mo% DICŢIONAR ENCICLOPEDIC vol. Il D-G & I* th* «J gg I sa s i §£ *8 ^•SŞî 0 EDITURA ENCICLOPEDICĂ BUCUREŞTI, 1996 Mulţumim tuturor colaboratorilor care ne-au ajutat la elaborarea şi pregătirea acestui volum. Suntem recunoscători, de asemenea, colectivului imprimeriei „Ardealul", îndeosebi Domnului Director ion Manoie, pentru sprijinul acordat la tipărirea lucrării noastre. ISBN: 973-45-0143-7 973-45-0144-5, vol. II (D-G) COORDONARE GENERALĂ MARCEL D. POPA COORDONARE NICOLAE C. NICOLESCU ALEXANDRU STĂNC1ULESCU ANICUŢA TUDOR CARMEN ZGĂVÂRDICI, ing. AU COLABORAT dr. , dr. Nicolae Anastasiu, prof. univ., Mircea Anghelescu, prof. univ., Eftimie Ardeleana Mircea Babeş, dr. Ilie Bădescu, prof. univ., dr. Marin Bălan Radu Bogdan, dr. Viorica Bucur Ion Bulei, prof. univ., dr. Gheorghe Buzatu, prof. univ. Rodica Chiriacescu Doina Cioacă Florin Constantiniu, prof. univ., Mihaela Dumitrescu Stelian Dumitrescu, dr. Klaus Fabritius, dr. Doina Elena Făget George Gană, prof. univ., dr. Dan Ghinea Eliza-Daniela Ghinea Teofil Gridan, dr. Dan Grigorescu, m. coresp. al Acad. dr. . dr. Teodor Hristea, prof. univ., dr. Sergiu Stelian lliescu, prof. univ., dr., ing. Paul lordănescu, ing. Carol Kônig, dr. Constantin Maximilian, m. coresp. al Acad. Nicolae Mecu, dr. Daniela Moroiu Mircea Mureşan, dr. doc. Ion Nicolae, lector univ. Vasile Nitu, conf. univ., dr., ing. Mihai T. Oroveanu, prof. univ., dr. loan Oţel, prof. univ., dr., ing. Şerban Papacostea, m. coresp. al Acad. Amelia Pavel, prof. univ., dr. Georgeta Penelea-Filitti, dr. Irina-Ruxandra Popa George G. Potra Dumitru Preda Constanţa Rangheţ Valeriu Rendec Constantin Romanciuc Remus Rus, prof. univ., dr. VI loan Scurtu, prof, univ., dr. Marcel Segărceanu, prof, univ., dr., ing. Virgil Spulber Sorin V. Stan, dr. Gruia Traian Stoia Oltea Şerban-Pârâu Pavel Şuşară, dr. Laurenţiu Ulici Florin^Silviu Ursulescu Octavian Ursulescu Radu Vasile, prof. univ., dr. Mihai Vasiliu, prof. univ., dr. Şerban Velescu Gheorghe Vlăduţescu, prof. univ., dr. Florin Zăgănescu, prof. univ., dr., ing. AU MAI COLABORAT Victoria Angelescu Raluca Cristescu Alexandra Dean Monica lonescu Emilia Tomescu Cristina Manoliu Gabriel-Florin Matei Iulian Mircea Vlad Popa Paginare computerizată: Mihaela Mihalache Hărţi: Vasile Mărgărit Copertă şi supracopertă: Gheorghe Baltoc Corectură: Didona lonescu Niculina Păun Macheta artistică: Olimpiu Popa Desene: Stelian Rădulescu Secretariat de redacţie: Vanda Anghel Maria Gavrilă Culegere computerizată: Luminiţa Catană Ana Maria Vintilă 4/ VII ÎNDRUMĂRI PENTRU FOLOSIREA DICŢIONARULUI ENCICLOPEDIC Structura articolelor Definiţia explicativă largă (urmată de informaţii enciclopedice) figurează de obicei la un singur reprezentant al familiei lexicale, cel mai răspândit. La cuvintele cu mai multe sensuri, prezentarea explicativă pleacă de la sensul general, uzual, către cele speciale, filiaţia semantică făcându-se pe baza relaţiilor logice. Contextele, exemplele au fost folosite pentru clarificarea sau completarea definiţiei. în interiorul unui articol sensurile înrudite explicit sunt numerotate cu cifre arabe, iar cele mai îndepărtate, cu cifre romane. Unităţile frazeologice care nu se subordonează unui sens principal figurează ca sensuri independente. Definiţiile sunt urmate de sinonime, când acestea există. La numele de plante şi de animale, definiţia este urmată de numele ştiinţific (în latină) al speciei. Semnul în interiorul unui articol marchează unităţile frazeologice (locuţiuni, expresii compuse etc.) subordonate unui sens principal, precum şi unele schimbări stilistice sau gramaticale din cadrul unui sens, care nu cer o nouă definiţie. Semnul ♦ în interiorul unui articol marchează sensurile subordonate unui sens principal (notat cu cifre), pe alocuri şi unităţile frazeologice mai îndepărtate de un sens principal. Trimiterile pentru completarea informaţiei se fac în două moduri: a) printr-un V., urmat de termenul la care se trimite, plasat la sfârşitul definiţiei unui cuvânt sau al unui sens; b) prin redarea unui termen (sau unor termeni) din definiţie cu caractere cursive. Toate abrevierile folosite în cuprinsul lucrării sunt explicate în Lista de abrevieri. Se abreviază, de asemena, cuvântul-titlu, în cuprinsul definiţiei ori în formularea unităţilor frazeologice dependente. Accentul normativ este indicat printr-un punct plasat sub vocala respectivă din cuvântul-titlu (CAIET). La cuvintele compuse care figurează ca articole independente este indicat numai accentul principal (PIERDE-VARĂ, REA-CREDJNŢĂ). Numărul de ordine al omonimelor sau al omografelor este notat printr-un exponent pus după cuvântul-titlu (MASĂ1). Formele concurente sunt înregistrate (în paranteză) alături de forma considerată recomandabilă: AjCI (AC!). Variantele lexicale cu circulaţie mai restrânsă nu figurează în lucrare. Parantezele au funcţia de a izola elementele facultative sau explicative, dând definiţiei un plus de claritate. în cazul adjectivelor, definiţia este precedată de indicaţia („despre lucruri"), („despre persoane"), arătând natura numelui al cărui calificativ este. Etimologiile sunt, în genere, cele admise de lucrările de specialitate. Câteva precizări se impun: a) la cuvintele moştenite şi la cele împrumutate este indicată limba (sau limbile) din care termenul provine în română; b) la unele cuvinte recent împrumutate este menţionată şi circulaţia internaţională a termenului respectiv {i>, crearea lui în terminologia de specialitate {s} ori formele VIII etimologice originare (cu explicarea lor), atunci când ele sunt utile pentru înţelegerea cuvântului românesc; c) la cuvintele provenite prin derivare, compunere, regresiune etc. pe teren românesc este consemnat termenul de provenienţă prin semnul < (= „provine din...“). Semnul * se foloseşte (la indicaţiile etimologice) înaintea etimoanelor neatestate în texte (reconstituite). Unităţile frazeologice figurează în principiu la termenul cel mai semnificativ din punct de vedere semantic (acid clorhidric — la CLORHIDRIC, unghiuri adiacente — la ADIACENT etc.). Personalităţile aparţinând aceleiaşi familii (ex. membrii familiilor Asachi, Golescu sau Becquerel, Dumas etc.), regii (ex. Carol — regi ai Spaniei, Carol — regi ai Suediei etc.), împăraţii (ex. Frédéric — împăraţi germani), papii (ex. Grigore — numele a 16 papi), precum şi denumirile geografice (ex. Bistriţa — râul ~, oraşul ~; Mississippi — fluviul statul ~), revistele (ex. România literară — 1885, 1932, 1968; Contemporanul — 1891, 1946), ziarele (ex. Adevărul — 1888 şi 1989) cu acelaşi nume sunt coordonate într-un singur articol. Organizaţiile, instituţiile etc. mai cunoscute prin forma lor abreviată sunt tratate în ordinea alfabetică a acestei forme şi înregistrate sub denumirea integrală ca trimiteri (ex. ASOCIAŢIUNEA TRANSILVANĂ... v. ASTRA). Numele de organizaţii, societăţi, periodice străine care nu au un corespondent în limba română sunt tratate cu numele lor originar (MONDE, Le ~). Denumirile unor unităţi geografice care se găsesc pe teritoriul a două sau mai multe state au fost consemnate în formele oficiale corespunzătoare; ex.: ELBA (ELBE, LABE), NEISSE (NYSA tUZYCKA), DUNĂREA (DONAU, DUNAJ, DUNA, DUNAV, DUNAI), AMUR (HEILONGJIANG). Numirile oficiale duble (ANTWERPEN = ANVERS, GENÈVE = GENF, LUIK = LIÈGE) au fost înregistrate cu ambele forme. Denumirile geografice, recent schimbate, sunt tratate la numele actual; ex.: DAHOMEY v. BENIN, FORT-LAMI v. N’DJAMENA, SANTA ISABEL v. MALABO, VOLTA SUPERIOARĂ v. BURKINA FASO. Scrierea numelor proprii în principiu, numele proprii străine apar înregistrate ca articole-titlu, în forma sub care au intrat în circulaţie în limba română. Când limba română nu dispune de o formă consacrată, numele străine sunt scrise în forma lor originară sau într-o formă cât mai apropiată de aceasta, după sistmele de transcriere şi transliterare recomandate de statele respective şi de Academia Română, după cum urmează: 1 — Numele străine din limbile care folosesc grafia cu alfabet latin (ex. limbile albaneză, cehă, croată, franceză, germană, poloneză, portugheză, spaniolă, suedeză, turcă, maghiară, vietnameză etc.) se scriu cu ortografia limbilor respective, folosind semnele diacritice specifice, iar, între paranteze drepte, se înregistrează pronunţia. IX 2 — Numele străine din limbile cu alfabet nelatin sunt scrise astfel; a) numele proprii din greaca veche (denumiri mitologice, alte denumiri din istoria antică, personalităţi etc.) sunt înregistrate în forma indicată de îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan'1 al Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic, 1995, iar, în paranteze rotunde, este menţionată transliterarea formei originale în alfabet latin: b) numele proprii de persoane din r Ne care folosesc alfabetul chirilic (ex. rusa, bulgara) sunt consemnate în dicţionar potrivit indicaţiilor de transcriere cuprinse în Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie. Pentru denumirile geografice se dă şi o a doua formă, reprezentând transliterarea din „The World Atlas", 1967, Moscova, „Britannica Atlas", Londra, Chicago, 1994; c) numele proprii de persoane din statele care utilizează alte alfabete (chinez, japonez, arab, persan, ebraic etc.) se redau în alfabet latin folosind sistemele internaţionale de translitérai şi transcriere (ISO, Hepburn, Pin-yin). în cazul numelor proprii înregistrate cu două variante grafice, dintre care prima reprezintă transcrierea fonetică românescă a celei de a doua, nu se mai indică pronunţia (ex. Şahtî—Sachty). Pentru redarea pronunţiei (atât pentru numele proprii, cât şi pentru cele comune) se folosesc, pe cât posibil, semnele grafice din limba română. Pentru sunetele străine limbii române se apelează la următoarele semne speciale din scrierea fonetică internaţională: ă redă un a nazal, atunci când acesta e urmat de un n sau un m care nu se articulează; ex. GALLAND [gală] ë redă un e nazal în aceleaşi condiţii ca şi ale lui a; ex. TESSIN [tese] æ redă un e foate deschis; ex. BAFFIN [bæfin], KANSAS [cænzæs] ô redă un o nazal în condiţiile lui a şi e; ex. GIRONDE [jirôd] o redă un sunet asemănător cu a românesc, dar mai închis; ex. DARVAS [dorvoş], DETROIT [ditroit] ô şi ü reprezintă sunetele cunoscute în limbile germană, maghiară ş.a.; ex. JUSSIEU [jüsiô] a redă un sunet asemănător cu a românesc, dar mai închis; ex. GALLUP [g?bp], GEIGER [gaigsr] 5 redă un a nazal; ex. CAMPOS [căpuş] X redă un I muiat; ex. MODIGLIANI [modiX.ani] n redă un n muiat; ex. SEGNI [seni] g sunet rostit ca n românesc din cuvintele încă, lângă, în care n nu se pronunţă ' dental, ci îşi are punctul de articulaţie în vălul palatului; ex. TANGSHAN [tarjşan] e sunet specific limbii engleze şi spaniole, pronunţat ca un s, cu vârful limbii între dinţi; ex. JUAREZ [huaree], THACKERAY [Gaecari] 3 sunet specific limbii engleze, pronunţat ca un z, cu vârful limbii între dinţi; ex. GALSWORTHY [ga Izusôi] tj sunet asemănător cu ci românesc, dar mai aspru; ex. CHAPLIN [tjæplin] cţj sunet asemănător cu gi românesc, dar mai aspru; ex. GEORGIA [djşrdzs] indică lungimea vocalei precedente; ex. SHEFFIELD [şefiild] Semne convenţionale □ oraşe cu peste 1 mii. loc. O oraşe cu populaţia cuprinsă între 500 mii şi 1 mii. loc. ® oraşe cu populaţia cuprinsă între 100 mii şi 500 mii loc. o oraşe sub 100 mii loc. -------- limită de graniţă statală ....... limită de diviziune ad-tivă (stat, provincie, regiune, land, district etc.) -ltjtli căi ferate canale ueduri deşerturi mlaştini * Cu excepţia hărţii şi a judeţelor României XI LISTA DE ABREVIERI* absol. = absolut AV. = aviaţie depr. = depresiune acad. = academie; acade- bg. = limba bulgară; bul- deprec. = depreciativ mician gar d. Hr. = după Hristos ad. = adâncime BIBL. = bibliologie DR. = drept adj. = adjectiv BIOCHIM. = biochimie dr. = (referitor la un râu) adj. dem. = adjectiv demon- BIOGEOGR. = biogeografie dr. pe dreapta strativ BIOL. = biologie = doctor adj. inter.-re!. = adjectiv interoga- BIOL. CEL. = biologie celulară dr. doc. = doctor docent tiv-relativ BIOL. MOL. = biologie moleculară DRUM. - drumuri adj. nehot. = adjectiv nehotărât BIS. = biserică EBR. = ebraică adj. pos. ad-tiv = adjectiv posesiv = administrativ BOT. brit. = botanică = britanic EC. ELECTR. = economie = electricitate adv. afl. AGR. = adverb = afluent = agricultură c. C. = circa = (urmat de un nume propriu) câmpie ELT. EMBRIOL. engl. = electrotehnică = embriologie -limba engleză; englez = entomologie = etnografie = etologie AGRON. alb. = agronomie = limba albaneză; albanez cap. c. f. cf. = capitală = căi ferate = confer, compară cu ENTOM. ETNOGR. ETOL. alim. = alimentar C.F.A. = Comunitatea Finan- Ev. Med. = Evul Mediu alt. = altitudine CHIM. ciară Africană ex. = (de) exemplu ANAT. = anatomie = chimie expl. = exploatări Antic. = Antichitate CIB. = cibernetică expr. = expresie ANTROP. = antropologie CINEMAT. = cinematografie extr. = extracţie; extractiv APIC. = apicultură com. = comună f. = feminin agr. = termen (sau sens) concr. = concretizat fam. = familiar de argou; argotic conf. = confecţii FARM. = farmacie, farma- arh. = arhipelag confl. = confluenţă cologie ARHEOL. = arheologie conj. = conjuncţie fig. = (sens) figurat; (fo- ARHIT. = arhitectură CONSTR. = construcţii losire) figurată art. = articol; articulat constr. maşini = construcţii de ma- FILAT. = filatelie art. adj. = articol adjectival şini FILOL. = filologie ARTE DEC. = arte decorative CONT. = contabilitate FILOZ. = filozofie ARTE PL. = arte plastice COREGR. = coregrafie FIN. = finanţe; financiar art. hot. = articol hotărât cuv. = cuvânt FITOPAT. = fitopatologie art. nehot. = articol nehotărât dan. = daneză FITOTEHN. = fitotehnie art. pos. = articol posesiv dat. = dativ F1Z. = fizică ASTR. = astronomie DEMOGR. = demografie FIZIOL. = fiziologie * Nu au fost incluse în această listă abrevierile curente — nume de unităţi de măsură, de puncte cardinale etc.— şi nici numele abreviate ale unor organizaţii, asociaţii, instituţii etc. fl. = fluviu FOLC. = folclor fr. = limba franceză; francez G. = golf gen. = (urmat de un nume propriu) general GENET. = genetică GEOCHIM. = geochimie GEOFIZ. = geofizică GEOGR. = geografie GEOM. = geometrie GEOMORF. = geomorfologie germ. = limba germană; german gr. = Jimba greacă (veche); grecesc GRAM. = gramatică gr. sp. = greutate specifică HIDROTEHN. = hidrotehnică HI ST. = histologie HORT. = horticultura id., idem = acelaşi IHT. = ihtiologie Imp. = Imperiu (atunci când este urmat de alt cuvânt) impr. = impropriu ind. = industrie; industrial INFORM. = informatică ins. = (urmat de un nume propriu) insulă, insulele interj. = interjecţie intranz. = intranzitiv invar. = invariabil ir. = ironic IST. = istorie it. = limba italiană; italienesc izv. = izvor; izvorăşte î. Hr. = înainte de Hristos încălţ. = încălţăminte înv. = învechit jud. = judeţ L. = (urmat de un nume propriu) lac lat. = limba latină; latinesc lat. = (precedat de o cifră) latitudine lat. m. = latină medievală lat. pop. = latină populară Ib. = limbă LINGV. = lingvistică LIT. = literatură livr. = livresc loc. = (după cifre) locuitori loc. = (înaintea unei unităţi frazeologice) locuţiune locaiit. = localitate LOG. = logică long. = longitudine m. = masculin m. = (urmat de indicaţia anului) mort M. = (urmat de un nume propriu) mare m. al Acad. = membru al Academiei m. coresp. al = membru corespon- Acad. dent al Academiei magh. = limba maghiară; maghiar MAT. = matematică m. at. = masă atomică mat. de = materiale de con- constr. strucţie max. = maxim; maximum MED. = medicină MED. VET. = medicină veterinară METAL. = metalografie, metalurgie METEOR. = meteorologie METR. = metrologie MICROBIOL. = microbiologie mii. = milion milen. = mileniu MILIT. = militărie min. = minereuri MINER. = mineralogie M1TOL. = mitologie m-ţii = munţii MUZ. = muzică n. = neutru n. = (urmat de o cifră sau de un nume de localitate) născut NAV. = navigaţie; naval ngr. = limba neogreacă; neogrec nr. = număr nr. at. = număr atomic num. = numeral num. adv. = numeral adverbial num. card. = numeral cardinal num. col. = numeral colectiv num. multipl. = numeral multiplicativ num. nehot. = numeral nehotărât num. ord. = numeral ordinal Oc. = (urmat de un nume propriu) ocean onomat. = onomatopee op. = opere op. pr. Xli = operă principală ORNIT. sau opere principale = ornitologie PALEONT. = paleontologie p. analog. = prin analogie PARAZIT. = parazitologie PEDAG. = pedagogie PEDOL. = pedologie peior. = peiorativ pen. = peninsulă pers. = persoană (verb, PESO. pronume) = pescuit şi instru- PETROGR. mente de pescuit = petrog rafie p. ext. = prin extensie p.f. = punct de fierbere p. gener. = prin generalizare piei. = pielărie pi. = plural pod. = podiş POLIGR. = poligrafie pol. = limba poloneză; POLIT. polonez = politologie pop. = popular port. = limba portugheză pr. = principal pref. = prefix prelucr. = prelucrare prep. = prepoziţie p. restr. = prin restricţie prim.-min. = prim-ministru prod. = producţie prof. univ. = profesor universitar pron. = pronume pron. dem. = pronume demon- pron. inter. strativ = pronume intero- -rel. gativ-relativ pron. întăr. = pronume de în- pron. nehot. tărire = pronume nehotărât pron. pers. = pronume personal pron. pos. = pronume posesiv pron. refl. = pronume reflexiv prov. = provincie PSIH. = psihologie p. t. = punct de topire refl. = reflexiv refl. pas. = reflexiv pasiv refl. recipr. = reflexiv reciproc reg. = (cuvânt) regional reg. = regiune REL. = religie rep. = republică reşed. = reşedinţă REZ. MAT. = rezistenţa mate- rialelor rom. = limba română; român rus. = limba rusă; rusesc săs. = săsesc ser. = limba sârbo-croată; sârbo-croat SCULPT. = sculptură sec. = secolul, secolele Sf. = Sfântul, Sfânta s.t = substantiv feminin sg. = singular SILV. = silvicultură sin. = sinonim st. = limba slavă; slav s. m. = substantiv mascu- lin s. n. = substantiv neutru SOCîOL. = sociologie sp. = limba spaniolă; spaniol STATIST. = statistică stg. = (referitor la un râu) pe stânga STIL. = stilistică str. = (urmat de un nu- me propriu) strâmtoare STRAT. = stratigrafie subst. = substantiv suf. = sufix supr. = suprafaţă tăt. = limba tătară; tătă- resc tc. = limba turcă; tur- cesc t.d.w. = tone deadweight TEHN. = tehnică şi tehno- logie TELEC. = telecomunicaţii temp. = temperatură terit. = teritoriu TOPOGR. = topografie şi geo- dezie TRANSP. = transporturi* tranz. = tranzitiv t.r.b. = tone registru brut ţ»g. = limba ţigănească; ţigănesc ucr. = limba ucraineană; ucrainean unipers. = unipersonal URB. = urbanism V. = vezi vb. = verb vf. = (urmat de un nu- me propriu) vârf VITICULT. = viticultură voi. = volum, volumele v. sl. = limba veche slavă; vechi slav ZOOL. = zoologie ZOOTEHN. = zootehnie HĂRŢI XIV Descoperiri geto-dace în epoca clasică (sec. 2 î. Hr, — sec. 1 d. Hr.)................3 Dacia în epoca romană (sec. 2—3 d. Hr.)..........4 Danemarca........................................13 Dâmboviţa (jud.).................................25 Deriva continentelor.............................64 Djibouti........................................117 Dolj (jud.)...................................124 Dominica........................................127 Dominicană, Republica ~.................128 Dunărea, Bazinul Dunării........................159 Dunărea, Delta Dunării........................160 Ecuador.........................................177 Egipt...........................................187 El Salvador.....................................206 Elveţia........................................208 Emiratele Arabe Unite...........................213 Eritreea........................................237 Estonia.........................................246 Ethiopia........................................249 Europa.............,.....................256—257 Fiji..........................................312 Filipine........................................317 Finlanda......................................322 Franţa ..................................367—368 Gabon..........................................?394 Galaţi (jud.).................................399 Gambia..........................................405 Georgia.........................................433 Germania........................................437 Ghana...........................................444 Giurgiu (jud.)..................................463 Gorj (jud.).....................................481 Grecia..........................................498 Grenada ........................................502 Guatemala.......................................516 Guineea.........................................519 Guineea-Bissau..................................521 Guineea Ecuatorială.............................521 Guyana..........................................528 TABELE CU ÎMPĂRŢIREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A STATELOR INDEPENDENTE Danemarca........................................13 Djibouti........................................117 Dominica........................................128 Dominicană, Republica-..........................129 Ecuador.........................................177 Egipt.....................................187-188 El Salvador.....................................206 Elveţia.........................................20J Emiratele Arabe Unite...........................213 Eritreea........................................237 Estonia.........................................246 Ethiopia.......................................249 Fiji............................................312 Filipine........................................318 Finlanda.....................................322 Franţa................................369—370 Gabon........................................394 Gambia.....................................405 Georgia......................................433 Germania.....................................440 Ghana........................................444 Grecia.......................................499 Grenada......................................503 Guatemala....................................516 Guineea......................................520 Guineea-Bissau...............................521 Guineea Ecuatorială..........................522 Guyana.......................................528 DESENE, GRUPAJE, PLANŞE, SCHEME, TABELE Delhi....................................48 Desfăşurată şi desfăşurătoare..............70 Delta Dunării............................50 Deşerturi..................................74 Depresiuni continentale..................61 Deva.......................................78 Depresiunea orizontului..................61 Diamante celebre...........................87 XV ' Digestiv, aparatul -............................94 Dinte..........................................100 Directoare.....................................105 Disney, personaje din filmele lui -............110 Distorsiune....................................113 Dodecaedru....................... .............121 Dodecagon............ .........................121 Drobeta-Turnu Severin..........................146 Dunărea........................................158 Echivalente, figuri -..........................172 Eclipsă........................................173 Edinburgh......................................180 Egeeană, artă -................................186 Egipteană, artă -..........................190—191 Embriogeneză...................................210 Emisferele Pământului..........................213 Encefal........................................216 Engleză, artă -........................222—223 Eohippus.......................................225 Epicicloidă..................................226 Erele geologice............................232—233 Erfurt.............................................235 Erupţii vulcanice..................................240 Etruscă, artă -....................................252 Europa. Statele Europei.................................258 Faianţă............................................279 Făgăraş, M-ţii -...................................291 Făgăraş, municipiu......................................291 Flamandă, artă -...............................330—331 Florenţa...........................................336 Fluviile lumii.................................340—341 Focşani.................................................344 Fovism.............................................360 Franceză, artă -...............................364—365 Galaţi.............................................398 Genă, clasificarea genelor.........................424 Germană, artă -.....................».....438—439 Gheţari............................................450 Golfuri............................................475 Gotică, artă-..................................484—485 Greacă, artă -.................................496—497 Grec, alfabetul -..................................500 PLANŞE COLOR Expresionism; Frescă românească medievală; Nicolae Grigorescu ,448-449 D D s. m. invar. 1. A şasea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă den-tală sonoră). 2. (MUZ.) Notaţie literală la anglosaxoni şi germani pentru sunetul re. 3. Cifră romană cu valoarea 500. 4. (METR.) Simbol pentru debye. 5. Simbol pentru deuteriu. 6. Simbol pentru zi. d (METR.) Simbol pentru prefixul „deci“. DA1 (< bg., ser.) adv. Cuvânt care se întrebuinţează pentru a răspunde afirmativ la o întrebare sau pentru a exprima o afirmaţie, un consimţământ etc. DA2 (lat. dare) vb. I I. Tranz. 1. A înmâna cuiva ceva; a oferi, a întinde. 2. A pune cuiva ceva la dispoziţie, a dărui, a preda cuiva ceva. <0 Loc. A da cu chirie = a închiria. A da în (sau cu) arendă = a arenda. A da (unui lucru) o valoare = a atribui, a asocia (unui lucru) o valoare. A da tn primire = a preda. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva spre executare. 3. A încredinţa pe cineva în grija cuiva. -0- Expr. A da în judecată = a chema o persoană în faţa unei instanţe judecătoreşti în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva la dispoziţia cuiva. ^ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) = a căsători cu... 5. A renunţa la ceva sau la cineva în schimbul a...; a face schimb. ^ Expr. (Fam.) Refl. A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. ♦ A oferi, a plăti. + A vinde. 6. A jertfi, a sacrifica. ^ Expr. A-şi da viaţa = a-şi jertfi viaţa (din devotament); a se sacrifica. 7. A arunca, a azvârli. ♦ A trimite pe cineva undeva pentru o anumită îndeletnicire. 8- A aşeza, a orienta ceva într-o anumită poziţie sau direcţie. Expr. A da (ceva) peste cap = a) a lucra ceva superficial; b) a strica, a distruge. 9. A da pe piatră = a ascuţi. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da la ziar = a publica sau a face să se publice la ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a) a descoperi, a arăta; b) a publica o scriere. A da viaţă = a naşte; a făuri; fig. a anima, a însufleţi. A da o luptă, o bătălie etc. = a purta o luptă, o bătălie etc.; (refl., despre lupte) a se desfăşura. A da răspuns = a răspunde. A-şi da sfârşitul (sau sufletul, duhul) sau obştescul sfârşit = a muri. A da (un) examen = a susţine un examen; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seama (sau socoteala) = a răspunde de ceva. 10. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A crea, a produce, a emite. 11. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza. 12. A îngădui, a permite, a lăsa. ♦ A-şi da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. A face o mişcare (repetată) conştientă sau reflexă. Dă din aripi. ♦ Intranz. şi tranz. A o ţine întruna, a nu se opri (din mers, din vorbă etc.). 2. A spăla, a unge, a vopsi cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ♦ A se lovi, a se atinge de ceva, a ajunge până la... 4. A o lua, a porni spre..., a o apuca, a se duce către... ♦ A trece pe la..., a se abate. 5. A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. -O Expr. A da de fund = a ajunge la capăt, la sfârşit. 6. (Despre o supărare, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite, a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre ferestre, uşi, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A intra, a cădea în... 9. A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în pârg (sau în copt) = a începe să se coacă, să se pârgu-iască. 10. (Despre frunze, muguri etc.) A ieşi, a se ivi, a apărea. 11. A-i da (cuiva) lacrimile = a începe să plângă. A-i da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. 12. (Despre lichide) A da pe-afară (sau peste etc.) = a ieşi afară din vas din cauza cantităţii prea mari. 13. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 14. A se apuca de..., a începe, a fi pe punctul de a... Dă să plece. III. 1. Refl. şi intranz. (Urmat de determinări locale) A merge, a se duce, a veni. <0* Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se sustrage de la ceva, a ezita. 2. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 3. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheaţă11, „în leagăn" etc.) A se deplasa (lunecând, legă-nându-se). <0- Expr. A se da în vânt după... = a depune toate eforturile pentru a obţine ceva; fig. a ţine mult la cineva sau la ceva. 4. Refl. A adera la ceva, a se alătura cuiva; a se acomoda după cineva sau ceva. 5. Refl. A ceda, a se supune. 6. Refl. A se da drept... = a voi să treacă drept... DA conj. v. dar1. da (METR.) Simbol pentru prefixul „deca“. DABIJA, veche familie boierească din Moldova. Din această familie a făcut parte şi domnul Eustratie D. DABIJA, Gheorghe (1872-1943, n. laşi), general român. A participat la primul război mondial, distingându-se în bătăliile de la Mărăşti şi Oituz, în campania de eliberare a Transilvaniei şi în lupta împotriva agresiunii Republicii Ungare a Sfaturilor (1919). Autor al lucrării: „Armata română în războiul mondial (1916-1918)“. DABIJA 2 DABIJA, Nicolae (n. 1948, Căinării Vechi, Soroca), poet român. Evocare patetică şi oraculară a reperelor identităţii spirituale naţionale şi a momentului actual al renaşterii basarabene. Lirism interiorizat al experienţelor formative originare („Ochiul al treilea", „Apă neîncepută", „Zugravul anonim", „Aripă sub cămaşă”). O „Antologie a poeziei vechi moldoveneşti". DABROWA GÔRNICZA [dôbrçfa gurnjtja], oraş în S Poloniei, la NE de Katowice; 139,2 mii loc. (1992). Expl. de cărbune şi de min. de plumb. Combinat metalurgic; ind. constr. de maşini şi chim. DABROWSKA [dôbrofsca], Maria (1889—1965), scriitoare poloneză. A continuat tradiţia romanului realist polonez (ciclul „Nopţi şi zile"), realizând o amplă cronică a vieţii sociale prin intermediul istoriei unei familii. Eseuri sociologice şi povestiri („Cei fără pământ") consacrate mediului ţărănesc. DABROWSKI [dôbrofski], Jarostaw (1836—1871), revoluţionar polonez. Unul dintre organizatorii răscoalei poloneze din 1863—1864. Comandant al forţelor armate ale Comunei din Paris; a murit pe baricade. DA CAPO (loc. it.) (Indică repetarea unei lucrări muzicale sau părţi a acesteia ori, p ext., a unei acţiuni, operaţii) De la început. Da capo al fine = (indică reluarea unui fragment dintr-o lucrare muzicală) de la început până la sfârşit. DAC, -Ă (< lat. Dacus; gr. Dakos) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Denumire dată în izvoarele antice populaţiei autohtone tracice din spaţiul carpato-danubian, cu care romanii au venit în contact în sec. 2 Î.Hr.—3 d.Hr. Centrul puterii lor a fost în Transilvania, începând din sec. 1 î.Hr. numele de d. apare alternativ cu acela de geţi. Romanizaţi, d. sunt elementul etnic principal al etnogenezei românilor, popor de limbă romanică. V. Dacia, geto-daci, geţi. -0-Dacii liberi = denumire dată de istoriografia românească modernă şi contemporană triburilor geto-dace care nu au fost înglobate în prov. Moesia şi Dacia şi care au continuat să locuiască în terit. lor (sec. 2—3 d.Hr.), situate la V, E, NE sau S de respectivele prov. romane. Numeroşi împăraţi romani au adoptat, după luptele purtate împotriva lor, titlurile triumfale de Dacicus Maximus şi Carpicus Maximus. Deşi sunt caracterizaţi printr-o civilizaţie materială şi spirituală asemănătoare cu aceea a geto-dacilor cuprinşi între graniţele romane, particularităţi specifice îi definesc arheologic pe carpi (aşezaţi între Munţii Carpaţi şi Prut), pe d.l. din Muntenia, creatori ai culturii de tip Militari-Chilia, pe costobocii de pe cursul mijlociu şi superior al Nistrului, creatori ai culturii Lipiţa, şi pe d.l. din Banat, Crişana şi Maramureş, creatori ai culturii Sântana-Arad. 2. Adj. Care se referă la daci (1). Limba d. = limbă indo-europeană dispărută vorbită de daci. DACĂ (< de 3 + că) conj. 1. (Introduce o propoziţie condiţională) în cazul că..., presupunând că..., de. 2. (Introduce o propoziţie optativă) Numai de... Dacă aş ajunge mai repede acasă. 3. (Introduce o propoziţie temporală, uneori cu nuanţă condiţională sau cauzală) Când, de îndată ce, după ce. 4. (Introduce o propoziţie cauzală) Fiindcă, pentru că, deoarece. 5. (Introduce o propoziţie interogativă în stilul indirect) Că, de... Te întreb dacă doreşti ceva. 6. (Cu valoare adverbială) Cu greu, abia. Cu banii aceştia dacă mi-oi cumpăra un costum. 7. (LOG.) Dacă...atunci = constantă logică exprimând raporturi de implicaţie, relaţii de inferenţă, funcţii de adevăr. Dacă şi numai dacă = constantă logică exprimând condiţionarea exclusivă între stările de fapt, echivalenţa logică, funcţia de adevăr a echivalenţei. DACCA v. Dhaka. DACHAU [dahau], oraş în S Germaniei (Bavaria), la NV de München; 35,4 mii loc. (1991). Echipament electric, automobile. Aici a existat, între 1933 şi 1945, un lagăr nazist de concentrare şi de exterminare. Muzeu memorial (1960). DACIA, denumirea terit. locuit în Antic, de populaţia geto-dacă, corespunzând aproximativ terit. locuit apoi de români. Menţionaţi pentru prima dată în opera lui Herodot cu prilejul relatării conflictului lor cu regele persan Darius I (514 î.Hr.), geţii, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci", sunt prezentaţi în izvoare istorice mai târzii (sec. 4— 2 î.Hr.) ca fiind organizaţi în uniuni de triburi răspândite pe întreg spaţiul carpato-danubian. Astfel, uniunea de triburi a geto-dacilor nord-dunăreni opune rezistenţă, în 335 î.Hr., lui Alexandru cel Mare în timpul expediţiei organizate de acesta în N Dunării. Formaţiunea condusă de Dromichaites obţine victorii (între anii 300 şi 292 î.Hr.) asupra suveranului macedonean Lisimah. Alţi regi geţi, de la N Dunării de Jos, Zaimodegikos şi Rhemaxos (la sfârşitul sec. 3 Î.Hr. şi începutul sec. 2 î.Hr.), exercită asupra oraşului grecesc Histria un protectorat militar şi politic. Un alt conducător al unei uniuni tribale dacice din E Transilvaniei (şi, probabil, S Moldovei), Oroles, luptă împotriva bas-tarnilor pătrunşi la răsărit de Carpaţi, împiedicându-i să-şi extindă stăpânirea, în sec. 1 Î.Hr., pe terit. D. ia fiinţă statul geto-dacilor, al cărui făuritor este Burebista. Creând o vastă stăpânire (arhè) care ocupa un spaţiu ce se Întindea de la Dunărea Mijlocie până la Haemus (M-ţii Balcani) şi Marea Neagră şi dispunând de o puternică forţă militară, Burebista a desfăşurat o politică activă, purtând războaie victorioase împotriva celţilor (boiii, taurisci, scordisci) din V Daciei şi supunând cetăţile greceşti vest şi nord-pontice (Apollonia, Mesembria, Dionysopolis, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia) şi intervenind în războiul dintre Cezar şi Pompei (48 î.Hr.). înfrângerea acestuia din urmă a ridicat în faţa statului geto-dac primejdia ofensivei romane pregătite de Cezar. Este perioada când începe o vastă activitate de ridicare a unor puternice centre fortificate sau de refacere a altora mai vechi, amplasate pe înălţimi, promontorii izolate ori piscuri, cu o bună poziţie strategică, greu accesibile şi utilizând la maximum configuraţia terenului respectiv. Centrul din M-ţii Orăştiei, vastă zonă de c. 200 km2, a fost organizat într-un sistem de fortificaţii unic în felul său în întreaga Europă. La realizarea acestei construcţii au participat arhitecţi şi meşteri greci aduşi de Burebista din oraşele de pe malul Pontului Euxin. Descoperirile monetare atestă legături comerciale vaste, până în spaţiul Mediteranei răsăritene, în lumea greacă şi romană. Marea bogăţie de materiale arheologice cât şi diversitatea lor pledează nu numai pentru o re- marcabilă prosperitate a societăţii geto-dace din sec. 1 î.Hr. —1 d.Hr., dar şi pentru afirmarea ideii că în această vreme stadiul primitiv, sătesc al aşezărilor fusese depăşit, unele începând să evolueze treptat spre aglomerări de tip urban. Multe dintre cetăţi aveau şi rolul de centre religioase (după cum dovedesc edificiile de cult descoperite la Popeşti, Pecica, Piatra Craivii etc.); centrul principal religios al geto-dacilor se afla însă pe muntele Kogaionon, identificat ipotetic cu Dealul Grădiştii (Grădiştea Muncelului), unde se află azi ruinele sanctuarelor Sarmizegetusei şi care a fost, probabil, capitală a statului dac din vremea lui Decebal. împo- trivindu-se tendinţelor descentralizatoare ale nobilimii geto-dace, Burebista a fost înlăturat de la tron prin violenţă (44 Î.Hr.), iar întinsa sa stăpânire destră-mându-se temporar. Nucleul statului 5 DACIA LITERARĂ geto-dac intracarpatic a continuat să existe, marele preot Deceneu, sfetnicul şi cel mai apropiat colaborator al lui Burebista, asumându-şi şi funcţia de rege al D. Dintre succesorii săi, până la venirea la tron a lui Decebal, izvoarele atestă pe Comosicus, Scorilo şi Duras-Diurpaneus. în celelalte reg. ale D. au existat în această vreme formaţiuni politice mai mici, precum cele conduse de Cotiso (probabil în Oltenia şi Banat), Dicomes (în Câmpia munteană sau Moldova), Roles, Dapyx şi Zyraxes (în Dobrogea). Timp de un secol şi jumătate geto-dacii au luptat împotriva expansiunii romane, dar n-au putut împiedica cucerirea Dobrogei (28 Î.Hr.) şi, în sec. 1 d.hlr., pustiirea repetată a S Munteniei prin deplasarea forţată la S Dunării a unor grupuri importante de geto-daci. în faţa pericolului tot mai ameninţător, cele mai multe triburi dacice s-au unit din nou, la sfârşitul sec. 1 d.Hr., formând un stat puternic condus de Decebal (87— 106). în timpul acestuia, D. a cunoscut epoca de maximă dezvoltare economică, politică şi militară. Strateg talentat şi diplomat iscusit, Decebal a organizat dese atacuri împotriva romanilor în S Dunării, agravând conflictele cu aceştia şi declanşând războaiele din vremea lui Domiţian şi Traian. în cele din urmă, geto-dacii au fost înfrânţi în cursul celor două războaie daco-romane (101—102 şi 105—106), iar regatul dac a fost desfiinţat, o mare parte a terit. său fiind transformat (106) în prov. romană. D. romană, denumire a prov. constituite în 106, după cucerirea D. de către romani. Rămas pentru o vreme în D. după terminarea luptelor, Traian a creat din Transilvania (cu excepţia părţii de SE), din Banat şi din jumătatea apuseană a Olteniei o nouă prov. romană imperială de rang consular, administrată de împărat printr-un împuternicit al său, cu titlul oficial de legatus Augusti pro praetore. S Moldovei, Muntenia, E Olteniei şi reg. de SE a Transilvaniei au fost anexate prov. romane Moesia Inferior. Primul guvernator al D. a fost Decimus Terentius Scaurianus, în timpul cârmuirii căruia (106—111) a fost întemeiat şi primul oraş din D. romană, capitala prov., Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, căreia ulterior i se va adăuga şi vechea denumire de Sarmizegetusa. Trupele romane (legiuni şi unităţi auxiliare), destul de numeroase, lăsate în D. (legiunile XIII Gemi na, I Adiutrix, IV Flavia Felix) erau masate în marea lor majoritate la graniţa de N şi NV a prov. In 118—119, împăratul Adrian, după ce a reprimat o răscoală a populaţiei autoh- tone şi a respins atacurile sarmaţilor, a efectuat prima împărţire ad-tivă a prov. în: D. Superior (alcătuită din Banat şi Transilvania) cu centrul la Apulum (azi Alba lulia) şi D. Inferior (alcătuită din Oltenia şi SE Transilvaniei) cu centrul la Romula (azi Reşca, corn. Dobrosloveni, jud. Olt). Au fost păstrate sub observaţie S Moldovei şi Muntenia, romanii men-ţinându-şi aici doar unele capete de pod prin care controlau în continuare întregul terit. Graniţele celor două D. au fost puternic fortificate prin castre şi castele, în 123, vizitând a doua oară D., Adrian a efectuat a doua împărţire ad-tivă creând trei unităţi: D. Porolissensis (reg. aflată la N de râul Arieş şi de cursul superior al Mureşului până la M-ţii Meseşului şi cursul râului Someş) cu centrul la Napoca (azi Cluj-Napoca), D. Superior cu centrul la Apulum (azi Alba lulia) şi D. Inferior cu centrul, probabil, la Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin). Trupele tuturor celor trei unităţi ad-tive alcătuiau armata D. (exercitus Daciae), aflată sub comanda superioară a legatului imperial. Organizarea ad-tivă a D. din vremea lui Adrian s-a menţinut până în anii 167—169, când pe cea mai mare parte a D. Inferior a fost creată D. Malvensis, cu centrul la Malva (Romula). în provincia astfel organizată şi apărată, începând chiar din vremea lui Traian s-au aşezat numeroşi colonişti, veniţi din toate părţile Imperiului („ex toto orbe Romano"). Romanii au adus în D. formele de viaţă şi de organizare administrativă proprii civilizaţiei şi culturii lor superioare, astfel că în cei 165 de ani, cât a durat stăpânirea Romei la N Dunării, istoria noii prov. s-a împletit strâns cu cea a Imp. Roman. în epoca romană, D. a cunoscut o deosebită dezvoltare economică şi culturală. Au înflorit meşteşugurile, mineritul, agricultura, construcţiile; s-au construit drumuri, iar circulaţia mărfurilor s-a intensificat. S-au dezvoltat artele şi s-a extins folosirea scrisului. Au fost întemeiate o serie de oraşe noi, dintre care Napoca, Apulum, Drobeta, Dierna, Ampelum, Ulpia Traiana, Romula, Porolissum, Potaissa, Tibiscum au primit, pe rând, datorită dezvoltării lor urbane, rangul de municipium şi colonia. Oraşe şi târguri s-au născut şi din canabaele civile care se formau în jurul castrelor. Coloniile şi municipiile aveau o administraţie autonomă cu magistraturi similare celor de la Roma, însă marea majoritate a populaţiei trăia în mediul rural, în acele viei şi pagi, răt,jândite pe tot cuprinsul prov. După împărţirea D. în trei unităţi administrative, un cult imperial se oficia, la Ulpia Traiana, de către un preot de grad superior cu prilejul unui concilium provinciarum Daciarum trium, la care se adunau delegaţi din toată prov. pentru a discuta probleme administrative, economice şi religioase de interes comun. Edictul emis de Caracalla (212), generalizând dreptul de cetăţenie romană, a nivelat diferenţele dintre coloniştii romani, privilegiaţi, şi marea masă a locuitorilor. Criza Imp. Roman din sec. 3 a avut aceleaşi forme de manifestare şi în D. Pentru a face faţă repetatelor atacuri ale populaţiilor barbare, care devastau provincia, Imp. Roman a fost în cele din urmă nevoit, spre a întări cu trupe linia Dunării, să-şi retragă din D. armata şi administraţia. Astfel, în 271 Aurelian a creat la S Dunării o prov. nouă cu acelaşi nume (ulterior împărţită în D. Ripensis şi D. Mediterranea). Descoperirile arheologice făcute în castre, oraşe, aşezări şi necropole, marele număr de trupe auxiliare formate în sec. 2—3 din daci, ca şi numele dacice din inscripţii dovedesc persistenţa populaţiei autohtone sub stăpânirea romană. Deosebit de semnificative în acest sens sunt necropolele băştinaşilor geto-daci de la Soporu de Câmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba), Locusteni (jud- Dolj) şi Enisala (jud. Tulcea). Vieţuind în strâns contact cu coloniştii, dacii s-au romanizat. Populaţia daco-romană de limbă latină rezultată din coexistenţa autohtonilor şi a coloniştilor romani a rămas pe loc după retragerea armatei şi a administraţiei romane, legSturile economice, spirituale şi chiar politice cu Imp. Roman rămânând neîntrerupte. Când, în sec. 4, creştinismul a devenit religie oficială a Imp. Roman, adepţii noii religii, existenţi în D. încă din sec. 2—3 d.Hr., s-au organizat în comunităţi creştine, consolidând o dată mai mult romanitatea nord-dunăreană. Populaţia daco-romană de limbă latină, păstrând tradiţiile civilizaţiei romane superioare, a ieşit învingătoare din confruntarea cu numeroasele populaţii care au străbătut în sec. 3—10 aceste terit., constituind componenta fundamentală în procesul de etnogeneză a românilor. DACIA (Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie), revistă editată de Muzeul National de Antichităţi (vol. I, 1924; vol. XI/XII, 1945-1947). începând din 1957, Institutul de Arheologie al Academiei publică anual D., Nouvelle série (Revue d’archéologie et d’histoire ancienne). DACIA LITERARĂ, revistă apărută la laşi, în 1840 şi în 1859, sub conducerea DACIAN DACIA st*r aROMrni WJfhail K^lilcim ww & fll *•»<*<'■! ".