şi drame („Boriana"). IOWA [aiaua], stat în partea cen-tral-nordică a S.U.A.; 145,8 mii km2; 2,9 mii. loc. (1996). Centrul ad-tiv: Des Moines. Expl. de huilă. Maşini agricole, echipament electronic, ciment, produse chimice. Mare reg. agricolă: porumb, ovăz, soia, plante de nutreţ, cartofi. Creşterea intensivă a animalelor (pentru carne). Pomicultură. IP, com. în jud. Sălaj, pe râul Bar-cău; 4 024 loc. (1998). Expl. de lignit (în satele Ip şi Zăuan). Fabrică de cărămidă (Zăuan). Pomicultură. Creşterea bovinelor. Staţie de c.f. fn noaptea de 13/14 sept. 1940, o subunitate militară ungară, special trimisă şi cantonată în I., i-a masacrat pe aproape toţi locuitorii români din comună (159 persoane), în satul Ip, menţionat documentar în 1208, se află o biserică din sec. 16 (cu transformări din 1793), azi biserică reformată. La 12 iul. 1995, com. I. a fost declarată localitate martir de către Parlamentul României. IPATELE, com. în jud. laşi; 1 968 loc. (1998). Expl. de calcare şi gresii. Biserica de zid Sf. Nicolae (1804, refăcută în 1879) şi biserica de lemn Sf. Nicolae (1805), în satele Bâcu şi Ipatele. Vechiul nume: Valea lui Ipate. IPATIEV, Vladimir Nikolaievici (1867-1952), chimist rus. Prof. univ. la Sankt-Petersburg şi la Univ. Northwestern din Illinois. Cercetări şi descoperiri în domeniul reacţiilor catalitice la presiuni înalte. A sintetizat izoprena şi a elaborat o metodă de fabricare a olefinelor din alcooli. IPĂTESCU 1. Ana I. (1805-1875, n. Bucureşti), eroină a Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. A participat la eliberarea guvernului revoluţionar, arestat la 19 iun. 1848 în urma unui complot. 2. Grigore I. (1836— 1895, n. Bucureşti), general român. Nepot al Anei Ipătescu. în timpul Războiului de Independenţă (1877—1878), a fost comandantul unei brigăzi care s-a distins în luptele pentru cucerirea redutei Griviţa I (aug. 1877). IP£CA (< fr.) s. f. Pulbere obţinută din rădăcina unei plante din Brazilia (Cephaellis ipecacuanha), utilizată, în doze mici, ca expectorant şi, în doze mari, ca vomitiv. IPERITĂ (< fr. {i}; is} n. localit. Ypres, Belgia) s. f. (CHIM.) Lichid uleios, cu miros agreabil, puţin solubil în apă, cu acţiune vezicantă; substanţă toxică de luptă, foarte persistentă; a fost folosită pentru prima dată de germani, în primul război mondial, în oraşul Ypres (leper). IPINGEA (< tc.) s. f. (în costumul popular) Manta din postav sau din dimie, cu glugă şi găitane, purtată în trecut de bărbaţi în S ţării. IPISTAT s. m. v. epistat. IPOCRIT, -Ă (< fr.; gr. hypokrites „actor") adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Prefăcut, făţarnic, fals; fariseu. IPOCRIZjE (< fr.) s. f. Prefăcătorie, făţărnicie, falsitate; fariseism, iezuitism. IPOH [ipo:], oraş în Malaysia, în Pen. Malacca, centrul ad-tiv al statului Ana Ipătescu Perak; 382,9 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Centru de expl. a staniu-lui. Ind. de prelucr. a metalelor, lemnului, cimentului, electrotehnică şi alim. IPOHONDRIE (< fr. {i>; {s} gr. hypo-khondrion „ipocondru") s. f. (MED.) Stare psihică morbidă, caracterizată prin teamă exagerată şi obsesivă de boli. IPOHONDRU, -Ă (< fr.) adj. (De-spre persoane) Care suferă de ipohondrie. IPOSTAS (< fr.) s. n. Persoană + (fn creştinism) Fiecare dintre persoanele Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), având o esenţă comună, dar atribute personale distincte. IPOSTAZĂ (< fr.) s. f. 1. Stare, situaţie în care se găseşte cineva; aspect (1), înfăţişare (2). 2. (în neoplatonism, la pl.) Trepte ierarhice ale principiului divin. IPOSTAZIERE (< ipostază) s. f. (FILOZ.) Transformare (eronată) pe plan mintal a unei relaţii, a unei însuşiri sau a unei noţiuni într-o realitate de sine stătătoare. IPOTECA (< fr.) vb. I tranz. (DR.) A greva un imobil cu o ipotecă; a plasa o proprietate sub titlu de garanţie pentru un împrumut (proprietatea în cauză devine astfel ipotecată). IPOTECAR, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre o creanţă, un creditor) Garantat printr-o ipotecă. (în sens bancar) Contract /. = contract sau înţelegere care permite unei bănci sau unui creditor să utilizeze garanţiile pentru un împrumut, în cazul în care acesta nu poate fi plătit la scadenţa finală. IPOTECAT» -Ă (< ipoteca) adj. Active i. = bunuri materiale înregistrate drept garanţie fără transferul posesiei sau al titlului. IPOTECĂ (< fr.) s. f. (DR.) Drept real accesoriu în temeiul căruia creditorul poate urmări imobilul ce i-a fost afectat în garanţie, în orice mâini s-ar găsi, şi poate obţine satisfacerea creanţei sale din preţul rezultat prin vânzarea silită a lucrului. IPOTENUZĂ (< fr„ lat.; {s} gr. hypo „dedesubt" +■ teinein „a întinde") s. f. (MAT.) Latura care se opune unghiului drept într-un triunghi dreptunghic. Este mai mare decât fiecare dintre celelalte două laturi (catete). Pătratul i. este egal cu suma pătratelor catetelor. IPOTEŞTI 1. Com. în jud. Suceava, pe râul Suceava; 4 790 loc. (1998). Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil ^1991-1995), în satul Ipoteşti. 2. Sat în jud. Botoşani, reşed. com. Mihai 247 IPSWICH Ipoteşti (2) Vedere parţială a satului Casa memorială „Mihai Eminescu“ Eminescu, presupus loc de naştere al poetului Mihai Eminescu. Casa memorială „Mihai Eminescu11. IPOTEŞTI-CANDEŞTI, cultură mate-rială a populaţiei autohtone de pe terit. României din sec. 6-7, denumită astfel după numele satelor Ipoteşti (Olt) şi Cândeşti (Buzău), unde a fost identificată şi datată. Răspândită pe tot terit. ţării. Aşezări mai importante: Ciurel (Bucureşti), valea râului Budureasca (Buzău), Târgşoru Vechi (Prahova), Cernat (Covasna), Dodeşti (Vaslui), Botoşana (Suceava) ş.a. IPOTETIC, -A (< fr., lat.) adj. fnte-meiat (numai) pe o ipoteză; presupus, nesigur. Alexandru Ipsilanti (1) Constantin Ipsilanti IPOTEZĂ (< fr.) s. f. 1. Presupunere. 2. (în ştiinţă, într-un sens mai riguros) Presupunere, explicaţie provizorie, enunţată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la esenţa, cauza, legea, mecanismul intern al unui fenomen. Confirmată experimental, ea se transformă într-o cunoştinţă certă, într-o teorie ştiinţifică. Este o formă fundamentală de dezvoltare teoretică a ştiinţelor naturii. I. de lucru = i. provizorie care-l ghidează pe omul de ştiinţă în cercetările sale. 3. (MAT.) Mulţimea proprietăţilor date într-o teoremă, * cu ajutorul cărora, prin demonstraţie, se obţine concluzia. IPOUSTEGUY [iputeghi], Jean Ro-bert (n. 1920), sculptor francez. După o perioadă în care s-a aflat sub influenţa lui Brâncuşi şi Picasso, s-a orientat spre „peisaje sculpturale11, în care elementele ambianţei sporesc intensitatea discursului susţinut de personaje („Amanţii"). IPPŞLITOV-IVANOV, Mihail (1859-1935), compozitor rus. Director al Conservatorului din Moscova (1905— 1922). Rol important în viaţa muzicală moscovită, ca director al Societăţii corale ruse, Operei Zimin şi Teatrului Balşoi. Lucrări cu puternică influenţă folclorică, îndeosebi caucaziană. IPPON (< fr.) s. n. Punct obţinut la judo prin imobilizarea adversarului la sol timp de cel puţin 30 de secunde sau prin abandon în urma unei strangulări sau a poziţiei cheie la braţ. jPSILANTI, familie de fanarioţi. Mai importanţi: 1. Alexandru l.f domn al Ţării Româneşti (1774-1782, 1796— 1797) şi al Moldovei (1786-1788). A reorganizat fiscalitatea, administraţia şi justiţia şi a promulgat un nou cod de legi, Pravilniceasca condică (1780). 2. Constantin I., domn al Moldovei (1799-1801) şi al Ţării Româneşti (1802-1806, 1806-1807, iul.-aug. 1807). Fiul lui I. (1). A urmărit emanciparea de sub dominaţia Porţii Otomane, sprijinind răscoala sârbilor (1804); mazilit în 1806, s-a reîntors cu trupele ruse, dar conflicte interne l-au obligat să se retragă în Rusia (1807). 3. Alexandru I. (1792-1828). Fiul lui I. (2). General în armata rusă; a fost şef suprem al „Eteriei". în 1821 a trecut în Moldova, apoi în Ţara Românească. Dezavuat de ţarul Aleksan-dru I şi intrând în conflict cu Tudor Vladimirescu, a pus la cale uciderea acestuia. înfrânt de turci la Drăgăşani (1821), s-a refugiat în Transilvania şi apoi la Viena, unde a fost închis (1821-1827). IPSOS (< ngr.) s. n. Material sub formă de praf alb obţinut prin deshidratarea parţială sau totală a gipsului măcinat şi încălzit; amestecat cu apă, formează o pastă care face priză şi se întăreşte repede. Este folosit ca liant. IPSOS, oraş antic în Frigia (Turcia), la NV de oraşul Akşehir. Aici, într-o bătălie decisivă (301 Î.Hr.), generalii Lisimah şi Seleucos I l-au înfrânt pe Antigonos Monophthalmos. IPSWICH [ipsuiţj], oraş în SE Marii Britanii (Anglia), port la estuarul Orwell al Mării Nordului; 115,5 mii loc. (1991). Constr. de tractoare. Şantier naval. Ipswich. Biserica St. Mary-at-Quay Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă), chimică, a tricotajelor, poligrafică şi alim. Bisericile St. Mary-at-Quay (sec. 16), St. Margaret (sec. 16) ş.a. Casa Sparrow (1567). Muzeu de artă. Menţionat ca oraş în 1200. IQBĂL, Sir Muhammad (1877— 1938), poet şi filozof musulman din India. în lucrările sale politice a promovat ideea unui stat musulman separat de India, realizată (în 1947) prin crearea Pakistanului, care l-a revendicat ca poet naţional. IQUIQUE, oraş în partea de N a statului Chile, port la Oc. Pacific; 152,6 mii loc. (1995). Aeroport. Prelucr. peştelui. Export de produse din peşte şi de nitraţi. Fundat în sec. 16. Distrus în mare parte de cutremurele din 1808 şi 1877. IQUITOS [ikjtosj, oraş în NE Peru-lui, pe cursul superior al Amazonului, la c. 3 700 km de vărsarea acestuia; 274,8 mii loc. (1993). Port pentru nave maritime. Centru comercial (bumbac, tutun, orez, cauciuc). Ind. textilă şi a prelucr. lemnului. Export de petrol, bumbac, tutun şi cauciuc. Rafinărie de petrol. Universitate. Turism. Fundat în 1864. Ir, simbol chimic pentru iridiu. I.R.A. (/rish Republican Amy „Armata Republicană Irlandeză"), organizaţie militară irlandeză, creată în 1919, în interiorul mişcării naţionaliste Sinn Fein, ca unitate de voluntari, având ca obiectiv, iniţial, lupta împotriva dominaţiei britanice, iar după 1921 obţinerea autonomiei şi independenţei Irlandei faţă de Marea Britanie. S-a opus încheierii Tratatului de la Londra din 1921 (care stipula crearea „Statului Liber Irlanda" şi menţinerea în componenţa Marii Britanii a NE Irlandei — Ulster), continuând, cu virulenţă, lupta armată împotriva britanicilor. Interzisă de guvernul britanic (1939), I.R.A. a continuat să desfăşoare acţiuni militare sporadice, care s-au intensificat în anii ’60. în 1969, s-a produs scindarea în două ramuri: politică şi militară (care practică terorismul ca armă de luptă atât în Irlanda de Nord, cât şi pe teritoriul Marii Britanii). La 31 aug. 1994, după 25 de ani de exacerbare a activităţilor violente teroriste, I.RA anunţă „încetarea pe timp nelimitat a ostilităţilor". Angajamentul este încălcat de unele facţiuni din cadrul organizaţiei care nu recunosc tratatul. Acordul de pace din 10 apr. 1998 dintre Marea Britanie, Irlanda şi partidele politice din Irlanda de Nord duc la o reconfirmare a încetării focului care, la fel, nu este acceptată de toate facţiunile I.R.A. IRADIA (< fr., lat.) vb. I tranz. (FIZ.) A expune un corp acţiunii unei radiaţii. Procedeul de iradiere are aplicaţii industriale (creşterea durităţii, a rezistenţei la coroziune a unor materiale, sterilizarea instrumentelor de laborator din sticlă etc.) şi în cercetarea medicală. ♦ (Despre radiaţii ondulatorii, corpus-culare etc.) A cădea pe suprafaţa unui corp. IRADIATIE (< fr., lat.) s. f. (FIZ.) Emisie a unor radiaţii electromagnetice sau corpusculare de către un corp. IRADIERE (< iradia) s. f. 1. (FIZ.) Acţiunea de a iradia. 2. (MED.) Expunere a organismului la razele luminoase, ultraviolete sau la radiaţiile substanţelor radioactive, în scopul tratării anumitor boli (de ex. tratamentul cancerului cu raze x sau gamma) sau al cercetărilor medicale. 3. (MED.) Răspândire a excitaţiei sau inhibiţiei dintr-un centru nervos la alţi centri. ^ /. dureroasă = propagare a durerii de-a lungul unui nerv. IRAK v. Iraq. IRAKIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al Iraqului. 2. Adj. Care aparţine Iraqului sau populaţiei lui, referitor la Iraq sau la populaţia lui. IRÂKLION (HERAKLION), oraş în Grecia (Creta), port la M. Egee; 117,2 mii loc. (1991). Aeroport. Ind. textilă, chimică şi alim. (vinuri). Export de vin, fructe, măsline, piei şi conserve. Muzeu de arheologie cu o bogată colecţie de artă minoică. Monumente de arhitectură din sec. 16. Turism. Bază navală maritimă. Fundat de arabi (828) în apropiere de anticul Cnossos, a fost cucerit de bizantini (960-961) şi de veneţieni (1204), care l-au numit Candia şi l-au stăpânit până când, după un îndelungat asediu (1649— 1669), a intrat în componenţa Imp. Otoman. în 1913, o dată cu ins. Creta, s-a unit cu Grecia. IRALA, Domingo Martfnez de (1509-1556), conchistador şi explorator spaniol. A explorat pampasul sud-ame-rican, a navigat pe fl. Paraguay şi a urcat pe Platoul Bolivian făcând legătura între estuarul La Plata şi Peru. A traversat reg. Gran Chaco. IRAN 1. Republica Islamică ~ (al-Jomhurî-ye Eslamî-ye Irăn), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, cu ieşire la M. Caspică, G. Persic şi G. Oman; 1,6 mii. km2; 65,8 mii. loc. (1994). Limba oficială: persana (farsi). Religia: islamică (şiiţi) 99%. Cap.: Teheran (Tehrăn). Oraşe pr.: Mashhad, Esfa-hăn, Tabrîz, ShTrăz, Ahwăz, Băkhtărăn, Qom, Rasht, Hamadăn. Este împărţit în 24 provincii. Relieful este reprezentat printr-un podiş central (Pod. Iranului), cu alt. între 300 şi 1 800 m, ocupat de două deşerturi întinse (Dasht-e-KavTr şi Dasht-e-Lut) şi înconjurat de munţi înalţi: în N, lanţul M-ţilor Elburz (alt. max.: 5 604 m, vf. Dema-vend sau Damăvand), în NE Khurasan şi în V şi SV lanţul M-ţilor Zagros, continuat cu M-ţii Zaristan şi Fars. în NV se s^lă un sector al Pod. Armeniei. Climat subtropical continental excesiv, cu precipitaţii reduse. Spre M. Caspică şi G. Persic clima este mai umedă (500-1 000 mm/an). Reţea hidrografică săracă (râul Karun, lacul Urmia). Vegetaţie cu caracter stepic şi semide-şertic, cu excepţia reg. ţărmurilor (păduri cu aspect tropical) şi a versantului nordic ai M-ţilor Elburz (pădure temperată). Economia ţării se bazează, în principal, pe exploatarea şi prelucr. petrolului, care asigură 20% din PNB şi peste 90% din exporturi. Expl. de petrol (171,3 mii. t, 1992, locul 4 în lume; rezerve: 12,6 miliarde t, 1994, locul 5 pe glob), de gaze naturale (54,9 miliarde m3, 1995; rezerve: c. 14 miliarde m3, locul 2 pe glob), min. de mangan, crom, cupru, plumb, zinc, fier, nichel, antimoniu, argint, bauxită, mag-nezit, sulf, azbest, sare gemă şi huilă. 249 IRAN 50° - raS ____________80^____________________ î. EMIRATELE ARABE UNITE 2. OMAN 3. KUWAIT 4. QATAR 5. BAHRAIN \ ©\_. Urm\a „__________ - ©Ardabîl ezăiyen^ TAB R IZ VRăsht ^azvîrT^Bâbol _ 5504 OAjjlÂVANO ZAfttlSTj- / - ‘Vvl A * a Gorgan . Quchăns^ ţSaqqez - s ^Sanandaj® Ha a(j-an ^TEHERAN oKăshmar} BÂKHTÂRÂN® 0 N^^tTEHRĂN)DASHT-£-KAV/R / ^(KERMĂNSHAH) /TQ0MT&Kashan OFerdows ' "^J^rak jR o.Ao^ N o V ©Dezful O^Xnara/c % BJriand \ MASHHAD Zabol Arâk V o _ \Anarak ^SFAîiAN^Yazd ©AHW&'ZV^tătfe/, „ - feĂbâdân ^ Kermăn ^zeturK,^«Persepolis * Zâhedân®^^”^ Al-Kuwait ST^SHIRAZ Samo \ Bushehr\ >q^ ' Jahroms \ Khăsh o S ^ andar-e4Abbâs\ \ CO P MInăb ^ Zabo//v32E Lhm\ O Jăsk DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii Suprafaţa Populaţia Capitala (km2) (1991) Ăzărbăyjân-e GharbT Âzărbăyjăn-e Sharqi Băkhtarăn (Kermănshâh) Bushehr Chahăr Mahăll va BakhtTyărî Esfahăn Fărs GTlăn Hamadăn Hormozgăn Tlam Kermăn Lorestăn MarkazT Mâzandarân Semnăn STstăn va Balukestăn Tehrăn Yazd Zanjăn 37 599 2 284 208 65 842 4 420 343 23 622 1 622 159 25 360 694 252 14 820 747 297 105 805 3 682 444 125 627 3 543 828 14 820 2 204 047 19 445 1 651 320 65 379 924 433 19 086 440 693 185 675 1 862 542 315 687 6 013 200 66 532 3 175 852 13 699 496 739 27 858 1 233 480 28 560 1 501 778 29 530 1 182 611 46 645 3 793 149 91 544 458 125 181 471 1 456 102 28 221 9 982 309 63 984 691 119 36 382 1 776 133 OrumTyeh (Urmia) Tabrîz Băkhtărăn (Kermănshâh) Bushehr Shahr-e-Kord Esfahăn ShTrăz Rasht Hamadân Bandar-e ‘Abbăs Ilam Kermăn Mashhad Ahvăz Yăsuj Sanandaj Khorramăbăd Arăk Sarî Semnăn Zăhedăn Tehrăn Yazd Zanjăn Khorăsăn Khuzestăn KohkTluyeh va Buyer Ahmadî Kordestăn Ind. prelucrătoare, în care este ocupată 1/3 din totalul populaţiei active, produce: energie electrică (68,4 miliarde kWh, 1992), fontă, oţel, aluminiu, cupru şi plumb rafinat, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, frigidere, derivate din petrol (benzină 5,9 mii. t, 1992), îngrăşăminte chimice, acid sulfuric, sodă caustică, anvelope, ciment, ţesături de lână şi bumbac, sticlărie, piei. şi încălţ., zahăr (866 mii t, 1992), produse lactate, bere, ţigarete. Agricultura concentrează c. 40% din populaţia activă şi asigură 20% din PNB, principalul sector fiind producţia vegetală. Peste 50% din supr. ţării este neproductivă; 8,6% din supr. ţării (între care c. 6 mii. ha irigate) se cultivă cu grâu (11,5 mii. t, 1994), orez (2,7 mii. t, 1994), porumb, orz, mei, sorg, cartofi (2,85 mii. t, 1994), tutun, bumbac, sfeclă de zahăr (4,7 mii. t, 1994), trestie de zahăr, soia, floarea-soarelui, in, susan, ricin, kenaf, legume (tomate 1,94 mii. t, 1994, fasole, mazăre, ceapă, năut, linte), pepeni, fructe (mere, 1,69 mii. t, 1994, locul 7 pe glob, pere, caise, migdale, alune, struguri, 1,88 mii. t, 1994, locul 7 pe glob); plantaţii de citrice (lămâi 640 mii t, 1994, locul 5 pe glob), curmali, ceai (75 mii t, 1994), smochini, măslini, fistic (locul 1 pe glob). Se cresc ovine (45,4 mii. capete, 1994, locul 4 pe glob), caprine (23,5 mii. capete, 1994), bovine (7,1 mii. capete, 1994), bubaline, asini şi catâri (2 mii. capete, 1994), cămile. Pescuit: 344 mii t (1993). Veche tradiţie meşteşugărească (covoare persane, piei., ceramică). C.f.: 5,1 mii km. Căi rutiere: 151,1 mii km. Pipe-line-uri: 3,5 mii km. Flota comercială: 6,7 mii t.r.b. (1995). Moneda: 1 rial = 100 dinari. Turism slab dezvoltat, dar cu obiective de importanţă mondială: locurile istorice au vestigii antice (îndeosebi persane) cum sunt Persepolis cu împrejurimile, Susa, Pasargada, Dam- IRANIAN 250 ghan, Bam sau din perioada post-sasanidă (mai ales din sec. 11-18): Esfahăn, Hamadân (ambele şi cu vestigii persane), ShTrăz, Tabrîz, Băkhtă-răn, Mashhad, Yazd, apoi capitala Teheran (cu monumente vechi şi moderne), ţărmul M. Caspice cu staţiuni balneoclimaterice (Ramsar, Babolsar) şi de sporturi de iarnă, lanţul muntos Elburz etc. Export: petrol şi produse petroliere, gaze naturale, bumbac, fructe, ţesături (covoare), lână şi piei, autovehicule. Import: maşini, utilaje şi echipament ind., bunuri de larg consum, produse chimice şi alim., animale vii etc. — Istoric. în mii. 3 î.Hr., în partea de SV a teritoriului I., s-a constituit statul Elam (cu capitala la Susa), legat şi influenţat de civilizaţia mesopotamiană. După stabilirea, în milen. 2 î.Hr., a indo-europenilor (mezii şi perşii), se constituie regatul mezilor (sec. 8 Î.Hr), supus de regele perşilor, Cyrus //, care cucereşte Media (550 Î.Hr), Lidia (547 î.Hr) şi Babilonul (539 î.Hr) şi pune bazele Imp. Persan, condus de dinastia Ahemenezilor. Sub Darius I, imperiul atinge maxima întindere teritorială: din Tracia şi Egipt până la Ind, dar eşuează în încercarea de a supune Grecia (Războaiele medice). Imp. Persan este cucerit (334-330 Î.Hr) de Alexandru Macedon, iar, după moartea acestuia, teritoriul devine o parte a Regatului Seleucid. în sec. 3 Î.Hr., se constituie Regatul Părţilor (240 Î.Hr.-226 d.Hr.), apoi al Sasanizilor (226-651), care rivalizează cu Imp. Roman, apoi cu Imp. Bizantin, în urma cuceririi arabe (635-651), pe teritoriul persan se răspândeşte religia islamică. Inclus în Califatul de Bagdad, a fost cucerit (1258) de către mongoli, în perioada 1502-1736, sub dinastia Sefevizilor, se consolidează pe teritoriul I. un stat care atinge apogeul sub Abbas cel Mare, iar şiismul devine religie de stat. Sub dinastia Kajară (1779-1925), ca urmare a declinului, Persia pierde întinse teritorii din N, ocupate de Rusia, şi face obiectul Tratatului anglo-rus (1907), care delimitează zonele de influenţă ale celor două mari puteri. în 1908, au fost descoperite primele zăcăminte petrolifere, făcând din I. unul dintre cei mai mari exportatori de ţiţei din lume. Un puternic curent novator şi de emancipare naţională, culminând cu instituirea (1906) parlamentului (Mejlis), împiedică, după primul război mondial, transformarea ţării într-un protectorat de facto britanic şi îl aduce pe tron pe Reza Khan (1925). Fondator al dinastiei Pahlavi, el schimbă denumirea ţării în Iran (1935). Simpatizant al Germaniei naziste, Reza a fost constrâns să abdice în favoarea fiului său, Mo-hammad Reza, după ocuparea I. (1941) de trupe britanice şi sovietice (evacuate în 1945-1946). încercarea primului ministru M. Mossadegh de a elimina (1951-1953) capitalul străin din industria petrolieră eşuează. în perioada 1965-1977, şahul lansează o amplă politică de modernizare (laicizarea sistemului de învăţământ, drepturi egale pentru femei ş.a.) şi occidentalizare a I., ceea ce provoacă via nemulţumire a clerului islamic, al cărui exponent devine ayatollahul Khomeini. Sub presiunea crescândă a opoziţiei, care îl acuza pe şah că s-a îndepărtat de valorile tradiţionale islamice, acesta este silit să părăsească ţara, iar puterea este preluată de Consiliul Revoluţionar Islamic, în frunte cu Khomeini (1979). Noua constituţie, care intră în vigoare la 3 dec. 1979, proclamă I. republică islamică. Relaţiile I. cu S.U.A. cunosc o progresivă deteriorare, care culminează cu luarea ca ostatici a personalului ambasadei americane de la Teheran (nov. 1979—ian. 1981). în I. se instaurează un regim islamic fundamentalist, controlat de cler. Disputa teritorială legată de posesia zonei Shatt al-Arab generează un lung şi costisitor război cu Iraqul (1980-1988), soldat cu aproximativ un milion de victime. După moartea lui Khomeini (3 iun. 1989), se accentuează divergenţele dintre fundamentalişti şi reformatori. Sprijinul acordat de I. grupărilor fundamentaliste şi antiisra-eliene, îndeosebi în Liban, a generat încordări în raporturile cu S.U.A. şi Europa Occidentală. Alegerea în funcţia de preşedinte al ţării (23 mai 1997) a lui M. Khatami, reprezentant al curentului moderat, a dus la un început de relaxare a relaţiilor,interne şi internaţionale. Republică parlamentară, conform Constituţiei adoptate la 3 dec. 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Consultativă Islamică — Mejlis) şi de Consiliul pentru protecţia Constituţiei numit de ayatollah, iar cea executivă, de un preşedinfe şi un Consiliu de miniştri. IRANIAN, - (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al Iranului. 2. Adj. Care aparţine Iranului sau populaţiei lui, referitor la Iran sau la populaţia lui. ^ Limbi iraniene = grup de limbi indo-europene, din ramura indo-iraniană, vorbite în Iran şi în reg. M. Caspice, cuprinzând: 1) limbile iraniene vechi: persana veche, meda, avestica; 2) limbile medioiraniene cu cele două subgrupuri: occidental sau pehlevi (persana medie, parta) şi oriental (sogdiana, scita, bactriana); 3) limbile neoiraniene (moderne) împărţite, după criterii fonetice, în două grupuri: oriental (oseta, pasto ş.a.) şi occidental (kurda, persana, «tadjica ş.a.). Limbile moderne folosesc alfabetul arab, îmbogăţit cu semne suplimentare specifice, sau alfabetul chirilic (în ţările din fosta U.R.S.S.). 3. Podişul Iranian, vastă reg. de podiş în V Asiei (Iran, partea de V a Afghanistanului şi Pakistanului), cuprinsă între C. Meso-potamiei şi G. Persic (la V), M. Caspică (la N), G. Oman (în S) şi lanţurile muntoase ale Afghanistanului (în E); c. 2,6 mii. km2 (din care 1,6 mii. km2 în Iran). Lungime: c. 2 500 km. Alt. medie: 1 000-1 200 m. Format în orogeneza alpină. Relief de podişuri subdeşertice, depr. joase şi câmpii de nisip, încadrate de lanţuri muntoase înalte: Elburz, Khorăsăn, Paropamisus şi Hindukush (în N), Zagros, Mekran şi Suleyman (în S). Bazin endoreic cu numeroase lacuri sărate, ueduri, oaze, deşerturi (Kavîr, Lut). Climat subtropical continental excesiv cu precipitaţii însumând 100-500 mm/an. Vegetaţie de savane şi păduri de foioase şi subtropicale. Râuri puţine: Helmand, Harirud. Creşterea animalelor şi culturi de cereale, fructe şi bumbac în oaze. Expl. de petrol. IRAPUATO, oraş în centrul Mexicului (Guanajuato), pe râul omonim, la '1 724 m alt.; 362,9 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Expl. de min. au-ro-argentifere. Ind. chimică, a tăbăcă-riei şi încălţ., textilă şi alim. (tutun). Prelucr. petrolului. Important centru comercial, agricol (cereale, fasole, tomate, căpşuni) şi de creşterea animalelor, întemeiat în 1547. IRAQ (IRAK), Republica ~ (al-Jum-huriyah al-'lrâqlyah), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, suprapunându-se în mare parte Mesopotamiei antice; 434,1 mii km2; 19,9 mii. loc. (1994). Limba oficială: araba. Religia: islamică (şiiţj — 62,5% şi sunniţi — 34,5%) c. 95%, catolică. Cap.: Bagdad (Bagh-dăd). Oraşe pr.: Basra (Al-Başrah), Moşul (Al-Mawşil), Kirkuk, Al-Hillah etc. Este împărţit în 15 guvernorate şi 3 reg. autonome. Relieful prezintă 4 reg. naturale: în centru câmpia drenată de fl. Tigru şi Eufrat, care se unesc şi formează fl. Shatt al-Arab ce se varsă în G. Persic (câmpia concentrează 75% din terenurile cultivate ale ţării); în N, o unitate colinară piemontană (vechea Asirie), cu precipitaţii mai bo- 251 IRAQ DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Guvernorate Suprafaţa (km2) Populaţia (1991) Capitala al-Anbăr 137 808 865 500 ar-Ramăcfî Băbil 5 603 1 221 100 al-HiIlah Baghdăd 4 071 3 910 900 Baghdăd al-Başrah 19 070 1 168 800 al-Başrah Dhî Qăr 12 900 1 030 900 an-Năşirîyah Diyălă 17 685 1 037 600 Ba'qubah Karbală’ 5 034 567 600 Karbală’ Maysăn 16 072 524 200 al-‘Amărah al-Muthannă 51 740 350 000 as-Samăwah an-Najaf 28 824 666 400 an-Najaf NTnawă 37 323 1 618 700 Moşul (al-Mawsil) al-Qâdisiyah 8 153 595 600 ad-DîwănTyah Şalâh ad-DTn 24 363 772 200 Tikrît at-Ta’mîm 9 679 605 900 Kirkuk Wăsit 17 153 605 700 al-Kut Regiuni autonome Dahuk 6 553 309 300 Dahuk IrbTI 15 074 928 400 IrbTJ as-SulaymănTyah 17 023 1 124 200 as-SulaymănTyah gate; în V, câmpii deşertice, sectoare ale deşertului sirian; în NE M-ţii Kurdistanului, prelungire nord-vestică a M-ţilor Zagros din Iran. Climă subtropicală, cu ariditate accentuată, cu veri toride, fără precipitaţii şi ierni mai blânde. Vegetaţie de stepă cu tufişuri (în N şi E) şi plante xerofite şi halofite (în S şi V). I. dispune de mari rezerve de petrol (13,4 miliarde t, locul 3 pe glob), atât în N, cât şi în S ţării. Expl. de petrol (36,7 'mii. t, 1994), gaze naturale (124 miliarde m3), sulf, fosfaţi (1 000 mii. t), sare şi zăcăminte de cupru, crom şi gips. Ind. produce: energie electrică (27,1 miliarde kWh, 1994), gaze lichefiate, derivate petroliere, oţel, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, calculatoare, frigidere, acid sulfuric, îngrăşăminte a-zotoase şi fosfatice, ciment (2,5 mii. t, 1992), ţesături de bumbac, lână, mătase, in, textile şi conf., covoare, produse alim. (lactate, zahăr, carne, bere, ţigarete etc.). Circa 75% din supr. ţării este neproductivă. Terenurile agricole reprezintă 21,7% din terit. ţării. Agricultura antrenează 40% din populaţia activă şi asigură 15% din PIB. Se cultivă grâu, orz, porumb, mei, orez, bumbac, tutun, susan, in, sfeclă de zahăr, fasole, linte; plantaţii de curmali, citrice, viţă de vie, măslini, trestie de zahăr. Mari cantităţi de legume (tomate 800 mii t, 1994, ceapă, cartofi, castraveţi, vinete) şi fructe (mere, piersici, prune). Se cresc ovine (6,3 mii. capete, 1994), caprine (1,1 mii. capete, 1994), asini, cămile, bovine şi bubaline (1,2 mii. capete, 1994), cabaline. Pescuit de peşte şi perle în G. Persic. C.f.: 2,0 mii km. Căi rutiere: 25,5 mii km; pipe-line-uri: peste 3 mii km. Flota comercială: 1,6 mii. t.r.b. (1995). Moneda: 1 dinar = 1000 fils. Turism cu mari obiective antice: în N, vestigii ale civilizaţiei asiriene (Ninive, Nimrud, Assour, Khorsăbăd), zona Babylon—Bagdad— Samarra (ultimele două capitale ale Califatului Arab) cu minaretul elicoidal Malwiya din Samarra (sec. 9), în SE ruinele oraşelor-state antice Ur, La-gash, Eridu ş.a. Export: petrol şi produse petroliere, curmale, ciment, ţesături, îngrăşăminte chimice, lână, piei, orz, ş.a. Import: utilaje ind. şi mijloace de transport, produse alim., textile, chimice, cherestea, hârtie, medicamente ş.a. — Istoric. Sub numele Mesopotamia, regiunea dintre Tigru şi Eufrat, teritoriul I. a fost leagănul unor mari civilizaţii ale Orientului Antic, IRAS 252 precum cea akkadiană, asiriană, babiloniană şi caldeană. Cucerit succesiv de perşi (539 Î.Hr.), de Alexandru cel Mare (331 î.Hr.), Seleucizi (sec. 3-2 î.Hr.), părţi (sec. 2 î.Hr.— 3 d.Hr.), Sasanizi (sec. 3-7) şi arabi care, după victoria repurtată la al-Qadisiyya (637) asupra oştilor sasanide, au întemeiat aici importante oraşe (Basra, 638 şi al-Kufa, 639). în timpul Abbasizilor (750-1258), I. a devenit provincia centrală a Imperiului Arab, califul al-Mansur fundând, în 762, oraşul Bagdad, devenit noua capitală (de aceea statul s-a mai numit şi Califatul de Bagdad). în ciuda unei dezvoltări economice şi intelectuale remarcabile, I. a avut de suferit din cauza numeroaselor tulburări şi revolte, precum şi a dominaţiei străine care a urmat: a Buizilor (din 945), a turcilor selgiucizi (din 1056), a mongolilor (din 1258), a Sefevizilor (din 1508) şi a turcilor otomani (din 1534). în sec. 16-17, în cadrul razboaielor tur-co-persane, I. a fost obiect de dispută până în 1639, când Sefevizii au recunoscut adversarilor lor stăpânirea asupra I., care s-a menţinut până în 1917. Descoperirea unor zăcăminte petrolifere (sf. sec. 19) la Mossul impulsionează dezvoltarea ţării. Ocupat de trupele britanice în timpul primului război mondial, este încredinţat (1920) de Societatea Naţiunilor, sub mandat, Marii Britanii. în 1921, I. este proclamat regat, având ca suveran pe Faysăl ibn Hussain, din familia Haşe-miţilor. Cu toate că îşi proclamă independenţa la 3 oct. 1932, I. rămâne sub o puternică influenţă politică britanică şi semnează, în 1955, Pactul de la Bagdad (I., Arabia Saudită, Iordania) de orientare prooccidentală. în urma loviturii de stat din 14 iul. 1958 se instaurează un regim militar (condus până în 1963, de generalul Abd al-Karim Kassem), care aboleşte monarhia, scoate I. din Pactul de la Bagdad şi, prin partidul Baas, aflat la putere, adoptă o linie politică radicală, panislamică. Are loc naţionalizarea băncilor şi a societăţilor de asigurare, precum şi distanţarea de politica externă filooccidentală. Din 1979, puterea este preluată de vicepreşedintele Consiliului Comandamentului Revoluţiei, Saddam Hussein. Disputa teritorială cu Iranul provoacă un îndelungat şi costisitor război iraniano-irakian (1980— 1988), soldat cu distrugeri şi numeroase victime. La 2 aug. 1990, I. invadează emiratul Kuweit, pe care îl anexează (28 aug.), proclamându-l a 19-a provincie. Condamnat de O.N.U. (care-i cere printr-o rezoluţie ultimativă retragerea trupelor din emirat până la 15 ian. 1991), I. este confruntat cu acţiunea forţei multinaţionale, condusă de S.U.A., operaţiunea „Furtună în deşert" (16 ian.-28 febr. 1991), care se încheie cu totala înfrângere a I., obligat să abandoneze Kuweitul (28 febr. 1991). Sancţiunile impuse de O.N.U. I. au generat mari dificultăţi economice, cărora Saddam Hussein le-a făcut faţă prin consolidarea controlului personal asupra regimului şi prin hărţuieli asupra corpului de inspectori O.N.U., în încercarea de a obţine ridicarea sancţiunilor (1997). Acţiunile separatiştilor kurzi au agravat tensiunile interne şi au atras incursiuni ale trupelor turce şi crearea unor zone de excludere aeriană a trupelor irakiene în nordul I., locuit de kurzi şi în sud, unde populaţia şiită este majoritară. Anii 1997-1998 au dus la o creştere a tensiunilor şi la repetarea unor momente de criză, capabile să ducă la declanşarea unui nou conflict militar în zonă provocat de refuzul autorităţilor irakiene de a accepta controlul neîngrădit al inspectorilor O.N.U. la toate obiectivele presupuse de aceştia a fi baze de fabricare a armelor de distrugere în masă (nucleare, bacteriologice etc.). Plecarea inspectorilor O.N.U., ca urmare a continuelor neînţelegeri, a determinat reacţia forţelor militare anglo-americane, care, începând din noaptea /de 16-17 dec. 1998, au bombardat, timp de patru nopţi, anumite obiective din I. (operaţiunea „Vulpea Deşertului"). Republică prezidenţială, potrivit Constituţiei din 22 sept. 1968. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte, de Consiliul Comandamentului Revoluţiei şi de Adunarea Naţională, iar cea executivă, de Consiliul Comandamentului Revoluţiei şi un Consiliu de miniştri, care are doar funcţii administrative. IRAS (/nfrared /Astronomical Satel-lite), satelit astronomic olandez, realizat în colaborare cu S.U.A. şi Marea Bri-tanie (a funcţionat între ian. şi nov. 1983). A fost primul satelit destinat inventarierii complete a surselor de radiaţii infraroşii din Universul local. IRASCIBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se supără uşor, iritabil. IRASCIBILITATE (< fr.) s. f. Stare psihică particulară, caracterizată prin reacţii violente, agresive, ca răspuns la încordări psihice minime. Se întâlneşte în nevroze şi psihoze. IRASER (< engl. /[nfra] r[e6] a[mplification by] sftimulated] e[mission of] /[adiationj „amplificarea radiaţiilor infraroşii prin emisia stimulată a radiaţiei") s. n. Denumire a dispozitivelor de tipul laserului care emit radiaţii electromagnetice în infraroşu. IRATOŞU, com. în jud. Arad; 2 592 loc. (1998). Topitorie de cânepă. Confecţii. Satul Iratoşu este menţionat documentar în 1446. IRAŢIONAL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care e dincolo de limitele raţiunii; care nu e conform raţiunii. ♦ Contrar raţiunii, neraţional, ilogic; care nu poate fi înţeles cu ajutorul raţiunii. 2. (MAT.) Număr /. = număr real care nu poate fi scris sub forma unui raport de numere întregi (de ex. ^2). Expresie /. = expresie algebrică ce conţine radicali. Ex.: Vx2 + y2, Vx-y. Ecuaţie i. = ecuaţie în care necunoscuta se află sub semnul radical. Ex.: Vx+2 = 3. IRAŢIONALISM (< fr.) s. n. (FILOZ.) Punct de vedere potrivit căruia în realizarea cunoaşterii şi în comportamentul său omul nu este dirijat de raţiune, ci de inconştient şi iraţional (S. Freud); el tinde să-şi urmeze instinctul primar şi, de aceea, se revoltă împotriva civilizaţiei, îndeosebi împotriva raţionalizării societăţii (J.-J. Rousseau). Ceea ce domină situaţia omului în lume este absurdul (S. Kierkegaard), iar raţionalismul ca opţiune intelectuală se dovedeşte inadecvat în înţelegerea lumii (Fr. Nietzsche). Diferite forme de i. se regăsesc în metafizicile . intuiţioniste (H. Bergson, L. Klages), filozofiile voluntariste, existenţialism etc. IRAZ0 [irasu], vulcan activ în America Centrală (Costa Rica). Alt.: 3 432 m. Ultima erupţie în 1963. De pe vâr- Irazu 253 IRIGAŢIE ful său se pot vedea atât Oc. Atlantic, cât şi Oc. Pacific. IRBID, oraş în N Iordaniei, la E de Iordan; 216 mii loc. (1992). Nod rutier. Ciment. Piaţă agricolă (grâu, citrice, măsline şi uleiuri vegetale). Meşteşuguri. Universitate. în Antichitate s-a numit Arbela. IRBTL (ARBÎL sau ERBTL), oraş în N Iraq-ului, la 77 km E de Moşul; 485,9 mii loc. (1987). Nod de comunicaţii. Centru comercial (tutun, bumbac etc.). Locuit neîntrerupt din milen. 3 Î.Hr. I.RBIS (< germ.) s. m. Mamifer carnivor din familia felidelor, asemănător cu pantera (Panthera uncia). Trăieşte în munţii înalţi din Asia Centrală. Sin. leopardul zăpezilor. IREAL, -Ă (< fr.) adj. Care nu există în realitate; imaginar, fantastic. ♦ Care pare neverosimil, neadevărat. IREALIZABIL, -Ă (< Ir.) adj. Care nu poate fi realizat, îndeplinit; nerealizabil. IRECONCILIABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Care nu mai poate fi pus de acord; de neîmpăcat. IRECUZABIL, -A (< fr., lat.) adj. (Livr.) Care trebuie admis, pe care nu-l poţi respinge. IREDENTISM (< fr. {i}; it. irredento „neeliberat") s. n. Mişcare politică de eliberare naţională a unor teritorii aflate sub stăpânire străină. A apărut în Italia (sec. 19) şi urmărea unirea teritoriilor locuite de populaţii de origine italiană aflate sub dominaţia Imp. Aus-tro-Ungar. I., ca expresie a mişcării de eliberare naţională, s-a răspândit şi în rândurile românilor, sârbilor şi ale altor popoare aflate sub stăpânirea Imp. Austro-Ungar. IREDENTIST, -A (< fr., it. fi» s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Partizan, adept al iredentismului. 2. Adj. Care aparţine iredentismului, privitor la iredentism, care propagă iredentismul. IREDUCTIBIL, -Ă (< fr.) adj. Care nu mai poate fi redus. <0- (MAT.) Fracţie i. = fracţie care nu mai poate fi Irbis simplificată. Polinom i. = polinom care nu se mai poate descompune în produsul a două polinoame de grad mai mic. ♦ (Despre o combinaţie chimică) Care nu poate fi redusă la o formă mai simplă. IREFUTABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Ca-re nu poate fi respins. IRELAND [aiarlend], David (n. 1927), scriitor australian. Romane în care critică civilizaţia industrială, construite din fragmente disjuncte, alcătuind o naraţiune într-o diversitate de scurte episoade („Pasărea cântă“, „Prizonierul uzinei necunoscute", „O femeie a viitorului"). IREMEDIABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care nu mai poate fi remediat, îndreptat. ♦ (Adverbial) Cu desăvârşire, cu totul, definitiv. IREN|SM (< fr.) s. n. Atitudine de înţelegere manifestată între persoane de opinii diferite, în special între creştinii de confesiuni diferite. V. şi ecu-menism. IREPARABIL, -Ă (< fr„ lat.) adj. Ca-re nu mai poate fi reparat, îndreptat. IREPROŞABIL, -Ă (< fr.) adj. Căruia nu i se poate reproşa nimic; fără cusur, perfect, impecabil. IRESPIRABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre aer, atmosferă) fn care nu se poate respira; sufocant, asfixiant. IRESPONSABIL, -Ă (< fr.) adj. Care nu poate să răspundă pentru faptele sale; p. ext. care nu are simţul răspunderii. IRESPONSABILITATE (< fr.) s. f. Faptul de a fi iresponsabil; lipsă de responsabilitate. ♦ (DR.) Situaţie în care făptuitorul, în momentul săvârşirii infracţiunii, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze. IREVERENŢIOS, -OASĂ (< fr.) adj. (Livr.) Care are o comportare necuviincioasă; fără respect. IREVERSIBIL, -A (< fr.) adj. (De-spre procese, transformări) Care se poate produce în mod natural numai într-un singur senş. IREVERSIBILITATE (< fr.) s. f. Proprietate a unei transformări de a fi ireversibilă. (BIOL.) Ireversibilitatea evoluţiei = legitate conform căreia un organism nu mai poate reveni, nici măcar parţial, la starea o dată parcursă în şirul strămoşilor săi, deoarece fiecare specie, fiecare etapă în evoluţia filogenetică a unei ramuri file-tice reprezintă un unicat din punct de vedere genetic, morfofiziologic, ecologic, biogeografic. De ex. vertebratele terestre au provenit filogenetic din grupul peştilor; unele mamifere, în mod secundar, s-au readaptat la mediul acvatic (ex. cetaceele), dar nu au redevenit peşti, ci au rămas mamifere. IREVOCABIL, -A (< fr„ lat.) adj. (Şi adverbial) Care nu (mai) poate fi revocat, schimbat; definitiv, hotărât (2). ^ (EC.) Acreditiv /'. = tip de acreditiv prin care banca emitentă nu mai poate reveni asupra dispoziţiei date, cu excepţia cazului în care cumpărătorul şi vânzătorul convin noi clauze contractuale. IREZISTIBIL, -A (< fr.) adj. Căruia nu-i poţi rezista, căruia nu i te poţi opune, împotrivi. IRI, oraş în SV Republicii Coreea, la 23 km NV de Chonju; 203,4 mii loc. (1990). IRIAN v. Noua Guinee. IRI ARTE, Tomâs de (1750-1791), scriitor spaniol. Adept al neoclasicismului, a exercitat o puternică influenţă asupra mediilor literare ale vremii sale. Autor al poemului satiric „Literaţii postind" şi ai unui volum de nuvele („Fabule literare"). Traduceri din franceză şi greacă. IRIDACEE (< fr. {i}; {s> lat. irid-„stânjenel") s. f. pl. Familie de plante erbacee monocotiledonate, entomofile sau ornitofile (peste 1 000 de specii), răspândite mai ales în regiunile temperate şi subtropicale (ex. stânjenelul, brânduşa etc.). Cultivate ca plante decorative. IRIDIU (< fr. {i}; {s} lat. iris, iridis „curcubeu") s. n. Element chimic (Ir; nr. at. 77, m. at. 192,22, p.t. 2 410°C, p.f. 4 130°C); metal alb-argintiu din familia platinei, caracterizat printr-o mare duritate şi rezistenţă chimică, întrebuinţat la confecţionarea termo-elementelor, a creuzetelor, a etaloanelor pentru greutăţi şi lungimi (în aliaj cu platina), a vârfurilor de peniţă pentru stilouri (în aliaj cu osmiul) etc. A fost descoperit de chimistul britanic S. Tennant în 1804. IRIGA (< fr., lat.) vb. I tranz. A efectua o irigaţie. IRIGATOR (< fr.) s. n. Aparat cu ajutorul căruia se efectuează clisme sau spălături. IRIGAŢIE (< fr., lat.) s. f. Ansamblul lucrărilor efectuate pentru a se asigura Ion Irimescu Ion Irimescu: „Ştefan Luchian" Ştefan Irimescu Ion Irimescu: „Nud“ aprovizionarea controlată cu apă a culturilor agricole în vederea măririi producţiei agricole şi a asigurării independenţei acesteia faţă de regimul pluviometric. Din punctul de vedere al metodei de distribuţie a apei se deosebesc: /'. prin submersiune sau inundare (folosită în cultura orezului), /. prin circulaţie sau revărsare (folosită pentru fâneţe şi păşuni), i. prin infiltraţie sau în brazdă (folosită pentru cultura plantelor prăşitoare, a viţei de vie, a pomilor fructiferi etc.), /. prin asper-siune (care constă în distribuirea apei sub formă de picături care cad ca o ploaie şi au o utilizare multilaterală), i. subterană şi /'. combinată cu drenajul. în prezent, se experimentează noi metode de i. (cu apă de mare desa-linizată, cu ape industriale tratate etc.). IRIGOYEN, Hip6lito (1850-1933), om politic argentinian. Lider al Partidului Radical. Preşedinte al Argentinei (1916-1922; 1928-1930). Iniţiator al unor reforme menite să pună capăt corupţiei şi să relanseze economia. IRIMESCU, Ion (n. 1903, Preuteşti, jud. Suceava), sculptor român. M. de onoare al Acad. (1992), prof. univ. la Bucureşti. Elev al lui D. Paciurea. Ca- Irigaţie prin aspersiune Irigaţie pacitate de a caracteriza pregnant, în admirabile portrete, viaţa interioară, personalitatea modelelor sale („N. lorga“, „M. Eminescu", „I. Jalea“, „T. Arghezi", „G. Oprescu“, „Ştefan Luchian"). Accente decorative („Floarea", „Odihnă", ,,Nud“). Compoziţii alegorice şi mitologice („Orfeu“, „Muzica", „Pegas şi Apolo“). Monumente („Mircea cel Bătrân", „1907“, „Titulescu", „C. Brâncuşi“). IRIMESCU, Ştefan (1871-1956, n. Ploieşti), medic român. A condus prima campanie antimalarică din România (1904), iar în perioada interbelică a fost principalul organizator al luptei antituberculoase. IRIMjC (< tc.) s. n. Produs intermediar (tărâţe fine) obţinut la măcinarea grâului şi folosit ca făină furajeră. IRIMIE, Cornel (1919-1983, n. Sibiu), etnograf român. Studii de etnografie şi de istoria artei populare româneşti („Costumul popular din zonele Avrig, Făgăraş, Perşani, Bran“, „Icoane pe sticlă"). IRINA, numele a trei împărătese bizantine. Mai importantă este I. (c. 752-803), soţia împăratului Leon IV, regentă (din 780) în timpul minoratului fiului ei Constantin VI şi împărăteasă Irigaţie prin infiltrare 255 IRLANDA Sfânta Irina. Mozaic aflat în Ayasofya din Istanbul (790, 797-802); a restabilit cultul icoanelor în urma Sinodului de la Niceea (787). Detronată şi exilată în insula Lesbos. Canonizată. IRINEU DIN LYON (Sfântul) (c. 135-c. 200), teolog creştin originar din Asia Mică. Discipol al lui Policarp. Episcop de Lugdunum (Lyon) din 177. Autor al tratatului Adversus haereses, păstrat fragmentar în greceşte şi integral în traducere latină, care descrie şi respinge „falsa cunoaştere" a gnosticilor Valentin, Marcion şi Basilide; sunt prezentate atât doctrinele vehiculate în sec. 2, cât şi poziţia Bisericii. IRIS (în mitologia greacă), zeiţa curcubeului. Fiica lui Thaumas şi a oceanidei Electra şi soră a Harpiilor; I. o slujea pe Hera, fiind în acelaşi timp curieră a acesteia şi a lui Zeus. Reprezentată ca o tânără fecioară cu a-ripi de aur. Simbol personificat al curcubeului, I. era considerată mesageră între zei şi oameni. IRIS, asteroid descoperit în 1847. Are diametrul de 21,01 m, perioada de rotaţie de 7,1 ore, iar cea de revoluţie de 3,69 ani. I.RIS1 (< fr. {i>; {s} lat. iris „curcubeu") s. n. 1. (ANAT.) Membrană colorată a ochiului, situată între cornee şi cristalin; este străbătută de orificiul pupilar. 2. (FIZ.) Diafragmă alcătuită din sectoare circulare parţial suprapuse, cu diametrul variabil, folosită la instrumentele optice pentru a regla fasciculul de lumină care pătrunde în instrument. IRIS2 (< fr., lat.) s. m. (BOT.) Stân-jenel. IRISH [ajrij], Corneli George Hopley-Woolrich (zis William) (1903-1968), scriitor american. Maestru al romanului poliţist. S-a făcut cunoscut pentru faptul că a plasat crima la sfârşitul acţiunii, accentuând astfel suspansul dramatic („Mireasa era în negru“, „Oră palidă", „M-am căsătorit cu o umbră"). Ecranizări. IRITA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. (MED.) A produce o durere, o inflamaţie într-un organ sau ţesut. 2. Tranz. şi refl. A (se) supăra, a (se) enerva. IRITABILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. (BIOL.) Proprietate generală a materiei vii de a răspunde prin diferite reacţii la acţiunea unor factori de mediu. 2. înclinaţia de a se enerva uşor; irascibilitate. IRITANT, -Ă (< fr.) adj. Care irită; supărător, enervant. IRITATIE (< fr., lat.) s. f. Congestie sau inflamaţie uşoară a unui organ extern, a pielii etc. IRITĂ (< fr.) s. f. (MED.) Inflamaţie a irisului. IRIZA (< fr.) vb. I tranz. A luci reflectând lumină multicoloră, asemănătoare cu lumina curcubeului. IRIZAŢIE (< fr.) s. f. Coloraţie alcătuită dintr-un fragment al spectrului luminii sau dintr-o multitudine de spectre alăturate, neregulate şi suprapuse; apare prin interferenţa luminii în straturi subţiri transparente şi dă un aspect deosebit anumitor cristale, scoici, aripi de fluturi etc. IRKUT, râu în Federaţia Rusă, afl. stg. al Angarei; 488 km. Izv. din M-ţii Saian de Est şi trece prin Irkutsk. IRKUTSK, oraş în Federaţia Rusă, în Siberia, la confl. râului Irkut cu Angara; 632 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii pe Transsiberian. Aeroport. Port pe fl. Angara. Expl. de bauxită şi Irkutsk. Biserica înălţarea Sfintei Cruci mică. Hidrocentrală (660 MW). Ind. metalurgică, constr. de maşini (strunguri, maşini-unelte, avioane, utilaj greu, produse electrotehnice), de prelucr. a lemnului, textilă şi alim. Vechi centru comercial (piei şi blănuri). Universitate. Teatre. Muzeu de artă. Biserica înălţarea Sfintei Cruci (1747-1758). întemeiat în 1661. IRLANDA (£lRE) 1. Republica ~ (Poblacht na h-£ireann/lrish Republic), stat în Europa de Vest, cuprinzând cea mai mare parte a insulei cu acelaşi nume din Arh. Britanic; 70,3 mii km2; 3,6 mii. loc. (1996). Limbi oficiale: irlandeza şi engleza. Religia: creştină (catolici 93%, anglicani 2,8%, pres-biterieni), mozaică ş.a. Cap.: Dublin (Băile Âtha Cliath). Oraşe pr.: Cork = Corcaigh, Limerick = Luimneach, Galway = Ghaillimh, Kingstown = Dun Laoghaire etc. Este împărţit în 27 de comitate (counties), grupate în 4 provincii (provinces). Relieful cuprinde o câmpie centrală joasă (sub 100 m alt.), acoperită de mlaştini, lacuri, turbării şi păşuni, drenată de fl. Shannon şi înconjurată de coline şi munţi vechi fragmentaţi (Macgillicuddy’s Reeks, cu vf. Carrantuohill, 1 041 m alt. max.), puternic modelaţi de eroziunea glaciară. Climă temperat-oceanică blândă, datorită apelor calde ale curentului Golfstrom, cu precipitaţii mai bogate pe coasta atlantică (c. 2 000 mm/an). Pădurile acoperă doar 4,6% din terit. ţării. Economie dezvoltată, cu o puternică ind. prelucrătoare, în cadrul căreia lucrează c. 25% din populaţia activă, care realizează peste 1/3 din PNB şi are ponderea cea mai importantă la export. Expl. de turbă (3,3 mii. t, 1993), cărbune, gaze naturale, plumb (53,7 mii t, 1994), zinc (194,5 mii t, 1994), cupru, argint, mercur, pirite, gips. Ind. este concentrată în zonele Dublin, Cork şi Shannon şi produce energie electrică (13,4 miliarde kWh, 1993), oţel, aluminiu, montaj de automobile, nave, derivate petroliere, echipament electronic şi electrotehnic, maşini agricole şi textile, ciment, îngrăşăminte chimice, cauciuc, mase plastice, fire şi fibre sintetice, produse farmaceutice, textile (in, lână, bumbac) şi alim. (zahăr, bere, ţigarete, lactate, conserve de peşte). Terenurile arabile ocupă 13,8% din supr. ţării pe care se cultivă orz (0,9 mii. t, 1994), ovăz, grâu, cânepă, plante furajere, cartofi (589 mii t), sfeclă de zahăr (1,4 mii. t), legume (tomate, ceapă), fructe. Agricultura (c. 10% din populaţia activă şi peste 10% din PNB) este axată pe prod. IRLANDA 256 : Pen. Mullet: -Donegalţ+ lG.Donega^^^ NORD^ie|M^ 52° : 54° 52° animalieră (aproape 90% din totalul prod. agricole) favorizată de păşunile şi fâneţele naturale (66,7% din supr. ţării). Se cresc bovine (7,1 mii. capete, 1995), ovine (8,4 mii. capete), porcine (1,5 mii. capete), caprine, cabaline. Producţie ridicată de carne (700 mii t), unt (137,9 mii t), lapte (5,4 mii. t), brânzeturi, lână. Pescuit: 260,6 mii t (1994). C.f.: 2 814 km (1994). Căi rutiere: 92,8 mii km. Flota comercială: 187,1 mii t.r.b. (1995). Moneda: 1 Irish Pound (lira) = 100 pence. Turism dezvoltat: 3,7 mii. turişti străini (1994). Principalele obiective: capitala şi Împrejurimile (staţiunile Howth, Malahide, Dun Laoghaire etc.), Riviera Irlandeză de pe coasta de sud (Tramore, Sin-sale, Youghal, Bantry etc.), golful Gal-way, valea Avoca, lacurile Killarney din SV ins., castele (Ross Castle de pe ins. Ross), oraşul Donegal din NV ins. Balanţa comercială este excedentară. Export: maşini, utilaje şi echipament industrial, produse chimice şi alim. (carne, lactate, bere, ţigarete), medicamente, textile şi conf. etc. Import: utilaj ind. şi mijloace de transport, bunuri de larg consum, combustibili, produse chimice şi agricole etc. — Istoric. Locuită de o populaţie care a dezvoltat o civilizaţie megalitică, originară din zona Mării Mediteraneene, insula a fost invadată (sec. 4 Î.Hr.) de celţi (gaeli), populaţie venită din Britannia şi Galia care a cucerit întreaga insulă (inclusiv sudul, locuit de eirainni, de la care provine actualul nume Eire - Irlanda). Organizaţi în triburi sau clanuri (iniţial cinci, apoi şapte), sub conducerea unor regi locali, acestea au conferit insulei, prin religie şi cultură, o personalitate aparte. Creştinat în sec. 5. în sec. 8-9 invadât deseori de vikingi, care au fundat aici primele oraşe (Dublin, 841). în 1171, regele Henric II proclamă suveranitatea statului englez asupra I. Intensificarea colonizării I. şi disputele religioase dintre protestanţi şi catolici au provocat numeroase răscoale (culminând cu cea izbucnită în 1641, reprimată de Cromwell în 1649-1652). Reforma religioasă din 1534 a accentuat conflictul dintre anglicanii protestanţi şi catolici. în sec. 17, stabilirea coloniştilor protestanţi (c. 100 000 de scoţieni şi englezi) în NE are ca rezultat ruperea unităţii insulei, împărţită acum între Ulster (cu o populaţie majoritar protestantă), bază a stăpânirii engleze, şi restul terit., rămas catolic, în 1801, prin aplicarea „Actului de uniune", I. a fost alipită Angliei, formând Regatul Unit al Marii Britanii şi I. Condiţiile grele de viaţă au provocat în sec. 19 o masivă emigrare în S.U.A., ceea ce a dus practic la o înjumătăţire a populaţiei. în condiţiile intensificării luptei pentru autonomie („Home Rule“) şi apoi pentru independenţă, în I. au loc răscoala din 1867, organizată de feniani, şi răscoala de la Dublin (1916), organizată de membrii aripii de stânga a partidului Sinn Fein (creat în 1905), ambele înfrânte. Ca rezultat al creşterii mişcării de eliberare naţională şi al războiului de partizani dus de irlandezi împotriva englezilor, Adunarea de la Dublin a proclamat independenţa I. (21 ian. 1919), ceea ce a provocat un nou conflict între trupele irlandeze şi cele engleze, încheiat cu Acordul anglo-ir-landez de Ia Londra (6 dec. 1921), potrivit căruia cea mai mare parte a insulei a obţinut statut de dominion sub denumirea de „Statul Liber Irlan-da“, partea de NE ja I. (Ulster) rămânând însă în componenţa Marii Britanii, âamon de Valera se impune drept conducător al luptei de emancipare naţională (devenind fondatorul Partidului Fianna Fâil). La 29 dec. 1937, I. se proclarfiă stat independent şi adoptă denumirea gaelică de „Eire“; la 21 dec. 1948 devine republică suverană, retrăgându-se din Common-wealth (18 apr. 1949) şi promovând o politică externă de neutralitate în timpul celui de-al doilea război mondial. La 10 apr. 1998, se încheie un acord 257 IRLANDA DE NORD DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii şi comitate (în Ib. engleză şi irlandeză) Suprafaţa (km2) Populaţia (1991) Capitala Connaught (Connacht) Galway (Gaillimh) Leitrim (Liatroim) Mayo (Maigh Eo) Roscommon (Ros Comâin) Sligo (Sligeach) Leinster (An Laighin) Carlow (Ceatharlah) Dublin (Băile Âtha Cliath) Kildare (Cili Dara) Kilkenny (Cili Chainnigh) Laois (Laoighis) Longford (An Longford) Louth (Lu) Meath (An Mhi) Offaly (Uibh Fhaili) Westmeath (An larmahi) Wexford (Loch Garman) Wicklow (Cili Mhantâin) Munster (An Mhumhain) Clare (An Clar) Cork (Corcaigh) Kerry (Ciarrai) Limerick (Luimneach) Tipperary (Tiobraid Ârann) Tipperary Waterford (Port Lâirge) Ulster (Ulaidh) Cavan (An Cabhân) Donegal (Dun na nGall) Monaghan (Muineachân) 17 122 5 940 1 525 5 398 2 463 1 796 19 633 896 922 1 694 2 062 1 719 1 044 823 2 336 1 998 1 763 2 351 2 025 24 127 3 188 7 460 4 701 2 686 1 996 2 258 1 838 8 012 1 891 4 830 1 291 423 031 180 364 25 301 110 713 , 51 897 54 756 1 860 949 40 942 1 025 304 122 656 73 635 52 314 30 296 90 724 105 370 58 494 61 880 102 069 97 265 1 009 533 90 918 410 369 121 894 161 956 57 854 74 918 91 624 232 206 52 796 128 117 51 293 Galway (Gaillimh) Carrick-on-Shannon (Cara Droma Rtiisc) Castlebar (Caisle-ân an Bharraigh) Roscommon (Ros Comâin) Sligo (Sligeach) Carlow (Ceatharlah) Dublin (Băile Âtha Cliath) Naas (An Nâs) Kilkenny (Cili Chainnigh) Port Laoise Longford (An Longford) Dundalk (Dun Dealgan) Trim (Băile Âtha Troim) Tullamore (An Tulach Mhor) Mullingar (An Muileann gCearr) Wexford (Loch Garman) Wicklow (Cili Mhantâin) Ennis (Inis) Cork (Corcaigh) Tralee (Trâ Li) Limerick (Luimneach) North Riding (Nenagh) South Riding (Clonmel) Waterford (Port Lâirge) Cavan (An Cabhân) Lifford (Leifear) Monaghan (Muineachân) de pace, care pune capăt conflictului dintre protestanţi şi catolici. Guvernele Marii Britanii şi Irlandei îşi afirmă dorinţa de a renunţa la forţă şi acte teroriste în rezolvarea disputelor politice dintre cele două state, însă unele facţiuni din l.R.A. nu au recunoscut acordul, continuând să desfăşoare acte de violenţă. Republică parlamentară, conform Constituţiei din 29 dec. 1937. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, compus din Senat (Senal fiireann) şi Camera Reprezentanţilor (Dail Eireann), iar cea executivă, de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. Cea mai vestică ins. a Arh. Britanic, limitată de Marea Irlandei (la E), Oc. Atlantic (la V) şi separată de Anglia prin North Channel şi Canalul St. George; 84,4 mii km2; 5,11 mii. loc. (1988). Mici masive muntoase domină o câmpie mlăştinoasă centrală, drenată de fl. Shannon. Ţărmuri crestate cu estuare şi golfuri. Munţii sunt vechi, erodaţi. Alt. max.: 1 041 m (vf. Car- rantuohill). Păşuni naturale întinse. Turbării. Climă temperat-oceanică, cu amplitudini termice reduse. Oraşe pr.: Dublin, Belfast, Cork, Londonderry. Cea mai mare parte a ins. este ocupată de Rep. Irlanda, iar în NE se află Irlanda de Nord (Marea Britanie). 3. Marea Irlandei, mare a Oc. Atlantic, între ins. Irlanda şi Anglia, care comunică cu oceanul prin North Channel şi Canalul St. George; 47 mii km2. Ad. max.: 197 m. Maree max.: 8,4 m. Ins. pr.: Man, Anglesey. Pr. porturi: Liver-pool, Blackpool (Marea Britanie), Dublin (Irlanda). Ţărmuri foarte fragmentate. Pescuit intens. IRLANDA DE NORD (ULSTER [aista], NORTHERN IRELAND [ng:6en aielend]), terit. în NE ins. Irlanda, parte componentă a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (din 1921); 14,1 mii km2; 1,6 mii. loc. (1991). Oraşe pr.: Belfast, Londonderry, New-townabbey. Constr. navale, aeronautice, de utilaj textil-şi echipament de calcul. în agricultură predomină creş- terea animalelor pentru carne şi lapte. Se cultivă ovăz, cartofi, in şi plante furajere. După 1968 s-a declanşat o gravă criză social-politică între comunităţile religioase catolică şi protestantă; în 1972-1973, guvernul britanic a suspendat guvernarea locală. Ca răspuns, atentatele l.R.A. s-au înmulţit, făcând numeroase victime şi provocând mari pagube materiale. în urma apelurilor conjugate lansate de Marea Britanie şi Jrlanda (dec. 1993), care propuneau aripii politice (Sinn Fein) a l.R.A. să participe la negocieri cu condiţia încetării atacurilor ei teroriste, acestea s-au diminuat, dar au fost reluate în preajma alegerilor legislative din 1997 din Marea Britanie. La 10 apr. 1998, a fost încheiat un acord de pace (sub patronaj american), care a pus capăt conflictului ce dura de 30 de ani între protestanţi şi catolici. Acordul a fost încheiat între guvernele Marii Britanii şi Irlandei şi a partidelor politice din Irlanda de Nord. Unele facţiuni din l.R.A. nu recunosc acest acord, desfăşurând în continuare activităţi teroriste. IRLANDEZ IRLANDEZ, -A (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Irlandei. Mai trăiesc în S.U.A., Marea Britanie (în principal în Irlanda de Nord), Canada, Australia ş.a. De religie creştină (catolici, în majoritate, şi protestanţi). ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Irlanda. 2. Adj. Care aparţine Irlandei sau irlandezilor, privitor la Irlanda sau la irlandezi. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din familia celtică vorbită de irlandezi. Este limba celtică cea mai arhaică, dar şi cea mai bogată, prezentând un interes deosebit pentru studierea familiilor de limbi indo-europene. Ortografie etimologică, având la bază un alfabet latin din sec. 8. IRMILIC (< tc.) s. m. Monedă de aur şi de argint turcească; în Ţările Române a circulat în prima jumătate a sec. 19. IRMINGER 1. Marea mare în extremitatea de N a Oc. Atlantic, între Islanda (la E) şi Groenlanda (la V), comunicând cu M. Groenlandei prin str. Danemarcii (Denmark Strait). 2. Curent cald de suprafaţă, ramură a Curentului Atlanticului de Nord, care curge de-a lungul ţărmului de S al Is-landei, ramificându-se în două curente la V de Islanda — unul spre N şi NE, înconjurând Islanda, şi altul spre V şi SV, care se contopeşte cu Curentul Groenlandei de Est. Temp. apei curentului este de c. 5°C iarna şi de 10-12°C vara, iar viteza de curgere de 0,2-0,5 km/h. Marea şi Curentul I. poartă numele amiralului danez Cari L. Războinic irochez. Ilustraţie dintr-o carte de călătorii, Paris, 1796 Irminger, care a condus (1854) studiile hidrologice în această zonă. Important domeniu de pescuit. IROCHEZ, A (< fr.) s. m. şi f. (La m. pl.) Amerindieni din familia de limbi hoka-sioux, care trăiau pe malurile fl. Sf. Laurenţiu şi în regiunea lacurilor Erie, Hyron şi Ontario. Azi trăiesc în prov. Quebec (Canada) şi în statul New York (S.U.A.). IROD, numele mai multor suverani ai Palestinei antice. Mai importanţi: 1. I. cel Mare, rege al Iudeii (37— 4 î.Hr.), dependent de Roma. în timpul domniei lui I. puterea sacrală este separată de cea laică, iar marii preoţi sunt numiţi şi revocaţi de suveran, după modelul monarhiilor elenistice. 2. I. Antipas, etnarh al Galileii şi Pereii (4 Î.Hr.-39 d.Hr.), fiul lui I. (1). Potrivit tradiţiei, la cererea soţiei (Irodiada) şi a fiicei acesteia (Salomeea), l-a decapitat pe prorocul loan Botezătorul. 3. I. Agrippa, rege al Iudeii (41-44 d.Hr.). Nepotul lui l. (1). A dobândit domnia cu sprijinul împăratului roman Caligula. IRODIADA (?-după anul 39), fiica lui Aristobul, soţia lui Irod Antipas (după ce iniţial fusese căsătorită cu fratele acestuia, Irod Filip) şi mama Salomeii. Blamată de prorocul loan Botezătorul pentru desfrâul ei, împreună cu fiica sa, şi-a determinat soţul să-l omoare pe acesta. IRON MAIDEN [ajen meidn], grup de heavy-metal englez. Inventatorii liniei moderne în heavy-metal. Impun ideea ca fiecare grup să-şi creeze o imagine proprie, conceptul vizual primând asupra muzicii („Iron Maiden", „The Number of the Beast"). IRQNIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care conţine sau care exprimă o ironie; care ironizează, care ia în râs; înţepător, sarcastic. IRONI.E (< fr., lat.) s. f. 1. Persiflare, zeflemea. Expr. Ironia sorţii = joc neaşteptat al întâmplării, care pare dictat de o intenţie maliţioasă. 2. Categorie estetică şi filozofică desemnând expresii sau imagini cărora li se atribuie semnificaţii opuse de fapt sensului lor obişnuit, în scopul ridiculizării disimulate. ^ I. socratică = procedeu folosit de Socrate, care, simulând naivitatea, îşi constrângea interlocutorii să-şi recunoască în cele din urmă ignoranţa. I. romantică = principiu teoretizat de F. Schlegel, K.V.F. Sloger ş.a., care constă în negarea continuă de către spirit a propriilor sale graniţe, cu ajutorul fanteziei. IRONIZA (< fr.) vb. I tranz. A spune ironii la adresa cuiva, a avea o atitudi- 258 Jeremy Irons ne ironică, batjocoritoare; a zeflemisi, a persifla. IRONS [aienz], Jeremy (n. 1948), actor britanic de film. Datorită calităţilor sale fizice (siluetă elegantă, paloare romantică), întruchipează în special tipul gentlemanului perfect, devastat însă de obsesii şi patimi necontrolate („Logodnica locotenentului francez", „Dragostea lui Swann“, „Misiunea", „Iubire inimaginabilă", „Casa spiritelor", „Frumuseţe furată"). Premiul Oscar: 1990 („Misterul familiei von Bullow"). IROSI. vb. IV tranz. şi refl. A (se) risipi, a (se) pierde, a (se) împrăştia (fără rost, zadarnic). IROTAŢIONAL, -Ă (< fr., engl.) adj. (FIZ.) (Despre câmpuri fizice vectoriale) Care au rotorul nul. IROZI (< sl.) s. m. pl. Formă a teatrului popular românesc, preluată şi de păpuşari, cu o mare răspândire în sec. 19 şi 20, care dezvoltă motive religioase într-o viziune autohtonă, cu vădite accente laice, sociale şi amplificată prin aglutinarea mai multor colinde (ex. naşterea lui lisus Hristos). Este jucată la sate, de tineri costumaţi cu prilejul Crăciunului. Sin. vicleim. IRRAWADDY [irauodi] 1. Fluviu în Asia Meridională (Uniunea Myanmar); 2 100 km; supr. bazinului: 409 mii km2. Izv. din E M-ţilor Himalaya (unde formează trei defilee), traversează M-ţii Shan şi se varsă în M. Andaman printr-o deltă de c. 38 000 km2, care înaintează în mare cu c. 50 m anual. Afl. pr.: Chindwin. Din "cauza climatului musonic, există mari variaţii sezoniere de nivel în perioada mart.-oct. (în cursul inferior până la 8-11 m). Navigabil vara pe c. 1 140 km sau pentru vase mici. Irigaţii. Trece prin Bhamo, Mandalay, Myingyan, Prome (Pye), Henzada. 2. (Ayeyarwady) Provincie în SV Uniunii Myanmar, cu ieşire la G. Bengal; 35,2 mii km2; 259 ISABELAI 4,99 mii. loc. (1983). Centrul ad-tiv.: Pathein (Bassein). Cuprinde delta fl. omonim. Culturi de orez. Navigaţie. Pescuit. IRTfŞ, râu în V Siberiei (Kazahstan şi Federaţia Rusă), afl. stg. al lui Obi; 4 248 km; supr. bazinului: .1,64 mii. km2. Izv. din Altaiul Mongol, trece prin L. Zaisan, C. Siberiei Occidentale şi prin oraşele Ust Kamenogorsk, Semi-palatinsk, Pavlodar, Omsk şi Tobolsk. Afl. pr.: Işim, Tobol, Om, Tara. îngheaţă în perioada nov.-apr. Navigabil pe 3 784 km. Hidrocentrale. Folosit pentru irigaţii; alimentează canalul /.-Karaga-nola. Până la Zaisan se numeşte I. Negru. IRUPE (< lat. irrumpere, după rupe) vb. III intranz. A se ivi, a se manifesta brusc şi cu putere; a izbucni, a ţâşni; a năvăli (2). IRUPŢIE (< fr., lat.) s. f. Izbucnire, ieşire, ţâşnire bruscă şi violentă; revărsare. IRVING [ş:viQ], Edward (1792-1834), teolog protestant scoţian. Destituit din funcţia de predicator (1833) pentru preceptele sale, a organizat Biserica catolică apostolică. IRVING [a:viq], Sir Henry (1838-1905), actor şi regizor englez de teatru. A dominat scena londoneză spre sfârşitul epocii victoriene, fiind un strălucit interpret al dramaturgiei shakespeariene (Petrucchio, Hamlet, Regele Lear). IRVING [e:viij], John (n. 1942), scriitor american. îmbinând burlescul cu tragicul, romanele sale prezintă o viziune haotică şi tandră asupra lumii („Lucrarea lui Dumnezeu, partea diavolului", „O rugă pentru Owen", „Un fiu al circului"). IRVING [e.vii]], Washington (1783-1859), scriitor american. Pionier al prozei umoristice americane („Istoria New York-ului povestită de Diedrich Knicker-bocker"). Maestru al prozei scurte Washington Irving Isaac I Comnen („Cartea de schiţe a domnului Geoffrey Crayon“). Impresii de călătorie, lucrări istorice. Lucrarea biografică „Viaţa şi călătoriile lui Cristofor Columb“. IRZYKOWSKI [irzikovski], Karol (1873-1944), scriitor polonez. Precursor al mişcării „refuzul stilului" şi al căutărilor psihanalitice (romanul „Palu-ba. Visele Măriei Dunin“). Eseuri în care critică formalismul avangardei şi aparenta ei măreţie („Lupta pentru fond"), şi de estetică a cinematografului („A zecea muză"). ISA, numele arab al lui lisus Hristos. ISAAC (în „Vechiul Testament"), patriarh evreu. Fiul lui Avraam şi al Sarei şi soţul Rebecăi. Salvat de un înger, atunci când tatăl său (căruia i se pusese la încercare credinţa) a vrut să-l sacrifice. A avut doi fii gemeni: Esau (Isav) şi lacov. ISAAC, Sfântul ~ (numit şi Armeanul sau Isaac cel Mare) (c. 345-439), călugăr armean. Conducător al Bisericii armene (din c. 388, cu întrerupere între 428 şi 432), căreia i-a conferit independenţa. A creat, împreună cu Mesrop Mastos, un nou alfabet (c. 391), mai adecvat foneticii limbii armene, pe care l-a folosit cu ocazia primei traduceri a „Bibliei" (c. 435) în această limbă. ISAAC, numele a doi suverani ai Imp. Bizantin: I. I Comnen (1057— 1059). A ocupat tronul în urma unei răscoale împotriva împăratului Mihail VI, precum şi a intervenţiei decisive a patriarhului Mihail Cheluralie. După scurtă vreme, bolnav şi în conflict cu vechii săi susţinători, a fost constrâns să abdice în favoarea fostului său tovarăş de arme, Constantin Du-cas. I. II Anghelos, împărat bizantin (1185-1195; 1203-1204). Fondatorul dinastiei Anghelos. l-a înfrânt pe normanzi (1185) şi a luptat împotriva răsculaţilor vlaho-bulgari conduşi de Asan şi Petru, care se ridicaseră împotriva dominaţiei bizantine. înlăturat de la domnie de fratele său Alexie (1195), a fost readus pe tron de cruciaţi pentru o scurtă perioadă. ISAAC din Ninive (sau Sirianul) (sec. 7), prelat şi călugăr sirian. Episcop (c. 670) al Bisericii est-siriene şi nestoriene. Autor a numeroase tratate şi dialoguri cu tematică monastică şi ascetică, pe care le-a realizat în ultimii ani ai vieţii, când s-a retras la mănăstire. ISAAC, Henricus (c. 1450-1517), compozitor franco-flamand. Maestru al Curţii la Florenţa, în serviciul lui Lau-renţiu Magnificul şi la Viena, în serviciul împăratului Maximilian I. Lucrări corale, mise („Choralis Constantinus"), motete, cântece, realizând o sinteză a stilurilor italian, franco-flamand şi german. ISAACS [ajseks], Jorge (1837— 1895), scriitor columbian. Cunoscut pentru romanul „Maria", adaptare a romanului romantic european „Paul şi Virginia" la condiţiile specifice ţării sale; este considerat cel mai bun roman sud-american din sec. 19. ISAACS [ajsdks], Susan Sutherland (1885-1948), pedagog şi psiholog britanic. A efectuat observaţii şi cercetări asupra copiilor cu nivel ridicat de inteligenţă, experimentând teoriile lui Fr. Froebel şi J. Dewey („Dezvoltarea intelectuală a copiilor mici“, „Copiii pe care noi îi învăţăm"). ISAAKIAN [isa:kian], Avetik (1875— 1957), poet armean. Lirică inspirată din folclorul naţional, în care îşi exprimă protestul împotriva nedreptăţilor sociale, sau de meditaţie asupra condiţiei umane („Cântece Şi răni", „Abul Ala Maari", „Maher din Sasun"). ISABELA (ALBEMARLE [aelbema-.rl]), cea mai mare insulă din arh. Galâpa-gos; 4,3 mii km2. Relief vulcanic. Alt. max.: 1 689 m (vulcanul Cerro Azul). Parc naţional. ISABELA (ISABEL) I Catolica, regină a Castiliei (1474-1504). Prin căsă- Isabeia I de Castilia ISABELAII 260 Magda Isanţs toria (1469) cu Ferdinand, moştenitorul tronului Aragonului, s-au pus bazele unificării acestui regat cu Castilia. Rol important în întărirea autorităţii centrale. L-a sprijinit pe Columb în călătoriile care au dus la descoperirea Americii. ISABELA (ISABEL) II, regină a Spaniei (1833-1868), sub regenta mamei sale, Maria Cristina (1833-1840), apoi sub influenta unei camarile (1843— 1868). Domnia sa a fost caracterizată de o pronunţată instabilitate politică internă. înlăturată de la tron în 1868, a plecat în exil în Franţa. ISABEY [izabe], Jean Baptist© (1767-1855), pictor francez. Elev al lui J.L. David. Autor de miniaturi ale membrilor familiei imperiale; a organizat serbările prilejuite de încoronarea lui Napoleon I. ISA BIN SULMAN AL-KHALIFA v. KHALIFA, Isa bin Sulman al- ISAC, Dumitru (1914-1984, n. Tru-şeşti, jud. Botoşani), eseist, publicist şi estetician român. Studii monografice („AristoteP1, „Frumosul în filozofia clasică greacă"). ISAC, Emil (1886-1954, n. Cluj), poet şi publicist român. M. coresp. al Acad. (1948). în poezie, experienţa simbolistă contemplativă şi elegiacă este însoţită de aceea a revoltei socia- le („Poezii, impresii şi senzaţii moderne", „Poeme"); poeme în proză şi articole („Ardealule, Ardealule bătrân", „Cartea unui om", „Poeme în proză"). ISACCEA, oraş în jud. Tulcea, port pe dr. Dunării, în N Dobrogei; 5 627 loc. (1998). Expl, de calcar. Filatură de bumbac. Produse alim. şi textile. Centru viticol şi de vinificaţie: Geamie (sec. 16). Biserica Sf. Gheorghe (sec. 18). Aşezare geto-dacă, apoi staţiune a flotei romane de pe Dunăre (Noviodunum). Important rol comercial. Stăpânită de tătari şi de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. La începutul sec. 15, vadul de la I. era numit Obluciţa. Cucerită şi stăpânită de turci (1420-1877), care au construit aici o cetate pe care au denumit-o Isac-Koy, de la care derivă numele actual. ISAIA (sec. 8 î.Hr.), primul dintre cei patru mari profeţi biblici. Apărător fervent al monoteismului. A fost primul care a făcut prorocirile despre venirea unui mântuitor (Mesia). Numit şi Evanghelistul Vechiului Testament. Prăznuit la 9 mai. Cartea lui I. - carte a „Vechiului Testament" (66 cap.) care cuprinde în prima parte profeţii şi cuvântări rostite în diverse împrejurări, iar în cea de-a doua parte, profeţii de mângâiere şi îndemnuri profetice. ISANOS, Magda (1916-1944, n. laşi), poetă română. Lirică de confesiune, oscilând între euforia vitalistă şi neliniştea morţii, sau mărturisind o intensă participare la dramatismul războiului („Poezii", „Cântare munţilor", „Ţara luminii"). ISAR, râu în V Austriei şi SE Germaniei, afl. dr. al Dunării; 295 km. Izv. din Alpii Tirolului (Austria), străbate platoul înalt al Bavariei şi trece prin Munchen şi Landshut. Hidrocentrale. ISAURIANĂ sau SIRIANĂ, dinastie de împăraţi bizantini (717-802). Din ea Rugăciunea lui lsaia (miniatură dintr-un manuscris, sec. 11), Biblioteca Vaticanului Constantin Mugurel Isărescu au făcut parte Leon III (717-741), întemeietorul dinastiei, Constantin V (741-775), Leon IV (775-780), Constantin VI (780-797) şi Irina (790, 797-802). ISAV (ESAU, ESAV) (în „Vechiul Testament") Fiul lui Isaac şi al Rebe-căi, frate geamăn cu lacov. Fiind primul născut, era, potrivit Legii, moştenitorul de drept al tatălui, dar, înşelat de fratele său, şi-a vândut acest drept pe un blid de linte. ISĂCESCU, Dumitru A. (1904-1977, n. Galaţi), chimist român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în domeniul chimiei macromoleculelor („Les phenols du petrole", „Contributions â la fabrication des acides naphteniques"). A realizat pentru prima dată izolarea toluenului prin distilare. ISĂRESCU, Constantin Mugurel (n. 1949, Drăgăşani), finanţist român. Prof. univ. la Bucureşti şi Timişoara. Guvernator al Băncii Naţionale a României (din 1990). Contribuţii în probleme financiare, valutare şi relaţii economice internaţionale („Tendinţe în politica guvernamentală a cursurilor de schimb pe plan internaţional şi incidenţa lor asupra relaţiilor economice ale României", „Metodologia prognozării cursurilor de schimb", în colab., 261 ISHERWOOD „Romania after tyranny", în colab.). Coordonator al colecţiei „Biblioteca Băncii Naţionale1'. ISBN (/nternational Standard Book A/umber) Număr de identificare internaţional atribuit fiecărei lucrări publicate. ISCA (< bg.) vb. I tranz. şi refl. A (se) naşte, a (se) ivi, a (se) produce (pe neaşteptate). ISCĂLI. (< sl.) vb. IV tranz. şi refl. A certifica un act oficial, o scrisoare etc. prin iscălitură; a-(şi) scrie numele, a se semna. ISCĂLITURĂ (< iscăli) s. f. Semnătură. ISCHEMIE (< fr. {i>; (s> gr. iskho „a opri“ + haima „sânge“) s. f. Diminuare a fluxului sangvin într-un organ ca urmare a unui spasm arterial sau a astupării unui vas. ISCH1A, insulă vulcanică italiană, la intrarea în G. Napoli; 46,4 km2. Oraşe pr.: Ischia, Serrara, Terme. Relief vulcanic, cu alt. max. de 788 m (Monte Epomeo). Izv. termale. Viticultură şi pomicultură (citrice). Măslini. Floricul-tură. Centrală geotermică. Pescuit. Turism. ISCHIQN (< fr.) s. n. (ANAT.) Os care, împreună cu ilionul şi cu pubisul, formează osul iliac (coxalul). ISCOADĂ (< iscodi) s. f. Persoană * care iscodeşte, care culege informaţii pe ascuns în interesul cuiva; spion. ISCODI. (< sl.) vb. IV tranz. 1. A cerceta ceva atent (în ascuns), a căuta să afle o taină; a spiona. + A urmări cu privirea pe cineva; a observa (3). + A pune cuiva întrebări multe şi insistente pentru a-l descoase. 2. A născoci un lucru, a scorni. ISCODITOR, -OARE (< iscodi) adj. Care caută să afle o taină; care spionează. + (Adverbial) Bănuitor. ♦ Care caută să descoase pe cineva. Barbu Iscovescu: „Autoportret1' losif Iser losif Iser: „Tătăroaică în albastru" ISCOVESCU, Barbu (1816-1854, n. Bucureşti), pictor român. Participant la Revoluţia din 1848. Portrete („Niţă Magheru", „N. Golescu“, „Avram lan-cu“, „Autoportret"). La îndemnul lui Băi-cescu, a copiat, după gravuri de epocă aflate la Biblioteca Naţională din Paris, chipurile unor domni români (Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Mavrocordat). A murit, în exil, la Izmir. ISCUSINŢĂ (< iscusi, înv. „a se face mai priceput") s. f. însuşirea celui iscusit; dibăcie, pricepere (2), îndemânare, ingeniozitate; p. ext talent, artă. ISCUSjT, -Ă (< iscusi, înv. „a se face mai priceput") adj. Priceput, dibaci, îndemânatic, ingenios; p. ext învăţat. ISEO (SEBINO), lac glaciar în Italia de N (Lombardia), traversat de râul Oglio, afl. stg. al Padului; 65,3 km2. Ad. max.: 251 m. în centru se află ins. Montisola (4 km2; 599 m alt. max.). Pescuit. Turism. ISER, losif (1881-1958, n. Bucureşti), pictor, gravor şi caricaturist român. Acad. (1955). Desenul viguros, colţuros şi expresiv predomină atât în grafică (seria portretelor de intelectuali, desene antimonarhice), cât şi în pictură până în jurul anului 1920 („Ţărani din Argeş", „Peisaj dobrogean", „Tătăroaică în albastru"). După această perioadă, evoluează către acorduri cromatice mai intense şi mai luminoase. Compoziţii caracterizate prin echilibru desăvârşit şi monumentalitate („Arlechin şi dansatoare", „Nud", „Toledo"). Portrete („Autoportret", „Gala Galac-tion“). IS&RE [ize.r], râu în SE Franţei, afl. stg. al Ronului, la N de Valence; 290 km. Izv. din Alpii Graici şi trece prin Grenoble. Regim torenţial, neregulat. Hidrocentrale. în partea superioară a bazinului se află centre de turism şi de sporturi de iarnă (Val-d’lsere, Bourg-Saint-Maurice ş.a.). ISERLOHN [i:zerlo:n], oraş în V Germaniei (Renania de Nord-West-falia), la SE de Dortmund; 97 mii loc. (1992). Centru metalurgic. Ind. constr. de maşini (utilaj greu), electrotehnică, chimică, textilă şi a mobilei. Menţionat documentar în sec. 11. Oraş din sec. 13. ISEYIN, oraş în SV Nigeriei (Oyo), la NV de Ibădan; 197,1 mii loc. (1992). Nod rutier. Egrenarea bumbacului şi ţesături. Ţigarete. Prelucr. nucilor şi uleiului de palmier. Vopsele. Comerţ agricol. ISFAHĂN v. Esfahân. ISFJORD, cel mai mare fiord din arh. Svalbard, pe coasta vestică a ins. Spitsbergen de Vest; lungime: 92,5 km; lăţime max.: 11 km; ad. max.: 200 m. înconjurat de munţi şi limbi de gheţari. Pe malurile sale sunt localit. Longyear-byen şi Barentsburg. ISHERWOOD [i/arwudj, Christopher William Bradshaw (1904-1986), scriitor american, de origine engleză. Romanele sale, inspirate de anii petrecuţi la Berlin („La revedere, Berlin"), vădesc Christopher William Bradshaw Isherwood ISHIKARI 262 interes pentru lumea interlopă şi tipuri anormale („Domnul Norris schimbă trenul", „Violeta din Prater"). Teatru de factură expresionistă („Câinele de sub piele", „Ascensiunea lui F6“, „La frontieră", în colab. cu poetul W.A. Auden). ISHIKARI [ijîkari], fluviu în ins. Hokkaido (Japonia); 268 km (al doilea râu ca lungime al ţării). Izv. de sub vf. Asahi (din masivul Ishikari) şi trece prin Asahikawa. Străbate câmpia omo-nimă şi se varsă în golful cu acelaşi nume al Mării Japoniei. ISHIKAWA [ijîkaua] Jun (1899— 1987), scriitor japonez. Romane baroce de esenţă intelectuală — cu un vocabular de o bogăţie explozivă („Milostivul Bodhisattva") — sau filozofice, sub forma unor naraţiuni fantastice ori a unor alegorii („Şoimul", „Povestea florii Ochi de Bou"). Eseuri. ISHIMOTO [i/imoto] Kuji (1893— 1962), arhitect japonez. Prof. univ. la Tokyo. Lucrări de orientare tradiţională şi funcţionalistă (marele magazin universal „Shirokya" din Tokyo). ISHINOMAKI, oraş în Japonia, pe ţărmul de NE al ins. Honshu, în zona de vărsare a fl. Kitakami în G. Ishino-maki; 122 mii loc. (1990). Port. Conserve de peşte. ISHTAR v. Iştar. ISIDOR din Kiev (c. 1385-1462), prelat şi umanist bizantin. Numit mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii (1436-1439) de losif, patriarhul de Constantinopol. La Conciliul de la Florenţa (1439) a pledat în favoarea unirii Bisericii răsăritene cu cea apuseană, ceea ce a nemulţumit ierarhia răsăriteană. Numit de papa Eugeniu IV cardinal şi legat papă, când s-a reîntors la Moscova, a fost depus şi închis din ordinul marelui cneaz moscovit Vasili II Vasilievici. Reuşind să fugă din închisoare (1441), s-a stabilit în Italia. A lăsat o lucrare intitulată „Scrierile lui lsi-dor, cardinalul rutean". ISIDOR din Milet (sec. 6), arhitect bizantin. împreună cu Anthemios din Tralles, a construit catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol (532-537) după un plan original. ISIDOR din Sevilla (Sfântul) (Isido-rus Hispalensis) (c. 560-636), prelat şi învăţat spaniol. Arhiepiscop al Sevillei (c. 600). Organizator al Bisericii spaniole. Autor a numeroase lucrări cu caracter enciclopedic („De natura re-rum", „Etimologiae..." — celebră în Evul Mediu). Canonizat (1598). ISIHASM ({s> gr. hesychia „tăcere, linişte şi concentrare interioară") subst. Doctrină mistico-ascetică, apărută în mediile monastice din Bizanţ în sec. 4-7, şi care s-a dezvoltat în Biserica ortodoxă în sec. 13-14; în dec. 4 al sec. 14 a fost fundamentată de Gr. Palamas. I. încearcă să realizeze unirea omului cu Dumnezeu prin rugăciuni lăuntrice până la stadiul de a vedea lumina taborică. Evagrie din Pont a iniţiat cel dintâi „Rugăciunea minţii", devenită apoi „Rugăciunea inimii" sau „Rugăciunea lui lisus", care constă din invocarea repetată a numelui lui Hristos, pentru ca astfel Dumnezeu să se sălăşluiască în om. ISIS (în mitologia egipteană), zeiţă a căsătoriei, fiica zeului Geb şi a zeiţei Nut, soră şi soţie a lui Osiris. Simbol al armoniei matrimoniale şi al fidelităţii casnice a femeii faţă de soţul ei, chiar şi după moartea acestuia. Mai târziu, I. devine zeiţă sapienţială, posedând arta magiei şi a tămăduirii şi chiar a învierii din morţi. Este reprezentată ca o femeie cu coarne de vacă şi cu globul lunar pe cap, uneori cu fiul ei, Horus, în braţe. Cultul ei a fost foarte răspândit în lumea greco-ro-mană. ISKANDARlYAH, El ~ v. Alexandria. ISKĂR, râu în Bulgaria, afl. dr. al Dunării la V de Nicopole; 368 km. Izv. din masivul Rila şi, după ce drenează depr. Sofia, străpunge M-ţii Stara Pianina printr-un defileu şi străbate Pod. Prebalcanic. Hidrocentrale. Irigaţii. ISKENDERUN 1. Golf al M. Medite-rane, pe coasta de S a pen. Asia Mică, între capurile Karataş la V şi Akinci la E. Pătrunde în continent pe 74 km; lăţime max.: 46 km; adâncime max.: 99 m. 2. Oraş în S Turciei asiatice, port în golful cu acelaşi nume; 176 mii loc. (1990). Expl. de min. de fier şi cromite. Siderurgie. Ind. siderurgică, de prelucr. a metalelor, textilă şi alim. Superfosfaţi. întemeiat de Alexandru cel Mare (333 î.Hr.). Vechiul nume: Alexandretta. ISLA DE PINOS v. Juventud, Isla De ~. ISLAM (< fr.; din arabă „supunere faţă de Dumnezeu") s. n. 1. Religie monoteistă fondată în V Arabiei, la începutul sec. 7 (anul 622 fiind considerat începutul erei musulmane). I. se bazează pe Coran, ale cărui capitole (sure) au fost revelate Profetului Ma-homed, prin mijlocirea arhanghelului. Coranul şi tradiţia alcătuită din spusele şi faptele Profetului (hadit) prescriu credincioşilor cinci obligaţii rituale fundamentale (aşa-zişii „stâlpi ai islamului"): mărturia de credinţă („Nu există alt Dumnezeu decât Allah, Mahomed este trimisul lui Dumnezeu"); rugăciunea (făcută de cinci ori pe zi); dania; postul (cel mai de seamă este al Ra-madanului); şi pelerinajul la Mecca (cel puţin o dată în viaţă). Cele două curente principale ale i. sunt: sunnismul şi şiismul. Cei peste 1 miliard de musulmani, înregistraţi în toată lumea la mijlocul anilor ’90, se împart în sunniţi (85%), şiiţi, kharigiţi şi alte secte minoritare. Sin. islamism, mahomedanism. 2. Totalitatea popoarelor care practică religia islamică. ISLAMABAD, capitala Pakistanului (din 1967), situată la 15 km NE de Isiămăbâd. Palatul Senatului 263 ISLANDA Răwălpindi, în platoul Potwar, la 550 m alt.; construită între 1961 şi 1970; 201 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Universitate. Institut de cercetări nucleare. ISLAMIC, -Ă (< islam) adj. Care aparţine sau care se referă la islam, la islamism; musulman. Artă i. v. artă arabă. ISLAMISM (< fr.) s. n. 1. Islam (1). 2. Mişcare politico-religioasă apărută în anii ’70 (inspirată din mişcarea Fraţii musulmani, Egipt, 1928) care preconizează islamizarea completă, radicală a dreptului, a instituţiilor, a guvernării. ISLANDA 1. Republica ~ (Lydveldid fsland), stat în NV Europei, situat pe insula cu acelaşi nume, în partea de N a Oc. Atlantic; 103 mii km2; 271 mii loc. (1996). Limba oficială; islandeza. Religia: creştină (protestanţi 96,2%, catolici 1% ş.a.). Cap.: Reykjavik. Oraşe pr.: Kopavogur, Hafnarfjordhur, Akureyri, Keflavik. Este împărţit în 8 regiuni. în afara insulei mari, ţara mai cuprinde grupul Vestmannaeyjar (Heimaey, Surtsey ş.a.), alte insuliţe şi stânci. Relieful, de origine vulcanică, este format din podişuri înalte de lavă bazaltică, dominate de c. 100 vulcani, din care c. 30 sunt activi (Hekla -1 491 m, Askja - 1 510 m, Laki). Numeroase gheizere (între care Great Geysir, care a dat numele acestui fenomen), solfatare şi izvoare termale (utilizate pentru încălzit). C. 1/8 din supr. ţării este acoperită cu gheţari (cel mai mare, Vatnajokull, are 8 410 km2) ce coboară din masivul Oraefajokull (2 119 m, alt. max. din ţară). Ţărmurile au numeroase fiorduri, însumând c. 6 000 km lungime. Climă tempe-rat-oceanică, mai umedă pe litoralul sudic (până la 4 000 mm precipitaţii anual), în ciuda poziţiei latitudinale, în apropierea Cercului Polar de Nord, graţie influenţei curentului cald Golf-strom. Vegetaţie arborescentă aproape inexistentă. Economie dezvoltată, bazată în pr. pe pescuit (peste 1,5 mii. t anual) şi prelucr. peştelui, care reprezintă c. 75% din producţia ind. şi asigură 2/3 din exporturi (ocupă locul 1 pe glob la cantitatea pescuită/loc.). Expl. de diatomită, perlit, lignit, sulf şi roci de construcţie. Ind. produce energie electrică, cu o mare pondere a hidroenergiei şi energiei geotermice (care asigură încălzirea locuinţelor şi apă caldă pentru 58% din populaţia ţării), nave maritime de pescuit, ciment (80,9 mii t, 1994), aluminiu (99,3 mii t, 1994), îngrăşăminte azotoase, produse textile şi alim. (conserve de peşte, carne, bere, tutun de pipă, ulei de balenă, făină de peşte). Se cultivă (în mare parte în solarii încălzite cu ape geotermale) cartofi şi tomate, apoi ricin, sfeclă de zahăr etc. 22,1% din supr. ţării este ocupată cu păşuni şi fâneţe pe baza cărora se cresc ovine (499,1 mii capete, 1995), bovine (71,9 mii capete, 1995) şi cabaline. Animale pentru blană. Nu are c.f. Căi rutiere: 12,3 mii km (1995). Flota comercială maritimă: 177,3 mii t.r.b. (1994). Turism: 179,2 mii turişti străini (1994). Principalele obiective: capitala Reykjavik, oraşul Akureyri şi lacul Myvatn, parcul naţional Thingvellir, centrul turistic Langarvatn, grupul insulelor Vestmannaeyjar. Principalul punct de plecare pentru excursii sau expediţii în Groenlanda. Moneda: 1 krona (plural kronur) = 100 aurar (singular eyrir). Export: peşte şi produse din peşte, aluminiu, piei şi blănuri, produse alim. Import: maşini, utilaje şi echipament industrial, echipament de transport, petrol şi produse petroliere, bunuri de larg consum, produse agri- 24° 20° 16° ~lsafjordhur, iu i unyu ■ ■— !■>■■■ --- i gţţjokull ^Hvammur :rn: Holmavik .Saudarkrokur ,Husavik î Kirkjubaer, l / Seydisfjârdur_ 1682 1 St ° ' ia/or \ 1 / Tc'i'rT* a ^sj’Wordura^— T4 ^“fsJ^7^'1920H> 3 Şojupivogur "tângjSkulI/yJ9• V*[tiu- Li- - -=i r Borga rnes • Breiddaisvik jBkulU-^ŞfîS I. Vestmannaeyjar 100 km aeyjarga^^o —Vik- ■X. S&? Gheţari 24° 22o 18° 16° DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni Suprafaţa (km2) Populaţia (1993) Capitala Austurland 21 991 13 035 Egilsstadhir Hofudhborgarsvaedhi 1 982 154 232 Reykjavik Nordhurland eystra 22 368 26 752 Akureyri Nordhurland vestra 13 093 10 445 Saudârkrokur Sudhurland. 25 214 20 792 Selfoss Sudhurnes * 15 548 Keflavik Vestfirdhir 9 470 9 602 fsafjdrdhur Vesturland 8 711 14 513 Borgarnes * Supr. reg. Sudhurnes este inclusă în supr. reg. HofudhborgarsvaBdhi. ISLANDEZ 264 cole. — Istoric. Menţionată pentru prima dată de navigatorul Pitea di Mar-siglia (sec. 4 î.Hr.), sub denumirea de Tule sau Thule (pe unele hărţi Fries-land), şi considerată, potrivit legendei, limita nordică a lumii, I. a fost identificată iniţial cu ins. Shetland. Locuită probabil mai întâi de călugări irlandezi (sec. 8), I. a fost populată în sec. 9-10 de vikingi (care au numit-o „Pământul de gheaţă"), nobilul Ingolfr Amarson, de origine norvegiană, debarcând aici în 874. în câteva decenii în I. s-a constituit o societate formată din clanuri războinice, guvernarea aparţinând unei adunări de oameni liberi, Althing. Pătrunderea creştinismului (sec. 10) a dus la formarea dioce-zelor, subordonate arhiepiscopiei norvegiene, prima episcopie autonomă fiind creată în 1056. în urma conflictelor interne, în 1262, a fost supusă de regele Haakon IV al Norvegiei, iar din 1380, va trece, împreună cu aceasta din urmă, sub stăpânirea Da-nemarcii. Regele Christian lll a impus reforma lutherană (1550), iar monopolul comercial a fost conferit danezilor prin crearea (1730) a Companiei Daneze a Islandei. în sec. 18, populaţia a fost decimată de epidemia de variolă (1707-1709), erupţiile vulcanice (1765, 1783) şi foametea din 1785. Constituţia din 1903 a acordat I. autonomie, aceasta devenind, în 1918, regat independent, în uniune personală cu Danemarca. Datorită importanţei sale strategice, în timpul celui de-al doilea război mondial a fost ocupată de Aliaţi. La 23 dec. 1943, în urma unui referendum, a denunţat uniunea personală cu Danemarca, proclamân-du-se republică independentă (17 iun. 1944). După 1958, problema delimitării zonelor de pescuit a opus în permanenţă I. Marii Britanii, I. extinzându-şi limita apelor teritoriale la 200 de mile (1975). Având instituţii democratice de veche tradiţie (Althing-ul este considerat cel mai vechi parlament din lume) şi o economie în continuă dezvoltare, I. a devenit o ţară cu un nivel de trai foarte înalt. între 1980 şi 1996, timp de patru mandate, funcţia supremă în stat a fost deţinută de prima femeie din lume aleasă preşedinte, Vigdis Finnbogatottin. I. este republică prezidenţială, potrivit Constituţiei din 17 iun. 1944. Activitatea legislativă este exercitată de un preşedinte şi de Althing, iar cea executivă, de preşedinte şi un guvern numit de acesta. 2. Insulă în N Oc. Atlantic, la c. 500 km SE de Groenlanda; 102,8 mii km2. Ţărmul de V, N şi E este puternic fragmentat de fiorduri. în relief, predomină platourile vulcanice cu înălţimi ce ajung până la 2 119 m (vf. Hvannadalshnukur); 11,8 mii km2 din supr. ins. este acoperită de gheţari. Vegetaţie de tundră. ISLANDEZ, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. Islandei. I. mai trăiesc şi în Canada şi S.U.A. De religie protestantă. ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Islanda. 2. Adj. Care aparţine Islandei sau islandezilor, privitor la Islanda sau la islandezi. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din familia germanică, din grupul scandinavic, vorbită de islandezi; este cea mai veche limbă nordică datorită izolării ins. Islanda. Singura limbă germanică ce întrebuinţează accentul ascuţit. Foloseşte alfabetul latin, ortografia respectând tradiţia textelor vechi. ISLAS DE SOTAVENTO v. Insulele de sub Vânt. ISLAZ, com. în jud. Teleorman, pe Dunăre; 6 559 loc. (1998). Constr. de mori pentru măcinat cereale. Panificaţie. Centru viticol. Bisericile Sf. Trei Ierarhi (1848) şi Sf. Nicolae (1848), în satele Islaz şi Moldoveni. Satul Islaz apare menţionat documentar în 1567. La 9/21 iun. 1848 a avut loc aici o mare adunare populară, în faţa căreia s-a expus programul revoluţionar, cunoscut sub numele de Proclamaţia de la Islaz; evenimentul marchează începutul Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. ISMAEL (ISMAIL) (în „Vechiul Testament"), primul fiu al lui Avraam pe care acesta l-a avut cu Agar, slujnica soţiei sale Sara, alungat în pustie, împreună cu mama lui, după ce Sara l-a născut pe Isaac. Cei 12 fii ai lui I. sunt consideraţi întemeietorii celor 12 triburi arabe. Tradiţia islamică recunoaşte în I. pe strămoşul arabilor. ISMAIL (IZMAIL), oraş în SV Ucrainei, port pe malul stâng al braţului Chilia, la 80 km de Marea Neagră; 95 mii loc. (1991). Şantier de reparaţii navale. Combinat de celuloză şi hârtie. Ind. alim. (conserve de peşte, fructe şi legume, produse lactate, vin, bere, preparate din carne). Ind. confecţiilor şi mat. de constr. (cărămizi şi ţigle). Cetate medievală construită de turci în 1538, refăcută în 1774 şi dispărută în sec. 19; bisericile Sf. Nicolae (sec. 17, reclădită în 1810), Sf. Cruce, din cetate (fostă geamie turcească, transformată în biserică ortodoxă în 1810) şi Adormirea Maicii Domnului (ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, reclădită în 1841). Localitate în sudul Basarabiei, cunoscută în vechime cu numele de Smil (cu înţelesul, se pare, de „loc nisipos"), cucerită de turci în 1484 şi integrată în Imperiul Otoman. în sec. 16, alături de oraş s-a dezvoltat şi cetatea, devenind ulterior centru al unui ţinut. Disputat în timpul războaielor ruso-turce, prin Tratatul de pace de la Bucureşti (1812), împreună cu întreaga Moldovă dintre Prut, Nistru şi Dunăre, a trecut în stăpânirea Imperiului Rus. Mai târziu, prin Tratatul de pace de la Paris (1856), judeţele Cahul, Bolgrad şi I., limitrofe cursului Dunării, au fost înapoiate Moldovei, revenind însă Rusiei prin Tratatul de la Berlin (1878). în 1918, în cadrul procesului desăvârşirii statului naţional unitar român, oraşul, împreună cu în-trega Basarabie, s-a unit cu România, în 1940, în urma notelor ultimative sovietice a fost anexat de U.R.S.S. Eliberat în 1941, oraşul a fost reocupat de trupele sovietice (26 aug. 1944). ISMAIL, numele a trei şahi persani din dinastia Sefevizilor. Mai important: I. I, şah (1502-1524), întemeietorul dinastiei. în timpul domniei sale, începe îndelungatul război persano-otoman (1514-1555), în care este înfrânt, de sultanul Selim I, în bătăliile de la Chaldiran (1514) şi Kochisar (1515) şi pierde însemnate teritorii. A declarat şiismul religie de stat şi a sprijinit dezvoltarea culturii, el însuşi fiind cunoscut ca un mare poet, semnând cu pseudonimul Hatai. ISMAIL (pe numele adevărat Mawlay Ismail Sharif), sultan al Marocului (1672-1727) din dinastia Alawidă. A consolidat armata şi instituţiile statului şi a luptat împotriva spaniolilor, pe care i-a alungat din Mamur (1681), şi a englezilor, eliberând Tanger-ul (1684). Ismail I 265 ISPIRESCU ISMAILCIUC, Simion (n. 1930, Chilia Veche, jud. Tulcea), canoist român. Campion olimpic (Melbourne, 1956, la canoe dublu 1 000 m, împreună cu Alexe Dumitru), european (1957 şi 1959) şi mondial (1958 şi 1963). ISMAILIA (AI-ISMĂ'TLlYAH), oraş în NE Egiptului, port la Canalul Suez; 255 mii loc. (1992). Nod feroviar şi rutier. Centru comercial. Expl. de roci de construcţie. Asamblarea aparatelor de radio şi televiziune. Ind. constr. de maşini, chimică şi alim. Canalul cu acelaşi nume leagă Nilul cu Canalul Suez prin intermediul lacului Timsah. întemeiat, în 1863, în timpul construcţiei Canalului Suez. ISMAILIŢl (< n. pr. Ismail) s. m. pl. Membrii unei secte a musulmanilor şiiţi apărute la mijlocul sec. 8 şi caracterizate printr-un fanatism extrem. Denumită astfel după numele lui Ismail (fiul cel mare al celui de-al şaselea imam şiit, Muhammad at-Tamm), pe care i. îl consideră al şaptelea imam legal. Din sec. 9, i. încep să se separe în mai multe secte, cea mai mare scindare având loc în sec. 11, când i. s-au împărţit în nizanizi (Iran şi India) şi mustalizi (Egipt şi Siria). Azi trăiesc în 22 de state din Asia şi Africa, principalul lor centru fiind India (începând cu a doua jumătate a sec. 19), apoi Pakistanul (din 1947). Ezoterică în esenţă, doctrina i. pune accentul pe diferenţa dualistă dintre „ceea ce este aparent vizibil" şi „ceea ce este ascuns" în scrierile relevate. Se caracterizează în special prin interpretarea alegorică a textelor sacre şi credinţa în metempsihoză. ISMAIL PAŞA (1830-1895), vicerege al Egiptului (1863-1879). A iniţiat o politică de organizare a instituţiilor statului. Kediv din 1867; a obţinut o largă autonomie în cadrul Imp. Otoman. în timpul său au fost încheiate lucrările Canalului Suez. Dificultăţile financiare l-au constrâns să vândă, în 1875, Marii Britanii, acţiunile asupra Canalului Suez şi să accepte controlul anglo-francez asupra finanţelor ţării; a fost depus după eşecul tentativei de a înlătura acest control. ISMID v. Izmit. I.S.O. (/nternational Organization for Standardization), organism internaţional pentru elaborarea, aprobarea şi publicarea standardelor în domeniile industrial, comercial şi ai cercetării ştiinţifice, instituit în 1947, ia Geneva, cu participarea ac. 120 de comitete naţionale. ISOCRATE (ISOKRATES) (436-338 Î.Hr.), scriitor şi orator atenian. A luptat pentru unitatea oraşelor-state greceşti sub conducerea Atenei, împotriva Persiei. Partizan al regelui Filip al Macedoniei. Discursuri celebre („Panegiricul Atenei", „Despre serbările pana-teene", „Lui Filip"). întemeietor al unei renumite şcoli de retorică la Atena. ISOGLQSĂ (IZOGLOSĂ) (< fr. {i}; {s} gr. isos „egal" + glossa „limbă") s. f. (LINGV.) Linie care marchează pe o hartă lingvistică limitele răspândirii unui fenomen fonetic, lexical, morfologic sau sintactic. ISON (< ngr.) s. n. Acompaniament rudimentar al unei melodii vocale ce constă din prelungirea unui sunet plasat de obicei la baza melodiei. Expr. A ţine (cuiva) isonul = a) a acompania o melodie; b) a aproba vorbele sau faptele cuiva, a-i face pe plac. ISONZO, fluviu în NE Italiei; 136 km. Izv. din Alpii lulieni (Slovenia) sub numele de Soca şi se varsă în M. Tireniană (G. Triest), lângă Mon-falcone. Hidrocentrale. De-a lungul lui s-au desfăşurat, în perioada mai 1915-oct. 1917, 12 mari bătălii între armatele italiene şi cele austro-ungare. ISOP (< sl.) s. m. Arbust odorant, de dimensiuni mici, din familia labiate-lor, originar din regiunea mediteraneană, cu frunze opuse, liniar-alungite, Simion flori albastru închis, rar roşii sau albe, Ismailciuc cultivat ca plantă ornamentală (Hys- şi Dumitru Alexe sopus officinalis). Partea supraterană campioni (exclusiv tulpinile lignificate) conţine un olimpici ulei eteric. Herba hyssopi este folosit la Melbourne pentru ceai în tratarea tusei, a bolilor de plămâni şi a reumatismului. ISOSCEL (<* fr., lat.) adj. n. Triunghi i. = triunghi cu două laturi egale. Trapez /. = trapez cu cele două laturi neparalele egale. ISOU [isu], Isidore (pseud. lui Jean Isidore Goldstein) (n. 1925, Botoşani), scriitor francez originar din România. Animator al mişcării „letriste", expresie a revoltei împotriva oricărei forme de servitute impusă de limbaj („Dictatura literelor", „Introducere în noua poezie şi noua muzică", „Eseu asupra definirii şi a totalei schimbări a prozei şi a romanului"). ISOZAKl Arata (n. 1931), arhitect japonez. Lucrări de orientare postmo-dernistă (Muzeul Departamental de Arte Frumoase din Gumma-Takasaki, Biblioteca Centrală şi Centrul general de expoziţii al Japoniei de Vest din Kitakyushu, Centrul civic al noului oraş academic din Tsukuba, Muzeul de artă contemporană din Los Angeles). ISPARTA, oraş în SV Turciei, la 117 km V de Konya; 112,1 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Ind. chimică, textilă (covoare) şi alim. ISPĂŞI (< sl.) vb. IV tranz. A plăti prin suferinţă o greşeală sau o vină; a executa o pedeapsă; a expia. ISPĂŞITOR, -OARE (< ispăşi) adj. 1. Care ispăşeşte o vină sau o greşeală. -O Expr. Ţap ispăşitor = persoană asupra căreia se aruncă vina şi suportă consecinţele pentru greşelile altora. 2. (REL.) Care contribuie la iertarea păcatelor cuiva; expiator. ISPIRESCU, Petre (1830-1887, n. Bucureşti), folclorist şi scriitor ro- Ismail Paşa ISPISOC 266 Petre Ispirescu mân. Povestitor de mare talent, remarcabil prin autenticitatea naraţiunii şi spontaneitatea limbajului („Legende sau Basmele românilor", „Snoave sau poveşti populare"). Ca tipograf, publică, în atelierul propriu, „Analele Academiei Române". ISPISOC (< rus.) s. n. (IST.) Act emis de cancelaria domnească. ISPITĂ (< ispiti) s. f. 1. Ceea ce ademeneşte; tentaţie, amăgire; p. ext. păcat. 2. (înv.) Cercetare, examinare. ISPITI (< sl.) vb. IV tranz. 1. A duce în ispită; a ademeni, a amăgi, a seduce (1). ♦ A ademeni, a atrage, a seduce; a tenta. 2. (înv.) A examina, a cerceta. ISPITITOR, -OARE (< ispiti) adj. 1. Care ispiteşte, ademenitor. 2. (înv.) Care cercetează, examinează, iscodeşte. ISPOL (< bg.) s. n. Unealtă de tablă, lemn etc., asemănătoare cu un făraş, folosită pentru scoaterea apei din barcă. ISPRA, com. în N Italiei (Lombar-dia), pe ţărmul de E al lacului Maggio-re, la 220 m alt.; 4,7 mii loc. (1996). Ind. textilă. Staţiune climaterică. Centru de cercetări nucleare al Comunităţii Europene (Euratom), inaugurat în 1959. ISPRAVĂ (< sl., bg.) s. f. Faptă, acţiune dusă (cu bine) până la capăt; p. ext aventură. ❖ Loc. De ispravă = de treabă, cumsecade, vrednic. ♦ Izbândă, succes. ^ Expr. Fără nici o (sau vreo) ispravă = fără nici un rezultat; zadarnic. ♦ (Fam.) Poznă, năzbâtie. ISPRAVNIC (< bg., rus.) s. m. 1. (în sec. 15—18, în Ţara Românească) Dregător care aducea la îndeplinire o poruncă domnească. 2. (în sec. 18-19, în Moldova şi în Ţara Românească) Dregător însărcinat cu conducerea unui judeţ sau a unui ţinut. ISPRĂVI (< sl.) vb. IV tranz. şi refl. A (se) sfârşi, a (se) termina; a (se) înfăptui, a (se) realiza. ISPRĂVIT (< isprăvi) s. n. Faptul de a (se) isprăvi; sfârşit (1), capăt (1). ^ Loc. Pe isprăvite = aproape gata, pe sfârşite. ISRAEL 1. Stat sclavagist antic, constituit în N Palestinei (c. 926 î.Hr.) în urma dezmembrării statului iudeo-is-raelian. A dăinuit până în 722 î.Hr., când a fost cucerit de asirieni. V. Palestina. 2. Statul ~ (Medinat Yisrael), stat în Asia de Sud-Vest, în Orientul Apropiat, cu ieşire la M. Mediterană (188 km) şi Marea Roşie (G. ‘Aqaba/ Elat, 10,5 km); 20,8 mii km2; 5,5 mii. loc. (1994). Limbi oficiale: ivrit (neo-e-braică) şi araba. Religia: mozaică 82%, islamică 4%, creştină. Cap.: Ierusalim (Yerushalayim /Al-Quds). Oraşe pr.: Tel Aviv-Yafo, Haifa, Holon, Petah Tikva, Bat Yam, Rishon Lezion, Netanya, Beersheba (Be’er Sheva) ş.a. Este împărţit în 6 districte. Relief variat, care cuprinde o câmpie litorală îngustă, în V, M-ţii Gaiileii (alt. max.: 1 208 m, vf. Meron), în N, ce domină spre E Valea Iordanului (265 km) şi lacul Tiberiada (Yam Kinneret), şi deşertul Negev (50% din terit.) în S. în centrul ţării se află piemontul Shefela, traversat de râuri temporare. Climă mediteraneană, cu ierni blânde, ploioase, şi veri uscate, toride (în Negev precipitaţiile scad sub 100 mm/an). Vegetaţie de arbuşti, specifici zonei mediteraneene (maquis, garriga) şi de tufişuri xerofite (Neg6v). Parcuri naţionale şi rezervaţii naturale. Economie dezvoltată, bazată pe o ind. modernă, diversificată, pe o agricultură de mare randament şi pe turism. Expl. de săruri de potasiu (2,1 mii. t, 1993), fosfaţi naturali (2,7 mii. t), petrol, gaze naturale, sare, min. de fier, cupru, magneziu, brom. Ind. (în care lucrează 25% din populaţia activă a ţării şi realizează 35% din venitul naţional) produce energie electrică (26 miliarde kWh, 1993), oţel, diamante şlefuite (c. 30% din export), utilaje ind. diver- se, motoare electrice, montaj de autovehicule, avioane, produse electronice (aparate radio), derivate petroliere, acid sulfuric şi azotic, îngrăşăminte chimice, anvelope, mase plastice şi răşini sintetice, ciment, hârtie, ţesături de lână şi bumbac, articole de marochinărie, ceramică, vinuri (12,7 mii. hl, 1993), bere, conserve şi sucuri de fructe, carne, produse lactate, ulei de măsline, ţigarete (5,5 mii t, 1993). Agricultura (6,2% din populaţia activă şi 5% din venitul naţional) se practică pe 15,6% din terit. ţării (supr. arabilă) cu întinse zone irigate (42%) şi este specializată în cultura citricelor (portocale 475 mii t, 1994, grepfruturi 370 mii t, 1994, locul 5 pe glob, lămâi, mandarine), a cerealelor (grâu, porumb, sorg, orz, ovăz, ce acoperă 50% din consumul intern de grâu) şi a legumelor. Se mai cultivă bumbac, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun, arahide, fructe (mere, piersici, caise etc.). Plantaţii de măslini, de Persea americana (fructul avocado), curmali, bananieri şi viţă de vie. Se cresc bovine, ovine, caprine, porcine şi păsări de curte. C.f. (1994): 596 km. Căi rutiere: 14,2 mii km. Flotă comercială: 1,5 mii. t.r.b. (1994). Moneda: 1 shekel = 100 agorot. Turism dezvoltat: c. 1,7 mii. turişti străini (1993). Principalele obiective: Ierusalim, cu obiective de mare interes pentru credincioşii creştini (Biserica Sf. Mormânt, Biserica Ghetsimani etc.), pentru evrei (Zidul de Vest sau Zidul plângerii, mormintele lui David, Absalom, Rachela, Zaharia) şi musulmani (Moscheea Al Aksa), Tel Aviv şi împrejurimile, staţiunile balneare Netanya, Herzliya, apoi Ramla, cu un minaret din 1268 şi moschee — fostă catedrală a cruciaţilor, NV ţării (Haifa, Akko — cu vestigii romane, cruciate şi turce), zona Mării Moarte (peşterile Qumrăn, stânca Masada, staţiunea balneară ’En Gedi etc.). Export: diamante prelucrate, echipament electric, citrice, utilaje ind. şi mijloace de transport, oţel şi fontă, cupru, produse chimice (îngrăşăminte, mase plastice), textile, legume, con- DlVIZIUNI ADMINISTRATIVE Districte Suprafaţa (km2) Populaţia (1992) Capitala Central (Ha Merkaz) 1 242 1 094 100 Ramla Haifa 854 685 300 Haifa Ierusalim (Yerushalayim) 627* 608 000 Ierusalim (Yerushalayim) Nord (Ha Zafon) 3 490 866 200 Tiberias Sud (Ha Darom) 14 387 634 200 Beersheba Tel Aviv 170 1 135 800 Tel Aviv-Yafo * Inclusiv Ierusalimul de Est 267 ISRAEL fecţii, produse alim., băuturi şi tutun etc. Import: utilaje ind. şi mijloace de transport, produse chimice, diamante brute, combustibili, ciment, cherestea, bunuri de larg consum etc. — Istoric. Locuit încă din timpuri preistorice, terit. actual al I. (numit Palestina), reprezenta o cale de trecere privilegiată între Asia şi Africa de Est. Civilizaţia ca-naaneană, care s-a dezvoltat aici, din milen. 3 î.Hr., a fost influenţată, rând pe rând, de mesopotamieni (veniţi din Caldeea, sec. 18 î.Hr.), de egipteni (sec. 16-13 î.Hr.) şi ocupată de filisteni (sec. 12 î.Hr.) şi de evreii veniţi din Egipt sub conducerea lui Moise şi apoi a lui losua (sec. 12 î.Hr.), care, în vremea lui Saul (1029-1004 Î.Hr.), au întemeiat regatul Israel, care va ajunge la apogeul expansiunii sale sub David şi Solomon. „Biblia" reprezintă principalul izvor de informaţie privind perioada de instalare şi organizare teologico-politică a evreilor în Canaan şi a luptelor cu principalii lor duşmani: filistenii, arameii, amoniţii, edomiţii, moabiţii etc. La moartea lui Solomon, regatul a fost divizat în ludeea (la S) şi regatul Israel (la N), cucerit de Alexandru cel Mare (333 Î.Hr.), de lagizi (323 Î.Hr.), Seleucizi (197 î.Hr.), împotriva cărora s-au răsculat sub conducerea lui luda Macabeul (164 î.Hr.), şi de romani (64 î.Hr.), în timpul cărora a apărut creştinismul. Evreii s-au răsculat împotriva romanilor (66-70), revoltă reprimată de împăratul Titus şi în 132-135, sub conducerea lui Bar-Kochba, înfrântă şi ea. fn urma acestor mişcări, evreii au început să părăsească Palestina, răspândindu-se în Imp. Roman. După ce creştinismul a devenit religie de stat în Imp. Roman, persecuţiile repetate împotriva evreilor au accelerat emigraţia lor din Palestina. Inclusă în Imp. Bizantin (395), Palestina a fost ocupată de perşi (614), de arabi (din 634; a făcut parte din ISRAEL 268 statele conduse de califii Omeiazi, Ab-basizi şi Fatimizi), de cruciaţi (sec. 11 — Regatul latin de Ierusalim). în Evul Mediu, Palestina devine „Ţara Sfântă", iar Ierusalimul oraş sfânt, atât pentru evrei şi creştini (ţinta cruciaţilor), cât şi pentru musulmani. Recucerit de Sala-din (1187), a trecut sub tutela mame-lucilor (1250), apoi a fost inclus în Imp. Otoman (1517). în urma Congresului sionist de la Basel (1897), care prevedea crearea unui stat al evreilor din Palestina, începe o imigrare sistematică. în 1917 Palestina a fost ocupată de Marea Britanie. Acţiunile organizaţiilor teroriste evreieşti (Haganah, Irgun, Stern) au constrâns Marea Britanie să renunţe la mandatul asupra Palestinei, care a fost divizată de O.N.U. în două zone, destinate a deveni una stat al evreilor şi alta stat al arabilor palestinieni. Refuzul statelor arabe de a recunoaşte noul stat Israel, proclamat la 14 mai 1948, a dus la patru războaie israelo-arabe (1948— 1949, 1956, 1967, 1973), încheiate cu victoria I. Cu concursul S.U.A., în 1977, s-au semnat la Camp David (S.U.A.) două acorduri israelo-egiptene (Egiptul a fost prima ţară arabă care a recunoscut I.). în iun. 1982, I. a invadat Libanul pentru a pune capăt prezenţei combatanţilor Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care atacau I. La frontiera cu Libanul, I. a instituit o zonă de siguranţă (10— 20 km), ocupată de „Armata Libanului de Sud“, formaţiune militară arabă controlată de I. în urma Conferinţei de la Madrid (aug. 1991), I. a recunoscut entitatea palestiniană şi reprezentati-vitatea O.E.P. Negocierile israelo-pa-lestiniene au fost perturbate de ciocnirile din teritoriile ocupate (Intifada), problema aşezărilor evreieşti din Cisiordania şi, în cele din urmă, de asasinarea primului-ministru al I., Yitzak Rabin (4 nov. 1995). Guvernul lui Benyamin Netanyahu, câştigătorul alegerilor din 1996, a adoptat o poziţie dură în negocierile cu palestinienii. Republică parlamentară, I. nu are o constituţie propriu-zisă, ci o culegere de legi. Activitatea legislativă este exercitată de Knesseth, iar cea executivă, de un guvern numit de preşedinte. ISRAEL ben Eliezer (numit Baal Şem Tov „stăpânul Bunului Nume") (1700-1760), filozof polonez de origine evreiască. Fondator al hasidismului. S-a opus ascetismului rigid, subliniind importanţa bucuriei spirituale şi sacrali-tatea vieţii cotidiene. Vedere generală asupra Cornului de Aur Istanbul Ayasofya ISRAEL1, Isaac ben Solomon (Abu Ya-’qub ibn Sulaymăn al Isră’ili, numit şi Isaac Israeli sau Isaac cel Bătrân) (c. 832-c. 932), medic şi filozof evreu, originar din Egipt. Considerat întemeietorul neoplatonismului iudaic medieval. Autor a numeroase tratate filozofice sau ştiinţifice, precum şi al unor lucrări cu caracter medical (traduse din arabă în limba latină şi publicate postum cu titlul „Opera Omnia lsaci“). ISRAELIT, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Referitor la religia mozaică (iudaică); evreiesc. 2. S. m. şi f. Persoană de religie mozaică, adept al mozaismului; p. ext evreu. ISSA (pe numele adevărat Kobaya-shi Nobuyuki) (1763-1827), poet japonez. Unul dintre marii maeştri ai haiku-u\u\. Versuri închinate iubirii sau compasiunii pentru toate fiinţele Universului, caracterizate prin simplitatea exprimării sentimentelor, plasticitatea imaginii, umorul de inspiraţie populară („Jurnalul morţii tatălui meu“, „Primăvara mea“). ISSÎK-KUL, lac tectonic, puţin sărat, navigabil, în Asia Centrală (Kîrgîzstan), situat într-o depr. intramontană a M-ţilor Tian Shan, la 1 608 m alt., cu bazin endoreic; 6,24 mii km2. Ad. max.: 668 m. Lungime: 178 km; lăţime max.: 60 km. în el se varsă c. 50 râuri. Din cauza evaporării intense şi a micşorării supr. lacului, râul Ciu, care se varsă în partea sa vestică, se pierde uneori în deşert. Pescuit. Turism balneoclimateric. Rezervaţie naturală. ISSOS sau ISSUS* oraş antic în SE Asiei Mici (Cilicia), pe ţărmul G. Iskenderun. Aici Alexandru Macedon l-a 'înfrânt, în 333 î.Hr., pe regele Persiei, Darius III. ISTANBUL, cel mai mare oraş al Turciei, situat în partea de VNV a Moscheea Suleimaniye 269 ISTOVI ţării, pe malurile Bosforului; 7,6 mii. loc. (1994). Este format din trei părţi distincte, separate de Bosfor şi Cornul de Aur, la limita dintre Europa şi Asia, şi legate prin mai multe poduri. Partea europeană cuprinde cartierele Galata, B’eyoglu, Fener (Fanar), Sultanahmet (vechiul Bizanţ), Topkapî ş.a., iar cea asiatică cartierul Oskudar (Scutari). Nod de comunicaţii între Europa şi Asia. Aeroportul Yeşilkoy. Puternic centru ind. (60% din ind. Turciei), comercial, financiar şi cultural al ţării. Ind. constr. de maşini (montaj auto, tractoare), electrotehnică, chimică, a cimentului, sticlei, de prelucr. a lemnului (mobilă), hârtiei şi poligrafică, piei. şi încălţ., textilă şi alim. (tutun). Concentrează c. 90% din activitatea cultural-artistică şi educativă a ţării. Mare centru turistic. Trei universităţi. Institut politehnic. Bazar. Monumente bizantine (ruinele zidurilor oraşului şi ale hipodromului, biserica Sf. Sofia, devenită, în 1453, moscheea Ayasofya, construită în anii 532-537, capodoperă a artei bizantine, moscheea Kahriye-Camii, sec. 4-11, renovată la începutul sec. 14 (mozaicurile şi frescele sale sunt rhărturii ale înfloritoarei arte bizantine din timpul Paleologiior), Turnul genovez Galata, 1349, Palatul Paleologilor sau Tekfur-Sarai, Palatul Dol-mabahQe etc.) şi musulmane (moscheile Baiazidiye, Suleimaniye, 1550— 1557, Ahmediye-Camii, Yeni-Camii, 1597, Palatul Topkapî, sec. 15). Muzeu de arheologie. Teatre. în Antichitate s-a numit Bizantion. Capitală a Imp. Bizantin, cu numele de Constantinopol, a devenit, din 1453, cu numele de Istan-bul (Stambul), capitala Imp. Otoman — până în 1923, când cap. Rep. Turcia s-a mutat la Ankara. V. Constantinopol. ISTERIE (< fr., it, {i}; {s} gr. hystera ,,uter“) s. f. Nevroză sau psihopatie, caracterizată prin apariţia, sub influenţa şocurilor emotive, a sugestiei sau autosugestiei, a unor variate simptome neurologice fără substrat organic. ISTEŢ. -EATĂ (< sl.) adj. Inteligent, deştept, priceput. ♦ Vioi, sprinten; p. ext. îndrăzneţ. ' ISTEŢIME (< isteţ) s. f. Inteligenţă, vioiciune, iscusinţă, pricepere. ISTM (< fr., lat, gr.) s. n. Porţiune îngustă de uscat mărginită de ape, care leagă două continente, două insule sau o peninsulă de un continent (ex. I. Panamâ, Corint, Suez, Kra etc.). ISTORIC, -A (< fr., lat.) adj., s. m. şi f., s. n. I. Adj. 1. Care aparţine istoriei, referitor la istorie; p. ext. de importanţă deosebită în dezvoltarea so- cietăţii. <0* Monument /. = construcţie care pentru vechimea şi valoarea ei artistică este ocrotită de lege. ♦ Care urmăreşte fapte din istorie (ex. roman I.). 2. Care se schimbă de-a lungul timpului; diacronic. Proces istoric. 3. Corespunzător faptelor istoriei; obiectiv, real2. 4. Care studiază faptele în ordine cronologică (ex. metodă i.). II. S. m. şi f. Specialist în istorie; istoriograf. III. S. n. Expunere (amplă) a unui eveniment (sau a evenimentelor dintr-o perioadă dată), însoţită de o relatare cronologică a împrejurărilor în care s-a produs. ISTORICISM (< fr.) s. n. (FILOZ.) Concepţie apărută în Germania (sec. 19) potrivit căreia istoria este elementul esenţial al înţelegerii şi explicării fenomenelor umane, înţelegere care trebuie să fie empatică, deoarece aceste fenomene sunt expresii unice ale gândirii, voinţei şi sentimentelor umane. Pentru Fr. Meinecke, perspectiva istoricistă îngăduie înlocuirea abordării generalizatoare, caracteristică ştiinţelor naturii, cu o abordare particularizantă. Kari R. Popper nu acordă i. statutul de discurs ştiinţific şi respinge posibilitatea unor predicţii istorice, care s-ar obţine descoperind „ritmul", „legile14 sau „tendinţele" evoluţiei istoriei. ISTORIE (< lat., it.) s. f. 1. Ştiinţă care studiază trecutul umanităţii şi al societăţilor omeneşti cu scopul de a le reconstitui. 2. Prin opoziţie cu preistoria, perioadă cunoscută în principal prin documente scrise. 3. (Cu determinarea domeniului) Ştiinţă care studiază dezvoltarea şi modificările succesive într-un anumit domeniu (ex. i. literaturii, I. medicinei). 4. Povestire, naraţiune. 5. (Fam.) întâmplare, păţanie; poznă (1), năzbâtie. ISTORIOGRAF (< fr., lat. fi» s. m. 1. Persoană însărcinată în mod oficial să scrie istoria unei epoci, a unei domnii. 2. Istoric (II). ISTORIOGRAFIE (< fr. {i}; {s} gr. historia „istorie" + graphe „descriere") s. f. 1. Ştiinţă auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul evoluţiei concepţiilor şi al operelor istorice. Istoria — ca efort de cunoaştere — s-a născut din nevoia de fixare a memoriei evenimentelor petrecute, din necesitatea de a căuta rădăcinile în trecut ale unor fenomene contemporane şi din dorinţa de a desprinde din trecut învăţăminte pentru prezent şi viitor („Historia, magistra vitae11, istoria, învăţătoarea vieţii). I. a străbătut, în evoluţia ei, mai multe faze: în Antichitate, i. grea- că (Herodot „părintele istoriei“, Tucidide şi Polibiu) creează adevărate modele de cercetare şi analiză, urmate de istoricii romani (Tit Liviu, Tacit); Evul Mediu înregistrează un puternic regres, cronicarii medievali mărginindu-se la consemnarea şi explicarea superficială, adesea naivă, a evenimentelor. Renaşterea a readus în actualitate operele istorice ale Antichităţii şi a pus bazele criticii istorice, care s-a dezvoltat paralel cu investigaţia erudită. Raţionalismul şi iluminismul au influenţat puternic I., preocupată tot mai mult să elaboreze o teorie a istoriei (G. Vico) şi să detecteze cauzele marilor procese istorice (E. Gibbon). Ca o reacţie la teoriile iluministe şi la ideologia Revoluţiei Franceze, a apărut curentul romantic, interesat cu precădere de Evul Mediu, de influenţa factorilor spirituali, care modelau evoluţia organică a popoarelor (istorismul lui L. von Ranke). Aşezarea cercetării istorice pe baze strict ştiinţifice a fost încercată de pozitivism, al cărui obiect era reconstituirea riguroasă a faptelor şi dezvăluirea legăturilor cauzale. Pozitivismul a produs o istoriografie narativă, care privilegia aspectele politice şi militare, împotriva căreia s-a manifestat i. marxistă, care explica procesele istorice prin acţiunea legilor obiective de dezvoltare socială şi prin lupta de clasă, şi Şcoala de la Annales (revistă franceză de istorie întemeiată, în 1929, de L. Febvre şi M. Bloch), promotoarea unei viziuni sintetice, dar interesată în special de condiţiile materiale de existenţă şi de mentalităţile şi sensibilităţile colective. Subordonarea i. marxiste faţă de exigenţele regimurilor comuniste a dus la discreditarea materialismului istoric. în prezent, se manifestă tendinţa de abordare pluridisciplinară şi statistică a fenomenului istoric. 2. Totalitatea scrierilor istorice dintr-un anumit spaţiu geografic sau dintr-o anumită perioadă determinată de timp; totalitatea lucrărilor istorice privitoare la o problemă. ISTORISI (< ngr.) vb. IV tranz. A relata o întâmplare, a expune, a povesti. ISTORISM (< fr.) s. n. V. istoricism. ♦ Studiul obiectelor şi evenimentelor din punct de vedere al apariţiei şi dezvoltării lor istorice, ISTOVI. (< istov, înv. „sfârşit") vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) obosi peste măsură; a (se) epuiza (2), a (se) extenua. 2. Tranz. (înv.) A isprăvi, a termina; a epuiza (1). ISTOVITOR 270 ISTOVITOR, -OARE (< istovi) adj. Care istoveşte; obositor, epuizant, extenuant. ISTRATE, Mircea (n. 1929, Cluj), compozitor român. Orientare avangardistă cu unele trăsături neoclasice. Muzică vocal-simfonică, simfonică („Muzică stereofonică pentru două orchestre de coarde", „Algoritm"), de cameră, corală, de teatru si film. ISTRATI, Alexandru (1915-1991, n. Dorohoi), pictor român. Stabilit în Franţa (1947). Soţul pictoriţei Natalia Dumitrescu. Unul dintre principalii reprezentanţi ai „abstracţiei lirice". Lucrări caracterizate prin abundenţă cromatică şi dinamism. împreună cu soţia sa, a organizat Muzeul „Brâncuşi", de la Centrul „G. Pompidou" din Paris. ISTRATI, Constantin l. (1850-1918, n. Roman), chimist şi medic român. Acad. (1899), prof. uqjv. la Bucureşti. A participat, ca medic în armata română, la Războiul de Independenţă. Unul dintre fondatorii şcolii româneşti de chimie. Cercetări asupra bogăţiilor naturale ale ţării (sare, petrol, chihlimbar, ozocherită etc.); a descoperit o clasă nouă de coloranţi, „franceine". A înfiinţat „Societatea română de ştiinţe" (1890), „Asociaţia română pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor" (1902) ş.a. Lucrări didactice („Curs elementar de chimie", „Studiu relativ la o nomenclatură generală în chimia organică"). Membru al mai multor societăţi ştiinţifice străine. ISTRATI, Nicolae (1818-1861, n. Fălticeni), scriitor român. Paşoptist, adversar al Unirii. Autorul unor fabule şi satire ce preamăresc trecutele vremi („Satana şi drăcimea", „Lumina şi întunericul", „Văduva şi judecătorul") şi al primei drame istorice din literatura română (,,Mihul...“), a cărei acţiune se petrece în timpul lui Ştefan cel Mare. Constantin Istrati Panait Istrati ISTRATI, Panait (pseud. lui Ghera~ sim Panait istrate) (1884-1935, n. Brăila), scriitor român de limbă franceză şi română. Supranumit de R. Rolland „Gorki al Balcanilor". în tinereţe a dus o viaţă de iumpen, peregrinând prin lume;^din 1916 a trăit în Elveţia şi Franţa, schimbând diverse ocupaţii. Iniţial admirator al regimului sovietic, a fost profund dezamăgit de cele văzute în U.R.S.S. („Spovedanie pentru învinşi"). După revenirea în România, a colaborat la publicaţia formaţiunii de extremă-dreaptă „Cruciada românismului". Proză de evocare romantică a peisajului brăilean şi a mediului pestriţ oriental, populat de oameni simpli, răzvrătiţi, animaţi de nostalgia fericirii („Chira Chiralina", „Moş Anghel", „Viaţa lui Adrian Zografi", „Haiducii", „Mihail", „Ciulinii Bărăganului" şi „Codin", care au cunoscut ecranizări). în 1930 se reîntoarce definitiv în ţară. Publicistică. ISTRATTY, Edgar (1887-1967, n. Vaslui), bas român. Membru fondator al Operei Române. Carieră internaţională. Roluri remarcabile în repertoriul wagnerian şi în „Faust" de Gounod. Biografie scrisă de soţia sa, Ella Istratty: „De vorbă cu Edgar Istratty". ISTRIA (ISTRA), peninsulă de formă triunghiulară pe ţărmul de NE al M. Adriatice (Croaţia şi Slovenia), între G. Triest şi Rijeka; 3,9 mii km2. Lungime: c. 100 km. Relief de podiş calfcaros (pod. Karst), mai înalt în NE (alt. max.: 1 396 m, vf. Ucka), cu sol steril. Climă mediteraneană. Expl. de cărbune, marmură şi bauxită. Viticultură. Măslini şi pomicultură. Staţiuni balneoclimaterice (Opatija şi Puia). Turism. Locuită iniţial de istri, cucerită de romani în 177 î.Hr. şi transformată în colonie, a fost invadată în sec. 5-8 de vizigoţi, ostrogoţi, bizantini şi longo-barzi, franci, slavi şi avari. înglobată în Sfântul Imperiu German în sec. 10, ulterior înfeudată patriarhilor de Aqui-leea (1208-1480). Dominată de Veneţia (sec. 15-18) până la Tratatul de la Campo Formio (1797), când a fost cedată Austriei. între 1805 şi 1815 a făcut parte din Regatul Italic al lui Napoleon. Anexată de Italia în 1920; atribuită Iugoslaviei prin Tratatul de la Paris (1947). în 1954, în bazâ unui a-cord italo-iugoslav, partea de NV a I. a fost împărţită în două zone, aparţinând, respectiv, Italiei şi Iugoslaviei. în 1991, ca urmare a dezmembrării federaţiei iugoslave, I. a fost împărţită între Croaţia şi Slovenia. ISTRIA 1. Podişul Istriei, regiune de podiş cu relief tabular în E Dobrogei, între Casimcea şi L. Sinoe. Alt. max.: 195 m. 2. Com. în jud. Constanţa; 2 363 loc. (1998). Staţie de c.f. Centru viticol. Muzeu de arheologie. ISTRIŢA, masiv deluros în Subcar-paţii de Curbură, între râurile Cricovu Sărat şi Nişcov, alcătuit din calcare, gresii, marne, şisturi argiloase ş.a. Se continuă, la V, cu Dealul Mare. Alt. max.: 754 m. Viticultură (podgoria Pietroasele). ISTROROMÂN, -ă (< n. pr. Istria + român) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană făcând parte dintr-o ramură a poporului român şi care vorbeşte dialectul istroromân. I. au emigrat prin sec. 10-11 spre V Pen. Balcanice, stabilindu-se în Pen. Istria la Monte Maggiore şi în ins. Veglia (azi Krk). 2. Adj. Care aparţine istroromânilor (1), privitor la istroromâni. ♦ (Substantivat, f.) Dialect al limbii române, vorbit de istroromâni. ISTROS 1. Denumirea tracă a Dunării, folosită şi de izvoarele antice greceşti. A fost latinizată, ulterior, în Hister. V. Danubius. 2. Colonie greacă pe ţărmul de V al Mării Negre. V. Histria. Edgar Istratty 271 ITALIA Işlic ISVERNA, com. în jud. Mehedinţi, pe râul Coşuştea; 2 742 loc. (1998). în arealul com. se află peştera cu acelaşi nume, având o temperatură constantă (10°C) şi o bogată faună cavernicolă, de la care s-a format un strat gros de guano. Pe pantele dealului Cerboani se dezvoltă crânguri de liliac sălbatic. Biserica Sf. Nicolae (ante 1820, zugrăvită în 1835 şi 1870), în satul Seliştea. Bisericile de lemn Sf. Voievozi (1763, refăcută în 1820), Sf. Gheorghe (1829, cu picturi interioare din 1870) şi Sf. Voievozi (1783, refăcută în 1823, cu picturi interioare din 1892), în satele Seliştea, Turtaba şi Isverna. IŞALNIŢA, com. în jud. Dolj, pe valea Jiului; 4 109 loc. (1998). Expl. de balast. Combinat chimic (îngrăşăminte fosfatice şi azotoase). Termocentrală (980 MW) intrată în funcţiune în 1965. Sere legumicole. Staţie de c.f. în satul Işalniţa, menţionat documentar în 1577, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1705-1706, modificată în 1875 şi reparată în 1914). IŞIM, râu în Federaţia Rusă (V Siberiei), afl. stg. al lui Irtîş; 2 450 km. Izv. din partea central-nordică a Ka-zahstanului, traversează stepa cu acelaşi nume şi trece prin Ţelinograd şi Iştar Petropavlovsk. îngheaţă în perioada nov.-mai. Navigabil în cursul inferior pe 270 km. IŞLIC (< tc.) s. n. Căciulă mare de blană sau de postav, de formă rotundă sau cu fundul pătrat, purtată de domni şi boieri, iar, mai târziu, de negustori şi de lăutari. IŞTAR (ISHTAR) (în mitologiile din Mesopotamia), stăpâna cerului şi protectoarea dragostei şi a maternităţii. Fiica zeului selenar Sin şi sora zeului solar Shamosh şi a zeiţei infernale Ereshkigal. Zeiţă a bătăliilor, dar şi zeiţă sapienţială, simbolizând atotputernicia înţelepciunii, I. era simbolul suprem al frumuseţii feminine. A fost identificată cu planeta Venus sau cu Luceafărul de seară. ITACA (ITHACA, ITHÂKf), insulă grecească în grupul ins. Ionice, separată de ins. Cefalonia prin str. cu acelaşi nume; 96 km2. Oraşe pr.: Ithâki, Vathy. Relief muntos vulcanic. Viticultură, măslini. Creşterea animalelor. Mare cutremur în 1953. Patria legendară a lui Ulise. ITAIPU, cea mai mare hidrocentrală din lume, construită (1973-1991) pe fl. Paranâ, la graniţa dintre Brazilia şi Paraguay. Are 18 turbine de 750 MW fiecare (cu o putere totală instalată de 13 500 MW), ultima fiind pusă în funcţiune la 6 mai 1991. Lacul de acumulare are o supr. de 1 350 km2, o lungime de 170 km şi un volum de 29 km3. ITALIA, Republica Italiană (La Re-pubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) şi una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ş.a.); 301,3 mii km2; 57,3 mii. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ş.a. Cap.: Roma. Oraşe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florenţa (Firenze), Catania, Bari, Veneţia (Venezia), Mes-sina, Verona ş.a. Este împărţit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfăşoară Alpii pe c. 1 200 km pe direcţia V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Para-diso, 4 061 m, alt. max. din I.), Alpii Lombarzi şi Alpii Veneţieni, toţi străbătuţi de numeroase păsuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ţii Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. şi se continuă şi în Sicilia, fiind fragmentaţi şi au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’ltalia, 2 914 m alt. max.). între M-ţii Alpi şi Apenini se află Prealpii şi C. Padului. în Alpi şi Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezu-viu, Etna, Stromboli). Climă tempe-rat-continentală în N, cu ierni relativ reci şi veri călduroase şi mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase şi calde şi ierni blânde şi ploioase. Reţea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetaţie şi faună caracteristice zonelor temperată şi mediteraneană. Ţară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB şi al rezervelor de aur şi locul 6 pe glob ca volum al comerţului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce priveşte volumul producţiei ind.), care concentrează 1/3 din populaţia activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB şi înregistrează cel mai înalt ritm de creştere dintre ţările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii şi societăţi industriale transnaţionale (IRI, ENI, FIAT, Monte-catini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ş.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import şi mai dezvoltată în N (peste 50% din producţia ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m3, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, ben-tonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă şi feroaliaje (11,2 mii. t), oţel (25,8 mii. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mii. autoturisme şi 210 mii vehicule utilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mii. buc., locul 4 pe glob), biciclete şi motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mii. buc., 1991), maşini de cusut şi de scris, maşini de calculat, maşini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mii. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mii. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic şi azotic, sodă caustică, îngrăşăminte azotoase şi fosfatice, vopsele şi coloranţi, mase plastice şi răşini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie şi celuloză, ciment (41 mii. t, 1992, locul 7 ITALIA 272 273 ITALIA DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni şi provincii Suprafaţa (km2) Populaţia (1991) Capitalele regiunilor şi ale provinciilor Abruzzo Chieti L’Aquila Pescara Teramo Basilicata Matera Potenza Calabria Catanzaro Cosenza Crotone Reggio di Calabria Vibo Valentina Campania Avellino Benevento Caserta Napoli Salerno Emilia-Romagna Bologna Ferrara Forli-Cesena Modena Parma Piacenza Ravenna Reggio neirEmilia Rimini Friuli-Venezia Giulia Gorizia Pordenone Trieste Udine Lazio Frosinone Latina Rieti Roma Viterbo Liguria Genova Imperia La Spezia Savona Lombardia Bergamo Brescia Como Cremona Lecco Lodi Mantova Milano Pavia Sondrio Varese Marche Ancona 10 794 2 587 5 034 1 224 1 949 9 992 3 447 6 545 15 080 2 391 6 650 1 717 3 183 1 139 13 595 2 792 2 071 2 639 1 171 4 922 22 125 3 702 632 376 690 450 589 859 293 534 7 844 466 2 273 212 4 893 17 227 3 264 2 250 2 749 5 352 3 612 5 418 1 836 1 155 882 1 545 23 859 2 723 4 784 1 288 1 770 816 782 339 981 965 212 199 9 693 1 940 1 249 054 381 830 297 838 289 534 279 852 610 528 208 985 401 543 2 070 203 382 565 750 896 180 409 576 693 179 640 5 630 280 438 812 293 926 815 815 3 016 026 1 066 601 3 909 512 906 856 360 763 348 647 604 680 391 330 267 633 350 454 420 431 258 718 1 197 666 138 119 275 267 261 825 522 455 5 140 371 479 559 476 282 144 942 3 761 067 278 521 1 676 282 950 849 213 587 227 199 284 647 8 856 074 909 692 1 044 544 522 147 327 970 295 948 184 025 369 630 3 738 685 490 898 175 496 797 039 1 429 205 437 263 L’Aquila Chieti L’Aquila Pescara Teramo Potenza Matera Potenza Catanzaro Catanzaro Cosenza Crotone Reggio di Calabria Vibo Valentina Napoli Avellino Benevento Caserta Napoli Salerno Bologna Bologna Ferrara Forli Modena Parma Piacenza Ravenna Reggio nell’Emilia Rimini Trieste Gorizia Pordenone Trieste Udine Roma Frosinone Latina Rieti Roma Viterbc* Genova Genova Imperia La Spezia Savona Milano Bergamo Brescia Como Cremona Lecco Lodi Mantova Milano Pavia Sondrio Varese Ancona Ancona pe glob), fire şi ţesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălţ., covoare, ceramică şi porţelanuri, sticlă, produse alim. (lapte şi produse lactate, carne 4,03 mii. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mii. t, 1994, conserve de carne şi peşte, ulei de măsline, locul 1 pe glob, vin 62,6 mii. hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franţa, bere, ţigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiţie în prod. de mobilă, de sticlărie şi porţelanuri, instrumente muzicale, încălţ., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populaţia ocupată şi contribuie cu 10% la crearea PNB şi a venitului naţional. Terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. ţării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mii. t), din care grâu (8,11 mii. t), porumb (7,94 mii. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floa-rea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mii. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde, locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă şi usturoi ş.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mere (2,14 mii. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireşe, nuci, portocale (1,6 mii. t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mii. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producţia mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locui 1 pe glob), struguri (9,76 mii. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creşterea intensivă a animalelor (mii. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini şi catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t peşte, 1993). C.f.: 20,2 mii km (10,2 mii km linii electrificate). Căi ITALIA 274 Regiuni şi provincii Suprafaţa (km2) Populaţia (1991) Capitalele regiunilor şi ale provinciilor Ascoli Piceno 2 087 360 482 Ascoli Piceno Macerata 2 774 295 481 Macerata Pesaro e Urbino 2 892 335 979 Pesaro Molise 4 438 330 900 Campobasso CampobUso 2 909 238 958 Campobasso Isernia 1 529 91 942 Isernia Piemonte 25 399 4 302 565 Torino Alessandria 3 560 438 245 Alessandria Asti 1 511 208 332 Asti Biella 913 191 291 Biella Cuneo 6 903 547 234 Cuneo Novara 1 339 334 614 Novara Torino 6 830 2 236 765 Torino Verbania 2 256 162 215 Verbania Vercelli 2 088 183 869 Vercelli Puglia 19 357 4 031 885 Bari Bari 5 138 1 530 170 Bari Brindisi 1 839 411 314 Brindisi Foggia 7 184 696 848 Foggia Lecce 2 759 803 977 Lecce Taranto 2 437 589 576 Taranto Sardegna 24 090 1 648 248 Cagliari Cagliari 6 895 763 382 Cagliari Nuoro 7 044 272 992 NOoro Cristano 2 631 156 970 Cristano Sassari 7 520 454 904 Sassari Sicilia 25 707 4 966 386 Palermo Agrigento 3 042 476 158 Agrigento Caltanissetta 2 128 278 275 Caltanissetta Catania 3 552 1 035 665 Catania Enna 2 562 186 182 Enna Messina 3 248 646 871 Messina Palermo 4 992 1 224 778 Palermo Ragusa 1 614 289 733 Ragusa Siracusa 2 109 402 014 Siracusa Trapani 2 460 426 710 Trapani Toscana 22 992 3 529 946 Firenze Arezzo 3 232 314 564 Arezzo Firenze 3 514 967 437 Firenze Grosseto 4 504 216 015 Grosseto Livorno 1 213 336 626 Livorno Lucca 1 773 377 101 Lucca Massa-Carrara 1 156 200 312 Massa Pisa 2 448 385 285' Pisa Pistoia 965 264 622 Pistoia Prato 366 217 244 Prato Siena 3 821 250 740 Siena Trentino-Alto Adige 13 607 890 360 Trento Bolzano 7 400 440 508 Bolzano Trento 6 207 449 852 Trento Umbria 8 456 811 831 Perugia Perugia 6 334 588 781 Perugia Terni 2 122 223 050 Terni Valle d’Aosta 3 264 115 938 Aosta Aosta - - Aosta Veneto 18 365 4 380 797 Venezia Belluno 3 678 212 085 Belluno Padova 2 142 820 318 Padova Rovigo 1 789 248 004 Rovigo Treviso 2 477 744 038 Treviso Venezia 2 460 820 052 Venezia Verona 3 097 788 343 Verona rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mii. t.r.b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anual): peste 40 mii. turişti străini anual. Principalele obiective: capitala şi „oraşele-muzeu“ Veneţia, Florenţa, Bologna, Verona, Padova, Pisa ş.a., cu vestigii şi monumente mai ales medievale (cetăţi, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori şi romane; Napoli - Vezuviu şi împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum şi Pompei şi locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu staţiuni turistice şi de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courma-yeur, Breuil, Domodossola); staţiunile balneoclimaterice de pe ţărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente şi Riviera di Levante (ţărmul M. Ligurice între Ventimiglia şi La Spezia), cu staţiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Li-gure; coasta M. Adriatice între Veneţia şi Rimini, cu staţiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna şi staţiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de oraşe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: cont. textile, încălţ. şi produse din piele, produse chimice, autovehicule şi piese auto, produse siderurgice şi ale metalurgiei neferoase, maşini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicaţii, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ş.a. Import: petrol, maşini, utilaje şi echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ş.a. — Istoric: Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul inferior. în milen. 3 î.Hr. apar primele influenţe ale popoarelor indo-europene. în milen. 2 î.Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, şi una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârşitul milen. 2 î.Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneţii, reg. dintre Mincio şi Pad, populaţiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice şi în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. în sec. 8 şi 7 î.Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe 275 ITALIAN coastele de S ale I. şi fn Sicilia. în sec. 6 şi 5 Î.Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizaţie (sec. 7-6 î.Hr.). La începutul sec. 5 î.Hr., Roma, o cetate din Lati-um, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î.Hr., stăpâna întregii I., şi apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cei mai vast şi mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbuşirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoţi (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). în 569, longobarzii, conduşi de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. în 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominaţie bizantină, cu excepţia S I. şi a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminaţi (sec. 11-12) de normanzi. în timpul lui Otto I, N şi centrul I. au intrat în componenţa Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu papalitatea („lupta pentru învestitură"), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. în urma cruciadelor (sec. 11 — 13), oraşele din N şi centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerţul dintre Orient şi Occident, Milano, Veneţia, Florenţa, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente şi devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste şi renascentiste. Tot acum au avut loc o serie de frământări sociale: răscoala ţărănească (1304—1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo şi a lucrătorilor textilişti (ciompi) din Florenţa (1378). între 1494 şi 1559, I. a devenit câmpul de bătălie dintre Franţa şi Spania („Războaiele italiene"), conflict încheiat cu Pacea de la Câteau-Cambresis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) şi Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfăşurare a războaielor napoleoniene, părţi din acest terit. fiind înglobate în formaţiuni statale dependente de Franţa sau de Austria. După izbucnirea Revoluţiei Franceze, ideile acesteia au pătruns şi în I., ; materializându-se în mişcarea pentru independenţă şi unificarea ţării (Risorgimento — c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. în urma războiului franco-pie-montezo-austriac (1859), Lombardia se uneşte cu Piemontul, iar „cămăşile roşii" ale lui Garibaldi eliberează Sicilia şi I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneţiei la Regatul Italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala ţării. La sfârşitul sec.' 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrări şi mişcări insurecţionale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianţe (1882) şi promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea şi Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911—1912), Tripoli-tania, Cirenaica şi ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) şi Sevres (1920), I. obţine Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, oraşul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieţii sociale şi politice şi a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussol.ini, câştigă tot mai mult teren, permiţându-i acestuia să execute „marşul asupra Romei" (oct. 1922) şi să devină prim-min., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935— 1936) şi participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, spri-jinindu-l pe Franco. împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma“ (1936) şi aderă la „Pactul anticom-intern" (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), l. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franţa, Grecia, Iugoslavia şi participând, din iun. 1941, cu un corp expediţionar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulţumirea crescândă a populaţiei, regimul fascist trebuie să facă faţă, după 1942, unei puternice mişcări de rezistenţă, principala forţă fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) şi se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând, la 13 oct. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înfiinţează la Salo, în N ţării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani şi împuşcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia Italiană, Eritreea şi Tri-politania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume şi Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfinţind împărţirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viaţa politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creştin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marşhall, cunoaşte o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian"), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat şi sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creşterii corupţiei, a puterii Mafiei şi al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică şi politică a ţării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de către gruparea extremistă a Brigăzilor Roşii). Şi după 1992 afacerile oneroase şi legăturile unor personalităţi politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularităţii Democraţiei Creştine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziţie al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcţie de la 29 apr. 1993), pregăteşte alegerile parlamentare, care sunt câştigate de Forza Italia — partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluşi şi 5 miniştri neofascişti. Frământările politice şi implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câştigate de o coaliţie de centru stânga, şi cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) şi Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituţiei din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat şi Camera Deputaţilor), iar cea executivă, de un guvern numit de preşedinte. ITALIAN, *Ă (< it.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune în Pen. Italică. I. mai trăiesc în S.U.A., Franţa, Elveţia, Germania, Belgia, Marea Britanie, Canada, Brazilia, Venezuela, Argentina, Australia ş.a. De religie creştină (catolici). ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Italia. 2. Adj. Care aparţine Italiei sau italienilor (1), referitor la Italia sau la italieni. ♦ (Substantivat, f.) Limbă in-do-europeană din grupul italo-romanic vorbită de italieni; prezintă diferenţe di- ARTĂ ITALIANĂ 276 DONATELLO: „Buna-Vestire“ MICHELOZZO: „Madonna cu Pruncul" MICHELANGELO BUONARROTI: „Pietâ" 277 ARTĂ ITALIANĂ CIMABUE: „Crucifix" (detaliu) GIOTTO: „Cina cea de Taină" (detaliu) SANDRO BOTTICELLI: LEONARDO DA VINCI: „Naşterea Venerei" (detaliu) „Mona Lisa" (Gioconda) PIERO DELLA FRANCESCA: „Madonna cu Pruncul şi doi îngeri" MICHELANGELO BUONARROTI: detaliu de pe bolta Capelei Sixtine TIZIANO: „Venus din Urbino" AMEDEO MODIGLIANI: „Nud culcat" ITALIANCĂ 278 alectale foarte mari. Limba literară are la bază dialectul toscan (impus de mari scriitori ca Dante, Petrarca, Boc-caccio). Alfabet latin. Limbă oficială în Italia, Elveţia, San Marino, Vatican. Limbă de cultură în Malta. ^ Artă /. = artă dezvoltată pe teritoriul italiei. Cuprinde în procesul ei de formare atât tradiţia artei romane, cât şi a artei pa-leocreştine şi bizantine. Din sec. 11, în arhitectură se creează, în tradiţia artei bizantine şi în stil romanic, monumente importante (Milano, Pisa), în timp ce stilul gotic întâmpină rezistenţă, mani-festându-se mai mult în decoraţie (Or-vieto, Milano). Sculptura sec. 13 este dominată de Nicola Pisano. Pictura se desprinde treptat de sub influenţa bizantină, prin pictorii sienezi: Cimabue, Duccio di Buoninsegna, Simone Martini şi îndeosebi prin Giotto. Un moment culminant al artei italiene îl constituie Renaşterea (sec. 15 şi 16). fn arhitectură, F. Brunelleschi Michelozzo şi L.B. Alberti definesc preferinţele epocii pentru simplitate, proporţionalitate, simetrie. Bramante, Micheiangelo, Palla-dio creează mari edificii şi ansambluri arhitectonice. în sculptură, personalităţile dominante sunt J. della Quercia, Ghiberti, Donatello, Verrocchio, Michelangelo, iar în sec, 16, Cellini. în pictură, alături de frescă se dezvoltă tehnica picturii în ulei. Cei mai de seamă reprezentanţi ai picturii Renaşterii sunt, în sec. 15, Uccello, Masaccio, Piero della Francesca, Antonello da Messina, Giovanni Bellini, Mantegna, Botticelli, Ghirlandaio, iar în sec. 16 Leonardo da Vinci, Rafael, Correggio, Tiziano, Tintoretto, Veronese. Către mijlocul sec. 16 apare manierismul. în 1585, la Bologna, ia fiinţă prima academie de pictură. Sec. 17-18 sunt dominate de stilul baroc, Roma devenind principalul centru artistic. în arhitectură sunt reprezentativi Borromini, Bernini (care este şi sculptor); pictura se dezvoltă sub influenţa lui Caravaggio şi a Şcolii bologneze (Carracci, Guido Reni). Veneţia devine, în sec. 18, principalul centru de pictură (Canaletto, Tiepolo, Guardi). La sfârşitul sec. 18 şi începutul sec. 19, se impune neoclasicismul, ilustrat în sculptură de Canova. După 1860, apar curente înnoitoare (macchi-aioli). în pictura sec. 20 se remarcă Modigliani, apar futurismul (N. Boccio-ni, C. Carrâ, G. Severni) şi pictura metafizică. Figuri reprezentative ale artei i. după cel de-al doilea război mondial: G. Morandi, E. Prampolini, M. Campigli, G. de Chirico, R. Guttu-so, G. Manzu, M. Marini, iar în arhi- tectură P. L. Nervi, G. Ponţi. în ultimele decenii, arta I. a cunoscut o deosebită înflorire şi diversificare. în arhitectură s-au afirmat P. Portoghezi, A. Rossi, V. Gregotti, G. Anlenti, R. Piano. în sculptură s-au impus A. şi G. Pomodoro, P. Consagra, M. Mertz, F. Melotti, G. Paolini, M. Ceroli, P. Pascali, N. Carrino etc. în pictură, abstracţionismul, reprezentat în special de E. Vedova, R. Vespignani, G. San-tomaso, utilizează noi limbaje: cel informai (A. Burri, R. Crippa), cromatic (P. Dorazio) sau al expresionismului suprarealist (E. Baj). Se afirmă în egală măsură arta cinetică (B. Murani, E. Mari), arta figurativă într-o nouă ipostază (A, Recarcati, M. Pistolelto), arta pop (M. Schifano), arta săracă (caracterizată prin simplitatea elementelor folosite) ş.a. Caracteristic artei anilor ’80, ’90 este subiectivismul, tematica abordată fiind analizată numai din punct de vedere artistic şi al personalităţii creatoare a artistului. De remarcat rafinamentul stilistic al de-sign-ului (M. Zanuso, E. Gottsass, V. Magistretti). ITALIANCĂ (< italian) s. f, Femeie italiană. ITALIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. I. Adj. 1. Care ţine de Italia antică, privitor la Italia antică. 2. (POLIGR.; despre caractere tipografice, şi substantivat, f.) Cursiv. II, S. f. Ramură a familiei de limbi indo-europene, din a cărei principală reprezentantă, latina, derivă limbile romanice actuale. ITALICĂ sau APENINICÂ, Peninsula peninsulă în S Europei, între mările Tireniană, Ionică şi Adriatică, mărginită la N de C. Padului; 149 mii km2. Străbătută de la NV spre SE de M-ţii Ape-nini. Climă mediteraneană. Formează o mare parte a terit. Italiei. ITALIENEŞTE5 (< italian) adv. în limba italiană. ♦ Specific italienilor. ITALIENISM (< it.) s. n. 1. Cuvânt sau expresie împrumutată din limba italiană de o altă limbă şi neadaptată la sistemul acesteia. 2. Curent lingvistic, iniţiat de I. Heliade-Rădulescu, care urmărea să apropie, prin mijloace artificiale, limba română de limba italiană. ITALIOŢI (< fr.) s. m. Denumirea populaţiilor primitive (latini, samniţi etc.) de limbă indo-europeană din Italia Centrală. ITAMI, oraş în Japonia (Honshu), suburbie industrială în NV conurbaţiei Osaka; 186,1 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii (aici se află aeroportul oraşului Osaka). Metalurgie neferoasă. Constr. auto. Ind. electrotehnică, a hârtiei, chimico-farmaceutică, poligrafică şi textilă. ITĂNAGAR, oraş în NE Indiei, la poalele M-ţilor Himalaya de Est, la N de fl. Brahmaputra, centrul ad-tiv al statului Arunachal Pradesh; 17,3 mii loc. (1991). Centru comercial şi agricol. ITAPICURU, fluviu în NE Braziliei; 1 200 km. izv. din Pod. brazilian (Serra de Itapicuru), curge pe direcţia SV-NE până la Caxias, iar apoi îşi schimbă direcţia către NNV, vărsân-du-se în Oc. Atlantic în aval de Ro-sârio. ITARD [itar], Jean Mărie Gaspar (1774-1838), medic francez. Pionier în domeniul otologiei moderne. A inventat cateterul eustachian (cateterul lui I.). Contribuţii importante în domeniul educării surdo-muţilor şi al retardaţilor mental. ITATIAIA, parc naţional în Brazilia, la graniţa dintre statele Minas Gerais şi Rio de Janeiro (120 km2), creat în 1937. Aici se află Pico das Agulhas Negras din M-ţii Serra de Mantiquei-ra, cel mai înalt vârf din Brazilia (2 787 m). ITERATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre verbe) Care exprimă o acţiune repetată, săvârşită în mai multe rânduri. ♦ (MAT.) Recurent, ciclic. ITERAŢIE (< fr., lat.) s. f. Proces de repetare a unei operaţii, a unei acţiuni. ♦ (MAT.) Fiecare dintre paşii unui proces iterativ. ITHACA sau ITHÂKI v. Itaca. ITINERAR (< fr., lat.) s. n. Traseu pe care se desfăşoară o călătorie, cu indicarea localităţilor de pe parcurs. ♦ Planul de drum al unui vehicul, cu indicarea orelor de trecere prin anumite puncte pe un parcurs. ITO Hirobumi (1841-1909), om de stat japonez. Prim-min. al primului cabinet (1885-1888) „de stil occidental" şi apoi în 1892-1896, 1898, 1900-1901. Rezident general în Coreea (1905-1909), a fost asasinat de un naţionalist coreean. ITO Hitoshi (zis Sei) (1905-1969), scriitor şi critic literar japonez. Lirică („Poteca luminată de zăpadă"). Romane îmbinând particularităţile prozei nipone cu ficţiunea proprie romanului occidental („Sat şi oraş", „Ceaţa îngheţată"). Analist al creaţiei literare, a pus 279 IUDITA problema libertăţii artistului („Metoda romanului"). I.T.T. (/nternational Telephone and Telegraph Corporation) [intornse/snl telifoun and teligra:f caiperei/n], companie americană fundată în 1910, specializată în fabricarea de instalaţii şi echipamente telefonice, precum şi în alte domenii (automatizări, resurse naturale, produse agroalimentare). ITTEN [iton], Johannes (1888— 1967), pictor elveţian. Prof. la Institutul Bauhaus şi la Univ. din Zurich. Autor al unei teorii originale, bazată pe spontaneitatea creatoare, asociată cu intima cunoaştere a materialelor şi a culorii („Arta culorii"). Pictura sa, influenţată de cubism, se supune unei riguroase structuri geometrice, amintind de R. Delaunay şi P. Mondrian. ÎTURBIDE [i:tu:rbi:dei] Agustfn de (1783-1824), general şi om politic mexican. A luptat iniţial (1815), alături de trupele spaniole împotriva forţelor revoluţionare ale lui Morelos. în 1821, a încheiat Tratatul de la Cordoba, prin care autorităţile spaniole au recunoscut independenţa Mexicului. Preşedinte al guvernului provizoriu (1821-1822), s-a declarat împărat sub numele de Agus-tfn J (1822-1823). înlăturat de la putere de armata republicană sub conducerea generalului Santa Anna, şi silit să se exileze; încercând să revină (1824), a fost capturat şi împuşcat. ITURUP (jap. ETOROFU), cea mai mare insulă a arh. Kurile (Federaţia Rusă), situată în S arh.; 6,7 mii km2. Lungime max.: 225 km; lăţime max.: 27 km. Oraş pr.: Kurilsk. Relief muntos vulcanic (1 634 m alt.). Ocupată de Uniunea Sovietică în timpul celui de-al doilea război mondial şi revendicată ulterior de japonezi. IŢARl (< /fă) s. m. pl. (în costumul popular românesc) Pantaloni ţărăneşti lungi şi strâmţi, confecţionaţi dintr-o ţesătură de bumbac sau de lână. |ŢĂ (lat. licia) s. f. Dispozitiv, la războiul de ţesut, format din rame care susţin o serie de fire aşezate vertical, unele lângă altele, prin ochiurile cărora se trec firele de urzeală pentru formarea rostului. ♦ Fiecare dintre firele cu ochiuri care fac parte din acest dispozitiv. IUBI. (< sl.) vb. IV. 1. Tranz. A a-vea afecţiune, prietenie, tandreţe, simpatie pentru cineva; a îndrăgi. ♦ Spec. A nutri un sentiment de dragoste pentru cineva de sex opus; a fi îndrăgostit. ♦ Refl. A fi legat, ataşat de cineva luda Iscarioteanul. Detaliu din „Sărutul lui luda“ de Giotto prin dragoste, prin afecţiune. 2. Tranz. A-i plăcea, a fi interesat în mod deosebit de ceva, a fi pasionat. Iubeşte cartea, muzica. IUBIRE (< iubi) s. f. 1. Stare, dispoziţie favorabilă a afectivităţii şi a voinţei pentru ceea ce este simţit, recunoscut ca bun, diferită în funcţie de obiectul acestei stări (i. de oameni, învăţătură, patrie etc.). 2. Afecţiune între membrii unei familii (i. maternă, filială, fraternă etc.). 3. Sentiment erotic; dragoste, amor. ♦ (Concr.) Fiinţa iubită. ♦ Pasiune. IUB|T, -Ă (< iubi) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care este îndrăgit de cineva, pentru care cineva simte dragoste, pe care îl iubeşte cineva; drag. ♦ Care se bucură de o simpatie, de o afecţiune deosebită. 2. S. m. şi f. Persoană cu care se întreţin relaţii de dragoste; amant. IUBITOR, -OARE (< iubi) adj. Care iubeşte; drăgăstos. IUDA (ISCARIOTEANUL, ISCARIO-TUL) (în „Noul Testament"), unul dintre cei doisprezece apostoli ai iui lisus Hristos. L-a vândut pe lisus sinedriului iudaic pentru 30 de arginţi. Căindu-se, după condamnarea la moarte a iui lisus, I. a restituit banii şi s-a spânzurat. Simbol al trădării. IUDA [iuda] (supranumit ha-Nasi „Prinţul") (sfârşitul sec. 2-începutul sec. 3), erudit evreu. Şef al sinedriului din Galileea, în timpul stăpânirii romane. S-a folosit de relaţiile sale cu împăratul Marc Aureliu pentru a îmbunătăţi soarta evreilor. Principalul autor al culegerii de legi „Mişna". IUDA [iuda] ha-Levi (pe numele a-devărat Yehuda ben Shemuel ha-Levi) (1075/1085-c. 1140), poet şi filozof e-vreu din Spania. Clasic al literaturii ebraice. Autor de poeme religioase, imnuri, ode („Sionide" — cântate şi astăzi în sinagogă). Lucrarea filozofică „Khazar". IUDAIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine Iudeii sau populaţiei ei, privitor la ludeea sau la populaţia ei. IUDAISM (< fr.) s. n. Mozaism. IUDA MACABEUL (?-160 Î.Hr.), conducător al răscoalei evreilor împotriva dominaţiei seleucide. Ocuparea Ierusalimului (164 Î.Hr.) de către răsculaţi a dus la separarea Palestinei de Regatul seleucid. IUDĂ (< n. pr. luda) s. f. Om prefăcut, nesincer, făţarnic; trădător. IUDEEA, stat antic constituit în S Palestinei (c. 931 î.Hr.), în urma descompunerii statului iudeo-israelian. în 587 Î.Hr. a fost ocupat de babilonieni. IUDEU (< sl.) s. m. (în Antichitate) Locuitor al Iudeii. IUDIN, Serghei Sergheievici (1891 — 1954), medic rus. Prof. univ. la Moscova. Lucrări privind chirurgia de urgenţă a stomacului, probleme ale anesteziei, transfuziei sângelui. IUDITA (în „Vechiul Testament"), eroină evreică, personajul principal al cărţii cu acelaşi nume, salvatoarea oraşului Bethulia (Palestina), asediat iudita şi Olofem. Pictură de Caravaggio IUFT 280 de asirieni. Seducându-I prin frumuseţea ei pe generalul Olofern, conducătorul armatei de ocupaţie, I. reuşeşte, printr-o stratagemă, să-l decapiteze, fapt ce determină retragerea armatei asiriene. IUFT (< rus.) s. n. Piele groasă de bou, de mânzat, de viţel sau de bivol, de tipul tovalului, tăbăcită vegetal şi impermeabilizată cu ulei de mesteacăn, folosită pentru feţe de încălţăminte. IUGĂR (< lat. iugerum) s. n. Unitate de măsură pentru suprafeţe de teren, folosită în trecut în Transilvania, egală cu 0,5775 ha. IUGOSLAV, -Ă (< Iugoslavia) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al Iugoslaviei. 2. Adj. Care aparţine Iugoslaviei sau populaţiilor ei, privitor la Iugoslavia sau la populaţiile ei. IUGOSLAVIA, Republica Federativă ~ (Federativna Republika Jugoslavija), stat în SE Europei, situai în partea de NNV a Pen. Balcanice; 102,2 mii km2 (din care 88,4 mii km2 Serbia şi 13,8 mii km2 Muntenegru); 10,6 mii. loc. (1996). Limba oficială: sârba. Religia: creştină (ortodocşi 65%, catolici 4%, protestanţi ş.a.), islamică (19%) etc. Cap.: Belgrad (Beograd). Oraşe pr.: Novi Sad, Nis, Kragujevac, Pristina, Subotica, Podgorica (capitala Rep. Muntenegru) ş.a. Este împărţit în două republici (Serbia şi Muntenegru) şi două provincii autonome (Kosovo şi Metohia şi Vojvodina) incluse în Serbia. Relieful urcă în trepte de la N spre S. în N se află C. Vojvodinei (sector al C. Panonice), traversată de Dunăre şi dominată de vechi masive muntoase joase (ex. Fruska Gora), în centru C. Moravei şi o reg. colinară puţin înaltă, în E, la graniţa cu România şi Bulgaria, M-ţii Serbiei, cu defileul Dunării, valea râului Timok, şi Pod. Miroc, iar în S şi SV se desfăşoară un sector al Alpilor Dinarici, cu masivele Prokletije (2 656 m, alt. max. din I.), Durmitor, care culminează în vf. Bobotov Kuk (2 522 m alt.). Pe terit. Rep. Muntenegru, I. are ieşire la M. Adriatică (277 km). Climă tempe-rat-continentală, cu veri călduroase şi ierni relativ aspre, cu precipitaţii reduse în E şi NE şi mai bogate (1 000 mm) în S şi ŞV şi climă mediteraneană pe coasta adriatică munte-negreană. Vegetaţie variată, de la pădurile temperate de conifere şi foioase, la maquisul mediteranean. întinse pajişti naturale. Cele două republici au niveluri diferite de dezvoltare econo- DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Republici Suprafaţa Populaţia Capitala . ________________ (km2) (1993)_______________________ Serbia (Srbijâ) 55 968 5 809 000 Vojvodina1 21 506 2 002 000 Kosovo şi Metohia1 10 887 1 956 196 Muntenegru (Crna Gora) 13 812 626 000 1 provincii autonome cuprinse în Republica Serbia Belgrad (Beograd) Novi Sad Pristina Podgorica mică, Serbia fiind cea mai întinsă şi cea mai populată dintre fostele republici iugoslave, iar Muntenegru cea mai puţin dezvoltată dintre ele. Expl. de lignit şi cărbune brun (40,6 mii. t, 1995, locul 8 în lume), petrol (1,1 mii. t, 1995), gaze naturale, min. de cupru, de fier, mangan, plumb (unul dintre principalii producători europeni), zinc, argint, magneziu, crom, antimoniu, mercur, bauxită. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică (37,2 miliarde kWh, 1995), oţel, metale neferoase (cupru, plumb, aluminiu), autovehicule, nave maritime şi fluviale, tractoare şi maşini agricole, motociclete, turbine, electromotoare, aparataj electrotehnic şi electronic, hârtie şi celuloză, anvelope, coloranţi, îngrăşăminte chimice, produse şi derivate petroliere, mase plastice, mobilă şi cherestea, sticlă, ciment (1,7 mii. t, 1995), textile şi conf., încălţ., articole de piele şi blănărie, produse alim. (conserve de legume, fructe, carne şi peşte, zahăr, bere, vinuri, uleiuri vegetale, ulei de măsline, ţigarete). Pe terenurile agricole din C. Vojvodinei şi Moravei se cultivă porumb (4,86 mii. t, 1994), grâu (3,5 mii. t, 1994), secară, orz, ovăz, orez, sfeclă de zahăr (2,2 mii. t, 1994), in, cânepă (locul 1 în Europa), bumbac, tutun, floarea-soarelui, rapiţă, susan, soia, cartofi (0,7 mii. t, 1994), legume (usturoi, 35 mii t, 1994, locul 2 în Europa), fructe (prune, 495 mii t, 1994, locul 1 pe glob), citrice, viţă de vie. Creşterea animalelor (mii. capete, 1994): bovine (1,8), porcine (4), ovine (2,8), cabaline, asini, caprine, păsări. Pescuit. C.f.: 3 960 km (din care 1 341 km electrificaţi). Căi rutiere: 48 961 km. Turism dezvoltat: 3 mii. turişti străini (1995). Principalele obiective: capitala, Belgrad, S Serbiei cu mănăstiri şi biserici renumite (Stude-nica, sec. 12-14, Zica, sec. 13, Novi Pazar, sec. 8, Gracanica, sec. 14), monumentele istorice şi de arhitectură din Podgorica, Cetinje (fosta capitală a Muntenegrului), Priătina (moschee din 1471), Novi Sad (fortăreaţa Petrovara- din, sec. 15), Nis (monumente bizantine din sec. 4-5) etc., numeroase staţiuni balneoclimaterice (Vrnjacka Banja, Niska Banja etc.) şi maritime (Herceg Novi, Tivat, Kotor, Budva, Sveti Ştefan), parcurile naţionale din Muntenegru (Durmitor, Lovcen). Moneda: 1 dinar iugoslav = 100 para. Export: semifabricate şi materii prime, bunuri de larg consum, produse chimice şi alim. Import: maşini şi utilaje, combustibili, mijloace de transport, produse de larg consum etc. — Istoric. Terit. actualei i. era locuit în Antichitate de triburile traco-ilire, fiind cucerit de romani în sec. 2-1 î.Hr. şi inclus în provincia Moesia. Triburile slavilor meridionali ale sârbilor, stabilite aici în sec. 6-7, constituie primele formaţiuni statale în reg. Rascia (sec. 8-9) şi în S Muntenegrului, în reg. Zeta (sec. 10-11). La mijlocul sec. 9, sub influenţă bizantină, este adoptat ca religie creştinismul. Cuceriţi succesiv de bizantini şi bulgari, sârbii şi-au câştigat independenţa sub marele principe Ştefan Nemanja, care întemeiază dinastia ce-i poartă numele şi pune bazele unui stat care atinge, în timpul domniei lui Ştefan (Uros IV) Dusan, maxima sa importanţă. După moartea lui Ştefan Dusan (încoronat în 1346 ca „împărat al sârbilor şi grecilor"), statul întemeiat de el se destramă. Armatele sârbe sunt înfrânte de turci în bătăliile 281 IUGOSLAVIA ■18“ 20“ 22° 20“ de la Cirmen, pe Mariţa (1371) şi Kossovopolje (1389), dar Serbia este transformată abia în 1459, iar Munte-negru în 1499 în prov. ale Imp. Otoman, ce şi-a exercitat dominaţia până în sec. 19, perioadă în care Bisericii ortodoxe i-a revenit rolul esenţial în păstrarea tradiţiilor creştineşti şi culturale. începutul sec. 19 marchează redeşteptarea conştiinţei naţionale, sâr- bii declanşând, în 1804, sub conducerea lui Karagheorghe, lupta pentru eliberare de sub stăpânirea otomană, în 1812, Serbia obţine autonomia internă, iar, în 1878, împreună cu Mun-tenegru, îşi dobândeşte, în urma Războiului ruso-româno-turc, ddplina independenţă (recunoscută prin Tratatul de pace de la San Stefano şi Congresul de la Berlin). în 1912-1913, Serbia şi Muntenegru participă la cele două războaie balcanice. Atentatul de la Sarajevo, al lui Gavrilo Princip, asupra moştenitorului tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, constituie pretextul declanşării primului război mondial, soldat cu ocuparea Serbiei de Puterile Centrale (1915-1918). După terminarea războiului, la 1 dec. 1918 este proclamat Regatul Sârbilor, Croaţilor şi IUGURTA 282 Slovenilor, care include Serbia, Munte-negru, Macedonia, Slovenia, Croaţia, Dalmaţia, Vojvodina şi Bosnia-Herţe-govina (la 3 oct. 1929, statul adoptă denumirea de Regatul Iugoslaviei). Prin tratatele de pace din 1919-1920, de la Neuilly-sur-Seine, Saint-Ger-main-en-Lay, Trianon şi Rapallo, sunt fixate graniţele noului stat. Domnia regelui Aleksandru I (1921-1934) se caracterizează printr-un regim autoritar şi centralist. în 1921, I. încheie cu România şi Cehoslovacia Mica Antantă, iar în 1934, împreună cu Grecia, România şi Turcia, înţelegerea Balcanică. în 1934, Aleksandru I şi L. Bar-thou sunt asasinaţi la Marsilia. Atacată, la 6 apr. 1941, de Germania şi, la 10 iunie, de Italia, la care se raliază Ungaria (11 apr. 1941) şi Bulgaria (19 apr. 1941), l. este ocupată şi dezmembrată ca stat în cursul lunii următoare. Mişcarea de partizani, declanşată în iul. 1941, condusă de losip Broz Tito, s-a opus cu succes ofensivelor declanşate de armata germană, terit. I. nefiind niciodată ocupat în întregime de germani, şi a eliberat, în 1944-1945, întreaga I. Constituţia din 31 ian. 1946 proclamă Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavă) stat federal alcătuit din republicile Serbia, Muntenegru, Croaţia, Slovenia, Macedonia şi Bosnia şi Her-ţegovina. I.B. Tito a condus cu iscusinţă I., din 1944 până la moartea sa, în 1980, şi a respins încercarea U.R.S.S. de a subordona politic şi economic ţara, I. devenind unul dintre promotorii mişcării statelor nealiniate. După moartea lui I.B. Tito, tensiunile şi conflictele latente dintre naţionalităţi s-au adâncit treptat, provocând o adevărată criză politică. în faţa tendinţelor centrifuge, manifestate iniţial de Croaţia şi Slovenia, comunităţile sârbe de pe terit. celorlalte republici urmăresc să obţină deplina lor autonomie, cu intenţia de a se alipi ulterior la Serbia, în urma alegerilor parlamentare, Slovenia şi Croaţia se pronunţă pentru o confederaţie de state suverane, în timp ce Serbia, sprijinită de Muntenegru, doreşte menţinerea vechilor structuri federale. La 25 iun. 1991, Croaţia şi Slovenia îşi proclamă independenţa de stat, fiind urmate de Macedonia (15 sept. 1991) şi de Bosnia şi Herţegovina (3 mart. 1992). Ca urmare a conflictelor interne, care se transformă (în Croaţia şi în Bosnia şi Herţegovina) în adevărate războaie civile, soldate cu masacre şi distrugeri de neimaginat, deplasări şi deportări de populaţii pe criteriul „purificării" etnice, Consiliul de Securitate al O.N.U. a hotărât un embargo la livrările de arme către I. (25 sept. 1991), iar Uniunea Europeană, adoptarea de sancţiuni economice (8 nov. 1991). în urma acordului semnat la 12 febr. 1992, Serbia şi Muntenegru proclamă, la 27 apr. 1992, noua republică federală iugoslavă, care cuprinde Serbia (cu prov. autonome Vojvodina, Kosovo şi Metohia) şi Muntenegru. în urma tratativelor de pace de la Dayton, mediate de S.U.A., între şefii de stat ai I., Croaţiei şi Bosniei şi Herţegovinei, la 21 nov. 1995 au fost semnate documentele ce reglementează conflictul iugoslav. După acordurile de la Dayton, I. trece la normalizarea relaţiilor cu statele vest-europene şi la reglementarea statutului ţării în organismele internaţionale, precum şi la stabilizarea situaţiei economice interne, afectată de destrămarea statului, de război şi de izolarea provocată de embargo. Slobo-dan Milosevic, personalitatea cea mai influentă a vieţii politice iugoslave, preşedinte al Serbiei (1989-1997) şi lider al Partidului Socialist, este ales de către camerele reunite ale Parlamentului ca preşedinte al I., la 15 iul. 1997. în primăvara #anului 1998, separatiştii albanezi din prov. Kosovo au început o serie de mişcări politice, urmate de conflicte armate, urmărind desprinderea din cadrul federaţiei. Republică parlamentară, federală, potrivit Constituţiei din 27 apr. 1992. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Camera Cetăţenilor şi Camera Republicilor), iar cea executivă, de un Consiliu de miniştri numit de Parlament. Atât Serbia cât şi Muntenegru au organe legislative şi executive proprii. IUGURTA (IUGURTHA), rege al Nu-midiei (118-105 î.Hr.). învins de Marius, în urma unui război dificil (111— 105 î.Hr.), a fost executat, în captivitate, la Roma (104 î.Hr.). IULIA, familie nobilă în Roma antică, din care au făcut parte luliu Cezar şi Octavian August, întemeietorul dinastiei iulio-claudice (27 î.Hr.-68 d.Hr.). IULIA (39 î.Hr-14 d.Hr.), fiica împăratului August. Soţia edilului Marcellus, a generalului Vipsanius Agrippa, apoi a lui Tiberiu. Viaţa ei aventuroasă i-a adus exilul, pe ins. Pantelleria, impus de însuşi tatăl ei. IULIAN (< fr., lat.) adj. Calendar ~ v. calendar. IULIAN (Flavius Claudius lulianus), împărat roman (361-363). Spirit de o bogată cultură, influenţat de neoplatonism, a renegat religia creştină şi a încercat să restabilească cultul păgân, fapt pentru care a fost supranumit /. Apostatul (renegatul). A murit în Meso-potamia, în timpul unei campanii anti-persane. IULIAN, Ştefan (c. 1851-1892, n. Bucureşti), actor şi regizor român de teatru. S-a impus între marii actori ai generaţiei sale, mai ales prin crearea rolurilor din piesele lui Caragiale (Ipingescu, Pristanda, Pampon) şi Mo-liere, precum şi din dramele lui V. Alecsandri („Despot-vodă“, „Fântâna Blanduziei", „Ovidiu"). Roluri comice, de mare succes, în operete („Voievodul ţiganilor" de J. Strauss). IULIE (< sl.) s. m. A şaptea lună a anului, de 31 de zile; (pop.) luna lui cuptor. IULIENI, Alpii culme muntoasă în NV Sloveniei, între cursul superior al râului Tagliamento şi râul Sava. Alt. max.: 2 864 m (vf. Triglav). Alcătuiţi din calcare dolomitice. Lacuri glaciare. IULIU, numele a trei papi. Mai important: I. II (Giuliano della Rovere) (1503-1513), inspiratorul „Ligii de la Cambrai" împotriva Veneţiei (1508) şi al „Ligii Sfinte" împotriva Franţei (1511). A sprijinit artele şi, în special, pe Rafael, Michelangelo şi Bramante. IULUS ({s} gr. iulos „scolopendră") s. m. Miriapod lung de câţiva cm, cu corp cilindric şi cu câte două perechi de picioare pe majoritatea segmentelor (lulus terrestris); trăieşte în frunzarul pădurilor, sub pietre etc. Sin. şarpele orb. IUNCHER (< rus., germ.) s. m. 1. (în Germania, Rusia) Elev al unei şcoli militare. ♦ Cadet (2). 2. Mare proprietar funciar german; (în Prusia) luliu II. Portret de Raffael W* kx 283 IUSTINIAN Grigore lunian membru al unui partid tradiţional, conservator şi naţionalist. IUNCHERIME (< iuncher) s. f. Clasă a marilor proprietari funciari germani, apărută în sec. 16, având la bază nobilimea militară. IUNIAN, Grigore (1882-1939, n. Târgu Jiu), avocat şi om politic român. De mai multe ori ministru. Membru al Partidului Ţărănesc (din 1926, P.N.Ţ.), Pe care A părăseşte în 1932 (din cauza divergenţelor cu luliu Maniu în problema căilor de rezolvare a conversiunilor agricole, rurale şi urbane), înfiinţând, împreună cu partizanii săi, Partidul Ţărănesc-Radical. Adversar al curentelor de extremă dreaptă şi susţinător al regimului parlamentar constituţional. IUNIE (< sl.) s. m. A şasea lună a anului, de 30 de zile; (pop.) cireşar. IUNO (IUNONA, JUNONA) (în mitologia romană), zeiţa căsătoriei, soţia lui lupiter, fiica lui Saturn, fmpreună cu lupiter şi Minerva formează triada capi-tolină, ocrotitoare a Romei. Protectoare a femeilor. Recompusă mitologic după modelul zeiţei Hera. IUNONA, asteroid cu diametrul de c. 300 km şi perioada de rotaţie de 1593 de zile. Descoperit în 1804 de astronomul german Kari Ludwig Harding. IUON, Konstantin Fiodorovici (1875-1958), pictor, grafician şi scenograf rus. Peisaje într-un colorit strălucitor, portrete, scene de gen („Soare de martie", „începutul primăverii"). IUPITER (JUPITER) 1. (fn mitologia romană) Divinitate supremă. Stăpân al zeilor şi al oamenilor, zeu al cerului, ocrotitor al Romei. Recompus mitologic după modelul lui Zeus. 2. Cea mai mare dintre planetele sistemului nostru solar (c. 144 mii km diametru) şi a doua ca strălucire (după Venus). Vă- zută pe cer ca astru de mărimea stelară 2,5. Se află la 775 mii. km depărtare de Soare. Revoluţie: 11 ani şi 315 zile. Rotaţie: aproape 10 ore. Masă: de c. 320 de ori mai mare decât a Pământului; volumul: de peste 1 300 de ori mai mare decât al Pământului. Atmosfera conţine amoniac, apă, hidrogen sulfurat. Pe suprafaţa planetei se observă o pată de culoare roşie şi formă ovală (semnalată în 1665 de astronomul G.D. Cassini). Se cunosc 16 sateliţi (primii patru: Io, Europa, Gany-mede şi Callisto, descoperiţi de Galilei în 1610). în ultimul timp, cu ajutorul staţiilor automate „Pioneer" 10 şi 11, care au explorat planeta din imediata vecinătate, s-a pus în evidenţă existenţa unui câmp magnetic şi a unor centuri de radiaţii asemănătoare celor ale Pământului. în 1995 a fost plasată pe orbita planetei sonda americană „Galileo" pentru a-i studia, timp de 2 ani, principalii sateliţi; modulul sondei a intrat în atmosfera lui I. şi a transmis rezultatele măsurătorilor efectuate. IUREŞ (< tc.) s. n. Asalt, năvală, atac; mers impetuos; fugă, goană. IUREŞ, Marcel (n. 1951, Băileşti, jud. Dolj), actor român de teatru şi film. Creaţii de referinţă în roluri principale din teatru („Richard al lll-lea“, „Afară în faţa uşii“, „Omor în catedrală", „Caligula", „Richard al-ll-lea“, „O noapte furtunoasă") şi cinema în România („Vis de ianuarie", „Să mori rănit din dragoste de viaţă", „O vară de neuitat") şi S.U.A. („The Peacemaker"). Fondatorul Teatrului ACT, primul teatru independent din România. IURTĂ (< rus.) s. f. Locuinţă a populaţiilor nomade din Asia Centrală, de formă conică sau de cupolă, alcătuită dintr-un schelet de lemn acoperit cu pâslă sau cu piele. IUSTIN, numele a doi împăraţi bizantini: I. I (518-527). Originar din lli- Marcel Iureş în „Richard al ll-lea“ Iustin Moisescu ria; a emis un decret împotriva arienilor. I. II (565-578), nepotul şi urmaşul lui lustinian I. în timpul domniei sale, Imperiul a cunoscut o perioadă de recul în faţa atacurilor longobarzilor, avarilor, slavilor şi perşilor; i-a persecutat pe monofiziţi. IUSTIN (Marcus lunianus lustinus) (sec. 3), istoric roman. Autor al unei „Istorii universale" prescurtate după lucrarea lui Pompeius Trogus „Istoriile filipice". Cuprinde informaţii referitoare la geto-daci. IUSTIN (MOISESCU) (1910-1986, n. sat Cândeşti, jud. Argeş), teolog român. Prof. la Varşovia, Cernăuţi, Suceava şi Bucureşti. Al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, arhiepiscop al Bucureştilor şi mitropolit al Ungro-Vlahiei (1977-1986). Mitropolit al Ardealului (1956-1957) şi al Moldovei şi Sucevei (1957-1977). Membru al Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Lucrări de patrolo-gie („Evagrie din Pont — viaţă, scrieri, doctrină", în Ib. greacă, „Activitatea Sf. Apostol Pavel la Atena", „Ierarhia bisericească în epoca apostolică"); a iniţiat colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti". IUSTINIAN, numele a doi suverani ai Imp. Bizantin: I. I cel Mare (527— 565), unul dintre cei mai remarcabili împăraţi bizantini. Urmărind restaurarea fostului Imp. Roman, a purtat, prin generalii săi, Belizarie şi Narses, numeroase războaie împotriva vandalilor, ostrogoţilor, francilor şi persanilor, ocupând N Africii, Pen. Italică, SE Pen. Iberice ş.a.; în timpul domniei sale a avut loc răscoala Nika (532) şi au fost construite celebrele biserici Sant’Apolli-nare in Classe şi San Vîtale din Ravenna, precum şi Sfânta Sofia (532— 537) din Constantinopol. A alcătuit Corpus iuris civilis („Codul lui l.“, „Institutele", „Digestele", „Pandectele" şi „Novellele"). Soţia sa, împărăteasa 1USTINIAN CHIRA 284 lustinian I cel Mare. Mozaic de la San Vitale din Ravenna (detaliu) Teodora, a avut o mare influentă asupra treburilor de stat. I. II (685-695 şi 705-711). IUSTINIAN CHIRA (loan) (n. 1921, sat Plopiş, jud. Maramureş), episcop al Maramureşului şi Sătmarului (eparhie reînfiinţată în 1990). Episcop-vicar la Cluj-Napoca (1973-1990). Unul dintre cei mai demni şi eficienţi ierarhi ai Bisericii ortodoxe în epoca totalitarismului. Articole şi predici (voi. „Darurile bisericii"). IUSTINIAN MARINA (loan, numele la botez) (1901-1977, n. Sueşti, jud. Vâlcea), al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1948-1977). Preot de mir; devenind văduv, s-a călugărit (1945); a urcat în treapta arhieriei, fiind episcop-vicar (cu titlul Vasluianul) la laşi şi, pentru scurt timp, mitropolit al Moldovei. La 6 iun. 1948 a fost ales patriarh, conducând biserica în epoca cea mai agresivă a ateismului comunist. J. a arătat o grijă deosebită atât mănăstirilor, cât şi preoţilor de mir, învăţământului teologic, restaurării lăcaşurilor-monumente istorice, precum şi cărţii şi presei bisericeşti. în timpul păstoririi sale s-au reeditat „Biblia" (1968, 1975) şi „Noul Testament" (1951). Publicistica şi predicile sale au fost adunate în 12 voi., intitulate lustinian Marina „Apostolat social". în redacţia şi administraţia patriarhală şi-au găsit adăpostul o serie de intelectuali de marcă, marginalizaţi de regimul comunist. IUTĂ (< germ., it.) s. f. 1. Plantă anuală din familia tiliaceelor, cu tulpina înaltă până la 3 m, cultivată în zona tropicală pentru fibrele textile care se extrag din tulpini (Corchorus olitorius şi C. capsularis). 2. Fibră textilă obţinută din i. (1) din care se fabrică frânghii, covoare, ţesături pentru saci ş.a. IUTE (< sl.) adj. 1. (Despre fiinţe) Care acţionează sau reacţionează repede; (despre o acţiune) care se produce fără întârziere, prompt. ♦ Care aleargă, care fuge repede; sprinten. ♦ (Despre fenomene ale naturii) Puternic, tare, intens. ♦ (Adverbial) în grabă, repede, numaidecât. 2. (Despre oameni) Care se mânie uşor; irascibil; nestăpânit, violent. 3. (Despre legume, alimente) Cu gust înţepător, pişcător; picant. ♦ (Despre miros) Tare (şi neplăcut). IUTKEVICI, Serghei losifovici (1904— 1985), regizor rus. Fondator al Studioului actorului excentric. Iniţial, animator al mişcării de avangardă în cinematografia sovietică, realizează ulterior filme de factură clasică, caracterizate prin realism psihologic („Omul cu arma", „Othello", „Subiect pentru o schiţă"). IUTLANDA (JYLLAND [julan]) 1. Peninsulă în N Europei Centrale, între Marea Baltică (la E) şi Marea Nordului (la V), despărţită de Pen. Scandinavă prin str. Skagerrak şi Kat-tegat; 39,5 mii km2. în I. se află cea mai mare parte a terit. Danemarcii şi o parte din landul Schieswig-Holstein din Germania. Relief de coline glaciare şi fluvio-glaciare, câmpii nisipoase şi landuri, cu alt. max. de 172 m. Climat maritim umed. Creşterea animalelor; grâu, orz, ovăz. Oraşe pr.: Âlborg, Ârhus, Esbjerg, Rendsburg. 2. Bătălia lutlandei v. Skagerrak. IUŢARI (< iute) ş. m. pl. (Reg.) Ciupercă comestibilă din familia agaricace-elor, cu pălăria şi piciorul de culoare albă şi cu suc alb-lăptos, iute (Lacta-rius piperatus). Creşte prin păduri de foioase şi de amestec (stejar-gorun). IUŢEALĂ (< iuţi) s. f. 1. Viteză, repeziciune. 2. însuşirea de a fi iute la mânie; nestăpânire, aprindere; violenţă. 3. Gust înţepător, picant. IUTI1 (< iute) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni rapid în mişcări. ♦ A da zor, a (se) grăbi. 2. Refl. (Despre oameni) A se mânia uşor, a-şi ieşi din fire. 3. Refl. (Despre legume, alimente) A deveni înţepător, pişcător. IUŢI2 s. m. pl. Neam germanic originar din Pen. lutlanda, aşezat în sec. 5 în reg. Kent din Anglia şi în ins. Wight. După ce au dezvoltat o civilizaţie înfloritoare, au trecut treptat sub autoritatea anglilor. IU VENAL (Decimus lunius luvenalis) (c. 60-c. 130/140 d.Hr.), poet roman. „Satirele" sale critică moravurile corupte ale Romei imperiale într-un stil plastic, energic, uneori retoric. IUVENALII (< lat. iuvenalia) s. f. pl. Sărbători, la romani, instituite de împăratul Nero în cinstea zeiţei luventas. IUVENTAS (în mitologia romană), zeiţa tinereţii. Identificată, în mitologia greacă, cu Hebe. IUZBAŞĂ (< tc.) s. m. (IST.) Hot-nog; sutaş. IUZOVKA, oraş în E Ucrainei, pe râul Kalmius, în centrul bazinului Do-neţk; 1,12 mii. loc. (1993). Nod de c.f. Centru carbonifer şi siderurgic. Mari uzine de metalurgia neferoaselor; ind. constr. de maşini (utilaj cocsochimic şi de mat. de constr., frigidere, biciclete), chimică (mase plastice, reactivi, răşini sintetice, vopsele), mat. de constr., textile (bumbac) şi alim. Universitate. Teatre. Muzeu de artă. întemeiat în 1869. între 1924 şi 1961 s-a numit Statino, iar în perioada 1961-1991, Doneţk. IVAN, numele mai multor mari cnezi ai Moscovei. Mai importanţi: I. I (zis Kalita „pungă de bani"), cneaz al Moscovei (1325-1340) şi mare cneaz al Vladimirului (1328-1340). A pus bazele puterii politice şi economice a Moscovei şi a obţinut de la hanul Uzbek al Hoardei de Aur dreptul de a strânge birurile plătite mongolo-tătarilor de către cnezatele ruseşti dependente. în timpul Iută (1) 285 IVANOVO Ivan IV Vasilievici (cel Groaznic) lui (1325), reşedinţa mitropolitului rus a fost mutată de la Vladimir la Moscova. I. III VASILIEVICI, mare cneaz al Moscovei (1462-1505). Unificator al cnezatelor şi oraşelor ruseşti în jurul Moscovei (laroslavl în 1463, Rostov în 1474, Novgorod în 1478, Tver în 1485 ş.a.), a înlăturat definitiv suzeranitatea mongolo-tătară (1480). în timpul domniei lui au fost stabilite relaţii diplomatice cu numeroase state din Europa şi din Asia, consolidând poziţia internaţională a statului moscovit, şi cu Ştefan cel Mare, fiul său Ivan căsătorindu-se cu Elena, fiica domnului român. Tot acum a fost întocmită culegerea de norme juridice „Sudebnic" (1497) şi a fost instituit titlul de mare cneaz „al întregii Rusii". I. IV VASILIEVICI (IVAN CEL GROAZNIC), mare cneaz al Moscovei şi al întregii Rusii (1533-1547), primul ţar al Rusiei (1547-1584). încercând să consolideze statul centralizat, a iniţiat un şir de reforme (administrative, judecătoreşti ş.a.), a întărit puterea autocrată printr-un ansamblu de măsuri („opricinina") care urmăreau slăbirea poziţiilor marii nobilimi. A creat corpul streliţilor, introducând armele de foc. Cucerind hanatele tătăreşti Kazan (1552) şi Astrahan (1556), a luptat şi în Războiul livonian (1558-1583), încercând să obţină ieşirea la M. Bal- tică. în vremea lui a început cucerirea Siberiei. IVAN, lorgu D. (n. 1899, Gostavăţu, jud. Olt), teolog şi jurist român. Prof. la Sibiu şi Bucureşti. Cercetări privind tradiţia şi legislaţia canonică în Biserica ortodoxă („Bunurile bisericeşti în primele şase secole. Situaţia lor juridică şi canonică", „Chestiuni de drept bisericesc", „Recăsătorirea soţilor despărţiţi. Studiu de drept canonic"). IVANCEV, Ivan (n. 1915), arhitect bulgar. Lucrări de orientare funcţiona-listă (Stadionul „Vasil Levski" din Sofia, Teatrul dramatic din Tărgoviste, Stadionul olimpic din Tunis). IVANCO, despot al Dobrogei (c. 1386-1388). Fiul lui Dobrotici. S-a aflat în conflict cu genovezii şi cu turcii, care l-au înfrânt în 1388. După această dată, Dobrogea a intrat în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân. IVANENKO, Dmitri Dmitrievici (n. 1904), fizician rus. Prof. univ. la Sankt Petersburg, Harkov, Kiev şi Moscova. Contribuţii în fizica nucleară; împreună cu I.E. Tamm, a propus un model al nucleului atomic format din protoni şi neutroni. IVAN NENADA (numit şi Ţarul Negru) (?-1527), conducător al mişcării antiotomane şi antifeudale (1527) din Banat şi Transilvania. IVANO-FRANKOVSK, oraş în SV Ucrainei, la poalele de E ale Carpaţilor Păduroşi; 237 mii loc. (1995). Ind. constr. de maşini, chimică, încălţ., mat. de constr., a ceramicii, mobilei. Fortăreaţă (1695). Teatre. Muzee. întemeiat în 1662. Până în 1962 s-a numit Sta-nislav. IVANOV, Aleksandr Andreevici (1806-1858), pictor rus. A studiat multă vreme în Italia. Tablouri de gen, peisaje, compoziţii mitologice sau inspirate din „Noul Testament" şi „Vechiul Eugeniu Ivanov losif Ivanovici Testament" („Mesia se arată poporului"). Portrete („N.V. Gogof). IVANOV, Eugeniu (n. 1933, Doro-banţu, jud. Constanţa), fizician român. M. coresp. al Acad. (1996). Contribuţii în metodica, instrumentaţia şi ingineria nucleară (a descoperit peste 100 de noi izomeri nucleari din domeniul microsecundei şi milisecundei, a efectuat studii experimentale asupra magnetismului nuclear). Lucrări: „O metodă simplă de obţinere a impulsului de zero la Ciclotron", „Studiul compoziţiei elementare a unor mostre de sol lunar prin metode nucleare la Ciclotronul IFIN". IVANOV, Lev Ivanovici (1834-1901), balerin şi coregraf rus. Prim-dansator al Teatrului de balet imperial din Sankt-Petersburg, apoi regizor şi asistent al lui M. Petipa. Interpretare bazată pe efecte emoţionale („Spărgătorul de nuci", „Lacul lebedelor", „Cenuşăreasa", „Coppelia"). IVANOV, Veaceslav Ivanovici (1866-1949), poet şi critic literar rus. Stabilit în Italia (1924). Teoretician şi filozof al simbolismului rus. Lirică în tonalităţi solemne („Corardens", „Transparenţă"); poemul simbolic şi ezoteric „Omul". Drame poetico-filozofice („Pro-meteu"). IVANOV, Vsevolod Veaceslavovici (1895-1963), scriitor rus. Nuvele („Partizanii"), romane („Parhomenko") şi piese de teatru („Trenul blindat 14-69") de un realism tumultuos, evocând momente ale Războiului civil. Memorialistică („întâlniri cu Gorki"). IVANOVICI, losif (1845-1902), dirijor de fanfară şi compozitor român. Muzică pentru fanfară (valsul „Valurile Dunării"), lucrări pentru voce cu acompaniament de pian („Frumoşii ochi albaştri"). IVANOVO, oraş în Federaţia Rusă, pe râul Uvodi, la 318 km NE de Mos- IVANOVSKI 286 SKŞg I aăâ? Alexandru Ivasiuc George Ivaşcu Gheorghe Ivănescu Mircea Ivănescu cova; 476 mii loc. (1994). Nod feroviar. Aeroport. Centru al ind. bumbacului şi mătăsii. Ind. constr. de maşini (strunguri grele, macarale), de rafinare a petrolului, de prelucr. a lemnului, textilă şi a vopselelor. Universitate. Muzee. Filarmonică. Teatre. Format în 1871 din contopirea^şatului Ivanovo (menţionat documentar^ în 1561) cu târguşorul Voznesensk (1853). Până în 1932 s-a numit Ivanovo-Voznesensk. IVANOVSKI, Dmitri losifovici (1864-1920), botanist şi microbiolog rus. Prof. univ. la Varşovia. A pus în evidenţă fil-trabilitatea agentului etiologic al mozaicului tutunului (1892), fundamentând astfel cercetările de virusologie. IVAN SRAŢIMIR (STRAŞIMIR), ţar bulgar (1371-1396). Conducător al taratului de Vidin. Căsătorit cu fiica lui Nicolae Alexandru, domnul Ţării Româneşti. în 1388 a devenit vasal Imp. Otoman; luat prizonier de turci după bătălia de la Nicopole (1396). IVAN ŞIŞMAN, ţar bulgar (1371 — 1393) cu reşedinţa la Tărnovo, vasal Imp. Otoman. în conflict cu ţarul Ivan Sraţimir şi cu Dobrotici; s-a aflat în război cu Dan I, domnul Ţării Româneşti. A încercat, fără succes, să obţină (în 1384) independenţa statului său faţă de Imp. Otoman; luat în captivitate de turci (1393). IVASIUC, Alexandru (1933-1977, n. Sighetu Marmaţiei), scriitor român. Romancier interesat deopotrivă de dezbaterea etică şi social-politică şi de înnoirea de substanţă şi structură a prozei contemporane, încercând să contureze simboluri, parabole şi metafore ale existenţei umane („Vestibul", „Cunoaştere de noapte“, „Păsările", „Apa“, „Iluminări", „Racul"). Eseuri („Pro-domo"). IVAŞCU, George (1911-1988, n. Cerţeşti, jud. Galaţi), publicist, critic şi istoric literar român. Prof. univ. la Bucureşti. Remarcabil gazetar, a condus revistele „Contemporanul" şi „România literară". Sinteze („Istoria literaturii române"), culegeri de cronici şi articole („Confruntări literare"), (micro)-monografii despre Gherea, Maiorescu, Filimon. Publicistică şi memorialistică („Jurnal ieşean"). IVĂNESCU, Cezar (n. 1941, Bârlad), poet român. Nepotul lui Gh. Ivă-nescu. Lirică ale cărei teme obsedante sunt iubirea şi moartea, îngemănate oximoronic şi tragic, şi propunând un limbaj original, în care forme arhaice de prozodie şi muzicalitate coexistă simbolic cu expresia modernă, îndrăzneaţă şi insolită („Rod“, „La Baad“, „Muzeon", „Doina", „Sutrele muţeniei", „Jeu d’amour", „Rosarium"). Traduceri din M. Eliade (în colab.). IVĂNESCU, Gheorghe (1912-1987, n. Vutcani, jud. Vaslui), lingvist român. M. coresp. al Acad. (1965), prof. univ. la laşi, Timişoara şi Craiova. Specialist în istoria limbii române („Problemele capitale ale vechii române literare", „Istoria limbii române") şi în lingvistica generală. IVĂNESCU, Mircea (n. 1931, Bucureşti), poet şi traducător român. Eliberată programatic de convenţii, ludică şi livrescă, poezia sa este expresia (nesentimentală) a solitudinii eului liric şi a experienţelor mereu reluate ale acestuia într-un spaţiu în care „Totul e literatură" („Versuri", „Poesii", „Alte poesii", „Poesii nouă", „Versuri vechi şi nouă"). Apreciate traduceri din W. Faulkner, Fr. Scott Fitzgerald, J. Joyce, Fr. Kafka; antologii din poezia engleză şi americană contemporană. Premiul Naţional de poezie „Mihai Eminescu" pentru „Opera omnia" (1998). IVĂNEŞTI, com. în jud. Vaslui; 4 438 loc. (1998). Creşterea ovinelor. Viticultură. Biserica de lemn Sf. Nico- lae (1774, refăcută în 1856) şi biserica de zid Cuvioasa Parascheva (1809, cu transformări din 1882), în satele I. şi Coşeşti. IVĂR (< germ.) s. n. Clanţă. ♦ Zăvor, încuietoare. IVEALĂ (< ivi) s. f. A ieşi la iveală = a apărea, a se manifesta, a se da pe faţă. A scoate (sau a da) la iveală = a arăta, a descoperi, a face cunoscut. IVENS, Joris (1898-1989), regizor olandez de film documentar. Filme inspirate de lupta omului cu natura şi de revolta împotriva opresiunilor sociale („Ploaia", „Pământul Spaniei", „400 de milioane", „Cântecul fluviilor", „Sena întâlneşte Parisul", „Paralela 17"). IVES [aivz], Charles Edward (1874-1954), compozitor şi organist american. Creaţie tipic americană, asumân-du-şi ideea unui mixaj de impresii şi influenţe eterogene. Atracţie pentru su-perpoziţii de stiluri, ritmuri, armonii şi tonalităţi. Inovaţii de scriitură care le prefigurează pe cele ale muzicii contemporane: politonalitate, atonalitate, scriitură serială, microintervale, muzică „spaţială", acorduri în clustere, colaje şi citate din muzica existentă. Lucrări simfonice (5 simfonii), lucrări camerale Charles Edward Ives 287 IZBUCNI (deseori experimentale), lieduri (peste 100). IVES [aivz], Frederic Eugene (1856- 1937), inventator american. A realizat (1881) procesul de fotogravură în semitonuri. Pionier al fotografiei în culori. Autor al unui procedeu de realizare a filmelor cinematografice în culori naturale (1914). IVEŞTI 1. Com. în jud. Galaţi, pe râul Bârlad; 9 593 loc. (1998). Centru viticol şi de vinificaţie. Pomicultură. Staţie de c.f. 2. Com. în jud. Vaslui; 4 438 loc. (1998). Biserică de nuiele (1700) reclădită în sec. 19. Biserica Sf. Gheorghe (1840), în satul Iveşti. IV| (< sl.) vb. IV refl. A se arăta (pe neaşteptate), a apărea dintr-o dată, a ieşi la iveală. IVIREANUL ANTIM v. Antim Ivi-reanul. IVIRI A v. Iberia. IVIZA v. Ibiza. IVORIN (< fr.) s. n. Fildeş fabricat pe cale sintetică. IVORIU (< fr.) s. n. 1. Fildeş (2). ♦ Obiect sculptat în fildeş. 2. (ANAT.) Dentină. IVORY [aiveri], James (n. 1928), regizor american de film. Tematica predilectă este cea a mezalianţelor şi convenienţelor sociale, a confruntării dintre trecut şi prezent. în filmele sale, lumea este contemplată de la distanţă, cu respect, nostalgie şi afecţiune, imaginea este fin cizelată, iar caracterele studiate cu minuţiozitate („Proprietarul", „Camera cu vedere", „Howard’s End“, „Rămăşiţele zilei", „Picasso, artist şi demon"). {VRIT subst. v. ebraic. IVUL, GAVRIL (1619-1678, n. Caransebeş), învăţat român. Prof. de matematică, filozofie, gramatică şi teologie la colegiile iezuite din Kosice (Slovacia) şi Viena. Lucrări didactice („Logica", „Philosophia novella"). IWAKI [iuakj], oraş în Japonia (Hon-shu), port la Oc. Pacific; 364,1 mii loc. (1995). Format (în 1966) prin unirea oraşelor Iwaki, Onahama, Taira, Joban, Shikura, Uchigo, Nakoso ş.a. Expl. de cărbune (până în 1976). Combinat petrochimic. Ind. metalurgiei neferoase şi a lemnului. Centru agricol (tutun). Pescuit. în apropiere, cea mai mare centrală atomoelectrică din ţară. Vechiul nume: Taira. IWASZKIEWICZ [iva/kievitj], Jaros-law (cu pseud. Elenter) (1894-1980), scriitor polonez. Poeme lirice („Ode olimpice", „Pletele toamnei"); romane istorice („Scuturile roşii") şi nuvele („Maica Maria a îngerilor") de o pătrunzătoare analiză psihologică. IWO [iuo], oraş în SV Nigeriei (Oyo), la NE de Ibâdan; 335,2 mii loc. (1992). Piaţă agricolă (yams, manioc, porumb, citrice, cacao, bumbac). Nod de comunicaţii. Ind. alim., de prelucr. a lemnului (cherestea), textilă, mat. de constr. Meşteşuguri. IWO JIMA (IO-JIMA, NAKA IWO), insulă japoneză, în V Oc. Pacific (arh. Volcano), în N arh. Mariane; 11,7 km2. Relief vulcanic cu alt. de 166 m. Aici au avut loc puternice lupte între trupele americane şi japoneze (1944— 1945). Ocupată de S.U.A., a fost retrocedată în 1968 Japoniei. IXTACIHUATL v. Iztaccfhuatl. IZ (< magh.) s. n. Miros (şi gust) neplăcut. ♦ Miros deosebit, specific; aromă particulară. IZA, râu, afl. stg. al Tisei la Sighetu Marmaţiei; 83 km. Izv. din M-ţii Rod-nei, de la 1 200 m alt., şi străbate depr. Maramureş. Afl. pr.: Mara. IZALCO [isalko], vulcan activ în America Centrală (El Salvador), alcătuit din lave bazaltice. Alt. max.: 1 885 m. Izvoare termale sulfuroase. Supranumit „farul Americii Centrale" datorită craterului său constant activ. A erupt pentru prima oară în 1770. IZBĂ (< rus.) s. f. Casă ţărănească din bârne, specifică unor sate ruseşti. IZBĂVI (< sl.) vb. IV tranz. şi refl. (înv. şi pop.) A scăpa (dintr-o primejdie, boală etc.), a (se) salva. ♦ (REL.) A (se) curăţi de păcate, a (se) mântui. IZBÂNDĂ (< izbândi) s. f. Victorie, biruinţă. ♦ Rezultat bun (al unei acţiuni); reuşită, succes. IZBĂNDI (< sl.) vb. IV. 1. Intranz. A învinge în luptă, a birui. 2. Tranz. A reuşi într-o acţiune, a izbuti. ♦ Tranz. şi intranz. A (se) îndeplini, a (se) realiza. IZBELIŞTE (< izbi) s. f. De ~ = lăsat la voia întâmplării, părăsit; (despre animale) fără stăpân. IZBI. (< sl.) vb. IV. 1. Tranz., intranz. şi refl. A (se) lovi cu putere, cu zgomot; a (se) trânti. 2. Tranz. şi refl. A (se) arunca cu putere, a (se) năpusti, a (se) repezi. 3. Tranz. Fig. A impresiona puternic, a bate la ochi, a surprinde; a frapa. IZBICENI, com, în jud. Olt, pe râul Olt; 5 320 loc. (1998). Hidrocentrală (53 MW) dată în folosinţă în 1989. Creşterea bovinelor şi porcinelor. Biserica Sf. Nicolae (1846). Satul Izbiceni apare menţionat documentar în 1573. IZBITOR, -OARE (< izbi) adj. Care impresionează, care bate la ochi, impresionant, surprinzător, frapant. IZBITURĂ (< izbi) s. f. Lovitură bruscă şi puternică; zgomot produs de o lovitură. IZBUC s. m. Izvor cu izbucnire şi scurgere intermitente, care se formează în reg. carstice şi funcţionează pe principiul sifonului (ex. izbucul Călugări din com. Cărpinet, jud. Bihor, izbucul Bujor de pe valea Poşoga, afl. al Arie-şului ş.a.); izvor intermitent. IZBUC, mănăstire înfiinţată între anii 1928 şi 1930, în jud. Bihor, com. Cărpinet, având două biserici, una de lemn, Izvorul Tămăduirii, şi alta de zid, Adormirea Maicii Domnului (cu picturi murale executate în 1969-1972). IZBUCNI. (< bg.) vb. IV intranz. 1. A se manifesta brusc şi cu putere; a apărea, a se arăta deodată, pe neaşteptate; p. ext. (despre fluide) a ţâşni; a erupe. 2. (Despre sunete, zgomote etc.) A se porni deodată, cu intensitate. Izalco IZBUTI 288 IZBUTI, vb. IV tranz. şi intranz. A ajunge la rezultatul dorit, a reuşi, a izbândi. IZETBEGOVI6 [izetbegoviţ/], Alija (n. 1925), om politic bosniac. Preşedinte al Bosniei şi Herţegovinei (1990-1996), apoi membru al Preşedinţiei colective (din 1996). Apărător al drepturilor musulmanilor din acest stat; a semnat, în 1995, tratatul de pace cu Croaţia şi Republica Federativă Iugoslavia. IZGONI. (< sl.) vb. IV tranz. A sili pe cineva să părăsească un loc; a goni, a alunga. ♦ Fig. A depărta. IZLAZ (< bg.) s. n. Porţiune de teren necultivată, parte a moşiei unei aşezări, acoperită de vegetaţie ierboasă, destinată păşunatului; imaş, păşune, suhat. IZMAIL v. Ismail. IZMANĂ (< bg.) f (Mdi ales la pl.) Obiect de lenjerie barbatească în formă de pantaloni; indispensabili. |ZMĂ s. f. Plantă erbacee, perenă, din familia labiatelor, cu frunze opuse, scurt peţiolate şi cu flori mici, roşii-vio-lete (Mentha piperita). Conţine în frunze un ulei eteric (mentol), folosit în industria farmaceutică; mentă. Iz-ma-creaţă = specie de izmă cultivată, cu frunzele dinţate şi creţe, întrebuinţată la prepararea unor medicamente (Mentha crispa). Izma-broaştei = plantă erbacee, perenă, meliferă, cu frunze opuse, dinţate şi cu flori roz, dispuse într-un spic terminal (Mentha aquatica); creşte prin locuri mlăştinoase, bălţi etc. IZMIR, oraş în V Turciei, port la golful cu acelaşi nume al M. Egee (al doilea port şi al treilea oraş al ţării); 1,9 mii. loc. (1994). Nod feroviar. Aeroport. Export de tutun, citrice, bumbac, struguri, smochine, covoare etc. Şantiere navale. Ind. petrochimică, tex- izmă tilă şi alim. Tăbăcării. Universitate. Muzeu de arheologie. Moschei din sec. 16-17. întemeiat de greci în sec. 11 Î.Hr. cu numele Aeolians. A cunoscut maxima strălucire între 650 şi 545 Î.Hr. Reconstruit la începutul epocii elenistice, a fost inclus în anul 27 Î.Hr. în provincia romană Asia. Aflat sub stăpânire bizantină (din sec. 5), a fost cucerit de selgiucizi (1076); devastat de Timur Lenk (1402), a intrat apoi sub dominaţie otomană (1424). în 1919 a fost ocupat de greci, dar, în urma Tratatului de la Lausanne, a revenit Turciei. A suferit mari distrugeri în timpul cutremurelor din 1688, 1788, 1928 şi al incendiului din 1922. Numele grecesc: Smirna. IZMIT (ISMID, KOCAELI), oraş în V Turciei, port la golful omonim al M. Marmara; 275,8 mii loc. (1994). Piaţă pentru tutun. Ind. cimentului, celulozei şi hârtiei, chimică (superfosfaţi), de prelucr. a lemnului şi alim. Prelucr. petrolului. Montaj auto. Fundat în sec. 3 Î.Hr. în Antichitate s-a numit Astacus, apoi Nicomedia. IZO- ({s} gr. isos „egal, la fel“) Element de compunere cu sensul „la fel, egal“, care formează substantive sau adjective. IZOALCAN* (< izo- + alean) s. m. Hidrocarbură saturată aciclică cu cate-na ramificată (ex. izobutan, izooctan etc.); izoparafină. ' IZOAMPLITUDINE (< izo- + amplitudine) s. f. Linie care uneşte pe hărţile climatologice punctele cu aceeaşi amplitudine a temperaturii medii sau ex- treme a aerului dintr-o perioadă de timp determinată. IZOBAR, -Ă (< fr. {i>; {s} gr. isoba-res „de aceeaşi greutate") adj., s. f. 1. Adj. (FIZ.; despre atomi) Care au aceleaşi numere de masă, însă diferă prin numerele atomice, aparţinând deci unor elemente chimice diferite. 2. Adj. (FIZ.; despre transformări de stare) în decursul căreia presiunea rămâne constantă. 3. S. f. (FIZ.) Curbă care prezintă pe o diagramă de stare o transformare izobară (2). 4. Adj. Linie (sau curbă) i. (şi substantivat, f.) = linie care uneşte pe hărţile climatologice punctele de egală presiune atmosferică, după ce aceasta a fost redusă la nivelul mării; din repartiţia acestor linii rezultă ariile de înaltă presiune (antici-cloni) şi de joasă presiune (cicloni). IZOBATĂ (< fr. {i}; {s> gr. isoba-thes „de aceeaşi adâncime") s. f. (TOPOGR.) Curbă batimetrică. IZOBUT^NĂ (< fr.) s. f. Hidrocarbură olefinică cu catenă ramificată. Se prezintă sub forma unui gaz incolor, inflamabil, care se separă din gazele de rafinărie. Este întrebuinţată în benzina de polimerizare, în carburanţii sintetici cu cifra octanică .mare etc. IZOCIANAT (< fr.) s. m. Ester al acidului izocianic. Este întrebuinţat ca reactiv specific la identificarea alcoolilor şi fenolilor. După numărul grupărilor — N=C=0 conţinute în moleculă, sunt mono-, di-, tri- sau poliizocianaţi. Diizo-cianatul este folosit ca materie primă pentru fabricarea de fibre sintetice, adezivi, elastomeri şi lacuri. 289 IZOLINIE IZOCLINAL, -A (< fr. {i>) adj. 1. (Despre o asociaţie de cute din scoarţa Pământului) Care au flancurile paralele cu planele axiale şi aceeaşi înclinare. 2. (Despre o vale) Care are aceeaşi înclinare cu cea a stratelor geologice; vale consecventă. IZOCLINĂ (< fr. {i>; {s} izo- + gr. klino „a înclina") s. f. Linie care uneşte pe hartă punctele cu aceeaşi înclinaţie magnetică. IZOCQLĂ s. f. Linie care uneşte punctele de egală deformare a elementelor cartografice ale unei hărţi (unghiuri, suprafeţe, distanţe) în raport cu proiecţia folosită. IZOCOR, -Ă (< fr. {i>; (s> izo- + gr.. khora „spaţiu") adj., s. f. 1. Adj. (FIZ.; despre o transformare termodinamică) în decursul căreia volumul rămâne constant; izoster. 2. S. f. Curbă care reprezintă pe o diagramă de stare o transformare izocoră; izosteră. IZOCRONE (< fr. {i>; {s} gr. isokhro-nos „de durată egală“) adj. f. pl. (Despre două sau mai multe fenomene repetabile) Care au aceeaşi durată (ex. formaţii geologice, curbele i.). IZOCRONISM (< fr. ; {s> izo-+ gr. entrope „schimbare") adj. (FIZ.; despre transformări de stare) în decursul căreia entropia rămâne constantă. IZOFAZĂ (< fr.; {s} izo- + fr. phase „fază") s. f. Curbă care reprezintă izo- termele şi izobarele coincidente pe o diagramă de stare presiune-volum a unui sistem fizico-chimic format din-tr-un singur component cu două faze coexistente. IZOFENĂ s. f. Linie care uneşte punctele cu aceeaşi dată de apariţie a unui fenomen din viaţa vegetală sau animală. IZOGAMIE (< fr. {i>) s. f. (BIOL.) Unire a doi gameţi asemănători din punct de vedere morfologic, dar deosebiţi din punct de vedere fiziologic şi genetic. I. este o formă primitivă de înmulţire sexuată. IZOGEOTERMĂ s. f. (GEOL.) Geo-izotermă. IZOGLOSĂ s. f. v. isoglosă. IZOGON, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. isogo-nios „cu unghiuri egale") adj. 1. (Despre figuri şi corpuri geometrice) Care au unghiurile egale. 2. Linii izogone sau izogonice = linii curbe care unesc, pe o hartă, punctele de pe Pământ cu aceeaşi înclinaţie magnetică. IZOHALINĂ adj., s. f. 1. Adj. (De-spre mări, oceane) Care au aceeaşi salinitate. 2. Adj şi s. f. Curbă izohali-nă sau izohalină = linie care uneşte punctele de egală salinitate dintr-un bazin oceanic, maritim sau lacustru. IZOHIETA (< fr. fi}; te} izo- + gr. hyetos „ploaie") s. f. Linie care uneşte pe hărţile climatologice punctele cu aceeaşi cantitate de precipitaţii căzute într-o perioadă de timp dată. IZOHIPSĂ (< fr. fi}; te} izo- + gr. hypsos „de aceeaşi înălţime") s. f. (TOPOGR.) Curbă de nivel. IZOLA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A despărţi, a separa. 2. Tranz. A opri trecerea unor forme de energie, a unor substanţe etc. între două medii sau între două sisteme tehnice diferite, pentru a împiedica interacţiunea dintre acestea. 3. Refl. A se îndepărta de societate, de oameni. IZOLAMENT (< fr.) s. n. (Impr.) Izolaţie. IZOLANT, -A (< fr.) adj., s. m. I. Adj. 1. (TEHN., despre un material, mediu etc.) Care are proprietatea de a izola. 2. (LINGV.) Limbă /. = limbă care nu are afixe şi în care raportul dintre cuvinte este determinat de ordinea cuvintelor, de accent etc. II. S. m. Material utilizat pentru executarea unei izolări. O I. electric = dielectric. I. hidrofug = i. care este foarte puţin sau deloc permeabil pentru apă. I. termic = calorifug. I. fonic = I. care împiedică sau atenuează transmiterea oscilaţiilor sonore. IZOLARE (< izola) s. f. Acţiunea de a (se) izola şi rezultatul ei; separare, despărţire. ♦ (MED.) Măsură profilactică prin care se interzice unui bolnav contagios de a veni în contact cu alte persoane. ♦ (BIOL.) I. geografică (spaţială) = separare a unei populaţii sau a unei flore ori faune prin „bariere" naturale în teritorii limitate, în urma căreia speciile se diversifică, după o linie de evoluţie proprie. I. ecologică se realizează prin populare de habitate diferite, fără extinderea arealului geografic al speciilor, care duce la variate adaptări faţă de noile condiţii ale solului, microclimei, hranei, relaţiilor bio-cenotice etc. I. etiologică (comportamentală) permite convieţuirea simpatică a unor forme apropiate. La multe specii de animale reproducerea este însoţită de numeroase obiceiuri nupţiale (dansuri, roiri, cântece), de schimbări morfologice, de colorit, fiziologice etc., care permit recunoaşterea apartenenţei la grup a indivizilor. IZOLAT, -Ă (< izola) adj., s. n. 1. Adj. (Şi adverbial) Fără legătură, despărţit, separat, deoparte; p. ext. îndepărtat; retras, singuratic. ♦ (MAT.) Element i. al unei mulţimi = element pentru care există o vecinătate a lui ce nu conţine alt element al mulţimii. ♦ Răzleţ. 2. S. n. (ANTROP., GENET.) Populaţie cu efectiv relativ redus, apărută datorită unor bariere geografice, religioase, etnice, culturale etc., ai cărei componenţi sunt constrânşi, cu timpul, la o relativă con-sangvinizare. IZOLATOR, -OARE (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care izolează. 2. (TEHN.) S. n. Piesă finită utilizată pentru a realiza o izolare. I. electric - piesă folosită în instalaţiile electrice pentru a izola între ele sau faţă de pământ conductoarele electrice ale unei instalaţii, maşini electrice etc. IZOLAŢIE (< fr.) s. f. Sistem tehnic alcătuit dintr-unul sau din mai multe straturi de material izolant sau mediu cu proprietăţi izolante (ex. i. electrică, i. termică, i. fonică etc.); (impr.) izo-lament. IZOLAŢIONISM (< fr.) s. n. Opinie sau atitudine politică ce se opune participării statului respectiv la soluţionarea problemelor vieţii politice internaţionale. Termenul a fost folosit pentru prima dată în 1823, de J. Monroe. IZOLINjE (< izo- + linie) s. f. Linie care uneşte pe o hartă punctele de egală valoare ale unor elemente mete- IZOMER 290 orologice, hidrologice, geologice, geografice etc. IZOMER, -Ă (< fr. (i>; {s> izo- + gr. meros ,,parte“) adj., s. m. 1. Adj. (Despre substanţe sau combinaţii) Care prezintă izomerie. 2. S. m. (La pl.) Substanţe care au aceeaşi compoziţie chimică, dar care diferă prin structura şi proprietăţile lor. /. optic = antipod optic. 3. (FIZ.) Adj. (Despre nuclee atomice) Care prezintă izomerie. IZOMERIE (< fr. {i>) s. f. 1. Proprietate a unor substanţe, ale căror molecule sunt alcătuite din acelaşi număr şi fel de atomi, de a avea însuşiri fizice, uneori chimice diferite, datorită modului diferit de aşezare a atomilor în molecule. 2. Proprietate a nucleelor atomice ale aceluiaşi element chimic de a se afla în diferite stări energetice, metastabile, având proprietăţi radioactive diferite. IZOMERIZARE (< izomer) s. f. Transformare a unei substanţe într-un izomer al ei în urma unei reacţii sau prin acţiunea unui agent fizic. IZOMETRIC, -A (< fr. ©; fe} gr. iso-metros „de mărime egală") adj. (Despre cristale) Care are dimensiuni aproximativ egale în toate direcţiile. IZOMETRIE (< fr. {i» s. f. Funcţie bijectivă între două spaţii metrice E şi E1, care păstrează între două puncte din E1 distanţa din E. IZOMORF, -Ă (< fr. {i>; {s} izo- + gr. morphe „formă") adj. (Despre substanţe) Care prezintă izomorfism. IZOMORFISM (< fr. {i>) s. n. 1. Relaţie între două obiecte care au aceeaşi structură; identitate de structură. 2. (FIZ.) Proprietate a unor substanţe cu compoziţie chimică diferită de a prezenta aceleaşi forme structurale cristalografice. 3. (MAT.) Corespondenţă bijectivă, între două mulţimi care păstrează o anumită structură (ex. I. a două grupuri, a două inele, a două spaţii vectoriale etc.). IZONEFĂ (< fr. (i>; {s} izo- + gr. nephos ,,nor“) s. f. Linie care uneşte pe hărţile climatologice punctele cu aceeaşi valoare a nebulozităţii. IZOOCTAN (< fr.) s. m. Hidrocarbură saturată, izomer al octanului. Substanţă de referinţă pentru determinarea cifrei octanice la benzine (i se atribuie cifra octanică 100); întrebuinţat ca a-daos la benzinele de aviaţie pentru mărirea cifrei lor octanice. IZOOSMOTIC, -A (< fr. fi» adj. (Despre proprietăţile unei soluţii) Care are aceeaşi presiune osmotică cu a unei soluţii de referinţă; izotonic. IZOPARAFINĂ (< fr.) s. f. Izoalcan. IZOPENTAN (< fr.) s. m. Hidrocarbură saturată, izomer al pentanului, obţinută prin distilare fracţionată. din produse petroliere. Este întrebuinţat ca dizolvant, ca materie primă la fabricarea izoprenului şi pentru prepararea benzinelor de aviaţie. IZOPLOID (< fr.; {s> izo- + gr. haploos „simplu", „o dată") s. m. (GENET.) Organism la care celulele somatice conţin în genomul lor un număr par de cromozomi. IZOPODE (< fr. {i>; {s} izo- + gr. pod- „picior") s. n. pl. Ordin de crustacee marine, de apă dulce şi terestre, ale căror picioare au o conformaţie identică (ex. molia zidurilor). IZOPREN (< fr. {i}) s. m. Hidrocarbură nesaturată din clasa dienelor; p.f. 34-35°C. Lichid instabil, oxidabil. Prin polimerizarea i. în prezenţa unor catalizatori rezultă cauciucul poliizoprenic. IZOPROPILBENZEN s. m. (CHIM.) Lichid incolor; p.f. 152,39°C. Se obţine din petrol sau prin sinteză din benzen şi propilenă. E folosit ca intermediar la fabricarea fenolului şi a cetonei. Sin. cumen. IZOSEISTĂ (< fr.; {s} izo- + gr. se-istos „scuturat") s. f. Linie care uneşte pe harta seismică punctele de egală intensitate ale unui cutremur de pământ. IZOSPORIE (< fr.; {s> izo- + fr. spore „spor") s. f. însuşire a unor plante de a produce spori egali ca formă, mărime şi structură. IZOSTAZIE (< fr. {i>; (s> izo- + gr. stasis „stabilitate") s. f. Teorie formulată de astronomul englez G.B. Airy în anul 1855, care presupune existenţa unei stări de echilibru relativ, ca urmare a diferenţei de densitate, între sectoarele ridicate şi cele coborâte ale scoarţei Pământului. IZOSTER, -Ă (< fr.; {s} izo- + gr. stereos „solid") adj., s. f. (FIZ.) Izocor. IZOTERM, -Ă (< fr. {i>; {s} izo- + gr. thermos „cald") adj., s. f. 1. Adj. (FIZ.; despre transformări de stare) în decursul cărora temperatura rămâne constantă. + (Despre vagoane, maşini etc.) Care sunt înzestrate cu izolaţie termică pentru a menţine o temperatură constantă. 2. S. f. (FIZ.) Curbă care reprezintă într-o diagramă de stare o transformare izotermă. 3. Adj. (GEOGR.) Linie izotermă (şi substantivat, f.) = linie care uneşte pe hărţile climatologice punctele cu temperatură egală a aerului, a apei sau a solului. IZOTERMIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care are aceeaşi temperatură, cu o temperatură constantă. -<> Strat i. = strat al atmosferei, al apei sau scoarţei terestre, în care gradientul temperaturii pe verticală este nul. IZOTIPIE (< fr. {i>; {s> gr. izotypos „cu aceeaşi formă") s. f. Proprietate a unor substanţe chimice de a cristaliza în aceleaşi forme, fără a forma cristale mixte. IZOTONIC, -Ă adj. Izoosmotic. IZOTONJE (< fr. (i>; {s> gr. isotonos „cu aceeaşi intensitate") s. f. (FIZIOL.) Echilibru molecular între soluţii care au aceeaşi presiune osmotică şi sunt separate prin membrane semipermeabile. IZOTOP (< fr. {i}; {s} izo- + gr. to-pos ,,loc“) s. m. (Atom sau nucleu atomic) care are acelaşi număr atomic cu un alt atom (sau nucleu atomic), deci aceleaşi proprietăţi chimice, însă diferă de acesta prin numărul de masă, adică prin numărul de neutroni, precum şi prin alte însuşiri fizice. i. radioactiv = fiecare dintre izotopii unui element chimic care prezintă radioactivitate; ra-dioizotop. Pot fi produşi şi pe cale artificială (în reactoare nucleare sau în acceleratoare de particule). Se utilizează în chimie, medicină (în tratarea cancerului), industrie (la procedeele de control al calităţii), biologie, geologie, cosmologie etc. IZOTOPjE (< fr. {i» s. f. (FIZ.) Proprietate a unor elemente chimice de a fi formate din mai mulţi izotopi stabili sau radioactivi, naturali sau artificiali etc. IZOTROP, -A (< fr. {i>; fe} izo- + gr. tropos „direcţie") adj. (FIZ.) (Despre corpuri) Care prezintă aceleaşi proprietăţi fizice pe orice direcţie. IZOTROPE (< fr. {i» s. f. (FIZ.) însuşire a unui corp de a fi izotrop. IZOZIGQT (< fr.) s. m. (GENET.) Organism homozigot pentru toţi locii. IZSAK Samuei (n. 1915, Târgu Mureş), istoric maghiar din România, specialist în istoria medicinii. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări privind trecutul medical al Transilvaniei şi istoria farmaciei universale. S-a° ocupat de organizarea muzeelor de istoria farmaciei de la Sibiu şi Cluj-Napoca. IZTACCtHUATL (IXTACIHUATL), vul-can stins, fără crater, în S pod. Ana-huâc, la 56 km SE de Ciudad de Me-xico şi la 16 km N de Popocatepetl. Alt.: 5 286 m. Cuprinde trei vf. andezitice. Parc naţional. Ultima erupţie în 1868. 291 IZVORU BÂRZII IZU, arhipelag japonez fn NV Oc. Pacific, la ESE de pen. Izu din ins. Honshu, la 300 km SSE de Tokyo, alcătuit din şapte ins. vulcanice (O-shi-ma, To-shima, Nii-jima, Shikine-shima, Kozu-shima, Miyake-jima, Mikura-jima), din care cea mai mare este O-shima (91 km2). Renumit prin culturile de camelii. Descoperit de navigatorul olandez Martin Heritzoom de Vries în 1643. IZUMI, oraş în Japonia, în SE ins. Honshu, la 24 km SSV de Osaka; 146,1 mii loc. (1990). Ind. metalurgică şi textilă (filatură şi ţesătorie de bumbac). în perioada 1603-1867 a fost cel mai important centru al filaturilor de bumbac din Japonia. IZUMI Shikibu (c. 974-începutul sec. 11), poetă şi prozatoare japoneză. Lirică erotică de adâncă vibraţie. Proză confesivă, într-un stil delicat („Jurnalul lui Izumi Shikibu“ — capodoperă a literaturii vechi nipone). IZUMO NO OKUNI v. Okuni. IZVESTIA, cotidian rus, independent din 1991. Fundat la Petrograd (mart. 1917); din mart. 1918, apare la Moscova, editat de Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. ÎZVIŢKAIA, Isolda (1932-1971), actriţă rusă de film. Interpretă a unor personaje feminine, caracterizate printr-un marcat simţ al datoriei, căruia i se subordonează dragostea („Al 41-lea“). IZVOARE, com. în jud. Dolj; 1 940 loc. (1998). Creşterea bovinelor. Viticultură. Bisericile Sf. loan Botezătorul (1853) şi Sf. Dumitru (1902-1905, construită pe locul uneia din sec. 17), în satele Izvoare şi Corlate. Până în 1965 s-a numit Rudari. IZVOARELE 1. Com. în jud. Giurgiu; 4 885 loc. (1998). Creşterea porcinelor. Centru viticol. Aşezare neolitică. Până în 1965 s-a numit Beiu, iar între 1968 şi 1981 a făcut parte din jud. Ilfov. Rezervaţie forestieră (Pădurea Manafu, 278 ha). Satul I. apare menţionat documentar în 1589. Bisericile Sf. Voievozi (1850), Sf. Nicolae (1879), Sf. Nicolae (1885), Sf. Paras-cheva (1890) şi Adormirea Maicii Domnului (1902), în satele Valea Bujorului, Dimitrie Cantemir, Petru Rareş, Izvoarele şi Chiriacu. 2. Com. în jud. Olt; 4 130 loc. (1998). Creşterea ovinelor şi a păsărilor. Viticultură. Bisericile Sf. Nicolae (1821, refăcută în 1901) şi Sf. Treime (1872), în satele Alimăneşti şi Izvoarele. Conacul Alimă-nişteanu (sec. 19) în satul Alimăneşti. 3. Com. în jud. Prahova, pe Teleajen; 6 907 loc. (1998). Cherestea. Pomicultură (meri, pruni, peri). în satul Schiu-leşti se află schitul Crasna (1745), cu biserica Sf. împăraţi Constantin şi Elena (1824-1828, zidită pe locul uneia de lemn, pictată în 1834); a fost renovată în 1983, iar picturile recondiţionate în 1991. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1744) şi Sf. Voievozi (1854), în satele Homorâciu şi Izvoarele 4. Com. în jud. Teleorman; 3 068 loc. (1998). Până în 1965 s-a numit Găuriciu (amintit documentar în 1533). Bisericile Sf. Nicolae (1830-1834) şi Adormirea Maicii Domnului (1840), în satul Izvoarele. 5. Com. în jud. Tulcea; 4 066 loc. (1998). Centru viticol şi de vinificaţie. Până în 1965 s-a numit Fili-mon Sârbu. 6. Staţiune climaterică şi de odihnă în raza com. Cerneşti, jud. Maramureş, la poalele M-ţilor Gutâi, la 916 m alt. Climă submontană, cu veri răcoroase şi ierni relativ friguroase, cu aer curat şi ionizare accentuată a atmosferei. Indicată pentru tratarea afecţiunilor căilor respiratorii, a celor endocrine, a stărilor de debilitate, surmenaj etc. IZVOARELE SUCEVEI, com. în jud. Suceava, pe cursul superior al râului Suceava, la graniţa cu Ucraina; 2 308 loc. (1998). IZVQD (< sl.) s. n. (înv.) 1. însemnare, listă; registru, condică. 2. Manuscris; text (de cronică), izvor. ♦ Document. 3. Model (de desen sau de cusătură). IZVOR (< sl.) s. n. 1. Loc de ivire la suprafaţa pământului a apei dintr-un strat acvifer sau a surplusului de apă dintr-un teren mlăştinos sau turbos, constituind de multe ori obârşia unui curs de apă; i. este considerat uneori şi locul prin care se produce deversarea unui lac. După durata curgerii, se deosebesc: i. permanente, periodice şi intermediare. în funcţie de temperatura apei, există: i. reci (cu temperaturi sub 20°C) şi /. termale (cu temperaturi mai mari de 20°C). După compoziţia chimică, se deosebesc: /. ordinare (cu conţinut până la 0,1% săruri minerale), /. minerale (care conţin între 0,1 şi 5% săruri minerale) şi /. radioactive. După particularităţile hidrogeologice sunt: /. descendente (apariţia la suprafaţă a apelor subterane care circulă în stratul acvifer conform gravitaţiei) şi /. ascendente (apariţia la suprafaţă a apelor din stratul acvifer sub influenţa presiunii hidrostatice). ^ I. carstic = ivirea la suprafaţa pământului a apei acumulate în fisurile şi în golurile din calcare. 2. (FIZ.) Sursă de lumină, de căldură etc. 3. Fig. Sursă, cauză, obârşie, origine. 4. Fig. Document (ştiinţific, istoric); izvod, informaţie. O- I. bibliografic = publicaţie, lucrare sau document scris, folosit la studierea unei probleme sau la întocmirea unei lucrări ştiinţifice. 5. Izvoarele dreptului = forme de exprimare a dreptului: legea, decretul, Constituţia, Codul de procedură penală, Codul de procedură civilă. IZVORÎ (< izvor) vb. IV intranz. 1. (Despre apă) A ieşi, a ţâşni din pământ. ♦ (Despre lacrimi, sânge etc.) A începe să curgă. 2. (Poetic) A se ivi, a apărea, a ieşi la iveală, a răsări. 3. Fig. A se naşte, a-şi avea originea; a proveni. IZVORU, com. în jud. Argeş, pe cursul superior al râului Teleorman; 2 765 loc. (1998). Creşterea bovinelor. Biserica Sf. Nicolae (1701, cu picturi murale din 1829). IZVORU BÂRZII, com. în jud. Mehedinţi; 2 855 loc. (1998). Combinat chimic (în satul Hălânga) pentru producerea de apă grea necesară centralei atomoelectrice de la Cernavodă. Creş- Izvom Bârzii. Mănăstirea Topoiniţa IZVORU BERHECIULUI 292 Izvorul Tăuşoarelor. Aspect din interiorul peşterii terea bovinelor. Viticultură. în satul Schitu Topolniţei se află mănăstirea Topolniţa, cu biserica Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul (1644-1646, construită pe locul uneia din sec. 14); păstrează picturi murale în stil bizantin (din 1673). După secularizare (1863), mănăstirea a fost părăsita şi reînfiinţată în 1930. Restaurată în 1930-1932, 1991-1992. IZVORU BERHECIULUI, com. în jud. Bacău; 1 566 loc. (1998). IZVORU CRIŞULUI, com. în jud. Cluj, pe cursul superior al Crişului Repede; 1 640 loc. (1998). Prelucr. lemnului. Centru meşteşugăresc (ţesături; obiecte din lemn). Rezervaţie de liliac sălbatic. în satul Izvoru Crişului, menţionat documentar la 1276, se află o biserică reformată (sec. 17, cu tavan casetat şi pictat în 1764), iar în satul Nadăşu, biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (1720-1730). IZVORUL MIRON, mănăstire situată în arealul com. Tomeşti (jud. Timiş), Lacul Izvoru Muntelui cu biserica având hramul Sf. Ilie, ctitorie din 1911 a lui Miron Cristea. IZVORUL TĂUŞOARELOR, peşteră situată pe versantul stâng al văii omonime din M-ţii Rodnei, la 950 m alt. Constituită dintr-o reţea de galerii (8 830 m lungime), dezvoltate pe dia-claze, aflate în pantă, pe o diferenţă de nivel de 425 m (cea mai adâncă peşteră din România). Prezintă săli uriaşe, cascade, puţuri şi hornuri. Con-creţiuni carstice rare. Faună cavernico-lă săracă. Greu accesibilă. Monument al naturii. IZVORU MUNTELUI, lac de retenţie pe valea Bistriţei, între M-ţii Ceahlău (în V) şi Stânişoarei (în E), la 505 m alt., dat în folosinţă în 1960; amenajat în vederea furnizării apei necesare hidrocentralei de pe valea Bistriţei; 32,6 km2. Lungime: 35 km; lăţime max.: 2 km; ad. max.: 96 m. Voi.: 1,23 miliarde m3. Zonă turistică. IZVORU MUREŞULUI, staţiune climaterică şi de odihnă situată în raza com. Voşlăbeni, jud. Harghita, la poalele M-ţilor Hăşmaşu Mare, la 891 m alt. Climat de munte, cu veri răcoroase şi ierni friguroase, cu aer curat şi ionizare accentuată a atmosferei. Indicată pentru odihnă şi pentru tratarea debilităţii, surmenajului, rahitismului, nevrozelor astenice etc. SV I î s. m. invar. A douăsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat prin această literă (vocală medială închisă nerotunjită). ÎMBARCA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) urca într-o navă sau p. ext. într-un vehicul terestru sau aerian, pentru a face o călătorie. ÎMBĂIA (< baie) vb. I refl. şi tranz. A (se) scălda (în baie), a face baie. ÎMBĂLSĂMA (< balsam, după it. im-balsamare) vb. I tranz. 1. (Despre flori, parfumuri) A înmiresma, a parfuma (aerul). 2. (MED.) A conserva un cadavru prin introducerea intraarterială a unor substanţe (ex.: formol, tiosulfat) în scopul conservării. ÎMBĂRBĂTA (< bărbat) vb. I tranz. A da, a insufla curaj, avânt, a însufleţi. ♦ Refl. A-şi face curaj. ÎMBĂTA (lat. *imbibitare) vb. I refl. şi tranz. 1. A ajunge sau a face pe cineva să ajungă în stare de beţie, a (se) ameţi din cauza băuturii. 2. Fig. A (se) încânta, a (se) ameţi. ÎMBĂTĂTOR, -OARE (< îmbăta) adj. Care îmbată. ♦ Fig. (Despre arome) Care ameţeşte, tulbură. ♦ Fig. Care farmecă, încântă; încântător. ÎMBĂTRÂNI. (< bătrân) vb. IV. 1. Intranz. A deveni bătrân. 2. Tranz. A face pe cineva să devină bătrân (provocându-i supărări, griji etc.). ♦ A face pe cineva să pară mai bătrân decât este în realitate, a da un aer bătrânicios. 3. Intranz. (TEHN.; despre materiale) A suferi procesul de îmbătrânire (2). ÎMBĂTRÂNIRE (< îmbătrâni) s. f. 1. Faptul de a îmbătrâni; proces de trecere treptată şi ireversibilă a organismelor vii la starea de bătrâneţe. 2. (BIOL.) f. clonală - incapacitate a celulelor somatice (diploide) din culturile „in vitro“ de a se mai divide. 3. (TEHN.) Proces evolutiv de modificare (pe cale naturală sau artificială) în timp a structurii şi a unora dintre proprietăţile unui material sau ale unui produs (ex.: î. metalelor, î. hârtiei etc.). 4. (GEOGR.) îmbătrânirea reliefului = proces de atenuare a contrastelor de amplitudine, de reducere a altitudinilor şi a înclinării versanţilor reliefului sub acţiunea agenţilor externi. Termenul a fost introdus în geomorfologie de W.M. Davis. 5. î. demografică = creşterea ponderii populaţiei de vârsta a treia în cadrul unei populaţii date. ÎMBÂCSEALĂ (< îmbâcsi) s. f. Starea a ceea ce este îmbâcsit; ticsire. ÎMBÂCSI. (< bâcsi, reg. „a umple, a ticsi") vb. IV tranz. şi refl. (Despre aer) A (se) umple de praf, de miasme; a deveni înăbuşitor. ÎMBELŞUGAT, -Ă (< belşug) adj. Care are din abundenţă. ♦ Care există din belşug. ÎMBIA (probabil lat.* inviare) vb. I tranz. A îndemna stăruitor pe cineva să facă sau să primească ceva; a invita, a pofti. ♦ Fig. A atrage, a încânta, a ispiti, a ademeni. ÎMBIBA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A (se) pătrunde, a (se) umple cu un lichid; a se impregna. ÎMBIETOR, -OARE (< imbia) adj. Care îmbie; ademenitor, ispititor, încântător. ÎMBINA (lat- *imbinare) vb. I tranz. şi refl. A (se) împreuna, a (se) uni, a (se) lega strâns pentru a forma un tot. ÎMBINARE (< fmbina) s. f. 1. Acţiunea de a (se) îmbina. ♦ (TEHN.) Asamblare rigidă, demontabilă sau ne-demontabilă, a elementelor componente ale unui sistem tehnic (ex. î. cu nituri, î. cu şuruburi, î. sudată etc.). 2. Locul unde se realizează o îmbinare (1). ÎMBLĂCIU (< imblăti) s. n. (înv.) Unealtă agricolă rudimentară, formată dintr-un băţ de lemn articulat prin curele la o coadă lungă; este folosită la baterea (fmblătirea) grânelor şi a unor leguminoase pentru a desprinde boabele din spic sau din păstăi. ÎMBLĂNI (< blană) vb. IV tranz. A căptuşi cu blană un obiect de îmbrăcăminte sau de încălţăminte. ÎMBLĂTI (< probabil sl.) vb. IV tranz. A bate cerealele cu îmblăciul. + Fig. A bate tare pe cineva; a ciomăgi; a cotonogi. îmbinare nituită la nodul unei construcţii metalice ÎMBLÂNZI 294 ÎMBLÂNZI (< blând) vb. IV tranz. 1. A deprinde un animal sălbatic să trăiască în apropierea (şi în folosul) omului, să execute unele comenzi, să primească hrana etc. 2. Tranz. şi refl. A (se) face mai blând, a (se) domoli, a (se) potoli. ♦ A (se) domestici. ÎMBLÂNZITOR, -OARE (< îmblânzi) s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu îmblânzirea animalelor sălbatice; dresor. ÎMBOBOCI (< boboc) vb. IV intranz. (Despre flori, plante) A face boboci (1); (despre muguri) a începe să se desfacă. ÎMBOGĂŢI (< bogat) vb. IV. 1. Refl. A acumula bogăţii; a deveni bogat, a se înavuţi. 2. Tranz. A adăuga noi elemente unui bun material sau spiritual; a dezvolta, a mări. ÎMBOGĂŢIRE (< îmbogăţi) s. f. 1. Acţiunea de a,, se îmbogăţi. 2. (TEHN.) Concentrare '(3). ÎMBOLDI. (< bold) vb. IV. 1. Tranz. A îndemna un animal la mers (înţe-pându-l sau lovindu-l cu un băţ, cu biciul etc.). ♦ Fig. A stimula. 2. Tranz. şi refl. recipr. A (se) lovi cu coatele, a (se) împinge, a (se) îmbrânci. ÎMBOLNĂVI (< bolnav) vb. IV refl. A contracta o boală. ÎMBRĂCA (*lat. imbracare) vb. I refl. şi tranz. 1. Refl. şi tranz. A-şi pune sau a pune cuiva hainele. ♦ Refl. A purta haine de o anumită calitate, de o anumită croială. 2. Refl. şi tranz. A-şi procura sau a procura cuiva îmbrăcămintea necesară. 3. Tranz. A acoperi, a înveli; spec. a tapisa. ♦ Tranz. A înfăţa perna sau plapuma. ♦ Tranz. A înveli copertele unui caiet, ale unei cărţi etc. ♦ Tranz. A acoperi un obiect cu un metal preţios; a fereca. ÎMBRĂCĂMINTE (< îmbrăca) s. f. 1. Obiect confecţionat din ţesături, tricoturi, piele, blană etc., folosit pentru a înveşmânta corpul omenesc; totalitatea obiectelor utilizate la îmbrăcat; veşminte, haine, straie. 2. Material (hârtie, pânză etc.) cu care se îmbracă, se acoperă un obiect. 3. Strat de material aplicat pe faţa exterioară a unei construcţii sau a unui element de construcţie pentru a le proteja contra acţiunii agenţilor externi. f. rutieră = cele două straturi (inferior, de rezistenţă, şi superior, de uzură) aşezate pe fundaţia unui drum amenajat şi care suportă direct sarcinile (ex. î. de asfalt, î. de beton asfaltic etc.). ÎMBRĂŢIŞA (< brăţiş, înv. „corp la corp“) vb. I. 1. Tranz. şi refl. recipr. A (se) lua, a (se) cuprinde, a (se) strânge în braţe (cu afecţiune). 2. Tranz. Fig. A învălui, a înconjura; a cuprinde dintr-o privire. ♦ A cuprinde, a include în sfera preocupărilor. 3. Tranz. Fig. A-şi însuşi o idee, o doctrină, o concepţie. I A se consacra unei profesiuni. ÎMBRÂNCI (< brâncă) vb. IV tranz. şi refl. recipr. A (se) împinge, a(-şi) da brânci. ÎMBROBODI (< broboadă) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A acoperi capul cuiva, a se acoperi pe cap cu o broboadă sau cu un batic, un voal etc. 2. Tranz. Fig. A înşela, a minţi pe cineva. ÎMBUCA (*lat. imbuccare) vb. I. 1. Tranz. A mânca (în grabă, la nimereală); a înghiţi. 2. Refl. (Despre piese tehnice) A intra cu un capăt în altă piesă pentru a forma împreună un ansamblu; a se împreuna (1). ÎMBUCĂTURĂ (< îmbuca) s. f. 1. înghiţitură; p. ext. mâncare. 2. Locul unde se îmbucă două obiecte. ÎMBUCURĂTOR, -OARE (< îmbucura, înv., „a se bucura") adj. Care provoacă bucurie. ÎMBUFNA (< bufnă, rar „bufniţă") vb. I refl. A se supăra; a se bosumfla. ÎMBUIBA vb. I refl. şi tranz. A (se) îndopa cu mâncare şi cu băutură; a (se) ghiftui. ♦ Refl. A trăi în mare belşug. ÎMBUJORA (< bujoi) vb. I refl. (Despre obraji) A se înroşi; (despre oameni) a se aprinde la faţă. ÎMBULZEALĂ (< îmbulzi) s. f. îngrămădire mare (de oameni); înghesuială. ÎMBULZI (< bulz, reg. „bulgăre") vb. IV. 1. Refl. A se aduna într-un loc, înghesuindu-se în dezordine. 2. Tranz. şi refl. A (se) îngrămădi în jurul cuiva, a (se) împinge, a (se) îmbrânci. ÎMBUNA (< bun) vb. I. 1. Tranz. A face pe cineva să devină mai bun; p. ext. a îmblânzi (2). 2. Tranz. şi refl. A-şi uita sau a face pe cineva să-şi uite necazul; a (se) potoli, a (se) împăca, a (se) calma. ÎMBUNĂTĂŢI (< bunătate) vb. IV tranz. şi refl. A aduce în stare mai bună; a (se) ameliora, a (se) îndrepta. ÎMBUNĂTĂŢIRE (< îmbunătăţi) s. f. 1. Acţiunea de a (se) îmbunătăţi şi rezultatul ei. 2. (TEHN.) Tratament termic aplicat oţelurilor pentru a le mări rezistenţa şi a le conferi calităţile necesare prelucrărilor ulterioare; constă din călire, urmată de revenirea la o temperatură înaltă, inferioară însă celei de călire. 3. (AGR.) îmbunătăţiri funciare - ansamblu de lucrări tehnice şi biologice folosite în agricultură pentru valorificarea terenurilor improprii sau slab productive (ex. organizarea teritoriului, irigarea, desecarea, îndiguirea, conservarea solului etc.); amelioraţii. ÎMBUTELIA (< butelie) vb. I tranz. A introduce un fluid în recipiente ma-nipulabile, în butelii etc. ÎMPACHETA (< pachet) vb. I tranz. A înfăşură, a lega împreună unul sau mai multe obiecte, a face pachet; a ambala (mobile, lucruri etc.) în vederea transportului. ♦ A înveli o parte bolnavă a corpului în comprese cu nămol, în scop curativ. ÎMPACHETARE (< împacheta) s. f. 1. Acţiunea de a împacheta; ambalare. 2. (TEHN.) Introducere a unui material metalic într-un recipient care conţine un mediu pulverulent, în vederea unui tratament termochimic (ex. î. pentru cimentare, î. pentru aluminizare, î. pentru maleabilizare etc.). ÎMPĂCA (lat. *impaccare) vb. I. 1. Refl. recipr. A pune capăt unui conflict, unei duşmănii etc. 4- A fi de acord cu cineva, a se înţelege bine. ♦ Refl. A se obişnui, a se deprinde, a se familiariza cu ceva. 2. Tranz. şi refl. A (se) linişti, a (se) îmbuna. ♦ Tranz. A mulţumi pe cineva; a satisface. ÎMPĂDURIRE (< pădure) s. f. Pro-cesul natural sau antropic de formare a unei păduri. ÎMPĂIA (< pai, după fr. empailfer) vb. I tranz. A umple cu paie sau cu alte materiale pielea jupuită de pe un animal care a murit sau a fost ucis, păstrându-i-se înfăţişarea. ÎMPĂIENJENI. (< păianjen) vb. IV refl. (Despre ochi) A nu mai distinge bine, a vedea ca prin ceaţă; (despre privire) a-şi pierde claritatea, a se tulbura. ÎMPĂIENJENIT, -Ă (< împăienjeni) adj. Acoperit cu fire de păianjen; plin de păienjeniş. ♦ (Despre ochi) Care nu mai distinge bine; (despre vedere) lipsit de claritate, tulbure. ÎMPĂMÂNTENI (< pământean) vb. IV tranz. şi refl. 1. Refl. A se stabili definitiv într-un loc străin, a se integra în viaţa localnicilor. 2. Tranz. şi refl. (Despre obiceiuri, idei etc.) A prin- 295 ÎMPLINI de rădăcini; a (se) generaliza; a (se) introduce. ÎMPĂNA (lat. *impinnare) vb. I tranz. 1. A înfige într-o bucată de carne (sau într-o legumă) bucăţele de slănină, de usturoi etc. 2. Fig. A umple, a înţesa, a împânzi. 3. (TEHN.) A asambla demontabil două sau mai multe obiecte cu ajutorul unei pene1 (H 2). ÎMPĂNARE (< împăna) s. f. 1. Acţiunea de a împăna. 2. Introducere, prin cilindrare, în golurile dintre granulele unui macadam a pietrei mărunte pentru fixarea acestor granule. ÎMPĂRAT (lat. imperator) s. m. Titlu purtat de suveranul unui imperiu; persoană având acest titlu. ♦ Fig. Stăpân, conducător. ÎMPĂRĂTEASĂ (< împărat) s. f. Titlu purtat de suverana unui imperiu sau de soţia unui împărat; persoană având acest titlu. ÎMPĂRĂTEŞTE (< împărat) adv. Ca împăraţii; p. ext. (despre felul de trai) îmbelşugat, îndestulat, demn de un împărat; foarte bun. ÎMPĂRĂŢIE (< împărat) s. f. 1. Ţară condusă de un împărat; imperiu. (REL.) împărăţia ceruiui (sau a cerurilor) = Rai. 2. Faptul de a împărăţi; stăpânire. fmpărăţia-ta (sau -voastră), titlu, formulă de reverenţă pentru un împărat. ÎMPĂRTĂŞANIE (< împărtăşi) s. f. (REL.) Cuminecătură, grijanie, euharistie. ÎMPĂRTĂŞI (< părtaş) vb. IV. 1. Tranz. A face cunoscut, a destăinui cuiva un gând, o idee. 2. Tranz. A accepta, a fi de acord cu părerile, sentimentele cuiva. 3. Refl. A se face părtaş la ceva, a lua parte la ceva; a se înfrupta din... 4. Tranz. şi refl. (REL.) A da sau a lua împărtăşanie, a (se) cumineca. ÎMPĂRTĂŞIRE (< împărtăşi) s. f. Una dintre cele şapte sfinte taine, prin care credincioşii se împărtăşesc cu trupul şi sângele lui Hristos sub forma cuminecăturii. ÎMPĂRŢEALĂ (< împărţi) s. f. împărţire a unor bunuri între mai multe persoane. ^ (DR.) Operaţie prin care se pune capăt unei stări de devălmăşie, coproprietate sau indiviziune, prin determinarea sau atribuirea, în natură sau în bani, a părţii ce i se cuvine fiecăreia dintre persoanele ale căror bunuri se aflau în această stare. ÎMPĂRŢI, (lat. impartire) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) separa în părţi, a (se) diviza (1); a se divide. ♦ Tranz. (MAT.) A efectua operaţia de împărţire. 2. Tranz. A da mai multor persoane câte (o parte din) ceva; a distribui. ♦ A da de pomană. 3. Tranz. A împărţi (ceva cu cineva). ÎMPĂRŢIRE (< împărţi) s. f. Acţiunea de a împărţi; divizare; distribuire. -O (DR.) î. adminisţrativ-teritorială = organizare a teritoriului naţional în diferite unităţi: state, cantoane, landuri, regiuni, provincii, judeţe, oraşe, comune. ♦ (MAT.) Operaţie algebrică, inversă înmulţirii, prin care se calculează de câte ori un număr (sau un polinom) se cuprinde în alt număr (sau polinom); este posibil ca împărţitorul să nu se cuprindă exact în deîmpărţit, rămânând în acest caz un număr (polinom), numit rest, care, adunat cu produsul dintre cât şi împărţitor, să dea deîm-părţitul. ÎMPĂRŢITOR (< împărţi) s. m. (MAT.) Număr la care se împarte deîmpărţitul; di vizor (2). ÎMPĂTRI (< patru) vb. IV tranz. A mări de patru ori. ÎMPĂTURI. (< pătură) vb. IV tranz. A strânge o pătură, un obiect de îmbrăcăminte, o hârtie etc. prin îndoire de mai multe ori. ÎMPÂNZI (< pânză) vb. IV. 1. Tranz. A acoperi (ca o pânză) un anumit spaţiu. ♦ Tranz. şi refl. A (se) răspândi, a (se) împrăştia peste tot. 2. Tranz. şi refl. (Despre ochi, vedere) A se tulbura, a se împăienjeni. 3. Tranz. şi refl. A (se) răspândi, a (se) lăţi, a (se) întinde. ÎMPERECHEA (< pereche) vb. I tranz. şi refl. 1. A (se) uni pentru a forma o pereche; a se împreuna (2). 2. (ZOOT.) A potrivi perechile de animale, în vederea montei, pe baza originii, a gradului de înrudire, a înfăţişării exterioare etc. ÎMPESTRIŢA (< pestriţ) vb. I tranz. şi refl. A (se) face pestriţ. ÎMPIEDICA (lat. impedicare) vb. I. 1. Refl. A se izbi (în mers sau în fugă) de ceva sau de cineva; a se poticni. ♦ Fig. A întâlni mereu în cale pe cineva sau ceva care stinghereşte. 2. Tranz. A pune unui animal piedică la picioare; a priponi (1). 3. Tranz. (TEHN.) A bloca intenţionat mişcarea într-un anumit sens a unui element mobil dintr-un sistem tehnic; a frâna roţile unui vehicul; a pune piedica la mecanismul unei arme de foc etc. 4. Tranz. A opri pe cineva, a nu-l lăsa să facă un anumit lucru; a sta în calea cuiva. ÎMPIETRI (< piatră) vb. IV. 1. Refl. A deveni tare ca piatra; a se întări. 2. Intranz. Fig. A rămâne nemişcat (de spaimă, de uimire etc.); a încremeni, a înlemni, a înmărmuri. 3. Intranz. şi refl. (în basme) A se preface în piatră. ♦ Refl. şi tranz. Fig. A deveni sau a face să devină insensibil, nesimţitor. ÎMPIETRUIRE (< pietruire) s. f. Consolidare a părţii carosabile a unui drum prin aşternerea unor straturi de pietriş sau de piatră spartă. ÎMPILA (< pil, înv. „bici") vb. I tranz. A asupri, a oprima. ÎMPINGE (lat. impingere) vb. III. 1. Tranz. A mişca, a deplasa pe cineva sau ceva din loc, exercitând o apăsare asupra lui. ♦ Intranz. A îndesa, a vârî cu forţa. 2. Tranz. A face să înainteze; a duce (până departe). ♦ Fig. A îndemna, a stimula. ^ A (nu) te împinge păcatul = a (nu) tenta, ispiti. 3. Refl. A se înghesui (pentru a-şi face loc). ♦ Tranz. A îmbrânci. ÎMPINGERE (< împinge) s. f. Forţa de apăsare exercitată de un corp asupra altuia. ÎMPLÂNTA (lat. * implantare) vb. I tranz. şi refl. A (se) înfige, a (se) vârî; p. ext. a (se) fixa, a (se) înţepeni. ÎMPLETI. (< pleată, cu pl. plete) vb. IV. 1. Tranz. A împreuna prin încrucişare (manual sau mecanic), după un anumit sistem, două sau mai multe fire, benzi flexibile etc. + A lucra diferite obiecte din fire textile, din nuiele, din flori etc., dispuse într-un anumit fel. 2. Tranz. A strânge părul în cozi. 3. Tranz. A forma colaci din fâşii de aluat răsucite. 4. Refl. recipr. Fig. A se încrucişa, a se întretăia; a se îmbina. ÎMPLETICI vb. IV refl. 1. A se împiedica, a se poticni; a merge clătinân-du-se. + Fig. A articula cuvintele cu dificultate, încurcat, bâlbâit. 2. A se amesteca, a se încurca, a se încâlci. ♦ (fnv.) Tranz. şi refl. A (se) încolăci. ÎMPLETITURĂ (< împleti) s. f. Produs confecţionat prin împletirea manuală sau mecanizată a unor fire textile naturale (de lână, cânepă, rafie) sau sintetice, nuiele, sârmă etc. cu utilizări în construcţii, electrotehnică, navigaţie, ind. textilă şi ţărănească. ÎMPLINj (< plin sau lat. *implenire) vb. IV. 1. Tranz. A atinge vârsta de... 2. Refl. (Despre timp sau măsuri de ÎMPODOBI 296 timp) A se scurge, a trece în întregime; a se încheia. 3. Tranz. A completa, a întregi, a umple ceva, a adăuga ceea ce lipseşte. 4. Refl. (Despre oameni) A se dezvolta, a se îngrăşa, a se realiza profesional. 5. Refl. şi tranz. A ajunge sau a face să ajungă la îndeplinire; a (se) realiza, a (se) îndeplini; a (se) desăvârşi (2). ÎMPODOBI. (< podoabă) vb. IV tranz. şi refl. A(-şi) pune podoabe; a (se) găti; a (se) înfrumuseţa. ÎMPOTMOLI. (< potmol, înv. „nămol") vb. IV refl. 1. A rămâne înţepenit în nămol, în nisip etc.; a se îngloda, a se înnămoli. ♦ Fig. A nu găsi nici o soluţie pentru a ieşi dintr-o situaţie dificilă. 2. (Despre albia unei ape curgătoare) A se micşora din cauza depunerii materialului aluvionar. ÎMPOTRIVA (< împotrivă) prep. în contra, în opoziţie; în ciudă. ÎMPOTRIVĂ (< in + potrivă) adv. fn contra. ^ Expr. A fi (sau a se pune etc.) împotrivă = a se împotrivi. ♦ fn faţă. ÎMPOTRIVI (< împotrivă) vb. IV refl. A nu fi de acord cu o hotărâre, cu o propunere etc.; a se opune. ÎMPOTRIVIRE (< împotrivi) s. f. Acţiunea de a se împotrivi; opoziţie, rezistenţă. ÎMPOVĂRA (< povară) vb. I tranz. şi refl. A pune asupra cuiva sau a lua asupra sa o povară, a (se) îngreuna, a (se) încărca. IMPOVĂRĂTQR, -OARE (< împovăra) adj. Care împovărează; copleşitor. ÎMPRĂŞTIA (< praştie) vb. I refl. şi tranz. 1. A pleca sau a trimite în diferite părţi; a (se) risipi, a (se) răspândi. ♦ Tranz. Fig. A face să dispară, să nu mai existe (gândurile, supărările etc.). 2. A (se) întinde (II, 2), a (se) difuza; a (se) revărsa. ÎMPRĂŞTIAT, -Ă (< împrăştia) adj. 1. Risipit, răspândit în toate părţile. 2. Fig. Distrat, zăpăcit; dezordonat. ÎMPRĂŞTIERE (< împrăştia) s. f. 1. Acţiunea de a se împrăştia; dispersare. 2. (FIZ.) Fenomen de răspândire în toate direcţiile a unui fascicul de radiaţii ondulatorii sau corpusculare care lovesc sau care traversează o substanţă (ex. î. luminii); difuzie (2). 3. (MAT.) împrăştierea erorilor = modul de repartiţie a erorilor aleatorii, reprezentat de o funcţie ce exprimă probabilitatea producerii lor. Reprezentarea grafică a acesteia dă o curbă (curba clopotului sau curba lui Gauss). 4. (MILIT.) Răspândire a punctelor de cădere a proiectilelor trase succesiv dintr-o gură de foc, păstrând neschimbate elementele de tragere. ÎMPREJMU! (< preajmă) vb. IV tranz. A închide un loc de jur-împrejur cu o îngrăditură; a îngrădi (1). ♦ Fig. A înconjura, a împresura. ÎMPREJMUIRE (< împrejmui) s. f. Acţiunea de a împrejmui; concr. îngrăditură, gard. ÎMPREJUR (< în + pre + jur) adv. în (sau pe) locul înconjurător, în jur. Loc. (De) jur-împrejur - din (sau în) toate părţile, în jur. (La) Stânga-mpre-jur! formulă prin care se comandă unei persoane sau unui grup de persoane o întoarcere de 180° spre stânga. ÎMPREJURARE (< împrejura) s. f. Circumstanţă. Loc. După împrejurări = de la caz la caz, potrivit situaţiei. ÎMPREJURIME (< împrejui) s. f. Locul sau ţinutul ^ dimprejur. ÎMPREJURUL (< împrejur) prep. în jurul... ÎMPRESURA (lat. * impressoriare) vb. I tranz. A înconjura din toate părţile; a încercui. ♦ A cuprinde, a îmbrăţişa. ÎMPREUNA (< împreună) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) strânge laolaltă; a (se) uni, a (se) aduna, a (se) îmbina. 2. Tranz. şi refl. reciproc. A (se) împerechea. ÎMPREUNĂ (în + pre + una) adv. La un loc (cu altul, cu alţii), laolaltă. ÎMPRICINAT, -Ă (< pricină) s. m. şi f., adj. (Persoană) implicată într-un proces, într-un conflict; învinuit, acuzat. ÎMPRIETENI (< prieten) vb. IV refl. A stabili legături de prietenie cu cineva. ÎMPRIMĂVĂRA (< primăvară) vb. I refl. impers. A se face primăvară; a se desprimăvăra. ÎMPROPRIETĂRI (< proprietar) vb. IV tranz. (DR.) A face un act de împroprietărire. ÎMPROPRIETĂRIRE (< împroprietări) s. f. Acţiunea de a împroprietări. ♦ (DR.) Act prin care statul atribuie unei persoane, cu sau fără plată, în proprietate deplină, o suprafaţă de teren agricol, un lot de casă. î. se fac de obicei în cadrul unei reforme agrare. ÎMPROSPĂTA (< proaspăt) vb. I tranz. şi refl. A (se) reînnoi; a (se) înviora. ÎMPROŞCA (cf. bg. prăskam) vb. I tranz. 1. A împrăştia lichid sau noroi stropind în toate părţile; a stropi (pe cineva) cu un lichid, cu noroi etc. 2. A arunca fără încetare în toate părţile (proiectile). ♦ Fig. A adresa cuiva cuvinte injurioase; a batjocori, a insulta. 3. (TEHN.) A proiecta, sub presiune, un material lichid, pulverulent sau gra-nular, asupra unui obiect, în vederea curăţirii, a acoperirii cu un strat protector (metalizare, vopsire, turnarea betonului, excavarea hidraulică), a obţinerii unor suprafeţe mate etc. ÎMPRUMUT (lat. in promutuum) s. n. Faptul de a împrumuta. ♦ (DR.) Contract în temeiul căruia o persoană (împrumutătorul) dă alteia (împrumutatul), cu sau fără dobândă, o sumă de bani sau alte lucruri consumptibile şi fungibile cu dreptul de. a le consuma şi cu obligaţia de a restitui aceeaşi sumă sau o cantitate de bunuri de acelaşi fel (împrumutul de consum) ori anumite bunuri individual determinate, cu dreptul de a le folosi şi cu obligaţia de a le restitui la termenul convenit sau, uneori, la cererea împrumutătoru-lui (împrumutul de folosinţă — comodatul). ♦ (Concr.) Obiect sau sumă de bani care s-a împrumutat; credit. ^ /. de stat = formă de atragere de fonduri la bugetul de stat de la bănci, organizaţii economice şi cetăţeni din interiorul ţării (î. intern) sau din afara ţării (î. extern), pe o anumită perioadă de timp. Capital de î. = capital bănesc pe care bancherii, în anumite condiţii (perioadă determinată de timp, rată a dobânzii), îl împrumută unor persoane fizice sau juridice. 2. (LINGV.) Cuvânt sau îmbinare de cuvinte luate dintr-o limbă străină. î. poate fi direct, când este luat nemijlocit de către vorbitori prin contact cu alte popoare, sau indirect (savant), când este luat sau tradus din altă limbă pe cale cultă. V. neologism. ÎMPRUMUTA (< împrumut) vb. I tranz. 1. A da cuiva sau a lua de la cineva un bun sub rezerva restituirii; a acorda sau a primi un credit; a contracta un împrumut. 2. A lua de la altcineva obiceiuri, cuvinte etc. ÎMPUNGE (lat. impungere) vb. III. 1. Tranz. şi refl. A (se) înţepa, a (se) străpunge cu un vârf ascuţit. ♦ Tranz. A îmboldi; a stimula cu un obiect ascuţit. 2. Tranz. (Despre animale) A lovi cu coarnele. 3. Tranz. Fig. A persifla, a ironiza. ÎMPUNSĂTURĂ (< împunge) s. f. 1. Străpungere a unui material cu 297 ÎNARIPA acul; p. ext. locul unde a pătruns acul sau vârful ascuţit al unui obiect. ♦ înţepătură (1). 2. Fig. Vorbă înţepătoare; aluzie răutăcioasă, ironie. ÎMPUŞCA (< puşcă) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) omorî sau a (se) răni cu o armă de foc. 2. Intranz. A trage cu puşca; fig. a produce pocnete (cum ar fi cele) de puşcă. ♦ A face să explodeze o încărcătură explozivă. 3. Tranz. A introduce cuie într-o suprafaţă betonată. ♦ Tranz. şi refl. (Despre vopsele, tencuieli etc.) A se găuri, a se scoroji, a se coşcovi. ÎMPUŞCARE (< împuşca) s. f. Acţiunea de a împuşca. ♦ (TEHN.) Operaţie de rupere în bucăţi şi dislocare, cu ajutorul explozivilor, a rocilor sau a substanţelor minerale utile dintr-un masiv. ÎMPUŞCĂTURĂ (< împuşca) s. f. 1, Zgomot produs de explozia încărcăturii unei arme de foc; descărcătură, pocnet de puşcă. 2. încărcătură explozivă introdusă în peretele unei mine sau într-o rocă pentru a le sfărâma ca urmare a exploziei. ÎMPUTERNICI (< puternic) vb. IV tranz. A da cuiva puterea de a face ceva; a delega, a autoriza. ÎMPUTERNICIRE (< împuternici) s. f. Acţiunea de a împuternici. ♦ Mandat, procură, autorizaţie; delegaţie. ÎMPUTERNICIT, -A (< împuternici) adj., s. m. şi f. (Persoană) autorizată să acţioneze în numele altcuiva; delegat, mandatar. ÎMPUŢI (< în + puti) vb. IV 1. Refl. A căpăta un miros rău din cauza alterării; a intra în putrefacţie. 2. Tranz. A umple o încăpere, un spaţiu cu miros greu. ÎMPUŢINA (< puţin) vb. I refl. A se reduce; a descreşte, a se micşora, a scădea; a se diminua. ÎN (lat. in) prep. 1. Introduce un complement circumstanţial de loc: a) în interiorul, în mijlocul; b) între, printre: sta pitit în flori; c) arată ţinta, direcţia: de sus în jos; d) arată locul unde este fixat ceva; e) pe: au poposit în culme; f) la, în dreptul: avea o floare în fereastră; g) arată succesiunea în spaţiu de la un loc la altul de acelaşi fel: Sărea din piatră în piatră. 2. Introduce un complement circumstanţial de timp: a) arată momentul când se petrece acţiunea: în acest moment, b) arată perioada de timp în care se petrece acţiunea: s-a terminat în trei zile; c) complementul este ex- primat printr-un abstract care conţine ideea de durată: se află în viaţă. 3. Introduce un complement circumstanţial instrumental: a călca în picioare. 4. (Introduce un complement circumstanţial de cauză) Din pricina..., în urma... Ochi-i ard în friguri. 5. Introduce un complement circumstanţial de scop: a chema în ajutor. 6. Introduce un complement de mod: în fuga mare. ♦ Intră în componenţa unor locuţiuni adverbiale: în adevăr, în grabă, în zadar etc. 7. (Comparativ) în formă de..., ca... Fumul se ridică în spirală. 8. Conform cu..., potrivit cu... Fiecare în legea lui. 9. Introduce un complement indirect: era cufundat în studiu. ÎNADINS (< în + adins, înv. „însuşi") adv. (în mod) intenţionat, cu un anumit scop, anume, dinadins. ÎNAINTA (< înainte) vb. I. 1. Intranz. A merge înainte, a avansa; a se desfăşura în timp, a evolua. ^ Expr. A înainta în vârstă = a îmbătrâni. ♦ Fig. A progresa. 2. Tranz. A ridica, a înălţa pe cineva într-o funcţie mai importantă, a avansa în grad. 3. Tranz. A expedia, a trimite (acte, cereri, lucrări administrative etc.). ÎNAINTARE (< înainta) s. f. Acţiunea de a înainta. ♦ (SPORT; concr.) Totalitatea înaintaşilor (I 2). ÎNAINTAŞ, -Ă (< înainte) s. m., adj. 1. S. m. 1. Persoană care, prin munca sau prin lucrările sale, a pregătit activitatea altora; precursor. 2. (SPORT) Jucător în linia de atac a unei echipe. II. Adj. (Despre caii de tracţiune; şi subst.) Care este înhămat în faţă (înaintea rotaşilor). ÎNAINTAT, -A (< înainta) adj. 1. Si-tuat înaintea altora prin nivelul dezvoltării sale; care se conduce după concepţia cea mai avansată; progresist. 2. Situat în faţă (în raport cu alţii). ♦ (Rar) (Despre părţi ale unei clădiri) Ieşit în afară. 3. Avansat în timp. (Loc.) fhaintat în vârstă - bătrân, vârstnic. ÎNAINTE (lat. in abante) adv. I. (Local) în faţă. + în frunte, în locul dintâi. ♦ (Cu valoare de interj.) Strigăt de îndemn, exprimând imboldul, hotărârea de a înainta. II. (Temporal) 1. Mai întâi, mai devreme. Loc. fnainte de... = în perioada anterioară. ^ Expr. fnainte vreme = odinioară, altădată, cândva. 2. Mai departe, în continuare. ÎNAINTEA (< înainte) prep. 1. (Local) în faţa, dinaintea (cuiva sau a ceva). (Loc.) fnaintea ochilor - în faţa cuiva. ♦ De faţă cu..., faţă de... 2. (Temporal) Anterior, mai devreme decât... ÎNAINTE-MERGÂTORUL, nume dat lui loan Botezătorul, considerat ultimul dintre proroci şi cel care a deschis calea pentru învăţătura lui lisus Hristos. ÎNALT, -Ă (lat. in altum) adj. 1. Care se întinde mult în sus; foarte ridicat. + (Substantivat, n.) înălţime. fnaltul cerului = bolta cerească. ♦ (Despre fiinţe). De statură mare. 2. (FIZ.; despre sunete) Care are o frecvenţă ridicată; ascuţit, subţire. ♦ (Despre frecvenţe sau despre tensiuni electrice) Care are o valoare (exprimată în hertzi, respectiv în volţi) foarte mare. 3. Fig. Situat pe o treaptă ridicată în ierarhia valorilor; superior, distins, măreţ. ÎNALTA POARTĂ v. Turcia. ÎNALTUL COMISARIAT AL NAŢIUNILOR UNITE PENTRU REFUGIAŢI, organism creat la Geneva, în 1950, cu scopul de a asigura protecţia internaţională a refugiaţilor care, prin definiţie, nu beneficiază de protecţia ţării de origine, Premiul Nobel pentru pace (1954 şi 1981). ÎNAMORA (< în + amor, după fr. s'enamourer) vb. I refl. (Livr.) A se amoreza, a se îndrăgosti. ÎNAPOI (< în + apoi) adv. I. (Local) 1. în direcţia contrară înaintării; îndărăt, în spate. Expr. A da înapoi - a) a se retrage; b) a ceda; c) a regresa, a fi în declin. 2. La locul de provenienţă; în locul unde a fost mai înainte. 3. Cu o treaptă îndărăt, într-un loc inferior altora ca valoare. II. (Temporal) Mai demult, mai înainte. ÎNAPOIA (< înapoi) vb. I. 1. Tranz. A da înapoi, a restitui. 2. Refl. A reveni, a se întoarce la locul de plecare. ÎNAPOIAT, -Ă (< înapoia) adj. 1. Dat înapoi, restituit. 2. (Despre oameni sau despre facultăţile lor mintale) Care nu s-a dezvoltat; întârziat, arierat. ♦ (Despre persoane, popoare, ţări etc.) Rămas în urmă din punctul de vedere al dezvoltării politice, culturale, economice etc. ÎNAPOIERE (< înapoia) s. f. 1. Faptul de a (se) înapoia. 2. (MED.) î. mintală = stare a unui individ al cărui nivel de dezvoltare mintală este inferior celui care corespunde în mod normal vârstei sale. ÎNARIPA (< aripă) vb. I tranz. şi refl. A da sau a-şi lua avânt, elan; a (se) însufleţi. ÎNARMA 298 ÎNARMA (< armă) vb. I tranz. şi refl. A (se) înzestra cu arme; a (se) pregăti de luptă. ÎNARMAT, -Ă (< înarma) adj. înzestrat cu arme; gata de luptă. ÎNAVUŢI. (< avut, după îmbogăţi) vb. IV refl. şi tranz. A (se) îmbogăţi. ÎNĂBUŞEALĂ (< înăbuşi) s. f. Zăpuşeală; p. ext. aer închis, greu. ÎNĂBUŞ! (< năbuşi) vb. IV. 1. Refl. şi tranz. A nu mai putea sau a face pe cineva să nu mai poată respira; a (se) sufoca, a (se) asfixia. 2. Tranz. (Despre buruieni) A stânjeni, a împiedica dezvoltarea plantelor; a năpădi (1). 3. Tranz. Fig. A curma prin violenţă manifestări, acţiuni sau mişcări sociale; a reprima (2). ♦ A face să nu se audă, să nu se simtă, să nu se vadă; a ascunde, a camufla, a masca. ÎNĂBUŞIT, -Ă (< înăbuşi) adj. 1. Care nu poate fi (iDine) auzit, simţit, văzut; fără putere, stins. 2. (Despre alimente) Fiert în aburi într-un vas bine acoperit. 3, (Despre mişcări, revolte populare) înfrânt, reprimat. ÎNĂBUŞITOR, -OARE (< înăbuşi) adj. Care înăbuşă; sufocant, asfixiant. ÎNĂCRI. (< acru) vb. IV refl. şi tranz. (Despre alimente) A (se) acri; p. ext. a (se) altera, a (se) strica. ♦ Fig. (Despre oameni) A deveni sau a face pe cineva să devină posac, urâ-cios, ursuz. ÎNĂLBI. (< alb) vb. IV tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni alb; a (se) albi. ♦ Fig. A încărunţi, a îm- bătrâni. ÎNĂLBI.RE (< înălbi) s. f. Acţiunea de a (se) înălbi. ♦ (HORT.) Procedeu de obţinere a legumelor cu frunze şi peţioluri albe-gălbui, fără clorofilă, prin creşterea lor forţată la întuneric. ÎNĂLŢA (lat. *inaltiare) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) îndrepta în sus; a (se) ridica. ♦ Tranz. A face să fie mai înalt. 2. Refl. A deveni mai înalt, a creşte. 3. Tranz. A construi, a clădi, a ridica, a dura (case, ziduri etc.). 4. Refl. (Despre clădiri, monumente, forme de relief etc.) A apărea, a se ivi (în toată înălţimea). 5. Tranz. A ridica glasul. ♦ Refl. (Despre voce) A se auzi limpede, tare. 6. Tranz. (înv.) A ridica pe cineva în rang. ♦ Fig. A înnobila (moraliceşte). ÎNĂLŢARE (< înălţa) s. f. 1. Acţiunea de a (se) înălţa. 2. Dezvoltare, progres, înaintare. 3. înălţarea Domnului = sărbătoare creştină ce evocă momentul când, la 40 de zile după în- înăJţarea Domnului. Icoană românească pe sticlă (sec. 19) viere, lisus Hristos s-a înălţat la Cer de pe Muntele Măslinilor. Prăznuită în a şasea zi de joi după Duminica Paştilor. ÎNĂLŢAT, -ă (< înălţa) adj. (înv., ca termen de reverenţă pentru domnitori şi marii demnitari) Mărit, slăvit. ÎNĂLŢĂTOR, -OARE (< înălţa) adj., s. n. 1. Adj. Care înalţă; p. ext. care ridică la o stare spirituală superioară. 2. S. n. (MILIT.) Dispozitiv, mecanic sau optic, al armamentului de infanterie sau de artilerie folosit pentru ochirea în înălţime. ÎNĂLŢIME (< înalt) s. f. 1. Distanţa, pe verticală, a unui punct sau loc faţă de nivelul oceanului (î. absolută) sau faţă de un alt reper (î. relativă). ♦ Dimensiune verticală a unui lucru sau a unei fiinţe, măsurată de la bază până la partea cea mai ridicată. 2. (FIZ.) î. coloană de mercur (sau de apă) = mod de exprimare a presiunii unui fluid cu ajutorul înălţimii unei coloane verticale de mercur (sau de apă) capabile să echilibreze presiunea respectivă. V. milimetru coloană de mercur. 3. (MAT.) Segmentul de dreaptă coborât perpendicular din vârful unui poligon (sau poliedru) pe latura (sau faţa) opusă; p. ext. lungimea acestui segment. înălţimea unui con (sau cilindru) = segmentul de dreaptă coborât perpendicular din vârful conului (sau centrul bazei superioare a cilindrului) pe planul bazei inferioare; p. ext. lungimea acestui segment. 4. (ASTR.) înălţimea deasupra orizontului = una dintre coordonatele orizontale, exprimată prin unghiul (complementar distanţei zenitale) făcut de direcţia către un astru şi planul orizontului. V. coordonată. ♦ (GEOGR.) Altitudine. 5. Porţiune sau formă de teren ridicată evident deasupra regiunii înconjurătoare; p. ext. (la pl.) cer. ♦ Vârf, culme. 6. (FIZ.) Caliţate a unui sunet de a fi mai ascuţit (mai acut sau mai ridicat) sau mai grav (mai profund ori mai coborât), după cum valoarea frecvenţei sale este mai mică sau mai mare. Sunetele cu aceeaşi înălţime (frecvenţă) sunt la unison. 7. Fig. Stare de superioritate morală, intelectuală etc. ♦ Grad, rang (înalt). 8. (înv., urmat de un pron. pos.) Termen de reverenţă pentru o persoană care ocupă un anumit rang. ÎNĂSPRI. (< aspru) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni aspru; a (se) aspri. ♦ Fig. A (se) face mai dur, mai sever, mai rău. ♦ (Despre trăsăturile feţei) A căpăta o expresie mai gravă, mai severă, mai aspră. ♦ Refl. (Despre vreme) A se răci. 2. Tranz. A face ca o situaţie să devină mai rea, mai aspră, mai grea. ♦ Refl. A se încorda; a se agrava; a se ascuţi, a se înrăutăţi. 