■<. Jt,ur»»iri«i. 1811ÏISÆ Frontispiciul revistei „Dacia literară" lui M. Kogălniceanu. Prima tribună literară românească de prestigiu, a influenţat hotărâtor evoluţia ulterioară a culturii româneşti, militând implicit pentru realizarea independenţei, pentru unitatea culturală şi naţională. Din 1990 apare o serie nouă a revistei, tot la laşi. DACIAN, al treilea etaj al Pliocenului din SE Europei (Bazinul Dacic), caracterizat prin anumite specii de lame-libranhiate, gasteropode şi mamifere; petrografic este reprezentat prin nisipuri cu intercalaţii de gresii, marne şi pietrişuri. în D. s-au produs erupţii de lave acide (M-ţii Căliman) şi de lave bazice (M-ţii Harghita); D. din zona precarpatică prezintă zăcăminte de lignit, petrol, gaze naturale, diatomit şi asfalt. DACIAN, Ion (1911-1981, n. Saschiz, jud. Mureş), tenor român. Cultură vocală şi aptitudini scenice afirmate în repertoriul de operetă românesc („Lăsaţi-mă să cânt“, „Ana Lugojana") şi universal („Vânzătorul de păsări", „My Fair Lady“). DACIA VIITOARE, publicaţie bilunară, editată la Paris (1/13 febr. —1/13 apr. 1883) şi apoi la Bruxelles (15/27 apr.— 15/27 aug. 1883) de studenţii români din Paris. A militat pentru desăvârşirea unităţii politice a românilor. DACIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine dacilor sau Daciei, privitor la daci sau la Dacia; dac (2). DAC|T (< fr. {i>; Dacia) s. n. Rocă magmatică neovulcanică, acidă, cenuşie, porfirică, de compoziţia granodio-ritului, alcătuită din cuarţ, plagioclaz, andezin, biotit, hornblendă, uneori sani-dină şi piroxeni. Se utilizează ca piatră de construcţie. DACJTĂ (< fr. {i>; Dacia) s. f. Exploziv din categoria dinamitelor, folosit în minele de cărbuni negrizutoase sau în cariere. DACO-ROMANI (< dac + romarP) s. m. pl. Populaţie de limbă latină care s-a format pe terit. Daciei (sec. 2—6), începând din timpul stăpânirii romane, ca urmare a convieţuirii dacilor cu coloniştii romani. în condiţiile noi, create de retragerea autorităţilor romane din Dacia (sec. 3), d.-r. au fost elementul de bază în procesul de formare a poporului român şi al romanităţii orientale. V. daci; Dacia; geţi; geto-daci. DACOROMANIA 1. Revistă de lingvistică, filologie şi istorie literară, apărută la Cluj, în perioada 1921 — 1948, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, ca buletin al Muzeului Limbii Române. în cele 11 voi. editate se regăsesc studii de istorie a limbii române, de lexicologie, fonetică, gramatică, dialectologie, lingvistică generală, istorie literară etc., precum şi o bogată bibliografie a publicaţiilor din aceste domenii, apărute în ţară şi peste hotare. Din 1994, apare din nou, la Cluj-Napoca, sub egida Institutului de Lingvistică şi Teorie Literară „Sextil Puşcariu". 2. Revistă de studii literare şi istorice apărută în 1973—1993 la Freiburg (Germania). DACOROMÂN, -ă (< dac + român) s. m., adj. 1. S. m. Termen folosit în lingvistică pentru a denumi populaţia românească din N Dunării spre a o deosebi de populaţiile de origine românească ce locuiesc în S Dunării (aromâni, istroromâni, meglenoromâni). 2. Adj. Care aparţine dacoromânilor (1), privitor la dacoromâni. ♦ (Substantivat, f.) Dialectul vorbit de dacoromâni (1). A devenit limbă naţională şi literară. V. limba română. DACRIOCISTITĂ (< fr. {i>; fe} gr. dakryon „lacrimă" + kystis „băşică") s. f. Ion Dacian 6 Inflamaţie acută sau cronică a sacului lacrimal, manifestată printr-o umflătură roşie, dureroasă, situată în unghiul intern al ochiului, însoţită de lăcrimare puternică. DACTjL (< fr., lat., gr. daktylos „deget") s. m. Picior de vers format dintr-o silabă accentuată urmată de două silabe neaccentuate (în metrica modernă) sau dintr-o silabă lungă urmată de două scurte (în metrica antică). DACTILO- ({s> gr. daktylos „deget") Element de compunere cu sensul „deget", „cu degetele". DACTILOGRAF, -Ă (< fr. {i}; fe> dactilo- + gr. grapho „a scrie") s. m. şi f. Persoană care profesează dactilografia. DACTILOGRAFI.E (< fr.) s. f. Tehnica sau meseria de a scrie la maşina de scris. DACTILOLOGjE (< fr. {i}; {s} dactilo-+ gr. logos „vorbire") s. f. Procedeu de comunicare prin semne şi mişcări convenţionale ale degetelor, folosit de surdomuţi; dactilofazie. D ACTILOSCOP! E (< fr. {i}; {s} dactilo- + gr. skopeo „a examina") s. f. Procedeu de identificare a unei persoane cu ajutorul amprentelor digitale, folosit în antropometrie, în criminalistică şi în medicina judiciară. DADA (cuv. fr., ~în limbajul copiilor „căluţ") s. f. Denumire dată de către Tristan Tzara curentului literar artistic iniţiat de el. Cuvântul a fost scos la întâmplare din „Larousse", T. Tzara atrăgând atenţia că el este numai un simbol de revoltă şi negaţie. DADAISM (< fr.) Mişcare literar-ar-tistică dezvoltată în perioada primului război mondial şi în anii imediat următori. Primele manifestări apar la Zürich în 1916, când poetul francez, originar din România, Tristan Tzara, scriitorii germani Hugo Bail şi Richard Huelsenbeck, sculptorul francez Hans Arp ş.a. fondează cabaretul Voltaire-club literar, galerie de expoziţie şi sală de teatru. Din 1919, gruparea s-a mutat la Paris, iniţiind manifestări nihiliste împotriva culturii, puternic discreditată după primul război mondial; s-au făcut experimente de poezie şi colaje în pictură şi sculptură. Hazardul este ridicat la rang de principiu de creaţie, iar negaţia este cuvântul de bază în vocabularul dadaist. Mijloacele principale folosite au fost împrumutate din mişcarea futuristă: manifeste, poezii fonetice, poemul simultan, muzica zgomotoasă, spectacole publice provocatoare. Printre reprezentanţii mişcării: M. Duchamp, Man Ray, F. Picabia, Marcel lancu, Max Ernst. DĂDRA şi NAGAR HAVELI, terit. unional în V Indiei; 491 km2; 138,5 mii 7 DAIMYO Constantin Daicoviciu Victor Daimaca Gottlieb Daimler loc. (1991). Centrul ad-tiv: Silvassa. Culturi tropicale. DAFIN (< scr.) s. m. Arbust de c. 2— 5 m (arbore de c. 20 m în zona mediteraneană, de unde este originar), cu frunze pieloase, lucioase, persistente, intens mirositoare, flori mici, galbene-verzui, dispuse în umbele şi fructe bace ovoide, albastre-negricioase (Laurus nobilis). Frunzele se utilizează drept condiment; din seminţe se extrage un ulei folosit în ind. farmaceutică. Sin. laur (2). DAFNE (DAPHNE) (în mitologia greacă), nimfă de o rară frumuseţe. Urmărită de zeul Apolo, îndrăgostit de ea, a fost transformată de tatăl său, zeul fluviului Peneus, într-un laur, care a devenit arborele favorit al acestuia şi simbol al gloriei. DAFNIE (fr. {i}) s. f. Gen de crusta-ceu dulcicol, din ordinul cladocerelor, de 1—4 mm lungime (Daphnia), frecvent în zooplancton; purice-de-apă. DAFNIS (DAPHNIS) (în mitologia greacă), păstor sicilian de o neobişnuită frumuseţe. Fiu al lui Hermes. Creator ai poeziei bucolice. A jurat credinţă veşnică unei nimfe, dar, călcându-şi jurământul, aceasta i-a luat vederea. DAGÂŢA, com. în jud. laşi; 4 543 loc. (1995). Staţie de c.f. Vechiul nume: Brudureşti. DAGERMAN [da.gaman], Stig (1923—1954), scriitor suedez. Opera sa ilustrează starea de spirit specifică ..generaţiei anilor ’40“ confruntată cu dezastrele materiale şi morale de după război. Romane („Şarpele", „Copilul ars"), nuvele („Jocurile nopţii"), piese de teatru („Condamnat la moarte"). DAGHEREOTIP (DAGHEROTIP) (< fr. {i}; {s> n. pr. Daguerre + gr. typos „urmă, marcă") s. n. Aparat folosit în daghereotipie. ♦ Imagine obţinută prin daghereotipie. DAGHEREOTIPIE (DAGHEROTIPIE) (< fr. {i}) s. f. Cel mai vechi procedeu de fotografiere, astăzi abandonat, care fixa imaginile pe plăci de cupru argintate, sensibilizate cu vapori de iod. V. şi Daguerre. DAGHESTAN (DAGESTAN), rep. autonomă în Federaţia Rusă, în N M-ţilor Caucaz; 50,3 mii km2; 1,9 mii. loc. (1992). Cap.: Mahacikala. Expl. forestiere, petroliere şi de gaz metan. Hidrocentrale. Ind. constr. de maşini, chimică, mat. de constr., alim. Grâu, porumb, plante tehnice; viticultură; pomicultură. Creşterea bovinelor şi a ovinelor. Terit. D. a făcut parte, la sfârşitul milen. 1 Î.Hr., din Albania Caucaziană; în sec. 3 d.Hr. D. a fost ocupat de Sasanizi, în sec. 4, de huni, iar în sec. 7—8 s-a aflat sub stăpânirea arabilor. Invadat de mongolo-tătari (sec. 13); în sec. 16—17 a fost obiect de dispută între Imp. Otoman şi Persia. în 1813 a fost anexat la Rusia, iar la 20 ian. 1921 s-a constituit Republica Sovietică Socialistă Autonomă D., în cadrul R.S.F.S.R. (din 1991, statutul actual). DAGOBERT, numele a trei regi franci din dinastia Merovingilor. Mai important: D. I (din 623 rege al Austrasiei; între 629 şi 639, rege al tuturor francilor). Pe plan intern a fost preocupat de reorganizarea statului, iar pe plan extern a luptat împotriva slavilor, turingilor, bascilor şi bretonilor. A mutat cap. la Paris, în centrul regatului. DAGUERRE [dagher], Louis Jacques Mandé (1787—1851), pictor şi inventator francez. Realizator al dioramei (18£2) şi al daghereotipiei, primul procedeu de fotografiere (brevetat în 1839), la care a lucrat împreună cu N. Niepce. DAHOMEY [daome], denumirea până în 1975 a Rep. Benin. DAIA, com. în jud. Giurgiu; 3 267 loc. (1995). DAIACI (< fr. {i}) s. m. pl Denumire generică dată unor grupuri etnice din insula Kalimantan, din Arh. Malaez. DAIA ROMÂNĂ, com. în jud. Alba; 3 177 loc. (1995). DAICHES [dei/iz], David (n. 1912), critic şi istoric literar englez. Monografii şi studii de referinţă consacrate literaturii contemporane („Noi valori literare", „Romanul şi lumea modernă", „Epoca contemporană în literatura britanică") şi opera de sinteză „Istoria critică a literaturii engleze", apreciată pentru subtilitatea demersului critic. DAICOVICIU 1. Constantin D. (1898—1973, n. Căvăran, azi Constantin Daicoviciu, jud. Caraş-Severin), istoric şi arheolog român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj. Contribuţii la studiul istoriei Daciei („La Transylvanie dans l’antiquité", „Cetatea Dacică de la Piatra Roşie", în colab., „Le problème de l’état et de la culture des Daces à la lumière des nouvelles recherches", „Dacica"). Membru al mai multor societăţi şi academii ştiinţifice străine. Premiul Herder (1968). 2. Hadrian D. (1932-1984, n. Cluj), istoric român. Fiul lui D. (1). Prof. univ. la Cluj. Studii şi cercetări privind istoria Daciei înainte şi după cucerirea romană („Dacii", „Dacia de la Burebista la cucerirea romană", „Aşezările dacice din Munţii Orăştiei"). DAILY MAIL [dşili meii], cotidian britanic fondat de lordul Alfred Harmsworth Northcliffe, în 1896, la Londra. în anii 1920—1930, a fost ziarul cu cel mai mare tiraj din lume. Susţine poziţiile Partidului Conservator. DAILY MIRROR [deili mjra], cotidian britanic fondat, în 1903, de lordul Alfred Harmsworth Northcliffe, la Londra. Singurul mare ziar care apără poziţia Partidului Laburist. DAILY TELEGRAPH [deili teligra:fj, The cotidian britanic independent fondat de A. Sleigh, în 1855, la Londra, în 1985 este preluat de canadianul Conrad Black. DAIMACA, Victor (1892-1969, n. Turnu Severin), astronom şi matematician român. Cercetări de astronomie fotografică. A descoperit (1943) cometa D. şi cometa Van Gent-Peltier-D. DAIMLER, Gottlieb (1834-1900), inginer german. Unu! dintre inventatorii automobilului. împreună cu W. Maybach, a realizat (1885) primele motoare cu ardere internă cu viteze mari de rotaţie, având drept combustibil benzinele uşoare. Firma fondată (1890) de cei doi inventatori a fuzionat (1926) cu firma creată (1883) de K. Benz, devenind unul dintre cele mai mari concerne industriale din Germania (Daimler-Benz). DAIMYO (cuv. japonez) s. m. Denumire generică a marilor seniori feudali DAIRA 8 din Japonia, care şi-au pierdut privilegiile în urma Revoluţiei din 1867—1868. DAIRA sau DAIREA (< tc.) s. f. Instrument muzical popular oriental de percuţie, asemănător tamburinei, alcătuit dintr-un cerc de lemn acoperit cu piele şi prevăzut cu discuri metalice, folosit la marcarea ritmului. în România, este specific Dobrogei. DAISNE [den], Johan (pseud. lui Herman Thiery) (1912—1978), scriitor belgian de limbă flamandă. Poet, dramaturg şi romancier („Scara de piatră şi de nori“, „Omul cu ţeasta rasă“), este unul dintre promotorii realismului magic. DAKAR, cap. Senegalului, port la Oc. Atlantic; 1,7 mii. loc. (1992, cu suburbiile). Pr. centru economic, politic şi cultural al ţării. Ind. chim. (rafinărie de petrol, îngrăşăminte), a cimentului, textilă, încălţ. şi alim. (ulei de arahide, conserve de peşte, tutun). Şantiere navale. Punct de escală maritimă şi aeriană dinspre Europa spre America de Sud. Aeroportul .internaţional Yoff. Universitate. Institutul "Africii Negre. întemeiat de francezi ca fort (1857), a fost inclus în 1895 în componenţa coloniei Senegal; între 1904 şi 1959 a fost centrul ad-tiv colonial a! Africii Occidentale Franceze; din 1960, capitala Republicii Senegal şi a Senegambiei (1982— 1989). Important centru cultural al Africii de Vest. Aici s-a desfăşurat, în 1966, primul Festival mondial de artă neagră. DAKOTA (< fr.) subst. Populaţie amerindiană din America de Nord, aparţinând familiei sioux, care locuia în bazinul fl. Missouri şi în prerii până aproape de M-ţii Stâncoşi; azi mai trăiesc în rezervaţii. DAKOTA DE NORD (NORTH [no:e] DAKOTA), stat în N S.U.A.; 183,1 mii km2; 635 mii loc. (1993). Centru ad-tiv: Bismarck. Expl. de petrol, gaze naturale şi lignit. Grâu, orz, creşterea bovinelor, porcinelor si ovinelor. DAKOTA DE SUD (SOUTH [sauej DAKOTA), stat în N S.U.A.; 199,7 mii Salvador Dalf: „Hristos al Sfântului loan al Crucii" Jean le Rond D’Alembert km2; 715 mii loc. (1993). Centru ad-tiv: Pierre. Expl. de min. auro-argentifere. Grâu, porumb, ovăz şi in. Creşterea bovinelor, porcinelor şi ovinelor. DALAC (< tc.) s. n. (MED.) Antrax. DALADIER [daladie], Édouard (1884—1970), om politic radical francez. Prim-min. (ian.—oct. 1933, ian.—febr. 1934 şi 1938—1940); unul dintre semnatarii Acordului de la München (sept. 1938). DALAI LAMA (< mongol ta-le „ocean de înţelepciune"; tibetan bla-ma „superior religios"), titlu conferit conducătorului spiritual al ordinului monahal budist tibetan Gelugpa (Pălăria Galbenă) de către Altan Han în 1578, cu ocazia convertirii sale şi a supuşilor săi la budism. în mai puţin de 49 de zile de la moartea unui D.L. trebuie desemnat un succesor, în persoana unui băiat născut în perioada acestui interval; în timpul minoratului lui D.L. autoritatea este exercitată de un regent. Titlul este purtat de toţi conducătorii acestui ordin monahal. Din sec. 17, D.L. devine şi şeful politic al statului tibetan. Titlul este acordat persoanelor considerate a fi reîncarnări ale lui Avalokiteşvara Bodhisattva. Ultimul D.L., al 14-lea, Tenzin Gyatso (n. 1935), instalat la Lhasa în 1940, trăieşte în exil în India, din '1959, în urma unei revolte a tibetanilor condusă de el; a primit Premiul Nobel pentru pace (1989). DALAINOR v. Hulun Nur. DALAJ (< fr.) s. n. Pavaj, pardoseală sau placaj de zidărie, constituit din dale de piatră naturală ori artificială sau din elemente metalice. DALĂLVEN [dalelvan] (DAL, DALĂLV [dalelv]), fl. în Suedia centrală; 520 km; ad. max: 9 m. Izv. din Alpii Scandinavici prin două ramuri: Osterdalâlven şi Vâsterdalălven; trece prin L. Siljan, formând numeroase praguri şi cascade, şi se varsă în G. Botnie, la S de Gâvle. Hidrocentrale. Plutărit. DALAP-ULIGA-DARRIT (JAREJ-ULIGA-DELAP), cap. Rep. Insulelor Marshall (din 1991), situată pe atolul Majuro din Oc. Pacific; 17,6 mii loc. (1988). DALĂ {< fr.) s. f. 1. (GEOL.) Placă din gresie formată în zonele deşertice şi pe roci calcaroase sau vulcanice (fono-lite); sunt separate prin şanţuri de coraziune. 2. Placă (poligonală) din piatră, marmură, beton, material plastic, metal etc., folosită la executarea unui dalaj. 3. Placă din beton armat a unui planşeu, a unei bolţi etc. DALB, -Ă (< de 3 + alb) adj. (Poetic) 1. Alb, curat, imaculat; fig. neprihănit, cast. 2. Luminos, strălucitor. DALBOŞEŢ, com. în jud. Caraş-Severin; 2 098 loc. (1995). DALE [deil], Sir Henry Hallett (1875- 1968), farmacolog şi fiziolog britanic. Lucrări privind mecanismul chimic al conductibilităţii nervoase. A izolat acetil-coiina. împreună cu O. Loewi, a descoperit unii mediatori chimici care intervin în transmiterea impulsului nervos. Pre- Dakar t. t.: ........ : : i . ; y. ■ -, •I-I 9 DALTĂ miul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1936), împreună cu O. Loewi. D’ALEMBERT [dalăbe.r], Jean le Rond (1717—1783), filozof iluminist şi matematician francez. Principal colaborator al lui Diderot la redactarea „Enciclopediei franceze", autorul „Discursului preliminar", al articolului despre Frumos şi al articolelor de matematică. Lucrări filozofice („Elemente de filozofie11). A formulat teorema fundamentală a algebrei (teorema lui D.), potrivit căreia orice poîinom cu coeficienţi reali admite cel puţin o rădăcină reală sau complexă. A elaborat teoria matematică a precesiei echinocţiilor şi a dat o metodă generală de rezolvare a problemelor de dinamica sistemelor fizice (principiul lui D.). Lucrări de mecanică („Tratat de dinamică4'). DALÉN, Nils Gustat (1869-1937), inginer suedez. Cercetări şi invenţii în tehnica turbinelor cu gaz. A inventat un regulator automat pentru aprinderea farurilor cu acetilenă în navigaţie. Premiul Nobel pentru fizică (1912). DALf, Salvador (1904—1989), pictor, grafician şi eseist spaniol. Unul dintre reprezentanţii principali ai suprarealis-mului, cu o fantezie înclinată către viziuni de coşmar, halucinante („Sângele mai dulce decât mierea", „Girafa în flăcări", „Hristos al Sfântului loan al Crucii"). Abordează ilustraţia de carte (Lautréamont, „Cântecele lui Maldoror"; Cervantes, „Don Quijote"), costumul şi decorurile pentru balet („Labirintul", „Tristan nebun"). Participă la realizarea filmelor lui Bunuel, „Câinele andaluz" şi „Vârsta de aur". Crează metoda „para-noic-critică" de realizare şi apreciere a operei de artă. Eseuri („Cucerirea iraţionalului"); autobiografia „Viaţa secretă a lui Salvador Dali" şi „Jurnalul unui geniu". DALIAN, oraş în NE Chinei (Liaoning), în conurbaţia Lüda, pe ţărmul Mării Galbene; 1,72 mii. loc. (1990). Port (40 mii. t trafic, 1984). Şantiere navale. Ind. metalurgică, constr. de maşini (miniere, electrice, maşini-unelte), ind. chimică, textilă şi alim. (conserve de peşte). Mare bază de pescuit. Export de produse textile şi alim. Rezervaţia Ins. Şerpilor. S-a mai numit Darien. DALIDA (pe numele adevărat Jolanda Gigliotti) ( 1937— 1987), cântăreaţă franceza de muzică uşoară, de origine italiană. Stabilită în Franţa (1955). Carieră îndelungată cu succese în film, în concerte şi imprimări (discuri de aur şi de platină). DALIE (< fr. {i}; {s} n. pr. Dahl, botanist suedez) s. f. Plantă perenă, decorativă, din familia compozitelor, originară din Mexic, înaltă de 60— 200 cm, cu flori pitice sau înalte, în capitule mari (simple sau bătute), albe, galbene, roşii sau violete (Dahlia cultorum)', gherghină. DAL1LA (în „Vechiul Testament"), curtezană filisteană. L-a sedus pe Samson şi i-a tăiat, în timp ce dormea, şapte şuviţe de păr, în care stătea puterea sa herculeană, lăsându-l pradă duşmanilor. Simbol al perfidiei şi trădării. DALIN, Olof von - (1708-1763), scriitor şi istoric suedez. Iluminist. Autorul unei „Istorii a regatului Suediei", al tragediei „Brunehilde" şi al prozei alegorice „Povestea calului". Fondatorul primului periodic suedez („Argusul suedez", 1732). DALLAPICCOLA, Luigi (1904-1975), pianist şi compozitor italian. Opere („Zbor de noapte", după Saint-Exupéry, „Prizonierul"), balete („Marsia"), muzică simfonică şi vocal-simfonică, lucrări de cameră de orientare dodecafonică. Studii şi articole. DALLAS [dæbs], oraş în S S.U.A. (Texas); 4,04 mii. loc. (1990, cu Fort Worth formează o aglomeraţie urbană). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Mare piaţă a bumbacului. Centru financiar şi ind. (filaturi şi ţesătorii de bumbac şi lână, uzine constr. de utilaj petrolier şi maşini agricole, echipament electronic şi automobile, uzine chimice, întreprinderi alim.). Universitate. Muzee. Acvariu şi planetariu. Aici a fost asasinat, la 22 nov. 1963, J.F. Kennedy, preşedintele S.U.A. DALMAT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine Dalmaţiei, care se referă ia Dalmaţia; dalmatic. <0> Limba ~ (substantivat dalmata) = limbă romanică, astăzi dispărută (ultimul cunoscător, Antonio Udina Burbur, a murit în 1898). A fost vorbită în fosta provincie romană Dalmaţia. Avea două dialecte: ragusan, în sud, şi vegliot, în nord. 2. S. m. şi f. Locuitor al Dalmaţiei. DALMATICĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Tunică romană bordată cu purpură. 2. Piesă de costum de ceremonie a regilor Franţei. 3. Veşmânt liturgic catolic, cu mâneci scurte, purtat de diaconi. DALMAŢIA, reg. istorică (c. 5 mii km2) pe litoralul oriental al.M. Adriatice în Croaţia şi lugpslavia, cu ţărm dantelat, dublat de numeroase ins. alungite (ţărm dalmatic). Oraşe pr.: Dubrovnik, Split, Zadar, Kotor. Relief muntos calcaros; culmi paralele cu ţărmul (M-ţii Velebit şi Alpii Dinarici), cu alt. până la 1 900 m. Expl. de bauxită, marmură, cărbuni, bitum. Citrice, măslini; viticultură. Creşterea ovinelor. Pescuit. Turism. în Antic., D. a fost populată de triburile de iliri: dalmaţi (de unde şi denumirea de D.), liburni ş.a. Cucerită de romani (sec. 1 î.Hr.). Din sec. 6 până în 1420, D. a cunoscut numeroase stăpâniri (bizantină, croată, maghiară, sârbă ş.a.). Insulele şi oraşele de coastă, cu excepţia Dubrovnikului, au fost dependente de Veneţia (1420— 1797). Anexată de Austria în 1797, D. a fost înglobată Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor în 1918. Din 1945, D. a intrat în componenţa Muntenegrului (partea de S) şi a Croaţiei. DAL MONTE, Toti (pseud. Antoniettei Meneghelli) (1893—1975), soprană italiană. A făcut parte din ansamblul teatrului „La Scala" din Milano. Roluri lirice şi de coloratură din repertoriul tradiţional. DALTĂ (probabil, cuv. autohton) s. f. Unealtă din oţel în formă de pană, acţionată manual, mecanic, pneumatic, folosită la cioplire, tăiere, scobire, crestare etc. DALTON 10 DALTON [do:lten], John (1766-1844), fizician şi chimist britanic. Prof. univ. la Manchester. A enunţat (1801) legea presiunilor parţiale în amestecul de gaze şi legea solubilităţii gazelor şi a elaborat (1808) prima teorie atomică, bazată pe aspectele cantitative ale reacţiilor chimice. Studii şi observaţii privind unele fenomene atmosferice. A studiat defectul vederii, de care suferea el însuşi, cunoscut sub numele de daltonism. DALTONISM (< fr. {i>; {s> n. pr. Dalton) s. n. Anomalie vizuală ereditară, mai frecventă la bărbaţi, manifestată prin incapacitatea de percepţie diferenţiată a culorilor; de obicei nu se poate deosebi culoarea roşie de cea verde. V. acromatopsie. DAM, Henrik Peter Cari (1895-1976), biochimist danez. Prof. univ. la Copenhaga. Lucrări privind fiziologia şi biochimia nutriţiei. A descoperit vitamina K (1934) şi a contribuit la izolarea ei în stare pură (1939). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1943), împreună cu E. A. Doisy. DAMADIAN, Cik (1919-1985, n. Constanţa), grafician român. Portrete şi caricaturi cu o linie incisivă, peisaje lirice într-un desen suplu şi sintetic („Imagini din Bucureşti"). DAMĂN şi DIU, terit. unional în V Indiei pe Coasta Malabar; 112 km2; 101,6 mii loc. (1991). Centru ad-tiv: Damăn. Părţile componente ale terit. au făcut parte din Indiile Portugheze (Damăn din 1559; Diu din 1535) până în 1962, când au revenit Indiei. DAMANHÜR, oraş în Egipt, port în Delta Nilului; 216 mii loc. (1991). Ind. textilă (bumbac) şi alim. (orez, ulei). Nod! de comunicaţii. DAMASC (< it., de la n. pr. Damasc) s. n. Ţesătură de in, bumbac, lână, mătase, cu desene satinate pe fond mat, folosită la confecţionarea feţelor de masă, a lenjeriei de pat etc. DAMASC (ESH SHAM, DIMASHQ), cap. Siriei, situată într-o depr. la poalele M-ţilor Antiliban, pe râul Barada; 1,45 mii. loc. (1992). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Pr. centru economic, politic şi cultural al ţării. Televizoare, aparatură telefonică. Ind. textilă, a cimentului, sticlei, farmaceutică şi alim. (zahăr). Artizanat (feronerie şi ţesături). Academie de ştiinţe. Universitate. Muzeu naţional. Fortăreaţă (sec. 12—13), moscheea Omeiazilor (sec. 8), mausoleul lui Saladin (sec. 12), palatul lui Azem (sec. 18). Oraş străvechi, întemeiat în sec. 16 î.Hr.; capitală a Regatului arameiior (sec. 10 î.Hr.), a făcut parte din Asiria, Regatul Noului Babilon, Persia ş.a., fiind apoi stăpânit de romani, bizantini, arabi (capitală a Califatului omeiad, 661 —750) şi de turcii otomani (1516—1918). Important centru meşteşugăresc şi comercial medieval; în 1920 a devenit centrul ad-tiv al terit. Siria, aflat sub mandat francez; din 1941, capitala Siriei independente (cea mai veche capitală din lume în funcţiune). DAMASCHIN (?- 1725), prelat şi cărturar român. Episcop al Buzăului (1703—1708), apoi al Râmnicului (1708—1725). S-a pronunţat pentru înlocuirea limbii slavone cu cea română în cărţile de cult. Traduceri care, pe lângă funcţia lor religioasă, au şi valoare Cik Damadian: „Caricatură" literară („Apostolul", „învăţătură despre şapte taine“, „Sfânta şi dumnezeiasca evanghelie"). DAMASCHINAJ (< fr.) s. n. (ARTE PL.) Procedeu (de origine orientală) de încrustare a unor fire de aur sau de argint într-un alt metal, fildeş sau os. DAMASCHINAT, -Ă (< fr.) adj. (Despre un oţel sudat) Care prezintă la suprafaţă desene în formă de vine şerpuite sau ramificate, asemănătoare cu cele ale săbiilor realizate în trecut la Damasc. DAMASCIUS (c. 480—după 529), filozof grec neoplatonician. Ultimul conducător al Academiei din Atena, închisă de lustinian în 529. Lucrări: „Tratat despre primele principii", „Comentarii asupra lui Parmenide". DAMASUS, numele a doi papi. Mai important: D. I (c. 305—384), papă (366—384). l-a încredinţat lui leronim revizuirea traducerii latine a „Bibliei" (versiune numită mai târziu Vulgata). DAMĂ (< fr.) s. f. I. 1. (înv.) Doamnă, cucoană. <0> Loc. De damă = femeiesc. 2. (Deprec.) Femeie de moravuri uşoare. II. 1. Carte de joc pe care este 11 DAN înfăţişată figura unei femei. 2. Una dintre piesele principale la jocul de şah; regină (3). 3. (La pl.) Joc alcătuit din puluri albe şi negre, care se mută după anumite reguli pe o tablă similară cu cea de şah. IU. Scobitură în copastia unei ambarcaţii, în care se sprijină manşonul vâslei. DAMDINSÜREN, Cendün (1908-1979), scriitor mongol. Unul dintre fondatorii literaturii mongole moderne. Proză de critică socială („Fata respinsă"). Lirică. A elaborat alfabetul, ortografia şi gramatica limbii mongole contemporane. DAMÉ, Frédéric (1849-1907), publicist, scriitor şi istoric francez. Stabilit în România în 1872. A fondat şi condus mai multe ziare, printre care „La Roumanie" (1873), „L’Indépendance Roumaine" (1877). Autor al „Istoriei contimporane a României", al unui dicţionar român-francez şi al unei lucrări consacrate terminologiei populare româneşti. DAMF (< germ.) s. n. (Fam.) Miros caracteristic (de alcool) pe care îl degajă cineva sau ceva. DAMIAN, mitropolit al Moldovei (1437—1451). A luat parte la Conciliu! de la Florenţa (1438—1445). DAMIAN, Ascanio (n. 1914, Bucureşti), arhitect român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în stil modern, sobre, adaptate mediului ambiant (Pavilionul de expoziţii din Parcul Herăstrău, Aerogara Băneasa, Pavilionul central al Complexului expoziţional din Piaţa Presei Libere — în Bucureşti, Ambasada României din Varşovia) DAMIAN, Horia (n. 1922, Bucureşti), pictor şi sculptor român. Stabilit în Franţa (1946). Compoziţii în care geometria formelor şi claritatea culorii servesc ideii de echilibru, permanenţă şi monumentalitate (ciclurile „Piramide", „Coline"); vitralii pentru biserica din Audincourt, intrarea monumentală a teatrului-muzeu „Salvador Dah'“ de la Figueras (Spania), „Coloana" pentru oraşul Saint-Denis. DAMIAN, Mircea (pseud. lui Constantin Mătuşa) (1899—1947, n. Izvoru, jud. Olt), scriitor român. Romane ale periferiei şi umanităţii degradate („De-a curmezişul", „Celula nr. 13", „Rogojina"). DAMIAN, S. (n. 1930, Alba lulia), critic literar român. Stabilit în Germania. Eseuri despre proza română interbelică („Intrarea în castel", „G. Călinescu romancier") şi despre mari scriitori şi artişti europeni ai sec. 20 („Duelul invizibil"). DAMIAN!, Pietro (1007-1072), călugăr eremit italian. Cardinal de Ostia (1057). A respins ştiinţele profane (dia- Frédérie Damé lectica), susţinând unicitatea adevărului revelat de textele sacre („Despre sfânta simplitate”, „Despre ordinea lucrurilor", „Despre atotputernicia divină”). DAMIANOV, Krum (n. 1937), sculptor bulgar. Lucrări decorative şi ansambluri monumentale în care modelajul şi lumina anihilează detaliile anatomice ale formelor umane, introducând un element de nelinişte expresionistă („Tată şi fiu"). D’AMICO, Silvio (1887-1955), istoric şi critic de teatru italian. Prof. univ. la Roma. Fondator al academiei de artă dramatică ce-i poartă numele (1935) şi al unor reviste de specialitate. Autor al „Istoriei teatrului dramatic" (universal); a iniţiat şi a condus publicarea lucrării „Enciclopedia spectacolului". DAMIETTA (DUMYĂT), oraş în N Egiptului, pe braţul omonim al Nilului, la V de Port Said; 121,2 mii loc. (1986). Centru comercial şi de transport. Ind. bumbacului, piei. şi încălţ., alim. (conserve de peşte). Moschee (sec. 14). Rol însemnat în timpul cruciadelor. DAMIGEANĂ (< it.) s. f. Vas mare de sticlă cu gâtul scurt, de obicei îmbrăcat, Horia Damian: „Tronui albastru" pentru protecţie, într-o împletitură de nuiele, de plastic etc. şi folosit la transportul sau la păstrarea unor lichide. DAMMAM, Ad -, oraş în N Arabiei Saudite, port la G. Persic; 600 mii loc. (1983, cu suburbiile). Mari expl. de petrol. Terminal al conductelor petroliere ce vin de la Ras Tanura şi Manama (Bahrain). Ind. cimentului, chim., a hârtiei şi sticlei. Pescuit. Universitate. DAMNAT (< fr.) adj. Termen folosit îndeosebi în legătură cu literatura romantică de descendenţă byroniană, desemnând condiţia solitară, rebelă sau blazată a geniului neînţeles de lume şi lipsit de fericire pe Pământ. DAMNAŢIUNE {< fr., lat.) s. f. (Livr.; în mitologia greco-romană şi în religia creştină) Condamnare la chinurile iadului. DAMOCLES, curtean al tiranului Siracuzei, Dionysios cel Bătrân (405— 367 î.Hr.), căruia îi lăuda bogăţia şi puterea. Tiranul, pentru a-i arăta cât de nesigură este soarta celor puternici, i-a atârnat deasupra capului, la un banchet, o sabie care se ţinea numai într-un fir de păr. De aici expresia „sabia lui Damocles", care sugerează ideea de primejdie permanentă. DAMODAR, râu în NE Indiei, afl. dr. al Gangelui; 580 km. Izv. din platoul Chotangăpur, trece prin Asansol şi se varsă în braţul Hooghly. Hidrocentrale. Navigaţie. în bazinul său se află mari zăcăminte de huilă. DAM PIER [daempb] 1. William D. (1652—1715), navigator englez. A întreprins trei călătorii în jurul Pământului, după care a descris o serie de ins. din Arh. Malaez şi de pe coastele Australiei. 2. Arh. australian din 20 ins., în Oc. Indian, lângă coastele de NV ale continentului; 544 km2. 3. Str. în NE ins. Noua Guinee, între ins. Umboi şi ins. Noua Britanie, prin care M. Bismarck comunică cu M. Solomon. Lungime: 120 km; lăţime: c. 25 km. DAN, Dumitru (1890-1978, n. Buhuşi), globe-trotter român. A participat la un concurs organizat de Touring-Clubul francez, fiind singurul dintre cei 200 de participanţi care a dus la bun sfârşit o călătorie în jurul lumii (1910 — 1916). A parcurs toate continentele (cu excepţia Antarctidei). Ceilalţi trei tineri români participanţi la expediţie (Gheorghe Negreanu, Alexandru Pascu şi Paul Pârvu) au murit în timpul călătoriei. DAN, Mihail (1842-1886, n. sat Pisteşti, jud. Gorj), pictor român. Elev al lui Th. Aman. Portretist' („Portret DAN 12 Enrico Dandolo de femeie", „M. Kogălniceanu“, „D. Bo-lintineanu"). DAN, Mihail (1911-1976, n. Turnu Măgurele), istoric român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii privind istoria relaţiilor românilor cu vecinii (,*Cehi, slovaci şi români în veacurile XIII—XVI“, „Sub flamura TaboruluîN Mişcarea revoluţionară husită"). DAN., Pavel (1907-1937, n. Tritenii de Sus, jud. Cluj), prozator român. Nuvele realist-fantastice urmărind, într-o viziune lucidă, declinul satului arhaic transilvan („Urcan Bătrânul"). PAN, Sergiu (1903-1976, n. Piatra Neamţ) (pseud. lui S. Rotman), scriitor român. Romane cu preferinţă pentru senzaţional, erotism şi melodramatic („Arsenic", „Dragoste şi moarte de provincie", „Surorile Veniamin") sau ale vieţii evreilor sub ocupaţie („Unde începe noaptea"). Traduceri. DAN I, domn al Ţării Româneşti (c. 1383—1386). A purtat un război împotriva Ţaratului bulgar de Tărnovo, condus de Şişman, pierind în luptă. DAN II, domn al Ţării Româneşti (1420—1431, cu întreruperi provocate de intervenţiile lui Radu II PrasnaglaVa). S-a remarcat prin victoriile sale împotriva armatei otomane (1423), care i-au adus denumirea (în folclorul balcanic) de Dan cel Viteaz; a recucerit cetăţile de pe malul stâng al Dunării şi, în 1425, împreună cu Pippo Spano, a învins pe turci lângă Vidin. în 1428 este nevoit să încheie pace cu turcii, menţinând însă poziţia de independenţă a Ţării Româneşti; din vremea sa sunt menţionaţi primii mercenari în armata Ţării Româneşti. DANA [deina], James Dwight (1813— 1895), mineralog american. Autorul unei clasificări a mineralelor bazată pe compoziţia chimică şi pe caracterele lor cristalografice. DANAE (în mitologia greacă), fiica regelui Acrisius din Argos. închisă de tatăl ei într-un turn, D. a fost iubită de Zeus metamorfozat într-o ploaie de aur; din dragostea lor s-a născut Perseu. DANAjDĂ (< germ.) s. f. (HIDROTEHN.) 1. Ajutaj calibrat, convergent, având profilul realizat prin arce de cerc, folosit pentru măsurarea debitelor în conducte. 2. Porţiune finală a unei conducte de golire, profilată astfel încât să asigure o anumită formă a vânei de lichid. DANAIDE (în mitologia greacă), cele 50 de fiice ale regelui Danaos al Argosului. La îndemnul tatălui lor şi-au ucis soţii în noaptea nunţii (numai Hipermnestra l-a cruţat pe soţul ei, Linceu). Pentru fapta aceasta au fost condamnate să umple veşnic în Infern un butoi fără fund. DANAKIL (DENAKIL) v. Afar. DA NANG, oraş în E Vietnamului, port la M. Chinei de Sud; 379,7 mii loc. (1989). Aeroport. Expl. de cărbuni. Mase plastice şi mat. de constr. Ind. textilă şi alim. Piaţă pentru orez, tutun, mătase naturală şi cauciuc. Importantă bază militară a S.U.A. în timpul războiului din Vietnam. Vechiul nume: Tourane. DANĂ (< ngr.) s. f. (NAV.) 1. Zonă a unui port situată de-a lungul unui cheu sau al unui mal, amenajată pentru Mircea Daneliuc acostarea navelor, încărcarea şi descărcarea mărfurilor. 2. Grup de două sau mai multe nave acostate bord la bord la aceeaşi dană (1). DANCING (cuv. engl.) [da:nsirjj s. n. Local de petrecere unde se dansează. DANDOLO, familie patriciană din Veneţia în sec. 10—16. Mai importanţi: Enrico D. (c. 1107—1205), doge (din 1192). A urmărit consolidarea supremaţiei veneţiene în comerţul levantin şi a fost unul dintre inspiratorii cuceririi Constantinopolului (1204) de către participanţii ia Cruciada a IV-a; Andrea D. (1307-1354), doge (din 1343). A reformat legislaţia veneţiană („Summola"); a scris o cronică a Veneţiei până la 1280. DANDONG, oraş în NE Chinei (Liaoning), port pe fl. Yalujiang; 523,7 mii loc. (1990). Nod rutier. Ind. lemnului (cherestea, hârtie, chibrituri) şi textilă (ţesături din mătase), chim. şi a aluminiului. DANDY [dændi] (cuv. engl.) s. m. Tânăr elegant, îmbrăcat după ultima modă; p. ext. bărbat de o eleganţă exagerată. DANELIUC, Mircea (n. 1943, Hotin), regizor român de film. Preocupat de investigarea problemelor actualităţii („Proba de microfon", „Croaziera", „Această lehamite", „Senatorul melcilor"), a relaţiilor dintre individ şi mediul social-politic („Ediţie specială", „Glissando") şi de posibilităţile transpunerii universului literar în film („lacob"). DANEMARCA 1. Regatul Danemarcii (Kongeriget Danmark), stat în NV Europei, cuprinzând o parte din Pen. lutlanda şi Arh. Danez (482 de insule, dintre care 100 sunt locuite); 43,2 mii km2; 5,19 mii. loc. (1993). Limba oficială: daneza. Religia: creştină (luterani 88,2%, catolici 1,6%) Cap.: Copenhaga. Oraşe pr.: Ârhus, Odense, Âlborg. Este împărţită în 14 regiuni 13 DANEMARCA 15 50 km DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni Suprafaţa Populaţia Capitala („Amtskommune“) (km2) (1993) Ârhus 4 561 609 900 Ârhus Bornholm 588 45 200 R0nne Copenhaga (Kobenhavn) 588 603 883 Copenhaga Fionia (Fyn) 3 486 465 200 Odense Frederiksborg 1 347 346 100 Hillenad lutlanda de Nord Âlborg (Nordjylland) 6 173 487 000 lutlanda de Sud Âbenrâ (Sonderjylland) 3 938 251 300 Ribe 3 131 220 700 Ribe Ringk0bing 4 853 269 000 Ringk0bing Roskilde 891 221 400 Roskilde Seeland de Vest (Vestjælland) 2 984 286 300 Sor0 Storstrom 3 398 257 100 Nyk0bing Falster Vejle 2 997 334 300 Vejle Viborg 4 123 229 900 Viborg Municipalităţi (,,Kommune“) Copenhaga (Kobenhavn) 88 466 100 Frederiksborg 9 87 200 Teritorii dependente Feroe (Færoe / Far Oerne/Færoerne) 1 399 46 800 Thorshavn Groenlanda 2 175 600 55 600 Godthâb (amtskommune) şi două municipalităţi (kommune). Relief de câmpie (alt. max. '173 m), insulele fiind despărţite de numeroase strâmtori. Climă temperat-oceanică, cu ierni relativ blânde şi veri răcoroase. Expl. de gaze naturale (3 249 mii. m3, 1990), petrol (7,6 mii. t, 1990), sulf şi sare (550 mii t, 1990). Ind. complexă şi diversificată, cu tradiţie în constr. navale (vase de pasageri, pescăreşti) şi în ind. alim. (conserve de fructe, carne şi peşte, zahăr, produse lactate, uleiuri vegetale, bere — 9,6 mii. hl, 1990, ciocolată, ţigarete). Alte produse ind.: energie electrică (32,8 md. kWh, 1990), oţel (624 mii t, 1989), produse petrochimice, ţesături, conf., îngrăşăminte chimice, coloranţi, ciment (1,7 mii. t, 1990), utilaje pentru ind. alim., motoare Diesel navale, produse electronice şi electrotehnice, mijloace de transport, mobilă, ceramică fină. Agricultura este specializată în creşterea intensivă a animalelor: bovine (2,24 mii. capete, 1990), porcine (9,5 mii. capete, 1990), păsări (15,5 mii. capete, 1990). 