3. Refl. (Despre vin) A căpăta un gust acidulat, înţepător; a se acri. ÎNĂUNTRU (lat. in-ad-intro) adv. în interior, în mijloc. ÎNĂUNTRUL (< înăuntru) prep. în interiorul, în mijlocul. ÎNCADRA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A pune un obiect în ramă; a înrăma. 2. Tranz. A înconjura, a împresura. 3. Refl. A se potrivi, a se armoniza cu mediul înconjurător, a se adapta. ♦ Refl. A se integra într-un colectiv, într-o organizaţie, într-o acţiune etc. 4. Tranz. A determina munca sau funcţia în care este angajată sau trecută o persoană. 4- A stabili categoria de salarizare ce se va aplica unui angajat sau categoria de calificare din care va face parte. 5. Tranz. (DR.) A înălţime (3) 299 ÎNCĂRCA stabili care este textul de lege ce urmează a se aplica unei anumite infracţiuni. 6. Refl. A se integra într-un timp dinainte stabilit, a nu depăşi limita de timp. ÎNCADRARE (< încadra) s. f. 1. Acţiunea de a (se) încadra. 2. (TELEC.) Precizarea unor momente determinate în evoluţia unui fenomen periodic. 3. (TEHN.) Operaţie de aşezare şi de potrivire pe un material textil, pe o hârtie etc., după o anumită ordine sau regulă, a unor tipare, în scopul obţinerii şi decupării părţilor componente ale obiectului care urmează să fie confecţionat. 4. (DR.) î. juridică = stabilirea concordanţei depline între fapta concretă săvârşită de învinuit sau inculpat şi norma specială penală care incriminează acea faptă; ea este o garanţie a respectării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei. ÎNCARCERA (< fr., lat.) vb. I tranz. A închide o persoană în carceră; a întemniţa. ÎNCARNA vb. I v. incarna. ÎNCARNAT, -Ă adj. v. incarnat. ÎNCARTIRU! (< cartirui) vb. IV tranz. A pregăti intrarea şi instalarea trupelor într-un cantonament; a cartirui. ÎNCASA (< it.) vb. I tranz. A primi bani; a obţine valoarea în bani pentru un titlu de credit etc. ♦ Fig. (Fam.) A primi lovituri. ÎNCASTRA (< fr.) vb. I tranz. A realiza o legătură între două corpuri solide (piese, elemente de construcţie etc.) pentru a împiedica orice mişcare relativă a acestora. ÎNCASTRARE (< încastra) s. f. 1. Acţiunea de a încastra şi rezultatul ei. 2. Mod de legătură realizat prin încastrare (1). ÎNCĂ (lat. unquam) adv. 1. Pe deasupra, mai mult, în plus. 2. (În legătură cu negaţii) Nici aşa, tot nu. 3. (Indică o repetare) Iarăşi, din nou. 4. în continuare, şi acum. Durează încă. 5. Până acum; până atunci. încă nu mi-a scris. ♦ Deja. 6. De asemenea. încă ne rugăm... ÎNCĂIERA (< caier, înv. ,,păr“) vb. I refl. A se lua la bătaie, a începe să se lupte. ÎNCĂLCA (< călca) vb. I tranz. A invada, a cotropi un teritoriu străin. ♦ Fig. A nu respecta, a nesocoti un drept, o obligaţie etc.; a uzurpa, a viola. ÎNCĂLECA (lat. incaballicare) vb. I. 1. Tranz. şi intranz. A se suj călare. ♦ A călări un cal. 2. Refl. A se suprapune. ♦ (GEOL.; despre o masă de roci) A se deplasa peste alta, în lungul unei suprafeţe de fractură. 3. Tranz. Fig. A supune, a domina pe cineva. ÎNCĂLECARE (< încăleca) s. f. Acţiunea de a (se) încăleca. ♦ (GEOL.) Ruptură în scoarţa terestră, însoţită de deplasarea unei mase de roci peste alta, în lungul suprafeţei de fractură, determinată de presiunea forţelor tectonice. ÎNCĂLŢA (lat. incalceare) vb. I 1. Tranz. şi refl. A(-şi) pune, a-(şi) trage încălţămintea în picioare. 2. Tranz. A monta şine de fier pe obada roţilor unei căruţe sau pe tălpile unei sănii. 3. Tranz. Fig. A înşela, a păcăli. ÎNCĂLŢAT, -Ă (< fncălţa) adj. (De-spre oameni) Care are încălţăminte în picioare. ♦ (Despre păsări) Cu tarsul acoperit de pene. ÎNCĂLŢĂMINTE (lat. calciamentum, după încălţa) s. f. Produs confecţionat din piele, cauciuc, material textil etc., care acoperă şi protejează laba piciorului împotriva agenţilor atmosferici ori a acţiunii mecanice a mediului înconjurător, având, în acelaşi timp, un rol igienic, estetic sau ortopedic. ÎNCĂLŢÂTOR (INCALŢĂTOARE s.f.) (< încălţa) s. n. Obiect de metal, material plastic sau os, în formă de limbă, care serveşte la încălţatul pantofilor; limbă (de pantofi). ÎNCĂLZI. (< cald) vb. IV. 1. Tranz. A ridica temperatura unui corp prin dezvoltarea de căldură în interiorul lui sau prin transferul de căldură din exterior. ♦ Refl. A-i fi (cuiva) cald; (despre corpuri) a-şi ridica temperatura; (despre vreme) a se face (mai) cald. 2. Tranz. şi refl. Fig. A (se) entuziasma, a (se) înflăcăra. ÎNCĂLZIRE (< încălzi) s. f. 1. Acţiunea de a (se) încălzi. 2. Ansamblul operaţiilor şi procedeelor de încălzire (1). * /• centrală = Î. simultană şi uniformă a încăperilor dintr-o clădire sau din mai multe clădiri prin producerea centralizată a căldurii şi distribuirea ei prin conducte. 3. Complex de exerciţii fizice efectuate de sportivi, înainte de începerea unui antrenament sau a unei competiţii, în vederea adaptării treptate a organismului la eforturile pe care urmează să le facă. ÎNCĂLZITQR (< încălzi) s. n. Aparat sau instalaţie folosită pentru încălzire. ÎNCĂPĂTOR, -OARE (< încăpea) adj. Cu o capacitate mare; larg, spaţios. ÎNCĂPĂŢÂNA (< căpăţână) vb. I refl. A stărui, a persista cu îndârjire într-o părere, într-o atitudine. ÎNCĂPEA (lat. *incapere) vb. II intranz. 1. A putea fi cuprins, a putea intra într-un spaţiu închis. ♦ Tranz. A (putea) cuprinde ceva. O-. Expr. Nu (mai) încape vorbă (sau îndoială, discuţie) sau (în forma interogativă) mai încape vorbă? = este cert, neîndoielnic. A nu-l (mai) încăpea (pe cineva) locul (de bucurie, de veselie etc.) = a fi foarte bucuros, vesel etc. 2. (în construcţii negative) A se împiedica de..., a fi nemulţumit, stingherit de... Nu mai încapi de el. 3. A putea trece, pătrunde, străbate pe undeva. 4. A încăpea pe (sau în) mâna cuiva = a ajunge în posesia sau la discreţia cuiva. ÎNCĂPERE (< încăpea) s. f. Cameră, odaie. ♦ Spaţiu închis. ÎNCĂPUTĂ (< în- + căpută) vb. I tranz. A pune căpute la încălţăminte; a căputa. ÎNCĂRCA (lat. incarricare) vb. I. 1. Tranz. A umple (un vehicul, un recipient, cu ceva). ♦ A pune o sarcină, o povară pe spinarea unui om sau a unui animal (pentru a fi transportată). ♦ A introduce un cartuş sau un proiectil în ţeava unei arme de foc. 2. Tranz. şi refl. A (se) acoperi, a (se) umple (de). 3. Tranz. Fig. A exagera, a socoti (la o cumpărătură, la o consumaţie) mai mult decât trebuie (cu scopul de a induce în eroare, de a înşela). 4. Tranz. (în expr.) A fi încărcat de ani = a fi bătrân. 5. Tranz. A introduce încărcătura în incinta de lucru a unei maşini, a unui agregat, a unui vehicul etc. 6. Tranz. A ridica valorile unei mărimi (forţă, sarcină electrică etc.) prin acţiunea unui factor exterior asupra unui sistem fizic sau tehnic. ♦ A mări puterea produsă (ex. la un generator) sau preluată (ex. la un motor) de un sistem tehnic. 7. Tranz. A adăuga material suplimentar în zonele periferice ale unui obiect, ale unei construcţii etc., în vederea îmbunătăţirii calităţii suprafeţelor, a readucerii la dimensiunile iniţiale (în cazul pieselor uzate), a înlăturării denivelărilor etc. 8. (INFORM.) A încărca sistemul = a pune calculatorul în stare funcţională prin indicarea parametrilor de lucru. A încărca un registru = a transfera o informaţie într-un registru. ÎNCĂRCARE 300 ÎNCĂRCARE (< încărca) s. f. 1. Acţiunea de a încărca. încărcarea acumulatorului electric = acţiune de regenerare a substanţelor active ale unui acumulator electric în scopul readucerii acestuia în starea de energie liberă maximă, efectuată prin trecerea unui curent electric în sens contrar celui de la descărcare. încărcarea condensatorului electric = proces prin care, într-un condensator electric conectat la o sursă de tensiune, se creează o acumulare de sarcini electrice pe cele două armături. 2. Sistem de sarcini exterioare (forţe sau cupluri de forţe) care solicită un sistem tehnic. 3. (INFORM.) Indice al gradului de ocupare a subsistemelor unui calculator la un moment dat. ♦ Transferul unui program de pe un suport extern în memoria internă. 4, Gradul de ocupare a timpului de lucru al unui salariat. Maşină de î. = a) maşină de lucru destinată să execute operaţiile de ridicare şi de încărcare în vagonete, transportoare etc. a substanţelor minerale sau a materialelor în lucru; b) maşină pentru încărcarea cuptoarelor Siemens-Martin cu fier vechi, minereu şi fon-danţi. ÎNCĂRCAT, -Ă (< încărca) adj. 1. Plin (cu încărcătură), umplut. + (Despre oameni sau animale) Care poartă încărcătură; împovărat. ♦ (Despre gurile de foc) Cu cartuşul sau cu proiectilul introdus în ţeavă. 2. (Despre plante) Plin de flori sau de fructe. 3. Fig. (Despre vorbire, stil) Exagerat, umflat, bombastic. 4. Aer î. = aer viciat. Atmosferă î. = a) atmosferă plină de electricitate, premergătoare furtunii; b) fig. stare de încordare, de tensiune. 5. (MED.) Limbă î. - limbă acoperită cu un strat alb ca urmare a unei indigestii, a unei boli infecţioase etc. Stomac î. = stomac balonat din cauza mâncării excesive sau a digestiei defectuoase. 6. (Despre acumulatoare electrice) Care a suferit o încărcare, în care s-a acumulat energie; (despre condensatoare electrice) ale cărui armături au sarcină electrică. ÎNCĂRCĂTOR (< încărca) s. m., s. n. 1. S. m. Lucrător care încarcă un cuptor sau care alimentează cu combustibil o maşină cu aburi. 2. S. n. Maşină sau aparat care serveşte la încărcarea unui vehicul, a unui focar, a unui furnal etc.; elevator (2). 3. S. n. Dispozitiv mecanic al unei arme de foc care foloseşte la încărcarea acesteia. ÎNCĂRCĂTURĂ (< încărca) s. f. 1. Totalitatea materialelor transportate sau care urmează să fie transportate într-un vehicul; sarcină, povară. 2. Cantitatea de material introdusă într-un recipient, buncăr etc. al unui sistem tehnic sau într-o excavaţie făcută în teren (ex. cantitatea de explozibil introdusă într-o gaură de mină). + Materiile prime şi auxiliare introduse într-un vas, recipient sau cuptor, în vederea desfăşurării unui proces de fabricaţie. 3. (MILIT.) Exploziv care, prin ardere, asigură iniţierea exploziei (î. de iniţiere), azvârlirea la ţintă a proiectilului (î. de azvârlire) sau spargerea acestuia (î. explozivă). 4. (NAV.) Capacitate de încărcare; tonaj, caric. ÎNCĂRUNŢI (< cărunt) vb. IV intranz. (Despre păr) A începe să albească; (despre persoane) a deveni cărunt; a îmbătrâni, a albi. ÎNCĂTUŞA (< cătuşă) vb. I tranz. A pune cuiva cătuşe; p. ext. a lega pe cineva în lanţuri; a-i lua cuiva libertatea (de a acţiona). ♦ Fig. (Despre sentimente, preocupări) A pune stăpânire pe cineva. ÎNCĂTUŞARE (< încătuşa) s. f. (GEOL.) Proces de adâncire a văii unui râu între doi versanţi abrupţi şi relativ apropiaţi, rezultând o vale în formă de chei, canion sau defileu. ÎNCĂLC! (< căiţi) vb. IV tranz. şi refl. A (se) încurca (fire de aţă, de păr etc.). ÎNCÂLCIT, -Ă (< încâlci) adj. (Despre fire de aţă, de păr etc.) încurcat, amestecat. ♦ (Despre drumuri, străzi etc.) întortocheat. ♦ Fig. (Despre gânduri, idei, vorbe etc.) Confuz, neclar, de neînţeles. ♦ (Despre scris) Neciteţ, ilizibil, neclar. ÎNCÂNTA (< cânta, după fr. en-chantei) vb. I tranz. A provoca o stare de satisfacţie, de plăcere, de mulţumire; a fascina, a fermeca, a vrăji. ÎNCÂNTARE (< încânta) s. f. Stare de bucurie, de entuziasm; incantaţie, farmec, vrajă. ♦ (Concr.) Lucru, fapt, aspect care încântă. ÎNCÂNTAT, -Ă (< încânta) adj. Mulţumit, fericit, entuziasmat; fermecat, vrăjit, extaziat. Expr. încântat (de cunoştinţă), formulă de politeţe prin care o persoană îşi exprimă satisfacţia, plăcerea când face cunoştinţă cu cineva. ÎNCÂNTĂTOR, -OARE (< încânta) adj. Fermecător. ÎNCÂT (< în + cât) conj. Atât de mult că..., în aşa măsură că... ÎNCEPĂTOR, -OARE (< începe) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care începe, incipient, iniţial. 2. S. m. şi f. Persoană care a intrat de curând într-un domeniu de activitate; debutant; p. ext. novice. ÎNCEPE (lat. incipere) vb. III. 1. Tranz. (Despre fenomene), A se arăta, a se ivi, a se produce. + ‘Intranz. şi refl. (Despre lucrări, acţiuni) A porni. 2. Tranz. A face primii paşi într-o lucrare, într-o acţiune. 3. Tranz. A lua, a scoate prima porţiune din ceva. ÎNCEPUT (< începe) s. n. 1. Faptul de a începe; începere. 2. Punct de plecare; moment iniţial; parte (cu) care (se) începe ceva. ♦ (REL.) Moment (sau fază) al unei acţiuni (sau proces) adesea reflectat în ritualuri sau simbolica religioasă. ♦ (înv.) Origine; obârşie; izvor (3). ÎNCERCA (< cerca) vb. I tranz. 1. A supune ceva unor probe (pentru a vedea dacă este bun); a verifica, a proba, a experimenta. ♦ (TEHN.) A determina experimental proprietăţile unui material sau ale unui sistem tehnic prin exercitarea unor solicitări asupra acestora sau punând sistemul tehnic în diverse regimuri de funcţionare. ♦ A îmbrăca o haină sau a încălţa un pantof pentru a vedea dacă se potriveşte. 2. A face tentative de... ♦ A face sforţări să..., a căuta să..., a-şi da silinţa să... 3. A fi cuprins de un sentiment, de o senzaţie etc.; a simţi; (despre sentimente, senzaţii etc,) a se face simţit, a cuprinde. ÎNCERCARE (< încerca) s. f. 1. Acţiunea de a încerca; probă, verificare. î. mecanică = determinare experimentală, prin solicitare mecanică, a proprietăţilor unui metal sau ale unui aliaj. Expr. A pune (pe cineva) la încercare = a verifica sentimentele, caracterul, capacitatea (cuiva). 2. Tentativă; stăruinţă, silinţă. 3. Suferinţă, necaz; primejdie; dificultate. 4. (SPORT) Eseu (2). ÎNCERCAT, -Ă (< încerca) adj. Priceput, experimentat, versat; verificat, probat. ♦ Care a trecut prin multe, călit în suferinţe sau în necazuri; păţit. ÎNCERCĂNAT, -Ă (< cearcăn) adj. (Despre ochi) înconjurat de cearcăne, cu cearcăne. ÎNCERCUI (< cerc) vb. IV tranz. A înconjura din toate părţile; a strânge (ca într-un cerc); fig. a împresura, a cuprinde. 301 ÎNCHIS ÎNCERCUIRE (< încercui) s. f. Acţiunea de a încercui; înconjurare; fig. împresurare. ♦ (MILIT.) înconjurarea unei grupări inamice în scopul nimicirii sau al capturării ei. ÎNCET, ÎNCEATĂ (< în + lat. qu(i)etus) adj., adv. I. Adj. Liniştit, lin, domol. ♦ Care se mişcă sau gândeşte cu greutate; greoi. ♦ (Despre sunete, cântece etc.) Abia auzit, cu sonoritate scăzută. II. Adv. 1. Fără grabă, domol; pe nesimţite, lin. 2. Molcom, potolit; fără zgomot. ÎNCETA (lat. *quetare) vb. I intranz. şi tranz. A nu mai continua o acţiune; a-şi opri cursul; a se întrerupe. ♦ Expr. A înceta din viaţă = a muri, a deceda. ÎNCETARE (< înceta) s. f. Acţiunea de a înceta; întrerupere, oprire; sfârşit. ^ î. din viaţă = deces, moarte. (DR.) f. a procesului penal = oprire a cursului urmăririi sau a judecăţii penale datorită unor cauze care, conform legii, împiedică continuarea lui (inexistenţa faptei ori lipsa caracterului infracţional al acesteia, amnistia, moartea învinuitului). ÎNCETĂŢENI (< cetăţean) vb. IV. 1. Tranz. A acorda unei persoane cetăţenia. 2. Refl. Fig. (Despre noţiuni abstracte) A se înrădăcina, a se statornici, a se fixa. ÎNCETINEALĂ (< încetini) s. f. Lip-să de vioiciune în mişcări, în gândire etc. ÎNCETINI. (< încet) vb. IV tranz. A micşora, a reduce viteza, intensitatea unei mişcări, a unei acţiuni; a domoli, a potoli; p. ext. a întârzia, a amâna. ÎNCETINIRE (< încetini) s. f. Acţiunea de a încetini; domolire, potolire. ♦ (FIZ.) Micşorare a vitezei de producere a unui fenomen; frânare. ÎNCEŢOŞA (< ceţos) vb. I refl. A se lăsa ceaţă; a se învălui în ceaţă. ♦ Refl. Fig. (Despre ochi sau privire) A se tulbura, a se împăienjeni. ÎNCHEGA (lat. in- coagulare) vb. I refl. 1, (Despre lichide) A se întări, a se solidifica (cu ajutorul cheagului sau al gelatinei); a se coagula; a se brân-zi. 2. Fig. A se ivi, a se întrupa, a lua fiinţă, a se naşte; a se înjgheba, a se contura. ÎNCHEIA (lat. inclavare) vb. I tranz. 1. 1. A îmbina, a uni, a potrivi elementele componente ale unui obiect. 2. A închide un obiect de îmbrăcăminte sau de încălţăminte cu ajutorul nasturilor, şireturilor, copcilor etc. II. 1. A duce la bun sfârşit, a isprăvi o călătorie, o acţiune etc. ♦ Refl. (Despre acţiuni, operaţii etc.) A ajunge la capăt, a se termina. ♦ A trage concluzii, a conchide. 2. A stabili condiţiile unui acord, ale unui tratat etc. ♦ A redacta, a alcătui, a dresa un act oficial. ♦ A contracta o căsătorie. ÎNCHEIAT, -Ă (< încheia) adj. (MAT.) Dreapta î. = dreapta reală la care se adaugă simbolurile +°°şi -<*>. ÎNCHEIERE (< încheia) s. f. 1. Acţiunea de a (se) încheia. 2. (DR.) în-scris constatator al măsurilor luate de un organ de jurisdicţie, la diferite termene fixate în cursul unui litigiu, în vederea soluţionării acestuia. 3. Epi-log (1). ÎNCHEIETURĂ (< încheia) s. f. 1. Loc unde se îmbină două sau mai multe obiecte ori părţi ale unui obiect. 2. Articulaţie (2); p. ext. parte a corpului unde se găseşte o articulaţie. ÎNCHIDE (lat. includere) vb. III. 1. Tranz. A mişca (din balamale) o uşă, o fereastră, un capac etc. pentru a acoperi deschizătura corespunzătoare; p. ext. a încuia cu cheia, cu zăvorul. ♦ A acoperi, a astupa deschizătura unui spaţiu, a unei încăperi. ♦ A împiedica pătrunderea în interior. 2. Tranz. A strânge, a apropia marginile unui obiect, astfel încât să nu mai prezinte o deschidere, să nu mai fie desfăcut. -O* Expr. A închide paranteza = a termina o digresiune introdusă în cursul unei comunicări. A închide ochii = a) a se face că nu observă, a trece cu vederea; b) a muri. A închide gura (cuiva) = a face pe cineva să nu mai spună nimic, să nu mai protesteze, a-l determina să tacă. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. 3. Tranz. A întrerupe, potrivit orarului stabilit, activitatea unei instituţii, întreprinderi etc.; p. ext. a face să-şi înceteze activitatea; a desfiinţa. 4. Tranz. A încheia o acţiune, a-i pune capăt, a o sfârşi. ♦ A opri funcţionarea unui mecanism, a unui aparat etc. 5. Tranz. A izola pe cineva într-un spaţiu închis, a-l băga la închisoare. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. 6. Tranz. A îngrădi un teren spre a opri accesul sau'spre a marca posesiunea; a bara o cale de comunicaţii. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se înnora, a se poso-morî; (despre culori) a căpăta o nuanţă mai întunecată, mai sumbră. ÎNCHIDERE (< închide) s. f. (MAT.) închiderea unei mulţimi = mulţimea obţinută prin reuniunea dintre mulţimea dată şi frontiera sa. ÎNCHINA (lat. inclinare) vb. I. 1. Refl. (REL.) A-şi manifesta evlavia faţă de divinitate prin practici religioase specifice fiecărui cult; spec. a face semnul crucii. 2. Refl. A se înclina înaintea cuiva în semn de devotament, de reverenţă sau de salut. + A accepta punctul de vedere al altcuiva, a a-proba, a se da bătut. 3. Refl. (înv.) A se supune, a recunoaşte suzeranitatea unui senior, + Tranz. A lăsa o cetate, un domeniu unei dominaţii străine; a preda. ♦ Expr. A închina armele (sau steagul) = a se declara învins; a capitula. 4. Tranz. A dărui cuiva un semn de recunoştinţă, de supunere; p. ext. a consacra, a dedica. ♦ A face o ofrandă. 5. Intranz. A ridica paharul plin în sănătatea cuiva sau în cinstea unui eveniment; a toasta, a cinsti (3). ÎNCHINARE (< închina) s. f. Acţiunea de a (se) închina; rugăciune. ♦ Semn de respect (însoţit de plecăciune) faţă de cineva. ♦ Dedicaţie. ÎNCHINĂCIUNE (lat. inclinationem) s. f. (înv. şi pop.) 1. Faptul de a se închina în faţa divinităţii; concr. rugăciune, rugă. 2. închinare în faţa cuiva; plecăciune, salut. ÎNCHIPUI (< chip) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. (Cu pronumele în, dativ) A-şi face o imagine despre cineva sau despre ceva (fără să le fi văzut); a plăsmui (cu ajutorul fanteziei), a inventa, a(-şi) imagina. 2. Refl. A se imagina pe sine însuşi într-o anumită situaţie care nu a avut loc în realitate. 3. Tranz. A înfăţişa, a reprezenta. ÎNCHIPUIRE (< închipui) s. f. 1. Faptul de a(-şi) închipui; imaginaţie, fantezie. ♦ Ficţiune, plăsmuire, iluzie, himeră, halucinaţie. 2. Idee, gând, părere, opinie. ÎNCHIPUIT, -A (< închipui) adj. 1. Fictiv, ireal; inventat, născocit, imaginar. 2. (Adesea substantivat) înfumurat, îngâmfat, încrezut, plin de sine. ÎNCHIRIA (< chirie) vb. I tranz. A încheia un contract de închiriere. ÎNCHIRIERE (< închiria) s. f. Acţiunea de a închiria. ♦ Contract de î. = contract în temeiul căruia o persoană plăteşte proprietarului o anumită sumă de bani pentru folosirea temporară a unui obiect, a unui imobil etc.; contract de locaţie. ÎNCHIS, -Ă (< închide) adj. 1. (De-spre uşi, ferestre, capace etc.) Fixat, aşezat astfel încât să acopere deschizătura corespunzătoare. ♦ (Despre obiecte cu părţi care se pot închide) Cu uşa sau cu capacul fixat sau în- ÎNCHISOARE 302 cuiat. ♦ Expr. Se joacă cu casa închisă, se spune despre un spectacol la care nu se mai găsesc bilete. ♦ (Despre vehicule) Acoperit. ^ Trăsură î. = cupeu (2). 2. (Despre obiecte care se pot desface) Cu marginile apropiate, împreunate. 3. (Despre întreprinderi, magazine, şcoli etc.) Care şi-a întrerupt activitatea. 4. (Despre curţi, terenuri etc.) Cu gard, împrejmuit. ♦ (Despre căi de comunicaţie) Cu circulaţia oprită; barat. ♦ (Despre circuite electrice) Prin care nu circulă un curent electric. ♦ (Despre şedinţe) Care are loc fără participarea unor persoane din afara instituţiei, organizaţiei etc. + (Despre persoane) Ţinut în închisoare, deţinut. 5. Fig. (Despre oameni şi firea lor) Ursuz, taciturn; izolat, retras. 6. (Despre aer) Viciat, greu, stricat. 7. (Despre cer) întunecat, înnorat, mohorât; (despre vreme) urât, ploios. ♦ (Despre culori) întunecat, sumbru. 8. (Despre sunete, voce) Fără sonoritate, mut. ^ Vocală î. = vocală care se articulează cu maxilarele apropiate. Silabă î. = silabă terminată în consoană. 9. (MAT.) Mulţime î. - mulţime ce include frontiera sa. Mulţime f. faţă de o lege de compoziţie = mulţime pentru care compunerea oricăror elemente ale ei dă un element din mulţimea dată. ÎNCHISOARE (< închis) s. f. 1. Loc în care o persoană este deţinută preventiv sau îşi execută o pedeapsă privativă de libertate; (înv.) beci (2), puşcărie, temniţă, penitenciar. 2. (DR.) Una dintre pedepsele principale, constând în privarea de libertate a condamnatului şi executarea unui regim impus de lege în penitenciare sau r. (1). ÎNCHISTA (< fr.) vb. I refl. 1. (BIOL.) A se acoperi cu o membrană sau a se închide într-un chist. 2. Fig. A se izola. ÎNCHISTARE (< închista) s. f. 1. (BIOL.) Adaptare la condiţii de viaţă neprielnice (ger, uscăciune, caniculă) a unor organisme inferioare, cum ar fi algele, bacteriile, protozoarele etc., prin trecerea la forme de viaţă latentă (chisturi, spori); se produce, de obicei, prin deshidratarea conţinutului celular şi îngroşarea membranei. 2. Fig. Izolare, interiorizare. ÎNCHIZĂTOR, -OARE (< închide) s. n., s. f. 1. S. n. (MILIT.) Dispozitiv care închide partea de dinapoi a ţevii gurilor de foc de infanterie şi de artilerie. 2. S. f. Dispozitiv de închidere a unui obiect. 3. S. m. (La rugbi) Nume dat ultimului jucător din grămadă. ÎNCINGE1 (lat. incendere) vb. III. 1. Refl. (Despre foc) A arde cu flacără mare, a se aprinde puternic. 2. Refl. şi tranz. A (se) înfierbânta, a (se) încălzi tare. ♦ Tranz. Fig. (Despre un sentiment, o pasiune) A cuprinde, a copleşi pe cineva; a consuma, a mistui. ♦ Refl. A se manifesta puternic, a se aprinde, a se înflăcăra, ♦ Refl. şi tranz. (Despre o discuţie, o confruntare, o luptă etc.) A (se) înteţi. 3. Refl. (Despre făină, cereale etc.) A începe să fermenteze, a se aprinde. ÎNCINGE2 (lat. incingere) vb. III. 1. Tranz. şi refl. A (se) înfăşură peste mijloc cu o cingătoare, cu un brâu etc. 2. Tranz. şi refl. A(-şi) prinde o armă la cingătoare. 3. Fig. Tranz. A înconjura din toate părţile; a împresura. ÎNCINGERE (< încinge1) s. f. Mărire a temperaturii unui obiect sau unui material fie ca urmare a unei acţiuni normale de încălzire, fie ca rezultat al fermentării sau al altor fenomene biologice ori de altă natură. ÎNCINS, -Ă (< încinge1) adj. 1. (Despre foc) Care arde cu flăcări mari, bine aprins. ♦ Care este înfierbântat, încălzit (de soare, de foc etc.). ♦ Fig. Aprins, înflăcărat. 2. (Despre fân, cereale, făină etc.) Stricat, alterat, aprins, fermentat. ÎNCLEIA (< clei) vb. I tranz. A realiza o încleiere. ♦ Refl. A se lipi. ♦ A se unge, a se murdări cu clei sau cu ceva cleios. ÎNCLEIEREd(< încleia) s. f. 1. Operaţie de îmbinare nedezmembrabilă cu clei a două piese din materiale hidro-file (lemn, hârtie etc.); lipire cu clei. 2. Operaţie care constă în îmbibarea hârtiei (în masă sau la suprafaţă) cu o emulsie sau soluţie specială, care îi conferă impermeabilitate, rezistenţă la absorbţia cernelurilor, rigiditate, rezistenţă mecanică etc. 3. Operaţie de acoperire a fibrelor de urzeală cu o peliculă subţire de substanţe cleioase (făină, amidon etc.), executată în scopul măririi netezimii şi a rezistenţei la solicitări mecanice şi la frecare. ÎNCLEŞTA (< cleşte) vb. I. 1. Tranz. A strânge cu putere mâinile, pumnii. O Expr. (Refl.) A i se încleşta cuiva fălcile (sau gura) = a i se înţepeni maxilarele; p. ext. a nu mai putea vorbi. 2. Refl. A se agăţa cu disperare (de ceva), a se prinde strâns. 3. Refl. recipr. A se lupta cu înverşunare. ♦ Fig. (Despre lupte) A deveni crâncen, a se înteţi. ÎNCLEŞTAT, -Ă (< încleşta) adj. 1. Strâns puternic. 2. Fig. (Despre lupte) înverşunat, aprig. ÎNCLINA (< fr., lat.) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) îndoi uşor în jos; a (se) apleca, a (se) încovoia. ♦ Refl. A se pleca în faţa cuiva în semn de admiraţie, de respect, de salut; a se închina (2). ♦ Fig. A accepta punctul de vedere al altcuiva; a se lăsa convins. 2. Tranz. A da unui corp o poziţie aplecată. ♦ Refl. Fig. (Despre soare) A asfinţi; (despre zi) a se apropia de sfârşit. 3. Intranz. Fig. A fi dispus să... 4 A se simţi atras de ceva, a simţi vocaţie pentru ceva. ÎNCLINAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Ap- titudine pentru o anumită activitate sau un anumit scop; aplicaţie, vocaţie, talent. 2. (MAT.) Unghiul (diedru) pe ca-re-l face o dreaptă sau un plan cu un plan de referinţă. 3. (FIZ.) î. magnetică = unghiul format de direcţia câmpului magnetic terestru cu planul orizontal într-un anumit loc de pe suprafaţa Pământului. Are valoarea de 0- pe ecuatorul magnetic al Pământului şi de 90- deasupra polilor magnetici N şi S. A fost măsurată pentru prima oară în 1576 de R. Norman. 4. (EC. POL.) I medie către consum = raportul dintre consumul final şi venitul total. f. marginală către consum = raportul dintre variaţia consumului final şi variaţia consumului total. /. medie spre economii = raportul dintre suma economisită şi venitul total. /. marginală spre economii = raportul dintre variaţia sumei economisite şi variaţia venitului total. ÎNCLINOMETRU (< fr. {i>; {s> lat. inclino „a înclina" + gr. metron „măsură") s. n. 1. Instrument pentru măsurarea unghiului de înclinare transversală (ruliu) a unei nave. 2. Aparat înregistrator pentru măsurarea unghiului de înclinare faţă de verticală a unei găuri de sondă. ÎNCOACE (lat. in eccum hocce) adv. 1. înspre mine; în partea aceasta, în această direcţie. ^ Expr. Ce mai încoace (şi) încolo = la ce atâta vorbă? A avea pe vino-ncoace = a avea ceva atrăgător, seducător; a avea farmec. 2. Mai aproape de prezent. ÎNCOLĂCI (< colac) vb. IV tranz. şi refl. A (se) înfăşură; a (se) învârti în formă de colac; a (se) încovriga. ♦ Refl. (Despre ape, drumuri) A coti, a şerpui. ♦ Tranz. A încrucişa braţele sau picioarele. ÎNCQLO (< în + colo) adv. 1. în altă parte decât aici, în altă direcţie, 303 ÎNCRENGĂTURĂ fntr-acolo. 2. Mai târziu, mai pe urmă. Loc. De aici (sau de-acum, de astăzi) fncolo = începând din acest moment, de acum înainte. 3. în afară de cele spuse... ÎNCOLONA (< coloană) vb. I refl. (Despre un grup de oameni, de vehicule) A forma o coloană; a se aşeza în coloană; (despre o persoană) a intra, a se încadra într-o coloană. ÎNCOLŢI. (< colţ) vb. IV. I. Intranz. (Despre plante) A răsări din pământ, a germina. ♦ Fig. (Despre idei, sentimente) A se ivi, a se naşte. II. Tranz. şi refl. 1. (Despre animale) A-şi înfige colţii, a ataca muşcând. 2. Tranz. A împresura, a înconjura din toate părţile. ♦ Fig. (Despre oameni) A prinde pe cineva la strâmtoare; (despre noţiuni abstracte) a cuprinde, a copleşi. ÎNCOLŢIRE (< încolţi) s. f. Proces de trecere a seminţelor din starea de repaus la o activitate vitală intensivă, în urma căreia embrionul creşte, for-mându-se colţii, din care se dezvoltă apoi planta. ÎNCONDEIA (< condei) vb. I tranz. A împodobi ouăle de Paşti, obiectele de ceramică cu desene (făcute cu condeiul). ♦ (Pop.) Refl. A-şi înnegri sprâncenele. ♦ Fig. A ponegri, a calomnia, a defăima. ÎNCONJUR (< înconjura) s. n. Ocol, ocolire. O* Loc. adv. Fără înconjur = de-a dreptul; fără nici o ezitare, deschis, direct, pe faţă. ÎNCONJURA (< conjura, înv. „a înconjura") vb. I tranz. 1. A face ocolul unui lucru, al unui loc, a umbla de jur-împrejur; a sta, a se afla în jurul cuiva sau a ceva. ♦ A încercui cu armată; a împresură, a asedia. ♦ Refl. A trăi în societatea sau în tovărăşia cuiva. 2. A împrejmui. ♦ A trasa o linie în jurul a ceva, a închide într-un cerc. 3. A nu merge drept la ţintă, a merge pe căi ocolite. ÎNCONJURĂTOR, -OARE (< încon-jură) adj. Care se află de jur-împrejur; care împrejmuieşte, înconjură. ÎNCONTINUU (< în + continuu) adv. Fără încetare, necontenit, mereu, întruna. ÎNCONTRA (< în + contra) vb. I refl. (Pop.) A se opune; a se contrazice. ÎNCOPCIA (< copcă) vb. I tranz. 1. (Pop.) A încheia în copci un obiect de îmbrăcăminte. 2. (TEHN.) A realiza o încopciere. ÎNCOPCIERE (< încopcia) s. f. (TEHN.) îmbinare a două obiecte, piese etc. prin introducerea unor limbi ale unui obiect în golurile corespunzătoare ale celuilalt obiect, urmată de răsucirea (îndoirea) limbilor astfel montate. ÎNCORDA (< coardă) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A(-şi) aduce muşchii sau corpul întreg într-o stare de tensiune. ♦ Refl. Fig. A face un efort deosebit pentru a înţelege, pentru a-şi aduce aminte ceva etc. 2. Tranz. A întinde un arc, un cablu etc.; p. ext. a înstruna un instrument muzical. ÎNCORDARE (< încorda) s. f. Acţiunea de a (se) încorda; stare de tensiune; înăsprire a relaţiilor dintre două sau mai multe persoane, grupări, state etc. ÎNCORDAT, -Ă (< încorda) adj. 1. (Despre muşchi; p. ext. despre corp) Care se află într-o stare de tensiune. ♦ Fig. Care vădeşte, exprimă o stare de tensiune. ♦ Fig. (Despre relaţiile dintre oameni, dintre state etc.) Neprietenos, înăsprit, ascuţit. 2. Fig. Concentrat, foarte atent; febril, înfrigurat. 3. (Despre arc) Cu coarda întinsă; p. ext. (despre instrumente muzicale cu coarde) acordat, înstrunat. ÎNCORONA (< coroană) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A(-şi) pune coroana pe cap ca simbol al demnităţii de monarh; a deveni sau a învesti pe cineva monarh. ♦ Tranz. A împodobi cu ceva în chip de coroană; a încununa. 2. Tranz. Fig. A încheia o activitate printr-un act sau o realizare de valoare; a reprezenta în activitatea cuiva realizarea cea mai valoroasă; a încununa (2). ÎNCORONAT, -Ă (< încorona) adj. Care are coroană, cu coroană. ^ Cap î. = suveran, monarh. ÎNCORPORA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A cuprinde, a îngloba. ♦ A anexa un ţinut la o ţară. 2. (MILIT.) A încadra recruţii într-o unitate militară pentru efectuarea stagiului militar. ÎNCORSETA (< corset) vb. I tranz. A strânge în corset. ♦ Fig. A împiedica pe cineva în acţiunile sau în gândurile sale; a încătuşa. ÎNCOTRO (lat. in- contra- ubî) adv. în ce direcţie, unde, pe unde; oriunde. Expr. Ori încotro = indiferent în ce direcţie. Care încotro (poate) = care pe unde (poate). A nu (mai) avea încotro = a nu (mai) avea altă posibilitate, altă ieşire. ÎNCOVOIA (< sl.) vb. I tranz. şi refl. 1. A (se) apleca; a (se) mlădia, a (se) arcui, a (se) curba. ♦ Fig. A (se) umili. 2. (Despre bare, grinzi etc.) A (se) deforma, a (se) curba prin solicitări exterioare. ÎNCOVOIERE (< încovoia) s. f. Faptul de a se încovoia. ♦ (REZ. MAT.) Solicitare simplă a unui corp la care, în fiecare secţiune, acţionează un moment încovoietor. ÎNCOVOIETOR (< încovoia) adj. Moment ~ = efortul în secţiunea transversală a unui corp care provoacă încovoierea acestuia. . ÎNCOVRIGA (< covrig) vb. I refl. A se îndoi în formă de covrig; a se încolăci. ÎNCRÂNCENA (< crâncen) vb. I refl. A se cutremura, a se înfiora, a se îngrozi; a se îndârji. ÎNCRÂNCENAT, -Ă (< încrâncena) adj. Care se cutremură, se înfioară, se îngrozeşte de ceva. ♦ Fig. Cumplit, neîndurat, îndârjit. ÎNCREDE (< crede) vb. III refl. A se bizui, a conta pe cineva sau pe ceva. ♦ A avea (prea) mare încredere în sine; a se mândri, a se fuduli, a se făli. ♦ (Mai ales în construcţii negative) A crede spusele cuiva. ÎNCREDERE (< încrede) s. f. Sentiment de siguranţă faţă de cinstea, credinţa sau sinceritatea cuiva. Expr. Post de (mare) încredere = post de (mare) răspundere. A pune chestiunea de încredere = a supune votului deputaţilor dintr-un parlament politica generală a guvernului sau un aspect particular al ei. A da vot de încredere = a aproba în parlament activitatea sau programul unui guvern. ÎNCREDINŢA (< credinţă) vb. I. 1. Tranz. A da sau a lăsa pe cineva sau ceva în păstrarea sau în grija cuiva; a preda. ♦ A împărtăşi cuiva o taină, un secret. 2. Tranz. A asigura pe cineva de veridicitatea unui lucru, a confirma ceva, a garanta cuiva ceva. ♦ Refl. A se convinge de ceva. ÎNCREMENI (< cremene) vb. IV intranz. A rămâne nemişcat (sub influenţa unei impresii sau senzaţii puternice); a înlemni, a înmărmuri; a fi consternat, uluit, îngrozit. ♦ (Despre lucruri în mişcare) A rămâne pe loc, a nu mai circula sau funcţiona. ÎNCRENGĂTURĂ (< în- + creangă, după fr. embranchement) s. f. (ZOOL., BOT.) Categorie sistematică inferioară ÎNCREŢI 304 regnului, care cuprinde mai multe clase. ÎNCREŢI (< creţ) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A face să capete sau a căpăta creţuri, cute, zbârcituri etc. ♦ Refl. Fig. A i se strânge cuiva pielea de frică, de groază; a se înfiora. 2. Tranz. A ondula cuiva părul. ÎNCREŢIRE (< încreţi) s. f. Acţiunea de a se încreţi; cutare, zbârcire. (FITOPAT.) fncreţirea frunzelor = boală a plantelor provocată de diferiţi viruşi (ex. la cartof). ÎNCREŢITURĂ (< încreţi) s. f. Cută, creţ. ♦ Zbârcitură, rid. ÎNCREZĂTOR, -OARE (< încrede) adj. Care crede, care se încrede uşor; credul. ♦ (Adverbial) Sigur; cu încredere. ÎNCREZUT. -Ă (< încrede) adj. îngâmfat, înfumurat, plin de sine; infatuat. ÎNCROPI (< uncrop, pop. „apă clocotită") vb. IV tranz. 1. A încălzi puţin un lichid. 2. A agonisi; a înjgheba cu greu. ÎNCRUCIŞA (< cruciş) vb. I. 1. Tranz. A pune, a aşeza cruciş. ^ Expr. A încrucişa săbiile = a se încă-iera, a începe lupta. 2. Refl. (Despre oameni sau vehicule în mişcare) A se întâlni, circulând în sensuri contrare. ♦ Intranz. şi refl. (Despre o navă) A întretăia drumul unei alte nave, venind de la o distanţă suficient de mare pentru a se evita riscul de coliziune. ♦ (Despre drumuri) A se întretăia, a se intersecta. 3. Ţranz. (BIOL.) A îm-perechea animale sau plante cu geno-tipuri diferite, aparţinând aceleiaşi specii (încrucişare intraspecifică) sau unor specii diferite (încrucişare interspecifi-că), în vederea obţinerii de hibrizi; a hibrida. ÎNCRUCIŞARE (< încrucişa) s. f. Loc de întretăiere a două sau a mai multor căi de comunicaţie, a două sau a mai multor conducte etc.; intersecţie. ^ (TEHN.) Inimă de î. = element al unui schimbător de cale situat la intersecţia a două şine, având rolul de ghidare a materialului rulant pe linie directă sau abătută. ÎNCRUCIŞAT, -Ă (< încrucişa) adj. 1. Care este aşezat cruciş; care se întretaie. ^ Expr. A sta (sau a şedea) cu braţele (sau cu mâinile) încrucişate = a sta pasiv, inactiv, nepăsător. 2. (Despre ochi sau privire; p. ext. despre oameni) Care se uită cruciş, saşiu. ÎNCRUNTA (< crunta, înv., „încrunta") vb. I refl. A face o cută între sprâncene în semn de nemulţumire, de mânie etc.; a privi aspru. ÎNCUIA (lat. incuncare) vb. I tranz. A închide o uşă, un lacăt etc. cu cheia sau cu orice alt fel de încuietoare. ♦ A reţine pe cineva sau ceva într-o încăpere închisă cu cheia. ♦ (Fam.) A lăsa pe cineva fără replică (într-o discuţie). ÎNCUIAT, -Ă (< încuia) adj. închis cu cheia. ♦ Fig. (Despre oameni) Necomunicativ, nesociabil, tăcut; p. ext. cu vederi înguste. ÎNCUIBA (< cuib) vb. I refl. A se stabili, a se instala undeva fără să fie dorit; a se pripăşi, a se oploşi, a se aciua. ♦ Fig. A se înrădăcina. ÎNCUIETOARE (< încuia) s. f. Dispozitiv care încuie ceva. ♦ (Fam.) Dificultate ivită în rezolvarea unor probleme. ÎNCUMETA (< în + lat. committere) vb. I refl. A avea curajul să întreprinzi ceva care comportă risc; a îndrăzni, a cuteza. ÎNCUNOŞTINTA (< cunoştinţă) vb. I tranz. A aduce la cunoştinţă, a înştiinţa, a vesti; a informa. ÎNCUNOŞTINTARE (< incunoştinta) s. f. Acţiunea de a încunoştinţa şi rezultatul ei; înştiinţare. ♦ (Concr.) Aviz, scrisoare care încunoştinţează. ÎNCUNUNA (< cunună) vb. I tranz. 1. A pune o cunună pe capul cuiva în semn de omagiu. 2. Fig. A încorona (2). ÎNCURAJA (< curaj, după fr. en-courager) vb. I tranz. 1. A insufla cuiva curaj, a îmbărbăta. 2. A favoriza, a sprijini, a stimula. ÎNCURAJATOR, -OARE (< încuraja) adj. Care dă curaj, care stimulează. ÎNCURCA (lat. *incolicare) vb. I. 1. Tranz. A amesteca (din greşeală) fire de aţă, lână etc.; a încâlci. 2. Tranz. A schimba mereu direcţia de mers pentru a i se pierde urma sau pentru a scăpa de o urmărire. 3. Tranz. A stingheri mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica; a se rătăci. O» Tranz. A stânjeni pe cineva într-o acţiune. 4. Tranz. şi refl. A face pe cineva să-şi piardă sau a-şi pierde şirul ideilor; a (se) zăpăci; a (se) fâstâci. ♦ Refl. A se complica. Expr. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a) a amesteca lucrurile sau vorbele pentru a crea o situaţie inten- ţionat confuză; b) a nu mai putea ieşi dintr-o situaţie dificilă. 5. Refl. (Fam.) A avea relaţii extraconjugale. 6. Refl. A se angaja într-o afacere din care nu se mai poate descurca. 7. Refl. A pierde vremea, a întârzia (la băutură, la joc etc.). ÎNCURCAT, -Ă (< încurca) adj. 1. (Despre fire de aţă, de lână etc.) Amestecat, încâlcit. ♦ (Despre drumuri) Greu de găsit sau pe care te descurci anevoie; întortocheat. 2. (Despre idei, acţiuni etc.) Neclar, confuz. 3. (Despre oameni) Stingherit, jenat; care nu ştie cum să răspundă, cum să reacţioneze. ÎNCURCĂTURĂ (< încurca) s. f. 1. Amestecătură, încâlcitură de fire. ^ (Pop.) î. de maţe = a) ocluzie intestinală; b) (fam.) situaţie neclară, confuză. 2. Complicaţie, neplăcere; bucluc. <0- Expr. A pune (pe cineva) în încurcătură = a pune pe cineva într-o situaţie dificilă. ♦ Jenă, stinghereală, tulburare. ÎNCUSCR! (< cuscru) vb. IV refl. recipr. A se face cuscru cu cineva; p. ext. a deveni rudă prin alianţă cu cineva, a se înrudi. ÎNCUVIINŢA (< cuviinţă) vb. I intranz. A fi de acord, a aproba. ♦ Tranz. A-şi da consimţământul, a da voie. ÎNDATĂ (< în + dată) adv. Imediat, numaidecât, acum. ÎNDATORA (ÎNDATORI, vb. IV) (< dator) vb. I. 1. Tranz. A servi, a ajuta pe cineva, determinându-l să manifeste recunoştinţă, 2. Refl. A face datorii. ÎNDATORIRE (< îndatori) s. f. Obligaţie (morală). (DR.) îndatoriri fundamentale = obligaţii ale tuturor cetăţenilor, stabilite prin Constituţie, destinate apărării, consolidării şi dezvoltării sistemului economic şi social al statului, îndeplinirea lor permiţând acestuia garantarea mai eficientă a drepturilor. ÎNDATORITOR, -OARE (< îndatori) adj. Serviabil, binevoitor. ÎNDĂRĂT (lat. in- de- retro) adv. 1. (Local) 1. în spate, înapoi. <0* Expr. (De-a) îndăratele(a) = cu spatele înainte; invers, pe dos (de cum ar trebui). 2. La locul de unde provine, unde a mai fost. <0 Expr. A da îndărăt= a) a regresa; b) a retracta. II. (Temporal) Cu un oarecare timp în urmă, cu mult timp în urmă. 305 ÎNDOPA ÎNDĂRĂTNIC, -Ă (< îndărăt) adj. (Şi subst.) încăpăţânat, recalcitrant; p. ext. perseverent, stăruitor. ÎNDĂRĂTUL (< îndărăt) prep. în spatele (cuiva), în urma (cuiva sau a ceva), după (cineva sau ceva). ÎNDÂRJI (< dârz) vb. IV refl. şi tranz. A (se) înverşuna; a (se) întărâta, a (se) înfuria. ÎNDÂRJIT, -Ă (< îndârji) adj. înverşunat; întărâtat. ♦ P. ext. Perseverent, dârz. ÎNDEAJUNS (< în + de3 + ajuns) adv. Destul, suficient, de ajuns. ÎNDEAPROAPE (< în + de + aproape) adv. în mod amănunţit; cu mare atenţie. ÎNDELETE (< în + de + lete, reg. „timp liber") adv. Pe îndelete = în linişte, fără grabă. ÎNDELETNICI, (cf. îndelete) vb. IV refl. A se ocupa cu ceva, a face ceva. ÎNDELETNICIRE (< îndeletnici) s. f. Ocupaţie, meserie, profesiune. ÎNDELUNG, -Ă (< în + de3 + lung) adj. îndelungat. ♦ (Adverbial) Mult timp. ÎNDELUNGAT, -Ă (< îndelunga, înv. „a se prelungi11) adj. Care durează (de) multă vreme; îndelung. ♦ Mult, lung. ♦ (Adverbial) Mult timp. ÎNDEMÂNARE (< îndemâna, înv. „a putea să facă11) s. f. Capacitatea de a face repede şi cu pricepere un anumit lucru; iscusinţă, abilitate, dibăcie. ÎNDEMÂNATIC. -A (< îndemâna, înv. „a putea să facă11) adj. Care are îndemânare; priceput, iscusit, dibaci. ♦ (Adverbial) Cu îndemânare, cu dibăcie. ÎNDEMÂNĂ (< în + de3 + mână) adv. La îndemână sau la îndemâna cuiva = uşor de obţinut, accesibil; la dispoziţia cuiva. ÎNDEMN (< îndemna) s. n. Imbold, impuls. O Loc. Din (sau la, prin) îndemnul... = la stăruinţa..., îndemnat de... ÎNDEMNA (lat. *indeminare) vb. I tranz. A stimula, a convinge pe cineva să ia parte la o acţiune; a incita; a îmbia. ♦ Refl. A se hotărî la o acţiune, a se apuca de treabă. ♦ Refl. recipr. A se stimula unul pe altul. ♦ A determina (prin diferite mijloace) un animal să pornească sau să meargă mai repede. Indemnizaţie s. f. v. indemnizaţia. ÎNDEOBŞTE (< în + de3 + obşte) adv. De obicei; în general. ÎNDEOSEBI (< în + deosebi) adv. Mai ales, în special. ÎNDEPĂRTA (< departe) vb. I. 1. Tranz. A înlătura; a trimite, a ţine departe. 2. Refl. A pleca de lângă cineva sau ceva; a se depărta. ♦ A se abate, a devia. ÎNDEPĂRTAT, -Ă (< îndepărta) adj. Situat la (o mare) distanţă; depărtat. ♦ Petrecut demult. ÎNDEPLINI (< deplin) vb. IV tranz. A împlini, a executa, a face întocmai, pe deplin, a satisface. ♦ A săvârşi ceva, a realiza, a duce la bun sfârşit. ÎNDESA (lat. inde[n]sare) vb. I tranz. A apăsa, a înghesui (ca să încapă cât mai mult) într-un spaţiu (restrâns, limitat); a burduşi (1). ♦ (TEHN.) A face mai compact, a micşora golurile dintre granulele unui material granular, prin batere cu maiul, presare, cilindrare, vibrare etc. ♦ A aşeza pălăria, căciula etc. trăgând-o adânc pe cap. + Refl. A se îngrămădi la un loc, formând un grup compact. ÎNDESAT, -Ă (< îndesa) adj. Foarte plin de ceva; presat, îngrămădit, înghesuit. <0* Expr. Cu vârf şi îndesat = din belşug, din plin; cu prisosinţă. ♦ Adv. Cu putere, apăsat. ♦ Compact, dens. ♦ (Despre fiinţe) Mic şi gras. ÎNDESI (< des) vb. IV refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină mai des, p. ext. mai frecvent; a (se) înmulţi. ÎNDESTULA (< îndestul, înv., „mult") vb. I tranz. A mulţumi, a satisface; a sătura din plin. ♦ Refl. A avea la dispoziţie (a dispune de) tot ce este necesar traiului, de tot ce doreşte. ÎNDESTULARE (< îndestula) s. f. Belşug, abundenţă. ÎNDESTULĂTOR, -OARE (< îndestula) adj. Care este în cantitate suficientă, de ajuns; care este din plin. ÎNDIGUJ (< dig, după fr. endiguer) vb. IV tranz. A construi diguri pe marginea unui curs de apă, pe ţărmul mării etc. pentru a proteja împotriva inundaţiilor anumite porţiuni de teren sau a pătrunderii apei în incinte. ÎNDIGUIRE (< îndigui) s. f. 1. Acţiunea de a îndigui. 2. (Concr.) Sistem de diguri şi de lucrări anexe ale unui mal. ÎNDOCARE (< doc) s. f. Ansamblu de operaţii care constau în introducerea şi fixarea unei nave într-un doc, urmate de evacuarea apei în vederea carenării sau a reparaţiilor. ÎNDOCTRINA (< doctrină, după fr. endoctriner) vb. I tranz. A iniţia într-o doctrină, a înarma cu o doctrină. ÎNDOI (< doi) vb. IV. I. Tranz. 1. A deforma prin curbare un obiect, o piesă etc. astfel încât lungimea fibrei medii să rămână constantă; a împături ceva (de un număr oarecare de ori). 2. A încovoia, a înclina (un obiect elastic). ♦ Refl. A se gârbovi, a se încovoia (de bătrâneţe). II. Tranz. 1. A dubla cantitatea unor lucruri sau intensitatea unei forţe; p. ext. a înmulţi, a mări. 2. A amesteca (în proporţii egale) un lichid cu altul; a subţia. III. Refl. A fi nesigur de părerea sa, a sta la îndoială, a şovăi; a nu avea încredere (în cineva sau ceva). ÎNDOIALĂ (< îndoi) s. f. 1. Neîncredere; ezitare, şovăială; incertitudine, nesiguranţă, dubiu. Loc. Fără îndoială = neapărat, negreşit. 2. (FILOZ.) Stare de spirit, solicitată de date (senzaţii sau propoziţii) sau de posibilităţi de acţiune neconcordante, ce oscilează între ele, fără a reuşi să se fixeze definitiv asupra uneia sau a alteia. ♦ (La R. Descartes) Principiu metodologic cu ajutorul căruia se căuta un fundament absolut sigur al cunoaşterii. î. metodică asupra tuturor cunoştinţelor, a datelor simţurilor şi chiar asupra existenţei lumii era opusă dogmatismului scolastic. ♦ Bănuială. ÎNDOIELNIC, -A (< îndoială) adj. Care provoacă îndoială, care nu inspiră încredere; dubios, suspect. ♦ Nesigur, incert. ÎNDOIT, -Ă (< îndoi) adj. I. 1. Deformat prin curbare; strâns, împăturit (de un număr de ori). 2. (Despre obiecte elastice) încovoiat. ♦ Gârbovit. II. 1. Dublat (ca număr, cantitate etc.); p. ext. înmulţit, mărit, sporit. 2. A-mestecat (în părţi egale) cu altceva. III. Care nu este sigur în părerea sa, care stă la îndoială. ÎNDOITURĂ (< îndoi) s. f. 1. Faptul de a îndoi; rezultatul acestei acţiuni. 2. Porţiunea, locul în care este îndoit un obiect flexibil; cută, încovoietură. ÎNDOLIA (< doliu) vb. I tranz. A pricinui o durere adâncă prin moartea unei persoane. ÎNDOLIAT, -Ă (< îndolia) adj. Care poartă doliu; de doliu. ♦ Fig. Adânc îndurerat (prin moartea cuiva). ÎNDOPA (< dop) vb. I. 1. Tranz. şi refl. (Fam.) A (se) hrăni mai mult decât este necesar, a (se) ghiftui. ♦ Tranz. (ZOOT.) A hrăni forţat (manual sau cu maşini speciale) unele păsări ÎNDRĂGI 306 (gâşte, raţe, curci) în scopul măririi ficatului, al frăgezirii cărnii în vederea tăierii. 2. Tranz. A îndesa ceva într-o deschizătură; a înfunda (cu ceva). ÎNDRĂGI. (< drag) vb. IV tranz. şi refl. A (se) iubi. ÎNDRĂGOSTI (< dragoste) vb. IV refl. A începe să iubească pe cineva; a se înamora, a se amoreza. ÎNDRĂZNEALĂ (< îndrăzni) s. f. Atitudine îndrăzneaţă, purtare plină de curaj; cutezanţă, temeritate. ♦ Obrăznicie. ÎNDRĂZNEŢ» -EATA (< îndrăzni) adj. Care nu se sperie de pericole, de greutăţi; curajos, cutezător, temerar. ♦ Obraznic. ÎNDRĂZNI. (< sl.) vb. IV tranz. A avea curaj, îndrăzneală; a nu se teme. ÎNDREA (< n. pr. Andrei) s. n. (înv., pop.) Numele lunii decembrie. ÎNDREPTA « drept) vb. I. I. 1. Tranz. A aduce in poziţie dreaptă ceea ce era strâmb sau îndoit. ♦ (TEHN.) A prelucra prin deformare plastică o piesă pentru a o face rectilinie după una sau mai multe direcţii. 2. Refl. (Despre oameni) A lua o ţinută dreaptă, corectă. 3. Refl. A-şi reveni, a se întrema după o boală. ♦ (Despre vreme) A se schimba în bine; a se însenina. ♦ Tranz. A îmbunătăţi. 4. Refl. şi tranz. A (se) corecta, a (se) corija. II. 1. Refl. A porni într-o anumită direcţie, a pleca spre... 2. Tranz. A îndruma în direcţia potrivită, a arăta cuiva drumul bun. ♦ A conduce un animal, un vehicul etc. într-o anumită direcţie. ♦ A orienta o armă de foc spre un obiectiv. ÎNDREPTAR (< dreptar, înv. „normă") s. n. Lucrare care* îndrumă într-un anumit domeniu, arătând soluţiile corecte. ÎNDREPTAT! (< dreptate) vb. IV tranz. A-i da sau a-i recunoaşte cuiva dreptul să facă ceva; a justifica, a îndritui. ÎNDRITU! (< drit, înv. „drept") vb. IV tranz. (Rar) A îndreptăţi. ÎNDRUGA (< drugă) vb. I tranz. 1. (Fam.) A vorbi nedesluşit; p. ext a vorbi mult şi fără rost, a trăncăni. 2. A toarce cu druga tort (de lână sau de cânepă); p. ext a toarce prost şi fără spor. ÎNDRUMA (< drum) vb. I tranz. A arăta cuiva drumul; a călăuzi pe cineva într-un anumit domeniu, în viaţă etc. ÎNDRUMAR (< îndruma) s. n. (Rar) îndrumător. ÎNDRUMĂTOR, -OARE (< îndruma) adj. (Şi subst.) Care îndrumă, orientează; călăuzitor. ♦ (Substantivat, n.) Lucrare care îndrumă într-un anumit domeniu. V. îndreptar. ÎNDUIOŞA (< duios) vb. I tranz. şi refl. A fi cuprins sau a face pe cineva să fie cuprins de duioşie, de milă; a face să-i fie (a i se face) milă. ÎNDUIOŞĂTOR, -OARE (< înduioşa) adj. Care provoacă duioşie, milă; impresionant, emoţionant, mişcător (2). ÎNDULCI. (< dulce) vb. IV tranz. 1. A adăuga substanţe duici, zaharoase într-o mâncare sau băutură pentru a o face (mai) dulce. ♦ Refl. A mânca din mâncăruri gustoase (şi rare); a se înfrupta. 2. Fig. A umple de mulţumire, de satisfacţie. ♦ Tranz. şi refl. A (se) desfăta. 3. Fig. A diminua asprimea, duritatea cuiva sau a ceva; a a-meliora. ♦ Tranz. şi refl. A (se) îmbuna, a (se) îmblânzi. ÎNDULCIRE (< îndulci) s. f. 1. Acţiunea de a (se) îndulci. 2. (FITOPAT.) îndulcirea cartofilor = boală care apare când tuberculii de cartofi sunt ţinuţi timp mai îndelungat la temperaturi scăzute (în jurul a 0°C). Este cauzată de transformarea amidonului în glucoză. 3. (TEHN.) Tratament termic de recoa-cere aplicat oţelurilor călite în scopul micşorării durităţii şi fragilităţii lor şi al reducerii tensiunilor interne. ÎNDUMNEZEI. + Dumnezeu) vb. tranz. (Livr.) A adora, a diviniza, a preamări, a glorifica. ÎNDUMNEZEI.RE (< îndumnezei) s. f. (Livr.) Divinizare, adorare, preamărire, glorificare. ÎNDUPLECA (< în + lat. duplicare) vb. I tranz. A determina pe cineva să consimtă, să cedeze; a convinge pe cineva să facă ceva. ♦ Refl. A se lăsa convins; a ceda. ÎNDURA (lat. indurare, 1 după fr. enduret) vb. I. 1. Tranz. A suporta cu răbdare un necaz, o boală etc.; a suferi, a pătimi. 2. Refl. A se arăta bun, milos; a-i fi milă de cineva. 3. Refl. A consimţi să..., a se hotărî să... ÎNDURARE (< îndura) s. f. Milă, compătimire; bunătate. ÎNDURĂTOR, -OARE (< îndura) adj. Plin de milă; milostiv; iertător. ÎNDURERA (< durere, după fr. en-dolorir) vb. I tranz. A pricinui cuiva o durere sufletească puternică; a întrista, a amărî profund. ÎNEC (< îneca) s. n. 1. Faptul de a se îneca. 2. Revărsare mare de ape; inundaţie, viitură. ÎNECA (lat. innecare) vb. I. 1. Refl. A muri prin asfixie în apă. 2. Refl. (Despre nave) A se scufunda. ♦ A se cufunda, a se afunda. 3. Tranz. (Despre ape) A inunda. ♦ (Despre lacrimi, plâns) A podidi (împiedicând respiraţia). ♦ Fig. A copleşi. 4. Refl. şi tranz. A (se) sufoca din cauza pătrunderii pe trahee a unui corp sau a unei emanaţii care înăbuşă. ÎNECĂCIOS, -OASĂ (< îneca) adj. Care îneacă (4); sufocant. ♦ (Despre unele alimente) Care se înghite greu. ÎNFĂPTUI. (< faptă) vb. IV tranz. A realiza, a îndeplini ceva. ÎNFĂPTUIRE (< înfăptui) s. f. Acţiunea de a înfăptui; concr. operă realizată. ÎNFĂŞA (lat. infasciare) vb. I tranz. A înveli un copil în scutece. ♦ A înfăşură corpul sau o parte a corpului cu un bandaj, cu o pânză etc. ÎNFĂŞURĂ (lat. infasciolare) vb. 1. Tranz. şi refl. A (se) acoperi de jur-împrejur cu un material textil, cu o învelitoare etc. ♦ Tranz. (TEHN.) A înveli un conductor electric cu fire sau cu benzi din materiale electroizolante sau de protecţie dispuse elicoidal. 2. Tranz. A încolăci ceva în jurul cuiva sau a ceva. ♦ A depăna. 3. Tranz. Fig. A cuprinde, a învălui (din toate părţile). ÎNFĂŞURARE (< înfăşură) s. f. Acţiunea de a (se) înfăşură. <0- î. electrică = fiecare dintre ansamblurile unitare de bobine sau de bare conductoare care înconjură circuitele magnetice ale maşinilor, transformatoarelor şi ale u-nor aparate electrice şi care constituie circuitele electrice principale ale acestora; bobinaj. ÎNFĂŞURĂTOARE (< înfăşură) s. f. (MAT.) Curbă (suprafaţă) tangentă la fiecare dintre curbele (suprafeţele) unei familii. infata (< în- + faţă) vb. tranz. A îmbrăca cu o faţă (5) de pernă, de plapumă. ❖ A înfăţa patul = a schimba lenjeria patului. ÎNFĂŢIŞA (< făţiş) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) prezenta într-un anumit loc. ♦ (DR.; despre oameni) a) Refl. A se prezenta în faţa unui organ de urmărire penală sau de jurisdicţie; b) Tranz. A prezenta în faţa unui anu- 307 ÎNFRIGURAT mit organ de stat un înscris folosit ca mijloc de probă. 2. Tranz. A descrie, a zugrăvi, a reprezenta. ÎNFĂŢIŞARE (< înfăţişa) s. f. 1. (DR.) Prezentare în faţa organului de urmărire penală sau de jurisdicţie. 2. (Concr.) Aspect sub care se prezintă un lucru sau o fiinţă; aparenţă, ipostază. ÎNFEUDA (< fr., lat.) vb. I tranz. A ocupa, a supune, a înrobi. ♦ Refl. A se supune, a se integra la ceva, pier-zându-şi libertatea de acţiune. ÎNFIA (< fiu) vb. I tranz. (DR.; despre o persoană) A crea unei alte persoane, de obicei minore, situaţia juridică de copil al său; a adopta. ÎNFIAT, -Ă (< fnfia) adj., s. m. şi f. (DR.) (Persoană) care dobândeşte, prin efectul înfierii, situaţia juridică de copil al unei alte persoane decât părinţii săi naturali. ÎNFIERA (< fier) vb. I tranz. 1. A face cuiva un semn distinctiv pe corp prin aplicarea unui fier înroşit în foc. 2. Fig. A defăima, a stigmatiza pe cineva în public. ÎNFIERBÂNTA (< fierbinte) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni fierbinte (prin acţiunea focului, a razelor solare etc.). ♦ Fig. A (se) agita, a (se) însufleţi. 2. Tranz. Fig. A insufla avânt; a stimula, a aţâţa. ♦ Refl. A se antrena într-o acţiune. ÎNFIERE (< înfia) s. f. (DR.) Act juridic prin care se înfiază; adopţie. ÎNFIETQR (< înfia) s. m. (DR.) Per-soană care înfiază; adoptator. ÎNFI.GE (lat. infigere) vb. Iii. 1. Tranz. A vârî un obiect cu vârf ascuţit în ceva; a împlânta. ♦ Refl. A se împlânta, a se vârî, a pătrunde. 2. Refl. Fig. A interveni, a se amesteca undeva nechemat, cu obrăznicie. ÎNFIINŢA (< fiinţă) vb. I. 1. Tranz. A face să ia fiinţă; a alcătui, a întemeia, a funda. 2. Refl. (Fam.) A se prezenta, a apărea într-un loc (pe neaşteptate). ÎNFIORA (< fior) vb. I tranz. şi refl. 1. A face ca cineva să fie cuprins sau a fi cuprins de fiori; a (se) speria, a (se) îngrozi. 2. Fig. A produce sau a suferi o impresie puternică; a (se) emoţiona, a (se) tulbura. ÎNFIPT, -Ă (< înfige) adj. 1. Ne- mişcat, neclintit, ţeapăn. 2. (Şi subst.; fam.) îndrăzneţ; obraznic. ÎNFIRIPA vb. I. 1. Tranz. A compune, a alcătui ceva (în grabă) din elemente disparate sau necorespunzătoare; a improviza, a înjgheba. ♦ Refl. A începe să facă avere. ♦ Refl. Fig. A lua naştere. 2. Refl. A se întrema. ÎNFLĂCĂRA (< flacără) vb. I tranz. şi refl. 1. A (se) entuziasma, a (se) însufleţi, a (se) pasiona. 2. A (se) înroşi. ÎNFLORA (< floare) vb. I tranz. (Pop.) A ornamenta ceva cu flori brodate, pictate, incrustate etc. ÎNFLORI, (lat. inflorire) vb. IV. 1. Intranz. (Despre flori) A-şi desface bobocii; (despre plante sau, p. ext., despre locul unde se află ele) a se acoperi de flori. II. Fig. 1. Intranz. A se dezvolta frumos; a creşte, a prospera. 2. Tranz. A exagera. ÎNFLORIRE (< înflori) s. f. 1. Acţiunea de a înflori şi rezultatul ei. + (BOT.) a) Fenomenul creşterii şi dezvoltării mugurilor floriferi care se transformă în flori, b) Durata de timp în care o plantă se menţine înflorită. 2. (BIOL.) înflorirea apei = creşterea excesivă, bruscă a biomasei de alge predominant albastre în bazinele acvatice, condiţionată de anotimp, de unii factori de mediu (energie geochimică), care determină scăderea (uneori până la dispariţie) a cantităţii de oxigen solvat în apă. V. şi eutrofizare. 3. (FITOPAT.) înflorirea aibă = boală a porumbului, provocată de ciuperca Fusarium moniliforme, manifestată prin crăparea boabelor. ÎNFLORIT, -Ă (< înflori) adj. 1. (De-spre flori) Care şi-a deschis bobocii; (despre plante sau, p. ext., despre locul unde se află ele) care s-a acoperit de flori. 2. Fig. (Despre limbă, stil) Care caută să impresioneze, să producă efect prin bogăţia imagistică; bogat în imagini. ÎNFLORITOR, -OARE (< înflori) adj. în plină dezvoltare; prosper. ÎNFLORITURĂ (< înflori) s. f. 1. Ornament; broderie. 2. Fig. Completare personală şi exagerată la o relatare, la o povestire etc. ÎNFOFOLI, (onomat.) vb. IV‘ refl. şi tranz. A (se) îmbrăca cu (prea) multe haine călduroase. ÎNFOIA (lat. infolliare sau din foi, pl. lui foaie) vb. I. 1. Refl. (Despre păr, blană, pene etc.) A se umfla, a se răsfira, a se zbârli. ♦ (Despre păsări) A-şi umfla penele. ♦ Fig. A-şi da aere. 2. Refl. (Despre roci, substanţe minerale sau materiale granulare) A-şi spori volumul prin mărirea golurilor dintre granule ca urmare a modificării aşezării naturale în zăcământ, a săpării sau a deplasării. ÎNFOIAT, -Ă (< înfoia) adj. 1. (Despre păr, blană, pene etc.) Umflat, răsfirat, zbârlit. ♦ (Despre haine) Larg, încreţit. 2. (Rar) (Despre pământ) A-fânat. ÎNFOMETA (< foamete) vb. I tranz. A face pe cineva să sufere de foame, să flămânzească; a constrânge prin foame. ÎNFOMETAT, -Ă (< înfometa) adj. Care suferă de foame; flămând. ÎNFRĂŢI (< frate) vb. IV. 1. Refl. A se uni printr-o dragoste frăţească, a se împrieteni ca fraţii. 2. Intranz. (Despre plante) A fi în faza de înfrăţire (2). ÎNFRĂŢIRE (< frate) s. f. 1. Acţiunea de a (se) înfrăţi (1). 2. Formare a lăstarilor laterali (fraţi) la baza tulpinii principale a cerealelor păioase sau a gramineelor perene. ÎNFRÂNA (lat. infrenare) vb. I. 1. Tranz. A pune frâu unui animal de ham; p. ext. a îmblânzi, a domestici. 2. Refl. Fig. A se stăpâni, a-şi domoli patimile, dorinţele etc. ♦ Tranz. Fig. A stăvili, a reţine, a domoli. ÎNFRÂNGE (lat. infrangere) vb. III tranz. A învinge, a bate, a birui (în luptă). ♦ Refl. A-şi stăpâni o anumită stare de spirit, anumite porniri sufleteşti. ÎNFRICOŞA (< fricos) vb. I tranz. şi refl. A fi cuprins sstu a face pe cineva să fie cuprins de frică; a (se) speria, a (se) înspăimânta. ÎNFRICOŞĂTOR, -OARE (< fnfrico-şa) adj. Care inspiră frică; înspăimântător, înfiorător. ÎNFRIGURARE (< tnfrigura) s. f. Stare de surescitare, de emoţie, de febrilitate. -O Loc. Cu înfrigurare = cu nelinişte, cu emoţie, cu febrilitate. ÎNFRIGURAT, -A (< tnfrigura) adj. (Despre oameni) Căruia îi este frig, ÎNFOCAT, -Ă (< în foca) adj. 1. Ca- re arde sau dogoreşte ca focul; fier- binte, aprins. ♦ De culoarea focului; ÎNFIORĂTOR, -OARE (< înfiora) roşu-aprins. ♦ Fig. (Despre ochi) adj. (Şi adverbial) Fioros, înspăimân- Scânteietori, vii, focoşi. 2. Fig. însu- tător, îngrozitor. fleţit, înflăcărat. ÎNFRUMUSEŢA 308 care tremură de frig. ♦ Fig. Plin de nerăbdare, de emoţie. ÎNFRUMUSEŢA (< frumuseţe) vb. I tranz. şi refl. A (se) face (mai) frumos, a (se) împodobi. ÎNFRUNTA (lat. *infrontare; cf. fr. affronter) vb. I tranz. A ţine piept unei primejdii, a se împotrivi unei forţe agresive; a sfida. ♦ Refl. recipr. A avea un conflict, un schimb aprins de cuvinte cu cineva. ÎNFRUNZI (< frunză) vb. IV intranz. (Despre copaci şi plante) A da frunze, a se acoperi cu frunze. ÎNFRUPTA (< frupt) vb. I refl. A mânca din ceva deosebit de gustos. ♦ (BIS.) A mânca de dulce în zi de post. + Fig. (Ir.) A fi părtaş la un câştig (ilicit). ÎNFULECA (lat. infoilicare) vb. I tranz. (Fam.) A înghiţi dintr-o dată (cu zgomot şi cu lăcomie),' a mânca pe nerăsuflate. ÎNFUMURA (< fum) vb. I refl. A se îngâmfa, a-şi da aere. ÎNFUNDA (< fund) vb. I. 1. Tranz. A pune fund unui butoi, a închide ceva cu un capac. ♦ A astupa complet un orificiu sau un obiect prevăzut cu un orificiu. ♦ Fig. A înăbuşi un zgomot, un sunet etc. 2. Refl. (Despre drumuri, suprafeţe etc.) A se închide într-un anumit punct, a nu mai avea ieşire, a nu mai continua. ♦ Tranz. şi refl. A (se) astupa. 3. Tranz. A îndesa, a vârî în ceva; a umple bine cu ceva. ♦ A îndesa căciula, pălăria etc. pe cap. ♦ Refl. A se duce, a intra într-un anumit loc (pentru mai mult timp). ♦ Fig. A crea cuiva o situaţie grea, fără ieşire. 4. Tranz. şi refl. A (se) cufunda, a (se) adânci. ♦ Refl. A intra într-un loc care nu are (sau pare a nu avea) ieşire. ÎNFUNDAT, -A (< !nfunda\ adj. 1. (Despre butoaie, sticle etc.) închis, astupat ermetic. ^ Vin i. = vin ţinut în sticle astupate. 2^ (Şi adverbial) Fig. (Despre sunete) fnăbuşit. 3. (Despre cojoace) Fără nasturi în faţă. ÎNFURIA (< furie) vb. I refl. şi tranz. A-şi pierde sau a face pe cineva să-şi piardă calmul, stăpânirea de sine; a (se) enerva, a (se) mânia. ÎNGĂDUI (< magh.) vb. IV. 1. Tranz. A da voie, a permite, a acorda (ceea ce cere cineva). ♦ A admite, a tolera. 2. Intranz. A avea răbdare, a aştepta. ♦ Tranz. A da răgaz, a păsui. ÎNGĂDUINŢĂ (< îngădui) s. f. 1. Permisiune, voie, încuviinţare; indulgenţă, toleranţă. 2. Păsuire, amânare. ÎNGĂDUITOR, -OARE (< îngădui) adj. Care îngăduie (1); tolerant, indulgent; răbdător. ♦ Blând, bun. ÎNGĂIMA vb. I tranz. A exprima, a rosti ceva cu greutate, a vorbi nedesluşit; a bolborosi, a bâlbâi, a gângăvi. ÎNGĂLA (< lat.) vb. I Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) murdări. ÎNGĂLBENI (< galben) vb. IV intranz., refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină galben; a deveni sau a face să devină palid; p. ext. a (se) ofili, a (se) veşteji. ÎNGÂMFA (< gâmfa, reg. „a se umfla") vb. I refl. A avea o încredere exagerată în propriile calităţi, a fi plin de sine; a se înfumura, a se făli. ÎNGÂNA (lat. *ingannare) vb. I. 1. Tranz. A imita, a repeta (în bătaie de joc) glasul sau vorbele cuiva. 2. Tranz. A rosti sau a cânta ceva încet (şi neclar); a murmura; a şopti. ♦ Tranz. şi refl. A (se) acompania. 3. Refl. A se îmbina; a se confunda. Expr. A se îngâna ziua cu noaptea = a se ivi zorile, a se lumina de ziuă. ÎNGÂNDURA (< gând) vb. I refl. şi tranz. A (se) cufunda în gânduri; p. ext. a (se) îngrijora. ÎNGEMĂNA (< geamăn) vb. I tranz. şi refl. A (se) uni strâns, a (se) îmbina. ÎNGEMĂNAT, -Ă (< îngemăna) adj. Unit, îmbinat. ^ Coloane î. = două sau mai multe coloane care au baza şi capitelul comune. ÎNGENUNCHEA (lat. ingenuculare) vb. I. 1. Intranz. A se aşeza, a sta în genunchi. 2. Tranz. Fig. A supune, a aservi; a umili. ÎNGENUNCHERE (< îngenunchea) s; f. 1. Acţiunea de a îngenunchea. 2. (IND. EXTR.) Schimbare de direcţie, relativ bruscă, a axei unei găuri de sondă, provocată de modificarea condiţiilor de săpare. 3. îngenuncherea tulpinilor = boală a cerealelor provocată de mai multe specii de ciuperci şi manifestată prin îndoirea tulpinilor în porţiunea de la bază. 4. (In creştinism) Expresie a smereniei, a rugăciunii şi căinţei. ÎNGER (lat. angelus, gr. aggelos „vestitor") s. m. 1. (în creştinism, mozaism şi islamism) Fiinţă spirituală creată de Dumnezeu, considerată ca slujitor şi mesager al divinităţii, mijlocitor între aceasta şi oameni. î. înalţă imnuri de slavă în jurul tronului lui Dumnezeu sau veghează la destinele oamenilor. ♦ (în creştinism) Potrivit ierarhiei cereşti a lui Dionisie (Pseudo) Areopagitul există nouă cete îngereşti constituite în trei grupări triadice: 1. Serafimii, Heruvimii, Tronurile; 2. Domniile, Stăpâniile, Puterile; 3. în-cepătoriile, Arhanghelii, îngerii. Fiecare dintre aceste cete sunt reprezentate în mod diferit. îngerii sunt înfăţişaţi pur- 309 ÎNGERESC „Buna-Vestire“ (detaliu) de Sandro Botticelli Arhanghelul Mihai! („Judecata de Apoi“), Mănăstirea Humor tând veşminte luminoase şi lungi, având aripi şi ţinând fntr-o mână o ramură de curmal, iar în cealaltă o sabie (ca vestitori ai păcii şi dreptăţii), î. are un rol deosebit în simbolica limbajului bisericesc şi reprezintă unul dintre cele mai frecvente motive plastice. ^ f păzitor = î. care, în credinţa populară, îl ocroteşte pe om din ziua botezului până la moarte. 2. (Expr.) Tare de înger = care nu se lasă uşor intimidat sau înduioşat; curajos, dârz, hotărât. Slab de înger = care cedează sau se descurajează uşor; fricos, timid; şovăielnic. ÎNGERESC, -EASC (< înger) adj. (Ca) de înger; angelic; fig. pur, neprihănit, bun. ÎNGHESUI 310 ÎNGHESUI (< ghes) vb. IV. 1. Refl. A se îngrămădi unul lângă altul; a se îmbulzi, a se îndesa. 2. Tranz. A vârî (cu sila) pe cineva sau ceva într-un spaţiu aglomerat sau neîncăpător. ♦ (Fam.) A cuprinde din toate părţile; a copleşi, a năpădi. ÎNGHESUIALĂ (< înghesui) s. f. îngrămădire de fiinţe sau de obiecte într-un loc prea mic, neîncăpător; îmbulzeală; aglomeraţie. ÎNGHEŢ (< îngheţa) s. n. 1. (FIZ.) Fenomen de trecere a apei din starea lichidă sau de vapori în stare solidă (gheaţă), când temperatura mediului respectiv persistă un anumit timp sub 0°C; stare a atmosferei care determină apariţia acestui fenomen. ^ l peren (permanent) - persistenţă continuă sau multianuală a îngheţului în partea superficială a scoarţei terestre sau numai în sol, frecventă în zona subpolară şi polară a celor două%s"emisfere ale Pământului. 2. (CLIMATOL) Scădere a temperaturii aerului sub 0°C determinată de advecţia aerului rece (î. ad-vectiv) sau de răcirea aerului din cursul nopţii ca urmare a radiaţiei efective intense (î. de radiaţie). 3. Fig. Fior de frig; răceală pătrunzătoare. ÎNGHEŢA (lat. inglaciare) vb. I intranz. 1. (Despre lichide sau despre corpuri care conţin lichide) A se întări prin îngheţ, a se preface în gheaţă. 2. (Despre fiinţe sau părţi ale corpului lor) A amorţi de frig, a degera; p. ext. a muri din cauza frigului. 3. Fig. A rămâne nemişcat; a înmărmuri (de emoţie, de spaimă etc.). ÎNGHEŢARE (< îngheţa) s. f. 1. Ac- ţiunea de a îngheţa şi rezultatul ei. 2. îngheţarea salariilor = măsură economică prin care salariile se menţin neschimbate într-o perioadă de creştere a costului vieţii. 3. îngheţarea solului = procedeu de consolidare şi impermeabilizare a solului sub nivelul pânzei freatice, în zonele unde urmează să se execute excavaţii. ÎNGHEŢAT, -Ă (< îngheţa) adj. 1. (Despre lichide) Transformat în gheaţă; acoperit cu o pojghiţă de gheaţă. ♦ (Despre anumite corpuri şi substanţe solide) întărit, petrificat prin îngheţarea apei pe care o conţine. 2. (Despre fiinţe sau despre părţi ale corpului lor) Amorţit de frig; degerat; p. ext. mort (prin îngheţare). 3. Fig. înmărmurit (de emoţie, de spaimă etc.). ÎNGHEŢAT, Oceanul - v. Arctic, Oceanul ÎNGHEŢATĂ (< îngheţa) s. f. Produs alimentar de cofetărie obţinut prin îngheţarea unor creme în compoziţia cărora intră zahăr, lapte, smântână, unt, fructe, arome, coloranţi etc.; cantitate delimitată, porţie din acest preparat. ÎNGHIŢI (lat. ingluttire) vb. IV. I. 1. A face ca bolul alimentar să ajungă din cavitatea bucală în esofag. ♦ P. analog. A trage adânc în piept aer, fum etc.; a inhala. 2. Fig. A citi repede şi cu deosebit interes. 3. Fig. A fi nevoit să suporte fără ripostă o insultă, o necuviinţă etc. 4. Fig. A omite silabe sau cuvinte (din cauza grabei, a neatenţiei, a unui defect de vorbire). ♦ A se abţine de a spune ceva. II. P. analog. (Despre pământ, apă etc.) A face să dispară ceva cuprinzând în sine sau acoperind; a absorbi, a cuprinde, a îngloba, a acoperi. <0* Expr. Parcă l-a înghiţit pământul se spune pentru a arăta că cineva sau ceva a dispărut fără urmă. ÎNGHIŢITURĂ (< înghiţi) s. f. Acţiunea de a înghiţi; concr. cantitate de mâncare, de băutură etc. care se poate înghiţi dintr-o dată; îmbucătură (1). ÎNGLOBA (< fr.) vb. I tranz. A introduce ca parte integrantă în ceva; a integra, a include. ÎNGLODA (< glod) vb. I refl. şi tranz. A (se) împotmoli în noroi; a (se) înnămoli. ♦ Fig. A face sau a determina pe cineva să facă datorii numeroase (care depăşesc posibilităţile de achitare). ÎNGRĂDI (< sl.) vb. IV tranz. 1. A împrejmui (cu gard). 2. Fig. A stăvili, â împiedica; a restrânge; a limita. ÎNGRĂDITURĂ (< îngrădi) s. f. împletitură de nuiele, gard, zid etc. care împrejmuieşte un teren. ÎNGRĂMĂDEALĂ (< îngrămădi) s. f. înghesuială, aglomeraţie, îmbulzeală. ÎNGRĂMĂDI (< grămadă) vb. IV tranz. şi refl. A (se) aduna în număr mare într-un spaţiu redus, a (se) strânge grămadă; a (se) înghesui. ÎNGRĂŞA (lat. *in-grassiare) vb. I. 1. Refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină (mai) gras, a câştiga sau a face să câştige în greutate. ♦ Tranz. A supune animalele de consum unui regim de hrană abundentă pentru acumularea într-un timp scurt a unei anumite cantităţi de carne şi grăsime. 2. Tranz. A mări fertilitatea unui teren agricol prin încorporarea unor îngrăşăminte. ÎNGRĂŞĂMÂNT (< îngrăşa, după fr. engraissement) s. n. Substanţă simplă sau compusă, de natură minerală ori organică, folosită pentru sporirea fertilităţii solului şi a producţiei agricole, îngrăşămintele se împart în: chimice (cu azot, cu fosfor, cu potasiu), organice naturale (gunoi de grajd, turbă etc.), bacteriene (nitragin, azotobacterin etc.) şi verzi (culturi de lupin, mazăre etc. încorporate sub brazdă). ÎNGREŢOŞA (< greţos) vb. I refl. şi tranz. A se simţi sau a face pe cineva să se simtă cuprins de greaţă; a (se) scârbi, a (se) dezgusta. ÎNGREUIA (< greoi) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) face (mai) greu, (mai) greoi. ♦ Tranz. Fig. A produce cuiva o senzaţie de greutate, de apăsare. 2. Tranz. Fig. A moleşi. 3. Tranz. Fig. A pricinui cuiva greutăţi, a împovăra pe cineva. ÎNGREUNA (< greu sau lat. *in-gre-vinare) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) împovăra, a (se) încărca. 2. Tranz. Fig. A produce o senzaţie de apăsare. 3. Tranz. Fig. A face ca un anumit lucru, o acţiune să fie greu de realizat, dificil. ÎNGRIJI. (< grijă) vb. IV. 1. Tranz., refl. şi intranz. A avea grijă de cineva sau de ceva. ♦ A păstra ceva curat şi în bună stare. ♦ Refl. A-şi vedea de sănătate, a urma un tratament medical. 2. Refl. A se preocupa de ceva. 3. A lua din timp măsuri pentru ..., a se pregăti. 4. Refl. (înv.) A se îngrijora. ÎNGRIJIRE (< îngriji) s. f. 1. Acţiunea de a (se) îngriji. 2. Purtare de grijă, solicitudine. «0* Expr. A da primele îngrijiri = a da primul ajutor unei persoane accidentate. 3. Băgare de seamă, atenţie; minuţiozitate. ÎNGRIJIT, -Ă (< îngriji) adj. 1. Bine întreţinut, păstrat cu atenţie şi în bună stare. ♦ (Despre oameni) Curat, dichisit. 2. (Despre o lucrare) Executat cu grijă, cu meticulozitate; corect. ÎNGRIJITOR, -OARE (< îngriji) s. m. şi f. Persoană care prestează servicii de menţinere a curăţeniei (într-un imobil, într-o instituţie). ♦ (Rar) Persoană care îngrijeşte pe cineva; (la f.) infirmieră. ÎNGRIJORA (< grijă) vb. I tranz. şi refl. A(-şi) face griji; a (se) nelinişti, a (se) alarma. ÎNGRIJORĂTOR, -OARE (< îngrijora) adj. Care produce nelinişte, care îngrijorează; alarmant. 311 ÎNMĂRMURI ÎNGROPA (< groapă) vb. I. 1. Tranz. A înmormânta. 2. Tranz. A băga ceva în pământ, a acoperi cu pământ. ♦ A trage pământ la rădăcina unei plante; a muşuroi. 3. Tranz. şi refl. Fig. A (se) cufunda, a (se) înfunda în ceva sau undeva; a se stabili într-un loc retras, fără legături cu alţi oameni; a se izola. ♦ Tranz. A ascunde (o afacere necinstită, o faptă condamnabilă). ÎNGROPARE (< îngropa) s. f. Acţiunea de a (se) îngropa; îngropat. (MILIT.) f. la teren = executarea de către trupe a săpăturilor (şanţuri, gropi etc.) necesare protecţiei personalului şi tehnicii de luptă. ÎNGROPAT (< îngropa) s. n. (Articulat hotărât) îngropare. ♦ Lucrare agrotehnică executată toamna, constând în acoperirea cu pământ a viţei de vie în scopul de a o feri de temperaturile scăzute, care (sub -15°C) îi sunt dăunătoare. ÎNGROPĂCIUNE (< îngropa) s. f. (Pop.) înmormântare; ceremonie care se face cu această ocazie. ÎNGROŞA (< gros) vb. I. 1. Retl. şi tranz. A-şi mări sau a face să-şi mărească volumul în grosime, a deveni sau a face să devină (mai) gros. ♦ Tranz. A face ca o linie să devină mai lată. 2. Refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină mai dens, mai puţin fluid, mai închegat. ♦ Refl. (Despre grupuri de persoane) A se îndesi, a se înmulţi. 3. Refl. (Despre voce) A căpăta un timbru mai grav, mai coborât. 4. Refl. Expr. Se îngroaşă gluma (sau treaba, lucrul) = situaţia ia o întorsătură îngrijorătoare, neplăcută. ÎNGROZI. (< groază) vb. IV tranz. şi refl. A (se) înspăimânta, a (se) înfricoşa. ÎNGROZITOR, -OARE (< îngrozi) adj. Care îngrozeşte; înspăimântător, înfricoşător. ♦ (Adverbial) Foarte (mult, tare, rău etc.). ÎNGUST, -Ă (lat. angustus) adj. 1. Care are lăţime mică faţă de lungime. 2. Subţire, delicat. 3. Fig. Lipsit de lărgime, de amploare; strâmt, limitat. ♦ (Despre oameni şi despre manifestările lor) Lipsit de orizont, mărginit. ÎNGUSTA (lat. angustare) vb. I tranz. şi refl. A (se) face (mai) îngust, a(-şi) micşora lăţimea. ♦ Tranz. Fig. A reduce, a limita. ÎNGUSTIME (< îngust) s. f. 1. însuşirea de a fi îngust. 2. Fig. Lipsă de orizont; incapacitate de a concepe ceva de amploare; mărginire. ÎNHĂITA (< haită) vb. I refl. recipr. A se întovărăşi cu unul sau cu mai mulţi inşi pentru a săvârşi în comun acţiuni reprobabile. ÎNHĂMA (< ham) vb. I. 1. Tranz. A realiza legătura dintre animalele de tracţiune şi vehicul (căruţă, trăsură, sanie etc.) prin punerea hamurilor; a pune hamul pe un animal. 2. Tranz. şi refl. Fig. A (se) angaja, a (se) obliga să facă un lucru greu, care cere mari eforturi. ÎNHĂŢA (< haţ, onomat.) vb. I tranz. A apuca cu violenţă, repede şi pe neaşteptate; a înşfăca. ÎNHUMA (< fr., lat.) vb. I tranz. (Livr.) A înmormânta. ÎNIERBA (< iarbă, după fr. enherber) vb. I tranz. A face înierbarea unui teren (sterp). ÎNIERBARE (< înierba) s. f. Creştere spontană a vegetaţiei ierboase pe un teren sau prin însămânţare a unor amestecuri de ierburi. ÎNJGHEBA (< jgheab) vb. I tranz. A improviza, a alcătui ceva provizoriu din lucruri la îndemână; a încropi. ♦ A construi, a întemeia. ÎNJOSI. (< jos) vb. IV tranz. şi refl. A (se) umili; a (se) degrada (1), a (se) dezonora. ÎNJOSITOR, -OARE (< înjosi) adj. Care înjoseşte; degradant, umilitor. ÎNJUGA (< jug) vb. I tranz. A pune vitele la jug pentru a trage (carul, plugul etc.). ÎNJUMĂTĂŢI. (< jumătate) vb. IV tranz. A tăia, a împărţi, a desface în două părţi egale; a reduce la jumătate. ♦ A amesteca pe din două cu altceva, a îndoi cu... ÎNJUMĂTĂŢIRE (< înjumătăţi) s. f. Acţiunea de a înjumătăţi. (FIZ.) Timp (sau perioadă) de î. = intervalul de timp în care un număr de nuclee ale unui izotop radioactiv se reduce, prin dezintegrare, la jumătate. ÎNJUNGHIA (< junghi) vb. I tranz. A împlânta o armă ascuţită (cuţit, pumnal) în cineva; a tăia un animal. ♦ Refl. A se sinucide cu o armă ascuţită. INJUNGHICTURĂ (< înjunghia) s. f. 1. Durere ascuţită; junghi. 2. Rană provocată prin înjunghiere; locul unde a pătruns în corp o armă ascuţită. ÎNJURA (lat. injuriare) vb. I tranz. şi intranz. A folosi expresii injurioase, a-şi vărsa mânia pe cineva, insultându-l cu vorbe de ocară. ÎNJURĂTURĂ (< înjura) s. f. Cuvânt sau expresie cu care se înjură. ÎNLĂCRIMAT, -Ă (< lacrimă) adj. (Despre oameni) Cu lacrimi în ochi, plâns; p. ext. întristat, supărat; (despre ochi) plini de lacrimi. ÎNLĂNŢUI. (< lanţ, după fr. en-chaîner) vb. IV tranz. 1. A lega cu lanţuri; a încătuşa. 2. A aşeza în rând, a lega unul de altul, a împreuna; a ordona (în mod logic). ♦ Refl. A urma într-o succesiune neîntreruptă. 3. A cuprinde (cu braţele) de jur-împrejur. ♦ (Fig.) A subjuga, a captiva. ÎNLĂTURA (< latură) vb. I tranz. A da la o parte, a .îndepărta, a exclude; a face să dispară. ÎNLEMNI. (< lemn) vb. IV intranz. A rămâne nemişcat, încremenit în faţa unei situaţii neaşteptate sau sub impresia unei emoţii, a unei senzaţii puternice; a înmărmuri, a încremeni. ÎNLESNI. (< lesne) vb. IV tranz. A face astfel încât ceva să fie mai uşor de obţinut, de realizat; a uşura, a facilita. ÎNLESNI.RE (< înlesni) s. f. Acţiunea de a înlesni şi rezultatul ei; facilitate; p. ext. uşurinţă în a face ceva. ÎNLOCUI. (< loc) vb. IV tranz. 1. A pune un obiect în locul altuia; a schimba. ♦ A pune pe cineva în locul altuia într-o funcţie. 2. A lua locul cuiva, îndeplinind acelaşi rol. ♦ A suplini. ♦ A substitui. ÎNLOCUITOR, -OARE (< înlocui) adj., s. m. 1. Adj. (Şi subst.) Care înlocuieşte sau cu care poate fi înlocuit cineva sau ceva, care ţine locul cuiva sau a ceva. 2. S. m. Produs, material etc. având aspect sau proprietăţi asemănătoare cu acelea ale altora, pe care le pot înlocui (ex. î. de piele). Înmagazina (< fr.) vb. i tranz. a depozita; fig. a aduna, a acumula. ÎNMATRICULA (< fr., lat.) vb. I tranz. A înscrie, a trece în matricolă (1). ÎNMĂNUNCHEA (< mănunchi) vb. I tranz. A aduna, a strânge, a lega în mănunchi, în snop. ♦ Refl. A se grupa la un loc, a se aduna, a se strânge. ÎNMĂRMURI. (< marmură) vb. IV intranz. A rămâne nemişcat în faţa unei situaţii neaşteptate sau sub influenţa unei emoţii puternice; a încre- ÎNMÂNA 312 meni, a înlemni. ♦ (în basme) A se transforma în piatră; a se petrifica. ÎNMÂNA (< mână) vb. I tranz. A preda un obiect în mâna cuiva; a remite. ÎNMII. (< mie) vb. IV tranz. A mări de o mie de ori; p. ext a spori, a înmulţi foarte mult. ÎNMIRESMA (< mireasmă) vb. I tranz. A răspândi o mireasmă; a parfuma, a îmbălsăma (1). ÎNMORMÂNTA (< mormânt) vb. I tranz. 1. A aşeza un mort în mormânt; a îngropa, a înhuma. ♦ Tranz. şi refl. Fig. A (se) cufunda adânc în ceva, a (se) ascunde vederii. 2. Fig. A trece sub tăcere, a face uitat. ÎNMORMÂNTARE (< înmormânta) s. f. Acţiunea de a înmormânta; ritualul, ceremonia funebră obişnuită într-o asemenea împrejurare; îngropare, înhumare. ^ ÎNMUGURI (< mugur) vb. IV intranz. (Despre plante) A da muguri. ♦ Fig. A se ivi, a apărea (în minte, în conştiinţă). ÎNMUGURIRE (< înmuguri) s. f. Faptul de a înmuguri; spec. mod de înmulţire vegetativă (asexuată) a unor organisme vegetale şi animale. Constă în formarea unor muguri pe corpul matern, care, în condiţii favorabile, dau naştere la indivizi noi. Prin î. se înmulţesc protozoarele (unele flagelate, infuzorii, sporozoarele), spongiferii, ce-lenteratele, unii viermi etc. Poate fi provocată şi pe cale artificială. ÎNMUIA (< muia) vb. I tranz. şi refl. 1. A (se) îmbiba cu un lichid; a (se) muia. ♦ A (se) umezi; a (se) uda. 2. A face să devină sau a deveni mai moale prin mărirea temperaturii sau a umidităţii. 3. Fig. A face să devină sau a deveni mai puţin aspru; a (se) potoli, a (se) calma, a (se) linişti. ÎNMULŢI (< mult) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) mări de un număr de ori. 2. Refl. A produce indivizi noi de aceeaşi specie; a se reproduce. ÎNMULŢIRE (< înmulţi) s. f. 1. Ac- ţiunea de a (se) înmulţi şi rezultatul ei. 2. (MAT.) Operaţie algebrică prin care un număr este mărit de un număr» de ori; multiplicare. ♦ Operaţie algebrică definită pe o mulţime, nu neapărat comutativă. <0> Tabla înmulţirii = tablou care conţine rezultatele înmulţirii între ele a primelor zece numere naturale. 3. (BIOL.) Fenomen biologic generalizat la toate organismele vii, prin care se realizează sporirea numărului de in- divizi, putându-se efectua cu sau fără intervenţia reproducerii (sau a fecundării), fiind sau nu o consecinţă a acesteia. Poate fi: amictică, amfimictică, apomictică. î. este una dintre condiţiile necesare continuării- existenţei speciilor şi a continuităţii vieţii; pentru fiecare specie este caracteristică o anumită intensitate a î., care se schimbă în funcţie de condiţiile de mediu. ÎNMULTiTQR (< înmulţi) s. m. Unul dintre factorii înmulţirii, care arată (în cazul numerelor) de câte ori se măreşte celălalt factor, numit deînmulţit. ÎNNĂDI. (< nadă) vb. IV. 1. Tranz. A mări sau a lungi un obiect, adău-gându-i o bucată din acelaşi material (prin coasere, sudare, lipire etc.); a coase sau a lega capăt la capăt. 2. Refl. (Despre peşti) A se obişnui să vină la nadă; (despre animale) a se obişnui să vină la o anumită mâncare. ÎNNĂDITURĂ (< înnădi) s. f. Bucată înnădită; locul unde s-a înnădit ceva. ÎNNĂMOLI (< nămol) vb. IV. 1. Refl. şi tranz. A intra sau a face să intre în noroi; a (se) împotmoli, a (se) îngloda. 2. Refl. (Despre albia unui râu) A se micşora prin depunerea mâlului adus de apă. ÎNNĂSCUT, -Ă (< născut, după fr. inne) adj. Cu care se naşte cineva; congenital, nativ. ÎNNEBUNI (< nebun) vb. IV. 1. Intranz. A-şi pierde facultăţile mintale, a deveni nebun; p. ext. a-şi pierde calmul, stăpânirea de sine; a deveni aiurit, zăpăcit. 2. Tranz. A plictisi, a enerva, a agasa. INNEBUNITQR, -OARE (< înnebuni) adj. Care te face să înnebuneşti, exasperant. ÎNNEGRI (< negru) vb. IV. 1. Tranz. A vopsi în negru, a da cu negru. ♦ Intranz., tranz. şi refl. A căpăta sau a face să capete o culoare închisă, mohorâtă; a (se) întuneca. ♦ (Fam.) A acoperi cu litere (o bucată de hârtie), a scrie. ♦ A murdări. ♦ Refl. (Despre oameni) A se bronza. 2. Tranz. Fig. A descrie (pe cineva) în culori negre, a vorbi de rău; a ponegri. ÎNNEGRIRE (< înnegri) s. f. 1. Acţiunea de a (se) înnegri şi rezultatul ei. 2. (FITOPAT.) înnegrirea bazei tulpinilor = boală a cartofului provocată de bacteria Erwinia phytophthora; porţiunea înnegrită este mai subţire şi treptat putrezeşte. înnegrirea lemnului = colorarea în brun-negricios a lemnului atacat de unele ciuperci, fnnegrirea nervurilor = denumire dată unor boli ale plantelor, caracterizate în special prin înnegrirea nervurilor (ex. î.n. de varză), fnnegrirea spicului = boală a cerealelor provocată de ciupercile Di-lophia graminis (spicul este prins într-o masă neagră, cărbunoasă) şi Myco-sphaerella tulasnei (spicul se acoperă de puncte negre). 3. (FIZ.) Mărime care caracterizează gradul de opacitate a unei plăci sau a unui film fotografic după developare, proporţională cu energia radiaţiei incidente şi cu timpul de expunere. ÎNNEGURA (< negură) vb. I tranz. şi refl. A (se) acoperi, a (se) umple de negură, de ceaţă. ♦ Refl. Fig. (Despre ochi) A se umezi, a se împăienjeni, a se tulbura. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni, faţa sau privirea lor) A căpăta o expresie posomorâtă; a se întuneca. ÎNNISIPA (< nisip) vb. I refl. (Despre căi de comunicaţie) A se acoperi cu un strat de nisip adus de vânt, care poate împiedica circulaţia. ♦ (Despre canale, conducte sau găuri de sondă) A se astupa prin depunerea sau pătrunderea de nisip, care poate împiedica circulaţia fluidului. ÎNNOBILA (< nobil, după fr. en-noblir) vb. I tranz. 1. A învesti o persoană cu un titlu de nobleţe. ♦ Refl. Fig. A deveni mai distins, mai generos (prin cultură, instrucţie etc.). 2. A îmbunătăţi anumite proprietăţi ale unor materiale (ex. î. oţelului şi a fontei prin aliere cu anumite elemente, î. cărbunelui prin aglomerare etc.). ÎNNODA (< nod) vb. I tranz. 1. A face un nod; a înnădi două sau mai multe fire prin formarea unui nod. ♦ Refl. A se strânge într-un nod. 2. Fig. A strânge, a agonisi; a înjgheba. ÎNNODĂTOR (< înnoda) s. n. Mecanism component al aparatului de legat la presele de balotat paie şi fân, secerători-legători etc. ce efectuează nodul la legarea baloturilor, snopilor etc. ÎNNOI (< nou) vb. IV. 1. Tranz. A reface un obiect înlocuind sau separând partea uzată; a repara. ♦ A înlocui un lucru vechi cu altul nou; a schimba, a primeni. ♦ Refl. A se îmbrăca cu ceva nou; a-şi face haine noi. 2. Intranz. A creşte din nou, a se reface. ♦ Refl. Fig. A se împrospăta, a se reface, a se redeştepta. 3. Tranz. A relua, a repeta o acţiune. ♦ A prelungi valabilitatea unei autorizaţii, a unui document; a reînnoi. 313 ÎNSĂRCINAT ÎNNOITOR, -OARE (< înnoi) adj. Care înnoieşte, care inovează, care regenerează. ÎNNOPTA (< noapte) vb. I. 1. Intranz. şi refl. impers. A se face noapte, a se întuneca. 2. Intranz. A rămâne până noaptea (undeva); a-l apuca noaptea (undeva). ÎNNORA (ÎNNOURA) (< nor) vb. I refl. 1. A se acoperi de nori. 2. Fig. A se întrista, a se posomorî. ÎNOT (< înota) s. n. 1. Plutire şi înaintare în apă a unei persoane, ca urmare a unor mişcări făcute cu braţele şi cu picioarele; sportul practicat astfel. Cu o vechime de mii de ani, primele concursuri au loc la mijlocul sec. 19. Campionatele europene se desfăşoară pentru prima oară în 1889, la Viena. fn programul olimpic este inclus de la prima ediţie (Atena, 1896); primele campionate mondiale: Belgrad, 1973. Probele oficiale au distanţe între 50 şi 1 500 m, la patru stiluri: liber, bras, fluture (sau delfin) şi spate. ^ /. sincron (sau artistic) = cea mai recentă disciplină a nataţiei, practicată numai de femei, care constă în interpretarea ritmică a unei serii de figuri acrobatice executate deasupra apei şi în apă, pe un fond muzical. Există probe de solo, perechi şi ansambluri (6-8 sportive). ♦ (Adverbial) Înotând. 2. Mod de deplasare în apă a vieţuitoarelor acvatice şi a unor mamifere terestre (ex. câinele, hipopotamul, calul etc.). ÎNOTA (lat. innotare) vb. I intranz. 1. A se menţine la suprafaţa apei, a înainta, a se deplasa în apă prin mişcări ritmice. ♦ A pluti, a se mişca într-un anumit mediu (lichid). ♦ Fig. A merge cu greu (prin noroi, zăpadă etc.). 2. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prepoziţia ,,în“) A fi năpădit, cuprins, copleşit de ceva. ♦ A avea ceva din belşug. ÎNOTĂTOR, -OARE (< înota, 2 după fr.) subst., adj. 1. S. m. şi f., adj. (Persoană) care înoată (1). ♦ Sportiv care practică înotul. 2. S. f. Organ al peştilor, balenelor, delfinilor etc. care serveşte la înot; aripioară (2). ÎNRĂDĂCINA (< rădăcină) vb. I refl. A prinde rădăcini. ♦ Fig. A intra, a pătrunde adânc (în conştiinţă, în obişnuinţă etc.); a se încuiba. ÎNRĂ! (< rău) vb. IV tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni (mai) rău; a face să devină sau a deveni (mai) grav, a (se) înrăutăţi (1). ÎNRĂIT, -Ă (< înrăi) adj. Care a devenit (mai) rău. ♦ învechit în rele; incorigibil. ÎNRĂMA (< ramă) vb. I tranz. A pune în ramă; a încadra. ÎNRĂUTĂŢI (< răutate) vb. IV. 1. Refl. şi tranz. A deveni sau a (se) face mai rău, mai grav; a (se) agrava. 2. Tranz. A face pe cineva (mai) rău; a înrăi. ÎNRÂURI (< râu, după germ. ein-flussen) vb. IV tranz. şi intranz. A exercita o influenţă asupra cuiva; a influenţa. ÎNREGIMENTA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) încadra într-o grupare, într-un partid etc.; a (se) înrola. ÎNREGISTRA (< fr.) vb. I tranz. 1. A înscrie într-un registru (un act, un document, o operaţie etc.). ♦ A consemna, a nota un fapt, un eveniment etc. ♦ (Despre aparate tehnice) A face o înregistrare. 2. Fig. A reţine, a lua notă de un fapt. 3. Fig. A obţine un anumit rezultat, o anumită realizare etc. ÎNREGISTRARE (< înregistra) s. f. 1. Acţiunea de a înregistra şi rezultatul ei. 2. Trasarea automată pe un suport, sub acţiunea unui dispozitiv de măsurare, a curbei care reprezintă variaţia unei mărimi în funcţie de timp sau de o altă mărime care este o funcţie de timp. 3. Fixarea pe un suport (discuri de gramofon, benzi magnetice, pelicule fotosensibile etc.) a valorilor succesive ale unor semnale purtătoare de informaţie în vederea păstrării lor un timp nedeterminat şi a redării lor ulterioare. 4. (INFORM.) Parte componentă a unui fişier reprezentând o grupare de date ce poate fi tratată ca o unitate din punct de vedere al adresării sau prelucrării datelor; articol (3). /. lo- gică = unitate de informaţie cuprinsă într-un fişier, menţinută temporar în memorie în vederea prelucrării, f. fizică = reprezentare a informaţiei pe un suport (cartelă perforată, linie tipărită, bloc de memorie externă). ÎNREGISTRATOR (< înregistra) s. n. Aparat sau instrument construit pentru a efectua înregistrări (2). ÎNROBI. (< rob) vb. IV tranz. A subjuga, a supune, a aservi. ÎNROLA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. (MILIT.) A (se) încadra în rândurile armatei; p. ext. a intra sau a introduce pe cineva într-un partid, într-o organizaţie etc.; a (se) înregimenta. ÎNROŞI. (< roşu) vb. IV. 1. tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni roşu, a (se) colora, a (se) vopsi în roşu. 2. Refl. (Despre oameni) A se face roşu (la faţă); a se îmbujora. 3. Tranz. şi refl. A (se) încinge; a deveni sau a face să devină incandescent. 4. Refl. (Despre unele fructe sau legume) A se coace. ÎNROURA (< roura) vb. I refl. A se umple, a se acoperi de rouă. ÎNRUDI. (< rudă) vb. IV refl. recipr. A fi sau a deveni rudă cu cineva. ♦ Fig. (Despre mai multe obiecte, fenomene etc.) A avea asemănări, trăsături comune. ÎNSĂ (lat. ipsa) conj. 1. (Adversativ) Cu toate acestea, totuşi. 2. Dar, pe de altă parte. ÎNSĂILA (< saia) vb. I tranz. A efectua o cusătură provizorie, cu împunsături rare. ♦ Fig. A face ceva la repezeală; a improviza. ÎNSĂMÂNŢA (< sămânţă, după fr. ensemencef) vb. I tranz. 1. A pune în sol seminţele unei plante agricole; a semăna. 2. A introduce gârneţi masculi în organele genitale femele, cu ajutorul unor instrumente, prin exceptarea actului sexual. 3. Procedeul de a î. artificial permite înmulţirea de Ia acelaşi reproducător a unui număr de exemplare de 10-25 de ori mai mare în comparaţie cu monta efectivelor de reproducători de valoare. A depune în apă icre în vederea reproducţiei. 4. A pune germenii unor microorganisme pe medii nutritive. ÎNSĂMÂNŢARE (< însămânţa) s. f. Acţiunea de a însămânţa. î. a norilor = pulverizare în norii cu structură microfizică mixtă a unor substanţe chimice (zăpadă carbonică, iodură de argint) în scopul activizării procesului de creştere a particulelor care îi alcătuiesc până la dimensiuni precipitabile. ÎNSĂMÂNŢAT, -Ă (< însămânţa) adj. (Despre un teren) în care au fost încorporate seminţe de plante agricole; în care s-a făcut semănatul. ÎNSĂNĂTOŞI. (< sănătos) vb. IV tranz. şi refl. A (se) face, a deveni sănătos; a (se) vindeca. ÎNSĂRCINA (< sarcina) vb. I tranz. şi refl. A încredinţa cuiva sau a-şi asuma îndeplinirea unei sarcini, a unei îndatoriri, a unei obligaţii. ÎNSĂRCINAT (< însărcina) s. m. (DR.) /. cu afaceri - consilier, secretar etc., care conduce misiunea diplomatică în absenţa şefului permanent, f. cu ÎNSĂRCINATA 314 afaceri ad-interim = diplomat imediat următor în grad şefului misiunii, desemnat de acesta să conducă misiunea în lipsa sa. ÎNSĂRCINATĂ (< însărcina) adj. f. (Despre femei) Care poartă în pântece un făt; gravidă. ÎNSÂNGERA (< sângera) vb. I tranz. A face să sângereze, să piardă sânge. ♦ A păta, a murdări cu sânge. ♦ Fig. A înroşi. ÎNSÂNGERAT, -Ă (< însângera) adj. 1. Care sângerează. ♦ Pătat, plin de sânge. ♦ (Despre ochi) Injectat, congestionat. 2. Fig. Roşu, sângeriu, de culoarea sângelui. ÎNSCĂUNA (< scaun) vb. I tranz. şi refl. A (se) urca în scaunul domniei. ♦ A numi, a alege un arhiereu. ♦ (Uneori ironic) A instala într-un post, într-o funcţie. ÎNSCENA (< it.) vb. I tranz. A pune în scenă, a organiza urî spectacol, o reprezentaţie teatrală. ♦ Fig. A pune la cale o acţiune rău intenţionată cu scopul de a aduce prejudicii unei persoane nevinovate (ex. a înscena un proces). ÎNSCRIE (< scrie, după fr. inscrire) vb. III. 1. Tranz. şi refl. A trece sau a fi trecut într-un registru, catalog etc.; a (se) înmatricula, a (se) înregistra. 2. Tranz. A consemna (în scris). 3. Tranz. (MAT.) A construi o figură geometrică înscrisă. 4. Tranz. (în jocurile sportive) A marca un punct sau mai multe adversarului. ÎNSCRI.ERE (< înscrie) s. f. Acţiunea de a (se) înscrie. (DR.) f. în fals v. fals. ÎNSCRIS1 (< înscrie) s. n. (DR.) Declaraţie în scris despre un act sau fapt juridic care poate servi ca mijloc de probă sau care contribuie la aflarea adevărului în cauză. ^ f. preconstituit = act constatator întocmit la încheierea unui act juridic, în scopul de a servi drept probă. î. autentic v. autentic. î. sub semnătură privată = înscris semnat, uneori şi întocmit de persoanele care au făcut actul juridic constatat prin acest înscris. Cerc îhscris Poligon îhscris O ÎNSCRIS2, -Ă (< înscrie) adj. (Despre poligoane) Cu vârfurile situate pe circumferinţa unui cerc. + (Despre poliedre) Cu vârfurile situate pe suprafaţa unei sfere, a unui corp de rotaţie (con, cilindru). ÎNSEMN (< semn, după fr. insigne) s. n. Semn distinctiv al unei demnităţi, al unui grad, al unui ordin; insignă. + Stema, sigiliul, drapelul şi imnul de stat ale unei ţări. ÎNSEMNA (< semn) vb. I. I. Intranz. unipers. A avea o anumită semnificaţie; a marca, a arăta, a indica, a releva. ♦ A avea sensul de... ♦ A avea o anumită importanţă, o anumită valoare. II. Tranz. 1. A nota, a consemna în scris. ♦ A trasa conturul unui obiect după un desen alcătuit iniţial, folosind instrumente speciale (creion, ac de trasat, creion electric etc.). 2. A marca, a delimita. 3. A pune un semn distinctiv pe ceva. ÎNSEMNARE (< însemna) s. f. Acţiunea de a însemna şi rezultatul ei; concr. consemnare în scris, menţiune scrisă; notă. ÎNSEMNAT, -Ă (< însemna) adj. 1. Care are imprimat un semn distinctiv. ♦ (Despre oameni) Care are un defect fizic, o infirmitate. 2. De seamă, distins, important, de vază. 3. Notat. ÎNSEMNĂTATE (< însemna) s. f. 1. Importanţă, valoare. 2. Semnificaţie, sens, înţeles. ÎNSENINA (< senin) vb. I. 1. Refl. (Despre cer, vreme) A se face senin, fără nori. 2. Refl. şi tranz. Fig. A deveni sau a face să devină calm, vesel, bine dispus; a (se) înveseli. ÎNSERA (< seară) vb. I. 1. Intranz. şi refl. unipers. A se face seară, a începe să se întunece. 2. Intranz. A rămâne până seara (undeva), a-l apuca seara (undeva). ÎNSERARE (< însera) s. f. Faptul de a (se) însera; amurg, înserat. ÎNSERAT (< însera) s. n. înserare. Expr. Pe înserat (sau înserate) = în amurg, la căderea serii. ÎNSETA (< sete) vb. I intranz. 1. A-i fi sau a i se face cuiva sete; a răbda, a suferi de sete. 2. Fig. A fi stăpânit de o dorinţă puternică, arzătoare. ÎNSILOZA (< siloz) vb. I tranz. A face o însilozare. ÎNSILOZARE (< însiloza) s. f. Metodă de conservare a furajelor verzi şi suculente (tulpini de porumb, lucernă etc.) în gropi sau în construcţii specia- le, în condiţii de fermentaţie anaerobă, cu predominanţa fermentaţiei lactice. ÎNSINGURA (< singur) vb. I refl. A rămâne singur; a căuta singurătatea, a se izola. ÎNSORI. (< soare) vb. IV refl. 1. A se însenina; a apărea soarele. 2. A se expune, a se încălzi la soare; a se sori. ÎNSORJT, -Ă (< însori) adj. 1. (Despre locuri, clădiri) în care pătrunde soarele; încălzit, luminat de soare. ♦ Bătut de soare. 2. (Despre timp) Cu soare, senin. ÎNSOŢI (< soţ) vb. IV. 1. Tranz. A fi însoţitorul cuiva, a urma pe cineva într-o plimbare, într-o călătorie etc.; a acompania. ♦ A escorta. ♦ Refl. (Pop.) A se asocia, a se împrieteni cu cineva. 2. Tranz. A adăuga ceva (pentru completare sau lămurire). 3. Refl. (Pop.) A se căsători. ♦ (Despre animale) A se împerechea. ÎNSOŢIRE (< însoţi) s. f. 1. Acţiunea de a (se) însoţi. ♦ (Pop.) Căsătorie. 2. Acţiunea prin care una sau mai multe arme (ex. artilerie de Î,, aviaţie de Î.) sprijină cu focul lor lupta infanteriei şi a tancurilor. ÎNSOŢITOR, -OARE (< însoţi) adj., s. m. şi f. (Persoană) care însoţeşte pe cineva sau ceva. ÎNSOŢITORI NĂZDRĂVANI (în mito-logia românească), însoţitori ai eroului principal (Făt-Frumos), care, datorită însuşirilor miraculoase, reuşesc să-l ajute pe acesta în încercările grele la care este supus. Ei sunt: Flămânzilă, Gerilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungi-lă, Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră ş.a. ÎNSPĂIMÂNTA (< spăimânta, înv. „înspăimânta") vb. I refl. A fi cuprins de spaimă; a se înfricoşa. ♦ Tranz. A provoca spaimă, a inspira frică. ÎNSPĂIMÂNTĂTOR. -OARE (< în- spăimânta) adj. Care provoacă spaimă; îngrozitor, înfricoşător. ♦ (Adverbial) Foarte (tare, mult etc.), enorm. ÎNSPICA (< spic) vb. I intranz. A face spic, a da în spic. ÎNSPICARE (< înspica) s. f. Fază fenologică marcată de apariţia spicului din teaca ultimei frunze la cerealele păioase. ÎNSPICAT, -Ă (< înspica) adj. 1. (Despre plante) La care a apărut spicul; care are spice. 2. (Despre părul oamenilor) Cu fire albe; încărunţit. ♦ (Despre părul sau blana unor animale) Cu fire sau cu vârful firelor 315 ÎNŞIRUI de nuanţă mai deschisă, mergând până la alb. ♦ (Despre materiale textile) Cu fibre de altă culoare, în special albe, pe un fond mai închis. ÎNSPIŢA (< spiţă) vb. I tranz. A fixa spiţele la butucul roţii. ÎNSPRE (< in + spre) prep. 1. (Local) Spre, către, la. 2. (Modal) Introduce un abstract, arătând felul în care se desfăşoară o stare, o acţiune: Rana merge înspre vindecare. 3. (Temporal, exprimă aproximaţia) La vremea... pe (la)... înspre seară ÎNSPUMA (< spumă) vb. I tranz. A transforma (un material) în spumă, a introduce o spumă în masa unui material. ♦ Tranz. şi refl. A (se) umple cu spumă. ÎNSTĂRI (< stare) vb. IV refl. şi tranz. A (se) îmbogăţi. ÎNSTĂRIT, -Ă (< înstări) adj. Cu bună stare; bogat, avut. ÎNSTELA (< stea) vb. I refl. (Despre cer) A se acoperi cu stele. ÎNSTRĂINA (< străin) vb. I. 1. Refl. A-şi părăsi familia, locul de naştere etc., stabilindu-se în altă parte. ♦ Refl. şi tranz. Fig. A (se) îndepărta sufleteşte de cei apropiaţi. 2. Tranz. (DR.) A face un act de înstrăinare; a aliena. ÎNSTRĂINARE (< înstrăina) s. f. 1. Acţiunea de a (se) înstrăina. 2. (DR.) Transmitere, prin act juridic ori prin efectul legii, a dreptului de proprietate sau a altor drepturi; alienare. 3. (FILOZ.) Noţiune care înglobează diferite fenomene de dezumanizare, caracteristice societăţii contemporane; transformarea produselor activităţii o-meneşti, inclusiv a relaţiilor şi instituţiilor sociale, în forţe reificate, străine şi ostile omului; depersonalizarea oamenilor, izolarea indivizilor unii de alţii şi a individului de societate, denaturarea relaţiilor personale prin puterea banilor, a rangurilor sociale, reprezentarea iluzorie, denaturată a realităţii etc.; alienare. 4. (REL.) Acţiunea călugărului care părăseşte deliberat viaţa socială şi renunţă la drepturile sale civile pentru a se consacra definitiv, în mănăstire sau în pustnicie, rugăciunii şi slujirii lui Dumnezeu. ÎNSTRUNA (< strună) vb. I tranz. 1. A acorda un instrument muzical, întinzându-i strunele; a încorda. 2. A strânge un animal de călărie cu frâul, cu chingile etc.; a-l opri din mers, a-i domoli mersul. ♦ Fig. A potoli, a înfrâna. ÎNSUFLEŢI (< suflet) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A da sau a prinde viaţă; a (se) înviora, a (se) anima. 2. Tranz. Fig. A transforma ceva dân-du-i o notă vie, strălucitoare, dinamică. ÎNSUFLEŢIRE (< însufleţi) s. f. Ac-ţiunea de a (se) însufleţi şi rezultatul ei; avânt, entuziasm, elan; animaţie, viaţă. ÎNSUFLEŢIT, -A (< însufleţi) adj. 1. Care trăieşte; viu. 2. Plin de viaţă; animat, vioi. ♦ (Adverbial) Cu convingere, cu energie, cu avânt. ÎNSUFLEŢITQR, -OARE (< însufleţi) adj. Care însufleţeşte; animator. ÎNSUL, ÎNSA (lat. ipsum) pron. 1. (Pron. pers. precedat de prep. întru, dintru, printru) El, ea, dânsul, dânsa. 2. (Pronume de întărire, de obicei adjectival, astăzi numai la f. pl.) însuşi. Ele însele. ÎNSUMA (< sumă) vb. I tranz. A aduna laolaltă, a totaliza, a cuprinde, a îngloba. ÎNSUMARE (< însuma) s. f. Acţiunea de a însuma şi rezultatul ei; adunare. ♦ (MAT.) Calcularea limitei sumelor parţiale ale unei serii convergente. ÎNSUMI, ÎNSĂMI (< însu(l), însa + -mi, -ţi etc.) pron. de întărire (Pe lângă un subst. sau un pron.) Chiar, tocmai. Eu însumi. ÎNSURA (lat. *inuxorare) vb. I refl. (Despre bărbaţi) A se căsători. ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să se căsătorească. ÎNSURĂTOARE (< însura) s. f. Că-sătorie a unui bărbai:. ÎNSURĂŢEI, oraş în jud. Brăila, în E Câmpiei Române; 7 478 loc. (1998). Expl. de argilă, nisip şi balast. Ind. alim. (preparate din lapte, coniac, spirt). Centru de vinificaţie. Morărit şi panificaţie. Abator de ovine. Declarat oraş în 1989. în satul Lacu Rezii se află biserica Sf. Nicolae (sec. 19) şi o pădure de stejar brumăriu (4 694 ha) cu unele exemplare seculare, declarată rezervaţie forestieră. ÎNSURĂŢEL (< însura) s. m. Tânăr însurat de curând; (la pl.) soţi, tineri căsătoriţi de curând. ÎNSUŞI (< însuşi, v. însumi) vb. IV tranz. 1. A pune stăpânire pe ceva, a lua în stăpânire; p. ext. a fura. 2. A dobândi cunoştinţe într-un anumit domeniu; a învăţa. ♦ A adopta o părere, o idee etc.; a ţine seama de o părere, de o critică etc. ÎNSUŞIRE (< însuşi) s. f. 1. Acţiunea de a-şi însuşi ceva. 2. (FILOZ.) Categorie desemnând o trăsătură, o caracteristică, o proprietate ţinând de structura obiectelor şi fenomenelor, care se manifestă în interacţiune, în relaţiile dinăuntrul lor şi dintre ele. Se deosebesc î. în raport cu gradul lor de esenţialitate, de generalitate, în funcţie de substanţialitate etc. V. şi calitate. ♦ Talent, înclinaţie. ÎNSUTI (< sută) vb. IV tranz. A mări de o sută de ori; p. ext. a face să devină foarte mare, foarte numeros. ÎNSUTIT, -Ă (< însuti) adj. Mărit de o sută de ori; p. ext. mult mai mare, mai numeros. ÎNŞELA (lat. in-sellare) vb. I. 1. Tranz. A induce în eroare, a amăgi; a escroca, a păcăli. Expr. A înşela aşteptările = a dezamăgi. ♦ (DR.) A săvârşi o înşelăciune. ♦ A trăda în dragoste. 2. Tranz. (Despre simţuri, facultăţi) A nu mai funcţiona normal; a da relaţii false, care nu concordă cu realitatea. 3. Refl. A greşi crezând în-tr-un lucru neadevărat, a se lăsa amăgit, ispitit. ÎNŞELĂCIUNE (< înşela) s. I. 1. In- ducere în eroare; p. ext. escrocherie, fraudă. 2. (DR.) Infracţiune constând în inducerea în eroare şi păgubirea unei persoane prin prezentarea drept adevărate a unor fapte mincinoase sau invers, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altcineva un anumit folos material. ÎNŞELĂTOR, -OARE (< înşela) adj. (Şi subst.) Care înşală. ÎNŞELĂTORIE (< înşelător) s. f. Faptă a celui care înşală; înşelăciune. ÎNŞEUA (< şa) vb. I tranz. A pune şaua pe un animal de călărie. ÎNŞEUARE s. f. (GEOGR.) Şa. ÎNŞFĂCA (< bg.) vb. I tranz. A apuca, a prinde pe cineva sau ceva brusc şi cu violenţă; a înhăţa. ÎNŞIRA (< Şir) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) aşeza în şir, la rând; a (se) alinia. 2. Tranz. A petrece pe un fir mărgele, monede etc. pentru a obţine un şirag, o salbă etc.; a înşirui (1). 3. Refl. Fig. A veni, a urma unul după altul, a se succeda. 4. Tranz. A spune, a enumera idei, fapte etc. ÎNŞIRUI. (< şir) vb. IV tranz. 1. A înşira mărgele. 2. A aşeza în şir, la ,_rând. 3. (Fig.) A expune pe rând, a enumera. ÎNŞTIINŢA 316 ÎNŞTIINŢA (< ştiinţă) vb. I tranz. A aduce la cunoştinţă, a face cunoscut; a informa, a anunţa, a încunoştinţa. ÎNŞTIINŢARE (< înştiinţa) s. f. Acţiunea de a înştiinţa; ştire, informaţie, anunţ. ÎNŞURUBA (< şurub) vb. I tranz. A asambla două piese prevăzute una cu filet exterior şi cealaltă cu filet interior. ♦ A roti un şurub în aşa fel încât să pătrundă într-un obiect prevăzut cu un filet interior ori să se asambleze cu o piuliţă. ÎNTĂRÂTA (lat. *interritare) vb. I. I. Tranz. A aţâţa; a provoca; spec. a instiga un grup de oameni (contra cuiva); a asmuţi un animal. 2. Tranz. A îndemna pe cineva să facă ceva; a incita. ♦ Refl. A se aprinde, a se înflăcăra. 3. Refl. A se întări, a se înteţi. ÎNTÂR! (< tare) vb. IV. 1. Tranz. A modifica starea sau compoziţia chimică a unui corp, făcându-T" mai dur. ♦ Refl. (Despre substanţe sau materiale) A deveni (mai) tare, (mai) rigid, (mai) vârtos. 2. Tranz. A mări rezistenţa la solicitări mecanice a unei piese sau a unui sistem tehnic. ♦ A face lucrări de apărare, a fortifica. 3. Tranz. şi refl. A(-şi) spori forţa fizică sau morală; a (se) fortifica, a (se) reconforta. 4. Tranz. şi refl. A (se) consolida. 5. Tranz. A confirma, a certifica o afirmaţie a cuiva, o ipoteză. 6. Tranz. A definitiva, a confirma pe cineva într-o situaţie. 7. Tranz. A legaliza, a autentifica un act, o acţiune. 8. Refl. (Despre fenomene ale naturii) A se intensifica. ÎNTĂRITOR, -OARE (< întări) adj., s. n. (Medicament) care dă puteri, care fortifică organismul; reconfortant, tonic. ÎNTĂRITURĂ (< întări) s. f. 1. Ele-ment folosit pentru întărirea unei piese sau a unui element tehnic. 2. Loc fortificat; (sistem de) fortificaţie. 3. (înv.) Iscălitură, pecete care confirmă autenticitatea unui act. ÎNTÂI, ÎNTÂIA (lat. *antaneus) num. ord., adv. I. Num. ord. Care se află în fruntea unei serii (în ceea ce priveşte spaţiul, timpul, calitatea); prim. Expr. (Fam.) Clasa întâi = de cea mai bună calitate. ^ Compus: întâiul-născut = cel mai mare dintre fiii unui părinte. II. Adv. 1. La început. 2. Mai înainte de toate, în primul rând. 3. Pentru prima dată. ÎNTÂIAŞI (< fntâia + şi) num. ord. fntâiaşi dată = prima dată, întâia oară. ÎNTÂIETATE (< întâi, după fr.) s. f. Prioritate (mai ales sub raport calitativ). Expr. A avea (sau a da etc.) întâietate = a avea (sau a da etc.) primul loc, prioritatea. ÎNTÂLNI. (< magh.) vb. IV. 1. Tranz. A se încrucişa în drum cu cineva undeva (din întâmplare). ♦ Refl. recipr. A se găsi, a se vedea cu cineva (întâmplător sau în urma unei înţelegeri). ♦ Refl. recipr. (Despre linii geometrice sau topografice) A se uni, a concura într-un punct. 2. Tranz. Fig. A găsi, a descoperi. 3. Refl. recipr. A se confrunta (într-o competiţie, într-o luptă etc.). ÎNTÂLNIRE (< întâlni) s. f. 1. Acţiunea de a (se) întâlni; p. ext. întrevedere. 2. (SPORT) Meci, competiţie, partidă, întrecere sportivă. ÎNTÂMPINA (< tâmpina „a bate toba“, în semn de cinste) vb. I tranz. 1. A ieşi înaintea cuiva (pentru a-l primi). 2. Fig. A da peste (un necaz, o greutate), a avea parte de... ÎNTÂMPINARE (< întâmpina) s. f. 1. Acţiunea de a întâmpina. & Expr. A ieşi (sau a veni) în (sau întru) întâmpinarea cuiva = a ieşi înaintea cuiva pentru a-l primi. 2. (DR.) Act procedural scris prin care pârâtul răspunde la acţiunea reclamantului sau cel împotriva căruia s-a introdus o cale de atac răspunde la aceasta, formulând apărări şi propunând probe. ÎNTÂMPLA (lat. *intemplare) vb. I refl. 1. Unipers. (Despre fapte sau evenimente) A se petrece, a avea loc. ♦ (Pop.) A se împlini, a se realiza. 2. Unipers. A (i) se ivi (cuiva) prilejul, ocazia (să...). Mi s-a întâmplat să-l întâlnesc. 3. Unipers. A se nimeri să fie într-un anumit fel. ^ Expr. Cum s-ar întâmpla = cum s-ar nimeri, oricum. 4. (Urmat de determinări locale) A se găsi, a se nimeri (undeva) din întâmplare; a se brodi. ÎNTÂMPLARE (< întâmpla) s. f. 1. Faptul de a se întâmpla; lucru petrecut; fapt, eveniment. ♦ Peripeţie, aventură. 2. (FILOZ.) Categorie corelată cu necesitatea, care desemnează aspecte şi legături neesenţiale, superficiale, incidentale, singulare, vremelnice în şi între fenomene şi procese, şi a căror absenţă sau prezenţă nu le afectează esenţial desfăşurarea; contingenţă, hazard. ♦ Loc. Din întâmplare = incidental. La întâmplare sau la (sau în) voia întâmplării = în voia sorţii, la nimereală. 3. (REL.) Necesitate, consecinţă a unei voinţe divine, uneori chiar personificată (ex. Fortuna). ÎNTÂMPLĂTOR, -OARE (< întâmpla) adj., adv. (Care se produce) din întâmplare; neprevăzut. ÎNTÂRZIA (< târziu) vb. I intranz. 1. A ajunge (undeva) după timpul stabilit. 2. A săvârşi o acţiune mai târziu decât fusese fixată; p. ext. a amâna, a tergiversa; (despre acţiuni, fenomene) a nu se mai produce în termenul obişnuit, prevăzut; a se lăsa aşteptat. ♦ Tranz. A împiedica pe cineva să săvârşească la timp o acţiune, a face astfel încât un lucru să nu se îndeplinească în termen. 3. A rămâne (undeva) mai mult decât este cazul, a zăbovi. ÎNTÂRZIERE (< întârzia) s. f. 1. Ac-ţiunea de a întârzia şi rezultatul ei; neîndeplinire la timp a unei acţiuni; p. ext timpul care trece între momentul în care ar trebui să se producă un eveniment şi momentul în care el se produce de fapt. O- /. la aprindere -decalaj în timp sau în grade de rotaţie a arborelui cotit, între momentul scânteii electrice (la motoarele cu aprindere prin scânteie) sau începutul injecţiei (la motoarele Diesel) şi momentul aprinderii amestecului carburant. ♦ (DR.) Neîndeplinirea în termen a obligaţiei de către debitor (î. debitorului) sau refuzul creditorului de a primi prestaţia debitorului ori neîndeplinirea de către creditor a anumitor acte în lipsa cărora debitorul nu-şi poate executa obligaţia (î. creditorului). ^ Punerea în î. = act prin care creditorul înştiinţează pe debitor că obligaţia e scadentă şi că el înţelege să obţină executarea obligaţiei. 2. Durata între momentul în care se produce un eveniment şi momentul în care se produce un alt eveniment, ulterior şi condiţionat de primul. ÎNTEMEIA (< temei) vb. I. 1. Tranz. A înfiinţa, a fonda un stat, o instituţie etc. ♦ (Rar) A construi. ♦ Fig. A consolida, a întări. 2. Refl. Fig. A avea ca temei, a se baza pe... ÎNTEMEIAT, -Ă (< întemeia) adj. 1. înfiinţat, fundat. 2. Sprijinit de argumente solide; îndreptăţit, motivat. ÎNTEMEIETOR, -OARE (< întemeia) s. f. şi m. Persoană care a întemeiat ceva; fondator. ÎNTEMNIŢA (< temniţă) vb. I tranz. A băga pe cineva în temniţă; a închide. ÎNTEŢI, (lat. *intitiare) vb. IV. 1. Refl. şi tranz. (Despre acţiuni sau fenomene) A deveni sau a face să devină 317 ÎNTORSĂTURĂ mai intens, mai puternic; a (se) intensifica, a (se) amplifica. 2. Tranz. (Pop.; despre sentimente, senzaţii) A cuprinde, a încerca pe cineva cu violentă. ÎNTINA (< tină) vb. I tranz. şi refl. (Reg.) A (se) murdări cu noroi. ♦ Fig. A (se) pângări; a (se) păta. ÎNTINDE (lat. intendere) vb. III. I. 1. Tranz. şi intranz. A trage un obiect (elastic) de capete sau de margini (pentru a-l mări, a-l încorda). ♦ Refl. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi, a se deforma. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge gros, vâscos. 2. Tranz. A desfăşura în lungime (într-o direcţie oarecare). 3. Refl. (Despre fiinţe) A-şi destinde corpul (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). ♦ A se încorda, a se înălţa în vârful picioarelor pentru a ajunge la un lucru plasat mai sus. ♦ Fig. A se încumeta, a îndrăzni, a se obrăznici. 4. Refl. A se culca, a se lungi pentru odihnă sau somn. 5. Tranz. A înmâna, a da. 6. Tranz. A îndrepta o armă de foc spre...; a ţinti, a ochi. 7. Tranz. A o întinde sau (intranz.) a fniinde la drum = a pleca repede, a fugi. 8. Tranz. Fig. A trage în toate părţile de cineva; a hărţui. II. 1. Tranz. A desface un obiect strâns, împăturit. O Expr. A întinde masa (sau masă) = a pune masa; a da un ospăţ. ♦ A înşira (o marfă) la vedere; a etala. ♦ A aşeza în strat subţire o substanţă moale prin netezire. 2. Refl. A ocupa un spaţiu (mare). ♦ Refl. Fig. (Despre idei, zvonuri; despre boli, epidemii) A se răspândi, a se extinde, a se împrăştia, a se propaga. 3. Tranz. Fig. A mări, a spori o putere, o stăpânire. ♦ Refl. (Despre acţiuni, mişcări sociale) A se dezvolta, a lua proporţii. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui, a se menţine. ÎNTINDERE (< întinde) s. f. 1. Ac- ţiunea de a (se) întinde şi rezultatul ei, extensiune; fig. dezvoltare; răspândire. ♦ (TEHN.) Stare de solicitare ce apare într-un corp asupra căruia acţionează, pe aceeaşi direcţie, forţe de sens contrar care tind să producă o alun-gire. ♦ (MED.) f. musculară = accident traumatic constând într-o suprasolicitare a fibrelor musculare (de obicei la membre) peste limită, ajungându-se până la ruptură. Se manifestă prin dureri şi limitarea posibilităţilor de mişcare. ♦ Durată. 2. Suprafaţă a unui lucru, a unui loc; p. ext. loc, suprafaţă întinsă. 3. (MUZ.) Ambitus; diapazon (2); registru (4). ÎNTINERI. (< tânăr) vb. IV intranz. A deveni (din nou) tânăr (ca aspect, ca vitalitate etc.). ♦ Tranz. A da o înfăţişare (mai) tânără; a face să se simtă tânăr. ÎNTINERIRE (< întineri) s. f. 1. Acţiunea de a întineri. 2. întinerirea po-milor = lucrare de tăiere a anumitor ramuri la pomii bătrâni sau accidentaţi, în vederea menţinerii capacităţii de rodire. ÎNTINGE (lat. intingere) vb. III tranz. (Pop.) A muia pâine sau mămăligă în sos, în mâncare. ÎNTjNS, -Ă (< întinde) adj., s. n. 1. Adj. 1. Lungit (prin tragerea capetelor în ambele sensuri). 2. Desfăşurat în toată lungimea sau în toată întinderea. Expr. Masă întinsă = masă pregătită pentru ospăţ. ♦ (Despre corturi; p. ext. despre tabere) Aşezat, instalat. 3. (Despre piei, ţesături etc.) Fără creţuri sau cute; neted, drept. 4. (Despre mers, zbor etc.; şi adverbial) Direct; p. ext. susţinut, grăbit, zorit. 5. Cu suprafaţă mare; larg, vast. Expr. Pe scară întinsă = de mari proporţii, în stil mare. ♦ Fig. (Rar) Răspândit în toate direcţiile, continuu, neîntrerupt. II. S. n. Spaţiu larg; suprafaţă; întindere (2). ÎNTINZĂTOR (< întinde) s. n. Dis-pozitiv care serveşte la exercitarea unei forţe de întindere asupra unui organ flexibil de transmisie, de legătură, de susţinere (curele de transmisie, cabluri etc.). ÎNTIPĂRI. (< tipări) vb. IV tranz. şi refl. A (se) imprima pe o suprafaţă prin apăsare; fig. a (se) fixa în minte, în conştiinţă etc. ÎNTIPĂRIRE (< întipări) s. f. Acţiunea de a (se) întipări; urmă lăsată de un obiect prin apăsare; fig. (rar) impresie, urmă durabilă lăsată în mintea cuiva de evenimente trăite sau văzute. ÎNTOARCE (lat. intorquere) vb. III. I. 1. Refl. şi tranz. A veni sau a aduce pe cineva înapoi; a (se) înapoia. ♦ Tranz. (Despre boli) A cuprinde din nou (pe cineva). 2. Refl. A schimba direcţia iniţială, a o lua în altă parte. <0* (REL.; fig.) A se întoarce = a se pocăi. 3. Tranz. şi refl. A-şi modifica sau a face pe cineva să-şi modifice părerea. ♦ Tranz. A retrage, a revoca o promisiune etc. II. 1. Tranz. şi refl. A (se) învârti, a (se) suci, a (se) răsuci. Expr. (Tranz.) A o întoarce = a-şi schimba atitudinea pentru a ieşi dintr-o situaţie dificilă, neplăcută. ♦ Tranz. A încorda arcul la ceas. 2. Tranz. şi refl. A(-şi) mişca, a(-şi) îndrepta corpul sau numai o parte (p. ext. privirea) în direcţia inversă celei iniţiale sau în altă direcţie; a (se) răsuci. III. Tranz. 1. A schimba poziţia unui obiect, aşezându-l invers faţă de poziţia anterioară sau faţă de poziţia firească. Expr. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-şi schimba atitudinea sau maniera, devenind mai aspru, mai sever. ♦ A transforma o haină punând materialul pe partea nepurtată. ♦ A ara din nou un ogor. 2. A da îndărăt, a restitui ceva. -O Expr. A întoarce vizita = a face o vizită ca răspuns la o vizită primită anterior. ♦ Fig. A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea. ♦ (Determinat prin „cuvânt", „vorbă" etc.) A răspunde, a replica (cu impertinenţă). ÎNTOARCERE (< întoarce) s. f. 1. Acţiunea de a (se) întoarce şi rezultatul ei; revenirea la punctul de plecare; schimbare a direcţiei iniţiale; răsucire; răsturnare. ♦ (REL.) Pocăinţă. 2. (MILIT.) Operaţie ofensivă complexă prin care se urmăreşte pătrunderea în adâncime a dispozitivului inamic, în vederea atacării lui din flanc sau din spate, pentru a-l obliga să-şi părăsească poziţia. 3. (MAŢ.) Punct de î. = punct de continuitate a graficului unei funcţii în care tangenta este paralelă cu axa ordonatelor şi care nu este punct de inflexiune. ÎNTOCMAI (< în + tocmai) adv. 1. Exact, la fel, identic, chiar. 2. Da, desigur. ÎNTOCMI. (< tocmi) vb. IV tranz. 1. A elabora, a face, a alcătui. ♦ A pregăti, a înjgheba, a încropi. ♦ A organiza, a aranja, a realiza. 2. (Rar) A forma, a constitui. ÎNTOCMIRE (< întocmi) s. f. Acţiunea de a întocmi şi rezultatul ei; elaborare, alcătuire; pregătire, organizare. ÎNTORS, -OARSĂ (< întoarce) adj. 1. înapoiat la locul de plecare. ^ Expr. (Pop.) A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. 2. (Despre obiecte) Răsucit, încovoiat, curbat. ♦ (Despre arcuri, şuruburi) Strâns. 3. Fig. (Despre persoane sau firea, caracterul lor) Ciudat, bizar, straniu. + (REL.) Pocăit. ÎNTORSÂTgR (< întors1) s. f. 1. Cotitură, meandrare a unui drum, a unei ape etc. ♦ Fig. Schimbare importantă în mersul, în desfăşurarea unei acţiuni; turnură. 2. Fig. Inflexiune, modulaţie. ÎNTORSURA BUZĂULUI 318 ÎNTORSURA BUZĂULUI, oraş în jud. Covasna, în curbura internă a Carpaţilor, pe cursul superior al Buzăului; 9 042 loc. (1998). Expl. de gresii, argile, calcare, nisip şi balast. Expl. şi prelucr. lemnului. Constr. de piese pentru maşini agricole. Centru pomicol. Iarna au loc frecvente inversii de temperatură. Menţionat documentar, ca sat, în 1770. Declarat oraş în 1968. Biserică (1836). ÎNTORTOCHEA (lat. *intorticulare) vb. I refl. (Despre ape, drumuri) A avea un mers, un curs sinuos, cotit, meandrat. ÎNTORTOCHEAT, -Ă (< întortochea) adj. 1. (Despre drumuri, ape etc.) Cu multe cotituri; cotit, şerpuit. ♦ (Despre scriere; fig. despre stil, fraze etc.) încurcat, încâlcit, confuz. 2. (Despre linii, fire etc.) învârtit, răsucit (în toate sensurile), încâlcit. ÎNTORTOCHERE (< întortochea) s. f. Acţiunea de a întortochea; cotitură; încurcătură; fig. complicaţie, ascunziş sufletesc. ÎNTOTDEAUNA adv. v. totdeauna. ÎNTOVĂRĂŞI (< tovarăş) vb. IV. 1. Tranz. A fi cuiva tovarăş de drum; a însoţi, a acompania. ♦ (Despre fenomene, evenimente) A se produce în acelaşi timp cu..., a apărea concomitent cu... 2. Refl. A face tovărăşie cu cineva; a se însoţi, a se asocia. ÎNTRAJUTORARE (< întru + ajutorare) s. f. Ajutorare reciprocă, ajutor mutual. ÎNTRE1- ({s> lat. inter) Element de compunere care exprimă ideea de reciprocitate, amestec, îmbinare; serveşte la formarea unor substantive, adjective şi verbe. ÎNTRE2 (lat. inter) prep. 1. în locul dintre...; printre, în mijlocul... 2. în intervalul dintre. 3. Unul cu altul (sau unii cu alţii): se sfătuiesc între ei. 4. Dintre: între colegi este cel mai iubit. 5. în construcţii cu numerale exprimă aproximaţia: cântăreşte între 7 şi 8 kg. ÎNTREBA (lat. interrogare) vb. I. 1. Tranz. A cere cuiva un răspuns. ♦ Refl. A căuta să-şi răspundă la o nedumerire, a-şi pune o problemă. 2. Tranz. şi intranz. A cere (cuiva) ştiri sau lămuriri despre..., a se interesa, a se informa despre... 3. Tranz. A examina, a chestiona un elev, un candidat. ÎNTREBARE (< întreba) s. f. Acţiunea de a (se) întreba; interogare, chestionare; p. ext. ceea ce s-a întrebat. Semnul întrebării = semnul grafic [?] care se pune la sfârşitul propoziţiilor interogative directe. ♦ Problemă, chestiune al cărei răspuns încă nu se cunoaşte. ÎNTREBUINŢA (< trebuinţă) vb. I tranz. A folosi, a utiliza; a uza de... ÎNTREBUINŢAT, -Ă (< întrebuinţa) adj. Folosit, utilizat; p. ext. de care s-a făcut mult uz; uzat. ÎNTRECE (< trece) vb. III tranz. 1. A depăşi pe cineva în mers, a o lua înaintea cuiva, a lăsa în urmă, a se distanţa. 2. A fi superior cuiva într-o privinţă; a depăşi. ♦ Refl. recipr. (Pop.) A căuta să se depăşească unul pe altul într-o acţiune. 3. A trece peste o anumită măsură; p. ext. a fi în plus, a prisosi. ÎNTRECERE (< întrece) s. f. Acţiunea de a (se) întrece; concurs, competiţie. ÎNTREDESCHIDE (< între-1 + deschide, după fr. entrouvrir) vb. III tranz. A deschide puţin o uşă, o fereastră, p. ext. ochii, gura etc.; a crăpa (4). ÎNTREDESCHIDERE (< întredeschi-de) s. f. Acţiunea de a întredeschide; concr. spaţiu îngust între două elemente care»nu se închid sau nu se îmbină perfect. ÎNTREFIER (< între-' + fier, după fr. entrefer) s. n. (ELT.) Porţiune ne-feromagnetică (de multe ori de aer) a unei laturî a circuitului magnetic al unei maşini sau al unui aparat electric, mărginită de feţe ale porţiunilor fero-magnetice ale laturii. ÎNTREG, -EAGĂ (lat. integer) adj., s. n. 1. Adj. Din care nu lipseşte nimic; tot, complet; neştirbit, neatins, intact. Loc. Pe de-a-ntregul = în întregime; peste tot; cu totul. ♦ (Despre noţiuni temporale) Deplin, complet, încheiat. 2. Adj. Sănătos, teafăr; nevătămat. 3. Adj. (MAT.) Număr î. = număr natural sau număr natural precedat de semnul minus (pentru zero nu se scrie semnul). Parte î. a unui număr real x = cel mai mare număr întreg mai mic sau egal cu x. Simbol: [x]. 4. S. n. (FILOZ.) Categorie desemnând un ansamblu structurat dinamic, relativ stabil, un sistem integral, caracterizat prin existenţa unor legături, interacţiuni şi interdependenţe complexe între elementele sale componente, precum şi între acestea şi ansamblu. î. nu se reduce nici structural, nici funcţional la părţile sale, el având proprietăţi şi legităţi noi în raport cu acestea, influen- ţându-le ca atare şi fiind în acelaşi timp influenţat de ele; tot unitar. ÎNTREGALDE, com. în jud. Alba; 951 loc. (1998). Bisericile de lemn Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (1742, pictată în sec. 18) şi Sf. Ilie (1774, pictată în 1789), în satele Dealu Geoagiului şi întregalde. ÎNTREG! (< întreg) vb. IV tranz. A face să fie întreg; a completa. ÎNTREGIME (< întreg) s. f. Calitatea de a fi întreg; deplinătate, integritate, plenitudine. ♦ (Concr.) Ansamblul elementelor care constituie un tot. ÎNTREj (< trei) vb. IV tranz. A mări de trei ori; a tripla; p. ext. a face mai mare, mai numeros; a spori, a mări. ÎNTREIT, -Ă (< întrei) adj. 1. Mărit de trei ori; p. ext. înmulţit. 2. (Adverbial) Care se repetă de trei ori. ÎNTREMA vb. I refl. A-şi reface puterile după o boală, a se înzdrăveni, a se fortifica. întrepătrunde (< între-' + pătrunde) vb. III refl. recipr. A pătrunde unul într-altul; p. ext. a se amesteca. ÎNTREPRINDE (după fr. entre-prendre) vb. III tranz. A începe o activitate, a porni la o acţiune, a lua iniţiativa. ÎNTREPRINDERE (< întreprinde) s. f. 1. Orice afacere care comportă un risc. 2. Unitate economică autonomă care îşi asumă responsabilitatea combinării tehnico-economice optime a factorilor de producţie, în care lucrătorii au, de regulă, calitatea de salariaţi şi a cărei funcţie economică principală este producerea bunurilor materiale şi serviciilor destinate vânzării. în funcţie de numărul de salariaţi, de cifra de afaceri anuală şi de alte criterii, Î. sunt grupate în: mici, mijlocii şi mari. După statutul lor juridic, prin care se definesc responsabilităţile şi drepturile proprietarilor, se disting: î. individuale, care aparţin unei singure persoane fizice şi î. organizate sub formă de societăţi comerciale, care au personalitate juridică şi reunesc mai multe persoane care îşi aduc contribuţia la capitalul Î. (cele mai numeroase sunt societăţile cu răspundere limitată şi societăţile pe acţiuni). /. publică = Î. aflată în proprietatea integrală a statului sau controlată de stat şi care furnizează bunuri şi servicii destinate publicului. ÎNTREPRINZĂTOR, -OARE (< între-prindere) adj., s.m. 1. Adj. Care trece uşor la acţiune, care are iniţiativă. 319 ÎNTUNECA 2. S. m. Persoană fizică sau grup de persoane care îşi asumă sarcina înfiinţării, gestionării, organizării şi conducerii unei afaceri, la care participă cu capitalul său şi/sau cu capital atras. î. are ca scop creşterea profitului şi valorii firmei prin asigurarea unei flexibilităţi maxime a activităţii, în funcţie de semnalele pieţei. ÎNTRERUPĂTOR, -OARE (< întrerupe) adj., s. n. 1. Adj. Care întrerupe. 2. S. n. întreruptor. ÎNTRERUPE (< între-' + rupe, după fr. interrompre) vb. III tranz. 1. A opri, a curma temporar cursul, desfăşurarea unei acţiuni, a unei mişcări. ♦ Tranz. şi refl. A (se) opri din acţiune, din activitate. 2. A opri pe cineva în timp ce vorbeşte. ÎNTRERUPERE (< întrerupe) s. f. Acţiunea de a (se) întrerupe; oprire (temporară) din acţiune. <0* (DR.) întreruperea prescripţiei = stingerea pe trecut, în cazurile prevăzute de lege (introducerea unei acţiuni, recunoaşterea debitorului sau săvârşirea unui act începător de executare) a efectelor prescripţiei extinctive, intervenite până la survenirea acestei cauze, urmând ca după încetarea ei să înceapă a curge un nou termen. ♦ (INFORM.) Oprirea temporară sau definitivă a executării unui program. ^ Sistem de întreruperi = familie de tipuri de î. cu care este prevăzut un calculator şi care permite controlul executării programelor. ♦ Intervenţie care opreşte pe cineva să-şi urmeze cursul vorbirii. ÎNTRERUPTOR (după fr. interrup-teui) s. n. Dispozitiv care poate întrerupe, restabili sau influenţa transmiterea energiei într-un sistem tehnic; întrerupător. î. electric = dispozitiv de conectare care permite stabilirea sau întreruperea curentului într-un circuit electric. ÎNTRETĂIA (< între-' + tăia, după fr. entrecoupei) vb. I refl. recipr. A se încrucişa, a se intersecta (cu ceva). ÎNTRETĂIAT, -Ă (< întretăia) adj. încrucişat, intersectat (cu altul). ♦ (Despre vorbire, respiraţie, plâns etc.; şi adverbial) Cu întreruperi, cu intermitenţe; întrerupt. ÎNTRETĂIERE (< întretăia) s. f. Faptul de a (se) întretăia; (punct de) intersecţie. ÎNTREŢESE (< între-' + ţese, după fr. entretisser) vb. III tranz. A amesteca într-o ţesătură fire de altă culoare sau de altă origine. ♦ Refl. recipr. Fig. A se amesteca, a se împleti strâns cu... ÎNTREŢINE (< între-1 + ţine, după fr. entretenir) vb. III. 1. Tranz. A păstra în bună stare, în bune condiţii. ♦ A efectua lucrările prin care un sistem tehnic este menţinut în stare bună prin prevenirea defectărilor şi avariilor şi prin înlăturarea micilor defecte curente. 2. Tranz. şi refl. A da, a asigura cuiva sau a-şi procura mijloacele de existenţă; a (se) susţine. 3. Tranz. A face să dureze, a alimenta, a menţine. 4. Refl. A sta de vorbă cu cineva; a discuta, a conversa. ÎNTREŢINERE (< întreţine) s. f. Acţiunea de a întreţine şi rezultatul ei; menţinere în bună stare. ♦ Asigurare a mijloacelor de trai; p. ext. suma de bani necesară în acest scop. <0- Obligaţie (pensie) de î. v. pensie alimentară. ♦ Sumă plătită de locatarii unui imobil pentru acoperirea cheltuielilor comune. ÎNTREŢINUT, -Ă (< întreţine) adj., s. m. şi f. 1. Adj. (Despre oscilaţii mecanice, electromagnetice etc.) A cărei amplitudine se menţine constantă în timp datorită unui aport de energie din exterior. 2. S. m. şi f. Persoană căreia i se asigură existenţa de către altcineva. ÎNTREVEDEA (< între'- + vedea, după fr. entrevoir) vb. II tranz. 1. (Rar) A vedea în mod confuz, nedesluşit; a întrezări. 2. Fig. A prevedea, a bănui. ÎNTREVEDERE (< întrevedea) s. f. întâlnire între două sau mai multe persoane (oficiale), în vederea discutării unor chestiuni de interes comun. ÎNTREZĂRI (< între'- + zări, după fr. entr'apercevoir) vb. IV tranz. A întrevedea (1); a intui. ÎNTRISTA (< trist) vb. I tranz. şi refl. A deveni sau a face pe cineva să devină trist, abătut; a (se) mâhni, a (se) amărî, a (se) indispune. ÎNTRISTARE (< întrista) s. f. Faptul de a (se) întrista; p. ext. tristeţe, mâhnire, amărăciune. ÎNTRISTĂTOR, -OARE (< întrista) adj. Care întristează. ÎNTRONA (< tron, după fr. intro-niser) vb. I tranz. şi refl. 1. A (se) urca pe tron (ca domn, rege, împărat). 2. A (se) statornici, a (se) instaura. ♦ Refl. Fig. A se aşeza peste tot; a se instala. ÎNTRU (lat. intro) prep. (De obicei urmat de „un“, „o“ etc., cu elidarea vocalei finale) în. 1. Introduce un com- plement circumstanţial de loc care arată: a) starea sau acţiunea în interiorul unui spaţiu: locuieşte într-o casă nouă; b) intrarea în sau mişcarea înspre un spaţiu: intră într-un crâng; c) direcţia sau ţinta mişcării: am mers într-acolo. 