59,6% din supr. ţării o reprezintă terenurile arabile, 5% păşunile, iar 11,4% pădurile. Importantă prod. de lapte, unt (931 mii t, 1990), brânzeturi (295 mii t, 1990), carne de porc (1,3 mii. t, 1990), ouă etc. Culturi principale: grâu (3,9 mii. t, 1990), secară, orz (5 mii. t, 1990), plante furajere, cartofi, sfeclă de zahăr (3,3 mii. t, 1990), legume. Pomicultură. Pescuit intens (1,83 mii. t, 1989). C.f. (1990): 2 838 km (230 km electrificate, 1989); numeroase linii de feribot leagă între ele insulele daneze sau fac legătura cu restul Europei, inclusiv cu Pen. Scandinavă. Căi rutiere (1991): 71 063 km (835 km autostrăzi, 1990); 1,6 mii. autoturisme (1990). Flota comercială: 8,2 mii. tdw (1991). Moneda: 1 krone DANEŞ 14 (coroana daneză) = 100 ©re. Turism: 8,9 mii. (1990). Export (1990): utilaje, maşini şi mijloace de transport, produse alim., chim., agricole ş.a. Import (1991): echipament ind. şi mijloace de transport, bunuri ind. de larg consum, produse chimice, combustibili, produse siderurgice, metale neferoase ş.a. Din Regatul D. mai fac parte, cu autonomie internă, Ins. Groenlanda şi Ins. Feroe. — Istoric. Terit. D. a fost locuit în Antic, de populaţii germanice (cimbri, iuţi, angli şi saxoni), iar din sec. 5—6 de dani, veniţi din S Pen. Scandinave. Regatul danez, întemeiat în sec. 10 de Gorm cel Bătrân (?—c. 940), a cunoscut o maximă întindere în timpul regelui Knud cel Mare (1019—1035), sub a cărui stăpânire s-au aflat, pentru scurtă vreme, Anglia şi Norvegia. în sec. 10 este adoptat creştinismul. în sec. 13 şi la începutul sec. 14, Regatul danez a trecut, ca urmare a hegemoniei politice şi a expansiunii comerciale a Hansei, printr-o profundă criză economică şi politică. La sfârşitul sec. 14 s-a produs redresarea regatului sub domnia Margaretei I (1387—1412), care a impus, în 1397, încheierea Uniunii de la Kalmar dintre D., Suedia şi Norvegia, D. având rolul de hegemon. în a doua jumătate a sec. 16, D. a cucerit, în luptă cu Ordinul Livonian şi cu Suedia, supremaţia în M. Baltică. Adoptând luteranismul în 1536, D. a participat la Războiul de 30 de Ani, în urma căruia a pierdut, în 1648, toate posesiunile sale din S Pen. Scandinave şi din M. Baltică. în sec. 18, D. a cunoscut o perioadă de mare înflorire economică (agricultură şi comerţ), favorizată, între altele, şi de promovarea unei politici de neutralitate. Aliată a Franţei în timpul războaielor napoleo-neene, D. a fost constrânsă să cedeze Suediei, prin Pacea de la Kiel (1814), Norvegia, iar Helgolandul a trecut la Anglia. Prin hotărârile Congresului de la Viena (1814—1815), D. a primit terit. Schleswig şi Holstein, iar în 1816, în urma acordului cu Prusia, a obţinut ducatul Lauenburg. în perioada evenimentelor revoluţionare din 1848—1849, D. a devenit monarhie constituţională. în 1864, învinsă în războiul cu Prusia şi Austria, D. a pierdut ducatele Holstein, Schleswig şi Lauenburg (partea de N a Schleswig-ului a revenit D., în 1920, în urma unui plebiscit). în anii primului război mondial, D. s-a declarat neutră; în 1918, D. a recunoscut independenţa Islandei, care rămâne însă legată de D. (până în 1944) printr-o uniune personală. între 1924 şi 1940 (cu excepţia anilor 1926—1929), la conducerea ţării s-au aflat guverne social-democrate. Ocupată (apr. 1940—mai 1945) de trupele germane. în anul 1979, D. a acordat autonomie internă Groenlandei. După al doilea război mondial, guvernele sunt formate, mai ales, de sociai-democraţi. Membră a N.A.T.O. (din 1949), a Consiliului Nordic (din 1952), a A.E.L.S.-ului (1960-1972), a Uniunii Europene (din 1972). D. este o monarhie ereditară constituţională. Activitatea legislativă este exercitată de suveran şi de un parlament unicameral (Folketing), iar cea executivă de un cabinet condus de un prim-min. 2. Strâmtoarea Danemarcii, str. între Ins. Groenlanda şi Islanda, străbătută de curentul rece al Groenlandei de Est şi curentul cald al Islandei de Vest. Lăţime min: c. 287 km; ad. max.: 227 m. Uneşte Oc. Arctic cu Oc. Atlantic. DANEŞ, com. în jud. Mureş, pe Târnava Mare; 4 651 loc. (1995). Centru viticol. Staţie de c. f. Castel în stilul Renaşterii, clădit în 1559—1589 (în satul Criş). DANEŢI, com. în jud. Dolj; 7 405 loc. (1995). DANEZ, -Ă (< it.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a format ca naţiune pe teritoriul Danemarcii. D. mai trăiesc în S.U.A. şi în N Germaniei (Schleswig-Holstein). De religie creştină (luterană). ♦ Persoană care face parte din acest popor sau este originară din Danemarca. 2. Adj. Care aparţine danezilor (1) sau Danemarcii, referitor la danezi sau la Danemarca. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană, din familia de limbi germanice, grupul scandinav de est, vorbită de danezi. DANGA (< tc.) s. f. Semn (literă, cifră) care se imprimă cu fierul roşu pe corpul unui animal în scopul identificării lui. DANGĂT (onomat.) s. n. Sunet prelung al clopotului. Daniel Danielopoiu DANIAN, ultimul etaj al Cretacicului, dezvoltat în facies continental (marne, gresii şi nisipuri cu resturi de palmieri şi de reptile), caracterizat prin faună cu lamelibranhiate, echinide, nautiloide, brahiopode şi ultimii reprezentanţi ai dinozaurilor (Tyrannosaurus rex). DANICICO, loan (1898-1981, n. Semlac, jud. Arad), medic român. Prof. univ. la Cluj şi Timişoara. Lucrări în chirurgia urologică (tuberculoza renală). DĂNIE (< sl.) s. f. (înv. şi pop.) 1. Dar2 (I 1), donaţie. 2. înscris prin care se întăreşte o donaţie. DANIEL (sec. 6 î.Hr.), unul dintre cei patru mari profeţi ai „Vechiului Testament", în Babilon, a devenit favorit al regelui Nabucodonosor şi al fiului său. A profeţit despre timpul şi venirea lui Mesia. Prăznuit de Biserica ortodoxă la 17-dec. -O Cartea lui Daniel = carte a „Vechiului Testament" scrisă către anul 165 î.Hr. în ebraică şi arameică; autor necunoscut. Conţine relatări despre faptele şi profeţiile lui D., precum şi despre poporul evreu în timpul exilului din Babilon. DANIEL, Constantin (1798-1873, n. Lugoj), pictor român. Portretist („Autoportret", „Soţia artistului"). Opera sa principală este ansamblul de picturi al iconostasului catedralei sârbeşti din Timişoara. DANIEL, Constantin (1914—1987, n. Paris), medic psihiatru şi orientalist român. Unul dintre promotorii ergotera-piei în România. Preocupări în domeniul vechilor civilizaţii orientale („Orientalia Mirabilia", „Scripta aramaica"). Traduceri de texte orientale. DANIEL [daenial], Samuel (1562— 1619), poet englez. Prieten cu Shakespeare şi Marlowe, rival al lui Ben Jonson, a devenit vestit datorită poemului său epic în opt cânturi „Istoria războaielor civile dintre York şi Lancaster". DANIEL CIOBOTEA (n. 1951, sat Dobreşti, jud. Timiş), prelat român. Dr. în teologie cu teza „Teologie şi spiritualitate creştină. Raporturile dintre ele şi situaţia actuală". Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei (din 1990). DANIELLO, Leon Silviu I. (1898— 1970, n. Budapesta), chirurg şi ftiziolog român. M. coresp. al Acad. (1965), prof. univ. la Cluj. Lucrări privind studiul, depistarea şi terapia tuberculozei, silicozei, silicotuberculozei. Contribuţii la organizarea reţelei de profilaxie antitu-berculoasă în România. DANIELOPOLU, Daniel (1884-1955, n. Bucureşti), fiziolog, clinician şi farma-colog român. Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Primul care a experimentat 15 DANTON Gabriele d’Annunzio Dante Alighieri Georges Jacques Danton interdependenţa dintre sistemul nervos somatic şi cel vegetativ, atribuind un rol coordonator scoarţei cerebrale. A imaginat şi a introdus metoda viscerografică în medicina experimentală şi în clinică. Contribuţii la studiul guşei endemice şi al profilaxiei acesteia cu sare iodată, al anginei pectorale, al acţiunii nespecifice a medicamentelor. A creat primele laboratoare de fiziologie pe lângă clinicile medicale din ţara noastră. Precursor al teoriei sistemelor biologice şi al medicinii cibernetice (1928). Op. pr.: „Metoda viscerografică", „Sistemul nervos al vieţii vegetative", „Probleme de farmacodina-mie nespecifică". DANIÉLOU [dăelu], Jean (1905-1974), teolog şi prelat francez. Cardinal (1969). Prof. univ. la Paris. Neoplatonician în tradiţia Părinţilor Bisericii. Lucrări de patristică („Platonism şi teologie mistică"). DAN1EL-ROPS (Henri Petitot, zis) (1901—1965), scriitor francez. Eseuri privind atitudinea intelectualilor faţă de criza morală a lumii occidentale în perioada interbelică („Neliniştea noastră", „Lumea fără suflet"). Romane („Moarte, unde-i izbânda ta?“, „Sabia de foc"). Autor al unei „Istorii a Bisericii lui Hristos". DANUL MOSCOPOLEANUL (sec. 18), cărturar aromân din Moscopole. Autor al unui manual în limba neogreacă, în care este cuprins un lexicon de conversaţie grec-aromân-bulgar-albanez. DANUL ROMANOVICI, cneaz de Halici (1211-1212, 1238-1264) şi de Volânia (din 1221). Din 1254, a primit titlul de rege de la papa Innocentiu IV. A luptat împotriva tătarilor, germanilor, polonilor, lituanienilor şi ungurilor; a supus Kievul autorităţii sale şi a întemeiat câteva oraşe (Chelm, Lvov ş.a.). DANUL SIHASTRU (sec. 15), călugăr, sfetnic de taină şi părinte duhovnic al lui Ştefan cel Mare. A trăit în chilia de la Putna şi este înmormântat la Voroneţ. Canonizat în 1992 şi prăznuit la 18 dec. DANINOS, Pierre (n. 1913), scriitor francez. Scrieri umoristice, consacrate moravurilor concetăţenilor săi („Carnetele maiorului Thomson", „Un oarecare domn Blot“, „Made in France"). DANJON [dâjô], André (1890-1967), astronom francez. Prof. univ. la Strasbourg. Studii fotometrice asupra planetelor Mercur şi Venus, asupra eclipselor de Lună. Contribuţii la perfecţionarea instrumentelor astronomice şi în radioastronomie. D’ANNUNZIO [danunţio], Gabriele (1863—1938), scriitor italian. Versuri care se disting prin senzualitate, rafinament şi fastuozitate („Laudele cerului, ale mării, ale pământului şi ale eroilor"), romane naturaliste („Inocentul", „Triumful morţii"), drame („Fiica lui Jorio"). Cultul său pentru eroism a inspirat ideologia fascistă. DANOVSKI, Oleg (n. 1917, Voz-nesensk, Ucraina), dansator şi coregraf român. Unul dintre fondatorii artei dansului din România. Moştenitor spiritual al tradiţiilor de esenţă ale dansului popular şi ale tehnicii baletului clasic, D. realizează coregrafii expresive şi elegante din repertoriul universal şi românesc („Frumoasa din pădurea adormită", „întoarcerea din adâncuri"). Fondator şi director al Teatrului de Balet Clasic şi Contemporan din Constanţa. DANS (< fr., germ.) s. m. 1. Gen al artei ale cărui mijloace de expresie sunt mişcările variate, ritmice, ale corpului omenesc, executate după muzică. Se deosebesc mai multe tipuri de d.. ritual, popular, de salon sau de societate, de caracter etc. O D. clasic (sau academic) - sistem de mişcări artistice convenţionale care constituie baza tehnică a spectacolelor de balet. 2. Acţiunea de a dansa. 3. O. macabru = temă alegorică reprezentând egalitatea în faţa morţii, apărută în arta medievală a Occidentului; moartea, figurată ca un schelet, atrage într-o horă infernală, pentru a-i secera, oameni aparţinând tuturor condiţiilor sociale (regi, papi, cerşetori etc.) şi tuturor epocilor. 4. (ENTOM.) Dansul albinelor =’ mijloc de semnalizare a albinelor care, prin anumite mişcări, îşi comunică găsirea unei surse de hrană (nectar sau polen), respectiv direcţia şi distanţa sursei. DANSA (< fr.) vb. I intranz. A executa un dans. ♦ Fig. A face mişcări asemănătoare dansului; a se mişca necontenit. DANSANT, -Ă (< fr.) adj. (Despre serate, petreceri) Cu dans, la care se dansează. DANSATOR, -OARE (< dansa) s. m. şi f. 1. Persoană care dansează. 2. Persoană a cărei profesiune este dansul. V. balerin. DANTE, Alighieri (1265-1321), scriitor italian. Membru al facţiunii guelfilor albi din Florenţa, a participat la luptele politice şi a fost exilat din oraşul natal, unde nu s-a mai putut întoarce niciodată; a murit la Ravenna. Autor al tratatului etico-filozofic „Banchetul", al primului studiu comparat de filologie romanică („Despre limba populară") şi al lucrării polemice „Despre monarhie", îndreptată împotriva puterii temporare a papei. Cu „Viaţa nouă", operă în versuri şi proză, axată pe dragostea ideală pentru Beatrice şi primul roman autobiografic din literatura mondială, D. se alătură „stilului nou", pe care îl va numi „dulcele stil nou". Scrierea sa reprezentativă, capodoperă a literaturii universale, puternic marcată de spiritualitatea catolică, este „Divina comedie", poem alegoric alcătuit din trei părţi: „Infernul", „Purgatoriul" şi „Paradisul", în care introduce umanitatea medievală (văzută prin prisma pasiunilor poetului) cu întreaga arie de cunoştinţe geografice, istorice, ideologice ale epocii. Creator al limbii literare italiene. DANTELA (< fr.) vb. I tranz. A cresta marginea unui obiect, dându-i aspectul unei dantele. DANTELAT, -Ă (< daniela) adj. Ornamentat cu dantelă. Cu marginile dinţate sau ajurate ca o dantelă. DANTELĂ (< fr.) s. f. Ţesătură fină, ajurată, executată (manual sau mecanic) din fire naturale sau artificiale, prin împletire, croşetare, brodare sau ţesere; se obţine şi prin ştanţarea unor folii de mase plastice; (reg.) horbotă. DANTON [dăto], Georges Jacques (1759—1794), om politic, avocat şi orator francez. Unul dintre conducătorii Revoluţiei Franceze (1789—1794). Fondator al Clubului Cordelierilor. Membru ai Comitetului Salvării Publice. DANTURARE 16 Acuzat de moderaţie şi de trădare de către robespierişti, pentru că a cerut încetarea terorii, a fost ghilotinat. DANTURARE (< fr.) s. f. Operaţie de prelucrare prin aşchiere, prin care se realizează o dantură (2). DANTURĂ (< fr.) s. f. 1. (ANAT.) Ansamblul dinţilor din cavitatea bucală. ♦ Felul în care sunt aşezaţi dinţii; dentiţie (3). 2. (TEHN.) Ansamblu format din dinţii şi golurile care alternează pe suprafeţele exterioare, interioare sau frontale ale unor organe de maşini sau scule (roţi dinţate, freze, broşe etc.). D. de angrenaj = d. roţilor dinţate care permite angrenarea acestora. DANUBIAN, -Ă (< fr.) adj. Din regiunea Dunării; dunărean. DANUBIUS, denumire de origine celtică a Dunării. A fost preluată de geografii şi istoricii romani, iniţial pentru cursul superior şi mijlociu al fluviului. Mai târziu, s-a generalizat pentru întregul curs. V. Dunărea; Istros. DANZIG [danţih], denumirea germană a oraşului polonez Gdansk. DAOţSM v. taoism. DAPONTE, Constantin (Chesarie) (1714—1784), cronicar grec. Secretar al domnilor Constantin şi loan Mavrocordat; scrierile sale în limba greacă („Efemeridele dacice", „Cronograful de la 1648— 1704“ ş.a.) cuprind informaţii privind istoria românilor. DA PONTE, Lorenzo (pseud. lui Emanuele Conegliano) (1749—1838), libretist italian. A compus 36 librete de operă, printre care câteva pentru Mozart („Nunta lui Figaro", „Don Giovanni", „Cosi fan tutte"). DAPSANG v. K2. DAPYX (sfârşitul sec. 1 î.Hr.), rege al unei uniuni de triburi getice din Dobrogea. A purtat lupte cu Roles, sprijinit de proconsulul Macedoniei, M. Licinius Crassus (28—27 Î.Hr.). înfrânt, D. s-a sinucis. DAR1 (DA) conj., adv. A. Conj. !. (Leagă propoziţii sau părţi de propoziţie "adversative) 1. Cu toate acestea, totuşi. ♦ Ci. 2. însă. 3. Mai mult decât atât, cu atât mai mult. ♦ (După o propoziţie optativă urmată de o construcţie negativă) Nicidecum, nici gând. II. (în propoziţii conclusive) Deci, prin urmare, aşadar. Voi spune dar cum s-au petrecut lucrurile. > în legătură cu un imperativ exprimă nerăbdare, dojană etc.: dar deschide odată! III. (Introduce o propoziţie interogativă) Oare? Dar de când aţi pus voi stăpânire pe mine? IV. înaintea unui cuvânt care de obicei se repetă, întăreşte sensul acestuia; să-i zic două vorbe, dar vorbe! ♦ Exprimă Hariclea Darclée surprinderea, uimirea, mirarea: dar frumos mai desenezi! B. Adv. (Pop.) Da, aşa. ♦ Fireşte, desigur; negreşit. DAR2 (< si.) s. n. I. 1. Termen generic pentru ceea ce se primeşte sau se oferă în semn de prietenie, de iubire, ca ajutor etc.; cadou. ♦ (DR.) Donaţie. -O* D. manual = donaţie având ca obiect bunuri mobile corporale, care se încheie (şi se execută) valabil prin remiterea efectivă a bunului de la donator la donatar, fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi. ♦ Plocon. 2. (REL.) Prinos, ofrandă lui Dumnezeu, adusă la altar sau ca jertfă. -O Sfintele daruri = pâinea şi vinul pentru euharistie. Darul lui Dumnezeu sau darul Sfântului Duh sau darul lui Hristos = harul divin mântuitor, puterea sau lucrarea dumnezeiască necreată, care izvorăşte din fiinţa divină a celor trei ipostasuri, nedespărţită de acestea, şi care se revarsă prin Duhul Sfânt, în Biserică, asupra oamenilor în scopul mântuirii şi sfinţirii lor; milă cerească, har divin. II. 1. Dispoziţie naturală, aptitudine, vocaţie, talent. 2. Avantaj, binefacere. DARA (< tc.) s. f. Greutatea ambalajului, a recipientului, a vehiculului etc. în care se păstrează sau se transportă o marfă; tară1 (1). DARABAN (< din germ. Drabant, prin magh.) s. m. Dorobanţ (3). DARABANĂ (< tc.) s. f. (MUZ.) Tobă mică. DARABANI, oraş în jud. Botoşani, în Dealurile Ibăneştilor; 12 049 loc. (1995). Expl. de calcar, nisip cuarţos şi gips. Produse textile şi alim.; prelucr. lemnului; covoare; ceramică. Centru pomicol. Menţionat documentar ca sat în 1569, sub denumirea de Căbiceni, iar ca târg în 1835-1837. Oraş (1926-1950; şi din 1968). DARABANT, Ignatie (7—1805, n. Sălaşu de Sus, jud. Hunedoara), episcop român unit de Oradea (1790— 1805). Luptător pentru cauza românilor din Transilvania, a colaborat la redactarea memoriului Supplex Libellus Valachorum (1791). Contribuţii la dezvoltarea învăţământului românesc din Transilvania. DARAC (< tc.) s. n. 1. Cardă pentru lână. 2. Maşină-unealtă folosită la scărmănatul lânii şi al materialelor textile sau la decapsularea tulpinilor de in. 3. Unealtă de scărmănat lâna pentru tapiţerii. DARBHANGA, oraş în E Indiei (Bihar); 218,3 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Piaţă agricolă. Ind. zahărului şi a tutunului. Universitate. DARBOUX [darbu], Jean-Gaston (1842—1917), matematician francez. Prof. la Sorbona. Contribuţii în domeniile geometriei diferenţiale, teoriei integrării funcţiilor reale (teorema lui D.). M. de onoare al Acad. Române (1913). DARCLÉE 1. Hariclea D. (pe numele adevărat Hariclea Hartulary) (1860— 1939, n. Brăila), soprană română. A cântat pe marile scene ale lumii (Opera din Paris, Scala din Milano etc.). Roluri în „Faust" de Gounod, „Tosca“ de Puccini (în premieră mondială). A militat pentru înfiinţarea unui teatru românesc de operă. 2. Ion Hartulary D. (1886— 1969, n. Paris), compozitor român. Fiul lui D. (1). Operete („Amorul mascat"), poeme simfonice, coruri. DARCY [darsi] (< n. pr. H. P. G. Darcy) s. n. Unitate de măsură pentru permeabilitate, egală cu permeabilitatea unui mediu poros care, la un gradient de presiune de 1 atm/cm, lasă să treacă printr-o secţiune de 1 cm2, transversală pe direcţia de curgere, un debit de 1 cm3/s dintr-un lichid cu viscozitatea absolută de 0,01 poise. 1 darcy = 1 micron pătrat. DARD [dar], Frédéric v. San Antonio. DARDANELE (HELLESPONT), str. între Pen. Balcanică şi Asia Mică, care uneşte M. Marmara cu M. Egee. Lungime: 120,5 km; lăţime: 1,3—18,5 km; ad. max.: 153 m. Curenţi puternici (2— 6 km/h). Porturi pr.: Gelibolu şi Çanakkale. Strâmtoarea, cu un mare roi strategic, a constituit scena a numeroase confruntări militare (Xerxes şi greci—480 î.Hr., Alexandru cel Mare şi perşi — 334, cucerirea Constanti-nopolului de către otomani — 1453, războaiele turco-veneţiene, ruso-turce, primul război mondial). DARDANI (< lat., gr.) s. m. pi. Populaţie antică din Pen. Balcanică, de origine preponderent iliră, pe terit. de astăzi al Fostei Republici Iugoslave 17 Macedonia, supusă în sec. 1 î.Hr. de romani. Terit. locuit de ei devine, în vremea împăratului Diocleţian, prov. romană Dardania cu centrul la Scupi (azi Skopje). DARDANOS (în mitologia grecă), fiul lui Zeus şi al Electrei. Strămoşul mitic al troienilor. A întemeiat cetatea Dardaniei (Troia). DARDĂ (< pol.) s. f. Suliţă scurtă pentru împuns sau aruncat, folosită în Evul Mediu. DARE (< da) s. f. 1. Acţiunea de a da. -3» Loc. Cu dare de mână = înstărit, cu posibilităţi. Expr. Dare pe faţă (sau în vileag) = divulgare, denunţare. Dare la lumină - publicare, tipărire. 2. (în Ev. Med. la români) Nume generic pentru obligaţiile în bani sau în natură; bir (1), dajdie. 3. D. de seamă = raport asupra unei activităţi, unei gestiuni etc. dintr-o anumită perioadă. D. de seamă contabilă = lucrare contabilă de sinteză, întocmită periodic, în care, pe baza evidenţelor contabile curente (bilanţ etc.), se centralizează indicatori sintetici în expresie valorică, în scopul caracterizării situaţiei economico-financiare. 4. D. în judecată = chemare a unei persoane în faţa unei instanţe judecătoreşti în calitate de pârât. 5. D. în plată = mijloc de stingere a unei obligaţii prin acceptarea de către creditor a unei alte prestaţii în locul celei datorate de către debitor. DAR ES SALAAM, oraş în E Tanzaniei, port la Oc. Indian; 1,36 mii. loc. (1988, cu suburbiile). Pr. centru economic şi cultural al ţării. Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. întreprinderi ale ind. textile şi alim. Fabrici de ciment, sticlă şi mobilă. Rafinărie de DÀRJILING Rubén Dario petrol, la capătul conductei cu Zambia. Universitate. Muzeu naţional. Export de copra, sisal, bumbac, cafea etc. Fundat în 1862. Centru ad-tiv al Africii Germane de Est din 1891 până în 1916, când a fost ocupat de britanici. Centru ad-tiv al terit. Tanganyika aflat sub tutelă britanică (din 1946), a devenit în 1961 cap. statului independent Tanganyika şi apoi a Republicii Unite Tanzania (1964—1974, când capitala a fost mutată la Dodoma). DARFUR, reg. muntoasă în Africa central-estică, în V Sudanului, la S de Deşertul Libiei. Relief de platou nisipos şi arid, dominat de Jabal Murrah (3 088 m alt.). Zăcăminte de antimoniu şi plumb. DARGOMÎJSKI, Aleksandr Sergheevici (1813—1869), compozitor rus. Contribuţii la definirea unui limbaj muzical specific naţional. Apropiat de compozitorii „Grupului celor cinci“, le-a influenţat creaţiile. Lucrări* simfonice şi vocal-simfonice, opere („Rusalka", „Oaspetele de piatră", „Esmeralda"), lieduri. A creat o nouă formă de recitativ melodic. DARHAN, oraş în N Mongoliei, la NNV de Ulan Bator; 80,1 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. mat. de constr. Centru carbonifer. Termocentrală. DARIÉN, golf al M. Caraibilor, în S istmului Panama, între Columbia şi Panamâ. Lungime: 165 km; ad.: 70— 2 000 m. Pătrunde adânc în continent prin G. de Urabâ. Primeşte apele fl. Atrato. DARIO, Rubén (pseud. lui Félix Rubén Garcia y Sarmiento) (1867— 1916), poet nicaraguan. Iniţiatorul modernismului în poezia hispano-americană şi inovator în domeniul prozodiei. Lirică rafinată şi pasională, de un remarcabil simţ al ritmului („Albastru", „Proze profane", „Cântece de viaţă şi speranţă", „Cântecul rătăcitor"). DARIUS, numele a trei regi persani din dinastia Ahemenizilor: D. i (522— 486 Î.Hr.). A purtat numeroase războaie de cucerire şi a iniţiat un şir de reforme interne, care au asigurat Imperiului Persan o mare întindere şi strălucire; a stabilit capitala la Persepolis. A purtat războaie şi împotriva sciţilor la Dunărea de Jos (514 Î.Hr.); a fost înfrânt de atenieni la Maraton (490 Î.Hr.). D. II Ochos (c. 424—404; Î.Hr.). A sprijinit Sparta în Războiul Peloponesiac. D. III Codomannos (336—330 Î.Hr.). înfrânt de Alexandru Macedon la Issos (333 Î.Hr.) şi Gaugamela (331 î.Hr.); ucis de satrapii săi. DÀRJILING, oraş în NE Indiei (Bengalul de Vest); 73,1 mii loc. (1991). Centru de prelucr. a ceaiului. Grădină botanică. Staţiune climaterică de munte. Turism. Punct de plecare a mai multor Dar es Salaam. Monumentul Independenţei DARLAN 18 expediţii pentru cucerirea vârfurilor himalayene. institutul Himalayan. DARLAN [darlă], François (1881 — 1942), amiral şi om politic francez. Comandant-şef al forţelor navale (1939—1940). Vicepremier în guvernul de la Vichy (1940—1942). După debarcarea forţelor aliate în Africa de Nord (8 nov. 1942) a semnat capitularea forţelor franceze din Alger şi s-a proclamat înalt-comisar, asumându-şi funcţia de şef al statului francez în Africa de Nord. Asasinat. DARLING [da:lirj], râu în SE Australiei, afl. dr. al fl. Murray, cel mai mare curs de apă al continentului; 2 740 km. Izv. din New England Range (Alpii Australieni) sub numele de Macintyre (sau Barwon). Debit variabil; navigabil în sezonul ploios. Irigaţii. DARLINGTON [da:lir)ten], oraş în centrul Marii Britanii (Anglia); 85,5 mii loc. (1981). Expl. de cărbuni. Siderurgie, constr. de maşini (locomotive), ind. textilă (lână). între"D, şi Stockton a fost construită prima cale ferată din lume (1823). Biserică (sec. 12). DARLINGTON [dailigten], Cyril Dean (n. 1903), biolog britanic. Contribuţii în citogenetică (meioza, cromozomii şi însemnătatea lor biologică). DARMSTADT [darmştat], oraş în SV Germaniei (Hessen), la S de Frankfurt am Main; 315 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini, electrotehnică, chimico-farmaceutică, uşoară şi alim. Poligrafie. Palat (sec. 18), primărie (sec. 16, reconstruită în sec. 20). Muzee, institut politehnic (1836). Menţionat documentar în sec. 11. Oraş din 1330. Alipit la Hessen în 1479, a devenit capitala acestuia între 1567 şi 1945. Important centru cultural în sec. 18—19. DARNIC, -Ă (< dafi) adj. Căruia îi place să facă daruri; generos, mărinimos, culant. DAROVA, com. în jud. Timiş; 3 225 loc. (1995). Expl. de lignit. DARRIEUX [dario], Danielle (n. 1917), actriţă franceză de teatru şi film. A evoluat de la roluri de adolescentă sentimentală şi maliţioasă („Abuz de încredere", „Prima întâlnire") la roluri complexe, de compoziţie („Roşu şi negru", „Pot-Bouille"). DARVINI.SM (< fr. {i}; {s} Darwin) s. n. 1. Concepţie evoluţionistă (formulată de Ch. R. Darwin în 1859) după care speciile actuale de plante şi de animale provin din transformarea treptată (evoluţia) a altor specii care au trăit odinioară pe Pământ, ca urmare a interacţiunii dintre variabilitate, ereditate, suprapopulaţie, lupta pentru existenţă şi pentru selecţia naturală. D. constituie baza ştiinţifică a biologiei generale ca ştiinţă despre legile apariţiei şi dezvoltării lumii vii. V. şi neodarvinism. DARWIN [da.uin], oraş în N Australiei, port la M. Timor, centru ad-tiv al Teritoriului de Nord; 78,4 mii loc. (1991, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Expl. de min. de fier. Prelucr. lemnului şi a cărnii. Capătul şoselei transaustraliene. Vechiul nume: Port Darwin. DARWIN [da:uin] 1. Erasmus D. (1731—1802), medic şi scriitor englez. A admis variabilitatea şi înrudirea speciilor, rolul condiţiilor climatice şi al încrucişărilor, anticipând evoluţionismul. Op. pr.: „Grădina botanică", „Fitologia". 2. Charles Robert D. (1809—1882), naturalist englez. Nepotul lui D. (1). Fondatorul teoriei despre evoluţia speciilor de plante şi animale prin selecţie naturr'ă („Originea speciilor prin selecţie naturala sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă"). A demonstrat primul, pe baze experimentale, materialitatea lumii vii şi a susţinut originea animală a omului („Originea omului şi selecţia sexuală"). Concepţia sa evoluţionistă {darvinismul) a avut o mare influenţă asupra filozofiei cunoaşterii, dovedind posibilitatea explicării complexităţii lumii vii prin cauze naturale şi concepând mecanismul evoluţiei prin factori simpli, variabilitatea fiind amplificată de lupta pentru existenţă şi selecţia naturală. 3. Sir George Howard D. (1845—1912), astronom şi geofizician englez. Fiul lui D. (2). Prof. univ. la Cambridge. A dezvoltat cosmogonia pe bazele fizicii matematice. Studii privind sistemul Lună-Pământ. DARWIN (< n. pr. Darwin) s. m. Unitatea ratei de evoluţie a unui taxon. DASCĂL (< bg., ser. daskal, cf. ngr. didâskalos) s. m. 1. (Pop.) învăţător (la ţară); p. ext. profesor. ♦ (Rar) Om de ştiinţă; învăţat, savant. 2. Iniţiator sau propagator al unei doctrine; îndrumător într-un anumit domeniu. 3. Cântăreţ de biserică; diac (3), psalt, cantor. DASCĂLU, com. în Sectorul Agricol Ilfov; 2 247 loc.:(1995). DASCĂLU, Dan (n. 1942, Craiova), inginer român. M. coresp. al Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în domeniul microelectronicii. A elaborat dioda IMPATT, care a permis realizări tehnologice deosebite (dispozitive electronice cu microunde, radiorelee digitale etc.). Studii în domeniul contactului metal-semiconductor. Charles Robert Darwin DASCHIAN, Hagopos (1886-1933), învăţat armean. A înnoit studiul istoriei literare armene („Studii asupra limbii clasice armene", „Catalogul manuscriselor armene din Biblioteca Mekhitariştilor din Viena", „O privire asupra paleografiei vechi"). DASICLADACEE ({i}) s. f. pl. Alge verzi, calcaroase, marine, de dimensiuni mici (3—15 cm). Au apărut în Silurian, având dezvoltare maximă în Triasic, când au format importante masive de calcar (Dasycladaceae). DASIUS (sec. 3—4), creştin din Axiopolis. Martirizat în timpul persecuţiei împăratului roman Diocleţian (303 — 304). Moaştele se păstrează la Ancona (Italia), unde au fost transportate către anul 600. DASSAULT [daso], Mareei (1892— 1986), industriaş francez. Constructor de avioane. Fondator al societăţii „Marcel Dassault-Breguet-Aviation", în cadrul căreia s-au proiectat şi realizat avioanele Mirage III C, V, 50, F-1 ş.a. DASSIN [dasş], Joe (1936-1979), chitarist, solist vocal de muzică uşoară şi compozitor francez de origine americană. Stabilit în Franţa în 1947. Autor şi interpret al unor piese cantabile, de mare sensibilitate. 19 DATORIE DAŞCOVICl, Nicolae (1888-1969, n. Calafat), jurist român. M. coresp. al Acad. (1968), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Specialist în dreptul internaţional public („Regula unanimităţii sau aşa-zisul drept de veto în lucrările Consiliului de Securitate al O.N.U.“, „O.N.U., organizarea şi funcţionarea"). DAT1 (< da2) s. n. I. Faptul de a da2. II. 1. (FILOZ.) Componentă a procesului de cunoaştere distinctă de ceea ce se obţine prin deducţie sau ipotetic; rezultat al observaţiei imediate (în pozitivism), esenţă accesibilă prin intuiţie (în intuiţionism, fenomenologie). 2. (LOG.) Punct de plecare într-un raţionament; fapt din care rezultă sau se deduc altele; noţiune fundamentală. DAT2, -Ă (< da 2) adj., s. f., s. n. I. Adj. Pus la dispoziţie; oferit, dăruit; atribuit; transmis. Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. Dat fiind (că...) = ţinând seama de..., deoarece. II. S. f. 1. Fiecare dintre cazurile, împrejurările când se produce un fapt; oară (1), rând. <0> Loc. Data trecută = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare viitoare. Pe dată ce... (sau cum...) = îndată, imediat ce... (sau cum...); pe loc, numaidecât. Nu o dată = de multe ori. O dată ce = de vreme ce. III. S. n. (Reg.) Soartă, destin. ♦ S. f. Cum (sau precum) e data = după cum e obiceiul, datina. DATA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A stabili data iţffui fapt din trecut. ♦ A pune data pe un act (juridic), pe o scrisoare etc. 2. Intranz. A-şi avea începutul, a începe din... DATARE (< data) s. f. 1. Acţiunea de a data şi rezultatul ei. 2. (EC.) Imprimare automată pe ambalajele sau etichetele mărfurilor a datei de ieşire din fabricaţie sau a datei limită de utilizare. DATĂ (< fr.) s. f. I. Timpul precis (exprimat în termeni calendaristici) când s-a produs sau urmează a se produce un eveniment; indicaţia acestui timp pe un act, pe o scrisoare etc. (pusă la întocmirea lor). -0 (DR.) D. certă = dată (I) calendaristică începând de la care existenţa unui înscris sub semnătură privată (indiferent dacă a fost sau nu datat de către părţi) nu mai poate fi contestată de către terţi, fiind considerată a constitui, pentru aceştia, adevărata dată a actului respectiv. II. 1. (La pl.) Fapte stabilite (de ştiinţă), elemente care constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme, în luarea unei hotărâri etc. <0> (INFORM.) Structuri de date = capitol al informaticii, care studiază modul de organizare a datelor. 2. (MAT.) Fiecare dintre numerele, mărimile, relaţiile etc. care servesc pentru rezolvarea unei probleme sau care sunt obţinute în urma unei cercetări şi urmează a fi supuse unei prelucrări logice sau matematice. ♦ Reprezentare a informaţiei (2) care poate fi memorată, transmisă sau prelucrată în cadrul unui sistem informatic. 3. (EC.) Date preliminare = indicatori asupra unui fenomen ce se desfăşoară în timp, calculaţi înainte de încheierea lui, pe baza unor realizări efective şi pe baza unor informaţii legate de posibilităţile şi tendinţele existente. 4. (FIN.) D. de emisiune = a) data punerii în circulaţie a unei bancnote, monede, hârtii de valoare, poliţe, cec etc.; b) data lansării efective a unui împrumut care corespunde cu cea a publicării lui în Monitorul Oficial şi de la care se calculează rata actuarială de împrumut (taxa de emisiune). D. de reglementare = d. la care subscripţiile trebuie reglementate prin calcularea unei alte rate actuariale (rată de regularizare). D. de acceptare = d. la care o poliţă, un cec etc. pot fi acceptate sau onorate. Data valorii = (despre un cont bancar) d. la care este înregistrată în creditul unui cont suma totală a unui vărsământ sau a unui cec remis spre încasare, iar în debit suma totală a unei ieşiri din cont. D. de achiziţie = d. efectivă a cumpărării unei valori. DATINĂ (< sl.) s. f. Obicei păstrat din timpuri vechi, consacrat prin tradiţie şi caracteristic pentru un popor sau pentru o colectivitate mai restrânsă; uzanţă (2). DATjV (< fr., lat.) s. n. Caz al declinării care exprimă de obicei destinaţia acţiunii unui verb, având mai ales valoare de complement indirect, o D. etic = dativul unui pronume care indică pe cel interesat în acţiune. D. adnominai = dativ care determină un nume, având funcţiunea de atribut, fi este cumnat fratelui meu. D. posesiv = a) d. care, în unele limbi (ex. latina), exprimă posesorul cu funcţiune de subiect Jogic. în limba română, forme de d. posesiv apar în construcţii de tipul mi-e foame; b) dativ al pronumelui personal cu funcţie atributivă. Palida-ţi frunte. DATONG, oraş în N Chinei (Shaanxi); 798,3 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Centrul unui important bazin carbonifer. Ind. constr. de maşini, cimentului şi alim. Templul Suspendat (sec. 6). Mănăstirile Huayan şi Shanhua (sec. 8). Pagoda de lemn Yingxian (sec. 11). DATOR, -OARE (lat. debitor) adj. 1. Care are de plătit cuiva o datorie (bănească). Expr. Dator vândut = plin de datorii. ♦ îndatorat faţă de cineva pentru un sprijin, un serviciu etc.; debitor. 2. (DR.) Obligat, potrivit unor norme juridice sau morale, ori potrivit propriei voinţe, exprimate într-un act juridic, să dea, să facă ori să nu fac| ceva. DATORA (DATORI.) (< dator) vb. I. 1. Tranz. A avea de plătit cuiva o sumă de bani sau un alt bun. 2. Tranz. A avea o obligaţie morală sau legală faţă de cineva. 3. Refl. A avea (pe cineva sau ceva) drept cauză. DATORIE (< datot) s. f. 1. Sumă de bani sau p. ext. orice alt bun datorat cuiva. ♦ (EC.) Obligaţie contractată faţă de un terţ (creanţier, creditor) de a restitui, transfera, constitui în folosul acestuia un drept real asupra unui bun, serviciu sau de a îndeplini anumite acţiuni, a executa (sau de a nu executa) anumite lucrări, beneficiarul posedând în raport cu datornicul o creanţă. <$> D. publică = totalitatea obligaţiilor pecuniare ale statului, rezultate din împrumuturile interne şi externe, pe termen mediu sau lung, contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta. Serviciul datoriei publice = plăţile datorate pe un an pentru rambursarea datoriei publice, formate din ratele scadente, dobânzile, spezele şi comisioanele aferente. D. publică internă = d. publică a statului faţă de creditori interni, contractată prin emiterea de titluri de credit pe piaţa internă. D. publică externă = obligaţiile financiare ale organismelor statale şi/sau ale firmelor particulare pentru care garantează guvernul, asumate de o ţară faţă de alte ţări sau instituţii financiare internaţionale. D. flotantă = d. contractată de stat prin emiterea de titluri de credit a căror valoare fluctuează în raport cu nivelul emisiunilor şi rambursărilor (bonuri de tezaur). D. activă = d. purtătoare de dobândă. D. pasivă = d. nepurtătoare de dobândă. D. asigurată = d. pentru care există garanţii de recuperare. D. de război = despăgubiri pe care o ţară, învinsă într-o conflagraţie, trebuie să le plătească ţării învingătoare. Capital de d. = fonduri împrumutate în scopul finanţării unei activităţi economice. Finanţare prin d. = împrumut pe termen lung (de regulă garantat pentru rapiditatea obţinerii lui) contractat pentru dezvoltare sau plata altor datorii. Monetarizarea prin d. = creşterea cantităţii de monedă în circulaţie prin utilizarea datoriei interne (emiterea de valori „bonuri" de către stat sau banca centrală către alte bănci). ❖ Loc. Pe datorie = pe credit. 2. (ETICĂ) Comportamentul sau actele unei per- \ DATORIT soane rezultate din obligaţiile morale, cerute de tradiţie, impuse de sentimentul de dreptate sau de bunăvoinţă. DATORIT, -A (DATORAT) (< datori) adj. 1. (Despre o sumă de bani sau alt bun) Care trebuie plătit, restituit cuiva. ♦ Cuvenit. 2. Cauzat; pricinuit de..., provenit din... sau de la... + (Cu valoare de prep.) Mulţumită; din cauza; graţie. DATORNIC, -Ă (< dator) s. m. şi f. Cel care are de plătit o datorie; debitor (2). DAUBIGNY [dobini], Chartes François (1817—1878), pictor şi gravor francez. A făcut parte din grupul de la Barbizon. Peisaje tratate cu lirism; acvaforte („Pom cu corbi"). Anticipează impresionismul prin preocuparea de a reda jocul luminii în aer şi în apă („Sat la marginea apei“, în Muzeul Naţional de Artă al României). DĂUBLER [doiblar], Theodor (1876— 1934), poet german. Predilecţie pentru formele epice ample (poemul cosmogonic „Aurora boreală1'). Lirică interiorizată Alphonse Daudet („Calea luminată de stele", „Copilul stelelor"). Eseuri consacrate artei expresioniste. DAUDET [dode], Alphonse (1840— 1897), scriitor francez. Povestiri pătrunse de lirism („Scrisori din moara mea") şi de accente patriotice („Povestiri din ziua de luni“); romane fin umoristice, satirice şi sentimentale de inspiraţie socială („Piciul“, „Jack“, „Nababul", „Evanghelista", ,,Sapho“). Trilogia „Minunatele isprăvi ale lui Tartarin din Tarascon“ evocă în culori ironic-tandre tipul meridionalului fanfaron. DAUER, Mirabela (n. 1947, Bucureşti), interpretă română de muzică uşoară. Voce care se distinge prin forţă şi dramatism; a lansat numeroase şlagăre. DAUGAVA (DVINA DE VEST), fl. în Bielorusia şi Estonia; 1 020 km. Izv. din Pod. Valdai, trece prin Riga şi se varsă printr-o deltă în M. Baltică (G. Riga). Legat prin canale cu Niprul. Navigabil până la Vitebsk. DAUGAVPILS, oraş în S Letoniei, pe Daugava; 127,3 mii loc. (1992). Nod de comunicaţii. Ind. chimică, a lemnului, uşoară, a mat. de constr. şi alim. Centru pentru colectarea produselor agricole (grâu, in). întemeiat în 1275. între 1893 şi 1917 s-a numit Dvinsk. DAUMIER [domie], Honoré (1808— 1879), pictor, gravor (în special litograf) şi sculptor francez. Maestru al caricaturii politice („Gargantua", „Strada Trans-nonain", „Libertatea presei") şi al satirei de moravuri („Oamenii justiţiei", „Bunii burghezi"), caracterizate prin vervă şi sarcasm ascuţit, prin expresivitatea, precizia şi concizia desenului. în pictură a fost atras de scene cu personaje din cotidian („Compartimentul de clasa a ll-a", „Saltimbancii", ambele în Muzeul Honoré Daumier: „Saltimbancii" 20 Naţional de Artă al României, „Spălătoreasă"). Sculptură mică şi basoreliefuri („Ratapoil"). DAUNĂ (< lat. damnum) s. f. (DR.) 1. Pagubă (1); prejudiciu. <0> Daune morale = sume de bani la care autorul unei fapte ilicite poate fi obligat, prin hotărâre judecătorească, în scopul compensării unor prejudicii neevaluabile în bani, legate de viaţa personală, familială sau socială. 2. (La pl.) Despăgubire, -o Daune cominatorii = sume de bani pe care debitorul îndărătnic este obligat, prin hotărâre judecătorească, să le plătească creditorului pentru fiecare zi întârziere. Daune-interese - despăgubiri băneşti la plata cărora este obligat debitorul, în scopul reparării prejudiciilor cauzate creditorului prin neexecutarea sau prin executarea necorespunzătoare (d.i. compensatorii) sau prin executarea cu întârziere a obligaţiilor sale contractuale (d.i. moratorii). DAUPHINÉ [dofine], prov. istorică în SE Franţei; 20 mii km2; 1,45 mii. loc. (1982). Oraş pr.: Grenoble. Sistem de hidrocentrale pe Ron. Expl. forestiere, de min. de fier, cărbune etc. Grâu, plante furajere şi textile. Pomicultură şi viticultură. Creşterea bovinelor şi porcinelor. Posesiune . constituită în 1029—1030 prin atribuirea părţii de S a comitatului Vienne contelui de Albon. în sec. 12, suveranul tuturor terit. cuprinse în D. a luat titlul de Delfin. Prin Tratatul de la Romans (30 mart. 1349), a fost vândută de Delfinul Humbert II lui Filip VI de Valois, devenind apanajul moştenitorului prezumtiv al Coroanei până la reunirea sa definitivă în 1560 cu Regatul francez. DAUSSET [dose], Jean (n. 1916), medic francez. Prof. univ. la Paris. Iniţiator al cercetărilor privind acceptarea sau respingerea ţesuturilor şi organelor grefate. Lucrări în domeniul hematologiei clinice şi al transplantelor. Contribuţii la definirea sistemului major de histocom-patibilitate (HLA) la om. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1980), împreună cu B. Benacerraf şi G. Snell. DAUZAT [doza], Albert (1877-1955), lingvist francez. Lucrări de dialectologie şi lexicografie („Eseu de geografie lingvistică", „Dicţionar etimologic al limbii franceze"). DAVA subst. Cuvânt dac însemnând „aşezare", „localitate". în toponimia traco-dacă apare ca al doilea element al unor denumiri compuse (ex. Capidava, Sucidava, Peledava etc.). DAVAO 1. Golf al Oc. Indian în S ins. Mindanao (Filipine). Lungime: 129 km; lăţime: 65 km. Spre SE este deli- 21 DAVILA mitât de Capul San Agustin, iar la SV de Calian Point. 2. Oraş în Filipine (Mindanao), port la golful cu acelaşi nume; 850 mii loc. (1990, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Expl. forestiere. Prelucr. lemnului şi a plantelor textile. Export de copra, lemn, rafie, abaca, orez şi cacao. Universitate. DAVENPORT [dævanpoitj, oraş în N S.U.A. (lowa), port pe Mississippi; 350,9 mii loc. (1990, împreună cu Moline şi Rock Island). Nod de comunicaţii. Centru comercial (grâu). Utilaj feroviar, maşini agricole, produse electrotehnice, ciment, aluminiu. DAVID, suveran al regatului Israel (c. 1004—965 Î.Hr.). După victoria asupra filistenilor şi potrivit tradiţiei, asupra conducătorului acestora Goliat, s-a căsătorit cu fiica lui Saul, regele fondator al Israelului. Unificând cele 12 triburi israelite şi proclamat rege ai întregului Israel, D. a extins hotarele, supunând pe filisteni, moabiţi şi idumeni. A fixat capitala statului la Ierusalim, unde au început lucrările de construcţie a Templului, desăvârşite sub fiul său Solomon. Preocupat de muzică şi poezie, i se atribuie numeroşi Psalmi din „Vechiul Testament". DAVID (sec. 16), zugrav român. Autorul picturilor de la biserica bolniţei Mănăstirii Cozia (1543), unul dintre cele mai valoroase ansambluri murale din Ţara Românească, având remarcabile portrete votive. Se impune prin dinamismul compoziţiei, desenul viguros şi armonia cromatică dominată de rosuri de pământ. DAVID Ferenc (c. 1510-1579, n. Cluj), teolog maghiar din Transilvania. A fost pe rând episcop luteran (din 1556), calvin (din c. 1564), pentru ca în 1566 să treacă la unitarianism — o variantă radicală a Reformei, bazată pe negarea Trinităţii şi a caracterului divin al lui lisus Hristos. în perioada restauraţiei catolice, a fost judecat ca eretic (1579) şi condamnat la închisoare pe viaţă. Autor a c. 40 de lucrări teologice. DAVID, Gérard (c. 1460-1523), pictor flamand. Stabilit la Bruges. Elev şi continuator al lui Memling. Tablouri cu teme religioase, în care se vădeşte un poet sensibil al peisajului (capodopera sa „Fecioara între sfinte"). DAVID, Jacques Louis (1748—1825), pictor francez. Şeful şcolii neoclasice din Franţa. A participat la Revoluţia Franceză. Tablouri de un dramatism sever, cu mare forţă de tipologizare şi cu puritate clasică în compoziţii („Jurământul Horaţiilor", „Marat ucis“). Mai târziu pictor de curte al lui Napoleon I („încoronarea lui Napoleon la Notre-Dame"). Portrete („Doamna Récamier", „Papa Pius VII"). DAVID, Mihai (1886-1954, n. Negreşti), geograf român. M. coresp. al Acad. (1935), prof. univ. la laşi. Contribuţii la cunoaşterea geologiei şi a evoluţiei reliefului Podişului Moldovenesc („O schiţă morfologică a Podişului Sarmatic Moldovenesc"), la descifrarea genezei şi evoluţiei reliefului din unele sectoare subcarpatice şi ale Podişului Târnavelor. DAVID, Mihai (n. 1909, Bârlad), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de optimizarea tehnicilor de chirurgie oftalmologică, de diagnostic neuro-oftalmologic şi de tratament al tuberculozei oculare. DAVID III (Constructorul), rege georgian (1089—1125) din dinastia Bagratizilor; a lărgit hotarele statului său (între altele, în 1104/1105 a anexat regatul Kakhetia). în timpul lui, Georgia s-a eliberat de sub dominaţia turcilor selgiucizi. Iniţiator a numeroase construcţii civile şi religioase. Nicolae Davidescu Jacques Louis David: „Jurământul Horaţiilor" DAVID D’ANGERS [david dăje], Pierre Jean (1788—1856), sculptor francez. Formaţie neoclasică, influenţat de romantism. Alegorii reprezentând virtuţile republicane (relieful de pe frontonul Panteonului din Paris), busturi, statui şi medalioane-efigii ale unor oameni celebri. DAVID de Dinant (sec. 12-13), filozof scolastic valon. Neoplatonician. A promovat idei panteiste, fapt pentru care Conciliu! de la Paris (1210) l-a condamnat ca eretic. DAVIDESCU, Alexandru (1858-1937, n. Breaza), inginer român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări privind teoria maşinilor hidraulice, navigaţia pe Dunăre DAVIDESCU, David (n. 1916, Sudiţi, jud. Ialomiţa), agronom român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la studiul fertilităţii solurilor şi al utilizării îngrăşămintelor. A elaborat legea ierarhizării factorilor de vegetaţie şi legea autoreglării biologice a culturilor agricole. DAVIDESCU, N(icolae) (1888-1954, n. Bucureşti), scriitor român. Poet simbolist („La Fântâna Castaliei", „Inscripţii") şi critic („Aspecte şi direcţii literare"); a cultivat, ulterior, poemul parnasian („Cântecul omului"). DAVIDESCU, Radu I. (1896-1960, n. Bucureşti), colonel şi teoretician militar român. S-a remarcat în bătăliile de la Porumbacu şi de pe Valea Prahovei (1916). A făcut parte din delegaţiile române care au perfectat acorduri militare cu Mica înţelegere şi Antanta Balcanică. Şef de cabinet al mareşalului I. Antonescu (1941 — 1944). După 1945, a suferit ani grei de detenţie. DAVIDEŞTI, com. în jud. Argeş; 2 684 loc. (1995). DAVID NEEL, Alexandra (1868- 1969), scriitoare franceză. A efectuat călătorii în India şi Tibet (1898, 1912— 1946), fiind, probabil, prima europeană care reuşeşte să pătrundă în Lhasa („Roma lamaismului"). Lucrări asupra budismului şi memorii de călăto/ie („Mistici şi magicieni din Tibet", „învăţăturile secrete ale budiştilor tibetani", „Călătoria unei pariziene la Lhas^L'). DAVIDOGLU, Anton (1876-1958, n. Bârlad), matematician român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la studiul analizei matematice şi al ecuaţiilor diferenţiale ordinare sau cu derivate parţiale. D AVI LA 1. Carol D. (1832-1884, n. Parma), medic şi farmacist român de origine franceză. A organizat serviciul sanitar militar şi ocrotirea sănătăţii publice în România şi, împreună cu N. Kretzulescu, a pus bazele învăţământului medical. A iniţiat redactarea primei „Farmacopei române". Animator ai unor societăţi şi reviste ştiinţifice, printre care Societatea medicală (1857), Societatea de Cruce Roşie (1876), „Gazeta medicală" (1865). Op. pr.: „Profilaxia sifilisului". 2. Alexandru D. (1862—1929, n. Goleşti, jud. Argeş), dramaturg şi om de teatru român. Fiul lui D. (1). Director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1905-1908 şi 1912-1914) şi regizor al Companiei de teatru Davila (1909). A introdus spiritul modern în arta scenică românească. Capodopera sa, drama istorică în versuri „Vlaicu-Vodă“, evocă un moment din lupta pentru independenţă a Ţării Româneşti. DAVIS [deivis], Cupa competiţie internaţională de tenis iniţiată în 1900 de către americanul D. F. Davis. Ea opune, prin eliminare directă, echipe naţionale care, la fiecare meci, dispută patru întâlniri de simplu şi una de dublu. România debutează în C.D. în anul 1922; echipa noastră alcătuită din llie Năstase şi Ion Ţiriac a jucat de trei ori finala acestei cupe (1969, 1971 şi 1972). DAVIS [deivis], Bette (Ruth Eiizabeth Davis) (1908—1989), actriţă americană de teatru şi film. Temperament dramatic, dublat de inteligenţă şi spirit independent, revoluţionează canoanele de frumuseţe şi de interpretare ale Hollywood-ului („Fata bătrână", „Femeia diabolică", „Regina fecioară", „Totul despre Eva", „Ce s-a întâmplat cu Baby Jane“). Premiul Oscar: 1935 („Pericules") şi 1938 („Jazebel"). DAVIS [deivis], Jefferson (1808— 1889), om politic american. Preşedinte al Confederaţiei Statelor din Sud în timpul Războiului de Secesiune (1861 — 1865). DAVIS [deivis] 1. John D. (c. 1550— 1605), navigator englez. în căutarea Pasajului de Nord-Vest, a descoperit, în 1585, strâmtoarea care îi poartă numele. 2. Str. între Groenlanda şi ins. Baffin, unind M. Baffin cu Oc. Atlantic (M. Labrador), străbătută de curentul Groenlandei. Lungime: 1 170 km. Lăţime minimă: 360 km; ad. min.: 104 m. Aisberguri. 3. Mare în bazinul Oc. Indian, în lungul coastelor Antarctidei (Queen Mary Land); 21 mii km2; ad. max.: 1 369 m. Aici se află staţiunea de cercetări Mirnîi. 4. Staţiune australiană de cercetări antarctice, în Ţara Ingrid Christer\sen, la 12 m ait. Deschisă la 20 ian. 1957, în cadrul Anului Geofizic Internaţional. DAViS [deivis], Miles Dewey (1926— 1991), trompetist american. Virtuoz, creator vizionar de muzică de jazz. S-a impus în anii ’50, contribuind la naşterea curentelor cool şi mai ales jazz-rock. DAVIS [deivis], Sammy Jr. (1925— 1990), cântăreţ şi actor american. Calităţile de artist complet şi prezenţa scenică l-au impus în teatru şi film („Anna Lucosta", „Porggy şi Bess", „Trei sergenţi"). DAVIS [deivis], William Morris (1850—1934), geolog şi geomorfolog american. Prof. univ. la Harvard. Cercetări privind geneza şi evoluţia formelor de relief. A elaborat (1899) teoria ciclului geografic sau de eroziune („Geografia fizică", „Studii geografice"). DAVISSON [deivisn], Clinton Joseph (1881—1958), fizician american. Studii privind fizica cristalelor. împreună cu L. H. Germer, a descoperit (1927) difracţia electronilor, confirmând experimental ipoteza dualismului undă-corpuscul, emisă de L. de Broglie. Fenomenul a fost pus în evidenţă, independent, în acelaşi timp, şi de G. P. Thomson. Premiul Nobel pentru fizică (1937), împreună cu G. P. Thomson. DAVOS, oraş în E Elveţiei (Graubünden), în Alpii Retici, la 1 550 m alt.; 11 mii loc. (1984). Renumită staţiune climaterică. Mare centru turistic şi al sporturilor de iarnă. DAVOUT [davu], Louis Nicolas, duce de Auerstădt, prinţ de Eckmühl (1770— 1823), mareşal francez. Participant la campaniile napoleoneene; s-a remarcat în bătăliile de la Austerlitz (1805) şi Auerstădt (1806). DAVY [deivi], Sir Humphry (1778— 1829), chimist britanic. Prof. univ. la Londra. Unul dintre fondatorii electro-chimiei. A obţinut, prin electroliză, sodiul, potasiul (1807), calciul, stronţiul, bariul, magneziul (1808), litiul şi borul (1818). Contribuţii ia fundamentarea teoriei àcido-bazice. A demonstrat că diamantul este o formă cristalizată a carbonului. Studii privind efectele fiziologice ilariante şi anestezice ale gazelor; invenţii: arcul electric, lampa de siguranţă pentru mineri (1815), ce-i poartă numele. DAWES [do:z] 1. Charles Gates (1865—1951), jurist, bancher şi om politic american. Premiul Nobel pentru pace (1925), împreună cu Sir Austen Chamberlain. 2. Planul plan de plată a despăgubirilor de război (reparaţiilor) de către Germania, elaborat în 1923— 1924 de un Comitet internaţional de experţi, sub conducerea lui Ch. G. 23 DĂRÂMA Dawes, şi adoptat ia Conferinţa de la Londra (16 aug. 1924) a puterilor învingătoare în primul război mondial. Prevedea acordarea de împrumuturi şi credite Germaniei de către statele aliate, ceea ce i-a permis refacerea industriei, în special a celei de război. în 1929, P.D. a fost înlocuit cu Planul Young. DAYAN, Moshe (1915-1981), general şi om politic israelian. De mai multe ori ministru. în timpul campaniilor militare purtate de Israel împotriva vecinilor săi arabi (1956, 1967) a contribuit, în mod decisiv, la obţinerea victoriei. Unui dintre iniţiatorii şi realizatorii tratatului de pace cu Egiptul (1977). DAYTON [deitn], oraş în NË S.U.A. (Ohio); 951,3 mii loc. (1990, cu Springfield). Constr. de maşini agricole, aparate de precizie, maşini-unelte, piese pentru rachete, avioane şi automobile, frigidere, hârtie, prod. din cauciuc. Universitate (1850). Muzeu. în nov. 1995, aici, sub patronajul S.U.A., s-a •încheiat Acordul global de pace pentru Bosnia-Herţegovina între preşedinţii Serbiei, Croaţiei şi Bosniei-Herţegovina. DAYTONA BEACH [deitşuna bi:tj], oraş în SE S.U.A. (Florida), pe ţărmul Oc. Atlantic, la SE de Jacksonville; 370,7 mii loc. (1990, cu suburbiile). Instrumente medicale, aparatură electronică. Staţiune estivală maritimă (cea mai lungă plajă din lume, 37 km). Circuit automobilistic. DĂBÂCA, com. în jud. Cluj; 1 666 loc. (1995). Pe terit. ei a fost descoperită o cetate inelară de pământ (sec. 9), identificată ipotetic ca reşedinţă a voievodului român Gelu; reclădită ulterior din piatră (sec. 11—13). DĂBULENI, com. în jud. Dolj; 14 452 loc. (1995). Centru de vinificaţie. Vechi centru de cojocărie. Staţiune de cercetări pentru ameliorarea solurilor nisipoase şi pentru aclimatizarea plantelor pe nisipuri. DĂDACĂ (< ngr.) s. f. Femeie angajată într-o familie pentru îngrijirea şi creşterea copiilor. DĂDĂCI. (< dădacă) vb. IV tranz. 1. A fi dădacă la copii. 2. (Fam.) A servi, a îngriji pe cineva ca pe un copii. DĂENI, com. în jud. Tulcea, pe braţul Dunărea Veche; 2 794 loc. (1995). DĂEŞTI, com. în jud. Vâlcea, pe Olt; 2 538 loc. (1995). Hidrocentrală (37 MW) intrată în funcţiune în 1976. Staţie de c.f. DĂIANU, Daniel (n. 1952, Bucureşti), economist român. Lucrări în domeniul macroeconomiei şi al relaţiilor economice internaţionale („Funcţionarea economiei şi echilibrul extern", „Echilibru şi monedă"). DĂINUI (< ser.) vb. IV intranz. A continua să existe; a dura (2), a persista, a se menţine. ♦ (Rar) A trăi, a vieţui. DĂLTIŢĂ (< daltă) s. f. Daltă mică folosită la cizelare şi în lucrările de gravare în lemn, linoleum, metal etc. DĂLTUI (< daltă) vb. IV tranz. A lucra, a fasona un obiect, un material, o piesă cu dalta. DAmACEANU, Dumitru I. (1896-1978, n. Cosmeşti, jud. Galaţi), general român. S-a distins în luptele de la Mărăşeşti (1917). Rol împortant în lovitura de stat de la 23 august 1944, în calitate de şef de stat major al Comandamentului Militar al Capitalei (1942—1944). Ministru subsecretar de stat în guvernul Petru Groza. DĂMIAN, Samuilă (?-c. 1749), primul călător român care a încercat să realizeze înconjurul Pământului. începând din 1744, a străbătut Germania, Franţa, Olanda şi Anglia, a traversat Atlanticul, America de Nord spre S până la New Orléans şi a dispărut în regiunea M. Caraibilor. DĂMIENEŞTI, com. în jud. Bacău; 1 967 loc. (1995). DĂMUC, com. în jud. Neamţ; 3 121 loc. (1995). DĂNĂILĂ, Negoiţă (1878-1953, n. sat Buceşti, jud. Galaţi), inginer român. M. de onoare al Acad. (1939), prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre organizatorii învăţământului chimic tehnic din România. Cercetări privind valorificarea chimică a fracţiilor petroliere, gazelor de sondă şi ligniţilor româneşti. DĂNCIULEŞTI, com. în jud. Gorj; 2 887 loc. (1995). DĂNEASA, com. în jud. Olt; 4 022 (oc. (1995). DĂNEŞTI 1. Com. în jud. Gorj; 3 663 loc. (1995). 2. Com. în jud. Harghita, pe Olt; 4 588 loc. (1995). 3. Com. în jud. Vaslui; 2 414 loc. (1995). Colecţia muzeală „Eugenia şi Costache Burada". Casa memorială „Emil Racoviţă" (în satul Emil Racovită). DĂNICEl, com. în jud. Vâlcea; 2 656 loc. (1995). Reşed. com. este satul Dealu Lăunele. DĂNŢUj (< danţ, pop. ,,dans“) vb. IV intranz. (Pop.) A dansa; fig. a sălta. DĂRĂCI (< darac) vb. IV tranz. A scărmăna, a destrăma lâna, cânepa etc. cu daracul; a da la darac. DĂRĂPĂNA (lat. *derapinare) vb. I refl. (Despre construcţii, ziduri etc.) A se ruina; a se nărui; a se surpa. DĂRĂSCU, Nicolae (1883—1959, n. Giurgiu), pictor român. Influenţat de neoimpresionism. Peisaje caracterizate prin acuitatea fină a viziunii („Calea Victoriei pe ploaie", „Palat veneţian", peisaje din Deltă). Evoluează către o organizare a spaţiului în planuri geometrizante („Peisaj din Argeş"). Acuarelist. DĂRĂŞTI-ILFOV, com. în Sectorul Agricol Ilfov, pe Argeş; 2 869 loc. (1995). DĂRÂMA (probabil cuv. autohton) vb. I tranz. şi refl. A (se) prăbuşi, a (se) dărăpăna; fig. a (se) distruge, a (se) Nicolae Dărăscu: „Calea Victoriei pe ploaie" DĂRÂMĂTURĂ 24 nimici. ♦ Tranz. A demola o clădire veche (pentru a refolosi materialul de constructie). DĂRÂMĂTURA (< dărâma) s. f. Zid, clădire etc. dărâmată; ruină (1). ♦ Materialul de construcţie provenit de la o clădire dărâmată. DĂRMĂNEŞTI 1. Depr. intramontană, de origine tectonică, în SE Carpaţilor Orientali, încadrată de culmile munţilor Tarcău, Ciuc, Nemira şi Berzunţ. Supr.: c. 185 km2. Relief colinar (600—800 m alt.), de terase şi lunci. Climă rece (media termică anuală 5°C) cu precipitaţii moderate (600—700 mm anual). Păduri de conifere; păşuni şi fâneţe naturale. Expl. forestiere şi de cărbune brun. Creşterea animalelor. 2. Oraş în jud. Bacău, pe râul Uz, în apropiere de confl. cu Trotuş, în depr. omonimă; 14 118 loc. (1995). Expl. de ţiţei şi de cărbune brun. Termocentrală. Hidrocentrală. Rafinărie de ţiţei; instalaţii pentru producerea cocsului din petrol. Fabrică de mobilă, şi cherestea; tăbăcărie; produse alim. Declarat oraş în 1989. 3. Com. în jud. Dâmboviţa; 8 166 loc. (1995). Centru de ceramică populară. 4. Com. în jud. Suceava; 5 742 loc. (1995). Staţie de c.f. Reşed. com. este satul Măritei. DĂRNICIE (< darnic) s. f. 1. Generozitate, mărinimie. 2. Fig. Rodnicie, fertilitate. DĂRU! (< si.) vb. IV 1. Tranz. A da (ceva) în dar, a face un dar; a dona. 2, Tranz. A acorda, a da. 3. Tranz. şi refl. A (se) consacra, a (se) dedica unei idei, unui scop etc. DĂRUjRE (< dărui) s. f. Acţiunea de a (se) dărui. + Devotament, abnegaţie. DĂSCĂLESCU, Nicolae Ionică (1884—1969, n. sat Căciuleşti, jud. Neamţ), general român. S-a remarcat în luptele de la Praid-Sovata, Mărăşeşti şi Cireşoaia (1917). A comandat Corpul 2 armată (1941—1945) pe Frontul de Est şi pe cel de Vest, distingându-se în Nicolae Ionică Dăscălescu bătăliile de la Ţiganca şi Cotul Donului, şi Armata 4 (ian.—febr., mart. —mai. 1945), în luptele din Ungaria şi Cehoslovacia. Arestat şi deţinut în închisoare (1951-1955). DĂSCĂLI (< dascăl) vb. IV tranz. 1. A învăţa, a povăţui, a sfătui; p. ext. a mustra. 2. A cicăli. DĂSCĂLIŢĂ (< dascăl) s. f. (Pop.) învăţătoare (la ţară); p. ext. (fam.) profesoară; nevastă de dascăl (1). DĂTĂTOR, -OARE (< da) adj. Care dă, oferă (ceva). -O- Expr. Dătător de viaţă = care dă viaţă, care însufleţeşte ceva. DĂUNA (< daună) vb. I intranz. A pricinui (cuiva) o pagubă, o stricăciune; a prejudicia, a strica. DĂUNĂTQR, -OARE (< dăuna) adj., s. m. 1. Adj. Care dăunează; vătămător (1). 2. S. m. Organism animal sau vegetal care atacă plante, animale ori produse vegetale şi animale şi provoacă pagube. DĂUNĂZI adv. v. deunăzi. DÂMB (< magh.) s. n. Ridicătură de teren mai mică decât dealul. ♦ Ridicătură de pământ la marginea unui şanţ, a unei gropi etc. DÂMBOVICIOARA 1. Peşteră săpată în calcarele jurasice din S masivului Piatra Craiului, pe malul stg. al râului cu acelaşi nume, la 861 m alt. Lungime: 244 m. Peşteră caldă (10 —12°C), cu umiditate moderată; concreţiuni slabe. Importanţă turistică. 2. Com. în jud. Argeş; 1 208 loc. (1995). Expl. de calcare. Prelucr. pieilor. DÂMBOVIŢA 1. Râu în S României, afi. stg. al Argeşului la Budeşti; 268 km. Izv. din N M-ţilor Iezer, de la 2 240 m alt., curge mai întâi pe direcţia SV—NE până în dreptul vf. Păpuşa, unde brusc îşi schimbă direcţia către SSE, traversează extremitatea S a M-ţilor Piatra Craiului, prin Cheile Dâmboviţei, trece prin zonele depresionare Podul Dâmboviţei-Rucăr-Dragoslavele, desparte Subcarpaţii de Curbură de Subcarpaţii Getici şi de Piemontul Getic, străbate Câmpia Română şi trece prin Bucureşti, unde are cursul canalizat. Cursul superior al D. constituie, din punctul de vedere al structurii geologice, linia de demarcaţie între Carpaţii Orientali şi cei Meridionali. Afl. pr.: Dâmbovicioara, Ilfov, Colentina, Pasărea, Câlnău. Alimentează parţial Bucureştiul cu apă potabilă. 2. Cetate lângă Rucăr, pe Dealul Orăţii, cu o existenţă anterioară întemeierii statului feudal Ţara Românească; a avut un important rol militar şi vamal; era numită popular „Cetatea Neamţului"; după unii istorici însă, cetatea D. era situată pe terit. actual al municipiului Bucureşti. 3. Jud. în partea central-sudică a României, în bazinele superioare ale lalomiţei şi Dâmboviţei; 4 054 km2 (1,7% din supr. ţării); 557 125 loc. (1995), din care 31,5% în mediul urban; densitate: 137,4 loc./km2. Reşed.: municipiul Târgovişte. Oraşe: Fieni, Găeşti, Moreni, Pucioasa, Titu. Comune: 76. Relief variat, dispus în trei trepte cara coboară de la N spre S pe o diferenţă de nivel de c. 2 350 m. în N, o zonă muntoasă (porţiuni din M-ţii Bucegi şi Leaota), în centru, o regiune deluroasă (Subcarpaţii Getici şi partea de E a Platformei Cândeşti) şi în S, C. Târgoviştei şi C. Titu. Climă tempe-rat-continentală cu variaţii altitudinale. Temp. medie anuală este de 2°C în zona montană, 8°C în Subcarpaţi şi 10,5°C în câmpie. Precipitaţiile atmosferice însumează €00 mm anual în câmpie, 800 mm în Subcarpatici peste 1 400 mm în munţi. Vânturi predominante dinspre NE şi NV. Pr. artere hidrografice care drenează terit. jud. D. sunt: Ialomiţa (cursul superior pe 132 km), Argeşul (pe o distanţă de 47 km) şi Dâmboviţa, cu numeroşii lor afl. Cursurile din zona montană au utilizări hidroenergetice, iar cele din câmpie pentru irigaţii. Resurse naturale: petrol (Moreni, Gura Ocniţei, Răzvad, Ochiuri, Şotânga, Corbii Mari, Teiş, Valea Mare, Aninoasa, Cobia, Ludeşti, Hulubeşti, Vişina ş.a.), gaze naturale (Finta, Gura Şuţii, Bilciureşti, Gheboaia, Brăteştii de Jos), lignit (Şotânga, Mărgineanca), sare (Gura Ocniţei, Ocniţa, Ochiuri ş.a.), gips (Pucioasa, Lăculeţe, Fieni), gresii (Buciumeni, Moroeni), calcare (Lespezi), marne (Fieni, Pucheni), sulf (Pucioasa), izv. cu ape sărate, iodurate, bromurate (Vulcana-Băi, Vârfuri, Bezdead, Gura Ocniţei etc.), păduri de conifere şi de foioase (120 832 ha). Economia: Structura industriei se caracterizează prin preponderenţa ramurilor ind. grele, ponderea cea mai mare revenind constr. de maşini, metalurgiei feroase, ind. extractivă, mat. de constr. ş.a. în cadrul unităţilor industriale de pe terit. jud. D. se produc: strunguri automate, instalaţii de foraj, oţeluri speciale, armături industriale din oţel (Târgovişte), utilaj tehnologic pentru ind. chimică (Târgovişte, Găeşti, Moreni), frigidere cu compresor (Găeşti), aparataj electric (Titu), corpuri de iluminat (Târgovişte, Fieni), energie electrică (termocentrala Doiceşti şi hidrocentralele de la Moroeni, Dobreşti, Pucioasa), lianţi, prefabricate din beton, produse ceramice (Târgovişte, Fieni, Doiceşti), mobilă (Pucioasa, Târgovişte, 25 DÂRMĂNEŞTI I. L. Caragiale), cherestea (Brăneşti, Răcari, Titu), produse textile (Târgovişte, Pucioasa, Moreni, Brăneşti, Tătărani) şi alim. (preparate din carne şi lapte, conserve de legume şi fructe, băuturi alcoolice, produse de panificaţie, prelucr. tutunului etc.)- Agricultura dispunea în 1994 de 249 796 ha terenuri agricole, din care 174 260 ha suprafeţe arabile, cu extindere mare în partea sudică a jud. în acelaşi an, pr. plante cultivate erau porumbul (67 289 ha), grâul şi secara (43 277 ha), plantele de nutreţ (5 208 ha), plantele uleioase, sfecla de zahăr, leguminoasele pentru boabe, cartofii, legumele ş.a. Pomicultura are condiţii optime de dezvoltare în zona dealurilor subcarpatice, cele mai întinse plantaţii de pomi fructiferi (în special meri şi peri) fiind în arealele localit. Voineşti, Malu cu Flori, Văleni, Bărbuleţu, Cândeşti ş.a. Jud. D. ocupă locul 3 pe ţară în producţia de mere (24 996 t în 1994). Sectorul zootehnic dispune de un efectiv însemnat de ovine (122 500 capete, 1995), bovine (95 100 capete) şi porcine (124 700 capete); avicultură (3 508 700 capete); apicultură (17,1 mii familii de albine). Căi de comunicaţie (1994): reţeaua feroviară însumează 172 km (66 km electrificaţi), iar cea a drumurilor publice 1 736 km (din care 414 km modernizate). Unităţile de învăţământ, cultură şi artă (1994/1995): 336 grădiniţe de copii, 383 şcoli generale, 29 licee, 330 biblioteci cu 2 083 000 volume, 10 cinematografe, numeroase muzee şi case memoriale etc. Turism. Peisajele oferite de M-ţii Bucegi şi Leaota (piscuri semeţe, peştera lalomiţei, Cheile Tătarului şi Zănoagei etc.) cu numeroasele lor cabane, climatul nuanţat, cu particularităţi favorabile tratamentului balnear şi odihnei (staţiunile balneoclimaterice Pucioasa şi Vulcana-Băi), monumentele istorice şi arhitecturale (Curtea domnească cu vestitul turn al Chindiei, sec. 15, Biserica Mitropoliei, sec. 16, Biserica Stelea, sec. 17, în stil moldovenesc, din Târgovişte, apoi Mănăstirea Dealu, sec. 15—16, Mănăstirea Viforâta, sec. 16, palatul brâncovenesc de la Potlogi, sec. 17 etc.), fauna cinegetică şi variatele elemente folclorice şi etnografice fac din jud. D. un permanent perimetru de atracţie turistică. Indicativ auto: DB. DÂMBOVNIC, râu în S ţării, afl. dr. al Neajlovului; 129 km. Izv. din Piemontul Cotmeana şi străbate C. Piteştlului şi Găvanu-Burdea. DÂNQENI, com. în jud. Botoşani, pe Jijia; 2 936 loc. (1995). Staţie de c.f. Complex avicol. DÂNSUL, DÂNSA (< + insul, însa) pron. pers. El, ea (cu o uşoară nuanţă de reverenţă). DÂRĂ (< sl.) s. f. 1. Urmă subţire şi continuă lăsată pe pământ, pe zăpacfă, pe nisip de un obiect târât, de o cantitate mică de lichid, de boabe etc. 2. Dungă (1), linie; rază de lumină. DÂRDÂI (onomat.) vb. IV intranz. 1. (Despre fiinţe) A tremura (de frig, de frică etc.). ♦ (Despre dinţi) A clănţăni. 2. (Despre pământ, ferestre etc.) A se cutremura. DÂRJIU, com. în jud. Harghita; 1 304 loc. (1995). Biserică romanică cu adaosuri gotice (sec. 14—15), fortificată în sec. 16; picturi murale din 1419. DÂRJOV, râu, afl. stg. al Oltului, la S de Slatina; 35 km. Izv. din S Platformei Cotmeana şi străbate C. Boianului. Pe valea acestui râu, în apropiere de Slatina, s-au descoperit vestigii materiale ale Culturii de Prund (unelte, aşchii, resturi fosile etc.) din Paleoliticul inferior (Pleistocen inferior-mediu). DÂRLOG s. m. Cureaua frâului care serveşte la conducerea calului de către călăreţ; ştreang, legat de căpăstru, ţinut în mână de cel care duce calul. DÂRLOS, com. în jud. Sibiu, pe Târnava Mare; 3 013 loc. (1995). Biserică gotică (sec. 16) cu fragmente din pictura murală originară. . DÂRMĂNEŞTI, com. în jud. Argeş, pe Râul Doamnei; 3 617 loc. (1995). Pomicultură. DÂRMON 26 DÂRMON (< ngr.) s. n. Sită cu dimensiunile orificiilor de 10—15 mm, folosită la batozele şi la combinele de cereale pentru separarea boabelor de pleavă. DÂRMQZ (DÂRMQX) s. m. Arbust ornamental, decorativ prin flori şi fructe, de c. 3—5 m, spontan în zona montană a României, cu lăstari solzoşi, pubescenţi, frunze simple, ovate, flori în cime umbeliforme şi fructe drupe roşii, apoi negre strălucitoare (Viburnum lantana). DÂRSTĂ (< bg.) s. f. Piuă (1) cu ciocane de lemn, acţionată de o apă curgătoare. DÂRVARI, com. în jud. Mehedinţi; 3 235 ioc. (1995). DÂRZ, -Ă (< sl.) adj. 1. Curajos, îndrăzneţ. 2. Neînduplecat, neclintit; p. ext. îndărătnic, încăpăţânat. 3. Mândru, semeţ. DÂRZENIE (< dârz) s. f. Fire sau manifestare de om dârz. dB (METR.), simboî pentru decibel. DDT (p,p '— cficlorc/ifenil/ricloroetan) subst. Compus chimic polihalogenat folosit ca insecticid. A fost descoperit (1939) de P. H. Müller. Din cauza persistenţei şi toxicităţii este interzis în majoritatea ţărilor. DE1 conj. I. Exprimă raporturi de subordonare. 1. (Introduce o propoziţie condiţională) în caz (-ul) că, dacă. 2. (Introduce o propoziţie concesivă) Chiar dacă. 3. (Introduce o propoziţie finală) Ca (să), pentru ca (să). Luaţi-I de-l daţi cuiva. 4. (Introduce o propoziţie consecutivă) încât, ca. Izbucni în plâns de i se scutură ghiozdanul în spate. 5. (în legătură cu „ce“, introduce o propoziţie cauzală) Fiindcă, pentru că, din cauză că. De-abia umbli de slabă ce eşti. 6. (Introduce o propoziţie subiectivă) Că; dacă. 7. (Introduce o propoziţie interogativă indirectă) Dacă. Te-am întrebat de mai ştii vreun leac. 8. Introduce o propoziţie atributivă: are obiceiul de înghite nemestecat. 9. (Introduce o propoziţie predicativă) în aşa fel încât..., în situaţia să... II. Exprimă raporturi de coordonare. 1. (Introduce propoziţii disjunctive; în corelaţie cu sine însuşi) Sau...sau, ori...ori. III. (Introduce propoziţii optative) O, dacă...! De-ar veni vara să mai ieşim pe-afpră. DE2 interj. Cuvânt care introduce afirmaţii şi replici exprimând: nedumerire, şovăială, resemnare, nepăsare, supărare, ironie, negare, dezaprobare. DE3 (lat. de) prep. 1. Introduce un atribut care exprimă natura obiectului determinat (casă de odihnă), materia (scaun de lemn) sau elementele constitutive (roi de albine), raportul de filiaţie (pui de găină), conţinutul (pahar de vin), apartenenţa (margine de pădure), indică autorul (tablou de Grigorescu), subiectul acţiunii (cerut de public) sau obiectul (am ieşit la săpat de porumb), relaţia (tovarăş de drum), locul (cei de-acasă), timpul (societatea de mâine), provenienţa (carte de împrumut), destinaţia (sală de cinematograf). 2. Introduce un nume predicativ: cine e de vină? + Precedă un supin: mai este de secerat grâul. 3. (Introduce un complement circumstanţial de loc) Din locul... (sau dintr-un loc) A plecat de acasă. 4. (Introduce un complement circumstanţial de timp) începând cu...; la, cu ocazia... ♦ (Leagă elemente de acelaşi fel care se succed în timp) După, cu. Zi de zi. 5. (Introduce un complement circumstanţial de cauză) Din cauza... Loc. adv. Nu de alta = nu din alt motiv. 6. (Introduce un complement circumstanţial de scop) Pentru. 7. Introduce un complement circumstanţial de mod care arată cantitatea, măsura etc.: arbore înalt de zece metri. + Complementul determină un adjectiv sau un adverb: îmi place atât de mult pictura. 8. (Introduce un complement circumstanţial de relaţie) în ce priveşte, privitor la... A rămas orfan de tată. 9. Introduce un complement de agent: aprobările erau date de minister. 10. Introduce un complement indirect: drumeţul s-a apropiat de casa mea. ♦ Ca, drept. A luat-o de bună. ♦ Pentru. De tot carul şase boi. 11. în construcţii cu funcţie de complement direct, are sens partitiv (citim de toate), precedă un complement exprimat printr-un verb la infinitiv (nu încetează de a scrie), precedă un supin (termină de spălat). 12. în construcţii cu funcţie de subiect: e uşor de înţeles. 13. Face legătura între numerale cardinale şi substantivele determinate: o sută de lei. ♦ Intră în structura unor numere cardinale: o sută de mii. ♦ Leagă articolul adjectival: „cel“, „cea“ şi numeralul ordinar: cel deal şaptelea elev. DE4- (DES-, DEZ-) (lat. dis-) Prefix cu sens privativ, care serveşte la formarea unor substantive, adjective sau verbe. DEAC, Radu (n. 1940, Zalău), medic român. Prof. univ. la Târgu Mureş. Lucrări şi contribuţii în domeniul chirurgiei cardiovasculare. A elaborat noi tipuri de valve tisulare din duramater uman. DEADWEIGHT (cuv. engl.) [dedueit] subst. Capacitatea maximă de încărcare (măsurată în tone) a unei nave comerciale, reprezentând rezervele de combustibil, de ulei şi de apă, proviziile şi încărcătura utilă (inclusiv echipajul şi pasagerii cu bagajele lor), Tonă d. = unitate de măsură pentru capacitatea totală de încărcare a unei nave comerciale, egală cu o tonă. Se notează tdw. DEAGHILEV, Serghei Pavlovici (1872—1929), animator de artă rus. Organizator de companii artistice şi de expoziţii. A editat revista „Lumea artei“. A condus celebrele Balete ruse, realizând „Petruşka“, „Pasărea de foc“ de Stravinski. în trupa sa au activat cei mai mari dansatori ai epocii (Ana Pavlova, Tamara Karsavina, V. Nijinski, L. Miassin). DEÂK Ferenc (1803-1876), om politic liberal ungur. Promotor, împreună cu Andrâssy Gyula (1), al ideii creării statului dualist austro-ungar. DEAKIN [dj:kin], Alfred (1856-1919), avocat şi om politic australian. Prim-min. federal (1903-1904; 1905-1908; 1909—1910). Şef al Partidului Liberal; promotor al unor noi direcţii de dezvoltare social-economică a Australiei. DEAL (< sl.) s. n. Formă de relief pozitivă, cu altitudine absolută, stabilită convenţional între c. 200 şi 800 m, în care versanţii domină văile învecinate. După geneză, se deosebesc: d. de eroziune, rezultate în urma fragmentării de către apele curgătoare a unor terenuri sedimentare, piemontane sau de altă natură, şi d. de acumulare, formate prin acţiunea de depunere exercitată de gheţari (ex. morene, drumline) sau de vânt (ex. dune, barcane). Expr. Ce mai la deal, la vale = a) ce să mai lungim vorba zadarnic; b) să spunem lucrurile aşa cum sunt. DEALER (cuv. engl.) [diMa] s. m. Intermediar al operaţiunilor comerciale şi de schimb (persoană fizică sau juridică) cu rol de garant al tranzacţiilor cu hârtii de valoare. D. cumpără aceste valori din propriul său disponibil, vânzându-le apoi clienţilor, profitul sau pierderile revenin-du-i şi reprezentând diferenţa dintre preţul de cumpărare şi cel de vânzare. D. ca persoană fizică, firmă specializată, bancă poate activa şi ca broker. DEALU, com. în jud. Harghita; 3 801 loc. (1995). DEALU, Mănăstirea mănăstire de maici, situată la 4 km de Târgovişte, în satul Viforâta, com. Aninoasa. întemeiată (probabil) în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, este menţionată documentar, la 17 nov. 1431, într-un act emis de domnul Alexandru Aldea. Biserica Mănăstirii D., cu hramul Sf. Nicolae, a fost construită în 27 DEBAVURARE 1499—1501, din iniţiativa domnului Radu cel Mare şi terminată de fratele său, Vlad cel Tânăr, în 1510—1512. Picturi murale interioare executate în 1514—1515 de o echipă de zugravi condusă de meşterul Dobromir din Târgovişte şi refăcute în 1713. Importantă necropolă domnească (aici se află mormintele voievodale ale lui Radu cel Mare 1508, Vlad înecatul 1532, Pătraşcu cel Bun 1557, racla cu capul lui Mihai Viteazul). în sec. 16, aici a fost instalată o tiparniţă, de sub teascurile căreia au ieşit Liturghierul (1508)A Octoihul (1510) şi Evangheliarul (1512). La Mănăstirea D. a funcţionat Liceul militar „Nicolae Filipescu" (1912—1940). DEALUL MARE 1. Deal cu forme masive, alcătuit din gresii şi calcare oolitice, situat la V de C. Moldovei, pe stg. Şiretului, la S de izvorul râului Bahlui. Alt. max.: 593 m. întinse păduri de foioase. 2. Deal în Subcarpaţii de Curbură, la S de râul Cricovu Sărat, în prelungirea dealului Istriţa. Alt. max.: 442 m. Podgorii DEALU MORII, com. în jud. Bacău; 3 100 loc. (1995). DEALURILE sau PIEMONTURILE VESTICE, vastă reg. de dealuri piemon-tane în V României, strâns lipită de masivele Carpaţilor Occidentali, extinsă, discontinuu, între râurile Nera în S şi Someş în N, reprezentând treapta intermediară de relief interpusă între câmpie şi munţi. D.V. sunt alcătuite predominant din argile, pietrişuri şi nisipuri pliocene, acoperite de o cuvertură de depozite aluviale neogene. în partea de N sunt caracteristice ivirile de roci dure (andezit sau calcar) care apar în relief sub formă de măguri proeminente. Relieful colinar din zona Dealurilor Sălajului şi Crasnei este dominat de măguri cristaline şi vulcanice (Măgurile cristaline ale Şimleului, Chilioarei ş.a. şi cele vulcanice Moigrad, James Dean Pomăt, Citera ş.a.) care, intersectate de ape, au permis apariţia unor mici defilee. Relieful se caracterizează prin ansambluri de culmi prelungi, cu supr. netede, monoclinale (fragmentate de văi scurte, divergente, semipermanente), ce scad altimetric de la 400—600 m, la contactul cu muntele, fa 150—250 m, la trecerea spre câmpie. Marile artere hidrografice, zonele subsidente prin care trec acestea şi depr. cu largă extindere au creat discontinuităţi marcante în desfăşurarea ariei colinare. Climă tem-perat-continentaiă, cu valori de tranziţie între munte şi câmpie şi între N şi S (temp. medie anuală este de 8—9°C în N şi 10 —11°C în S) şi precipitaţii abundente (700—900 mm/anual), influenţate de masele de aer oceanice dinspre V. Vegetaţia care acoperă D.V. este alcătuită din păduri de cer şi gârniţă, la care se adaugă gorunul şi fagul (în N) şi unele-elemente termofite (mojdrean, scumpie, cărpiniţă, liliac sălbatic etc.) în S. Importantă zonă pomi-viticolă şi de creştere a animalelor, în cadrul D.V. se deosebesc două mari sectoare, distincte: Dealurile bănăţene la S de râul Mureş, care cuprind Dealurile sau Pod. Lipovei, Dealurile Lugojului, Pogănişului, Dognecei şi Oraviţei, şi Dealurile crişene la N de Mureş, care includ Dealurile Cigherului, Codru-Moma, Pădurii Craiului (Ghepiş), Oradei, Barcăului, Crasnei, Asuajului şi Sălajului. DEAMBULATORIU (< fr., lat. deambulatorium „galerie") s. n. Loc de circulaţie în jurul corului într-o biserică de rit catolic; carolă. DE AMICIS, Edmondo (1846-1908), scriitor italian. Cunoscut prin romanul „Cuore — Inimă de copil", care evocă lumea copilăriei, cultivând valorile etice şi patriotismul. DEAN [di:n], James (pe numele adevărat J. Byron) (1931—1955), actor american de film. Lansează tipul rebelului, al nonconformistului, cristalizând neliniştea şi stilul de comportament al unei generaţii („La est de Eden", „Rebel fără cauză", „Uriaşul"). DEASUPRA (< de 3 + asupra) adv. în partea imediat superioară, sus, peste. O Expr. Pe deasupra = a) peste ceva; b) în plus, în afară de...; c) superficial; d) pe din afară. ♦ Cu valoare de prepoziţie: zbura deasupra norilor. DEAUVILLE [dovil], iocalit. în NV Franţei (Normandia), port turistic la Marea Mânecii; 5,6 mii loc. (1971). Staţiune balneară. Hipodrom. Cazinou. DEBANDADĂ (< fr.) s. f. Dezordine (2); zăpăceală. DEBARA (< fr.) s. f. încăpere mică, anexă, în care se depozitează obiecte folosite mai rar. DEBARASA (< fr.) vb. 11. Tranz. A face loc, a elibera (a debarasa o masă). 2. Refl. A se descotorosi de ceva sau cineva (care incomodează, care supără). DEBARCA (< fr.) vb. I 1. Intranz. şi tranz. A (se) da jos, a coborî de pe o navă; p. ext. a coborî dintr-un vehicul. 2. Tranz. (Fam.) A înlătura pe cineva dintr-un post (de răspundere). DEBARCADER (< fr.) s. n. Loc pe malul unei ape sau pe o porţiune de cheu dintr-un port, amenajat special şi prevăzut cu utilaj adecvat pentru acostarea navelor, pentru îmbarcarea şi debarcarea persoanelor, materialelor etc. DEBARCARE (< debarca) s. f. Acţiunea de a debarca, -o Navă de d. = navă de construcţie specială, cu prora plată şi dreaptă, cu pescaj mic la proră, pentru a permite apropierea maximă de uscat în vederea debarcării de trupe şi de materiale. DEBAVURARE (< de^ + bavură) s. f. Operaţie de îndepărtare prin ştanţare, dăltuire, polizare etc. a bavurii de pe piesele matriţate, turnate, laminate etc. DEBELIANOV 28 DEBELIANOV, Dimcio (1887-1916), poet bulgar. înrolat ca voluntar în primul război mondial, moare pe front. Poezie de factură simbolistă, publicată postum („Versuri"), caracterizată prin intensitate lirică şi perfecţiune formală. DEBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre fiinţe) Lipsit de rezistenţă la eforturi fizice şi la boli; slăbuţ, firav, plăpând. (Substantivat) D. mintal = persoană care suferă de debilitate mintală. DEBILITA (< fr., lat.) vb. I refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină debil. DEBILITATE (< fr., lat.) s. f. Stare de slăbiciune a organismului, însoţită de scăderea rezistenţei la eforturi şi la boli datorită subnutriţiei, unor boli cronice etc. -3* D. congenitală = stare a nou-născutului constând în adaptarea dificilă la viaţa extrauterină. D. mintală = dezvoltare insuficientă a inteligenţei, caracterizată mai ales prin tulburări de judecată, de perspicacitate, dificultăţi de adaptare la situaţii noi, deşi, câteodată, memoria este foarte bună, iar atenţia satisfăcătoare; nivelul intelectual se situează peste cel normal vârstei de 7 ani, niveluri inferioare acestui prag caracterizând idioţia şi imbecilitatea. DEBIT1 (< fr.) s. n. 1. Cantitatea de fluid (sau de material pulverulent) exprimată prin masa (d. masic) sau volumul (d. volumic) substanţei care trece în unitatea de timp printr-o secţiune transversală a unei conducte, a unui râu etc. D. unui râu este în schimbare continuă, variind în lungul cursului şi în timp, crescând în general de la izvor la vărsare. Se măsoară în kg/s sau m3/s. -0 D. specific = cantitatea de fluid care trece în unitatea de timp printr-o secţiune perpendiculară pe direcţia de curgere a fluidului. D. solid = cantitatea de materiale solide transportate de un curs de apă care trece în unitatea de timp printr-o secţiune transversală. Se măsoară în kg/s sau t/zi. D. normal = d. scurs într-un interval de timp dat, în condiţii normale de temperatură (273 K) şi presiune (1,01325 N/m2). D. efectiv = d. măsurat într-o secţiune a unei conducte de fluid. D. instalat = valoarea maximă a debitului de apă care poate fi folosit în turbinele unei centrale hidroelectrice. D. de servitute = d. minim al unui curs de apă, care trebuie lăsat în urma unei amenajări hidrotehnice pentru satisfacerea cerinţelor din aval. ♦ (TELEC.) D. de informaţie = mărime ce caracterizează sursa sau emiţătorul dintr-un sistem de comunicaţie, exprimată prin cantitatea de informaţie (2) transmisă în unitatea de timp. ♦ (FIZIOL.) D. cardiac = cantitatea de sânge expulzată de ventriculul stâng în aortă la fiecare contracţie a inimii (d.-bătaie) sau în cursul unui minut (d.-minut). (MILIT.) D. de foc = numărul de lovituri (care poate fi) tras de o gură de foc în unitatea de timp (minut, oră etc.); regim de foc. ♦ Fig. Flux verbal (abundent). 2. Vânzare de mărfuri cu amănuntul, rapidă şi în flux continuu. ♦ Magazin (prăvălie) în care se comercializează mărfuri ce pot fi consumate imediat (d. de tutun); spec. tutungerie. 