2. Introduce un complement circumstanţial de timp care arată momentul când se petrece acţiunea: trăim într-o epocă deosebită; sau timpul cât durează acţiunea: copilul a crescut mult într-un an. 3. (înv.) Introduce un complement circumstanţial de scop: porni întru întâmpinarea lor. 4. Introduce un complement circumstanţial de mod: o ţine tot într-o joacă. 5. Introduce un complement circumstanţial instrumental: se învăluie într-o mantie. 6. Introduce un complement circumstanţial de relaţie: suntem întru totul de acord cu voi. 7. Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri, al unei schimbări: zâna se prefăcu într-o fetiţă. ÎNTRUCÂT (< întru + cât) conj. Deoarece; pentru că, fiindcă. ♦ (Adverbial) în măsura în care. ÎNTRUCÂTVA (< întru + câtva) adv. într-o oarecare măsură. ÎNTRUCHIPA (< întru + chip) vb. I tranz. 1. A reprezenta ceva într-o. formă concretă. ♦ Refl. A lua forme palpabile; a se realiza, a se concretiza. 2. A face, a înjgheba. ÎNTRUNA (< întru + una) adv. Mereu, neîncetat. ÎNTRUNI. (< întruna) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) strânge, a (se) aduna, a (se) reuni laolaltă. ♦ Tranz. A obţine (un anumit număr de voturi); a totaliza. 2. Tranz. A însuma, a conţine în sine. ÎNTRUNIRE (< întruni) s. f. Acţiunea de a (se) întruni şi rezultatul ei; reuniune, adunare. ÎNTRUPA (< trup) vb. I tranz. şi refl. A da sau a lua formă concretă; a (se) concretiza; a (se) incarna. ÎNTRUPARE (< întrupa) s. f. Faptul de a (se) întrupa; concretizare, personificare; concr. trup, fiinţă. ÎNTUNECA (lat. *intunicare) vb. I. 1. Refl. A nu mai răspândi lumină, a nu mai avea strălucire; a fi cuprins de întuneric. ♦ Refl. impers. A se face întuneric; a se înnopta. 2. Tranz. A face întuneric, a lua lumina. ♦ Fig. A lăsa în umbră, a eclipsa. 3. Refl. Fig. A scădea în intensitate, a slăbi, a păli, a se estompa. ♦ Refl. (Despre minte) A-şi pierde claritatea. 4. Refl. A se fa- ÎNTUNECIME 320 ce mai închis la culoare. ♦ Fig. (Despre chipul oamenilor, p. ext. despre oameni) A se posomorî. ♦ Tranz. Fig. A întrista, a amărî. . ÎNTUNECIME (< întuneca) s. f. În- tuneric (adânc); beznă. ÎNTUNECOS, -OASĂ (< întuneca) adj. 1. Lipsit de lumină, obscur. ♦ De culoare închisă. 2. Fig. Posomorât, posac. ÎNTUNERIC (ÎNTUNEREC) (lat. */n-tenebricum) s. n. 1. Lipsă de lumină; obscuritate, întunecime, beznă. 2. Fig. Lipsă de cultură, ignoranţă. ÎNŢĂRCA (< ţarc) vb. I. 1. Tranz. A înceta alăptarea, a dezvăţa de supt. 2. Tranz. Fig. A dezvăţa pe cineva de ceva. 3. Tranz. A întrerupe mulsul la animalele gestante (vaci, oi, capre) înaintea fătăriî. ÎNTÂRCÂTQARE (< fnţărca) s. f. (ZOOT.) Loc de păşune sau compartiment al saivanului u^de se ţin separat mieii în vederea înţărcării sau după ce au fost înţărcaţi. ÎNŢELEGĂTOR, -OARE (< fnţelege) adj. 1. Care dovedeşte înţelegere sau compasiune pentru cineva; indulgent. 2. Ascultător, docil. ÎNŢELEGE (lat. intelligere) vb. III. 1. Tranz. A pătrunde, a cuprinde cu mintea (o idee, un fenomen, o situaţie etc.); a pricepe. Expr. Mă înţelegeţi! se spune pentru a sublinia că lucrurile au un subînţeles. A da (cuiva) să înţeleagă că... = a face (pe cineva) să priceapă ceva prin aluzii sau semne. A înţelege de glumă = a nu se supăra pentru o glumă. ♦ A interpreta. Cum trebuie înţeles acest lucru? ♦ A avea un anumit punct de vedere cu privire la ceva, a concepe ceva într-un anume fel. ♦ A pricepe o limbă străină. 2. Tranz. A-şi face o părere, o idee justă despre o persoană; a-şi da seama de comportarea acesteia. 3. Tranz. A constata, a observa. 4. Refl. recipr. A conveni, a se învoi cu cineva. ♦ A trăi în armonie cu cineva. 5. Tranz. (Mai ales în propoziţii negative) A se alege cu un beneficiu; a întrebuinţa cu folos. N-am înţeles nimic din banii aceştia. ÎNŢELEGERE (< înţelege) s. f. 1. Acţiunea de a înţelege şi rezultatul ei. 2. Facultatea de a pricepe o situaţie, o idee, de a pătrunde un fenomen, legăturile sale cu alte fenomene sau cu un ansamblu de fenomene. 3. Bunăvoinţă, îngăduinţă; compasiune. 4. Acord, învoială. O f. internaţională = tratat, convenţie, acord sau alt document încheiat între două sau mai mul- te ţări ori organisme internaţionale. 5. Pace, armonie. ÎNŢELEGEREA BALCANICA, alianţă regională de securitate şi cooperare, încheiată pe 9 febr. 1934, la Atena, între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia. î. B. avea drept scop menţinerea statu-quo-ului teritorial statornicit în Balcani în urma primului război mondial. Alături de Mica înţelegere, a constituit unul dintre instrumentele de bază ale politicii externe a României de promovare a păcii, pentru dezarmare şi securitate colectivă în Europa. Şi-a încetat activitatea în 1940. ÎNŢELEN! (< felină) vb. IV. 1. Intranz. (Despre pământ) A se întări, a se înierba, a se bătători. ♦ Fig. A rămâne nemişcat; a încremeni. 2. Refl. şi tranz. A (se) înţepeni. ÎNŢELENIRE (< înţelem) s. f. 1. Acţiunea de a (se) înţeleni. 2. Proces de înierbare într-o stare avansată, prin care diferitele specii de ierburi cresc şi se dezvoltă, întreţesând puternic rădăcinile lor cu stratul de pământ superficial. ÎNŢELEPCIUNE (lat. intellectionem) s. f. Capacitate superioară de înţelegere şi judecare a lucrurilor, implicând o cunoaştere adâncă a realităţii, experienţă bogată, măsură, echilibru. ♦ Prudenţă, chibzuinţă, socoteală. ÎNŢELEPT, -EAPTĂ (lat. intellectus) adj., s. m. 1. Adj. înzestrat cu înţelepciune. ♦ Care exprimă înţelepciune; izvorât din înţelepciune. ♦ Prevăzător, chibzuit. 2. S. m. Nume dat gânditorilor antici. ♦ Cei şapte înţelepţi (ai lumii) = şapte filozofi şi oameni de stat greci din sec. 7-6 î.Hr. După tradiţie, aceştia erau: Tales din Milet, Pittacos, Bias, Cleobul, Periandru, Chilon şi So-lon. Unii autori substituie ultimilor alte trei nume. ÎNŢELES (< înţelege) s. n. Sens, semnificaţie; accepţie. ^ Loc. Cu înţeles = cu o anumită semnificaţie, cu tâlc. ÎNŢEPA (< ţeapă) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) împunge (uşor) cu un vârf ascuţit. ♦ Intranz. (Despre unele plante) A produce o senzaţie de arsură, de usturime pe piele. ♦ Intranz. (Despre băuturi) A produce o senzaţie de înţepătură; a pişcă. 2. Tranz. Fig. A adresa cuvinte ironice, aluzii răutăcioase. ÎNŢEPAT, -Ă (< înţepa) adj. 1. Care este împuns cu ceva ascuţit. 2. Fig. (Fam.) înfumurat, îngâmfat. ♦ îmbufnat, supărat; ţâfnos. ÎNŢEPĂTOR, -OARE (< înţepa) adj. Care înţeapă. ♦ (Despre băuturi, mirosuri etc.) Care provoacă o senzaţie de arsură; pişcător. ♦ Fig. Ironic, sarcastic. ÎNŢEPĂTURA (< înţepa) s. f. 1. E-fectul provocat de o înţepare şi locul unde s-a produs aceasta; împunsătură (1). 2. Fig. Vorbă usturătoare, aluzie răutăcioasă, ironică. ÎNŢEPENj (< ţeapăn) vb. IV. 1. Intranz. A rămâne ţeapăn, nemişcat, inert. ♦ Refl. Fig. A sta dârz, ameninţător înaintea cuiva. 2. Tranz. şi refl. A (se) fixa. ♦ A (se) întări, a (se) consolida. ÎNŢESA vb. I tranz. A îngrămădi, a îndesa până la refuz o cantitate mare într-un loc limitat. ÎNVĂLMĂŞEALĂ (< învălmăşi) s. f. 1. Neorânduială, înghesuială; îmbulzeală; p. ext. zgomot mare, zarvă. ♦ Fig. Confuzie, zăpăceală, încâlceală. 2. Luptă, încăierare. ÎNvAlmAşi (< [de-a] valma) vb. IV tranz. A amesteca, a pune, a îngrămădi în dezordine, de-a valma. ♦ Refl. Fig. A se zăpăci, a se încurca, a deveni confuz. ÎNVĂLUj (< val) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) acoperi, a (se) înveli, a (se) înfăşură cu un văl, cu o înveli-toare etc. ♦ Tranz. Fig. A cuprinde din toate părţile; a năpădi. ♦ Fig. A cuprinde cu privirea. 2. Tranz. A înveli focul, jarul. ♦ Refl. (Despre foc) A-şi pierde intensitatea, a se micşora. 3. Tranz. (MILIT.) A efectua o învăluire. 4. Refl. Fig. A se amesteca, a se contopi. învăluire (< învălui) s. f. 1. Acţiunea de a (se) învălui şi rezultatul ei. 2. (MILIT.) întoarcere (2) de mică amploare, executată cu o grupare mică de forţe şi mijloace. ÎNVĂLUIT, -A (< învălui) adj. 1. înfăşurat, învelit, acoperit. ♦ Fig. (Despre sunete sau voce) Voalat. 2. înconjurat, încercuit. ÎNVĂLUITOR, -OARE (< învălui) adj. 1. Care învăluie; fig. ocrotitor, cald. 2. Care împresoară. ÎNVĂPĂIA (< văpaie) vb. I refl. A se aprinde ca o văpaie; p. ext. a se îmbujora, a se înroşi. ♦ Fig. A se înflăcăra, a se entuziasma. ÎNVĂPĂIAT, -Ă (< învăpăia) adj. 1. Aprins ca o văpaie; p. ext. (despre figură) îmbujorat; (despre ochi) scânteietor, arzător. ♦ (Despre aer, atmosfe- 321 ÎNVELIŞ ră) înfierbântat, încins. 2, Fig. Entuziasmat, înflăcărat. ÎNVĂŢ (< învăţa) s. n. 1. Deprindere, obişnuinţă. 2. Sfat, povaţă. ÎNVĂŢA (lat. *invitiare) vb. I. 1. Tranz. A-şi însuşi, a asimila cunoştinţe dintr-un domeniu teoretic sau practic; a studia. 2. Tranz. A transmite cuiva în mod sistematic cunoştinţe dintr-un domeniu oarecare; a instrui, a iniţia. 3. Tranz. şi refl. A (se) obişnui, a (se) deprinde (cu ceva). 4. Tranz. A arăta cuiva cum să procedeze, a sfătui. ^ Expr. A învăţa (pe cineva) minte = a pedepsi (pe cineva), a-i da o lecţie. 5. Tranz. A trage învăţăminte. ÎNVĂŢARE (< învăţa) s. f. Acţiunea de a (se) învăţa; învăţătură, instruire. Expr. învăţare de minte = dobândire de experienţă; p. ext cuminţire. ÎNVĂŢAT, -Ă (< învăţa) adj. 1. Cult, instruit, cu multă ştiinţă de carte; erudit; p. ext priceput. + (Substantivat) Savant. 2. (Despre cunoştinţe, deprinderi etc.) Care este studiat şi reţinut în memorie. 3. Obişnuit, deprins cu ceva. ♦ (Despre animale) Dresat, îmblânzit. ÎNVĂŢĂCEL (< învăţat) s. m. (Fam.) Elev, discipol; ucenic. ÎNVĂŢĂMÂNT (< învăţa, după fr. enseignement) s. n. 1. Proces organizat de instruire şi de educare în şcoală. Treptele de î., în România, sunt: primar (clasele I—IV), gimnazial (clasele V—VIII), liceal (clasele IX-XII) şi superior. ♦ P. ext. Sistemul instituţiilor şcolare dintr-o ţară. 2. Domeniu în care activează cadrele didactice. 3. (La pl., în forma învăţăminte) Concluzie teoretică şi practică a unei expuneri, a unei întâmplări, a unui eveniment etc. ÎNVĂŢĂTQR, -OARE (< învăţa) s. m. şi f. 1. (PEDAG.) Persoană care predă la clasele l—IV. ♦ Persoană care învaţă sau instruieşte pe cineva; maestru, preceptor, dascăl, 2. Iniţiator, autor sau propagator al unei doctrine; îndrumător, sfătuitor, povăţuitor. ÎNVĂŢĂTURA (< învăţa) s. f. 1. To- talitatea îndrumărilor teoretice şi practice într-un anumit domeniu de activitate; doctrină, principiu teoretic sau practic. 2. Cultură, erudiţie; înţelepciune. 3. Studiu, şcoală; ucenicie. 4. Povaţă, sfat; lecţie. ÎNVĂŢĂTURĂ DE CREDINŢĂ, cule-gere cuprinzând normele de bază ale ortodoxiei, redate în trecut sub formă de întrebări şi răspunsuri; catehism ortodox. ÎNVĂŢĂTURILE LUI NEAGOE BA-SARAB CĂTRE FIUL SĂU TEODO- SIE, operă de mare valoare literară şi istorică a lui Neagoe Basarab (paternitate contestată de unii cercetători). Păstrate în manuscris slavon şi în mai multe copii în traducere românească, dintre care cea mai veche datează din sec. 17. Lucrarea, cu o structură complexă, are o serioasă amprentă de originalitate, decurgând din trăsăturile specifice ale mediului şi ale epocii în care a fost scrisă (sec. 16). î. îmbină paginile moralizatoare cu cele de teorie politică (formulează concepţia conducerii autoritare a statului fundamentată pe dreptate), gândirea socială, izvorâtă din experienţa trăită, cu adevărate capitole de manual diplomatic, strategic şi militar, cu reflecţia filozofică şi meditaţia lirică, fiind totodată un breviar de dogmatică şi morală creştin-or-todoxă; ele se constituie într-un îndreptar pentru viitorul domn Teodosie, fiul lui Neagoe. ÎNVÂRSTA (< vârstă, reg. ,,dungă“) vb. I tranz. A vărga o ţesătură cu dungi colorate diferit; p. ext a îmbina între ele lucruri de diferite culori. ÎN VÂRTEJI (< vârtej) vb. IV tranz. şi refl. A (se) învârti cu repeziciune, ca într-un vârtej; a se învolbura. ÎNVÂRTI. (< în + sl. vruteti) vb. IV. 1. Tranz., intranz. şi refl. A (se) mişca în cerc, a determina sau a face o mişcare de rotaţie; a (se) roti, a (se) răsuci. ♦ Tranz. A răsuci între degete. ♦ Intranz. A mesteca (în ceva). ♦ Tranz. A dansa, a juca o horă. ♦ Tranz. A întoarce, a potrivi în toate felurile, pe toate părţile. 2. Tranz. A mânui un instrument, o armă. 3. Refl. A umbla de colo până colo fără rost; a se foi. 4. Tranz. (Fam.) A se îndeletnici cu o treabă neprecisă (adesea necinstită). + Tranz. şi refl. A obţine ceva sau a(-şi) aranja o situaţie favorabilă prin mijloace necinstite. ÎNVÂRTIT, -Ă (< învârti) adj., s. m., s. f. 1. Adj. Răsucit, sucit. 2. S. m. Persoană care s-a eschivat de la anumite obligaţii sau şi-a făcut o situaţie prin mijloace necinstite. 3. S. f. art. Dans popular românesc răspândit în Transilvania, cu multiple variante regionale, cu ritm binar sincopat sau asimetric şi cu mişcare de rotire, la început lentă, apoi rapidă; melodia corespunzătoare acestui dans. 4. S. f. Prăjitură în formă de colac, făcută dintr-o foaie subţire şi umplută cu nuci, cu mere etc. ÎNVÂRTITĂ, lac carstic, cantonat în formaţiuni de gips, la poalele M-ţilor Ghiţu, în com. Nucşoara (Argeş); 2,2 ha. Ad. max.: 5 m. ÎNVÂRTOŞA (< vârtos) vb. I tranz. şi refl. A deveni sau a face să devină vârtos, a (se) întări, a (se) solidifica. ♦ Fig. A se împietri, a deveni neîndurător. ÎNVECHI (< vechi) vb. IV refl. A deveni vechi, a se uza. ♦ A nu mai fi actual, a nu mai corespunde, a se perima. ♦ A nu se mai folosi, a ieşi din uz. ÎNVECHIRE (< învechi) s.^ f. Acţiunea de a (se) învechi. ^ învechirea vinului = proces de maturizare a vinului în cursul primilor 3-5 ani de la încheierea vinificaţiei. ÎNVECHIT, -Ă (< învechi) adj. Care a devenit vechi; uzat. + Care nu mai este actual, nu mai corespunde; perimat. ♦ Care nu se mai foloseşte, ieşit din uz. ♦ Care are concepţii depăşite. ♦ Desuet. ÎNVECINA (< vecin) vb. I refl. recipr. A se afla, a locui în apropierea cuiva sau a ceva; a fi vecin cu cineva sau ceva; a avea hotar comun. ÎNVEDERA (< vedere) vb. I tranz. (Livr.) A arăta, a dovedi, în mod clar, evident; a releva. ÎNVELI. (< în + sl. valiti) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) acoperi, a (se) înfăşură în... ♦ Tranz. A îmbrăca copertele unei cărţi, ale unui caiet etc. ♦ Tranz. A acoperi o clădire cu ţigle, cu tablă etc. ♦ Tranz. A acoperi focul (jarul etc.) cu pământ sau cu cenuşă pentru a-l face să ardă mocnit; a învălui. 2. Tranz. A înfăşură urzeala pe sulul dinapoi al războiului de ţesut. ÎNVELIŞ (< înveli) s. n. 1. Obiect care serveşte la învelit (ex. scoarţa sau coperta unei cărţi, acoperişul unei clădiri etc.); stratul exterior al unui obiect. 2. /. geografic - stratul exterior complex al Pământului, reprezentând zona de întrepătrundere şi de interacţiune a iitosferei, atmosferei, hidro-sferei şi biosferei, în care se desfăşoară intens procesele determinate de energia solară şi de gravitaţia universală, în interacţiune contradictorie cu procesele determinate de dinamica internă a Pământului, şi în care are loc un schimb permanent de materie şi de energie între diferitele părţi componente. în cadrul său se produc dezagregarea şi alterarea rocilor, eroziunea şi acumularea sub diverse forme, se formează rocile sedimentare şi solurile, ÎNVELITOARE 322 r*** i' . ' ' ' se dezvoltă viaţa organică şi activitatea societăţii omeneşti. 3. (GEOL.) Zonă din interiorul Pământului, constituită preponderent din olivină şi piroxeni, situată între suprafeţele de discontinuitate Mohorovicic şi Gutenberg (adâncime c. 2 900 km). 4. (BOT.) f. vegetal v. covor vegetal. ÎNVELITOARE (< înveli) s. f. Ceea ce serveşte la învelit. ♦ Plapumă, cuvertură etc. ♦ Hârtie, copertă etc. care îmbracă o carte, un caiet etc. ♦ Faţă de masă. ♦ (TEHN.) Stratul de material izolant care acoperă faţa exterioară a versantelor unui acoperiş; se execută din tablă, ţigle, olane etc. ♦ îmbrăcămintea impermeabilă a corpului unui balon. ÎNVENINA (< venin) vb. I tranz. 1. A otrăvi cu venin. ♦ A face să devină otrăvitor, umplând cu venin. 2. Fig. A face ca o situaţie să devină neplăcută, de nesuportat. ♦ Tranz. şi refl. A (se) supăra, a (se) amărî; a (se) înrăi. ÎNVERŞUNA (cf. magh. verseny „luptă") vb. I refl. şi tranz. A acţiona sau a face pe cineva să acţioneze cu îndârjire, cu mânie, cu pornire; a (se) îndârji. ÎNVERŞUNAT, -A (< înverşuna) adj. îndârjit, pornit; neînduplecat. ♦ (Despre sentimente) Puternic, pătimaş. ÎNVERZI. (< verde) vb. IV. 1. Intranz. (Despre arbori) A înfrunzi; (despre muguri) a se desface, devenind verde; (despre natură) a se îmbrăca cu verdeaţă. 2. Tranz. şi refl. A face să capete sau a căpăta culoarea verde; a (se) păta, a (se) murdări cu verde. ♦ Fig. (Despre oameni) A deveni palid, livid. ÎNVESELI (< vesel) vb. IV refl. şi tranz. A deveni sau a face pe cineva să devină vesel, bine dispus; a se dispune (4). ♦ Tranz. Fig. A face să fie mai puţin mohorât, întunecat; a însenina, a lumina. ÎNVESTI (< fr., lat.) vb. IV tranz. A acorda unei persoane un drept, o funcţie, o demnitate; (în Evul Mediu) a da cuiva învestitura. ÎNVESTIRE (< învesti) s. f. Acţiunea de a învesti. <> (DR.) î. cu formulă executorie = aplicarea formulei învelitoare cu ţigle executorii pe hotărârea definitivă a unui organ de jurisdicţie în vederea executării ei. Investirea instanţei = împuternicirea instanţei, prin actul de sesizare, de a soluţiona un anumit litigiu, care intră în cadrul competenţei sale. ÎNVESTITURA (< fr., lat.) s. f. (în Ev. Med.) Act solemn prin care o persoană era învestită cu o demnitate, cu un drept etc. ♦ Actul prin care seniorul acorda vasalului său un beneficiu sau un feud. ♦ Actul de numire şi de confirmare în funcţie a unui prelat. Până la sfârşitul sec. 11, dreptul de î. a aparţinut, de fapt, puterii laice (regelui, în Anglia; împăratului, în Germania). Ca urmare a interzicerii (1075), de către papa Grigore al Vll-lea, împăratului german Henric al IV-lea să numească şi să confirme clerul înalt în funcţii bisericeşti, se accentuează lupta dintre puterea laică şi cea papală (numită lupta pentru /“.), care se va încheia în 1122 printr-un compromis, cunoscut sub numele de Concordatul de la Worms. ÎNVEŞMÂNTA (ÎNVESTMÂNTA) (< veşmânt) vb. I tranz. şi refl. A (se) îmbrăca în veşminte (în vederea unei solemnităţi, a unui ritual etc.). ÎNVIA (< viu) vb. I intranz. şi tranz. (în credinţele religioase şi în basme) A reveni sau a readuce pe cineva la viaţă după ce a murit. ♦ Fig. A prinde sau a da putere, a (se) înviora, a (se) anima. ♦ Intranz. (Despre vegetaţie) A începe să înverzească, să se dezvolte după trecerea iernii. ÎNVIERE (< învia) s. f. 1. Faptul de a învia; fig. înviorare, trezire. 2. Sărbătoarea creştină a Paştilor, celebrând învierea din morţi a lui lisus Hristos, după răstignirea pe cruce; slujba din noaptea premergătoare. Este cea mai mare sărbătoare a întregii creştinătăţi, semnificând biruinţa asupra morţii şi izbăvirea de păcatul strămoşesc. ÎNVINEŢI (< vânăt) vb. IV intranz. şi refl. A lua, a căpăta culoare vânătă; (despre persoane) a deveni vânăt la faţă sau pe corp (din cauza frigului, a mâniei etc.). ♦ Tranz. A colora în vânăt; a păta cu vânăt. ♦ Tranz. şi refl. A provoca vânătăi. ♦ Tranz. Fig. A umple de mânie; a învenina. ÎNVINGĂTOR, -OARE (< învinge) adj. (Şi subst.) Care a învins; câştigător (1), biruitor. ÎNVINGE (în + lat. vincere) vb. III tranz. A înfrânge, a birui inamicul în război, a câştiga o bătălie; a izbândi, a triumfa, a câştiga într-o întrecere (sportivă); a doborî un adversar. ♦ (Fig.) A înfrâna, a stăpâni (un sentiment, o stare). + Intranz. A răzbi, a 323 ÎNZORZONA duce până la capăt; a dobândi victoria. ÎNVINOVĂŢI. (< vinovat) vb. IV tranz. şi refl. 1. Tranz. A arunca o vină asupra cuiva, a învinui pe cineva, a acuza, a incrimina. 2. Refl. A-şi asuma o vină, a se învinui, a se declara vinovat. ÎNVINS, -Ă (< învinge) adj. (Şi subst.) Înfrânt, biruit; p. ext. supus. ÎNVINUI (< vină) vb. IV tranz. A aduce o învinuire, a acuza. ÎNVINUIRE (< învinui) s. f. (DR.) Activitate procesuală având drept scop să stabilească faptul că o persoană a săvârşit o infracţiune, să o trimită în judecată penală şi să susţină vinovăţia ei în faţa organului de jurisdicţie. Punerea sub î. = act prin care organul de urmărire penală dispune tragerea la răspundere penală a unei persoane, îi face cunoscută învinuirea şi ia act de obiecţiile ei. ÎNVINUIT, -Ă (< învinui) s. m. şi f., adj. (DR.) Persoană faţă de care se efectuează urmărirea penală, dar împotriva căreia nu a fost pusă încă în mişcare acţiunea penală. ♦ Acuzat, împricinat. ÎNVIORA (< m + reg. vioară „limpede") vb. I tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni vioi, plin de vigoare; fig. a (se) însufleţi;, a (se) împrospăta. ÎNVIORĂTOR, -OARE (< înviora) adj. Care înviorează. ÎNVOI. (< voie) vb. IV. 1. Refl. A cădea de acord cu cineva, a ajunge la o înţelegere; a accepta, a consimţi la... 2. Refl. A trăi în bună înţelegere, a se împăca cu cineva. 3. Refl. A se tocmi; (în trecut) a face o învoială agricolă. ÎNVOIALĂ (< învoi) s. f. 1. înţelegere, învoire, aranjament. 2. Târg, tocmeală. <0* învoieli agricole = (în România, între 1866 şi 1945) contracte încheiate între marii proprietari, pe de o parte, şi ţăranii lipsiţi de pământ sau cu pământ puţin, pe de altă parte, la luarea în arendă de către aceştia din urmă a unor parcele de pământ cu condiţia plăţii unei arenzi sau la angajarea ţăranilor la munci pe moşie cu inventarul lor; tocmeli agricole. ÎNVOIRE (< învoi) s. f. 1. Aprobare, permisiune, încuviinţare, 2. Pact, acord, înţelegere. ÎNVOLBURA (< volbură) vb. I tranz. şi refl. A (se) mişca în vârtejuri. ÎNVOLT, ÎNVOALTĂ (lat. involutus) adj. 1. (Despre flori) Cu petale multe şi dese; (despre petale) înfoiat, bogat. ♦ (Despre păr, pene, coamă) Des, bogat. 2. Rotunjit în formă de arc; umflai, bombat. ÎNVRĂJBI. (< vrajbă) vb. IV refl. şi tranz. A se duşmăni sau a face să se duşmănească. ÎNVREDNICI (< vrednic) vb. IV refl. 1. A se dovedi capabil să înfăptuiască sau să ajungă la ceva; a reuşi. 2. A avea cinstea, norocul să..., a avea parte să... 3. A găsi de cuviinţă, a binevoi. ÎNZĂPEZI (< zăpadă) vb. IV refl. (Despre drumuri, terenuri) A deveni impracticabil (din cauza zăpezii); a se troieni. ♦ (Despre vehicule, p. ext. despre călători) A rămâne blocat, troienit, imobilizat în zăpadă. ÎNZDRĂVEN! (< zdravăn) vb. IV refl. A se însănătoşi, a se întrema. ÎNZECI (< zece) vb. IV tranz. A mări de zece ori; p. ext. a spori, a mări mult. ÎNZECIT, -Ă (< zece) adj. 1. Mărit de zece ori; sporit, mărit (mult). 2. (Adverbial) Care se repetă de zece ori. ÎNZESTRA (< zestre) vb. I tranz. 1. A da zestre unei fete; a dota. 2. A dota o întreprindere, o instituţie etc. cu utilajul necesar, cu mobilier etc. 3. Fig. A dota cu calităţi deosebite. ÎNZESTRAT, -Ă (< înzestra) adj. Dotat cu calităţi deosebite; talentat. ÎNZIDI.RE (< zidire) s. f. 1. Operaţie de fixare a unei piese sau a unui element de construcţie într-un masiv de zidărie. 2. Operaţie de acoperire a unei construcţii, a unei maşini etc. cu un strat de material ceramic sau de piatră. ÎNZORZONA (< zorzoane) vb. I tranz. şi refl. A (se) împodobi excesiv şi fără gust; a (se) împopoţona. J J s. m. invar. 1. A treisprezecea literă a alfabetului limbîhromâne; sunetul notat cu această literă (consoană fri-cativă prepalatală sonoră). 2. (METR.) Simbol pentru joule. 3. (EC.) Curba j = teorie economică semnificând descrierea unui impact preconizat al devalorizării monedei asupra balanţei comerciale naţionale. JABAL ASH-SHAYKH v. Hermon. JABALPUR [djabelpur], oraş în India centrală (Madhya Pradesh), pe râul Narmada; 764,6 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Expl. de bauxită. Uzine metalurgice, chimice şi de automobile; fabrici de textile şi conf., de cherestea şi ciment; ţigarete, sticlărie şi ceramică. Comerţ cu lemn. Universitate. Vechiul nume: Jubbulpore. Jabiru JABERG [jaberk], Kari (1877-1958), lingvist elveţian. Prof. univ. la Berna. Specialist în romanistică. Cercetări de dialectologie; importante contribuţii la dezvoltarea geografiei lingvistice („Atlasul lingvistic şi etnografic al Italiei şi al Elveţiei meridionale'4, în colab. cu J. Jud). JABfcS [jabes], Edmond (1912- 1991), scriitor francez originar din Egipt. Stabilit în Franţa (1957). Opera sa, purtând amprenta exilului şi a iudaismului, este expresia unei profunde meditaţii asupra Scripturii („Cartea întrebărilor", „Cartea asemănărilor", „Cartea limitelor"). Versuri („Nisipul"). JĂBIR IBN HAYYAN [djabjr jbn hajan], Abu Musâ (c. 721-c. 815), alchimist şi filozof arab. Medic de curte al califului Hărun ar-Raşid. Autor a numeroase tratate filozofice, în care dă naturii o interpretare simbolică şi ezoterică („Cântarea perfecţiunii", „Inventarea adevărului"), şi de alchimie, exercitând o puternică influenţă asupra teoriilor chimice până în sec. 18. JABI.RU s. m. J. african = gen de barză uriaşă, de culoare neagră sau albă, cu cioc puternic, curbat în sus, de 150 cm înălţime, care trăieşte la S de Sahara, în apropierea cursurilor de apă (Ephippiorhynchus senegalensis). Capturat pentru grădinile zoologice. JABtONSKI [jablonski], Henryk (n. 1909), istoric şi om politic comunist polonez. Preşedinte al Consiliului de Stat al R.P. Polone (şef al statului: 1972-1985). Contribuţii privind istoria modernă naţională („Autonomia poloneză în Ucraina", „Importanţa internaţională a războaielor poloneze de elibe- rare naţională din sec. XVIII"). M. coresp. al Acad. Române (1965). JABOATĂO, oraş în E Braziliei (Pernambuco), la V de Recife; 513,7 mii loc. (1993). Centru comercial agricol (cafea, tutun, trestie de zahăr). JABOTINSKY [jebetienskeij, Vladimir Zeev (1880-1940), lider sionist. A luptat în primul război mondial în unităţile evreieşti constituite în cadrul armatei britanice. Fondator al Uniunii Mondiale a Sioniştilor Revizionişti (1925). Unul dintre organizatorii Haganah-ului, statul în viziunea lui urmând să fie format pe ambele maluri ale Iordanului. S-a opus atât britanicilor, cât şi sioniştilor socialişti. JABOU (< fr.) s. n. Accesoriu de îmbrăcăminte (astăzi mai ales de damă), constând dintr-un volan, de obicei din dantelă, fixat pe piept ca o cravată. JAC (< fr., engl. n. pr. Jack) s. n. 1. Dispozitiv folosit mai ales în telefonia manuală care permite ca, prin in- Vladimir Jabotinsky 325 JACKSON troducerea unei fişe (2), să se stabilească legătura între două linii. 2. Fişă (2) cu dublu contact. JACHETĂ (< fr.) s. f. Haină (tri-cotată) purtată peste bluză, cămaşă sau peste rochie şi care acoperă partea superioară a corpului. JACK [djaek], Kenneth Henderson (n. 1918), chimist britanic. Prof. univ. la Cambridge şi Durham. Cercetări în domeniul cristalografiei şi al metalurgiei. Studii privind chimia stării solide. JACKSON [djaeksn], oraş în S S.U.A., port la Pearl River, centrul ad-tiv al statului Mississippi; 196,6 mii loc. (1990). Nod feroviar. Centru comercial şi financiar al unei zone agricole. Ind. textilă (bumbac), alim. (produse din carne), chim. Echipament electrotehnic, cărămizi refractare, sticlă, mobilă, piese auto. Universitate (1877). Muzeu de artă. Capitoliul (1903), asemănător celui din Washington. Fundat în 1819, sub numele de Alexandria; în 1820 i s-a atribuit denumirea actuală, în cinstea preşedintelui Andrew Jackson. JACKSON [dj«ksn], Andrew (1767-1845), general şi om politic american. în timpul Războiului an-glo-american (1812-1814), a condus o campanie victorioasă împotriva indienilor creeck din Georgia şi Alabama şi i-a înfrânt pe englezi la New Orleans (1814). în 1818, a luptat împotriva indienilor seminoli, ocupând partea de E a Floridei. A reorganizat Partidul Democrat. Ca preşedinte al S.U.A. (1829-1837) a consolidat autoritatea prezidenţială şi sistemul constituţional Jackson. Capitoliul Andrew Jackson democratic american şi, bazându-se pe forţa socială a coloniştilor de la frontieră, a introdus „spoils system", în dauna marilor proprietari din Est. JACKSON [djseksn], Chevalier (1865-1958), medic american. Larin-golog. Prof. univ. la Pittsburg şi Philadelphia. A fost primul care a pus la punct materialul şi tehnicile necesare esofagoscopiei, bronhoscopiei şi bronhografiei. JACKSON [d38Bksn], Colin Ray (n. 1967), atlet britanic. Câştigător, de mai multe ori, al probelor de ştafetă 4x100 m (nou record mondial la Campionatele mondiale din 1993) şi 60 m garduri. JACKSON [djaeksn], Frederick George (1860-1938), explorator arctic britanic. în perioada 1893 şi 1894 a parcurs c. 5 000 km, străbătând tundra, din Pen. Kola şi până la Kirkenes (Norvegia); a condus (1894-1897) expediţia care a realizat descoperirea tuturor insulelor arh. Franz Josef, începută de Julius Payer (3 aug. 1873). JACKSON [d^eeksn], Glenda (n. 1936), actriţă britanică de teatru şi cinema. Creaţii remarcabile, de un înalt profesionalism, în piesele lui Shakespeare, Cehov, Ibsen, Brecht, O’Neil ş.a. Temperament mobil, interpretează în film o gamă variată de roluri, de la nimfomana nevrotică la personaje istorice cu destin tragic („Maria Stuart, regina Scoţiei") şi („Amanţii muzicii11) până la cele de un comic savuros („Vizită la domiciliu11, „Pierdut şi regăsit"). Premiul Oscar: 1969 („Femei îndrăgostite"); 1973 („Amprenta clasei"). JACKSON [djaeksn], Helen Hunt (1830-1885), scriitoare americană. Cunoscută pentru lucrarea „Un secol de ruşine", o istorie a nedreptăţilor comise de guvernul american împotriva indienilor. Romanul „Ramona11 este inspirat de evenimente reale, cărora autoarea le-a fost martoră în perioada când a făcut parte din Comisia de investigare a rezervaţiilor. JACKSON [djseksn], John Hugh-lings (1835-1911), medic britanic. Unul dintre fondatorii neuropatologiei moderne. A descris formele focale sau parţiale ale epilepsiei (1863), localizând cauza mişcărilor epileptiforme în leziunile cortexului cerebral (1875). Cercetările sale asupra controlului vorbirii au confirmat descoperirile lui P. Broca. JACKSON [djaeksn], Mahalia (1911-1972), cântăreaţă americană. Una dintre cele mai mari interprete a cântecului negru religios în stilurile spi-rituals şi gospel. Vocea de contralto, expresivă, vibrantă a consacrat-o ca „regină a cântecului gospel". JACKSON [djseksn], Michael Joseph (n. 1958), solist vocal şi compozitor american. Super-vedetă a muzicii pop. S-a impus prin interpretarea originală a repertoriului („Thriller", „Bad“, „Dangerous"), crearea unei atmosfere de spectacol electrizante, jocul său de scenă, dansul expresiv şi dinamic. Coautor al spectacolului „We are the world". Discuri de aur şi platină, premii Grammy. JACKSON [d3aeksn], Milton (zis şi Bags) (n. 1923), pianist, compozitor, vibrafonist şi chitarist american de jaz. A fundat „Modern Jazz Quartet" (1951). Considerat creator al stilului modern la vibrafon, s-a impus prin execuţii în tempo rapid şi improvizaţii rafinate („Bag’s Groove11). JACKSON [d3asksn], Mount [maunt] masiv muntos în Antarctica, în Ţara Palmer; 4 190 m. JACKSON [d33eksn], Thomas Jonathan (Stonewall „zid de piatră") (1824-1863), general american. Mare strateg, a luptat în armata separatiştilor sudişti în Războiul de Secesiune, câştigându-şi celebritatea în bătăliile de la: Bull Run (1861, 1862), Antietam (1862), Fredericksburg (1862) şi Chan- Michael Jackson JACKSONVILLE 326 Jacksonville. Vedere din port (1863), unde a fost rănit cellorsville mortal. JACKSONVILLE [djaeksnvil], oraş în SE S.U.A. (Florida), port la gura de vărsare a fl. St. Johns în Oc. Atlantic; Franpois Jacob Cari Gustav Jacob Jacobi Jens Pater Jacobsen 676,7 mii loc. (1994). Nod de transport. Aeroport. Metalurgie; constr. navale. Ind. chim. (îngrăşăminte), a celulozei şi hârtiei, de prelucr. a lemnului, textilă, a sticlăriei, alim. (ţigarete, bere, conserve de fructe) şi poligrafică. Export de fructe, legume şi cherestea. Turism. Bază maritimă militară. Universitate. Fundat în 1816. Vechiul nume: Cowford. A primit actuala denumire în onoarea preşedintelui Andrew Jackson. JACOB [jakob], familie de ebenişti francezi. Mai important: Georges J. (1739-1814). Unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai stilului Ludovic XVI şi apoi Directoire. Piese de mobilier caracterizate prin linii sobre, drepte, decorate cu bronz şi incrustaţii policrome. JACOB foakob], Franţois (n. 1920), medic şi biolog francez. Prof. univ. la Paris. Cercetări privind reglarea genetică a sintezei enzimelor bacteriene („Logica viului“, „Jocul posibilităţilor11); a descoperit acidul ribonucleic mesager, ceea ce a condus la definirea unităţii genetice numite operon. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1965), împreună cu J. Monod şi A. Lwoff. JACOB [jakob], Max (1876-1944), scriitor şi pictor francez. Rol important în cercurile avangardiste de la începutul secolului. Lirică modernistă („Cornetul cu zaruri", „Laboratorul central", „Meditaţii religioase"). Evreu convertit la catolicism (1909), a murit în lagărul de concentrare de la Drancy, unde a fost internat de către germani. JACOBAEUS [jakobe:us], Hans Christian (1879-1938), medic suedez. Prof. univ. la Stockholm. Promotor al laparoscopiei, pleuroscopiei şi toraco-scopiei. JACOBI [jakobi], Friedrich Heinrich (1743-1819), filozof german. Exponent al fideismului („filozofia credinţei"). Precursor al romantismului german. Scrierile sale conţin o critică a sistemelor raţionaliste reprezentate de Kant şi Spinoza, cărora le opune un sentimentalism religios („Asupra doctrinei lui Spinoza în scrisori către Mendels-sohn“), provocând în epocă o controversă în privinţa panteismului şi ateismului. JACOBI [jakobi] 1. Moritz Hermann von J. v. lakobi, Boris Semionovici. 2. Cari Gustav Jacob J. (1804-1851), matematician german. Fratele lui J. (1). Prof. univ. la Konigsberg şi Berlin. A creat concomitent, dar independent de N. Abel, teoria funcţiilor eliptice şi a studiat integralele abeliene (cărora li s-a atribuit numele său). Contribuţii privitoare la ecuaţiile cu derivate parţiale, calculul variaţional, mecanica analitică, mecanica cerească, algebră, teoria numerelor şi analiză (unde a introdus determinanţii funcţionali, care îi poartă numele). JACOBI AN (< n. pr. Jacobi) subst. Determinant funcţional de ordinul n, asociat unui ansamblu de n funcţii de câte n variabile, având ca elemente derivatele parţiale ale fiecărei funcţii în raport cu fiecare variabilă. JACOBSEN [jakobsen], Ame (1902-1971), arhitect şi urbanist danez. Lucrări de orientare funcţionalistă, caracterizate prin puritatea şi eleganţa liniilor (uzina „Cari Christensen" — Âlborg, Colegiul „St. Catherine" — Oxford/Anglia, Banca Naţională Daneză — Copenhaga). JACOBSEN [jakobsen], Jens Peter (1847-1885), scriitor danez. Iniţiator al naturalismului în literatura daneză. Nuvele („Un foc în ceaţă", „Doamna Fonss") şi romane („Maria Grubbe", „Niels Lyhne") de fină analiză psihologică. Lirică erotică şi meditativă („Cântecele lui Gurre"). JACOBSEN [jakobsen], Robert (1912-1993), sculptor danez. Stabilit la Robert Jacobsen: „Deformaţie clasică" 327 JAFFNA Paris (1947). Sculpturi abstracte în fier (din tije şi plăci), de o mare rigoare artistică. Figurine („Păpuşile"). JACOBSON [djeikobsen], Nathan (n. 1910), matematician american originar din Polonia. Prof. univ. la Prince-ton, Johns Hopkins, Yale şi Berkeley. Lucrări de algebră elementară sau privind teoria inelelor („Algebra elementară, „Structura inelelor"). JACQUARD (jaka:r] (< fr.; {s> n. pr. Jacquard) s. n. Dispozitiv special al războaielor de ţesut, folosit pentru obţinerea ţesăturilor cu legătura complicată, prin comandarea individuală a fiecărui fir de urzeală în operaţia de formare a rostului. ♦ Ţesătură J. = ţesătură obţinută cu ajutorul acestui dispozitiv. JACQUARD [3aka:r], Joseph Mărie (1752-1834), mecanic francez. A inventat (1801) mecanismul de comandă cu cartele perforate pentru războaiele de ţesut, care-i poartă numele, folosit 'de Ch. Babbage la maşina sa de calcul şi, ulterior, de H. Hollerith la maşina de calculat cu cartelă perforată, precursoare a calculatorului. JACQUERIA [jakeria], puternică răscoală antifeudală a ţăranilor din N şi NV Franţei (1358), în vremea domniei lui loan al ll-lea (captiv în Anglia în timpul Războiului de 100 de Ani). Sărăciţi din cauza războiului, ţăranii răsculaţi, conduşi de Guillaume Charles, au fost înfrânţi de armata regelui Carol al ll-lea cel Rău de Navarra, urmând o sângeroasă represiune. t JACQUIER [jakie], Henri (1900-1980, n. Grenoble), istoric literar francez. Stabilit în România. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii de estetică, teorie literară („între pictură şi poezie") şi de literatură comparată („Noţiunea de literatură comparată"), eseuri despre scriitori francezi şi români. JAD (< fr.) s. n. Piatră semi-preţioasă, cu două varietăţj: jadeit şi nefrit. ♦ Obiect sculptat în jadeit. JADEIT (< fr. {i}) s. n. Silicat natural de sodiu şi aluminiu din grupa piroxenilor monoclinici, compact, verzui sau albicios, sticlos, întâlnit în roci metamorfice alcaline sau în formaţiuni metasomatice de contact; formează mase granulare compacte sau agregate fibroase fine. Utilizat în timpurile preistorice la confecţionarea uneltelor şi armelor, iar, mai târziu, în arta decorativă, inclusiv a bijuteriilor. JADOTVILLE v. Likasi. JAEGER [jagar], Werner Wilhelm (1888-1961), filolog şi filozof german. Clasicist, exeget şi istoric al filozofiei. Iniţiator al interpretării evoluţioniste a operei aristotelice („Aristotel: fundamentele unei istorii a evoluţiei sale"); a avansat ideea unui umanism întemeiat pe gândirea grecilor antici („Paideia"). JAI-N [haen], oraş în S Spaniei (Andaluzia); 113,1 mii loc. (1995). Siderurgie; produse chimice şi alim. (ulei de măsline, băuturi, fructe mediteraneene); ceramică; ind. piei. şi textilă. Piaţă pentru uleiuri vegetale. Alături de monumente maure există numeroase biserici (San Andrea, San lldefonso, San Domenico), catedrală (1548, terminată în 1802, după planurile lui Andres de Vandelvira). Castelul Santa Cătălină (menţionat documentar în sec. 12). Cunoscut în Antichitate sub numele de Auringis, J. a fost ocupat de musulmani (711), apoi cucerit (1246) de regele Ferdinand III cel Sfânt al Castiliei şi Leonului. JAF (< pol., germ.) s. n, 1. Furt săvârşit prin mijloace violente; jefuire. 2. (înv.) Lucrurile care au format obiectul jafului (1). JAFFA [jafa], oraş în partea de VNV a statului Israel, inclus (1950) în aglomeraţia urbană Tel Aviv. Menţionat în Biblie. Cunoscut în Antichitate cu numele Joppa; între sec. 15 şi 4 î.Hr. a fost stăpânit de egipteni, filisteni, is-raeliţi, asirieni, perşi şi de Alexandru cel Mare. Ocupat de sirieni (sec. 2 î.Hr.) şi de romani (sec. 1 î.Hr.), a fost distrus de împăratul Vespasian în anul 68 d.Hr. Cucerit de arabi (636), s-a aflat sub stăpânirea creştinilor (1099-1196 şi 1204-1268); ruinat în timpul cruciadelor, şi-a redobândit importanţa începând din sec. 16; a intrat sub stăpânirea Imp. Otoman (1517-1831). Ocupat de Napoleon I în 1799 şi de englezi în 1917. Numit Yafo (în ebraică) şi Yafa (în arabă). JAFFNA [djafne], oraş în N Republicii Sri Lanka, port la str. Palk, prin care se face legătura cu India şi Uniunea Myanmar; 129 mii loc. (1990). Aeroport. Pescuit. Export de bumbac, lemn, tutun, fructe. Staţiune balneară. Fort olandez (sec. 17). Principalul centru al comunităţii tamililor. JAGlC 328 Jaguar JAGI6 [jadjit/], Vatroslav (1838— 1923), lingvist şi filolog croat. Prof. univ. la Berlin şi Viena. A studiat şi a editat texte paleoslave. A întemeiat revista „Arhiva pentru filologie slavă" (1876). Studii de istorie a lingvisticii şi literaturii slave („Gramatica croată", „Istoria literaturii croate"). M. de onoare al Acad. Române (1904). JAGIEfctO v. lagetto. JAGUAR (< fr.) s. rti.^ Mamifer carnivor din familia felidelor (Felis onca), asemănător cu leopardul, dar mai lung (170-270 cm) şi mai masiv (100-150 kg), având, de obicei, blana gal-ben-roşiatică cu pete negre. Trăieşte mai ales în America de Sud, de obicei în mlaştini, în junglă sau în regiuni împădurite. Este un vânător solitar, iute şi agil. JAHĂNGTR [djehandjir] (Cuceritorul lumii), padişah al Indiei (1605-1627) din dinastia Marilor Moguli. A încercat, fără succes, extinderea spre N a imperiului. Protector al artelor. Memorii. JĂHIZ, al ~ [el 3akiz] (Abu ‘Uthmăn ‘Amr ibn Bahr ibn Mahbub al-Jăhiz) (c. 776-c. 869), teolog şi scriitor arab. Lucrările sale se remarcă prin eleganţa stilului şi precizia informaţiei ştiinţifice. Autor al mai multor tratate („Cartea avarilor", „Cartea animalelor" — mai mult o lucrare de filologie decât de zoologie). JAHN [ha:n], Friedrich Ludwig (1778-1852), pedagog german. Considerat întemeietorul educaţiei fizice. în 1811, a deschis, la Berlin, prima sală de gimnastică, susţinând influenţa benefică a acesteia asupra formării caracterului la copii. JAHN [ham], Heimut (n. 1940), inginer şi arhitect german. A dezvoltat tehnologia „zgârie-norilor" în oţel şi sticlă, proiectând, în S.U.A., alături de C.F. Murphy, numeroase clădiri destinate unor instituţii sau servicii („Kem-per Arena" şi „Sala de Expoziţie" din Kansas City, „Clădirea centrului administrativ şi de afaceri" din Johannes- JAILOLO v. Halmahera. JAINISM (< fr.) s. n. Religie şi şcoală filozofică indiană, opusă brah-manismului, întemeiată în sec. 6 Î.Hr. de ascetul legendar Vardhamăna (Ma-hăvlra), supranumit Jinna (învingătorul). Este una dintre cele trei mari religii ale Indiei; are c. 3,5 mii. de adepţi. J. a înlocuit concepţia brahmană despre sufletul universal cu metempsihoză (suflet individual nemuritor care migrează). Căile de acces spre mântuire sunt autoperfecţionarea morală şi ascetismul. Doctrina filozofică are un caracter dualist; alături de sufletele individuale recunoaşte existenţa materiei, ca substanţă necreată, infinită în timp şi spaţiu, compusă din atomi. JAIPUR jaipur] (JEYPORE), oraş în partea central-nordică a Indiei, la SV de Delhi, la poalele M-ţilor Aravalli, centrul ad-tiv al statului Răjasthân; 1,46 mii. loc. (1991). Nod de comunicaţii. Expl. de marmură. Ind. chimică, electrotehnică* de prelucr. a metalelor, textilă, sticlăriei, ceramicii, hârtiei; orfevrărie; covoare ţesute manual. Centru comercial. Observator astronomic (sec. 18). Universitate. Vechi centru al civilizaţiei indiene (în apropiere se găsesc ruinele oraşului antic Amber). Celebrul palat „al vânturilor" (Hawa Ma-hal, 1739). Turism. întemeiat în 1727 de maharajahul Jai Singh II. JAIS (cuv. fr.) [3e] s. n. Varietate de antracit foarte dură, de un negru strălucitor, utilizată la confecţionarea mărgelelor, nasturilor. JAI [d3ai] SINGH II, maharajah (1699-1743) al Rajahstăn-ului. Fondator al oraşului Jaipur (1727). Astronom; a înfiinţat observatoare în N Indiei şi a inventat noi instrumente de observare. Autor al unor tabele astronomice de mare precizie. JAKARTA [d3akarta], capitala Indoneziei, situată în NV ins. Java, la gura de vărsare a fl. Liwung în G. Jakarta; 9,2 mii. loc. (1996). Portul maritim Tanjungpriok (construit în anii 1883— 329 JALEA Jak6 Zsigmond Păi 1886) este situat la c. 10 km de oraş. Pr. centru politic, ad-tiv, comercial, financiar şi ind. al ţării. Important nod de comunicaţii. Aeroportul Kemajoran. Siderurgie. Constr. navale. întreprinderi de prelucr. a cauciucului şi lemnului, de piei. (încălţ.), montaj de automobile, produse alim. (ceai), textile; tăbăcării. Poligrafie. Centru cultural (11 universităţi; academie de ştiinţe; muzee). Catedrală romano-catolică (sec. 17); moscheea Istiqlal. Galerii de artă. Institute de oceanografie, economie, de cercetări industriale şi sociale. Cel mai mare stadion al Asiei. Parcuri. în 1619-1621 olandezii au întemeiat aici Batavia, reşedinţa autorităţilor coloniale olandeze ale Indiilor de Est. Important centru al mişcării de eliberare naţională. în aug. 1945, aici a fost proclamată independenţa Indoneziei, iar în 1949 Batavia şi-a schimbat numele în J., devenind capitala ţării. JAKâ [joko] Zsigmond Păi (n. 1916, sat Roşiori, jud. Bihor), istoric maghiar din România. M. de onoare al Acad. (1996), prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuţii deosebite la istoria medievală a Transilvaniei. Editor de izvoare documentare („Urbariiie cetăţii Gilăului11, „Protocoalele Conventului din Cluj-Mă-năştur“, în Ib. maghiară, „Codex diplo-maticus Transsylvaniae. I. 1023-1300“), specialist în ştiinţele auxiliare ale istoriei şi în istoria cărţii şi tiparului („Philobiblon transilvan1*). JAKOBSON [jakobson], August (1904-1963), scriitor eston. Romane de moravuri de factură naturalistă („Strada băieţilor păcătoşi11, „Neamul Andrukson11). Drame pe teme politice contemporane („Viaţa în citadelă11, „Bătrânul stejar11). JAKOBSON [djeikabssn], Roman Oslpovici (1896-1982), lingvist american de origine rusă. Stabilit în S.U.A. (1941). Prof. univ. la Moscova, Brno, apoi la Univ. Harvard şi Columbia. A întemeiat, împreună cu N.S. Trubeţkoi, Cercul Lingvistic de la Praga, fiind fondatorii fonologiei moderne („Principii de fonologie istorică11). Unul dintre principalii iniţiatori ai şcolii formaliste şi structuraliste. Studii de lingvistică generală („Limbajul copiilor, afazia şi legile fonetice generale11) şi fonetică („Preliminarii la analiza vorbirii11, în colab.). JAKăl6 [jakjitj], Djura (1832-1878), scriitor şi pictor sârb. Principalul reprezentant al romantismului sârb. Poezii („în pădurea de tei11, „Miezul nopţii11); nuvele cu caracter social şi satiric („Moşierul11, „Sărmana bănăţeancă11), drame patriotice („Migraţiunea sârbilor11). A pictat icoane şi scene istorice. JALĂLĂBĂD [d38lalebad], oraş în partea de E a Afghanistanului, la 600 m alt., la confl. râului Kabul cu Chitral, la 113 km E de oraşul Kabul, în apropierea graniţei cu Pakistanul; 68,1 mii loc. (1988). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Culturi de orez, trestie de zahăr ş.a. Plantaţii de por- lon Jalea Artistul în atelier tocali. Universitate. Fundat în c. 1560 de către Akbar. A suferit importante distrugeri materiale şi o depopulare masivă în urma războaielor (din anii 1980-1998) cu U.R.S.S. şi a conflictelor cu caracter religios. JALANDHAR [djalende], oraş în NV Indiei (Punjab), la poalele M-ţilor Himalaya; 509,5 mii loc. (1991). Nod feroviar. Centru comercial pe drumul istoric din India către Asia Centrală şi Asia Mică. Ind. de prelucr. a metalelor, mătăsii, piei. Jucării. Artizanat (articole din lemn lăcuit şi din fildeş). Materiale sportive. Vechiul nume: Jullundur. JALAPA [halapa] (cuv. sp., după numele unui oraş mexican) subst. Principiu activ extras din rădăcina plantei Exogonium purga, utilizat ca purgativ, sub formă de pulbere. JALAPA [halapa] (JALAPA ENRÎQUEZ [enrjches]), oraş în E Mexicului, la poalele Sierrei Madre Oriental, la 1 425 m alt., centrul ad-tiv al statului Veracruz; 288,5 mii loc. (1990). Nod de transport. Aeroport. Ind. constr. de maşini, a prelucr. lemnului, celulozei şi hârtiei, textilă şi alim. Centru agricol (cafea, tutun, trestie de zahăr, portocale, plante medicinale). Staţiune climaterică montană. Catedrală (sec. 18). Universitate. Muzeu de arheologie. întemeiat în sec. 16. JALBĂ (< sl.) s. f. (Pop.) Plângere, reclamaţie (făcută în scris). Expr. (Fam.) A umbla (sau a merge, a veni etc.) cu jalba fn (băţ) proţap = a cere, a reclama insistent un drept sau o favoare. JALE (< sl.) s. f. Tristeţe, mâhnire, durere adâncă; dezolare. JALEA, Ion (1887-1983, n. Casim-cea, jud. Tulcea), sculptor român. „Hercule doborând Centaurul" JALEŞ 330 Jaleş (2) Acad. (1963). Elev al lui Paciurea şi Bourdelle. Portrete („Tatăl meu“, „Autoportret11, „Acad. G. Oprescu11), compoziţii („Arcaş odihnindu-se“), alegorii („Hercule doborând Centaurul1'), monumente („Spiru Haret'1, „Mihai Emines-cu“, „Decebal11, „Victoria11), reliefuri („împărat şi proletar11), remarcabile prin echilibrul de esenţă clatiea al compoziţiei, prin expresivitatea şi plasticitatea formelor şi sobrietatea mijloacelor plastice. JALEŞ (< jale) s. m. 1. Denumire dată speciilor de plante erbacee din genul Salvia, familia labiatelor, cu frunze opuse şi cu flori viu colorate, galbene, albastre sau albe. Specia Salvia officinalis se cultivă ca plantă medicinală. 2. Plantă erbacee, perenă, alb-Iâ-noasă, meliferă, din familia labiatelor, cu frunze ovate şi cu flori purpurii dispuse într-un spic terminal (Stachys germanica)’, folosită în ceaiuri contra tusei. JĂLGAON [djalgaun], oraş în partea central-vestică a Indiei (Mahă-râshtra), pe fl. Tăpi, la 378 km NE de Bombay; 241,6 mii loc. (1991). Centru comercial pentru bumbac. Produse alim. (ulei) şi de artizanat (ţesături). JALISCO [haljsko], stat în V Mexicului, pe coasta Oc. Pacific; 80,1 mii km2; 5,28 mii. loc. (1990). Centrul ad-tiv: Guadafajara. Expl. forestiere, de metale preţioase, mercur şi cărbuni. Pescuit intens. Cafea, cereale şi bumbac. Creşterea animalelor. JĂLNA [djalne], oraş în partea cen-tral-vestică a Indiei (Mahărăshtra), la 389 km NE de Bombay; 175 mii loc. (1991). Centru comercial. JALNIC, -Ă (< jale) adj. (Şi adverbial) Trist, dureros, dezolant. ♦ Care provoacă milă, demn de compătimit; nenorocit. JALON (< fr.) s. n. 1. (TOPOGR.) Tijă din lemn care serveşte la marcarea şi la semnalizarea punctelor de pe teren în lucrările topografice. 2. Fig. Element care marchează un punct, o etapă în desfăşurarea unei activităţi. JALONA (< fr.) vb. I tranz. 1. (TOPOGR.) A marca pe teren, prin jaloane (1), punctele unui traseu, ale unui aliniament. 2. Fig. A fixa punctele principale ale unei probleme, a trasa în linii mari un plan, JALOUX [3alu], Edmond (1878— 1949), scriitor francez. Romane de analiză psihologică, dovedind un subtil gust al misterului şi al sondării inconştientului („Restul e tăcere11, „Ţara fantasmelor11). Eseuri asupra literaturii engleze şi germane („Spiritul cărţii11, „R.M. Rilke11, „Goethe"). JALUZEA (după fr. jalousie) s. f. (De obicei la pl.) Stor confecţionat din lamele subţiri de lemn, aluminiu, material plastic etc., ataşat canatului unei ferestre, cu ajutorul căruia se împiedică pătrunderea luminii în încăperi. JAMAICA [djemeike], stat în America Centrală insulară, ocupând insula cu acelaşi nume (a treia insulă ca mărime după Cuba şi Hispaniola) din Arh. Antilele Mari, în centrul M. Caraibilor; 10,2 mii km2; 2,73 mii. loc. (1994). Limba oficială: engleza (se vorbeşte şi spaniola). Religia: protestanţi (anglicani, baptişti, metodişti) 75%, catolici 5%, hinduşi, islamici. Cap.: Kingston. Oraşe pr.: Montego Bay, Spanish Town, May Pen. Este împărţit în 14 parohii (parishes). Insula, alungită pe direcţia E-V, are un relief de coline calcaroase, puţin înalte, cu aspect de podiş (2/3 din supr. sa), care coboară spre ţărmuri în câmpii litorale înguste. în N şi E există culmi muntoase alcătuite din roci vechi (Blue Mountains), care culminează în vf. Blue Mountain (2 256 m). Climă tro-pical-oceanică în reg. joase (27-30°C, temp. medii anuale) şi aproape temperată în reg. înalte. Precipitaţii bogate în partea orientală (c. 5 000 mm anual) şi reduse în cea occidentală (c. 1 000 mm). Numeroase cicloane tropicale. Pădurile tropicale, cu esenţe valoroase (îndeosebi în N), ocupă 27,8% din terit. ţării, mangrovele se 78° 77° 78° 77° 331 JAMES extind de-a lungul ţărmurilor, iar vegetaţia semiaridă (cactuşi), în S. Faună săracă în mamifere, dar bogată în am-fibieni şi moluşte (500 specii). Economie bazată pe minerit, agricultură şi turism. Mari expl. de bauxită (11,8 mii. t, 1994, locul 3 pe glob, 10% din totalul mondial şi cel mai mare exportator mondial), care contribuie cu peste 20% din PNB (împreună cu alumina). Expl. de gips şi calcare. Agricultura (20% din pop. ocupată, dar mai puţin de 10% din PNB) este dominată de cultura trestiei de zahăr (2,8 mii. t, 1994), arbori de cafea şi cacao, bananieri, citrice, papaya, Persea americana (fructul avocado), mango, tutun, batate, igname, manioc, cereale şi legume (toate cultivate pe 24,1% din supr. ţării). Păşunile deţin 18,6% din terit. ţării; se cresc bovine, porcine, caprine, păsări. Pescuit intens. Ind. prelucrătoare (peste 10% din pop. activă şi 14% din PNB) produce: energie electrică, alumină (3,3 mii. t, 1994, locul 3 pe glob), produse petroliere, ciment, anvelope, ţesături de bumbac, încălţ., produse alimentare (zahăr 219 mii t, 1993, ţigarete, conserve, rom, produse lactate). C.f. (1993): 401 km. Căi rutiere: 16,6 mii km (din care 5 mii km asfaltaţi). Moneda: 1 jamaican dollar = 100 cents. Turism în plină dezvoltare (1,6 mii. vizitatori, 1993, 20% din venitul naţional, locul 2 în privinţa devizelor): capitala cu monumentele sale istorice (cetatea Rockfort, King's House, biserica St. Thomas), ţărmul nordic cu staţiunile balenoclimaterice Montego Bay, Ocho Rios, Port Antonio, zona montană din jurul vf. Blue Mountain. Balanţa economică dezechilibrată în principal din cauza importului de combustibili. Export (1994): bauxită şi alumină (c. 75%), zahăr, rom, banane, cafea, legume şi fructe. Import (1994): combustibili (c. 33%), maşini, utilaje şi echipament ind., materii prime ş.a. — Istoric. Locuită de indienii arawak, care îi spuneau Xayamaca, ins. a fost descoperită de Columb în 1494, care a denumit-o Sfântul lago. Colonizată de Spania începând cu sec. 16, a trecut, de la mijlocul sec. 17, în stăpânirea Marii Britanii. După exterminarea, încă în sec. 16, a populaţiei băştinaşe, pe plantaţiile de trestie de zahăr, indigo şi cafea sunt aduşi sclavi din Africa, J. devenind, după 1713, marea piaţă de sclavi negri a Americii de Sud. în 1866, Parlamentul englez emite pentru colonia J. un act constituţional. La sfârşitul sec. 19, a început pătrunderea capitalului american, care s-a intensificat mai ales după primul război mondial. Ca urmare a creşterii mişcării de eliberare naţională,' J. obţine (1944) o nouă constituţie, iar în 1953, autonomie internă. Membră (1958-1962) a Federaţiei Indiilor de Vest, J. are, din 1959, drept de autoguvernare. în 1962 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Parohii (parishes) Suprafaţa (km2) Populaţia (1992) Capitala Clarendon 1 196 219 400 May Pen Hanover 450 66 000 Lucea Kingston 22 105 000 Kingston Manchester 830 168 000 Mandeville Portland 814 77 600 Port Antonio Saint Andrew 431 105 000 Half Way Tree Saint Ann 1 213 152 000 Saint Ann’s Bay Saint Catherine 1 192 364 400 Spanish Town Saint Elizabeth 1 212 145 300 Black River Saint James 595 161 000 Montego Bay Saint Mary 611 113 000 Port Maria Saint Thomas 743 87 500 Morant Bay Trelawny 875 74 000 Falmouth Westmoreland 807 129 000 Savanna-la-Mar se retrage din federaţie, provocând destrămarea acesteia, şi se proclamă stat independent în cadrul Common-wealth-ului. Scena politică este dominată de două partide — unul socialist (Partidul Laburist, lideri: Michael Manley, prim-min. 1972-1980 şi 1989-1992 şi Percival J. Patterson, din 1992) şi unul conservator (Partidul Naţional al Poporului). J. este monarhie constituţională; şeful statului .este, de iure, suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral compus din Senat şi Camera Reprezentanţilor, iar cea executivă de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Cameră. JAMÂL AD-DÎN AL-AFGHĂNI [d38mal addin al-afgani] (Jamal ad-Din al-Afghani as-Sayyid Muhammad ibn Şafdar al-Husayn) (1838-1897), filozof şi om politic afgan. Fondator al unei mişcări naţionaliste islamice care viza eliberarea ţărilor musulmane de sub dominaţia europeană şi unirea lor în-tr-un singur stat. Ideile sale au exercitat o puternică influenţă asupra mişcării politice panislamice din sec. 20. JAMBI [d^ambi], oraş în Indonezia (SE ins. Sumatera), port pe râul Hari; 340,1 mii loc. (1990). Centru comercial (cauciuc, lemn, copra, indigo). Expl. şi prelucr. petrolului şi a lemnului. Universitate. Vechiul nume: Telanajpura. JAMBIERĂ (< fr.) s. f. învelitoare de piele, de postav sau lână, care acoperă piciorul de la gleznă până aproape de genunchi. JAMBON (< fr.) s. n. Produs alimentar obţinut din pulpă de porc prelucrată prin sărare şi afumare sau fierbere; şuncă. JAMES v. lacob. JAMES [djeimz] 1. Golf pe ţărmul de N al Canadei, care pătrunde pe c. 400 km în interiorul continentului, fiind prelungirea spre S a G. Hudson. Adâncimi sub 100 m. Ţărmul estic, puternic dantelat; acoperit de gheţuri o mare parte din an. Ins. pr.: Akimiski, Eastmain. în el se varsă numeroase râuri: Ekwan, Attawapiskat, Albany, Moose, Nottaway, Eastmain ş.a. Descoperit în 1610 de navigatorul Henry Hudson şi explorat în 1631 de Thomas James. 2. Râu în partea cen-tral-nordică a S.U.A., afl. stg. al lui Missouri; 1 142 km. Izv. din reg. treptei joase a Pod. Preriilor (Platoul Missouri). Nenavigabil. Irigaţii. Cunoscut şi sub denumirea de Dakota. JAMES 332 Henry James 3. Fluviu în partea de E a S.U.A.; 547 km. Se formează prin confl. a două râuri (Jackson şi Cowpasture), în aval de Clifton Forge, care izv. din M-ţii Alegani, curge pe direcţie V-E, trecând prin Richmond, şi se varsă, printr-un estuar, în G. Chesapeake. Navigabil în aval de Richmond. JAMES [djeimz] 1. William J. (1842-1910), filozof şi psiholog american. Preocupat iniţial de anatomie şi fiziologie, s-a reorientat către psihologie şi filozofie, devenind celebru prin lucrarea „Principii de psihologie". J. a reformulat pragmatismul iniţiat de Ch.S. Pierce, reuşind, prin eseurile sale, să comunice principiile noii filozofii unui larg cerc de cititori; totodată, el a dezvoltat pragmatismul în direcţii noi, abordând probleme de psihologie şi religie. J. şi-a numit propria concepţie „empirism radical" pentru a arăta că nu numai lucrurile fizice, dar şi cele de ordin spiritual sunt, deopotrivă, elemente ale experienţei („Voinţa de a crede", „Pragmatismul", „Eseuri despre empirismul radical", „Varietatea experienţei religioase"). 2. Henry J. (1843-1916), scriitor american. Naturalizat englez. Frate cu J. (1). Inovaţia sa în tehnica romanului îl consacră ca pe unul dintre primii psihologi şi un precursor al monologului interior, având ca motiv dominant confruntarea dintre civilizaţia europeană şi spiritul american („Americanul", „Portretul unei doamne", „Washington Square", „Ambasadorii", „Aripile porumbiţei", „Cupa de aur", „Strângerea şurubului"). Nuvele („Daisy Miller"). Proză fantastică („Turnul de fildeş"). Eseuri şi critica literară („Poeţi şi prozatori francezi", „însemnări despre prozatori"). JAMES [d3eimz] OF HOLLAND PARK P(hyllis) D(orothy), baroneasă (zisă P.O.) (n. 1920), scriitoare britanică. Autoare de romane poliţiste caracterizate printr-o atmosferă de suspans tensionată, terifiantă, cu răsturnări de situaţii dintre cele mai neaşteptate („O nebunie care provoacă moartea", „Insula morţilor", „Un anume gust pentru moarte"). JAMESON [djeimsn], Sir Leander Starr (1853-1917), medic şi om politic britanic. Stabilit în Africa de Sud (1878), l-a sprijinit pe Cecil Rhodes în politica de expansiune britanică. Prim-ministru al Coloniei Cap-ului (1904-1908). Fondator al Partidului Unionist (1910). JAMESTOWN [djeimztaun], localitate în ins. Sf. Elena (S Oc. Atlantic), centrul ad-tiv al insulei; 1,3 mii loc. (1991). Port de escală pe rutele Atlanticului de Sud. Fundat în 1659. Catedrala Sf. Paul. JAMMES [3am], Francis (1868— 1938), poet francez; Lirică simbolistă de transfigurare în spirit franciscan a universului provincial, de comuniune cu natura („De la ruga din zori la cea de seară", „Georgicele creştine"). JAMMU [d3emu], oraş în NV Indiei, la poalele M-ţilor Himalaya, pe râul Tăwi, centrul ad-tiv (reşed. de iarnă) al statului Jammu şi Kashmir; 1,2 mii. loc. (1991). Centru comercial pentru cereale, trestie de zahăr şi bumbac. Ind. farmaceutică, textilă (ţesături de mătase) şi de ceramică. Fort. Palat. Universitate. Staţiune climaterică. JAMMU Şl KASHMIR [d3smu şi ka/mir], stat în NV Indiei; 222,2 mii km2; 7,7 mii. loc. (1991). Centre ad-tive: Srinagar (reşed. de vară) şi Jammu (reşed. de iarnă). Expl. de min. auro-argentifere, de fier, bauxită şi cărbuni. Cereale, bumbac, orez, tutun şi cafea; legumicuitură şi pomicultură. Creşterea animalelor. O parte din Kashmir (83,2 mii km2) este în litigiu cu Pakistanul. JÂMNAGAR [d3amnager], oraş în V Indiei (Gujarăt), în pen. Kăthiăwâr, la V de Ahmădăbăd, port la G. Kachchh; 350,5 mii loc. (1991). Expl. de sare şi bauxită. Ind. chimică, a cimentului, pielăriei, textilă (bumbac) şi a ceramicii. Meşteşuguri (orfevrărie). Pescuit de perle. Fundat în 1540. Vechiul nume: Navanagar. JAMSHEDPUR [d3am/edpurj, oraş în NE Indiei (Bihar), la V de Calcutta, în platoul Chotta-Nagpur; 478,9 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii rutiere şi feroviare. Pr. centru siderurgic al ţării pe baza zăcămintelor de huilă şi min. de fier din apropiere; cocserie. Ind. constr. de maşini (excavatoare, material rulant, maşini agricole, utilaj energetic, textil şi pentru hârtie) şi chimică. JAMU MARE, com. în jud. Timiş; 3 373 loc. (1998). Centru viticol. Creşterea bovinelor. Staţie de c.f. Satul Jamu Mare este menţionat documentar în 1343. JAN „Magister" (sec. 15), meşter pietrar. A realizat, la comanda lui Ştefan cel Mare, mai multe pietre funerare pentru necropola domnească de la biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi. Decorul, un câmp central acoperit cu motivul palmetei, şi chenarul, constituit din inscripţia funerară, tratate în relief plat, se disting prin acurateţea şi eleganţa desenului. JANÂ6EK [janat/ek], Leoă (1854-1928), compozitor, muzicolog şi dirijor ceh. Reprezentant al curentului folcloric. Opere („Jenufa", „Cazul Makropulos", „Katia Kabanova", „Vulpi-şoara şireată"), o simfonietă, poemul simfonic „Taras Bulba", muzică de cameră, prelucrări folclorice, caracterizate prin dinamism viguros, forţă expresivă, claritate armonică şi ritmică. JANCHELEVICI [jankelevit/J, Idei (1909-1994, n. Leova, Basarabia), Leoă Janâ5ek 333 JANSKY Idei Janchelevici: „Dialog l‘ sculptor francez de origine română. Stabilit în Belgia (1931), apoi în Franţa (1950). Basoreliefuri şi monumente publice („Scufundătorul şi arcul său“, „Copilul", la Bruxelles; „Monumentul naţional al prizonierului politic", la Breendonck; „Maternitate", la Haifa). M. de onoare al Acad. Române (1992). JANCO, Marcel v. lancu Marcel. JANCS6 [jon/o] Mikl6s (n. 1921), regizor ungur de film şi de teatru. Devenit celebru o dată cu aşa-numita trilogie a violenţei („Sărmanii flăcăi", „Roşii şi albii", „Linişte şi strigăt"), al cărei subiect este omul văzut ca prizonier al istoriei. Creator al unui univers cinematografic foarte elaborat, cu accent pe latura formală a concepţiei regizorale, J. elaborează o tematică istorică, de meditaţie asupra puterii politice („Psalmul roşu", „Rapsodia ungară", „Inima tiranului"). JANDARM (< fr.) s. m. Militar din cadrul jandarmeriei. JANDARMERIE (< fr.) s. f. Poliţie militară la sate, având în trecut sarcina de a păzi şi de a menţine ordinea. Desfiinţată de regimul comunist, a fost reînfiinţată în 1990, cu atribuţii lărgite, fiind, alături de poliţie şi de gardienii publici, instrumentul de menţinere a ordinii publice, atât la oraşe cât şi la sate. JANEQUIN [janke], Clâment (c. 1485-c. 1558), compozitor francez. Reprezentant de seamă al polifoniei vocale din sec. 16. Bogăţie de mijloace ilustrative. Cântece („Războiul", „Cântecul păsărilor"), un motet, două mise. JANET bane], Paul (1863-1937), inginer francez. Prof. univ. la Paris. Contribuţii în reorganizarea învăţământului superior românesc. Lucrări didactice pentru învăţământul tehnic („Primele principii de electricitate industrială. Pile. Acumulatoare. Dinamuri. Transformatoare"). M. de onoare al Acad. Române (1919). JANET [3ane], Pierre (1859-1947), psiholog şi neurolog francez. Prof. univ. la Paris. Promotor al psihologiei experimentale; contribuţii în studiul isteriei şi psihasteniei, în care a folosit hipnoza („Nevrozele şi ideile fixe", „Medicaţiile psihologice", „De la angoasă la extaz"). JANEVSKI [janevski], Slavko (n. 1920), scriitor macedonean. Poet („Poeme"), povestitor („Strada") şi romancier („Furia şi durerea"). Contribuţii importante la îmbogăţirea şi dezvoltarea limbii literare. JANKA [janko] Victor de (1837-1890), botanist ungur. A întreprins numeroase călătorii de studii în România şi în Pen. Balcanică. M. coresp. al Acad. Române (1882). JANK&-6VITCH [jankelevjtj], Via-dimir (1903-1985), filozof, eseist şi muzicolog francez de origine rusă. Prof. univ. la Toulouse, .Lille şi Sor-bona. Influenţat de H. Bergson. Lucrările sale tratează aspecte morale, estetice şi metafizice ale filozofiei existenţei („Tratat despre virtuţi", „Paradoxul moralei", „Ireversibilul şi nostalgia", „Moartea", „Ironia", „Iertarea"). Exeget al operei lui Schelling. Contribuţii în domeniul muzicologiei („De la muzică la tăcere"). • JAN MAYEN 0an majen], insulă vulcanică norvegiană în N Oc. Atlantic, la 480 km E de Groenlanda; 372,5 km2. Alt. max.: 2 277 m (vulcanul Beerenberg, ultima erupţie în 1732). Climă subarctică maritimă. Gheţari. Tundră. Bauxită. Pescuit. Descoperită de H. Hudson în 1607 şi redescoperită în 1614 de navigatorul olandez Jan Jacobszoon May, al cărui nume îl poartă. Anexată de Norvegia (1929). Staţie de radionavigaţie şi meteorologică. JANNINGS [janiqs], Emil (pe numele adevărat Theodor Friedrich Emil Janenz) (1884-1950), actor german de teatru şi de cinema. Vedetă a marilor filme expresioniste şi psihologice („Ultimul dintre oameni", „Cabinetul figurilor de ceară", „Tartuffe", „Faust", „îngerul albastru"). Premiul Oscar: 1927 („Ispi- tele trupului") şi 1928 („Ironia destinului", trad. rom. „Crepusculul gloriei"). JÂNOSSY [ja:no/i] Lajos (n. 1912), fizician ungur. Lucrări privind radiaţiile cosmice, fizica nucleară şi teoria relativităţii. JANSEN [janse], Cornelîs Otto (Jansenius Cornelius, zis) (1585-1638), teolog olandez. Prof. univ. la Louvain. Episcop de Ypres. Se pronunţă împotriva protestanţilor. Este iniţiatorul jansenismului, încercând să restabilească doctrina Sf. Augustin în privinţa graţiei divine şi a predestinării („Augustinus" — lucrare publicată postum). . JANSEN [jansa], Zacharias (sec. 16-17), optician olandez. I se atribuie inventarea microscopului (c. 1590) şi a telescopului (a construit, împreună cu Hans Lippershey, un model al acestuia, în 1609). JANSENISM (< fr.; {s} n. pr. Jansenius) s. n. Curent social-religios catolic, apărut în Olanda şi în Franţa, pe baza doctrinei teologului olandez Cornelis Jansen. Centrul j. a fost mănăstirea Port-Royal, în jurul căreia s-au grupat învăţaţi de seamă (B. Pascal, A. Arnauld, P. Nicole ş.a.). J. a preluat concepţia Sf. Augustin despre predestinare şi a propovăduit o morală austeră. Condamnat de papalitate (bulele din 1642, 1653, 1656); în 1713, janseniştii sunt expulzaţi din Franţa, refugiindu-se în Olanda, unde, până astăzi, mai există, la Utrecht, o biserică jansenistă, fundată în 1724. JANSKY [janski], Jan (1873-1921), psihiatru şi serolog ceh. Stabilit în S.U.A. Prof. univ. la Baltimore. A sistematizat principalele patru grupe sangvine (1907) pe care le-a numerotat de la I la IV, ele corespunzând grupelor 0, A, B şi AB ale lui K. Landsteiner. JANSKY [janski], Karl (Guthe) (1905-1950), inginer american. A des- Emil Jannings JANSSEN 334 coperit (1931) că sursa paraziţilor care perturbau radiocomunicaţiile era constelaţia Săgetătorul, descoperire ce a dus la dezvoltarea radioastronomiei. Unitatea de măsură folosită în radio-astronomie pentru a măsura puterea receptată de un telescop de la o sursă cosmică îi poartă numele. JANSSEN [3ăsen], Jules (1824-1907), astronom şi fizician francez, întemeietorul Observatorului de astro-fizică de la Meudon (1876). Contribuţii în analiza spectrală stelară şi în studiul protuberantelor solare. A realizat, printre primii, fotografii ale Soarelui şi cometelor; în 1904, a publicat „Atlasul fotografiilor solare", cu peste 6 000 de imagini. Unul dintre craterele Lunii îi poartă numele. A descoperit (1868), în acelaşi timp cu J.N. Lockyer, heliul, depistându-i existenţa în atmosfera solară. JANTĂ (GEANTĂ) (< fr.) s. f. Par-tea exterioară a unei roţi, pe care se fixează pneul. ♦ Expr. A rămâne pe jantă = a avea un cauciuc dezumflat; fam. a rămâne în pană de bani, a fi lipsit de bani. JANŢ s. n. 1. Zer untos rezultat la fabricarea caşcavalului, în urma opăririi caşului cu apă clocotită; constituie materia primă pentru obţinerea untului de caşcaval. 2. Partea lichidă rămasă după coagularea laptelui. 3. Zară fiartă rămasă de la prepararea urdei. JANUS PANNONIUS (numele latinizat al lui Jânos Csezmiczey [t/ezmitssei]) (1434-1472), poet umanist ungur. Neoplatonician. Versuri (în latină) care fac elogiul filozofiei lui Epicur şi critica scolasticii („Goana vânturilor“). A influenţat poezia laică maghiară din sec. 16. JAN VAN LEIDEN [jan van leide] (pe numele adevărat Jan Beuckels-zoon) (c. 1509-1536), predicator ana-baptist olandez. Conducător al comunei teocratice din Munster (apr. 1534— iun. 1535), instaurată în urma unei răscoale a adepţilor săi, a introdus comunitatea bunurilor şi poligamia. După înfrângerea comunei a fost torturat şi ucis (ian.). JAN Z ROKYCAN [janzrokitsan] (c. 1390-1471), lider religios din Boe-mia. Unul dintre conducătorii husiţilor; din 1432, şef al grupării de stânga. Arhiepiscop al Bisericii husite, l-a sprijinit pe regele Jiri z Podăbrad în lupta contra Bisericii romano-catolice, care iniţiase o cruciadă împotriva husiţilor (1467-1471). JAPCA (< bg. zabka „laţ, cursă“) s. f. A lua cu ^ - a lua cu forţa şi pe nedrept. JAPELLl [japeli], Giuseppe (1783— 1852), arhitect şi inginer italian. Lucrările sale, în stil neoclasic, relevă influenţa romantismului şi a eclectismului („Cafeneaua Pedrocchi“ din Pa-dova). Parcuri („ViIla Torlonia" din Roma). JAPIŢĂ (< bg.) s. f. 1. Piesă de lemn sau de fier montată deasupra părţii din faţă a proţapului, pentru a permite articularea jugului cu proţapul. 2. (Peior.) Persoană fără caracter. JAPONEZ, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a format ca naţiune în Japonia. Mai trăiesc în S.U.A., Brazilia, Canada, Peru etc.; de religie şintoistă, budistă şi creştină. ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Japonia; nipon. 2. Adj. Care aparţine Japoniei sau japonezilor, referitor la Japonia sau la japonezi. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia altaică, vorbită de japonezi. Primele inscripţii în japoneză, cu caractere ideografice, împrumutate de la chinezi, datează din sec. 6. J. modernă foloseşte una dintre cele mai complicate scrieri, cu un caracter eterogen, constând din trei sisteme de scrieri diferite (unul ideo-grafic, de origine chineză şi două silabice) care coexistă în mod sincretic; textele se scriu în coloane verticale, de ia dreapta la stânga. <0* Artă j. = artă dezvoltată în Japonia încă din perioada Neoliticului şi materializată iniţial, în perioada Jomon, prin vase de ceramică, al căror decor specific era torsada. în perioada următoare, Yayoi (sec. 3 î.Hr.—2 d.Hr.), apar vasele de bronz în formă de clopot cu motive decorative liniare, subţiri, deosebit de rafinate. Perioada Kofun, se caracterizează printr-o dezvoltare a artei funerare, morminte cu tumuli, sarcofage din teracotă şi piatră, alături de care pot fi găsite statuete de lemn, podoabe şi arme de fier. în arhitectură predomină elementele specifice templelor şintoiste: construcţii simple de lemn, cu acoperişul în coamă, ridicate deasupra unei platforme mult înălţate, în perioada Asuka (593-710), arta j. cunoaşte o deosebită înflorire sub influenţa artei chineze şi coreene. Construcţiile arhitecturale religioase (pagodele) şi civile (palatele), din lemn, se caracterizează prin acoperişul piramidal, format din mai multe etaje suprapuse, care se retrag succesiv, având marginea streşinii ridicată, şi prin pe- reţii cu decoraţii policrome, luxuriante. Cea mai veche mănăstire budistă japoneză este Horyuji (607) lângă Nara, care include „Sala de aur“ (Kon-do), unde se află grupul statuar din bronz denumit „Triada lui Sakyamuni" — mărturie a unei arte figurative, dezvoltată sub influenţa celei chineze din perioada Tang. în perioada Nara (710-794), sub influenţa continentală, în arta j. se manifestă gustul pentru grandios şi monumentalitate (templul Todaiji), iar arta lăcuitului cunoaşte o înflorire deosebită („Tabernacolul lui Tamamyshi"). Sculptura în lemn, bronz sau piatră, reprezentând divinităţi budiste, figuri de împăraţi şi demnitari, animale fantastice cu semnificaţii simbolice ia dimensiuni colosale („Triadele lui Yakushi“, sec. 7; „Buddha' Rosha-na“, sec. 8). în pictură încep să fie întrebuinţate noi materiale, printre care creta, ruloul de hârtie (emakimono) şi ruloul de mătase. în perioada Heian (794-1185), influenţa chineză îşi pierde din importanţă, statuile, în special din lemn, au trăsături mistice, enigmatice („Amida Nyorai“, sec. 11, de Jocho). Alături de pictura religioasă se dezvoltă şi stilul yamato-e, în culori pastelate, delicate („Istoria lui Genji“). Elementele arhitectonice se armonizează cu peisajul („Engakuji", lângă Kyoto; Kongobuji, pe muntele Koya), iar grădinile sunt integrate în locuinţele aristocraţilor. Creşterea importanţei aristocraţiei războinice în perioada Ka-makura (1185-1333) se traduce pe plan artistic în forme de un auster realism. în statuara de lemn o atenţie sporită este acordată trăsăturilor feţei, în pictură sunt abordate noi subiecte: hagiografice, anecdotice, povestiri populare. Arta portretistică ia un mare avânt („Minamotono Yoritomo" şi „Tai-rano Shigemori" picturi de Fujiwara no Takanobu, sec. 13). O dată cu răspândirea ritualului servirii ceaiului se dezvoltă arta ceramicii (regiunea Seto). în perioada Muromachi (sau Ashikaga, 1333-1573), caracterizată prin răspândirea ideilor budiste zen, care promovau recuperarea valorilor materiale şi spirituale, şi în perioadele următoare, un loc important îl ocypă pictura sub formă de kakemono-uri şi makimo-nouri, de un mare rafinament al liniei şi coloritului (Sesshu, sec. 15; Kăno Motonobu, sec. 16; Kăno Masanobu, Korin Ogata, sec. 17). Cu toată politica izolaţionistă instaurată în perioada Tokugawa (1615-1868), infiltraţiile de tehnică artistică occidentală vor duce la formarea unor curente opuse picturii oficiale Kăno: şcoala decorativă Rimpa 335 JAPONIA (sec. 17), reprezentată de Sotatsu („Povestea lui Genji“), şi Korin Ogata („Prune roşii şi albe“), precum şi şcoala Maruyama (sec. 18-19), cu tendinţe realiste. De o răspândire rapidă se bucură genul popular ukiyo-e (sec. 18— 19) care exaltă viaţa pământească, manifestându-se cu deosebire în xilogravură şi în arta stampelor mono- şi policrome de mare rafinament (Haru-nobu, Sharaku, Utamaro, Hokusai, Hi-roshige). Arhitectura (sanctuare, mau-solee) continuă să se dezvolte în forme şintoist-budiste (complexul de la Nikko). Tot acum, sub influenţa teatrului, se dezvoltă creaţia de măşti. Ca urmare a preluării contactelor cu Occidentul (perioada Meiji, 1868-1912), se introduc materiale şi stiluri tipic europene. După primul război mondial, iau naştere mişcări de avangardă (grupul Bunriha) şi Asociaţia japoneză pentru designul industrial. După al doilea război mondial, cinematografia j. se impune prin marii regizori A. Kuro-sawa, M. Kobayashi, M. Kenji, S. Ka-neto, care aduc o notă specifică, tradiţională, de mare plasticitate. Asupra arhitecturii j. se manifestă în special influenţa funcţionalismului american, adaptat exigenţelor locale (K. Tange, J. Sakakura). în anii '60 se remarcă activitatea grupului Metabolism (K. Ki-kutake, N. Kurokawa) şi aşa-numitului New Wave japonez (A. Isozaki, K. Shinohara). în pictură, sfârşitul anilor ’50 este dominat de grupul Gutaj din Osaka (K. Shiraga, S. Murakami), înrudit cu neodadaismul, iar după anii ’60, de mişcarea Mono-ha. JAPONIA 1. Ţara Japoniei, „Tara Soarelui Răsare” (Nihon sau Nippon Koku), stat în E Asiei (Extremul Orient), ocupând Arh. Japonez, format din 3 922 ins. aflate în V Oc. Pacific, între 21° şi 44° lat. N. Cuprinde 4 mari ins.: Hokkaido, Honshu, Kyushu, Shikoku, precum şi arh. Ryukyu (ins. pr. Okinawa), Ogasawara (fost Bonin), Kazan Retto (sau Volcano) şi Minami-Tori. Lungimea ţărmurilor: 33,4 mii km (ţărmuri naturale 24,3 mii km, artificiale 8,8 mii km, guri de râuri 0,3 mii km); supr.: 377,7 mii km2; 125,6 mii. loc. (1995). Limba oficială: japoneza (nipona). Religia: şintoistă şi •budistă c. 80%, creştină (protestanţi, catolici), c. 20%. Cap.: Tokyo. Oraşe pr.: Yokohama, Osaka, Nagoya, Sap-poro, Kyoto, Kobe, Fukuoka, Kawa-saki, Hiroshima, Kitakyushu, Sendai. Este împărţit în 47 de prefecturi (todofuken). Relief predominant muntos (83,8% împreună cu dealurile), în care 25 de vârfuri trec de 3 000 m alt. (Fuji Yama, 3 776 m, alt. max. a J.). Lanţurilor munţilor de încreţire, formaţi în Terţiar, li se adaugă 7 lanţuri de munţi vulcanici cu 150 vulcani, în parte activi (Asama Yama, Bandai-san, Aso-san, Sakurajima, Azuma-san ş.a.). Seisme frecvente (Gifu, 516 anual), majoritatea de slabă intensitate, care, alături de vulcani, conturează imaginea unei zone labile tectonic, componentă a „Cercului de Foc“ al Pacificului. Câmpiile ocupă 15% din terit., mai extinse fiind Kanto (în zona central-estică a ins. Honshu), Sendai (în NE ins. Honshu), Nobi, Setsu (Osaka), Ishikari şi Tokachi (în ins. Hokkaido). Clima este tropicală în Ryukyu, subtropicală în Kyushu şi temperată în restul terit. (mai aspră în ins. Hokkaido), cu nuanţe imprimate de orientarea reliefului, prezenţa oceanului şi acţiunea musoni-lor. în V, precipitaţiile sunt mai bogate toamna şi iarna, pe când în E ele cad mai ales vara. Taifunurile şi, uneori, valurile uriaşe (tsunami) provocate de seismele puternice se abat asupra insulelor, având efecte dezastruoase în reg. litorale. Râurile, scurte, au un ridicat potenţial energetic (în mare parte valorificat), iar lacurile (Biwa, Kasu-miga, Saroma) completează peisajul japonez. Vegetaţie extrem de variată (magnolii, bananieri, arbori de camfor, cedrul japonez, pinul roşu, chiparoşi ş.a.). Pădurile ocupă 67,3% din terit. Fauna, variată (140 specii de mamifere, 350 specii de păsări, 30 specii de reptile ş.a.), este ocrotită în 27 de parcuri naţionale (c. 2 mii. ha), parcuri ale prefecturilor şi sute de rezervaţii, constituind atracţii turistice majore (parcul naţional Fuji-Hakone-Izu este vizitat anual de peste 20 mii. turişti). Ţară cu o economie dezvoltată, a doua putere economică mondială după S.U.A., J. are resurse minerale variate, care însă nu asigură decât în mică măsură necesarul de materii prime ale unei ind. complexe, cu înalt nivel tehnologic (J. importă 99,8% din cantitatea de petrol, 90,7% din gazele naturale şi 82% din cărbunele de care are nevoie). Ocupă locul 2 pe glob după S.U.A. ca produs naţional brut şi locul 3 pe glob (după S.U.A. şi Germania) ca PIB/locuitor. Ind. antrenează 34% din pop. activă şi contribuie cu 40% la PNBVJ. se află pe unul dintre primele treî locuri pe glob în metalurgia feroasă şi neferoasă, electronică, constr. navale (c. 1/3 din totalul prod. mondiale de nave comerciale), de autovehicule, ind. lemnului, mat. de constr., petrochimie, hârtie, textile ş.a. Marile concentrări ind. sunt Kanto (zona capitalei), Kinki (Osaka— Kobe—Wakayama ş.a.), Chukyo (Yok-kaichi—Nagoya—Toyohashi) şi Kitakyushu, dar ind. este bine reprezentată în toate centrele urbane. Expl. de huilă (6,9 mii. t, 1994), lignit, petrol, gaze naturale, min. de fier, mangan, crom, tungsten, molibden, cupru, plumb, zinc, staniu, aur, argint, uraniu, bismut, sulf, germaniu, azbest, sare (toate în cantităţi moderate). Mare producătoare de energie electrică (906,7 miliarde kWh, 1993, locul 4 pe glob şi locul 3 pe glob ca putere instalată în centrale electronucleare), fontă şi feroaliaje (73,8 mii. t, 1994, locul 3 pe glob), oţel (98,3 mii. t, 1994, locul 2 pe glob), cocs (42 mii. t, locul 2 pe glob), nichel, titan, aluminiu (336,5 mii t, 1994, locul 3 pe glob), cupru brut şi rafinat (1,1 mii. t, 1994, locul 2 pe glob); plumb, zinc (665,5 mii t, 1994, locul 1 pe glob), staniu, magneziu, sulf, utilaje şi instalaţii ind., linii tehnologice, maşini-unelte, tractoare (161,8 mii. buc., 1991, locul 3 pe glob), autovehicule (8,68 mii. buc. autoturisme, 1993, locul 1 pe glob şi 2,73 mii. buc. vehicule utilitare, 1993, locul 2 pe glob), avioane şi elicoptere, motociclete (2,7 mii. buc., 1994, locul 1 pe glob), biciclete (locul 2 pe glob), nave (supertancuri petroliere, vase moderne de pescuit 8,9 mii. t.r.b., locul 1 pe glob), aparataj electrotehnic, elemente tranzistorizate, televizoare (9,4 mii. buc., 1994, locul 1 pe glob), calculatoare, instrumente de precizie şi aparate optice, maşini de calculat, ceasuri, aparate foto (12,4 mii. buc., 1994, locul 1 pe glob), frigidere, produse petroliere (300 mii. t/an capacitatea rafinăriilor: benzină 43,9 mii. t, 1994, locul 2 pe glob, uleiuri grele, locul 1 pe glob), acid sulfuric (6,6 mii. t, 1994, locul 4 pe glob), sodă caustică (3,8 mii. t, 1994, locul 3 pe glob), sodă calcinată, îngrăşăminte azotoase, materiale plastice şi răşini sintetice (locul 3 pe glob), medicamente, cauciuc sintetic (1,4 mii. t, 1994, locul 2 pe glob), anvelope (locul 2 pe glob), celuloză, hârtie şi cartoane (10,6 mii. t, 1994, locul 2 pe glob), hârtie de ziar (2,97 mii. t, 1994, locul 3 pe glob), cherestea, furnir, placaje, ciment (91,6 mii. t, 1994, locul 3 pe glob), fire şi ţesături de lână, ţesături de mătase, fire şi fibre artificiale (locul 3 pe glob) şi sintetice (locul 2 pe glob), produse de sticlă şi porţelan, ţigarete (locul 3 pe glob), lapte, unt, brânzeturi, carne, conserve şi făină de peşte, margarină, zahăr, vin, bere ş.a. Meş- w. t î ARTĂ JAPONEZĂ 336 Figurină din Iwatsuki, perioada Jomon (sec. 3 î.Hr.) Miroku (Maitreya) (detaliu), perioada Asuka (sec. 6-7) Zeul Hachiman în chip de preot, statuie de Kaikei, perioada Kamakura (sec. 13) ARTĂ JAPONEZĂ ANDO HIROSHIGE: „Ruta Kisokaido - Popasul 69 de la Oi“ „Flori de cireş“ - paravan, perioada Momoyama (sec. 16) KITAGAWA UTAMARO: „O frumuseţe TOSH0SAI SHARAKU: „Ichikawa Ebizo, KORIUSAI: „Curtezană^ din Casa ceaiului" în rolul lui Takemura Sadanoshin" bând o ceaşcă de ceai“ TAWARAYA SOTATSU: ,Zeul tunetului" SUZUKI HARUNOBU: „Plecarea" JAPONIA 338 ______________________________145 —0-t. Tqkuno-shima— ~^Tl. Okirio-Erabu-shima teşuguri; artă tradiţională. Terenul arabil reprezintă 15% din supr. ţării. Agricultura, protejată (preţurile produselor agricole fiind de 2-3 ori mai mari decât media mondială), asigură 70% din necesarul de alimente al ţării (mai ales cu cereale — orezul ocupă 45% din supr. cultivată —, legume şi fructe). Se cultivă orez (13,1 mii. t, 1994), cartofi, batate, taro şi igname, soia, trestie şi sfeclă de zahăr, ceai (92 mii t, 1994, locul 7 pe glob), tutun, legume (varză, locul 3 pe glob, castraveţi, locul 3 pe glob, vinete, lo- cul 2 pe glob), struguri, fructe (mere 1,1 mii. t, 1994), citrice (mandarine 1,5 mii. t, 1994, locul 1 pe glob), pepeni, ananas, căpşuni, castane (locul 2 pe glob), arahide. Floricultură dezvoltată. Sericicultură de veche tradiţie! Creşterea animalelor este mai puţin 339 JAPONIA DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Prefecturi Suprafaţa Populaţia Capitala (todofuken) (km2) (1992)__________________________ INS. HOKKAIDO Hokkaido 78 514 extinsă (în 1994 erau 4,99 mii. capete bovine, 10,62 mii. capete porcine, 25 mii capete ovine). Pescuitul este foarte dezvoltat (11 mii. t/an, locul 1 pe glob), produse acvatice (maricul-tură), balene vânate (locul 2 pe glob). Reţeaua de comunicaţii este complexă şi în continuă modernizare. Transportul feroviar este deservit de trenuri rapide „Shinkansen“, ce leagă întregul arhipelag. Căile ferate traversează numeroase poduri şi tunele, între care se remarcă Seikan (53,85 km, cel mai mare din lume), ce leagă ins. Honshu de Hokkaido. Porturile se numără printre cele mai mari de pe glob (Kobe, Chiba, Nagoya, Yokohama, fiecare având peste 120 mii. t trafic anual). C.f. 27 152 km (din care 1/3 electrificate). Căi rutiere: 1,13 mii. km (din care 772 mii km asfaltate). Flota comercială: 24,28 mii. t.r.b. (locul 4 pe glob). Moneda: 1 yen = 100 sen. Turism dezvoltat (3,5 mii. turişti), cu numeroase obiective: marea metropolă Tokyo (cea mai mare aglomeraţie urbană de pe glob), vulcanii Fuji Yama şi Asama Yama, staţiunile de sporturi de iarnă Kamizawa şi Sugadaira, Nikko, unul dintre cele mai frumoase oraşe ale J„ cu cascada Kegon, Osaka — supranumită „Veneţia J.“, cu templele Temmangu (sec. 10) şi Shitennoji (sec. 6), iar, în apropiere de oraşul Takarazuka, vechile capitale Nara, cu templul Todaiji (cu marea statuie a lui Buddha din anul 752) şi Kyoto, cu c. 2 000 de monumente de arhitectură (palatele Gosho şi Saiho, Pavilionul de aur/Kinkakuji, Pavilionul de argint/Ginkakuji, templul Nishi Hon-ganji, castelul Nijo ş.a.). J. are 2 053 puncte cu instalaţii de tratament balnear şi hoteluri, mai cunoscut fiind Beppu (ins. Kyushu), cu peste 3 000 de izvoare. J. este a treia mare putere comercială a lumii (după S.U.A. şi INS. HONSHU Aichi 5 139 Akita 11 613 Aomori 9 619 Chiba 5 151 Fukui 4 192 Fukushima 13 784 Gifu 10 596 Gumma 6 356 Hyogo 8 381 Hiroshima 8 467 Ibaraki 6 094 Ishikawa 4 198 Iwate 15 277 Kanagawa 2 403 Kyoto 4 613 Mie 5 778 Miyagi 7 292 Nagano 13 585 Nara 3 692 Niigata 12 579 Okayama 7 092 Osaka 1 869 Saitama 3 799 Shiga 4 016 Shimane 6 629 Shizuoka 7 773 Tochigi 6 414 Tokyo 2 166 Tottori 3 494 Toyama 4 252 Wakayama 4 725 Yamagata 9 327 Yamaguchi 6 107 Yamanashi 4 463 INS. KYUSHU Fukuoka 4 963 Kagoshima 9 167 Kumamoto 7 408 Miyazaki 7 735 Nagasaki 4 113 Oiţa 6 338 Saga 2 440 INS. SHIKOKU Ehime 5 672 Kagawa 1 883 Kochi 7 107 Tokushima 4 146 ARH. RYUKYU Germania, în 1994) atât ca volum al exporturilor, cât şi al importurilor, înregistrând excedente anuale impresionante atât cu statele Americii de Nord şi Asiei, dar şi cu ţările U.E. (20% din 5 659 000 Sapporo 6 766 000 Nagoya 1 219 000 Akita 1 472 000 Aomori 5 673 000 Chiba 824 000 Fukui 2 115 000 Fukushima 2 080 000 Gifu 1 983 000 Maebashi 5 466 000 Kobe 2 867 000 Hiroshima 2 895 000 Mito 1 169 000 Kanazawa 1 414 000 Morioka 8 104 000 Yokohama 2 606 000 Kyoto 1 811 000 Tsu 2 277 000 Sendai 2 165 000 Nagano 1 401 000 Nara 2 475 000 Niigata 1 932 000 Okayama 8 735 000 Osaka 6 561 000 Urawa 1 246 000 Otsu 775 000 Matsue 3 701 000 Shizuoka 1 957 000 Utsunomiya 11 874 000 Tokyo 615 000 Tottori 1 120 000 Toyama 1 078 000 Wakayama 1 255 000 Yamagata 1 565 000 Yamaguchi 862 000 Kofu 4 852 000 Fukuoka 1 787 000 Kagoshima 1 845 000 Kumamoto 1 167 000 Miyazaki 1 152 000 Nagasaki 1 233 000 Oiţa 878 000 Saga 1 511 000 Matsuyama 1 024 000 Takamatsu 817 000 Kochi 830 000 Tokushima exporturile sale). Export: maşini, utilaje, autoturisme, nave, computere, produse electronice, echipamente industriale diverse (65%), produse siderurgice şi metalice (15%), textile, produse chi- Okinawa 2 255 1 238 000 Naha JAPONIA 340 mice, mat. de constr., produse alimentare. Import: combustibili şi materii prime (50%), min. de fier şi fier vechi, bumbac, cocs, grâu, lemn, orez, zahăr ş.a. — Istoric. Pe terit. J.p locuit încă din Paleoliticul inferior (ins. Honshu), a înflorit, în Neoliticul inferior, cultura Jomon (c. 5000-250 î.Hr.), continuată apoi de cultura Yayoi (250 î.Hr.— 250 d.Hr.), în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura şi a fost introdusă cultura orezului. Potrivit tradiţiei, Jimmu Tenno, descendent al zeiţei soarelui, Amaterasu Omikami, este considerat fondatorul (660 î.Hr.) Imperiului japonez. în sec. 4-6, ca urmare a intensificării relaţiilor cu China şi a ocupării Coreei de Sud, în J. au pătruns confucianismul şi budismul, intrând în conflict cu şintoismul, cultul populaţiei băştinaşe, budismul reuşind, în cele din urmă, să se impună ca religie de stat (594). în epoca Nara (710-794), J. a devenit o monarhîi absolută, marcată însă de o îndelungată perioadă de lupte interne pentru putere între marile clanuri. în aceste condiţii a avut loc mutarea reşedinţei împăratului de la Nara (794) la Heiankyo (actualul Kyoto), întărirea autonomiei marilor feudali şi slăbirea treptată a autorităţii centrale. între 858 şi 1192 puterea politică a fost uzurpată de clanul Fuji-wara. în 1192, Yoritomo din clanul Mi-namoto, concentrează întreaga putere de stat în mâinile sale, punând bazele shogunatului (1192-1867), împăratul având doar rolul de suveran nominal. După invaziile eşuate ale mongolilor din 1274 şi 1281, criza politică internă s-a accentuat, fiind urmată de o lungă perioadă de bipolarism politic şi de războaie civile între nordul, cu capitala la Kyoto, şi sudul, cu capitala la Yo-shino, atingând acum maximul descentralizării politice şi fărâmiţării feudale. Primii europeni ajunşi în arh. japonez sunt comercianţii portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc, şi misionarii iezuiţi (1549-1551 — Francisco Xavier), care introduc creştinismul în J. Devenit shogun în 1603, leyasu Tokugawa mută capitala la Edo (actualul Tokyo), restabileşte unitatea imperiului şi impune, din 1639, o politică izolaţionistă. în 1853, o escadră a S.U.A. sub comanda lui M.C. Perry a intrat în raza portului Edo în timp ce o escadră rusă, comandată de amiralul E.V. Putiatin, a staţionat în faţa portului Nagasaki, impunând renunţarea la măsurile izolaţioniste. în urma tratatelor încheiate de J. cu Marile Puteri (1854 şi 1855), porturile nipone au fost des- chise pentru comerţul cu străinătatea, în urma revoluţiei din 1867-1868, are loc înlăturarea shogunatului, restabilirea puterii imperiale şi începe epoca Meiji, caracterizată prin realizarea unor importante reforme: abolirea structurilor feudale (1871) şi introducerea unor instituţii moderne, după model occidental, în special german, care au asigurat dezvoltarea capitalistă a ţării, transformând J. la începutul sec. 20 în una din marile puteri militare şi economice ale lumii. în 1889, potrivit Constituţiei, J. este declarată monarhie constituţională ereditară. Tendinţele expansioniste ale cercurilor politice conducătoare pe continentul asiatic s-au materializat prin războiul împotriva Chinei (1894-1895), soldat cu anexarea Formosei (azi Taiwan), a ins. Penghu şi a războiului ruso-japonez (1904— 1905), prin care J. îşi instituie stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părţii de S a ins. Sahalin şi instaurează protectoratul asupra Coreei, pe care a anexat-o în 1910. în timpul primului război mondial, J. se alătură Antantei, obţinând, prin Tratatul de pace de la Versailles, concesiunile germane din China şi mandatul asupra fostelor colonii germane din Extremul Orient. în perioada 1918-1922, J. a efectuat o intervenţie armată în Extremul Orient sovietic. Anii de război au impulsionat puternic dezvoltarea industriei, în special a industriei de război şi a comerţului. în 1926, Hirohito a devenit împărat. în perioada 1931-1932, J. a cucerit întreaga Manciurie. Devenind, în dec. 4, un stat autoritar, cu tendinţe militarist-naţionaliste, J. s-a apropiat treptat, după ce a părăsit Societatea Naţiunilor (1933), de Germania şi Italia cu care a încheiat Pactul Anticomintern (25 sept. 1936), la care, în 1937, a aderat şi Italia, punându-se astfel bazele Axei Berlin— Roma—Tokyo şi Pactul Tripartit (27 sept. 1940). în 1938, au avut loc acţiuni armate ale trupelor japoneze în zona lacului Hasan (din U.R.S.S.), iar în 1939, în reg. Halhîn—Gol (din Mongolia). în apr. 1941, J. semnează la Moscova un pact de neagresiune cu U.R.S.S., ceea ce i-a permis ca, la 7 dec. 1941, în urma unui atac surpriză, îndreptat împotriva bazei americane de la Pearl Harbor, să se alăture puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial. Datorită uner mobilizări exemplare, a unei rapidităţi de acţiune şi a unei eficienţe remarcabile, J. a obţinut o serie de victorii în dauna trupelor anglo-americane, cucerind în- tinse teritorii din Extremul Orient, sud-estul Asiei şi Oc. Pacific, instaurând un regim de ocupaţie foarte dur. Bătăliile de la Midway (ian. 1942) şi Guadalcanal (febr. 1943), au reprezentat o cotitură în desfăşurarea războiului, trupele anglo-americane preluând iniţiativa. După capitularea Germaniei (mai 1945), în condiţiile în care teatrul de război s-a apropiat de terit. J., aceasta a folosit ultimele resurse militare şi umane, inclusiv atacurile kami-kaze. Pentru a pune capăt războiului, S.U.A. a recurs la folosirea primelor 2 bombe atomice asupra oraşelor Hiro-shima (6 aug.) şi Nagasaki (9 aug.), silind guvernul J. să semneze (2 sept. 1945) capitularea necondiţionată. La 8 aug. 1945, U.R.S.S. au declarat război J., trupele sovietice ocupând arh. Kurile şi ins. Sahalin. La 8 sept. 1951, S.U.A. şi Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia, fără participarea U.R.S.S., precum şi un acord militar care legaliza, pe timp nedeterminat, staţionarea trupelor americane pe terit. J. în oct. 1956, s-a semnat declaraţia comună sovieto-ja-poneză, prin care înceta starea de război între cele două state şi erau restabilite relaţiile diplomatice. Pe baza tratatului încheiat cu S.U.A. (15 mai 1972), în contextul războiului rece, ins. Okinawa a fost retrocedată J.f dar americanii şi-au păstrat aici bazele militare. în deceniul 6, economia japoneză a cunoscut un puternic reviriment („miracolul japonez"), caracterizat prin-tr-o continuă creştere a PNB, ajungând, în 1987, să ocupe locul al doilea în lume (după S.U.A.). Pe plan politic s-au afirmat noi partide, în special Partidul Liberal Democrat, care a dominat timp îndelungat viaţa politică a ţării (1955-1993). În ultimele decenii, situaţia politică din ţară s-a caracterizat prin instabilitate, corupţie şi scandaluri financiar-bancare (în 1998 a traversat cea mai critică perioadă postbelică). în 1989, în urma morţii lui Hirohito, tronul a revenit fiului său, Akihito. Monarhie constituţională, conform Constituţiei din 3 mai 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral — Dieta — format din Camera Consilierilor şi Camera Reprezentanţilor, iar cea executivă, de un guvern desemnat de Dietă şi numit de împărat. 2. Marea Japoniei (Nihon-Kai), mare în bazinul de V al Oc. Pacific, situată între ţărmul de E al Asiei, ins. Sahalin (în N), Hokkaido şi Honshu (în E) şi Arh. Tsushima (în S); 1 062 mii km2. Ad. medie: 1 725 m; ad. max.: 3 742 m. 341 JASP Temp. apei 0-12°C (iarna) şi 17-26°C (vara). Salinitate: 27,5-34,8%o. în S comunică, prin str. Coreii, cu Marea Chinei de Est şi Marea Galbenă, în N, prin str. Tătară şi La Perouse, cu M. Ohotsk, iar în E prin str. Tsugaru cu Oc. Pacific. Pescuit şi navigaţie intensă. Pr. porturi: Vladivostok, Nahodka (Rusia), Akita, Niigata, Kanazawa (Japonia), Wonsan, Hungnam, Ch’ongjin (R.P.D. Coreeană), Pusan, Uisan (Rep. Coreea). 3, Groapa Japoniei, mare fosă în NV Oc. Pacific, în E Arh. Japonez; lungime: 680 km; lăţime medie: 59 km; ad. max.: 8 412 m. 4. Curentul Japoniei v. Kuro-Şivo. JAPŞĂ s. f. Depresiune de mică adâncime din bălţile sau Delta Dunării, cu contur circular sau alungit, acoperită de apă numai în timpul revărsărilor, în care se dezvoltă o bogată vegetaţie hidrofilă. JAPURA (YAPURÂ), Rio râu în America de Sud (Columbia şi Brazilia), afl. stg. al Amazonului la Tefe; 1 930 km. Izv. de pe versantul de E al M-tilor Cordiliera Central (Anzii Co-lumbieni), străbate S Columbiei, unde poartă numele de Caquetâ, şi pătrunde în NV Braziliei sub denumirea de J. Navigabil pe 1 400 km. Afl. pr.: Yarî, Apaporis. JAQUES-DALCROZE [3ak-daIkro:z], £mile (pseud. lui £. Jaques) (1865— 1950), compozitor şi pedagog elveţian. Creatorul unui sistem de educaţie muzicală bazat pe gimnastică ritmică („Euritmie, artă şi educaţie"), pe care l-a experimentat iniţial în Dresda şi apoi la Geneva (Metoda J.-D.). JAR1 (< sl.) s. n. Grămadă de cărbuni în stare de incandescenţă, arzând fără flacără; jăratic. ♦ Fig. Arsură, dogoare. JAR2 (< fr.) s. n. Părul scurt de pe faţă şi de pe extremităţile membrelor la ovine. JARDINIERĂ (< fr.) s. f. Suport din lemn, metal sau material plastic pe care se ţin ghivece cu flori. ♦ Vas aşezat de obicei sub ferestre sau în balcoane, în care se pune pământ şi se sădesc flori. JAR^T (< fr.) s. n. Articulaţie a membrului posterior la animalele patrupede, situată între gambă şi fluier (articulaţie tibio-tarso-metatarsiană). JARETT [djeeret], Keith (n. 1945), pianist, chitarist, saxofonist, vibrafonist şi compozitor american. Stil original, caracterizat printr-o varietate de mijloa- ce de expresie, spontaneitate, tuşeu clar, sonoritate pură. Numeroase dis-v curi („Facing You“, „Stella by star-lighf). JARGON (< fr.) s. n. Limbaj specific anumitor categorii sociale, caracterizat prin abundenţa cuvintelor şi a expresiilor pretenţioase, de obicei împrumutate din limbi străine, şi folosit cu scopul de a se distinge de restul vorbitorilor. ♦ Limbaj propriu unei anumite profesiuni. JARIŞTE (< jar) s. f. 1. (înv.) Loc pustiit de foc. 2. (SILV.) Pădure arsă, pe locul căreia se dezvoltă o nouă vegetaţie lemnoasă. JARIŞTEA, com. în jud. Vrancea; 4 160 loc. (1998). Centru viticol şi de vinificaţie. Biserica Adormirea Maicii Domnului (ante 1809). JARL s. m. (în ţările scandinave, în Evul Mediu) Titlu de nobleţe. JÂRNEFELT [jaernefelt], Arvid (1861-1932), scriitor finlandez. Admirator al lui L. Tolstoi. Romane pledând pentru fraternitatea umană („Patria", „Copiii pământului"), drame simboliste („Moartea"). JARNiK [jarnik], Jan Urban (1848-1923), filolog ceh. Prof. univ. la Praga. Specialist în romanistică, s-a ocupat de limba română („Importanţa limbii române pentru studiul limbilor romanice") şi mai ales de folclorul românesc („Dragostea de grai şi de vers românesc"). împreună cu A. Bârseanu, a editat colecţia „Doine şi strigături din Ardeal" (1885) a lui loan Micu Mol-doveanu. M. coresp. (1879) şi m. de onoare al Acad. Române (1919). JARRE [jar] 1. Maurice J. (n. 1924), compozitor francez. Muzică de scenă şi de film („Moarte la Madrid", „Doctor Jivago“, „Lawrence al Arabiei", „lisus din Nazaret", „Fantoma"). 2. Jean-Michel J. (n. 1948), Jean-Michel Jarre compozitor francez. Fiul lui J. (1). Piese instrumentale inspirate de muzica electronică („Echinocţiu", „Oxigen"). Impune un stil pregnant (ample piese orchestrale realizate cu ajutorul sintetizatoarelor) în „concerte-mamuf („Ren-dez-vous", „Revolutions", „Waiting for Cousteau") în aer liber. JARRY [3ari], Alfred (1873-1907), scriitor francez. Precursor al literaturii absurdului. Capodopera sa, comedia „Ubu rege", este o necruţătoare satiră a birocraţiei şi conformismului, amestec de cinism şi ingenuitate, de adevăr şi mistificare. Romane filozofice („Zilele şi nopţile"), poezii („Clipe de nisip"). JARTIERĂ (< fr.) s. f. Accesoriu de îmbrăcăminte, confecţionat din elastic sau dintr-un material adeziv, care menţine ciorapul întins pe picior. JARTIERĂ (Foarte nobilul ordin al Jartierei), ordin cavaleresc englez înfiinţat de Eduard UI în 1348, format din 24 de cavaleri, regele, marele maestru al ordinului, şi prinţul de Wales. La această demnitate au acces şi femeile. Este conferit uneori şi anumitor personalităţi străine. JARUZELSKI [jaru3elski], Wojciech (n. 1923), general şi om politic comunist polonez. Prim-secretar (1981-1989) al C.C. al Partidului Muncitoresc Unit Polonez. Preşedinte al Consiliului de Miniştri (1981-1985), preşedinte al Consiliului de Stat (şef al statului în 1985-1989). Preşedinte al Republicii (1989-1990). în perioada 1981-1983 a instituit în ţară starea de necesitate pentru a contracara activitatea şi popularitatea crescândă a sindicatului „Solidaritatea" (scos în afara legii în 1982). Degradarea socială şi economică a ţării l-a constrâns, în 1988, să negocieze cu „Solidaritatea" pentru crearea unui nou echilibru de putere. JASIENISKI [jasjenski], Bruno (pseud. lui B. Zyskind) (1901-1939), poet polonez. Autor al manifestului futurismului polonez („Cuţitul în pântece"). Poeme sociale („Cântecul foa-mei", „Pământul la stânga"). A emigrat în Franţa (unde a publicat romanul „Dau foc Parisului"), apoi în U.R.S.S. (scriind, în limba rusă, „Omul îşi schimbă pielea"). A căzut victimă epurărilor stalinisţe. JASP (< fr.) s. n. Varietate de cal-cedonie sau de opal, ce conţine pigmenţi de oxizi de fier, care îi conferă diferite culori: roşu, galben, brun, verde sau negru. Se deosebesc: j.-opal (varietate feruginoasă de opal), j.-ru- JASPAR 342 banat (în tufurile porfirice silicioase) şi j.-porţelan (în argile, la contactul cu magmele intruzive în curs de consolidare). Folosit ca piatră semipreţioasă. JASPAR [3aspar], Henri (1870— 1939), om politic şi diplomat belgian. De mai multe ori ministru şi prim-min. (1926-1931). Şef al Partidului Catolic. Ca ministru de Externe, a realizat aderarea Belgiei la Societatea Naţiunilor. Pe plan intern, a promovat măsuri de stabilitate financiară şi politică. JASPER NATIONAL PARK [djaesper nae/anel park], parc naţional în Canada (statul Alberta), în M-ţii Stâncoşi; 10 100 km2. Cuprinde lacuri (Maligne), cascade, izvoare fierbinţi, gheţari, vârfuri muntoase şi păduri de conifere. înfiinţat în 1907. Aici se află staţiunea climaterică Jasper (1 058 m alt.). Turism dezvoltat. JASPERS [jaspers], Karl Theodor (1883-1969), filozof ş| psihiatru german. Unul dintre cei riPiai importanţi reprezentanţi ai existenţialismului. Prof. univ. la Heidelberg (înlăturat de nazişti în 1937), iar după război, la Basel. Influenţat de Kierkegaard, a respins explicaţia de tip hegelian şi s-a concentrat asupra condiţiei umane. J. a abordat vechea problemă a Fiinţei, pe care o consideră a fi, de fapt, Dumnezeu, din perspectiva „filozofiei existenţei", stabilind că sarcina esenţială a filozofiei este de a mijloci omului comunicarea cu transcendenţa („Filozofia", „Filozofia existenţei", „Marii filozofi"). Lucrări de psihopatologie şi de filozofie a psihologiei („Psihologia concepţiilor despre lume", „Psihologie generală"). Contribuţii la analiza funcţiei de comunicare a limbajului şi la filozofia istoriei („Despre originea şi scopul istoriei"). JASTROW [djeestrauJ, Robert (n. 1925), fizician american. Prof. univ. la Yale şi Columbia. Cercetări legate de fizica atmosferei, a planetelor şi de cea nucleară („Gigantele roşii şi piti- JAUBERT [3ober], Maurice (1900— 1940), compozitor francez. Opere simfonice („Ioana d’Arc" după Ch. Peguy, „Concert flamand"). Muzică de film („14 Iulie", „Carnetul de bal") şi de scenă („Războiul Troiei nu va avea loc“). JAUMOTTE bomot], Andrâ Louis, baron (n. 1919), inginer belgian. Prof. univ. la Bruxelles. Cercetări în domeniul mecanicii fluidelor, termodinamicii şi aerodinamicii interne a turbomaşi-nilor („Propulsia rachetelor", „Şoc şi unde de şoc"). M. de onoare al Acad. Române (1994). JAUNPUR, oraş în N Indiei (Uttar Pradesh), pe râul Gomati (afl. stg. al fl. Gange), la 97 km ENE de Allăhâbăd; 136,3 mii loc. (1991). Centru comercial (piaţă agricolă). Ind. par-fumurilor. Numeroase şi valoroase monumente din sec. 15 (Marea moschee „Atală Masjid" 1408; moscheile „Khalis Mukhlis Masjid" 1430, „Jhanjhri Masjid" 1430, „Lai Darwaza Masjid" 1450, „Jămi Masjid" 1470-1478; fortăreaţă, sf. sec. 14; podul Shăhi, sec. 16, peste râul Gomati). JAURIrS [3ores], Jean (1859-1914), om politic şi istoric francez. Unul dintre fondatorii Partidului Socialist Francez (1902) şi ai ziarului „l’Hu-manite" (1904). Orator strălucit, J. a luptat împotriva militarismului şi a războiului. Coordonator şi coautor la „Istoria socialistă a Revoluţiei Franceze". Asasinat. JAUSS [jaus], Hans Robert (n. 1921), romanist şi estetician german. Subtil poetician, preocupat de problemele teoretice (filozofice şi metodologice) ale interpretării literare. Iniţiatorul unei „şcoli" de estetică a receptării, a conceput istoria literaturii ca istorie a receptării („Istoria literară ca provocare a ştiinţei literaturii"; „Experienţa estetică şi hermeneutica literară"). JAVA [djava] 1. Insulă indoneziană în S Arh. Sondele Mari; 132,2 mii km2. Lungime: 1 064 km; lăţime max.: 200 km; 107,5 mii. loc. (1989), una dintre zonele cu cea mai mare densitate a populaţiei de pe Glob (60% din populaţia Indoneziei). Relief predominant muntos (peste 100 vulcani, din care 13 sunt activi) şi de podişuri fragmentaţe. Alt. max.: 3 676 m (vulcanul Semeru). Climă subecuatorială musonică. Păduri sempervirescente. Plantaţii de cauciuc, cafea, cocotieri şi Jasper National cacao. Culturi de porumb, orez, ceai, Park cafea, cacao, trestie de zahăr. Expl. Karl Theodor Jaspers Jean Jaurâs cele albe", „Originea sistemului solar", „Atmosfera de pe Venus"). A condus (1959-1960) proiectul de explorare a Lunii. JASTRUN Qastrun], Mieczyslaw (pseud. lui M. Agatstein) (1903-1983), poet polonez. Debut cu poezie intelec-tualistă („Pârâul şi liniştea"), ulterior lirică, denunţând ororile războiului („Ora critică") sau dedicată reconstrucţiei Poloniei („Geneze"). Eseuri; traduceri. jAstrzebie-zdr6j [jas3abe zdroi], oraş în S Poloniei, la SV de Katowice, la poalele M-ţilor Beskizi, în bazinul carbonifer Silezia Superioară; 103,3 mii loc. (1996). Expl. de cărbuni cocsificabili. Utilaj de construcţii. Staţiune balneoclimaterică. 343 JDANOV de petrol, mangan, fosforite, sulf, aur. Oraşe pr.: Jakarta, Surabaya, Ban-dung. 2. Mare în V Oc. Pacific, cuprinsă între ins. Sumatera (V), Java (S), Sulawesi (E) şi Borneo (N); 552 mii km2. Ad. max.: 1 272 m; ad. medie: 45 m. Temp. apei: 27-28°C; salinitate: 31,5—34%o. Pe ţărmuri se dezvoltă o vegetaţie specifică de mangrove. Expl. de petrol. Porturi pr.: Jakarta, Cirebon, Pekalongan, Semarang (în ins. J.), Banjarmasin (Kalimantan). 3. Depresiune (fosă) oceanică în partea de E a Oc. Indian, la S de ins. Sumatera şi la V de ins. J. Ad. max.: 7 450 m. Se mai numeşte Depr. Sondelor. JAVANEZ, -Ă s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al ins. Java. 2. Adj. Care aparţine Javei sau java-nezilor (1), privitor la Java sau la ja-vanezi. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia austroneziană, grupul indonezian, având cel mai mare număr de vorbitori nativi. Inscripţii de la sfârşitul sec. 8; texte din sec. 9. Scriere de provenienţă indiană, notată şi cu caractere arabe. Ortografia standard actuală, în alfabet latin, de inspiraţie olandeză. JAVARI (YAVARI), râu în NV Americii de S, afl. dr. al fl. Amazon la Benjamin Constant; 965 km. Cea mai mare parte a cursului său formează graniţa între Brazilia şi Peru. JAV^L (< fr.; {s> localit. Javel) subst. Apă de ~ = soluţie apoasă de hipociorit de sodiu, utilizată ca dezinfectant. JAVELIZARE (după fr. javellisation) s. f. Procedeu de sterilizare a apei, pentru a o face potabilă, prin adăugarea de hipocloriţi alcalini. JAVORINA [javorina] (JAVORNIKY), masiv muntos, în V Slovaciei, în Car-paţii de NV, la N de râul Vâh. Alt. max.: 1 071 m. Aici s-a desfăşurat o importantă operaţie militară a trupelor române împotriva celor germane (febr.-mart. 1945), cea mai grea dintre cele executate de Armata I Română pe teritoriul Cehoslovaciei. JÂVORKA [ja:vorko] Sândor (1883— 1961), botanist ungur. Cercetări privind floristica şi geobotanica Transilvaniei. A publicat, în colab., un valoros atlas botanic. JAVRĂ (< ucr.) s. f. 1. Câine slab şi prăpădit; potaie, jigodie (2); p. ext. (deprec.) câine. 2. Fig. Termen de ocară pentru oameni. JAWARA [djavara], Sir Dawda Kairaba (n. 1924), om politic gambian. Preşedinte al Partidului Progresist al Poporului (din 1960). Prim-min. (1962-1970) şi preşedinte (1970-1994) al Republicii Gambia. înlăturat de la putere în urma unei lovituri de stat militare (iul. 1994). JAWLENSKY [javlenski], Aleksei von (1864-1941), pictor rus. Stabilit în Germania (1896). Apropiat de fovism prin cromatică şi de expresionismul german prin patetismul viziunii. Din 1924, face parte din grupul Die Blaue Vier alături de P. Klee, W. Kandinsky şi L. Feininger. Portrete esenţializate („Chipuri mistice", „Chipuri îngândurate"), tratate în planuri largi, cu forme geometrice, realizate sub semnul unui obsedant dramatism, datorat unei crize mistice. JAWORZN6 [javojno], oraş în S Poloniei, la NV de Cracovia, în bazinul carbonifer Silezia Superioară; 98,5 mii loc. (1992). Expl. de huilă. Termocentrală. Metalurgia zincului. Ind. chim., a sticlei (geamuri) şi a cimentului. Izv. cu ape minerale feruginoase. JAYA (Puncak Jaya), cel mai înalt vârf din ins. Noua Guinee (Irianul de Vest, Indonezia), în culmea Sudirman din masivul Pegunungan Maoke. Alt.: 5 030 m (cea mai mare înălţime din Oceania). Mici gheţari. Rezervaţie naturală. Până în 1965 s-a numit Carstenz, iar în perioada 1965-1969, Sukarno. JAYADEVA (sec. 12), scriitor indian. Autor al operei „GTta Govinda", celebrând iubirea dintre zeul Krişna şi păstoriţa Rădhă, care a influenţat întreaga literatură medievală din N Indiei. JAYAPURA, oraş în partea de N a ins. Noua Guinee (Irianul de Vest, In-Aleksei von Jawlensky: „Femeie cu scufiţă albastră" donezia), port la Oc. Pacific; 246 mii loc. (1990). Centru comercial. Ind. alim. şi de prelucr. a lemnului. Artizanat. Universitate. Vechile denumiri: Hollandia, Sukarnopura, Kotabaru. JAYAVARMAN [djajavarman], numele a opt împăraţi cambodgieni. Mai importanţi: 1. J. II (c. 802-854), întemeietor al Imperiului Khmer. 2. J. VII (1181-c. 1215), a dus o politică de expansiune cucerind statul Champa, sudul Laosului, reg. din Birmania şi Pen. Malacca, iar pe plan intern a desfăşurat o intensă activitate edilitară, construind numeroase temple, spitale, drumuri, precum şi oraşul Angkor, pe care şi l-a făcut capitală. JAYEWARDENE, Junius Richard (1906-1996), jurist şi om politic din Sri Lanka. Lider al Partidului Naţional Unit (din 1972). Prim-min. (1977-1978) şi preşedinte (1978-1989). JAZ (JAZZ) [djsez] (< fr., engl.) s. n. 1. Muzică, adesea cu caracter de improvizaţie, cu ritm viu, sincopat, reprezentând un mod specific de exprimare a gândirii muzicale, creată către sfârşitul sec. 19 de negrii din S S.U.A., pe baza unor elemente folclorice tradiţionale — blues, spirituals (din care s-au păstrat sistemul ritmic, maniera de frazare şi modul de tratare a materiei sonore) şi a muzicii europene (reţinându-se sistemul melodic, armonic şi, în special, instrumentaţia); adaptat astăzi condiţiilor muzicale proprii diferitelor popoare. Caracteristicile fundamentale ale ]. sunt: prezenţa elementului swing, ca rezultat al unei tratări speciale a timpului muzical; vigoarea şi spontaneitatea creaţiei muzicale, în care improvizaţia capătă o importanţă deosebită; modul propriu fiecărui executant de frazare şi tratare a materiei sonore, cele două condiţionându-se reciproc. începând cu 1945, j. a devenit treptat muzică de concert. J. are mai multe stiluri, cele mai importante fiind swing, cool, free. 2. Orchestră care execută această muzică; este formată de obicei din instrumente de suflat şi de percuţie. Sin. jazzband. JAZZBAND (< fr., engl.) s. n. Jaz (2). JDANOV v. Mariupol. JDANOV, Andrei Aleksandrovici (1896-1948), om politic sovietic. A deţinut funcţii importante în aparatul de partid şi de stat, fiind unul dintre susţinătorii fervenţi ai politicii staliniste. Promotor al realismului socialisţ în artă şi literatură („jdanovism"). JDER 344 JDER (< ser.) s. m. Mamifer carnivor din familia mustelidelor, cu blană preţioasă, de culoare brun-închis, cu corpul de până la 80 cm lungime, iar coada de 34-44 cm lungime (Martes martes). Se cunosc şase specii. Trăieşte în pădurile Europei, V Siberiei şi în America de Nord. ♦ Blana acestui animal. JEAN, regi ai Franţei v. loan. JEAN [jă] (~ Benoit Guillaume Mărie Robert Louis Antoine Adolphe Marc d’Aviano) (n. 1921), mare duce al Luxemburgului (din 1964). JEAN DE MEUNG (MEUN) (pe numele adevărat Jean Chopinel sau Clo-pinel) (c. 1240-c. 1305), poet francez. A continuat „Romanul Trandafirului" început de Guillaume de Lorris, scriind c. 20 000 de versuri. . , JEANNEL banei], Renâ (1879- 1965), zoolog francez. Prof. univ. la Cluj (1920-1930). Contribuţii în domeniul biospeologiei şi entomologiei („Co-leoptere cavernicole din Carpaţii Meridionali", „Geneza faunelor terestre"). Colaborator apropiat al lui Emil Raco-viţă, â întemeiat, împreună cu acesta, publicaţia „Biospeologica" (1907). M. coresp. al Acad. Române (1928). JEAN PAUL [3ă paul] (pseud. lui Johann Paul Friedrich Richter) (1763— 1825), scriitor german. Reprezentant al romantismului, a impus romanul în literatura germană. S-a inspirat din lumea fiinţelor mărunte, alternând planul real cu cel oniric, ironia acidă cu efuziunea lirică („Hesperus", „Titan"). A dezvoltat idila clasică prin fantezia şi umorul său („Viaţa fericitului învăţătoraş Maria Wuz"). JEANS [d3i:nz], Sir James Hopwood [hopud] (1877-1946), astronom, fizician şi matematician britanic. Prof. univ. la Cambridge şi Princeton. Contribuţii în fizica teoretică (termodinamică) şi fizica stelelor (a studiat sursele de energie Jder John Robinson Jeffers stelară, stelele binare, gigante şi pitice). Autorul unei ipoteze cosmogonice cu implicaţii fideiste (1928), în care sugerează că materia este creată în mod continuu în Univers. Lucrări: „Radiaţia şi teoria cuantică", „Probleme de cosmogonie şi dinamică stelară". JEBEL, com. în jud. Timiş; 5 035 loc. (1998). Expl. de argile. Staţie de c.f. Creşterea porcinelor şi a păsărilor. Satul Jebel este menţionat documentar în 1334. JEBELEANU, Eugen (1911-1991, n. Câmpina), poet şi publicist român. Acad. (1974). Iniţial versuri ermetice („Inimi sub săbii"). Ulterior, cultivă poe- zia militantă, evocând momente din trecutul revoluţionar („Bălcescu") sau aspecte tragice ale războiului („Lidice", „Cântece împotriva morţii", poemul de mare tensiune dramatică „Surâsul Hi-roshimei"). Lirică de dragoste, însingurată prin moarte („Elegie pentru floarea secerată"). Publicistică. Premiul Herder. JECMĂNEALĂ (< jecmăni) s. f. Acţiunea de a jecmăni; jefuire. JECMANj (< jăcman, înv., „jaf mare"), vb. IV tranz. A stoarce pe cineva de bani sau de alte bunuri materiale; a jefui (2). JEDDAH v. Jiddah. JEEP [d3i:p] (< fr.; {s} engl. General Purpose „utilizare generală") s. n. Autovehicul militar, proiectat (1939) de K. Probst pentru forţele armate americane. A intrat în producţia de serie în 1942. După război, companiile Bantam, Ford, Willys Overland l-au adaptat pentru a deveni autovehicul de teren şi i-au diversificat modelele, fiind utilizat în prezent pe scară largă. Cântăreşte c. 1 tonă şi este echipat cu un motor având patru cilindri (60 CP); robust şi cu tracţiune pe toate cele patru roţi, operează pe terenuri accidentate, urcă în pantă până la 60°, traversează ape puţin adânci etc. JEFFERS [d3efarz], John Robinson (1887-1962), poet american. Promotor al unei viziuni tragice, apocaliptice asupra Universului, foloseşte, sub influenţa lui Nietzsche şi Freud, reprezentări simboliste („Tamar", „Solstiţiul", „Dragă luda"). Scenarii („Medeea"). JEFFERSON ^efarsan], Thomas (1743-1826), om politic şi gânditor iluminist american. Lider al Partidului Democrat Republican. Preşedinte al S.U.A. (1801-1809). Unul dintre conducătorii Războiului pentru Independenţa Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783). Preşedinte al comitetului care a elaborat proiectul Declaraţiei de independenţă a S.U.A. Jeep 345 JELGAVA (4 iul. 1776). Fondator al sistemului constituţional democratic american, fn timpul preşedinţiei sale, S.U.A. au cumpărat de la francezi Louisiana (1803). JEFFERSON CITY [(fcşfersen siti], oraş în S.U.A., port pe Missouri, centrul ad-tiv al statului Missouri; 35,5 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Produse chimico-farmaceutice şi alim.; prelucr. metalelor; aparataj electrotehnic; încălţ., conf., mobilă, poligrafie. Universitatea „Lincoln" (1866). Capitoliul (1911-1918). Actuala denumire i-a fost dată (1821) în onoarea preşedintelui Thomas Jefferson. JEFFREYS [djefri:z], Sir Harold (1891-1989), astronom şi geofizician britanic. Prof, univ. la Cambridge. A cercetat originea sistemului solar, a elaborat modele ale structurilor planetare ale lui lupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi a dezvoltat teoria variaţiei latitudinii. Primul care a avansat ipo- Tîiomas Jefferson (bust de Jean Antoine Houdon) teza că miezul Pământului este lichid; a studiat undele seismice şi a explicat originea musonilor şi a brizelor marine. JEFFRIES [d3efri:z], John (1745-1819), medic american. A traversat (1785) pentru prima oară în balon Canalul Mânecii. JEFUI (< jaf) vb. IV tranz. 1. A săvârşi un jaf (1); a tâlhări. 2. A jecmăni. JEFUITOR, -OARE (< jefui) s. m. şi f. Persoană care săvârşeşte un jaf (1). JEG (< bg.) s. n. Strat de murdărie pe pielea omului sau a animalelor; slin, JEGĂLIA, com. în jud. Călăraşi, pe braţul Borcea; 4 816 loc. (1998). Staţie de c.f. Mare sistem de irigaţii. Herghelie. fntre 1968 şi 1981 a făcut parte din jud. Ilfov. JEGOS, -OASĂ (< jeg) adj. Acoperit de jeg; murdar, slinos. JEJUN (< fr., lat.) s. n. Segment al intestinului subţire, cuprins între duoden şi ileon. JEJUNITĂ (< jejun) s. f. Infiamaţie a jejunului, manifestată prin dureri abdominale, tulburări digestive etc. JELAfclC DE BU2IM (jelatjitj de bU3im] [JELA6I6 OD BUZlMA) Josip, conte (1801-1859), general şi om politic croat. Adept al separării Croaţiei de Ungaria. în 1848-1849, ca ban al Croaţiei şi Slavoniei, a abolit iobăgia şi a determinat, la sugestia austriecilor, Dieta croată să proclame independenţa faţă de Ungaria şi a comandat armata imperială împotriva naţionaliştilor unguri (1848); l-a înfrânt pe Gorgey Artur în bătălia de la Schwechat (1849). JELANIE (< sl.) s. f. 1. Tânguire, plângere, jeluire. ♦ Jale, durere. 2. Doliu, durere mare. Josip Jela6i6 de Buiim JELAVICH [jelevit/J, Barbara (1923-1995), istoric american. Prof. univ. Ia Bloomington. Contribuţii privind istoria Europei Centrale şi de Sud-Est („Imperiul Otoman, Marile Puteri şi chestiunea Strâmtorilor «1870-1887»“, „Crearea statelor naţionale balcanice «1804-1920»“). Studii referitoare la istoria românilor („Principatele Danubiene şi Bulgaria sub protectorat rusesc", „Rusia şi anexarea sudului Basarabiei «1875-1878»“, „România şi Congresul de la Berlin"). M. de onoare al Acad. Române (1992). JEJlENIA G6RA [jelenia gura], oraş în SV Poloniei, la 97 km VSV de Wroctaw, la poalele M-ţilor Sudeţi; 93 mii loc. (1992). Nod de transport. Siderurgie. Ind. constr. de maşini şi de prelucr. a metalelor, a lemnului, farmaceutică, a hârtiei, textilă (tricotaje), a ceramicii. Instrumente de precizie. Sticlărie optică şi de menaj. Biserică (sec. 14). Muzeu. Centru turistic. Fundat în sec. 11. JELERI (< magh.) s. m. pl. (în Evul Mediu, în*Transilvania) Denumire a ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin, care munceau pe moşiile nobililor, dar cu alt regim juridic decât al iobagilor. JELEU (< fr.) s. n. Produs zaharos sub formă de gel, obţinut dintr-un amestec de sucuri de fructe cu zahăr şi, eventual, cu substanţe de gelificare. JELEV, Jelio (n. 1935), om politic bulgar. Preşedinte al Uniunii Forţelor Democrate (1989-1990). Preşedinte al Bulgariei (1990-1997). JELGAVA. [jelgava], oraş în partea central-sudică a Letoniei, la confl. râului Lielupe cu Memele, la 40 km SSV de Riga; 71,1 mii loc. (1996). Nod feroviar. Constr. de microbuze şi de maşini agricole. Produse textile (pânzeturi) şi alim. (zahăr). Cetate ridicată în 1265 de cavalerii teutoni. Biserica Jefferson City. Capitoliul JELI 346 Jena Primăria Tumul pulberăriei Sf. Ana (sec. 17); mănăstirea Jelgava (sec. 18). Fundat fn 1266 de cavalerii teutoni. Capitala ducatului* Curlandei (1561). A intrat sub dominaţie rusească (1795). Până în 1917 s-a numit Mitava. Cunoscut şi sub denumirea germană Mitau. JEL! (< sl.) vb. IV (Pop.) 1. Refl. A se plânge, a se căina, a se tângui, a se jelui. 2. Tranz. şi intranz. A boci un mort. 3. Tranz. A compătimi, a deplânge; a regreta. JELLICOE [djelikeu], John Rush-worth, conte (1859-1935), amiral britanic. Comandant al Marii Flote (1914-1916), prim lord al Amiralităţii (1916-1917), guvernator general al Noii Zeelande (1920-1924). în primul război mondial a coordonat acţiunile forţelor maritime militare aliate care au blocat coastele germane şi*a comandat flota britanică în bătălia navală din Str. Skagerrak (31 mai-1 iun. 1916). JELLIFFE [djelefi], Smith Ely (1866-1945), neurolog american. Prof. univ. la Fordhan şi Columbia. Pionier în domeniul psihanalizei în S.U.A.; adept al lui Freud. Contribuţii în medicina psihosomatică („Tratamentul modern al tulburărilor nervoase şi mentale", „Tehnici de psihanaliză"). JELLINEK [jelinek], Georg (1851-1911), jurist german. Prof. univ. la Viena, Basel şi Heidelberg. Specialist în teoria generală a dreptului şi în drept constituţional („Dreptul minorităţilor"). Autor al teoriei limitării puterii statului prin drept („Teoria generală a statului"). JELOZIOM (< rus) s. n. (PEDOL.) Sol galben podzolic din regiunile sub- tropicale umede, caracterizat prin formarea şi acumularea compuşilor de fier puternic hidrataţi. Are un conţinut mai redus în humus, fiind propice culturilor de citrice şi ceai. JELUI (< sl.) vb. IV (Pop.) 1. Refl. A se jeli (1). ♦ Refl. şi intranz. A spune, a reclama cuiva un necaz, o nedreptate, cerând ajutor, dreptate; a se plânge cuiva. 2. (Rar) Tranz. A compătimi, a jeli (3). JIzLYOTTE [3eliot], Pierre Grichon (zis Pierre) (1713-1797), tenor şi compozitor francez. Considerat în epocă „cel mai mare cântăreţ al Europei". A interpretat peste o sută de roluri în opere de Rameau, Lully, Campra, Destouches. JEMAPPES [3emap], localit. în SV Belgiei (Hainaut), cartier al oraşului Mons. Aici, armatele franceze conduse de generalul Dumouriez i-au învins (6 nov. 1792) pe austrieci, ocupând Ţările de Jos austriece (viitoarea Belgie) şi Renania. JENA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. (Despre obiectele de îmbrăcăminte sau de încălţăminte) A strânge, a apăsa, a roade; a supăra. ♦ Fig. A stânjeni, a deranja, a incomoda. 2. Refl. A se sfii. JENA [Jena], oraş în partea cen-tral-estică a Germaniei (Turingia), la E de Erfurt, pe râul Saale; 100,4 mii loc. (1993). Mecanică de precizie; ind. electronică, optică (uzinele „Cari Zeiss") şi chimico-farmaceutică. Fabrică de sticlă (lentile, sticlărie de laborator). Universitate (1557). Planetariu. Grădină botanică. Biserica Sankt Michael (1390-1506); primărie (1775). Muzee. Menţionat documentar pentru prima oară între 881 şi 899; statut de oraş din 1284. în apropierea oraşului, la 14 oct. 1806, armatele franceze conduse de Napoleon I au învins armatele prusiene, conduse de prinţul de Hohenlohe. Sticla de J. = sticlă de bună calitate, având rezistenţă mărită la căldură şi şocuri, cu aplicaţii în domeniul chimiei (termometre), al opticii (lentile), industrial ori de uz casnic. Produsă pentru prima oară de chimistul german F.O. Schott, care, împreună cu E. Abbe şi C. Zeiss, a întemeiat la J. un atelier de sticlărie (1884). JENANT, -Ă (< fr.) adj. Care produce jenă (1); supărător, neplăcut. JENĂ (< fr.) s. f. 1. Sentiment de stânjeneală produs de o situaţie neplăcută; stinghereală. ♦ încurcătură, strâmtoare. J. financiară = lipsă de bani. 2. Senzaţie supărătoare; durere organică uşoară. JENKO [jenko], Simon (1835-1869), poet sloven. Versuri delicate despre dragoste şi natură („Poezii"), dar şi protestatare („Imagini"). Autor al imnului naţional. JENMINJIBAO v. Renmin Ribao. JENNER [d3şner], Edward (1749— 1823), medic britanic. A descoperit modalitatea de creare la om a imunităţii faţă de variolă; a efectuat primul vaccin antivariolic (1796), punând bazele imunologiei moderne. JENNEY [djenj], William Le Baron (1832-1907), arhitect şi inginer american. Principal promotor al funcţiona-lismului. Exponent de seamă al Şcolii din Chicago. A construit în acest oraş marele magazin „Leiter" (1879), prima construcţie din lume cu schelet complet metalic şi cu mari ferestre orizontale („Chicago windows"), „Manhattan Building", magazinul „Fair". JENSEN [jenzen], Johannes Hans Daniel (1907-1973), fizician german. Edward Jenner 347 JEROME Johannes Vilhelm Jensen Prof. univ. la Hamburg, Hanovra, Heidelberg, New York, Pasadena ş.a. A elaborat, în acelaşi timp cu Maria Goeppert-Mayer (dar independent), modelul nuclear în pături. Premiul No-bel pentru fizică (1963), împreună cu M. Goeppert-Mayer şi E.P. Wigner. JENSEN [jensen], Johannes Vilhelm (1873-1950), scriitor danez. Unul dintre creatorii literaturii daneze moderne. Nuvele în care evocă lutlanda natală, remarcabile prin expresivitatea stilului („Povestiri din Himmerland“). Romanul istoric cu caracter simbolic „Căderea regelui11. Cicluri epice, mitologice şi eseistice, prezentând istoria civilizaţiei umane („Lunga călătorie", „Mituri"). A reînnoit lirica daneză printr-o poezie densă şi modernistă ca expresie („Poezii", ,Anotimpuri11). Premiul Nobel pentru literatură (1944). JENSON [3enso], Nicolas (1420-1480 sau 1481), tipograf francez. Elev al lui Gutenberg. Şi-a desfăşurat activitatea la Veneţia, tipărind peste 150 de opere religioase şi literare („Decor puellarum", „Epistole ad Brutum" — de Cicero), într-o manieră deosebit de rafinată. I se datorează crearea unor caractere romane cu forme geometrice regulate. JEP s. m. (BOT.) Jneapăn. JEPI, denumirea a două vârfuri situate pe versantul prahovean al masivului Bucegi (J. Mici, 2 148 m şi J. Mari, 2 071 m). Alcătuite din conglomerate şi acoperite de diferite esenţe lemnoase, inclusiv jnepeni (în partea superioară). JEPPESEN [jebese], Knud (1892-1974), muzicolog şi compozitor danez. Lucrări teoretice („Contrapunctul") care au dus la o revizuire fundamentală a concepţiilor despre arta polifonică a Renaşterii. JERATIC (< sl.) s. n. Jar1. ^ Expr. A sta (sau a şedea) ca pe jeratic = a fi extrem de nerăbdător sau de neliniştit, de grăbit. JERBA (DJERBA [d3erba]), insulă tunisiană în M. Mediterană, în apropierea ţărmului de E al Tunisiei, la intrarea în G. Gabes; supr.: 510 km2. Localit. pr.: Houmet Essouq. Relief colinar. Curmali, măslini, pomicultură. Pescuit de bureţi şi corali. Vestigii ale civilizaţiei romane. în Antichitate s-a numit Meninx. JERBĂ (< fr.) s. f. 1. Buchet mare de flori (cu o aşezare deosebită). 2. (FIZ.) J. nucleară = fascicul de traiectorii ale particulelor provenite din dezintegrarea unui nucleu atomic în nenumărate fragmente, ca urmare a ciocnirii sale de o particulă cosmică cu energie foarte mare; poate fi fotografiată în camera Wilson. JEREZ [here0] DE LA FRONTERA, oraş în SV Spaniei (Andaluzia), la NE de Câdiz, pe râul Guadalete; 191,4 mii loc. (1995). Nod de c.f. Aeroport. Ind. sticlei, textilă, alim. (conserve de legume) şi de prelucr. a plutei. Centru de vinificaţie („vinuri de Xeres"). Creşterea cabalinelor şi a taurilor pentru coride. Export de citrice. Alcazar (sec. 11); bisericile San Lucâs (sec. 14-18), San Miguel (sec. 15-16) şi San Marco (sec. 15). Muzeu. Colonie romană (As-taregia). După unii autori, a fost scena bătăliei dintre maurii lui Tăriq ibn Ziyăd Jerome Klapka Jerome şi vizigoţii conduşi de regele Roderick (711). Recucerit de regele Alfons X al Castiliei şi Leonului (1264). Vechiul nume: Xeres. JERICHO v. Ierihon. JERID sau CHOTT EL-DJERID, depresiune în partea central-vestică a Tunisiei, la marginea Saharei, la 16 m alt.; 4,9 mii km2; lungime: 120 km; lăţime: 60 km. în timpul ploilor de iarnă se transformă într-un lac sărat, iar în anotimpul secetos seacă. Izv. subterane alimentează oaza Tozeur, unde se cultivă curmali, legume şi se cresc ovine. JERI7ZA [jeritsa], Maria (pe numele adevărat Mizzi Jedlicka) (1887-1982), cântăreaţă cehă de operă. Stabilită în S.U.A. (1935). A creat roluri memorabile în „Tosca", „Turandot", „Tann-hăuser". JERNE, Niels Kaj (1911-1994), medic danez. Studii şi cercetări legate de dezvoltarea şi controlul sistemului imunitar şi de mecanismul de producere a anticorpilor monodonali. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1984), împreună cu C. Milstein şi G. Kohler. JEROBOAM I, primul rege (928— 907 î.Hr.) al Regatului Israel. JEROME [d3ereum], Jerome Klapka (1859-1927), scriitor englez. Proză Jerez de (a Frontera. Alcazarul JERPELI 348 Jersey City. Vedere generală umoristică („Gândurile lefveşe ale unui pierde-vară“, „Trei într-o barcă"). Romanul autobiografic „Paul Kelver“; piese de teatru („Locatarul de la etajul al treilea"). JERPELI vb. IV refl. (Despre îmbrăcăminte, cărţi etc.) A se învechi, a se uza; a se rupe, a se zdrentui. JERPELIT, -Ă (< jerpeli) adj. (Despre îmbrăcăminte, cărţi etc.) învechit, uzat; rupt, zdrenţuit. ♦ (Despre oameni) Zdrenţăros. JERS^U (< fr., cf. n. pr. Jersey) s. n. 1. Ţesătură elastică, tricotată din lână, bumbac sau mătase. 2. Obiect de îmbrăcăminte tricotat sau împletit, din lână, din bumbac etc., de obicei cu mâneci lungi şi deschis în faţă şi care acoperă partea superioară a corpului. JERSEY [dje:zi], insulă britanică în arh. Normande, situată în Marea Mânecii, la 25 km V de pen. Cotentin; 116 km2; 85,9 mii loc. (1993). Relief de coline joase. Centrul ad-tiv: Saint Helier. Sediul a numeroase societăţi financiare internaţionale. Turism. Staţiuni balneoclimaterice. Pescuit. Horti-cultură. Creşterea ovinelor. JERSEY CITY [dj©:zi sjti], oraş în NE S.U.A. (New Jersey), port pe fl. Hudson, în marea conurbaţie newyor-keză; 228,5 mii loc. (1990). Nod feroviar. Siderurgie. Mari rafinării de petrol, uzine constr. de maşini (locomotive, şantiere navale, utilaj ind.) şi chimice (medicamente, parfumuri şi cosmetice); produse electronice şi electrotehnice; fabrici de hârtie, zahăr, prelucr. cafelei, conf. şi tricotaje, jucării. Este legat prin feribot cu New York. Aşezare locuită permanent din 1650 (oraş din 1668). JERSILD [d3ş:sild], Per Christian (n. 1935), scriitor suedez. Nuvele („Aritmetica") şi romane („Casa lui Babei", „Insula copiilor”, „Sufletul meu într-un pocal") care prezintă satiric, prin intermediul fantasticului, realitatea socială şi psihologică, denunţând întregul „sistem", considerat o maşină de îndoctrinare şi manipulare a energiilor umane. JERTFĂ (< sl.) s. f. 1. Ofrandă; dar adus divinităţii. J. constituie esenţa cultului liturgic creştin, având un caracter euharistie, cu trei dimensiuni esenţiale (rugăciune, laudă şi mulţumire). în anumite condiţii, j. poate avea şi rol de oracol. ♦ Fig. Victimă. ^ Expr. A cădea jertfă = a fi victimă; a muri. 2. Sacrificiu, jertfire. JERTFELNIC (< sl.) s. n. (REL.) Proscomidie (2). JERTFI (< jertfă) vb. IV. 1. Tranz. A aduce o jertfă (1). 2. Tranz. şi refl. A (se) sacrifica. JERUSALEM v. Ierusalim. JESPERSEN [jesbersenj, Jens Otto Harry (1860-1943), lingvist danez. Specialist în anglistică („O gramatică engleză modernă pe principii istorice") şi în lingvistica generală („Progresul în limbă", „Limbajul. Natura, dezvoltarea şi originea lui", „Filozofia gramaticii"). Creator al unei limbi artificiale numite novial (1928). A influenţat puternic lingvistica sec. 20. JESSELTON v. Kota Kinabalu. JESSORE [djesor], oraş în partea de S a statului Bangladesh, în delta fl. Gange, pe braţul Bhairab, la 145 km SV de Dhăkă; 176,4 mii loc. (1991). Centrul unei reg. agricole (tutun, orez, trestie de zahăr ş.a.). JET (< fr., engl.) s. n. Vână de lichid sau de gaz, ţâşnind cu presiune printr-un orificiu. JET£LĂ (după fr. jetee) s. f. Dig care se construieşte la intrarea într-un port maritim sau la gura unui fluviu ce se varsă într-o mare fără maree, pentru a evita înnisiparea sau pentru a înlesni transportul aluviunilor. JETQN (< fr.) s. n. Fisă (2). O J de prezenţă = sumă dată fiecăruia dintre membrii unui consiliu de administraţie sau societăţi, simbolizând onorariul sau cheltuielile de reprezentare. ♦ (în localurile în care se practică jocurile de noroc) Valoare a unei anu- mite sume de bani ce urmează a fi folosită la joc. JET (< germ.) s. n. (înv.) Scaun cu spătar înalt. JEVONS [djevenz], William Stanley (1835-1882), economist, logician şi filozof britanic. Prof. univ. la Manchester şi Londra. Unul dintre fondatorii şcolii marginaliste; a elaborat o nouă teorie a valorii în funcţie de gradul final de utilitate (utilitatea marginală) a unui bun („Teoria economiei politice"). Lucrări de filozofie a ştiinţei („Principii ale ştiinţei"), în care discută problema metodei inductive. JEWINSON [d3ii:ins0n], Norman (n. 1926), regizor american de origine canadiană. Filme cu o tematică foarte diversă, care aduc uneori în prim plan subiecte „problemă" — rasismul sau revendicările sociale („în arşiţa nopţii", „Jesus-Christ Superstar", „Dreptate pentru toţi"). JEYPORE v. Jaipur. JGHEAB (< sl.) s. n, 1. Conductă sau canal deschis ia partea superioară, permiţând, prin înclinarea sa, scurgerea unui lichid sau a unui material pulverulent. ♦ Adăpătoare pentru vite făcută, de obicei, dintr-un trunchi de copac scobit. ♦ Scoc, conductă montată la streaşină pentru scurgerea apei de' ploaie. ♦ Scocul morii. ♦ Canal mic pentru irigaţie; rigolă. 2. Scobitură, crestătură, adâncitură. ♦ Făgaş sau râpă săpată de scurgerea apelor; p. ext. vale. JGHEABURI, schit (de maici) în com. Stoeneşti, jud. Vâlcea, întemeiat, potrivit tradiţiei, în 1310, refăcut în anii 1640 şi 1826-1827 (de ieromonahii Timotei şi Daniil). Biserica schitului, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, şi construcţiile adiacente au fost renovate în anii 1940 şi 1970. Aici se află un izvor cu apă sulfuroasă la care vin numeroşi credincioşi, îndeosebi cu ocazia sărbătoririi Izvorului Tămăduirii (în prima vineri de după Paşti). JHANG-MAGHIĂNA [djet] magiana] sau JHANG SADAR, oraş în Pakistan, pe stg. râului Chenab, la 193 km VSV de Lahore; 195,6 mii loc. (1981). Piaţă pentru cereale, lână şi bumbac. Ind. metalurgică şi textilă. Produse textile şi prelucr. pieilor. JHĂNSI [d3ansi], oraş în India cen-tral-nordică (Uttar Pradesh); 313,5 mii loc. (1991). Nod feroviar. Centru comercial. Reparaţii de material rulant. Metalurgie. Produse alim. Meşteşuguri. 349 JIAXING Jiang Zemin JHELAM v. Jhelum. JHELUM (sau JHELAM) [cfcelem], râu în India şi Pakistan, afl. dr. al râului Chenab la Athărân; 725 km. Izv. din M-ţii Himalaya şi trece prin Srî-nagar, Băramula, Jhelum ş.a. fn cursul superior au fost construite lacurile de acumulare Wular şi MTrpur (barajul Magia). Sursă de irigaţii pentru Câmpia Punjab. Navigabil (cu excepţia zonei muntoase). în Antichitate s-a numit Hydaspes. JHERING [jerif]], Rudolf von (1818-1892), jurist german. Prof. univ. la Basel, Rostock, Kiel, Giessen, Viena şi Gottingen. Fondator al jurisprudenţei sociologice, a promovat o concepţie realistă şi utilitaristă. Scrieri de istorie a dreptului („Spiritul dreptului roman în diferite grade ale dezvoltării sale", „Scopul în drept“), în care susţine că scopul creează dreptul în raport cu interesele concrete ale individului sau ale societăţii. JIAMUSI [d3jamusi], oraş în NE Chinei (Heilongjiang), port pe fl. Hei-longjiang; 493,4 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Ind. alim., de prelucr. a lemnului, celulozei şi hârtiei, constr. de maşini agricole şi utilaj ind. JIANA, com. în jud. Mehedinţi; 4 980 Ioc. (1998). Expl. de argile (Jiana Mare). Creşterea ovinelor. Până în 1965 s-a numit Flămânda. JIANG JIESHI (1887-1975), general şi om politic chinez. A participat la Revoluţia din 1911. în 1925 a preluat comanda armatei Gom/nc/an-ului, rupând relaţiile cu comuniştii (1927) şi mutându-se la Nanjing. în 1936 a făcut front comun cu P.C. Chinez în războiul contra Japoniei, apoi s-a angajat în Războiul Civil (1946-1949), când, înfrânt de armata populară de eliberare, a fost silit să se retragă (1949) în Taiwan, unde a condus autorităţile Gomindan-ului până la moarte. JIANGSU [d3jat]gsu], provincie în E Chinei, cu ieşire la Marea Galbenă; 102,6 mii km2; 71,1 mii. loc. (1997). Aici se înregistrează cea mai mare densitate a populaţiei din China. Centrul ad-tiv: Nanjing. Expl. de cărbuni şi min. de fier. Ind. chimică (fosfaţi), textilă şi alim. (ţigări). Mare zonă agricolă (orez, gaolean, grâu, bumbac, ceai, arahide, pepeni, tutun). Creşterea porcinelor; avicultură. Sericicultură. Pescuit. JIANGXI [d3jarjgsi], provincie în SE Chinei; 166,6 mii km2; 41 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv: Nanchang. Expl. de cărbuni, min. de wolfram, zinc, plumb. Orez, grâu, orz, batate, fasole, tutun, bumbac, trestie de zahăr, ceai, arahide, citrice. Creşterea porcinelor. Sericicultură. Pescuit. JIANG ZEMIN (n. 1926), inginer şi om politic chinez. Preşedinte al R.P. Chineze (din 1993). Preşedinte (1990) al Comisiei Militare Centrale a R.P. Chineze. Secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez (din 1989). Susţinător şi continuator al politicii de reformă şi deschidere iniţiat de Deng Xiaoping. Promotor al dezvoltării economiei socialiste de piaţă şi al unei politici externe bazate pe independenţă şi coexistenţă paşnică. Ionel Jianu JIANU, Amza (1881-1962, n. Făl-coiu, jud. Olt), medic român. Prof. univ. la Bucureşti şi laşi. Cercetări în chirurgia gastrică, a vezicii urinare, a rinichilor, în esofagoplastie etc. Contribuţii la chirurgia cerebrală şi la perfecţionarea aparaturii ortopedice. JIANU, lancu, haiduc român. Participant la Revoluţia din 1821. A hai-ducit timp de şapte ani în Oltenia. Erou al mai multor cântece populare. JIANU, loan Ghiţă (lancu) (1880-1972, n. Turnu Severin), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la chirurgia vasculară, în auto-plastii, heterogrefe, esofagoplastii şi ureteroplastii. JIANU, Ionel (1905-1993), publicist şi critic de artă român. Stabilit Ia Paris (1961). Prof. univ. la Paris. A înfiinţat (1961) şi a condus Editura „Avted“. Lucrări monografice despre pictura şi sculptura românească („Les Maîtres de la Peinture Roumaine au XX-eme sie-cle“), dar s-a aplecat în mod deosebit asupra operei lui Brâncuşi („Temoi-gnages sur Brâncuşi“, în colab. cu M. Eliade şi P. Comarnescu, „Intro-duction â la sculpture de Brâncuşi", în colab. cu C. Noica). Studii asupra sculpturii moderne („La sculpture moderne en France depuis 1950“). Antologii. Albume. JIANU, Vasile (1904-1968, n. laşi), flautist român. Prof. univ. Ia Bucureşti. Fondatorul şcolii moderne de flaut în România. Interpret virtuoz al repertoriului concertistic şi cameral. JIAOZUO [d3jau3ug], oraş în E Chinei centrale (Henan), la 64 km NV de Zhengzhou, la poalele M-ţilor Tai-hang; 409,1 mii loc. (1990). Centru comercial (grâu, porumb, bumbac, tutun). JIAXING, oraş în extremitatea de E a Chinei (Zhejiang), la 85 km SV de Shanghai; 697 mii loc. (1990). JIAYI 350 JIAYI [djjai] (CHIAI), oraş în SE Chinei, în V părţii centrale a ins. Taiwan; 258,7 mii loc. (1993). Nod de comunicaţii. Piaţă agricolă. Ind. alim. şi textilă. JIBERT, com. în jud., Braşov; 2 668 loc. (1998). Cetate ţărănească (sec. 13-16) cu biserică de incintă, în satul Dacia; biserică reformată (sec. 16-17) şi biserica ortodoxă de lemn Cuvioasa Parascheva (sec. 18), în satul Grânari. Satul Jibert este menţionat documentar în 1289. JIBOU, oraş în jud. Sălaj, pe stg. Someşului, la poalele dealurilor Sălajului; 12 262 loc. (1998). Nod de comunicaţii. Conf. Mobilă. Ţesătorie de in şi cânepă. Ateliere de reparaţii feroviare. Preparate din carne şi lapte. Morărit şi panificaţie. Izv. cu ape minerale sulfuroase, calcice, magneziene indicate în tratarea afecţiunilor reumatice. Castelul WesselenyiV"construit în 1779-1810, în stil baroc. Biserici de lemn cu acelaşi hram — Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil —, în satele Var şi Husia, datând din sec. 18 şi, respectiv, 1800. Punct fosilifer (în satul Rona). Menţionat documentar în 1219. Grădină botanică (13 ha). Muzeu de istorie şi ştiinţele naturii. Declarat oraş în 1968. JICHIŞU DE JOS, com. în jud. Cluj; 1 285 loc. (1998). Satul Jichişu de Jos este menţionat documentar în 1292. JICLOR (< fr.) s. n. Element al carburatorului, de forma unui dop cu orificiu calibrat, care dozează debitul de combustibil necesar formării amestecului carburant la motoarele cu ardere internă cu aprindere prin scânteie. JIDDAH [jida] (JIDDA, JEDDAH), oraş în V Arabiei Saudite, port la Marea Roşie, la 74 km V de Mecca; 1,5 mii. loc. (1991). Aeroport. Turnătorie de oţel. Rafinarea petrolului. Şantiere navale; asamblare auto. Fabrici de ciment, mobilă, hârtie, piei. şi încălţ., textile, alim.; prelucr. marmurii. Pescuit. Universitate. JIDVEI, com. în jud. Alba, pe Târnava Mică; 5 257 loc. (1998). Centru viticol şi de vinificaţie. Staţie de c.f. Biserică fortificată (sec. 14), în satul Bălcaciu. Satul Jidvei a fost afectat de alunecările de teren de la mijlocul lunii iul. 1998. JIENEASCA (< n. pr. Jianu) s. f. art. Dans popular românesc cu ritm binar şi mişcare vioaie, răspândit în jurul Sibiului şi în N Olteniei; melodia corespunzătoare acestui dans. JIGAWA, stat în partea central-nor-dică a Nigeriei; 43,3 mii km2 (împreună cu statul Kano); 2,9 mii. loc. (8,5 mii. loc. împreună cu statul Kano, 1991). Centrul ad-tiv: Dutse. Culturi de bumbac, arahide ş.a. JIGĂRI (< magh.) vb. IV refl. (Fam.) A slăbi, a se sfriji. JIGNI. (< ser.) vb. IV tranz. A atinge pe cineva în onoarea sau în demnitatea sa; a insulta, a ofensa. JIGNITOR, -OARE (< jigni) adj. Care jigneşte; ofensator. JIGODIE s. f. 1. (MED. VET.) Boală infecţioasă, de natură virotică, a câinilor tineri, care se manifestă prin tulburări generale, atrofia muşchilor etc. 2. Javră (1). 3. (PEIOR.) Persoană lipsită de caracter. JIGOU (< fr.) s. n. 1. (ZOOT.) Denumire dată regiunilor coapsei, gambei şi fesei unor animale (şi masei musculare respective). 2. Friptură preparată din pulpă de berbec. JIHAD (cuv. arab „efort“, „luptă"; „război sfânt") s. n. îndatorire religioasă, comunitară prin excelenţă, impusă musulmanilor, de a răspândi islamul pe cale paşnică sau prin război şi care pune un accent deosebit pe lupta individului cu sine însuşi. După unii învăţaţi, j. prezintă două aspecte: j. mare (lupta spirituală) şi j. mic. (acţiune militară). Conform doctrinei islamice, există mai multe căi de îndeplinire a acestei obligaţii: cu inima (propria purificare spirituală), cu vorba (susţinând ceea ce e drept şi corectând răul) şi cu sabia (purtând război cu „necredincioşii" şi cu duşmanii credinţei islamice). J. trebuie purtat de către bărbaţi, celor ucişi, declaraţi martiri, fiindu-le promis Paradisul. JIHLAVA [jj:hlava], oraş în partea central-vestică a Cehiei, situat pe râul omonim; 52,3 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Constr. de utilaje de transport şi maşini-unelte; prelucr. lemnului; produse textile şi alim. (tutun). Piaţă pentru produse agricole. Biserică în stilul goticului târziu (1499-1508). Menţionat documentar în sec. 12. JIJIA 1. Râu, afl. dr. al Prutului; 307 km. Izv. din dealul Căsoaia, de la frontiera de N a ţării, trece prin Dorohoi, străbate câmpia cu acelaşi nume şi curge pe o mare distanţă paralel cu Prutul. Numeroase iazuri pentru irigaţii şi piscicultură. Afl. pr.: Sitna, Miletin, Bahlui. 2. Câmpia Jijiei, unitate geomorfologică în NE Pod. Moldovei, cuprinsă între Pod. Sucevei (în V), graniţa cu Ucraina şi Rep. Moldova (la N), Prut (la E) şi Pod. Bârladului (la S), străbătută de Başeu, Jijia şi Bahlui. Este formată din coline joase, rotunjite, cu aspect de platouri întinse, despărţite de văi largi. Intensă eroziune, cauzată de rezistenţa slabă a rocilor argilo-marnoase. în unele zone, versanţii văilor prezintă cueste, puternic afectate de alunecările de teren. Climă continentală. Soluri fertile (cernoziomuri levigate). Cereale. Pomicultură. Cunoscută şi sub denumirea de Depr. Jijia-Bahlui sau C. Moldovei. JIJILA 1. Lac în lunca Dunării, pe dr. Dunării, în cotul format de aceasta, la N de Măcin; 12,32 km2. Important pentru piscicultură. 2. Com. în jud. Tulcea; 5 897 loc. (1998). Cherhana. Pe terit. satului Garvăn, pe ostrovul Bisericuţa, au fost descoperite urmele aşezării romane Dinogetia. Biserica Sf. Dumitru (1859). Jijila (2) Vedere aeriană asupra ruinelor aşezării Dinogetia Cruce din aur, sec. 11, descoperită în insula Bisericuţa 351 JIND JjLAV, -Ă (< bg.) adj. Umed; reavăn. JILAVA, com. în jud. Ilfov, pe Sa-bar; 8 838 loc. (1998). Combinat de cauciuc (anvelope, încălţ.); tăbăcărie minerală. Legumicultură. Staţie de c.f. Bisericile Sf. împăraţi Constantin şi Elena (1817-1818) şi Adormirea Maicii Domnului (1843-1844). Penitenciar. între 1981 şi 1996 a făcut parte din Sectorul Agricol Ilfov. JILAVELE, com. în jud. Ialomiţa, pe râul Ialomiţa; 3 858 loc. (1998). lazuri şi heleşteie. Bisericile Trei Ierarhi (sec. 17, reconstruită în 1820) şi Sf. loan Botezătorul (1697, refăcută în sec. 19), în satele Slătioarele şi Jilavele. JILĂVI. (< jilav) vb. IV tranz. şi refl. A se umezi. jfLEMNICK? [ilemnitski], Peter (1901-1949), scriitor slovac. Romane prezentând lumea satului („Pământ nearat", „O bucată de zahăr"); capodopera sa, romanul „Cronică", evocă insurecţia naţională slovacă din 1944. JILETCĂ (< rus) s. f. Vestă. JILIN 1. Oraş în NE Chinei, în prov. omonimă, port pe fl. Songhua Jiang; 1,27 mii. loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. chimică (îngrăşăminte, cauciuc sintetic, mase plastice, fire şi fibre sintetice, vopsele), de prelucr. lemnului, a celulozei şi hârtiei, mat. de constr., electrotehnică şi a aluminiului. Centru cultural şi ştiinţific. Fundat în 1673. 2. Provincie în NE Chinei; 187,4 mii km2; 26,1 mii. loc. (1997). Centrul ad-tiv.: Changchun. Expl. de cărbuni, şisturi bituminoase, min. de fier, aur, cupru; expl. forestiere. Soia, grâu, orez, gaolean, tutun, sfeclă de zahăr, porumb. Creşterea intensivă a animalelor. JILIP (< magh.) s. n. Jgheab de pământ, de scânduri, de beton etc., construit pe versanţii munţilor şi dealurilor şi folosit pentru scoaterea lemnului de pădure prin alunecare. JILIŞTE, sat în com. Slobozia Cio-răşti, jud. Vrancea, pe terit. căruia a avut loc (14/24 apr. 1574) lupta între oastea moldoveană a lui loan-Vodă cel Viteaz şi cea turco-munteană (care urmărea să-l instaleze domn pe Petru Şchiopul), în care domnul Moldovei a ieşit învingător. JIMA (JIMMA) [cfcime], oraş în SV Ethiopiei, la 275 km SV de Addis Abeba; 88,9 mii loc. (1994). Juan Ram6n Jimânez JIMBOLIA, oraş în jud. Timiş, punct de frontieră cu Iugoslavia; 10 615 loc. (1998). Expl. de argilă. Fabrici de cărămidă şi ţiglă, încălţ., conf., nasturi şi alim. (morărit, panificaţie); produse chimice (folii, tuburi şi plăci din material plastic), ateliere de reparat maşini agricole. Palat construit în stil neoclasic (1800). Biserică catolică (ante 1766). Menţionat documentar în 1333. Declarat oraş în 1950. JIMlzNEZ [himeneO], Juan Ram6n (1881-1958), scriitor spaniol. Stabilit în S.U.A. (1936). Unul dintre reprezentanţii de seamă ai modernismului hispanic. Versuri elegiace, exaltând, în spirit simbolist, sentimentul misterului şi al solitudinii („Arii triste", „Grădini îndepărtate", „Poeme magice şi îndurerate", „Sonete spirituale", „Singurătate sono-ră"), ulterior lirică de esenţializare a realităţilor interioare („Eternităţi", „Animal de adânc"). Proză pentru copii, de o cuceritoare candoare („Platero şi eu"). Proză lirică având un caracter eseistic („Spaniolii din trei lumi"). A exercitat o puternică influenţă asupra generaţiei ’27. Premiul Nobel pentru literatură (1956). JIMSNEZ OREAMUNO [himenee oreamuno], Rlcardo (1859-1945), om politic costarican. Preşedinte al Republicii Costa Rica (1910-1914, 1924-1928, 1932-1936). JIMMU Tenno (pe numele adevărat Kamu-yumato-ihare-biko), numele postum al primului împărat japonez (660-585 Î.Hr.). Potrivit tradiţiei, a pus bazele statului japonez (660 î.Hr.), cu capitala la Kashiwabara. JIN [d3in], dinastie chineză întemeiată de Wanyan Aguda (Taizu), conducătorul jurchenilor, care a domnit în N şi NE Chinei în perioada 1115-1234, având capitala la Huining, iar din 1152 la Yenjing (azi Beijing). JINA, com. în jud. Sibiu; 4 327 loc. (1998). Creşterea ovinelor. Centru de confecţionare a costumelor populare. Celebru ansamblu de fluieraşi. în satul Jina se află biserica Buna Vestire (1795-1796). JINAN [djinan], oraş în NE Chinei, la 360 km SE de Beijing, port pe Huang He, centrul ad-tiv al prov. Shandong; 2,05 mii. loc. (1993), Nod feroviar. Aeroport. Siderurgie. Ind. constr. de maşini (strunguri, automobile, utilaj ind.), chimică (răşini sintetice), de prelucr. a petrolului, hârtiei, textilă (mătase) şi alim. (uleiuri vegetale, făină). Izvoare minerale. Universitate. „Colina celor 1 000 de Buddha" (Qian-foshan) cu statui din timpul dinastiei Sui. Pagoda cu patru porţi. JIND (< jindui) s. n. Dorinţă puternică, poftă pentru ceva greu de obţinut. JINDUI 352 Mohammed Aii Jinnâh JINDUI. (< sl.) vb. IV tranz. şi intranz. A dori ceva în mod intens; a pofti, a râvni. JINGDEZHEN [djigdşdjen], oraş în SE Chinei (Jiangxi), la 322 km SE de Wuhan; 281,2 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Expl. de ‘mangan. Zăcăminte de caolin. Ind. porţelanului şi faianţei, cu o îndelungată tradiţie (sec. 6 î.Hr.). Muzeu al porţelanului. JINGXI (KIN-SI, TSIN-SI) (cuv. chinez „teatrul capitalei") subst. Gen dramatic muzical chinez, apărut în sec. 18, în care actorii, strident mascaţi, declamă, cântă, dansează, fac acrobaţii, fiind acompaniaţi de un ansamblu de instrumente. Cunoscut şi sub denumirea de „Opera de la Beijing". JINJA, oraş în S Ugandei, port pe malul nordic al L. Victoria, la izv. Nilului-Victoria; 61 mii loc. (1991, îm- Aurel Autoportret preună cu Njeru). Metalurgia cuprului (extras la Kilembe). Egrenarea bumbacului. Ind. textilă, alim. (zahăr, ulei, făină, bere), a săpunului şi mobilei. Hidrocentrală (Owen Falls). JINNĂH [dzjna:h], Mohammed Aii (1876-1948), om politic pakistanez. Preşedinte al Ligii musulmane (1913), susţinând (din 1937) crearea unui stat musulman independent. Primul guvernator general al Pakistanului (1947-1948). JINSEN v. Inch’6n. JINTIŢĂ (cf. jintui) s. f. Produs lactat, cu o mare valoare nutritivă şi dietetică, preparat prin încălzirea lentă, până la 80-85°C, a zerului scurs din caş. JINTUI vb. IV tranz. A frământa caşul şi a-l stoarce de zer. JINTUIALĂ (< jintui) s. f. Zer rămas de la urdă sau de la stoarcerea caşului. JINZHOU [d3indjou], oraş în NE Chinei (Liaoning); 569,5 mii loc. (1990). Nod feroviar. Centru comercial pentru bovine. Expl. de cărbuni. Ind. petrochimică, a hârtiei, textilă şi alim. Feroaliaje. Utilaj industrial. JIPPENSHA Ikku (pseud. lui Shigeta Sadakazu) (1765-1831), prozator japonez. Maestru al romanului umoristic („Varietăţi ale «orologiilor» morale", „Călătoria pe jos pe ruta Tokaido" — capodopera sa). JIQUIDI 1. Constantin J. (1865-1899, n. laşi), desenator şi pictor ro- Jiquidi Ilustraţie la operele lui I.L. Caragiale Jir mân. Caricaturi (desene în ziarele „Epoca", „Moftul român" şi ciclurile „Profiluri parlamentare", „Tipuri din ţară") ce satirizează moravuri şi aspecte ale vieţii politice din epoca sa. 2. Aurel J. (1896-1962, n. Bucureşti), grafician şi pictor român. Fiul lui J. (1). Desene cu caracter social şi politic, pline de vervă şi de sarcasm („Ucenicii", „Pe aici au trecut legionarii", „în faţa urnelor"), ilustraţie de carte (opere de Caragiale şi Creangă) şi grafică de şevalet (ciclul „1907"). Unul dintre întemeietorii scenografiei artistice româneşti. JIR (< bg., ser.) s. n. Fructul fagului, format dintr-o cupă ruginie ligni-ficată, în care se află 2-3 achene în trei muchii; folosit ca hrană pentru animale şi la extragerea unui ulei comestibil, care se râncezeşte uşor. în unele zone este consumat şi de oameni, proaspăt sau prăjit. JIRÂSEK [i.rasek], Alois (1851 — 1930), scriitor ceh. Maestru al romanului şi al povestirii istorice (trilogia „între curente", „împotriva tuturor", „Fra-ternitate“); drame („Jan 2izka", „Jan Hus"). Antologie („Vechi legende ce-heşti"). JIRĂVI.RE s. f. (Pop.) Procedeu de ornamentare a ceramicii, prin scurgerea culorilor de pe margini spre centru, cu ajutorul gaiţei (3). JIREBIE (JREBIE) s. f. 1. Delniţă (1). 2. Legătură alcătuită din 30 de fire de tort (constituind o unitate de măsură pentru urzit, depănat etc.). JIRECEK [jre:/ek], Konstantin Joseph (1854-1917), istoric ceh. Prof. univ. la Praga şi Viena. Studii privind istoria Balcanilor în Evul Mediu („Istoria Bulgariei", „Istoria sârbilor"). M. de onoare al Acad. Române (1914). JIRLĂU 1. Liman fluviatil salmastru, pe stg. cursului inf. al Buzăului; 8,9 km2. 2. Com. în jud. Brăila situată pe malul de SV al lacului cu acelaşi nume; 3 315 loc. (1998). Piscicultură. Staţie de c.f. JITARIU (JITARU), Petre Vasile (1905-1989, n. Drăgăneşti), fiziolog 353 JNEAPĂN Petre Vasile Jitariu român. Acad. (1974), prof. univ. la laşi. Cercetări în domeniul fiziologiei animale comparate privind rolul ficatului în menţinerea temperaturii corpului, raportul dintre fibrinogen şi tensiunea superficială a sângelui, diverse aspecte ale metabolismului animal, fiziologia sistemului nervos la animale şi la om („Fiziologia animală şi a animalelor", „Acţiunea câmpului magnetic şi electromagnetic asupra organismelor animale"). A introdus conceptul de biocuantă (existenţa unor câmpuri specifice macromoleculelor, celulelor, ţesuturilor, organelor şi organismelor). JITIA, com. în jud. Vrancea; 1 696 loc. (1998). Produse de panificaţie. Fenomene carstice pe sare. în satul Jitia de Jos se află mănăstirea Poiana Mărului (de maici), întemeiată în 1730, cu biserica de lemn Naşterea Maicii Domnului (1780-1784, construită pe locul uneia arse în 1771); a doua biserică de lemn, cu hramul Duminica Tuturor Sfinţilor, a fost ridicată în 1810-1812. Desfiinţată în 1959, mănăstirea a fost reînfiinţată în 1990. în satul Măgura există schitul Tarniţa (de maici) cu biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (sec. 19). JITIANU, mănăstire cu biserica Sf. Dumitru, construită în anii 1654— 1658, refăcută în 1783, la S de Craiova (com. Podari), ctitorită de familia Craioveştilor. JITNICER (< jitniţă, înv. „hambar") s. m. (în Evul Mediu, în Moldova) Dregător care avea în grijă magaziile cu grâne ale Curţii domneşti. JITOMIR, oraş în E Ucrainei, pe râul Teterev, la V de Kiev; 302 mii loc. (1995). Nod feroviar. Metalurgie. Ind. constr. de maşini (strunguri automate), chimică (fire chimice, medicamente), a conf., încălţ., mat. de constr., a cherestelei şi alim. Combinate de in şi mobilă. Instrumente muzicale. Muzee de istorie a cosmonauticii şi de istorie naturală. Teatre, întemeiat în 884. A deţinut un important rol economic, fiind situat pe marele drum comercial ce unea Pen. Scandinavă de Constantinopol. JIU, râu, afl. stg. al Dunării; 339 km. Se formează prin unirea, la Iscroni, a Jiului de Est, care izvorăşte din M-ţii Şureanu, cu Jiul de Vest, care izvorăşte din M-ţii Retezat. Drenează depr. Petroşani, străpunge Car-paţii Meridionali printr-un defileu pitoresc, lung de 30 km, străbătut de o şosea şi o c.f. prin pasul Lainici, trece apoi printr-o reg. de dealuri şi depr.; la Filiaşi, primeşte Motrul pe dr. şi Gilor-tul pe stg., iar în aval, pe Amaradia, apoi intră în C. Olteniei, unde îşi lărgeşte albia. Pentru a feri de inundaţii exploatarea de cărbune de la Rovinari, s-a construit, în amonte de incintele de exploatare, un baraj pentru realizarea unor retenţii temporare în timpul viiturilor periculoase, formându-se astfel lacul Ceauru, care atenuează viiturile cu c. 60%. Trece prin Târgu Jiu şi Craiova. Irigaţii în cursul inferior. — Bătălia de la numele a două bătălii din timpul primului război mondial (10-16 oct.; 29 oct.-4 nov. 1916) dintre armata română şi cele ale Puterilor Centrale. După succese iniţiale, trupele române au fost înfrânte din cauza superiorităţii numerice şi tehnice a inamicului. în prima bătălie a murit generalul Ion Dragalina şi s-au remarcat prin vitejie Ecaterina Teodoroiu şi sublocotenentul (r) Nicolae Pătrăşcoiu. JIU-JITSU [3ju 3itsu] (JU-JITSU) (cuv. japonez „arta supleţei") s. n. Gen de lupte în stil liber, cunoscut în Japonia încă din Antichitate, care, urmărind în principal anihilarea adversarului, foloseşte metode brutale de atac şi autoapărare, mergând până la lovituri mortale. în sportul modern nu se mai foloseşte forţa brută, ci, în principal, cunoştinţele de psihologie, anatomie şi strategie, care, împreună cu rapiditatea şi agilitatea mişcărilor, au ca scop devierea atacului adversarului şi menţinerea echilibrului. J. a stat la originea multor şcoli de arte marţiale. JIULONG (KOWLOON, KAULUN sau KAULUNG) 1. Peninsulă colinară în SE Chinei, înconjurată de câteva golfuri mici ale Mării Chinei de Sud, vizavi de ins. Hong Kong, de care este separată prin str. Hong Kong (1,6 km lăţime). Alt. max.: 957 m (vf. Tai Mo Shan). Oraşe pr.: Jiulong, New Jiulong, Tai Po, Kwai Chung. 2. Oraş în SE Chinei (Hong Kong), în pen. cu acelaşi nume, vizavi de oraşul Hong Kong (Victoria), de care este legat printr-un tunel subacvatic; 799 mii loc. (1991; împreună cu New Jiulong formează o conurbaţie de 1,97 mii. loc.). Aeroportul Kai Tak. Port maritim. Important centru comercial şi industrial (produse textile, alim. ş.a.). JIVINĂ (< bg.) s. f. Animal sălbatic; fiară, dihanie, lighioană, jiganie; p. ext. vietate, fiinţă. JIVKOV, Todor (1911-1998), om politic comunist bulgar. Prim-secretar al C.C. al P.C. Bulgar (1954-1989). Preşedinte al Consiliului de Miniştri (1962-1971) şi preşedinte al Consiliului de Stat (şef al statului) al R.P. Bulgaria (1971-1989). A promovat o politică de subordonare a intereselor ţării faţă de U.R.S.S. înlăturat de la putere în urma evenimentelor politice din nov. 1989. JIXI, oraş în NE Chinei (Heilong-jiang), la 340 km ESE de Harbin; 683,9 mii loc. (1990). Nod feroviar. Mari expl. de cărbuni, plumb şi zinc. Prelucr. lemnului. Utilaj minier. Ind. mat. de constr. şi alim. JÎZAH, Al - v. Giseh. JNÂNADEVA (JfiĂ NEâVARA) [jera:nedeve] (1275-1296), poet indian. Fondatorul şcolii mistice vărăkarT. Autor al poemului „JhănesvarT1 (9 000 de strofe), o parafrazare, în limba marăthî, a cărţii sfinte „BhagavadgTtă", reprezentând o capodoperă a vechii literaturi indiene. JNEAPĂN (lat. iuniperus) s. m. Arbust din familia pinaceelor, cu tulpini ramificate, târâtoare şi ascendente şi Jiu. Defileul Jiului JNEPENIŞ 354 cu frunze aciculare, câte două într-o teacă, lungi de 3-6 cm; răspândit în zona alpină şi etajul subalpin (Pinus mugo); jep. JNEPENI.Ş (< jneapăn) s. n. Tufăriş subalpin alcătuit predominant din jne-peni. Cea mai frumoasă rezervaţie naturală de j. se află în M-ţii Bucegi. JOACĂ (< juca) s. f. Joc (1), petrecere, distracţie (copilărească); glumă. JOACHIM [joahim], Joseph (1831 — 1907), violonist şi compozitor german. Remarcabil interpret al repertoriului clasic. Director al Academiei de Muzică din Berlin (din 1868), unde a iniţiat o şcoală de interpretare. Fondator (1869) al cvartetului J. JOAGĂR (cf. germ. Săger) s. n. 1. Ferăstrău cu pânze drepte verticale, care are o mişcare de lucru alternativă, fiind acţionat de un curs de apă cu cădere mare prin Intermediul unei roţi de apă. 2. Beschie. JOANNE [3oan], Adolphe (1813— 1881), scriitor, călător şi geograf francez. în urma unor călătorii întreprinse în Germania şi Elveţia, a scris „Guides Joanne“, lucrare ce cuprinde informaţii istorice, arheologice şi turistice despre aceste ţări. Autor, împreună cu fiul său Paul, al „Dicţionarului geografic şi administrativ al Franţei". JOANTĂ (< fr.) s. f. 1. (TRANSP.) Legătură făcută la capetele şinelor de cale ferată pentru a asigura continuitatea căii de circulaţie. 2. (CONSTR.) Legătură între două bare de oţel dintr-o armătură a unui element din beton armat. JOĂO [3uău], regi ai Portugaliei v. loan. JOĂO PESSOA [juău pasoe], oraş în NE Braziliei, port fluvio-maritim la gura de vărsare a fl. Parai'ba do Norte în Oc. Atlantic, centrul ad-tiv al statului Paraîba; 526,1 mii loc. (1993). Aeroport. Piaţă pentru zahăr şi bumbac. Ind. cimentului, textilă, a încălţ. şi a tutunului. Universitate. Biserica Sâo Jneapăn Joseph Joachim Francisco, în stil baroc (sec. 17). Până în 1930 s-a numit Paraiba. Fundat în 1585. JOARDĂ (< sl.) s. f. Nuia lungă, subţire şi flexibilă; vargă (1). JOB [d3ob] (cuv. engl.) s. n. Serviciu sau afacere auxiliară, cu caracter privat, care serveşte la completarea venitului. JOBBER [d3pbe] (cuv. engl.) s. n. Tip de dealer care a acţionat, până în anul 1986, la bursa de valori şi de mărfuri şi tranzacţiona mărfurile şi acţiunile pe baza comenzilor de vân-zare-cumpărare ale brokerilor, fără a avea contacte directe cu clienţii. ♦ Dealer care cumpără şi vinde mărfuri în contul său. JOBEN (< n. pr. Jobin) s. n. Pălărie bărbătească înaltă şi tare, de obicei neagră, de formă cilindrică, purtată astăzi numai la ceremonii; numită astfel după numele celui care a creat modelul. JOC (lat. jocus) s. n. 1. Acţiunea de a (se) juca (1); activitate distractivă (şi competitivă) ce implică abilitatea, rezistenţa jucătorilor şi hazardul. J. se desfăşoară după reguli convenţionale. Este practicat pentru amuzamentul personal sau pentru acela al spectatorilor. ♦ (FILOZ.) în Grecia antică noţiunea de j. era strâns legată de forţa fizică. Ulterior, apare ideea j. inofensiv, apoi, o dată cu Platon, aceea a j. ca dispută intelectuală. Idealismul german, prin Hans Vaihin-ger şi filozofia lui als ob („ca şi cum") impune j. ca manifestare culturală în modernitate. Roger Caillois distinge 4 tipuri de jocuri: întrecere, hazard, simulare, vertij. J. de limbaj = concept filozofic promovat de Ludwig Wittgenstein, care desemnează analogia dintre folosirea unui limbaj (conform unui set de reguli convenţionale) şi jucarea unui ]. J. de cuvinte v. calambur. J. de societate = distracţie constând din întrebări şi răspunsuri, din dezlegarea unor probleme hazlii în cadrul unui grup de persoane etc. J. de noroc = distracţie cu cărţi, cu zaruri etc., care angajează de obicei sume de bani şi care se desfăşoară după anumite reguli, câştigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul; partidă a unui asemenea joc. Sin. j. de hazard. ♦ Totalitatea obiectelor care formează un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (1). 2. Denumire generică dată unor manifestări sportive cărora le este proprie şi lupta sportivă (fotbal, baschet, rugbi etc.). ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportivă. <0* Jocuri olimpice v. olimpic. Jocuri balcanice v. balcanic. 3. (COREGR.) Acţiunea de a juca (4); dans popular; p. ext. petrecere populară la care se dansează. ♦ Melodia corespunzătoare jocului (3). ♦ Fig. Mişcare rapidă şi capricioasă (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibraţie. 4. Interpretare a unui rol dintr-o piesă de teatru; felul cum se interpretează un asemenea rol. J. de scenă = ansamblul mişcărilor şi al atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol, prin care se întăreşte efectul artistic al textului. 5. A descoperi (sau a pricepe etc.) jocul cuiva = a surprinde, a înţelege maşinaţiile sau intenţiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi drept unealtă intereselor (condamnabile) ale cuiva. A fi fn joc = a se afla într-o situaţie critică, a fi în primejdie; a constitui miza a ceva. 6. (TEHN.) Deplasare relativă pe o direcţie dată între două piese asamblate, considerată faţă de poziţia de contact pe direcţia respectivă (j. de uzură, ]. funcţional etc.). 7. (MAT.) Model simplificat şi formal al unei situaţii, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situaţii. ❖ Teoria jocurilor = teorie matematică a situaţiilor conflictuale în care două sau mai multe părţi au scopuri, tendinţe contrare. JOCHEU (< fr.) s. m. Călăreţ specializat în conducerea cailor la alergările de galop şi de obstacole de pe hipodrom. Joben 355 JOHANNESBURG JOCHO (7-1057), călugăr şi sculptor japonez. A inaugurat un procedeu de creare a operelor statuare din piese disparate, ce puteau fi asamblate ulterior, implicând munca în comun şi crearea atelierelor. Statuia marelui Buddha Amida (capodopera sa), din lemn aurit şi lăcuit, se află în templul Byodoin de la Uji (în apropiere de Kyoto). JODELLE [3odel], &ienne (1532-1573), scriitor francez. Unul dintre cei şapte poeţi ai Pleiadei. Tragedia „Cleo-patra captivă" şi comedia „Eugen sau întâlnirea" marchează începutul teatrului clasic francez. JODHPUR [d3Qdpur], oraş în NV Indiei (Răjăsthăn), în deşertul Thar; 666,3 mii loc. (1991). Nod feroviar. Piaţă pentru cereale, uleiuri vegetale, lână şi bumbac. Ind. textilă (bumbac, lână, covoare), de tricotaje, lacuri şi vopsele, a piei., farmaceutică, alim. Constr. de biciclete. Artizanat tradiţional (obiecte din fildeş). Universitate. Palatul rajahului Jodha-ji (din 1459), Joseph-Jacques-Câsaire Joffre precum şi Palatul Umaid Bhawan (sec. 16); ziduri de incintă (sec. 16), în lungime de c. 10 km. Fundat în 1459. JODL [jodl], Alfred (1890-1946), general german. Şef al Secţiei Operaţii a înaltului Comandament al Wehr-macht-ului (1939-1945). Unul dintre autorii planurilor militare de invadare a Poloniei (1939), Norvegiei, Franţei, Belgiei şi Olandei (1940) şi a U.R.S.S. (1941). Organizator al ofensivei militare germane din Ardeni (dec. 1944-ian. 1945). A semnat, la Reims, actul preliminar de capitulare totală şi necondiţionată a Germaniei (7 mai 1945). Judecat, condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul de la Nurnberg, a fost executat. JODLER [jodler] (cuv. germ.) s. n. Denumire dată unui anumit mod de a cânta, specific muntenilor din Tirol, Ba-varia şi Elveţia, constând într-o voca-lizare fără cuvinte care trece frecvent de la registrul normal al vocii la falset. JODRELL BANK [djodrel baenk], localitate în NE comitatului Cheshire Vedere generală (Anglia). Aici se află un observator radioastronomic dotat cu un radio-telescop al Univ. din Manchester (cu diametrul de 76 m). JOENSUU [joensu:], oraş în SV Finlandei, pe ţărmul L. Pyhăselkă; 50,4 mii loc. (1995). Centru comercial. Zăcăminte de min. de cupru în apropiere. Expl. şi prelucr. lemnului. Fundat în 1848. JOFFRE [jofr], Joseph-Jacques-C6-saire (1852-1931), mareşal francez. Şef al Marelui Stat Major (1911) şi al Marelui Cartier General (1914-1916), comandant şef al armatelor franceze (1915-1916). Victoria lui asupra armatei germane în prima bătălie de pe Mama (5-12 sept. 1914) a salvat Parisul, direct ameninţat. A coordonat operaţiunile militare de la Verdun (21 febr.-18 dec. 1916) şi de pe Somme (24 ian-13 nov. 1916). Memorii. JOFFREY [jofre], Robert (pseud. lui Abdullah Jaffa Anver Bey Khan) (1930-1988), dansator, coregraf şi pedagog american de origine afgană. Elev al lui A. Feodorova şi M. O’Don-nel. A fundat (1953) propria şcoală de balet („American Ballet Center") apoi, în 1954 „R.J. Ballet Concert", transformată, în 1966, în „City Center J. Ballet". Roluri remarcabile în „Paşii Zeiţelor", „Pierrot Lunar", „Kaleidoscop", „Gamelan". JOGAILA v. lagetto. JOGGING [djogiQ] (cuv. engl.), subst. Alergare necompetitivă, practicată pe orice fel de teren, în scopul menţinerii formei fizice şi al reducerii obezităţii. Poate avea consecinţe grave în cazul în care alergătorul îşi depăşeşte limitele fizice. JOGJAKARTA v. Yogyakarta. JOHANNESBURG [johanasburk], oraş în NE Republicii Africa de Sud, Primăria Johannesburg JOHANNSEN 356 Sir Elton Hercules John centrul ad-tiv al prov. Gauteng, la 1 570 m alt.; 712,5 mii loc. (1,9 mii. loc., 1991, cu suburbiile Randburg, Soweto ş.a.). Nod de comunicaţii. Aeroport. Cel mai mare oraş şi centru economic, comercial şi financiar al ţării. Expl. de aur, uraniu şi metale rare. Termocentrală. Ind ^siderurgică, constr. de utilaj minier, ââ material feroviar şi automobile; produse chimice, electrotehnice, textile, de maro-chinărie şi alim. Prelucr. lemnului. Şlefuirea diamantelor. Două universităţi. Observator astronomic. Grădină zoologică. Fundat în 1886; declarat oraş în 1928. Jasper Johns: „Casa nătângului" JOHANNSEN [johansen], Wilhelm Ludvig (1857-1927), botanist şi genetician danez. Prof. univ. la Copenhaga. Contribuţii importante în genetică; a introdus noţiunile de genă şi de linie pură („Lecţii elementare de ereditate exactă"). JOHN [djon], Sir Elton Hercules (pe numele adevărat Reginald Kenneth Dwight) (n. 1947), pianist, solist vocal şi compozitor britanic. Vedetă a muzicii pop contemporane cu recorduri con-certistice („Candle in the Wind", „Just like Belgium", „l’m still standing"); colaborări şi duete cu numeroase staruri, în costumaţii şi prestaţii scenice extravagante. Numeroase discuri de aur şi argint. JOHN DOE [djon deu], nume fictiv adoptat în procedurile legale anglo-sa-xone (în special S.U.A.), când numele unei părţi implicate este necunoscut. JOHNS [djonz], Jasper (n. 1930), pictor şi sculptor american. Considerat, împreună cu R. Ranschenberg, reprezentantul de seamă al noului dadaism şi al artei pop („Trei steaguri", „Detalii tantrice", „Marginea oglinzii", „Casa nătângului"). în sculptură foloseşte obiecte obişnuite (sticle, cutii de bere, conserve, scaune, steaguri etc.). JOHNSON [djonsn], Andrew (1808-1875), om politic democrat american. Preşedinte al S.U.A. (1865-1869), în urma morţii lui A. Lincoln. în timpul mandatului său, S.U.A. au cumpărat (1867) Alaska de la Rusia. JOHNSON [djgnsn], Earvin (supranumit Magic) (n. 1959), baschetbalist american. A câştigat de cinci ori campionatul profesionist american (N.B.A.) cu formaţia „Los Angeles Lakers" între 1980 şi 1988 şi a condus la victorie formaţia S.U.A. (Dream Team) la Olimpiada din 1992 de la Barcelona. JOHNSON [junson], Eyvind Olof Vemer (1900-1976), scriitor suedez, înnoitor al prozei suedeze interbelice printr-o operă cu un pronunţat caracter intelectualist. Proză de inspiraţie autobiografică (ciclul „Romanul lui Olof"), romane istorice cu aluzii la contemporaneitate („întoarcerea lui Ulise", „Vise de trandafir", „Nori peste Metaponte"), romane alegorice, în care apără valorile umane ameninţate de fascism şi război (trilogia „Krilon", „Valul uriaş"), sau marcate de psihanaliză („Ploaie în zori"). Premiul Nobel pentru literatură (1974), împreună cu H. Martinson. JOHNSON [djonsn], James Louis (zis şi Jay Jay) (n. 1924), trombonist, Earvin (Magic) Johnson compozitor şi conducător de formaţie american. Promovează stilul be-bop; are o sonoritate amplă şi o tehnică deosebită, care îi permite să creeze fraze foarte sinuoase. JOHNSON [djonsn], James Price (zis şi James P.) (1891-1955), pianist şi compozitor american de jaz. A creat, pe baza unor improvizaţii tehnice desăvârşite, stilul pianistic de jaz stride, care foloseşte elemente de blues şi ragtime. Autorul pieselor „Carolina Shout", „If I Could Be“. A exercitat o influenţă deosebită asupra lui Fats Waller, Duke Ellington, Count Basie ş.a. Eyvind Olof Vemer Johnson 357 JOIŢA JOHNSON [djonsn], Lyndon Baines (1908-1973), om politic american. Lider al Partidului Democrat. Preşedinte al S.U.A. (1963-1969), în urma morţii lui J.F. Kennedy. S-a confruntat cu ostilitatea opiniei publice americane faţă de intervenţia armată din Vietnam. JOHNSON [djonsn), 1. Martin Elmer J. (1884-1937), naturalist şi explorator american al unor regiuni din Africa (1921-1934) şi Asia (1914, efectuând expediţii în ins. Solomon şi Noile Hebride; a studiat viaţa triburilor din ins. Borneo, 1917-1919, 1935). L-a însoţit pe romancierul Jack London într-o călătorie în jurul lumii (1906-1907). Autor de filme ştiinţifice („Aventuri în junglă", „Vânătorii de capete din Mările Sudului") şi, împreună cu soţia sa, a unor cărţi („Ţara canibalilor", „Cu aparatul de fotografiat prin Africa"). 2. Osa Helen J. (1894-1953), exploratoare americană. Soţia lui J. (1). A continuat activitatea de cercetare în Africa a soţului său. Autoare a unor filme ştiinţifice („Chemarea junglei") şi a unor cărţi („Copiii junglei"). JOHNSON [djonsn], Michael (n. 1967), atlet american. Campion mondial la probele de 200, 400 şi 4x400 m (1991, 1993 şi 1995). A stabilit un nou record mondial la ştafeta de 4x400 m (1995) şi 200 m (1996). JOHNSON [djonsn], Samuel (1709-1784), filolog, scriitor şi critic literar englez. Doctrinar al clasicismului. Lucrări de lexicografie („Dicţionarul limbii engleze"); poeme („Londra", „Vanitatea dorinţelor umane") şi povestiri satirice („Istoria lui Rasselas, prinţ al Abisiniei"), studii de istorie şi critică literară („Shakespeare", „Vieţile poeţilor"). Editor al operei lui Shakespeare. JOHNSON [jonsonj, Uwe (1934-1984), scriitor german. Considerat unul Uwe Johnson Samuel Johnson dintre cei mai mari autori germani ai epocii postbelice. Reprezentant al „Grupului 47". Marcat de problema divizării Germaniei, întreprinde o radiografie a societăţii contemporane („Un an din viaţa lui Gesine Cresspahl"). Proză autobiografică („Accidentatul", „Romancierul celor două Germanii"). JOHNSON [djonsn], Virginia E. (n. 1925), medic american. Pionieră, împreună cu soţul ei, W.H. Masters, în domeniul cercetării experimentale în sexologie. JOHNSON CITY [djonsn siti], oraş în SE S.U.A. (Tennessee), la poalele M-ţilor Apalaşi; 51,6 mii loc. (1994). Laminate (tablă). Ind. constr. de maşini (utilaj minier, produse electrotehnice şi electronice), chimică (mase plastice, fire sintetice), a celulozei şi hârtiei, mobilei, piei., textilă (confecţii) şi alim. (tutun). Centru turistic. Universitate. Aşezare din 1760. JOHOR [johor], stat în Malaysia; 19 mii km2; 2,1 mii. loc. (1993). Centrul ad-tiv: Johor Baharu. Expl. forestiere şi de min. de fier şi bauxită. Arbori de cauciuc, palmieri de ulei; pomicultură, creşterea extensivă a animalelor. Pescuit. Stat musulman, fondat după 1511 de către sultanul din Malacca. în urma tratatului din 1824, a intrat sub stăpânire britanică, fiind declarat protectorat (1914). în 1957, a devenit parte a Federaţiei Malaya, iar din 1963 a Malaysiei. JOHOR BAHARU (JOHOR BAHRU [johor]), oraş în Malaysia, port la str. Johor, centrul ad-tiv al statului Johor; 328,4 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Piaţă a cauciucului. Ind. alim. (ulei de palmier, conserve de ananas), a cherestelei, constr. de maşini, prelucr. răşinilor sintetice, a piei. şi încălţ. Grădină botanică celebră. Palatul sultanilor (sec. 19). JOHORE (SELAT TEBRAU), strâmtoare în SE Asiei, între pen. Malacca şi ins. Singapore; 51 km lungime şi 1,2 km lăţime, traversată de un pod (inaugurat în 1990) în zona oraşului Johor Baharu. JOI (lat. Jovis) s. f. A patra zi a săptămânii. ♦ (Adverbial) în cursul zilei de joi; (în forma joia) în fiecare joi. Joia Mare = ziua dinainte de Vinerea Mare, în care creştinii comemorează Cina cea de Taină; alături de caracterul de ritual, sărbătoarea este strâns legată de anotimpul primăverii (numindu-se, uneori, Joia Verde). JOIMĂRJŢĂ (< joi + mare) s. f. 1. (în mitologia românească) Fiinţă imaginară, închipuită ca o femeie urâtă, despre care se crede că, în noaptea care precedă joia din săptămâna Paştilor, pedepseşte fetele leneşe la tors. ♦ Fig. Femeie urâtă; pocitanie. 2. Ulcică de pământ care se dă de pomană în Joia Mare. JOIMI.R (< pol.) s. m. Nume dat mercenarilor de origine polonă în Moldova sau călăreţilor moldoveni care slujeau în armata polonă. ♦ (La pl.) Corp de oaste înfiinţat de Grigore al ll-lea Ghica, domnul Moldovei, în prima sa domnie (1726-1733). JOINT ADVENTURE [djoint edvent/e] (expr. engl.) Asociere a două persoane fizice pentru derularea unei afaceri, în scopul obţinerii unui beneficiu reciproc. JOINT VENTURE [djoint vent/a] (expr. engl.) Acord de cooperare între două sau mai multe firme care înfiinţează o terţă firmă, în scopul valorificării în activitatea de producţie sau de comercializare a avantajelor deţinute de firmele asociate (costul mai mic al forţei de muncă, deţinerea unui drept de proprietate industrială sau intelectuală, reţea de distribuţie şi comercializare eficientă etc.). Partenerii la j.v. îşi împart riscurile şi dividendele proporţional cu aportul lor de capital. JOINVILE [juanvjli], oraş în SE Braziliei, în statul Santa Catarina; 372,2 mii loc. (1993). Ind. metalurgică, textilă şi a maselor plastice. JOINVILLE [ juevil], Jean de (c. 1224-1317), cronicar francez. Unul dintre consilierii regelui Ludovic IX, alături de care a participat la Cruciada a Vil-a (1248-1254). A scris „Istoria Sf. Ludovic". JOIŢA, com. în jud. Giurgiu, pe Dâmboviţa; 8 497 loc. (1998). Bisericile Sfinţii Patruzeci de Mucenici (1859) şi Adormirea Maicii Domnului (sec. 19), în satele Joiţa şi Cosoba. JOJA 358 Athanase Joja JOJA, Athanase (1904-1972, n. Bucureşti), filozof şi logician român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Acad. (1959-1963). Ministrul învăţământului şi Culturii. Contribuţii în fundamentarea logicii, predând primul curs de logică şi istoria logicii în România („Studii de logică", „Logos şi ethos", „Logos architekton"). Alte lucrări: „Filosofie şi cultură", „Istoria gândirii antice", „Scrieri de filosofie socială şi politică". JQJĂ (< fr.) s. f. 1. Tijă metalică gradată folosită ca indicator al conţinutului de ulei dintr-un vas (ex. din carterul unui motor). 2. Scară gradată pentru măsurarea capacităţii unui rezervor. JOJOBA (cuv. sp.) subst. Arbust sempervirescent (Simmondsia chinen-sis), din familia buxaceelor, originar din California şi N Mexicului, atingând o înălţime de c. 2,4 m. Are frunze pie-loase, flori mici fără petale, iar fructele, asemănătoare ghindei, conţin 1-3 seminţe. Uleiul extras din seminţe este folosit în cosmetică, medicină, ca lubrifiant, în industria lacurilor şi alimentară. J6KAI [jo:koi] Mdr (1825-1904), scriitor şi publicist ungur. Participant la Jâkai M6r Revoluţia din 1848-1849. Unul dintre cei mai de seamă romancieri unguri, contribuind la dezvoltarea limbii literare. Romane istorice de factură romantică („Un nabab maghiar", „Diamantele negre", „Omul de aur", „Trandafirul galben"). Romanul „Săracii bogaţi" îi evocă cu multă simpatie pe românii din M-ţii Apuseni. JOKER [d39uk9] (< fr., engl.) s. m. (La unele jocuri de noroc) Cea mai mare carte, care poate înlocui orice carte. JOKL [jokel], Norbert (1877-1942), lingvist austriac. Cercetări asupra limbii albaneze („Studii asupra etimologiei şi formării cuvintelor în limba albaneză", „O analiză lingvistică şi cultural-istorică în domeniul albanisticii"). Studii privind originea limbii şi a poporului român („Legături lingvistice româno-albaneze"). M. de onoare al Acad. Române (1929). JOLIOT-CURIE [jolip-kuri] 1. Irâne J.-C. (1897-1956), fiziciană şi chimistă franceză. Fiica soţilor Pierre şi Maria Sklodowska Curie. Studii şi cercetări în domeniul fizicii nucleare şi al radio-chimiei. Premiul Nobel pentru chimie (1935), împreună cu Frederic J.-C. 2. Frâdâric J.-C. (1900-1958), fizician şi chimist francez. împreună cu soţia sa, Irene, a făcut cercetări şi descoperiri în domeniile fizicii nucleare şi radioactivităţii artificiale („Radioactivitatea artificială"). A pus în funcţiune primul reactor atomic francez (1948). Preşedinte al Consiliului Mondial al Păcii (1950-1958). Premiul Nobel pentru chimie (1935), împreună cu Irene J.-C. JOLIVET [jolive], Andră (1905— 1974), compozitor şi dirijor francez. Muzică de cameră, simfonică, muzică de scenă, balete („Cinci dansuri rituale", „Ariadna", „Guignol şi Pandora"), opera comică „Dolores". Unul dintre fondatorii grupului „Tânăra Franţă". Studii muzicologice. JOLLIET [30lie], Louis (c. 1645— c. 1700), misionar, călător şi explorator francez. A explorat reg. Marilor Lacuri, zona G. Hudson şi pen. Labrador. A descoperit (1673), împreună cu Jacques Marquette, fl. Mississippi (numit de ei Colbert), pe care l-a cercetat până la confl. cu Arkansas, dovedind că acesta curge spre G. Mexic. JOLO, insulă filipineză, de origine vulcanică, în partea de N a arh. Sulu, între M. Sulu (NV) şi M. Celebes (SE); Frâdâric Joliot-Curie 894 km2. Alt. max.: 812 m. Oraş pr.: Jolo. JOLSON [d3olsn], Al (pe numele adevărat Asa Yoelson, zis Al) (1886^1950), cântăreţ şi actor american de origine rusă. Stabilit în S.U.A. (1893). A jucat în numeroase music-hall-uri, spectacole de revistă şi operetă. Debutează ca actor de cinema în „Cântăreţul de jaz", primul film sonor din istoria cinematografiei. Alte filme muzicale: „Cântăreţul nebun", „Evangeline", „Rapsodia în albastru". JOMINI [3omini], Antoine-Henri, baron de (1779-1869), general şi teo- Andrâ Jolivet 359 JONES Franz Jonas retician militar elveţian de origine italiană. A participat la Războaiele napoleoniene, apoi, din 1813, a intrat în serviciul Rusiei. Consilier militar al ţarilor Aleksandru I şi Nicolae I, apoi, în 1859, al lui Napoleon III. împreună cu K. von Clausewitz, a fost fondatorul gândirii militare moderne („Istoria critică şi militară a războaielor din timpul Revoluţiei", „Compendiu de artă a războiului", „Tratat de mari operaţiuni militare. Principii de strategie"). JOMMELLI [3ome:li], Niccold (1714-1774), compozitor italian. Capelmaistru la Curtea din Stuttgart (1753— 1769), apoi la cea regală a Portugaliei (1769-1774). A scris muzică sacră, opere bufe şi a reformat opera seria (predecesor al lui Gluck), creând o structură dramatică în care înglobează arii, părţi corale, balete etc. („îndurarea lui Tito", „Didona abandonată", „Pene-lopa şi Enea“). JONAS [jonas], Franz (1899-1974), om politic social-democrat austriac. Preşedintele federal al Austriei (1965— 1974). JONATHAN [ionatan], (Joseph) Leabua (1914-1987), jurist şi om politic din Lesotho. Lider al Partidului Naţional Basotho (din 1959; între 1959 şi 1965, Partidul Naţional Basutotand). Prim-min. (1966-1986). JONC (< fr.; cuv. de origine ma-laieză) s. f. Navă mică de lemn, cu fundul plat, fără chilă, cu două sau trei catarge, ale căror pânze au întărituri de bambus orizontale; este folosită la transport şi la pescuit în zona coastelor Japoniei, Coreii, Chinei şi Ma-laysiei. JONCŢIUNE (< fr.) s. f. 1. Legare, unire, asamblare; concr. locul unde se face legătura, unirea unor elemente, a unor părţi etc. ♦ (Spec.) Locul unde se realizează legătura dintre flancurile dispozitivelor de luptă a două subunităţi, unităţi sau mari unităţi militare. 2. (LINGV.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziţii sau fraze, care constă în legarea lor prin instrumente gramaticale (prepoziţii, conjuncţii etc.). 3. (FIZ.) Regiune de tranziţie din masa unui semiconductor neomogen între o regiune de tip p (cu conducţie de goluri) şi o regiune de tip n (cu conducţie de electroni); ea prezintă rezistenţă diferită pentru cele două sensuri ale curentului electric, constituind elementul principal al diodelor semiconductoare, al tranzistoarelor etc. 4. J. orbitală = operaţiune manuală şi/sau automată de întâlnire, apropiere, amaraj şi cuplare a două obiecte cosmice în spaţiu, prin îmbinarea pieselor unui dispozitiv corespunzător. Prima j. manuală a fost realizată la 16 mart. 1966 (între nava „Gemini 8" şi racheta „Agena", ambele aparţinând S.U.A.). JONES [djeunzJ, Allen (n. 1937), pictor şi sculptor britanic. Reprezentant al curentului pop-art britanic (împreună cu D. Hockney şi R. Kitaj), căruia îi dă o interpretare originală prin accentuarea fetişismului, a senzualităţii imaginilor („Fata verde"), a fascinaţiei pen- Joncă tru dans şi hermafroditism („Dansatori spanioli"). JONES [djeunz], Elvin Ray J. (n. 1927), baterist american. Creator al unui stil complex, poliritmic.* Partener al lui John Coltrane în cvartetul înfiinţat de acesta. Execuţiile sale reprezintă adevărate solo-uri, chiar şi în acompaniament. Exercită o puternică influenţă asupra multora dintre bateriştii generaţiei sale. Numeroase înregistrări. JONES [djsunz], Ernest (1879- 1958), medic şi psihanalist britanic. Prof. univ. la Toronto (Canada). A introdus psihanaliza în ţările anglo-sa-xone („Ce este psihanaliza"). Eseuri („Psihologia religiei", „Harnlet şi Oedip"). Cunoscut mai ales pentru lucrarea „Viaţa şi opera lui S. Freud". JONES [d39unz], Sir Harold Spencer (1890-1960), astronom britanic. A determinat (1941) paralaxa solară. Studii legate de rotaţia Pământului şi de deplasarea polilor tereştri. JONES [d3aunz], Henry Arthur (1851-1929), dramaturg englez. A contribuit la introducerea dramei realiste moderne în teatrul englez. Melodrame („Regele de argint"), comedii satirice cu tematică socială, dovedind o inteligentă construcţie dramatică („Lovit din plin", „Dansatoarea", „Mincinoşii", „Ipocriţii"). JONES [d38unz], Inigo (1573-1652), arhitect şi scenograf englez. Iniţiatorul Inigo Jones: „Queen’s House" din Greenwich JONES 360 arhitecturii clasice în Anglia. Influenţat de Palladio, a construit la Londra „Banqueting House“ (Whitehall) şi „Queen’s House" la Greenwich. JONES [djeunz], James (1921 — 1977), scriitor american. Romane realiste evocând absurdităţile războiului sau lumea contemporană, remarcabile prin violenţa tonului polemic („De aici până la eternitate", „Unit* veneau în fugă", „Vesela lună mai“). JONES [djeunz], Le Roi (ulterior Imamu Amiri Baraka) (n. 1934), scriitor afro-american. Operă de mare expresivitate stilistică amintind, în poezie, de ritmurile africane („Prefaţă la un anunţ de sinucidere în 20 de volume", „Conferenţiarul mort“). Drame naturaliste având ca temă discriminarea rasială („Dutchman, sclavul", „Un asasinat recent"). Romane („Sistemul Infernului lui Dante"); eseuri („Acasă", „Poezia magică neagră"). JONES [d3©unz], Tom (pe numele adevărat Thomas Jones Woodward) (n. 1940), solist vocal britanic. Lansat în 1965, se impune printr-o voce puternică, potrivită pentru balade dramatice („Green Grass of Home", „Delilah"), apoi prin show-ul antrenant. JONES [d30unz], Tommy Lee (n. 1946), actor american de film. Personalitate puternică, se remarcă mai Ben Jonson ales în roluri de compoziţie („Fata de miner", „Şobolanul de apă", „JFK", „Născuţi asasini"). Premiul Oscar: 1993 („Evadatul"). JONES [d3©unz], Vaugham F.R. (n. 1952), matematician neozeelandez. A studiat teoria nodurilor, perfecţionând clasificarea matematică a acestora. Medalia Fields (1990). JONES [d30unz], Sir William (1746-1794), orientalist şi jurist britanic. Unul dintre creatorii filologiei comparate („Tratat asupra poeziei orientale", „Gramatica persană"). A tradus „Sakuntala" şi „Legile lui Mânu". JONG [d3orj], Erica (n. 1942), scriitoare americană. Versuri („Fructe şi zarzavaturi"), romane de minuţioasă analiză a condiţiei femeii („Teama de a prinde aripi", „Cum să-ţi salvezi viaţa"). JONGEN [jorjen], Joseph (1873— 1953), compozitor belgian. Director al Conservatorului din Bruxelles (1925-1939). A abordat, sub influenţa şcolii franceze, genurile cele mai diverse (simfonii, poeme simfonice, concerte pentru diferite instrumente, muzică religioasă, de cameră şi vocală etc.). JONGKIND [joqkint], Johan Barthold (1819-1891), pictor, acuarelist şi gravor olandez. A trăit mai mult în Franţa. Influenţat de Şcoala de la Bar-bizon. Peisagist, maestru al redării atmosferei vaporoase, a reflexelor luminii în apă. Precursor al impresionismului („Amurg pe Sena", „Bulevardul Port-Royai“, „Sena la Argenteuil"). JONGLA (< fr.) vb. I intranz. A arunca în aer mai multe obiecte unul după altul, pentru a le prinde apoi cu repeziciune şi abilitate. JONGLER (< fr.) s. m. (în Franţa medievală) Actor şi muzicant ambulant. + P. ext. Artist de varietăţi sau de circ, care jonglează cu multă abilitate. JONGLERIE (< fr.) s. f. 1. Îndeletnicirea jonglerului; arta de a jongla. + (Concr.) Figură, număr executat de un jongler. 2. Fig. (Adesea peiorativ) Abilitate şi promptitudine în folosirea cuvintelor, expunerea ideilor etc. ♦ Fig. Maşinaţie, uneltire, intrigă. JONKOPING [jpn/opii]], oraş în S Suediei, pe ţărmul de S al L. Văttern; 115,4 mii loc. (1996). Metalurgia aluminiului, Constr, aeronautice. Ind. hârtiei, a maselor plastice, a chibriturilor şi a lânii. Fundat în 1284. Aici s-a semnat (1809) Tratatul de pace dintre Suedia şi Danemarca. JONSON [d3onsn], Ben (Benjamin) (c. 1572-1637), dramaturg, poet şi teoretician literar englez. Creator al comediei realiste, satirice şi moralizatoare, caracterizate prin eleganţa stilului („Fiecare cu toana lui", „Volpone"); tragedii („Căderea lui Sejanus", „Cati-lina“), piese-măşti („Masca reginelor"), în care fiecare personaj, în virtutea „teoriei umorilor", se defineşte invariabil prin calitatea şau prin defectul său dominant. Versuri („Epigrame"). Alături de Shakespeare, a fost cel mai de seamă reprezentant al teatrului elisa-betan. JOOSS [jo:s], Kurt (1901-1979), dansator şi coregraf german. Succesul obţinut pe scena Operei din Paris cu spectacolul „Masa verde" (1932) îi aduce consacrarea internaţională. îmbinând violenţa expresiei cu ritmul academic, acordă un rol mai important mişcării şi mimei în raport cu decorul şi costumele („Bal în bătrâna Vie*nă", „Pandora"). JOPLiN [djoplin], Janis (1943— 1970), cântăreaţă americană de rock şi blues. S-a impus printr-un registru vocal de trei octave şi o interpretare originală. Figură legendară şi tragică (existenţă marcată de alcool şi droguri) a rock-ului. JOPLIN [d3pplin], Scott (1868— 1917), pianist şi compozitor american. Janis Joplin 361 J0RGENSEN Mihail Jora Cel mai de seamă reprezentant al stilului ragtime. Principalele sale piese („The Sycamore", „Gladiolus Rag", „Sugar Cane Rag", „Wall Street Rag“) au devenit teme ale jazului tradiţional. JOPPA v. Jaffa. JORA, Mihail (1891-1971, n. Roman), compozitor şi dirijor român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Rector al Conservatorului de Muzică din Bucureşti (1941-1947). Creatorul liedului şi al baletului românesc contemporan („La piaţă", „Curtea Veche", „Când strugurii se coc", „întoarcerea din adâncuri", „Hanul Dulcineea"); muzică simfonică (suita „Privelişti moldoveneşti", poemul „Poveste indică"), vo-cal-simfonică, sonate, cvartete („Cvartetul de coarde"). Stil cu o puternică notă originală, caracterizat prin armonie bogat cromatizată, fantezie ritmică-metrică, complexitate orchestrală. în lieduri impune un recitativ nuanţat, bazat pe inflexiunile vorbirii şi intona- ţiile cântecului românesc (cele mai multe scrise pe versurile marilor noştri poeţi). JORASSES [3ora:s], Grandes-, masiv muntos în Alpii Penini, situat la graniţa franco-italiană, la NE de masivul Mont Blanc. Alt. max.: 4 208 m (vf. Walker, cucerit în 1868 de H. Walker, împreună cu M. Anderegg, J. Jaun şi J. Grange). JORĂŞTI, com. în jud. Galaţi; 1 841 loc. (1998). Bisericile Sf. Trei Ierarhi (1816) şi Sf. împăraţi Constantin şi Elena (1840-1841). JORDAENS [jorda:ns], Jacob (1593-1678), pictor flamand. Compoziţii cu subiecte mitologice, religioase („lisus alungă negustorii din templu", „Cei patru evanghelişti"), dar mai ales picturi de gen, reprezentând scene şi tipuri rustice („Regele bea", „Sărbătoare familială", „Satirul şi ţăranul", „Familia artistului"). Verva, optimismul, umorul, vitalitatea personajelor, factura energică a operelor sale fac din el unul dintre maeştrii de seamă ai picturii din Ţările de Jos. Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României („Vara"). JORDAN v. Iordan. JORDAN [3ordă], Camille (1838— 1922), matematician francez. Prof. univ. la Paris. Contribuţii la teoria grupurilor, topologie, analiză matematică (a introdus conceptul de măsură J., de funcţie cu variaţie mărginită, a formulat condiţiile ca o curbă să fie rec-tificabilă), algebră (a dat o metodă de aducere a matricelor la forma normală, Michael Jeffery Jordan utilizată în rezolvarea sistemelor de ecuaţii lineare).' JORDAN [jordan], Ernst Pascual (1902-1980), fizician german. Prof. univ. la Rostock, Berlin şi Hamburg. Fondator, împreună cu M. Born şi W. Heisenberg, al mecanicii cuantice şi, împreună cu W. Pauli ş? E. Wigner, al electrodinamicii cuantiGe. Lucrări de biofizică, cosmologie, geofizică, matematică. JORDAN [d3ordn], Michael Jeffery (n. 1963), baschetbalist american. A câştigat de şase ori cu echipa „Chicago Bulls" campionatul profesionist american (N.B.A.) (1991-1998) şi a făcut parte din echipa olimpică a S.U.A. (1984, Los Angeles, 1992, Barcelona). Desemnat de cinci ori cel mai bun jucător din N.B.A. S-a retras din activitatea sportivă în 1999. JORDANIIA [jordania], Noi (1869-1953), om politic georgian. Organizator al social-democraţiei georgiene, în 1903 a aderat la mişcarea menşevică. Preşedinte al Republicii Georgia (1918-1921). A emigrat din cauza intervenţiei Armatei Roşii. JORDANUS NEMORARIUS (Jordanus Teutonicus, Jordanus Saxo sau Jordanus de Memora) (1180-1237), matematician german. A introdus folosirea literelor pentru reprezentarea numerelor („Algoritmul demonstrat", „Tratat de numere date"). Autor al unor tratate de geometrie şi fizică. Preocupări de astronomie; stabileşte teorema fundamentală a proiecţiei stereo-grafice. J0RGENSEN [jorgansan], Anker (n. 1922), om politic danez. Secretar Jacob Jordaens: „Cei patru evanghelişti" J0RGENSEN 362 general al Partidului Social-Democrat. Prim-min. al Danemarcii (1972-1973 şi 1975-1982). J0RGENSEN [jOrgensen], Jans Johannes (1866-1956), scriitor danez. Poeme influenţate de simbolismul francez („Impresii", „Confesiune"). Scrieri polemice („Ziua judecăţii") şi biografice („Sfântul Francisc de Assisi"), purtând amprenta convertirii sale la Biserica romano-catolică. JORN Dorn], Asger (pe numele adevărat Joergensen) (1914-1973), pictor danez. Reprezentant al neoexpresionis-mului nordic („Sălbaticul bun", „Desfigurări"), este unul dintre fondatorii Mişcării internaţionale pentru un Bauhaus imaginar (grupul „Cobra"). JORTNER [djoitner], Joshua (n. 1933), biochimist israelian. Prof. univ. la Tel Aviv. Activitate în domeniul chimiei fizice privind diferite aspecte ale teoriei cuantice a structurii moleculelor, metalelor şi forţelor întermolecu-lare, ale spectroscopiei atomice şi moleculare, sau ale interreacţiei radiaţiei cu materia. M. de onoare al Acad. Române (1991). JORURI (cuv. japonez; n. pr. Jdruri) subst. Gen literar şi muzical tradiţional, care constă în recitarea unui poem epic pe un fond muzical. Apărut probabil în sec. 12, a cunoscut o maximă înflorire în sec. 15-16, când, în scopul vizualizării faptelor povestite, s-a adăugat un element nou — marioneta —, fapt ce a determinat o şi mai accentuată expresivitate a spectacolului şi i-a asigurat o mare popularitate. JOS, JOAS (lat. deorsum) adv., adj. I. 1. Adv. La nivelul pământului sau aproape de pământ; într-un loc mai puţin ridicat (decât altul). ^ Loc. De jos = a) (despre ţinuturi etc.) care este situat în sud; b) care vine din mase, din popor. <0* Expr. A nu fi (sau a nu se lăsa, a nu rămâne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu valoare de interj.) Exprimă ostilitatea, dezaprobarea etc. faţă de cineva sau ceva. ♦ Fig. în stare de decădere morală sau materială. II. Adj. 1. Puţin ridicat de la pământ, scund. ♦ (Substantivat) fn (sau din) josul... = în (sau din) partea inferioară, de la baza unui lucru, a unui loc etc. ♦ (Despre frunte) îngustă. 2. (Despre terenuri) Aşezat în vale (şi uneori mocirlos). 3. (Despre sunete etc.) Care are o frecvenţă coborâtă; gros, grav; profund. 4. (Despre frecvenţe, tensiuni electrice, tempera- împărăteasa Josephine turi, presiuni etc.) Care are o valoare (relativ) mică; scăzut, coborât. JOS, oraş în centrul Nigeriei, în platoul omonim, la 230 km S de Kano, centrul ad-tiv al statului Plateau; 185,6 mii loc. (1992). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Expl. de sta-niu. Uzine mecanice. Ind. de prelucr. a lemnului. Muzeul Institutului de Cercetări Africane. Universitate. Fundat la începutul sec. 19. JOSENI, com. în jud. Harghita, în depr. Giurgeu, pe cursul superior al Mureşului; 5 955 loc. (1998). Expl. de andezit (Bucin). Topitorie de in. Frecvente inversii de temp. în timpul iernii, când se înregistrează cele mai scăzute valori din ţară (considerat unul dintre „polii" frigului din România). JOSENII BÂRGĂULUI, com. fn jud. Bistriţa-Năsăud, pe Bistriţa (afl. al Şieului); 4 994 loc. (1998). Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). Pomicultură. Centru de ceramică roşie (Mijlo-cenii Bârgăului). Staţie de c.f. JOSEPH [iozef], împăraţi germani v. losif. JOSEPHINE [jozefin] (Mărie Jo-sâphe Rose TASCHER de LA PAGERIE) [ta/er de la pa3rj] (1763-1814), soţia vicontelui Alexandre de Beauharnais, apoi, din 1796, a generalului Bonaparte. împărăteasă a Franţei din 1804 până în 1809, când a divorţat de Napoleon I. JOSEPHSON [d3©uzafs9n], Brian David (n. 1940), fizician britanic. Prof. univ. la Cambridge. Cercetări privind fizica temperaturilor joase (supracon-ductibilitatea). A descoperit (1962) fenomenul de trecere a curentului electric printr-o membrană izolatoare ce secţionează un supraconductor (efectul tunel), cu aplicaţii deosebite în circuitele utilizate de calculatoarele electrice. Premiul Nobel pentru fizică (1973), împreună cu L. Esaki şi I. Giaever. JOSEPHUS, Flavius (c. 37- 100 d.Hr.), istoric evreu. A participat (66-69 d.Hr.) la răscoala poporului iudeu împotriva dominaţiei romane. S-a stabilit ulterior la Roma (70 d.Hr.), unde a scris, printre altele, „Războiul iudaic" (7 cărţi) şi „Antichităţi iudaice" (20 de cărţi). JOSHIN v. Kimchaek. JOSHUA TREE, parc naţional în SV S.U.A. (California), întemeiat în 1936; 2 268 km2. Adăposteşte plante şi animale adaptate la condiţiile de deşert (Yucca brevifolia, coiot ş.a.). J6SIKA [jo/iko], familie de origine română din Caransebeş. Mai importanţi: 1. Ştefan J., cancelar (1595-1598) al lui Sigismund Bâthori. Executat din ordinul Habsburgilor; urmaşii săi sunt înnobilaţi în vremea împăratului Leopold I (1658-1705). 2. loan J., guvernator al Transilvaniei (1822-1834). 3. Samuil J., cancelar al Transilvaniei (1846-1848). JQSNIC, -Ă (< jos) adj. Lipsit de demnitate, mârşav, abject, infam; meschin. JOSNICIE (< josnic) s. f. Faptul de a fi josnic; concr. faptă josnică, ticăloşie, mârşăvie. JOSPIN [30spe], Lionel (n. 1937), om politic francez. Prim-secretar (1981-1988, şi din oct. 1995) al Partidului Socialist Francez. Prim-min. (din 1997). JOSQUIN DES PR£S [30ske de pre] (c. 1440-1521), compozitor francez. Maestru al contrapunctului, al polifoniei şi al stilului coral „a capella" prerenascentist. Creaţia sa cuprinde mise, motete („Ave Maria", „Stabat mater“), imnuri, psalmi, numeroase lucrări profane. JOSTEDALSBREEN [justadalz-braan], gheţar în SV Norvegiei, cu o- Brian David Josephson 363 JOUVE Lâon Jouhaux rientare NE-SV, situat la N de Sogna-fjorden, la 1 957 m alt.; 1 300 km2 (cel mai mare din Europa). JOTA [hota] (cuv. sp.) s. f. Dans popular spaniol, de origine aragoneză, în măsură ternară şi cu mişcare foarte vie, care se dansează cu acompaniament de chitară, castaniete, trianglu sau tamburină; melodia corespunzătoare acestui dans. JOTUNHEIMEN [jotanheiman], masiv muntos în partea de S a Norvegiei, în care se află vârfurile Glittertind (2 472 m, cel mai înalt din Scandi-navia) şi Galdhopiggen (2 470 m). JOTUNI, Maria (pe numele adevărat Maria Haggren Tarkiainen) (1880-1943), scriitoare finlandeză de expresie finică. Nuvele („lubire“, „Tânăra în grădina de trandafiri"), romane („Viaţa cotidiană"), comedii („Coasta bărbatului", „Viţelul de aur", „Nevasta unui soţ docil") în care tratează într-o manieră francă, spontană, dublată de umor şi note satirice problema iubirii. JOUBERT fcubşr], Barthâlemy Ca-therine (1769-1799), general francez. A participat iâ campaniile napoleoniene. Comandant şef al armatei în bătălia de la Rivoli (ian. 1797). Rănit mortal la Novi (15 aug. 1799). JOUBERT [d3uber], Petrus Jacobus (cunoscut ca Piet) (1834-1900), general bur din Africa de Sud. Comandant şef al armatei bure, i-a înfrânt pe britanici la Majuba Hill (1881), pro-vocându-le grele pierderi. în timpul Războiului anglo-bur (1899-1902), a comandat forţele armate din Orange şi Transvaal. JOUBIN [3Ub§], Louis (1861-1935), zoolog şi oceanograf francez. Prof. univ. la Reims. A participat la numeroase expediţii oceanografice. Studii în domeniul biologiei marine — specialist în malacologie („Viaţa în oceane", „Fundul mării", „Metamorfoze ale animalelor marine", „Elemente de biologie marină"). Fondatorul Institutului Oceanografie din Paris şi al Muzeului Oceanografie cu acvariu din Monaco. M. de onoare al Acad. Române (1934). JOUFFROY d’ABBANS [3Ufrua dabăs], Claude Franţois, marchiz de (1751-1832), inginer francez. A construit primul vapor cu aburi care a navigat efectiv (1783) şi pe care l-a numit piroscaf. în 1779 a organizat o demonstraţie publică, urcând pe fluviul Saone. JOUGUET [3uge], Urnite (1871-1943), matematician francez. Specialist în mecanica fluidelor, a studiat efectul aplicaţiilor termodinamice în acest domeniu şi a elaborat o teorie hidro-dinamică a detonaţiei. JOUHANDEAU buădo], Marcel (pseud. lui Marcel Provence) (1888— 1979), scriitor francez. Romane cultivând alegoria mistică şi satira, alternând cu descrierea minuţioasă a vieţii cotidiene din provincia natală şi a legăturilor matrimoniale („Familia Pin-cengrain", „Domnul Godeau în intimitate", „Cronici maritale"). Eseuri („Gânduri asupra bătrâneţii şi a morţii"), memorialistică. JOUHAUX [3U0], Lăon (1879-1954), om politic social-democrat francez. Secretar general al Confederaţiei Generale a Muncii (1909-1947) şi al organizaţiei sindicale „Force Ouvriere" (1948-1954). Arestat de poliţia de la Vi'chy (1941), a fost predat naziştilor, care l-au deportat la Buchenwald (1943-1945). Premiul Nobel pentru pace (1951). JOULE (< fr. {i>; {s} n. pr. Joule [jul]) s. m. Unitate de măsură a energiei (simbol: J), egală cu lucrul mecanic efectuat de o forţă de 1 N când îşi deplasează punctul de aplicaţie pe direcţia sa cu 1 m. JOULE [d3u:l], James Prescott (1818-1889), fizician britanic. A verificat principiul transformării şi conservării energiei şi a măsurat echivalentul mecanic al caloriei; a cercetat (1841) efectul caloric al curentului electric (efectul J.-Lenz) şi variaţia de temperatură produsă de un gaz care străbate un corp poros (1852) (efectul J.-Thomson). JOUMBLATT (JOUMBLAT) frumbla], Kamal (1917-1977), om politic libanez. Şef al comunităţii druzilor. Fondator (1949) al Partidului Socialist Progresist. De mai multe ori ministru. Implicat James Prescott Joule în înlăturarea preşedinţilor Bişara al-Khoury (1952) şi Camille Chamoun (1958). A îmbrăţişat cauza rezistenţei palestiniene (s-a alăturat O.E.P.-ului); ostil prezenţei siriene. Asasinat. JOURDAN [3urdă], Frantz (1847-1935), arhitect şi critic de artă francez de origine belgiană. Teoretician al curentului „Art nouveau", susţinând principiul sintezei artelor. A construit la Paris (1905) marile magazine „La Sa-maritaine" (capodopera sa) într-un stil original, care îmbină armonios osatura metalică cu sticla, ceramica smălţuită şi decorul floral. JOURDAN [3urdâ], Jean-Baptiste, conte (1762-1833), mareşal francez, între 1778 şi 1783 a participat la Războiul pentru Independenţa Coloniilor Engleze din America de Nord. A înfrânt la Fleurus (26 iun. 1794), pe austrieci. în campania lui Napoleon I din Spania, victorios la Talavera (28 iul. 1809), a pierdut însă bătălia decisivă de la Vittoria (21 iun. 1813). Memorii. JOURNAL DE D6BATS furnal ds deba], cotidian francez fondat la Paris (1789); a devenit „Journal de PEmpire" sub Napoleon I. Organ al liberalilor în timpul Restauraţiei şi al celui de-al doilea Imperiu, a devenit republican-con-servator în timpul celei de-a treia Republici. înlocuit de „le Temps" (1944). JOURNAL DE GENEVE furnal de jenev], cotidian elveţian de orientare liberală, fondat în 1826. JOURNAL DE PARIS furnal de parj], primul cotidian publicat la Paris între 1777 şi 1840. JOUVE [3u:v], Pierre Jean (1887— 1976), poet francez. Lirică de inspiraţie simbolistă sub influenţa grupului abba-ye („Prezenţă"), cu nuanţe vizionare şi profetice („Sudoarea sângelui", „Glorie", „Fecioara din Paris"); romane („Pau- JOUVET 364 Louis Jouvet lina“, „Lumea pustie"), studii de artă; memorialistică. JOUVET [juve], Louis (1887-1951), actor francez de teatru şi de cinema şi regizor de teatru. S-a remarcat prin jocul subtil şi nuanţat în piese („Şcoala femeilor", „Neguţătorul din Veneţia") sau în filme („Topaz", „O dramă nostimă", „Hotel Nord", „Volpone"), iar ca regizor prin punerea îngscenă a pieselor lui Moliere („Don Juari“ -,„Tartuffe")) Giraudoux („Nebuna din Chaillot"), J. Romains („Knock"). JOVANOVlC Oovanoviţfj, Jovan (zis Zmaj) (1833-1904), scriitor şi ziarist sârb. Considerat poet naţional. Lirică de dragoste şi elegiacă („Trandafiri", „Trandafiri ofiliţi"), poezii pentru copii („Unchiul Jovan"), versuri patriotice şi satirice („Poezii", „Cântece"); balade („Moartea lui Guslav"). JOVELLANOS [hoveXanos], Gaspar Melchor de (1744-1811), scriitor şi om politic spaniol. Ministru al Justiţiei, a fost închis şi exilat pentru convingerile sale liberale. A sprijinit reorganizarea Cortes-urilor. Spirit enciclopedic, reprezentant al iluminismului spaniol. Versuri meditative, satire, epistole. Tragedii („Pelayo") şi comedii („Delincventul cinstit"). Jurnale. Eseuri pe teme soci-al-politice. JOVEYNT [joveni], Ătă Malek (pe numele adevărat ‘Ala’ ad-Din ‘Ătă Malek Joveynl) (1226-1283), istoric persan. în serviciul hanului Hulagu (din 1256). Guvernator al Iraq-ului şi Ku-zistăn-ului (1258-1283). Autor al unei istorii a cuceririlor lui Genghis-Han şi a succesorilor acestuia de după 1256. JOVIAL, -Ă (< fr.) Vesel, voios, bine dispus. JOVIALITATE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi jovial; veselie, voioşie, bună dispoziţie. JOVIN, Ion (1899-1994, n. Felnac, jud. Arad), medic român. Conf. univ. la Bucureşti. Promotor al radioterapiei în România; a condus centrele anticance- roase de la spitalele Colţea şi Filantropia. Deţinut politic (1948-1952). JOYCE [djois], James Augustine Aioysius (1882-1941), scriitor irlandez de limbă engleză. A debutat cu versuri melancolice şi cantabile („Muzică de cameră") şi cu nuvele expresioniste („Oameni din Dublin"). Autorul unei opere de mare originalitate, a revoluţionat tematica şi forma romanului contemporan. Maestru al limbajului, a pus în circulaţie tehnica monologului interior pentru redarea fluxului conştiinţei. Prima sa scriere revelatoare este romanul „Portret al artistului în tinereţe". Romanul „Ulise" (1922) ridică la dimensiuni mitice şi epopeice, printr-un paralelism homeric, existenţa obişnuită a antieroului Leopold Bloom, urmărită pe parcursul unei singure zile. „Veghea lui Finnegan", încercând, prin explorarea somnului şi a subconştientului, să sugereze, o dată cu devenirea unei vieţi individuale, evoluţia umanităţii, a împins căutările limbajului până la ermetism. JOYSTICK [d3oistik] (cuv. engl.) subst. (INFORM.) Dispozitiv alcătuit dintr-o articulaţie sferică, cu o manetă fixată de partea sferică mobilă, ale cărei deplasări unghiulare sunt trans- Gaspar Melchor de Jovellanos James Augustine Aioysius Joyce Juan Carios I de Bourbon formate de un traductor în semnale electrice analogice, convertite apoi în formă numerică, prelucrate şi afişate pe ecran sub formă de punct sau cursor grafic. J6ZSEF [jo:3ef] Attila (1905-1937), poet ungur. Interpret al dramaticelor frământări şi nelinişti ale omului modern. începuturi expresioniste („Cerşetorul frumuseţii", „Nu eu strig"); ulterior, versuri cu inflexiuni folclorice, implicaţii filozofice şi accente vizionare pe tema condiţiei umane („N-am nici mamă, n-am nici tată", „Noapte de periferie"). Eseuri literare şi filozofice. JUANA INES DE LA CRUZ [huana ines de la cru0], Sor (numele laic Juana de Asbaje-Ramfrez de Santil-lana) (1651-1695), poetă mexicană. Călugăriţă. Supranumită de contemporani „a zecea muză". Poemul cosmogonic religios de factură barocă „Primul vis", lirică erotică (sonete, balade), opere dramatice laice şi religioase (trei autos sacramentales, dintre care se remarcă „Divinul Narcis", de inspiraţie deopotrivă biblică şi greco-latină). JUAN [huan] CARLOS I DE BOURBON [burbo] (n. 1938), rege al Spaniei (din 1975). Desemnat ca moştenitor la tron în urma unui referendum de către generalul Franco în 1969. A instaurat în Spania un regim de profunde transformări democratice. JUAN DE AUSTRIA v. loan de Austria. JUAN [huan] DE FUCA, strâmtoare în Oc. Pacific, pe coasta de V a Americii de Nord, care separă S ins. Vancouver de continent. Lungime: 161 km; lăţime minimă: 16,5 km; lăţime max.: 32 km; ad. max.: 256 m. Prin ea trece drumul maritim spre porturile canadiene Victoria şi Vancouver şi americane Seattle şi Tacoma. A primit această denumire în onoarea 365 JUD navigatorului spaniol care a descope-rit-o în 1592. JUAN DE JUNI v. Juni, Juan de JUAN [huan] DE LA CRUZ San (numele laic Juan de Yepez y Âlvarez) (1542-1591), scriitor spaniol. Călugăr carmelit. Poezie contemplativă, de mare rafinament stilistic, preferând antiteza, metafora, simbolul şi alegoria („Urcuş pe muntele Cârmei", „Noaptea întunecată a sufletului", „Cântec spiritual", „Flacără de dragoste vie"). Proză, o culegere de sentinţe. JUAN FERNÂNDEZ [huan fernan-des], arhipelag vulcanic chilian în E Oc. Pacific, la 645 km V de Santiago de Chile, format din insulele Mas a Tierra (sau Robinson Crusoe), Santa Clara (Viveri) şi Mas Afuera (Alejandro Selkirk); 185 km2; c. 480 loc. Alt. max.: 1 850 m. Climat subtropical. Păduri sempervirescente. Parc naţional, rezervaţie a biosferei. Descoperit în 1563 de navigatorul spaniol Juan Fer-nândez. Marinarul englez Alexander Selkirk, care a trăit pe ins. Robinson Crusoe între 1704 şi 1709, a fost eroul romanului cu acelaşi nume al lui D. Defoe. JUAN LATINO [huan latino] (c. 1516 — între 1606-1623), poet african (Guineea) de limbă latină. A trăit în Spania, fiind profesor la Granada. Operă renascentistă, în stil academic, în care celebrează bătălia de la Lepanto („Austrias"), păstrând maniera cântecului de slavă african. JUAN [huan], Manuel (1282-1349), general, om politic şi scriitor castilian. A luptat împotriva maurilor din Granada (1327). S-a angajat într-un lung război civil cu regele Alfons XI, încheiat în 1335. Lucrări cu caracter didactic, religios sau de natură istorică („Cartea cavalerului şi a scutierului", „Contele Lucanor", capodopera sa); a Benito Pablo Juârez Garcfa servit ca model de inspiraţie pentru Boccaccio, Chaucer, Lope de Vega, Shakespeare. JUANTORENA [huantorena], Alberto (n. 1951), atlet cubanez. Dublu campion olimpic (Montreal, 1976), în probele de 400 şi 800 m. JUÂREZ GARCfA [huares gar0ia], Benito Pablo (supranumit Benemerito de los Americas) (1806-1872), om politic liberal mexican. Participant la revoluţia din deceniul 6 al sec. 19. Preşedinte al ţării (1858-1872). Refuzând plata datoriilor externe, a provocat intervenţia militară a Franţei, aliată cu Spania şi Marea Britanie. Organizând un război de gherilă, a reuşit să respingă armatele spaniole (1861-1862), ale Marii Britanii (1862) şi pe cele franceze (1862-1867), capturându-l pe împăratul Maximilian, care a fost executat. JUÂZEIRO [huazeru] DO NORTE, oraş în NE Braziliei (Ceara), la 400 m alt., la 32 km NE de Crato; 173,3 mii loc. (1991). Aeroport. Prelucr. lemnului şi a bumbacului; fabrică de zahăr. Produse de artizanat. JUBA (JUBBA) [dzuba], fluviu în NE Africii (Ethiopia şi Somalia); 1 560 km. Izv. din Pod. Abisiniei, prin două râuri (Genale şi Dawa) care se unesc la Doolow şi se varsă în Oc. Indian. Navigabil pe 350 km în sezonul ploios (apr.-nov.). JUBĂ, oraş în S Sudanului, pe cursul superior al Nilului Alb (Bahr al-Jabal); 115 mii loc. (1993). JUBBULPORE v. Jabalpur. JUBERTHIE [jubertl], Christlan (n. 1931), biolog francez. Studii privind demografia şi genetica populaţiilor de coleoptere subterane, ecologia mediului subteran terestru şi acvatic, strategia reproducerii şi dezvoltării la nevertebratele subterane, protecţia şi conservarea domeniului subteran. M. de onoare al Acad. Române (1993). JUBILA (< fr., lat.) vb. I intranz. A se bucura mult, a simţi o mare satisfacţie (exteriorizând-o). JUBILEU (< fr., lat.) s. n. Sărbătorire a 50 sau, p. gener., a unui alt număr de ani de la producerea unui eveniment important. JUBILIAR, -A (< jubileu, după fr. jubilaire) adj. Făcut cu ocazia unui jubileu. ^ An j. = an în care are loc un jubileu. JUCA (lat. jocare) vb. I. 1. Refl. A-şi petrece timpul amuzându-se cu diferite jocuri sau jucării. Expr. A se juca cu. focul = a se expune imprudent unei primejdii. ♦ Refl. Fig. A lua în glumă, a nu da importanţa cuvenită, a nu lua în serios pe cineva sau ceva. ♦ Tranz. Fig. A-şi bate joc de cineva, a hărţui, a şicana. 2. Intranz. şi tranz. A-ţi petrece timpul cu jocuri de noroc sau de societate. ♦ Tranz. A pune în joc, a miza pe o carte, pe un număr etc.; fig. a-şi asuma un mare risc. 3. Intranz. A participa ca jucător la o competiţie sportivă. ♦ Tranz. A practica un joc sportiv. 4. (Pop.) Intranz. şi tranz. A dansa. ♦ Fig. Intranz. (Despre lucruri, imagini etc.) A se mişca sau a da impresia că se mişcă repede şi capricios; a tremura, a vibra. 5. Intranz. şi tranz. A interpreta un rol; (despre echipe de teatru) a da o reprezentaţie. 6. Intranz. (Despre piesele unei maşini, ale unui angrenaj) A se mişca uşor într-un spaţiu restrâns. ♦ Tranz. A mişca ceva încoace şi încolo; a sălta uşor în mâini. J0CAR [hucar], fluviu în E Spaniei; 498 km. Izv. din Serrania de Cuenca, trece prin reg. La Mancha şi se varsă în M. Mediterană la S de Valencia, străbătând o regiune joasă, de câmpie. Canalizat pe cursul inferior. Irigaţii. Hidrocentrale. JUCĂRIE (< juca) s. f. 1. Obiect cu care se joacă copiii. ♦ Fig. Persoană sau lucru care a ajuns la discreţia cuiva sau de care cineva îşi bate joc; marionetă. 2. Fig. Lucru neînsemnat; fleac, bagatelă. JUCĂTOR, -OARE (< juca) s. m. şi f. 1. Persoană care practică un joc sportiv sau de societate, de noroc etc. 2. (Pop.) Dansator. JUCĂUŞ. -Ă (< juca) adj. Căruia îi place să se joace; fig. care se mişcă repede, vioi, zglobiu. JUCU, com. în jud. Cluj; 3 796 loc. (1998). Creşterea bovinelor. Pomicultură. Staţie de c.f. Reşed. com. este satul Jucu de Sus, menţionat documentar în 1325. Satul Jucu de Jos este atestat documentar în 1314. Castel (sec. 19), în satul Jucu de Sus. JUD [jut], Jakob (1882-1952), lingvist elveţian. Prof. univ. la Zurich. Specialist în romanistică; s-a ocupat mai ales de geografia lingvistică („Atlasul lingvistic şi etnografic al Italiei şi al Elveţiei meridionale", în colab. cu K. Jaberg). JUDO JUDD [djad], Charles Hubbard (1873-1946), psiholog american. Prof. univ. la Yale. A exercitat prin studiile sale o puternică influenţă asupra dezvoltării şi orientării sistemului educaţional american („Psihologia; Introducere generală", „Psihologia instituţiilor sociale", „Educaţia şi progresul social"). JUDE (lat. judex) s. m. (în Evul Mediu, în Ţările Române) 1. J. al obştii săteşti = reprezentant al comunităţii rurale învestit cu atribuţii economice, administrative, judecătoreşti, fiscale, militare ş.a. Organiza viaţa obştii şi intermedia între aceasta şi vremelnicele stăpâniri străine. V. cneaz. 2. Stăpân de rumâni. 3. Om liber şi proprietar. 4. (înv. şi pop.) Judecător. JUDEC (lat. judex) s. m. (în Evul Mediu, în Ţara Românească) Denumire dată celui care^devenea liber după răscumpărarea din rumânie. JUDECA (lat. judicare) vb. I. 1. Tranz. A-şi formula o părere despre cineva sau despre ceva analizând şi cântărind faptele, argumentele etc.; a chibzui, a socoti; a discerne. 2. Tranz. A aprecia; a califica. ♦ A considera. 3. Tranz. A critica, a mustra. 4. Tranz. (DR.) A soluţiona un litigiu. ♦ Refl. A fi în litigiu cu cineva. JUDECATĂ (lat. judicata) s. f. 1. Facultatea de a gândi logic; raţiune, inteligenţă. ♦ Părere, idee, socoteală. 2. (LOG.) Formă logică fundamentală, exprimată printr-o propoziţie, în care se afirmă sau se neagă ceva despre ceva. J. are trei termeni: subiectul logic, predicatul logic şi copula. Teoria j. a fost formulată de Aristotel. 3. (DR.) Acţiunea de a judeca (4); dezbatere în instanţă; proces. ♦ P. ext. Soluţie dată unui litigiu. ♦ Expr. A da (sau a transmite, a chema etc.) fn judecată = a intenta cuiva un proces. ♦ Judecata de Apoi = confruntarea omului cu dreptatea lui Dumnezeu, la sfârşitul veacurilor, când întreaga lume va fi adusă sub stăpânirea divină şi când va înceta orice autoritate pământeană. Atunci va fi hotărâtă, după învierea morţilor, şi soarta fiecărui om: mântuirea sau osânda veşnică. JUDECĂTOR (< judeca) s. m. 1. (DR.) Funcţionar public, numit sau ales, care are atribuţii de a soluţiona cauze penale, civile şi administrative în cadrul unei instanţe judecătoreşti. Face parte din corpul magistraţilor, este independent, se supune numai legii şi este inamovibil. 2. Persoană „Osândit»" de Luca Signorelli. Frescă (detaliu) Judecata de Apoi Detaliu dintr-o icoană românească pe sticlă, 1898 367 JUDO solicitată să-şi dea părerea într-o problemă în vederea stabilirii adevărului; arbitru. 3. (La pl.) (REL.) Conducători ai evreilor de la moartea lui losua până la naşterea lui Samuil (c. 1400— c. 1100 î.Hr.). JUDECĂTORESC, -EASCĂ (< jude-cător) adj. Judiciar. JUDECĂTORIE (< judecăm s. f. (DR.) Organ de stat care judecă în primă instanţă toate pricinile, în afară de cele date prin lege în competenţa tribunalelor, iar în ultimă instanţă, pricinile anume prevăzute de lege. JUDECIRE (< judec) s. f. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Eliberare a unui ţăran dependent şi transformarea lui în om liber. JUD^Ţ (iat. judicium) s. n. 1. Circumscripţie administrativ-teritorială şi colectivitate umană alcătuită din oraşe, comune rurale — în temeiul condiţiilor istorice, geografice, social-politice, etnice, ale legăturilor culturale şi tradiţionale ale populaţiei — cu o denumire, o reşedinţă şi organe locale care asigură administraţia judeţeană. Existenţa j. este contemporană cu alcătuirea statelor române. Numele de j. era propriu Ţării Româneşti. în Moldova s-a utilizat termenul de ţinut în Ardeal se folosea denumirea de comitat şi district, iar în zonele secuieşti şi săseşti aceea de scaun. în Ţara Românească majoritatea j. s-au constituit în jurul apelor care le străbăteau, luându-şi numele acestora (ex.: Olt, Argeş, Ialomiţa ş.a.). în Moldova şi Transilvania majoritatea j. s-au format în jurul unor cetăţi sau oraşe de la care şi-au luat denumirea (ex.: Neamţ, Suceava, Bihor). Alături de nume, stema constituie un semn caracteristic şi simbolic al j. în perioada 8 sept. 1950-17 febr. 1968 j. au fost desfiinţate şi înlocuite cu regiuni. La reînfiinţarea j., 23 de judeţe istorice au fost omise, în mod abuziv, din Legea nr. 2/1968 (Baia, Câmpulung, Ciuc, Covurlui, Dorohoi, Făgăraş, Fălciu, Muscel, Odorhei, Putna, Rădăuţi, Râmnicu Sărat, Roman, Romanaţi, Severin, Someş, Târnava Mare, Târnava Mică, Tecuci, Trei Scaune, Turda, Tutova, Vlaşca). în 1999, în România existau 41 de judeţe şi, separat, municipiul Bucureşti, cu rang de judeţ. 2. (în Ţara Românească până în sec. 18) Denumire dată cârmuitorului unui oraş. în Moldova i se spunea şoltuz. 3. (înv. şi pop.) Judecată. JUDEŢELE ROMÂNIEI (1999) Judeţul Supr. (km2) Populaţia (1 iul. 1998) Reşedinţa Populaţîa ; (1.M 1998) Alba 6 242 400 563 Alba lulia * ,72 253 Arad 7 754 478 092 Arad 184,408 Argeş 6 826 674 809 Piteşti 187 170 Bacău 6 621 748 894 Bacău 209 235 Bihor 7 544 624 157 Oradea 222 239, Blstriţa-Năsăud 5 355 326 217 Bistriţa 86 843 Botoşani 4 986 461 889 Botoşani ■ 128 730 Braşov 5 363 633 140 Braşov ' 314 225 Brăila 4 766 388 606 Brăila 233 756 Bucureşti 228 2 016 131 Bucureşti \Z 016 131 Buzău 6 103 507 607 Buzău 148 372 Caraş-Severin 8 520 359 230 Reşiţa 93 976 Călăraşi 5 088 332 309 Călăraşi 77 666 Cluj 6 674 723 915 Cluj-Napoca . 332 498 Constanţa 7 071 747 218 Constanţa ' 342 264 Covasna 3 710 230 992 Sfântu Gheorghe o 66 732 Dâmboviţa 4 054 553 953 Târgovişte 98 980 Dolj 7 414 747 840 Craiova 313 530 Galaţi 4 466 642 759 Galaţi 330 276 Giurgiu 3 526 297 368 Giurgiu 73 186 Gorj 5 602 396 549 Târgu Jiu 98 524 Harghita 6 639 342 892 Miercurea-Ciuc 46 427 Hunedoara 7 063 531 238 Deva 76 392 ialomiţa 4 453 304 873 Slobozia 56 442 laşi 5 476 828 476 laşi 348 070 Ilfov 1 593 276 810 Bucureşti 2 016 131 Maramureş 6 304 533 088 Baia Mare 149 665 Mehedinţi * 4 933 325 167 Drobeta-Turnu Severin. ' 117 865' Mureş 6 714 602 721 Târgu Mureş 165 153 Neamţ 5 896 584 801 Piatra-Neamţ .125 070 Olt 5 498 512 597 Slatina 87 363 Prahova 4 716 860 481 Ploieşti 251348 Satu Mare 4 418 392 084 Satu Mare 130 059 Sălaj 3 864 258 109 Zalău 70 842 Sibiu 5 432 444 522 Sibiu 169 611 Suceava 8 553 713 782 Suceava 118 549 Teleorman 5 790 463 307 Alexandria 58 593 Timiş 8 697 682 409 Timişoara 324 304 Tulcea 8 499 265 173 Tulcea 96 278 Vaslui 5 318 464 032 Vaslui 79 364 Vâlcea 5 765 432 375 Râmnicu Vâlcea 119 741 Vrancea 4 857 391 628 Focşani 98 979 JUDEŢEAN, -Ă (< judeţ) adj. Care aparţine unui judeţ; privitor la un judeţ (1). JUDICIAR, -Ă (< fr.) adj. (DR.) Care ţine de activitatea de judecată (3) (ex. mărturisire j., procedură j.). (EC.) Vânzare j. = vânzarea unei proprietăţi, ordonată de o instituţie judiciară. JUDICIOS, -OASĂ (< fr.) adj. Care judecă cu pătrundere şi cu discernământ. ♦ Bine gândit, chibzuit, socotit. JUDO (cuv. de origine japoneză „calea supleţei") s. n. Sport originar din Japonia, asemănător cu jiu-jitsu, dar care are unele procedee şi tehnici de luptă caracteristice. Se bazează pe principiul nonrezistenţei, utilizându-se supleţea, elasticitatea împotriva forţei. A fost creat de Jigoro Kano (1860-1938) prin sistematizarea vechilor procedee periculoase de jiu-jitsu, transformându-le într-o artă a autoapărării. Din 1964 este inclus în programul olimpic. întrecerile se desfăşoară pe categorii de greutate (opt la bărbaţi şi şapte la femei). în România, j. pătrunde din 1930, iar primul Campionat naţional se desfăşoară în 1965. JUG 368 Judo ' ♦ N î » * * , S * Sportivii români au cucerit două medalii de bronz la Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1984). JUG (lat. jugum) s. n. 1. Dispozitiv de lemn în care se introduce gâtul vitelor ce trag un car, un plug etc. ♦ Fig. Muncă istovitoare şi neplăcută; robie. 2. Jujeu. ♦ Colac, de lemn îmbrăcat în piele care se pOne la gâtul cailor şi de care se prind hamurile. 3. Grindă sau riglă (3) de lemn folosită la construcţia acoperişurilor. 4. Parte componentă a circuitului magnetic al unui aparat sau al unei maşini electrice, care nu are înfăşurări electrice. JUG AN (< jug) s. m. Armăsar castrat, folosit la muncă. JUG ASTRU (lat. *jugastrum) s. m. Arbore din familia aceraceelor, înalt până la 15 m, cu frunze palmat-lobate de 4-7 cm lungime, flori verzui şi fructe disamare, cu aripile întinse orizontal (Acer campestre). Lemnul este utilizat în tâmplărie la fabricarea mobilei şi a instrumentelor muzicale sau pentru foc. Decoctul din coajă este folosit contra diareei, dizenteriei şi hemoragiei. Se întâlneşte în Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord şi Centrală. JUGĂNj (< jugan) vb. IV tranz. (Pop.) A castra, a scopi. JUGENDSTIL [jugendstil] (cuv. germ.; Jugend, titlul unei reviste) s. n. Curent artistic manifestat în Germania Jugastru în grafică, artă decorativă, pictură, arhitectură, la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20. Este echivalent cu modern-style-u\ şi art nouveau. Reprezentanţi: F. Stuck, W. Triibner, M. Klinger, H. Obrist, A. Endell. V. şi arta 1900. JUGLANDACEE (< fr. {i>; {s> lat. iugland- ,,nuc“) s. f. pl. Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze alterne compuse, căzătoare, flori unisexuate (cele mascule dispuse în amenţi, cele femele solitare sau în grupe mici) şi fruct drupă dehiscentă sau nuculă aripată. Cotiledoanele sunt bogate în ulei comestibil, iar lemnul este preţios. JUGLAR [juglar], GISment (1819— 1905), economist şi medic francez. Studii asupra ciclurilor economice, numite şi decenale sau cicluri J., stabi-lindu-le o periodicitate cuprinsă între 4-5 ani şi 10-12 ani. JUGLON (< lat:) s. n. Substanţă eliminată de frunzele nucului. Spălată de pe frunze şi ajunsă în sol inhibă dezvoltarea unor plante. JUGULA (< fr., lat.) vb. I tranz. A sugruma, a strangula. JUGULARA (< fr.; {s> lat. jugulus ,,gât“) adj. Venă ~ = fiecare dintre cele patru vene care colectează sângele din regiunea capului şi gâtului. JUGURENI, com. în jud. Prahova; 785 loc. (1998). Centru pomicol. JUIN [3ue], Alphonse (1888-1967), mareşal francez. Şef de stat major (1938) şi comandant al trupelor franceze şi coloniale din Algeria (1941-1942), Maroc şi Tunisia (1942-1943). Comandant al Corpului expediţionar francez din Italia (1943-1944). Şef al Statului major al Comitetului Apărării Naţionale (1944-1947), inspector general al armatei (1951-1955). A comandat (1951-1953) forţele terestre ale NATO din Europa Centrală. S-a opus politicii lui de Gaulle (1961) în rezolvarea crizei algeriene, fiind pus în retragere (1962). Memorii. JUISA (după fr. jouir)\vb. I intranz. A se bucura de plăcerile vieţii. ♦ A se bucura de plăcerile simţurilor. JUIZ DE FORA, oraş în SE Braziliei (Minas Gerais), pe râul Paraibuna, la 130 km N de Rio de Janeiro; 399,3 mii loc. (1993). Nod de comunicaţii. Centru comercial (cafea, orez, animale). Expl. de bauxită şi sta-niu. Topitorie de zinc. Ind. constr. de maşini, textilă (tricotaje), piei. şi încălţ., alim. (zahăr, bere). Hidrocentrală. Universitate. Fundat în 1709. Vechiul nume: Paraibuna. JUJEU (< ser.) s. n. Jug mic de formă triunghiulară, care se pune la gâtul porcilor, viţeilor sau al altor animale pentru a le împiedica să treacă prin garduri, prin îngrădituri etc.; jug (2). ♦ Bucată de lemn agăţată cu o sfoară de gâtul câinilor, pentru a-i împiedica să alerge după vânat. JUJIJB (< lat.) s. m. Arbust înalt până la 8 m, ramificat de la bază, cu lujeri spinoşi, flori galbene, dispuse în inflorescenţe dense (Zizyphus jujuba). Fructul, o drupă sferică sau alun-git-ovoidală, de culoare roşie, ro-şie-brună sau neagră, comestibil, cu gust dulee-aerişor; este folosit în afecţiunile pectorale datorită mucilagiilor pe care le conţine. JUJUY [huhui], provincie federală în NV Argentinei, la poalele estice ale Anzilor; 53,2 mii km2; 512,3 mii loc. (1991). Centrul ad-tiv.: San Salvador de Jujuy. Expl. de petrol şi min. de fier. Culturi de tutun şi trestie de zahăr. Creşterea bovinelor şi ovinelor. JUKOV, Gheorghi Konstantinovici (1896-1974), mareşal sovietic. Unul dintre marii comandanţi militari în războiul dus împotriva Germaniei naziste. Gheorghi Konstantinovici Jukov 369 JUNEAU fn timpul celui de-al doilea război mondial a fost şeful Marelui Stat Major (1941), comandant al mai multor fronturi („de Rezervă", aug-sept. 1941; „Leningrad", sept.-oct. 1941; „Frontul de Vest", 1941-1942; „Frontul I Ucrainean", mart-mai 1944; „Frontul I Bielorus", 1944-1945) şi locţiitor al comandantului suprem (1942-1945). La 8 mai 1945 a primit şi a semnat capitularea Germaniei ca reprezentant al guvernului sovietic. Comandant al trupelor sovietice şi guvernator militar în Germania (1945-1946). Ministru al Apărării al U.R.S.S. (1955-1957). Memorii. JUKOVSKI, Nikolai Egorovici (1847-1921), savant rus. Prof. univ. la Moscova. Specialist în aerodinamică şi hidrodinamică. A elaborat teoria şocului hidraulic (1898) şi teoria portanţei aripii de avion (1904). fn 1902 a construit la Moscova unul dintre primele tuneluri aerodinamice din lume. JUKOVSKI, Vasili Andreevici (1783-1852), poet rus. Reprezentant al sentimentalismului preromantic, a cultivat elegia („Cimitirul satului"), balada („Svetlana"), poemul („Cele douăsprezece fecioare adormite"). Traduceri din Schiller, Goethe, Uhland şi Scott. JULj (< bg.) vb. IV refl. şi tranz. A (se) răni uşor, jupuind pielea; a (se) zdreli, a (se) zgâria. JULIA [3ulia], Gaston (1893-1978), matematician francez. Lucrări de teorie a numerelor, de geometrie şi analiză (teoria funcţiilor şi calculul lor). Cunoscut datorită mulţimii Julia, care a stat la baza construirii formelor fractare de către B. Mandelbrot. JULIACA [huliaka], oraş în SE Perului, la 3 825 m alt., la c. 30 km de ţărmul NV al L. Titicaca, la 304 km NE de Arequipa; 135,5 mii loc. (1991). Nikolai Egorovici Jukovski Centru comercial şi de comunicaţii. Prelucr. lânii. JULIAN [djuilian], Percy Lavon (1899-1975), chimist american. Prof. la Univ. Howard (Washington). A sintetizat (1935) fizostigmina, folosită în tratamentul glaucomului. A obţinut numeroşi derivaţi din soia (indoli, steroizi, fosfatide). Fondator al Laboratoarelor J. JULIANA [juliana] (LOUISE EMMA MĂRIE WILHELMINA) (n. 1909), regină a Olandei (1948-1980). A abdicat, în favoarea fiicei sale, Beatrix. JULITUR (< juli) s. f. Rană uşoară provocată prin julirea pielii; zgârietură, zdrelitură. JULLUNDUR v. Jalandhar. JUMANCA, losif (1893-1949), om politic socialist român. Membru al Consiliului Naţional Român Central (1918) şi al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920). Unul dintre conducătorii Partidului Social-Democrat. JUMARĂ (< bg., germ.) s. f. (Mai ales la pl.) 1. Resturile rămase după topirea şi stoarcerea unturii din slănină. 2. Ouă bătute şi prăjite în tigaie. JUMĂTATE (cuv. autohton) s. f. 1. Fiecare dintre părţile unei mărimi împărţite în două părţi egale; p. ext. parte dintr-un întreg împărţit în două părţi (aproximativ) egale. Expr. A face (ceva) pe jumătate = a nu duce la bun sfârşit, a lăsa neterminat. (O dată) şi jumătate, se spune pentru a reda ideea de superlativ. Cu jumătate de gură = cu glas scăzut; fără convingere sau entuziasm. ♦ (Adverbial) fn parte, întrucâtva. 2. (Glumeţ) Soţie. 3. Punctul care marchează mijlocul unei distanţe sau al unui interval de timp. 4. (Eliptic) Măsură de capacitate sau de greutate, reprezentând o doime dintr-un litru sau dintr-un kilogram. JUMBOJET [d3ambou d3et] (< engl. „jumbo" = uriaş, „jet" = avion cu reacţie) Avion de transport, cu reacţie, de mare capacitate. JUMELAT, -A (< fr.) adj. (Despre piese, instalaţii identice) Care sunt asociate în serviciu (ex. cele două roţi din faţă ale unui tractor cu cale îngustă). JUME=LĂ (< fr.) s. f. Piesă de articulaţie pentru arcurile lamelare de suspensie, prin intermediul căreia arcul se leagă de şasiul unui vehicul. JUMULI. (< cf. bg. îmulia) vb. IV tranz. 1. A curăţa o pasăre de pene şi Regina Juliana de fulgi; a smulge penele şi fulgii de pe o pasăre. ♦ Fig. (Fam.) A estorca (de bani); a jefui, a escroca. 2. A efectua operaţia de îndepărtare a lânii de pe pieile de ovine în scopul valorificării ei în industria textilă. 3. A jupui de piele. JUNĂGADH [d3unagad] (JUNA-ta ARH), oraş în extremitatea de V a Indiei (Gujarăt), în pen. Kăthiăwăr, la poalele de NV ale dealurilor sacre Girnăr, la 386 km NV de Bombay; 130,1 mii loc. (1991). Produse farmaceutice. Centru agricol şi artizanal. Vestigii rupestre budiste (sec. 3 î.Hr.); citadela hindusă Uparkot; numeroase temple jainiste pe culmile dealurilor Girnăr; fortăreaţa rajpuţilor (sec. 15); ruinele unei moschei din sec. 15. JUNC (lat. juvencus) s. m. Mascul din specia taurină în vârstă de 2-3 ani. JUNCAN (< june) s. m. Bou tânăr între 3 şi 4 ani. JUNCĂ (lat. juvenca) s. f. Femelă din specia taurinelor, între 2 şi 3 ani (înainte de prima fătare); junincă. JUNDIAf, oraş în SE Braziliei (Sâo Paulo), la 40 km NV de Săo Paulo; 312,5 mii loc. (1991). Nod de c.f. Centru comercial (cafea, tutun, porumb). Combinat textil. Ind. metalurgică, constr. de maşini textile şi chimică. Fundat în 1655. JUNE, -Ă (lat. juvenis) adj. (Şi subst.) Tânăr. June-prim = actor care interpretează roluri de tânăr îndrăgostit. JUNEAU [d3u:nou], oraş în NV S.U.A., centrul ad-tiv al statului Alaska, port de pescuit la Oc. Pacific; 26,8 mii loc. (1990). Aeroport internaţional de escală. Centru comercial pentru minereuri şi lemn. Ind. conservelor de peşte, a celulozei şi hârtiei. Turism. Fun- JUNEŢE 370 dat în 1880 de căutătorul de aur Joseph Juneau. JUNEŢE (< june, după fr. jeunesse) s. f. (înv.) Tinereţe. JUNG [jur]], Cari Gustav (1875— 1961), psihiatru şi psiholog elveţian. Prof. univ. la Zurich şi Basel. Unul dintre întemeietorii psihologiei abisale. Iniţial, adept al psihanalizei lui Freud, căruia i-a devenit discipol şi colabo- Carl Gustav Jung Emst JOnger rator; dezamăgit de aspectul instinctual al ideilor acestuia, a înfiinţat o nouă şcoală de psihologie analitică. A fundat (1948) la Zurich Institutul care-i poartă numele. Cea mai importantă contribuţie a sa este teoria despre inconştientul colectiv generator de arhetipuri („Psihologia inconştientului", „Teoria psihanali-tică“), care l-a condus la explorarea universului viselor, a miturilor, a basmelor, doctrinelor ezoterice, alchimiei, a unor fenomene precum farfuriile zburătoare etc., în care produsele inconştientului colectiv: arhetipurile, imaginile, simbolurile se regăsesc ca teme („Metamorfoza sufletului şi simbolurile"). A propus o descriere a tipurilor psihologice pornind de îa perechea introversie/extroversie („Tipuri psihologice", „Psihologie şi religie", „Psihologie şi alchimie"). JUNG [jug] (JUNGE), Joachim (1587-1657), naturalist şi medic german. Prof. la univ. din Giessen, Helmstadt şi Hamburg. Considerat unul dintre fondatorii morfologiei plantelor. Lucrarea sa „Isagoge phytoscopica" este un adevărat tratat de botanică în care sunt descrise tipurile de frunze, inflorescenţe etc. Premergător al teoriei atomice. Studii de chimie şi fizică. JUNG [jug], Julius (1851-1910), istoric austriac. Prof. univ. la Innsbruck şi Praga. Adversar al teoriilor lui R. Roesler privind originea poporului român, a publicat importante studii despre continuitatea populaţiei româneşti pe fostul teritoriu al Daciei („începuturile românilor", „Românii şi romanitatea în teritoriile de la Dunăre", „Contri-buţiune la istoria trecătorilor Transil- vaniei"). M. coresp. al Acad. Române (1877). JUNGARIA (JUNGGAR PENDI), depresiune în NV Chinei, înconjurată de munţii Tian Shan, Alatau şi Al-taiul Mongol; c. 700 mii km2. Alt.: 300-800 m. în centrul ei se află mari suprafeţe acoperite cu nisip (dune şi barcane). Climă temperat continentală uscată (variaţii mari de temperatură); precipitaţii scăzute: 100-200 mm/an. Vegetaţie de stepă. Lacuri sărate. Culturi irigate de porumb, grâu, bumbac, gaolean. Mari exploatări de petrol (Karamay). JONGER [juger], Emst (1895-1998), scriitor german. Operă subtilă şi paradoxală, alcătuită mai ales din eseuri şi povestiri autobiografice, afirmând rolul individului în raport cu dictaturile. Jurnal de trăire nemijlocită a războiului („Furtuni de oţel"); proză magico-sim-bolică („Falezele de marmură") sau cu caracter pacifist („Pacea"); romane alegorico-utopice („Heliopolis"); eseuri („La zidul timpului", „Statul universal"). JUNGFRAU [jugfrau], vârf în Alpii Bernezi (Elveţia). Alt.: 4 158 m. Alcătuit din şisturi cristaline şi gnaisuri. Staţiune a sporturilor de iarnă. Staţiune internaţională de cercetări alpine la Jungfraujoch (din 1937). C.f. situată la cea mai mare înălţime din Europa (urcă până la 3 457 m), construită între 1896 şi 1912, care străbate vârful printr-un tunel de 7,1 km. Escaladat pentru prima oară de J. R. şi H. Meyer (1811). JUNGGAR PENDI v. Jungaria. JUNGHŞR (< junghia) s. n. (înv.) Pumnal, stilet. JUNGHI (< junghia) s. n. Durere ascuţită toracică, de scurtă durată, accentuată de mişcările respiratorii. Se întâlneşte în faza iniţială a pneumoniei, Jungfrau. Calea ferată care leagă Saint-Moritz (Elveţia) de Tirano (Italia) 371 JUPAN fn pleurite, în nevralgiile intercosta-le etc. JUNGHIA (lat. iugulare) v. înjunghia. JUNGLĂ (< fr., engl.) s. f. Pădure subtropicală sau tropicală cu multe liane şi tufişuri, situată în reg, mlăştinoase; p. ext. denumire dată în general pădurilor subtropicale şi tropicale, din văile fluviilor, dese şi greu de străbătut. JUNGMANN [jugma:n], Josef (1773-1847), scriitor şi teoretician literar ceh. Influenţat de romantismul german, a contribuit, prin traducerile sale, la formarea şi dezvoltarea limbii literare cehe. Autor al unei „Istorii a literaturii cehe" şi al unui „Dicţionar ceh-german“. JUNG-STILLING [iuqsiliq], Johann Heinrich (pseud. lui J.H. Jung) (1740— 1817), scriitor şi teolog german. Influenţat de Herder şi Goethe. Lucrările sale autobiografice, reflectând riguroasa sa educaţie pietistă, de o mare sensibilitate („Copilăria lui Heinrich Stilling") se înscriu în curentul „Sturm und Drang“. • JUNI, Juan de - (c. 1507-1577), sculptor spaniol de origine franceză. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai sculpturii spaniole. Statui şi grupuri statuare din teracotă şi lemn policrom, exprimând un misticism exaltat („Fecioara ţinând în braţe corpul lui Hristos mort", „Punerea în mormânt", „Maica Domnului îndurerată"). JUNII TURCI, denumire europeană dată membrilor organizaţiei naţionaliste turce „Unitate şi progres", fondată în 1889. în urma revoluţiei din 1908, J.t. au preluat puterea, fără a aduce însă schimbări esenţiale ale regimului politic şi social existent în Imp. Otoman. Organizaţia s-a autodizolvat în 1918. JUNIME (< june) s. f. (înv.) Tinerime, tineret; (înv.) juneţe. JUNIMEA, societate literară românească, iniţiată de Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor şi lacob Negruzzi la laşi, în 1863-1864. Şi-a desfăşurat activitatea prin şedinţe literare săptămânale, prelegeri publice, ca mijloace de formare a unui orizont larg ştiinţific şi de educare estetică, şi prin revista „Convorbiri literare", mai întâi la laşi, apoi, din 1885, până la încetarea activităţii, în 1944, la Bucureşti. A promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în producerea şi aprecierea operei de artă, a trezit şi a impus spiritul critic în cultura română, com- Juan de Juni: „Maica Domnului îndurerată" bătând pseudocultura, superficialitatea, impostura, introducând o direcţie nouă în gândirea şi literatura română. S-a pronunţat în problemele limbii şi ortografiei (în special Maiorescu), pledând pentru cultivarea unei limbi eliberate de exagerări puriste sau diverse mode (ex. italienismul), pentru îmbogăţirea şi modernizarea limbii literare. A încurajat, deopotrivă, istoria, filologia, geografia, acordându-le spaţii largi în „Convorbiri literare", mai ales în perioada bucureşteană. J., şi în special mentorul ei spiritual, T. Maiorescu, au avut merite în afirmarea clasicilor literaturii române: M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, I. Slavici. Conservatori Jean Andoche Junot moderaţi, adepţi ai unui liberalism moderat, unii dintre conducătorii J. (T. Maiorescu, P.P. Carp ş.a.) au creat (1881), pe plan politic, în cadrul Partidului Conservator, o grupare distinctă — junimiştii. JUNIMEA ROMANĂ, revistă editată la Paris, lunar, de societatea „Junimea română" (mai-iun. 1851). A militat pentru unirea Principatelor şi pentru egalitatea în drepturi a cetăţenilor. JUNIMISM (< n. pr. Junimea) s. n. Mişcare literar-culturală şi politică din a doua jumătate a sec. 19 şi primele două decenii ale sec. 20, formată în jurul societăţii Junimea. JUNIMIST, -Ă (< junimism) adj. Care ţine de junimism, privitor la junimism. ♦ (Substantivat) Adept al junimismului. JUNINC (lat. junincis) s. f. Juncă. JUNIOR, -OARĂ (< fr., lat.) s. m. şi f. 1. S. m. (Pe lângă un nume propriu de persoană, în opoziţie cu senior) Fiul considerat în raport cu tatăl. 2. S. m. şi f. Tânăr sportiv între 13 şi 19 ani, limitele de vârstă variind de la o disciplină sportivă la alta. JUNKERS [junkars], Hugo (1859- 1935), inventator şi industriaş german. Pionier în domeniul construcţiei mono-planelor şi a aparatelor de zbor cu structură în întregime metalică. în 1910 a înfiinţat, la Dessau, o fabrică de avioane, unde, ulterior, s-au construit aparate de zbor foloşite de Germania în timpul celui de-ai doilea război mondial. A mai construit motoare Diesel pentru avioane şi a proiectat unul dintre primele motoare cu turbo-reacţie. JUNOT [3uno], Jean Andoche, duce de Abrantâs (1771-1813), general francez. Remarcat de Napoleon I la asediul Toulon-ului, a luat parte, alături de acesta, la campaniile din Italia (1796), Egipt (1799) şi Portugalia (1807). După eşecul suferit la Smo-lensk (1813), în timpul campaniei din Rusia, a căzut în dizgraţie. S-a sinucis. JUNTA [huntă] (< sp.) s. t. 1. (fn trecut, în ţările iberice) Consiliu politic sau administrativ, ales sau constituit în urma unor evenimente revoluţionare. 2. Guvernare cu caracter autoritar şi, cel mai adesea, militar, instaurată în urma unei lovituri de stat (ex. în America Latină). JUPAN (< sl.) s. m. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) 372 Membrii Societăţii literare „Junimea" (1883) 373 JURĂMÂNT Titlu dat celor mai de seamă boieri şi dregători; persoană care avea acest titlu. JUPAN|ŢĂ (< sl.) s. f. (înv.) Titlu pe care-l purta soţia jupanului. JUPĂ (< fr.) s. f. (Franţuzism) Fustă. JUPÂN s. m. (fnv.) 1. Titlu de politeţe dat persoanelor care ocupau o anumită demnitate sau funcţie. ♦ Titlu de politeţe, echivalând cu „domn“, „cucon“. 2. Patron. JUPĂNEASĂ (< jupăn) s. f. 1. (fnv.) Soţie de boier; boieroaică. 2. (înv.) Soţie de negustor, de om cu stare; cucoană. ♦ Orăşeancă, târgoveaţă, precupeaţă. 3. Menajeră, femeie de serviciu într-o casă particulară. JUPÂNEŞTI, com. în jud. Gorj, pe Gilort; 2 447 loc. (1998). Expl. de balast. Staţie de c.f. Bisericile de lemn Sf. Dumitru (sec. 18, refăcută în 1816) şi cu dublu hram — Sf. Andrei şi Sf. Dimitrie (1812), în satele Boia şi Vidin. Schit construit în 1704, fost me-toc al mănăstirii Tismana. JUPÂNIŢĂ (< jupan) s. f. Boieroaică tânără; fiica (sau soţia tânără) a unui boier. JUPITER 1. lupiter. 2. Staţiune balneoclimaterică estivală, pe ţărmul Mării Negre, la 5 km N de Mangalia (jud. Constanţa), de care aparţine ad-tiv. Plajă cu nisip fin. Indicată atât pentru odihnă, cât şi pentru tratament curativ (hipotiroidism, limfatism, anemii secundare, stări de debilitate, decalcifieri, dermatoze etc.). JUPON (< fr.) s. n. Fustă care se poartă pe dedesubtul rochiei. JUPPe [supe], Alain (n. 1945), om politic francez. Secretar general (1988-1994) şi preşedinte (1994-1997) al Adunării pentru Republică. De mai multe ori min. şi prim-min. (1995— 1997). Jupiter (2) Vedere generală JUPUI (< bg.) vb. IV tranz. 1. A îndepărta pielea de pe corp; spec. a desprinde pielea de corpul animalului sacrificat printr-un proces tehnologic de abator. ♦ Tranz. şi refl. A (se) răni prin julire. ♦ A (se) descuama. ♦ Fig. A lua cuiva tot ce are; a jefui, a prăda. 2. A curăţa un arbore de coajă. JUPUIALĂ (< jupui) s. f. Jupuitură. JUPUIT, -Ă (< jupui) adj. (Despre piele) Luat, tras de pe corp; (despre fiinţe sau despre părţi ale corpului lor) cu pielea luată. ♦ (Despre copaci) Cojit. ♦ Ros, zdrelit la suprafaţă. JUPUITURĂ (< jupui) s. f. Rană produsă prin jupuirea pielii; jupuială. JUR1 (lat. gyrus) s. n. (în loc.) fn (sau prin) jur = în (sau prin) preajmă, împrejur. Din jur = dimprejur. (De) jur împrejur = din (sau în) toate părţile, în jur. fn jurul = a) în preajma; b) relativ la, despre; c) cam pe la..., aproximativ. Din jurul = din preajma. JUR2 (după fr. jury) s. m. Jurat. ^ Curte cu juri = organ de jurisdicţie cu caracter penal, în componenţa căruia intrau juraţi. JURA (lat. jurare) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A depune un jurământ. ♦ Tranz. A întări prin jurământ cele declarate la o judecată. ♦ Refl. A promite, a afirma prin jurământ. 2. Refl. (Pop.) A se blestema. JURA bura] 1. Lanţ muntos, de înălţime mijlocie, în Europa de V, extins pe direcţia SV-NE, pe o lungime de peste 600 km şi c. 80 km lăţime, pe teritoriile Franţei, Elveţiei şi Germaniei şi cuprinde: J. propriu-zisă (Franţa şi Elveţia), situată între văile Isere şi Aare, constituită din calcare jurasice. Lungime: c. 230 km. Culmi paralele cu direcţia SV-NE, cu alt. mai mari spre SE. Alt. max.: 1 718 m (Cret de la Neige). Carst dezvoltat. De aici izv. râurile Ain şi Doubs. Rezervaţii; J. Plaja Suabă (Schwăbische Alb), situată între cursul superior al Dunării (la SSE) şi cel al Neckarului (la NNV). Alt. max.: 1 015 m (vf. Lemberg). Lungime: c. 200 km. Relief de podişuri calca-roase şi dolomitice, mai înalte spre valea Neckarului; J. Franconiană (Frănkische Alb), situată între văile Dunării (la S) şi Mainului (la N), ca o continuare spre NE şi N a M-ţilor Jura Suabă, de care este despărţită prin valea râului Wornitz. Alt. max.: 652 m (vf. Poppberg). Lungime: c. 200 km. 2. Canton în NV Elveţiei, drenat de cursul superior al Rinului, la poalele masivului muntos omonim; 836,5 km2; 69,2 mii loc. (1996). Centrul ad-tiv: Delemont. Expl. lemnului. Creşterea bovinelor. JURAN, Joseph M. (n. 1904, Brăila), inginer american de origine română. Stabilit în S.U.A. (1912). Prof. univ. la New York. Contribuţii deosebite la dezvoltarea managementului calităţii („Calitatea produselor. Tratat practic de planificare, proiectare şi control"). M. de onoare al Acad. Române (1991). JURASIC (< n. pr. Jura), a doua perioadă a Mezozoicului, care se consideră că a durat 33 mii. de ani. Petrografic, se caracterizează prin toate tipurile de facies, de la cele continentale la batiale şi abisale. Flora este reprezentată prin gimnosperme şi prin apariţia angiospermelor. în cadrul faunei există toate clasele şi ordinele de vertebrate şi de nevertebrate; la sfârşitul J. apar păsările cu caracter primitiv (Archaeopteryx), iar mamiferele sunt reprezentate numai prin câteva tipuri inferioare de marsupiale sau de multituberculate. Mişcările orogenice au fost slabe, intensificându-se în J. superior, fiind însoţite de activitate vulcanică. Se diferenţiază pentru prima dată trei zone climatice: boreală, ecuatorială şi australă. în depozitele din J. se găsesc zăcăminte de fosfat de calciu, oolite feruginoase, limonit, hematit etc. J. se împarte în: J. inferior (Lia-sic), J. mediu (Dogger) şi J. superior (Malm). JURAT (< fr., lat.) s. m. (DR.; în unele state şi în România în trecut) Cetăţean ales spre a participa la soluţionarea unor procese penale; jur2. Sunt chemaţi să răspundă dacă inculpatul este vinovat sau nu. ^ Curte cu juraţi = curte cu juri. JURĂMÂNT (lat. iuramentum) s. n. 1. Faptul de a jura. 2. Angajament solemn, exprimat de obicei printr-o JURĂTORI 374 Jurilovca. Cherhanaua anumită formulă, prin care cineva se obligă să-şi facă datoria (faţă de popor, de stat etc.). 3. Promisiune solemnă făcută de o persoană (cu invocarea divinităţii sau legată de anumite gesturi ori obiecte — semnul crucii) de a spune adevărul în legătură cu anumite fapte. în unele ţări constituie un mijloc de probă (2). Făgăduială, promisiune, legământ. JURĂTORI (< jur), subst. (La pl.) (fn Evul Mediu în Ţara Românească şi Moldova) Instituţie juridică, derivată din obşte, în care 6, 12, 24, sau 48 oameni aleşi sau numiţi, cercetează litigiul (civil sau penal) şi expun domnului hotărârea lor, depunând jurământ; în caz că domnul nu era de acord cu hotărârea luată, trimitea alţi j„ de obicei în număr dublu. JURClC [jurt/iţfl, Josip (1844-1881), scriitor sloven. Romane istorice scrise sub influenţa lui W. Scott („Al zecelea frate", „Frumoasa Vida", „Sfântul şi stăpânul"). JORGENS [jurgsns], Curd (1915-1982), actor german de cinema. Stil de joc autoritar, cu accente dramatice şi chiar patetice în roluri de o mare diversitate („Eroii sunt obosiţi", „Generalul diavolului", „Ochi pentru ochi", „Victorie amară"). JURIDIC, -A (< fr,, lat.) adj. (DR.) Care ţine de drept, privitor Ia drept (act j,, raport j., normă j.). ^ Persoană j. v. persoană. JURILOVCA, com. în jud. Tutcea, pe malurile lacurilor Goloviţa şi Razim; 5 407 loc. (1998). Expl. de calcar. Centru piscicol cu cherhanale de mare capacitate. Pe promontoriul din SV L. Razim (Capul Dolojman) au fost descoperite urmele unei cetăţi greceşti (sf. sec. 7 î.Hr.), identificată ipotetic cu aşezarea greco-romană Argamum, menţionată documentar în sec. 6 î.Hr. între 1983 şi 1996, com. J. s-a numit Unirea. JURIN [d3şrin]f James (1684-1750), medic englez. A dat formula care stabileşte înălţimea până la care urcă un lichid în tuburile capilare (1718). A determinat greutatea specifică a sângelui. JURISCONSULT (< fr., lat.) s. m. 1. (DR.) Persoană specializată, având atribuţia de a întocmi anumite proiecte, contracte, acte normative etc., de a aviza sub aspectul legalităţii unele măsuri luate de conducerea unor societăţi, întreprinderi sau instituţii, de a le reprezenta în faţa organelor de resort. 2. (în Roma antică) Persoană care acorda părţilor asistenţa juridică în faţa justiţiei prin redactarea actelor juridice sau pe calea unor consultaţii. JURISDICŢIE (< fr., lat.) s. f. (DR.) 1. Competenţa de a judeca. 2. Totalitatea organelor de judecată de acelaşi grad sau competente a soluţiona o anumită categorie de litigii. <0* J. specială - organ specializat în soluţionarea litigiilor de o anumită natură între anumite persoane (ex. organele arbitrale, tribunalele militare). Organ de j. = organ de stat care îndeplineşte funcţii de judecată. JURISDICŢIONAL, -Ă (< fr.) adj. (DR.) Care ţine de jurisdicţie, privitor la jurisdicţie. JURISPRUDENŢA (< fr., lat.) s. f. (DR.) Totalitatea soluţiilor date de instanţele de judecată într-un anumit domeniu şi care, în unele state, sunt considerate ca izvor de drept. JURJST, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. (DR.) Persoană care desfăşoară o activitate în domeniul dreptului, pe baza unei pregătiri de specialitate. JURIU (< fr.) s. n. 1. Comisie de specialişti însărcinată cu clasificarea şi cu promovarea unor candidaţi sau a unor concurenţi la un examen, la o competiţie sportivă, artistică etc. 2. (în unele state) Grup de juraţi care iau parte la constituirea curţilor cu juri. JORMALA [jurmala], oraş în partea central-nordică a Letoniei, pe stg. râului Lielupe, în apropierea ţărmului de S al G. Riga, la 44 km V de Riga; 59,0 mii loc. (1996). Staţiune balneoclimaterică. Fabrică de celuloză şi hârtie. Muzeu de istorie. Biserică (sec. 19). Oraşul a luat naştere în 1959 prin contopirea localit. Kemeri şi Sloka (atestat documentar în sec. 15). JURNAL (< fr.) s. n. 1. Ziar, gazetă. 2. Consemnarea în scris a faptelor din fiecare zi. ♦ Scriere memorialistică în care un autor notează, sub formă de impresii zilnice, evenimente semnificative din viaţa sa. ^ J. de călătorie = relatarea în scris, zi de zi, a unei călătorii (de plăcere, explorare etc.). J. de bord = document juridic în care sunt consemnate activităţile şi evenimentele desfăşurate la bordul unei nave (semnalele şi ordinele primite şi transmise, vizitele la bord etc.). Jurnalul acţiunilor de luptă = document de stat-major în care sunt descrise zilnic pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare. J. de actualităţi = evenimente, ştiri, informaţii de imediată actualitate transmise prin radio ori prezentate la cinema şi televiziune. 3. (CONT.) Registru în care înregistrările privind operaţiile, evenimentele etc. supuse evidenţei se fac în ordinea succesiunii lor cronologice şi în mod sistematic. J. de casă = registru de casă. 4. J. order = registru contabil în care înregistrările se fac concomitent cronologic şi sistematic (în creditul contului pentru care s-a deschis j. respectiv, menţionându-se totodată corespondenţa şi conturile debitoare). JURNALISM (< fr.) s. n. (Rar) Ziaristică, gazetărie, publicistică. JURNALIST, -A (< fr.) s. m. şi f. (Rar) Ziarist, gazetar. JURNALISTIC, -A (< fr.) adj. Care ţine de presă, privitor la presă; ziaristic, gazetăresc. JURNALISTICĂ (< germ.) s. f. Zia-ristică, gazetărie. JURNALUL LITERAR, revistă săptămânală de critică şi de informaţie literară, apărută la laşi (1 ian.-31 dec. 1939), sub direcţia lui <3. Călinescu; a fost interzisă, din cauza orientării ei democratice. O nouă serie a apărut la Bucureşti (1947-1948); reapare (din 1990). JURUÂ, Rfo râu în NV Americii de Sud (PerO şi Brazilia), afl. dr. al Amazonului, în aval de localit. Fonte Boa; 3 283 km. Izv. din zona preandi- 375 JUVENIL loan Jak Renâ Juvara nă din E Peru-lui şi străbate C. Amazonului. Navigabil pe c. 1 000 km. Afl. pr.: Humaitâ, Moa, Ipixuna, Gregorio, Tarauacâ, Xiruâ. JURUBJŢĂ (< jirebie) s. f. Fire textile înfăşurate în spire de o anumită lungime, constituind o unitate de măsură în filatură. JURUENA, râu în partea cen-tral-vestică a Braziliei, unul dintre izv. râului Tapajos; 1 240 km. Izv. din Serra dos Parecis (Pod. Mato Grosso), curge pe direcţia S-N şi confluează cu Săo Manuel (sau Teles Pires) în apropiere de Conceişăo, formând un curs unic cu numele Tapajos. Numeroase cascade. Afl. pr.: Juinâ, Saueruinâ, Rio do Sangue, Arinos. JUSSIEU busio], Antoine Laurent de (1748-1836), botanist francez. A elaborat un sistem de clasificare a plantelor, inspirat din catalogul întocmit de unchiul său Bernard de J. (1699-1777), publicat în lucrarea „Genera plantarum secundum ordines na-turales disposita“. JUST, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi adv.) 1. Drept, adevărat, echitabil. ♦ (Despre oameni) Care procedează şi judecă drept. ♦ Fondat, legitim. 2. Potrivit, corespunzător. JUSTE bust], familie de sculptori de origine florentină, stabiliţi în Franţa (1504). Mai importanţi: 1. Antoine J. (1479-1519). A realizat basoreliefurile mausoleului lui Ludovic XII şi statuile, în alabastru, ale celor 12 apostoli pentru capela cardinalului Amboise, din castelul Gaillon. 