3. Cantitate de mărfuri, număr de persoane ce pot fi transportate într-o unitate de timp. DEBIT2 (< it., lat. debitum „datorie") s. n. 1. Datoria celui creditat. 2. Coloană (în partea stângă) a fiecărui cont, în care, în cazul conturilor de activ, se înscriu sporurile (creşterile) de activ, iar în cazul conturilor de pasiv reducerile (scăderile) de pasiv; (concr.) sumă înscrisă în această coloană. 3. Sumă de bani care determină creşterea conturilor de cheltuieli şi diminuarea activelor (orice cont de cheltuieli are balanţa în debit şi orice cont de activ, capital sau venit are balanţa în creditare). + Primă săptămânală, stabilită de agentul de asigurări, care urmează să fie primită de asigurat pentru o asigurare pe viaţă. ♦ Parte a preţului de vânzare a unei valori (acţiuni, bonuri etc.) sau mărfuri acoperită de un credit acordat de un broker. DEBITA1 (< fr.) vb. I tranz. 1. A furniza o cantitate de fluid (lichid, gaz), de material pulverulent, de energie etc. 2. Fig. A spune, a povesti, a recita. ♦ (Deprec.) A spune, a înşira cuvinte fără rost, inoportune, minciuni. DEBITA2 (< fr.) vb. ! tranz. A înscrie o sumă în debitul2 (2) unui cont. DEBITABIL, -Ă (< debita2) adj. Care poate fi considerat debitor. DEBITARE (< debita1) s. f. Operaţie de detaşare dintr-un material a unor fragmente de dimensiuni şi configuraţii prealabil stabilite, pentru utilizarea lor ca atare sau pentru prelucrări ulterioare. DEBITÇZ (< fr.) s. f. Piesă din material refractar prevăzută cu o deschidere longitudinală, prin care se trage sticla topită la fabricarea geamurilor. DEBITMETRU (< fr.; (s> fr. debit + gr. metron „măsură") s. n. 1. Instrument sau instalaţie pentru măsurarea debitului de curgere a fluidelor. 2. Aparat utilizat în tehnica nucleară pentru măsurarea dozei de radiaţii. DEBITOR, -OARE (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. (Despre persoane fizice sau juridice) Care datorează; (despre sume) care se înscriu în debit2 (2), datorat; (despre soldurile acelor conturi) la care debitul2 (2) depăşeşte creditul. ^ Sold d. - soldul conturilor al căror debit este mai mare decât creditul. Sumă d. = sumă înscrisă în debitul unui cont. 2. S. m. şi f. Datornic; persoană fizică sau juridică ce a contractat o datorie faţă de un terţ, numit creanţier. D. insolvabil = d. care nu-şi poate achita datoriile la scadenţă. D. principal = d. care a contractat un împrumut pentru a cărui achitare au garantat alte persoane. D. ipotecar = d. care garantează rambursarea unui împrumut cu bunuri ce pot fi ipotecate. ♦ (DR.) Persoană (fizică sau juridică) obligată, în temeiul unui raport juridic, să dea, să facă sau să nu facă ceva. DEBLEIERE (după fr. déblaiement) s. f. Ansamblul operaţiilor efectuate pentru realizarea unui debleu. DEBLEU (< fr.) s. n. Săpătură deschisă ysub nivelul terenului natural, efectuată în vederea executării platformei unui drum ori a unei căi ferate sau a construirii unui canal deschis. DEBLOCA (< fr.) vb. I tranz. 1. A degaja un drum de obstacolele care îl blochează, a-l reda circulaţiei. ♦ A repune în stare de funcţiune un mecanism blocat, înţepenit. 2. A elibera de sub blocare (fonduri, produse etc.). DEBLOCARE (< debloca) s. f. 1. Operaţie de înlăturare a unei blocări (ex. în căile ferate, prin d. se anulează interdicţia care împiedică acţionarea organelor de comandă sau de execuţie). 2. Ridicarea interdicţiei de transportare sau de vânzare a unei mărfi (de regulă alimentare). -O Deblocarea conturilor = dispunerea folosirii libere a conturilor bancare. Deblocarea preţurilor = permiterea variaţiei libere a preţurilor, mărfurilor, serviciilor, forţei de muncă sub influenţa cererii şi a ofertei; liberalizare. 3. (MED.) Suprimare a inhibiţiilor afective (care se opun exteriorizării delirului sau conflictelor inconştiente) cu ajutorul anestezicelor sau psihotonicelor (ex. eter, barbiturice, amfetamină ş.a.). DEBORA (probabil în sec. 13 Î.Hr.), profetesă biblică. I se atribuie aşa-nu-mita „Cântare a Deborei" („Vechiul Testament", „Judecătorii", V), text considerat printre cele mai vechi din „Biblie", celebrând victoria armatei israe-liţilor, condusă de Barac, asupra celei canaanite a lui Sisera. DEBORD (< fr.) s. n. Excedent de mărfuri peste cantitatea necesară sau înregistrată în acte; plus de marfă. DEBORDA (< fr.) vb. I 1. Intranz. (Despre ape curgătoare) A ieşi din albie, a se revărsa peste maluri în luncă; 29 DECADENŢĂ (despre lichidul dintr-un vas) a da pe dinafară; (despre vase) a fi prea plin, a nu mai cuprinde conţinutul, a lăsa să curgă pe dinafară. 2. Intranz. şi tranz. A vomita. DEBORDAT, -Ă (< deborda) adj. Care debordează. ^ (FIN.) Primă d. = prima unei acţiuni al cărei curs pe piaţă la termen este superior cursului de pe piaţa primelor. DEBREIA (< fr.) vb. I tranz. A desface legătura dintre o piesă motoare şi una antrenată. ♦ (La automobile) A desface legătura dintre doi arbori cuplaţi printr-un ambreiaj, permiţând scoaterea din serviciu a arborelui antrenat, în timp ce arborele motor funcţionează; a apăsa pe pedala ambreiajului. DEBREŢIN (DEBRECEN [dæbrætæn]), oraş în E Ungariei; 216,1 mii loc. (1992). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini (vagoane, maşini agricole), textilă, chimico-farmaceutică, mobilă, alim. Institut de cercetări nucleare. Universitatea „Kossuth". A fost unul dintre centrele Revoluţiei maghiare din 1848—1849 şi sediul guvernului revoluţionar în 1849. în timpul celui de-al doilea război mondial, în oct. 1944, la eliberarea D. au participat şi unităţi române. DEBREU [dobro], Gérard (n. 1921), economist american de origine franceză. Cercetări în domeniul economiei matematice („Teoria valorii", „Analiza axiomatică a echilibrului economic"). Premiul Nobel (1983). DEBUGETARE (după fr. débudgétisation) s. f. Suprimare a unei cheltuieli (speze) şi acoperire a taxelor (sarcinilor) corespondente printr-o altă formă de finanţare. DEBURARE (după fr. débourrage), s. f. (IND. TEXT.) Operaţie de curăţire a cardelor de impurităţile şi fibrele scurte rămase în urma cardării. DEBURAU [dôbüro], numele a doi celebri mimi francezi: Jean-Baptiste Gaspard D. (1796—1846), creatorul personajului „Pierrot", la Théâtre des Funambules din Paris, şi Jean Charles D. (1829-1873), fiul său. DEBURBARE (după fr. débourbage) s. f. Operaţie de limpezire a mustului de struguri şi de separare a lui de resturile solide rezultate în urma zdrobirii ciorchinilor, efectuată înainte de fermentare. DEBUSSY [dabüsj], Claude-Achille (1862—1918), compozitor, pianist, dirijor şi critic muzical francez. Creator şi inovator în domeniul formei, ritmicii, armoniei şi orchestraţiei întemeiate pe rafinate combinaţii de timbruri instrumentale, reprezentant al impresionismului muzical. A evocat cu plasticitate şi fineţe impresiile momentane, fugitive („Preludiu la după-amiaza unui faun“ după Mallarmé, ciclurile de preludii pentru pian, suita „lmagini“, lucrările simfonice „Nocturne" şi „Marea"). A compus şi balete („Jocuri"), lucrări vocal-simfonice („Martiriul Sf. Sébastian"), opera „Pelléas şi Mélisande“, muzică de cameră, melodii. DEBUŞEU (< fr.) s. n. 1. Piaţă sau segment de piaţă pe care se pot comercializa cu uşurinţă şi în cantităţi mari mărfuri şi servicii. D. remunerator = piaţă de desfacere profitabilă. ^ Expr. A crea noi debuşee = a deschide noi canale de distribuţie a mărfurilor. ♦ Obiect al strategiei de piaţă având ca scop promovarea vânzărilor. 2. Debuşeu! podului = debitul maxim de apă care poate curge pe sub un pod, astfel încât de la nivelul liber al apei până la partea inferioară a suprastructurii podului să rămână un spaţiu liber de siguranţă (minim 1 m). DEBUT (< fr.) s. n. început, intrare într-o carieră, într-o profesiune (artistică, literară etc.); operă, lucrare cu care se face acest început. DEBUTA (< fr.) vb. I intranz. A-şi face debutul (ca artist, ca scriitor etc.). DEBUTANT, -A (< fr.) s. m. şi f. Persoană care se găseşte la începutul unei cariere; p. ext. începător, novice. DEBYE (< fr. {i>; {s> n. pr. Debye) [debai] s. m. Unitate de măsură (simbol: D) a momentului electric. 1 D = 3,33 • 10-3o C m. DEBYE [dabeia], Petrus (Peter) Josephus Wilhelmus (1884—T9€6), fizician şi chimist olandez. Stabilit în S.U.A. (1940). Prof. univ. la Zurich, Berlin şi New York. Autor al teoriei dipolilor moleculari, teoriei cuantice a căldurii la cristale (teoria D., 1907); a elaborat, în colaborare cu E. Hückel, teoria disocierii totale a electroliţilor tari (teoria D.-Hückel). în 1927, a pus bazele legii cuantice generale a feromagnetismului. A lucrat în domeniul temperaturilor joase (temperatura D.) şi a descoperit (în colaborare cu P. Scherer) metoda de observare a difracţiei radiaţiilor X în pulberi cristaline (metoda D.-Scherer, diagrama D.-Scherer). Premiul Nobel pentru chimie (1936). DECA- ({s} gr. deka ,,zece“) Element de compunere care înseamnă „zece (unităţi)" şi serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. DECADĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Perioadă de zece zile consecutive (dedicată ade- sea unei manifestări, unui eveniment). 2. Deceniu. DECADENT, -Ă (< fr., germ.) adj. 1. Care este în decadenţă. 2. Care ţine de decadentism, propriu decadentismului (literar-artistic). DECADENTISM (< fr.) s. n. 1. Termen aplicat uneori epocilor care preced declinul unor culturi şi civilizaţii (v. şi alexandrinism 2). 2. Mişcare literară din a doua jumătate a sec. 19 caracterizată prin cultivarea rafinamentului excesiv, a artificialului şi a morbidului (de unde şi înţelegerea uneori peiorativă a d.). Principiul de bază al d., expus de Th. Gautier şi Baudelaire, este opoziţia faţă de ceea ce e natural. Premers de opera lui Baudelaire, Rimbaud şi Verlaine, d. culminează cu J. Laforgue, M. Rollinat, J. Huysmans ş.a. în Anglia, mişcarea se naşte din cercul prerafaeliţilor şi atinge apogeul în opera lui O. Wilde. în literatura română, cei mai importanţi reprezentanţi ai d. sunt G. Bacovia şi Mateiu I. Caragiale. 3. (ARTE PL.) Termen conotat negativ de critica tradiţionalistă, cu precădere de cea realist-socialistă, aplicat curentelor artistice de avangardă de la începutul sec. 20. DECADENŢĂ (< fr., lat. m. de- cadentia, de la cădere „a cădea") s. f. Claude-Achille Debussy Petrus (Peter) Debye DECAE 30 Decădere, declin, regres. ♦ Degradare morală; depravare. ♦ Stare de decădere spre o calitate inferioară a literaturii, artei etc. sau spre o pierdere a normelor morale din creaţiile unei epoci faţă de o perioadă anterioară. Termenul are o arie largă de conotaţii, pornind de la simpla inferioritate până la degradarea morală. DECAE [dake], Henri (1915-1987), operator francez de film. Specialist al filmărilor în plein-air, a realizat imaginea unora dintre cele mai importante filme ale anilor ’50—’80 („Copiii teribili", „Ascensor pentru eşafod", „Amanţii", „Cele 400 de lovituri", „Samuraiul", „Clanul sicilienilor", „Mania grandorii", „Eva", „Bobby Deerfield"). DECAÇDRU (< fr. {i}; {s} deca- + gr. hedra „bază") s. n. Poliedru cu zece feţe. DECAFEINIZARE (după fr. décaféination) s. f. Operaţie de extragere a cafeinei din boabele verzi de cafea (sau din frunzele de ceai), în vederea obţinerii cafeinei sau a cafelei dietetice (concentraţie sub 0,1% cafeină). DECAGON (< fr. {i}; {s} deca- + gr. gonia „unghi") s. n. Poligon cu zece laturi. DECAGONAL, -Ă (< fr.) adj. în formă de decagon. DECAGRAM (< fr.) s. n. Unitate de măsură pentru masă (simbol: dag), egală cu zece grame. DECALA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) distanţa, a nu mai coincide sau a face să nu mai coincidă în spaţiu sau în timp; a (se) produce un decalaj (1) (între...). DECALAJ (< fr.) s. n. 1. Distanţarea în spaţiu sau în timp; fig. nepotrivire, dezacord între situaţii, evenimente, concepţii etc. (EC.) D. economic = discrepanţă cantitativă (diferenţă exprimată în valorile absolute ale indicatorilor comparaţi) şi calitativă (structurală) între nivelurile de dezvoltare ale unor ţări, regiuni geografice. 2. Diferenţa dintre valorile luate de o aceeaşi mărime variabilă (ex. distanţa, unghiul, timpul etc.) caracteristică pentru două fenomene, situaţii etc. care în rest sunt analoage. DECALC (< fr.) s. n. Calc (2). DECALCIFIAŢI (< fr.) s. m. pl. Substanţe sau materiale (acizi organici, acizi anorganici, săruri, substanţe zaharoase etc.) folosite în ind. pielăriei. V. decalcifiere (2). DECALCIFIERE (DECALCIFICARE) (< fr.) s. f. 1. Reducere treptată, până la dispariţie, a calciului din ţesutul osos sub diverse influenţe (mecanice, chi- mice, nervoase), urmată de scăderea rezistenţei oaselor şi de deformări ale acestora. 2. Operaţia de eliminare a varului (sărurilor de calciu) din pieile-gelatină cenuşărite, înainte de tăbăcirea lor. DECALCOMANIE (< fr.) s. f. Procedeu de decorare a unor obiecte de sticlă, porţelan etc. prin transpunerea pe ele a imaginii de pe o hârtie specială, folosită ca suport provizoriu. DECALIBRA (< des-' + calibra) vb. I refl. (Despre ţeava unei guri de foc) A-şi modifica calibrul în urma uzurii sau a unui accident de tragere. DECAUTRU (< fr. {i} {s> deca- + fr. litre „litru") s. m. Unitate de măsură pentru volum (simbol: dai), egală cu zece litri. DECALOGUL (< lat. eclez. decaiogus; gr. deka „zece" + logos „cuvânt"), cele zece porunci ale lui Dumnezeu date lui Moise pe muntele Sinai, constituind principiile fundamentale ale legii iudaice (1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine; 2. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor; 3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert; 4. Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte; 5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi mulţi ani să trăieşti pe Pământ; 6. Să nu ucizi; 7. Să nu fii desfrânat; 8. Să nu furi; 9. Să nu ridici mărturie mincinoasă asupra aproapelui tău; 10. Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău). Textul lor se află în cărţile „Ieşirea" şi „Deuteronomul" din „Vechiul Testament". DECAMETRU (< fr., germ.) s. m. 1. Unitate de măsură pentru lungime (simbol: dam), egală cu zece metri. 2. Panglică sau lanţ cu lungimea de zece metri, care serveşte la măsurători de teren. DECAMPS [dacă], Alexandre Gabriel (1803—1860), pictor şi grafician francez. Scene de gen, în special orientale („Ieşirea de la şcoala turcească", „Cerşetorii"); peisaje şi scene de vânătoare în culori strălucitoare. Caricaturi politice. DECANI* -Ă (< germ., lat.) 1. S. m. şi f. Membru al corpului profesoral universitar însărcinat cu conducerea unei facultăţi; grad deţinut de această persoană. 2. S. m. Titlu dat celui mai vârstnic sau celui mai vechi în funcţie în anumite corpuri constituite (asociaţii, colegii, instituţii parlamentare, religioase, corp diplomatic etc.) ori conducătorilor acestora. ♦ (în unele ţări catolice) Conducătorul unei circumscripţii ecleziastice; (în biserica anglicană) condu- cător al unui colegiu de preoţi, al unei instituţii religioase sau al unui local de cult (ex. d. de Canterbury). DECAN2 (< deca) s. n. (CHIM.) Hidrocarbură saturată aciclică cu zece atomi de carbon în moleculă, prezentă în gazul de sondă şi în petrol. DECANAT (< fr., germ.) s. n. 1. Demnitatea de decan (1); birourile unde lucrează decanul (şi personalul ajutător). 2. Organul de conducere al unei facultăţi. DECANTARE (după fr. décantage) s. f. Operaţie de sedimentare a particulelor solide dintr-un fluid încărcat cu suspensii solide (concentrate de flotaţie, ape de spălare provenite de la prepararea cărbunilor, ape de alimentare din râuri, ape de canalizare etc.). DECANTOR (< fr.) s. n. Construcţie hidrotehnică sau instalaţie cu funcţionare continuă sau discontinuă folosită pentru decantare (clasare gravimetrică) în alimentarea cu apă, în procesele chimice sau hidrometalurgice, în ind. extractivă etc. DECAPANT (< fr.) s. m. 1. Agent terapeutic exfoliator cornos al epidermului. 2. Substanţă sau amestec de substanţe (soluţii apoase de acizi clorhidric, azotic, sulfuric, hidruri metalice etc.) folosite la decapare (1). DECAPARE (după fr. décapage) s. f. 1. Operaţie de îndepărtare (pe cale chimică, mecanică, electrochimică) a oxizilor, peliculelor de grăsime sau a altor compuşi de pe suprafaţa unor piese metalice, în vederea unui tratament ulterior de protecţie a suprafeţei (vopsire, metalizare etc.) sau a unei operaţii de prelucrare (presare, ambu-tisare etc.). 2. Operaţie de nivelare a unui teren, a unui drum etc. 3. Operaţie de tratare a pieilor sau a blănurilor cu soluţii ale unor acizi ori săruri, în vederea conservării lor temporare sau pentru prelucrarea ulterioară. 4. îndepărtare, în momentul restaurării, a elementelor străine intenţionate (repictări) sau accidentale de pe suprafaţa sau reversul operei de artă. DECAPITA (< fr.) vb. I tranz. A executa un condamnat prin tăierea capului. DECAPITALIZARE (după fr.) s. f. Diminuare a valorii capitalului unei întreprinderi. ♦ Retragere parţială sau totală a capitalului investit. DECAPOD (< fr., {i>; {s} deca- + gr. pous, podos „picior") s. n. 1. (ZOOL.; la pl.) Ordin de crustacee cu cinci' perechi de picioare toracice; (şi la sg.) animal din acest ordin (ex. crabul, racul, creveta). ♦ (La pl.) Ordin de cefalopode 31 DECEBAL cu zece tentacule şi un rudiment de cochilie; (şi la sg.) animal din acest ordin (ex. sepia, calmarul). Au apărut în Triasic. 2. (TEHN.) (înv.) Locomotivă cu abur, cu cinci osii motoare cuplate, folosită la trenurile de marfă. DECAPOTABIL, -Ă (< fr.) adj. (Despre automobile) La care capota se poate strânge sau ridica după necesitate. DECAPSULA (< fr.) vb. I tranz. 1. A separa capsulele de pe tulpinile de in recoltate şi uscate, în vederea obţinerii seminţelor de in şi a fibrelor textile. 2. (MED.) A îndepărta pe cale chirurgicală membrana care înveleşte un organ (ex. o capsulă renală). DECAPSULATOR (< décapsula) s. n. Maşină cu care se efectuează decapsu-larea inului. DECAR1 (< ngr.) Carte din jocul de cărţi marcată cu numărul 10. DECAR2 (< fe} deca- + ar) s. m. Unitate de măsură pentru suprafeţe de pământ egală cu zece ari. DECARBOXILARE (după fr. décarbo-xilation) s. f. Reacţie prin care grupa carboxil a unui acid organic sau a unei sări a acestuia este eliminată sub formă de dioxid de carbon. DECARBOXILAZE (< fr. {i}) s. f. pl. (BIOCHIM.) Enzime car,e acţionează la nivelul grupului carboxilic al alfacetoaci-zilor, catalizând eliminarea dioxidului de carbon. DECARBURARE (după fr. décarburation) s. f. 1. Operaţie de eliminare a carbonului din topitura metalică sub formă de monoxid de carbon, până la valoarea admisă de standard, prin oxidare cu oxigen sau oxid de fier în procesul de afinare, ia elaborarea oţelului. 2. Micşorare a conţinutului de carbon din stratul superficial al pieselor de oţel încălzite în cuptoare pentru tratamente termice. DECASILAB (< fr., lat.) adj., s. m. (Vers) compus din zece silabe, despărţite de cezură în două grupe, după silaba a patra sau a cincea. A fost folosit pentru prima dată în anul 1050, în Franţa, însă a devenit popular prin lucrările lui Dante, Petrarca şi Boccaccio. DECASILABIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre versuri) Alcătuit din zece silabe. DECAST|L (< fr.; {s} deca- + gr. stylos „coloană") s. n. Templu grecesc a cărui faţadă este compusă din zece coloane. DECÂTARE (< fr., germ.) s. f. Operaţie de finisare a ţesăturilor din lână, aplicată ca tratament preliminar, în vederea măririi stabilităţii dimensionale, Decebal (basorelief de pe Columna lui Traian) a îmbunătăţirii calităţii acestora (aspect, tuşeu etc.). DECATLON (< fr. {i}; {s} deca- + gr. athlon „luptă") s. n. Probă sportivă pentru bărbaţi combinată din zece probe atletice, desfăşurate în două zile (100 m, lungime, greutate, înălţime, 400 m, 110 m garduri, disc, prăjină, suliţă şi 1 500 m). DECATRON (< {s} deca- + fr. [elec] tron) s. n. Tub cu descărcare electrică în gaze, cu catod rece, utilizat în tehnica calculatoarelor electronice ca dispozitiv de numărare, în tehnica nucleară, cea a dispozitivelor de comunicaţie şi de comandă etc. DECAVA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. (Fam.) A pierde sau a face să piardă toţi banii, a da sau a lua (cuiva) toţi banii, a (se) ruina (la jocul de cărţi). DECĂDEA (< cădea, după fr. déchoir) vb. II intranz. A ajunge într-o stare mai rea, a fi în declin, a da înapoi; a regresa. ♦ A se degrada moraliceşte; a se declasa; a se deprava. DECĂDERE (< decădea) s. f. 1. De-clin, regres. ♦ Degradare morală; decadenţă. 2. (DR.) Pierdere a dreptului de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini în general un act de procedură, prin neexercitarea lui într-un anumit termen prevăzut de lege. ♦ Stingere a unui drept subiectiv prin neexercitarea lui în anumite condiţii şi într-un anume interval de timp. ♦ Lipsire a unei persoane de unele dintre drepturile sale civile sau politice ca pedeapsă complementară în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni. -0 D. din drepturile părinteşti = sancţiune specifică dreptului familiei, pronunţată de instanţa judecătorească la sesizarea autorităţii tutelare, prin care sunt privaţi de toate drepturile şi obligaţiile părinteşti (cu excepţia obligaţiei legale de întreţinere) părinţii care pun în pericol sănătatea ori dezvoltarea fizică a copilului sau educarea, învă- ţătura ori pregătirea lui profesională, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte. DECÂT (< c/e3 + cât) adv., conj. I. Adv. 1. Comparativ de inegalitate: era mai bătrân decât mine. 2. (Restrictiv, în construcţii negative) Numai, o Expr. N-am (sau n-ai etc.) decât să... = a) singurul lucru care îmi (sau îţi etc.) rămâne de făcut...; b) sunt (sau eşti etc.) liber să..., dacă vreau (sau vrei etc.) să... N-ai (sau n-are) decât! = poţi (sau poate etc.) s-o faci (sau s-o facă etc.), puţin îmi pasă! II. Conj. 1. Introduce o propoziţie circumstanţială; mai mult bănuia decât ştia! 2. (Pop.; adversativ) însă, dar; numai (că). DECCAN (DEKKAN), pod. în zona interioară a Pen. Hindustan, la S de râul Narbada şi M-ţii Vindhya, cu aspect de platformă, format din bazalte gu o grosime de c. 2 000 m, rest din continentul Gondwana; 1 mii. km2. Marginile de E şi V se înalţă, formând M-ţii Gaţi. Alt. medie: 700 m. Soluri negre, de savană. Străbătut de râurile Mahanadi, Godavari, Krishna. Culturi de bumbac irigate, grâu (60% din supr. arabilă), oleaginoase, orez, cafea şi trestie de zahăr. Expl. de cărbuni, min. de fier, mangan, ,diamante. Reg. locuită în principal de o populaţie dravidiană nealterată de invazia arienilor. DECEBAL, rege al geto-dacilor (87— 106 d.Hr.). în timpul domniei lui, regatul geto-dac, cu centrul în SV Transilvaniei, a atins apogeul dezvoltării sale economice şi politice. Pe plan intern, D. a accelerat procesul de centralizare a statului, a iniţiat un amplu program de construcţii civile şi militare în Dacia, întărind potenţialul militar al statului. Ameninţat de expansiunea Imp. Roman, D., iscusit diplomat şi talentat conducător de oşti, a urmărit crearea unei coaliţii antiromane care să înglobeze şi populaţiile sarmate şi germanice din vecinătatea Daciei, ducând tratative chiar şi cu Pacorus II, regele părţilor. în războiul purtat de daci împotriva romanilor în anul 87, D. a ieşit victorios, zdrobind legiunile romane trimise împotriva sa de împăratul Domiţian. învins un an mai târziu la Tapae, D. a izbutit să încheie, în 89, o pace favorabilă dacilor, utilizând subsidiile acordate de romani, inginerii şi instructorii militari pentru a amplifica şi desăvârşi sistemul de fortificaţii în jurul Sarmizegetusei. Conflictul cu romanii a reizbucnit în vremea împăratului Traian. în cursul a două războaie grele (101—102 şi 105—106), D. a rezistat armatelor romane, coman- DECEDA 32 date de însuşi împăratul Traian. înfrânt, în cele din urmă, D. s-a sinucis pentru a evita umilinţa captivităţii. O dată cu bogatele prăzi (aur şi argint) capturate, Traian a trimis la Roma şi capul temutului său adversar. V. Dacia; Războaiele daco-romane. DECEDA (< fr., lat.) vb. I intranz. A înceta din viaţă; a muri, a răposa. DECEI, Aurel (1905-1976, n. Gura Râului, jud. Sibiu), istoric şi orientalist român. Specialist în istoria Evului Mediu românesc („Relaţii rdmâno-orientale“, „Istoria Imperiului Otoman"). DECELARE (după fr. décèlement) s. f. 1. (Livr.) Descoperire a ceea ce este ascuns; punere în evidenţă. 2. Proces prin care se pune în evidenţă prezenţa unei specii chimice, în proba supusă analizei, sau a unui fenomen foarte puţin intens; detectie. DECELERATIE (< fr.) s. f. Reducere a vitezei unui mobil, raportată la unitatea de timp; acceleraţie negativă, frânare. DECEMBRIE (< lat. decembris, din decern „zece“; în calendarul roman fiind a zecea lună a anului) s. m. A douăsprezecea lună a anului; are 31 de zile; (pop.) îndrea. DECEMBRIE, 1 Decembrie 1918, ziua naţională a României. Reprezintă momentul desăvârşirii statului naţional unitar român, prin unirea Transilvaniei cu România (Alba lulia, 18 nov./1 dec. 1918). Ziua de 1 Decembrie a fost declarată, în 1990, de către Parlament sărbătoarea naţională a României. 30 DECEMBRIE, denumirea com. Copăcenipână în 1993. DECEMBRIŞTI (< decembrie, după rus.) s. m. pl. Nume dat revoluţionarilor ruşi de origine nobiliară, care au organizat la Sankt Petersburg răscoala armată de la 14/26 dec. 1825 împotriva absolutismului ţarist. DECEMVJR (< fr., lat.) s. m. Fiecare dintre cei 10 magistraţi romani aleşi în anul 451 î.Hr. pentru a întocmi codul de legi, cunoscut sub numele de „cele 12 table". DECENAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care durează 10 ani; care are loc din 10 în 10 ani. DECENEU (sec. 1 î.Hr.), mare preot şi rege geto-dac. Unul dintre cei mai apropiaţi sfetnici ai lui Burebista, l-a sprijinit pe acesta în făurirea şi consolidarea regatului. DECENIU (< it., lat.) s. n. Perioadă de 10 ani; decadă (2). Deceniile O.N.U. au fost proclamate în scopul de a atrage atenţia comunităţii internaţionale asupra necesităţii de a adopta măsuri pentru rezolvarea unor grave probleme internaţionale. D. dezvoltării (primul: 1961-1970; al doilea: 1971-1980; al treilea: 1981—1990). D. dezarmării (primul: 1971-1980; al doilea: 1981- 1990). D. de luptă împotriva rasismului şi a discriminării rasiale (primul: 1973— 1982; al doilea: 1983-1993). D. femeii (1976-1985) ş.a. DECENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Cuviincios, plin de decentă. DECENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Respect pentru bunele moravuri, bună-cuviinţă; pudoare. DECEEPŢIE (< fr., lat.) s. f. Dezamăgire, deziluzie; amărăciune. DECEPŢIONA (< decepţie) vb. I tranz. A înşela speranţele, încrederea cuiva, a provoca cuiva o decepţie; a dezamăgi, a deziluziona. DECEREBRARE (după fr. décérébration-, {s> des-1 + lat. cerebrum „creier") s. f. 1. îndepărtare a emisferelor cerebrale, practicată experimental pe animale, în cadrul studiilor asupra funcţiunilor diferitelor părţi ale creierului. 2. (MED.) Stare (de obicei ireversibilă) caracterizată prin rigiditate musculară spontană sau declanşată de stimuli dureroşi, prezentă la bolnavii în comă. DECERNA (< fr., lat.) vb. I tranz. A acorda, a conferi, a da (un premiu, o decoraţie, o răsplată). DECES (< fr., lat.) s. n. încetare din viaţă, moarte a unei persoane. DECEV, Dimităr (1877-1958), istoric, epigrafist, arheolog şi lingvist bulgar. Specialist în problemele limbii, istoriei şi religiei trace („Limba tracilor", „Izvoare antice ale istoriei şi geografiei Traeiei şi Macedoniei"). DE CHIRICO, Giorgio v. Chirico. DECI (< de2 + aci) conj. Prin urmare, în consecinţă, aşa fiind. DECI- ({s> lat. decies „de zece ori") Element de compunere care intră în denumirea submultiplilor unităţilor de măsură pentru a exprima a zecea parte din întreg (ex. decigram). DECIBEL (< fr. {i}) s. m. Unitate de măsură a intensităţii (sau presiunii) acustice (simbol: dB) ce reprezintă nivelul unui sunet a cărui intensitate sonoră este de 1,26 ori mai mare decât a pragului auditiv inferior. DECIBELMETRU (< fr.) s. n. Voltmetru de curent alternativ, gradat în decibeli în raport cu nivelul de referinţă, utilizat ca aparat de măsură în instalaţiile electroacustice. DECIDE (< fr., lat.) vb. III 1. Intranz. şi refl. A lua o hotărâre (alegând între mai multe posibilităţi). + Tranz. A hotărî, a soluţiona ceva în mod definitiv; a da o decizie, a dispune. 2. Tranz. A determina, a convinge pe cineva să facă ceva. DECIGRAM (< fr., germ.) s. n. Unitate de măsură pentru masă (simbol: dg) egală cu a zecea parte dintr-un gram. DECILJTRU (< fr., germ.) s. m. Unitate de măsură pentru volum (simbol: dl) egală cu a zecea parte dintr-un litru. DŞCIMA1 (< lat. decima, „a zecea") s. f. (în Ev. Med.) Dijmă plătită Bisericii catolice de către nenobilii de religie catolică (ţărani liberi, iobagi, târgoveţi); până în 1439, în Transilvania, o plăteau şi micii nobili. DECIMA2 (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. (în Roma antică şi în Ev. Med.) A pedepsi o unitate militară, executând pe fiecare al zecelea soldat. 2. (Despre războaie, epidemii etc.) A ucide oameni în număr mare. DECIMAL, -Ă (< fr., germ.) adj., s. n. 1. Adj. (Rar) Zecimal. 2. S. n. Basculă în care echilibrarea greutăţii corpurilor se realizează cu greutăţi-etalon de zece ori mai mici. DECIMĂ (< it.) s. f. (MUZ.) Interval care cuprinde zece trepte, format dintr-o octavă şi o terţă. DECIMETRU (< fr., germ.) s. m., s. n. 1. S. m. Unitate de măsură pentru lungime (simbol: dm), egală cu a zecea parte dintr-un metru. 2. S. n. Riglă gradată cu lungimea de zece centimetri. DËÔIN, oraş în N Cehiei, pe Elba (Labe), lângă graniţa cu Germania; 72 mii loc. (1991, cu suburbiile). Ind. constr. de maşini, electrotehnică, chim., textilă, alim. Castel (sec. 17). DECIS, -Ă (< decide) adj. Ferm, hotărât. DECISIV, -Ă (< fr.) adj. Care decide (1), care hotărăşte în mod definitiv; hotărâtor. DECITEX (< deci- + tex[til]) s. m. Unitate de măsură a greutăţii liniare a firelor şi fibrelor de mătase naturală şi vegetală sau a celor sintetice, cu ajutorul căreia se apreciază fineţea acestora, reprezentând masa în grame a unui fir cu lungimea de 10 000 m. A înlocuit denier-ul. DECIUS (Caius Messius Quintus Decius Traianus), împărat roman (249—251), proclamat de legiunile din Moesia. A luptat împotriva dacilor liberi, luându-şi titlul de Dacicus Maximus. A murit la Abrittus, în lupta împotriva goţilor. DECIZIE (< fr., lat.) s. f. 1. Hotărâre luată, soluţie adoptată (dintre mai multe posibile); rezoluţie. O Teoria deciziilor v. 33 DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ Decius statistică matematică. Arbore (tabelă) de d. = instrument matematic pentru analizarea situaţiilor şi luarea deciziilor corespunzătoare condiţiilor concrete existente. ♦ (INFORM.) Acţiune de determinare a modului de evoluţie a rezolvării unei probleme cu calculatorul din mai multe alternative posibile, în funcţie de satisfacerea unei condiţii. ♦ Act obligatoriu, normativ, prin care un organ conducător stabileşte direcţia unei acţiuni şi modul ei de realizare. Atribut principal al actului de conducere, d. poate fi: economică, socială, politică, juridică, administrativă, tehnică, militară etc. 2. (DR.) Hotărâre judecătorească (pronunţată de o instanţă superioară) prin care se soluţionează apelul, recursul, precum şi recursul în interesul legii ori în anulare. 3. (Rar) Fermitate. DECLAMA (< fr., lat.) vb. I tranz. A rosti cu voce tare, cu ton şi gesturi adecvate, un text literar (de obicei în versuri); a recita. ♦ (Peior.) A vorbi cu ton emfatic, retoric. DECLAMATOR, -OARE (< fr.) adj. Care declamă; (peior.) pompos, emfatic, retoric. DECLAMAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Arta de a declama. 2. Vorbire cu ton şi gesturi teatrale, exagerate. DECLANŞA (< fr.) vb. 11. Tranz. A produce o deschidere rapida, prin comandă, a unui mecanism care blochează mişcarea unor părţi ale unui dispozitiv, în vederea provocării sau întreruperii unor acţiuni. 2. Tranz. şi refl. A (se) dezlănţui, a (se) porni, a (se) stârni. DECLANŞATOR (< declanşa) s. n. Dispozitiv, acţionat manual sau automat, care, la variaţia unei mărimi fizice, provoacă declanşarea unui mecanism; declanşor. DECLARA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. A spune, a afirma deschis, a face cunoscut. ♦ A comunica ceva oficial în faţa unei autorităţi. ♦ A mărturisi. 2. Tranz. A califica, a considera drept... + Refl. A mărturisi despre sine că..., a se recunoaşte ca... 3. Refl. A lua atitudine, a se pronunţa pentru sau contra cuiva sau a ceva. ^ Expr. Tranz. A declara război (cuiva) = (despre state) a anunţa în mod oficial începerea stării de război; fig. a lua o atitudine ostilă faţă de cineva sau ceva. A declara grevă = a anunţa în mod oficial începerea unei greve. 4. Refl. (Despre procese, fenomene). A lua naştere, a se ivi, a începe. DECLARATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. Care conţine o declaraţie. <0 Ton d. = ton ferm, sententios, categoric. DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ, document adoptat la 4 iul. 1776, la Philadelphia, de Congresul continental al reprezentanţilor celor 13 colonii engleze din America de Nord, prin care acestea s-au declarat independente. D., concepută de Thomas Jefferson, reprezenta chintesenţa celor mai înalte concepte politice şi filozofice ale sec. 18. Ziua de 4 iul. a devenit sărbătoarea naţională a S.U.A. ' DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ Atunci când, în cursul evenimentelor omeneşti, devine necesar ca un popor să desfacă legăturile politice care l-au unit cu un altul şi să-şi asume printre Puterile lumii statutul aparte şi egal la care îl îndreptăţesc Legile Naturii şi ale lui Dumnezeu, un elementar respect faţă de legile nescrise ale umanităţii impune ca acesta să declare cauzele care îl constrâng la separaţiune. Considerăm ca adevăruri grăitoare faptul că toţi oamenii s-au născut egali, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care îşi derivă dreptele lor puteri din consimţământul celor guvernaţi. Că, ori de câte ori, o Formă de Guvernare devine o primejdie pentru aceste ţeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească şi să instituie un nou Guvern bazat pe acele principii şi organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze acestui Popor Siguranţa şi Fericirea. Prudenţa, într-adevăr, va fi aceea care va dicta ca Guvernele de mult statornicite să nu fie schimbate pentru motive neînsemnate sau vremelnice; iar întreaga experienţă ne învaţă că omenirea este mai dispusă să sufere, atâta vreme cât răul poate fi tolerat, decât să-şi facă dreptate prin abolirea formelor de guvernare cu care s-a obişnuit. Dar atunci, când un lung şir de abuzuri şi de uzurpaţiuni urmărind invariabil acelaşi Scop, demonstrează intenţia de a subjuga Poporul unui Despotism absolut, este dreptul său, este datoria sa să înlăture un asemenea Guvern şi să găsească noi Garanţi ai securităţii lui viitoare. Tot astfel a fost şi suferinţa răbdătoare a acestor Colonii; şi tot astfel este acum nevoia ce le obligă să schimbe fostele lor Sisteme de Guvernământ. Istoria actualului Rege al Marii Britanii este o istorie de repetate ultraje şi uzurpaţiuni, având toate ca scop direct statornicirea unei Tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi cele spuse, să supunem Faptele judecăţii unei lumi nepărtinitoare. A refuzat să-şi dea Acordul pentru Legile cele mai benefice şi mai necesare binelui public. A interzis Guvernatorilor săi să valideze Legi de importanţă imediată şi presantă dacă aceştia nu le suspendau până la obţinerea asentimentului său; iar când acestea erau suspendate ca atare, el a neglijat cu totul să se ocupe de ele. A refuzat să sancţioneze alte' Legi ce aduc înlesniri unor mari‘circumscripţii, dacă locuitorii acestora nu renunţau la dreptul de Reprezentare în Legislativ, un drept de valoare inestimabilă pentru ei şi înspăimântător doar pentru tirani. • A convocat corpurile legiuitoare să se întâlnească în locuri neobişnuite, inconfortabile şi la mare distanţă de Oficiile Publice cu unicul scop de a-i istovi pentru a-i face să se conformeze măsurilor sale. A dizolvat în mod repetat Camerele Reprezentanţilor pentru că acestea s-au opus cu bravă fermitate încălcării de către el a drepturilor poporului. A refuzat mult timp, după astfel de dizolvări, să permită alegerea altora; drept urmare, Puterile Legislative, ne-puîând fi Anihilate, au revenit Poporului în totalitatea sa pentru a fi exercitate, Statul rămânând între timp expus tuturor primejdiilor de invazie din exterior şi de frământare în interior. S-a străduit să împiedice popularea acestor State; în acest scop obstrucţio-nând Legea Naturalizării Străinilor; refuzând să sancţioneze alte legi de natură să încurajeze migrarea lor înspre aceste locuri şi înăsprind condiţiile pentru noi Alocări de Pământuri. A împiedicat Administrarea Justiţiei, refuzând să-şi dea Asentimentul pentru DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ 34 Legile care stabilesc Puterile Judecătoreşti. l-a făcut pe judecători dependenţi în totalitate de Voinţa sa în privinţa duratei exercitării funcţiei şi a cuantumului şi plăţii salariilor acestora. A înfiinţat o mulţime de Noi Servicii şi a trimis încoace armate de Funcţionari, care să ne hărţuiască oamenii şi să ie spolieze agoniselile. Şi-a păstrat printre noi, în timp de pace, Armatele sale Regulate, fără Consimţământul corpurilor noastre legiuitoare. A acţionat în aşa fel încât Armata să fie independentă de Puterea Civilă şi superioară acesteia. S-a însoţit cu alţii ca să ne supună unei jurisdicţii străine de constituţia noastră şi nerecunoscută de legile noastre; dându-şi Asentimentul pentru Actele acestora de pretinsă Legislaţie: Pentru a încartirui printre noi mari corpuri de militari înarmaţi; Pentru a-i pïôteja de pedeapsă printr-un simulacru de Judecată pentru orice Crime pe care le-ar fi comis împotriva Locuitorilor acestor State; Pentru a împiedica Comerţul nostru cu toate colţurile lumii; Pentru a ne impune taxe fără Consimţământul nostru; Pentru a ne priva, în multe cazuri, şi de avantajele proceselor la Curtea cu Juri; Pentru a ne duce peste Mări spre a fi judecaţi pentru pretinse delicte; Pentru abolirea liberului Sistem de Legi Engleze într-o Provincie învecinată, stabilind înlăuntrul acesteia o guvernare Arbitrară şi lărgindu-i Hotarele astfel încât să o folosească imediat drept exemplu şi instrument pentru introducerea aceleiaşi conduceri absolute în aceste Colonii; Pentru înlăturarea Statutelor noastre, pentru abolirea Legilor noastre cele mai preţioase şi pentru modificarea fundamentală a Formelor noastre de Guvernământ; Pentru suspendarea propriilor noastre Corpuri Legiuitoare şi pentru a se fi declarat investiţi cu puterea de a elabora legi pentru noi în toate cazurile, fără discriminare. A renunţat la Guvernare aici, decla-rându-ne în afara Protecţiei sale şi a dus Război împotriva noastră. Ne-a prădat mările, ne-a pustiit Coastele, ne-a ars oraşele şi a distrus vieţile oamenilor noştri. în momentul de faţă transportă mari Armate de Mercenari străini pentru a desăvârşi actele aducătoare de moarte, pustiire şi tiranie, începute în împrejurări de o Cruzime şi Perfidie cu greu egalate chiar şi în cele mai barbare epoci şi total nedemne de Conducătorul unei naţiuni civilizate. l-a constrâns pe Concetăţenii noştri Capturaţi în largul Mării să ridice Armele împotriva Ţării lor, să devină călăii prietenilor şi Fraţilor lor sau să cadă ei înşişi răpuşi de Mâinile acestora. A incitat la răzmeriţe în rândurile noastre şi s-a străduit să-i aducă încoace pe locuitorii de la frontierele noastre, nemiloşii Sălbatici Indieni, a căror lege de război bine-ştiută este distrugerea fără discriminare a tuturor, indiferent de vârstă, sex sau condiţie socială. La fiecare etapă a acestor Opresiuni, Noi am înaintat Petiţii de Reparare a Nedreptăţii în cei mai umili termeni: Cererilor Noastre repetate li s-a răspuns doar cu repetate injurii. Un Principe, al cărui caracter este astfel marcat de acţiuni care, fiecare în parte, ar putea defini un Tiran, este nepotrivit să fie conducătorul unui popor liber. Nu se poate nici spune că nu le-am atras atenţia fraţilor noştri britanici, l-am avertizat din când în când cu privire la încercările legislativului lor de a-şi extinde jurisdicţia în mod inadmisibil asupra noastră. Le-am reamintit împrejurările emigrării şi stabilirii noastre aici. Am apelat la simţul lor înnăscut de dreptate şi mărinimie şi i-am implorat în numele legăturilor noastre de rudenie comună să dezavueze aceste uzurpaţiuni, care, în mod inevitabil, vor duce la întreruperea legăturilor şi a corespondenţei noastre. Au fost însă şi ei surzi la vocea dreptăţii şi a legăturii de sânge. Trebuie, de aceea, să acceptăm necesitatea de a ne Separa şi de a-i considera, ca şi pe restul umanităţii, Duşmani pe timp de Război şi Prieteni pe timp de Pace. De aceea, noi, Reprezentanţii STATELOR UNITE ALE AMERICII, întruniţi în Congres General, făcând apel la Judecătorul Suprem al omenirii pentru a cântări corectitudinea intenţiilor noastre, declarăm şi publicăm solemn, în Numele şi prin Autoritatea investită de bunul Popor al acestor Colonii, că aceste Colonii Unite sunt şi de drept trebuie, să fie STATE LIBERE Şl INDEPENDENTE; că ele sunt Absolvite de orice loialitate faţă de Coroana Britanică şi că orice legătură politică între ele şi Statul Marii Britanii este şi trebuie să fie desfăcută în întregime şi că, în calitate de State Libere şi Independente au puteri depline să declare Război, să încheie Pace, să contracteze Alianţe, să stabilească Legături Comerciale şi să facă toate actele şi lucrurile pe care Statele Independente pot să le facă de drept. Şi, pentru à susţine această Declaraţie, punându-ne nădejdea în protecţia Providenţei Divine, ne legăm unii faţă de alţii cu Vieţile noastre, Averile noastre şi cu sfânta noastră Onoare. Declaraţia de mai sus a fost, din ordinul Congresului, autentificată şi semnată de către următorii membri: John Hancock NEW HAMPSHIRE DELAWARE Josiah Bartlett Caesar Rodney William Whipple George Read Matthew Thornton Thomas M’Kean MASSACHUSETTS MARYLAND BAY Samuel Chase Samuel Adams William Paca John Adams Thomas Stone Robert Treat Paine Charles Carroll, of Elbridge Gerry Carrollton RHODE ISLAND VIRGINIA Stephen Hopkins George Wythe William Ellery Richard Henry Lee Thomas Jefferson CONNECTICUT Benjamin Harrison Roger Sherman Thomas Nelson, Jr. Samuel Huntington Francis Lightfoot William Williams Lee Oliver Wolcott Carter Braxton NEW YORK NORTH William Floyd CAROLINA Philip Livingston William Hooper Francis Lewis Joseph Hewes Lewis Morris John Penn NEW JERSEY SOUTH Richard Stockton CAROLINA John Witherspoon Edward Rutledge Francis Hopkinson Thomas Heyward, John Hart Jr. Abraham Clark Thomas Lynch, Jr. Arthur Middleton PENNSYLVANIA GEORGIA Robert Morris Button Gwinnett Benjamin Rush Lyman Hall Benjamin Franklin George Walton John Morton George Clymer James Smith George Taylor James Wilson George Ross SE DECIDE ca exemplare ale Declaraţiei să fie trimise diverselor adunări, convenţii şi comitete sau consilii de securitate şi diverşilor comandanţi ai trupelor continentale; ca Declaraţia să fie adusă la cunoştinţă în fiecare dintre Statele Unite, la nivelul conducerii armate. .36 DECLARAŢIA UNIVERSALĂ DECLARAŢIA DREPTURILOR OMULUI Şl ALE CETĂŢEANULUI, document programatic al Revoluţiei Franceze, adoptat la 26 aug. 1789, de către Adunarea Constituantă. A influenţat toate instituţiile politico-juridice europene de-a lungul timpului. DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, document internaţional adoptat de O.N.U. la 10 dec. 1948. Prevede respectarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cuprinde o enumerare a acestora. Ziua adoptării declaraţiei se celebrează în fiecare an ca „Ziua drepturilor omului". PREAMBUL Considerând că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume, Considerând că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii şi că făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvântului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor, Considerând că este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revoltă împotriva tiraniei şi asupririi, Considerând că este esenţial a se încuraja dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni, Considerând că în Cartă popoarele Organizaţiei Naţiunilor Unite au proclamat din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbaţi şi femei şi că au hotărât să favorizeze progresul social şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari, Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizaţia Naţiunilor Unite respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi respectarea lor universală şi efectivă, Considerând că o concepţie comună despre aceste drepturi şi libertăţi este de cea mai mare importanţă pentru realizarea deplină a acestui angajament, ADUNAREA GENERALA proclamă PREZENTA DECLARAŢIE UNIVERSALĂ A'DREPTURILOR OMULUI ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, având această declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor. Articolul 1. Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine 'naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări. în afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internaţional al ţării sau al teritoriului de care ţine o persoană, fie că această ţară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome sau supuse vreunei alte limitări de suveranitate. Articolul 3. Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale. Articolul 4. Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitute; sclavajul şi comerţul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor. Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică. Articolul 7‘ Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor juridice naţionale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituţie sau lege. Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar. Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa. Articolul 11. 1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale. 2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internaţional sau naţional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârşit actul cu caracter penal. Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13. 1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat. 2. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de a reveni în ţara sa. Articolul 14. 1. în caz de persecuţie, orice persoană are dreptul de a căuta azil şi de a beneficia de azil în alte ţări. 2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite. Articolul 15. 1. Orice persoană are dreptul la o cetăţenie. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau de dreptul de a-şi schimba cetăţenia. Articolul 16. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul şi femeia, fără nici o restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei. DECLARAŢIE 36 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi. 3. Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului. Articolul 17. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţa şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor. Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea "de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat. Articolul 20. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică. 2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte dintr-o asociaţie. Articolul 21. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi. 2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcţiile publice din ţara sa. 3. Voinţa poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voinţă trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal şi exprimat prin vot secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului. Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale. Articolul 23. 1 Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului. 2. Toţi oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. 3. Orice om care munceşte are dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât şi familiei sale, o existenţă conformă cu demnitatea umană şi completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială. 4. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă şi recreaţie, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă şi la concedii periodice plătite. Articolul ?5. 1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe său în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă; în urma unor împrejurări independente de voinţa sa. 2. Mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire deosebite. Toţi copiii, fie că sunt născuţi în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeaşi protecţie socială. Articolul 26. 1. Orice persoană are dreptul la învăţătură. învăţământul trebuie să fie gratuit, cel puţin în ceea ce priveşte învăţământul elementar şi general. învăţământul tehnic şi profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învăţământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturor, pe bază de merit. 2. învăţământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi întărirea respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale. El trebuie să promoveze înţelegerea, toleranţa, prietenia între toate popoarele şi toate grupurile rasiale sau religioase, precum şi dezvoltarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii. 3. Părinţii au dreptul de prioritate în alegerea felului de învăţământ pentru copiii lor minori. Articolul 27. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la binefacerile lui. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este. Articolul 28. Orice persoană are dreptul la o orânduire socială şi internaţională în care drepturile şi libertăţile expuse în prezenta declaraţie pot fi pe deplin înfăptuite. Articolul 29. 1. Orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale. 2. în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică. 3. Aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite. Articolul 30. Nici o dispoziţie a prezentei declaraţii nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârşi vreun act îndreptat spre desfiinţarea unor drepturi sau libertăţi enunţate în prezenta declaraţie. DECLARAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Mărturisire, afirmare deschisă a unor convingeri, opinii, sentimente; ceea ce afirmă cineva cu un anumit prilej. 2. (DR.) a) Mărturie, depoziţie a unui martor; b) Relatare făcută în scris de către o persoană către un organ al administraţiei de stat; c) Formă de tratat internaţional. ♦ Consimţământ. D. guvernamentală = document prin care un stat îşi defineşte poziţia faţă de unele probleme ale relaţiilor internaţionale. D. comună = document adoptat de două sau mai multe state în care acestea îşi definesc poziţia faţă de unele probleme de interes comun şi internaţional. D. solemnă comună = document internaţional adoptat la întâlnirile bi- sau multilaterale ale şefilor de state, şefilor de guverne sau ale miniştrilor de Externe, prin care semnatarii se obligă să promoveze în raporturile reciproce şi cu celelalte state principiile dreptului internaţional înscrise în Carta O.N.U. 3. Act al unui partid, guvern, stat sau organizaţie internaţională, prin care se proclamă în chip solemn unele principii fundamentale (de ex. D. pentru acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale—1960; D. 37 DECOLORARE cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială—1963; D. privind promovarea în rândul tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc şi înţelegere între popoare—1965; D. asupra principiilor colaborării culturale internaţionale-1966; D. asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei Naţiunilor Unite—1970). 4. D. de război = încunoştinţare prealabilă şi oficială făcută de un stat către alt stat cu privire la începerea războiului împotriva acestuia. 5. (FIN.) Descriere a tuturor veniturilor, proprietăţilor unei persoane fizice, pe baza propriei răspunderi a posesorului, în scopuri fiscale, o D. de venit = document întocmit de declarantul veniturilor în vederea stabilirii impozitelor aferente, depus la organele fiscale. D. vamală -document (formular tip) completat de declarantul vamal şi depus la unitatea vamală abilitată, în termen prestabilit, pentru efectuarea operaţiunilor de vămuire şi încasare a taxelor. D. de faliment = cerere adresată organelor abilitate de către creanţieri în vederea declarării, falimentului debitorului lor; document întocmit în acest scop. ♦ Dare de seamă a solicitantului unui credit. DECLASA (< fr.) vb. I refl. A decădea din punct de vedere moral şi social; a se degrada. DECLjC (< fr.) s. n. Dispozitiv format dintr-o pârghie prevăzută cu un cârlig la una dintre extremităţi, care permite eliberarea unei piese imobilizate în raport cu o alta; se utilizează la eliberarea supapelor în mecanismele de distribuţie, a berbecilor de bătut piloţi etc. DECLjN (< fr.) s. n. 1. Coborâre a unui astru spre apus; asfinţit, scăpătat. + Fig. Decădere (a unei fiinţe, a unui popor, a unei civilizaţii etc.); decadenţă. -0 D. economic = regres al activităţii economice, manifestat prin diminuarea producţiei şi a comerţului, pierderea locului ocupat într-o anumită perioadă într-un ansamblu economic dat, la nivel micro- sau macroeconomic, ca urmare a crizelor economice, calamităţilor naturale, confruntărilor sociale, politice sau militare pe plan naţional sau internaţional. Balanţă în d. - balanţă în care fiecare plată produce o diminuare a conturilor. 2. (MED.) Stare sau perioadă a unei boli în care simptomele clinice scad gradat în intensitate. ♦ Perioadă a vieţii caracterizată de regresiunea generală a funcţiilor organismului şi care marchează începutul senescenţei. DECLINA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. (GRAM.) A trece prin toate cazurile un substantiv, un adjectiv, un pronume, numeral sau articol. 2. A refuza să-şi asume o sarcină, o funcţie, o răspundere, să soluţioneze un litigiu etc. 3. (EC.) A prezenta un produs sau o gamă de produse sub mai multe forme. ♦ A exploata mai multe subproduse. 4. (în expr.) A-şi declina numele, calitatea etc. = a-şi spune numele, calitatea etc.; a se prezenta. DECLINARE (< declina) s. f. 1. Totalitate a modificărilor suferite de forma unui substantiv, a unui pronume, adjectiv, numeral sau articol pentru exprimarea cazurilor la singular şi la plural. ♦ Categorie sau clasă de substantive care folosesc aceleaşi mijloace în realizarea flexiunii. 2. (DR.) D. de competenţă = trimitere a unei pricini spre soluţionare la organul de jurisdicţie competent, de către organul sesizat cu soluţionarea ei, care constată prin hotărâre incompetenţa sa. DECLINATOR (< fr.) s. n. (TOPOGR.) Busolă de formă dreptunghiulară pentru măsurarea unghiului de declinaţie magnetică. D. este folosit pentru orientarea planşetei topografice şi pentru orientarea hărţilor, atunci când se tine cont de declinaţia magnetică. DECLINATORIU, -ORIE (< fr.) adj., s. n. (DR.) (Hotărâre) prin care se declină competenţa. DECLINAŢIE (< fr., lat.) s. f. Coordonată astronomică ecuatorială sau orară, exprimată prin unghiul dintre direcţia către un astru şi planul ecuatorial. -O D. magnetică = unghiul format, într-un anumit loc de pe suprafaţa Pământului, de meridianul magnetic cu meridianul geografic, datorită faptului că polii magnetici nu coincid cu cei geografici. DECLINOMETRU (< fr., germ.; {s} lat. declinatio „abatere" + gr. metron „măsură") s. n. Instrument folosit pentru măsurarea declinaţiei magnetice. DECLIVITATE (< fr.) s. f. 1. (GEOGR.) înclinare a unei suprafeţe de teren faţă de planul orizontal, exprimată în grade sau în m/km. 2. înclinare faţă de orizontală a axei unui traseu de cale ferată sau de şosea, măsurată prin raportarea diferenţei de nivel a două puncte de pe axă la distanţa orizontală dintre aceste puncte, şi exprimată în miimi (mm/m) sau sutimi (cm/m). DECLIVOMETRU (< fr.) s. n. Instrument pentru măsurarea declivităţii. DECOAGULARE (de 4 + coagulare) s. f. Refluidizarea sângelui prin fibrino-liză postmortală. DECOCT (< lat.) s. n. Soluţie obţinută prin fierberea unor plante, în vederea extragerii principiilor active din acestea (ex. d. din floare de tei). DECODIFICA (< fr.) vb. I tranz. A efectua o decodificare. DECODIFICARE (< decodifica) s. f. Operaţie de convertire a codurilor atribuite simbolurilor unui alfabet într-o formă care permite interpretarea mai uşoară a simbolurilor respective; trecerea în limbaj natural a unui text scris în cod; interpretarea unui cod; descifrarea unui mesaj transmis pe baza unui cod. DECODIFICATOR (< fr.) s. n. Circuit sau dispozitiv care efectuează decodificarea. DECOFRA (< fr.) vb. I tranz. A demonta cofrajul în care s-a turnat o piesă, elementele unei construcţii de beton etc. DECOLARE (după fr. décollage) s. f. 1. Evoluţie a unei aeronave în cursul căreia aceasta se desprinde de sol, de suprafaţa unei ape sau de pe puntea unui portavion. 2. Desprindere de fundamentul înclinat a unor mase de roci, sub influenţa gravitaţiei; rezultă cute de cuvertură şi pânze de d. Alunecările de teren reprezintă un proces de d. DECOLETARE (după fr. décolletage) s. f. Operaţie de îndepărtare a frunzelor de sfeclă, la recoltarea rădăcinilor destinate fabricării zahărului. DECOLONIZARE (după fr. décolonisation) s. f. Proces prin care un popor accede la independenţă, încetând de a mai depinde politic de statul care l-a colonizat. DECOLORA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. A efectua operaţia de decolorare (2). 2. Refl. A-şi pierde culoarea în urma expunerii la soare, a spălării etc. ♦ A căpăta o culoare mai ştearsă, mai deschisă. DECOLORANT, -Ă (< fr.) adj., s. m. 1. Adj. Care decolorează (1). 2. S. m. Material sau substanţă care are proprietatea de a decolora (1) şi care acţionează fie prin adsorbţie (ex. pământurile decolorante, cărbunele activ etc.), fie prin oxidare (ex. hipocloriţii, apa oxigenată etc.), fie prin reducere (ex. dioxidul de sulf, hidrosulfitul de sodiu etc.). DECOLORARE (< decolora) s. f. 1. Faptul de a (se) decolora. 2. Operaţie de îndepărtare (pe cale chimică sau fizico-mecanică) a unei substanţe colorante sau colorate cu ajutorul deco-loranţilor, în vederea purificării, albirii, vopsirii, imprimării diferitelor produse. DECOLTA 38 DECOLTA (< fr.) vb. I tranz. A răscroi (mult) o rochie, o haină etc. în jurul gâtului, adâncind uneori tăietura în faţă, în spate sau pe umeri. DECOLTAT, -Ă (< decolta) adj. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Cu decolteu (mare); (despre persoane) care se îmbracă în haine cu decolteu. ♦ (Fam.) Indecent, necuviincios. DECOLTEU (< fr.) s. n. Partea răscroită în jurul gâtului a unei rochii, bluze etc. ♦ Partea descoperită a umerilor şi a gâtului la o femeie. DECOMPENSARE (după fr. décompensation) s. f. Dezechilibru fiziologic major, datorat epuizării sau depăşirii resurselor funcţionale ale mecanismelor de compensare (5), ce acţionează la nivelul unui organ lezat (ex. d. unei cardiopatii, d. unui diabet ş.a.) sau chiar al întregului organism. DECOMPOZjŢIE (< fr.) s. f. Determinare, prin analiză sau prin calcul, a caracteristicilor tehnice ale materiei prime folosite la confecţionarea unui obiect dintr-o ţesătură sau dintr-un tricot. DECOMPRESIUNE (< fr., germ.) s. f. 1. (FIZ.) Decomprimare. 2. Reducere a presiunii din cilindrul unei maşini, al unui recipient etc. prin stabilirea unei comunicaţii cu mediul înconjurător. 3. Reducere a presiunii exercitate asupra unui scafandrier sau asupra unui echipaj submarin scufundat, la ieşirea acestuia la suprafaţă, prin ridicarea treptată, cu pauze, în scopul evitării emboliei gazoase. 4. (MED.) înlăturare a presiunii exercitate asupra unui organ de către un alt organ, mărit în mod patologic, sau de către colecţii de lichide patologice (ex. d. plămânului prin evacuarea unei colecţii de lichid pleural). DECOMPRIMARE (< de4- + comprimare) s. f. (FIZ.) Reducere (lentă) a unei suprapresiuni; micşorare sau anulare a unei comprimări; decom-presiune (1). DECONCERTA (< fr.) vb. I tranz. (Livr.) A face pe cineva să-şi piardă siguranţa de sine; a dezorienta, a tulbura. DECONCERTANT, -Ă (< fr.) adj. (Livr.) Care deconcertează; tulburător. ' DECONECTA (< fr.) vb. I tranz. 1. A suprima o conexiune. 2. (ELT.) A deschide un circuit electric pentru anularea curentului care îl parcurge; a întrerupe circuitul electric; a decupla. 3. Fig. A se desprinde, a se rupe de o preocupare pentru a se relaxa. DECONECTANT (< fr.) s. n., adj. 1. S. n. Substanţă medicamentoasă cu acţiune calmantă asupra sistemului nervos central (ex. clorpromazina, meprobamatul etc.). 2. Adj. Fig. Care relaxează, care destinde. DECONGELARE (după fr. décongélation) s. f. Operaţie sau proces prin care se restabilesc proprietăţile iniţiale ale produselor alimentare conservate prin congelare, pentru a putea fi consumate. DECONSTRUCTIVISM (< fr.) s. n. Practică folosită în lectura unui text prin intermediul căreia se analizează specificul „diferenţei" (fr. différance) critice dinspre interiorul textului. Se conturează o perspectivă fluctuantă a sensului, niciodată total constituit. D. se impune prin teoriile lui J. Derrida, care a pus bazele acestui nou curent în critica literară. DECONT (< fr.) s. n. Document, formular cu ajutorul căruia se face justificarea unor cheltuieli. DECONTA (< fr.) vb. I tranz. 1. A justifica în mod amănunţit, pe bază de acte, întrebuinţarea unei sume (primite). 2. A lichida obligaţiile de plată prin intermediul conturilor bancare fără folosirea banilor în numerar. 3. A descompune o sumă plătită sau de plătit în elementele ei componente. 4. A efectua o deducere asupra unui cont care urmează a fi soldat. DECONTAMINARE (după fr. décontamination) s. f. 1. înlăturare a agenţilor nocivi sau contagioşi din mediul înconjurător. -O D. radioactivă = eliminare a radioactivităţii nocive prin îndepărtarea (spălare, filtrare etc.) materialelor radioactive (pulberi, picături etc.) aflate în încăperi, pe obiecte etc. 2. îndepărtare (la temperaturi foarte scăzute) a tuturor microorganismelor din interiorul vehiculelor spaţiale, care urmează să fie lansate în spaţiul cosmic sau să fie readuse pe Pământ, în vederea păstrării echilibrului ecologic. DECOR (< fr.) s. n. 1. Ansamblul obiectelor care constituie cadrul de desfăşurare al unei reprezentaţii scenice sau de turnare a unui film. ♦ Fig. Ambianţă în care se petrece o acţiune; peisaj, tablou. 2. Ceea ce serveşte pentru a decora (1) ceva; ornamentaţia unei clădiri, a unui interior, a unui obiect etc. DECORA (< fr., lat. decorare, din decus „ornament") vb. I tranz. 1. A împodobi cu accesorii destinate să înfrumuseţeze; a ornamenta. 2. A acorda cuiva o decoraţie. DECORATIV, -A (< fr.) adj. Care decorează (1), care serveşte la decorare; ornamental. ♦ Care produce anumite efecte ornamentale (tablou d.); p. ext. care produce efecte de supra- faţă, exterioare, superficiale. Artă d. = domeniu al artelor plastice, care se ocupă de realizarea pieselor (decoraţie murală, mobilier, tapiserie, vitralii, obiecte de uz comun) ce decorează interiorul sau exteriorul unei clădiri; artă aplicată. DECORATOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. 1. Persoană care decorează (1) clădiri, interioare, vitrine etc. 2. Persoană care realizează decoruri pentru teatru, film etc. DECORAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Distincţie (ordin, medalie) ce se acordă cuiva pentru merite deosebite într-un anumit domeniu de activitate sau pentru fapte de arme. 2. Ornamentaţie. DECORTICA (< fr., lat. decorticare, din cortex „scoarţă") vb. I tranz. A efectua operaţia de decorticare. DECORTICARE (< decortica, cf. fr. décortication) s. f. 1. Operaţie de desprindere şi de înlăturare a cojilor de pe unele seminţe (ex. orez, orz, floarea-soarelui etc.) în vederea consumului sau prelucrării ulterioare a acestora. 2. îndepărtare chirurgicală, totală sau parţială, a părţii corticale a unui organ (creier, rinichi). DECORTICATQR (< engl., rus.) s. n. Maşină cu ajutorul căreia se realizează decorticarea (1). DECORUM (cuv. lat.) subst. Termen care indică adaptarea stilului (înalt, mediu şi jos) la subiectul abordat, în concordanţă cu scopul autorului. Conţinutul termenului a fost preluat din „Ars poetica" lui Horaţiu. Este o formă canonică în literatură, în special, în poezie. DE COSTER [do coster], Charles-Théodore-Henri (1827—1879), scriitor belgian de limbă franceză. Inspirat de folclorul flamand, romanul său picaresc „Legenda şi aventurile eroice, fericite şi glorioase ale lui Ulenspiegel şi ale iui Lamme Goedzak în Flandra şi în alte părţi“ celebrează dragostea de patrie şi libertate. DECOTARE s. f. 1. Diminuare a cotaţiei unei valori mobiliare în raport cu valoarea sa nominală, ca urmare a unei deficienţe de gestionare a firmei emitente, sau în cazul,în care prima de emisiune este rezervată primului sub-scriptor. 2. Exonerare aplicată unei contribuţii. DECOVIL (< fr.; {s} n. pr. P. Décauville) s. n. 1. Cale ferată îngustă (cu ecartamentul de 400—600 mm) alcătuită din panouri de şine care se aşază direct pe teren şi pot fi uşor montate şi demontate; este folosită temporar, pe şantiere, în balastiere, 39 DEDICA fabrici etc. 2. (Impr.) Cale ferată îngustă, stabilă. DECOZjNĂ (< fr.) s. f. (FARM.) Alcâloid extras din planta nemţişor, cu acţiune de scădere a tensiunii arteriale şi de rărire a ritmului cardiac. DECREMENT (< fr., lat.) s. n. (FIZ.) ~ logaritmic = logaritmul natural al raportului a două amplitudini succesive, ale unei oscilaţii amortizate. DECREPIT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Atins de decrepitudine; ramolit. DECREPITARE (după fr.) s. f. Fenomen de rupere a cristalelor unor săruri, roci prin ridicarea bruscă a temperaturii, din cauza dilatării lor inegale pe diferite direcţii. DECREPITUDINE (< fr.) s. f. Slăbiciune excesivă datorată unei bătrâneţi înaintate; ramoiire, ramolisment. DECRESCENDO (cuv. it.) [decreşendo] adv. (Indică modul de executare a unei lucrări muzicale) Descrescând; scăzând treptat în intensitate; diminuendo. DECRET (< fr., lat.) s. m. (DR.) Act prin care se stabilesc dispoziţii generale obligatorii (d. cu caracter normativ) sau prin care se reglementează anumite situaţii juridice individuale. ♦ D. prezidenţial = principalul act prin care preşedintele unui stat îşi exercită atribuţiile stabilite prin Constituţie. ♦ Decret-lege = act juridic prin care, în absenţa organului legiuitor legal constituit ori în cazul imposibilităţii acestuia de a legifera, un organ al puterii executive (eventual provizorii) emite norme juridice cu putere de lege (supuse, de regulă, ratificării ulterioare de către organul legiuitor). DECRETA (< fr.) vb. I tranz. (DR.) A emite un decret, a hotărî printr-un decret. ♦ A declara ceva pe un ton categoric, sententios. DECRETALHLE (PSEUDO-DECRE-TALIILE), colecţie de documente, atribuite lui Isidor din Sevilia (m. 636), în realitate compilate în Franţa, probabil la Le Mans sau Tours, în 850. Cuprinde: scrisorile papilor ante-niceeni (toate falsuri); o colecţie de canoane ale sinoadelor, în mare parte autentice, şi o mare colecţie de scrisori ale papilor, de la Silvestru I (m. 335) până la Grigore II (m. 731), din care 35 sunt falsuri. Aceste documente au fost folosite pentru a susţine pretenţia la supremaţie a papei. DECROLY [dacroljj, Ovide (1871-1932), medic, pedagog şi psiholog belgian. A elaborat metoda globală de învăţare a citit-scrisului. A propus organizarea învăţământului pe „centre de interes", corespunzătoare nevoilor biopsihice ale copilului („Către şcoala nouă“, „Calculul şi măsurarea"). DECROŞA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A desprinde ceva care a fost agăţat. 2. Refl. (Despre o maşină electrică) A se desprinde (4). 3. (Despre strate geologice) A se deplasa în plan orizontal, de-a lungul unei fracturi (2). 4. (ARHIT.) Ruperea unui aliniament prin retragerea sau împingerea în faţă a unui element sau a unui corp de clădire. DECROŞARE (< decroşa) s. f. Acţiunea de a (se) decroşa şi rezultatul ei. ♦ (GEOL.) Fractură (2) în scoarţa terestră, de-a lungul căreia se decro-şează (3) stratele. DECUBIT (< fr., lat.) s. n. (MED.) Poziţie a corpului când este întins în plan orizontal. DECUPA (< fr.) vb. I tranz. A tăia după un contur dat un obiect dintr-un material; a tăia o parte dintr-un întreg. DECUPAJ (< fr.) s. n. 1. Acţiunea de a decupa şi rezultatul ei. 2. (CINEMAT.) Operaţie care constă în împărţirea unui scenariu într-un anumit număr de scene, prevăzute cu indicaţiile tehnice respective. 3. Scenariu regizoral. DECUPLA (< fr.) vb. I tranz. A desface, a separa elementele unui sistem tehnic, ale unui cuplaj. ♦ A deconecta (2). DECURGE (< curge, după fr. découler) vb. III intranz. 1. A rezulta din..., a-şi avea originea în... 2. A se petrece, a se desfăşura. DECURIE (< lat. decuria) s. f. 1. Subdiviziune în armata romană formată din zece soldaţi. 2. Colegiu de mici funcţionari la Roma şi în municipiile romane. DECURION (< lat. decurio, -onis) s. m. 1. Comandant al unei decurii (1). 2. Membru al consiliului municipiilor şi Atelierul lui Dedal (frescă a casei „Vetti“ din Pompei) coloniilor din Imp. Roman. 3. Şef al unui serviciu al administraţiei palatului imperial (la sfârşitul Imp. Roman). DECURS (< decurge) s. n. în ~ de... sau în decursul... = într-o perioadă de..., pe durata..., în desfăşurarea. DECUSAŢIE (< fr.; {s> lat. decussaiio „încrucişare") s. f. (ANAT.) încrucişare în formă de X a două fascicule simetrice de fibre nervoase (ex. d. fasciculelor piramidale în bulb şi măduvă). DECUSCUTARE (după fr. décuscu-tage) s. f. Operaţie de separare a seminţelor de cuscută aflate în amestec cu seminţele de lucernă, trifoi, in, cânepă etc. DECUSCUT AT QR (< decuscuta, după fr.) s. n. Maşină electromagnetică folosită pentru decuscutat. DECUVAJ (< fr.) s. n. Tragere a vinului, după fermentare, în vasele în care trebuie păstrat. DEDA (< lat. dedere) vb. I refl. 1. A se deprinde, a se familiariza (cu ceva), a se acomoda. + A se obişnui cu lucruri rele; a se nărăvi. 2. A se consacra, a se dedica. DEDA, com. în jud. Mureş, pe Mureş, la ieşirea acestuia din defileu; 4 264 loc. (1995). Staţie de c.f, DEDA, Edmond (n. 1921 „Bucureşti), compozitor, dirijor, pianist şi solist vocal român de muzică uşoară. Piese de largă popularitate; muzică pentru spectacole de varietăţi şi film. Lucrări: „Parada muzicii uşoare româneşti", „Euterpe în vacanţă". DEDAL (în mitologia greacă), iscusit meşteşugar, sculptor şi arhitect. A construit, la porunca regelui Minos al Cretei, Labirintul. închis aici, împreună cu fiul său lear, au evadat zburând cu ajutorul unor aripi făcute din pene lipite cu ceară. DEDEKIND, Julius Wilhelm Richard (1831—1916), matematician german. Cercetări în domeniul ecuaţiilor şi al funcţiilor algebrice, precum şi în cel al fundamentelor analizei. A dezvoltat teoria şirurilor de numere şi a numerelor iraţionale; a precizat conceptul de număr incomensurabil. DEDESUBT (< de 3 + de 3 + subt) adv., s. n. 1. Adv. în partea de jos, din jos, jos, sub (ceva). ♦ (Adjectival) De jos, inferior. 2. S. n. Partea cea mai de jos, cea mai adâncă; fig. partea ascunsă, tăinuită. DEDESUBTUL (< de* + de* + subt) prep. (Urmat de un genitiv) Sub, din jos. DEDJCA (< it., lat.) vb. 11. Tranz. A închina (cuiva) o operă proprie în semn de omagiu sau de afecţiune. 2. Refl. şi DEDICAŢIE 40 tranz. A (se) consacra unei idei, unei activităţi etc. DEDICAŢIE (< it., lat.) s. f. Text scris pentru cineva pe o carte, pe un album etc. în semn de omagiu. DEDIŢEL (< bg.) s. m. 1. (La pl.) Denumire dată speciilor de plante erbacee perene, toxice, din genul Pulsatilla, familia ranunculaceelor, cu frunze păroase, penat- sau palmat-compuse şi flori mari, de culori diferite; (şi la sg.) plantă care face parte dintr-una din aceste specii; adormiţele; sisinei. 2. (ZOOL.) Dediţel-de-mare = actinie. DE DOI (< de + doi) subst. Dans popular românesc, cu ritm binar şi mişcare rapidă, răspândit în Banat; melodia corespunzătoare acestui dans. DEDUBLA (< fr.) vb. I refl. A se împărţi în două; a avea (simultan sau succesiv) două stări, două aspecte sau două forme diferite. DEDUBLARE (< dedubla) s. f. Acţiunea de a se dedubla; împărţire în două. <0- Dedublarea personalităţii = coexistenţa la acelaşi individ a două tipuri de conduite, unele normale, corespunzând motivaţiilor conştiente, altele patologice legate de motivaţiile inconştiente. Se manifestă prin absenţa sentimentului de unitate şi identitate a personalităţii. DEDUCE (< lat. deducere) vb. III tranz. 1. A face o deducţie (1). 2. A extrage o sumă sau o valoare dintr-un fond. DEDUCTIBIL, -Ă (după fr. déductible) adj. (Despre o cantitate sau o valoare) Care poate fi extrasă din suma principală de bani (cantitatea principală de bunuri). DEDUCTIV, -Ă (< fr., lat.) adj. Care foloseste deducţia (1). DEDUCŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Formă de raţionament în care concluzia rezultă cu necesitate din premise. Bazele teoriei d. au fost puse de Aristotel prin doctrina despre silogism, fiind apoi dezvoltate de Descartes, de Leibniz şi de logica simbolică. ♦ (în logica tradiţională) Proces de obţinere a unor concluzii particulare din principii mai generale considerate ca adevărate (silogismul aristotelic). ♦ (în logica simbolică) Derivarea din anumite enunţuri date (axiome), cu ajutorul regulilor, a unor noi enunţuri (teoreme). 2. Retragerea unor sume deja plătite. D. fiscală = ansamblul elementelor componente care pot constitui obiectul reducerii unei sume impozabile, a unui venit. ♦ Sustragerea unor sume. DEDURIZARE (< de*- + dur) s. f. Dedurizarea apei = ansamblu de operaţii fizice, chimice sau fizico-chimice prin care se îndepărtează parţial sau total ionii de calciu şi magneziu, care dau duritate apei. DEDUS, -Ă (< deduce) adj. (Despre o idee, un principiu, o concluzie) Stabilit prin deducţie (1). DE DUVE [da diu.v], Christian René (n. 1917), medic, histolog şi biochimist american de origine belgiană. Prof. univ. la New York. Lucrări privind structura şi funcţiile celulei şi organitelor subcelulare, alterările formaţiunilor intracelulare în ţesuturile patologice. A studiat insulina, glucagonul. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1974), împreună cu A. Claude şi G. E. Palade. DEFALCA (< fr.) vb. I tranz. A desprinde o parte dintr-un tot, a împărţi un întreg în mai multe părţi. DEFAVOARE (după fr. défaveur) s. f. în defavoarea (cuiva) = împotriva interesului (cuiva), în dezavantajul (cuiva). DEFAVORABIL, -Ă (< fr.) adj. Care este în dezavantajul cuiva; nefavorabil, neprielnic. DEFAVORIZA (< fr.) vb. I tranz. A dezavantaja. DEFAZAJ (< fr.) s. n. (FIZ.) Diferenţa dintre fazele a două mărimi sinusoida de aceeaşi frecvenţă; diferenţă de fază DEFAZOR (< fr.) s. m. Cvadripol care introduce un defazaj anumit între semnalul de la ieşirea şi cel de la intrarea sa. DEFĂIMA (lat. *diffamiare) vb. I tranz. A calomnia, a bârfi, a ponegri, a blama. DEFECANT (< fr.) s. m. (CHIM.) Reactiv de precipitare a substanţelor proteice din soluţii (ex. acidul triclor-acetic, sulfatul de zinc etc.). DEFECARE (< fr., lat.) s. f. 1. Precipitarea albuminelor dintr-o soluţie cu ajutorul unui reactiv chimic. ♦ Operaţie de purificare a zemurilor, în ind. zahărului, prin tratare cu lapte de var. 2. Defecaţie. DEFECAŢIE (< fr., lat.) s. f. Evacuare a materiilor fecale din organism; defecare (2). DEFECT, -Ă (< germ., lat.) s. n., adj. 1. S. n. Lipsă, imperfecţiune, deranjament; cusur. ♦ Dezavantaj, inconvenient. 2. S. n. (FIZ.) D. de masă = diferenţa dintre masa nucleului unui atom (exprimată în unităţi atomice de masă) şi numărul de masă al acestuia. •O D. în cristal = abaterea reţelei cristaline de la configuraţia ideală. 3. Adj. Care s-a defectat, s-a stricat; care are un d. (1). DEFECTA (< defect) vb. I. 1. Refl. (Despre maşini, aparate, mecanisme etc.) A avea un defect (1) sau o defecţiune, a nu mai funcţiona; a se strica, a se deteriora. 2. Tranz. A produce un defect (1) la o maşină, la un aparat, la un mecanism etc. DEFECTJV, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre o parte de vorbire flexibilă) Care are o flexiune incompletă. DEFECTOLOGIE (< germ., rus {i}; lat. defectus „lipsă, slăbiciune" + gr. logos „studiu") s. f. Disciplină ştiinţifică complexă care studiază comportamentul copiilor cu defecte fizice şi psihice, problemele instruirii şi educării lor. V. pedagogie specială. DEFECTOSCOP (< fr. {i}; {s} lat. defectus „lipsă, slăbiciune" + gr. skopeo „a examina") s. n. Aparat folosit în defectoscopie. DEFECTOSCOPIE (< fr. {i}) s. f. Ansamblul procedeelor de examinare nedistructivă a materialelor şi pieselor, bazate pe variaţia proprietăţilor fizice (conductibilitate electrică, permeabilitate pentru radiaţii X, radiaţii gamma, ultrasunete etc.) în zona în care se află defectul (incluziune, fisură, gol etc.). DEFECTUOS, -OASĂ (< fr., lat, m.) adj. Cu defecte (1), cu lipsuri. DEFECŢIUNE (< lat., fr.) s. f. Deranjament care împiedică funcţionarea unei maşini, a unui aparat, a unui mecanism, desfăşurarea normală a unei acţiuni etc. DEFENSĂ (< fr.) s. f. (ZOOL.) Fiides (1). DEFENSIV, -Ă (< fr.) adj., s. f. 1. Adj. De apărare. 2. S. f. Apărare. DEFERENŢĂ (< fr.) s. f. Respect, stimă, consideraţie, condescendenţă. DEFERI (< fr., lat.) vb. IV tranz. (DR.) A trimite o persoană înaintea unui organ de judecată ori de urmărire penală. DEFERIZARE (de4- + ferizare, după fr.) s. f. Operaţie de îndepărtare, parţială sau totală, a excesului de fier din apa potabilă, apele minerale sau din vinuri. DEFERTILIZARE (< de*- + fertilizare) s. f. Pierderea fertilităţii solului prin cultivarea iraţională, prin necultivare îndelungată sau prin acţiunea factorilor de mediu. DEFERVESCENŢĂ (< fr., lat.) Pe-rioadă de scădere a temperaturii în evoluţia unei boli febrile. DEFETISM (< fr.) s. n. 1. Lipsă de încredere în posibilitatea obţinerii unei victorii. 2. (DR.) Infracţiune care constă în răspândirea sau publicarea, în timp de război, de zvonuri sau informaţii false, exagerate sau tendenţioase, relativ la situaţia economică şi politică a ţării, la starea morală a populaţiei, în legătură cu declanşarea şi mersul războiului, precum şi cu săvârşirea altor asemenea fapte de natură să slăbească rezistenţa morală a populaţiei. 41 DEFLECTOR DEFETIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. (Şi subst.) Neîncrezător, sceptic, pesimist. 2. S. m. şi f. Persoană care săvârşeşte infracţiunea de defetism. DEFIBRARE (după fr. défribagë) s. f. 1. Operaţie de mărunţire a lemnului sau a altor materiale lignoceiulozice, respectiv de separare a fibrelor, în vederea obţinerii pastei de hârtie sau a pastei pentru plăci fibrolemnoase. 2. (IND. TEXT.) Operaţie de mărunţire şi de desfacere în fibre a foilor de alcaliceluloză în procesul tehnologic de obţinere a viscozei. DEFIBRATOR (< defibrafre]) s. n. Maşină sau agregat folosit pentru defibrare. DEFIBRILARE (după fr. défibrillation) s. f. Oprirea fibrilaţiei atriale sau ventriculare şi restabilirea ritmului cardiac normal. DEFIBRILATOR (< fr.) s. n. Aparat generator de stimuli electrici folosit pentru defibrilare, DEFICIENT, -Ă (< fr., it.) adj. Care este în deficit; care produce mai puţin decât trebuie; insuficient. ♦ (Substantivat) Persoană cu unele defecte fizice sau psihice. DEFICIENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Soă-dere, lipsă, greşeală. ♦ Lipsă de integritate anatomică şi funcţională a unui organ; absenţă a anumitor facultăţi fizice sau psihice. DEFICIT (< fr.) s. n. Diferenţa cu care cheltuielile întrec veniturile, iar nevoile depăşesc resursele; pierdere; p. ext lipsă. DEFICITAR, -Ă (< fr.) adj. Care este în deficit, o Marfă d. = marfă pentru care cererea depăşeşte oferta. DEFILA (< fr.) vb. I intranz. 1. (Despre trupe sau despre o mulţime) A trece (în pas cadenţat) în coloană prin faţa comandanţilor sau a reprezentanţilor autorităţilor, cu ocazia unei parade, a unei serbări sau a unei inspecţii. 2. P. ext. A se succeda fără întrerupere. DEFILEU (< fr.) s. n. Vale transversală îngustă, cu versanţi abrupţi, săpată de o apă curgătoare în regiunile muntoase (ex. d. Oltului între Turnul Roşu şi Cozia sau d. Dunării de la Baziaş la Gura Văii). DE FILIPPO, Eduardo (1900-1984), dramaturg, actor, scenarist şi regizor italian. Comedii cu implicaţii dramatice, aprofundând în sens psihologic tradiţiile teatrului popular italian („Napoli, oraşul milionarilor1', „Blestematele fantome", „Filoména Marturano", „Sâmbătă, duminică şi luni“). DEFINI (< fr., lat.) vb. IV tranz. A da o definiţie. ♦ A determina, a delimita, a Defileu preciza; a contura, a caracteriza pe cineva. ♦ Refl. A se autocaracteriza. DEFINIT, -Ă (< defini) adj. (Despre cuvinte, noţiuni) Explicat. ♦ Determinat, hotărât. (LINGV.) Articol d. = articol hotărât. DEFINITIV, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi adv.) Care este fixat, stabilit pentru totdeauna, care nu mai poate fi modificat; absolut, irevocabil, categoric. <0 Hotărâre d. = hotărâre a unui organ de jurisdicţie împotriva căreia nu există cale ordinară de atac. Profesor (sau învăţător) d. = profesor (sau învăţător) care a obţinut definitivatul. O Loc. în definitiv = în sfârşit, la urma urmelor. DEFINITIVA (< definitiv) vb. I tranz. A da forma definitivă; a încheia ceva. ♦ A stabili pe cineva definitiv într-un post. DEFINITIVARE (< definitiva) s. f. 1. Acţiunea de a definitiva. 2. (DRUM.) Eduardo de Filippo 'Ct- Éià Ansamblul lucrărilor necesare pentru amenajarea părţii carosabile a unui drum în vederea modernizării acestuia. DEFINITIVAT (< definitiva) s. n. Faptul de a definitiva. ♦ Examen dat în scopul obţinerii numirii definitive în învăţământul preşcolar, primar, gimnazial şi liceal. DEFINITORIU, -IE (< defini) adj. Care defineşte, care caracterizează; p. ext. caracteristic. DEFINIŢIE (< fr.) s. f. 1. (LOG.) Propoziţie sau ansamblu de propoziţii determinând semnificaţia unui termen sau indicând caracteristicile esenţiale ale unui obiect sau ale unei clase de obiecte. într-o d. se disting: termenul sau combinaţia de termeni nou introduşi (definitul); termenul sau combinaţia de termeni ale căror sensuri sunt deja cunoscute (definitorul). > (La Aristotel) Determinare a naturii sau a esenţei unei specii prin indicarea genului care o cuprinde (gen proxim) şi a diferenţei specifice prin care se delimitează de celelalte specii. <0 Expr. Prin definiţie = prin însăşi natura lucrului, decurgând în mod necesar din totalitatea notelor sale caracteristice. 