2. Juste de J. (1505-1559), fiul lui J. (1). Sculptor de curte al lui Francisc I, a participat la decorarea Marii Galerii a castelului din Fontainebleu şi a executat statuile „Virtuţilor" şi ale „Apostolilor" din mausoleul lui Ludovic XII. Familia J. a contribuit la promovarea unui limbaj ornamental şi a concepţiei monumentale a Renaşterii italiene. JUSTEŢE (< fr.) s. f. Calitatea de a fi just (1); adevăr, dreptate. ♦ Precizie, exactitate. JUSTIFICA (< fr., lat.) vb. I. 1. Tranz. A demonstra justeţea unui lucru; a îndreptăţi, a motiva. ♦ A dovedi folosirea legală a unor sume de bani, a unor materiale etc. 2. Refl. A explica o atitudine, o acţiune etc.; a se dezvinovăţi, a se disculpa. JUSTIFICATIV, -A (< fr.) adj. Care serveşte pentru justificare. JUSTIŢIABIL, -A (< fr.) s. m. şi f. Persoană care apare ca parte într-un proces. JUSTIŢIE (< fr., lat.) s. f. (DR.) 1. Totalitatea instanţelor judecătoreşti dintr-un stat. 2. Activitate fundamentală a statului, constând în soluţionarea litigiilor. A chema (sau a se prezenta) fn faţa justiţiei = a cita (sau a se prezenta) la judecată. 3. Echitate, dreptate. JUVARA, Emest (1870-1933, n. Bârlad), medic român. Prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Preocupări în domeniul anatomiei şi chirurgiei. Cercetări în proteze osoase, anastomoze intestinale. JUVARA (JUVARRA), Filippo (1678-1736), arhitect, desenator, gravor şi decorator italian. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai stilului rococo. Arhitect al regelui Victor Ame-deo II de Savoia. A elaborat (la Torino şi împrejurimi) importante proiecte urbanistice şi arhitectonice (cartiere militare, castelul Rivoli, bazilica Superga, în apropiere de Torino). în ultimii ani de viaţă a activat la curtea regelui Filip V al Spaniei, proiectând Palatul Real din Madrid şi Palatul Aranjuez. JUVARA, loan Jak Renă (1913— 1996, n. Bucureşti), medic român. M. de onoare al Acad. (1992), prof. univ. la Bucureşti. Nepotul lui Ernest J. Creator al unei prestigioase şcoli de chirurgie, formând numeroşi specialişti. Lucrări de clinică şi tehnică chirurgicală („Chirurgia pancreasului", „Boala hepato-biliară postoperatorie"). A realizat numeroase tehnici operatorii originale, precum şi o serie de inovaţii în domeniul aparaturii medicale. Memorii. JUVAT (< ucr.) s. n. Laţ la capătul unei funii. JUVELNIC s. n. Unealtă pescărească, confecţionată din plasă, din nuiele, şipci sau din scânduri etc., în care se păstrează peştele viu în apă. JUVENIL, -A (< fr., lat.) adj. 1. Care aparţine tinereţii; tineresc. 2. (GEOGR.) Apă j. - apă provenită din interiorul Pământului, de la mari adâncimi, din condensarea subterană a vaporilor rezultaţi prin degazeificarea magmei şi circulaţia apei până spre suprafaţă. Filippo Juvara: „Bazilica Superga" JUVENTUD 376 JUVENTUD [huventud], Isla de la insulă cubaneză în partea de NV a M. Caraibilor, la 65 km S de ţărmul de SV al ins. Cuba, constituind o municipalitate specială; 3,6 mii km2; 72,5 mii loc. (1990). Oraş pr.: Nueva Gerona. Relief jos (303 m), cu depresiuni mlăştinoase. în partea de N se găsesc formaţiuni vulcanice. Păduri tropicale şi mangrove. Expl. de caolin şi marmură. Citrice. Descoperită de Co-lumb în 1494. Până în 1978 s-a numit Isla de Pinos. JUXTALINEARĂ (< fr.; fe> lat. juxta „alături, lângă" + fr. lineaire „linear") adj. f. Traducere ~ = traducere făcută cuvânt cu cuvânt, reproducându-se paralel şi textul din care se face traducerea. JUXTAPOZIŢE (< fr.) s. f. Juxtapunere. JUXTAPUNE (după fr. juxtaposer; lat. juxta „alături" + fr. poser „a pune") vb. III tranz. A pune unul lângă altul, a alătura. JUXTAPUNERE (< juxtapune) s. f. Acţiunea de a juxtapune; alăturare, juxtapoziţie. ♦ Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele unei propoziţii sau fraze, care constă în alăturarea lor fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; parataxă. JUXTĂ (< juxta [lineară]) s. f. Traducere juxtalineară a unor texte greceşti sau latineşti. JYLLAND v. lutlanda. JYVĂSKYLĂ [ivaeskilae], oraş în S Finlandei centrale, pe ţărmul de NV al L. Păijănne; 74,1 mii loc. (1995). Nod feroviar. Aeroport. Ind. celulozei şi hârtiei, de prelucr. a lemnului, chimică şi constr. de maşini. Universitate. Fundat în 1837. K K s. m. invar. 1. A paisprezecea literă a alfabetului limbii române folosită în scrierea unor neologisme; sunetele notate cu această literă: a) consoană oclusivă palatală surdă, cu valoarea grupului de litere ch înainte de e şi /'; b) consoană oclusivă, velară, surdă, cu valoarea literei c, în alte poziţii. 2. Simbol chimic pentru potasiu (kaliu). 3. (INFORM.) Simbol pentru kilooctet sau kilobyte. 4. Bandă K. = bandă de frecvente cuprinse între 18 şi 27 GHz, utilizată în telecomunicaţiile prin satelit. °K (METR.), simbol pentru grad Kelvin. k (METR.), simbol pentru prefixul kilo-. K2, CHOGORI [t/ogori], DAPSANG, QOGIR FENG sau GODWIN AUSTEN [goduin ostin], vârf în masivul Karako-rum, al doilea din lume după Chomolungma (Everest), situat la graniţa dintre China şi Pakistan. Alt.: 8 611 m. Alcătuit din gnaisuri şi graniţe. între K2 şi vf. Gasherbrum II se află gheţarul Baltoro. Escaladat pentru prima oară la 31 iul. 1954 de Lino Lacedelli şi Achile Compagnoni, membri ai expediţiei italiene conduse de Ardito Desio. Ka, bandă Ka = bandă de frecvente cuprinse între 27 şi 40 GHz, utilizată în telecomunicaţiile prin satelit. KA (în mitologia egipteană), fiinţa, persoana, individualitatea; dublul făpturii omeneşti care reproduce, în cele mai mici detalii, imaginea individului căruia îi aparţine; puterea de zămislire; forţa vitală întreţinută prin hrană, care este suportul vieţii psihice şi spirituale. KAABA (cuv. arab „cub"), vechi templu, de formă cubică (având laturile de 12 m şi, respectiv, 10 m, iar înălţimea de 15 m), aflat în centrul marii moschei din Mecca şi acoperit cu un văl negru, ornat cu citate din Coran (reînnoit în fiecare an). Zidit, potrivit tradiţiei arabe, de Adam şi reconstruit de Avraam şi fiul acestuia, Ismael. Aici, în colţul dinspre răsărit, se păstrează „piatra neagră", care, potrivit legendei, a fost adusă din cer chiar de Adam sau de arhanghelul Gabriel. Edificiul actual înlocuieşte, de la sfârşitul sec. 7, pe cel distrus în timpul asediului din 683. K. a devenit, încă din epoca preislamică, principalul loc de pelerinaj al arabilor. Considerată centrul lumii, către K, se îndreaptă în fiecare zi cele cinci rugăciuni canonice ale musulmanilor. K. marchează, pentru islam, traiectul sacru dintre Cer şi Pământ, direcţia osiei Universului şi Poarta Cerului. KAANI (pseud. lui Habiballah Farisi) (1807-1854), poet de curte persan. Kaside, poezii religioase, erotice şi satirice („Cartea unui rătăcit"). KABAIWANSKA, Raina (n. 1934), soprană bulgară. Carieră internaţională. Repertoriu de operă italian (Verdi, Puccini ş.a.). Prezenţa atrăgătoare şi vocea exuberantă, bogat colorată, dublată de o rară intensitate dramatică, fac din ea una dintre marile cântăreţe de operă ale secolului nostru. KABALEVSKI, Dmitri Borisovici (1904-1987), compozitor şi muzicolog rus. Creaţie legată de tradiţiile muzicii clasice, dar influenţată şi de cântecul popular. Opere („Colas Breugnon", „Familia Taras“), operete („Primăvara cântă"), balete, simfonii, un recviem, concerte instrumentale, muzică de film. KABARDINO-BALKARIA, republică în Federaţia Rusă (din 1991), în N Maţilor Caucaz; 12,5 mii km2; 785,8 mii loc. (1991). Cap.: Nalcik. Locuitorii, kabar-dini şi balkari, în majoritate musulmani sunniţi, vorbesc I. kabardino-cerkesă, respectiv, karaceaevo-balkară. Expl. de molibden, plumb, nichel, crom, tung-sten, zinc şi mangan. Cereale, cartofi. Legumicultură şi pomicultură. Creşterea animalelor. întemeiată la 1 sept. 1921 ca regiune autonomă (din mai 1936, R.S.S.A. K-B, desfiinţată în 1944 şi reconstituită în 1957). KABBALA v. cabala. KABILI 378 KABIU (< fr.) s. m. pl. Populaţie berberă din regiunile muntoase ale Algeriei. KABIR (c. 1440-1518), mistic şi poet indian de limbă hindi. Discipol al lui Ramananda. Adeptul novator al unui sincretism indo-musulman, profesând credinţa într-o divinitate unică (sinteză a lui Vişnu, Rama şi Allah), doctrină pe care şi-o expune în poeme, predici şi cântece. A exercitat o puternică influenţă asupra filozofilor indieni Tulsidas, Santaram şi Nanak — ultimul fiind fondatorul sikhismului. KABUKI (cuv. japonez; ka „cântec“ + bu ,,dans“) subst. Gen de teatru clasic japonez, cea mai populară formă de spectacol începând cu sec. 16 până în zilele noastre. Este o artă complexă şi sintetică, recurgând la muzică, dans, interpretare actoricească, literatură şi arte plastice. Din sec. 17, este interpretat numai de bărbaţi. Printre reprezentanţii de seamă: Sakaţa Tojuro I (1647-1709), Tsuruya Namboku IV (1755-1829), Kawatake Mokuami (1816-1893). KABUL (KÂBOL) 1. Râu în E Afghanistanului şi în NV Pakistanului, afl. dr. al Indului; 460 km. Izv. de pe pantele orientale ale masivului Koh-i-Baba (M-ţii Hindukush) şi trece prin Kabul, Jalălăbâd (Afghanistan) şi Peshăwar (Pakistan). Irigaţii. Navigabil pentru vase mici pe 120 km. Hidrocentrală. 2. Capitala Afghanistanului, situată într-o depresiune intramontană, pe râul cu acelaşi nume, la 1 820 m alt.; 700 mii loc. (1993). Nod rutier. Kabuki Aeroport. Centru comercial pentru mătăsuri, stofe, piei de karakul şi fructe. Ateliere de reparaţii mecanice. Constr. de maşini agricole. Fabrici de ciment, textile, conf., prelucr. a pieilor, alim. Universitate. Academie de ştiinţe. Monumente din sec. 16-17. Muzeu. Identificat cu aşezarea Cabura din timpul lui Alexandru cel Mare, oraşul a fost capitala Imperiului Marilor Moguli (1504-1526). Cucerit de Nadir Şah (1738), a devenit capitala Afghanistanului (1773). Oraş distrus şi depopulat în mare parte în timpul războiului civil izbucnit în 1979. KABWE [kabue], oraş în centrul Zambiei, la 1 180 m alt., la 115 km N de Lusaka; 210 mii loc. (1990). Nod feroviar şi rutier. Expl. de cupru, plumb, vanadiu şi zinc. Metalurgia metalelor neferoase. Aici au fost descoperite resturile osteologice ale unui ho-minid (Homo rhodesiensis) numit „omul de Broken Hill“. Până în 1967, oraşul a purtat numele de Broken Hill. KABYLIA [kabilia] (Bilâd al-Qabâ’il, în arabă „Ţara triburilor"), vastă regiune muntoasă litorală în N Africii (Algeria), între Capul Alger (la V) şi Capul Annaba (la E). Cuprinde K. Mare (Djurdjura), la E de Alger, K. Mică (Babor) şi K Collo. Alt. max.: 2 308 m (vf. Tamgout de Lalla Khedidja). Zăcăminte de min. de fier, cupru, plumb. Păduri de stejar, cedru. Pomicultură şi viticultură. KACEALOV, Vasili Ivanovici (pe numele adevărat Şverubovici) (1875— 1948), actor rus. A interpretat numeroase roluri la Teatrul Academic de Artă din Moscova, distingându-se printr-un fermecător joc de scenă, în piese de Shakespeare, Cehov, Gorki, Dos-toevski, L.N. Tolstoi, Ibsen. KACHIN [ket/in], stat federal în N Uniunii Myanmar; 89,1 mii km2; 904,8 mii loc. (1983). Centrul ad-tiv: Myitkyină. Expl. de aur, nefrit, cărbune, cromite şi plumb. Trestie de zahăr, tu- tun, orez, cafea, bumbac. Ind. decor-ticării orezului, de prelucr. a lemnului şi alim. (zahăr, ţigarete etc.). KACS6 [koţ/îo:] Sândor (1901-1984, n. sat Călugăreni, jud. Mureş), scriitor maghiar din România. Romane („Pe linie moartă"). Traduceri din Eminescu (cea mai completă ediţie în Ib. maghiară) şi din Slavici. KADÂR, Jan (1918-1979), regizor ceh. Stabilit în S.U.A. (1970). Filme de evocare dramatică a războiului şi a perioadei staliniste („Moartea se numeşte Engelchen", „Acuzatul"). Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin: 1965 („Magazinul de pe strada mare", în colab. cu E. Klos). KADAR [ka:da:r] Jânos (1912— 1989), om politic comunist ungur. Prim-secretar al C.C. (1956-1988) şi preşedinte onorific (1988-1989) al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar. Preşedinte al Guvernului Revoluţionar Muncitoresc-Ţărănesc Ungar (1956— 1958 şi 1961-1965). Impus şef al guvernului după reprimarea revoluţiei din 1956 de către U.R.S.S., K. a promovat o politică filosovietică, încercând, însă, pe plan intern, unele reforme economice. KADARE, Ismall (n. 1936), scriitor albanez. Stabilit în Franţa (1990). Versuri de o rafinată eleganţă a expresiei Ismail Kadare %, & % r A. 379 KAHN („Visele"), în tonuri romantice („Secolul meu“). Romane şi nuvele de glorificare a pământului natal, impregnat de suferinţă şi văzut ca un loc real şi mitic în acelaşi timp („Generalul armatei moarte1', „Amurgul zeilor stepei", „Cuibul ruşinii"). Poemul epic cu tentă eroică „Tobele ploii". KADESH, oraş antic în V Siriei, pe fl. Orontes, la 24 km SV de actualul Homş. Aici a avut loc, în 1296 î.Hr., o celebră bătălie între faraonul egiptean Ramses II şi regele hitit Muwatallis, încheiată nedecis. KADIKOY, suburbie în partea de ESE a oraşului Istanbul, pe ţărmul M. Marmara, în zona de intrare în str. Bosfor, cunoscută în Antic, cu numele Calcedon. KADIRI v. Kediri. KADLEC [kadlets], Karel (1865-1928), jurist şi istoric ceh. Prof. univ. la Praga. Lucrări în domeniul istoriei dreptului roman şi slav („Introducere în istoria dreptului slav", „Dicţionar al dreptului slav"), şi al celui românesc („Românii şi dreptul românesc în ţările slave şi ungureşti"). M. coresp. al Acad. Române (1919). KADUNA 1. Oraş în N Nigeriei, pe râul Kaduna, centrul ad-tiv al statului cu acelaşi nume; 309,6 mii loc. (1992). Nod caravanier. Aeroport. Centru comercial şi meşteşugăresc. Rafinărie de petrol şi montaj auto. Ind. textilă (conf.), încălţ., de prelucr. a lemnului (mobilă), alim. (bere şi ţigarete). Muzeu de arheologie şi etnografie. întemeiat în 1913. 2. Stat federal în N Nigeriei centrale; 70,2 mii km2; 4 mii. loc. (1991). Centrul ad-tiv: Kaduna. Bumbac, arahide, mei, porumb, nuci de cola. Creşterea animalelor. KAESONG, oraş în partea de S a R.P.D. Coreene; 331 mii loc. (1987). Piaţă agricolă. Ind. porţelanului. Comerţ cu plante medicinale (în special ginseng). Capitala Coreii în sec. 10-13. KAFIRISTAN v. Nuristan. KAFKA, Franz (1883-1924), scriitor ceh de expresie germană. Remarcabil reprezentant al prozei moderne, unul dintre cei mai mari stilişti. Nuvele („Verdictul", „Metamorfoza", „Colonia penitenciară", „Un artist al foamei") şi romane („Procesul", „Castelul", „America") de viziune halucinantă, grotescă, stranie, îmbinând realul cu fantasticul, absurdul cu logicul, într-un context menit a configura parabolic condiţia tragică a omului în statul poliţist, strivit de frică şi nelinişte, urmărit de un tribunal Franz Kafka imaginar şi condamnat înainte de a afla pentru ce este acuzat. Formula sa artistică reuneşte într-o sinteză personală elemente de expresionism şi suprarealism. „Jurnal" (1912-1920), bogată corespondenţă („Scrisori către Milena"). KAFR AD-DAWWAR, oraş în NNE Egiptului, pe canalul Tur’at al-Mah-mudîyah, la 30 km SE de Alexandria; 226 mii loc. (1992). Nod rutier. Ind. textilă. KAFUE 1. Râu în Zambia, afl. stg. al fl. Zambezi, în aval de Chirundu; 965 km. Izv. din Platoul Congo-Zam-bezi şi trece prin oraşele Chingola şi Kitwe. 2. Parc naţional în partea cen-tral-sudică a Zambiei, pe cursul mijlociu al râului cu acelaşi nume, la 970-1 470 m alt.; 22,4 mii km2. înfiinţat în 1950, cuprinde numeroase specii de animale (antilope, elefanţi, zebre, rinoceri, hipopotami, bivoli) şi păsări de apă. Turism. KAGEL [kahel], Mauricio Râul (n. 1931), compozitor şi dirijor argentinian. Stabilit în Germania (1957). Fondator al Institutului pentru muzica nouă (1957) şi al Cursurilor de muzică nouă din Koln (1969). Interes pentru sursele de sunet neconvenţionale şi pentru aspectul vizual al interpretării. Impune o concepţie muzicală străină europenilor, bogată în fantezie, provocatoare („Heterofanie", „Pe scenă", „Antiteză"). Muzică concretă, lărgire a sensului sonor cu elemente de gestică şi imagine („Traummusik"). KAGERA [kagera], râu în E Africii (Rwanda, Tanzania şi Uganda), tributar L. Victoria şi considerat ca izvor al Nilului. Lungimea (de la unirea râului Ruvubu cu Nyawarongo): 420 km. Navigabil pe cursul inferior, pe 160 km. Pe malul stg., în Rwanda, la graniţa cu Tanzania, se întinde Parcul Naţional K. sau Akagera (2 510 km2), înfiinţat în 1934. KAGOSHIMA [kago/ima], oraş în Japonia (Kyushu), port la golful omonim al Mării Japoniei; 536,4 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Aeroport. Şantiere navale. Metalurgia cositorului. Ind. mătăsii şi a bumbacului, chim., prelucr. lemnului şi alim. Pescuit. Export de lemn. Producţie artizanală de porţelanuri, ceramică şi faianţă. Muzee. Centru de cercetări spaţiale şi cosmo-drom. Turism. Universitate. Castelul „Shimazu" (1602) şi ruinele castelului Tsurumaru (sec. 17). KAHN [ka:n], Louis Isadore (1901-1974), arhitect şi urbanist american originar din Estonia. Stabilit în S.U.A. (1905). Reprezentant al arhitecturii raţionaliste, a realizat lucrări din beton sau cărămidă smălţuită (Galeria de Artă a Universităţii Vale din New Haven, Centrul de Cercetări Medicale Richards al Universităţii Pennsylvania Kairouan Vedere generală Minaretul moscheii Uqbah din Philadelphia, Parlamentul din Dacca); înclinaţie pentru neoclasicism, cu influenţe medievale (Sinagoga din Philadelphia). KAHN [ka:n], Otto Hermann (1867-1934), bancher şijilantrop american de origine germani.-.Stabilit în S.U.A. (1893). Principal acţionar, apoi director şi preşedinte (1918-1931) la Metropolitan Opera Company din New York. A patronat numeroase instituţii de cultură, artă şi educaţie din S.U.A. KAHN [kan], Reuben Leon (1887-?), bacteriolog şi imunolog american originar din Lituania. Stabilit în S.U.A. (1899, naturalizat 1905). Prof. univ. la Michigan. A elaborat (1923— 1928) testul, care-i poartă numele, pentru determinarea prezenţei sifilisului. KAHRAMANMARAŞ (sau MARAŞ), oraş în SE Turciei, la poalele M-ţilor Taurus, pe dr. văii Aksu, la 154 km NE de Adana; 242,2 mii loc. (1994). Centru comercial. Exportă covoare. Oraş hitit (sec. 9 Î.Hr.), ulterior sub stăpânire romană şi apoi musulmană (700-1097); cucerit de cruciaţi, a intrat în stăpânirea Imp. Otoman în sec. 16. KAIBARA Ekiken (pe numele adevărat Atsunobu) (1630-1714), filozof japonez. Lucrări de orientare neoconfu-cianistă. Considerat părintele botanicii în Japonia („Studiul plantelor din Japonia"). KAIDANOVSKI, Aleksandr Leonido-vici (1946—1995), actor de film şi regizor rus. Roluri în ecranizări celebre („Jucătorul", „O dramă la vânătoare", „Călăuza"). Regizor şi scenarist („Nevasta negustorului de petrol"). KAIFENG [kaifşQ], oraş în E Chinei (Henan), port pe Huang He; 619 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Constr. de maşini; ind. textilă, chimică şi alim. Capitala imperială a Chinei (907-1126), sub denumirea de Pien, Bian, Pien-liang. Templul Xiangguo (555), Pagoda de Fier (1049), Pavilionul Dragonilor (reconstruit în 1692). KAINI.T (< fr. {i>; {s} gr. kainos „nou") s. n. Sare naturală dublă, constituită din clorură de potasiu şi sulfat de magneziu hidratat, formată ca produs secundar de precipitare chimică în lagune şi bazine marine. De culoare albă, cenuşie, roşie, cu luciu sticlos şi aspect de mase compacte zaharoide; este uşor solubil în apă şi are gust amărui sărat. Utilizat ca îngrăşământ agricol şi pentru fabricarea sărurilor de potasiu. KAIROUAN [keruâ] (QAYRAWĂN [kairuan]), oraş în NNE Tunisiei, la 130 km S de Tunis; 102,6 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Artizanat (covoare şi obiecte din piele). Moscheea Sidi Uqbah ibn Năfi (sec. 7-9), cu o lungime de 135 m şi un minaret înalt de 35 m; Moscheea celor Trei Porţi (restaurată în 866). Fundat în anul 670, a cunoscut o maximă dezvoltare în sec. 9, când a fost capitala Aghlabiziior. Oraş sfânt islamic şi centru de pelerinaj. KAISER [kaizer] (cuv. germ.; lat. Caesar) s. m. Denumire dată împăraţilor Sfântului Imperiu Roman (din sec. 15, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană) şi apoi ai Imperiului German. KAISER [kaizer], Georg (1878— 1945), dramaturg german. Ostil nazismului, opera sa a fost (din 1933), interzisă în Germania. S-a exilat în Elveţia (1938). Reprezentant al teatrului expresionist, ingenios experimentator de noi formule artistice. Drame anti-militariste şi antifasciste („Pluta Meduzei", „Cetăţenii din Calais") sau tratând tema omului dezorientat de civilizaţia tehnică („Din zori până la miezul nopţii", „Coralul"). KAISER [kaizer], Henry John (1882-1967), industriaş american. Constructor de străzi, autostrăzi şi baraje. A fundat (1939) prima antrepriză din lume pentru fabricarea cimentului şi a aplicat (1940) procedeul de prefabri-care la construcţia navelor (la o parte din flota care a efectuat debarcarea Aliaţilor în Normandia). A realizat primele portavioane prefabricate (1942). KAISERSLAUTERN [kaizerslautern], oraş în SV Germaniei (Renania-Pala-tinat), la 50 km V de Mannheim; 100,5 mii loc. (1992). Constr. de automobile şi biciclete. Ind. textilă. Muzeu de istorie. Universitate. Castel (1152). Menţionat documentar în 882 cu numele de Lustra, devine oraş în 1276. KAJANUS [kajanus], Robert (1856— 1933), dirijor şi compozitor finlandez. Prof. univ. la Helsinki. Conducătorul primei orchestre simfonice finlandeze (1882-1932). A compus simfonii, poeme simfonice („Kullervo", „Aino"), rapsodii, lucrări pentru pian, cantate, coruri. KAKEMONO (< fr.; cuv. japonez) s. n. Pictură japoneză realizată în tuş sau în acuarelă, pe rulouri de mătase sau pe hârtie de orez de formă dreptunghiulară. KAK| (< fr., engl.; cuv. de origine indiană) adj. invar. De culoare cafe-niu-gălbui spre verde. KAKINOMOTO no HITOMARO (c. 662-c. 710), poet japonez. Considerat cel mai de seamă reprezentant al liricii japoneze vechi, a fost supranumit kasei („sfânt al poeziei"). Poemele sale, într-o tonalitate melancolică şi introducând noi tehnici de exprimare, oglindesc modalitatea de gândire şi obiceiurile unei epoci îndepărtate, ră- 381 KALINDERU masă actuală prin spiritualitatea ei. A alcătuit prima antologie de poezie japoneză („Culegerea celor 1 000 de zile"). KAKOGAWA [kakogawaj, oraş în Japonia (Honshu); 254,1 mii loc. (1995). Ind. siderurgică, textilă, chimică, a pielăriei. KAL (< cuv. sanscrit „negru“, „umbrit") (în mitologia vedică), divinitate personificând timpul (uneori destinul şi moartea), reprezentată în arta indone-ziană şi indo-chineză printr-un monstru leonin. Include şi sensul simbolic al culorii negre, sumbre, pe care o are timpul nemilos, ce se scurge implacabil. KALA-AZAR (< fr. {i>; cuv. din hindi) subst. Boală parazitară gravă, endemică în regiunile tropicale, provocată de protozoarul Leishmania donovani, care se localizează şi se multiplică în celulele endoteliale din splină şi din ficat. KALAHARI [kaleha:ri], regiune semi-deşertică în S Africii, mărginită la V şi E de podişuri, la S de fl. Orange şi la N de fl. Zambezi. Se desfăşoară pe 1 500 km lungime (de la N la S) şi 800 km lăţime (V-E), având cea mai mare extindere pe terit. Botswanei, restul aflându-se în Africa de Sud şi Namibia. K. se afîă la o alt. de 900— 1 300 m şi este acoperită de nisipuri, care formează în S câmpuri de dune. Climă tropicală-continentală, mai aridă în S. în N vegetaţie de savană, în centru semipustiu, iar în S pustiu. Mlaştini şi lacuri sărate, pe alocuri, în N. Populaţie rară (beciuani şi boşimani). KALAHARI GEMSBOK NATIONAL PARK [kaloha:ri djemzbok naejanel pa:k], parc naţional situat în perimetrul de NV al Republicii Africa de Sud şi cel de SV al Botswanei, extins pe 9,6 mii km2. înfiinţat în 1931, ocroteşte o faună bogată (lei, leoparzi, hiene, antilope, bivoli, struţi ş.a.). KALAM (expresie arabă, Kalam Allah „cuvântul Domnului") subst. Sistem teologic al islamului sunnit, întemeiat în sec. 8 şi dezvoltat în mai multe şcoli, cea mai importantă fiind Mutazilah. Reprezentanţii ei credeau în supremaţia credinţei raţionale. KALAŞNIKOV, Mihail Timofeevici (n. 1919), inginer rus. Constructor de arme uşoare. A realizat mai multe tipuri de arme automate (începând din 1947), inclusiv mitraliere, care-i poartă numele. KALATOZOV, Mihail Konstantinovici (pseud. lui M.K. Kalatozişvili) (1903— 1973), regizor georgian. Creator original, s-a afirmat prin filmul de factură romantică „Zboară cocorii". Alte filme: „Complotul condamnaţilor", „Prieteni credincioşi", „Eu sunt Cuba". KALDOR [kselda], Nicholas (1908— 1986), economist britanic, de origine ungară. De orientare keynesistă. Studii şi lucrări despre fluctuaţiile ciclice, creşterea economică şi distribuţia veniturilor, menţinerea ritmurilor de dezvoltare, fără creşterea inflaţiei („Un model de dezvoltare economică", „Dezvoltarea economică şi problema inflaţiei", „Flagelul monetarismului"). KALECKI [kaletski], Michat (1899-1970), economist polonez. Lucrări privind dinamica economică şi fluctuaţiile economice („Studii asupra teoriei fluctuaţiilor economice", „Teoria dinamicii economice"). KALi=Ml£, oraş în E Republicii Democratice Congo, port de tranzit pe malul de V al L. Tanganyika; 96,2 mii loc. (1991). Produse textile şi farmaceutice. Fabrică de ciment. Reparaţii navale. Pescuit. Fundat în 1891. Până în 1968 s-a numit Albertville. KALESNIK, Stanislav Vikentievici (1901-1977), glaciolog şi geograf rus. Prof. univ. la Leningrad. Cercetări de geografie fizică generală („Bazele geografiei fizice generale"). KALEVALA („Ţara lui Kaleva"), epopee naţională finlandeză. Alcătuită de folcloristul Elias Lonnrot, pe baza unor balade, cântece lirice şi incantaţii transmise oral (în care sunt redate faptele de vitejie şi aventurile eroilor din ţara de basm Kaleva). A fost publicată în 1835; ediţia definitivă (amplificată) în 1849. KALF, Willem (1619-1693), pictor olandez. Influenţat de Rembrandt şi Vermeer. Interioare rustice, naturi moarte, de o mare virtuozitate a jocului de lumini şi umbre şi de un deosebit rafinament al culorii („Natură moartă", „Supiera chinezească"). KALGOORLIE-BOULDER [kaelgurli beulder], oraş în SV Australiei (Australia de Vest), \ş 539 km ENE de Perth; 25 mii loc. (1991). Nod feroviar pe c.f. transcontinentală (Perth-Sydney). Aeroport. Important centru aurifer (din 1890) şi de expl. a nichelului (din 1966). în 1947, cele două oraşe apropiate s-au unit formând o singură aşezare urbană. KÂLT (Deri-kâlt „zeiţa neagră") (în mitologia vedică), divinitate personificând mânia şi groaza. Simbol al sorţii potrivnice. Fiica lui Himavăn (zeu întruchipând Himalaya) şi soţia zeului Şiva. Reprezentată cu dinţi de fiară şi cu trei ochi, cu patru mâini, ţinând în fiecare un atribut al cruzimii sale (un craniu, un lotus, un cuţit, o sabie). Numită şi „distrugătoarea timpului" (la sfârşitul erei Kăliyuga, a cărei patroană nefastă este, zeiţa K. se va înfăşură, împreună cu lumea, într-un văl de beznă, creând astfel premisele absolute ale sfârşitului lumii). KALIAGHIN, Aleksandr Aleksandro-vici (n. 1942), actor rus de teatru şi film. Interpret al unor personaje marcate de dramatismul unei existenţe eşuate („Sclava iubirii", „Piesă neterminată pentru pianină mecanică", „Stop cadru la masă"). Roluri principale în piese de: M.F. Şatrov, Mo-liere, L.N. Tolstoi ş.a. KALIAKRA, cap pe litoralul bulgăresc al Mării Negre, la 43°21' lat. N şi 28°27' long. E. în această zonă trăieşte foca Mării Negre (Monachus mona-chus). KĂLIDĂSA (sec. 4-5), poet şi dramaturg indian. Cel mai de seamă reprezentant al literaturii culte clasice indiene. Probabil rezident la curtea lui Chandragupta II din Ujjain. Poeme epi-co-lirice („Naşterea lui Kumăra", „Povestea neamului Raghu", „Norul vestitor"), drame („Sakuntala" — capodopera sa) scrise în sanscrită, remarcabile prin delicateţea analizei psihologice, lirism şi virtuozitate stilistică. KALIMANTAN, denumirea sub care este cunoscută cea mai mare parte a ins. Borneo (respectiv jumătatea de S şi partea de NE a acesteia), care aparţine Indoneziei. Supr.: 539 mii km2 (din totalul de 751,9 mii km2 ai ins. Borneo). Aici se află patru provincii din totalul de 24 ale Indoneziei (Kalimantan Barat, Kalimantan Selatan, Kalimantan Tengah şi Kalimantan Timur). Partea de N şi NV a ins. Borneo este ocupată de statele federale Sabah şi Sarawak ale Malaysiei şi de sultanatul Brunei. K. este acoperită în majoritate de păduri ecuatoriale dese, cu esenţe preţioase. Expl. de petrol şi gaze naturale. Exportă lemn, cauciuc ş.a. Oraşe pr.: Pontianak, Banjarmasin. KALINDERU 1. Nicolae K. (1835— 1902, n. Bucureşti), medic român. M. coresp. al Acad. (1890), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări valoroase privind tratamentul pleureziei pulmonare, leziu- KALININ 382 Nicolae Kalinderu Ion Kaiinderu nile tuberculoase şi meningita tuberculoasă la adulţi („Despre pleurezia purulentă şi în particular despre tratamentul ei“, „Despre meningita tuberculoasă la adulţi"). A iniţiat, împreună cu V. Babeş, studii morfopatologice, bacteriologice şi clinice de histologie, microbiologie, diagnostic şi epidemiologie a leprei („Memoriu asupra leprei în România", „Lepra anestezică"). A înfiinţat primele laboratoare permanente de investigaţii clinice din România şi a întemeiat azilul pentru leproşi de la Răchitoasa. Colecţionar de artă. 2. Ion K. (1840-1913, n. Bucureşti), jurist şi publicist român. Frate cu K. (1). Acad. (1893); preşedinte (1904-1907) al Acad. Române. Lucrări privind dreptul roman şi istoria Imperiului Roman („Droit pretorien et reponse des pru-dents", „Viaţa municipală la Pompei", „Din viaţa romană. Societatea înaltă pe vremea lui Pliniu cel Tânăr"). Pe baza testamentului său, în 1916, a fost inaugurat Muzeul „Kalinderu", în care a fost inclusă şi colecţia de artă a fratelui său, Nicolae. KALININ 1. Mihail Ivanovici K. (1875-1946), om politic sovietic. Preşedinte al Comitetului Executiv Central al Sovietelor (şeful statului) din Rusia (1919-1922) şi din U.R.S.S. (1922- 1938); preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. (1938-1946). 2. Denumirea oraşului Tver în perioada 1931-1990. KALININGRAD 1. Lagună în SE M. Baltice, scăldând ţărmurile Poloniei şi Federaţiei Ruse (enclava Kaliningrad), separată de aceasta printr-un perisip (lung de 60 km) ce are o mică deschidere (portiţă) prin care se asigură comunicarea. Lungimea golfului: 90 km; lăţimea: 2-25 km; ad.: 3-5 m. Porturi pr.: Kaliningrad, Baltiisk. Cunoscută şi sub numele VislinskiL 2. Oraş în extremitatea de V a Federaţiei Ruse, centrul ad-tiv al regiunii cu acelaşi nume (enclavă rusă la M. Baltică, între Polonia şi Lituania), situat la gura de vărsare a fl. Pregolia în laguna Kaliningrad; 415 mii loc. (1994). Nod feroviar. Aeroport. Şantier naval. Constr. de vagoane şi de utilaj ind.; fabrici chimice, de celuloză şi hârtie, de prelucr. a lemnului, de conserve de peşte. Universitate (1544). Institut oceanografie. Teatre, filarmonică, muzeu de istorie; grădină botanică; monumente de arhitectură (biserică gotică, 1325-1552; castel, sec. 17). Fundat în 1255 de cavalerii teutoni, a fost unul dintre importantele oraşe ale Hansei (din 1340). Rezidenţă a marelui maestru al Ordinului Teutonic (1457), apoi a ducilor Prusiei (1525-1618); ocupat de ruşi (1758-1762) şi de francezi (1807-1813). Din 1871, a intrat în componenţa Germaniei (Prusia Orientală). Cucerit de sovietici la 9 apr. 1945, a fost cedat U.R.S.S. prin Conferinţa de la Potsdam. Până în 1946 s-a numit Kdnigsberg. KALIPATRQN (< germ.) s. n. Cutie de tablă umplută cu hidroxid de potasiu, încorporată în măştile de protecţie, care serveşte la regenerarea aerului (prin reţinerea bioxidului de carbon şi a apei); este folosită în minerit. KALISZ [kaNJ], oraş în partea cen-tral-vestică a Poloniei, pe râul Prosna; 106,7 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini, textilă (tricotaje, mătase, catifea), piei., chimică (mase plastice) şi alim. Producţie de piane. Biserica Sf. Nicolae (sec. 17). Menţionat de Ptolomeu (sec. 2) sub numele de Calisia, a primit drept de oraş în 1282. Aici, în 1706, armata suedeză a fost înfrântă de cea ru-so-polonă. La 28 febr. 1813, ţarul Aleksandru I şi regele Prusiei, Frederic Wilhelm III, au încheiat la K. un tratat de alianţă împotriva lui Napoleon I. KALIU (< germ.) s. m. (CHIM.) Potasiu. KALKA sau KALMIUS, râu în SE Ucrainei (pen. Crimeea) care se varsă în M. Azov. în mai 1223, armata mon-golo-tătară a înfrânt aici armata cnejilor ruşi şi a cumanilor. în 1380, armata lui Tohtamfş a obţinut, tot aici, o victorie decisivă asupra hanului Mamai. Azi se numeşte Kalcik. KALKBRENNER [kalkbrener], Fried-rich Wilhelm (1785-1849), pianist, compozitor şi teoretician german. Cunoscut în special pentru activitatea sa didactică („Metodă pentru pian"). Compoziţiile sale, influenţate atât de clasicism, cât şi de noile formule ale romantismului (13 sonate pentru piano-forte — „Sonată pentru mâna stângă" — concerte pentru pianoforte) exprimă gustul pentru ornamental şi dramatic al epocii sale. KALLAS, Aino (1878-1956), scriitoare finlandeză. Nuvele („Dincolo de mare", „Oraşul navelor ce pleacă"), romane („Barbara von Tisentrusen", „Mireasa lupului"), povestiri („Iman şi mama sa") inspirate din tradiţiile populare, a căror acţiune se petrece într-o atmosferă medievală, dominată de prejudecăţi şi superstiţii. Poeme de evocare a tragediilor celui de-al doilea război mondial („Lebăda morţii", „Pe rug"). KALLIO, Kyosti (1873-1940), om politic finlandez. Membru al partidului Uniunea Agrară. De mai multe ori min. şi prim.-min. (1922-1937, cu întreruperi). Preşedinte al Republicii (1937— Kalisz. Biserica Sf. Nicolae 383 KAMAKURA WmBtfMMmmnn '5 ' ^ Mc^SS Kalmar. Biserica episcopală 1940). A organizat rezistenţa armată împotriva agresiunii sovietice (1939— 1940). KÂLMAN [kalman], Imre (1882-1953), compozitor american originar din Ungaria. Operete caracterizate prin lirism expresiv şi melodii de inspiraţie populară („Silvia", „Regina ceardaşului", „Baiadera", „Contesa Mariţa", „Prinţesa circului"). KALMAN, Rudoif (n. 1930), automa-tician american originar din Ungaria. Prof. univ. la Stanford (California). Contribuţii privind conceptele fundamentale ale automaticii. A elaborat un algoritm cu ajutorul căruia se poate determina cu precizie starea unui sistem dinamic (avioane, nave spaţiale sau procese industriale), care îi poartă numele (filtrul K.). KALMAR, oraş în SE Suediei, port la strâmtoarea omonimă a M. Baltice; 56,9 mii loc. (1993). Şantiere navale. Constr. de automobile, vagoane de tramvai şi de cale ferată; aparate electrice; prelucr. lemnului; fabrică de chibrituri; produse alim. Castel (sec. 13), biserica episcopală (1660-1702), clădirea primăriei (1680). Turism. Fundat în sec. 12. — Uniunea de la K., înţelegere (1397) care prevedea unirea Suediei, Norvegiei şi a Danemarcii sub acelaşi sceptru; impusă de regina Margareta de Danemarca, a avut ca prim rege pe Erik (VII) de Pomerania, încoronat la K., la 17 iun. 1397, care a succedat la tron după moartea Margaretei (28 oct. 1412) în Danemarca şi Suedia. S-a destrămat în 1521-1523 ca urmare a răscoalei suedeze condusă de Gustav I Wasa. KALMÎKIA, republică autonomă în SV Federaţiei Ruse (din 1991); 76,1 mii km2; 320,6 mii loc. (1994). Cap.: Elisţa. Expl. de gaze naturale. Cereale. Creşterea animalelor. Pescuit, întemeiată la 4 nov. 1920. KALMUS [kaelmes], Herbert Thomas (1881-1963), inginer american. Prof. univ. la Kingston. A fundat (1915) Technicolor Company şi a inventat (1917) primul procedeu industrial de cinematografie în culori (tehnicolor), impus pe piaţă în 1926 (filmul „Piratul negru" — procedeul tehnicolor bicro-matic) şi, respectiv, în 1935 (filmul „Becky Sharp" — procedeul tehnicolor tricromatic). KALOKAGATHIA (cuv. gr. din kaios „frumos" + kai „şi" + „agathos“ „bun") subst. Termen care desemnează, în Kama (Kamadeva) Kamakura. Statuia lui Buddha (Daibutsu) filozofia greacă, idealul armonizării virtuţilor morale cu frumuseţea fizică. KALOMfRIS, Manâlis (1883-1962), compozitor grec. Fondator şi director al Conservatorului naţional din Atena (1926-1948). Pedagog şi orchestrator remarcabil. Compoziţii în toate genurile (opere, simfonii, un concert pentru pian şi orchestră) în care a îmbinat tradiţia cu elemente folclorice şi bizantine. KALPA („ordine, lege") (în cosmologia hinduistă), perioadă de timp care acoperă un ciclu cosmic complet, de la originea lumii până la sfârşitul ei. K. reprezintă o zi şi o noapte a lui Brahma, egală cu 24 000 de ani divini şi cu 8,64 • 1019 ani tereştri. KALUGA, oraş în Federaţia Rusă, pe Oka, la 188 km SV de Moscova; 346,8 mii loc. (1994). Aeroport. Constr. de maşini, de material rulant şi apara-taj electrotehnic; produse chimice şi alim.; prelucr. lemnului. Muzeu de istoria cosmonauticii. Bisericile Sf. Gheorghe (sfârşitul sec. 17—începutul sec. 18), Acoperământul Maicii Domnului (1687), Adormirea Maicii Domnului (1754) ş.a. Fundat la mijlocul sec. 14. KALUZNIACKI [kalunatski], Emil (1845-1914), slavist polonez. Prof. univ. la Cernăuţi. A publicat numeroase documente istorice din Moldova şi Muntenia. Lucrări de filologie comparată („Evangheliarum Putnarum", „Actus epistolaeque Apostolum"). M. de onoare al Acad. Române (1890). KAMA, râu, afl. stg. al Volgăi în aval de Kazan; 1 805 km. Izv. dintr-o reg. deluroasă, de la V de Ural, şi trece prin Solikamsk, Berezniki şi Perm. Afl. pr.: Ciusovaia, Belaia, Veatka. Navigabil pe 1 535 km. Potenţial hidroenergetic. KAMA (KAMADEVA) (în mitologia vedică), zeul dragostei, personificarea dorinţei şi a desfătării. Atributele sale fundamentale sunt simbolizate prin cele două soţii: Prîti sau MăyăvatT (Iubirea, Prietenia) şi Râti (Voluptatea). Reprezentat ca un adolescent frumos, călărind un papagal şi însoţit de alaiul fecioarelor cereşti; înarmat cu un arc cu săgeată din flori. Sub egida lui ar fi fost scrise în Antichitate tratatele „Kă-masQtra" şi „Kâmatăntra" despre arta sau ştiinţa dragostei. Potrivit legendei, a fost transformat în cenuşă de Şiva devenind astfel acorporal. KAMAKURA, oraş în Japonia (Honshu); 174,3 mii loc. (1990). Centru ar- KAMALA 384 tistic şi religios, celebru prin gigantica statuie a lui Buddha (Daibutsu), înaltă de 15 m, turnată în bronz, în 1252. Temple. Muzeu de artă. Staţiune balneară. Fundat, probabil, în sec. 7. Din 1180, capitală a familiei Minamoto; din 1192, o dată cu ascensiunea lui Yori-tomo Minamoto-no, a devenit reşedinţă şogunală (până în 1333), dând numele său unei perioade din istoria Japoniei. A suferit mari distrugeri în urma incendiului din 1526. KAMALA (< fr.; cuv. sanscrit) s. f. Pulbere roşie formată din perii recoltaţi de pe fructele arborelui indo-malaiez Mallotus philippinensis, folosită ca vermifug şi colorant. KAMARĂN (QAMARÂN) [ksemae-raen], arhipelag în S Mării Roşii, în apropierea ţărmului de V al Yemenului; 181 km2. Aparţine Yemenului. Pescuit. KĂMASOTRA (cuv. sanscrit „Cugetări asupra iubirii"), operă, în proză şi versuri, atribuită lui Vătsyăyana Malla-năga (sec. 4-5); cuprinde metode şi reguli ale actului sexual, privit ca un important moment din viaţa omului. KAMCEATKA, mare peninsulă în NE Federaţiei Ruse, mărginită de Oc. Pacific (la SE), M. Bering (la E) şi M. Ohotsk (la V); 370 mii km2. Lungime: c. 1 200 km; lăţime max.: 450 km. Traversată de două şiruri paralele de munţi. Fn V o câmpie joasă. Există peste 160 de vulcani (mai ales în E), dintre care 28 activi. Alt. max.: 4 750 m (vulcanul Kliucevski). Gheţari (886 km2), gheizere şi izvoare termale. Climă temperat-maritimă, mai aspră în V. Păduri de răşinoase; tundră şi pajişti alpine. Expl. de cărbuni, petrol, aur, mică, sulf. Vânătoare şi pescuit. Oraş principal: Petropavlovsk-Kam- ceatski. KAMEL Georg Joseph (numit şi Camellus) (1661-1706), farmacolog şi botanist austriac. Călugăr iezuit. Trimis ca misionar în Filipine, a făcut cunoscută în Europa flora acestor insule (în special planta numită „bobul de Saint-lgnace", din care se extrage stricnina şi „trandafirul de Japonia", numit ulterior camelie). KAMENEŢ-PODOLSKI, oraş în SV Ucrainei, pe râul Smotrici (afl. stg. al Nistrului), la 120 km NE de Cernăuţi şi 19 km N de Hotin; 105 mii loc. (1991). Ind. constr. de maşini şi de prelucr. a metalelor (maşini agricole, aparatură electrică, piese şi agregate auto, cabluri ş.a.), mat. de constr. (ciment, prefabricate din beton), a celulo- zei şi hârtiei, a mobilei şi alim. (zahăr, preparate din carne, ţigarete ş.a.). Muzeu de istorie. Teatru. Mănăstire (sec. 14); cetate (sec. 15, restaurată în sec. 17-18); Primăria (sec. 16-18). Numeroase biserici catolice, armene şi construcţii civile în stil neoclasic. Menţionat documentar în 1196. A avut de suferit în urma invaziei mongolo-tă-tare (1241-1242). Ocupat de poloni (1431) şi apoi de turci (1672). Retrocedat Poloniei, în 1699, şi anexat de Rusia, în 1793. Cunoscut în istoriografia românească sub numele de Cameniţa. KAMENEV, Lev Borisovici (pe numele adevărat L.B. Rosenfeld) (1883— 1936), om politic sovietic. Social-demo-crat, apoi comunist. Participant la revoluţiile din 1905-1907 şi din 1917. A deţinut funcţii importante pe linie de partid şi de stat. în 1922 l-a propus pe Stalin ca secretar general al partidului, apoi, împreună cu G.E. Zinoviev, l-a sprijinit în lupta împotriva lui Troţki (1924). Criticându-I în repetate rânduri pe Stalin, a căzut în dizgraţie. Arestat (1935), a fost judecat şi executat în timpul marii epurări staliniste. Reabilitat în 1988. KAMENSK-URALSKI, oraş în Federaţia Rusă, la poalele M-ţilor Ural, la 100 km SE de Ekaterinburg; 207 mii loc. (1994). Nod feroviar. Expl. de min. de fier şi bauxită. Metalurgia aluminiului; laminate. Ind. constr. de maşini, electrotehnică, de prelucr. a metalelor, mat. de constr., alim. Declarat oraş în 1935. Până în 1940 s-a numit Ka-mensk. KAMERLINGH ONNES [kamerlif] onas], Heike (1853-1926), fizician olandez. Prof. univ. la Leiden. Contribuţii în termodinamică şi electricitate, întemeietorul laboratorului criogenic din Leiden (1882), unde a atins pentru prima oară temperaturi apropiate de Heike Kamerlingh Onnes zero absolut şi a reuşit să lichefieze heliul (1908). A studiat (1908) fenomenul opalescenţei critice, împreună cu W.H. Keesom, şi a descoperit (1911) fenomenul supraconductibilităţii. Premiul Nobel pentru fizică (1913). KAMIKAZE (< fr.; cuv. japonez „vântul divin") s. n., m. şi f. 1. S. n. Nume dat de japonezi celor două uragane care, în 1274 şi 1281, au distrus armatele invadatorilor mongoli pe coastele de Nord ale ins. Kyushu. 2. S. n. Nume dat piloţilor voluntari japonezi de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, care conduceau avioane încărcate cu exploziv, acestea explodând în momentul atingerii ţintei. 3. (P. ext.) S. m. Persoană care se lansează într-o activitate foarte periculoasă. KAMIL PAŞA, Mehmed (1832— 1913), general şi om politic turc. Mare vizir (1885-1891, oct.—nov. 1895, 1908-1909, 1912-1913). S-a opus politicii antibritanice a Comitetului pentru Uniune şi Progres. KÂMIL PAŞA, Mustafa (1874-1908), om politic şi publicist egiptean. Fondator (1894) şi preşedinte (din 1907) al Partidului Naţional Egiptean, conducător al mişcării de eliberare naţională a Egiptului. A luptat pentru îndepărtarea trupelor britanice din Egipt. KAMMU (pe numele adevărat Ya-mabe), împărat al Japoniei (781-806). A promovat o politică inflexibilă faţă de biserica budistă şi de seniorii locali. în timpul său a început construcţia oraşului Heian (ulterior Kyoto), unde şi-a stabilit, în 794, capitala. KAMO no CHOMEI [camonotjomei] (c. 1156-1216), călugăr, poet, eseist, muzician şi filozof japonez. A cultivat meditaţia budistă, reflectată în antologia „Noua culegere de poezie veche şi modernă". în volumul „Povestea celor patru anotimpuri" prezintă viaţa de la Curte pe parcursul unui an. Autorul cunoscutei lucrări „însemnări din coliba mea". KAMO no MABUCHI [camono-mabut/î] (pseud. Agatai) (1697-1769), erudit japonez. Supranumit „părintele studiilor antice". A înfiinţat (1738) o şcoală de limbă şi literatură japoneză, urmărind puritatea limbii şi reîntoarcerea la vechile tradiţii japoneze, idei exprimate în numeroasele sale tratate. A fost unul dintre întemeietorii filozofiei japoneze. Poeme melancolice bazate pe idealul „sincerităţii". 385 KANDAHAR wmmm ■KSi ¥î:^" 'S . v«:*s>,SS£" Vedere generală KAMPALA, capitala Ugandei, situată în apropierea ţărmului de N al L. Victoria, la 1 300 m alt.; 773,5 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport (la Entebbe). Pr. centru politic şi comercial al ţării. Ind. chimică, farmaceutică, alim., textilă, de prelucr. ia lemnului şi cafelei; ciment; piei. Piaţă agricolă. Muzeu etnografic. Universitate. Teatru. Cap. statului independent Uganda (din 1962), când a înlocuit pe Entebbe, iar din 1967 a Republicii Uganda. întemeiat în 1890. KÂMPâNG SAOM v. Kompong Som. KAMPUCHIA v. Cambodgea. KANA, semn din scrierea japoneză, cu valoare de silabă. Există două sisteme k: hiragana, folosit, în general, la notarea flexiunii gramaticale şi a unor părţi de vorbire (prepoziţii, conjuncţii, interjecţii etc.) şi katakana, care serveşte la transcrierea cuvintelor din limbi străine, altele decât chineza. KANÂDA (ULUKA) (sec. 5 Î.Hr.), învăţat indian. întemeietor al şcolii Vaişeşika. I se atribuie prima expunere sistematică, sub formă de aforisme, a concepţiei acesteia („Vaişeşika-sutra"). KAN’AMI (pe numele adevărat Yu-zaki Saburd Kiyotsugu) (1333-1384), actor şi dramaturg japonez. I se atribuie 14 piese în stil no, reflectând puternice trăiri sufleteşti („Mărirea şi decăderea lui Tomatsukuri Komachi“, „Vântul printre pini“), impregnate uneori de un puternic spirit religios („Floarea amintirii", „Pânza de mătase"). Creatorul şcolii de artă kanze. KANANGA, oraş în partea cen-tral-sudică a Republicii Democratice Congo, pe râul Lulua; 371,9 mii loc. (1991). Nod rutier. Aeroport. Centru comercial. Expl. de diamante. Ind. poligrafică, textilă, chimică şi alim. Până în 1966 s-a numit Luluabourg. Kampala KANĂRIS (CANARIS), Konstantinos (1790-1877), amiral şi om politic grec. Participant la Războiul de Independenţă (1822-1825). Prim.-min. (1848— 1849, 1864-1865, 1877). A pus la cale detronarea regelui Otto (1862). KANAZAWA [kanazawa], oraş în Japonia (Honshu), port la Marea Japoniei; 433,7 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Centru turistic. Artizanat: ţesături de mătase, porţelanuri. Universitate. Cetate (sec. 16-17). Fundat în 1583. KÂNCHENJUNGA [kent/andjUQga] (în tibetană, „cele cinci comori ale zăpezilor"), masiv muntos în Himalaya, între Nepal şi India. Alt. max.: 8 598 m (al treilea vârf de pe Pământ, după Chomolungma şi K2). Numeroşi gheţari, cu lungimi până la 26 km, care coboară până la 4 000 m alt. Escaladat pentru prima oară la 25 mai 1955 de membrii (J. Brown, G. Band, N. Hardie, T. Streather) unei expediţii britanice conduse de Palatul Parlamentului Ch. Evans. Cunoscut şi sub numele de Kăngchenjunga. KÂNCHIPURAM [Kanchipuram], oraş în SE Indiei (Tamil Nadu), pe coasta Coromandel, la 64 km SV de Madras; 145 mii loc. (1991). Aici se află 108 temple ale lui Şiva şi 18 ale lui Vişnu (sec. 8-16). Capitala statelor Chola (sec. 2 Î.Hr.) şi apoi Pallava (sec. 3-9). Unul dintre cele şapte oraşe sfinte. Cucerit de britanici în sec. 18. Cunoscut şi sub numele de Conjeeveram. KANDAHAR (QANDAHĂR), oraş în S Afghanistanului, la 1 020 m alt.; 225,5 mii loc. (1988). Nod de comunicaţii. Aeroport. Piaţă pentru piei de caracul, lână, mătase şi fructe. Ţesături de mătase. Mausoleul şahului Ahmad (sec. 18). Fundat în anul 330 î.Hr. în sec. 16-17 disputat între Marii Moguli şi Sefevizi; aici s-a aflat centrul răscoalei afgane (1706-1708) împotriva stăpânirii persane. Independent din 1709, a fost una dintre Masivul Kânchenjunga KANDEL 386 capitalele lui Ahmad Şah Durrani (1747-1773). KANDEL [kaendel], Isaac Leon (1881-1965, n. Botoşani), pedagog american originar din România. Unul dintre fondatorii pedagogiei comparate moderne („Pedagogia comparată", „O nouă eră în educaţie"). KANDINSKY, Wassily (1866-1944), pictor şi desenator rus, naturalizat german (1928), apoi francez (1933). Promotor al picturii abstracte, autorul primei opere nonfigurative („Prima compoziţie abstractă", 1910). Realizează o sinteză originală a unor elemente din arta populară rusă, din impresionismul lui Monet, din secession, fovism şi expresionism. Peisaje de mare intensitate emoţională („Muntele albastru"), compoziţii („Improvizaţii", „Elan domolit"). Unul dintre întemeietorii grupării „Der Blaue Reiter". Eseuri („Despre spiritual în artă"); verso#^ Lucrări teoretice. KAND6 [kondo:] Kâlmân (1869— 1931), inginer ungur. Cercetări în domeniul tracţiunii electrice, al electrificării căilor ferate; a proiectat un tip de locomotivă electrică cu motoare asincrone (1915-1920), folosit şi în prezent. KANDY [kaendi], oraş în partea centrală a ins. Ceylon (Republica Sri Lanka), pe cursul superior al râului Mahaweli, la 97 km ENE de Colombo; 104 mii loc. (1990). Grădină botanică regală (1371). Centru de pelerinaj budist. Templul Dalada Maligava sau Templul Dintelui (sec. 16), despre care se spune că adăposteşte un dinte ai lui Buddha. Fundat în sec. 14; ocupat de portughezi în sec. *16, de olandezi în 1763 şi de englezi în 1815. Capitala Ceylonului (1592-1815). KANEM-BORNU, vechi regat african, situat într-o regiune sub-saharia-nă; îngloba teritorii din actualele state Ciad, Camerun, Niger, Nigeria. întemeiat, probabil, de cavalerii berbero-sa-harieni, împinişi spre sud (sec. 9) de expansiunea arabă. Dubla denumire provine din faptul că, iniţial, nucleul statului s-a aflat în reg. Kanem, de unde populaţia a fost nevoită să se strămute, la sfârşitul sec. 14, în V L. Ciad, unde a pus bazele unui nou stat — Bornu. în sec. 11 a adoptat islamul. A cunoscut o primă perioadă de înflorire (până la sfârşitul sec. 14), bazată pe comerţul cu sclavi, şi apoi, mai târziu, sub Idris Aloma (c. 1580— c. 1617), după reorganizarea sa în V regiunii Bornu. Ameninţat de creşterea influenţei populaţiilor hausa (sec. 18) şi fulbe (sec. 19), a fost cucerit şi împărţit între Africa Ecuatorială Franceză şi colonia britanică Nigeria. KANG, Yuwei (1858-1927), filozof şi om politic chinez. Influenţat de cultura şi civilizaţia occidentală, a propus un program de reforme radicale pentru îmbunătăţirea situaţiei economice şi sociale a Chinei („Cartea marii înţelegeri"). Adept al monarhiei constituţionale. Studii asupra filozofilor clasici („Confucius, reformatorul"). KANGAR, oraş în pen. Malacca, în NV Malaysiei, la N de Penang, centrul ad-tiv al statului Perlis; 13 mii loc. (1990). Centru comercial. KANGAROO v. Cangurului, Insula KĂNGCHENJUNGA v. Kănchen-junga. KANGHWA, insulă în Marea Galbenă, în apropierea ţărmului de V al Republicii Coreea; 422 km2. Pescuit. Culturi de orez. Oraşe pr.: Kanghwa, Tongmak. KANGNONG [kâq-nerj], oraş în NE Republicii Coreea, pe ţărmul de SV al M. Japoniei, la 170 km ENE de Seul; 132,9 mii loc. (1985). Aeroport. Staţie finală de c.f. Piaţă de produse agricole. Expl. de cărbuni (în apropiere). KANGRIBOQ£ FENG, vârf în partea centrală a M-ţilor Gangdise, în SV Chinei; 6 714 m. Munte sacru pentru hinduşi. KANIN, peninsulă în N părţii europene a Federaţiei Ruse, între M. Albă şi M. Barents; c. 10,5 mii km2. Relief de câmpie colinară (alt. max.: 242 m). Climă rece şi vegetaţie de tundră. Pescuit, vânătoare; creşterea renilor. KANISH [kan[/], oraş antic din Capadocia (azi Kultepe, Turcia). Locuit din milen, 4 î.Hr., oraşul a cunoscut o mare înflorire în milen. 3-2 î.Hr. (perioada „coloniilor asiriene"). Activitatea sa comercială a încetat o dată cu constituirea Imperiului Hitit (sec. 18 Î.Hr.). Important sit arheologic cu valoroase descoperiri de ceramică şi table cuneiforme. KANIŞKA, împărat indian (c. 78— c. 123), din dinastia Kuşanilor. Stăpân al Afghanistanului şi al unor reg. din Persia Orientală, N şi NV Indiei, K. şi-a extins autoritatea asupra Asiei şi Kandahar. Vedere din oraş 387 KANT Indiei centrale. K. a jucat un rol important în istoria budismului, contribuind la răspândirea lui în Asia Centrală şi în China. KANITZ, August (1843-1896, n. Cluj), botanist român de naţionalitate germană. M. coresp. al Acad. (1882^, prof. univ. la Cluj. A studiat în special flora din Transilvania şi Ungaria („Plantas Romaniae bucusque cognitas enumerat"). KANJI [candji], semn ideografic din scrierea japoneză, de origine chineză. KANKAN, oraş în partea central-es-tică a Guineei, pe râul Milo; 88,8 mii loc. (1983). Produse meşteşugăreşti din aur, fildeş şi lână. Piaţă agricolă. Institut Politehnic. KANNON (în mitologia japoneză), zeiţa îndurării, a doua ca importanţă după Buddha/ Ea asigură protecţia credincioşilor în timpul vieţii şi veghează călătoria sufletelor după moarte spre ţinutul pur al lui Amida. KANO 1. Oraş în N Nigeriei, centrul ad-tiv al statului cu acelaşi nume; 699,9 mii loc. (1992). Nod de comunicaţii. Aeroport. Mare piaţă agricolă pentru vite, piei, arahide şi sare gemă. Prelucr. petrolului. Ind. textilă, piei. şi încălţ., ciment, alim. (conserve din carne, ulei de arahide). Universitate. Cetate (sec. 9). Fundat în sec. 9; capitală a oraşului-stat hausa, K„ a avut un important rol comercial, care i-a adus prosperitate în special în timpul domniei regelui Gajemasu (1095-1134). A purtat lupte împotriva Imperiului Songhay (sec. 16) şi a regatului vecin, Katsina (sec. 17). Cucerit de peulii conduşi de Usman dan Fodio (la începutul sec. 19), a fost ocupat de britanici (1903). 2. Stat în N Nigeriei; 43,3 mii km2 (împreună cu statul Jigawa); 5,6 mii. loc. (1991). Centrul ad-tiv: Kano. Arahide, bumbac, palmier de ulei. Creşterea animalelor. Ulei de arahide şi palmier. KANO, numele unei familii şi şcoli de pictură din localit. K., Japonia (sec. 15-17), iniţiată de către K. Ma-sanobu (1434-1530) şi dezvoltată de fiul acestuia, K. Motonobu (1476— 1559); ajunge la maxima înflorire în sec. 16 şi 17, o dată cu lucrările lui K. Eitoku (1543-1590), nepotul lui Motonobu, K. Sanraku (1559-1635), ginerele lui Eitoku şi Tannyu K. (pe numele adevărat Marinobu) (1602-1674), nepotul lui Eitoku. Influenţaţi de pictura în laviu chineză din perioada Sun, artiştii K. au pictat peisaje, păsări, flori, scene cu personaje, într-o manieră decorativă, subordonând culoarea desenului şi folosind fonduri aurii strălucitoare. KĂNPUR (CAWNPORE), oraş în partea central-nordică a Indiei (Uttar Pradesh), pe Gange; 1,9 mii. loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Ind. metalurgică, chimică (acid sulfuric), de prelucr. a bumbacului, textilă (tricotaje), piei. şi încălţ.; artizanat. Universitate. Aici, a izbucnit, în 1857, răscoala şipailor. KANSAS [kaenzes] 1. Râu în S.U.A., afl. dr. al râului Missouri, for- mat din unirea râurilor Republican şi Smoky Hill, care izvorăsc dintr-un platou de la poalele M-ţilor Stâncoşi şi confluează la Junction City; 278 km (de la izvorul râului Republican: c. 1 200 km). Trece prin Topeka şi se varsă în Missouri la Kansas City. Irigaţii. 2. Stat în partea centrală a S.U.A.; 213,1 mii km2; 2,6 mii. loc. (1996). Centrul ad-tiv: Topeka. Expl. de petrol, gaze naturale, cărbune, min. de plumb şi zinc. Constr. de maşini, produse chimice, echipament aerospa-ţial. Culturi de grâu (locul întâi în S.U.A.), porumb, soia, sorg, sfeclă de zahăr. Creşterea bovinelor şi porcinelor. KANSAS CITY [kaenzes sjti] 1. O-raş în S.U.A. (Kansas), situat la confl. râului Kansas cu Missouri, vizavi de oraşul cu acelaşi nume din statul Missouri; 149,8 mii loc. (1990). Asamblare de automobile. Rafinarea petrolului. Port fluvial pentru cereale. Fundat în 1843. 2. Oraş în S.U.A. (Missouri), port fluvial la confl. râului Kansas cu Missouri; 435,1 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru comercial (piaţă de animale şi grâu) şi financiar. Elevatoare; prelucr. cărnii; încălţ., constr. de maşini agricole, de material feroviar, automobile şi echipament aerospaţial; prelucr. petrolului; hârtie. Universitate. KANT, Immanuel (1724-1804), filozof german. Prof. univ. la Konigsberg. întemeietor al criticismului. în continuarea disputelor dintre raţionalişti (R. Descartes, G.W. Leibniz) şi empirişti (J. Locke, G. Berkeley şi D. Hume), filozofia transcendentală a lui K. a întreprins o inovatoare cercetare a limitelor gândirii, încercând să determine condiţiile a priori ale cu- noaşterii (raţiunea pură), ale moralei (raţiunea practică) şi ale judecăţii estetice şi teleologice. După K., cu- noaşterea „lucrului în sine" este imposibilă, doar fenomenele fiind accesibile: iniţial, senzaţiile sunt ordonate de cele KANTIAN 388 Immanuel Kant două intuiţii a priori, spaţiul şi timpul, apoi percepţiile sunt raportate la obiecte empirice de către funcţiile sintetice ale intelectului, categoriile; pentru ca, prin raţiune, lucrurile să fie idealizate, în etică, K. supune acţiunile unui criteriu suprem al datoriei, imperativul categoric: „acţionează înlbtdeauna după o maximă care ai vrea în acelaşi timp să devină o lege universală". în estetică, K. instituie judecata de gust ca pe o universalitate neconceptualizată şi nedemonstrabilă; legile ştiinţifice sunt posibile prin acceptarea judecăţii teleologice, care se sprijină pe conceptul a priori al finalităţii naturii. Op. pr.: „Critica raţiunii pure“, „Critica raţiunii prac-tice“, „Critica facultăţii de judecare", „Prolegomene", „Logică". KANTIAN, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la doctrina lui Kant. KANTIANISM (< kantian) s. n. Doctrină suscitată de filozofia lui Kant, care i-a opus pe adepţii operei kantiene (K.Chr.E. Schmid, J.S. Beck) şi contestatarii ei (K.L. Reinold, G.E. Schulze, C.G. Bardili, F.H. Jacobi, J.G. Herder) şi a premers sistemelor filozofice ale postkantianismu-lui (J.G. Fichte, F.W. Schelling şi G.W.F. Hegel). V. neokantianism. KANTO [canto:], zonă geografică în Japonia, în partea de E a ins. Honshu, cuprinzând prefecturile Tokyo, Chiba, Gumma, Ibaraki, Kanagawa, Saitama şi Tochigi; reprezintă cea mai importantă zonă industrială a ţării. KANTOR, Tadeusz (1915-1990), regizor de teatru şi pictor polonez. Reprezentant al curentului avangardist. Fondator al Teatrului „Cricot 2" (1955). Spectacolele sale, pornind în special de la operele lui S.J. Witkiewicz, impregnate de ironie şi revoltă, îmbină, pe fundalul unei scenografii austere, esenţializate, elemente realiste şi absurde, creând astfel posibilitatea inter- venţiei unor personaje recurente, manechine, actori („Caracatiţa", „Găinuşa de apă", „Să crape, artiştii"). KANTOROVICI, Leonid Vitalievici (1912-1986), matematician şi economist rus. A reintrodus conceptul de profit. Unul dintre pionierii programării liniare şi ai aplicării ei în economie („Metode matematice ale organizării şi planificării producţiei", „Calculul economic al folosirii optime a resurselor"). Premiul Nobel pentru economie (1975), împreună cu T.C. Koopmans. KÂNYÂDI [ka:na:di] Sândor (n. 1929, sat Porumbenii Mari, jud. Harghita), poet şi traducător maghiar din România. Poezii în manieră tradiţionalistă („înfloreşte cireşul"), ulterior modernistă („Cai verticali"). Volume antologice („Monolog interior cu uşa deschisă"). Traduceri în maghiară din T. Arghezi, N. Labiş, A.E. Baconsky, loan Alexandru. KAOHSIUNG v. Gaoxiong. KAOLACK [kaolak], oraş în Senegal; 193,1 mii loc. (1994). Nod rutier. Port fluvial pe Saloum. Expl. de sare gemă; ind. alim. (ulei de arahide). Export de arahide. KAONI ({s> ka, numele literei „k") s. m. pl. (FIZ.) Nume dat mezonilor K. Sunt particule stranii, de spin nul, sarcină pozitivă sau nulă şi stranietate pozitivă. Observaţi la început în razele cosmice, în prezent sunt produşi în acceleratoarele de particule. KAPIŢA, Piotr Leonidovici (1894— 1984), fizician rus. Prof. univ. la Leningrad şi Moscova. Primele cercetări le-a realizat în Marea Britanie (1921-1934), împreună cu lordul E. Rutherford. Contribuţii privind fizica temperaturilor joase (inclusiv realizarea aparaturii corespunzătoare pentru aplicaţii industriale), comportarea materialelor în câmpuri magnetice intense, plasmele fierbinţi, Piotr Leonidovici Kapiţa fulgerul globular; a descoperit fenomenul de suprafluiditate a heliului. Premiul Nobel pentru fizică (1978), împreună cu A. Penzias şi R. Wilson. KAPLAN, Victor (1876-1934), inginer austriac. Inventatorul turbinei hidraulice cu reacţie şi reglaj prin rotirea paletelor rotorului (1920), care-i poartă numele. KAPNIST, Vasili Vasilievici (1757— 1823), poet şi dramaturg rus. Lirică socială („Odă asupra robiei"). Comedii satirice („Intriga" — capodopera sa interzisă de cenzură datorită criticii virulente a corupţiei societăţii ruseşti). KAPOOR [kapur], Raj (1924-1988), actor, cântăreţ, regizor şi producător indian de film. S-a impus cu rolul vagabondului exuberant, inspirat din eroul chaplinian („Vagabondul", „Articolul 420"). KAPOSI, Moritz Kohn (1837-1902), medic austriac. Prof. univ. la Viena. Promotor al orientării morfologice în dermatologie. A descris afecţiuni ale pielii, cum ar fi sarcomul multipigmen-tat (boala lui K.) şi a creat un vaccin împotriva herpesului. KAPOSVÂR [kopo/va:r], oraş în SV Ungariei, la S de L. Baiaton; 69 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii. Ind. electrotehnică (transformatoare, cabluri), a cimentului, textilă şi alim. (zahăr, unt). Mănăstire benedictină (sec. 11). KAPPA (în mitologia japoneză), fiinţă supranaturală amfibie, de mărimea unui copil de 12-13 ani, cu figură de tigru; pe cap are o scobitură în care păstrează apa, aceasta constituind sursa sa de energie. KAPPEL, localitate în NE Elveţiei. Lângă mănăstirea K. a avut loc (11 oct. 1531) bătălia între catolici şi reformaţii conduşi de Zwingli, încheiată cu victoria catolicilor. în această luptă conducătorul reformat şi-a găsit moartea împreună cu 500 dintre adepţii săi. KAPTEYN [kaptein], Jacobus Cor-nelius (1851-1922), astronom olandez. Prof. univ. la Groningen. Contribuţii la cercetarea Căii Lactee, al cărei model l-a elaborat (Universul K.). A pus bazele unei ramuri a astronomiei, numită statistica stelară şi a descoperit o stea, care-i poartă numele. KAPUAS, fluviu în partea central-su-dică a prov. Kalimantan, (Indonezia); 1 143 km. Izv. din M-ţii Pegunungan, curge pe direcţie N-S şi se varsă în 389 KARAJAN M. Java. Navigabil pentru vase mici pe 483 km. KARA, Marea % mare în S Oc. îngheţat, între ţărmul Asiei şi ins. No-vaia Zemlea, Franz Joseph şi Sever-naia Zemlea; 883 mii km2. Ad. medie: 118 m; ad. max.: 620 m. Comunică cu M. Barents prin str. Kara, iar cu M. Laptev prin str. Vilkiţki. Ţărmuri joase cu golfuri şi estuare. Acoperită cu gheţuri. în ea se varsă Obi şi Enisei. Port pr.: Dikson. KARABAHUL DE MUNTE v. Na-gornîf Karabah. KARA-BOGAZ-GOL, lac sărat în E M. Caspice, în V Turkmenistanului, care comunică cu marea printr-o strâmtoare îngustă; 13 mii km2 (supr. pe cale de micşorare). Ad.: 4-7 m. Din cauza puternicei evaporări şi sali-nităţii ridicate (300%o), pe ţărmuri şi pe fund se depun săruri (cloruri şi sulfaţi de sodiu, magneziu, potasiu etc.). Expl. de mirabilit (sarea lui Glauber). închis printr-un dig pentru o perioadă scurtă (1980), dar din motive ecologice s-a renunţat la îndiguire. KARABOK, oraş în partea de N a Turciei, la 120 km SE de Zonguldak; 105,4 mii loc. (1990). Staţie de c.f. Ind. metalurgică şi chimică. Covoare manuale. KARACEAEVO-CERKESSĂ, repu-blică (1991) în Federaţia Rusă; 14,1 mii km2; 434,1 mii loc. (1994). Centrul ad-tiv: Cerkessk. Expl. de cărbune, zinc, plumb şi forestiere. Cereale. Creşterea animalelor. Constituită ca regiune autonomă (1922), s-a separat (1926) în Rep. Autonomă Kara-ceaevo şi districtul naţional Cerkes (din 1928, regiune autonomă) şi s-a reunit (1957) în regiunea autonomă K.-C. KARACHI [karat/i], oraş în Pakistan, în partea de N a deltei Indului, port la Marea Arabiei; 5,1 mii. loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Cel mai important centru industrial, comercial şi financiar al ţării. Constr. navale, siderurgie, asamblare de automobile, mase plastice, ţesături de bumbac, produse alim., ciment, încălţ., rafinării de petrol, manufacturi de tutun; uzină petrochimică. Export de cereale, bumbac, piei, lână. Muzeu de istorie, etnografie şi artă. Universitate. Fundat în 1725. Capitala statului (1947-1959). KARAD2I6 [karadzit/l, Radovan (n. 1945), medic şi om politic sârb. Unul dintre fondatorii Partidului Democratic Sârb (1990) şi preşedinte al autopro-clamatei republici sârbe din Bosnia şi Herţegovina (1996). KARAD2I6 [karadzit/], Vuk Stefa-noviâ (1787-1864), lingvist şi folclorist sârb. A exercitat o mare influenţă în numeroase domenii ale culturii sârbe. Considerat creator al limbii sârbe literare moderne, a stabilit principiile fonetice ale ortografiei sârbeşti, a alcătuit prima gramatică a limbii sârbe vorbite Gheorghi Petrovid Karagheorghe (1814) şi primul ei dicţionar (1818). Prin culegerile sale folclorice, a descoperit poezia populară sârbă. A cules şi folclor românesc. KARAGANDA 1. Oraş în Kazahstan; 596,6 mii loc. (1993). Expl. de cărbune. Siderurgie. Constr. de utilaj minier; fabrici de mat. de constr. şi de produse alim. 2. Bazin carbonifer în partea central-estică a Kazahstanului, în bazinul râului Nura, la N de L. Bal-haş; 3,6 mii km2. Rezerve importante de cărbuni superiori (51,3 miliarde t, până la 1 800 m adâncime). Una dintre principalele baze carbonifere ale ţării, a cărei exploatare a început în 1930. KARAGHEORGHE, Gheorghi Petro- vi6 (1768-1817), om politic sârb. Proclamat principe ereditar al sârbilor (1808), a fundat dinastia Karagheor-ghevic. A condus răscoala antiotomană (1804-1813). înfrânt decisiv în 1813, s-a refugiat în Austria, apoi în Rusia; reîntors în Serbia în 1817, a fost ucis din ordinul lui Milos Obrenovic. Erou naţional. KARAGHEORGHEVI6 [karageor-gevit/], dinastie de principi (sec. 19), apoi de regi ai Serbiei (1903-1918), ai Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (1918-1929) şi ai Iugoslaviei (1929-1945), fundată de Karagheorghe. Mai importanţi: Petru I (1918-1921), Aleksandru I (1921-1934), Petru II (1934-1945). Detronată la 29 nov. 1945. KARA IFLAK sau KARA VLAH („ţara românilor negri“), denumire a Ţării Româneşti în vechile izvoare orientale. KARAIT, Ă (anait, -ă) (< cuv. ebr.) s. m. şi f. (La pl.) Membru al unei secte iudaice, înfiinţată de Anan ben David (765), în Persia, ca un grup disident, care acceptă ca singură lege divină Tora. S-a răspândit în Europa Răsăriteană şi în Orientul Apropiat. KARAJ, oraş în N Iranului, la poalele M-ţilor Elburz, pe râul Karaj, la 35 km NV de Teheran; 588,3 mii loc. (1994). Nod rutier. Ind. chimică şi alim. (zahăr). KARAJAN [karaian], Herbert von (1908-1989), dirijor austriac. S-a afirmat pe marile scene ale lumii; director al Filarmonicii din Berlin (1955-1989, ca urmaş al lui Furtwăngler) şi al Operei din Viena (1956-1964, 1977-1988). Conducător al Festivalului de la Salz-burg (1956-1964); a fundat (1967) Festivalul de Paşti de la Salzburg. Remarcabil interpret al simfoniilor lui KARAKALPAKSTAN 390 Herbert von Karajan Beethoven şi al operelor lui Wagner. Unul dintre cei mai mari dirijori ai sec. 20. KARAKALPAKSTAN, republică autonomă în Uzbekistan; 164,9 mii km2; 1,3 mii. loc. (1992). Cap.: Nukus. Culturi irigate de bumbac şi orez. Creşterea animalelor (oi caracul). Din 1936 a intrat în componenţa R.S.S. Uzbekistan. Locuitorii, karakalpaci, vorbesc o limbă turcică şi surit-de religie musulmană sunnită. KARA KOIUNLU („Cei cu oile negre"), federaţie de triburi turkmene, întemeiată de o facţiune a triburilor turcilor oguzi, condusă de Bairam Hogea (sec. 14), care, în perioada de maximă expansiune, s-a extins pe un teritoriu ce cuprindea părţi din actualele state Iran, Iraq, Turcia, Turkmenistan, Armenia şi Azerbaidjan; avea capitala la Tabriz. KARAKORUM (KARAKORAM) 1. Sistem muntos în Asia Centrală, în NE Pakistanului, la graniţa cu China şi India, la SE de Pamir, între extremitatea de NV a M-ţilor Himalaya la S şi M-ţii Kuniun la E. Lungime: c. 800 km. Alt. medie: 6 000 m; alt. max.: 8 611 m (vf. K2, al doilea din lume după vf. Chomolungma). Puternic fragmentat de văi adânci şi înguste; culmi cu gheţari (Siachen, Bal-toro, Batura) şi cu zăpezi persistente. Sunt alcătuiţi din trei culmi paralele, formate din graniţe, gnaisuri, roci sedimentare şi metamorfice. Versantul sudic este acoperit de păduri până la 3 500 m, iar pe cel nordic vegetaţia este slab dezvoltată. 2. Localitate în Mongolia, la poalelor munţilor Han-gai-Changajn Nuruu (pe cursul superior al râului Orkhon). Capitală a Imperiului Mongol (1220-1260), fundată de Genghis-Han. Sit arheologic descoperit în 1889; săpăturile începute în 1948 au scos la iveală bogate sanctuare ale şamanilor şi numeroase sculpturi în piatră. KARAKUL, lac montan în Tadjikis-tan, în N masivului Pamir, la 3 914 m alt.; 380 km2. Ad. max.: 236 m. îngheaţă în perioada nov.-apr. KARAKUM, deşert în Turkmenistan; c. 350 mii km2. Relief de dune şi barcane, deşerturi argiloase (takîre) şi sărături. Climă continentală excesivă şi vegetaţie rară. Păstorit. în oaze, culturi irigate (de-a lungul râurilor Murgab, Tedjen şi Amudaria). Zăcăminte de sulf. Străbătut pe la S de canalul Amudaria — M. Caspică. KARAMAN, oraş în S Turciei, la 100 km SE de Konya. Cunoscut în Antichitate sub denumirea de Laranda. Cucerit iniţial de Alexandru cel Mare. Disputat de Danişmendizi şi Selgiucizi, a fost ocupat, succesiv, de Frederic I Barbarossa (1190), Leon II, regele Cili-ciei (1210-1216), de emirii Karamano-glu, aceştia din urmă dându-i actuala denumire şi făcând din el capitala celui mai puternic principat rezultat în urma dezmembrării statului selgiucid. în sec. 14-15, emiratul cu capitala la K. a opus o puternică rezistenţă ascensiunii otomanilor, care, în cele din urmă, l-au cucerit (1486). KARAMANI. (< tc.) s. n. (ARTĂ POP.) Tehnică de ţesut la război, folosită pentru decorarea ţesăturilor de tip chilim, răspândită îndeosebi în ţările Konstantinos Karamanlis Munţii Karakorum Nikolai Mihailovici Karamzin arabe, utilizată şi în România, mai ales pentru ţesăturile din lână cu decor geometric. KARAMANLIS, Konstantinos C. (1907-1998), jurist şi om politic grec. Preşedinte fondator al partidelor Uniunea Naţională Radicală (1956-1963) şi Noua Democraţie (1974-1980). Prim-min. (1955-1958, 1958-1961, 1961-1963 şi 1974-1980). Preşedinte al Republicii Elene (1980-1985, 1990-1995). A avut un rol important în revenirea ţării la un regim democratic (1974) şi în aderarea Greciei la Comunitatea Europeană (1981). KARAM6, Raşid Abdul Hamid (1921-1987), om politic libanez. Min. şi prim.-min. (1955-1987, cu întreruperi). A promovat o politică de echilibru între stat şi rezistenţa palestiniană, mediind între diferitele grupări aflate în divergenţă. Favorabil unei apropieri li-banezo-siriene. KARA MUSTAFA-PAŞA (MAKTUL MUSTAFA) (1634-1683), mare vizir al Imp. Otoman (1676-1683). A condus armata turcă la asediul Vienei (iul.— sept. 1683), unde a fost înfrânt de armata polono-germană, condusă de Jan Sobieski şi Carol de Lorena. Decapitat din ordinul sultanului Mehmed IV. KARAMZIN, Nikolai Mihailovici (1766-1826), scriitor şi istoric rus. 391 KARISIMBI Unul dintre creatorii limbii literare ruse. Memorialistică („Scrisorile unui călător rus“) şi nuvele sentimentale („Sărmana Liza“); operă istorică de viziune romantică („Istoria statului rus“, 12 voi.). KARAOKE (cuv. japonez), subst. inv., manieră de divertisment muzical, individual sau colectiv, care constă în a cânta pe un fond muzical înregistrat. KARATE (< fr.; cuv. japonez „arta mâinilor goale“) subst. Formă străveche de luptă fără arme, apărută (c. sec. 4) în China şi Japonia (practicată de samurai) şi bazată pe ştiinţa concentrării şi a loviturilor decisive în punctele vitale ale corpului, ea având o eficacitate rapidă în apărare şi contraatac. A devenit sport în 1926, fiind transformată într-un gen de luptă care îmbină pregătirea fizică (o mare varietate de procedee care exclud loviturile în punctele vitale) cu cea spirituală. fn 1968 a fost fondată Federaţia Internaţională de K., primele campionate mondiale începând să se desfăşoare din 1970, iar cele europene din 1971. KARAVANKE v. Karawanken. KARAVELOV 1. Liuben K. (1834— 1879), scriitor şi om politic bulgar. Nuvele şi povestiri realiste („Bulgarii de altă dată“, „Este vina destinului?”). A editat la Bucureşti ziarele „Svoboda" (Libertatea) (1869-1872) şi „Nezavisi-mosti“ (Independenţa) (1873-1874). Membru al Comitetului Central Revoluţionar Bulgar, constituit la Bucureşti. 2. Petko K. (c. 1843-1903), om politic bulgar. Frate cu K. (1). Fondator şi lider al Partidului Liberal. Prim-min. Karate al Bulgariei (1880-1881, 1884-1886, febr.—dec. 1901). KARAWANKEN (în slovenă: KARAVANKE), grup muntos în zona calca-roasă de S a Alpilor Orientali, la graniţa dintre Austria şi Slovenia, între Drava şi Sava. Alt. max.: 2 237 m (vf. Hochstuhl sau Veliki Stol). KARBALÂ’ sau KERBELA, oraş în partea centrală a Iraqului, la 90 km SV de Bagdad; 296,7 mii loc. (1987). Nod de comunicaţii. Important centru comercial. Ind. textilă şi alim. (conserve). Piaţă agricolă. Oraş sfânt pentru musulmanii şiiţi, care vin în pelerinaj la mormântul lui al-Husayn, fiul califului Aii şi nepotul Profetului Mahomed, înfrânt şi ucis în lupta de la K. de Ome-iazi (10 oct. 680). Moscheea ‘Abbăs. KARBOVANEŢ s. m. Denumire a unităţii monetare din Ucraina. KARDELJ [kardeli], Edvarcl (1910— 1979), om politic iugoslav. Unul dintre conducătorii armatei de eliberare naţională din Slovenia (1941-1943), vicepreşedinte al Comitetului Naţional de Eliberare (1943-1945). Ministru de Externe (1948-1953). A promovat o politică de neutralitate activă şi de nealiniere („Rădăcinile istorice ale nealinierii"). Teoretician al căii iugoslave de constituire a socialismului prin sistemul de autogestiune („Proprietatea socială şi autogestiunea"). KARDINER [kardinar], Abram (1891-1981), antropolog şi psihanalist american. Pornind de la doctrina freu-diană, atribuie factorilor socio-culturali o valoare determinantă în formarea personalităţii individului („Individul şi societatea", „Frontiera psihologică a societăţii"). KARE subst. pl. Formă negativă de relief nivo-glaciar (rezultată prin acţiunea zăpezii şi a gheţii), cu aspect de nişă, cu fundul plat sau concav. KARELIA 1. Republică în NV Federaţiei Ruse (din 1991); 172,4 mii km2; 794,2 mii loc. (1994). Cap.: Petroza-vodsk. Expl. forestiere, de fosforite, nichel, cupru şi min. de fier. Creşterea renilor. Vânătoare, pescuit. întemeiată la 8 iun. 1920. Locuitorii (kareli), de religie ortodoxă, vorbesc o limbă din familia uralică, ramura fino-ugrică. 2. Istmul Kareliei, istm situat între G. Finic (la V) şi L. Ladoga (la E), pe terit. Federaţiei Ruse, cu lăţimea max. de 105 km şi înălţimi cuprinse între 50 şi 173 m. Are numeroase lacuri (cel mai mare: Vuoksa). Oraşe pr.: Sankt Petersburg, Vîborg, Sestroreţk. Barajul Kariba KARELIDE (< n. pr. Karelia) subst. Sistem orogenic al Scutului baltic format ca urmare a cutărilor algonkiene de la sfârşitul Huronianului; conţine intruziunea renumitului granit de Rapa-kiwi (Finlanda). KAREN v. Kawthoolei. KARENNI v. Kayah. KARIBA, baraj construit (1955-1960) pe fl. Zambezi, în zona defileului K., la graniţa dintre Zambia şi Zimbabwe (128 m înălţime; 617 m lungime). Lacul de acumulare K., format în spatele barajului, are 282 km lungime, o supr. de 5 310 km2 şi o adâncime de 119 m. Hidrocentrală (600 MW). KARIM KHANZAND, Mohammad, vakil (regent) persan (1750-1779), fondatorul dinastiei Zand. A preluat puterea în urma unui război civil, exer-citându-şi autoritatea asupra întregii ţări, cu excepţia Khorasanului. A mutat capitala la ShTrâz. Promotor al unei politici de reorganizare a sistemului fiscal şi de construire a numeroase edificii. Patron al artelor, a atras la Curtea sa numeroşi savanţi şi poeţi. KARIMATA, strâmtoare între ins. Borneo şi Belitung, unind Marea Chinei de Sud cu Marea Java. Lăţime: c. 210 km; lungime: 100 km. Ad. max.: 36 m. în str. se găsesc recife coraligene şi arhipelagul omonim (223 km2). KARINTHY [korinti] Frigyes (1887-1938), scriitor ungur. Proză satirică şi umoristică („Daţi-mi voie, domnule profesor...", „Călătorie în jurul craniului meu"); parodii („Aşa scrieţi voi"). KARIOT v. Ikarfa. KARISIMBI, masiv vulcanic în partea central-estică a Africii, la graniţa dintre Rwanda şi R.D. Congo, la N de KARIYA 392 L. Kivu; 4 507 m (vf. Karisimbi, cel mar înalt din lanţul M-ţilor Virunga). KARIYA, oraş în Japonia (Honshu), la 24 km SE de Nagoya; 120,1 mii loc. (1990). Nod rutier. Constr. de maşini agricole, maşini de cusut şi piese de schimb pentru automobile. Produse textile şi ceramice. Castel (1533). Turism. KARKAVITSAS [karkavitsas], An-dreas (1865-1922), scriitor grec. Proză naturalistă, prezentând moravuri şi obiceiuri provinciale într-un limbaj popular („Chemarea mării“, „Arheologul"). KARKEMIŞ, oraş-stat în Siria antică, întemeiat în milen. 2 Î.Hr. Importantă aşezare comercială a Orientului Apropiat. Centru al unui principat dependent de Regatul Hitit (sec. 17 î.Hr.), ulterior stăpânit de statul Mitanni (sec. 16-15 Î.Hr.), de hitiţi (sec. 14-13 Î.Hr.) şi de asirieni (sec. 9 î.Hr.). Inclus în 717 î.Hr. în Imp. Asirian^Aici a avut loc, în 605 î.Hr., o mare bătălie, în care Nabucodonosor II, regele Babilo-nului, a înfrânt oştile asiriene şi egiptene conduse de faraonul Nechao II, punând capăt existenţei statului asirian. Azi, Jerablus. KARLE [kari], Jerome (n. 1918), chimist şi fizician american. A studiat şi a dezvoltat (pe baza unor modele matematice) metodele de determinare prin difracţie a structurii cristaline. Premiul Nobel pentru chimie (1985), împreună cu H.A. Hauptman. KARLFELDT [karlfelt], Erlk Axei (1864-1931), poet suedez. Lirică neoromantică exprimând dragostea pentru provincia natală, respectul tradiţiilor, profundul sentiment al naturii („Cântecele pământurilor sălbatice şi cântece de dragoste", „Cântecele lui Fridolin", „Flora şi Pomona", „Psalm de toamnă"). în ultimele volume se conturează o melancolie religioasă cu tonuri apocaliptice împotriva războiului („Flora şi Kariovy Vary. Vedere Erik Axei Karlfeldt Bellona"). Creatorul unei forme poetice muzicale, cu trăsături baroce, într-un limbaj arhaizant. Premiul Nobel pentru literatură (1931, postum). KĂRLT (KARLE, KÂRLĂ), sit arheologic în India (Mahărăshtra), unul dintre cele mai mari sanctuare budiste de tip caitya (c. 120 d.Hr.). KARLING subst. (GEOMORF.) Custură (2). KARL MARX-STADT v. Chemnitz. KARLOFF, Borls (pe numele adevărat William Henry Praît) (1887-1969), actor american de film, de origine britanică. Stabilit în S.U.A. (1917). Succesul obţinut cu rolul monstrului din „Frankenstein" l-a cantonat în genul filmelor de groază şi suspans („Mumia", „Mireasa lui Frankenstein", „Viaţa secretă a lui Walter Mitty"). KARLOVAC [karlovats], oraş în Croaţia, pe râul Kupa, la 48 km SV de Zagreb; 70,7 mii loc. (1991). Nod rutier şi feroviar. Hidrocentrală. Ind. chimică, a tananţilor, de prelucr. a lânii şi alim. Fortăreaţă (1579). Catedrală romano-catolică în stil baroc. Fundat în 1579. KARLOVY VARY [karlovi vari], oraş în V Cehiei, la poalele M-ţilor Metalici (Krusne Hory), pe râul Teplâ; 56,3 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Staţiune balneoclimaterică de renume mondial, cu ape termale sulfuroase curative (42-72°C). Fabrici de porţelanuri, de cristaluri („de Boemia") şi de textile. Biserica Sf. Maria Magdalena (1736). Muzeul poştalionului, Galeria de Artă şi Muzeul sticlei. Festival bienal internaţional al filmului (din 1950). Turism. Fundat în 1358. Până în 1918 s-a numit Karlsbad. KARLOWITZ (CARLOWITZ [karlo-vits]; SREMSKI KARLOVCI), oraş în Iugoslavia (Serbia), pe Dunăre, la SE de Novi Sad; 7,4 mii loc. (1991). Aici a avut loc Congresul de pace (1698-1699) care a pus capăt războiului dintre „Liga Sfântă" (Rusia, Austria, Veneţia şi Polonia) şi Imp. Otoman. Prin tratatul încheiat de Polonia cu Imp. Otoman (16 ian. 1699), prima obţinea o parte din Ucraina apuseană şi Podolia, iar, prin tratatul încheiat de Austria şi Veneţia cu Imp. Otoman (26 ian. 1699), Habsburgilor le erau recunoscute teritoriile cucerite în timpul războiului (centrul Ungariei, Transilvania, aproape întreaga Slavonie ş.a.), Veneţia primind Morea şi recu-noscându-i-se stăpânirea asupra unor cetăţi din Dalmaţia. Rusia a încheiat un armistiţiu pe doi ani, care a fost înlocuit cu Tratatul de Pace de la Constantinopol (1700). Tratatele de pace de la K. consemnau începutul retragerii turcilor otomani din Europa. KARLSBAD v. Kariovy Vary. KARLSRUHE [karlsru.e], oraş în SV Germaniei (Baden-Wurttemberg), la poalele M-ţilor Pădurea Neagră; 277,7 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Port fluvial pe un canal ce leagă oraşul cu Rinul. Metalurgie; constr. de maşini de cusut, de motociclete şi biciclete; echipament electrotehnic, fabrici de hârtie, de produse alim. etc. Castel (sec. 18). Muzeu de artă. Centru. de cercetări nucleare (din 1956). Karlsruhe. Castelul 393 KARPINSKI Karlstad. Vedere generală Universitate (1825). Palatul lui Karl Wilhelm (1715). Fundat în 1715. KARLSTAD, oraş în SV Suediei, pe ţărmul lacului Vănern; 77,3 mii loc. (1993). Ind. constr. de maşini, de prelucr. a lemnului, textilă şi alim. Universitate. Muzeu. Fundat în 1584 şi distrus în mare parte de incendiul din 1865. Aici s-a semnat (26 oct. 1905) Tratatul dintre Suedia şi Norvegia, prin care uniunea personală dintre cele două state lua sfârşit. KARMA (KARMAN) (< engl., fr.; cuv. sanscrit „acţiune") subst. (fn hinduism şi alte religii orientale — jai-nism, budism) Forţă impersonală care cântăreşte toate faptele, bune şi rele, pe care orice fiinţă le întreprinde în decursul vieţii şi, totodată, forţa implacabilă care determină, în cadrul ciclului de transmigrare a sufletelor, calitatea vieţii următoare. KÂRMÂN, Theodor von (1881 — 1963), inginer american de origine ungară. Stabilit în S.U.A. (1930). Pionier în domeniul construcţiei avioanelor de mare viteză şi al proiectilelor (cercetări care au dus la fabricarea primului avion ce a depăşit bariera sonică). Lucrări de hidrodinamică, termodinami- că şi aerodinamică. Cofondator (1944) al laboratorului de propulsie cu reacţie de la NASA. KARNAK, localitate din Egiptul antic, situată pe malul drept al Nilului, la NE de Luxor, în apropierea complexului de ruine al Tebei, care formează unul dintre cele mai importante şi mai vechi situri arheologice din lume. Din construcţia originară, ridicată în timpul dinastiei XII, nu s-a mai păstrat nimic. Ansamblul actual, care datează din timpul dinastiilor XVIII—XX, cuprinde şi templul lui Amon (celebru pentru sala sa hipostilă), construit în timpul faraonilor Amenhotep III şi Tuthmosis I şi extins ulterior de regina Hatshepsut şi, mai ales, de Tuthmosis III. Alte monumente: Templul lui Amenhotep, Templul lui Ramses III şi Sanctuarul lui Osiris. KARNĂTAKA, stat în S Indiei; 191,8 mii km2; 45 mii. loc. (1991). Centrul ad-tiv: Bangalore. Expl. forestiere şi de min. de cupru, crom, aur, cărbuni şi min. radioactive. Bumbac, trestie de zahăr, cafea, ceai, orez, arahide, arbori de cauciuc. Creşterea animalelor. Vechea denumire (până în 1973) Mysore. KARNTEN v. Carintia. KÂROLYI [ka:roji], familie nobiliară maghiară. Mai importanţi: 1. Sândor K., conte (1668-1743), general. în 1703, a luptat împotriva lui Francisc Râkoczi II, dar în acelaşi an a trecut de partea lui. în 1711 a depus armele şi a încheiat Pacea de la Satu Mare cu Habsburgii. 2. Mihâly K., conte Nagykâroly (1875-1955), om politic. Lider al aripii de stânga a Partidului Independenţei. A luptat pentru desprinderea Ungariei din Imperiul Austro-Un-gar. Prim-min. (1918-1919) şi preşedinte al Republicii Ungare (ian.-mart. 1919); a predat puterea lui Bela Kun. Aflat în exil (1919-1946 şi din 1949). KAROO (KARROO), vastă reg. de podiş semiarid în extremitatea de S a Africii, în Republica Africa de Sud (prov. Cape), extinsă pe c. 259 mii km2. Alcătuită predominant din şisturi argiloase şi gresii. Precipitaţii reduse (c. 400 mm anual). Cuprinde trei subdiviziuni: Karoo de Nord (North Karoo) sau Karoo Superior, în bazinul inf. al fl. Orange, cu înălţimi între 1 000 şi 1 500 m; Karoo Central sau Marele Karoo (Great Karoo), extins pe 483 km lungime (de la V la E), în partea central-vestică a prov. Cape, cu înălţimi între 610 şi 2 134 m; Karoo de Sud sau Micul Karoo (Little Karoo), situat de-a lungul ţărmului de S al Africii, pe 322 km lungime, cu înălţimi între 305 şi 610 m. KÂRPATHOS, insulă grecească în SE M. Egee, în arh. Sporadele de Sud (Dodecanez), despărţită de ins. Rodos prin str. cu acelaşi nume; 303 km2. Relief muntos (alt. max.: 1 215 m). Oraşe principale: Kârpathos, Olimbos. KARPINSKI, Aleksandr Petrovici (1847-1936), geolog rus. Fondatorul KARPOV 394 Anatoli Evghenievici Karpov şcolii ruse de geologie. S-a ocupat de probleme de tectonică, stratigrafie, petrografie, mineralogie şi geologie regională. KARPOV, Anatoli Evghenievici (n. 1951), şahist rus. Mare maestru internaţional (din 1970). Campion mondial (1975-1985). Câştigător a numeroase turnee internaţionale." Laureat al Premiului Oscar pentru şah (1973— 1977, 1979-1981, 1984) KARREN s. n. (GEOMORF.) Lapiez. KARRER [karar], Paul (1889-1971), chimist elveţian de origine rusă. Prof. univ. la Zurich. Cercetări în domeniul hidraţilor de carbon şi al aminoacizilor. Activitate de pionierat în ceea ce priveşte carotinoidele (în 1930 a stabilit formula (3-carotenului) şi flavonele. A sintetizat vitaminele A, B2, E şi a izolat vitamina K. Premiul Nobel pentru chimie (1937), împreună cu W.N. Ha-worth. KARSAVINA, Tamara Platonovna (1885-1978), balerină rusă. Stabilită la Londra (1917). După întâlnirea, la Paris, cu trupa lui Deaghilev, devine vedeta Baletelor ruse. Interpretă sensibilă a repertoriului clasic şi a creaţiilor lui M. Fokin („Pasărea de foc", „Prinţul lgor“, „Spectrul trandafirului"). După 1926, a părăsit scena pentru a preda cursuri de coregrafie. KARSH [karj], Yousuf (n. 1908), fotograf canadian de origine turcă. Unul dintre marii maeştri ai portretului. Excelează în sugestia rafinată a detaliului şi în exprimarea efectelor de lumină („Sir Winston Churchill", „George Bernard Shaw", „John F. Kennedy"). Colecţii de portrete („Chipurile destinului", „Portretele măreţiei", „Chipurile timpurilor noastre"). KARST (KRAS), podiş calcaros în SV Sloveniei, la N pen. Istria, la E de râul Isonzo, de-a lungul ţărmului G. Trieste. Alt. max.: 643 m. Forme caracteristice (lapiezuri, doline, peşteri, râuri subterane), rezultate în urma acţiunii dizolvante a apei de infiltraţie. Studiate pentru prima oară în această zonă, formele de relief asemănătoare din alte reg. au fost denumite carstice. KARŞI, oraş în SSE Uzbekistanului, pe râul Kaşkadaria; 168 mii loc. (1991). Nod feroviar. Ind. mat. de constr., textilă şi alim. Teatru. Moschee. Declarat oraş în 1926. între 1926 şi 1937 s-a numit Bek-Budi. KĂRON, râu în partea de V a Iranului, afl. stg. al fl. Shatt al-Arab, în amonte de Abădăn; 850 km. Izv. din M-ţii Zagros, unde are un curs vijelios, iar în aval de Ahvăz devine navigabil. KARVINÂ, oraş în E Cehiei, la 20 km E de Ostrava, la graniţa cu Polonia; 70 mii loc. (1993). Expl. carbonifere. Uzine cocsochimice şi siderurgice. Prelucr. lemnului. KARYAf, localitate în Grecia, în SE Pen. Calcidice, reşed. Republicii Monastice Athos; c. 300 loc. Mănăstiri. Paul Karrer Karyaf. Biserica Sf. Petru Garri Kimovici Kasparov KARYOTAKIS, Kostas (1896-1928), poet grec. Unul dintre principalii reprezentanţi ai romantismului în Grecia („Durerea omului şi a lucrurilor", „Elegii şi satire"). KASACK, Hermann (1896-1966), scriitor german. Influenţat de expresionism şi existenţialism, dar şi de filoso-fia orientală, K. condamnă în versurile („Omul"), în dramele („Misiune tragică") şi în romanele sale („Oraşul de dincolo de râu") excesiva tehnicizare şi dezumanizare a lumii contemporane, avertizându-ne, în acelaşi timp, în privinţa pericolului supraevaluării personalităţii („Ţesătorul"). KASAI (în Ib. port. CASSAI), râu în Africa Ecuatorială (Angola şi Republica Democratică Congo), cel mai mare afl. stg. al fl. Congo; 2 153 km. Izv. din pod. Lunda (Angola), formează pe o porţiune graniţa dintre Angola şi Republica Democratică Congo, iar în cursul inf., în aval de localit. Mushie, poartă numele de Kwa. Numeroase praguri şi cascade. Navigabil pe 789 km. KASHIWA [ka/iua], oraş în Japonia (Honshu), la 30 km NE de Tokyo; 315,9 mii loc. (1995). Ind. mătăsii. KASHMIR v. Jammu şi Kashmir. KASI.DA (< fr.) s. f. Specie a liricii clasice turce şi persane, asemănătoare odei. Dintre autorii de k., mai cunoscut este persanul Kaani. KASIŢI (KASSAIOI) s. m. pl. Populaţie de origine necunoscută, menţionată la sfârşitul milen. 3 î.Hr., în E Mesopotamiei (Luristan). După ce au stăpânit pentru scurtă vreme Babilonul, întemeind Dinastia Kasită din Regatul Vechiului Babilon (c. 1729 î.Hr.), k. au căzut sub stăpânirea Elamului (1157 î.Hr.). KASPAROV, Garri Kimovici (pe numele adevărat Harry Weinstein) (n. 1963), şahist rus originar din Azer- 395 KÂTHMÂNDU baidjan. Mare maestru internaţional (din 1980). în 1985 a devenit cel mai tânăr campion al lumii (după meciul cu A. Karpov). Considerat unul dintre cei mai mari jucători din toate timpurile, a promovat un stil de joc ofensiv, bazat pe surpriză şi inventivitate. Laureat al Premiului Oscar pentru şah (1982, 1983, 1985-1990). KASPROWICZ [kasprovits], Jan (1860-1926), poet polonez. Prof. univ. la Lvov. Iniţial, poezie de revoltă socială („Chrystus", „Din ogorul ţăranului", „Sfârşitul lumii"), apoi axată pe antagonismul dintre spirit şi materie („Iubire", „Anima lacrimans"). Lirică vizionară cu accente religioase şi prometeice („Imnuri" — capodoperă a literaturii poloneze), care reînvie forma antică a imnului. Teatru poetic („Banchetul He-rodiadei"). Traduceri. KASSALĂ, oraş în E Sudanului, la graniţa cu Eritreea; 234,3 mii loc. (1993). Aeroport. Centru comercial pentru bumbac şi cereale. Pomicultură. Fundat în 1840. KASSEL [kasel], oraş în partea centrală a Germaniei (Hessen), pe cursul inf. al râului Fulda; 201,9 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Port fluvial. Constr. de locomotive, automobile, aparataj electrotehnic, aparataj de precizie şi optic; produse textile (iută şi bumbac) şi alim. Grădină botanică. Monumente: Bruderkirche (1292-1367), Martinskirche (sec. 14-15), Karlskirche (1689-1706); castelele Wilhelmshohe (sec. 17) şi Bellevue (sec. 18). Muzeu de artă; din 1955 aici are loc, o dată la patru ani, o expoziţie de artă contemporană. Colonie romană cu denumirea de Castellum Cattorum, apare menţionat în 913 sub numele de Chassala. KASSEM, Abd al-Karim (1914— 1963), general şi om politic irakian. Unul dintre conducătorii loviturii de stat din 1958, care a răsturnat monarhia. Prim-min. al Iraq-ului (1958-1963). înlăturat printr-o lovitură de stat (febr. 1963) şi executat. KASTALSKI, Aleksandr Dmitrievici (1856-1926), compozitor şi folclorist rus. Prof. univ. la Moscova. A contribuit la dezvoltarea muzicii corale ruse. Opere religioase („Liturghia Sf. loan Gură de Aur“), simfonii, cantate, compoziţii corale, recviem („Pomenirea frăţească a eroilor"). KASTLER [kastle:r], Alfred Henri Frâdâric (1902-1984), fizician francez. Prof. univ. la Bordeaux, Paris şi Lou- Alfred Henri Frâdâric Kastler vain. Contribuţii în spectroscopie; a fundamentat metodele optice în studiul rezonanţelor hertziene la atomi. în 1950 a realizat, împreună cu colaboratorul său, J. Brossel, metoda de pompaj optic. Premiul Nobel pentru fizică (1966). KASTORfA, oraş în NV Greciei, pe malul lacului Kastorias; 15,6 mii loc. (1991). Centru comercial şi sediul unei Arhiepiscopii ortodoxe. Aici se află 54 de biserici bizantine şi medievale târzii (sec. 12-16). Identificat cu anticul Ce-letrum, ocupat de romani în anul 200 î.Hr. a făcut parte din Imperiul Roman şi apoi din cel Bizantin. Cucerit de turci, care l-au numit Kesriye, s-a aflat în stăpânirea acestora între 1385 şi 1912. KASUGAI, oraş în Japonia (Hon-shu), la N de Nagoya; 273,2 mii loc. (1995). Ind. textilă şi a hârtiei. KATABITUMENE ({s} gr. kata „de sus în jos" + lat. bitumen „smoală") s. n. la pl. Bitumene libere, gazoase, vâscoase sau semiconsistente, care umplu golurile rocilor, formând zăcăminte, sau pătrund prin pori şi fisuri. KATAEV, Valentin Petrovici (1897-1986), scriitor rus. Romane de factură eroică („O pânză în depărtare"), satirică („Delapidatorii", „Fântâna sacră") sau romantică („Timp, înainte!"); nuvele („Fiul regimentului"), comedii („Cvadratura cercului"). KATANGA, denumirea până în 1972 a pod. Shaba. KATAR v. Qatar. KATCH ALSKI-KATZIR, Ephraim (n. 1916), chimist israelian. Cercetări în domeniul acizilor poliaminici, al polimerilor cu reactivi chimici, al structurii şi funcţiilor celulelor vii. M. de onoare al Acad. Române (1991). KATCHEN [kaet/en], Julius (1926— 1969), pianist american. Interpret excelent al muzicii lui Gershwin. Preferinţe pentru repertoriul romantic şi contemporan. Stil interpretativ eclectic. KĂTHIĂWĂR [katieuar], peninsulă în V Indiei (Gujarat), la Marea Arabiei, cuprinsă între G. Kachchh, în NV, şi G. Khambhăt (Cambay), în SE, legată de partea continentală printr-un istm de c. 100 km lăţime; c. 60,7 mii km2. Relief de podiş (bazalte şi gnaisuri), cu alt. max. de 1 117 m (vf. Go-rakhnath). Vegetaţie de savană. Parcul naţional Gir. Temple budiste şi jainiste. KÂTHMÂNDU (KATMANDU), capitala Nepalului, situată pe cursul superior KÂTHRTNĂ 396 *-4*f :£ ^ -w *'':^ ;N' <£*,..* |^Lx< #% ^ ; {s> gr. kenos „gol" + fr. [elecjtron „electron") s. n. Tub electronic cu doi electrozi (diodă), cu vid înaintat, folosit pentru alimentarea tuburilor cu raze X şi pentru redresarea curenţilor alternativi de înaltă sau foarte înaltă tensiune. KENT, primul regat anglo-saxon, fondat de iuţi (sec. 5), în SE Angliei. Membru al Heptarhiei. A intrat în componenţa Merciei (sfârşitul sec. 8) şi Mfessex-ului (începutul sec. 9). KENT, William (c. 1686-1748), pictor, arhitect şi peisagist britanic. Ca decorator, a pictat interioare la Burlington House şi Kensington Palace din Londra. Ca arhitect, a realizat, în stil palladian, Trafalgar Square şi Cazarma cavaleriei din Londra. S-a remarcat în mod special ca peisagist, fiind unul dintre creatorii grădinilor englezeşti („Stowe House", „Rousham Hali",, grădina Palatului Buckingham). KENTUCKY [kantaki], stat în E S.U.A.; 104,7 mii km2; 3,9 mii. loc. (1996). Centrul ad-tiv: Frankfort. Expl. Joseph Patrick Kennedy John Fitzgerald Kennedy Robert Francis Kennedy KENYA 406 de petrol, cărbune şi gaze naturale. Mari rafinării de petrol. Constr. de maşini agricole; produse chimice, ţigarete. Tutun, grâu, porumb şi plante furajere. Creşterea bovinelor, porcinelor şi ovinelor. KENYA, Republica ~ (Jamhuri ya Kenya, Republic of Kenya), stat în partea de E a Africii ecuatoriale, cu ieşire la Oc. Indian; 582,65 mii km2; 30,5 mii. loc. (1995). Limbi oficiale: swahili şi engleza. Religia: creştină (protestanţi, catolici) c. 80%, islamică ş.a. Cap.: Nairobi. Oraşe pr.: Mom-basa, Garissa, Kisumu, Nakuru. Este împărţit în opt provincii. Relief predominant de podiş, mai înalt în V, dominând L. Victoria, care coboară spre E, trecând într-o îngustă câmpie lito-rală de-a lungul Oc. Indian. Podişurile din V sunt străbătute de la N la S de Rift Valley, cu numeroase lacuri (Victoria, cel mai mare din Africa, Tur-kana, Nakuru) şi jalonaîă"" de masive muntoase vulcanice (Aberdare^/lount K., 5 199 m, alt. max. din ţară şi a doua din Africa). Climat tropical cu variaţii determinate de altitudine sau de vecinătatea oceanului. Vegetaţie predominantă de savană; pădurea ecuatorială ocupă supr. restrânse. Faună bogată, ocrotită în numeroase parcuri naţionale. Expl. de aur, argint, cupru, plumb, magnetit, magnezit, fluorit, diatomit, grafit, azbest şi sare. Economia este centrată pe agricultură, care concentrează peste 70% din populaţia activă şi asigură 30% din PNB şi 70% din valoarea exporturilor. Pe 4% din supr. ţării (terenuri arabile) se cultivă porumb (2,9 mii. t, 1994), sorg şi mei (1/3 din supr. cultivată), grâu, orz, orez, floarea-soarelui, ricin, cartofi şi batate, manioc, susan, tutun, legume. Există plantaţii de ceai (209 mii t, 1994, locul 4 pe glob şi locul 2 pe glob la prod./loc.), arbori de cafea (74 mii t, 1994), bumbac, nuci de cocos, mahon, trestie de zahăr, ananas, citrice, mango, banane, sisal (34 mii t, 1994, locul 3 pe glob), piretru (c. 80% din necesarul mondial). Se cresc (mii. capete, 1994): bovine (11), ovine (5,5), caprine (7,4), cămile (0,8), porcine, cabaline. Pescuit; vânătoare. Ind. prelucrătoare (c. 15% din populaţia ocupată) produce (1994): energie electrică (3,2 miliarde kWh), derivate petroliere, televizoare (4,19 mii., 1990), sodă calcinată, îngrăşăminte chimice, ciment (1,5 mii. t), cherestea, hârtie, fire şi ţesături din bumbac şi lână, produse alim. (lapte şi produse lactate, zahăr, carne, bere, ţigarete, miere — 19 mii t, 1992). K. dispune de una dintre cele mai dezvoltate reţele de transport din Africa. C.f.: 2,6 mii km. Căi rutiere: 55 mii km. Turism dezvoltat: 680 mii turişti străini (1994). Principalele obiective: capitala, ţărmul Oc. Indian, oraşul Mombasa, Mount Kenya şi Aberdare Range, L. Victoria, parcurile naţionale Nairobi, Tsavo, Aberdare, Nakuru şi rezervaţiile de vânătoare (safari) Rift Valley, cu lacurile Naivasha, Nakuru, Turkana, Victoria. Moneda: 1 Kenya shilling = 100 cents. Export: cafea şi ceai (peste 40% din exporturi), fructe, produse petroliere, ciment, sisal, carne, bumbac, aur. Import: combustibili, maşini şi echipament de transport, produse chimice şi agro-alimentare, produse manufacturate de bază. — Istoric. Terit. K. a fost locuit din timpuri străvechi. Importante descoperiri de hominizi de acum 2-3 mii. ani au fost făcute aici, în reg. Rift Valley, de o echipă de arheologi conduşi de prof. L.S. Leakey. în sec. 1 d.Hr. regiunea de coastă este amintită, sub denumirea de Azania, de Pliniu cel Bătrân, care menţionează aici existenţa comercianţilor arabi şi indieni. Expansiunea islamului, care începe în sec. 7, e marcată de înfiinţarea comptoarelor comerciale de la Lamu, Mombasa şi Malindi, care au dezvoltat importante relaţii comerciale cu populaţia autohtonă. Vizitat de Vasco da Gama în 1498, devine în sec. 16-18 obiectul luptei între arabi şi portughezi, aşezările ocupate de portughezi fiind abandonate sub presiunea Sultanatului de Oman şi Zanzibar, care, în 1729, încheie ocuparea întregii regiuni de coastă. în 1890, după o îndelungată luptă între Marea Britanie şi Germania, K. a trecut sub control britanic, devenind, din 1895, posesiune a Coroanei, iar din 1920, colonie. în condiţiile accentuării nemulţumirilor populaţiei, administraţia colonială a permis apariţia unor organizaţii naţionaliste. în 1952 a izbucnit revolta anticolonială a organizaţiei „Mau-Mau“, violent reprimată şi în urma căreia a fost instaurată starea excepţională (până în 1960). în vara anului 1960, autorităţile coloniale au DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii Suprafaţa (km2) Populaţia (1993) Capitala Central 13 176 4 152 600 Nyeri Coast 83 603 2 430 700 Mombasa Eastern 159 891 4 940 900 Embu North-Eastern 126 902 741 400 Garissa Nyanza 16 162 4 804 500 Kisumu Rift Valley 173 868 6 107 900 Nakuru Western 8 360 3 176 000 Kakamega Nairobi 684 1 758 900 Nairobi 407 KERGUELEN autorizat apariţia partidelor politice (Uniunea Naţională Africană din Kenya — K.A.N.U., condusă de J. Kenyatta şi Uniunea Democratică Africană din Kenya — K.A.D.U., condusă de R. Ngala). Ca urmare a intensificării mişcării naţionale, britanicii acordă K. autonomia internă (1961) şi apoi independenţa (1963) cu statut de dominion în cadrul Commonwealth-ului. Fn 12 dec. 1964 devine republică, iar J. Kenyatta, primul preşedinte al ţării (1964-1978), asigurând stabilitatea politică a ţării. Moartea preşedintelui declanşează noi tulburări etnice, soldate cu venirea la putere a lui Daniel arap Moi. Deteriorarea vieţii politice prin asasinarea opozanţilor politici, intensificarea mişcărilor interetnice şi creşterea corupţiei atrag nemulţumirile opiniei publice, care impune reintroducerea pluri-partitismului, punând capăt monopolului exercitat de K.A.N.U. (1991). în faţa unei opoziţii dezbinate, preşedintele Moi câştigă (1993) un nou mandat şi introduce o serie de măsuri în scopul democratizării vieţii politice şi al creşterii nivelului de trai. Republică prezidenţială potrivit Constituţiei din 12 dec. 1963. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de Adunarea Naţională, iar cea executivă, de preşedinte şi de un guvern numit şi condus de preşedinte. 2. Vulcan stins, al doilea vârf ca înălţime din Africa (după Kibo), situat la E de Marele Graben Est African, în statul cu acelaşi nume, la S de Ecuator. Alt.: 5 199 m. Până la 1 200 m acoperit de păduri umede ecuatoriale, între 2 000 şi 3 000 m plantaţii de cafea, banane, de la 3 000 m până la c. 4 500 m păduri umede montane şi pajişti alpine; la peste 4 800 m, zăpezi perene şi gheţari (c. 15 cu lungimi până la 1,5 km). Face parte din Parcul Naţional Mount K. (716 km2, înfiinţat în 1949). Jomo Kenyatta Johannes Kepler KENYATTA, Jomo (pe numele adevărat Kamau Johnstone, zis Jomo) (c. 1893-1978), om politic kenyan din tribul Kikuyu. Conducător al luptei de eliberare naţională. Fondator al mişcării naţionaliste „Mau-Mau“ (1952). Deţinut pentru convingerile sale politice (1953-1961). Preşedinte al partidului Uniunea Naţională Africană din Kenya (1960-1978; între 1947 şi 1960, al Uniunii Africane a Kenyei). Primul preşedinte al Republicii Kenya (1964— 1978). KENYON [kenijen], Sir Frederic George (1863-1952), istoric britanic. Prof. univ. la Londra. A studiat papirusurile şi vechile texte greceşti („Texte clasice pe papirus în British Museum“), elaborând şi lucrări de filologie şi papirologie biblică („Biblia şi vechile. manuscrise", „Paleografia papirusurilor greceşti", „Cărţi vechi şi descoperiri moderne"). M. de onoare al Acad. Române (1924). KEOS v. Kea. KEPLER [kepler], Johannes (1571 — —1630), astronom şi matematician german. Unul dintre fondatorii astronomiei moderne („Astronomia nova“; „Diop-trice"; „Harmonice mundi"). A descoperit refracţia atmosferică (1604). Pe baza observaţiilor sale şi ale lui Tycho Brahe („Tabulae Rudolphinae"), a descoperit legile de mişcare ale planetelor (legile lui K.): 1) orbitele planetelor sunt eliptice, având Soarele într-unul dintre focare (1609); 2) viteza areolară a planetelor este constantă (1609); 3) pătratele perioadelor de revoluţie sunt proporţionale cu cuburile semiaxe-lor mari ale orbitelor planetelor (1619). A construit (1611) o lunetă astronomică perfecţionată. KERALA, stat în SV Indiei, pe coasta Malabar; 38,9 mii km2; 29,1 mii. loc. (1991). Centrul ad-tiv: Trivandrum. Expl. forestiere, de ilmenit şi monazit. Plantaţii de arbori de cauciuc, trestie de zahăr, cafea, ceai; culturi de orez. Creşterea animalelor. Pescuit. KERAMJT (< fr. {i>; {s} gr. keramon „argilă") s. n. Gresie ceramică obţinută prin arderea amestecului de argilă refractară cu marnă dolomitică, folosită la fabricarea dalelor de pavaj. KERBELA v. Karbală’. KERCI 1. Strâmtoare între pen. cu acelaşi nume (în V) şi pen. Taman (în E), care leagă Marea Neagră de Marea Azov. Supr.: c. 3 000 km2; lăţime: 4-15 km. 2. Peninsulă în extremitatea de SE a Ucrainei, fiind prelungirea estică a pen. Crimeea. Relief colinar (190 m alt.). Vulcani noroioşi. Expl. de min. de fier. 3. Oraş în Ucraina, în pen. omonimă, port la str. cu acelaşi nume; 178 mii loc. (1991). Expl. de min. de fier. Pescuit. Şantiere navale. Siderurgie. Fabrici alim. (conserve din peşte, ulei vegetal, îngrăşăminte chimice). Muzeu de Istorie şi Arheologie. Teatru. Biserica Sf. loan Botezătorul (sec. 10-13). întemeiat de milesieni (sec. 6 î.Hr.) sub numele Panticapaion. A avut un important rol în Antichitate, fiind capitala Regatului Bosporan (sec. 5-4 Î.Hr.). Ocupat (107 î.Hr.) de Mitridate VI Eupator, regele Pontului, aflat ulterior sub dominaţie romană; a fost distrus de huni (sec. 4) şi reconstruit de împăratul lus-tinian (sec. 6). Sub influenţă genoveză (sec. 14), a fost cucerit de turci (1475), apoi inclus în Imperiul Rus (1774). KI=RI=KOU, Mathieu (n. 1933), ofiţer şi om politic din Republica Populară Benin. Şef al statului şi al guvernului (1972-1991; şi din 1996). KERENSKI, Aleksandr Fiodorovici (1881-1970), avocat şi om politic rus. Membru al Partidului Socialist Revoluţionar (eserii). Preşedinte al Guvernului provizoriu (iul.-nov.1917). înlăturat de la putere de revoluţia bolşevică, a emigrat în Franţa (din 1918), apoi în S.U.A. (din 1940). Memorii. KERGUELEN [kergelen] DE TR£-MAREC 1. Yves Joseph de ~ (1734-1797), navigator şi explorator francez. între 1767 şi 1768, a explorat coastele Islandei, iar în 1772 a navigat în Oc. Indian, descoperind arh. care îi poartă numele. 2. Arhipelag vulcanic, în S Oc. Indian, format din c. 300 ins. (dintre care una de 5,8 mii km2); 6,2 mii km2. Descoperit la 12 febr. 1772 de K. (1) şi vizitat în 1776 de KERINTJI 408 J. Cook. Relief de platou înalt, cu alt. medii de 300-800 m şi max. de 1 965 m (Mt. Ross). Gheţari în zona montană. Ţărmuri cu fiorduri. Climă subpolară umedă. Vânătoare de balene şi de foci. Baze ştiinţifice (din 1951). Aparţine Franţei din 1893, azi făcând parte din Teritoriile Australe şi Antarctice Franceze. Cunoscut şi sub numele de îles de la Desolation. KERINTJI [ksrintj] (KERINCI), vulcan activ în ins. Sumatera (Indonezia), în culmea Barisan, cel mai înalt punct al ins. Alt.: 3 801 m. Vechea denumire: Indrapura. KERKYRA v. Corfu. KERLL, Johann Caspar (1627— 1693), organist şi compozitor german. Capelmaistru la Munchen (1656-1674), organist la Catedrala Sf. Ştefan din Viena (1677-1684). A compus muzică religioasă şi instrumentai^ (mese, recviemuri şi sonate). L-a influenţat pe Bach şi Hăndel. KERMADEC 1. Arhipelag vulcanic în Oc. Pacific, situat la c. 740 km NE de Noua Zeelandă, de care aparţine (din 1887); 33,7 km2. Ins. pr.: Ma-cauley, Raoul. Climă tropicală, caldă şi umedă. 2. Mare fosă oceanică în Oc. Pacific, în apropierea arh. cu acelaşi nume. Ad. max.: 10 047 m. KERMĂN (KIRMAN), oraş în partea central-sudică a Iranului, la S de deşertul Dasht-i-Lut; 349,6 mii loc. (1994). Centru al ind. textile (covoare, ţesături din bumbac, lână etc.). Comerţ cu lână şi covoare (cel mai mare exportator din ţară). Moscheile Masjed-e Malek (sec. 11) şi Djomeh (sec. 14). Bazar (sec. 17); citadela Ark (sec. 18). Fundat în sec. 3. Vechea denumire: Carmana. KERMĂNSHÂH [kerman/ah] v. Băkhtarăn. KEROSEN (< fr.) s. n. Amestec de hidrocarburi obţinut prin distilarea petrolului, având o putere calorică de c. 11 000 kcal/kg, folosit drept carburant în aviaţie şi la vehiculele spaţiale. KEROUAC [keruaek], Jack (pe numele adevărat Jean Louis Lebris de K.) (1922-1969), prozator american. Reprezentant al generaţiei „beat". Romane prezentând lumea dezrădăcinată a vagabonzilor, aventura, erotismul paroxistic, într-un limbaj argotic, spontan („Pe şosea“, „Cei din subteran", „Doctor Sax“, „îngerii dezamăgirii"). Versuri („Mexico City blues"). KERR [ka:], Deborah (pe numele adevărat Deborah Jane Kerr-Trimmer) (n. 1921), actriţă britanică de film. Interpretează cu predilecţie personaje a căror existenţă este marcată şi sufocată de convenţii şi de simţul datoriei („Quo Vadis", „lulius Caesar", „Inocen-ţiu", „Noaptea iguanei", „Aranjamentul"). S-a consacrat ulterior teatrului. Premiul Oscar (1994) pentru întreaga activitate. KERR [ka:], John (1824-1907), fizician britanic. A descoperit (1875) fenomenul de apariţie a unei birefringenţe artificiale în unele corpuri aflate în câmp electric (efectul K.), cu aplicaţii în cinematografie, la înregistrarea pistei sonore pe peliculă. KERSCHENSTEINER [ker/en/tainar], Georg (1854-1932), pedagog german. Autor al teoriei „şcolii muncii" (variantă europeană a pragmatismului în pedagogie) în perspectiva formării globale a individului („Conceptul de şcoală a muncii", „Conceptul de şcoală civică", „Autoritate şi libertate ca principii culturale"). KERTANAGARA [kerten^gere], rege (1268-1292) din Tumapel (Singosări, Java). Adept al budismului tantric. A unit Java sub autoritatea sa şi şi-a extins influenţa în Sumatera, rezistând atacurilor mongolilor. Venerat ca un mare conducător. KERTI=SZ [kerte:/], Andr6 (1894-1985), fotograf american de origine ungară. A debutat cu imagini din primul război mondial. Lucrări caracterizate prin sensibilitate poetică şi umor (portrete lirice, nuduri, viaţa străzii). A influenţat profund limbajul fotografic („Copii", „Parisul văzut de Andre Kertesz", „Şaizeci de ani de fotografie 1912-1972“). KERULARIOS, Mihail v. Cherularie. KERULEN (CHERLEN GOL, HERLEN HE), râu în Asia (în E Mongoliei şi NE Chinei); 1 264 km. Izv. Jack Kerouac din masivul Hentei (Chentejn-Nuruu), trece prin Cioibalsan şi se varsă în L. Hulun Nur. KERWIN [keruin], Larkin (n. 1924), fizician canadian. Prof. univ. la Toron-to. Cercetări în domeniul fizicii atomice şi moleculare („Introducere în fizica atomică"). Inventator al unui specto-metru, al unui selector de ioni etc. KESEY [kesi], Ken (n. 1935), scriitor american. S-a afirmat cu romanul „Zbor deasupra unui cuib de cuci", în care universul spiritual al unui spital de nebuni devine metafora existenţei omului în societatea contemporană lui. KESSEL [kesel], Joseph (1898— 1979), scriitor şi ziarist francez. Romanele sale („Echipajul", „Vânt de nisip", „Pământ de iubire şi foc", „Cavalerii", „Oamenii", „Vremuri sălbatice"), inspirate din călătoriile şi evenimentele la care a participat, promovează, alături de Malraux şi Saint-Exupery, o literatură de acţiune şi solidaritate bărbătească. Ca ziarist, a fost adeptul reportajului de senzaţie. KESSELRING [keselriq], Albert (1885-1960), mareşal german. A condus ofensivele aeriene împotriva Poloniei (1939), Belgiei, Olandei şi Franţei (mai-iun. 1940), a participat la Bătălia Angliei (1940-1941) şi la invadarea Uniunii Sovietice (1941). Din 1943 a fost comandant-şef al forţelor Axei din Italia, iar din mart.-apr. 1945, al forţelor germane de pe Frontul de Vest. Arestat, judecat şi condamnat la moarte pentru crime de război (1946); sentinţa a fost comutată în închisoare pe viaţă, iar în 1952 a fost eliberat din motive de sănătate. Memorii. KET, râu în partea central-sudică a Federaţiei Ruse, afl. dr. al fl. Obi; 1 621 km. Izv. din Câmpia Siberiei de Vest, din reg. Krasnoiarsk, curge pe direcţie E-V, trecând prin Togur, şi se varsă prin două braţe (Ket şi Togur) lângă oraşul Narîm. îngheaţă în perioada nov.-apr. Navigabil pe 737 km în amonte de vărsare. KETA (< rus.) s. f. Peşte teleostean înrudit cu păstrăvul, de c. 50-75 cm lungime (Oncorhynchuş keta). Trăieşte în mările din Extremul Orient şi migrează în fluvii pentru reproducere. De la k. se obţin icrele de Manciuria. KETCHUP [ketjepj, (cuv. engl.), s. n. Sos condimentat, pe bază de suc de tomate şi ciuperci. KETTERING [keterir]], Charles Franklin (1876-1958), inginer şi inventator american. Unul dintre fondatorii 409 KHALID (1909) lui Dayton Engineering Laboratories Company (DELCO). Director de cercetare la General Motors (1920-1947). A proiectat prima casă de marcat electrică. Inventator al auto-starterului electric pentru automobile (introdus în 1912 pe Cadillac-uri), îmbunătăţind sistemul de aprindere al acestora, precum şi motorul Diesel în doi timpi. A contribuit la fabricarea unui lac cu uscare rapidă pentru caroserii. KETTNER, Radim (Radomlr) (1891-1967), geolog ceh. Prof. univ. la Praga. Lucrări asupra Paleozoicului şi asupra stratig rafiei, petrografiei şi tectonicii din Boemia şi Moravia („Profilul de la Lazanky în regiunea carstică din Moravia", „Peşterile slovace"). M. coresp. al Acad. Române (1928). KEVIR (DASHT-l-KAVfR [da/t-i-kavi.r]), zonă depresionară deşertică în N pod. Iran, acoperită cu soluri sără-turate. în timpul sezonului ploios se formează numeroase mlaştini. Alt. medie: 640 m. Vegetaţie sărăcăcioasă. KEY, Ellen Karolina Sofia (1849— 1926), pedagogă suedeză. Luptătoare pentru emanciparea femeii. A susţinut o „educaţie liberă", bazată pe cunoaşterea naturii copilului („Secolul copilului"). KEYES [keiz], Roger John Brownlow, baron (1872-1945), amiral britanic. A condus unităţi navale britanice în primul război mondial, distin-gându-se în bătăliile de la Zeebrugge şi Ostende. în al doilea război mondial a organizat unităţi de comando britanice (1940-1941). KEYNES [keinz], John Maynard, baron (1883-1946), economist britanic. Doctrina sa economică a avut o influenţă considerabilă asupra gândirii şi politicii economice a sec. 20. Adept al rolului statului în asigurarea folosirii depline a forţei de muncă. Op. pr.: „Consecinţele economice ale păcii", „Tratat asupra monedei", „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor". KEYNESISM (< engl.; n. pr. Keynes) s. n. 1. Doctrina economică a lui J.M. Keynes; a analizat influenţa agregatelor macroeconomice şi efectele lor asupra unor variabile economice (gradul de ocupare a forţei de muncă, cererea efectivă, randamentul capitalului etc.). Keynes a abordat sistemul economic, în ansamblul său, prin analiza comportamentului de grup al agenţilor economici, reflectat de evoluţia John Maynard Keynes unor indicatori ca veniturile globale, consumul, economiile şi investiţiile nete totale, cererea efectivă globală etc. Keynes a demonstrat că mecanismele spontane ale pieţei nu asigură în mod automat ocuparea deplină a forţei de muncă, evitarea crizelor şi o dezvoltare economică compatibilă cu resursele existente. Potrivit doctrinei k., venitul naţional şi gradul de ocupare a forţei de muncă depind de volumul cererii efective (atât pentru bunuri de consum, cât şi pentru investiţiile nete) anticipată de agenţii economici. Soluţiile preconizate de Keynes pentru influenţarea cererii efective globale şi, implicit, pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice constau în intervenţia statului în economie, printr-un sistem de mijloace şi instrumente de politică economică, cunoscute sub denumirea de politici anticriză (antici-clice). Acestea sunt politica cheltuielilor publice (achiziţii de stat, investiţii publice în infrastructură şi în întreprinderi publice, acordarea de ajutoare de şomaj şi alocaţii familiale), politica monetară şi de credit (având ca instrumente masa monetară, creditul şi rata dobânzii) şi politica fiscală (sistemul de impozite şi taxe). 2. Curent al gândirii economice care cuprinde totalitatea concepţiilor şi lucrărilor cu caracter economic care sunt inspirate sau se sprijină pe concepţia economică a lui J.M. Keynes. K. a creat un aparat economic analitic, a contribuit la matematizarea ştiinţei economice şi, prin acestea, şi la fundamentarea unor instrumente utile pentru politica economică a statului. K. a dominat gândirea economică în primele trei decenii după cel de-al doilea război mondial. Ulterior, k. a fost criticat atât de reprezentanţii teoriei monetariste, în ce priveşte nerealismul ipotezelor politicilor economice preconizate, cât şi de cei ai curentului neoclasic. KEYSERLING [kaizerlig], Herman Alexander conte von (1880-1946), filozof german. A fundat, la Darmstadt, o „şcoală de înţelepciune", unde a practicat în mod creator o filozofie antisistemică („Analiza spectrală a Europei", „Jurnalul de călătorie al unui filozof"). KlzZAI [ke:zoi] Simon (sec. 13), cronicar ungur. Opera sa, scrisă în latineşte, cuprinde informaţii privind convieţuirea românilor cu jnaghiarii şi secuii în Transilvania, în sec. 11-12. kg (METR.), simbol pentru kilogram. KGB (prescurtare de la Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti — Comitetul Securităţii Statului), denumire adoptată în 1954 de structurile de securitate ale statului sovietic, create în 1917, sub denumirea de Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi a Sabotajului în Rusia (CEKA) şi care au cunoscut mai multe restructurări şi denumiri în cursul existenţei lor. Au îndeplinit funcţii de represiune internă şi de spionaj extern, fiind o componentă fundamentală a regimului sovietic. Printre conducătorii cei mai cunoscuţi ai acestor structuri s-au numărat Felix E. Dzerjinski (1917-1926), Nikolai l'.-Ejov (1936- 1938), Lavrenti P. Beria (1938-1941, 1953), luri V. Andropov (1967-1982). kgf (METR.), simbol pentru kilogram forţă. KHADÎDJA [hadjdja] (?-619), prima soţie a lui Mahomed şi mamă a Fatimei. Protectoarea misiunii Profetului la Mecca. Considerată de musulmani una dintre cele patru mame ale credincioşilor. KHAFRE v. Khefren. KHAIR ed-DIN v. Barbarossa. KHAJURĂHO [hacfcurşho], sit în India (Madhya Pradesh). Vechea capitală a dinastiei Chandella. Aici se păstrează c. 20 de temple hinduse şi jainiste (sec. 10-11), bogat ornamentate cu sculpturi având în special subiecte erotice. Cel mai important este templul şivait Kandărya Mahădewa. KHAKI-CAMPBELL [kaki-kasmbi] (cuv. engl.) subst. (ZOOT.) Rasă de raţe crescută pentru producţia ridicată de ouă (180-220 de bucăţi anual). KHALID (KHALED) ibn Abd al-Aziz, rege al Arabiei Saudite (1975-1982). Prim-min. (1964-1975), a succedat la tron fratelui său, Faysăl. Pe plan extern, a dus o politică filoamericană şi de sprijinire a revendicărilor palestinie- KHALID 410 Khalid ibn Abd al-Aziz ne în chestiunea retrocedării Ierusalimului. Pe plan intern, a iniţiat unele măsuri moderate de modernizare a ţării. KHALID ibn al-Walid (?-642), general arab. Promotor al expansiunii arabe în Orientul Apropiat şi Mijlociu. A înfrânt oştile bizantine^cucerind Damascul (635), iar în urma victoriei de la Yarmuk (20 aug. 636) şi-a extins cucerirea şi asupra Siriei. Palatul prezidenţial Khartoum Stradă principală KHALIFA 1. Isa bin Sulman al- ~ (n. 1933), emir (din 1971) al statului Bahrain (între 1961 şi 1971, până la proclamarea independenţei, şeic). 2. Khalifa bin Sulman al- ~ (n. 1935), şeic din Bahrain. Frate cu K. (1). Prim-min. (din 1971) al statului Bahrain (între 1970 şi 1971, al şeicatului) şi moştenitor al tronului. KHALIL, al- ~ v. Hebron. KHALKfS sau CHALKfS, oraş în SE Greciei, în partea de V a ins. Eubeea, pe ţărmul str. Evripos; 51,5 mii loc. (1991). Important centru comercial în sec. 7 Î.Hr. Ruine ale unor construcţii antice. KHAMA, Sir Seretse (1921-1980), om politic din Botswana. Preşedinte al Partidului Democratic (1961-1980). Preşedinte şi şef al guvernului Republicii Botswana (1966-1980). KHAMENEI [kamenej], Mohammed Seyed Aii (n. 1940), ayatollah (lider religios) şi om politic iranian. îndrumător spiritual. Secretar general al Partidului Revoluţiei Islamice (1980-1987). Preşedinte al Republicii Islamice Iran (1981-1989). După moartea ayatolla-hului Khomeini, al cărui discipol a fost, a preluat atribuţiile sale religioase. KHARAGPUR, oraş în NE Indiei (Bengalul de Vest), pe râul Kăsai, la 104 km V de Calcutta; 279,7 mii loc. (1991). Nod feroviar. Fabrici de încălţăminte, produse chimice, ţesături de mătase şi de decorticare a orezului. Universitate tehnică. KHARIGISM (< fr.) s. n. (REL.) Cel mai vechi curent schismatic al Islamului, apărut în 657, care îşi are originea în controversa politico-religioasă privind desemnarea califului. Kharigiţii au alcătuit aripa dură a armatei lui Aii, ginerele şi vărul Profetului, pe care l-au părăsit, refuzând pacea cu Muawiyya, guvernatorul Siriei. Ulterior, kharigiţii s-au divizat în trei secte: azragită, ibadită şi sufrită, dintre care astăzi mai supravieţuieşte doar cea ibadită (3-4% dintre musulmani). KHARTOUM [kartu:m] (AL-KHAR-THOM), capitala Sudanului, situată la confl. Nilului Alb cu Nilul Albastru, la 370 m alt.; 924,5 mii loc. (1993). Nod de comunicaţii. Aeroport. Port fluvial. Pr. centru politic, comercial şi bancar al ţării. Ind. textilă, farmaceutică, a sticlăriei, încălţ. şi alim. Constr. de nave fluviale. Poligrafie. Universitate. Muzee. Fundat în 1820 ca tabără militară egipteană de Mehmet Aii, K. a devenit (1830) capitala Sudanului; unul dintre principalele centre ale răscoalei mah-diste, K., recucerit de trupele engleze, a devenit centrul ad-tiv al stăpânirii coloniale britanice din Sudan (din 1898). Cap. Republicii Sudan (din 1956) şi a R.D. Sudan (din 1969). KHARTOUM NORTH [kartu:m no:0] (AL-KHARTHUM BAHRT), oraş în Sudan, pe dr. Nilului Albastru, suburbie a oraşului Khartoum; 341,1 mii loc. (1993). Ind. de prelucr. a oţelului şi aluminiului, textilă, chimico-farmaceuti-că, încălţ., alim. Constr. de frigidere. KHAYYAM, Omar ~ v. Omar Khayyam. KHAZARI (KAZARI) (< fr.) s. m. pl. Popor de limbă turcică, apărut în Europa Răsăriteană, venind din zona de dincolo de Urali, după invazia hunilor (sec. 4). Duceau o viaţă nomadă în regiunea de stepă cuprinsă între râul Sulak din N Daghestanului şi cursul inferior al Volgăi. De-a lungul vremii au adoptat, rând pe rând, iudaismul, islamismul şi apoi creştinismul. Au întemeiat (sec. 7-10) Hanatul K, care a atins în sec. 8 maxima expansiune teritorială (între Nipru, la V, şi Volga inferioară şi Marea Caspică la E), întreţinând relaţii de schimb cu popoarele din Europa Răsăriteană, Asia Meridională şi Transcaucazia. înfrânţi, în 964-965, de marele cneaz al Kievului, Sviatoslav I, k. au fost asimilaţi de popoarele nomade cu care au venit în contact. KHEDÎV (KHADjV) (< fr.; cuv. persan „rege, suveran") s. m. (între 1867 şi 1914 în Egipt) Titlu dat viceregelui; persoană care purta acest titlu. KHEFREN (KHAFRE), faraon în Egiptul antic, din dinastia a IV-a (2613-2494 Î.Hr.). în timpul lui au fost Khefren. Statuia din diorit a faraonului 411 KIBO Piramida lui Kheops construite, la Giseh, a doua mare piramidă şi, probabil, Sfinxul. KHEOPS (KHUFU), faraon în Egiptul antic, din dinastia a IV-a (2613-2494 î.Hr.). în timpul său a fost construită marea piramidă de la Giseh (146,6 m înălţime), una dintre cele „şapte minuni“ ale lumii antice. KHEPRI (în mitologia egipteană), zeul scarabeu al Egiptului antic, adorat la Heliopolis ca una dintre formele Soarelui care răsare. KHIEU SAMPHAN (n. 1932), om politic cambodgean. Unul dintre conducătorii khmerilor roşii şi preşedinte al Prezidiului de Stat (şef al statului, 1976-1979), prim-min. (1979-1982). împreună cu Pol Pot, a dus o politică de exterminare a adversarilor politici şi a unor largi categorii de cetăţeni, masacrând c. 2 milioane de cambodgeni. în dec. 1998, s-a predat autorităţilor guvernamentale. KHMER, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţie a-parţinând grupului de limbi mon-khme-rice şi care trăieşte în Cambodgea, în S Vietnamului, S Laosului şi în SE Thailandei; de religie budistă. ♦ Persoană care face parte din această populaţie. ^ Khmerii roşii = denumire dată de occidentali luptătorilor de extremă stângă din Cambodgea, care, în 1960, au declanşat rebeliunea împotriva prinţului Norodom Sihanouk, ceea ce a dus la izbucnirea unui război civil, în urma căruia au preluat puterea (1975), instaurând un regim dictatorial, care a fost răsturnat în 1979. După moartea lui Pol Pot (1998), ultimele nuclee militare ale k. r. s-au destrămat treptat. 2. Adj. Care se referă la khmeri (1), care aparţine acestei populaţii. ^ Arta k. = artă dezvoltată pe teritoriul Cambodgei (sec. 5-15), atingând apogeul în sec. 9-14. Reprezentative sunt grandioasele complexe de la Angkor. Tematica sculpturii este inspirată de mitologia brahmană sau budistă. KHOMEINI [komeinj], Ruhollăh (1900-1989), ayatollah (lider religios) şi om politic iranian. în exil, între 1964 şi 1979. Conducător al Consiliului Revoluţiei (1979-1980), care a proclamat, în 1979, Republica Islamică Iran. Potrivit Constituţiei din 1980, a reprezentat autoritatea supremă în stat („ghidul revoluţiei'1). KHON KAEN, oraş în partea cen-tral-estică a Thailandei, pe râul Chi, la 190 km SSE de Vientiane; 206 mii loc. (1990). Centru comercial pentru orez. Universitate. KHORANA, Har Gobind (n. 1922), biochimist american de origine indiană. Khepri Stabilit în S.U.A. (1960). A realizat sinteza polinucleotidelor şi a abordat studiul codului genetic. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1968), împreună cu M.W. Nirenberg şi R.W. Holley. KHORĂSĂN (KHURÂSĂN sau KHORASSAN), regiune geografică şi istorică în SV Asiei, între deşerturile Karakum (la N) şi Dasht-e-Lut (la S), dominată în partea central-nordică de lanţul M-ţilor Kopetdag. Are aspectul unui platou arid, presărat cu numeroase oaze. Reg. K. se extinde în cea mai mare parte pe terit. de NE al Iranului, formând prov. cu acelaşi nume (315,7 mii km2), precum şi pe terit. de SSE ale Turkmenistanului şi de VNV ale Afghanistanului. Oraşe pr.: Mash-had, Gonăbăd, Bîrjand (Iran), Aşhabad, Tedjen, Marî (Turkmenistan), Herăt, Farăh (Afghanistan). KHORRAMĂBÂD, oraş în V Iranului, în zona M-ţilor Zagros; 227,4 mii loc. (1994). Bazar. KHORSABAD, localitate în N Iraq-ului, pe malul stâng al fl. Tigru, în apropierea anticei cetăţi Dur Sharrukin, fundată (717-707 Î.Hr.) de regele Sargon II, capitală a Asiriei. Săpăturile începute la jumătatea sec. 19 şi reluate în 1928-1935 au scos la iveală ruinele unor importante temple şi palate, un zid de incintă înalt de 23 m şi 7 porţi. KHUFU v. Kheops. KHULNA, oraş în SV Republicii Bangladesh, în delta fl. Gange, pe dr. braţului Athărabănki, la SV de Dhăkă; 601^1 mii loc. (1991). Constr. navale. Export de cherestea şi produse din lemn. KHURTYĂ MURTYA v. Kuria Muria. KIAZIM, Grigore (1913-1989, n. Mă-cin), mandolinist şi cobzar român, de naţionalitate turcă. Interpret virtuoz de muzică populară şi de romanţe; transcripţii după repertoriul clasic" de divertisment. KIBUŢ (CHIBUŢ) (< fr.; ebr. kibbutz „colectivitate11) s. n. Organizaţie cooperatistă lucrativă autonomă (mai ales agricolă) în Israel. Primele k. au apărut în 1948. KIBO, con vulcanic în masivul Kili-manjaro (Tanzania), cel mai înalt vârf din Africa (5 895 m). Craterul are c. 2 000 m diametru şi 200 m adâncime. Escaladat prima oară în 1889 de Hans Meyer şi Ludwig Purtscheller. ARTA KHMERĂ 412 Sanctuarul budist Bayon (templul în formă de piramidă) din Angkor Thom (sec. 12-13) Zeul Harihara, Prasăt An det (sec. 7) Zeiţa Prajnăpâramitâ (sec. 5) Basorelief (detaliu), Angkor Wat (sec. 12) Buddha (sec. 12-13) 413 KIESERIT KIDD [kid], William (supranumit Căpitanul K.) (1645-1701), pirat englez, încredinţându-i-se, în 1695, reprimarea pirateriei din Oc. Indian, K. a devenit el însuşi cel mai de temut pirat din această regiune. Descoperit, a fost condamnat şi spânzurat de autorităţile engleze. KIEL [ki:l] 1. Golf în SV M. Baltice, între pen. lutlanda, coastele de N ale Germaniei, ins. Fyn, Langeland, Lolland şi Fehmarn. Comunică prin str. Fehmarn cu G. Mecklenburg. 2. Oraş în N Germaniei, centrul ad-tiv al landului Schleswig-Holstein, port la golful cu acelaşi nume; 247,7 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Şantiere navale. Constr. de locomotive şi utilaje petroliere; ind. chimică, electronică, de prelucr. a lemnului, textilă (mătase), alim. (conserve din peşte). Poligrafie. Universitate (1665). Observator astronomic. Nikolaikirche (sec. 13) în stil gotic; castel (1558-1569); primărie (1907-1911). Muzeu. Fundat în sec. 11, a primit statut de oraş în 1242. A făcut parte din Hansă. în 1773, a fost anexat Danemarcii şi, din 1866, Prusiei. A suferit importante distrugeri în urma bombardamentelor Aliaţilor în al doilea război mondial. 3. Canalul K. v. Nord-Ostsee-Kanal. KIELCE [kieltse], oraş în Polonia, la S de Varşovia; 213,8 mii loc. (1996). Nod de comunicaţii. Expl. de cupru şi marmură. Ind. constr. de maşini, siderurgică, electrotehnică, chimică, a sticlăriei, a cimentului şi alim. Catedrală (sec. 12, restaurată), palat episcopal (sec. 17). Fundat în 1173. Şoren Aabye Kierkegaard KIELLAND [kielan], Alexander Lange (1849-1906), scriitor norvegian. Romane scrise cu umor şi rafinament în care denunţă injustiţia socială şi instituţiile societăţii moderne („Muncitorii“, „Căpitanul Worse“, „Fortuna"); nuvele, piese de teatru. KIELY [keli], Benedict (n. 1919), scriitor irlandez. Unul dintre cei mai buni stilişti ai generaţiei sale, K. denunţă în nuvelele şi romanele sale terorismul din Ulster („Tărâm fără ste-le“, „O vacă în casă“). KIENTAL [ki:ntal], localitate în Elveţia, în apropiere de Berna. Aici a avut loc la 24-30 apr. 1916 a doua conferinţă a Uniunii de la Zimmerwald, la care a fost adoptată o rezoluţie cu privire la lupta pentru socialism şi împotriva războiului. KIERKEGAARD [kirk0go:r], S0ren Aabye (1813-1855), teolog, filozof şi scriitor danez. Precursor al existenţialismului. Scrierile sale filozofice debutează cu o critică a sistemului de gândire hegelian şi, totodată, introduc în conştiinţa europeană o pledoarie existenţial-creştină pentru subiectivitate. Prin cele trei stadii ale vieţii descrise de K., estetic, etic şi religios, omul poate experimenta retragerea din realitate şi întoarcerea în realitate; ironia poate rezolva alternativa dintre estetic şi etic, iar umorul, ca o ironie ce vizează subiectivitatea însăşi, îngăduie trecerea spre stadiul religios („Conceptul de ironie", „Ori-ori“, „Conceptul de angoasă", „Stadii pe drumul existenţei", „Fărâme filozofice", „Operele iubirii"). Gândirea lui K. a influenţat teologii protestanţi şi filozofii existenţialişti ai sec. 20: K. Barth, M. Heidegger, K. Jaspers, G. Marcel, M. Buber. KIESERIT (< germ., fr.) s. n. Sulfat natural hidratat de magneziu, mono-clinic, frecvent tulbure, alb-gălbui, sti- KIESINGER 414 Krzysztof Kîeâtowski. Scenă din „Decalogul" („Să nu ucizi'1) clos, solubil în apă, care se formează prin depunere din soluţii concentrate ale lacurilor sărate; se utilizează la prepararea sării amare. KIESINGER [kjziqarj, Kurt Georg (1904-1988), om politic^erman. Preşedinte al partidului Uniunea Creş-tin-Democrată (1967-1971; din 1971, preşedinte de onoare). Cancelar federal (1966-1969). Unul dintre adepţii integrării europene şi ai „deschiderii" către estul Europei. KIEâtOWSKI [kie/lovski], Krzysztof (1941-1996), regizor polonez. Filmele sale, care supun societatea poloneză contemporană unei critici severe (ceea ce îi va aduce o interdicţie de patru ani), se axează în principal pe raportul Vedere aeriană individ-destin, exprimat uneori sub forma unei parabole pline de ironie („A-matorul", „Dubla viaţă a Veronicăi“, „Decalog" — serial TV). Trilogia „Trei culori: albastru, alb, roşu“. KIEV, capitala Ucrainei, port pe Nipru; 2,6 mii. loc. (1995). Mare nod de comunicaţii. Aeroportul Borispol. Puternic centru ind. (constr. de nave fluviale, de mijloace de transport, de utilaj ind. şi medical, maşini-unelte; uzine chimice, întreprinderi poligrafice, de prelucr. a lemnului, textile, alim., de încălţ.) şi cultural cu veche tradiţie: numeroase institute de învăţământ superior, o universitate (1834), academie de ştiinţe; muzee, teatre, studiourile cinematografice „Dovjenko". Monumente: biserica Deseatina (989-996), Por-Kiev ţile de Aur (1037), catedrala Sf. Sofia din cartierul Pecersk (1037), în stil bizantin, catedrala Sf. Arhanghel Mihail (1108), catedrala Sf. Kiril (1146), biserica Tuturor Sfinţilor (sec. 17), palatul Klovski (1753-1755) ş.a. Numeroase clădiri din sec. 15-18. întemeiat în sec. 5, este menţionat prima oară în 860. Capitală a statului Rusia Kie-veană (sec. 9-12). După adoptarea creştinismului (988-989) devine metropola religioasă a Rusiei. Cucerit de mongoli în 1240, s-a aflat în dependenţă faţă de Hoarda de Aur. Din 1362 a intrat în componenţa Marelui Ducat al Lituaniei, iar din 1569 în cea a Poloniei. Centru al luptei de eliberare a poporului ucrainean. Alipit în 1654 Rusiei. K. a jucat un rol important în renaşterea culturală din sec. 19 şi în mişcarea naţională ucraineană. în 1934 desemnat capitală a R.S.S. Ucraina. Ocupat de trupele germane (1941-1943). Din 1990, capitala Republicii Ucraina. KIGALI, capitala Rwandei, situată în partea central-estică a ţării la 1 540 m alt.; 234,5 mii loc. (1993). Aeroport. Expl. de casiterit. Piei. şi încălţ., conf. Centru artizanal (olărit) şi comercial (animale şi cafea). Universitate. Cap. Republicii Rwanda din 1962. KIKUCHI [kikut/i] Kan (pe numele adevărat Kikuchi Hiroshi) (1888-1948), scriitor japonez. Reprezentant al neorealismului nipon. Maestru al romanului Catedrala Sf. Sofia 415 KILWA popular („Doamna Perlă“) şi piese de teatru („întoarcerea tatălui"). KIKUYU (< fr.) subst. Populaţie de limbă bantu, majoritară în Kenya (c. 2 mii.). Se ocupă cu agricultura şi creşterea animalelor. KIKWIT, oraş în SV Republicii Democratice Congo, port pe râul Kwilu; 182,9 mii loc. (1991). Aeroport. Nod rutier. Hidrocentrală. Centru comercial. Muzeu etnografic. KIL (< fr.) s. n. Kilogram. KILAUEA, vulcan activ în SE ins. Hawaii, cu un crater adânc de c. 230 m şi un diametru de 4,5 km (cel mai mare din lume), în care se află lacul de lavă Halemaumau. Alt.: 1 247 m. Erupţii: 1952, 1955, 1960, 1968, 1975, 1983. KILIMANJARO [kilimandjaro], masiv muntos vulcanic în E Africii (NE Tanzaniei), cel mai înalt din Africa, format din conurile Kibo (5 895 m, cu diametrul craterului de c. 2 000 m) şi Mawenzi (5 150 m). Prezintă etajare tipică a vegetaţiei: până la 1 000 m păduri ecuatoriale umede, apoi până la 2 000 m culturi şi savane, iar mai sus păduri tropicale şi pajişti alpine. Peste 5 300 m, zăpezi persistente şi gheţari. Escaladat prima oară în 1889 de Hans Meyer şi Ludwig Purtscheller. KILLIAN, Gustav (1860-1921), medic german. Prof. univ. la Freiburg şi Berlin. Promotor al laringoscopiei, efagoscopiei şi bronhoscopiei (1896). KILLINGER [kjlinger], Manfred von (1886-1944), diplomat german. Ministrul Germaniei la Bucureşti (1941 — 1944); a avut un rol important în susţinerea intereselor Germaniei în România. S-a sinucis. KILLY [kilj], Jean-Claude (n. 1943), schior francez. Triplu campion olimpic (1968). Campion mondial în proba de coborâre (1966) şi la combinata alpină (1966, 1968). Câştigător al Cupei Mondiale (1967, 1968). KILO- (< fr.; {s} gr. khilioi „mie") 1. Element de compunere care intră în denumirea unităţilor de măsură pentru a exprima multiplicarea de o mie de ori; are simbolul k şi se scrie înaintea simbolului unităţii de măsură (ex. kilometru). 2. (INFORM.) Element de compunere care indică multiplicarea de 210, adică 1 024, a cantităţii de informaţie desemnată de cuvântul pe care îl precedă (ex. kilobyte, kilooctet). KILOBYTE [kilobait] (cuv. engl.) s. m. (INFORM.) Unitate de măsură pentru memorie, reprezentând 1 024 de bytes. KILOCALORIE (< fr. (i>) s. f. Unitate de măsură pentru energia termică, egală cu o mie de calorii (simbol: kcal); calorie mare. KILOCJCLU (< fr.) s. m. - pe secundă = kilohertz. KILOGRAM (< fr. {i}) s. n. Unitate de măsură a masei (simbol: kg), egală cu masa etalonului format dintr-un cilindru de platină aliată cu iridiu, denumit „kilogram internaţional" şi păstrat la Sevres (Franţa); este aproximativ egal cu masa unui litru de apă. K. forţă = unitate de măsură a forţei (simbol: kgf), egală cu greutatea unui corp cu masa de un kilogram, adică 9,81 N. K. forţă-metru - unitate de măsură a energiei (simbol: kgfm), egală cu 9,81 J. ♦ (Impr.) Litru. KILOHERTZ [kiloherts] (< fr. {i» s. m. Unitate de măsură pentru frecvenţă, egală cu o mie de hertzi (simbol: kHz); kilociclu pe secundă. KILOMETRĂ (< fr.) vb. I tranz. A marca cu borne kilometrice distanţele din lungul unei căi de comunicaţie. KILOMETRAJ (< fr.) s. n. Măsurarea în kilometri a unei distanţe parcurse. ♦ Distanţa în kilometri parcursă de un vehicul într-un anumit timp. + Instrument de bord al unor autovehicule care înregistrează distanţa parcursă în kilometri. KILOMETRIC, -Ă (< fr.) adj. Privitor la kilometru, de kilometru. ♦ Fig. Foarte lung. KILOMETRU (< fr. {i}) s. m. Unitate de măsură pentru distanţe, egală cu o mie de metri (simbol: km). ^ K. pe oră = unitate de măsură pentru viteză (simbol: km/h), egală cu viteza unui mobil care parcurge 1 km într-o oră; 1 km/h = 0,278 m/s. K. lansat = probă sportivă în care performanţa constă în timpul realizat pe distanţa de 1 km, măsurat din momentul când sportivul (ciclist, motociclist sau automobilist) trece în plină viteză linia de start şi până la linia de sosire. KILOOCTET (< engl.) s. m. (INFORM.) Unitate de măsură pentru memorie reprezentând 1 024 de octeţi. KILOVOLT (< fr. {i» s. m. Unitate de măsură pentru tensiunea electrică sau pentru diferenţa de potenţial electric, egală cu o mie de volţi (simbol: kV). KILOVOLTAMPER (< fr. (i>) s. m. Unitate de măsură pentru puterea aparentă, egală cu o mie de voltamperi (simbol: kVA). KILOWATT (< fr. {i}) s. m. Unitate de măsură pentru putere, egală cu o mie de waţi (simbol: kW). KILOWATT-QRA (< fr.) s. m. Uni-tate de măsură pentru energie, egală cu energia produsă (consumată) într-o oră de către un generator (receptor) cu puterea de un kilowatt (simbol: kWh). KILPATRICK [kilpaetrik], William Heard (1871-1965), pedagog american. Prof. univ. la New York. A elaborat un proces de autoeducare, bazat pe experienţa muncii productive, în scopul creării condiţiilor vieţii sociale în şcoală („Educaţie şi crize sociale", „Filozofia educaţiei"). KILWA [kjlua], vechi oraş african, aşezat pe o insulă, în apropierea coastelor Tanzaniei. întemeiat în 975 de arabi şi persani, centru al sultanatului cu acelaşi nume, care în secolele următoare şi-a impus dominaţia asupra teritoriilor de pe coasta de SE a Africii. Important centru comercial (legături cu India, China, lumea arabă şi cu interiorul Africii), a cunoscut apo- KIMBERLEY 416 Martin Luther King jr. geul dezvoltării sale în sec. 12-14; vizitat în 1331 de călătorul Ibn Battuta. Cucerit şi distrus de portughezi (1505). fn 1730, pe locul vechiului oraş, a fost reconstruit oraşul Kilwa Kisiwani. KIMBERLEY [kjmbeli] 1. Podiş în NV Australiei, alcătuit din roci cristaline şi bazalte. Alt. max.: 93,7 m (vf. Ord). Vegetaţie de eucalipţi şi savane. Expl. aurifere, de uraniu şi diamante. 2. Oraş în Republica Africa de Sud (Cape); 167,1 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Cel mai mare centru mondial de expl. şi prelucr. a diamantelor. Din cauza exploatării miniere intensive s-au produs prăbuşiri şi alunecări de teren. Fabrici de ciment, mobilă şi cărămidă. Fundat în 1871. KJMBERLIT (< fr. {i>; {s} n. localit. Kimberley) s. n. Rocă ultrabazică alcătuită din olivină, piroxeni, granat, ilme-nit, cromit, adesea cu diamante (care se exploatează în neck-ul cu diametrul de c. 2 000 m de la Kimberley, Republica Africa de Sud), formată în conurile vulcanice. KIMCHAEK [kimt/ak], oraş în NE R.P.D. Coreene, port la Marea Japoniei; 281 mii loc. (1984). Electrometalur-gie, prelucr. grafitului, reparaţii navale. Pescuit. S-a mai numit Joshin şi Songjin. KIM IR SEN (KIM IL SUNG) (1912-1994), om politic comunist nord-coreean. Preşedinte al Cabinetului de Miniştri (1948-1972). Preşedinte (1949-1966) şi secretar general al C.C. (1966-1994) al Partidului Muncii din Coreea. Preşedinte al R.P.D. Coreene (1972-1994). Creatorul pe baza „ideilor ciuce“ a socialismului de tip coreean. A încurajat cultul personalităţii sale căruia i-a dat dimensiuni paroxistice. KIM JONG IL (n. 1942), om politic comunist nord-coreean. Fiul lui Kim Ir Sen. Desemnat de tatăl său ca moşte- nitorul celor mai înalte funcţii de partid şi de stat. Comandant suprem al armatei şi preşedinte al Comisiei Naţionale de Apărare; conducătorul de facto al R.P.D. Coreene (1994-1996) şi de iure (din 1996). KIMMERIDGIAN, etaj al Jurasicului superior (Malm), caracterizat prin anumite specii de amoniţi, lamelibranhiate, brahiopode etc. O intensă activitate vulcanică a avut loc în timpul K. în America de Nord şi în Argentina. KIMONO v. chimono. KINA (< engl.) s. f. Denumire a unităţii monetare din Papua-Noua Guinee. KINABALU, masiv muntos în partea de N a ins. Borneo (Sabah, Malaysia), în M-ţii Crocker. Alt. max.: 4 101 m (vf. K., cel mai înalt din Arh. Malaez). Pantele sunt acoperite cu păduri tropicale, iar mai sus de 3 500 m cu tufărişuri şi păşuni. Parcul naţional K., amenajat aici în 1964, extins pe 78 mii ha, cuprinde giboni, urangutani, c. 600 specii de păsări etc. KINCK, Hans Ernst (1865-1926), scriitor norvegian. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai neoromantismului norvegian. Nuvele („Aripile liliacului", „Păsări migratoare şi altele") şi romane („Herman Ek“, „Zăpada se topeşte") de subtilă analiză a dramei individului într-o lume ostilă, dar şi de exaltare a purităţii şi superiorităţii rasei nordice. Culegere de versuri („Inima omului"). KINEMACOLOR [kinemakale] (cuv. engl.) subst. Procedeu cinematografic de redare a culorilor naturale pe filmele color, bazat pe sinteza aditivă bi-cromică. A fost realizat de britanici (1907). KING [kig], Ernest Joseph (1878— 1956), amiral american. Comandant-şef al forţelor navale din Atlantic (din 1940) şi al tuturor forţelor navale ame- Stephen King William Lyon Mackenzie King ricane în timpul celui de-al doilea război mondial (1941-1945). Unul dintre organizatorii debarcării Aliaţilor în Nor-mandia (6 iun. 1944). KING [kirj], Henry (1886-1982), regizor american de film. Creaţii cu o tematică diversificată, prezentând, însă, cu predilecţie, aspecte rurale ale Americii sudiste („Sora albă", „Rapsodia diabolică", „Cântecul Bernadettei", „Zăpezile de pe Kilimanjaro"). KING [ki(]], Martin Luther jr. (1929— 1968), pastor şi publicist american. Lider al mişcării populaţiei de culoare din S.U.A. pentru recunoaşterea pe cale paşnică a drepturilor civile ale negrilor americani. Asasinat. Premiul Nobel pentru pace (1964). KING, Stephen (n. 1947), scriitor american. Maestru al genului horror, prelucrează cu abilitate elemente autobiografice, transformându-le în subiecte de un intens dramatism, care prezintă cu predilecţie partea întunecată, plină de suspans, a vieţii cotidiene („Shining", „Carrie", „Apocalipsul-Flage-lul“, „Oraşul bântuit", „Misery", „Scheletul"). KING [kirj], William Lyon Mackenzie (1874-1950), om politic canadian. Lider al Partidului Liberal (1919-1948). Prim-min. al Canadei (1921-1926, 1926-1930, 1935-1948). A reuşit să menţină unitatea ţării prin negocieri între comunităţile engleză şi franceză. KINGSLEY [kjqsli], Charles (1819— 1875), cleric şi scriitor englez. Adept al ideilor liberale; tepretician al unui socialism creştin. Romane cu tematică socială („Fermentul"), istorice („Hypatia sau Triumful credinţei"). Povestiri pentru copii („Eroii", „Copiii apei" — ecranizat de Walt Disney). KINGSTON [kjqstan] 1. Capitala Jamaicăi, port la M. Caraibilor, pe coasta de SE a ins. Jamaica; 587,8 mii loc. (1991, cu St. Andrew). Nod de 417 KINSHASA Kingston (1). Vedere generală Kingstown. Catedrala Sf. Maria comunicaţii. Aeroportul Palisadoes. Pr. centru politic şi economic al ţării. Oţe-lărie. Ind. de prelucr. a metalelor, petrolului şi lemnului; fabrici textile, de piei. şi încălţ., ciment şi alim. Manufacturi de tutun. Export de bauxită. Universitate. Muzee. Biserica Sf. Petru (1725). Grădină botanică. întemeiat în 1693, K. a devenit (din 1872) centrul ad-tiv al coloniei engleze şi capitala statului (din 1962) Jamaica. 2. Oraş în SE Canadei (Ontario), situat pe ţărmul de NE al L. Ontario, la gura de vărsare a fl. St. Lawrence; 106,4 mii loc. (1993). Constr. navale, de locomotive şi de motoare Diesel; ţesături din fire sintetice; produse chimice, alim., ceramice şi din aluminiu. Universitate regală (1841); Colegiu regal militar (1876). Catedrală şi Arhiepiscopie catolice. întemeiat de englezi, în 1783, pe locul unui fort francez (Fort Fron-tenac) datând din 1673. Capitala Canadei (1841-1844). Turism. KINGSTON UPON HULL v. Huli. KINGSTOWN [kiqstaun], capitala (din 1979) statului Sfântul Vincenţiu şi Grenadine, situată pe coasta de SV a ins. Sf. Vincenţiu (Antilele Mici); 26,2 mii loc. (1991). Aeroport. Port la G. Kingstown. Grădină botanică (1763), cea mai veche din emisfera vestică. Catedrala catolică Sf. Maria. KING WILLIAM [kif] uiliam], insulă în Arh. Arctic Canadian, situată între pen. Boothia (în E) şi ins. Victoria (în V); 12,8 mii km2. Relief de câmpie joasă, cu alt. sub 200 m. Vegetaţie boreală. KINKAID [kinkeid], Thomas Cassin (1888-1972), amiral american. A comandat forţele navale americane în Pacificul de Sud-Vest, realizând debarcările din Noua Guinee şi Filipine. Comandant al flotei în bătălia de la Leyte (24-26 oct. 1944). KINKI, regiune geografică în Japonia (S ins. Honshu), cuprinzând prefecturile Osaka, Hyogo, Kyoto, Shiga, Kinshasa Mie, Wakayama şi Nara. Ca importanţă, este a doua zonă industrială a ţării, după Kantd. KINNAMOS, loan (1143-?), istoric bizantin. Secretar al împăratului Ma-nuel I Comnen. Cronica sa, tratând perioada anilor 1118-1176, important izvor pentru cunoaşterea istoriei Imp. Bizantin, cuprinde informaţii privitoare la români. . KINNERET, Yam - v. Tiberiada. KINO Tsurayukl (883-946), poet şi eseist japonez. A întocmit o antologie de poezie clasică „Culegere de poeme vechi şi noi“. Datorită prefeţei la această culegere a fost considerat primul critic al poeziei nipone. Cunoscut şi pentru lucrarea sa „Jurnalul din Tosa“. KINSHASA [kin/asa], capitala Republicii Democratice Congo, port flu-vio-maritim pe fi. Congo; 3,8 mii. loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroportul N’Djili. Pr. centru politic şi economic al Vedere generală Portul KIP 418 Gustav Robert Kirchhoff ţării. Important centru ind. (manufacturi de bumbac şi iută, metalurgia fierului şi cositorului, produse chimice şi farmaceutice, coloranţi, constr. navale şi mecanice, mat. de constr., mobilă şi cherestea, încălţ.; produse alim.). Universitate. Academia Naţională de Arte Plastice. Teatru. Catedrală romano-ca-tolică (1914), biserică protestantă (1915). Oraşul a fost fundat în 1881. Cap. a coloniei Congo Belgian (din 1926) sub numele de Leopofdvifle (până în 1966), K. a devenit cap. a R.D. Congo (1960-1971 şi din mai 1997); între 1971 şi 1997 a Republicii Zair. KIP (< fr. {i>) s. m. Denumire a unităţii monetare din Laos. KIPLING [kjplig], Joseph Rudyard (1865-1936), scriitor englez. Nuvele într-o manieră impresionistă („Ricşa fantomatică", „Multe născociri14, „Căpitani curajoşi") şi romane („Lumina care s-a stins", „Kim“, „Cele şapte mări“) evocând India cu fauna şi flora ei luxuriantă, învăluită într-o atmosferă de basm. în culegerile de poezii („Cântece departamentale“, „Balade de cazarmă"), ca şi în volumele „Povestiri simple din munţi", „Trei soldaţi", „Povestea familiei Gandsby", K. prezintă existenţa obişnuită a soldaţilor, ofiţerilor şi a micilor funcţionari locali, preamărind curajul albilor şi valoarea unei vieţi de acţiune şi susţinând teza misiunii civilizatoare a colonialismului englez. Celebru pentru volumul de povestiri „Cărţile junglei", unde se dovedeşte a fi un maestru al naraţiunii scurte, colorate şi vioaie, îmbogăţită cu elemente de măreţie s£>bră. Premiul Nobel pentru literatură (1907). KIPPING [kipig], Frederic Stanley (1863-1949), chimist britanic. Prof. univ. la Nottingham. Autor al primului manual de chimie organică (1894), a sintetizat siliconii şi a studiat izomerii acestora. KIPRENSKI, Orest Adamovici (1782-1836), pictor rus. Reprezentant al romantismului. Portrete în spirit clasicist, vădind forţă de individualizare psihologică şi emoţională a modelului („A.S. Puşkin", „Thorvaldsen") şi compoziţii („Dmitri Donskoi pe câmpia Kulikovo"). KIRCHER [kjrher], Athanasius (1601-1680), preot iezuit german. Matematician, fizician, astronom şi orientalist. Prof. univ. la Wurzburg şi Roma. întemeietor al celebrului „Museum Kircherianum". Autor al primului tratat de geologie („Mundus subterraneus"). A studiat hieroglifele, avansând teoria potrivit căreia acestea au fost inventate de preoţii egipteni pentru a ascunde adevărurile ştiinţei şi religiei („Lin-gua aegyptiana restituta", „Ars magnae lucis et umbrae in mundi"). KIRCHHOFF [kjrhof], Gustav Robert (1824-1887), fizician german. Prof. univ. la Heidelberg şi Berlin. Contribuţii în electricitate (a stabilit legile curenţilor derivaţi, numite legile lui K.) şi în optică (a dezvoltat teoria ondulatorie a lui A. Fresnel). A studiat radiaţia termică şi a inaugurat (1859) con- Nicolae Kirculescu ceptul de corp negru; împreună cu R.W. Bunsen, a pus bazele analizei spectrale (1859) şi a descoperit elementele cesiu şi rubidiu (1861). KIRCHNER [kjrhner], Ernst Ludwlg (1880-1938), pictor şi grafician german. Unul dintre principalii reprezentanţi ai expresionismului german. Se numără printre fondatorii grupării „Die Brucke". Influenţat de fovişti, Matisse şi ulterior, indirect, de cubism şi Picasso. Din creaţia sa, consacrată în mare parte vieţii moderne, în care figurile umane apar schematizate, în linii abrupte şi culori violente („Nud albastru culcat pe o pălărie de paie", „Nuduri în pădure", „Femeie cu sânii goi şi pălărie", „Strada"), se desprinde un sentiment de acută singurătate. Lucrările sale au fost interzise de nazişti. S-a sinucis. KIRCHSCHLAGER [kirh/leger], Ru-dolf (n. 1915), diplomat şi om politic austriac. Preşedinte federal al Republicii Austria (1974-1986). KIRCULESCU, Nicolae (1903-1985, n. Bucureşti), pianist şi compozitor român. Autor de operete („N-a fost nuntă mai frumoasă", „întâlnire cu dragostea"), şlagăre de muzică uşoară („La Ernst Ludwig Kirchner: „Nuduri în pădure" 419 KIRIBATI D. G. Kiriac căsuţa cu zorele", „Violete pentru fete“ etc.), muzică pentru film şi spectacole de revistă. KIRGHIZ, -Ă (< n. pr. Kfrgîz) s. m. şi f., adj. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Kîr-gîzstanului. Mai trăiesc în China, Mongolia, Afghanistan şi Pakistan. De religie musulmană sunnită (în majoritate) şi creştin ortodoxă. ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Kîrgîzstan. 2. Adj. Care aparţine Kîrgîzstanului sau kirghizilor, referitor la Kîrgîzstan sau la kirghizi. ♦ (Substantivat f.) Limbă din familia altaică, ramura turcică. KIRIAC, D. G. (pe numele adevărat Dumitru Georgescu) (1866-1928, n. Bucureşti), compozitor, profesor, dirijor de cor şi folclorist român. Elev al lui V. d’lndy. întemeietorul formaţiei corale „Carmen". Unul dintre precursorii şcolii româneşti moderne de compoziţie; a contribuit la constituirea unui stil naţional întemeiat pe specificul muzicii folclorice şi bizantine. Piese vocale şi corale de mare popularitate („Haide, mândruţo“, „Foaie verde lă-mâiţă", „Morarul"). KIRIACOPOL, Neculai (7-1842), medic din Moldova. în 1827 a publicat, la laşi, o carte cu sfaturi igienice şi medicale pentru femeile gravide, lăuze şi cu copii mici. KIRIBATI, Republica ~ (Republic of ~), stat insular în Pacificul Central (Oceania), situat de o parte şi de alta a Ecuatorului; 811 km2 (supr. insulelor); 77,9 mii loc. (1996). Limba oficială: engleza; limba uzuală: gilbertana. Religia: creştină (catolici 52%, protestanţi 41%), bahai. Cap.: Bairiki. Localit. pr.: Abaokoro, Bikinebeu şi Betio (pe ins. Tarawa). Terit. este alcătuit din 3 arh. coraligene (Gilbert, Phoenix şi Line) şi ins. Banaba (Ocean) din arh. Gilbert, de origine vulcanică (81 m alt. max.), răspândite toate pe c. 5 mii. km2. Climă ecuatorială, cu temp. medii anuale ridicate (c. 27°C) şi precipitaţii ce variază între 1 000 mm în atolii sudici şi 2 000-2 500 mm în cei nordici ai arh. Gilbert. Vegetaţie de co-cotieri şi pandanus. Economia statului, bazată pe expl. depozitelor de fosfaţi (epuizate la sfârşitul anilor '80) de pe ins. Banaba şi Christmas (Kiritimati), care asigurau peste 50% din veniturile ţării şi 80-90% din exporturi, se axează pe drepturile de pescuit (vândute Japoniei), veniturile salariaţilor ce lucrează la minele din Nauru sau ca marinari, ajutorul extern şi „fondul de rezervă" plasat în Australia, rezultat din prod. de fosfaţi. Agricultura se bazează pe culturile arborescente (50% din supr. ţării): cocotieri (copra reprezintă peste 90% din valoarea exportului), pandanus, arborele de pâine, banane, papaya, taro, legume. Se cresc porcine. Pescuit intens (în principal thon). Căi rutiere: 640 km. Aeroportul Bonriki (arh. Gilbert). Moneda: 1 australian dollar = 100 cents. Export: copra, peşte. Import: produse agro-alim., bunuri de consum, maşini şi echipament de transport. — Istoric. Populate încă din sec. 13 de micronezieni, insulele au fost descoperite şi explorate 170 - l-LE MARŞHALL 180° 170° 160° 150 I J.Butaritari Bairiki-Al Tarawâ% ^ I. Kuria. J- AbemamaOv, ti. Nonouti 10° I.Tah/# • i l.PBanabae^ea» ’ l‘®?riî,i; ‘ ■ /Vw-,« I. Nikunau | (Ocean)^ Qn0toa rfi.Tamana I. Arorae -fa I. Nikumaroro I. Kanton -------10° U Vi I.Teraina \ * I.Tabuaeran \ I.Kiritimati\ I. Birnie® *I.Enderbury /# ‘(l.Rawaki \.Orona *L Manra^ Arh, Phoenix ----------- KET0KELA0~r |__Zeelamti) ^ | N1 cvK?/ &! vanuatuN i#J -ie f i |7i y i # I 400 800 1200 1600 km J d Ld I T0NGA i# i it=i l-LE fC00K (Noua Zeelandă) / ll.Vostoko . i ^ i-Carolinef—.^ __ 9* I. Flint I 1 POLINI-ZirJ FRANCEZA 170° 180a 170° 1B06 15Q3 KIRIKKALE 420 INSULELE COMPONENTE ALE STATULUI KIRIBATI Arhipelaguri şi insulele componente Suprafaţa (km2) Populaţia (1990) Centrul ad-tiv ARH. GILBERT 286 67 508 Bairiki Abaiang 18 5 233 Tuarabu Abemama 27 3 218 Kariatebike Aranuka 12 1 002 Takaeang Arorae 9 1 440 Roreti Banaba (Ocean) 6 284 Anteeren Beru 18 2 909 Taubukinberu Butaritari 13 3 774 Butaritari Kuria 16 990 Tabontebike Maiana 17 2 180 Tebangetua Makin 8 1 762 Makin Marakei 14 2 863 Rawannawi Nikunau 19 1 994 Rungata Nonouti 20 2 814 Teuabu Onotoa 16 2 100 Buariki Tabiteuea North 26 3 201 Utiroa Tabiteuea South 12 1 331 Buariki Tamana 5 1 385 Bakaka Tarawa North ^ v 15 3 648 Abaokoro Tarawa South 16 25 380 Bairiki ARH. LINE 496 4 782 Kiritimati Northern 432 _ _ Kiritimati (Christmas) 388 2 537 London Tabuaeran (Fanning) 34 1 309 Paelau Teraina (Washington) 10 936 Washington Southern 64 — — (Caroline, Flint, Malden, Starbuck, Vostok) — — — ARH. PHOENIX (Birnie, Enderbury, Kanton, McKean, Manra/Sydney, Nikuma-roro/Gardner, Orona/Hull, Rawaki/ Phoenix) 29 45 Kanton de navigatorii britanici John Byron (1765), James Cook (1777), Thomas Gilbert, John Marshall (1788) şi căpitanul american Edmund Fanning (1798). Protectorat britanic din 1892, ins. Gilbert devin, în 1916, împreună cu ins. Ellice (Tuvalu), colonie a Coroanei. în timpul celui de-al doilea război mondial sunt ocupate de japonezi (dec. 1941—nov. 1943), atolul Tarawa fiind, în 1943, scena unuia dintre cele mai sângeroase episoade ale războiului din Oc. Pacific. Eliberate de forţele navale americane, dobândesc (1 ian. 1972) statutul de colonie separată, sub denumirea de Gilbert şi Ellice. în urma referendum-ului din 1974, se separă administrativ de ins. Gilbert, sub denumirea de Tuvalu (1976). Ins. Gilbert îşi dobândesc autonomia internă în 1977, iar în 1979 îşi proclamă independenţa, ca membru în Commonwealth, sub nu- mele de K. Republică prezidenţială, potrivit Constituţiei din 12 iul. 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, iar cea executivă de preşedinte şi un guvern numit şi condus de acesta. KIRIKKALE, oraş în Turcia, în Pod. Anatoliei, la 705 m alt., la 58 km ESE de Ankara; 185,4 mii loc. (1990). Rafinărie de petrol. Ind. chimică. Piaţă pentru cereale şi animale. KIRILEANU, Gheorghe T. (pe numele adevărat Teodorescu) (1872-1960, n. Holda, jud. Suceava), folclorist român. Acad. (1948). Cercetări socio-et-nografice („Oraţii de nuntă din valea Bistriţei Moldoveneşti'1, „Credinţi şi datini din nordul Transilvaniei"). Studii filologice privind opera lui I. Creangă. K1RIN v. Jilln. KIRITIMATI v. Christmas (1). KIRIŢESCU, Alexandru (1888-1961, n. Piteşti), dramaturg român. Comedii satirice („Gaiţele", „Dictatorul"), evocări istorice („Borgia", „Nunta din Perugia", „Michelangelo"), remarcabile prin dramatismul conflictului, varietatea tipologică, valoarea observaţiei sociale şi psihologice. KIRIŢESCU 1. Constantin K. (1876-1965, n. Bucureşti), istoric, zoolog şi pedagog român. Contribuţii la cunoaşterea faunei de reptile şi batracieni din România. Lucrări fundamentale privind participarea României la cele două războaie mondiale („Istoria Gheorghe T. Kirileanu Alexandru Kiriţescu 421 KISCH Costin C. Kiriţescu războiului pentru întregirea României", „România în al doilea război mondial"). Manuale şcolare, lucrări de pedagogie şi de educaţie fizică („Palestrica"). 2. Costin C. K. (n. 1908, Bucureşti), economist român. Fiul lui K. (1). Acad. (1992), prof. univ. la Bucureşti. Bogată activitate didactică şi de cercetare ştiinţifică. Specialist în probleme monetare şi financiare („Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui", „Relaţii valu-tar-financiare internaţionale", „Moneda. Mică enciclopedie", „Un secol de frământări monetare"). Memorii („Călător prin secolul XX. Memoriile unui bancher fără bani"). KIRKPATRICK [ka:kpsetrik], Mount-, masiv muntos în partea centrală a Antarcticii, în Ţara Regina Victoria; 4 528 ,m (al doilea ca înălţime din Antarctica, după masivul Vinson, 4 897 m), KIRKClK [kirku:k], oraş în NE Jraq-ului, la poalele M-ţilor Zagros; 418,6 mii loc. (1987). Nod de comunicaţii. Aeroport. Piaţă pentru grâu şi lână. Mare centru de expl. şi de prelucr. petrolului. Fabrică de ciment. KIRMAN v. Kermăn. KIROV 1. Serghei Mironovici (pe numele adevărat Kostrikov) (1886-1934), om politic sovietic. Participant la insurecţia armată din oct. 1917 din Petro-grad şi la Războiul civil. Prim-secretar al Comitetului gubernial şi al Biroului de Nord-Vest al P.C. (bolşevic) din Leningrad (1926-1934) şi secretar al C.C. al P.C. (bolşevic) (1934). Asasinarea sa a fost folosită de Stalin pentru declanşarea marii epurări împotriva adversarilor săi politici. 2. Oraş în Federaţia Rusă, la N de Kazan, pe fl. Veatka; 491 mii loc. (1994). Nod de comunicaţii; port fluvial. Ind. metalurgică, chimică, textilă, de prelucr. a metalelor şi a lemnului, alim. Constr. de maşini grele şi utilaj agricol. Fabrici de încălţ. Muzee. Teatre. Palat fortificat (1740-1770). Catedrala Adormirea Maicii Domnului a mănăstirii Trifonov (1689); biserica Aleksandr Nevski (1848). Fundat în 1181. Până în 1781 s-a numit Hlmov, iar între 1781 şi 1934 Veatka. KIROVABAD v. Gandja. KIROVAKAN v. Vanadzor. KIROVOGRAD, oraş în partea central-sudică a Ucrainei, la SE de Kiev; 278 mii loc. (1995). Piaţă agricolă (grâu, porumb, sfeclă de zahăr, floa-rea-soarelui). Ind. constr. de maşini agricole, a mat. de constr., de prelucr. a lemnului, alim. Fundat ca fortăreaţă în 1754; menţionat documentar ca oraş (1765); între 1775 şi 1924 s-a numit Elisavetgrad, între 1924 şi 1934 Zinovievsk, apoi Kirovo (până în 1939), iar din 1939, K. KIRST, Hans Hellmut (n. 1914), scriitor german. Autor al unor romane de mare succes, în majoritate ecranizate („Noaptea generalilor", „Preţul succesului"). KIRSTEIN [ker/tain], Lincoln (1907- 1996), coregraf american. Fondator, împreună cu G. Balanchine, al Şcolii americane de balet (1934). A înfiinţat Arhivele dansului (1940) din Muzeul de Artă Modernă din New York. Lucrări teoretice („Fokin", „Baletul clasic", „Tehnică şi terminologie elementară", „Dansul lui Nijinski"). KIRUNA [kj:ru:na:], oraş în N Suediei (Laponiaj; 26,2 mii loc. (1993). Mari expl. de min. de fier cu conţinut mare în metal (60-70%); rezervele sunt evaluate la 2 miliarde t. Staţiune de cercetări glaciologice şi geofizice. KIRWAN [keruen], Richard (1732-1812), chimist şi mineralog irlandez. A pus bazele noilor metode ale chimiei analitice şi a clasificat (1784) mineralele după compoziţia lor chimică („Elemente de mineralogie"). KISANGANI [ki:sa:nga:ni], oraş în NE Republicii Democratice Congo, port pe fl. Congo; 373,4 mii loc. (1991). Nod rutier. Aeroport. Centru comercial. Ind. mat. de constr., chimică, textilă, de prelucr. a lemnului, alim. Universitate. Până în 1966 s-a numit Stanleyville. Klă [kij], Danilo (1935-1989), scriitor sârb. Opera sa, o trilogie cu tentă autobiografică („Grădină, cenuşă", „Suferinţe din tinereţe", „Clepsidra"), precum şi volumele de nuvele („Un mormânt pentru Boris Davidovic", „Enciclopedia morţilor") prezintă, într-un stil apropiat de Borges, tragediile războiului, închisorile, lagărele şi asasinatele din perioada stalinistă. Traduceri. KISCH [ki/3, Egon Erwin (1885-1948), ziarist şi scriitor ceh de limbă germană. Participant la Războiul Civil din Spania. Activitate antifascistă. Supranumit „reporterul frenetic" (după titlul volumului său cu acelaşi nume). Reportaje revelatoare prin autenticitatea evocării („Raiul american", „Asia se schimbă din rădăcini", „Aventură în cele cinci continente"). KISCH [ki/], Gustav-Oswald (1889-1938, n. Bistriţa), filolog german din România. Pastor. Cercetări asupra Kiruna. Vedere generală KISELEV 422 Pavel Dmitrievici Kiselev toponimelor în strânsă legătură cu viaţa materială şi spirituală a poporului („Transilvania în lumina limbii. Contribuţii la istoria culturală a ţinuturilor carpatice"). A studiat influenţa foneticii limbii române asupra limbii saşilor din Transilvania. M. de onoare al Acad. Române (1933). ^ KISELEV (KISELEFF), Pavel Dmitrievici (1788-1872), general şi diplomat rus. Preşedinte plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti (1829-1834) în timpul administraţiei militare ruse (1828-1834). A contribuit la reorganizarea administrativă a celor două principate şi la întocmirea Regulamentelor Organice. Ca ambasador al Rusiei la Paris (1856-1862), a sprijinit unirea Principatelor Române. KJSELGUR (cuv. germ.) s. n. Di-atomit. KISFALUDI STRâBL [ki/foludi /tro:bel] Zsigmond (1884-1975), sculptor ungur. Portrete („B. Shaw"), sculpturi monumentale („Statuia libertăţii"). Coautor al monumentului lui Kossuth din Budapesta. KISFALUDY [ki/foludi] 1. Sândor K. (1772-1844), scriitor ungur. Lirică preromantică (ciclurile „Iubiri tânguitoare11 şi „Iubiri fericite"). 2. Kăroly K. (1788-1830), dramaturg ungur. Fratele lui K. (1). Precursor al romantismului; considerat unul dintre reprezentanţii de seamă ai dramaturgiei maghiare („Tătarii în Ungaria", „Pretendenţii", „Deziluzii"). KISHIWADA [ki/iuada], oraş în Japonia (Honshu), în conurbaţia Osaka, port la G. Osaka; 188,6 mii loc. (1990). Centru comercial. Ind. textilă, chimică şi de prelucr. a metalelor. KISLOVODSK, oraş în SV Federaţiei Ruse, la poalele de N ale M-ţilor Caucaz, la 800-1 200 m alt., pe râul Podkumok; 118 mii loc. (1992). Staţie de c.f. (1893). Staţiune balneoclimaterică, cu veri răcoroase (în iul. temp. medie de 19°C) şi ierni friguroase (în ian. medii termice de -3,9°C). Izv. cu ape minerale. Hidrocentrală. Muzee. Pavilionul băilor (1848-1858), în stil neogotic. Atestat documentar ca staţiune balneoclimaterică în 1803. KISMAAYO (KISMAYU), oraş în SE Somaliei, port la Oc. Indian, situat la 20 km S de vărsarea fl. Jubba; 70 mii loc. (1981). întemeiat în 1872 de sultanul Zanzibarului. KISMET (cuv. arab) subst. (în islamism) Destin, fatalitate, soartă, voinţa lui Allah. KISS [ki/j Jend (n. 1912, Mociu, jud. Cluj), scriitor maghiar din România. Lirică tradiţionalistă de inspiraţie rurală („Prin geamul afumat") sau meditativ-filozofică („Culoare şi foc", „Iubirea vieţii"). Piese de teatru, literatură pentru copii. Traduceri în maghiară („Mioriţa"). KISSINGER [kisjqe], Henry Alfred (n. 1923), diplomat şi om politic american. Emigrant din Austria; naturalizat (1943). Secretar de stat (1973-1977). A reprezentat S.U.A. la tratativele de rezolvare pe cale politică a conflictelor militare din Vietnam şi Orientul Mijlociu. Rol important în stabilirea relaţiilor diplomatice cu China. Premiul Nobel pentru pace (1973). KISTNĂ v. Krishnă. KISUMU [kisumu], oraş în V Kenyei, port la L. Victoria; 185,1 mii loc. (1989). Nod feroviar. Aeroport. Centru comercial. Reparaţii navale, ind. textilă. Pescuit. Vechiul nume: Port Florence. KIŞ, oraş antic în Mesopotamia, pe valea fl. Eufrat, în apropiere de Ba-bilon; înfloritor centru al culturii sume-riene în milen. 3 î.Hr. Vestigii istorice importante. Azi, Tall al-Uhaimir, Iraq. Henry Alfred Kissinger KIŞ-MIŞ (cuv. rus) subst. Soi de viţă de vie originar din Asia, cu ciorchini răsfiraţi şi boabe alungite, albe sau negre, fără seminţe, folosit la producerea stafidelor. KITAKAMI, fluviu în Japonia, în NE ins. Honshu; 180 km. Izv. de sub vf. Iwate, curge pe direcţie NNV-SSE, trece prin Morioka, Kitakami, Ishinomaki şi se varsă în G. Ishinomaki. KITAKY0SH0 [kita:kyu:/u:], con-urbaţie în Japonia (Kyushu), port la str. Shimonoseki, constituită în 1963 prin unirea oraşelor Yawata, Kokura, Moji, Tobata şi Wakamatsu; 1,1 mii. loc. (1995). Nod de comunicaţii. K. este legat de Shimonoseki (Honshu) printr-un tunel subacvatic (feroviar şi rutier), lung de 2,4 km. Ind. metalurgică, cocsochimică, constr. de maşini, textilă, a sticlăriei, cimentului şi alim.; produse chimice. Institut politehnic. KITASATO Shibasaburo (1852— 1931), bacteriolog şi imunolog japonez. Elev al lui R. Koch. Prof. univ. la Tokyo. Promotor, împreună cu E. Behring, al seroterapiei în tetanos şi difterie. A descoperit şi cultivat o serie de germeni patogeni, printre care KitakyQshQ. Vedere generală 423 KIWI Aleksis Kivi bacilul ciumei bubonice (1894, simultan cu A.E.J. Yersin). KITCHENER [kit/na] 1. Horatlo Herbert, conte K. of Khartoum (1850— 1916), feldmareşal şi om politic britanic. A cucerit Sudanul (1895-1898), înfrângând armata mahdistă la Omdur-man (2 sept. 1898). în sept. 1898, întâlnirea corpului expediţionar condus de el cu trupele franceze, comandate de J.B. Marchand, a provocat „incidentul de la Fashoda“. A comandat forţele britanice în Războiul anglo-bur (1900-1902); ministru de Război (1914-1916). 2. Oraş în S Canadei (Ontario), între L. Huron şi L. Ontario, la SV de Toronto; 168,3 mii loc. (1991). Ind. constr. de maşini, de prelucr. a metalelor, chimică (cauciuc), electrotehnică, textilă, a mobilei şi alim. între 1830 şi 1916 s-a numit Berlin. KfTHIRA [kithira:] (KYTHERA, KtTHIRA), insulă grecească în Arh. Ionic, în M. Mediterană, la SE de pen. Pelopones, la 13 km de capul Malea; 277 km2. Oraş pr.: Kfthira. Plantaţii de măslini şi citrice. Potrivit tradiţiei, în Antichitate, aici ar fi existat un templu închinat zeiţei Afrodita. KITSCH [kitj] (cuv. german) s. n. (ESTETICĂ) Termen desemnând produsele cu caracter de pseudoartă, care promovează prostul gust (prin materiale stridente şi substituiri tehnice) şi se caracterizează prin platitudine, imitaţie superficială a operelor de artă şi a elementelor folclorice, falsul patos, lipsa de originalitate şi de profunzime, prin pervertirea cerinţelor estetice. KITTREDGE [kitridj], George Lyman (1860-1941), filolog american. Prof. univ. la Harvard. Specialist în domeniul literaturii medievale („Chaucer şi poezia sa“, „Vrăjitoria în Vechea şi Noua Anglie“). Exeget al operei lui Shake-speare; în 1936, i-a publicat ediţia de opere complete. K1TWE [ki:tvei], oraş în partea cen-tral-nordică a Zambiei, pe râul Kafue, la 290 km N de Lusaka; 338,2 mii loc. (1990). Aeroport. Expl. min. de cupru. Ind. prelucr. a metalelor şi a lemnului. Produse alim. Fundat în 1937 ca urmare a descoperirii zăcămintelor de min. de cupru de la Nkana. KITZBOHEL, oraş în V Austriei (Tirol), în Alpii Kitzbuhel, la 1 998 m alt., pe cursul superior al râului Ache, la 77 km NE de Innsbruck; 8,1 mii loc. (1991). Staţiune climaterică şi a sporturilor de iarnă. Menţionat documentar pentru prima oară în 1165. Bisericile cu hramurile Sf. Andrei (1435-1506), Sf. Katharina (sec. 14, restaurată în 1950), Sf. Maria (1373) şi castel medieval. KIUSTENDIL, oraş în V Bulgariei, la 69 km SV de Sofia, centrul ad-tiv al districtului cu acelaşi nume; 55,7 mii loc. (1991). Centru comercial (fructe, vin, tutun). întreprinderi de vinificaţie, textile şi alim. Producţie de covoare. Izv. minerale termale. KIVI, Aleksis (pseud. lui Aleksis Stenvall) (1834-1872), scriitor finlandez. Clasic al literaturii finlandeze. Romane („Şapte fraţi" — capodoperă a literaturii nordice) şi drame („Kullervo“, „Cizmarul satului", ,,Lea“), în care împleteşte într-un mod original romantismul cu realismul. Lirică modernistă inspirată din folclor, relevând un nou sentiment al naturii. KIVU, lac tectonic în Africa Orientală, situat între Republica Democratică Congo şi Rwanda, la 1 460 m alt.; 2,69 mii km2; ad. max.: 496 m. Comunică cu L. Tanganyika prin râul Ruzizi. Numeroase insule. Pe fundul lacului se produc uneori erupţii vulcanice. Se caracterizează prin lipsa vieţuitoarelor, din cauza concentraţiei mici sau chiar a lipsei oxigenului dizolvat în apă. KIWI (< fr., engl. {i}) s. f. 1. Pasăre acarinată neozeelandeză pe cale de dispariţie, înaltă de 30 cm (Apteryx australis). Se hrăneşte cu viermi, larve de insecte şi, bazându-se pe un simţ olfactiv foarte dezvoltat, duce o viaţă nocturnă. Este simbolul naţional al Noii Zeelande, fiind protejată prin lege. 2. Plantă volubilă, lemnoasă, originară din China, cu frunze de 6-15 cm lungime şi 3-10 cm lăţime, fructe bace verzui, cu pulpa comestibilă, bogate în vitamina C (Actinidia chinensis). Se în- Kivu KIZIL IRMAK 424 Kiwi (1) multeşte prin butaşii colectaţi toamna şi păstraţi în nisip, la rece; se plantează primăvara. Cultivată pentru prima oară pe scară largă (1950) fn Noua Zeelandă, unde a căpătat numele de k. KIZIL IRMAK [kîzîl irma:k] (Fluviul Roşu), fluviu în partea central-estică a Turciei; 1* 151 km. Izv. din masivul Kizil Dag şi, după ce străbate Pod. Anatoliei, se varsă printr-o deltă în Marea Neagră. Irigaţii. Cunoscut în Antichitate sub numele de Halys. KÎRGfZSTAN, Republica ~ (Kyrgyz Respublikasy), stat în centrul Asiei, fără ieşire la mare; 198,5 mii km2; 4,5 mii. loc. (1995). Limbi oficiale: kirghiză şi rusă. Religia: islamică (sun-niţi), creştină, budistă. Cap.: Bişkek (fost Frunze). Oraşe pr.: Oş, Djalal-Abad, Prjevalsk, Narîn. Este împărţit în şapte regiuni. Relieful este dominat de munţi înalţi ce aparţin în majoritate sistemului muntos Tian-Shan (alt. max. pe terit. K.: 7 439 m, Pik Pobedî). în SV se află M-ţii Transalai, ce aparţin sistemului muntos Pamiro-Alai. Există depresiuni intramontane înalte (cea a L. Issîk-Kul) sau premontane (Ciuisk şi Fergana) în SV. Climă temperat-con-tinentală, aspră în reg. înalte (gheţarii Inîlcek, Kainda). Precipitaţii reduse în depr. intramontane (200-300 mm/an) şi mai bogate în V şi N (peste 800 mm/an). Râuri cu bogat potenţial hidroenergetic: Narîn şi Ciatkal (afl. Sîrdariei) sau Ciu ce se pierde în deşerturile din Kazahstan. Vegetaţie predominant ierboasă (în reg. aride, xerofită), iar pădurile ocupă supr. reduse. Variate resurse de subsol (expl. de petrol şi gaze naturale, huilă, min. de cupru, plumb şi zinc, rutiliu). Ind. diversificată ce antrenează 1/3 din 72° 78° 42° ZXA h s DJAMBUL -Cimkent f ® A -7# UALMATÎ(ALMA-ATA)Q jg73 ^hTokmak M > Kara-BattaQ @~^Tokmak * ' BIŞKEK (s^ Talas - M - S T I A - \ss\k-VvU\ ^^7439 fa /-v^Hik Pobedî 42° i^^_A/KÎRGÎZ§TAN;^ UZBEKISTAN^nD/a'a'~^ai!ySL-/ ^ y I —/ f r*°' j ; —-— . Suliukta DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni Suprafaţa (km2) Populaţia (1991) Capitala Bişkek — 641 400 Bişkek Ciu 18 700 791 200 Kara-Balta Djalal-Abad 39 500 782 200 Djalal-Abad Issîk-Kul 43 500 426 400 Issîk-Kul Narîn 47 300 260 000 Narîn Oş 38 100 1 323 600 Oş Talas 11 400 198 600 Talas populaţia activă şi este concentrată în marile oraşe (Bişkek, Oş, Prjevalsk) la care se adaugă marea hidrocentrală Toktogul de pe râul Narîn. Ind. produce: energie electrică (12,9 miliarde kWh, 1994), fontă şi feroaliaje, maşini agricole, maşini-unelte, utilaj ind. divers, aparataj electric, ciment, produse chimice, textile din bumbac şi lână, încălţ., produse alim. (zahăr, băuturi, bere, ţigarete, produse lactate). Agricultura concentrează 1/3 din populaţia activă şi este specializată în creşterea animalelor şi în culturi irigate în depr. Fergana. Se cultivă cereale (grâu, porumb), sfeclă de zahăr, bumbac, tutun, legume, fructe, plante aromate pentru parfumuri. Se cresc ovine şi caprine (7,3 mii. capete, 1994), bovine şi porcine. C.f.: 376 km. Căi rutiere: 28,4 mii km. Moneda: 1 som = 100 tîiîni. 80% din importuri şi peste 95% din exporturi se realizează cu ţările membre ale C.S.I. Export: bumbac, tutun, fructe, carne etc. Import: utilaje şi echipament ind., bunuri de larg consum, produse chimice şi alim. — Istoric. Locuit încă din Antichitate de triburi nomade, în sec. 6-12 a intrat în Kaganatul turcie, al Karlucilor şi Kara-hanizilor. Triburile mongole ale kirki-zilor, care populau în sec. 10 cursul superior al 'fl. Enisei, au migrat spre S, în reg. Tian-Shan, fiind înglobate (sec. 13-16) în Imp. Mongol. Din sec. 17, K. a intrat sub stăpânirea oi-raţilor, iar în prima jumătate a sec. 19, a Hanatului Kokand, fiind apoi inclus, în dec. 6-7, în Imp. Rus. între 1918 şi 1924, K. este inclus în Republica Sovietică Socialistă Turkestan din componenţa R.S.F.S. Ruse; la 14 oct. 1924 este reorganizat ca Regiune Autonomă Kara-kirghiză (din 1 febr. 1926 Republica Autonomă Sovietică Socialistă Kirghiză), pentru a deveni, la 5 dec. 1936, R.S.S. Kirghiză, republică unio- 425 KLEBS nală a U.R.S.S. Fn oct. 1990, este ales ca preşedinte Askar Akaiev, iar în dec. 1990 a fost adoptată noua denumire, de Republica Kîrgîzstan, limba oficială a noului stat devenind kirkiza. în febr. 1991, oraşul Frunze şi-a reluat vechea denumire de Bişkek. Sovietul Suprem al republicii votează proclamarea independenţei K. la 31 aug. 1991. La 21 dec. 1991, K. se numără printre cele 11 republici care semnează actul constitutiv al Comunităţii Statelor Independente (C.S.I.). Republică prezidenţială, potrivit Constituţiei din 1993. Activitatea legislativă este exercitată de un Parlament bicameral, format din Adunarea legislativă şi Adunarea Poporului, iar cea executivă, de preşedinte şi de guvern. KfctfL, oraş în Federaţia Rusă, pe fl. Enisei, cap. Republicii Tuvine; 90,3 mii loc. (1992). Ind. de prelucr. a pieilor, a lemnului şi alim. Fabrici de mobilă, cărămidă şi montaj de automobile. Aici se află centrul geografic al continentului asiatic. Trei institute de învăţământ superior. Muzee. Teatru. întemeiat în 1914 sub numele de Beloţarsk; între 1918 şi 1926 s-a numit Hem-Beldfr, iar din 1926, K. KÎZÎLKUM, deşert în Asia Centrală (Uzbekistan şi Kazahstan), vechi fund de mare, între Amudaria şi Sîrdaria; c. 300 mii km2. Relief de dune cu vegetaţie sărăcăcioasă. KJELDAHL [keldal], Johan Gustav Cristoffer Thorsager (1849-1900), chimist danez. A elaborat metoda (care-i poartă numele) de determinare a proteinelor din substanţele organice, prin transformarea azotului în amoniac, folosită pe larg în agricultură şi biochimie. KLABUND (pe numele adevărat Alfred Henschke) (1890-1928), scriitor german. Poeme şi romane (reunite sub titlul „Romane ale pasiunii"), în care, de sub masca umorului şi a ironiei, se întrevăd sentimentele sale de revoltă şi disperare. Traduceri şi adaptări din literatura chineză şi japoneză („Cercul de cretă", „Sărbătoarea florii de cireş"). KLADNO, oraş în Cehia, la 24 km NV de Praga; 149 mii loc. (1995). Oţeluri speciale şi laminate; constr. de utilaj special, produse chimice şi textile. Expl. de min. de fier şi de cărbune. Castel (sec. 18). KLAGENFURT [klaganfurt], oraş în S Austriei, centrul ad-tiv al landului Carintia; 89,4 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. metalurgică, electrotehnică, constr. de maşini, de prelucr. a lemnului, chimică, textilă, piei. şi încălţ., alim. Catedrală (sec. 16). Primărie (sec. 16). Muzeu ^Je istorie şi etnografie. Staţiune ‘ estivală şi pentru sporturi de iarnă. Menţionat documentar în 1279; din 1518, cap. Carintiei. KLAGES [klagos], Ludwig (1872-1956), filozof şi psiholog german. Reprezentant al „filozofiei vieţii", a elaborat un sistem bazat pe opoziţia, existentă în om, dintre intuiţie şi instinct (viaţa), pe de o parte, şi intelect şi voinţă (spirit), pe de altă parte („Spirit şi viaţă"). Unul dintre fondatorii grafologiei ştiinţifice („Principii de caracterologie", „Scriere şi caracter"). KLAIPf=DA, oraş în partea de V a Lituaniei, port la M. Baltică; 202,8 mii loc. (1995). Şantiere navale. Ind. inului, a conservelor de peşte, a lemnului, a celulozei şi hârtiei. Produse chimice (îngrăşăminte) şi textile. Muzee. Teatru. Fundat în 1252 de cavalerii teutoni. Până în 1923 şi între 1939-1945 s-a numit Memel. KLANG v. Kelang. KLAPKA [klopko] Gyorgy (1820-1892), general ungur. Unul dintre conducătorii Revoluţiei din 1848-1849 Ludwig Klages din Ungaria; s-a remarcat în luptele de apărare a fortăreţei Komârom (1849). După înfrângerea revoluţiei, a emigrat în Italia. S-a reîntors în Austro-Ungaria după amnistia din 1867. KLAPROTH [klapro:t] 1. Martin Heinrich K. (1748-1817), chimist german. Prof. univ. la Berlin. Unul dintre pionierii chimiei analitice. A descoperit zirconiul şi uraniul (1789), titanul (1795) şi cromul (1797). Cercetări privind pământurile ceritice sau referitoare la descoperirea telurului. 2. Heinrich Julius K. (1783-1835), orientalist german. Fiul lui K. (1). Prof. univ. la Sankt Petersburg. Stabilit la Paris (1815). Cercetări etnografice şi lingvistice în Caucaz („Asia poliglotă pe baza atlasului lingvistic"), constituind o importantă sursă de informaţii pentru limbile caucaziene dispărute. KLAUS, Georg (1912-1974), filozof şi logician german. Studii de epistemologie şi de analiză a activităţii sociale contemporane („Teoria specială a cunoaşterii", „Cibernetică şi societate"). Cercetări de semantică generală („Logică modernă", „Limbajul politicii"). KLAUS, Vâciav (n. 1941), economist şi om politic ceh. Preşedinte al Partidului Democrat Civic. Ministru de Finanţe (1989-1992) şi prim-ministru (1993-1997). Autor al programului de reformă economică din perioada de tranziţie. KLI=BER [kleber], Jean-Baptiste (1753-1800), general francez. A reprimat insurecţia din Vendee (1793) şi s-a remarcat în bătălia de la Fleurus (1794) împotriva austriecilor. Comandant al trupelor franceze din Egipt după reîntoarcerea lui Napoleon Bona-parte în Franţa. Asasinat la Cairo. KLEBS [kleps], Etiwin Theodor Albrecht (1834-1913), medic german. Prof. univ. la Berna, Wurzburg, Zurich şi Chicago. A descris, împreună cu KLEE 426 Paul Klee: „Senecio" Fr. Loffler, bacilul ce provoacă difteria (bacilul Klebs-Loffler) şi a investigat cauzele malariei, antraxului şi tuberculozei. KLEE [kle:], Paul (1879-1940), pictor şi desenator german de origine elveţiană. Prof. la Bauhaus. A oscilat între abstracţionismul pur şi viziunile onirice. Realizată într-un limbaj de o mare fineţe şi puritate, arta sa, bazată pe graţie şi umor, ascunde, sub simplitatea aparent naivă, o mare forţă de sugestie şi, uneori, o amară ironie („Moartea şi focul“, „Peisaj cu păsări galbene", „Sindbad marinarul", „Fulger colorat", „Prinţul negru", „Pierrot prizonier"). Eseuri („Asupra artei moderne", „Jurnal"), lucrări teoretice. KLEENE [kli:n], Stephen Cole (n. 1909), matematician şi logician american. Importante contribuţii în domeniul automatelor şi al funcţiilor re-cursive („Logică matematică"). KLEIBER [klaiber], Erich (1890— 1956), dirijor austriac. Director al Operei din Berlin (1923-1934). A emigrat în Argentina (1936-1949). fntors în Europa, a dirijat în premieră numeroase opere moderne („Wozzeck" după Berg), precum şi muzică romantică germană (Mozart, Strauss). KLEIN [klain], Christian Feiix (1849-1925), matematician german. Prof. univ. la Erlangen, Leipzig şi Gottingen. Corîtribuţii la teoria ecuaţiilor algebrice, a funcţiilor hipereliptice, prin utilizarea teoriei grupurilor. în geometrie a introdus o concepţie nouă, prin studierea grupurilor de transformări („Programul de la Erlangen"). A condus lucrările de elaborare a „Enciclopediei ştiinţelor matematice şi a aplicaţiilor lor". Autor al sticlei K. M. de onoare al Acad. Române (1913). KLEIN [klain], Lawrence Robert (n. 1920), economist american. Contribuţii importante în econometrie şi în domeniul constituirii modelelor de previziune economică („Revoluţia keyne-siană"). Premiul Nobel pentru economie (1980). KLEIN [klain], Melanie (1882-1960), psihanalistă britanică de origine austriacă. A dezvoltat teoriile freudiene, mai ales cele privitoare la psihanaliza copilului din primul an de viaţă („Psihanaliza copiilor", „Dorinţă şi recunoştinţă"). Terapeutica sa, bazată pe posibilitatea jocului, susţine importanţa mecanismelor de protecţie şi introspecţie în procesul de identificare a sinelui. KLEIN [klain], Yves (1928-1962), pictor francez. Spirit vizionar, încearcă, prin lucrările sale, o comunicare directă cu energiile cosmice. Tablourile monocrome (în bleu sau realizate cu foiţă de aur) se vor episoade ale unui discurs profetic. Adept al curentului neorealist („Victoria de la Samotrace"). A teoretizat utilizarea culorii pure ca o soluţie pentru instituirea unui simbolism universal („Depăşirea problematicii artei"). KLEINWĂCHTER [klainvehter], Friedrich (1838-1927), economist german. Prof. univ. la Riga şi Cernăuţi. Preocupări privind viaţa economică şi socială a Bucovinei. Cursuri de economie („Manual de economie naţională teoretică", „Manual de economie naţională"). M. de onoare al Acad. Române (1921). KLEIST [klaist], Ewald von (1881 — 1954), feldmareşal german. Comandant al trupelor de blindate (1940). A luptat în Polonia (1939), Franţa (1940), în Balcani, la Kiev (1941) şi la Stalingrad (1942). Prizonier în U.R.S.S., unde a şi murit. KLEIST [klaist], Heinrich (Wilhelm) von (1777-1811), scriitor german. Influenţat de Schiller şi, în special, de Goethe, este unul dintre reprezentanţii de seamă ai comediei germane moderne („Ulciorul sfărâmat"). Drame de inspiraţie medievală sau patriotică („Kătchen din Heilbronn", „Prinţul de Homburg"). Nuvele de o remarcabilă modernitate şi concizie („Marchiza d’O", „Povestea lui Michael Kohlhas"). Eseuri; corespondenţă. S-a sinucis (în spiritul romantismului) împreună cu tânăra sa iubită Henriette Vogel. KLEMPERER [klemperar], Otto (1885-1973), dirijor şi compozitor german. Stabilit în S.U.A. (1933) şi, ulterior, în Israel (1970). A condus orchestrele din Praga, Hamburg, Koln, Berlin, precum şi filarmonicile din Los Angeles (1933-1946) şi Londra (1955-1972). Repertoriu clasic (mai ales Beethoven) şi modern. Temperament dinamic, influenţat de Mahler, iar mai târziu tradiţionalist. A compus o operă, o misă, lieduri. KLENZE [klentse], Franz Kari Leo von (1784-1864), arhitect german. Reprezentant al neoclasicismului. Din 1816, în slujba Curţii regale a Bavariei (după 1825 a lui Ludovic I), a elaborat planurile de sistematizare a oraşului Munchen. Lucrări inspirate din arhitectura clasică greacă (Gliptoteca, Propi- Heinrich von Kleist 427 KLOPSTOCK leele şi Vechea Pinacotecă, construite la Munchen, Noul Ermitaj din Sankt Petersburg). KLERIDES, Glafkos (n. 1919), avocat şi om politic cipriot. Fondator al partidului Adunarea Democratică (1976). Preşedinte al Republicii Cipru (din 1993). KLESTIL, Thomas (n. 1932), diplomat şi om politic austriac. Preşedinte al Austriei (din 1992). KLIAZMA, râu în partea de V a Federaţiei Ruse, afl. stg. al râului Oka în aval de Krasnaia; 686 km. Izv. din înălţimile moscovite, de la c. 100 km NE de Moscova, curge pe o direcţie generală SV-NE şi trece prin Ore-hovo-Zuevo, Vladimir, Kovrov ş.a. KLIBI, Chedli (n. 1925), om politic tunisian. Secretar general al Ligii Arabe (1978-1990). KLIMT, Gustav (1862-1918), pictor şi decorator austriac. Reprezentant marcant al jugendstil-ului vienez. Picturi monumentale şi panouri decorative, portretistică („D-na Adele Bloch-Bauer“, „ludita“, „Salomeea", „Cele trei vârste ale unei doamne“) şi lucrări de artă aplicată (decoraţii la Palatul Stoclet din Bruxelles — „Sărutul"). KLINE [klainj, Franz (1910-1962), pictor american. Iniţial lucrări figurative Gustav KKmt: „Salomeea" şi umoristice. Evoluează ulterior spre o viziune mai rafinată şi dinamică („Fără titlu"). S-a impus, alături de W. De Kooning şi J. Pollock, ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai tendinţei action painting (expresionismul abstract), creând vaste compoziţii, în negru, din forme liniare frânte („Fără titlu"). KLINGER [kljgar], Friedrich Maximilian von (1752-1831), scriitor german. Promotor al mişcării Sturm und Drang (denumită astfel după titlul piesei sale cu acelaşi nume). Drame („Gemenii") şi romane filozofico-satirice („Viaţa, faptele şi drumul spre Infern al lui Faust", „Omul de lume şi poetul"). KLINGER [kljrpr], Max (1857-1920), pictor, gravor şi sculptor german. Tendinţă neoclasică în sculptură (marmură policromă — „Salomeea", „Cassandra", „Beethoven" şi bronz — „Atletul"). în pictură îmbină un simbolism mistic cu trăsături naturaliste („Hristos în Olimp", „Pietâ", „Crucificarea"). Gravuri lucrate într-o tehnică foarte nuanţată (ciclurile de acvaforte „Viaţa", „Drame"). KLINGERIT s. n. v. clingherit. KLINKER v. clincher. KLINKERIZARE v. clincherizare. KLI7ZING [kljtsit]], Klaus von (n. 1943), fizician german. Contribuţii în fizica solidelor. A pus în evidenţă efectul Hol! la nivel cuantic. Premiul Nobel pentru fizică (1985). KLiUCEVSKI (KLIUCEVSKAJA SOP- KA [kliut/evskaia]), vulcan activ în E pen. Kamceatka. Alt. max.: 4 750 m. Prezintă pe versanţi peste 70 de conuri parazite. în ultimii 300 de ani au avut loc peste 60 de erupţii de diferite intensităţi (ultima erupţie s-a produs în perioada 1972-1974). KLIUCEVSKI, Vasili Osipovici (1841-1911), istoric rus de orientare liberală. Contribuţii la studiul problemelor social-politice din Rusia, argumentând că dezvoltarea^ societăţii este determinată de factori geografici, economici şi sociali („Duma boierească în Rusia veche", „Originea iobăgiei în Rusia"). KLONDIKE [klondaik], renumită reg. auro-argentiferă în partea de NV a Canadei (Yukon), în bazinul superior al fl. Yukon, în M-ţii Ogilvie, pe râul Klondike (145 km lungime); c. 2 100 km2. Pr. centru.: Dawson. Prima descoperire datează din 1894, dar cea mai importantă a avut loc la 17 aug. 1896, pe valea pârâului Bonanza, la 5 km de Dawson. Goana după aur a început în 1897 (până în 1899, pe aici trecuseră peste 60 000 de oameni), iar din 1899 afluxul a scăzut repede. Descoperirea de pe valea Bonanza este celebrată anual la 17 aug. KLOPSTOCK [klop/tok], Friedrich Gottlieb (1724-1803), scriitor german. Unul dintre creatorii liricii naţionale germane, iniţiator al poeziei sentimentului. Versuri (epopeea de inspiraţie biblică în hexametri „Messiada", „Ode Klaus von Klitzing KLOSSOWSKI 428 Friedrich Gottlieb Klopstock şi elegii"), drame biblice promovând idei liberale („Moartea lui Adam“, „Solomon", „David"). KLOSSOWSKI, Pierre (n. 1905), scriitor francez ^de origine poloneză. A explorat conexiunile dintre etică, erotism, metafizică şi limbaj („Vocaţia întreruptă", „Legile ospitalităţii", „Sade, aproapele meu", „Nietzsche şi cercul vicios"). Traduceri din literatura latină şi germană. KLUANE, parc naţional în extremitatea de NV a Canadei, în SV terit. Yukon, la graniţa cu statul Alaska (S.U.A.), creat în 1972. Supr.: 22 032 km2. Cuprinde o parte din lanţul M-ţilor Saint Elias, cu vf. Logan (5 951 m alt., cel mai înalt din Canada), cu gheţari, numeroase lacuri glaciare (între care şi Kluane, 477 km2) şi râuri tributare fl. Yukon. Bogate păduri de conifere. KLUCK [kluk], Heinrich Rudolph Alexander von (1846-1934), general german. Comandant al Armatei I germane (1914-1916), a participat la bătălia de pe Mama (5-12 sept. 1914), unde a fost înfrânt, pierzând şansa victoriei printr-un „război-fulger". KLUCKOHN [klakheun], Clyde Kay Maben (1905-1960), antropolog american. Prof. univ. în New Mexico şi la Harvard. Studii legate de viaţa şi obiceiurile indienilor navajo („Vrăjitoria la indienii navajo"). Cercetări privind personalitatea umană şi relaţiile ei cu cultura („Personalitatea în cultură şi raporturile ei cu societatea", „Oglinda omului"). KLUG [klag], Aaron (n. 1926), bio-chimist britanic, originar din Africa de Sud. Cercetări care au dus la dezvoltarea microscopiei electronice cristalografie. A elucidat structura complecşilor de importantă biologică de tip acid nucleic-proteină. Premiul Nobel pentru chimie (1982). KLUGE [kluge], Hans Gunther von (1882-1944), feldmareşal german. Comandant al Armatei a IV-a în Polonia şi Franţa şi al Grupului de armate Centru pe Frontul de Est; l-a înlocuit pe G. von Rundstedt în funcţia de comandant al Frontului de Vest (1944). Implicat în tentativa de asasinat împotriva lui Hitler (20 iul. 1944), s-a sinucis. km (METR.), simbol pentru kilo-metru. Wilhelm Kari W. Knechtel KNAUS, Hermann Hubert (1892— 1970), medic ginecolog austriac. Prof. univ. la Praga. A elaborat, împreună cu K. Ogino, teoria perioadei de fertilitate în cursul ciclului menstrual. KNECHTEL [knehtal], Wilhelm Kari W. (1884-1967, n. Bucureşti), entomolog german din România. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări asupra insectelor dăunătoare, în special asupra tizanopterelor („Thysa-noptere din România. Studii morfologice", „Insectele vătămătoare din România şi mijloacele de combatere a lor"). Fondator al şcolii de entomologie agricolă din România („Rolul staţiunilor entomologice"). KNEIPP [knaip], Sebastian (1821 — 1897), cleric şi vindecător naturist german. în 1881 a deschis stabilimentul de hidroterapie de la Worishofen, pentru aplicarea „curei de apă rece" ca mijloc universal de tratament. KNESSET (ebr. „adunare"), denumire a Parlamentului unicameral din Israel. KNIES [knj:s], Kari Gustav Adolf (1821-1898), economist german. Prof. univ. la Heidelberg. Reprezentant, alături de B. Hildebrand şi W. Roscher, al vechii şcoli istorice germane; a susţinut permanenţa unor categorii economice, ca proprietatea privată, marfa, banii, capitalul („Economia politică din punct de vedere al metodei istorice"). KNOBELSDORFF [knobalsdorf], Georg Wenzeslaus von (1699-1753), arhitect şi pictor german. Până în 1746, în serviciul regelui Prusiei Frederic II. în arhitectură a îmbinat clasicismul cu elemente rococo (Opera din Berlin, parcul şi castelul Sans-Souci din Potsdam). KNOCK-DOWN s. n. v. cnocdaun. KNOCK-OUT s. n. v. cnocaut. KNORR [knor], Ludwig (1859-1921), chimist german. Prof. univ. la Jena. 429 KOBLENZ John Knox Pionier în domeniul chimiei organice. A descoperit antipirina (1883). KNOW-HOW [nou-hau] (loc. engl. „a şti cum“) (EC.) Ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţetelor, procedeelor, experienţei de producţie şi al altor elemente analoge ce servesc la fabricarea unui produs. KNOX [nox], Fort bază militară (din 1932) situată în partea cen-tral-estică a S.U.A. (Kentucky), la 50 km SV de Louisville, purtând numele generalului Henry Knox. în perioada 1917-1932, aici a funcţionat un câmp de instrucţie, iar din 1937 funcţionează ca trezorerie a S.U.A. KNOX [nox], John (1505 sau 1513/1514-1572), teolog scoţian. Rol de seamă în răspândirea Reformei. Datorită convingerilor sale protestante, a fost silit de Maria Tudor să plece în exil (1553); rechemat în Scoţia (1559) de nobilimea şi burghezia reformată, impune prezbiterianismul, contracarând intenţiile Măriei Stuart de a reintroduce catolicismul ca religie oficială. Lucrări: „Confessio fidei scotica", „Istoria reformei în Scoţia". KNOXVILLE [naksvil], oraş în S.U.A. (Tennessee), pe râul Tennessee, la V de M-ţii Apalaşi; 165,1 mii loc. (1990). Expl. de marmură. Electrometalurgie (aluminiu); ind. constr. de maşini, chimică (mase plastice), textilă şi de prelucr. a lemnului (mobilă) şi a tutunului. Turism. Universitate (1794). Fundat în 1786. KNUDSEN [knusen], Aanon Gunnar (1848-1928), industriaş şi om politic radical norvegian. Prim-min. (1908— 1910 şi 1913-1920). Promotor al unei politici de neutralitate în cursul primului război mondial. KNUDSEN [knusen], Martin Hans Christian (1871-1949), fizician şi ocea-nograf danez. Prof. univ. la Copen- haga. Unul dintre fondatorii oceano-logiei. A stabilit relaţia cantitativă între salinitate şi compoziţia chimică a apei de mare (formula lui K.). Contribuţii în fizică (teoria cinetică a gazelor, conductivitatea termică a fluidelor, capila-ritatea etc.). KNUDSEN [knu:sen], Vern Oliver (1893-1974), fizician american. A introdus (1929) conceptul de decibel în domeniul acusticii, participând la proiectarea a numeroase săli de teatru sau de conferinţe (de ex. sediul Adunării Generale O.N.U.). Contribuţii la dezvoltarea tehnologiei tuburilor cu vid. Lucrări: „Acustică arhitecturală", „Designul acustic în arhitectură" (în colab.). KNUT v. Canut. KOALA (< fr.) s. m. Mamifer mar-supial originar din Australia (Phasco-lartus cinereus). Corpul, fără coadă, având o lungime de c. 60 cm, este acoperit cu o blană deasă, mătăsoasă, de culoare bej. Animal arboricol, nocturn, se hrăneşte cu frunze şi lăstari de eucalipt. Pe cale de dispariţie, este crescut astăzi în rezervaţii speciale, fiind ocrotit de lege. KOBARID v. Caporetto. KOBAYASHI [kobaia/i] Kokei (pe numele adevărat Kobayashi Shigeru) (1883-1957), pictor japonez. A “pictat iniţial subiecte tradiţionale („Povestire despre tăietorul de bambus"). Ulterior, adoptând mijloacele picturii moderne, şi-a creat un stil propriu, care emană un sentiment de linişte şi de împăcare cu sine („Primăvară fierbinte"). KOBAYASHI [kobaia/i] Masaki (1916-1996), regizor japonez de film. Larg registru tematic şi stilistic, de la realista prezentare a războiului („Condiţia umană") la violenta evocare a vieţii samurailor în sec. 17 („Harakiri", Koaia „Ultimul samurai") şi la universul fantastic („Kwaidan"). KOBE, oraş în Japonia (Honshu), în conurbaţia Osaka-Kobe, port la G. Osaka; 1,5 mii. loc. (1995). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru comercial, financiar şi ind. al ţării. Şantiere navale (30% din întreaga producţie a ţării). Ind. constr. de aparataj electrotehnic, metalurgică, constr. de maşini de transport, textilă, chimică şi alim. Poligrafie. Universitate. Muzee. Distrus în mare parte de cutremurul (7,2 grade pe scara Richter) din 17 ian. 1995 (peste 50 000 de imobile avariate, c. 5 000 de morţi şi peste 25 000 de răniţi). K0BENHAVN v. Copenhaga. KOBLENZ [koblents], oraş în partea de V a Germaniei (Renania-Palatinat), port la confi. Rinului cu Moselle; Kobe. Vedere generală 'A':- KOCAELI 109,1 mii loc. (1993). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini (avioane), de prelucr. a aluminiului, electrotehnică, chimico-farmaceutică, a sticlăriei şi a piei.; mobilă. Centru de vinificaţie. Turism. Monumente: catedrala Sankt Kastor (sec. 12-15), primărie (sec. 16—17), biserica Iezuiţilor (sec. 17). Muzeu. Aşezare din epoca romană. Oraş din 1254. Asediat de francezi în 1688. în timpul Revoluţiei Franceze, la K. a fost principala tabără a emigranţilor francezi care au format „armata prinţilor", condusă de prinţul Conde. A intrat în componenţa Prusiei în 1815, iar din 1871, a Imp. German. Ocupat de trupele americane (1919-1923) şi de cele franceze (1923-1929). KOCAELI v. Izmit. KOCH [koh], Gaetâno (1846-1910), arhitect german. A cultivat, sub influenţa Renaşterii, caracterai geometric al părţilor componente ale unui ansamblu, rigurozitatea schemei de compoziţie şi puritatea volumelor. După 1870, a fost unul dintre principalii artizani ai dezvoltării urbanistice a Romei (edificii în Piaţa Victor Emmanuel, Banca Italiei, palate în Piaţa Republicii, în Piaţa Minerva). KOCH [koh], Robert (Heinrich Hermann) (1843-1910), medic german. Prof. univ. la Berlin. Unul dintre întemeietorii bacteriologiei şi epidemiologiei moderne, descoperind (1882) bacilul tuberculozei (bacilul K.) şi, în 1883, vibrionul holerei. A preparat tuberculina (1890) şi a demonstrat rolul sporilor microbieni ca formă de rezistenţă a microorganismelor. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1905). KOCHAB (în arabă „Steaua Nordului"), stea aparţinând Carului Mic, de mărimea 2,2. Denumită astfel în perioada când s-a aflat în locul actual al Emil Theodor Kocher Stelei Polare, fiind folosită în navigaţie pentru determinarea poziţiei navelor. KOCHANOWSKI [kohanofski], Jan (1530-1584), poet polonez. Fondatorul poeziei naţionale poloneze. Elegii (ciclul „Trenii“ — capodopera sa), ode, poeme lirice („Cântece"), epice („Bagatele") şi satirice; epigrame. Prima dramă poloneză cu subiect politic („Respingerea solilor greci"). Traducerea sa în versuri a „Psalmilor lui David" a servit drept model „Psaltirii" lui Dosoftei. KOCH EL [kohel], Ludwig Alois Ferdinand von Ritter (1800-1877), 430 muzicolog austriac. Autor al celebrului catalog cronologico-tematic al creaţiei lui Mozart; lucrări de istorie muzicală („La capella muzicală a Curţii imperiale de la Viena 1543-1867, 18$9“); monografii ale compozitorilor austrieci („J. Fux"). KOCHER [kpher], Emil Theodor (1841-1917), medic elveţian. Prof. univ. la Berna. Cercetări asupra fiziologiei, patologiei şi chirurgiei glandei tiroide; a efectuat prima tiroidectomie (1876), inaugurând astfel chirurgia endocrinologică. Contribuţii în domeniul chirurgiei gastro-intestinale. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1909). KOCHI, oraş în Japonia (Shikoku), port la G. Urado al Oc. Pacific; 318,1 mii loc. (1995). Ind. metalurgică şi de prelucr. a lemnului; ciment, hârtie şi produse din peşte. Castel (1603). KODAIRA Kunihiko (n. 1915), matematician japonez. Lucrări şi studii privind geometria algebrică, în special teoria integralelor armonice şi aplicaţiile sale. Medalia Fields (1954). KODAK v. Eastmancolor. KODALY [koda:i] Zoltân (1882-1967), compozitor, folclorist, muzicolog şi pedagog ungur. Prof. univ. la Budapesta. A elaborat o metodă de educaţie muzicală (metoda K.). Creaţia sa cuprinde partituri de formă clasică, sinteză a tradiţiei muzicii occidentale şi piese corale (c. 1 500), care îmbină arta contrapunctică cu elemente ale cântecului popular ungar. Considerat părintele artei corale a sec. 20. Opere KOchi. Castelul Koblenz. Vedere generală 431 („Hâry Jânos“, „Şezătoare secuiască“), lucrări simfonice („Dansuri de pe Mureş", „Dansuri din Galântha“, „Variatiuni pe un cântec popular"), şi vocal-sim-fonice („Psalmus Hungaricus"), muzică de cameră, cântece, coruri. KODIAK [koudiek], insulă americană în NE Oc. Pacific (G. Alaska), la S de pen. Alaska, de care este separată prin str. Shelikof; 13,9 mii km2 (160 km lungime şi 97 km lăţime max.); c. 4,8 mii loc. (1980), în majoritate eschimoşi. Prezintă ţărmuri cu fiorduri şi golfuri (Alitak, Uyak) şi relief de dealuri şi munţi acoperiţi cu păduri (alt. max.: 1 353 m). Climă rece. Bază navală şi aeriană. Pescuit (în special Kodâly Zoltân Friedricn Koemg Arthur Koestler somon). Condiţii optime de viaţă pentru ursul de Kodiak. Descoperită în 1760 de comercianţii ruşi de blănuri, care au format aici o aşezare (1784). Localit. pr.: Kodiak, Port Lions, Karluk, Akhiok, Old Harbor. KODOLÂNYI [kodola:ni] Jânos (1899-1969), scriitor ungur. Romane cu tematică socială, vizând lumea satului („întuneric", „Carcere", „Abisuri") şi istorice („Copiii fierului", „Fratele lulianus") sau cu implicaţii autobiografice („O lume se scufundă"). KOECHLIN [kejle], Charles (1867-1950), compozitor francez. Operă impunătoare (225 de numere de opus). Evoluţie de la tonalism spre modalism, apoi către politonalitate şi atonalism. Lucrări dominate de energie, sinceritate şi simplitate. Melodii („Şeherezada"), sonate, cvartete de coarde, lucrări simfonice („Noaptea Valpurgiilor", „Cartea junglei"), balete („Sufletul fericit"); monografii despre Faure şi Debussy; tratate de tehnică muzicală. KOELREUTER v. Kolreuter. KOENIG [konig], Friedrich (1774— 1833), inventator german. A construit, la Londra, împreună cu A. Bauer, prima maşină pentru tiparul plan (1802), pe care a perfecţionat-o în 1812. KOESTLER [kestler], Arthur (1905- 1983), scriitor britanic originar din Ungaria. Membru al Partidului Comunist. Corespondent în Războiul Civil din Spania. Şi-a abandonat convingerile comuniste după ce a văzut ororile stalinismului, romanele sale constituind o amplă şi terifiantă frescă a acestui regim şi exprimând teama obsesivă a autorului în ceea ce priveşte soarta umanităţii („Zeroul şi infinitul", „Dialog cu moartea", „Gladiatorii", „întuneric în plină zi"). Autor al unei istorii a khazarilor („Al treisprezecelea trib"). S-a sinucis. KOFFKA, Kurt (1886-1941), psiholog german. A fundat, împreună cu W. Kohler şi M. Wertheimer, revista „Forschung" (1921), prin care a propagat ideile psihologiei gestaltiste („Principii de psihologie gestaltistă"). Contribuţii la studiul memoriei şi învăţării („Dezvoltarea memoriei"). KOFU, oraş în Japonia (Honshu), la 105 km V de Tokyo; 200,6 mii loc. (1990). Centru comercial. Ind. mătăsii, a sticlăriei şi alim. Turism. Castel (sec. 16). KOGAIONON, numele muntelui sfânt al geto-dacilor (amintit de Strabo) şi al râului care curgea la poalele KOGÂLNICEANU Mihail Kogălniceanu acestuia. Identificat ipotetic cu Dealul Grădiştii, pe care se află ruinele sanctuarelor de la Sarmizegetusa Regia. KOGAN, Leonid Borisovici (1924— 1982), violonist rus. Prof. la Conservatorul din Moscova. S-a afirmat atât ca solist, cât şi ca membru al unui celebru trio, alături de M. Rostropovici şi E. Gilels. Arta sa se caracterizează prin eleganţă, sensibilitate şi virtuozitate. A interpretat cu predilecţie lucrări din repertoriul clasic (în special Bach) şi din cel al muzicii ruse contemporane. KOGĂLNICEANU 1. Mihail K. (1817-1891, n. laşi), om politic, istoric, scriitor şi publicist român. Orator de mare talent. Acad. (1868). Preşedinte al Acad. (1887-1890). Prof. de istorie naţională la Academia Mihăileană. A publicat documente istorice în revista „Arhiva românească" (1840-1841 şi 1845), înfiinţată şi condusă de el, culegerile „Letopiseţele Ţării Moldovii" şi, ed. a ll-a, „Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei". A editat periodicele: „Dacia literară" (1840), „Propăşirea. Foaie ştiinţifică şi literară" (1844) şi „Steaua Dunării" (1855-1860). Romantic prin metoda de cercetare, K. a afirmat printre primii ideea potrivit căreia cunoaşterea trecutului patriei este o chezăşie a afirmării naţionale şi a întocmit o istorie a românilor („Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transda-nubiens", voi. I, perioada 1241-1792). Deşi nU a participat direct la mişcarea revoluţionară din 1848, se încadrează, prin programul său politic (emanciparea naţională a românilor, prin unire şi dobândirea autonomiei, regenerarea socială prin înlăturarea privilegiilor, împroprietărirea ţăranilor şi dezrobirea ţiganilor, acordarea, în general, de drepturi civile şi politice tuturor cetăţenilor, răspândirea culturii prin şcoli, presă şi tipărituri) în ideologia paşop- KOGI 432 tistă. A redactat, în emigraţie, din însărcinarea Comitetului revoluţionar moldovean, „Dorinţele partidei naţionale în Moldova" şi „Proiect de constituţie pentru Moldova". Rol important în lupta pentru unirea Principatelor. După Unire, ministru, apoi prim-min. al României (1863-1865), contribuind la adoptarea unor legi democratice, ca secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară şi electorală ş.a. Ca ministru de Externe (1876, 1877-1878) şi-a legat numele de actul proclamării independenţei naţionale a României (9 mai 1877). în literatură, a abordat proza de inspiraţie autobiografică („Iluzii pierdute. Un întâiu amor"), istorică („Trii zile din istoria Moldaviei"), de observare satirică a moravurilor („Fiziologia provinţia-lului la laşi", „Adunările dănţuitoare"), romanul („Tainele inimii", neterminat), pamfletul ş.a. 2. Vasile K. (1863-1941, n. laşi), ziarist şi om pojitic român. Fiu al lui K. (1). între 1906 şM 907, a încercat să constituie un partid ţărănesc. KOGI, stat federal în SSV Nigeriei, pe cursul inf. al fl. Niger; 2,1 mii. loc. (1991). Centrul ad-tiv: Lokoja. Culturi de porumb, orez, bumbac, tutun, soia ş.a. KOH-I-BABA (KOH-I-BĂBĂ), masiv muntos în M-ţii Hindukush, în NE Af- Helmut Kohl Mauno Henrik Koivisto ghanistanului. Alt. max.: 5 143 (vf. Koh-i-Baba). KOHIMA, oraş în NE Indiei, centrul ad-tiv al statului Nagaland; 53,1 mii loc. (1991). Centru comercial. KOHL [ko:l], Helmut (n. 1930), om politic german. Preşedinte al partidului Uniunea Creştin Democrată (1973— 1998). Cancelar federal (1982-1998), personalitate marcantă a vieţii politice internaţionale. A fost artizanul reunifi-cării Germaniei şi partizan, fără rezerve, al extinderii Uniunii Europene şi al creării monedei unice („euro"). KOHLER [kâ:ler], Georg (1946— 1995), medic german. A elaborat teoria privind mecanismele de dezvoltare şi control al sistemului imunitar. A descoperit modalitatea de producere a anticorpilor monoclonali. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1984), împreună cu N. Jerme şi C. Mistein. KOHLER [ko-.ler], Wolfgang (1887— 1967), psiholog german. Prof. univ. la Berlin. Stabilit în S.U.A. (1935). Fondator, împreună cu K. Koffka şi M. Wertheimer al gestaltismului („Psihologia gestaltismului"). Contribuţii în studiul inteligenţei la animale prin experimentele „cuştilor problemă" („Inteligenţa la maimuţele antropoide", „Mentalitatea maimuţelor"). KOHLRAUSCH [ko:lrau/] 1. Rudoif K. (1809-1858), fizician german. Prof. univ. la Berlin. A măsurat viteza luminii şi a introdus noţiunea de rezisti-vitate. 2. Friedrich Wilhelm Georg K. (1840-1910), fizician german. Fiul lui K. (1). Prof. univ. la Wurzburg, Strasbourg şi Berlin. Contribuţii în electrochimie şi geomagnetism; a studiat conductivitatea electroliţilor (puntea K.). Tratate („Manual de fizică practică"). KOHOUT, Pavel (n. 1928), scriitor ceh. Stabilit în Austria (1978). A susţinut „Primăvara de la Praga" şi a semnat „Carta 77". Poeme („Nopţile de septembrie", „Maria") şi piese de teatru („Adio tristeţe", „Omul care mergea pe plafon", „Executarea", „August, august, august") angajate politic. KOHTLA-JĂRVE, oraş în Estonia, pe ţărmul G. Finic, la c. 150 km E de Tallinn; 54,6 mii loc. (1996). Ind. petrochimică (îngrăşăminte). KOINIz (< fr.; gr. koinâ dialectos „limbă comună") s. f. (LINGV.) 1. Dialect atic incluzând elemente ioniene, care a devenit limba comună a întregii lumi greceşti în epoca elenistică şi romană. 2. Variantă lingvistică ce ser- veşte comunicării între vorbitori de dialecte sau. graiuri diferite. KOIVISTO, Mauno Henrik (n. 1923), om politic finlandez. Membru al Partidului Social-Democrat Finlandez. Prim-min. (1968-1970 şi 1979-1981). Preşedinte al Republicii Finlanda (1982-1994). KOJ&VE [kojev], Alexandre (pe numele adevărat Aleksandr Kojevnikov) (1902-1968), filozof francez de origine rusă. Prof. univ. la Paris. Comentariile sale asupra lucrării lui Hegel „Fenomenologia spiritului" au exercitat o influenţă deosebită asupra gândirii filozofice postbelice franceze. Teme precum „sfârşitul istoriei", „moartea omului" şi „dialectica raportului stăpân-sclav" au fost preluate şi dezvoltate în scrierile lui G. Bataille, R. Aron şi J.-P. Sartre. KOJIKI [kodjiki] („Cronica faptelor vechi"), cea mai veche carte japoneză, datând din c. 712, compilată de Ono Yasumaro, la ordinul împărătesei Gem-mei, care prezintă (în trei părţi) evenimente cosmogonice, istorice şi fantastice privind naşterea zeilor, crearea arhipelagului nipon, originea pur divină a dinastiei imperiale, precum şi succesiunea împăraţilor. Important monument de limbă veche japoneză. KOK, Wim (n. 1938), economist şi om politic olandez. Preşedinte al Partidului Muncii (din 1996). Ministru şi prim-min. (din 1994). KOKAND, oraş în Uzbekistan, pe Karasu, în depr. Fergana; 175 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. metalurgică, electrotehnică, chimică, textilă şi alim. Piaţă agricolă pentru bumbac. Muzee. Menţionat pentru prima dată în sec. 10, s-a aflat pe un important drum comercial care venea din China şi India. în sec. 13 a fost distrus de mongolo-tătari. în 1732, pe locul cetăţii Eski-Kurgan a apărut noul oraş, care s-a dezvoltat treptat. Din 1740 se numeşte K., devenind capitala hanatului omonim, cucerit în febr. 1876 de trupele ruse. KOKCETAV, oraş în NNE Kazahsta-nului; 144 mii loc. (1993). Nod feroviar. Combinat chimic. Ind. textilă şi alim. (preparate din lapte). Teatru. Muzeu de istorie. Fundat în 1824. KOKOSCHKA [koko/ka], Oskar (1886-1980), pictor, grafician, poet şi dramaturg austriac. Prof. univ. la Dresda şi Londra. Reprezentant al expresionismului. Portrete („Herwarth Walden"), peisaje („Poduri peste Elba la Dresda"), compoziţii străbătute ade- 433 KOLLO Oskar Kokoschka: „Adolescenţii visători" sea de o atmosferă dramatică, stranie şi vizionară („Mireasa vântului"). A ilustrat unele din operele lui Kafka. Poeme şi drame („Orfeu şi Euridice", „Sfinx şi om de paie“ — dezvoltată ulterior sub titlul „Iov"). Memorii. KOKURA v. Kitakyushu. KOLA, peninsulă în NV Federaţiei Ruse, între Marea Albă şi M. Barents; c. 100 mii km2. Relief muntos în V (M-ţii Hibini, alt. max.: 1 191 m), de-luros în centru şi vălurit în S, cu unele lacuri glaciare. Climă blândă, datorită influenţei Golfstrom-ului. Vegetaţie de tundră, silvotundră şi păduri de conifere. Expl. de apatite, nefelin, nichel, fier şi cupru. Oraşe pr.: Murmansk, Severomarsk, Umba. KOLAKOWSKI [kouakovski], Leszek (n. 1927), filozof polonez, fn 1968 a fost silit să emigreze din cauza convingerilor sale politice. Prof. univ. la Montreal, Berkeley (California), Yale şi Chicago. Istoric al gândirii medievale, critic al materialismului dialectic * („Omul fără alternativă", „Creştini fără biserică", „Filozofia pozitivismului", „Marxism, utopie şi antiutopie"). KOLAR GOLD FIELDS [koler gould filds], oraş în S Indiei (Karnataka), în pod. Deccan, la E de Bangalore; 156,4 mii loc. (1991). Expl. de aur şi argint. Ind. textilă. KOLAROVGRAD v. âumen. KOLAS (pe numele adevărat Kon-stantin Mihailovici Miţkievici zis Jakub) (1882-1956), scriitor belarus. Unul dintre creatorii literaturii moderne şi ai limbii literare belaruse. Poezie pe motive sociale, politice, folclorice („Cântece de doliu", „Simon muzicantul", „Coliba pescarului"). Romane cu caracter autobiografic (trilogia „în singurătatea Polessiei", „în adâncul Polessiei", „Pe drumul despărţirii"). KOLBE, Adolf Wilhelm Hermann (1818-1884), chimist german. Prof. univ. la Marburg şi Leipzig. Cercetări în domeniul chimiei organice. A studiat electroliza acizilor graşi şi a realizat numeroase sinteze organice (a acidului acetic, a acidului salicilic — numită şi sinteza K.). KOLBE, Georg (1877-1947), sculptor şi litograf german. Fără a fi insensibil la exemplul lui Rodin, este influenţat în special de experienţele lui Renoir şi A. Maillol. Opera sa, de mici dimensiuni, are ca tematică predilectă nudul feminin într-o mişcare ritmică, exaltând bucuria de a trăi („Dansatoare"). KOLBE, Maximilian Maria (1894— 1941), preot polonez. Franciscan. Fondator al Ordinului călugăresc „Imaculata Fecioară". Arestat datorită activităţii sale de susţinere a mişcării de rezistenţă poloneze. în 1941, internat în lagărul de concentrare de la Ausch-witz, cere să fie trimis în buncărul morţii în locul altui deţinut. Martirizat. Canonizat (1982) de papa loan Paul al ll-lea. KOLBENHEYER [kplbenhaier], Erwin-Guido (1878-1962), scriitor german. A susţinut teoria superiorităţii rasei nordice. Romane (trilogia „Para-celsus"), poeme („Breviar liric"), drame („Podul", „Zei şi oameni"). M. de onoare al Acad. Române (1939). KOLCEAK, Aleksandr Vasilievici (1873-1920), amiral rus. Comandant al Flotei Mării Negre (1916-1917). Unul dintre principalii conducători ai mişcării albgardiste în timpul războiului civil din Rusia (1918-1920). înfrânt de Armata Roşie în 1919, a fost prins, condamnat la moarte şi executat. KOLDING, oraş în Danemarca, în SE pen. lutlanda (lylland), port la str. Beltul Mic (Lille Bselt); 60,1 mii loc. (1996). Ind. constr. navale, cimentului, textilă şi alim. Castel (1248), distrus de un incendiu în 1808 şi refăcut ulterior. Biserică (sec. 13). KOLESCRI [kolei/eri] Sâmuel (1663-1732), medic şi erudit maghiar din Transilvania. în 1717, a publicat la Sibiu un amplu studiu despre trecutul şi prezentul mineritului în Transilvania. KOLHĂPUR [kolapur], oraş în SV Indiei (Mahărăshtra), pe versantul de E al Gaţilor Occidentali: 406,4 mii loc.. (1991). Piaţă agricolă. Ind. constr. de maşini, alim. (uleiuri vegetale şi zahăr) şi textilă (ţesături de bumbac). Expl. forestiere şi de bauxită. Universitate. Studiouri cinematografice. Temple budiste. KOLINGBA, Andrâ (n. 1936), general şi om politic centrafrican. Preşedinte al Comitetului Militar de Redresare Naţională (1981-1985). Preşedinte al Republicii Centrafricane (1981-1993) şi prim-min. (1981-1991). KOLÎMA 1. Fluviu în NE Siberiei; 2 129 km. Izv. din masivul Suntar Haiata prin două izvoare, Kulu şi Aian lurah, şi se varsă printr-o deltă în Marea Siberiei Orientale. Navigabil pe c. 2 000 km. 2. Lanţ muntos în extremitatea de E a Federaţiei Ruse, în Siberia, extins pe c. 1 300 km în lungul ţărmului M. Ohotsk. Alt. max.: 1 962 m. Zăcăminte de aur. 3. Câmpie în NE Siberiei, străbătută de fluviul cu acelaşi nume şi de râul Alazeja; c. 170 mii km2. Alt. medie: 100 m. KOLLIKER [kolikar], Rudoif Albert von (1817-1905), medic, histolog şi embriolog elveţian. Prof. univ. la Wiirz-burg. Unul dintre fondatorii histologiei moderne. A demonstrat natura germi-nală a spermatozoidului. KOLLO, Constantin Wilhelm (1874— 1954, n. laşi), farmacist şi chimist român. Prof. univ. la Bucureşti. S-a ocupat de elaborarea şi publicarea farma- KOLLONTAr 434 (1850). Teatre. Muzeul de Artă Waliraf-Richartz. Monumente: Domul cu hramul Sf. Petru, de mari dimensiuni (144 m lungime şi 157 m înălţime), construit în sec. 13, cu adăugiri şi refaceri ulterioare, bisericile: Sankt Pantaleon (sec. 10), Sankt Georg (sec. 11) şi Sankt Maria im Ka-pitol (sec. 11), Gross Sankt Martin (sec. 12-13), Sankt Andreas (sec. 13) şi Sankt Aposteln (sec. 13); primărie (sec. 14—15). Fundat în 38 d.Hr. sub numele de Oppidum Ubiorum şi apoi sub acela de Colonia Claudia Ara Agrippinensium (49 d.Hr.), mai târziu Colonia. Cucerit de franci (462); sediul unui arhiepiscopat (795). După 1356 arhiepiscopul de K. a fost confirmat ca elector al Sfântului Imperiu Roman. Oraş imperial (din sec. 13), a făcut parte din Hansă, cunoscând o deosebită prosperitate economică. Cucerit de francezi (1794), a intrat în componenta Prusiei (1815), iar din 1871 a Imp. German. A suferit mari distrugeri în urma bombardamentelor Aliaţilor (1942-1945). KOLOKOTRONIS, Theodoros (1770-1843), general grec. Colaborator apropiat al lui Capo d’lstria. Unul dintre conducătorii luptei de eliberare naţională de sub stăpânirea otomană. Victorii asupra turcilor în Pelopones (1821-1822). Kâln Domul Biserica Sankt Pantaleon Aleksandra Kollontai copeilor oficiale române. Cercetări sistematice de biochimie farmaceutică. KOLLONTAI [kolontai], Aleksandra Mlhallovna (1872-1952), diplomat sovietic. Ambasadoare (prima femeie din lume care a ocupat această funcţie) a U.R.S.S. în Suedia 41943-1945), a dus negocieri secrete de* pace cu delegaţi români, atât din partea lui Ion Antonescu, cât şi ai Opoziţiei, privind ieşirea României din războiul împotriva Aliaţilor. KOLLWITZ [kolvits], Kâthe (1867- 1945), graficiană şi sculptoriţă germană. Reprezentantă a expresionismului. Cicluri de gravuri şi desene de o mare tensiune emoţională, remarcabile prin vigoarea şi vehemenţa limbajului („Războiul ţărănesc", „Cei vii şi cei morţi“, „Maternitate"). Sculpturi care exprimă în forme lapidare, puternice, tragedia umanităţii marcate de război („Monumentul pentru cei morţi"). KOLMOGOROV, Andrei Nikolaievici (1903-1987), matematician rus. Prof. univ. la Moscova. Contribuţii în analiză, topologie, logică şi în special în domeniul teoriei funcţiilor de variabilă reală şi al teoriei probabilităţilor, pe care a constituit-o (1933) pe baze axiomatice („Conceptul de bază al teoriei probabilităţilor", „Introducere în teoria mulţimilor şi în teoria funcţiilor", „Teoria informaţiilor şi teoria algoritmilor"). Unul dintre fondatorii logicii constructiviste. M. coresp. (1957) şi m. de onoare (1965) al Acad. Române. kOln, oraş în V Germaniei (Re-nania de Nord-Westfalia), port pe Rin, în bazinul Ruhr; 963,3 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Aeroport care deserveşte şi oraşul Bonn. Expl. de cărbune brun. Ind. siderurgică, constr. de locomotive, vagoane, tractoare şi automobile (uzine ale firmei „Ford"), chimică (întreprinderi ale trustului „Badi-sche Anilin und Sodafabrik A.G.“), de medicamente („Bayer"), poligrafică, electrotehnică, textilă şi alim. Produse de parfumerie (renumita „apă de Colonia"). Centru bancar. Grădină botanică. Universitate (1388). Conservator 435 KONOPNICKA KOLOMNA, oraş în Federaţia Rusă, la 115 km SE de Moscova, la confl. râului Moscova cu Oka; 163,7 mii loc. (1992). Metalurgie. Constr. de material rulant, de motoare Diesel, maşini-unel-te şi maşini textile. Cauciuc sintetic. Catedrala Adormirea Maicii Domnului (1552); bisericile Nikolai Posadski (sec. 17), Sf. loan Boguslavul (1756), Sf. Arhanghel Mihail (sec. 18). Menţionat documentar în 1177. KOLREUTER [kolroiter], Josef Gottlieb (1733-1806), botanist german. Curator al Grădinii Botanice din Karls-ruhe (1764-1786). Experimentând hibridarea plantelor a remarcat importanţa insectelor şi a vântului în polenizarea florilor. A explicat pentru prima oară cele mai importante probleme ale embriologiei plantelor („Comunicare preliminară asupra unor experienţe şi observaţii referitoare la sexul plantelor"). KOLŢOV, Aleksei Vasilievici (1809-1842), poet rus. Versuri autentice privind viaţa de la ţară, psihologia ţăranului rus, frumuseţea naturii („Cântecul plugarului", „Cosaşul", „Recolta", „Soartă amară"), realizate în spirit popular. KOLWEZI, oraş în SSV Republicii Democratice Congo, la 25 km V de lacul de acumulare Delcommune de pe râul Lualaba, la 145 km VNV de Likasi; 544,5 mii loc. (1991). Centru minier (expl. de cupru). Ind. metalurgică şi chimică. KOMANDOR, arhipelag aparţinând Federaţiei Ruse, situat în NV Oc. Pacific (M. Bering), la 200 km E de pen. Kamceatka; 1 848 km2. Ins. pr.: Bering, Mednîi. Relief vulcanic (751 m). Vânat, pescuit. KOMAROV, Vladimir Leontevici (1869-1945), botanist şi geograf rus. Contribuţii în domeniile floristicii, sistematicii şi geografiei plantelor. A abordat probleme de evoluţie şi de spe-ciaţie; conducătorul colectivului ce a elaborat lucrarea „Flora U.R.S.S." (30 voi.). KOMAROV, Vladimir Mihailovici (1927-1967), cosmonaut rus. A făcut parte (alături de K.P. Feoktistov şi B.B. Egorov) din echipajul primei nave cosmice, Voshod-1 (1964). Pilot pe nava Soiuz-1 (1967), s-a prăbuşit cu aceasta la reîntoarcerea pe Pământ, fiind primul om care a murit în timpul unei misiuni spaţiale. KOMENSKY v. Comenius. KOMI, republică în Federaţia Rusă (din 1992), în NV M-ţilor Ural; 415,9 mii km2; 1,3 mii. loc. (1994). Cap.: Sîktîvkar. Expl. de cărbune, petrol, gaze naturale, alabastru şi forestiere. Cartofi, secară, orz, ovăz, grâu. Legumicultură. Bovine, reni, porcine. Vânătoare. întemeiată ca reg. autonomă la 22 aug. 1921, apoi rep. autonomă (din 1936). KOMPONG SOM (KÂMP6NG SA6M), oraş în SV Cambodgei, port la G. Thailandei; 75 mii loc. (1990). Rafinarea petrolului. Constr. de tractoare şi asamblare de autocamioane. Vechea denumire: Sihanoukville. KOMSOMOLSK PE AMUR (KOM-SOMOL’SK-NA-AMURE), oraş în extremitatea estică a Federaţiei Ruse, port pe Amur; 311 mii loc. (1994). Aeroport. Siderurgie şi metalurgie. Constr. navale şi de maşini grele. Rafinarea petrolului. Ind. de prelucr. a lemnului şi alim. (conserve de peşte). Hârtie şi celuloză. Pescuit. Oraşul a fost construit începând din 1932 de comso-molişti. KONDAKOV, Nikodim Pavlovici (1844-1925), arheolog şi istoric de artă rus. A emigrat (1920). Prof. univ. la Novorossisk, Petrograd, Sofia şi Praga. A studiat cu predilecţie arta bizantină şi arta rusă veche. A elaborat metoda iconografică de studiere a artei medievale şi a particularităţilor ei tipologice („Monumentele de artă creştină de la Muntele Athos", „Emailuri bizantine", „Iconografia Fecioarei"). KONDRATIEV, Nikolai Dmitrievici (1892-1938), economist rus. Autor al unei teorii privind marile cicluri economice (50-60 de ani), numite ciclurile Kolomna. Catedrala Adormirea Maicii Domnului K., a căror schimbare este determinată de modificările calitative ale vieţii economice. Arestat (1930) şi executat (1938) în timpul epurărilor staliniste; a fost reabilitat post-mortem. KONEV, Ivan Stepanovici (1897— 1973), mareşal sovietic. în al doilea război mondial a comandat Armata a 19-a (iun.-sept. 1941, 1942-1943) şi fronturile: de Vest (sept.-oct. 1941, aug. 1942, mart. 1943), Kalinin (oct. 1941-aug. 1942), de Nord-Vest (mart. 1943), de Stepă (iun.-oct. 1943), 2 (oct. 1943) şi 1 Ucrainene (mai 1944— mai 1945); comandant şef al trupelor de uscat (1946-1950, 1955-1956); comandant-şef al forţelor armate unite ale statelor participante la Tratatul de la Varşovia (1955-1956), coman-dant-şef al grupului de armate sovietice în Germania (1961-1962). Memorii. KONGUR, vârf în M-ţii Pamir, situat în NV R. P. Chineze, constituind alt. max. a acestora (7 719 m). Cucerit pentru prima oară la 12 iul. 1981 de membrii unei expediţii britanice (P. Boardman, C. Bonington, A. Rouse, J. Tasker). KONIG, Renâ (n. 1906), sociolog german. Prof. univ. la Koln. Exponent al şcolii structural-funcţionaliste. Consideră drept sarcină fundamentală a sociologiei elaborarea tehnicilor de aplicare a metodei observaţiei şi a experimentului în cercetarea sociologică. Contribuţii în cercetarea comunităţilor sociale („Sociologia comunităţii", „Puterea modei", „Etnologia ca ştiinţă socială"). KONIGGRĂTZ v. Hradec Krâlovâ. KONIGSBERG v. Kaliningrad (2). KONJOVlC [konovitj], Petar (1883- 1970), compozitor şi dirijor sârb. Reprezentant al şcolii naţionale sârbe, întemeietorul Institutului de Muzicologie de pe lângă Academia Iugoslavă de Ştiinţe şi Arte. Creaţie inspirată de muzica populară sârbă (opera „Kos-tana"). Lucrări despre muzica sârbă. KONOE [konoie] Fumimaro, prinţ (1891-1945), om politic japonez. Prim-min. al Japoniei (1937-1939, 1940-1941); promotor al politicii expansioniste a Japoniei în China. A încheiat un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică (1941). După capitularea Japoniei s-a sinucis. KONOPNICKA [konopnitska], Maria (1842-1910), scriitoare poloneză. Poeme lirice („Zilele de durere şi tristeţe", „Carte de cântece istorice") şi epice, KONORSKI 436 cu conţinut social, evocând tragismul condiţiei de emigrant („Pan Balcer în Brazilia") sau de inspiraţie campestră şi folclorică („Poezii", „Cântece nostalgice"); nuvele axate pe conflicte dramatice („Cunoscuţii meî"J; critică literară. KONORSKI, Jerzy (1903-1973), fi-ziolog polonez. Prof. univ. la Varşovia. A studiat semnificaţia funcţională a diverselor sectoare ale scoarţei cerebrale prin metoda extirpărilor, reflexele condiţionate şi organizarea neuronală. M. coresp. al Acad. Române (1965). KONSTANTINOV, Aleko (1863-1897), scriitor bulgar. S-a remarcat prin caracterul satiric al operelor sale, fiind creatorul unui celebru personaj comic, Bai Ganiu (din romanul cu acelaşi titlu), cu ajutorul căruia a prezentat, caricatural, defectele contemporanilor săi. Note de drum („Până la Chicago şi înapoi"). KONSTANTINOVKA, oraş în E Ucrainei, pe râul Krivoi Toreţ, la N de iuzovka; 108 mii loc. (1991). Nod feroviar. Ind. metalurgiei feroase şi neferoase, chimică, a sticlăriei ş.a. întemeiat în 1870 şi declarat oraş în 1932. KONTESCHWELLER, Mihail (1897-1947, n. Craiova), inginer şi inventator român. Prof. univ. la laşi. Autor al lucrării „Telemecanica" (1937), una dintre primele în domeniu. A realizat prima experienţă de teleghidaj din România (1934). KON-TIKI, expediţie efectuată de antropologul norvegian Thor Heyerdahl, împreună cu un echipaj compus din cinci persoane, pe o plută din lemn de balsa, denumită K.-T. (numele unui zeu incaş), pentru a confirma, potrivit teoriei sale, originea amerindiană a polinezienilor (punct de plecare — Caliao, Peru, 28 apr. 1947, punct de sosire — arh. Tuamotu, 7 aug. 1947). KONWICKI [konvjtski], Tadeusz (n. 1926), scriitor şi regizor polonez. Martor al unei generaţii neadaptate, confuze şi stresate („Cheia visurilor vremii noastre"), victimă a urmărilor războiului („Mica Apocalipsă", „Fluviul subteran, păsări de noapte"), excelează în alternarea diferitelor planuri temporale („Răsărituri şi apusuri de lună"). în cinema se face cunoscut cu „Ultima zi de vară", impunând ulterior un stil original în „Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor", „Salto", „Atât de departe, atât de aproape", „Valea Issei". KONWITSCHNY [konvjt/ni], Franz (1901-1962), dirijor german. Conducător al orchestrei „Gewandhaus" din Leipzig şi al „Staatskapelle" din Berlin. Remarcabil în interpretarea muzicii clasice şi romantice germane. KONYA [konia], oraş în Turcia, la 260 km S de Ankara, în SV pod. Anatoliei, la 1 027 m alt.; 576 mii loc. (1994). Nod rutier. Aeroport. Centru agricol (grâu, in, fructe). Ind. textilă (ţesături de bumbac, mătase, covoare), de prelucr. a pieilor, alim. (zahăr). Im- portant centru al artei medievale turceşti, cu numeroase monumente: moscheea cu mormântul sultanului selgiu-cid Ala ad-Din Kai-Kubad l (sec. 13), Ince Minare (sec. 13), Karatay Me-drese (sec. 13), azi Muzeu de ceramică, Sirşali Medrese (sec. 13), azi Muzeul de Antichităţi Otomane ş.a. Fundat de frigieni (milen. 3 Î.Hr.). Cucerit de romani (133 î.Hr.), care l-au denumit iconium. în perioada dominaţiei bizantine a fost un centru de răspândire a creştinismului. Căzut în stăpânirea turcilor selgiucizi (sec. 11), a devenit capitala Sultanatului de Iconium (Sultanatul de Rum); cucerit de mongoli la începutul sec. 13, s-a aflat în dependenţă faţă de ilhanul mongol din Iran; a intrat apoi în componenţa Imp. Otoman (1475). KOONING [ku:niq], Willem de (De KOONING Willem) (1904-1997), pictor american de origine olandeză. Influenţat de avangarda europeană şi de gesiualismul american. Reprezentări feminine în compoziţii cromatice dinamice, cu tentă abstracţionist-lirică, în care desenul formelor şi vehemenţa gesturilor sunt sugerate prin tuşe puternice, dar, în acelaşi timp, de o virtuozitate delicată (ciclul „Femei"). KOOPMANS [kupmenz], Tjalling Charles (1910-1985), economist american de origine olandeză. A elaborat teoria utilizării optime a resurselor limitate („Utilizarea eficientă a resurselor"). Studii legate de metodele econome-trice („Introducere statistică în dinamica modelului economic"). Premiul Nobel pentru economie (1975), împreună cu L.V. Kantorovici. KOOTENAY (KOOTENAI sau KUTENAI) 1. Râu în SV Canadei şi NV S.U.A., având forma literei U cu baza în statele americane Montana şi Idaho, tributar lacului cu acelaşi nume; 655 km. Izv. din M-ţii Stâncoşi, curge Râul Kootenay în zona Parcului Naţional 437 KORHOGO pe direcţia N-S, traversând Parcul Naţional Kootenay şi lacul de acumulare Koocanusa, la S de care îşi schimbă direcţia de curgere către N, vărsân-du-se apoi în lacul Kootenay, în aval de Sirdar (British Columbia, Canada). Lacul Koocanusa (statul Montana), barajul Libby şi hidrocentrala cu acelaşi nume au fost construite la mijlocul anilor ’60. 2. Lac în SV Canadei (British Columbia), la poalele de V ale masivului Purceii (Columbia Mountains); 435 km2. Explorat în 1807 de David Thompson. 3. Parc naţional în SV Canadei (British Columbia), în M-ţii Stân-coşi, pe cursul superior al râului Kootenay, cuprinzând cascade, defilee, izvoare cu ape minerale, stânci cu versanţi abrupţi, păduri, diferite specii de animale; 1 407,5 km2. întemeiat în 1920. KOPAONIK, culme muntoasă în partea centrală a Serbiei (Iugoslavia), la V de valea râului Ibar, extinsă pe 75 km lungime. Alcătuită predominant din granit şi granito-porfire. Alt. max.: 2 017 m (vf. Pancicev). Zăcăminte de zinc şi plumb. Culmea este folosită pentru practicarea sporturilor de iarnă. KOPETDAG, lanţ muntos în Asia Centrală, la graniţa Iranului cu Turk-menistanul, extins pe c. 450 km lungime şi c. 40 km lăţime. Alt. max.: 2 942 m (vf. RTzeh). Numeroase fenomene carstice. Zăcăminte de mercur ş.a. KOPITAR, Jernej (Bartolomeus) (1780-1844), lingvist şi filolog sloven. Specialist în slavistică („Gramatica limbii slave din Craina, Carintia şi Stiria“). A editat „Codex Clozianus“, cel mai vechi monument de limbă slavă cu alfabet glagolitic. KOPP, Hermann (Franz Moritz) (1817-1892), chimist german. Prof. univ. la Giessen şi Heidelberg. Cercetări asupra căldurii atomice şi moleculare şi asupra volumului molecular. A determinat legătura între proprietăţile fizice şi compoziţia chimică a substanţelor şi a construit barometrul diferenţial (1837). Autor al unei „Istorii a chimiei". KOPPEN [kopan], Wladimir Peter (Vladimir Petrovici) (1846-1940), meteorolog şi climatolog german de origine rusă. A întocmit o clasificare a tipurilor climatice, bazată pe raportul dintre temperatură şi precipitaţii („Compendiu de climatologie"). KOPPERS [kopers], Wilhelm (1886— 1961), etnolog german. Prof. univ. la Viena. Promotor al teoriei ariilor de influenţă culturală. Cercetări la indienii din Ţara de Foc (1921-1922) şi în India peninsulară (1938). KOPROLCl (KGPRCILO), familie de viziri otomani de origine albaneză. însemnat rol politic şi militar în Imp. Otoman, în sec. 17-18. Mai importanţi: 1. Mehmed-paşa K., mare-vizir (1656-1661). A restabilit ordinea în Asia Mică, a reorganizat armata, i-a înfrânt pe veneţieni (1657) şi a luptat împotriva Ţărilor Române (1657-1661). 2. Fazii Ahmed-paşa K., mare-vizir (1661-1676). Fiul lui K. (1). A continuat politica de centralizare a statului şi a purtat războaie cu Austria (1663-1664), Veneţia şi Polonia (1672-1676, repurtând victoria de la Hotin, în 1673). 3. Fazii Mustafa-paşa K., mare-vizir (1689-1691). Frate cu K. (2). A reorganizat administraţia, armata, finanţele şi politica fiscală; a fost înfrânt şi ucis (aug. 1691) în bătălia cu austriecii de la Slankamen (azi Novi Slankamen, Iugoslavia). KORAÎS, Adamantios (1748-1833), filolog grec. Stabilit la Paris (1788). A sprijinit aspiraţia de libertate a poporului grec, făcând apel la patrimoniul cultural clasic. S-a ocupat de limba „vulgară" neogreacă, elaborând primul dicţionar al limbii greceşti moderne. A editat clasicii (Herodot), punând bazele unei importante biblioteci de literatură greacă. Considerat părintele literaturii naţionale moderne. Kore (sec. 5 Î.Hr.) KORBUT, Olga (n. 1955), gimnastă belarusă. Campioană a U.R.S.S. la gimnastică (1970, 1974, 1976), a lumii (1974) şi medaliată cu aur la Jocurile Olimpice de la Montreal (1976). S-a remarcat printr-o execuţie deosebită, în care a îmbinat graţia cu dificultatea elementelor prezentate. KORQE [kort/0] (KORQA), oraş în SE Albaniei, la S de L. Ohrida; 67,1 mii loc. (1991). Piaţă agricolă. Expl. de huilă. Ind. textilă, piei., a sticlăriei, tutunului şi alim. Moschee (sec. 16). KORfcULA [kşrt/ula], insulă croată în partea de E a M. Adriatice, în apropierea ţărmului dalmatic; 276 km2. Relief deluros, cu alt. max. de 568 m. Măslini, citrice. Viticultură. Pescuit. Turism. KORDA [ko:d8], Sir Alexander (Sândor Kellner) (1893-1956), regizor şi producător britanic de film, de origine ungară. Cinematograful britanic îi datorează epoca sa de aur din anii ’30. Unul dintre promotorii filmului în culori, K. s-a aflat permanent în căutarea noului, atât prin subiect, cât şi ca mijloace de expresie („Viaţa particulară a lui Henric al Vlll-lea“, „Rembrandt“, „Lady Hamilton", „Hoţul din Bagdad", „Cartea junglei"). KORDOFAN (KURDUFĂN), regiune fizico-geografică în partea central-ves-tică a Sudanului, între valea Nilului (la E) şi reg. Darfur (la V), acoperită cu nisip (500-1 000 m alt.), din care apar înălţimi stâncoase până la 1 460 m alt. (vf. Temadinga). Fragmentată de mai multe ueduri. Aşezări pr.: Al-Ubayyid, An-Nuhud. KORE (< fr.; {s} gr. „fată") s. f. Tip de statuie grecească, deseori colorată (sec. 7-5 Î.Hr.), reprezentând o fată drapată cu veşminte lungi, în falduri, şi plete ondulate; mai cunoscute sunt cele din lonia şi Attica. KORE v. Persefona. KORFANTY, Wojciech (1873-1939), om politic polonez. Ca membru al societăţii naţionaliste secrete „Z", a luptat împotriva încercărilor de germanizare a polonezilor din Silezia Superioară, culminând cu puciul din 1921. Adversar al politicii promovate de mareşalul Pilsudski. KORHOGO, oraş în partea de N a Republicii Cote d’lvoire, la 500 km NNV de Abidjan; 109,4 mii loc. (1988). Ind. textilă şi de decorticare a orezului. Centru comercial. Fundat în sec. 14. KORIASK 438 KORIASK, district autonom în Federaţia Rusă, în N pen. Kamceatka; 301,5 mii km2; 39 mii loc. (1992). Centrul ad-tiv.: Palana. Relief muntos (alt. max.: 2 562 m). Climat subarctic. Vegetaţie de tundră. Expl. de cărbune. Creşterea renilor. Ind. de prelucr. a peştelui. K6RINTHOS v. Corint. KORIYAMA [kp:ri:ama], oraş în Ja-ponia (Honshu), la 40 km S de Fukushima; 310 mii loc. (1995). Constr. de maşini. Ind. chimică (coloranţi), textilă (mătase) şi alim. Constr. de instrumente de precizie şi aparate electrice. KORJINSKI, Dmitri Sergheevici (1899-1985), geolog rus. Contribuţii fundamentale la studiul proceselor de metasomatoză, dezvoltând teorii referitoare la termodinamica sistemelor naturale şi metodele de analiză a para-genezelor minerale. ^ KORN, Arthur (1870-1945), fizician german. Stabilit în S.U.A. (1939). Prof. univ. la Munchen şi Berlin. A dezvoltat teoria potenţialilor. Experienţe de foto-telegrafie (1903), realizând o transmisie de imagini între Munchen şi Berlin. KORNBERG [kornbe:g], Arthur (n. 1918), biochimist american. A descoperit rolul enzimelor în metabolismul acizilor oxiribonucleici („Structura enzi-matică a ADN-ului“). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1959), împreună cu S. Ochoa. KORNE, Radu (1895-1949, n. Bucureşti), general român. S-a distins în bătăliile purtate de armata română pe Frontul de Est (luptele din N Basarabiei, ofensiva spre Nipru şi din pen. Crimeea). Arestat (1944— 1945, apoi în 1948), a murit în închisoare. KORNEICIUK, Aleksandr Evdokimo-vici (1905-1972), dramaturg ucrainean. Drame istorice şi sociale („Sfârşitul Arthur Kornberg Vladimir Galaktionovici Korolenko escadrei", „Platon Krecet“, „Bogdan Hmelniţki“, „Adevărul"), comedii lirice („în stepele Ucrainei", „De ce zâmbesc stelele"). Capodopera sa, „Memoria inimii", dezvoltă tema eroului negativ. KORNER [korner], Kari Theodor (1791-1813), scriitor romantic german. Cântece patriotice („Liră şi spadă"), drama în versuri „Zriny". KORNERUPIN (< fr.) s. n. Boro-silicat de magneziu, fier şi aluminiu, cristalizat în sistemul ortorombic, sub forma unor cristale prismatice colum-nare, colorate de la verde pal la verde intens. Este un mineral rar, folosit la bijuterii. KORNILOV, Lavr Gheorghievici (1870-1918), general rus. Unul dintre conducătorii mişcării albgardiste. în aug. 1917 a încercat să ia puterea — iniţial pe cale paşnică, apoi militară. Fiind declarat rebel, a organizat şi comandat (nov. 1917-apr. 1918) o armată de voluntari. A murit în luptă. KOROLENKO, Vladimir Galaktionovici (1853-1921), scriitor rus. Format sub influenţa democraţilor revoluţionari ruşi şi a narodnicismului. Maestru al prozei scurte. Nuvele şi povestiri străbătute de un puternic sentiment al naturii şi al fraternităţii cu oamehii simpli („O fiinţă ciudată", „Visul lui Makar", „Muzicantul orb", „Râul jucăuş", „Fără grai"); pagini autobiografice („Povestea contemporanului meu"). KOROLIOV, Serghei Pavlovici (1906-1966), inginer ucrainean. A condus construcţia primei rachete sovietice cu combustibil lichid (1933), iar mai târziu, în fruntea programului spaţial sovietic, pe cea a sistemelor de rachete pentru lansarea primilor sateliţi artificiali ai Pământului („Sputnik" — 4 oct. 1957) şi a primelor nave cosmice de tipul „Vostok" şi „Voshod". KOROăEC [koro/ec], Anton (1872- 1940), preot şi om politic sloven. După prăbuşirea monarhiei austro-ungare, a fost unul dintre fondatorii Regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor. De mai multe ori ministru şi prim-ministru (iul.-dec. 1928). S-a opus politicii dictatoriale a lui Aleksandru I şi a devenit un adept fervent al independenţei Sloveniei. KOROSI CSOMA [koro/i t/pms] Sândor (1784-1842, n. Chiuruş), lingvist şi călător maghiar din Transilvania. A studiat la mănăstirile budiste limba, literatura şi cultura tibetană („Dicţionar sanscrit-tibetan-englez", „Gramatica limbii tibetane"). KORSAKOV, Serghei Sergheievici (1854-1900), psihiatru rus. Prof. univ. la Moscova. Fondatorul şcolii ruse de psihiatrie. A descris (1897) psihoza de origine alcoolică (sindromul K.), caracterizată prin tulburări de memorie şi asociată cu o polinevrită. Autor al unui „Curs de psihiatrie". KORTRIJK [kortraik] (COURTRAI [kurtre]), oraş în Belgia, pe râul Leie; 76,2 mii loc. (1995). Nod de comunicaţii. Ind. lânii şi a bumbacului. Bisericile St. Martin (sec. 13) şi Notre Dame (sec. 12-13, construită pe locul unei capele din sec. 7). Podul Broel-brug (c. 1400). Primărie (sec. 15). Atestat documentar în 1190. V. şi Courtrai. KORUNA (cuv. ceh) s. f. Unitate monetară în Cehia şi Slovacia. KORYO, formaţiune statală din Evul Mediu, întemeiată de Wang Kon, în partea central-vestică a pen. Coreea (918-1392), dar care a cuprins ulterior în hotarele sale cea mai mare parte a peninsulei. La început capitala a fost în oraşul Kaesong, apoi, din 1232, în oraşul Kanghwa. Denumirea K. a fost preluată de europeni sub forma de Coreea. KORZYBSKY [korzîpski], Alfred Habdank Skarbek (1879-1950), filozof şi lingvist polonez. Stabilit în S.U.A. (1940).. A iniţiat o „semantică generală" potrivit căreia semnificatul unei expresii verbale ar corespunde reacţiei pe care acesta o induce în sistemul nervos („Ştiinţă şi sănătate", -„Introducere în sistemele nonaristotelice şi în semantica generală"). KOS, insulă grecească în arh. Spo-radele de Sud (M. Egee), în apropierea litoralului turcesc; 290 km2. Relief de platou cu înălţimi în jur de 100-130 m, iar în E, munţi cu alt. până la 846 m. Citrice, bumbac, tutun. Pescuit. Creşterea ovinelor. Ruine- 439 KOSOVOPOLJE le templului lui Asclepios; cetate (sec. 14). Kâs Kâroly (n. 1919, sat Stana, jud. Sălaj), etnograf maghiar din România. Iniţiatorul seriei de monografii de artă populară maghiară din Transilvania şi al volumelor etnografice „Nepismereti Dolgozatok“ (Studii de etnografie). KOSCINA [ko/ina], Sylva (n. 1933), actriţă italiană de film de origine croată. Stabilită în Italia (1945). A interpretat cu un temperament exuberant roluri de vampă, uneori parodiindu-le („Soţii periculoase", „Femei pentru o vară", „Giulietta şi spiritele", „O găină, un tren şi câţiva monştri"). KO&CIUSKO [ka:si:eskeu], masiv muntos cristalin în NE Alpilor Australieni. Alt. max.: 2 228 m (cel mai înalt vf. al continentului). Până la 1 200 m sunt păduri de eucalipt, între 1 200 şi 1 800 m este acoperit cu arbuşti, iar la peste 1 800 m se află păşuni alpine. KOâCIUSZKO [ko/t/u/ko], Tadeusz (Andrzej Bonawentura) (1746-1817), ofiţer şi om politic polonez. în 1776— 1783 a participat la Războiul de Independenţă a Coloniilor Engleze din America de Nord. Conducător al răscoalei de eliberare a poporului polon împotriva Rusiei şi Prusiei (1794), K. a fost proclamat comandant suprem de către insurgenţi. După înfrângerea răscoalei, a fost întemniţat în Rusia (până în 1796), apoi a trăit în emigraţie (S.U.A., Franţa şi Elveţia). A rămas în conştiinţa poporului său ca o figură legendară. KOSHIGAYA [ko/igaia], oraş în Japonia (Honshu), la 26 km N de Tokyo; 294,2 mii loc. (1995). Centru agricol şi comercial. Ind. chimică şi mecanică. KOSlCE [ko/itse], oraş în E Slovaciei, pe râul Hernâd; 240,9 mii loc. (1996). Nod rutier şi feroviar. Ind. siderurgică, alim., a porţelanului,. de prelucr. a lemnului. Vinuri. Universitate. Catedrala Sf. Elisabeta (1382-1417), în stil gotic; capela Sf. Mihail (sec. 13). Muzeu al tehnicii. Menţionat documentar în 1241. KOSÎGHIN, Aleksei Nikolaevici (1904-1980), om politic sovietic. A Sylva Koscina KoSice. Vedere generală Tadeus Koâciuszko deţinut funcţii importante în conducerea de partid şi de stat. Preşedintele Consiliului de Miniştri (1964-1980). KOSMA, Joseph (J6zsef) (1905— 1969), compozitor francez de origine ungară. A compus, împreună cu J. Prevert, L. Aragon, J.-P. Sartre şi R. Queneau, peste 80 de cântece („Frunze veştede", „Barbara"). Muzică de film („Marea iluzie", „Copiii paradisului", „Porţile nopţii"). Opere („Mătă-sarii", „Husarii"). KOSOVEL, Srefcko (1904-1926), poet sloven. Volumul său „Poezii" (publicat postum) dezvăluie un suflet neliniştit, interiorizat, măcinat de problema existenţei, a căutării lui Dumnezeu, a degradării valorilor spirituale. KOSOVO şi METOHIA, provincie autonomă în partea de S a Iugoslaviei (Serbia), la graniţa cu Albania şi Macedonia; 10,9 mii km2; 2,1 mii. loc. (1994), din care c. 82% albanezi, 11% sârbi, muntenegreni ş.a. Cap.: Pristina. Expl. de lignit, de min. de plumb, zinc şi pirite cuprifere. Metalurgia plumbului şi zincului. Culturi de cereale; pomicultură; creşterea ovinelor. Produse textile şi alim. KOSOVOPOLJE [kosovopolie] (Câmpia Mieriei), câmpie în S lugo- KOSSEL 440 slaviei (Serbia). Aici au avut loc două importante bătălii: în iun. 1389, armatele sârbo-bosniace, ajutate, probabil, de un corp de oaste românesc, au fost înfrânte de turci, Serbia devenind vasală Imp. Otoman; în oct. 1448, armata lui lancu de Hunedoara, susţinută de oşteni din Ţara Românească şi Moldova, a fost înfrântă de otomanii conduşi de sultanul Murad II. KOSSEL [kosel] 1. Kari Martin Leonhard Albrecht K. (1853-1927), fiziolog şi chimist german. Prof. univ. la Heidelberg. Cercetări asupra bio-chimiei substanţelor albuminoide, asupra derivaţilor acizilor nucleici şi formării ureei. A izolat (1885) adenina şi a descoperit (1894) timina şi (1896) histidina. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1910). 2. Waither Ludwig iulius Paschen Heinrich K. (1888-1956), fizician german. Fiul lui K. (1). Prof. univ. la Kif|, Dânzig şi Tubingen. A elaborat teoria, electro-valenţei şi a cercetat spectrele de raze X şi y» studiind fenomenele de difracţie şi de interferenţă. A descoperit legea deplasărilor spectrale. KOSSUTH [ko/ut] Lajos (1802-1894), om politic şi publicist ungur. Unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848-1849 din Ungaria. Guvernator general al Ungariei după declararea independenţei (14 apr.-13 aug. 1849). După înfrângerea revoluţiei, K. a emigrat în Turcia, iar de aici în Marea Britanie, stabilindu-se apoi în Italia, la Torino, unde a şi murit. KOSTfCEV [kostît/ev], Pavel An-dreevici (1845-1895), agronom şi pe-dolog rus. A studiat rolul vegetaţiei în formarea solului, metodele de lucrare şi de îngrăşare a acestuia, contribuind la punerea bazelor pedologiei aplicate şi la modernizarea agriculturii („Solurile de cernoziom din Rusia, originea lor, componenţa şi proprietăţile"). Kari Martin Leonhard Albrecht Kossei Kossuth Lajos KOSTROMA, oraş în Federaţia Rusă, la 372 km NE de Moscova, port pe Volga; 283 mii loc. (1994). Centru al ind. textile (in). Uzine constr. de utilaj ind. (maşini textile); şantiere navale; prelucr. lemnului. Muzee. Teatre. Biserica mănăstirii Ipatevski cu hramul Sf. Treime (sec. 13). Mănăstiri şi biserici (sec. 16-18). Fundat în 1152. KOSZALIN [ko/alin], oraş în NV Poloniei; 111,5 mii loc. (1996). Nod feroviar. Constr. de maşini agricole, de piese pentru automobile şi de utilaje pentru constr.; ind. electrotehnică, textilă (in), de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. Fundat în sec. 12. KOSZTOLÂNYI [kostola:ni] Dezsd (1885-1936), scriitor ungur. Reprezentant al estetismului. Lirică de notaţie impresionistă, tristă şi muzicală („Plângerile sărmanului copil") sau exprimând singurătatea omului modern („Concert de toamnă", „Pâine şi vin"); nuvele („Esti Korner, „Micul lac de munte") şi romane de analiză psihologică („Ciocârlia", „Zmeul de aur", „Dulce Anna“); eseuri. KOTA (KOTAH), oraş în India (Răjasthăn), situat pe râul Chambal; 537,4 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Piaţă pentru bumbac şi arahide. Ind. metalurgică, constr. de maşini, chimică. Centrală nucleară. Covoare. Temple. Fundat în sec. 14. KOTA BAHARU (KOTA BAHRU), oraş în Malaysia, în pen. Malacca, port la Marea Chinei de Sud, centrul ad-tiv al statului Kelantan; 219,6 mii loc. (1991). Ind. de prelucr. a lemnului. Artizanat. KOTA KINABALU, oraş în Malaysia, în N ins. Borneo, port la Marea Chinei de Sud, centrul ad-tiv al statului Sa-bah; 208,5 mii loc. (1991). Aeroport. Centru comercial. Pescuit. Distrus în timpul celui de-al doilea război mon- dial, a fost refăcut ulterior. S-a numit Jesselton, KOTARBIlQSKI, Tadeusz (1886— 1981), filozof şi logician polonez. Prof. univ. la Varşovia. Elevul lui Twar-dowski, reprezentant al antiiraţionalis-mului polonez. Membru de seamă al Cercului de la Viena. Creator al pra-xiologiei („Praxiologia"). Contribuţii în domeniul teoriei ştiinţei şi al logicii (formale) („Lecţie de istorie a logicii", „Gnoseologie"). KOTELES [kotelej] Sâmuel (1770— 1831), iluminist maghiar din Transilvania. Adept al monarhiei parlamentare. Kantian („Enciclopedia filozofiei"). KOTKA, oraş în SE Finlandei, situat pe o mică insulă din G. Finic, aflată în faţa gurii de vărsare a fl. Kymijoki; 55,9 mii loc. (1995). Ind. celulozei şi hârtiei. Fundat în 1878. Kostroma. Biserica Sf. Treime Kota Wnabalu. Pagoda Tigrului 441 KOVALEVSKAIA Kovâcs Gydrgy KOTLIAREVSKI, Ivan (1769-1838), poet şi dramaturg ucrainean. Puternic influenţat de patrimoniul cultural popular. Considerat iniţiatorul literaturii moderne naţionale. Autor al unui poem burlesc („Eneida travestită"), transpunere a operei lui Vergiliu în mediul ucrainean şi al unor comedii („Natalka Poltavka", „Soldatul vrăjitor"). KOTLIN, insulă aparţinând Federaţiei Ruse, situată în M. Baltică (G. Fi-nic), la 26 km V de Sankt Petersburg; c. 16 km2. în 1703, aici s-a construit fortăreaţa Kronştadt. KOTOR, oraş în SV Iugoslaviei (Muntenegru), pe ţărmul golfului omonim al M. Adriatice; 22,5 mii loc. (1991). Port maritim. Constr. şi reparaţii navale. Ind. chimică, de prelucr. a lemnului (mobilă) şi alim. Pescuit. Catedrală romanică (1166) şi biserica Sf. Luca (1195). Menţionat documentar în sec. 7. Colonie veneţiană (1420— 1797); ocupat de austrieci (1797-1806 şi 1814-1918) şi de francezi (1807— 1814). KOTT [kot], Jan (n. 1914), critic literar american de origine poloneză. Stabilit în S.U.A. (1978). Prof. univ. la Varşovia şi New York. Eseurile sale de critică dramatică au reînnoit, dintr-o perspectivă freudiană, concepţia despre teatrul elisabetan („Shakespeare, contemporanul nostru") şi tragedia antică greacă („Mitologie şi realism", „Hrana zeilor"). KOTTE, oraş în SV ins. Ceylon, în Republica Sri Lanka, la 11 km E de Colombo; 109 mii loc. (1990). Capitală a regatului singalez omonim (1415— 1597). KOTZEBUE [kotsebu:] 1. August Friedrich Ferdinand von K. (1761 — 1819), dramaturg german. Director al teatrelor din Viena (1797-1799) şi Weimar (1791-1817). A trăit mult timp la curtea ţarilor Pavel l şi Aleksan- dru II, al căror consilier a fost. Autor a peste 200 de lucrări, incluzând tragedii, drame istorice şi piese de moravuri („Fecioarele Soarelui", „încurcătura", „Mizantropia şi pocăinţa"). 2. Otto Ev-stafievici K. (1788-1846), navigator rus de origine germană. Fiul lui K. (1). A întreprins două călătorii în jurul lumii (1815-1818 şi 1823-1826) pe următoarea rută: portul Kronştadt din ins. Kotlin — M. Baltică — Oc. Atlantic — Capul Horn — ins. Paştelui — M. Bering — ins. Aleutine — ins. Hawaii — G. San Francisco — arh. Filipine — Oc. Indian — Capul Bunei Speranţe — Oc. Atlantic — M. Baltică, descoperind numeroase insule şi atoli (Tikei, Takapoto, Arutua, Utirik, Taka ş.a.). 3. Wilhelm von K. (1813-1887), scriitor şi diplomat german. Fiul lui K. (1). Căsătorit cu Aspazia Cantacuzino. Consul la laşi. Proză inspirată din realităţile româneşti („Tablouri şi schiţe din Moldova", romanul „Laskar Viorescu"). A tradus din poeziile populare culese de V. Alecsandri. M. de onoare al Acad. Române (1884). KOŢIUBINSKI, Mihail Mihailovici (1864-1913), scriitor ucrainean. Nuvele şi romane cu tentă psihologică, inspirate din viaţa socială, în care idealizarea eroului se împleteşte cu specificul literaturii populare („Râsul", „Caii nu sunt vinovaţi"). Romanul „Fata morgana" prezintă atmosfera satului ucrainean în perioada Revoluţiei din 1905-1907. KOUDOUGOU, oraş în Burkina Faso, la 88 km V de Ouagadougou; 51,9 mii loc. (1985). Piaţă agricolă. Ind. textilă. KOUROS (< fr.; gr. „băiat") s.m. Tip de statuie grecească (sec. 7-5 Î.Hr.) reprezentând un tânăr atlet, în picioare, cu muşchii încordaţi şi un zâmbet în colţul gurii. KOUROU, oraş în partea de N a Guyanei franceze, pe ţărmul Oc. Atlantic, la 40 km NV de Cayenne; 6,5 mii loc. (1990). Centru european de studii spaţiale şi bază franceză de lansare a rachetelor Ariane (din 1968). KOUSSEVITSKI [ku.sevitski] (KUSE-VITSKY) [ku:siviets8i], Serghei (Serge) Aleksandrovici (1874-1951), contraba-sist şi dirijor american de origine rusă. A fondat, la Moscova, propria orchestră simfonică (1908) şi editură muzicală (1909). Concerte simfonice la Paris (1921-1928). Dirijor al orchestrei simfonice din Boston (1924-1949). Repertoriu bogat în creaţii contemporane şi ale compozitorilor ruşi sau francezi. Autor al unor lucrări pentru contrabas. Fondează Berkshire Music Center (1938) şi Fundaţia „Koussevitski" (1942) pentru a-i ajuta pe tinerii compozitori. KOUWENHOVEN [keuvenheuven], William Bennett (1886-1975), inginer american. Prof. univ. la New York. Contribuţii în domeniul aplicabilităţii electricităţii în medicină. A elaborat o serie de dispozitive şi tehnici de resuscitare a inimii (a inventat un defi-brilator electric şi o metodă de masaj cardiac extern). KOVAC [kova/], Michal (n. 1930), economist şi om politic slovac. Ultimul preşedinte al Parlamentului federal cehoslovac (1992). Preşedinte al Republicii Slovace (1993-1998). Unul dintre liderii partidului Mişcarea pentru o Slovacie Democrată. KOVA6I6 [kpvat/iţn, Ante (1854- 1889), scriitor croat. Lirică patriotică şi satirică. Nuvele („învăţătorul satului", „Catastrofa de la Ljubljana") şi romane reprezentative pentru viaţa de la ţară, ce au ca motiv central dezrădăcinarea („La registratură", „Iubirea baroanei"). KOVACiC [kovat/itil, Ivan Goran (1913-1943), scriitor croat. Poeme antifasciste („Groapa comună"), t nuvele de inspiraţie rurală („Zilele mâniei"). Traduceri din Shelley, Keats, Rimbaud. A murit ca partizan. KOVACS [kpvaitj] Gyârgy (1910-1977, n. Cluj), actor maghiar din România. Prof. univ. la Târgu Mureş. S-a remarcat în „Unchiul Vanea" de Cehov, „Făclia" de lllyes Gyula, „Moartea unui artist" de H. Lovinescu. Roluri în filme („Pădurea spânzuraţilor", „Dacii", „Serata"). KOVACS [kova:tJ] Gyârgy (n. 1911, sat Cuşmed, jud. Harghita), scriitor şi publicist maghiar din România. Romane („Comoara Kristofilor", „Cu ghearele şi cu dinţii") şi povestiri („Trandafirul lui Dali Joska"), evocând satul transilvănean. Note de drum, reportaje. KOVÂCS [kova:ţJ] Zoltân (n. 1913, Cluj), pictor maghiar din România. A făcut parte din Colonia de la Baia Mare. Peisaje şi compoziţii inspirate din viaţa satului, caracterizate printr-un colorit viu. KOVALEVSKAIA, Sofia Vasilievna (1850-1891), matematiciană rusă. Soţia lui V.O. Kovalevski. Prof. univ. la Stockholm. Elevă şi colaboratoare a lui K. Weierstrass şi G.R. Kirchhoff. Contribuţii în domeniul ecuaţiilor cu deri- K0VALEVSK1 442 vate parţiale, a integralelor abeliene şi în mecanică. KOVALEVSKI 1. Aleksandr Onufrie-vicl K. (1840-1901), zoolog rus. Prof. univ. la Sankt Petersburg, Kazan, Kiev, Odessa. A condus staţiunea zoologică din Sevastopol. Cercetări de embriologie comparată şi de histologie experimentală. A demonstrat asemănarea dezvoltării embrionare a cefalocor-datelor şi tunicierilor („Studii de embriologie privind viermii şi artropodele"). 