2. (TELEC.) Conţinutul de detalii al unei imagini de televiziune sau de fototelegrafie, exprimat prin numărul de elemente în care trebuie descompusă imaginea, astfel încât un element să nu conţină mai multe nuanţe de luminozitate. DEFLAGRANT, -Ă (< fr.) adj. (Despre un combustibil sau un exploziv) Care arde prin deflagraţie. DEFLAGRAŢIE (< fr., lat. deflagratio, de la flagrare „a arde“) s. f. Ardere explozivă care se propagă cu viteze de ordinul metrilor pe secundă. V. deto-naţie (1). DEFLAŢIE (< fr. {i» s. f. 1. (EC.) Modalitate (cea mai drastică) de combatere a inflaţiei prin reducerea masei monetare în circulaţie, în scopul diminuării cererii de consum. <0 D. monetară = restrângere a circulaţiei biletelor de bancă. D. financiară = practicare a politicii excedentelor bugetare, achitarea datoriei publice faţă de banca centrală. D. de credit = ridicare a nivelului dobânzilor şi limitare a acordării creditelor, controlul preţurilor şi al salariilor, sporirea nivelului impozitelor. 2. (GEOMORF.) Proces de îndepărtare, sub acţiunea vântului, a materialului fin rezultat în urma coraziunii. DEFLAŢIONIST, -Ă (< fr.) adj. Refe-ritor la deflaţie; care promovează o politică economică bazată pe deflatie (1). DEFLECTOR (< fr. {i}; {s> lat. deflecto „a abate11) s. n., adj. I. S. n. DEFLEGMARE 42 1. Dispozitiv utilizat pentru modificarea direcţiei unui curent de fluid (ex. d. camerei de fum, d. pistonului etc.). ^ D. de undă = dispozitiv folosit la ajutajele de aspiraţie (difuzoare) ale unor turboreactoare pentru micşorarea pierderilor de energie la intrarea în difuzor. D. de flăcări = ansamblu de instalaţii care protejează platforma de lansare a unei rachete împotriva acţiunii distructive a jeturilor de flăcări ale motoarelor. 2. Dispozitiv pentru ventilaţia naturală din încăperi, montat în exteriorul clădirilor, care foloseşte energia cinetică a vântului. II. Adj. Care serveşte la producerea deflexiei. DEFLEGMARE (< fr. {i}) s. f. Operaţie de condensare parţială a vaporilor rezultaţi dintr-o distilare pentru a îndepărta componenţii grei din vaporii respectivi; prin d. se realizează o mai bună separare între compuşii cu volatilităti diferite. DEFLEXIE (< fr.) s.f. 1. Schimbare a direcţiei de curgere â* unui fluid cu ajutorul unui deflector. 2. Schimbare a direcţiei de propagare a unui fascicul de particule electrizate, care se mişcă în vid sau într-un gaz rarefiat, cu ajutorul unui câmp electric sau magnetic exterior; deviere (2). DEFLOCULARE (după fr. défloculation) s. f. (CHIM.) Proces de solubilizare a unor precipitate amorfe de floculare sau a unor soluţii coloidale prin adăugare de electroliţi ai căror ioni încarcă electric particulele solide precipitate, desfăcându-le în microparticule; peptizare. DEFLORARE (după fr. défloration) » s. f. Dezvirginare. DEFOCALIZARE (< de*- + focalizare) s. f. Focalizare defectuoasă a unui fascicul de electroni într-un tub catodic. <£- Defocalizarea undelor radio = abatere de la forma sferică a suprafeţelor de undă, în propagarea troposferică a undelor radioelectrice. Daniel Defoe DEFOE [difşu], Daniel (c. 1660-1731), scriitor englez. Pamfletar îndrăzneţ pe teme politice şi religioase. Primul mare romancier realist englez, D. este un observator şi un analist minuţios, preocupat de morala individuală şi socială. Cunoscut îndeosebi prin romanul „Viaţa şi nemaipomenitele aventuri ale lui Robinson Crusoe“, elogiu al puterii omului de a rezista şi de a stăpâni natura. Aceleaşi calităţi realiste denotă „Moli Flanders", frescă a lumii interlope londoneze, şi „Un jurnal din anul ciumei". DEFOLIA (< iat. defolio „a desfrunzi") vb. I tranz. şi refl. 1. Tranz. A înlătura frunzele unor plante de cultură (ex. bumbac, ricin) prin stropire cu substanţe chimice (defoliatoare) pentru a grăbi coacerea sau a uşura recoltarea mecanizată. 2. Refl. (Despre copaci, plante) A-şi pierde frunzele în urma atacului unor dăunători (omizi, lăcuste). DE FOREST [da forist], Lee (1873— 1961), inventator american. Pionier în domeniul radiotelegrafiei, al sonorizării filmelor şi al televiziunii. A construit trioda (1906), realizare ce a făcut posibilă telefonia transcontinentală. Preocupări în domeniul radioelectricităţii. DEFORMA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A(-şi) modifica, a(-şi) altera, a(-şi) strica forma; a (se) sluţi, a (se) urâţi, a (se) poci. ♦ Tranz. Fig. A reproduce inexact; a denatura (1). 2. Tranz. A produce o modificare a dimensiunilor, a formei etc. unui corp sub influenţa unor eforturi interioare sau exterioare. DEFORMABIL, -Ă (< fr.) adj. (Despre un corp) Care are proprietatea de a se deforma. DEFORMANT. -Ă (< fr.) adj. Care deformează, care determină o defor-maţie. -0- Regim d. = regim al unei reţele electrice de curent alternativ, în care curentul, uneori şi tensiunea, nu variază sinusoidal în timp; este determinat de prezenţa unor elemente de circuit neliniare (redresoare, bobine cu miez de fier etc.). DEFORMARE (< deforma) s. f. Acţiunea de a (se) deforma şi rezultatul ei. D. plastică = procedeu de prelucrare prin d. a materialelor în stare solidă, la cald sau la rece, având ca scop obţinerea de semifabricate sau piese finite (ex. forjarea, ambutisarea, laminarea, îndoirea etc.). Deformarea rocilor = modificare a volumului şi implicit a formei rocilor sub acţiunea stresului (2) şi a presiunii litostatice, rezultând structuri noi, secundare (d. elastice, d. plastice şi d. rupturale). DEFORMAŢIE (< fr., lat.) s. f. Modificare a formei (şi a dimensiunilor) unui corp sub acţiunea unei forţe mecanice exterioare, a variaţiilor de temperatură, a câmpului magnetic. V. elastic, plastic. O D. profesională = folosirea mecanică în viaţa de toate zilele a unor deprinderi dobândite prin exercitarea profesiunii. DEFOSFORARE (după fr.) s. f. Eliminare a fosforului din topitura metalică, prin oxidare în procesul de afinare, la elaborarea oţelului. DEFREGGER, Franz von (1835-1921), pictor austriac. Prof. univ. la München. Autor de scene idealizate cu ţărani tirolezi, interioare şi studii de portret. DEFRIŞA (< fr.) vb. I tranz. A înlătura (prin tăiere sau ardere) tot arboretul de pe o' suprafaţă spre a obţine un teren propriu pentru agricultură, păşunat, construcţii etc. sau pentru a-l împăduri din nou; a despăduri. DEFULARE (< fr.) s. f. Proces psihic, invers refulării, constând în eliberarea, prin readucerea în conştiinţă, a tendinţelor refulate şi în reducţia tensiunilor acumulate prin refulare. DEFUNCT, -Ă (< lat., fr.) adj., s. m. şi f. (Om) mort, răposat, decedat. DEGAJA (< fr.) vb. I tranz. 1. A răspândi, a dezvolta (5), a împrăştia, a emana (căldură, miros etc.). ♦ A elimina, a scoate un gaz dintr-o combinaţie chimică. 2. A elibera, a scuti pe cineva de o sarcină, de o îndatorire. ♦ A înlătura un obstacol sau ceva care împiedică. 3. (La fotbal) A trimite mingea departe de propria poartă pentru a evita o acţiune periculoasă a adversarului. ♦ (La scrimă) A-şi desprinde floreta de cea a adversarului. DEGAJAMENT (< fr.) s. n. 1. încăpere care serveşte ca spaţiu de comunicaţie între încăperile unui apartament ori ale unei clădiri publice sau între interiorul unei clădiri şi exteriorul ei. 2. (TEATRU) Porţiune situată în fundul şi în extremităţile laterale ale scenei, care serveşte pentru depozitarea decorurilor, recuzitei etc. DEGAJARE (< degaja) s. f. 1. Acţiunea de a degaja; răspândire, exalare; eliberare de o greutate, de un obstacol etc. ♦ Operaţie de îndepărtare a unei porţiuni de material de pe o piesă, de pe un teren etc. în vederea unei operaţii ulterioare. 2. Canelură circulară realizată prin aşchiere la exteriorul sau în interiorul unei piese cilindrice sau tubulare. DEGAJAT, -Ă (< degaja) adj. Eliberat de o îndatorire, de o greutate, de un 43 DEGRADA obstacol; (despre oameni şi mişcările lor) liber în mişcări, nestânjenit. DEGAS [daga], Edgar (1834-1917), pictor, desenator şi sculptor francez. Apropiat de impresionişti prin interesul acordat instantaneului mişcării („Repetiţia unui balet pe scenă“, „Clasa de dans") şi transfigurării formelor cu ajutorul culorii şi al efectelor de lumină. Scene de gen din viaţa pariziană („La un pahar de absint", „Călcătoreasa"). în desen a folosit o linie precisă şi şuplă. DE GASPERI, Alcide (1881-1954), om politic italian. Unul dintre fondatorii Partidului Democrat-Creştin (1943); prim-min. (1945-1953) şi, în repetate rânduri, ministru al Afacerilor Externe. de GAULLE, Charles v. Gaulle, Charles de. DEGAZARE (< c/e4- + gazare) s. f. 1. Eliminare a gazelor dintr-un fluid, de pe o suprafaţă solidă sau dintr-un spaţiu închis prin metode de natură fizică, termică, chimică. 2. Operaţie de neutralizare (prin procedee fizice sau fizico-chimice) a efectelor substanţelor toxice de luptă. DEGAZIFICARE (DEGAZEIFICARE) (< de + gazificare) s. f. Operaţie de îndepărtare a materiilor volatile din cărbuni prin distilare la temperaturi înalte în absenta aerului. DEGAZOLINARE (după fr.) s. f. Eliminarea hidrocarburilor C4+ sau C5+ din gazele naturale sau asociate, în vederea obţinerii gazolinei; (înv.) dezbenzinare. DEGAZOR (< fr.) s. n. Aparat folosit pentru eliminarea gazelor (oxigen, dioxid de carbon) din apa industrială (centrale Edgar Degas: „La un pahar de absint" termoelectrice, ind. chimică şi petrochimică etc.) pentru evitarea coroziunii instalaţiilor. DEGEABA (< de3 + geaba) adv. 1. Fără nici un folos, în zadar, zadarnic. 2. Fără plată, gratis. DEGENERA (< fr., lat.) vb. I intranz. 1. (BIOL.) A-şi pierde, total sau parţial, unele însuşiri morfologice sau funcţionale în urma acţiunii unor factori de mediu sau ereditari (ex. prin parazitism, prin consangvinizare). 2. Fig. A se schimba în rău, pierzându-şi înfăţişarea sau caracterul iniţial; a decădea. DEGENERESCENTĂ (< fr.) s. f. 1. (BIOL.) Transformare a unei structuri biologice organizate într-o structură ce şi-a pierdut atât caracterele distincte cât şi funcţia normală. 2. (MED.) Modificare patologică regresivă a unui ţesut sau a unui organ, ca urmare a suprimării legăturii lui cu sistemul nervos sau cu circulaţia sangvină, a unei intoxicaţii grave a organismului sau a unui deficit de metabolism (ex. d. grasă, d. amiloidă etc.). 3. (PSIH.) Degradare mentală şi morală. 4. (MAT., FIZ.) Existenţa mai multor funcţii proprii corespunzătoare unei singure valori proprii a unui operator. DEGERA (lat. degelare) vb. I intranz. 1. A suferi o degerătură. 2. A-i fi cuiva foarte frig, a tremura de frig. 3. (Despre plante, fructe, legume) A-şi pierde puterea germinativă din cauza îngheţului; a se deprecia prin îngheţare. DEGERĂTURĂ (< degera) s. f. Modificare locală a ţesuturilor, de la înroşire şi umflare temporară până la cangrenă umedă, provocată de acţiunea frigului. DEGERMINA (după fr.) vb. I tranz. A efectua operaţia de degerminare. DEGERMINARE (< degermina) s. f. Operaţie de îndepărtare a embrioanelor (germenilor) din cereale în procesul măcinării. DÇGET (lat. digitus) s. n. 1. Fiecare dintre prelungirile mobile, alcătuite din falange, cu care se sfârşesc mâna şi talpa piciorului la om sau laba la unele animale. ^ Expr. A avea (sau a-i fi) în degetul cel mic = a cunoaşte foarte bine. îi numeri (sau îi poţi număra) pe degete - sunt foarte puţini. A pune degetul = a aplica amprenta digitală în loc de semnătură. A pune degetul pe rană = a găsi punctul sensibil al unei situaţii. A încerca marea cu degetul = a încerca imposibilul. 2. Piesă componentă a aparatelor de tăiere la cositori, secerători, combine de cereale etc., care separă şi sprijină plantele în momentul tăierii. 3. (înv.) Veche unitate de măsură a lungimii, egală cu 2,54 cm. DEGETAR (1, < deget, 2 lat.) s. n. 1. Căpăcel din metal sau din material plastic, care se poartă la cusut pe degetul cu care se împinge acul pentru a-l proteja de împunsături. 2. Denumire dată plantelor erbacee veninoase din genul Digitalis, familia scrofulariaceelor, cu frunze alterne acoperite cu peri moi şi flori cu corola tubuloasă, alb-gălbuie, galbenă sau roşie-purpurie. DEGETĂRUT (< degetar) s. m. Denumire dată plantelor erbacee perene din genul Soldanella, familia primula-ceelor, cu frunze mici, reniforme şi flori palid-violete sau arămii-roşietice, în formă de clopot, dispuse câte 1—8 în vârful tulpinii; cresc în regiunile de munte. DŞGEŢEjEL (< deget) s. n. 1. Diminutiv al unui deget (1). 2. (BOT.) Degeţel-roşu = plantă erbacee bienală din familia scrofulariaceelor, înaltă de 30—100 cm, cu corola florilor tubuloasă, roşie-purpurie (Digitalis purpurea); digitală. Se cultivă ca plantă medicinală pentru frunzele sale care conţin digitalină. DEGHIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) îmbrăca în aşa fel încât să nu poată fi recunoscut; a (se) travesti. ♦ Tranz. Fig. A disimula, a masca, a ascunde. DEGIVRA (< fr.) vb. I tranz. A înlătura stratul de gheaţă sau de chiciură format pe suprafeţele care vin în contact cu aerul umed la temperaturi scăzute. DEGIVROR (< fr.) s. n. Instalaţie de protecţie a unui avion contra givrajului. DEGLUTI.ŢIE (< fr.; {s} lat. deglutio „a înghiţi") s. f. Act fiziologic reflex prin care bolul alimentar trece din gură, prin esofag, în stomac; înghiţire. DEGOMARE (după fr.) s. f. Operaţie de eliminare totală sau parţială a sericinei din firele sau ţesăturile de mătase pentru ca acestea să capete caracteristici de prelucrare şi de calitate mai înalte. DEGRABĂ (< de3 + grabă) adv. 1. La repezeală, repede, iute. 2. De timpuriu, devreme. DEGRADA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. A înjosi. 2. Tranz. (MILIT.) A aplica pedeapsa degradării. 3. Refl. A ajunge într-o stare de decădere; a se declasa. 4. Refl. (Despre sisteme tehnice sau fizice, obiecte, materiale etc.) A se strica, a se deteriora, a se ruina. 5. Tranz. şi refl. (AGR.) A face să-şi piardă sau a-şi pierde fertilitatea ori capacitatea de producţie; a deveni sau a face să devină neproductiv. DEGRADANT 44 DEGRADANT, -Ă (< fr.) adj. Care degradează; înjositor, umilitor, degradator. DEGRADARE (< degrada, după fr. dégradation) s. f. 1. Acţiunea de a (se) degrada. 2. înjosire. 3. (DR.) D. militară = pierderea gradului în armată, excluderea din rândurile ei şi interzicerea de a purta însemnele gradului sau decoraţii ca urmare a săvârşirii unor fapte grave, pedepsite de legea penală. 4. Modificare a calităţilor unui sistem fizic sau tehnic, ale unui material etc. care duce la scăderea valorii acestuia dintr-un anumit punct de vedere (ex. d. zăcămintelor petrolifere în urma unei exploatări neraţionale, d. cărbunilor stocaţi un timp îndelungat etc.). -0 Degradarea energiei = scăderea energiei libere a unui sistem fizic izolat, prin transformări ireversibile care conduc la creşterea entropiei. -0 (CHIM.) Reacţie de d. = reacţie prin care se realizează -corupere (desfacere) controlată a legăturiîor, chimice din molecula unui compus organic. Degradarea polimerilor = proces ireversibil constând în modificarea compoziţiei şi structurii polimerilor naturali şi sintetici, sub acţiunea unor factori din mediul de prelucrare şi/sau utilizare, care se reflectă defavorabil în proprietăţile legate de valoarea lor de întrebuinţare. 5. (AGR.) Degradarea solului = totalitatea schimbărilor produse în solurile spălate intens prin apa de infiltraţie, care determină scăderea fertilităţii acestora. Degradarea terenurilor = îndepărtare totală sau parţială a stratului de sol, ca urmare a eroziunii de suprafaţă, a alunecărilor de teren, a acţiunii torenţilor ş.a. Este foarte puternică în reg. cu roci friabile şi cu versanţi abrupţi, fiind favorizată de despăduriri, păşunatul excesiv, aratul în lungul pantei etc. Degradarea mediului = proces complex de alterare a calităţii mediului înconjurător datorat interacţiunii om-mediu sau unor cauze naturale (inundaţii, erupţii vulcanice etc.). DEGRAS (< fr.) s. n. Amestec de grăsimi emulsionabile, folosit în ind. pielăriei, la tratarea pieilor, pentru a le face mai suple, pliabile, cu un tuşeu plin şi moale etc. DEGRESA (< fr.) vb. I tranz. 1. A îndepărta grăsimea de pe suprafaţa unor obiecte (metalice), prin procedee chimice, electrochimice, mecanice etc., în vederea constatării unor defecte sau a pregătirii lor pentru prelucrări ulterioare. 2. A extrage grăsimea dintr-un aliment în scopuri dietetice sau tehnologice. DEGRESANT, -A (< fr.) adj., s. m. 1. Adj. Care degresează. 2. S. m. Substanţă întrebuinţată pentru degresare (ex. solvenţi organici, soluţii alcaline etc.). DEGRESjV, -Ă (< fr.) adj. Care se reduce, care scade, care descreşte treptat; descrescător. DEGRESIVITATE (< degresiv) s. f. Practică de promovare a vânzărilor, conform căreia preţul scade proporţional cu creşterea cantităţii cumpărate. DEGREVA (< fr.) vb. I tranz. A descărca o persoană fizică sau juridică de o anumită sarcină sau obligaţie. DEGREVARE (< degreva) s. f. Acţiunea de a degreva şi rezultatul ei. ♦ (EC.) Diminuare sau scutire de taxe fiscale. DEGRINGOLADĂ (< fr.) s. f. Prăbuşire, cădere, rostogolire rapidă. ♦ Fig. Decădere, ruinare, degradare progresivă. DEGROSISQR (după fr. dégrossi-sseur) s. n. Filtru cu stratul filtrant alcătuit din pietriş mărunt folosit pentru limpezirea parţială, preliminară, a apei. DEGROŞARE (< degroşa, după fr.) s. f. Operaţie de prelucrare, prin aşchiere, a unei piese brute, spre a o aduce la o formă şi la dimensiuni apropiate de cele finale. DEGUSTA (< fr., lat.) vb. I tranz. A aprecia cu ajutorul gustului, mirosului, văzului calităţile organoleptice ale unui produs alimentar (mai ales vin). DEGUSTĂTOR (< degusta) s. m. Persoană însărcinată cu degustarea vinurilor, lichiorurilor, fructelor şi a altor produse alimentare. de HAVILLAND [da haevibnd], Olivia (n. 1916), actriţă americană de teatru şi film. Roluri de complexitate dramatică şi psihologică („Pe aripile vântului", „Veri-şoara mea Rachel", „Groapa cu şerpi"). Olivia de Havilland (în „Moştenitoarea") Premiul Oscar: 1942 („Destinul doamnei Norris") şi 1949 („Moştenitoarea"). DEHIDROGENARE (după fr.) s. f. Reacţie de eliminare (termică sau catalitică) a hidrogenului din molecula compuşilor organici, utilizată pe scară industrială în petrochimie la obţinerea hidrocarburilor nesaturate. DEHIDROGENAZE (< fr., germ.) s. f. pl. (BIOCHIM.) Enzime care determină transferul atomilor de hidrogen de pe un substrat către moleculele acceptoare; au rol esenţial în metabolismul intermediar; transhidrogenaze. DEHISCENŢĂ (< fr., engl.; {s} lat. dehisco „a se desface") s. f. Deschidere de la sine a unui fruct uscat, a unui sporange sau a unei antere ajunse la maturitate. DEHIWALA-MOUNT LAVINIA, oraş în SV Rep. Sri Lanka, la S de Colombo; 196 mii loc. (1990). Staţiune balneară. Celebră grădină zoologică. Include şi oraşul Galkissa. DEHMEL [de:rml], Richard (1863— 1920), poet german. Adversar al naturalismului. Mari poeme-imnuri în care celebrează erosul („Mântuiri", „Femeie şi univers"). Lirică social-umanitaristă. DEHMELT [de:rmlt], Hans Georg (n. 1922), fizician american. Prof. univ. la Seattle. Contribuţii în domeniul fizicii nucleare. Studii privind spectroscopia ionică. A elaborat (1957) metoda de pompaj optic (metoda D.). Premiul Nobel pentru fizică (1989), împreună cu N. F. Ramsey şi W. Pauli. DE HOOCH v. Hooch. DEHRA DÜN, oraş în N Indiei (Uttar Pradesh), la poalele Himalayei; 367,4 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod de c.f. Centru comercial (ceai, orez, grâu). Institut de cercetări forestiere. Sediul Serviciului Topografic al Indiei. Staţiune balneoclimaterică (Mussoorie). Templu din sec. 17. DEICTIC, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. deiktikos „demonstrativ") adj. (LINGV.) Care arată, care demonstrează; care întăreşte un sens. DEIMOS, satelit al planetei Marte; c. 6 km diametru. Descoperit în 1877 de astronomul american A. Hali. DEIR-EL-BAHARI, localit. în Egiptul de Sus, pe malul stâng al Nilului, în apropiere de Teba. Temple ale faraonilor Mentuhotep II, Tutmes III şi celebrul templu în terase al reginei Hatşepsut (1503—1482 î.Hr.). DEIR-EZ-ZOR (DAYR AZ-ZAWR), oraş în E Siriei, pe Eufrat; 125 mii loc. (1992). Expl. de asfalt şi sare. Nod de comunicaţii rutiere. Piaţă pentru bumbac şi zahăr. 45 DELACROIX Dej. Biserica reformată DEISENHOFER [daizanhofar], Johann (n. 1942), chimist german. Prof. univ. la Dallas. Contribuţii la elucidarea structurii tridimensionale a centrului de reacţie a fotosintezei. Premiul Nobel pentru chimie (1988), împreună cu R. Huber şi H. Michel. DEI.SM (< fr.) s. n. Credinţa în existenţa unuia sau mai multor zei. + (în sec. 17—18) Credinţa în existenţa unei fiinţe supreme care este principiul şi sursa oricărei realităţi, dar care nu intervine în ordinea naturii şi a societăţii, acestea funcţionând autonom în afara creaţiei primordiale (Voltaire, J.-J. Rousseau, B. Franklin, Th. Jefferson). -O Deismul englez = mişcare religioasă din sec. 17—18 care a accentuat religia naturală şi a respins revelaţia, dogmele, urmărind stabilirea unor temeiuri raţionale pentru credinţa în existenţa lui Dumnezeu (H. de Cherbury, M. Tindal, A. Coliins). DEI.ST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. I. Adj. Care susţine deismul, privitor la deism. 2. S. m. si f. Adept al deismului. DEÎMPĂRŢIT (< de3 + împărţit) s. m. (MAT.) Primul termen al unei împărţiri, care urmează să fie împărţit la cel de-al doilea termen. DEÎNMULŢIT (< de 3 + înmulţit) s. m. (MAT.) Primul factor al unei înmulţiri, care urmează să fie înmulţit cu cel de-al doilea factor. DEJ, municipiu în jud. Cluj, în NV Pod. Transilvaniei, pe stg. Someşului, în apropierea confl. Someşului Mare cu Someşul Mic; 41 585 loc. (1995). Nod de comunicaţii. Cariere de nisip. Expl. de sare şi de tufuri dacitice (Ocna Dejului). Termocentrală. Combinat pentru industrializarea lemnului, de celuloză Eugène Delacroix: „Moartea lui Sardanapal“ (detaliu) şi hârtie. Conf. şi tricotaje. Produse refractare şi alim. (conserve de legume şi fructe, preparate din carne şi lapte, panificaţie). Staţiune balneoclimaterică, sezonieră, cu ape sărate (Ocna Dejului). Centru pomicol. Biserică reformată (sec. 15—16), construită în stil gotic târziu; fosta mănăstire franciscană cu biserică barocă din sec. 18. Muzeu de istorie. Menţionat prima oară în 1214; s-a dezvoltat în strânsă legătură cu exploatarea şi comerţul sării. Populaţia de aici a participat la răscoalele din 1437—1438 şi 1514. Declarat municipiu în 1968. DEJA (< fr.) adv. în acest (sau acel) moment, (încă) de pe acum (sau de pe atunci). DEJALEN s. n. Ţesătură din fire de bumbac mercerizate, de calitate superioară, întrebuinţată la confecţionarea cămăşilor bărbăteşti, a bluzelor etc. DEJECŢII (< fr., lat.) s. f. pl. 1. Reziduuri solide şi lichide (materii fecale şi urină) umane şi animale. ♦ Resturi de Frederik Willem de Klerk substanţe, apă şi lichide murdare provenite din fabrici sau gospodării, care infectează, degradează solul sau apele naturale în care se scurg. 2. Con de dejecţie v. con (2). DEJNEV 1. Semion Ivanovici (c. 1605—1673), navigator şi călător rus. în 1643 a efectuat o expediţie în NE Siberiei, pe valea fl. Indigirka. între 1644 şi 1648, împreună cu F. A. Popov, navighează pe fl. Kolîma, iese în M. Ciukotsk, ocoleşte capul care-i va purta numele (din 1879) şi trece în M. Bering, descoperind str. care desparte Asia de America. 2. Cap în extremitatea de NE a Asiei, în Pen. Ciukotsk, cel mai estic punct al Asiei, situat la 66°5’ lat. N şi 169°40’ long. V. DEJOJARE (după fr. déjucher) s. f. Manevră în timpul decolării unui hidroavion care constă în ridicarea acestuia cu coca deasupra valurilor, având în apă numai redanul, pentru a micşora rezistenţa la înaintare. DEJUCA (< juca, după fr. déjouer) vb. I tranz. A zădărnici planurile sau uneltirile cuiva. DEJUGA (lat. *disjugare) vb. I tranz. A scoate boii din jug. DEJUN (< dejuna) s. n. Masă de prânz, prânz; timp al zilei când se serveşte această masă. O Micul d. = prima masă, gustarea de dimineaţă. DEJUNA (< fr.) vb. I intranz. A lua masa de prânz; a prânzi. DEKKER [deka], Thomas (c. 1570-1632), dramaturg şi pamfletar englez. Reprezentant al teatrului elisabetan („Praznicul ciubotarului", „Bătrânul Fortunas", „Depravata cinstită"). Proză satirică, tablou expresiv al Angliei sec. 16 şi 17 („Anul minunilor", „Abecedarul netotului"). de KLERK [da klerk], Frederik Willem (n. 1936), om politic sud-african. De mai multe ori ministru. Preşedinte (1989 — 1994) şi vicepreşedinte (din 1994) al Rep. Africa de Sud. Premiul Nobel pentru pace (1993), împreună cu N. Mandela. DELACROIX [dalacrua], Eugène (1798—1863), pictor romantic, desenator, gravor şi litograf francez. Compoziţii care reflectă, într-un colorit de mare dinamism, evenimente dramatice contemporane vieţii artistului („Masacrul din Chios", „Grecia agonizând la Missolonghi", „Libertatea conducând poporul"), tablouri cu subiect oriental („Femei din Alger", „Moartea lui Sardanapal"), portrete, naturi moarte, scene de vânătoare, peisaje etc. A ilustrat opereie lui Shakespeare, Goethe, Byron, W. Scott ş.a. Autor al unui DELAGOA 46 remarcabil „Jurnal", cu reflecţii asupra picturii. DELAGOA [delagoa], golf în SE Africii, ia Oc. Indian, pe coasta Mozambicului. Lungime: 112 km; lăţime: 25—40 km. Ad. max.: 16 m. Aici se află portul Maputo. DELAMBRE [d9lă:br], Jean-Baptiste Joseph, cavaler (1749—1822), astronom şi geodez francez. împreună cu P. Méchain a măsurat (1792—1799) arcul meridian între Dunkerque şi Barcelona, în scopul stabilirii sistemului metric. Studii asupra sateliţilor lui Jupiter şi Saturn şi lucrări de istorie a astronomiei. DELANNOY [dslanua], Jean (n. 1908), regizor francez de film. Creaţie în stiluri şi genuri diferite, vădind o remarcabilă abilitate tehnică („Legenda îndrăgostiţilor", „Cocoşatul", „Simfonia pastorală", „Un minut de adevăr", „Soarele vagabonzilor"). DELAPIDA (< fr.) vb. I tranz. (DR.) A săvârşi o delapidare. -... DELAPIDARE (< delapida,) s. f. (DR.) Infracţiune care constă în însuşirea, folosirea sau traficarea de către un angajat, în interesul său sau a altei persoane, a unor sume de bani sau a altor bunuri din avutul public, aflate în gestiunea sau în administrarea sa. DE LA ROCHE [da la ros], Mazo (1885—1961), romancieră canadiană de limbă engleză. Seria de romane de factură clasică „Jalna", cronică a familiei Whiteoak. DELAROCHE [dalargş], Paul Hipollyte (1797—1856), pictor academist francez. Autor de portrete şi pictură istorică („Copiii lui Eduard"). Robert Delaunay: „Turnul Eiffel" Cella Delavrancea DELATQR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. Denunţător, (fam.) pârâtor, turnător. DELAŢIUNE (< fr., lat.) s. f. Denunţ; (fam.) pâră. DELAUNAY [dalone], Louis Arsène (1826—1903), societar al Comediei Franceze. Roluri, în special, în piesele lui Alfred de Musset. Prof. la Conservatorul din Paris, calitate în care a contribuit la formarea unor mari actori români de la sfârşitul sec. 19. DELAUNAY [dalonş] 1. Robert D. (1885—1941), pictor francez. Aderent la orfism („Oraşul Paris", „Ferestrele simultane prismatice", „Discurile", „Forme circulare cosmice", „Turnul Eiffel"). Scrieri publicate sub titlul „De la cubism la arta abstractă". 2. Sonia Terk D. (1885—1979), pictoriţă franceză de origine rusă. Soţia lui D. (1). Lucrări în stilul cubismului şi orfismului („Bal Bullier"). A abordat şi arta decorativă („ţesături simultane"), scenografia şi ilustraţia de carte. DE LAURENTIIS, Dino (n. 1919), producător italian de film. A finanţat importante filme italiene postbelice („Orez amar", „Europa ’51", „La strada", „La dolce vita" etc.). Stabilindu-se în S.U.A. (1971), a fost producătorul unor regizori ca John Huston, Sidney Lumeţ, Sidney Pollack, Ingmar Bergman, Milos Forman. DE LAVAL, Gustat (1845—1913), inginer suedez. Inventator al turbinei cu vapori, care-i poartă numele (1883). DELAVRANCEA 1. Barbu D. (pseud. lui Barbu Ştefănescu) (1858—1918, n. Bucureşti), scriitor, avocat şi om politic român. Acad. (1912). Temperament romantic, cu înclinaţie spre fantasticul popular şi istorie, a cultivat nuvela idilică („Sultănica"), povestirea poematică sau baladescă („Bunicul" şi „Bunica"), basmul nuvelistic. Atras de realismul observaţiei sociale şi de expe-rimentalismul naturalist al investigaţiilor psihologice, s-a îndreptat spre o proză de critică a moravurilor, cu accente pamfletare, populată de eroi inadaptabili („Trubadurul", „Paraziţii"). Capodoperele sale — „Hagi Tudose" şi „Domnul Vucea" — realizează caractere în sens clasic. Construită în jurul personalităţii uriaşe a lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi, trilogia dramatică „Apus de soare", „Viforul" şi „Luceafărul" proiectează luptele pentru succesiune, precum şi neatârnarea Moldovei, într-un cadru romantic, colorat de efuziuni lirice. Orator remarcabil şi publicist pasionat, a susţinut rezolvarea problemei ţărăneşti, înfăptuirea unităţii naţionale prin intrarea României în război de partea Antantei. De mai multe ori ministru. Primar al Capitalei (1899 şi 1906). Contribuţii în folcloristică şi critica plastică. 2. Cella D. (1887—1991, n. Bucureşti), pianistă română. Fiica lui D. (1). Prof. univ. la Conservatorul din Bucureşti. Interpretare caracterizată prin viziunea sensibilă asupra operei. Cronici muzicale, memorialistică („Dintr-un secol de viaţă"), proze („Vraja"). 3. Henrieta D. — Gibory, (1894—1987, n. Bucureşti), arhitectă română. Fiica lui D. (1). A promovat interpretarea modernă, funcţio-nalistă a tradiţiei naţionale, construind locuinţe în Bucureşti, Eforie Nord, Balcic ş.a. şi clădiri publice (Amfiteatrul Spitalului Colţea, Consulatul Franţei, Catedrala din Olteniţa). DELAWARE [delauea] 1. Fl. navigabil în E S.U.A.; 660 km. Izv. din culmea Catskill (Apalaşi), trece prin Trenton şi Philadelphia şi se varsă în golful cu acelaşi nume, printr-un larg estuar. Legat printr-un canal de fl. Hudson şi Chesapeake. 2. Golf al Oc. Atlantic, pe coasta esţică a S.U.A. Lungime: 80 km. Lăţime minimă: 18,5 km. Navigaţie. Ostreicultură. 3. Pen. pe coasta estică a S.U.A., între G. Chesapeake şi golful cu acelaşi nume. Relief de câmpie joasă, 47 DELFINARIU mlăştinoasă. 4. Stat în E S.U.A.; 5,3 mii km2; 700 mii loc. (1993). Centru ad-tiv: Dover. Economie industrial-agrară. Agricultură preorăşenească (legumicultură, creşterea animalelor, pomicultură). DELĂSA (< lăsa, după fr. délaisser) vb. I refl. A dovedi nepăsare, neglijenţă faţă de o muncă începută, a abandona un lucru început. DELBET [delbe], Pierre (1861 — 1957), chirurg şi fiziopatolog francez. Lucrări de patologie şi terapeutică a proceselor infecţioase. A descoperit tehnici de chirurgie vasculară şi ortopedie (semnul D., aparat D.); a cercetat rolul magneziului în prevenirea tumorilor maligne. DELBRÜCK, Max (1906-1981), mi-crobiolog american de origine germană. Prof. univ. la Pasadena. Promotor al geneticii bacteriofagilor, a demonstrat experimental încrucişarea acestora şi capacitatea de recombinare a constituenţilor lor genetici. A elucidat substratul biochimic al transmiterii informaţiei genetice la organisme. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1969), împreună cu A. D. Hershey şi S. E. Luria. DEL CHIARO, Anton Maria (1669-după 1727), călător italian, secretar (din 1709) al domnilor Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino. Lucrarea sa „Revoluţiile Valahiei" este un izvor însemnat pentru cunoaşterea vieţii politice, economice şi culturale a Ţării Româneşti la sfârşitul sec. 17. DÇLCO (< fr.; {s} engl. D[ayton] Engineering] L[aboratories] C[o] Oţhio]) s. n. Cap distribuitor. DEL CONTE, Rosa (n. 1907), istoric literar italian. Prof. la Univ. Bucureşti şi Cluj, apoi la Milano şi Roma. Prof. la Delfi. Tezaurul atenienilor prima catedră oficială de limbă şi literatură română din Italia (1968— 1982). Studii despre folclorul românesc religios şi despre scriitori români clasici şi moderni. Cartea sa „Mihai Eminescu sau despre Absolut" constituie o contribuţie fundamentală la exegeza eminesciană. Traduceri în italiană din T. Arghezi, L. Blaga, M. Sadoveanu şi în româneşte din E. Vittorini, E. Montale şi S. Quasimodo. DEL CREDERE (expr. it.) Termen desemnând acceptarea şi garantarea de către o firmă specializată (numită agenţie del credere) sau broker a plăţii unei datorii contractate în vederea cumpărării de hârtii de valoare. DELEANU, Nicolae (1879-1959, n. Galaţi), fitofiziolog şi biochimist român. Prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Contribuţii la studiul bioritmurilor organismelor vegetale. A pus în evidenţă procesul de homeostazie a ionilor la diverse specii de plante. ^ DELEATUR (cuv. lat. „să se şteargă") éêbst. Semn întrebuinţat la corecturi tipografice, prin care se arată că trebuie să se suprime o literă, un cuvânt etc. DELECTA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A (se) desfăta, a (se) bucura. DELEDDA, Grazia (1871 -1936), scriitoare italiană. Romanele sale, evocând mentalitatea arhaică a lumii sarde dominată de pasiuni impetuoase, se diferenţiază de verismul regional prin bogăţia psihologică a personajelor („Elias Portolu", „Iedera", „Marianna Sirca"). Premiul Nobel (1926). DELEGA (< fr., lat.) vb. I tranz. A atribui unei persoane calitatea de delegat (1, 2); a da o delegaţie. DELEGAT, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. 1. Persoană care a primit o delegaţie. 2. Reprezentant al unei organizaţii politice sau publice la o conferinţă, la un congres etc. 3. Angajat trimis în afara locului de muncă obişnuit, pe timp determinat, pentru a îndeplini anumite sarcini de serviciu, în interesul unităţii din care face parte. DELEGAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. împuternicire dată unui delegat. 2. înscris constatator al împuternicirii date unui delegat. 3. Colectiv de delegaţi (2). DELÉMONT, oraş în NV Elveţiei la poalele M-ţilor Jura, centru ad-tiv al cantonului Jura; 11,6 mii loc. (1991). Orologerie. DELENI 1. Com. în jud. Constanţa; 2 328 loc. (1995). 2. Com. în jud. laşi; 9 945 loc. (1995). Expl. de calcare masive şi de gresii. Centru pomicol. Sericicultură; apicultură; piscicultură (iazurile Gurguiata, Strâmbu ş.a.). Sanatoriu TBC. 3. Com. în jud. Vaslui; 2 577 loc. (1995). Expl. de calcare. DELEŞTI, com. în jud. Vaslui; 4 995 loc. (1995). DELEŢIE (< fr.) s. f. (GENET.) Anomalie cromozomială care constă în pierderea unui fragment cromozomial terminal (o pereche sau câteva perechi de nucleotide). DELEUZE [doloz], Gilles (n. 1925), filozof francez. Influenţat de Nietzsche, dezvoltă conceptul de „diferenţă" şi prezintă raţionalitatea ca generatoare de contrarii („Diferenţă şi repetiţie", „Logica sensului", „Nietzsche şi filozofia"); „Anti-Oedip" şi „Rizom", scrise în colab. cu Félix Guattari, denunţă orice instituţie şi orice sistematizare, propunând un fel de revoluţie permanentă a ideologiei. DELFI (DELPHI), oraş antic în Focida (Grecia centrală), la N de G. Corint. Vestit prin sanctuarul lui Apolo (sec. 8 Î.Hr.), printr-un celebru oracol şi prin „Jocurile Pytice", celebrate o dată la patru ani. Vestigii de arhitectură antică (temple, teatrul lui Apolo, coloane votive ridicate în epoci diferite). Muzeu de arheologie. Azi Dhelfof. ^ Anchetă D. = metodă de prospectare a viitorului bazată pe ideea verificării imaginilor despre viitor, prin consensul specialiştilor, întrucât nu pot fi confruntate imediat cu realitatea. DELFIN1 (< lat. delphinus) s. m. (ZOOL.) 1. Cetaceu răpitor cu corpul fusiform, de c. 2—4 m lungime, cu botul alungit şi prevăzut cu nurr]eroşi dinţi conici (Delphinus delphis). Bun înotător, este înzestrat cu o inteligenţă deosebită şi poate fi dresat cu uşurinţă. 2. Procedeu tehnic de înot derivat din procedeul fluture, în care sportivul, cu faţa în jos, înaintează la suprafaţa apei prin mişcarea simultană şi simetrică a braţelor, dinainte spre înapoi, coordonată cu bătaia simultană în plan vertical a picioarelor. DELFIN2 (< fr. dauphin) s. m. 1. Titlu purtat în sec. 12 — 13 de conţii ce stăpâneau Dauphiné; din 1349, titlul a fost preluat de moştenitorul prezumtiv al Coroanei franceze, care primea această provincie ca apanaj (în acest caz cu majusculă). 2. Succesor prezumtiv al cuiva aflat într-un post important. DELFINARIU (< delfin1) s. m. Ecosistem antropic reprezentat prin bazine artificiale cu apă marină în care trăiesc delfini, amenajate în scopul cercetării ştiinţifice, dar şi pentru realizarea unor spectacole publice de dresură (ex. în România, d. de la Constanţa; cel DELFINUL 48 mai mare d. din lume se află la Miami, S.U.A.). DELFINUL (Delphinus), constelaţie din emisfera boreală, situată între constelaţiile Vulturul şi Pegas. Compusă din zece stele vizibile; cea mai strălucitoare stea este de mărimea 4. DELFT, oraş în V Olandei; 90,1 mii loc. (1992). Ind. constr. de maşini şi chimico-farmaceutică (mase plastice, penicilină). Cabluri. Universitate tehnică. Manufacturi de faianţă, celebre în sec. 16—19 şi de tapiserie (sec. 16—17). Monumente gotice şi renascentiste. Muzeu de artă. întemeiat în sec. 11. DELHI [deli] 1. Terit. federal în N Indiei; 1,5 mii km2; 9,42 mii. loc. (1991). Centru ad-tiv: Delhi. 2. Oraş în N Indiei, în terit. cu acelaşi nume; 8,42 mii. loc. (1991, cu suburbiile), format din oraşul vechi, Shăhjahănăbăd, şi oraşul nou, New Delhi (construit în 1911), care îndeplineşte funcţ|a de capitală. Pr. centru politic şi aB-tiy al ţării. Nod important de comunicaţii. Aeroportul internaţional Palam. Mare centru financiar şi comercial. Ind. bumbacului, tricotajelor, chimico-farmaceutică, constr. de maşini, încălţ., prelucr. lemnului, alim., poligrafică. Universitate. Institut politehnic. Muzee. Teatre. Monumente reprezentative pentru diferite perioade ale artei indiene (Coloana de Fier, din sec. 4; Kutb Minar, din sec. 13; Jami-Masjid, din sec. 17; Lai Kila sau Fortul Roşu, din 1638). Artizanat. Străveche aşezare indiană, dezvoltată ca oraş din sec. 11. Musulmanii au construit, succesiv, şapte oraşe, ultimul în 1648. între 1206 şi 1526 a fost capitala sultanatului cu acelaşi nume, apoi capitala Marilor Moguli (1526—1803). Deşi ocupat în 1803 de englezi, a fost până în 1858, Delft. Poarta de Răsărit reşedinţa împăraţilor moguli. Centrul răscoalei şipailor (1857—1859). în 1911 a început construcţia unui cartier rezidenţial, New Delhi. Din 1912, D. devine capitală a Indiei britanice. V. New Delhi. DELIBAŞĂ (< tc.) s. m. (în Ev. Med., în epoca fanariotă) Şeful gărzii domneşti, căpetenia deliilor (1). DELIBERA (< fr-, lat.) vb. I intranz. (Despre membrii unui organ colegial de jurisdicţie, legislativ etc.) A chibzui în comun (şi secret) în vederea luării unei hotărâri. DELIBERAT, -Ă (< delibera) adj. în mod ~ = după o chibzuială prealabilă, Kutb Minar gândit, cumpănit de mai înainte; intenţionat; liber-consimţit. DELIBERATIV, -Ă (< fr.) adj. Care deliberează, care ia hotărâri. Vot d. v. vot (3). DELIBES [daljb], Léo (1836-1891), compozitor francez. Prof. la Conservatorul din Paris. Opere (,,Lakmé“), opere bufe şi operete, balete („Coppélia11, „Sylvia"), coruri, lieduri. DELIBES, Miguel (n. 1920), scriitor spaniol. Romane şi nuvele exaltând valorile rurale tradiţionale, ameninţate de progresele tehnicii („Drumul", „Umbra lungă a chiparosului", „Cinci ore cu Mario11, „Sfinţii inocenţi11). DELICAT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre aspectul unor fiinţe sau lucruri) Fin, gingaş, subţirel, graţios; p. ext. fragil; (despre fiinţe) plăpând, sensibil, slăbuţ. + (Despre culori) Discret, pal, atenuat, estompat. 2. De calitate bună, de bun-gust, fin, ales, distins. 3. (Despre oameni şi manifestările lor; şi adv.) Plin de atenţie, de grijă; lipsit de asprime, de brutalitate, prevenitor. 4. (Despre probleme, situaţii etc.) Greu de rezolvat, în care se cere mare băgare de seamă, prudentă, subtilitate. DELICATESĂ (< germ.) s. f. (Mai ales la pl.) Produs alimentar cu gust delicat, ales, fin. DELICATEŢE (< it., după fr. délicatesse) s. f. Fineţe, gingăşie; discreţie, subtilitate. DELICIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Foarte gustos, savuros. ♦ Fig. încântător, fermecător, foarte plăcut. DELI.CIU (< delicium) s. n. Plăcere mare, intensă; savoare, desfătare. ♦ Fig. (Fam.) Lucru, fiinţă încântătoare. DELICT (< fr., lat.) s. n. (DR.) Infracţiune de mai mică gravitate, P Delhi Lai Kila (Fortul Roşu) 49 DELON Luca Délia Robia: „Madona cu mărul“ sancţionată cu amendă penală sau cu închisoare corecţională. -0 D. civil = faptă ilicită (care încalcă o obligaţie instituită prin lege, nu prin contract) săvârşită cu intenţie sau din culpă, cauzând altei persoane un prejudiciu şi antrenând obligaţia autorului ei de a-l repara (în natură sau prin echivalent bănesc) ori de a-l compensa. DELICTUAL (< fr.) adj. Delictuos. DELICTUOS, -OASĂ (< fr.) adj. (Despre o faptă) Care are caracter de delict; delictual. DELICVESCENT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre substanţe chimice) Care absoarbe vaporii de apă din atmosferă până la dizolvarea lor. DELICVESCENŢĂ (< fr.) s. f. Pro-prietate a unor substanţe solide (clorura de calciu, hidroxidul de sodiu etc.) de a fi delicvescente. DELIGNE [deljn], Pierre (n. 1944), matematician francez de origine belgiană. Lucrări de teoria numerelor şi de geometrie algebrică. Medalia Fields (1978). DELIMITA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A (se) mărgini, a (se) limita. ♦ A (se) contura. DELIMITATIV, -Ă (< delimita) Care delimitează, care serveşte pentru a delimita. DELINCVENT, -Ă (< lat. delinquens, -ntis) s. m. şi f. (DR.) Persoană care a săvârşit un delict. DELINCVENTĂ (< fr.) s. f. (DR.) 1. Fenomen social constând în săvârşirea de delicte. 2. Totalitatea delictelor săvârşite la un moment dat într-un anumit mediu sau de persoane de o anumită vârstă (ex. d. juvenilă). DELINEAVIT (cuv. lat. „a desenat") subst. Cuvânt care însoţeşte, într-unul dintre colţurile de jos ale unei gravuri, numele autorului. DELINTERSARE (< ofe4- + Unters, după germ.) s. f. Operaţie de îndepărtare, pe cale chimică sau mecanică, a firelor scurte (a lintersului) de pe seminţele de bumbac egrenate, înainte de decorticarea lor. DELIR (< fr., lat.) s. n. 1. (PSIH.) Transformare semnificativă a relaţiilor individului cu lumea, concretizată prin crearea unui univers propriu, total deosebit de al semenilor săi, dar care, pentru el, are astfel de trăsături obiective încât îi satisface convingerile şi îi orientează comportamentul; este însoţit de percepţii patologice (pseudo-constatări, halucinaţii) şi are modalităţi diverse de manifestare (d. pasional, d. de persecuţie, d. justiţiar, d. de imaginaţie, d. artistic etc.). 