2. Vladimir Onufrievici K. (1842-1883), paleontolog rus. Frate cu K. (1). Considerat întemeietor al paleontologiei evoluţioniste. A studiat paleontologia mamiferelor copitate (a calului) şi legăturile lor filogenetice. KOVALEVSKI, Maksim Maksimovici (1851-1916), sociolog, istoric şi om politic rus. De orientare pozitivistă. Teoria progresului, elaborată de el, se bazează pe principiul „armoniei sociale" („Sociologi contemporani"; „Sociologie"). KOVAR s. n. Aliaj ternar cu compoziţia 54% fier, 27% nichel şi 19% cobalt; are coeficientul de dilatare termică egal cu al sticlei şi al platinei şi este folosit în fabricarea becurilor electrice, a tuburilor electronice etc. KOVNO v. Kaunas. KOVROV, oraş în partea de V a Federaţiei Ruse, pe râul Kliazma, la 254 km NE de Moscova; 161,9 mii loc. (1992). Nod feroviar. Constr. de excavatoare, motociclete, motoare, armament; produse textile (confecţii) şi alim. (preparate din carne şi lapte). Biserica Naşterea Domnului (1778). Menţionat documentar ca sat în sec. 16 şi ca oraş în 1796. KOWALSKI, Piotr (n. 1927), pictor francez de origine poloneză. Datorită formaţiei sale ştiinţifice, utilizează metode şi tehnici complexe (din electronică, holografie) pentru a vizualiza concepte privind spaţiul, energiile, iradierea („Maşina pseudo-didactică", „Cub electronic", „Identitate +"). KOWARSKI, Lev (1907-1979), 'fizician francez de origine rusă. împreună cu H. Halban şi Fr. Joliot-Curie, a descoperit (1939) emisia de neutroni în timpul fisiunii uraniului. A participat la construirea primului (1948) şi a celui de-al doilea (1952) reactor nuclear pe bază de apă grea. KOWLOON v. Jiulong. KOYRf [kuare], Alexandre (1892- 1964), istoric francez al ştiinţei şi filo- zofiei, originar din Rusia. Cercetări consacrate dezvoltării gândirii ştiinţifice moderne, în care insistă asupra ideii unităţii formelor de activitate intelectuală a spiritului uman: religie, ştiinţă, filozofie („Studii galileene", „De la lumea închisă la universul infinit", „Revoluţia astronomică"). KOZHIKODE [kojikode], oraş în SV Indiei (Kerala), port pe coasta Malabar; 456,6 mii loc. (1991). Fabrici textile (bumbac) şi de prelucr. a lemnului. Export de ceai, bumbac, cafea, copra, cauciuc natural. Vizitat de Vasco da Gama (1498). Vechea denumire: Calicut. KOZINŢEV [kozjntsev], Grigori Mihailovici (1905-1973), regizor rus. Autor, împreună cu Leonid Trauberg, al unor filme de avangardă, urmărind inovarea limbajului artistic în cinematografie („Mantaua", „Noul Babilon", trilogia despre Maxim: „Tinereţea lui Maxim", „Reîntoarcerea lui Maxim", „Maxim la Vîborg"). A ecranizat piesele „Don Quijote", „Hamlet", „Regele Lear". Kr, simbol chimic pentru kripton. KRA, istm în Thailanda, care leagă Indochina de pen. Malacca, între G. Siam (la E) şi M. Andaman (la V). Lăţime: 42 km. Relief muntos granitic. KRAEPELIN [krepelin], Emil (1865— 1926), psihiatru german. Prof. univ. la Dorpat, Heidelberg şi Munchen. Unul dintre fondatorii nosologiei psihiatriei moderne. A propus o sistematizare larg acceptată a psihozelor. Lucrări de psihiatrie privind demenţa precoce şi psihoza maniaco-depresivă („Compendiu de psihiatrie", „Introducere în clinica psihiatrică") şi de psihologie experimentală. KRAFFT [kra:ft] (KRAFT), Adam (1460-1508/1509), sculptor german. Unul dintre ultimii reprezentanţi ai artei gotice. A executat la Nurnberg opere de o intensă expresie dramatică (scene din viaţa lui lisus Hristos — „Drumul Crucii", „încoronarea Fecioarei", tabernacolul bisericii Sf. Laurenţiu). KRAFFT-EBING [kra:ft ebif]], Richard Freiherr von (1840-1902), psihiatru german. Prof. univ. la Strasbourg şi Viena. Interesat de hipnoză („Experimentul hipnotic"). A încercat să realizeze o sistematizare a psihologiei psihice, acordând o atenţie specială tulburărilor vieţii sexuale („Psychopathia sexualis"). KRAG, Jens Otto (1914-1978), om politic social-democrat danez. Prim-min. (1962-1968, 1970-1972). A semnat (1972) Tratatul de aderare a Danemarcii la Comunitatea Economică Europeană. KRAG, Thomas Peter (1868-1913), scriitor norvegian. Unul dintre principalii reprezentanţi ai neorealismului anilor ’90, este ulterior atras de simbolism. Romane realiste, într-un stil poetic („Şarpele de bronz", „Ada Wilde"); versuri de exaltare a pământului natal („Cântece ale insulei mele"). KRAGUJEVAC [kraguievats], oraş în Iugoslavia (Serbia), la 96 km SE de Belgrad; 178,9 mii loc. (1991). Metalurgie. Constr. de automobile (uzinele „Crvena Zastava"), de aparataj electrotehnic şi biciclete; întreprinderi textile, de produse farmaceutice şi alim. (conserve de legume şi fructe). Capitala Serbiei (1818-1839). KRAKATAU (KRAKATOA sau RATAKA), insulă vulcanică situată în str. Sunda, între ins. Java şi Sumatera, distrusă în proporţie de două treimi la 26-28 aug. 1883 de explozia vulcanului cu acelaşi nume (c. 40 mii de victime). Supr. rămasă după explozie: 10,5 km2. în prezent, vulcanul are Krakatau în timpul erupţiei din 1973 443 KRASZEWSKl 813 m alt. şi a erupt ultima oară în 1972-1973. KRAK6W V. Cracovia. KRAL’ [kra:X], Janko (1822-1876), poet slovac. Participant la Revoluţia de la 1848. Lirică romantică, de factură byroniană („Jânosik“, „Drama lumii“). KRAMAft [krama:r/], Karel (1860-1937), om politic ceh. Promotor al panslavismului; a condus lucrările Congresului slav de la Praga (1908). Lider al Partidului Naţional Democrat. Şeful primului guvern al statului independent cehoslovac (1918-1919). KRAMATORSK, oraş în Ucraina, în partea centrală a bazinului Doneţk; 201 mii loc. (1991). Nod feroviar. Ind. constr. de maşini, metalurgică, cocso-chimică, a cimentului, alim. Muzeu. Declarat oraş în 1932. KRAMER [kreimer], Stanley (n. 1913), producător şi regizor american de film. Creaţii ce tratează subiecte „fierbinţi" ca rasismul, războiul atomic, intoleranţa socială („Lanţul", „Ultimul ţărm", „Procesul maimuţelor", „Procesul de la Niirnberg", „Ghici cine vine la cină?"); comedii burleşti („O lume nebună, nebună, nebună"). Premiul Oscar (1961) pentru întreaga activitate. KRAMERS [kra:mers], Hendrik Anthony (1894-1952), fizician olandez. Prof. univ. la Utrecht, Delft şi Leiden. Contribuţii esenţiale la teoria mecanicii cuantice („Bazele teoriei cuantice", „Teoria cuantică a electronului şi a radiaţiei"). KRAMSKOI, Ivan Nikolaevici (1837-1887), pictor rus. Critic şi teoretician de artă, iniţiatorul şi conducătorul grupării peredvijnicilor. Portrete valoroase prin forţa de caracterizare psihologică („L.N. Tolstoi", „N.A. Nekra-sov", „Minna Moiseev"). Tablouri cu tematică filozofico-religioasă, dezvăluind complexe trăiri sufleteşti („Hristos în pustie", „Rugăciunea lui Moise în timpul traversării Mării Roşii"). KRANJEC [kra:nets], MiSko (1908— 1983), scriitor sloven. Nuvele („Surâsul", „V-aş spune bucuros ceva") con- sacrate vieţii rustice şi romane dedicate vieţii partizanilor („Pădurea se trezeşte", „Primăvara"). Amintiri din copilărie („într-o zi voi fi mai frumos"). KRARUPIZARE (după fr. ^t£âyîakah ■Jaljrah: :: KuwajrK iFIPAhmadiCs^^ \A1-Magwa_ ARABIAfSAUDITA V 100 200 km 48® \ DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Guvernorate Suprafaţa (km2) Populaţia (1995) Capitala Al-Ahmadî 5 138 263 806 MTnă’AI-Ahmacfî Al-FarwănTyah — 428 249 Al-FarwănTyah Hawaiii 358 466 923 HawalU Al-Jahrah 11 324 224 205 Al-Jahrah Al-Kuwait 98 192 800 Al-Kuwait meietorul actualei dinastii — 1756) a pus bazele unui emirat, vasal Imp. Otoman. La sfârşitul sec. 19, K. a intrat în atenţia marilor puteri, fn 1899, Marea Britanie şi-a asumai controlul afacerilor externe ale K., iar în 1914, a devenit oficial protectorat britanic. După înfrângerea Imp. Otoman, în timpul primului război mondial, frontierele K., iraq-ului şi Arabiei Saudite nu au fost definitiv stabilite, provocând încercarea celei din urmă de a anexa K. (1919-1920), dejucată însă de intervenţia militară britanică. Chiar după stabilirea definitivă (1922) a frontiere- lor, cei doi vecini au căutat să ocupe părţi din terit. K. Intrat, după 1930, în circuitul mondial al industriei petroliere, K. concesionează (în 1934 şi 1951) prospectarea şi exploatarea teritoriului său (pe 75 de ani) societăţii anglo-americane Kuwait Oii Company (K.O.C.), naţionalizată în 1975. în 1961, K. se proclamă emirat independent, cunoscând, datorită bogăţiei resurselor pretoliere, o rapidă dezvoltare economică. K. a fost primul stat din reg. Golfului în care s-a instaurat un regim democratic, bazat pe o viaţă parlamentară. în războiul irano-irakian (1980-1988), K., ameninţat de fun-damentalismul promovat de Khomeini, s-a situat de partea Iraq-ului, acor-dându-i sprijin financiar şi logistic. La 2 aug. 1990, K. a fost invadat şi ocupat de trupele irakiene. Emirul şi membrii marcanţi ai familiei domnitoare s-au refugiat în Arabia Saudită, unde s-a format un guvern în exil (la Taief). La 28 aug. 1990, Iraq-ul a proclamat K. drept cea de-a 19-a provincie a sa. Ca urmare a nerespectării datei stabilite de O.N.U. pentru retragerea forţelor irakiene (15 ian. 1991), la 23— 24 febr. 1991, coaliţia de state, condusă de S.U.A., a lansat masive atacuri aeriene (începând din 19 ian. 1991), combinate cu o ofensivă terestră (din 24 febr. 1991), operaţiunea „Furtună în deşert", care au dus la înfrângerea forţelor armate irakiene, obligate să se retragă în totalitate de pe teritoriul K. până la 7 mart. 1991. Din nov. 1991 a început reconstrucţia ţării şi au fost reluate exporturile de ţiţei; în sept. 1991 s-a semnat un tratat de colaborare cu S.U.A., pe zece ani, având drept scop asigurarea securităţii naţionale. K. este o monarhie constituţională ereditară, conform Constituţiei din 16 nov. 1962. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, iar cea executivă este deţinută de emir şi executată prin Consiliul de Miniştri, condus de un prim-ministru, numit de emir. 2. Al-Kuwait (sau Kuwait City), capitala statului Kuwait, port de tranzit la G. Persic; 28,9 mii loc. (1995). Aeroport. Pr. centru politic, cultural şi economic al ţării. Fabrică de desalinizare a apei marine. Pescuit de perle. Universitate. KUZBASS v. Kuzneţk (1). KUZMINSKI, Pavel Dmitrievici (1840-1900), inginer rus. Constructor al unei turbine cu gaz (1887-1892); lucrări de termotehnică, hidromecanică şi aeronautică. Centrul financiar (vedere aeriană) Al-Kuwait Universitatea Palatul Parlamentului 457 KYOTO Simon Smith Kuznets KUZNETS [kaznets], Simon Smith (1901-1985), economist american de origine rusă. Cercetări în domeniul statisticii economice şi al econometriei. A elaborat metoda calculaţiei produsului naţional brut şi al altor indici economici. Lucrări privind particularităţile ciclurilor economice, creşterea economică („Fluctuaţiile ciclice", „Creşterea economică a naţiunilor"). Premiul Nobel pentru economie (1971). KUZNEŢK 1. Mare bazin carbonifer în Federaţia Rusă, în S Siberiei, în Depr. Kuzneţk; 26,7 mii km2. Rezerve de cărbune până la 1 800 m adâncime (c. 637 miliarde t). Mari expl. de cărbune (din 1721). Puternică zonă ind. (siderurgie, constr. de maşini, uzine chimice). Oraşe pr.: Kemerovo, Novokuzneţk, Prokopievsk, Kiseliovsk. 2. Oraş în partea de V a Federaţiei Ruse, pe râul Truev; 100,6 mii loc. (1992). Ind. constr. de maşini textile, a piei. şi încălţ., de prelucr. a lemnului (mobilă). kV (METR.), simbol pentru kilovolt. kVA (METR.), simbol pentru kilovolt-amper. kW (METR.), simbol pentru kilowatt. KWA v. Kasai. KWACHA s. f. Unitate monetară în Malawi şi Zambia. KWANGJU [kuagcfcu], oraş în SV Republicii Coreea; 1,3 mii. loc. (1995). Nod de comunicaţii. Centru comercial (orez, bumbac). Produse textile şi alim. Constr. de automobile. Universitate. KWANGO [kuaggoj (CUANGO), râu în Africa subecuatorială (Angola şi Republica Democratică Congo), afl. stg. al lui Kasai, în aval de Bandudu; c. 1 200 km. Izv. din Pod. Lunda şi formează, în cursul mijlociu, graniţa dintre Angola şi Republica Democratică Congo. Numeroase cascade. Navigabil pe sectoare. KWANZA s. f. Unitate monetară în Angola. KWARA, stat federal în VSV Nigeriei, traversat de fl. Niger; 66,9 mii km2; 1,6 mii. loc. (1991). Centrul ad-tiv: llorin. Expl. de cărbune şi marmură. Culturi de bumbac, tutun, soia, yams, porumb, orez. KWAâNIEWSKI [kva/nievski], Atek-sander (n. 1954), economist şi om politic polonez. Preşedinte al partidului Democraţia Socială (din 1990) şi al Poloniei (din 1995). Kyongju. Templul Pulguksa kWh (METR.), simbol pentru kilo-watt-oră, KYAT s. f. Unitate monetară în Uniunea Myanmar. KYD [kid], Thomas (1558-1594), dramaturg englez. Părintele „tragediei sângeroase" sau al „tragediei răzbunării" din epoca elisabetană („Tragedia spaniolă"). KYOKUTEI BAKIN (pseud. lui 7b-kuru Takizawa) (1767-1848), scriitor japonez. Primul mare romancier al literaturii japoneze („Istoria celor opt câini ai lui Satomi din Nanso"). KYONGJU, oraş în SE Republicii Coreea, la 60 km E de Taegu; 141,9 mii loc. (1990). Important centru turistic. Templul Pulguksa (sec. 8). KYOTO, oraş în Japonia (Honshu), la NE de Osaka şi la 11 km SV de L. Biwa; 1,4 mii. loc. (1995). Nod de KYPRIANOU 458 Spyros Kyprianou comunicaţii. Constr. aeronautice şi de utilaj pentru ind. textilă; ind. chimică, electrotehnică, textilă (mătase, bumbac) şi alim.; artizanat (porţelanuri, la-curi, broderii, obiecte din bronz). Oraşul păstrează c. 2 000 de monumente de arhitectură; palatul in^erial Gosho (sf. sec. 8, reconstruit dupa? incendiul din 1788); palatul Saiho (1339) cu renumitele sale grădini; Pavilionul de aur — Kinkakuji (1394-1397), distrus de un incendiu în 1950 şi reconstruit în 1955; Pavilionul de argint — Ginkakuji (1482); mănăstirea Daitoku (sec. 14); templul Rydanji (1450-1473); templul Nishi Honganji (sec. 16); castelul Nijo (1603); templul Kiyomizudera (sec. 17). Muzeul Naţional Municipal de Artă, al Comerţului, Grădină Zoologică. Centrul religios al ţării. Universitate (1897). Teatre. Cel mai mare centru turistic al Japoniei (peste 7 mii. de turişti anual), întemeiat în sec. 8. Reşedinţă imperială (794-1868). Vechea denumire: Heiankyd. KYPRIANOU, Spyros (n. 1932), diplomat şi om politic cipriot. Preşedinte fondator al Partidului Democratic (din 1976). Preşedinte al Republicii Cipru (1977-1988). KYR, Paulus (c. 1505-1588), medic sas din Transilvania. în 1551, a publicat, la Braşov, Sanitas studium (Preocuparea pentru sănătate), una dintre cele mai vechi tipărituri de interes medical din România. KYRIE ELEISON v. chiraleisa (2). KYTHERA v. Kfthira. KtTHIRA v. Kfthira. KY0SH0 [kiju/u], una dintre cele patru mari insule ale Arh. Japonez, situată în S acestuia; 42,0 mii km2. Munţi de alt. mijlocie, cu câmpii litorale în V şi E. Vulcanism şi seismicitate accentuate. Alt. max.: 1 787 m (vf. Kuju). Climă subtropicală musonică, cu vegetaţie abundentă. Expl. de cărbune. Orez, ceai, trestie de zahăr. Oraşe pr.: Kitakyushu, Fukuoka, Nagasaki, Kuma-moto, Kagoshima. Oraşul Kitakyushu este legat de Shimonoseki (Honshu) printr-un tunel subacvatic (feroviar şi rutier), lung de 2,4 km, pe sub str. Shimonoseki. KZÎL-ORDA, oraş în Kazahstan, pe Sîrdaria; 164 mii loc. (1993). Ind. mat. de constr., a celulozei şi hârtiei, încălţ., textilă şi alim. între 1853 şi 1925 s-a numit Perovsk. A AB ABSURDO (lat.) prin absurd A admite ab absurdo un raţionament fals. AB ANTIQUO (lat.) din vechime; de Faptul e cunoscut ab antiquo. demult AB HOC ET AB HAC (lat.) de ici şi de A vorbi ab hoc et ab hac, a vorbi anapoda, a spune vrute şi nevrute. V.  colo tort et â travers. AB IMO PECTORE (lat.) din adâncul A face sau a exprima ceva ab imo pectore, din toată inima, profund sincer. inimii AB INITIO (lat.) dintru început, de la A întreprinde sau a relata ceva ab initio. capăt AB IOVE PRINCIPIUM (lat.) să începem Vergiliu, „Bucolica", III, 60: Ab Iove principium, Musae; lovis omnia plena: /Iile cu lupiter colit terras; illi mea carmina curae („Muze, să începem cu lupiter; toate sunt pline de lupiter: /El veghează câmpiile; în grija lui las cântecele mele"). Cu aceste cuvinte îşi începe păstorul Dameta întrecerea în versuri cu păstorul Menalca. A începe cu ce este mai important. AB IRATO (lat.) la mânie A acţiona ab irato.  BON ENTENDEUR, SALUT (fr.) salut Formulă prin care se atrage atenţia asupra unor lucruri care nu pot fi spuse pe cel ce înţelege direct sau se relevă existenţa unor sensuri mai profunde ale unei alocuţiuni ori ale unui text. AB ORE AD AUREM (lat.) de la gură la A vorbi ab ore ad aurem, cu toată discreţia. ureche AB ORIGINE (lat.) de la origine, de la A istorisi evenimentele ab origine, obârşie AB OVO (lat.) de la ou; de la începutul Horaţiu, „Ars poetica", 147: „Nec gemino bellum Troianum orditur ab ovo“ („Şi începuturilor nu urzeşte războiul troian de la oul cel geamăn"). Poetul îl laudă pe Homer pentru că începe „lliada" cu mânia lui Ahile, adică intrând direct în subiectul epopeii, iar nu cu pretextul îndepărtat al Războiului troian: naşterea Elenei şi a lui Pollux, geamănul ei, din oul divin. AB OVO USQUE AD MALA (lat.) de la De la început până la sfârşit. Romanii începeau prânzul cu ouă şi îl terminau ouă (până) la mere cu mere. AB UNO DISCE OMNES (lat.) după unul Vergiliu, „Eneida", II, 65-66. Enea descrie pe Sinon, care, viclean ca toţi cunoaşte-i pe toţi aheii, încearcă prin cuvinte meşteşugite să-i convingă pe troieni să primească în cetate calul de lemn în care se ascundeau Odiseu şi luptătorii săi. 460 AB URBE CONDITA (U.C.) (lat.) de la întemeierea oraşului ABUSUS NON TOLLIT USUM (lat.) abuzul nu împiedică uzul ABYSSUS ABYSSUM INVOCAT (lat.) prăpastia cere prăpastie A CONTRARIO (lat.) prin opoziţie  CONTRECOEUR (fr.) împotriva inimii ACTA EST FABULA (lat.) piesa a fost jucată! ACTA, NON VERBA (lat.) fapte, nu vorbe AD APERTURAM LIBRI (lat.) acolo unde se deschide cartea AD AUGUSTA PER ANGUSTA (lat.) pe poteci strâmte (şi abrupte se ajunge) la fapte mari AD CALENDAS GRAECAS (SOLVERE) (lat.) (a plăti) la calendele greceşti AD GLORIAM (lat.) pentru glorie AD HOMiNEM (lat.) la om, la persoană AD HONORES (lat.) pentru onoare ADHUC SUB IUDICE L1S EST (lat.) procesul este în curs de judecare AD IMPOSIBILIUM NULLA EST OBLI-GATIO (lat.) pentru imposibil nu există nici o obligaţie AD LIBITUM (lat.) după voie; la alegere AD LIMINA APOSTOLORUM (lat.) în pragul (bazilicii) apostolilor AD LITTERAM (lat.) literă cu literă, cuvânt cu cuvânt AD MAIOREM DEI GLORIAM (lat.) întru preamărirea Domnului AD OSTENTATIONEM (lat.) cu fală, cu mândrie; în mod ostentativ AD PATRES (lat.) la strămoşi AD PERPETUAM REI MEMORIAM (lat.) spre veşnică aducere aminte a acestei fapte Romanii începeau numărarea anilor de la întemeierea Romei (753 î.Hr.). Maximă din vechiul drept francez. Teama de a săvârşi un abuz (de drept) nu trebuie să ducă la neexercitarea dreptului. Psalmii, 43, 8. în sens uzual: o greşeală atrage după sine o altă greşeală. Metodă de argumentare care demonstrează valabilitatea unei teze prin relevarea nonvalabilităţii celei opuse. A face ceva â contrecoeur, împotriva propriei dorinţe. Formulă care anunţa sfârşitul unei reprezentaţii în teatrul antic. Ultimele cuvinte ale lui August: „Plaudite, acta est fabula\“ („Aplaudaţi, piesa s-a terminat") şi ale lui Rabelais: „Tirez le rideau, la farce est jouee!“ („Trageţi cortina, comedia s-a sfârşit!"). V. £ finita la commedia. Faptele sunt mai convingătoare decât vorbele. Variantă: Res, non verba. A citi şi a comenta un text ad aperturam libri, pe loc, fără o pregătire prealabilă. Variantă: Aperto libro. Hugo, „Hernani", act. IV. Parola conjuraţilor. V. şi Per aspera ad astra. Suetoniu „De vita XII Caesarum", 87. Niciodată. Ironie la adresa rău-platni-cilor, grecii neavând, ca romanii, calende (prima zi a lunii), când se achitau toate datoriile. A trudi ad gloriam, fără a urmări o recompensă materială. V. şi Ad honores. Argumentum ad hominem, mod de argumentare care vizează adversarul ca persoană, şi nu fondui afirmaţiilor sale. A deţine o funcţie, o demnitate ad honores (onorifică, neplătită). V. şi Ad gloriam. Horaţiu, „Ars poetica", 78. Referire la originea controversată a distihului elegiac. Indică, fn genere, o chestiune neelucidată. Adagiu exprimând ideea că debitorul este exonerat de o obligaţie în cazul în care aceasta nu poate fi executată din cauze neimputabile iui. A executa o bucată muzicală ad libitum, în conformitate cu dorinţa de interpretare a artistului. La Roma; la Sfântul Scaun. A reda, a reproduce un text, o cuvântare ad litteram. Deviza Ordinului iezuiţilor. Fn sens mai larg: a acţiona dezinteresat în numele unei cauze nobile. A face un lucru ad ostentationem. Locuţiune folosită în expresiile familiare: a se întoarce ad patres („a muri"), a trimite ad patres („a ucide, a trimite pe lumea cealaltă"). Text utilizat pe inscripţiile comemorative. / 461 AD REM (lat.) la obiect AD UNGUEM (lat.) la unghie AD USUM DELPHINl (lat.) pentru uzul Delfinului A vorbi ad rem, deci despre subiectul propriu-zis, fără divagaţii. Horaţiu, „Satirae", I, 5, 32. La perfecţie. în Antichitate, sculptorii îşi alegeau marmura verificându-i netezimea cu unghia. Menţiune pe ediţiile din clasicii latini întocmite de Bossuet şi Huet pentru fiul lui Ludovic al XlV-lea, ediţii din care erau omise pasajele licenţioase. în sens ironic, ediţie prescurtată, epurată. AD VALOREM (lat.) după valoare ADVIENNE QUE POURRA (fr.) întăm-plă-se ce s-o întâmpla AD VITAM AETERNAM (lat.) pentru viaţa veşnică AEQUO ANIMO (lat.) cu suflet liniştit AEQUO PULSAT PEDE (lat.) bate deopotrivă cu piciorul AERE PERENNIUS AETERNUM VALE AGE, LIBERTATE DECEMBRI ... UTERE (lat.) hai, foloseşte-te de libertatea din decembrie AGE QUOD AGIS (lat.) fă ceea ce faci A HORSE! A HORSE! MY KINGDOM FOR A HORSE (engl.) un cal! un cal! (dau) regatul meu pentru un cal A LA GUERRE COMME A LA GUERRE (fr.) la război ca la război A calcula taxele (vamale) ad valorem, adică proporţional cu valoarea mărfurilor sau a obiectelor importate. Indică hotărârea de a-şi asuma toate riscurile unei acţiuni sau atitudini. Pentru totdeauna, pe vecie. Cu seninătate, cu mult calm. V. şi Mens aequa in arduis. Horaţiu, „Ode“, I, 4, 13: „Pallida mors aequo pulsat pede pauperum tabernas regumque turres“ („Moartea palidă bate cu piciorul deopotrivă la colibele săracilor şi la palatele regeşti"). Anticii îşi anunţau sosirea bătând cu piciorul în uşă. V. EXEGI MONUMENTUM AERE PERENNIUS. V. SUPREMUM VALE. Horaţiu, „Satirae“, II, 7, 4-5. îndemn la folosirea unei libertăţi temporare de acţiune. în timpul Saturnaliilor, sărbătoare ce cădea la mijlocul lunii decembrie, la Roma, sclavii aveau, prin tradiţie, dreptul de a-şi critica stăpânii şi chiar de a fi serviţi de către aceştia. Plaut, „Persa“, 650. Fii atent la ceea ce faci. V. şi Quidquid agis, prudenter agas et respice finem. Shakespeare, „Richard al lll-lea“, act. V, scena 4. Cuvinte rostite de Richard al lll-lea, înfrânt şi încolţit, în bătălia de la Bosworth. Ele subliniază rolul hotărâtor, în anumite momente, al unui lucru căruia de obicei nu i se acordă importanţă. A te conforma unor condiţii impuse sau unor situaţii dificile, în care ai ajuns fără voia ta. A LA L£G£RE superficialitate (fr.) uşor, cu A privi lucrurile a la legere.  L’AMIABLE (fr.) prin bună înţelegere A soluţiona un diferend â l’amiable. ALAS, POOR YORICK! (engl.) vai, sărmane Yorick! ALBO LAPILLO NOTARE DIEM (lat.) a însemna o zi cu o pietricică albă Shakespeare, „Hamlet", act. V, scena 1. Cuvinte rostite de Hamlet la vederea craniului bufonului Yorick. Expresie a regretului pentru ce a fost, pentru ce a însemnat cândva un oţn, comparat cu ce a ajuns să fie. A avea o zi bună. La romani era simbolul fericirii. V. şi Nigro notanda lapillo. ALEA IACTA EST (lat.) zarurile au fost Suetoniu, „De vita XII Caesarum“, 32. Cuvintele lui Cezar la trecerea aruncate Rubiconului. Potrivit legilor Republicii nici un general roman, venind din nordul Italiei spre Roma, nu avea voie să treacă acest râu în fruntea armatei pe care o comanda. Jndică o decizie irevocabilă, luată după îndelungi ezitări. ALIUD EST CELARE, ALIUD TĂCERE Discreţia şi complicitatea nu sunt unul şi acelaşi lucru, (lat.) una e să tăinuieşti, alta e să taci 462 ALL GOOD THINGS WHICH EXIST ARE THE FRUITS OF ORIGINALITY (engl.) toate lucrurile bune câte există sunt roadele originalităţii ALL PROGRES MEANS ‘WAR WITH SOCIETY (engl.) orice progres înseamnă război cu societatea ALL RIGHT (engl.) totul (este) bine; în regulă ALMA MATER (lat.) mamă hrănitoare ALTER EGO (lat.) un alt eu AMICUS CERTUS IN RE INCERTA CER-NITUR (lat.) prietenul sigur se cunoaşte într-o împrejurare nesigură AMICUS HUMANI GENERIS (lat.) prieten al omenirii AMICUS PLATO, SED MAGIS AMICA VERITAS (lat.) prieten mi-e Platon, dar mai prieten adevărul AMORI FINEM TEMPUS, NON ANIMUS FACIT (lat.) timpul pune capăt dragostei, nu judecata ANCH’ IO SONO PITTORE (it.) sunt şi eu pictor ANIMUS MEMINISSE HORRET (lat.) îi e groază sufletului meu să-şi amintească ANNO ... AETATIS SUAE (lat.) în anul ... vârstei sale ANNO DOMINI (A.D.) (lat.) în anul Domnului A NOVO (lat.) din nou; încă o dată ANTE MARE, UNDAE (lat.) valurile înaintea mării ANTHROPOS ON TUT ISTHI KAI MEMNES AEI (Au9pamo£ mv tovt îa0i k%\. p.e|xuriC cxei) (gr.) nu uita niciodată că eşti om! ANTHROPOS PANTON METRON (AuGpumoC Ttduxtoi) jj-expou) (gr.) omul e măsura tuturor lucrurilor ANTHROPOS PHYSEI ZOON POLITI- CON (Ai)0pamo£ ) (gr.) daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc DO UT DES (lat.) îţi dau ca să-mi dai DUBITO, ERGO COGITO (lat.) mă îndoiesc, deci cuget DULCE ET DECORUM EST PRO PATRIA MORI (lat.) e plăcut şi frumos să mori pentru patrie DUM SPIRO, SPERO (lat.) cât respir, sper DURA LEX, SED LEX (lat.) legea e aspră, dar e lege DURCH LEIDEN, FREUDE (germ.) prin suferinţă la bucurie DU SUBLIME AU RIDICULE IL N’Y A QU’UN PAS (fr.) de la sublim la ridicol nu este decât un pas M. Terentius Varro, „Res rusticae", III, 1. Seneca, „De vita beata", 26, 1. Formulă rostită de filozofi şi de jurişti la încheierea argumentărilor şi a pledoariilor. Prin ea se subliniază că ai spus tot ce ai avut de spus. Prin transmitere, cunoştinţele noastre se consolidează şi se îmbogăţesc. Expresie prin care umanistul Nicolaus Cusanus ridiculizează siguranţa infatuată a celor lipsiţi de cunoştinţe solide. Expresie ironică vizând pe cărturarii incapabili de o gândire originală. Formulă care revine frecvent în cursul oficierii serviciului liturgic (catolic). Horaţiu, „Ode“, III, 8, 27. Ovidiu, „Tristele", I, 9, 5-6. Vers celebru al poetului, care, exilat la Tomis, se vede părăsit de toţi prietenii. V. şi Tempora şi fuerint nubila, solus eris. Cuvinte atribuite lui Arhimede şi devenite celebre ca simbol al inventivităţii şi al puterii creatoare nelimitate a omului, atunci când există temeiuri obiective sau raţionale. Formulă din dreptul roman referitoare la echivalenţa prestaţiilor în cazul schimbului; în sens larg, serviciu contra serviciu. V. COGITO, ERGO SUM. Horaţiu, „Ode", III, 2, 13. îndemn adresat tineretului de a urma pildele de vitejie ale străbunilor. Adagiu din Cicero, „Ad Atticum", IX, 10: „Dum anima est, spes est" („Cât timp există suflet, există speranţă"). Adagiu din dreptul roman, care exprimă caracterul obligatoriu al legii, oricât de aspră ar fi. Crezul lui Beethoven. Marile idealuri nu pot fi atinse decât prin mari sacrificii. Cuvinte pe care le-ar fi rostit Napoleon atunci când, aflat pe culmile gloriei, a suferit marea înfrângere de la Berezina. 470 ECCE HOMO! (lat.) iată omulf ECCE ITERUM CRISPINUS (lat.) iată-l din nou pe Crispinus ECRASEZ L'INFAME! (fr.) striviţi infamul! £ FINITA LA COMMEOIA (It.) comedia s-a sfârşit EHEU! FUGACES... LABUNTUR ANNI (lat.) vai!... cum se scurg anii în fugă EIN UNNOTZ LEBEN IST EIN FROHER TOD (germ.) o viaţă nefolositoare e o moarte timpurie EIUSDEM FARINAE (FURFURIS) (lat.) din aceeaşi făină (din aceleaşi tărâţe) EMBARRAS DU CHOIX (fr.) greutatea de a alege EPICURI DE GREGE PORCUS (lat.) un porc din turma lui Epicur EPISTULA NON ERUBESCIT (lat.) scrisoarea nu roşeşte EPPUR (E PUR) Sl MUOVE (it.) şi totuşi se mişcă ERIPITUR PERSONA, MANET RES (lat.) persoana piere, lucrul rămâne ERRARE HUMANUM EST (lat.) a greşi e omeneşte ES IST NICHTS SCHRECKLICHER, ALS EINE TATIGE UNWISSENHEIT (germ.) nimic nu este mai înspăimântător ca ignoranţa activă EST ESCIO POROH V POROHOVNIŢAH (ECTb ELJjfi nOPOX B FIOPOXOBHHLJAX) (rus.) mai este praf de puşcă în corneci EST MODUS IN REBUS (lat.) este o măsură în toate E loan, 19, 5. Exclamaţia lui Pilat din Pont, când l-a arătat mulţimii pe lisus. luvenal, „Satirae", IV, 1. Crispinus din Carpos, favoritul împăratului Domiţian, parvenit şi corupt, era detestat la Roma. Exclamaţia indică revenirea în conversaţie a numelui unei persoane antipatizate. Deviza de luptă a iui Voltaire împotriva superstiţiei, intoleranţei şi fanatismului religios. Cuvinte care anunţau în teatrul italian sfârşitul unei piese. V. şi Acta est fabula. Horaţiu, „Ode“, II, 14, 1-2. V. şi Fugit Irreparabile tempus. Goethe, „Iphigenia in Aulis“, I, 2. Expresie peiorativă: oameni de aceeaşi teapă. în faţa mai multor posibilităţi e greu să te decizi pe care dintre ele să o alegi. Horaţiu, „Epistulae", I, IV, 16. Poetul se autodefineşte, în glumă, ca adept al doctrinei epicureice. Cicero, „Epistulae ad familiares", V, 12, 1. Autorul îşi scuză astfel confidenţele din scrisori. în sens mai larg: hârtia suportă orice. Cuvinte pe care le-ar fi murmurat Galileo Galilei după ce, constrâns de biserică, s-a dezis în public de teoria sa heliocentrică. Exprimă convingerea neclintită în adevărul opiniei susţinute. Opera supravieţuieşte întotdeauna creatorului ei. Proverb latin puş în circulaţie de Cicero, în „Philippica", 12, 2 sub forma: „Cuiusvis hominis est errare, nuilius nisi insipientis in errare perseverare“ („Orice om poate greşi, numai prostul stăruie în greşeală"). Goethe, „Maximen und Reflexionen". Gogol, „Taras Bulba". Răspunsul cazacilor la întrebarea lui Taras Bulba. Exprimă hotărârea de a nu te da bătut şi de a rezista tuturor vitregiilor. Horaţiu, „Satirae", I, 1, 106. Orice exces este reprobabil. ETIAM PERIERE RUINAE (lat.) chiar şi Lucan, „Pharsalia", IX, 966. Stare de dezastru total. ruinele au pierit 471 ET IN ARCADIA EGO (lat.) şi eu am fost în Arcadia ET NUNC... ERUDIMINI, QUI IUDICATIS TERRAM (lat.) şi acum... luaţi aminte voi, cei ce judecaţi Pământul ET PROPTER VITAM, VIVENDI PER-DERE CAUSAS (lat.) şi pentru a trăi să pierzi raţiunea de a trăi ET QUASI CURSORES VITAE LAMPADA TRADUNT (lat.) şi ca alergătorii (oamenii) îşi trec din mână în mână făclia vieţii ET QUORUM PARS MAGNA FUI (lat.) şi în acestea am avut rol însemnat ET SEMEL EMISSUM VOLAT IRREVO-CABILE VERBUM (lat.) un cuvânt o dată spus zboară fără să-l mai poţi aduce înapoi EX ABRUPTO (lat.) dintr-o dată EX AEQUO (lat.) la egal(itate) EX CATHEDRA (lat.) de la catedră EXCEPTIO REGULAM PROBAT (lat.) excepţia întăreşte regula EXCEPTIS EXCIPIENDIS (lat.) cu excepţia a ceea ce trebuie exceptat EXEGI MONUMENTUM AERE PEREN-NIUS (lat.) am desăvârşit un monument mai trainic decât bronzul EXEMPLl GRATIA (E.G.) (lat.) bunăoară, de exemplu EXIT, EXEUNT (lat.) iese, ies EX NIHILO NIHIL (lat.) din nimic nu se naşte nimic EX OFFICIO (lat.) din oficiu EX OSSIBUS ULTOR (lat.) din oase (se ridică) răzbunătorul EXPENDE HANNIBALEM (lat.) cântăreşte-I pe Hannibal EXPRESSIS VERBIS (lat.) în termeni expliciţi EX PROFESSO (lat.) cu competenţă EXTRA MUROS (lat.) în afara zidurilor (cetăţii) EX UNGUE LEONEM (lat.) după gheară (recunoşti) leul Epigraful unui tablou celebru al pictorului Nicolas Poussin. Arcadia legendară fiind ţinutul vieţii idilice, patriarhale, expresia mărturiseşte nostalgia după o fericire pierdută. Psalmii, 2, 10. O mare răspundere apasă pe umerii celor chemaţi să hotărască destinele semenilor. luvenal, „Satirae“, VIII, 83. Viaţa nu se cuvine să fie trăită în ruşine şi în dezonoare. Lucreţiu, „De rerum natura", II, 79. Viaţa este o nesfârşită curgere a generaţiilor. Vergiliu, „Eneida", II, 6. Astfel începe Enea relatarea Războiului troian. Cuvintele indică participarea totală a unei persoane la frământările epocii. Horaţiu, „Epistulae", 1, 6, 31. Exordium ex abrupto, intrare directă în subiect, fără introducere. Procedeu oratoric utilizat, de pildă, de Cicero în primul discurs împotriva lui Catilina. V. şi Qudusque tandem (abutere, Catilina, patientia nostra)? Premiu ex aequo. Iniţial, caracterizarea dată sentinţelor şi verdictelor papei. A vorbi ex cathedra, a vorbi pe un ton doctoral, care nu admite replică. Proverb latin. Aluzie, mai mult ironică, la unele fapte care ar fi de dorit să fie trecute sub tăcere. Horaţiu, „Ode", III, 30, 1. Versul exprimă siguranţa poetului că opera sa va supravieţui timpului. Expresie folosită pentru a indica o enumerare care nu are caracter exhaustiv. Formulă prin care autorii dramatici indică ieşirea din scenă a unui personaj sau a mai multor personaje deodată. Lucreţiu, „De rerum natura", I, 149. Principiul cauzalităţii, preluat de la Epicur şi întâlnit şi la alţi autori antici. Apărător ex officio. Vergiliu, „Eneida", IV, 625: „Exoriare aliquis nostris ex ossibus ultor“ („Din oasele noastre să răsară un răzbunător"). luvenal, „Satirae", X, 147: „Expende Hannibalem: quot libras in duce summc invenies?" („Cântăreşte pe Hannibal: câte livre va trage cenuşa generalului?"). Gloria militară, ca orice glorie, este deşartă şi trecătoare. Prezentare expressis verbis. A aborda un subiect ex professo. A te situa extra muros, a te izola de colectivitate. Opera unui mare creator poate fi cunoscută după o singură trăsătură. 472 FABER EST SUAE QUISQUE FOR-TUNAE (lat.) fiecare este creatorul propriului său destin FACIAS IPSE QUOD FACIAMUS SUA- DES (lat.) fă tu însuti ceea ce ne sfătu-ieşti pe noi să facem FACIT INDIGNATIO VERSUS (lat.) indignarea făureşte versuri FAIR PLAY (engl.) joc cinstit FAMA VOLAT (lat.) faima zboară FAS EST ET AB HOSTE DOCERI (lat.) este îngăduit să înveţi (chiar) de la duşman ^ ^ FAUTE DE MIEUX (fr.) în lipsă de ceva mai bun FAVETE LINGUISI (lat.) păziţi-vă limbile! FELIX QUI POTUIT RERUM COGNOS-CERE CAUSAS (lat.) fericit cel ce a putut cunoaşte cauzele lucrurilor FERRO ET IGNI (lat.) prin fier şi foc FESTINA LENTE! (lat.) grăbeşte-te încet! FIAT IUSTITIA, PEREAT MUNDUS! (lat.) să se facă dreptate (chiar de-ar fi) să piară lumea! FIAT LUX! (lat.) să se facă lumină! FIAT VOLUNTAS TUA! (lat.) fie voia Ta, facă-se voia Ta! FIDES PUNICA (lat.) credinţă punică FIDUS ACHATES (lat.) credincisul Ahate FINIS CORONAT OPUS (lat.) sfârşitul încununează opera FLUCTUAT NEC MERGITUR (lat.) e izbit de valuri, dar nu se scufundă FOOD FOR POWDER (engl.) hrană pentru praful de puşcă F Salustiu, „Historia rerum in republica Romana gestarum“, 1, 1, 2. Plaut, „Asinaria“, act. III, scena 3, 40. luvenal, „Satirae11, I, 79. Nemulţumirea, sentimentul de revoltă stimulează talentul poetului. Expresia, folosită iniţial în sport, semnifică o atitudine leală în orice competiţie. Vergiliu, „Eneida“, III, 121. Ovidiu, „Metamorphoseon libri“, IV, 428. A recurge la o soluţie faute de mieux, a o accepta, ca singura posibilă, deşi nu e cea mai bună. Horaţiu, „Ode“, III, 1, 2. Păstraţi tăcerea desăvârşită, reculegeţi-vă! Formulă folosită de preoţii romani înainte de aducerea jertfelor. Vergiliu, „Georgica", II, 490. Probabil elogiu al lui Lucreţiu; versul exprimă admiraţia faţă de spiritele cutezătoare care au reuşit să pătrundă tainele naturii. A trece ferro et igni, prin foc şi sabie. Suetoniu, „De vita XII Caesarum“. Cuvinte atribuite lui August. Rezultatele bune se obţin fără a te pripi. Quintus Mucius Scaevola. Legea trebuie aplicată în orice condiţii, dreptatea trebuie instaurată cu orice preţ. „Geneza", I, 3. Căpătând un sens profan, aceste cuvinte au devenit deviza raţiunii care luminează, alungând întunericul ignoranţei. Cuvinte din rugăciunea „Pater noster“ (Tatăl nostru) care se folosesc când cineva îşi exprimă, cu resemnare, acordul sau supunerea faţă de o hotărâre sau decizie. Perfidie, rea-credinţă. Cartaginezii încălcau sistematic tratatele încheiate cu Roma. Vergiliu, „Eneida", VI, 158. Prietenul nedespărţit al lui Enea, devenit simbol al prieteniei devotate. Ovidiu, „Heroides“, II, 85. Abia la capătul unei acţiuni poate fi apreciată valoarea ei. Inscripţie pe emblema Parisului: o corabie înfruntând valurile. Shakespeare, „Henric al IV-lea“, act. IV, scena 6. Carne de tun. 473 FORMA BONUM FRAGILE EST (lat.) frumuseţea este un dar trecător Ovidiu, „Ars amandi", II, 113. FORTES FORTUNA ADIUVAT (lat.) norocul (soarta) ajută pe cei tari FORTUNA CAECA EST (lat.) norocul este orb Terenţiu, „Phormio", act. I, scena 4, 25. V. şi Audaces fortuna Iuvat. Cicero, „De amiciţia", XV, 54. FORTUNA MULTIS DAT NIMIS, SATIS NULLI (lat.) multora soarta le dă prea mult, nimănui destul (cât i-ar trebui) FORTUNATE SENEX! (lat.) fericit bătrân! FRAILTY, THY NAME IS WOMAN (engl.) slăbiciune, numele tău e femeie Marţial, „Epigrammata", 12, 10, 2. Vergiliu, „Bucolica", I, 46. Exclamaţie de admiraţie faţă de cei care, în ciuda vârstei, îşi păstrează vigoarea fizică şi spirituală. Shakespeare, „Hamlet", act. I, scena 2. Cuvinte pe care i le adresează Hamlet mamei sale, mustrând-o, mâhnit, că s-a recăsătorit numai după o lună de văduvie. FUGIT IRREPARABILE TEMPUS (lat.) timpul fuge fără să se mai întoarcă FUNDAMENTUM EST JUSTITIAE FIDES (lat.) conştiinţa stă fa baza justiţiei Vergiliu, „Georgica", III, 284. V. şi Eheul Fugaces... labuntur anni. Cicero „De officiis", I, 7, 23. GAUDEAMUS (lat.) să ne bucurăm GENUS IRRITABILE VATUM (lat.) neamul supărăcios al poeţilor GIB MEINE JUGEND MIR ZURQCKI (germ.) dă-mi tinereţea înapoi! începutul unui vechi cântec al studenţilor germani, devenit apoi imnul studenţilor de pretutindeni: „Gaudeamus igitur, iuvenes dum sumus!“ („Să ne bucurăm, aşadar, cât suntem tineri"). Horaţiu, „Epistulae", II, 2, 102. Sensibilitatea deosebită a artiştilor este însoţită de o susceptibilitate mai mare decât cea a oamenilor de rând. Goethe, „Faust". Faust cere lui Mefisto împlinirea acestei dorinţe, pentru a cerceta tainele Universului, pe care n-a reuşit să le afle din cărţile studiate într-o viaţă de om. GLAGOLOM JGHI SERDŢA LIUDEI (rAAroAOM mru cep/iua ak)4eh) (rus.) să înflăcăreze cuvântul tău inimile oamenilor Puşkin, „Prorok". Menirea artistului este să înflăcăreze pe oameni pentru atingerea unor ţeluri înalte. GLORIA FUGIENTES MAGIS SEQUITUR (lat.) gloria se ţine după cei ce fug de ea GNOTHI SE AUTON (yu&ei ae auiriu) (gr.) cunoaşte-te pe tine însuţi GRAECA SUNT, NON LEGUNTUR (lat.) (aceste cuvinte) sunt scrise pe greceşte, nu se citesc GRAMMATICI CERTANT (lat.) gramaticii se ceartă Seneca, „De beneficiis", 5, 1, 4. Thales din Milet. Maximă gravată pe frontonul templului lui Apolo din Delfi, devenită deviza şi îndemnul stăruitor al lui Socrate. în varianta latină: „Nosce te ipsum!“. Avertisment asupra unui text ininteligibil, dificil. în Evul Mediu, limba greacă nemaifiind cunoscută, pasajele scrise în greceşte din lucrările latine se săreau. Horaţiu, „Ars poetica", 78. Gramaticii se pun greu de acord în chestiuni litigioase. GRATIA GRATIAM PARIT (lat.) bineface- Proverb căruia îi corespunde în română: bine faci, bine găseşti. rea aduce binefacere 474 GRAU, TREUER FREUND, IST ALLE THEORIE (germ.) cenuşie este, iubite amice, orice teorie GROSSE SEELEN DULDEN STILL (germ.) sufletele mari îndură (suferinţele) în tăcere Goethe, „Faust", I: „Grau, treuer Freund, ist alle Theorie. Und grun des Lebens goldner Baum“ („Cenuşie este, iubite amice, orice teorie./ Şi verde pomul vieţii aurit"). Schiller, „Don Carlos", act. I, scena 4. GUARDA E PASSA! (it.) priveşte şi treci (mai departe) GUERRE A OUTRANCE (fr.) război până la capăt GUERRE AUX CHÂTEAUX PAIX AUX CHAUMI6RES (fr.) război castelelor, pace bordeielor Dante, „Infernul", III, 51. Acţiune distructivă, tenace, perseverentă şi necruţătoare. Cuvinte propuse de moralistul Nicolas Chamfort ca deviză a armatelor revoluţionare franceze. GUTTA CAVAT LAPIDEM NON VI, SED SAEPE CADENDO (lat.) picătura găureşte piatra nu prin forţă, ci prin continua ei cădere Ovidiu, „Ex Ponto", IV, 10, 5. Voinţa stăruitoare învinge cu timpul orice obstacol. H HABEMUS PAPAM! (lat.) avem papă! HABENT SUA FATA LIBELLI (lat.) cărţile îşi au soarta lor HANNIBAL AD (ANTE) PORTAS! (lat.) Hannibal la porţi! HARDNESS EVER OF HARDINES IS MOTHER (engl.) suferinţa e întotdeauna mama îndrăznelii HAST DU DIE SORGE NIE GEKANNT? (germ.) n-ai cunoscut grija niciodată? HELL IS PAVED WITH GOOD INTEN-TIONS (engl.) iadul e pardosit cu intenţii bune HIC ET NUNC (lat.) aici şi acum HIC JACET... (lat.) Aici zace..., aici odihneşte HIC RHODOS, HIC SALTA! (lat.) aici e Rodosul, aici să sari! HISTORIA, MAGISTRA VITAE (lat.) istoria, învăţătoarea vieţii HOC CAVERAT MENS PROVIDA REGULI (lat.) mintea prevăzătoare a lui Regulus s-a gândit la asta Formulă prin care conclavul saluta alegerea unui nou papă. în genere, astfel se anunţă luarea unei decizii după îndelungi dezbateri. Terentianus Maurus, „De litteris, syllabis, pedibus et metris", 258: „Procaptu lectoris, habent sua fata libelli“ („încăpute pe mâna cititorului, cărţile îşi au soarta lor“). Autorul acestui vers a avut el însuşi o soartă tristă, întrucât cartea sa de prozodie a fost dată uitării, iar aforismul acesta atribuit altor scriitori latini. Cicero, „Filipicele", 1, 5; Titus Livius, „Ab urbe condita", 16. Strigăt de groază scos de romani, înfrânţi de Hannibal în bătălia de la Cannae, localitate din apropierea Romei. Semnal de alarmă în faţa unei primejdii iminente. Shakespeare, „Cymbeline", act. II, scena 6. V. şi Paupertas impulit audax. Goethe, „Faust", II, 5. Grija, înfăţişată sub chipul unei bătrâne, îi arată lui Faust că este omniprezentă, nimeni neputându-se feri de ea. Intenţiile nu ţin loc de fapte. Maximă datând, se pare, din sec. 17, enunţată, cu mici variaţii, de o serie de scriitori şi de moralişti englezi. A lua iniţiative, decizii hic et nune, pe loc. Cuvinte care constituie, de obicei, începutul unei inscripţii pe o piatră funerară. Esop, „Fabule", 51. îndemn adresat lăudărosului din fabula cu acelaşi nume, care invocă martori pentru a fi crezut că a executat un salt uriaş pe insula Rodos. Faptele constituie cea mai bună dovadă despre adevărul afirmaţiilor. Cicero, „De oratore", 19, 36. Horaţiu, „Ode", III, 5, 13. Elogiu adus clarviziunii senatorului Regulus, care a salvat astfel Senatul de la luarea unei hotărâri ce ar fi primejduit într-un viitor mai îndepărtat însăşi existenţa statului roman. 475 HOC ERAT IN VOTIS (lat.) asta îmi era dorinţa HOC OPUS, HIC LABOR EST (lat.) aceasta e truda, aici e greutatea HOC VOLO, SIC IUBEO; SIT PRO RATIONE VOLUNTAS (lat.) asta vreau, aşa poruncesc; voinţa mea să ţină loc de raţiune HODIE MIHI, CRAS TIBI (lat.) astăzi mie, mâine ţie HOMO DOCTUS IN SE SEMPER DIVI-TIAS HABET (lat.) omul învăţat are totdeauna bogăţiile în mintea sa HOMO HOMINI LUPUS EST (lat.) omul e lup pentru om HOMO RES SACRA HOMINI (lat.) omul e lucru sfânt pentru om HOMO SUM: HUMANI NIL A ME ALIE-NUM PUTO (lat.) sunt om: nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin HONESTA MORS TURPI VITA POTIOR (lat.) o moarte demnă este de preferat unei vieţi ruşinoase HONEST IAGO (engl.) cinstite lago HONNI SOIT QUI MAL Y PENSE (fr.) ruşine cui gândeşte ceva rău în privinţa aceasta HONORIS CAUSA (lat.) pentru onoare HONOS ALIT ARTES (lat.) onoarea hrăneşte artele HORRESCO REFERENS (lat.) mă înfior povestind HORRIBLE DICTU (ET AUDITU) (lat.) groaznic de spus (şi de auzit) HYPOTHESES NON FINGO (lat.) nu născocesc ipoteze Horaţiu, „Satirae", II, 6, 1. Sentiment de satisfacţie deplină la îndeplinirea unei mari dorinţe. Vergiliu, „Eneida", VI, 129. Nu coborârea în Infern, ci revenirea pe Pământ e grea. Astfel îl previne Sibila din Cumae pe Enea, care îi ceruse să-l conducă în Infern. luvenal, „Satirae", VI, 223. Expresie a unei încăpăţânări arbitrare. Varianta latină a unei vechi zicale ebraice cu sens fatalist: nimeni nu e ferit de loviturile soartei. Fedru „Fabulae", 2, 7, 14. Plaut, „Asinaria", 2, 4, 88. Cuvinte reluate de Bacon, Hobbes şi de alţi gânditori moderni pentru a ilustra degenerarea relaţiilor dintre oameni, atunci când acţiunile lor sunt dirijate de un egoism rapace. Seneca, „Epistulae ad Lucillium“, 95, 35. Replică la maxima lui Plaut: Homo homini lupus. Terenţiu, „Heauton timorumenos“, act. I, scena 1, 25. Vers devenit expresie a sentimentului de solidaritate umană. Tacit, „Agricola", 33. Shakespeare, „Othello", act. III, scena 5. Astfel se adresează Othello perfidului său slujitor lago. Expresie ironică, relevând lipsa de caracter. Deviză a Ordinului jartierei, creat în 1384 de regele Eduard al lll-lea al Angliei, în onoarea favoritei sale Joan de Salisbury. Cuvintele au fost rostite de rege ca replică la zâmbetele maliţioase ale curtenilor, când aceasta, în timpul unui bal, şi-a pierdut jartiera. îndemn ironic de a nu comenta devaforabil o exprimare sau o situaţie ambiguă. Desemnează grade, titluri acordate, în mod onorific, unor înalte personalităţi din ţară sau din străinătate. Cicero, „Tusculanae disputationes", I, 2, 4. Preţuirea este un puternic stimulent al creaţiei. Vergiliu, „Eneida", II, 204. Cuvintele de la începutul povestirii lui Enea despre moartea cumplită a Iui Laocoon. Introducere în atmosferă în vederea relatării unor fapte grave. Are, în egală măsură, un sens ironic. Newton, într-o scrisoare către R. Hooke, din 5 febr. 1676. Teoriile valabile se întemeiază numai pe cercetarea faptelor. I AM NOT WHAT I AM ceea ce sunt (engl.) nu sunt IBIS REDIBIS NUNQUÂM IN BELLO PERIBIS (lat.) te vei duce te vei întoarce niciodată nu vei pieri în război Shakespeare, „Othello", act. I. Mărturisindu-şi planurile diabolice, lago se dezvăluia ca un om cu două feţe. Exemplu tipic de oracol ambiguu unde sensul depinde de intonaţie, respectiv de punctuaţie: „te vei duce, te vei întoarce, niciodată (nu) vei pieri în război" sau „te vei duce, te vei întoarce niciodată (nu), vei pieri în război". 476 ICH BIN BESSER ALS MEIN RUF (germ.) sunt mai bună decât îmi e reputaţia IGNOTI NULLA CUPIDO (lat.) nici o dorinţă faţă de ceea ce este necunoscut IL FAUT BONNE M^MOIRE APRfcS QU’ON A MENTI (fr.) trebuie o memorie bună după ce ai minţit IL FAUT DE L’AUDACE, ENCORE DE L’AUDACE TOUJOURS DE L’AUDACE (fr.) trebuie îndrăzneală, iarăşi îndrăzneală, mereu îndrăzneală IL FAUT MANGER POUR VIVRE ET NON PAS VIVRE POUR MANGER (fr.) trebuie să mănânci ca să trăieşti şi nu să trăieşti ca să mănânci ILLE DOLET VERE QUI SINE TESTE DOLET (lat.) suferă cu adevărat cel ce plânge fără martori IL TEMPO £ UN GALANTUOMO (it.) timpul e un om de treabă IL VIVERE £ UN CORRERE ALLA MOR- TE (it.) viaţa este o cursă spre moarte IMBREM IN CRIBRUM GERERE (lat.) a căra apă cu ciurul IMPAVIDI PROGREDIAMUR (lat.) să păşim neclintit înainte IMPAVIDUM FERIENT RUINAE (lat.) dărâmăturile îl vor izbi fără să-l clintească I MUST BE CRUEL, ONLY TO BE KIND (engl.) trebuie să fiu crud, numai pentru a fi bun IN AETERNUM (lat.) pentru totdeauna IN CAUDA VENENUM (lat.) veninul (se află) în coadă INDE IRAE ET LACRIMAE (lat.) de aici mânii şi lacrimi IN DUBIIS ABSTINE (lat.) abţine-te (să judeci, să decizi) dacă ai îndoieli Schiller, „Maria Stuart“, act. III, scena 4. Replică a eroinei la calomniile răspândite pe seama ei de răuvoitori. Ovidiu, „Ars amandi“, III, 397. Lipsa de interes provine din ignoranţă. Comeille, „Le menteur", act. IV, scena 5. Cuvinte rostite de Danton Fn Convenţie, la 18 nov. 1793. Devenite memorabile, caracterizează consecvenţa în atitudine. Maximă cunoscută încă din Antichitate, repusă în circulaţie de Moliere („Avarul*1, act. HI, scena 1). Marţial, „Epigrammata", 1, 34, 4. Deviza lui Mazarin: relevă importanţa timpului în soluţionarea lucrurilor. V. şi Chronos gar eumares theos. Dante, „Purgatoriul", XXXIII, 54. V. şi Atra cura. Plaut, „Pseudolus"', 1, 1, 102. Deviza lui Haeckel, care exprimă adeziunea sa la concepţia evoluţionistă. în lupta împotriva ignoranţei, ştiinţa învinge. Horaţiu, „Ode", III, 3, 8. Elogiul omului drept şi tenace, care nu se lasă abătut de pe drumul său de nici un pericol. Shakespeare, „Hamlet", act. IU, scena 4. Formulă de angajare în viaţa călugărească de rit catolic; e folosită şi în sens figurat. Referire la o scrisoare sau la un discurs în care autorul şi-a concentrat virulenţa la sfârşit, asemenea scorpionului care-şi poartă veninul în coadă. luvenal, „Satirae", I, 168. Satira usturătoare a lui Caius Lucilius a stârnit furia contemporanilor vizaţi de el. Maximă în dreptul roman. IN EXTENSO (lat.) pe larg IN HOC SIGNO VINCES (lat.) sub acest semn vei învinge INITIUM EST SALUTIS NOTITIA PECATI (lat.) recunoaşterea greşelii este începutul salvării A relata ceva in extenso. Eusebiu, „De vita Constantini", I, 28. Deviză a împăratului creştin Constantin cel Mare, înscrisă sub semnul unei cruci pe stindardele armatei sale, înainte de lupta cu Maxenţiu. Astăzi expresia se foloseşte pentru a arăta calea pe care trebuie să o urmeze cineva pentru a-şi realiza un ideal. Seneca, „Epistulae", 28. * 477 IN MEDIAŞ RES (lat.) în miezul lucrurilor IN MEDIO STAT VIRTUS (lat.) virtutea se află la mijloc IN OMNIBUS ALIQUID, IN TOTO NIHIL (lat.) din toate câte puţin, fn total nimic IN SAECULA SAECULORUM (lat.) în vecii vecilor, pentru totdeauna IN SILVAM NON LIGNA FERAS (lat.) să nu duci lemne în pădure INTELLIGENTI PAUCA INTER ARMA SILENT LEGES (lat.) pe timp de război legile tac INTER DOMINUM ET SERVUM NULLA AMICIŢIA EST (lat.) între stăpân şi sclav nu poate exista prietenie INTER VEPRES ROSAE NASCUNTUR (lat.) trandafirii cresc şi între mărăcini INTRA MUROS (lat.) înăuntrul zidurilor (cetăţii) INVIDIA GLORIAE COMES (lat.) pizma este însoţitoarea gloriei IN VINO VERITAS (lat.) adevărul este în vin INVITA MINERVA (lat.) în ciuda Minervei INVITAT CULPAM QUI DELICTUM PRAETERIT (lat.) cine trece cu vederea o greşeală îndeamnă la o fărădelege IN VITIUM DUCIT CULPAE FUGA (lat.) fuga de greşeală duce la viciu IPSE (MAGISTER) DIXIT (lat.) el însuşi (magistrul) a spus IPSISSIMA VERBA (lat.) prin chiar aceleaşi cuvinte IPSO FACTO (lat.) prin chiar acest fapt IRA FUROR BREVIS EST (lat.) mânia este o scurtă nebunie ISTORICESKII PUT NE TROTUAR NEVS-KOGO PROSPEKTA (HCTOPHMECKHH nYTb-HE TPOTVAP HEBCKOPO flPOC-nEKTA) (rus.) drumul istoriei nu este trotuarul de pe Nevski Prospekt Horaţiu, „Ars poetica", 148. Direct în subiect, în plină acţiune. V. şi Ab ovo. Sentinţă a scolasticii medievale, avându-şi originea în doctrina etică a lui Aristotel. Cunoştinţele fragmentare şi superficiale nu pot da o cultură solidă. Formulă din liturghia catolică, folosită în mod figurat, pentru a sublinia lunga durată a unui fapt, a unei acţiuni. Horaţiu, „Satirae", I, 10, 34. V. SAPIENŢI SAT Cicero, „Pro Milone", IV, 10. Mai cunoscută varianta: „Inter arma silent musae“ („Pe timp de război, muzele tac"). Vremurile tulburi nu sunt prielnice echităţii şi dezvoltării artelor şi ştiinţei. Curtius, „Historia Alexandri Magni", 7, 8, 23. Ammiannus Marcellinus, „Res gestae", 16, 7, 4. A te afla intra muros, a trăi în cadrul unei colectivităţi. Cornelius Nepos, „Chabrias", III, 3. Pliniu cel Bătrân, „Naturalis historia", 14, 141. După câteva pahare de vin, omul, devenit expansiv, este mai puţin discret ca de obicei, şi-şi dezvăluie gânduri (adevăruri) pe care nu are curajul să le spună când este treaz. Horaţiu, „Ars poetica", 385. Expresie ironică la adresa artiştilor fără talent. Publilius Syrus, „Sententiae", 269. Horaţiu, „Ars poetica", 31. Teama de a nu greşi duce la erori mari. Scolasticii, în lipsă de alte argumente, recurgeau în discuţiile lor la autoritatea necondiţionată a magistrului lor Aristotel. V. şi Autos epha. A reproduce ipsissima verba. Expresia desemnează un lucru înţeles de la sine, implicit. Horaţiu, „Epistulae", 1, 2, 62. Cernîşevski, recenzie la cartea lui H. Carr „Scrisori politico-economice către preşedintele Statelor*Unite". Activitatea social-poiitică cere din partea celui angajat în ea multiple renunţări şi sacrificii. ITA DIIS PLACUIT (lat.) aşa le-a fost pe Cuvinte care ţin loc de explicaţie la o măsură ilogică sau arbitrară, dar defi-plac zeilor nitivă. Au şi un sens ironic. 478 IUCUND1 ACT! LABORES (lat.) îndatoririle Cicero, „De. finibus bonorum et maiorum", II, 32, 105. îndeplinite sunt plăcute IURARE IN VERBA MAGISTRI (lat.) a Horaţiu, „Epistulae", I, 1, 14. A te încrede orbeşte în maestru, considerat jura pe cuvintele magistrului infailibil. IUS EST ARS BONI ET AEQUI (lat.) Definiţie dată dreptului în „Digestele" lui lustinian. dreptul este arta binelui şi a echităţii JE PENSE, DONC JE SUIS (fr.) gân- Descartes, „Discours de la methode", IV. V. şi Cogito, ergo sum. dese, deci exist JE PRENDS MON BIEN OD JE LE Moliere, „Les fourberies de Scapin", act. II, scena 11. A devenit deviza celor TROUVE (fr.) iau (ceea ce-mi trebuie) de care nu-şi fac nici un scrupul când este vorba să-şi procure ceva. unde găsesc JESTERS DO OFT PROVE PROPHETS Shakespeare, „Regele Lear“, act. V, scena 3. (engl.) măscăricii se dovedesc adeseori profeţi JY SUIS, J*Y RESTE (fr.) aici sunt, aici Replică atribuită mareşalului francez Mac-Mahon, avertizat, după cucerirea rămân fortului Malakov, de iminenţa contraatacului. Hotărâre neclintită de a nu ceda poziţiile. K KNOWLEDGE IŞ POWER (engl.) V. SCIENTIA ET POTENTIA IN IDEM COINCIDUNT LABOR OMNIA VINCIT IMPROBUS (lat.) munca stăruitoare învinge totul LA FAQON DE DONNER VAUT MIEUX QUE CE QU’ON DONNE (fr.) felul în care dai preţuieşte mai mult decât ceea ce dai LA GARDE MEURT, MAIS NE SE REND PAS (fr.) garda moare, dar nu se predă LAISSEZ FAIRE, LAISSEZ PASSER (ALLER)I (fr.) lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă (să meargă)! Vergiliu, „Georgica", 1, 145-146. Comeille, „Le menteur“, act. I, scena 1. V. şi Bis dat qui cito dat. Cuvinte de răspuns atribuite generalului Cambronne, comandant în garda imperială, căruia, în bătălia de la Waterioo, englezii i-au cerut să se predea împreună cu cei câţiva oameni ce-i mai rămăseseră. Lozinca sub care fiziocraţii au luptat pentru libertate deplină în viaţa economică. L’AMOR, CHE MOVE IL SOLE E L’AL- Dante, „Paradisul", 33, 145. Proslăvirea puterii universale a iubirii. TRE STELLE (it.) iubirea... mişcă Soarele şi celelalte stele 479 LA PLUS PERDUE DE TOUTES LES JOURN£ES EST CELLE OU L'ON N’A PAS Rl (fr.) ziua cea mai (deplin) pierdută din toate este cea fn care n-ai râs LAPSUS CALAMI (lat.) scăpare din condei LAPSUS LINGUAE (lat.) neatenţie în vorbire LAPSUS MEMORIAE (lat.) scăpare din memorie LA RAISON DU PLUS FORT EST TOUJOURS LA MEILLEURE (fr.) dreptatea celui mai puternic este întotdeauna cea mai bună LASCIATE OGNI SPERANZA, VOI CH'ENTRATEI (it.) lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi! LAST, BUT NOT LEAST (engl.) ultimul, dar nu cel de pe urmă LATET ANGUIS IN HERBA (lat.) în iarbă stă ascuns un şarpe LATO SENSU (lat.) în sens larg LAUDATOR TEMPORIS ACTI (lat.) lău-dător al vremurilor trecute LA VALEUR N’ATTEND PAS LE NOMBRE DES ANN&ES (fr.) valoarea nu aşteaptă numărul anilor LEARN TO LABOUR AND TO WAIT (engl.) învaţă să munceşti şi să aştepţi LE COMBAT CESSA, FAUTE DE COM-BATTANTS (fr.) lupta s-a sfârşit din lipsă de luptători LEGE ARTIS (lat.) după legea artei LE G£NIE N’EST AUTRE CHOSE QU'UNE QRANDE APTITUDE A LA PA- TIENCE (fr.) geniul nu este altceva decât o mare aptitudine pentru răbdare LE MOI EST HAfSSABLE (fr.) eul este vrednic de ură LE ROI EST MORT! VIVE LE ROII (fr.) regele a murit! trăiască regele! LE ROI R&GNE ET NE GOUVERNE PAS (fr.) regele domneşte, nu guvernează Chamfort, „Maximes, caracteres et anecdotes", II. Această greşeală în text este un lapsus calami. V. şi Quandoque bonus dormitat Homerus. întrebuinţarea, din neatenţie, a unui termen impropriu în locul celui propriu. Neputinţa de a-şi aminti pe loc un cuvânt, un fapt sau un nume bine ştiut. La Fontaine, „Le Loup et l’agneau“. Dante, „Infernul1*, III, 9. Inscripţie gravată pe poarta Infernului dantesc. Expresie întâlnită la mai mulţi scriitori englezi (Pope, Shakespeare ş.a.). Un fapt menţionat la urmă nu este neapărat şi cel mai puţin important. Vergiliu, „Bucolica*1, III, 93. Avertisment asupra unui pericol ascuns. în româneşte proverbul: nenorocirea vine de unde nu te aştepţi. Locuţiune prin care se apreciază înţelegerea unei situaţii, a unei idei, în sens general. V. şi Stricto sensu. Horaţiu, „Ars poetica**, 173. Vers îndreptat împotriva celor care idealizează trecutul, negăsind nimic de preţ în contemporaneitate. Corneille, „Le Cid“, act. II, scena 2. Calităţile, însuşirile nobile se pot afirma la orice vârstă. Longfelllow, „A Psalm of Life**. Consacrarea vine ca rezultat al unei munci perseverente şi dezinteresate. Corneille, „Le Cid“, act. IV, scena 5. Astfel încheie Rodrigue relatarea bătăliei sale cu maurii, pe care a reuşit să-i înfrângă până la unul. Astăzi, constatare glumeaţă în legătură cu o dezbatere care s-a încheiat precipitat sau la care s-a renunţat din lipsă de participanţi. A executa ceva lege artis, a lucra fără greş, perfect. Buffon, „Discours de reception â PAcademie**. Pascal, „Pensees", VII, 455. Condamnare a egoismului, a transformării eului în centru al Universului, în duşman şi despot virtual al celorlalţi oameni. A fost aleasă drept deviză de parnasieni. Formulă prin care se anunţa, în Franţa, decesul suveranului şi urcarea pe tron a urmaşului său. Se foloseşte ironic atunci când o schimbare de persoane nu antrenează şi schimbarea unor stări de lucruri. Principiul monarhiei parlamentare enunţat în febr. 1830 de A. Thiers. 480 LES ABSENTS ONT TOUJOURS TORT (fr.) cei absenţi nu au niciodată dreptate LES BEAUX ESPRITS SE RENCON-TRENT (fr.) spiritele alese se intâlnesc LE SECRET D’ENNUYER EST CELUI DE TOUT DIRE (fr.) secretul de a plictisi este acela de a spune totul LES EXTR£MES SE TOUCHENT (fr.) extremele se ating L'fTAT C’EST MOI (fr.) statul sunt eu Interesele celor care nu sunt de faţă sunt sacrificate. Minţile subtile se înţeleg pe planul ideilor sau ajung independent la aceleaşi adevăruri. Expresia are şi un sens ironic. Voltaire, „Discours sur l’homme", VI, 171. L.S. Mercier, „Tableau de Paris“. Formulare plastică a identităţii contrariilor, idee fundamentală a dialecticii. Cuvinte pe care Ludovic al XlV-lea le-ar fi rostit în 1651 în faţa Statelor generale. Indică chintesenţa monarhiei absolute şi, prin extensie, tendinţele dictatoriale. L'HOMME EST N£ LIBRE (fr.) omul s-a născut liber J.-J. Rousseau, „Le contrat social“, I. L’HOMME N’EST QU’UN ROŞEAU, LE PLUS FAIBLE DE LA NATURE, MAIS C’EST UN ROŞEAU PENSANT (fr.) omul nu e decât o trestie, cea mai fragilă din natură, dar o trestie gânditoare Pascal, „Pensees", 347. Deşi este o făptură fragilă, omul este puternic prin inteligenţă. L’HOMME PROPOSE, DIEU DISPOSE (fr.) omul propune, Dumnezeu dispune LIBENTER HOMINES IN QUOD VOLUNT CREDUNT (lat.) oamenii cred cu plăcere ceea ce vor să creadă Finalizarea unor acţiuni ale omului nu depinde, totdeauna, de voinţa sau dorinţa lui. Cezar, „De bello Gallico“, III, 18. LICET IPSA VITIUM SIT AMBITIO, FREQUENTER TAMEN CAUSA VIRTU- TUM EST (lat.) chiar dacă ambiţia este în sine un viciu, deseori ea este un stimulent pentru virtuţi LOCUS REGIT ACTUM (lat.) locul guvernează actul L’UNIVERS EST UN CERCLE DONT LE CENTRE EST PARTOUT ET LA CIR-CONF£RENCE NULLE PART (fr.) Univer-sul este un cerc al cărui centru e pretutindeni şi a cărui circumferinţă nu e nicăieri Quintillian, „De institutione oratoria", 1, 2, 22. Formulă utilizată în dreptul internaţional privat. Un act se întocmeşte în conformitate cu legislaţia statului pe teritoriul căruia a fost încheiat. Pascal, „Pensees". LUPUS IN FABULA (lat.) lupul din fabulă Terenţiu, „Adelphoi", act. IV, scena 1. Persoană care îşi face apariţia tocmai în momentul când se dicută despre ea: vorbeşti de lup şi lupul la uşă. M MACHT GEHT VOR RECHT (germ.) trece înaintea dreptului forţa MACTE, NOVA VIRTUTE, PUER SIC ITUR AD ASTRA (lat.) slavă ţie, copile, pentru noua ta faptă de vitejie, aşa se ajunge la stele Deviza cancelarului Bismarck, care trădează preferinţa pentru utilizarea forţei în detrimentul spiritului de echitate. Vergiliu, „Eneida", IX, 641. Cuvinte de îmbărbătare pe care Apolo le adresează lui Ascanius, în războiul troienilor cu latinii. P. ext. îndemn la o acţiune hotărâtă, ieşită din comun. 481 MAGISTER DIXIT MAGNI MINORES SAEPE FURES PUNI- UNT (lat.) hoţii cei mari pedepsesc adesea pe hoţii mai mici MAIOR E LONGINQUO REVERENTIA (lat.) depărtarea măreşte respectul MAIORES PENNAS NIDO (lat.) aripi mai mari decât cuibul MAIS O0 SONT LES NEIGES D’ANTAN? (fr.) dar unde-s zăpezile de altădată? MALESUADA FAMES (lat.) foamea care indeamnă la rele MALUM ALIENUM CAVE GAUDIUM FA-CIAS TUUM (lat.) nenorocirea altuia nu trebuie să te bucure MANE, TEKEL, FARES (lat.) numărat, cântărit, împărţit MANIFESTUM NON EGET PROBATIONE (lat.) ceea ce este evident nu are nevoie de dovadă MAN LEGT NUR ElNMAL IN DER WELT (germ.) trăieşti numai o dată pe lume MANN WIRD NIE BETROGEN, MAN BETR0GT SICH SELBST (germ.) nimeni nu te poate înşela, te înşeli numai tu însuţi MÂNU MILITARI (lat.) cu putere armată MÂNU PROPRIA (lat.) cu propria mână MANUS MANUM LAVAT (lat.) o mână spală pe alta MARGARITAS ANTE PORCOS (lat.) mărgăritare la porci MATERIAM SUPERAT OPUS (lat.) meşteşugul întrece materialul MAXIMA DEBETUR PUERO REVERENTIA (lat.) datorăm copilului cel mai mare respect MEA CULPA (lat.) e vina mea MEDICE, CURA TE IPSUM! (lat.) doctore, vindecă-te pe tine! V. IPSE (MAGISTER) DIXIT Balbus, „Sententiae", 107. Tacit, „Annales“, I, 47. Scurgerea timpului face să crească prestigiul marilor personalităţi, ţesând o aureolă în jurul lor şi trecându-le în legendă. Horaţiu, „Epistulae", I, 20, 21. Poetul se ridică, prin creaţia sa, deasupra condiţiei sale sociale umile. Fn sens generic, năzuinţă spre autodepăşire. Villon, „Balade des dames du temps jadis". Vers celebru. Evocarea nostalgică a unor vremuri de demult şi pentru totdeauna apuse. Vergiliu, „Eneida", VI, 276. Unul dintre spectrele hidoase pe care le întâlneşte Enea la intrarea în Infern. Balbus, „Sententiae", 110. Daniel, 5, 25. „Mene, mene, techel, ufarsinProfeţie pe care degetele unei mâini au scris-o pe pereţii sălii de ospăţ a lui Belşazzar, regele caldeilor, pe când Cirus se afla la porţile Babilonului. A fost tălmăcită de prorocul Daniel astfel: mene, zilele lui Belşazzar sunt numărate, techel, el cântăreşte puţin în balanţă, ufarsin, regatul lui a fost împărţit între mezi şi perşi, fn sens larg, avertisment împotriva unui pericol grav şi iminent. Principiu de drept civil roman. Goethe, „Clavigo", act. I, scena 1. Goethe, „Maximen und Reflexionen“. Dacă ai căzut victima unei înşelătorii, înseamnă că eroarea se află în tine. A proceda mânu militari; a pune capăt unei stări de lucruri prin măsuri drastice. A semna mânu propria. Aforism al filozofului pitagorician Epiharm, preluat ulterior de Seneca şi de Petroniu. Exprimă ideea colaborării în sens bun, uneori şi în sens rău. Matei, 7, 6: „Nolite mittere margaritas ante porcos“ („Să nu aruncaţi mărgăritare înaintea porcilor"). Este inutil să oferi lucruri de preţ unor oameni care nu ştiu să le aprecieze. Ovidiu, „Metamorphoseon libri", II, 5. Cuvinte de admiraţie pentru măiestria cu care era zidit Palatul Soarelui. luvenal, „Satirae", XIV, 47. Părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle de educatori ferindu-l pe copil să vadă sau să audă gesturi sau vorbe necuviincioase. Formulă prin care îţi recunoşti greşeala şi, implicit, îţi ceri iertare. „Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa“ („E vina mea, e vina mea, e vina mea cea mai mare"), apare într-o rugăciune de pocăinţă la catolici. Dicton prin care se recomandă celor care dau sfaturi altora, să le urmeze ei înşişi, mai întâi. MEDICINA SOLA MISERIARUM OBLIVIO Publilius Syrus, „Sententiae", 491. EST (lat.) singurul remediu al mizeriilor este uitarea 482 MEHR LICHT! (germ.) mai multă lumină! Ultimele cuvinte ale lui Goethe. Sunt interpretate ca expresie a năzuinţei omului spre cunoaştere. ME, ME ADSUM QUI FECI! (lat.) sunt Vergiliu, „Eneida“, IX, 427. Tânărul troian Nisus ia asupra sa întreaga aici, eu, cel care am săvârşit (această răspundere pentru omorurile săvârşite în tabăra rutulilor împreună cu faptă) prietenul său Eurial pentru a-i salva acestuia viaţa. Devotament prietenesc dus până la sacrificiul suprem. MEMENTO, HOMO, QUIA PULVIS ES „Geneza“, 3, 19. ET IN PULVEREM REVERTERIS (lat.) adu-ţi aminte, omule, că pulbere eşti şi fn pulbere te vei fntoarce MEMENTO MORI (lat.) adu-ţi aminte de Salutul călugărilor trapişti. moarte MEMORIA MINUITUR, NISI EAM EXER-CEAS (lat.) memoria scade dacă nu o foloseşti MENS AEQUA IN ARDUIS (lat.) judecată cumpănită fn clipe grele MENS AGITAT MOLEM (lat.) spiritul pune fn mişcare materia MENS DIVINIOR (lat.) spirit divin (inspiraţie divină) MENS SANA IN CORPORE SANO (lat.) minte sănătoasă fn corp sănătos MILITARIS SINE DUCE TURBA CORPUS EST SINE SPIRITU (lat.) o armată fără comandant este ca un corp fără suflet MINIMA DE MALIS (lat.) cele mai mici dintre rele MIRABILE DICTU (VISU) (lat.) e minunat de spus (de văzut) MISERAM PACEM VEL BELLO BENE MUTĂRI (lat.) chiar şi războiul e preferabil unei păci mizerabile MODUS VIVENDI (lat.) mod de a trăi MORE MAIORUM (lat.) după obiceiul strămoşilor MORGEN, MORGEN, NUR NICHT HEUTE (germ.) mâine, mâine, numai nu astăzi MORITURI TE SALUTANT MORS NATURAE FINIS EST, NON POENA (lat.) moartea este sfârşitul firesc, nu o pedeapsă MORS ULTIMA RATIO (lat.) moartea este ultima raţiune Cicero, „De senectute", 7, 21. Adagiu de nuanţă stoică, recomandând stăpânire de sine în toate împrejurările. Există şi la Horaţiu, „Ode", II, 3, 1-2: „Aequam memento rebus in arduis servare mentem“ („Ţine minte: păstrează-ţi spiritul calm în vremurile grele"). Vergiliu, „Eneida", VI, 727. Explicaţie panteistă şi stoică a organizării Universului; expresia se foloseşte astăzi cu sensul: inteligenţa umană dezvăluie ordinea în haosul aparent al fenomenelor naturii. Horaţiu, „Satirae", I, 4, 43. Inspiraţia este o condiţie indispensabilă creaţiei poetice. luvenal, „Satirae", X, 356. Omul înţelept aspiră la o minte sănătoasă şi un corp sănătos. Ulterior, aceste cuvinte au devenit deviza educaţiei fizice. Curtius, „Historia Alexandri Magni", 10, 6, 8. Sentinţă a fabulistului latin Fedru. Din două rele alegi pe cel mai mic. Un spectacol (o întâmplare) mirabile dictu (visu). Tacit, „Annales", III, 44. Modalitate de înţelegere între două sau mai multe persoane prin concesii reciproce sau prin acceptarea unor compromisuri. A trăi more maiorum. Chr. Weisse (scriitor german), „Der Aufschub": „Morgen, Morgen, nur nicht heute / Sprechen immer trage Leute“ („Mâine, Mâine, numai nu astăzi / Spun totdeauna leneşii"). V. AVE CAESAR (IMPERATOR), MORITURI TE SALUTANT Cicero, „Pro Milone“, 37, 101. în perspectiva existenţei finite, absurditatea socotelilor mărunte apare în adevărata ei lumină. 483 MOTU PROPRIO (lat.) din îndemn propriu MULTA PAUCIS (lat.) mult în puţine (cuvinte) MULŢI ENIM SUNT VOCATI, PAUCI VERO ELECTI (lat.) mulţi chemaţi, puţini aleşi MULTUM IN PARVO (lat.) mult în puţin MULTUM, NON MULTA MUTATIS MUTANDIS (lat.) schimbând ceea ce trebuie schimbat MUTATO NOMINE, DE TE FABULA NARRATUR (lat.) schimbând numele, despre tine este vorba în povestire NAIVITÂT IST EIN BETRAGEN, WO MAN NICHT ACHT DARAUF HAT, OB MAN VON ANDEREN BEURTEILTWIRD (germ.) naivitatea este o purtare prin care nu bagi de seamă că vei fi judecat de alţii NASCUNTUR POETAE, FIUNT ORATO-RES NATURALIA NON SUNT TURPIA (lat.) lucrurile fireşti nu sunt ruşinoase NATURAM EXPELLES FURCA, TAMEN USQUE RECURRET (lat.) alungi natura cu furca, dar ea se va întoarce în goană mereu NATURA NON FACIT SALTUS (lat.) natura nu face salturi NEC CUIVIS HOMINI CONTINGIT ADIRE CORINTHUM (lat.) nu este dat oricui să ajungă la Corint NECESSITAS NON HABET LEGEM (lat.) necesitatea nu are lege NEC PLURIBUS IMPAR (lat.) nu inegal mai multor (aştri) NEC PLUS ULTRA (lat.) nu poate fi depăşit NEC TEMPORA PERDE PRECANDO (lat.) nu-ţi pierde vremea cu rugăminţi NEL MEZZO DEL CAMMIN Dl NOSTRA VITA (it.) la mijlocul drumului vieţii noastre A întreprinde ceva motu proprio, din proprie iniţiativă, îndemn la concizie. V. şi Multum in parvo. Matei, 20, 16; 22, 14. Cuvinte care se referă la viaţa viitoare; se aplică şi în viaţa prezentă într-o serie de situaţii. Recomandare pentru concizie, pentru concentrarea ideilor. V. NON MULTA, SED MULTUM A aplica, a utiliza un text mutatis mutandis; a-l aplica în alte cazuri decât în cele la care se referă direct, făcând schimbările necesare. Horaţiu, „Satirae", I, 1, 69-70. Vorbind despre chinurile la care a fost supus Tantal în Infern, poetul se adresează unui interlocutor imaginar, pe care avariţia îl pune în aceeaşi situaţie. N Kant, „Menschenkunde". V. POETA NASCITUR, ORATOR FIT Principiu al Şcolii cinice. Horaţiu, „Epistulae", I, 10, 24. Zadarnic încerci să îngrădeşti firea, ea îşi impune legile. Idee formulată de Leibniz în „Nouveaux essais sur l’entendement humain", IV, 16 şi reluată de Linne. Sintetizează concepţia fixistă asupra naturii vii. Horaţiu, „Epistulae", I, 17, 36. Traducerea proverbului grecesc „U panthos andros eis Korinthon est ho plus“ („Nu oricăruia îi este dat să navigheze până la Corint"). Cetatea Corint exercita o puternică atracţie prin lux şi rafinament, dar nu oricui îi dădea mâna să o viziteze. P. ext. Nu oricine are posibilităţi materiale sau înzestrare spirituală pe măsura unor înalte aspiraţii. Adagiu din dreptul roman. A avut o largă circulaţie în forme uşor modificate. Utilizat ca argument suprem în cazuri de forţă majoră, dar şi pentru a justifica arbitrarul. Deviză (cu sensul de „superior", „fără pereche") înscrisă pe emblema regală al lui Ludovic al XlV-lea, care reprezenta un soare luminând întregul Glob. Chintesenţă a orgoliului nemăsurat. Potrivit legendei, Herakles a săpat aceste cuvinte pe munţii Calpe şi Abila, pe care i-a separat pentru a uni Oceanul Atlantic cu Marea Mediterană, considerând că acolo este capătul lumii. Ovidiu, „Metamorphoseon libri“, XI, 286. Cu aceste cuvinte, regele trac Ceyx oferă ospitalitatea sa eroului Peleu, în virtutea descendenţei sale divine şi a faimei sale. Mod de a-ţi oferi serviciile cu bunăvoinţă. Dante, „Infernul", I, 1. în simbolistica dantescă, vârsta de 35 de ani, punctul cel mai înalt al arcului vieţii. 484 NEMINE CONTRADICENTE (DISCREPANTE) (lat.) neopunându-se nimeni NEMO CENSETUR IGNORARE LEGEM (lat.) nimeni nu are voie să nu cunoască legea NEMO DIVES NASCITUR (lat.) nimeni nu se naşte bogat NEMO IUDEX IN CAUSA SUA (lat.) nimeni nu este judecător în propriul său proces NEMO LIBER EST QUI CORPORI SERVIT (lat.) nu este liber cel robit de trup NEMO PATRIAM, QUIA MAGNA EST, AMAT SED QUIA SUA (lat.) nimeni nu-şi iubeşte patria fiindcă este mare, ci pentru că este a sa NEMO PRAESUMITUR MALUS NISI PROBETUR (lat.) nimeni nu este socotit vinovat dacă nu se dovedeşte (vinovăţia) NEMO PROPHETA IN PATRIA SUA (lat.) nimeni nu este profet în ţara sa NE QUID NIMIS (lat.) nimic să nu fie prea mult NESCIT VOX MISSA REVERTI (lat.) cuvântul rostit nu ştie să se întoarcă NE SUTOR, ULTRA CREPIDAM (lat.) cizmare, nu mai sus de sanda! NE VARIETUR (lat.) să nu se schimbe NIGRO NOTANDA LAPILLO (lat.) de însemnat cu o pietricică neagră NIHIL EST ANNI VELOCIUS (lat.) nimic nu trece mai iute ca anii NIHIL EST IN INTELLECTU QUOD NON PRIUS FUERIT IN SENSU (lat.) nu există nimic în minte fără să fi fost mai înainte în simţuri NIL ACTUM CREDENS, CUM QUID SUPERESSET AGENDUM (lat.) nimic (nu poate fi) considerat încheiat, câtă vreme mai rămâne ceva de făcut NIL ADMIRARI (lat.) să nu te laşi impresionat de nimic NIL MEDIUM EST (lat.) nu există cale de mijloc NIL MORTALIBUS ARDUM EST (lat.) nimic nu este imposibil muritorilor Formulă de constatare a unanimităţii la luarea unei decizii. Adagiu din dreptul roman. Necunoaşterea legii nu constituie o justificare a nerespectării ei. Seneca, „Epistulae“, 62, 2. Adagiu din dreptul roman. Nu poţi fi imparţial fn judecarea propriei cauze. Seneca, „Epistulae‘\ 92, 33. Seneca, „Epistulae“, 66, 26. Principiu de drept roman. Luca, 4, 24. Terenţiu, „Andria", 61. Traducerea latină a devizei „Meden agan“ (Mr)5sv dyocD) înscrisă pe frontonul templului din Delfi. îndemn la cumpătare, la păstrarea măsurii. Horaţiu, „Ars poetica", 390. Scriitorul să chibzuiască îndelung asupra operei lui înainte de a o publica. Pliniu cel Bătrân, „Naturalis historia", 35-36. Cuvintele pictorului Apelles adresate unui cizmar care, după ce criticase felul în care era pictată sandaua într-un tablou, încerca să aprecieze şi restul tabloului. Astăzi, se adresează acelora care vorbesc despre lucruri ce depăşesc competenţa lor. Menţiune pe coperta unei ediţii indicând caracterul ei definitiv. Astfel notau zilele nefaste romanii, la care negrul era simbolul nenorocirii. V. şi Albo lapillo notare diem. Ovidiu, „Metamorphoseon libri", X, 250. V. şi Eheu! Fugaces... labuntur anni. Principiu care rezumă concepţia senzualistă a lui J. Locke, îndreptat împotriva teoriei carteziene a ideilor înnăscute. Lucan, „Pharsalia", II, 657. Horaţiu, „Epistulae", I, 6, 1. Păstrarea seninătăţii şi a unei dispoziţii sufleteşti egale în toate împrejurările este condiţia fericirii. Uneori expresia defineşte şi o atitudine de nepăsare. Ori aşa, ori altfel. Horaţiu, „Ode“, I, 3, 37. Omul, în cutezanţa sa, încearcă şi reuşeşte să înfăptuiască lucruri care par a-i depăşi puterile. 485 NIL N0V1 SUB SOLE (lat.) nimic nou sub soare NIL SINE MAGNO VITA LABORE DEDIT MORTALIBUS (lat.) fără mare trudă viaţa n-a dat oamenilor nimic NIL TERRIBILE, NISI IPSE TIMOR (lat.) nimic nu este de temut fn afară de fnsăşi teama NOBLESSE OBLIGE (fr.) nobleţea obligă NOLENS, VOLENS (lat.) fără voie sau cu voie NOU EQUI DENTES INSPICERE DONAŢI (lat.) să nu te uiţi la dinţii calului de dar NOU ME TANGERE (lat.) nu mă atinge NOLI TURBARE CIRCULOS MEOS (lat.) nu-mi strica cercurile NOMINA ODIOSA (lat.) nume odioase NON BIS IN IDEM (lat.) nu de două ori pentru acelaşi (lucru) NON DECET (lat.) nu se cuvine NON ERAT HIS LOCUS (lat.) acestea nu-şi aveau locul aici NON EST PRINCEPS SUPRA LEGES, SED LEGES SUPRA PRINCIPEM (lat.) nu conducătorul stă deasupra legilor, ci legile deasupra conducătorului NON MULTA, SED MULTUM (lat.) nu multe, ci mult NON, NISI PARENDO, VINCITUR (lat.) nu o birui, dacă nu i te supui NON NOVA, SED NOVE (lat.) nu lucruri noi, ci fntr-un chip nou NON OLET (PECUNIA) (lat.) banii n-au miros Solomon, „Eclesiastul“, 1, 10. Horaţiu, „Satirae", I, 9, 60. Fr. Bacon, „De dignitate et augmentis scientiarum“, II. Veche expresie; titlul nobiliar trebuie să fie însoţit de îndatorirea de a-l onora prin fapte. Ulterior, sensul a devenit mai larg: nobleţea de spirit sau de caracter obligă la comportări adecvate. Şi în forma „Volens nolens“ (Vrând, nevrând). Proverb latin. în româneşte: calul de dar nu se caută la dinţi. loan, 20, 17. Cuvinte pe care lisus i le-a adresat Măriei Magdalena în dimineaţa învierii. Semnifică interdicţia de a te atinge de o persoană sau de un lucru. Valerius Maximus, „Memorabilia“, 8, 7, 7. Astfel ar fi apostrofat Arhimede, absorbit cu totul în rezolvarea unor probleme de geometrie, pe un ostaş din armata romană intrată în oraşul Siracusa, care îi călcase figurile desenate pe nisip. Acesta, socotindu-se insultat şi necunoscându-l pe marele învăţat, l-a ucis. Avertisment adresat cuiva care încearcă să te distragă de la preocupări importante. Ovidiu, „Heroides", XII, 54. Poetul foloseşte aceste cuvinte referindu-se la locurile care amintesc de Războiul troian. P. ext. Nume care evocă lucruri neplăcute. Axiomă juridică potrivit căreia nu poţi fi judecat de două ori pentru aceeaşi vină. P. ext. Recomandare de a evita repetarea unui subiect, a unei metode. Avertisment asupra unei acţiuni care nu trebuie întreprinsă sau a unui cuvânt ce nu trebuie rostit. Horaţiu, „Ars poetica“, 19. îndemn la evitarea digresiunilor inutile sau a cuvintelor superflue. Principiu atribuit lui Pliniu cel Tânăr. Toţi oameni, indiferent de rangul lor social, sunt datori să respecte legea. V. şi Caesar non supra grammaticos. Quintilian, „De institutione oratoria", X, 1, 59; Pliniu cel Tânăr „Epistulae", 7. Nu mulţimea cunoştinţelor contează, ci calitatea lor. Trebuie să spui mult în cuvinte puţine. Variantă: Multum, non multa. Fr. Bacon, „Novum Organum", aphorism, 129. în variantă engleză: „Nature, to be commanded, must be obeyed“ („Trebuie să te supui naturii ca să-i poţi porunci"). Omul nu poate determina natura să-i servească interesele decât cunoscând şi respectând legile ei. Originalitatea unei opere literare constă în maniera proprie, inedită de tratare nu în noutatea subiectului. Replică pe care a dat-o împăratul Vespasian fiului său, Titus, care-i reproşa că înfiinţase latrine cu taxă pentru a reface visteria ţării. Ironie la adresa celor ce obţin câştiguri băneşti prin mijloace nedemne sau necinstite. 486 NON OMNIA POSSUMUS OMNES (lat.) nu toţi putem toate NON OMNIS MORIAR (lat.) nu voi muri de tot Vergiliu, „Bucolica", VIII, 63. Omul nu este universal. Horaţiu, „Ode", III, 30, 6. Un mare creator supravieţuieşte prin opera sa. NON QUIA DIFFICILIA SUNT, NON AUDEMUS, SED QUIA NON AUDEMUS, DIFFICILIA SUNT (lat.) nu fiindcă (lucrurile acestea) sunt grele nu avem curaj, ci fiindcă nu avem curaj, ele sunt grele NON SCHOLAE, SED VITAE DISCIMUS (lat.) nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru viaţă Seneca, „Epistulae ad Lucillium", 104, 26. Seneca, „Epistulae ad Lucillium", 106. Instruirea nu este un scop Fn sine. Ea are în vedere pregătirea omului pentru viaţa socială. NOSCE TE IPSUM! (lat.) cunoaşte-te pe tine însuţi NOVISSIMA VERBA (lat.) cuvintele de pe urmă Cicero, „Tusculanae disputationes", I, 22, 52. Traducerea latină a maximei greceşti „Gnothi seauton“. în drept, ultimele doleanţe ale unui muribund. NOVUM ET AD HUNC DIEM NON AUDITUM! (lat.) ceva nou şi nemaiauzit până astăzi! NULLA DIES SINE UNEA (lat.) nici o zi fără o linie NULLA POENA SINE LEGE (lat.) nici o pedeapsă fără lege NULLA REGULA SINE EXCEPTIONE (lat.) nici o regulă fără excepţie NULLUM EST IAM DICTUM, QUOD NON SIT DICTUM PRIUS (lat.) nu s-a spus nimic care să nu fi fost spus mai înainte NUNC EST BIBENDUM (lat.) acum să bem! Cicero, „Pro Ligario", I, 1. Expresie ironică. Pliniu cel Bătrân, „Naturalis historia", 35-36. Cuvinte atribuite pictorului Apelles, care considera exerciţiul zilnic esenţial pentru desăvârşirea măiestriei artistice. Beethoven şi Arghezi le-au luat drept deviză. Principiul legalităţii pedepsei în dreptul roman. Iniţial adagiu din dreptul roman. Astăzi, aceste cuvinte au un sens mai general: realitatea este prea bogată şi contradictorie pentru ca să poată fi supusă unor catalogări sau încadrată în formule rigide. Terenţiu, „Eunuchus", Prolog, 41. Ineditul şi originalitatea sunt întotdeauna relative. Horaţiu, „Ode", I, 37, 1-2: „Nune est bibendum, nune pede libero pulsanda tellus“! („Acum să bem, acum să batem cu piciorul, liber (în voie), pământul"!). Poetul salută victoria romanilor la Actium. îndemn entuziast la sărbătorirea unui mare succes. o OBSEQUIUM AMICOS, VERITAS ODIUM Terenţiu, „Andria", 1, 1, 41. PARIT (lat.) linguşirea atrage prieteni, adevărul provoacă ură OCULOS HABENT ET NON VIDENT „Oculus habent et non videbunt. Quid habet aures audiendi audiat („Au ochi (lat.) au ochi şi nu văd şi nu vor vedea. Cine are urechi de auzit să audă"). Cuvinte care se găsesc de mai multe ori în Evanghelie (Matei 13, 14; Luca 8, 10; loan 12, 40 ş.a.) urmând parabolelor lui lisus. Se folosesc pentru a avertiza pe cineva că trebuie să ţină seama de un sfat. ODERINT, DUM METUUNT (lat.) să mă Expresie a poetului tragic Accius în „Atreu", citată de Cicero, „De oficiis", urască, dar să se teamă de mine XXVIII, 97. Deviza suveranilor despoţi, ca şi a oamenilor autoritari. ODI PROFANUM VULGUS (lat.) urăsc mulţimea ignorantă O, FORTUNATOS NIMIUM, SUA Sl BONA NORINT, AGRICOLAS! (lat.) ce fericiţi ar fi ţăranii de şi-ar da seama de fericirea lor! Ol DA ME UDEN EIDENAI (oi&x jxe ouSeu ei5eucu) (gr.) ştiu că nu ştiu nimic O.K. (engl.) am înţeles; se aprobă; în regulă; perfect OLEUM ET OPERAM PERDIDISTI, AMICE! (lat.) ţi-ai cheltuit zadarnic uleiul (din lampă) şi osteneala, prietene! OMNES UNA MANET NOX (lat.) pe toţi ne aşteaptă aceeaşi noapte OMNES VULNERANT, ULTIMA NECAT (lat.) toate rănesc, ultima ucide OMNE TULIT PUNCTUM, QUI MISCUIT UTILE DULCI (lat.) cine îmbină utilul cu frumosul, întruneşte sufragiile tuturor OMNE VIVUM EX OVO (lat.) orice fiinţă vie provine dintr-un ou OMNIA MEA MECUM PORTO (lat.) tot ceea ce am duc cu mine OMNIA MUTANTUR, NIHIL INTERIT (lat.) totul se transformă, nimic nu piere OMNIA VINCIT AMOR (lat.) dragostea învinge totul OMNIUM CONSENSU OMNIUM RERUM PRINCIPIA PARVA SUNT (lat.) începuturile tuturor lucrurilor sunt mici ONUS PROBANDI (lat.) sarcina de a face dovada OPTIMUS LEGUM INTERPRES CON-SUETUDO (lat.) uzul este cel mai bun interpret al legilor ORE ROTUNDO (lat.) cu gura rotunjită ORLAM SLUCEAETSEA I NIJE KUR SPUSKATSEA (OPAAM CAYHAETCH M HHffiE KYP CnyCKATbCfl) (rus.) vulturilor li se întâmplă să zboare mai jos decât găinile Horaţiu, „Ode“, III, 1, 4. Poetul ţine ca opera sa să fie apreciată numai de cunoscători. Cuvintele au căpătat un sens ironic, desemnând infatuarea scriitorilor care cred că este înjositor pentru ei să fie- înţeleşi de oricine. Vergiliu, „Georgica", II, 458-459. Ţăranii nu ştiu cât de fericit e traiul lor patriarhal în comparaţie cu viaţa agitată a cetăţii. P. ext. Oamenii nu apreciază binele pe care îl au. Maximă atribuită lui Socrate. Relevând caracterul limitat şi relativ al cunoştinţelor omeneşti, gânditorul grec atribuie îndoielii filozofice rolul de metodă a cunoaşterii de sine. Expresia folosită în scris, ca atare, este pronunţată „okei“ şi provine din engleza vorbită în America. Dicton latin. Se adresează autorului unei lucrări nereuşite, pentru elaborarea căreia acesta a cheltuit multe nopţi de veghe şi multă energie. Horaţiu, „Ode", I, 28, 15. Cu toţii suntem muritori. Inscripţie care apare uneori pe cadranele orologiilor. Se referă metaforic la orele vieţii. Horaţiu, „Ars poetica1*, 343. Acesta este pentru un poet criteriul măiestriei artistice. Maximă aparţinând lui W. Harvey; a devenit un principiu al embriologiei moderne sub formularea mai generală: „Omne vivum ex vivo“ („Tot ce e viu provine din viu"). Versiunea latină a răspunsului pe care l-ar fi dat filozoful Bias concetăţenilor săi miraţi că părăseşte cetatea (Priene), asediată de perşi, fără să-şi ia nimic cu el. Spiritul constituie unica bogăţie a înţeleptului, un bun care-l însoţeşte peste tot. Ovidiu, „Metamorphoseon libri“, XV, 165. Vergiliu, „Bucolica", X, 69: „Omnia vincit Amor et nos cedamus Amori“ („Dragostea învinge totul, iar noi să ne lăsăm învinşi de ea“). V. CONSENSUS OMNIUM Cicero, „De finibus bonorum et malorum", 5, 21. Formulă din „Digeste". Obligaţie care revine reclamantului în procesul civil. Viaţa socială perfecţionează legile, impunându-le anumite modificări. Horaţiu, „Ars poetica", 323. Limbaj armonios, cizelat. Krîlov, „Orei i kuri“. „Orlam sluceaetsea i nije kur spuskatsea, no kuram nikogda da oblak ne podneatsea" („Vulturilor li se întâmplă să zboare mai jos decât găinile, dar găinile nu se pot ridica niciodată în nori"). Oamenilor superiori li se poate întâmpla să fie câteodată mediocri, dar mediocrii nu se pot ridica niciodată la nivelul acestora. 488 O, SANCTA SIMPLICITAS! (lat.) o, sfântă naivitate! O, TEMPORA, O, MORES! (lat.) o, vremuri! o, moravuri! OTIUM ELEGANS (lat.) odihnă rafinată Exclamaţia lui J. Hus la vederea unei bătrâne, care în speranţa unei răsplăţi cereşti, arunca vreascuri pe rugul pe care el era ars. Constatare a unui act de ignoranţă inconştientă sau de conformism naiv. Cicero, „In Catilinam“, I, 1, 2 şi „De signis“, 56. Expresie a indignării faţă de corupţia moravurilor. Epitet desemnând preocupările spirituale şi, în genere, activitatea intelectuală. Anticii îşi dedicau timpul liber studiului. O, VITAE PHILOSOPHIA DUX! (lat.) o, filozofie, călăuză a vieţii! Cicero, „Tusculanae disputationes'1, V, 2. în concepţia anticilor, filozofia reprezenta suma cunoştinţelor despre Univers şi chintesenţa înţelepciunii omeneşti. PACTA SUNT SERVANDA (lat.) tratatele Principiu de drept internaţional. Statele sunt obligate să onoreze cu bu- trebuie respectate nă-credinţă angajamentele asumate. PAETE, NON DOLET (lat.)* Paete, nu Pliniu cel Tânăr, „Epistulae'1, III, 16. Cuvinte adresate de Arria soţului ei, doare consulul Paetus Caecina, condamnat la sinucidere pentru participarea la o conspiraţie împotriva împăratului Claudiu, în timp ce-i întindea pumnalul cu care ea însăşi se străpunsese. luvenal, „Satirae", X, 81. în perioada de decadenţă a Romei imperiale, mulţimilor plebee nemulţumite li se ofereau spectacole de circ în arene, la sfârşitul cărora li se împărţeau gratuit alimente. în atmosfera de corupţie generală, însăşi gloata reclama aceste spectacole. în sens general, a da panem et circenses, a oferi oamenilor pomeni neînsemnate, de care nu au nevoie, pentru a le distrage atenţia de la problemele lor reale. PANTA RHEI (nautapei) (gr.) totul curge Formulă prin care a fost transmisă posterităţii concepţia lui Heraclit asupra mişcării, ca schimbare neîncetată a Universului. PANEM ET CIRCENSES (lat.) pâine şi jocuri de circ PAR ACQUIT DE CONSCIENCE (fr.) pentru împăcarea conştiinţei A întreprinde o acţiune par acquit de conscience, a porni cu îndoială în reuşita sau utilitatea ei, ca să nu-ţi pară rău că nu ai făcut-o. PARCERE SUBIECTIS ET DEBELLARE Vergiliu, „Eneida", VI, 853. Anchise, tatăl lui Enea, îl povăţuieşte cum trebuie SUPERBOS (lat.) să cruţi pe cei supuşi să se poarte un conducător. şi să-i zdrobeşti pe trufaşi PAR-DESSUS LE MARCHIz (fr.) fn plus în plus faţă de ceea ce a fost convenit, stabilit. PARES CUM PARIBUS FACILLIME CON-GREGANTUR (lat.) cei ce se aseamănă se adună extrem de uşor Cicero, „De senectute", 3, 1. Cuvinte devenite, prin traducere în toate limbile, expresie proverbială cu sens peiorativ. în româneşte: spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti. PARIS VAUT BIEN UNE MESSE (fr.) Parisul merită o liturghie Cuvinte memorabile rostite de Henric al IV-lea, care, pentru a obţine tronul Franţei, a trecut de la protestantism la catolicism. Justificare a unui act de renegare prin avantajele pe care le oferă. PAR PARI REFERTUR (lat.) se plăteşte cu aceeaşi monedă Enunţ similar legii mozaice a talionului. PARS PRO TOTO (lat.) parte pentru întreg Figură de stil, denumită sinecdocă, constând în sugerarea întregului prin descrierea sau numirea unei părţi caracteristice din întreg. PARTI PRIS (fr.) părere preconcepută A vorbi cu parti pris, a face aprecieri subiective asupra unei persoane sau situaţii, a vorbi cu părtinire. 489 PARTIR, C’EST MOURIR UN PEU (fr.) a pleca înseamnă a muri puţin PARTURIUNT MONTES, NASCETUR Rl-DICULUS MUS (lat.) se vor căzni munţii (în durerile facerii) şi se va naşte un biet şoarece PATERE QUAM IPSE FECISTI LEGEM (lat.) suportă legea pe care tu însuţi ai făcut-o PATRIAE SOLUM OMNIBUS CARUM EST (lat.) pământul patriei este drag tuturora PAUCA, SED BONA (lat.) puţine, dar bune PAUCI QUOS AEQUUS AMAVIT IUPI- TER (lat.) puţini (sunt) cei pe care i-a iubit dreptul lupiter PAUPERTAS ET SENECTUS GRAVIS-SIMA IN REBUS HUMANIS MALA SUNT (lat.) sărăcia şi bătrâneţea sunt cele mai mari necazuri în viaţa omului PAUPERTAS IMPULIT AUDAX (lat.) sărăcia m-a împis să fiu îndrăzneţ PECCAVI! (lat.) am păcătuit! PEDE POENA CLAUDO (lat.) pedeapsa vine şchiopătând PEIORA SUNT TECTA ODIA, QUAM APERTA (lat.) ura ascunsă este mai rea decât cea făţişă PER ASPERA AD ASTRA (lat.) pe căi anevoioase (se ajunge) la stele PER FAS ET NEFAS (lat.) prin ceea ce este şi prin ceea ce nu este îngăduit (de zei) PER PEDES APOSTOLORUM (lat.) cu picioarele apostolilor PERPETUO VINCINT QUI UTITUR CLE-MENTIA (lat.) cine iartă învinge întotdeauna PERSICOS ODI, PUER, APPARATUS (lat.) urăsc, copile, luxul persan E. Haraucourt (poet francez), „Rondel de 1’adieiT. Horaţiu, „Ars poetica", 139. Versul caracterizează rezultatele disproporţionat de mici în raport cu strădaniile depuse şi indică totodată una din sursele generale ale comicului. Varianta latină a unei sentinţe atribuite lui Pittacos, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. Cicero, „In CatilinarrT, IV, 7, 16. Nu cantitatea ci calitatea contează. V. şi Non multa, sed multum. Vergiliu, „Eneida“, VI, 129-130. Referire la rarii muritori care, ocrotiţi de lupiter, au ieşit din Infern. Cu alte cuvinte, puţini sunt cei favorizaţi de soartă. Apuleius, „Metamorphoses“, 2, 80. Horaţiu, „Epistulae", II, 2, 51. V. şi Hardness ever of hardiness is mother. „Cartea regilor", II, 12, 12. Varianta latină a formulei prin care David s-a recunoscut vinovat în faţa regelui Natan. Exprimă recunoaşterea deschisă a unei greşeli. Horaţiu, „Ode“, III, 2, 32. Mai devreme sau mai târziu orice vină se ispăşeşte. Seneca, „De moribus“, 52. Seneca, „Hercule furens11, 437. V. şi Ad augusta per angusta. Pe orice cale, fără a alege mijloacele. Pe jos. în greceşte, „apostolos", trimis departe, care străbate drumurile pe jos şi desculţ. Balbus, „Sententiae", 147. Horaţiu, „Ode“, I, 38, 1. Viaţa simplă şi austeră în mijlocul naturii este, spune poetul, singura care îl face pe om fericit. PIUM DESIDERIUM (lat.) dorinţă pioasă Dorinţă sinceră fără sorţi de a se împlini vreodată. PLAUDITE, CIVES! (lat.) aplaudaţi, cetăţeni! PLURIMA MORTIS IMAGO (lat.) moartea cu mii de feţe Formulă prin care actorii şi autorii latini solicitau aplauzele publicului la sfârşitul spectacolului. Astăzi are cel mai adesea un sens ironic. Vergiliu, „Eneida", II, 369. Imaginea ultimei nopţi a Troiei. în genere, catastrofă căreia-i cad jertfă multe vieţi omeneşti. 490 PLUS ROYALISTE QUE LE ROI M&ME (fr.) mai regalist decât însuşi regele PLUTOT LA T£TE BIEN FAITE QUE BIEN PLEINE (fr.) mai degrabă o minte organizată decât una încărcată POETA NASCITUR, ORATOR FIT (lat.) poet te naşti, orator devii POLLATA DEINA K’OUDEN ANTHROPON DEINOTERON PELEI (noXXa xa 5eiua X0i)5e\) ai)0pomoi) Seiuoxepoi) ueXei) (gr.) există multe lucruri minunate (pe lume), dar nici unul nu-i mai minunat decât omul POLLICE VERSO (lat.) cu degetul mare în jos POST FESTUM (lat.) după sărbătoare POST HOC, ERGO PROPTER HOC (lat.) după aceasta, deci din cauza aceasta POST MORTEM, NIHIL EST (lat.) după moarte nu e nimic POTIUS SERO QUAM NUNQUAM (lat.) mai bine mai târziu decât niciodată POURVU QUE QA DURE (fr.) numai de-ar dura PRIMUM VIVERE, DEINDE PHILOSO-PHARI (lat.) întâi să trăieşti şi apoi să filozofezi PRIMUS IN ORBE DEOS FECIT TIMOR (lat.) teama a creat mai întâi zeii pe lume PRIMUS INTER PARES (lat.) primul între egali PRO DOMO SUA (lat.) pentru casa sa PROLEM SINE MATRE CREATAM (lat.) prunc născut fără mamă PROPRIA LAUS SORDET IN ORE PROPRIO (lat.) lauda de sine miroase urât în gura proprie PRO REGE SAEPE; PRO PATRIA SEM- PER (lat.) pentru rege adeseori; pentru patrie totdeauna PUDOR DOCERI NON POTEST, NASCI POTEST (lat.) pudoarea nu se poate învăţa, ea este înnăscută Chateaubriand, „La monarchie selon la charte": „II ne faut âtre plus royaliste que le roi meme“ („Nu trebuie să fii mai regalist decât regele însuşi"). Condamnare a excesului de zel. Montaigne, „Essais", I, 25. Reacţie împotriva scolasticii medievale, care educa tineretul conform unei metode dogmatice şi livreşti, ruptă de realitate, dând acestuia multe cunoştinţe inutile, fără legătură între ele. Lipsa talentului poetic nu poate fi compensată prin studiu. Sofocle, „Antigona", corul, 331. Gest prin care publicul cerea uciderea gladiatorului învins în luptă. Condamnare definitivă a cuiva. A sosi, post festum, prea târziu. Sofism care constă în stabilirea legăturii cauzale între două evenimente sau fapte pe baza simplei lor succesiuni în timp. Seneca, „Troades", 397. Titus Livius, „Ab Urbe condita“, 4, 2, 11. Cuvinte atribuite Letiţiei Bonaparte, mama lui Napoleon, neîncrezătoare în statornicia gloriei fiului ei. Neîncredere în stabilitatea sau durata unei situaţii. Precept antic prin care erau ironizaţi cei care îşi iroseau timpul în discuţii, dispreţuind acţiunea. Statius, „Tebaida“, iII, 661. Oamenii au zeificat la început forţele oarbe ale naturii care îi înfricoşau. Persoana cea mai înzestrată sau mai onorată într-un grup relativ omogen. Unul dintre cele patru discursuri rostite de Cicero la întoarcerea din exil, prin care-şi revendica averea răpită de patricianul Clodius. A pleda pro domo, a-ţi susţine propria cauză. Ovidiu, „Metamorphoseon libri“, II, 553. Lucrare elaborată fără ca autorul să se inspire din vreun model. Montesquieu a pus aceste cuvinte drept epigraf la „L’Esprit des lois“. Proverb latin. în româneşte: lauda de sine nu miroase a bine. Deviza lui Colbert, ministrul regelui Franţei, Ludovic XIV. Publilius Syrus, „Sententiae", 580. PULCHRE, BENE, RECTE! (lat.) frumos, Horaţiu, „Ars poetica", 428. Poetul ironizează gloata criticaştrilor, care elo-bine, drept! giază în termeni excesivi pe versuitorii cu dare de mână. 491 PULVIS ET UMBRA SUMUS (lat.) suntem pulbere şi umbră Horaţiu, „Ode“, IV, 7, 16. Cenuşă în urna funerară şi umbră în Infern devenea omul, după moarte, în credinţa anticilor. PUNICA FIDES V. FIDES PUNICA PUNITIS INGENHS GLISCIT AUCTO-RITAS (lat.) persecuţia fi sporeşte geniului prestigiul Tacit, „Annales“, IV, 35. Q QUAE SUNT CAESARIS, CAESARI V. REDDE CAESARI QUAE SUNT CAESARIS, ET QUAE SUNT DEI DEO QUALIS ARTIFEX PEREO! (lat.) ce artist Suetoniu, „De vita XII Caesarum“. Acestea ar fi fost ultimele cuvinte ale lui piere cu mine! Nero, care se socotea un mare poet, actor şi cântăreţ. Expresia are astăzi sens ironic. QUAMLIBET INFIRM AS ADIUVAT IRA Ovidiu, „Amores11, I, 7. MANUS (lat.) mânia dă putere chiar şi braţelor slabe QUANDOQUE BONUS DORMITAT Horaţiu, „Ars poetica11, 359. Chiar şi în opera genialului rapsod se găsesc HOMERUS (lat.) şi bunul Homer mai unele neglijenţe. Orice mare scriitor poate fi autorul unor cărţi sau pagini aţipeşte uneori care să nu fie ia înălţimea talentului său. QUANTUM MUTATUS AB ILLO! (lat.) cât Vergiliu, „Eneida11, II, 274. Reflecţia lui Enea, căruia Hector i se arătase în de mult s-a schimbat! vis plin de răni, cu totul altul decât strălucitorul viteaz care fusese cândva. Reflecţie la vederea unei persoane ajunsă într-o stare de mare decădere fizică sau spirituala. QUI ACCUSARE VOLUNT, PROBATIO- Veche maximă de drept, care obligă pe acuzator să prezinte dovezile NES HABERE DEBENT (lat.) cei ce vor vinovăţiei acuzatului. să acuze trebuie să aibă dovezi QUIA NOMINOR LEO (lat.) pentru că mă Fedru, „Fabuiae", I, 5. Motivarea leului, care-şi atribuie partea cea mai mare numesc leu a prăzii, nedreptăţind celelalte animale. Expresia indică abuzul de putere. QUID DECEAT, QUID NON (lat.) ce se Horaţiu, „Ars poetica11, 308. în artă, ca şi în viaţă, trebuie să ştii să găseşti cuvine şi ce nu întotdeauna tonul potrivit. QUID NOVI? (lat.) ce este nou? întrebare familiară, când se întâlnesc două persoane. QUID PRO QUOD (lat.) unul fn locul Confuzie, eroare, deviere de la datele reale ale unei discuţii sau probleme altuia prin substituire de termeni. Sub forma quiproquo (fr.) indică un artificiu utilizat cu precădere de autorii de vodeviluri. QUIDQUID AGIS, PRUDENTER AGAS „Gesta Romanorum11 (culegere de povestiri, legende, anecdote inspirate din ET RESPICE FINEM (lat.) orice ai face, istoria poporului roman, datând din sec. 14), 103. V. şi Age quod agis. fă cu băgare de seamă şi ai fn vedere sfârşitul QUIDQUID DELIRANT REGES, PLEC- Horaţiu, „Epistulae11, I, 2, 14. Oamenii simpli au de suferit de pe urma TUNTUR ACHIVI (lat.) orice le trăsneşte nechibzuinţei monarhilor. prin minte regilor se abate pe capul grecilor QUIDQUID TENTABAT DIGERE, VER- Ovidiu, „Tristele11, IV, 10, 26: „Et quod tentabam dicere, versus erat“ („Orice SUS ERAT (lat.) orice fncearca să spună încercam să spun era vers11). Expresia indică talentul poetic deosebit al era vers cuiva. 492 QUID Sl NUNC CAELUM RUAT? (lat.) ce-ar fi de s-ar prăbuşi acum cerul? QU'IL MOUR0T (fr.) să fi murit QUI NIL POTEST SPERARE DESPERET NIHIL (lat.) cine nu are ce spera nu are de ce despera QUI TACET CONSENTIRE VIDETUR (lat.) cine tace pare a consimţi QUI UTITUR MENDACIIS HIC PASCIT VENTOS (lat.) cine se bizuie pe minciuni se hrăneşte cu vânt QUOD DUBITES, NE FECERIS (lat.) de ceea ce te îndoieşti să nu faci QUOD ERAT DEMONSTRÂND UM (Q.E.D.) (lat.) ceea ce trebuia demonstrat QUOD NON EST IN ACTIS NON EST IN MUNDO (lat.) ceea ce nu este în acte nu este pe lume QUOD NON VETAT LEX, HOC VETAT FIERI PUDOR (lat.) ceea ce nu interzice legea, interzice pudoarea QUOD SCRIPSI SCRIPSI (lat.) ce-am scris rămâne scris QUOT HOMINES, TOT SENTENTIAE (lat.) câţi oameni atâtea păreri QUOUSQUE TANDEM (ABUTERE, CATI-LINA, PATIENTIA NOSTRA)? (lat.) până când (vei abuza, Catilina, de răbdarea noastră)? Arian, „Anabasis11, I, 4. Solii celţilor, vestiţi pentru neînfricarea lor, întrebaţi de Alexandru cel Mare dacă se tem de ceva, ar fi răspuns prin această întrebare. Comeille, „Horace“, act. III, scena 6. Replica bătrânului Horaţiu la aflarea ştirii că în lupta împotriva curiaţilor, în care doi dintre fiii săi căzuseră, cel de-al treilea s-a salvat părăsind câmpul de bătălie. O moarte demnă este de preferat dezonoarei. Seneca, „Medeea“, I, 163. Principiu de drept canonic, luat ca deviză de papa Bonifaciu Viii. în româneşte: cine seamănă minciună culege vânt. Pliniu cel Tânăr, „Epistulae11, 1, 18, 5. Traducerea latină prin care a fost pusă în circulaţie formula folosită de Euclid la sfârşitul unei demonstraţii. Axiomă juridică potrivit căreia un lucru neconsemnat printr-un act este ca şi inexistent. Seneca, „Troades11, 334. loan, 19, 22. Răspunsul pe care l-a dat Pilat iudeilor, care-i ceruseră să nu scrie pe crucea lui lisus că este regele lor. Exprimă o hotărâre definitivă şi implacabilă. Terenţiu, „Phormio11, II, Y, M. Cicero, „In Catilinam11, I, 1, 1. Oratorul intră direct în subiectul discursului, interpelându-l indignat pe Cătălină, care avusese cutezanţa să vină în Senat după descoperirea conjuraţiei sale. Expresie a indignării faţă de insolenţa unei persoane care înfruntă pe cei din jurul său. RARA AVIS (IN TERRIS) (lat.) pasăre rară (pe pământ) RARAM FACIT MIXTURAM CUM SAPIENTIA FORMA (lat.) rareori întâlneşti frumuseţea şi înţelepciunea laolaltă RAUM FOR ALLE HAT DIE ERDE (germ.) pământul are loc pentru toţi RECTUM ITER, QUOD SERO COGNOVI ET LASSUS ERRADO, ALIIS MONSTRO (lat.) eu arăt altora calea dreaptă, pe care am cunoscut-o târziu, când eram, obosit de rătăcire luvenal, „Satirae11, 6, 165. Poetul se referă la Lucreţiu şi Penelopa. Caracterizarea se aplică oricărei făpturi sau prezenţe excepţionale. Petroniu, „Satyricon11, 94. Schiller, „Der Alpenjăger11. Pledoarie pentru toleranţă şi omenie. Seneca, „Epistulae ad Lucillium11, 8, 3. 493 REDDE CAESARI QUAE SUNT CAESARIS, ET QUAE SUNT DEI DEO (lat.) dă-i Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu Matei, 22, 21. La întrebarea fariseilor dacă trebuie să plătească tribut romanilor, lisus a arătat o monedă pe care era gravată efigia împăratului şi a dat acest răspuns. Sensul cuvintelor este: a da fiecăruia ce i se cuvine. REMEMBER! (engl.) ţine minte! REM TENE; VERBA SEQUENTUR (lat.) stăpâneşte materia; cuvintele vin de la sine Cuvinte adresate de Carol I al Angliei, înainte de a fi decapitat, episcopului Juxon. fn sens mai larg, îndemn de a nu uita un eveniment important la care ţi-a fost dat să asişti. Aforism atribuit lui Cato cel Bătrân. Dezvolţi cu uşurinţă un subiect pe care eşti stăpân. REPETITIO EST MATER STUDIORUM (lat.) repetiţia este mama învăţăturii REQUIESCAT IN PACE! (lat.) odihneas-că-se fn pace! RESERVATIO MENTALIS (lat.) rezervă mintală Precept folosit iniţial în şcolile de limbă latină şi care a căpătat apoi valoare generală: prin repetare, cunoştinţele se fixează mai temeinic. Formulă de încheiere pe inscripţiile funerare creştine. Formulă inventată de iezuiţi pentru a evita sperjurul. Nevoiţi să jure pe un lucru, ei dădeau în mintea lor alt înţeles jurământului. Concesie formală, dar laşă. RES IPSA LOQUITUR (lat.) lucrul vorbeşte de la sine E limpede, e de la sine înţeles. RES IUDICATA PRO VERITATE HABE- TUR (lat.) lucrul judecat e socotit adevărat Adagiu din dreptul roman. RES, NON VERBA RES NULLIUS (lat.) lucru al nimănui RES SEVERA VERUM GAUDIUM (lat.) un lucru serios este o adevărată bucurie V. ACTA, NON VERBA Termen juridic desemnând un bun asupra căruia nu există drept de proprietate. Seneca, „Epistulae ad Lucillium“, XXIII. RESTITUTIO IN INTEGRUM (lat.) restituire integrală Repunerea unei persoane în starea anterioară unui fapt juridic care i-a lezat un drept, fn sens generic, repararea totală a unor prejudicii materiale sau morale aduse cuiva. RETRO SATANA! (lat.) fnapoi Satană! Matei, 4, 10 şi Marcu 8, 33. Cuvinte atribuite de evanghelişti lui lisus, prin care se exprimă, în mod obişnuit, refuzul unei propuneri făcute de o persoană. REVENONS  NOS MOUTONS (fr.) să revenim la oile noastre „La farce du maître Pathelin". Să revenim la subiect. RIDENTEM DICERE VERUM (lat.) să spui adevărul râzând Horaţiu, „Satirae11, I, 1, 24. RIEN NE SERT DE COURIR, IL FAUT PARTIR  POINT! (fr.) nu foloseşte la nimic alergatul, trebuie să porneşti la timp! RIEN N’EST BEAU QUE LE VRAI (fr.) nimic nu e frumos ca adevărul La Fontaine, „Le lievre et la tortue“. Boileau, „£pîtres“, IX, 43. RISUM TENEATIS, AMICI? (lat.) v-aţi Horaţiu, „Ars poetica", 5. Sublinierea unui fapt ridicol, grotesc. putea ţine râsul, prieteni? 494 SACRA POPULS LINGUA EST (lat.) limba poporului este sacră SAEPE QUOD DATUR EXIGUUM EST, QUOD SEQUITUR EX EO MAGNUM (lat.) deseori darul este neînsemnat, dar semnificaţia lui este imensă SALUS POPULI (REIPUBLICAE) SUPREMA LEX ESTO (lat.) salvarea poporului (a republicii) să fie legea supremă SAPIENTIA ARS VITAE EST (lat.) înţelepciunea este ştiinţa vieţii SAPIENT! SAT (lat.) pentru cel înţelept e de ajuns SCIENTIA ET POTENT IA IN IDEM COIN-GIDUNT (lat.) ştiinţa este unul şi acelaşi lucru cu puterea SELF-MADE MAN (engl.) om făurit de sine însuşi SENATUS INTELLEGIT, CONSUL VIDET, MIC TAMEN ViViT (lat.) senatul înţelege, consulul vede şi totuşi acesta trăieşte SE NON £ VERO 6 BEN TROVATO (it.) dacă nu e adevărat e bine găsit SENSUS, NON AETAS, INVENIT SAPIENŢI AM (lat.) observaţia, nu vârsta, va aduce înţelepciunea SERVUM PECUS (lat.) turmă slugarnică SESE EXCRUCIAT, QUI BEATIS 1NV1- DET (lat.) se chinuie singur cine invidiază pe cei fericiţi SIC TRANSIT GLORIA MUNDI (lat.) aşa trece gloria lumii SI J’tCRIS QUATRE MOTS, J’EN EF-FACERAI TROIS (fr.) dacă scriu patru cuvinte, voi şterge trei dintre ele SIMILIA SIMILIBUS CURANTUR (lat.) cefe asemănătoare se tămăduiesc prin cele asemănătoare SINE AMICIŢIA VITAM ESSE NULLAM (lat.) fără prietenie n-ar fi viaţă s Seneca, „Controversiae", 1, 1, 10. Seneca, „Epistulae", 81, 14. Principiu fundamental de drept public roman. Seneca, „Epistulae11, 95, 7. Terenţiu, „Phormio", act. III, scena 3, 8. Unui om inteligent nu-i trebuie multe explicaţii. Variantă: „Inteligenti pauca“ („Pentru cel ce înţelege, puţine cuvinte1'). Fr. Bacon, „Novum Organum“, 3. în variantă engleză: „Knowledge is power“ („Ştiinţa este putere"). Persoană ajunsă la un anumit grad de cultură sau la o anumită situaţie socială numai prin eforturi proprii. Cicero, „In Catilinam", I, 1, 2. Expresia unei mari indignări împotriva unei stări de lucruri scandaloase, binecunoscută de toţi, dar care nu este curmată. Giordano Bruno, „Gli eroici furori". Mod de a pune la îndoială veracitatea unei informaţii sau a unei legende, admiţând totodată că e adecvată. Publilius Syrus, „Sententiae", 638. Observarea mediului înconjurător şi a oamenilor dă cunoştinţe şi experienţă care valorează mai mult decât anii trăiţi. Horaţiu, „Epistulae", I, 19, 19. Astfel înfierează poetul pe imitatori. în genere, oamenii servili, linguşitori, lipsiţi de personalitate. Petroniu, „Satyricon", 28, 3. Thomas â Kempis, „Imitatio Christi", I, 3, 6. Cuvinte adresate unui nou papă, la alegerea sa. Textul original: „O quam cito transit gloria mundi!" („O, ce repede trece gloria lumii"). Boileau, „Satires", II, 52. Vers celebru prin care se recomandă scriitorilor o mare exigenţă faţă de propria creaţie. Precept al medicinii homeopatice. V. şi Contraria contrariis curantur. Cicero, „De amiciţia", XXIII, 86. Elogiu suprem adus prieteniei între oameni. SINE DIE (lat.) fără zi (hotărâtă) A amâna un lucru sine die, fără un termen precis. 495 SINE IRA ET STUDIO (lat.) fără mânie şi părtinire SINE QUA NON (lat.) fără care nu (se poate) SINT UT SUNT, AUT NON SINT (lat.) să fie ceea ce sunt, sau să nu fie Sl PARVA LICET COMPONERE MAGNIS (lat.) dacă e îngăduit să compari cele mici cu cele mari SIRE, JE N’AVAIS PAS BESOIN DE CETTE HYPOTH6SE (fr.) sire, n-aveam nevoie de această ipoteză Sl TACUISSES, PHILOSOPHUS MANSI-SSES (lat.) dacă tăceai, filozof rămâneai SIT TIBI TERRA LEVIS (S.T.T.L.) (lat.) fie-ţi ţărâna uşoară Sl VIS AMARI, AMA! (lat.) dacă vrei să fii iubit, iubeşte! Sl VIS ME FLERE, DOLENDUM EST PRIMUM IPSI TIBI (lat.) dacă vrei să mă faci să plâng, trebuie să te doară mai întâi pe tine Sl VIS PACEM, PARA BELLUM (lat.) dacă vrei pace, pregăteşte-te de război S ODNOI STORONÎ, NELZEA NE SOZNATSEA, S DRUGOI STORONÎ NELZEA NE PRIZNATSEA (C 04H0H CTOPOHbl, HEAb3fl HE COSHATbCH, C 4PyrOH CTOPOHbl, HEAb3fl HE nPH3HATbCH) (rus.) pe de o parte, nu pot să nu recunosc, pe de altă parte, trebuie să mărturisesc SOLEM QUIS DICERE FALSUM AUDE- AT (lat.) cine ar cuteza să spună că Soarele nu este adevărat? SOL LUCET OMNIBUS (lat.) Soarele luminează pentru toţi SOLVE SENESCENTEM MATURE EQU- UM (lat.) deshamă (calul) care îmbătrâneşte SOMETHING IS ROTTEN IN THE STATE OF DENMARK (engl.) e ceva putred în Danemarca SOMNUS EST IMAGO MORTIS (lat.) somnul este o imagine a morţii Tacit, „Annales11, I, 1. Caracterizare a obiectivitătii ştiinţifice şi condiţie a obiectivităţii în genere. Condiţie sine qua non. Răspunsul papei Clement al XIll-lea la cererea de a modifica regulamentul Ordinului iezuiţilor. Atribuit în mod eronat lui L. Ricci, generalul acestui ordin. Expresia hotărârii ca o instituţie să nu-şi dezică sarcinile fundamentale, caracteristice. Vergiliu, „Georgica“, IV, 176. Poetul compară munca perseverentă a albinelor cu cea a ciclopilor, făuritori de fulgere. Răspunsul lui Laplace la întrebarea lui Napoleon de ce n-a amintit de Dumnezeu în lucrarea sa „Mecanique celeste". Boethius, „De consolatione philosophiae", II, 13. Cuvinte devenite proverbiale, prin traducere, în numeroase limbi. Inscripţie funerară creştină reprezentată printr-un cerc tăiat de o cruce şi având gravat în fiecare sfert de cerc iniţiala unuia dintre cele patru cuvinte. Seneca, „Epistulae ad Lucilium", IX, 6. Horaţiu „Ars poetica", 102-103. Sinceritatea sentimentului este una dintre condiţiile forţei emoţionale ale operei de artă. Vegetius, „Epitome institutionum rei militaris". în sens mai larg, pentru a ocroti munca paşnică, trebuie să fii oricând pregătit să te aperi de agresorul potenţial. Saltîkov-Şcedrin, „Pohoroni". Caracterizarea atitudinii duplicitare şi a lipsei de principii în viaţa publică. Vergiliu, „Georgica11, I, 463-464. Evidenţele nu pot fi contestate. Petroniu, „Satyricon", 99. Dicton latin afirmând dreptul egal al tuturor oamenilor de a se bucura de darurile naturale. Horaţiu, „Epistulae", I, 1, 8. Trebuie să ştii să te retragi la timpul potrivit pentru a nu deveni ridicol. Shakespeare, „Hamlet", act. I, scena 4. Aluzie la o situaţie tulbure, ascunsă încă aparenţei. Cicero „Tusculanae disputationes", 1, 38. 496 SOUVENT TROP D’ABONDANCE AP-PAUVRIT LA MATII-RE (fr.) adeseori prea multă bogăţie (de cuvinte) sărăceşte substanţa (operei literare) SPONTE SUA (lat.) de la sine STANS PEDE IN UNO (lat.) stând într-un picior STARE SULLA CORDA (it.) a sta pe frânghie STRICTO SENSU (lat.) în sens restrâns, strict STRUGGLE FOR LIFE (engl.) lupta pentru existenţă STULTITIAM SIMULARE LOCO PRU-DENTIA SUMMA EST (lat.) a simula prostia este cea mai bună măsură de prevedere în anumite situaţii SUAVE, MARI MAGNO ’!!>(^t.) ce plăcut e când marea umflată ... SUB IOVE (lat.) sub lupiter SUBLATA CAUSA, TOLLITUR EFFEC- TUS (lat.) dacă se suprimă cauza, dispare efectul SUB LEGE LIBERTAS (lat.) libertate în cadrul legii SUB SPECIE AETERNITATIS (lat.) din punctul de vedere al veşniciei SUMMUS IUS, SUMMA INIURIA (lat.) cel mai mare drept, cea mai mare nedreptate SUNT LACRIMAE RERUM (lat.) ai de ce vărsa lacrimi (pentru lucrurile pe care le vezi) SUO TEMPORE (lat.) la vremea sa SUPER FLUMINA BABYLONIS (lat.) la râul Babilonului SUPREMUM VALE (lat.) ultimul ră-mas-bun SURSUM CORDA! (lat.) sus inimile! SUSŢINE ET ABSTINE! (lat.) rabdă şi stăpâneşte-te! SUUM CUIQUE (lat.) fiecăruia ce este al său Boileau, „Art poetique", III. A acţiona sponte sua, din propria iniţiativă. Horaţiu, „Satirae“, I, 4, 10. fn grabă, pe nepregătite, superficial. Variantă: „Stante pede“ („în picioare"). A se afla într-o situaţie nesigură. Apreciere a unei situaţii, a unei idei, cu exactitate, cu rigoare. V. şi Lato sensu. Expresie pusă în circulaţie de Darwin pentru a caracteriza selecţia naturală, în urma căruia supravieţuiesc numai indivizii cu mare putere de adaptare. Cato, „Disticha moralia", 2, 18. Lucreţiu, „De rerum natura11, II, 1. E plăcut să priveşti furtunile de pe ţărm. Potrivit doctrinei epicureice e bine să contempli situaţii primejdioase stând deoparte. A sta sub Iove, sub cerul liber, fără adăpost. Adagiu din dreptul roman. Efectele juridice dispar o dată cu dispariţia cauzei care le-a generat. în sens mai larg, nu există cauză fără efect. Aforism care atrage atenţia că libertatea nu trebuie confundată cu dezordinea şi cu anarhia. Spinoza, „Etica", V, 29. Valoarea şi semnificaţia reală a unor lucruri sau fapte ies în evidenţă numai privite din această perspectivă. Cicero, „De officiis", I, 10, 33. Adagiu din dreptul roman. Aplicarea strictă a legii poate duce la acte de injustiţie. Vergiliu, „Eneida", I, 462. Exclamaţia lui Enea, care vede în Cartagina un şir de tablouri din Războiul troian. Orice lucru suo tempore. „Psalmii", 136. Aluzie la robia babiloneană. în genere, referire la soarta tristă a celor surghiuniţi. Ovidiu, „Metamorphoseon libri", X, 62. Act de despărţire dureroasă şi definitivă de o fiinţă apropiată. Variantă: „Aeternum vale". „Plângerile lui leremia", 3, 41. Ulterior, formulă în liturghia catolică. în genere, îndemn la sentimente înălţătoare şi acţiuni mari. Versiunea latină a unei vechi maxime greceşti, devenită deviza filozofului stoic Epictet. Indică două modalităţi ale rezistenţei la rău şi în general ale detaşării: puterea de a îndura şi aceea de a fi stăpân pe tine însuţi, ferindu-te de patimile care-ţi subminează libertatea morală. Unul dintre cele trei precepte fundamentale de drept roman, formulate de Ulpian astfel: „luris praecepta sunt haec: honeste vivere, neminem laedere, suum cuique tribuere“ („Preceptele dreptului sunt: a trăi cinstit, a nu vătăma pe nimeni, a da fiecăruia ce-i al său“). 497 TABULA RASA (lat.) tablă ştearsă TAEDIUM VITAE (lat.) dezgust de viaţă TALE QUALE (lat.) aşa cum este, neschimbat TANTAE MOLIS ERAT (lat.) atâta trudă a cerut TANTAENE ANIM1S COELESTIBUS IRAE? (lat.) (încape) atâta mânie în sufletele zeilor? TAT TWAM ASI, TAT AHAM ASMI (sanscrită) acesta eşti tu, acesta sunt eu TE HOMINEM ESSE MEMENTO (lat.) ţine minte că eşti om TELUM IMBELLE SINE ICTU CONIECIT (lat.) aruncă lancea nevolnică fără vlagă TEMERITAS EST FLORENTIS AETATIS, PRUDENTIA SENESCENTIS (lat.) cutezanţa este atributul tinereţii, iar prudenţa al bătrâneţii TEMPI PASSATI (it.) timpuri trecute TEMPORA MUTANTUR ET NOS MUTA-MUR IN ILLIS! (lat.) vremurile se schimbă şi noi o dată cu ele! TEMPORA Sl FUERINT NUBILA, SOLUS ERIS (lat.) dacă timpul se schimbă în rău, vei rămâne singur TEMPUS EDAX RERUM (lat.) timpul care mistuie totul TESTIS UNUS, TESTIS NULLUS (lat.) un singur martor nu este martor THALATTA! THALATTA! (GdXaxxa! GdXaxxaî) (gr.) marea! marea! T Anticii scriau pe table cerate, putând şterge, la nevoie, cele scrise. în concepţia lui J. Locke, care a pus în circulaţie această expresie, omul vine pe lume cu o minte tabula rasa (foaie nescrisă), pe care se imprimă apoi cunoştinţele căpătate prin educaţie şi prin viaţa în societate. A face tabula rasa, în sens curent, înseamnă a şterge cu buretele trecutul, a o lua de la început. Sentiment propriu mai ales oamenilor inactivi: urât, plictis, spleen. A lua tale quale, ca atare. Vergiliu, „Eneida“, I, 33. „Tantae molis erat Romanam condere gentem“ („Atâta trudă a cerut întemeierea poporului roman“). în genere, o activitate dusă la bun sfârşit prin depăşirea a numeroase dificultăţi. Vergiliu, „Eneida11, I, 11. Referire la ura constantă a lunonei împotriva troienilor. în genere, aluzie la resentimente statornice. Formula principiului identităţii, al unităţii, în filozofia indiană. Formulă prin care romanii atrăgeau atenţia conducătorilor să acorde semenilor lor consideraţia cuvenită. Vergiliu, „Eneida11, II, 544. Lancea aruncată de bătrânul rege Priam împotriva lui Pirus. Lovitură slabă, care nu-şi atinge ţinta. Cicero, „De senectute11, 6, 20. Reflecţie sugerată împăratului losif al ll-lea al Germaniei, pe care papa Pius al Vl-lea îl implora zadarnic să renunţe la reforma religioasă, la vederea tabloului care reprezenta pe Frederic Barbarossa cerând iertare papei Alexandru al lll-lea. Cugetare a împăratului Lothar I, care şi-a sfârşit viaţa în călugărie. Ovidiu, „Tristele11, I, 1, 40. V. şi Donec eris felix, multos numerabis amicos. Ovidiu, „Metamorphoseon libri11, XV, 234. Adagiu de drept. Depoziţia unui singur martor nu poate fi luată drept probă. Xenofon, „Anabasis11, IV, 7, 24. Răspândită mai ales sub forma: Thalassa! Thalassa!, expresia reprezintă strigătul de bucurie al celor zece mii de greci conduşi de Xenofon, când, doborâţi de oboseala unei retrageri de 16 luni, zăresc ţărmul Pontului Euxin. THAT IS THE QUESTION V. TO BE OR NOT TO BE. 498 THAT'S ONE SMALL STEP FOR A MAN, ONE GIANT LEAP FOR MANKIND (engl.) este un pas mic pentru om, dar un salt uriaş pentru omenire THERE ARE NO SECRETS EXCEPT THE SECRETS THAT KEEP THEM-SELVES (engl.) nu există secrete cu excepţia celor care se păstrează singure THE REST IS SILENCE (engl.) restul este tăcere THE RIGHT MAN IN THE RIGHT PLACE (engl.) omul potrivit la locul potrivit TIME IS MONEY (engl.) timpul este bani TIMEO DANAOS ET DONA FERENTES (lat.) mă tem de danai chiar şi când aduc daruri TIMEO HOMINEM UNIUS LIBRI (lat.) mă tem de omul unei singure cărţi TO BE OR NOT TO BE, THAT IS THE QUESTION (engl.) a fi ori a nu fi, iată întrebarea TOUT EST PERDU HORS L’HONNEUR (fr.) totul e pierdut în afară de onoare TOUT EST POUR LE MIEUX DANS LE MEILLEUR DES MONDES POSSIBLES (fr.) totul se petrece cel mai bine în cea mai bună dintre lumile posibile TOUT FLATTEUR VIT AU DfiPENS DE CELUI QUI L’ECOUTE (fr.) linguşitorul trăieşte pe seama celui care-l ascultă TRADUTTORE, TRADITORE (it;) traducător, trădător TRISTE MINISTERIUM (lat.) tristă datorie TRUTH HAS A QUIET BREAST (engl.) adevărul are inima liniştită TUA RES AGITUR (lat.) e în interesul tău TU DUCA, TU SIGNORE E TU MAES- TRO (it.) tu, călăuză, stăpân şi maestru al meu TU L’AS VOULU, GEORGE DANDIN! (fr.) tu ai vrut-o, George Dandin! Primul mesaj adresat pământenilor de Neil A. Armstrong la păşirea pe solul lunar (21 iul. 1969). G.B. Shaw, „Back to Methuselah“, 908. Shakespeare, „Hamlet", act. V, scena 2. Ultimele cuvinte ale prinţului Danemarcii, înainte de a muri. Din discursul rostit de Sir Austen Henry Layard, în parlament, la 15 ian. 1855. Locuţiune proverbială ce rezumă concepţia după care reuşita în afaceri se măsoară în timp, iar rezultatele în bani. Vergiliu, „Eneida", II, 49. Cuvintele prin care marele preot troian, Laocoon, a încercat să-i convingă pe concetăţenii săi să nu introducă în cetate calul de lemn lăsat de ahei pe ţărm şi în care se aflau Odiseu şi luptătorii lui. Cugetare a lui Toma d’Aquino, având iniţial sensul că cel care cunoaşte o singură carte, dar temeinic, este un adversar de temut. Astăzi se aplică celor limitaţi şi fanatici. Shakespeare, „Hamlet", act. III, scena 1. Vers celebru exprimând esenţa îndoielilor eroului shakespearian în faţa existenţei şi a morţii. Astăzi, caracterizează adesea situaţii hotărâtoare când e în joc însăşi existenţa cuiva. Prin aceste cuvinte Francisc I vesteşte mamei sale înfrângerea suferită în bătălia de la Pavia, elogiind, în acelaşi timp, vitejia ostaşilor săi. Exprimă sentimentul demnităţii într-o situaţie disperată. Teză deistă apologetică, enunţată de Leibniz în „Thaeodicaea", pe care Voltaire a răstălmăcit-o ironic în „Candide". La Fontaine, „Le corbeau et le renard". înfumuraţii se lasă flataţi fără să bage de seamă că laudele ce li se adresează sunt interesate. Joc de cuvinte având sensul că transpunerea dintr-o limbă într-alta nu se poate face fără sacrificarea unor nuanţe sau subtilităţi imposibil de exprimat. Vergiliu, „Eneida", VI, 223. Astfel comentează poetul datoria luptătorilor lui Enea de a purta spre rugul de incinerare trupul neînsufleţit al viteazului troian Misenus. în sens larg: orice obligaţie potrivnică sentimentelor. Shakespeare, „Richard III", act. I, scena 3. Cel ce are cugetul curat nu are a se teme de nimic. Horaţiu, „Epistulae", I, 18, 84. Dante, „Infernul", II, 140. Epitete adresate de Dante lui Vergiliu. Expresia unui sentiment de veneraţie şi de încredere totală într-o persoană considerată drept îndrumător spiritual. Moliere, „George Dandin", act. I, scena 7. Cuvinte de reproş pe care şi le adresează eroul ori de câte ori se vede înşelat de soţia sa de neam mare. în sens general, reproş ironic: ţi-ai făcut-o cu mâna ta. 499 TU NE CEDE MALIS! (lat.) nu ceda fn Vergiliu, „Eneida“, VI, 95. Nu te lăsa copleşit de loviturile soartei, ci înfrunt-o. faţa răului! Sfat dat lui Enea de Sibila din Cumae. TU QUOQUE, FILI Ml? (lat.) şi iu, fiul Suetoniu, „De viris illustrisibus11, 40, 8. Exclamaţia plină de amărăciune şi de meu? reproş a lui Cezar când a zărit printre ucigaşii săi pe fiul său adoptiv Brutus. Dezamăgire în faţa unui act neaşteptat de infidelitate din partea unei persoane foarte apropiate. TUTTI QUANTI (it.) toţi câţi sunt (până la Formulă utilizată la sfârşitul unei enumerări (adesea depreciative) pentru a o unul) completa: toţi fără excepţie. u UBI BENE, IBI PATRIA (lat.) unde e Formulă întâlnită cu mici deosebiri la Aristofan, Pacuvius, Cicero. Deviza bine, acolo e patria celor care sunt gata ca, pentru avantaje materiale, să calce în picioare sentimentul dragostei de patrie. UBI SOLITUDINEM FACIUNT PACEM Tacit, „De vita Agricolae11, 30. Cuvintele prin care eroul caledonian Calgacus APPELLANT (lat.) acolo unde fac pustiu înfierează pe romani, care prădau şi pustiau ţinuturile cucerite de ei. spun că fac pace ULTIMA FORSAN (lat.) e poate ultima Inscripţie pe cadranul unor orologii. Clipa prezentă este, poate, ultima pe (oră) care o trăieşti. ULTIMA RATIO (REGIUM) (lat.) ultimul Cuvinte aparţinând lui Richelieu, înscrise pe tunurile franceze», iar mai târziu argument (al regilor) pe cele prusiene. UNA SALUS VICTIS: NULLAM SPERARE Vergiliu, „Eneida“, II, 354. îndemn adresat de Enea luptătorilor săi în ultima SALUTEM (lat.) e o singură salvare pen- noapte a Troiei, spre a le trezi curajul. tru cei învinşi: să nu spere fn nici o salvare UNGUIBUS ET ROSTRO (lat.) cu unghiile A te lupta unguibus et rostro, cu ghearele şi cu dinţii. şi cu ciocul URBI ET ORBI (lat.) către oraş (către Benedicţiunea papală către credincioşii de pretutindeni. în sens larg, a vesti Roma) şi către Univers urbi et orbi, a declara un lucru în auzul tuturor. USQUE AD FINEM (lat.) până la sfârşit A rezista usque ad finem. UT AMERIS AMABILIS ESTO (lat.) de Ovidiu „Ars amandi“, 2, 519. vrei să fii iubit, fii vrednic de iubire UT FATA TRAHUNT (lat.) cum te-o târî A te lăsa în voia soartei, a lăsa ceva la voia întâmplării. soarta UTILE DULCI V. OMNE TULIT PUNCTUM, QUI MISCUIT UTILE DULCI UTI, NON ABUTI (lat.) a uza, (dar) nu a Axiomă îndemnând la păstrarea măsurii. V. şi Abusus non tollit usum. abuza UT SUPRA (lat.) ca mai sus Formulă juridică utilizată în acte. 500 VAE SOLI! (lat.) vai de cel singur! VAE VICTIS! (lat.) vai de cei învinşi! VANITAS VANITATUM ET OMNIA VANI- TAS (lat.) deşertăciune a deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune VARE, VARE, REDDE MIHI LEGIONES! (lat.) Varus, Varus, dă-mi legiunile înapoi! VARIATIO (VARIETAS) DELECTAT (lat.) diversitatea desfată VEDI NAPOLI, E POI MUORI! (it.) să vezi Napoli, apoi poţi să mori VENI, VIDI, VICI (lat.) am venit, am văzut, am învins VERBA VOLANT, SCRIPTA MANENT (lat.) vorbele zboară, scrisul rămâne VERITAS ODIUM PARIT (lat.) adevărul stârneşte ură VERITAS SIMPLEX ORATIO (lat.) adevărul se rosteşte simplu VERITAS TEMPORIS F1LIA DICITUR (lat.) adevărul este numit odrasla timpului VERWANDTE SIND SICH ALLE STAR-KEN SEELEN (germ.) sufletele puternice sunt înrudite între ele VERWEILE DOCH, DU BIST SO SCHON! (germ.) o, rămâi, eşti atât de frumoasă! VICTIS HONOS! (lat.) onoare celor învinşi! VICTRIX CAUSA DIIS PLACUIT, SED VICTA CATONI (lat.) zeii au ţinut cu învingătorul, dar Cato cu cel învins VIDEO MELIORA PROBOQUE, DETERIORA SEQUOR (lat.) văd pe cele bune şi le aprob, dar urmez pe cele rele VIEN DIETRO A ME, E LASCIA DIR LE GENŢI (it.) vino după mine şi lasă lumea să vorbească v „Eclesiastur, 4, 10. Titus Livius, „Ab urbe condita11, V, 48. Cu aceste cuvinte şi aruncându-şi sabia grea în cumpănă, a întâmpinat Brennus, căpetenia galilor, protestul tribunului Sulpicius, care observase cum galii învingători cântăreau cu greutăţi false cele o mie de livre de aur, tribut plătit de romanii asediaţi pe Capitoliu (387 Î.Hr.) în schimbul libertăţii lor. „Eclesiastur, 1, 2. Suetoniu, „De vita XII Caesarum“. Strigătul lui Octavian August la primirea ştirii că generalul Varus a pierdut trei vestite legiuni în luptele cu germanii. Strigăt de deznădejde în faţa unei pierderi ireparabile. Fedru, „Fabulae“, II, 10. Proverb prin care se exprimă admiraţia faţă de frumuseţea oraşului şi a golfului Napoli. Conţinutul lapidar al scrisorii prin care Cezar vestea Senatului biruinţa sa rapidă de la Zela asupra lui Pharnaces, regele Pontului. Expresia unui succes fulgerător. Terenţiu, „Andria", 1, 1, 41. Expresie care subliniază faptul că, spre deosebire de o mărturie orală, un act scris este greu de contestat. Terenţiu, „Andria“, act. 1, scena 1. Seneca, „Epistulae ad Lucillium“, 49, 12. Gellius, „Noctes Atticae“, 12, 11, 7. Schiller, „Piccolomini“, act. IV, scena 4. V. şi Les beaux esprits se rencontrent. Goethe, „Faust“, II, act. 5. Astfel imploră Faust oprirea în loc a timpului, a clipei când i se relevă frumuseţea muncii libere, încununare a eforturilor umane. Formulă de recunoaştere a valorii adversarului învins. Lucan, „Pharsalia“, I, 128. în lupta dintre Cezar şi Pompei, numai Cato cel Tânăr a rămas până la sfârşit de partea învinsului Pompei. Elogiu celui care apără consecvent o cauză, chiar dacă îşi dă seama că e pierdută. Ovidiu, „Metamorphoseon libri“, VII, 20-21. Mărturisirea Medeii, care, deşi înţelege raţional ce cale trebuie să urmeze, se lasă împinsă de pasiuni în direcţia contrară. Dante, „Purgatoriul11, V, 10. 501 VINDICTA BONUM, VITA IUCUNDIUS IPSA (lat.) răzbunarea e bună, mai dulce chiar decât viaţa VIOLENTA NEMO IMPERIA CONTINUIT DIU (lat.) nu poate ţine mult o conducere bazată pe violenţă VIOLON D’INGRES (fr.) vioara lui Ingres VIR BONUS, DICENDI PERITUS (lat.) un om de bine, având meşteşugul vorbirii VIRIBUS UNITIS (lat.) cu forţe unite VIRTUS POST NUMMOS (lat.) virtutea după bani VIRTUTE NON ASTUTIA (lat.) prin virtute, nu prin viclenie VITAM IMPENDERE VERO (lat.) a-şi primejdui viaţa de dragul adevărului VITA SINE LITTERIS MORS EST (lat.) viaţa fără învăţătură este moarte VIVAT, CRESCAT, FLOREAT! (lat.) trăiască, crească, înflorească! VIVE VALEQUE (lat.) să trăieşti şi să fii sănătos VIVOS VOCO, MORTUOS PLANGO, FULGURA FRANGO (lat.) chem pe cei vii, plâng pe cei morţi, frâng fulgerele VOLUPTATIBUS MAXIMIS FASTIDIUM EST FINITIMUM (lat.) cele mai mari plăceri pot sfârşi în dezgust VOX CLAMANTIS IN DESERTO (lat.) glasul celui ce predică (strigă) în pustiu VOX POPULI, VOX DEI (lat.) vocea poporului (e) vocea lui Dumnezeu luvenal, „Satirae", XIII, 180. Satirizare a spiritului vindicativ. Seneca, „Troades", 2, 259. Pictorul Ingres avea ambiţia de a fi socotit, fără să fie, un mare violonist. Violon d’lngres, pasiune puternică pentru o îndeletnicire străină vocaţiei. Calităţile oratorului recomandate de Cato cel Bătrân. A acţiona viribus unitis. Horaţiu, „Epistulae", I, 1, 54. Satirizare a corupţiei moravurilor. Deviză a luptătorilor cinstiţi şi, în genere, a celor ce vor să reuşească numai prin merite. luvenal, „Satirae", IV, 91: „Nec civis erat qui... vitam impendere vero“ („Şi nu era cetăţean care... să-şi fi primejduit viaţa de dragul adevărului"). Reproş adresat consulului Vibius Crispus, care se temea de mânia împăratului Domiţian. Vitam impendere vero a fost deviza lui J.-J. Rousseau. Maximă aducând un elogiu instruirii şi cultivării spiritului. Urare rostită la reuniunile academice. Formulă epistolară de încheiere. Schiller, „Das Lied von der Glocke". Cicero, „De oratore", 3, 25. Matei, 3, 3. Răspunsul dat de loan Botezătorul la întrebarea „cine eşti" pusă de evreii cărora le predica în pustiul Iudeii. Sensul actual: persoană care încearcă în zadar să-şi convingă semenii asupra unui lucru sau să-i mobilizeze pentru o cauză. Alcuin, „Scrisoare către Carol cel Mare". Consensul general este cel ce conferă valoare de adevăr, de justeţe unei atitudini sau opinii. w WAS VERNUNFTIG IST, DAS IST WIRKLICH; UND WAS WIRKLICH IST, DAS IST VERNUNFTING (germ.) ceea ce este raţional este real şi ceea ce este real este raţional Hegel, „Grundlinien der Philosophie des Rechts", Introducere. Teză celebră formulând ideea procesualităţii oricărei existenţe şi a adevărului, a înlocuirii vechiului prin nou, în concepţia sa realul fiind un atribut a ceea ce are în acelaşi timp şi caracter de necesitate. 4 502 WHEN A TRUE GENIUS APPEARS IN J. Swift, „Thoughts on various subjects“. THE WORLD, YOU MAY KNOW HIM BY THIS SIGN THAT THE DUNCES ARE ALL IN CONFEDERACY AGAINST HIM (engl.) când apare un adevărat geniu în lume, poţi să-l recunoşti după acest semn: toţi ignoranţii se unesc împotriva lui WO EIN BRUTUS LEBT, MUSS CĂSAR Schiller, „Die Râuber“, act. IV, scena 5. Sentinţa se utilizează azi, atunci STREBEN (germ.) acolo unde trăieşte un când este vorba de doi adversari ireductibili, care nu pot convieţui sau Brutus, trebuie să moară un Cezar colabora. z ZWAR WEISS ICH VIEL, DOCH Goethe, „Faust", I, Noaptea. MOCHT’ICH ALLES WISSEN (germ.) într-adevăr, ştiu multe, dar aş vrea să ştiu tot ZWISCHEN UNS SEI WAHFîHEIT (germ.) Goethe, „Iphigenia auf Tauris“, act. III, scena 1. între noi să fie adevărul Tipărit RA Monitorul Oficial Apărut: 2001 Text anastatic după ediţia 1999 518 pag. + 4 planşe color