2. (NEUROL.) Stare de confuzie mentală însoţită de tulburări de percepţie a lumii exterioare şi de excitaţii psihomotorii. 3. Fig. Exaltare, extaz, frenezie; entuziasm excesiv. DELIRA (< fr-, lat.) vb. I intranz. A fi în stare de delir; a aiura. DELIRANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care delirează; (ca) de delir. ♦ Fig. Exaltat, frenetic, excesiv. DELIRIUM TREMENS (expr. lat. „delir tremurător1') subst. Psihoză acută ma- nifestată în alcoolismul cronic, constând dintr-o tulburare de conştiinţă, agitaţie psihomotorie intensă, tremurături. DELIU, -|E (< tc.) s. m„ adj. (în Ev. Med.) 1. S. m. Soldat din călărimea uşoară turcă. ♦ (în Ţara Românească şi în Moldova) Soldat dintr-un corp de călăreţi înfiinţat de Mihai Viteazul; (în perioada fanariotă) soldat din garda domnească. 2. Adj., s. m. (Om) voinic, viteaz, îndrăzneţ. 3. Adj. Furios, vehement, nebun. DELLA ROBBIA 1. Luca D. (1400-1482), sculptor şi ceramist renascentist italian. Opera sa se caracterizează prin modelajul armonios al formelor şi expresivitatea delicată a fizionomiilor (reliefuri pentru Spitalul inocenţilor şi Cantoria de la Catedrala din Florenţa, decoraţii la Campanila lui Giotto din Florenţa: „învierea", „înălţarea", „încoronarea Fecioarei"). Sculpturi în teracotă policromă şi emailată, medalioane, basoreliefuri. 2. Andrea D. (1435— 1525), sculptor italian. Nepotul lui D. (1). Vestit pentru eleganţa şi delicateţea lucrărilor sale („Fecioara cu Pruncul", „Sf. Ana", „închinarea magilor"). DELLA VALLE, Francesco (?-după 1545), călător italian. A vizitat (1532 şi 1534) Ţara Românească şi Transilvania, despre care a lăsat preţioase informaţii. DELLUC jctalüc], Louis (1890-1924), cineast francez. Pionier al criticii cinematografice („Fotogenia", „Originile cinematografului"). Introduce noţiunea de cineast şi creează primele cinecluburi. A realizat filmele: „Friguri11, „Femeia de nicăieri", „Inundaţie". Din 1936 este iniţiat premiul D., acordat anual celui mai reprezentativ film francez. DEL MONACO, Mario (1915-1982), tenor italian. Voce profundă, cu timbru baritonal; remarcabil talent dramatic. A cântat pe marile scene ale lumii (Scala, Covent Garden, Metropolitan Opera) în roluri din operele lui Verdi („Trubadurul", „Aida", „Othello") şi Puccini („Boema", „Manon Lescaut", „Norma"). Carieră cinematografică („Melodii nemuritoare", „Giuseppe Verdi"). DELNIŢĂ (< sl.) s. f. 1. (în Ev. Med., în Ţara Românească) Parte din moşia satului aflată în stăpânirea ereditară a unei familii de ţărani, formă de stăpânire specifică obştii. în Moldova se numea jrebie sau jirebie. 2. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Parte dintr-o anumită subîmpărţire structurală a pământului satului. DELON [dslôj, Alain (n. 1935), actor, producător şi realizator francez de film. DE LONG 50 Delta Dunării Canal din Deltă Colonie de pelicani Interpret cu largi disponibilităţi, de la roluri de capă şi spadă sau de acţiune („Zorro“, „A fost cândva hoţ“, „Poliţistul") la roluri de compoziţie („Rocco şi fraţii săi“, „Eclipsa14, „Ghepardul", „Samuraiul", „Dl. Klein"). DE LONG [da log], George Washington (1844—1881), navigator şi explorator polar american. în 1881 a participat la o expediţie arctică cu intenţia de a ajunge la Polul Nord. Descoperă Arh. Noua Siberie, ins. Jeannette şi Henriette, ajunge la gura fl. Lena, unde piere de frig. DELORME [dalorm] (DE L’ORME), Philibert (c. 1515—1570), arhitect francez. Considerat iniţiatorul arhitecturii clasice franceze (Palatul Tuileries din Paris şi castelele Anet, Saint-Germain-en-Laye). Scrieri despre arhitectură. DELORS [dalor], Jacques (n. 1925), economist şi om politic socialist francez. Preşedinte (1985—1994) al Comisiei Comunităţilor Europene (de la 1 nov. 1993, Uniunea Europeană). DELOS (DHfLOS) 1. Ins. grecească în M. Egee, cea mai mică din Arh. Cicladelor; 3,15 km2. Relief stâncos cu alt. max. de 107 m. Vestigii arheologice. 2. Liga Maritimă de la ~, confederaţie a oraşelor-state din Grecia antică (cu excepţia Spartei, Argosului şi Tebei), constituită în 478/477 Î.Hr. sub hegemonia Atenei; s-a destrămat în timpul Războiului Peloponesiac (431 — 404 î.Hr.). Cunoscută şi sub numele de Prima Ligă Mariiimă Ateniană. DEL RIO, Dolores (1905-1983), dansatoare şi actriţă mexicană de film. După ce s-a lansat la Hollywood, ca „star exotic" („Floarea din Mexic"), a jucat în patria sa contribuind la afirmarea şcolii naţionale de film („Maria Candelaria", „Bugambilla", „Uraganul"). Creaţii remarcabile în „Fugarur şi „Toamna Cheyennilor". DELSARTE [delsart], Jean (1903— 1968), matematician francez. Prof. univ. la Nancy. Membru fondator al grupului Bourbaki. Lucrări de teoria numerelor şi de funcţii speciale. DELTA ({i}) s. m. invar. A patra literă a alfabetului grecesc (A) corespunzând sunetului „d". ♦ Fig. Simbol al adevărului; p. ext adevăr. ♦ (MAT.) Simbol pentru discriminantul ecuaţiei de gradul doi. DELTA, stat în S Nigeriei în N deltei fl. Niger; 35,5 mii' km2 (împreună cu statul Edo); 2,57 mii. loc. (1991). Cap.: Asaba. Expl. de petrol. DELTA AMACURO, terit. federal în Venezuela, în delta fl. Orinoco; 40,2 mii km2; 91,1 mii loc. (1990). Centru ad-tiv: Tucupita. Expl. forestiere şi de petrol. Trestie de zahăr. Creşterea animalelor. DELTA DUNĂRII, unitate joasă de relief (alt. medie: 31 cm), formată recent (Cuaternar), în zona de vărsare a Dunării în Marea Neagră. La ceatalul Ismail, Dunărea se desparte în braţele Chilia şi Tulcea, iar după c. 17 km, braţul Tulcea se ramifică (la ceatalul Sfântu Gheorghe), în braţele Sulina şi Sf. Gheorghe. Supr.: 5 050 km2 (4 340 km2 pe terit. României şi 710 km2 pe terit. Ucrainei), împreună cu zonele inundabile, ostroavele, grindurile, japşele şi complexul lagunar Razim-Sinoe. Spaţiul deltaic este format din grinduri (Chilia, Letea, Caraorman, Sărăturile ş.a.), mlaştini, ghioluri, canale (Dranov, Dunavăţ, Caraorman, Litcov ş.a.), gârle (Şontea, Păpădia, Litcov ş.a.) şi lacuri (Merhei, Matiţa, Gorgova, Fortuna, Roşu, Puiu etc.). D.D. înregistrează permanent o înaintare în Marea Neagră, în zona gurilor de vărsare, cu c. 4 m anual. Climă continentală secetoasă (media anuală a precipitaţiilor este de 359 mm, la Sulina). Vegetaţie bogată, formată din stufărişuri şi rogozuri, plante acvatice (în special nuferi) etc. Pe grinduri apar păduri de foioase. Fauna este variată, compusă din peste 280 specii de păsări acvatice (berze, raţe şi gâşte sălbatice, călifarul alb şi roşu, cormorani, egrete, lebede, pelicani etc.), unele declarate monumente ale naturii, peşti şi mamifere (vulpi, mistreţi, câinele enot, nurci, bizami, hermine etc.). Importantă zonă piscicolă, cinegetică şi turistică. Numeroase rezervaţii naturale ocupând o supr. de c. 240 mii ha (pădurile Letea şi Caraorman, ins. Popina ş.a.). D.D. este inclusă de UNESCO în rezervaţiile mondiale ale biosferei. Delos. Terasa leilor 51 DEMENŢĂ DELTAPLAN s. n. Aparat de zbor fără motor, care constă dintr-o aripă triunghiulară flexibilă, de tip Rogallo. Pentru decolarea d., pilotul coboară o pantă, susţinând şi manevrând aripa pentru obţinerea portanţei (metoda Lilienthal). în zbor, pilotul manevrează prin schimbarea poziţiei corpului. V. şi motodeltaplan. DELTĂ (< fr.) s. f. Formă de relief litoral, în porţiunea de vărsare a unei ape curgătoare într-un lac, în mare sau în ocean, realizată în urma procesului de acumulare a aluviunilor, în condiţiile existenţei unui şelf întins cu pantă lină, a acţiunii curenţilor litorali şi a lipsei mareelor; după numărul braţelor şi formă, se deosebesc: d. lobate (Ron, Pad), d. digitale (Mississippi, Dunăre), d. răsfirate (Volga), d. rotunjite (Nil), d. unghiulare (Tibru) etc. Cea mai mare d. din lume: Gange-Brahmaputra, în Bangladesh (80 000 km2). DELTOID, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. deltoeidos „în forma literei delta") adj., s. m. 1. Adj. în formă de triunghi. 2. S. m. Muşchi din regiunea umărului, în forma literei greceşti delta întoarse (V), care participă la rotaţia braţului. DELUROS, -OASĂ (< dealuri) adj. Cu multe dealuri (1); accidentat. DELUVIU ({s} lat. deluo „a spăla“) s. n. Material sedimentar detritic provenit în urma dezagregării şi alterării rocilor din părţile superioare ale versanţilor, transportat apoi şi depus pe pante, ca urmare a proceselor de rostogolire, alunecare, spălare etc.; diluviu (2). DELVAUX [delvo], André (n. 1926), regizor belgian de film. Creaţii situate între imaginar şi real, în care introduce inovaţii tehnice privind culoarea, montajul şi sunetul („într-o seară, un tren", „întâlnire la Bray“, „Frumoasa", „Benvenuta"). DELVAUX [delvo], Paul (1897-1994), pictor belgian. Reprezentant al suprarealismului („Mâinile", „Oraşul adormit", „Trenul de noapte"). DEL VECCHIO, Giorgio (1878-1970), filozof italian al dreptului. Prof. univ. la Roma. Fondator al „Societăţii Italiene de Filozofie a Dreptului" şi al „Revistei internaţionale de filozofie a dreptului". A susţinut caracterul logic şi fundamentele raţionale ale dreptului („Conceptul de drept", „Conceptul de natură şi principiul dreptului", „Dreptul internaţional şi problema păcii"). M. de onoare al Acad. Române (1933). DEMACHIA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A(-şi) şterge machiajul sau fardul de pe faţă. DEMAGNETIZANT, -Ă (< fr.) adj. Care produce demagnetizarea. DEMAGNETIZARE (după fr. démagnétisation) s. f. Proces de trecere a unui corp sau material din stare de magnetizare în starea magnetică neutră, prin introducerea acestora într-un câmp magnetic de sens contrar sau prin încălzire la o temperatură superioară punctului Curie. DEMAGOG (< fr., gr. demos „popor" + agogeo „a conduce") s. m. 1. (în Grecia antică) Conducător al unei grupări democratice. 2. Persoană care caută să-şi creeze popularitate prin discursuri bombastice, prin promisiuni mincinoase etc. DEMAGOGIC, -Ă (< fr., gr.) adj. De demagog; pătruns de demagogie. DEMAGOGIE (< fr., gr.) s. f. Metodă de înşelare a opiniei publice prin promisiuni mincinoase, practicată de politicieni pentru a-şi face popularitate; atitudine de demagog (2). DE MAN [da maen], Paul (1919— 1983), critic şi teoretician literar american de origine belgiană. Promotor al mişcării deconstructiviste în S.U.A. („Orbire şi vedere interioară", „Alegoriile lecturii", „Rezistenţa la teorie"). DEMANTOjD (< fr.) s. n. Varietate nobilă de andradit DEMARA (< fr.) vb. I intranz. 1. (Despre maşini, autovehicule etc.) A face să treacă din starea de repaus în starea de mişcare; a porni. 2. (SPORT) A porni, a ţâşni în viteză (într-o cursă). DEMARAJ (< fr.) s. n. 1. Acţiunea de a demara; demarare. 2. Dezlegarea odgoanelor unei corăbii. DEMARCA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A însemna printr-o linie de demarcaţie; a delimita, a despărţi, a separa, a hotărnici. 2. Refl. (SPORT) A scăpa de sub supravegherea adversarului. DEMARCARE (< demarca) s. f. 1. Acţiunea de a (se) demarca şi rezultatul ei. ♦ Separarea mărfurilor în vederea soldării lor. ^ D. necunoscută = diferenţă apărută la inventar între stocul scriptic şi cel real. 2. Schimbarea sau eliminarea mărcii de fabrică a unui produs în scopul obţinerii unui preţ mai mare. DEMARCAŢIE (< fr.) s. f. Delimitare, separare, despărţire. (DR.) Operaţie prin care se stabileşte frontiera dintre două state sau linia despărţitoare dintre două suprafeţe de teren. <0- Linie de d. = linie despărţitoare între două state sau între două suprafeţe de teren. DEMARKETING (< de*- + marketing) s. n. Strategie de marketing (frecvent utilizată pe piaţa energiei, aluminiului etc.) adoptată în vederea reducerii temporare sau permanente a cererii unor anumite mărfuri. DEMAROR (< fr.) s. n. Mecanism, motor sau instalaţie care serveşte la pornirea motoarelor cu ardere internă sau punerea sub tensiune a unei maşini electrice. DEMASCA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. 1. A(-şi) scoate masca. 2. Fig. A (se) arăta în adevărata lumină, a(-şi) da pe faţă planurile, gândurile etc. 3. A descoperi inamicului, prin nerespectarea regulilor de mascare, un obiectiv sau o acţiune. DEMATERIALIZARE (după fr. dématérialisation) s. f. (EC.) Dematerializarea titlurilor = a) înlocuirea titlurilor de hârtie cu reprezentarea valorilor mobiliare prin simpla lor înscriere în conturile organismelor emitente (pentru împrumuturi, obligaţii etc.) sau prin intermedierea agenţilor de schimb şi a băncilor; b) suprimarea dreptului de participare la profitul unei înscrieri în cont pentru titlurile şi cupoanele reprezentând valori mobiliare. Dematerializarea producţiei = creşterea substanţială a ponderii cheltuielilor nemateriale (servicii achiziţionate de la terţi, salarii, cheltuieli de cercetare-dezvoltare) şi reducerea concomitentă a ponderii cheltuielilor materiale (materii prime, materiale, combustibil) în totalul costului de producţie al unei întreprinderi. Se manifestă în domeniile de vârf ale producţiei industriale din ţările dezvoltate. DEMATERIALIZAT, -Ă adj. (Poetic) Care a pierdut însuşirile materiale. DEMAVEND (DAMĂVAND), vulcan stins în N Pod. Iran, la S de M. Caspică, cel mai înalt vf. din masivul Elburz. Alt.: 5 604 m (după alte date, 5 671 m). Domină oraşul Teheran. Mici gheţari. Solfatare. Izv. minerale. DE MAX, Eduard (1869-1924, n. laşi), actor francez de origine română. Interpret al rolurilor din tragediile clasice. Primul străin admis societar al Comediei Franceze. DEMBITZKI [dembiţki], Henrik (1830—1906), caricaturist şi ilustrator român de origine polonă. Desene satirice cu caracter antimonarhic şi antiprusac. DEMÇNT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. 1. Adj., s. m. şi f. Alienat mintal, nebun. 2. Adj. De om nebun; nebunesc. DEMENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Scădere sau dispariţie a unei grupe ori a majorităţii funcţiilor psihice, care duce treptat la pierderea capacităţii intelectuale a individului, a valorii sociale a personalităţii sale; nebunie. O- D. DEMÉNY 52 precoce = formă de schizofrenie, care apare la tineri. D. senilă = d. manifestată printr-o amnezie progresivă şi care duce la o d. globală datorită atrofiei cerebrale senile. DEMÉNY Lajos (n. 1926, sat Filipişu Mic, jud. Mureş), istoric maghiar din România. Studii şi cercetări în domeniul istoriei medievale şi al tiparului („Evangheliarul slavo-român de la Sibiu, 1551—1553“, „Diplomatarul secuiesc", în colab., „Carte, tipar şi societate la români în sec. XVl“, în colab.). DEMÇRS (< de4- + mers, după fr. démarche) s. n. Intervenţie (pe lângă cineva) în scopul obţinerii unui anumit rezultat. DEMETER (în mitologia greacă), zeiţa agriculturii şi a cerealelor. Sora lui Zeus şi una dintre soţiile acestuia; mama Persefonei. La romani, Ceres. DEMETER, Wilhelm (n. 1936, Zau de Câmpie, jud. Mureş), sculptor german din România. Compoziţii („Portret") şi sculpturi monumentale („Pescăruş", Tulcea) de mare sobrietate, realizate în special în oţel inoxidabil. DEMETRESCU, Camil (1913-1992, n. Brăila), diplomat şi om politic naţional-ţărănist român. A participat activ (în cadrul Ministerului de Externe) la pregătirea loviturii de stat de la 23 august 1944. Arestat şi condamnat pentru convingerile sale politice (1947—1964). DEMETRESCU, Gheorghe (1885-1969, n. Bucureşti), astronom român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj şi Bucureşti. Lucrări de seismologie, astronomie şi optică. A pus bazele seismologiei româneşti, înfiinţând reţeaua de staţii seismice. Contribuţii la studiul stelelor variabile şi al eclipselor de Soare. Director al Observatorului Astronomic din Bucureşti (1943—1963). DEMETRESCU, Traian (Tradşm) (1866—1896, n. Craiova), scriitor român. Lirică de factură simbolistă, anticipând sensibilitatea bacoviană („Senzitive", „Aquarele"), un jurnal în proză („Intim"), articole de critică („Profile literare"). DEMETRIAD, Alexandru (1903— 1983, n. sat Putini, jud. Bacău), pianist român. Repertoriu cuprinzător, cu predilecţie pentru romantici (concertele de Brahms). DEMETRIADE, Aristide (1871-1930, n. sat Valea Raţei, jud. Buzău), actor român. Tragedian cu bogate resurse, reputat interpret al lui „Hamlet". DEMETRIADE, G. George (1860 — 1923, n. laşi), medic român. Prof. univ. la laşi. Primul care a instituit dispen-sarizarea bolnavilor de sifilis în România. Lucrări privind sifiloza testiculo- Demeter epididimară, nefrita şi laringopatiile terţiare. Precursor al fizioterapiei. DEMETRIADE, Mircea (1861-1914, n. Ocnele Mari), scriitor român. Versuri evocând, într-o tehnică simbolistă, un peisaj interior monoton, melancolic şi neliniştit, sau oraşul văzut ca un spaţiu al singurătăţii morale. Lirică erotică („Spleen", „Spasm", „Beţia cărnii"). Teatru („Visul lui Aii"). Traduceri. DEMETRIOS din Callatis (sec. 3 î.Hr.), învăţat grec. Autor al unei renumite cărţi Gheorghe Demetrescu Aristide Demetriade de geografie şi istorie a regiunilor pontice, intitulată „Despre Asia şi Europa". DEMETRIOS POLIORCETES (c. 337—283 Î.Hr.), general macedonean. Denumit Poliorcetes (asediatorul de oraşe) datorită inventivităţii tacticii sale de asediu. A participat la luptele dintre diadohi alături de tatăl său, Antigonos Monophthalmos, până la bătălia de la Ipsos (301 î.Hr.). Rege al Macedoniei (294—287 Î.Hr.); făcut prizonier de Seleucos I Nicator (286 î.Hr.), a murit în captivitate. DEMETRIUS, Lucia (1910-1992, n. Bucureşti), scriitoare română. Romane („Tinereţe", „Marea fugă") şi nuvele de tematică erotică („Album de familie"). După război, proză şi teatru marcate de discursul ideologic al epocii („Arborele genealogic", „Trei generaţii"). DEMIAN, Traian (1927-1995, n. sat Războieni, jud. Alba), inginer român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în mecanica fină. A proiectat şi realizat aparate şi sisteme pentru măsurarea momentelor de frecare. Preocupări în domenii roboţilor industriali. Studii privind lagărele cu contact punctiform şi precizia mecanismelor cu elemente rigide din construcţia de aparate. DEMIDOV, Anatoli Nikolaevici (1812—1870), prinţ rus. Autorul volumului „Călătorie în Rusia meridională şi Crimeea prin Ungaria, Valahia şi Moldova", sursă importantă privind perioada regulamentară din Principatele Române. Protector al artelor. A vizitat oraşul Bucureşti în 1837. DEMILITARIZA (< fr.) vb. I tranz. A desfiinţa, total sau parţial, pe un anumit teritoriu, în general în urma unei convenţii internaţionale, forţele armate, armamentul, instalaţiile militare, industria de armament. DEMINA (< fr.) vb. I tranz. A îndepărta sau a face inofensive minele dintr-un baraj de mine. DEMINERALIZARE (după fr. déminéralisation) s. f. 1. Operaţie de eliminare din apă (pe cale termică, fizică sau chimică) a sărurilor dizolvate, pentru a o face proprie unor întrebuinţări ulterioare (ind. chimică, ind. farmaceutică, energetică etc.). 2. (MED.) Eliminare exagerată a sărurilor minerale din organism (ex. în tuberculoză, caşexie, cancer, senescenţă). DEMIREL, Süleyman (n. 1924), om politic turc. Preşedinte al Turciei (din 1993). Preşedinte al Partidului Dreptăţii (1964—1980) şi al Partidului Căii Juste (din 1986). Prim-min. (1965-î 980, cu întreruperi, 1991—1993). 53 DEMODULATOR Süleyman Demirel DEMISIE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Manifestare unilaterală de voinţă, de regulă în formă scrisă, prin care o persoană ce deţine o funcţie aduce la cunoştinţa organului care a emis actul de numire sau organului colegial din care face parte că nu mai doreşte să deţină funcţia respectivă. DEMISIONA (< fr.) vb. I intranz. A-şi prezenta demisia. DEMISOL (< cuv. fr. demi „jumătate11 + sof) s. n. Parte a unei clădiri situată pe jumătate sub nivelul solului, sub parter. DEMITE (< lat. demittere după fr. démettre) vb. III tranz. A scoate din funcţie; a destitui. DÉMITÇNT (< fr.) s. f. (ARTE PL.) Valoare intermediară de ton care leagă în mod armonios părţile de umbră de cele de lumină într-o gravură, într-o pictură. DEMITIZA (< mit) vb. I tranz. A înlătura o supraestimare, o aureolă, un mit creat în jurul cuiva sau a ceva. DEMITIZARE (< demitiza) s. f. 1. Atitudine filozofică, politică sau culturală, caracterizată printr-o reacţie de negare a ideilor considerate a se fi golit de interesul lor primordial şi de a fi fost supralicitate până la a deveni mituri, figurat vorbind. 2. Reacţie la convenţii, la formule gata constituite ce generează frâne în calea înnoirii. DEMIU (< fr.) s. n. Haină mai subţire decât paltonul şi mai groasă decât pardesiul. DEMIURG (< fr., lat., gr. demiourgos, din demios „public11 + ergazomai „a lucra") s. m. Termen desemnând zeii creatori ai lumii (în mitologie), inteligenţa cosmică („arhitectul11) care a creat lumea sensibilă (la Platon), divinitatea care a creat lumea materială împovărată de păcat (la gnostici); p. ext. principiu creator. DEMN, ~Ă (< lat. dignus) adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic. 2. Corect, respectabil; rezervat, sobru, grav. DEMNITAR (< demn, după fr.) s. m. înalt funcţionar de stat. „ DEMNITATE (< lat. dignitas, -atis) s. f. 1. Calitatea de a fi demn; autoritate morală, prestigiu. ♦ Gravitate, măreţie. 2. înaltă funcţie de stat. DEMOBILIZA (< fr-, 2 rus.) vb. I tranz. 1. A trece armata de la starea de mobilizare la starea de pace; a lăsa la vatră efectivele militare care nu sunt sub arme în timp de pace. 2. Fig. A face să slăbească combativitatea, tenacitatea cuiva; a descuraja. DEMOBILIZATOR, -OARE (< demobiliza) adj. Care demobilizează; descurajant. DEMOCRAT, -Ă (< fr.; {s} gr. demos „popor" + kratos „putere") adj., s. m. şi f. (Adept) al democraţiei, militant pentru democraţie. DEMOCRATIC, -Ă (< fr., gr.) adj. Care aparţine democraţiei, propriu democraţiei; bazat pe principiile democraţiei; democrat. DEMOCRATISM (< rus, fr.) s. n. Totalitatea principiilor care exprimă, garantează şi asigură realizarea libertăţilor democratice. DEMOCRATIZA (< fr.) vb. I tranz. A introduce un regim democratic; a reorganiza un stat, o instituţie etc. pe baze democratice. DEMOCRATIZARE (< democratiza) s. f. Acţiunea de a democratiza. <0> (EC.) Democratizarea capitalului = plasarea acţiunilor unei societăţi salariaţilor acesteia, care devin coproprietari ai societăţii. DEMOCRAŢIE (< fr.; gr. demokratia: demos „popor" + kratos „conducere") s. f. 1. Formă de guvernare a unei societăţi bazată pe principiul participării poporului la conducere. D. s-a cristalizat în Grecia antică, în sec. 7—5 î.Hr. în concepţia greacă, sintetizată de Aristotel, d. era privită ca o formă derivată din „politeia" — modelul „bunei cetăţi11 (o formă aproximată, imperfectă a acesteia). <0 D. directă = d. care implică Democrit participarea nemijlocită a tuturor membrilor societăţii la decizie şi conducere. D. indirectă (reprezentativă) = d. în care membrii unei societăţi nu participă direct ia guvernare, ci prin reprezentanţi aleşi de ei şi care răspund în faţa lor. 2. (în societatea modernă) Sistem politic bazat pe câteva principii generale: parlament reprezentativ, separarea puterilor în stat, domnia legii (în opoziţie cu domnia forţei), garantarea drepturilor civile, proporţie optimă între democraţia orizontală (principiul participării generale la conducere) şi democraţia verticală (principiul ierarhiei). 3. Sistem de exercitare a voinţei grupurilor profesionale şi sociale (d. socială, d. industrială, d. economică, d. creştină etc.). 0 D. socială = mod de viaţă (în stil de societate) al cărui nucleu este etosul egalitar (care cere membrilor societăţii să se considere socialmente egali). D. socialistă = politică promovată de statul socialist întregii societăţi, determinată să participe, în integralitatea ei, la realizarea acestei politici. D. industrială = d. dezvoltată în cadrul marilor întreprinderi industriale şi care se referă la autoguvernarea muncitorilor, după modelul d. directe. D. economică = d. care tinde spre egalizarea averilor prin redistribuirea bogăţiilor şi egalizarea şanselor economice. D. creştină = doctrină care susţine necesitatea aplicării spiritului creştin la organizarea social-economică a societăţii. D.c. propune înlocuirea democraţiei individuale, care aşază în centrul practicilor sale individul abstract, liber de orice premise comunitare, cu o nouă d., bazată pe concepţia „personalistă" asupra individului şi societăţii. DEMOCRIT (c. 460—c. 370 Î.Hr.), filozof grec din Abdera. Principalul întemeietor al atomismului. După D., natura este alcătuită din vid şi atomi, particule materiale indivizibile, eterne şi invariabile. Teoria sa materialist atomistă a fost dezvoltată de Epicur şi Lucreţiu. Lucrări de fizică, matematică, etică, muzică, literatură din care s-au păstrat doar puţine fragmente. DEMODA (< fr.) vb. I refl. A nu mai corespunde modei; a se învechi, a se perima. DEMODULARE (după fr.) s. f. (TELEC.) Proces de obţinere a semnalului primar (nemodulat) dintr-un semnal modulat. DEMODULATOR (< fr., engl.) s. n. Circuit sau montaj electric în care se efectuează demodularea oscilaţiilor de înaltă frecvenţă modulate. DEMOGRAF 54 DEMOGRAF, -Ă (< fr. {i}) s. m. şi f. Persoană specializată în demografie. DEMOGRAFIC, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine demografiei, referitor la demografie. <0* Factor d. = component al existenţei sociale, condiţie a dezvoltării societăţii. Exprimând caracteristicile dinamice, cantitative şi calitative ale populaţiei (densitate, mişcare naturală, repartiţie, structură, mobilitate etc.), el constituie o premisă indispensabilă a vieţii sociale, influenţează progresul ei etc. Explozie d. = proces demografic care constă în accelerarea rapidă a ritmului de creştere a populaţiei, ca urmare a scăderii mortalităţii şi creşterii natalităţii. Politică d. = sistem de măsuri (economice, sociale, sanitare, juridice, educative etc.) iniţiate de un stat în scopul influenţării caracteristicilor cantitative şi calitative ale populaţiei. DEMOGRAFIE (< fr. {i}; {s} gr. demos „popor" + graphie „descriere") s. f. Ştiinţă care:, folosind metode statistice, studiază fenomene şi procese din cadrul populaţiei umane privind îndeosebi numărul, repartiţia geografică, pe medii de viaţă socială, structura şi mişcarea naturală a populaţiei (naşteri, decese, căsătorii), stabilind cauzele şi tendinţele de perspectivă ale acesteia, în cercetarea ei, d. ia în considerare cuplurile „evenimente" — „fenomene" (d ecese-mo rtal itate ; naşte ri-natal itate ; căsătorii-nupţialitate etc.). D. pură sau formală acoperă domeniul culegerii informaţiilor despre populaţii şi al prelucrării lor cu ajutorul unor procedee statistice (standard). D. socială se referă la studierea determinanţilor sociali ai fenomenelor demografice. D. istorică se ocupă cu studierea populaţiilor vechi şi, în special, a celor pentru care nu există date statistice moderne. DEMOLA {< fr., lat.) vb. I tranz. A desface, a dărâma o construcţie sau un element de construcţie, în vederea amplasării unei construcţii noi, a realizării unei amenajări de utilitate publică etc. ♦ Fig. A desfiinţa, a distruge. DEMON (< fr., lat. m. demon, gr. daimon „geniu protector, zeu“) s. m. 1. (în mitologia greacă) Spirit bun sau rău care dirijează destinul unui om, al unei cetăţi etc. 2. (în religiile creştină, mozaică şi mahomedană) Spirit al răului; diavol, drac. 3. (în „Noul Testament") Spirite, duhuri pe care lisus le scoate din oameni. 4. Fig. Om rău. 5. (în scrierile romantice) Personificare a eroismului, curajului, răzvrătirii, frumuseţii fizice. ♦ (în poezie) Geniu al neliniştii care stârneşte pasiuni, dorinţe. Demostene DEMONETIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A scoate, a retrage din circulaţie anumite monede. 2. A devaloriza semne băneşti nominale ce nu au valoare intrinsecă (în raport cu monedele de metal preţios). 3. Refl. Fig. A-şi reduce sau a-şi pierde valoarea; a se deprecia, a se discredita, a se banaliza. DEMONETIZARE (după fr. démonétisation) s. f. 1. Diminuarea valorii oficiale a unei monede. 2. Reducerea numărului de bonuri de stat şi a garanţiilor existente într-o bancă centrală, ca rezultat al creşterii valorii depozitelor şi a monedelor de hârtie (de credit). 3. Renunţarea oficială la rolul monetar al aurului, legiferată în 1978 de F.M.I. (aurul continuând, însă, să reprezinte rezerva internaţională oficială pentru majoritatea ţărilor). DEMONIAC, -Ă (< fr., lat.) adj. Demonic. DEMONIC, -Ă (< it., lat.) adj. Drăcesc, diabolic, satanic; demoniac. DEMONIZAT, -Ă (c demon) adj. şi s. m. (în „Noul Testament") (Persoană) posedat(ă) de spiritul rău (demon) şi care nu mai poate acţiona decât după voia acestuia. DEMONOLOGIE (< fr.; {s} gr. daimon „geniu protector, zeu" + logos „ştiinţă") s. f. 1. Studiul demonilor sau credinţelor populare despre demoni şi spirite rele. 2. Doctrină religioasă despre spiritele rele. DEMONSTRA (< fr., lat. 2, rus.) vb. I. 1. Tranz. A arăta în mod convingător, prin argumente sau prin exemple concrete, prin calcule sau raţionamente, adevărul sau neadevărul unei afirmaţii, al unui fapt, al unei teoreme sau formule etc. 2. Intranz. (Despre oameni) A manifesta. DEMONSTRANT, -Ă (< rus.) s. m. şi f. Participant la o demonstraţie; manifestant. DEMONSTRATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care foloseşte pentru a demonstra; ilustrativ. ^ Pronume d. - pronume care arată locul în timp şi spaţiu al obiectului faţă de vorbitor. Adjectiv d. = adjectiv care indică depărtarea sau apropierea unui obiect. 2. (Despre gesturi, manifestări etc.) Care exprimă ostentativ un sentiment, o părere etc. DEMONSTRAŢIE (< fr., lat., 4 rus.) s. f. 1. Dovedire pe bază de argumente şi de exemple concrete a realităţii unui fapt; demonstrare. + (LOG.) Procedeu de întemeiere deductivă a adevărului unui enunţ. 2. Şir de calcule, de raţionamente etc. prin care se dovedeşte adevărul unei teoreme sau conţinutul unei formule. 3. (PEDAG.) Metodă intuitivă de învăţământ, constând în explicarea unui fenomen prin prezentarea sau producerea lui în faţa elevilor. 4. Acţiune a unor categorii socio-pro-fesionale în sprijinul unor revendicări cu caracter politic, economic etc.; manifestare populară cu prilejul unor aniversări cu caracter social-politic, naţional etc. DEMONTA (< fr.) vb. I tranz. A separa diferitele grupuri de piese dintr-o maşină, dintr-un aparat, dintr-un vehicul etc. fără a le distruge; a desface în elementele componente. ♦ Fig. A descuraja, a deprima, a dezorienta. DEMONTABIL, -Ă (< fr.) adj. Care se poate demonta. DEMORALIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) descuraja, a (se) deprima. DEMORALIZANT, -Ă (< fr.) adj. Care demoralizează; deprimant; descurajant. DE MORGAN [ds mg:gan], Augustus (1806—1871), logician şi matematician englez. Considerat, alături de G. Boole, întemeietor al logicii simbolice („Logica formală", 1847). DEMOS (cuv. gr.) s. n. (în Grecia antică) Denumire dată oamenilor liberi, cu drepturi politice depline, dintr-un polis. DEMOSCOPI.E ({s> gr. demos „popor" + skopeo „a privi") s. f. 1. Termen utilizat de ştiinţa germană pentru a desemna cercetarea opiniei publice prin sondarea unor eşantioane reprezentative de populaţie. 2. Termen utilizat în ştiinţa geopoliticii pentru studiul ra- 55 DENG XIAOPING portului de mărime dintre populaţii şi teritoriile etnice, respectiv cele etnopolitice (statul). DEMOSTENE (384-322 Î.Hr.), om politic şi orator atenian. Conducător al partidei antimacedonene, a combătut politica iui Filip II într-o serie de discursuri („Filipicele"); s-a sinucis după înfrângerea răscoalei antimacedonene a atenienilor, pe care i-a îndemnat la luptă. DEMOSTHEN, Atanase (1845-1925, n. Brăila), medic militar român. General. Prof. univ. la Bucureşti. Participant la Războiul de Independenţă (1877— 1878). Iniţiator (după 1900) al primelor manevre militare sanitare. Studii în domeniul fiziologiei, chirurgiei operatorii şi anatomiei topografice. DEMOTICĂ (< fr., cf. gr. demotikos „popular") adj. Scriere ~ = scriere cursivă în Egiptul antic, folosită între sec. 7 şi 5 î.Hr. Mult mai uşor de executat, avea structuri identice cu cea a scrierii hieroglifice din care deriva. Fragmente de inscripţii d. au fost descoperite pe piatra de la Rosetta. DEMPSEY [dempsi], Jack (1895- 1983), boxer american. A cucerit titlul mondial la categoria grea în 1919 şi l-a păstrat până în 1926. Deng Xiaoping DEMULT (< de3 + mult) adv. Cu mult timp înainte, de multă vreme. DEMULTIPLEXOR (< c/e4- + multiplexor) s. n. Element (circuit logic combinaţional de tip decodificator logic) utilizat pentru distribuirea datelor sau a semnalelor electrice de la o sursă unică pentru o destinaţie precis selectată. DEMULTIPLICA (după fr. démultiplier) vb. I tranz. A efectua o demultiplicare. DEMULTIPLICARE (< demultiplica) s. f. Reducere a turaţiei unui organ rotativ al unui sistem tehnic cu ajutorul unui mecanism reductor. DEMY [damj], Jacques (1931-1990), regizor francez de film. Creatorul unei formule originale de film muzical, în care foloseşte novator dansul, muzica, culoarea şi dialogul cântat („Umbrelele din Cherbourg11, „Domnişoarele din Rochefort“, „Piele de măgar", „O cameră în oraş“). DENALI, vf, în M-ţii Alaska, alcătuit din graniţe şi acoperit de zăpezi veşnice. Relief glaciar. Alt.: 6 193 m (cea mai mare alt. din America de Nord). Parc naţional, fundat în 1917, cu o supr. de 2,36 mii. ha. Rezervaţie a biosferei. S-a mai numit McKinley. DEN AR (< lat. denarius) s. m. 1. Monedă de argint în Roma antică. 2. Monedă de aur arabă, care a circulat în Ev. Med. în unele ţări din Europa. DENATURA (< fr.) vb. I tranz. 1. A schimba (intenţionat) înţelesul, natura sau caracterul unor cuvinte, al unor idei etc.; a deforma (1), a altera, a falsifica (3). 2. A adăuga unui produs un dénaturant. DENATURANT (< fr.) s. n. Substanţă adăugată în proporţii mici unui produs, pentru a-l face impropriu altor utilizări decât cea pentru care a fost destinat (ex. denaturarea alcoolului tehnic pentru a nu putea fi băut). DENDRINO, Gherase (1901-1973, n. Turnu Măgurele), compozitor şi dirijor român. Elev al lui Kiriac şi Castaldi. Operete („Lăsaţi-mă să cânt“, „Lysistrata"), muzică uşoară, muzică de film. DENDRI.TĂ (< fr. {i}; {s> gr. dendron „arbore") s. f. 1. (HIST.) Prelungire cu caracter arborescent a corpului celulei nervoase, prin care influxul nervos se propagă spre corpul celulei. 2. Con-creştere a unui mare număr de indivizi care aparţin aceleiaşi specii minerale cristaline; are aspect arborescent (ex. d. de aur, d. de cupru nativ). DENDROCRONOLOGJE (< germ.; {s> gr. dendron „arbore" + khronos „timp" + logos „studiu") s. f. Metodă de datare a unor vestigii arheologice, bazată pe studiul inelelor anuale de creştere ale copacilor, folosită la alcătuirea diagramei dendrocronologice a unei suprafeţe teritoriale date. DENDROLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. dendron „arbore" + logos „studiu") s. f. Disciplină care studiază plantele lemnoase (arbori şi arbuşti). DENDROMETRjE (< fr. {i}) s. f. Disciplină care se ocupă cu măsurarea mărimilor caracteristice ale arborilor şi arboretului; taxaţie forestieră. DENDROMÇTRU (< fr. {i>; {s} gr. dendron „arbore" + metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea indirectă a înălţimii arborilor. DENEB, cea mai strălucitoare stea din constelaţia Lebăda, situată la c. 1 000 ani-lumină de Soare; mărime stelară: 1,3. DENEGA (< nega, după fr. dénier) vb. I tranz. A tăgădui; a refuza. DENEGARE (< denega) s. f. Acţiunea de a denega. (DR.) D. de dreptate = refuz chiar justificat, al unui organ de jurisdicţie de a soluţiona o pricină cu care a fost sesizat. DENEUVE [danov], Catherine (pe numele adevărat C. Dorléac) (n. 1943), actriţă franceză de film. Evoluează de la partituri de ingenuă („Viciul şi virtutea", „Umbrelele din Cherbourg") la roluri de mare fineţe psihologică, în registrul dramatic („Repulsie", „Tristana", „Ultimul metrou", „Indochina"), cât şi în cel comic („Viaţă la castel", „Sălbaticul"). DENG XIAOPING (n. 1904), om politic chinez. Personalitate proeminentă a vieţii politice din China. Secretar general (1956—1967) şi vicepreşedinte (din 1977) al C.C. al Partidului Comunist Chinez. Vicepreşedinte al Consiliului de Stat (guvernul; 1954, 1975-1976 şi 1977-1980). Vicepreşedinte (1975-1976) şi preşedinte (1981—1990) al Comisiei Militare a C.C. al Partidului Comunist Chinez. A contribuit la iniţierea DENICOTINIZA 56 unui ampiu program reformator al societăţii chineze. DENICOTINIZA (< fr.) vb. I tranz. A reduce conţinutul de nicotină din tutun. DŞNIE (< sl.) s. f. (în ritualul creştin ortodox) 1. Serviciu divin compus din vecernie, utrenie şi ceasul întâi, săvârşit în perioada Postului Mare, cu precădere în Săptămâna Patimilor. 2. Priveghere. DENIÇR (cuv. fr.) [dônie] s. m. Unitate de măsură a greutăţii liniare a firelor şi fibrelor de mătase naturală şi vegetală sau a celor sintetice, cu ajutorul căreia se apreciază fineţea acestora, reprezentând masa în grame a unui fir cu lungimea de 9 000 m. A fost înlocuită cu decitex. DENIGRA (< fr., lat. denigrare „a înnegri") vb. I tranz. A ponegri, a defăima. DENIGRATOR, -OARE (< denigra) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care denigrează, prin care se denigrează. 2. S. m. şi f. Persoană care denigrează. DENIKIN, Anton Ivanovici (1872-1947), general rus. Unul dintre principalii conducători ai „albilor" în timpul Războiului Civil (1918-1920), în S Rusiei. înfrânt de către Armata Roşie (1920), a emigrat în Franţa şi apoi în S.U.A. Memorii. DE NIRO, Robert (n. 1943), actor american de teatru şi film. Tehnică interpretativă complexă, dublată de inteligenţă şi sensibilitate („Şoferul de taxi", „New York, New York", „Taurul furios", „Regele comediei", „S-a întâmplat cândva în America", „Incoruptibilii"). Premiul Oscar: 1974 („Naşul", partea a ll-a). DENIS [dani], Maurice (1870-1943), pictor şi teoretician de artă francez. Debut influenţat de „Arta 1900" („Omagiu lui Cézanne", „Muzele"); aderă apoi la gruparea „Nabi". Precursor şi teoretician al simbolismului („Noi teorii Robert De Niro asupra artei moderne şi artei sacre"). Pictură religioasă (biserica din Le Vésinet), monumentală (plafonul Teatrului Champs-Élysées) şi de şevalet. DENISCHI, M. Aurel (1921-1992, n. Horia, jud. Neamţ), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în chirurgia reparatorie funcţională. Studii de patologie umorală, traumatologie. DENISIPARE (< de4 + nisip) s. f. Operaţie prin care se înlătură depunerile de aluviuni mijlocii (nisip) de pe fundurile bazinelor de apă. DENISIPATOR (< denisipare) s. n. Bazin pentru curăţirea apei prin denisipare. DENITRIFICARE (după fr. dénitrification) s. f. Proces de reducere a cantităţii de azot (existent în sol sub formă de azotaţi sau azotiţi) până la azot liber sau amoniac, ca urmare a activităţii microorganismelor anaerobe {Micrococcus denitrificans, Bacterium piocyaneus etc.); duce la scăderea fertilităţii solurilor. DENIVELA (< fr.) vb. I refl. (Despre terenuri, drumuri etc.) A-şi pierde netezimea, nivelarea. DENIVELARE (< denivela, după fr.) s. f. 1. (GEOGR.) Diferenţă de nivel între două unităţi morfologicejimitrofe. ♦ Accident de teren pozitiv (ex. movilă) sau negativ (ex. crov) pe o suprafaţă relativ plană. 2. Coborâre sau ridicare a nivelului superior ori a nivelului planului de rezemare al unei construcţii, a nivelului unei şosele etc. datorită deplasării sau tasării terenului. 3. Mărime egală cu diferenţa dintre nivelurile unei construcţii înainte şi după denivelare (2). DENIZLI, oraş în SV Turciei asiatice, pe râul Menderes; 204,1 mii loc. (1990). Expl. de min. de magneziu, lignit, cromite. Izvoare minerale. Centru comercial (cereale, tutun, bumbac, smochine). Ind. textilă şi a piei. DENJOY [dâjua], Arnaud (1884-1974), matematician francez. Lucrări de analiză matematică. Contribuţii în teoria funcţiilor de variabilă reală; a introdus integrala care-i poartă numele. M. coresp. al Acad. Române (1957). DENKEYRA (DENKYRA), vechi regat african constituit pe terit. Ghanei în jurul anului 1600. Potrivit tradiţiei, regii săi au migrat în N, S şi V, stabilindu-se în cele din urmă pe Coasta de Aur. La începutul sec. 18 a fost încorporat în regatul Aşanti. DENKTAŞ, Rauf R. (n. 1924), jurist şi om politic cipriot de origine turcă. Preşedinte al „statului autonom şi federat" turc al Ciprului (1975—1983) şi al „Republicii Turce a Ciprului de Nord" (din 1983). DENOMINALJZARE (< de1- + nominal) s. f. (EC.) Reducere a valorii nominale a semnelor băneşti. DENOMINATIV (< fr., lat.) adj. Verb ~ = verb derivat de la un substantiv sau de la un adjectiv. DENOMINAŢIE (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Denumire, numire. DENOTA (< fr., lat.) vb. I tranz. A vădi, a arăta, a indica. DENOTAŢIE (< fr.) s. f. 1. (LOG.) Sferă (4). 2. Sensul stabil, nonsubiectiv şi analizabil în afara contextului unui cuvânt. Se defineşte prin opoziţie cu conotaţie. DENS, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre corpuri sau substanţe) Cu densitate mare; cu părţile componente strâns unite; compact. ^ (MAT.) Mulţime d. = mulţime ordonată pentru care între oricare două elemente există un al treilea element (ex. mulţimea numerelor raţionale, reale etc.). DENSIGRAMĂ (< fr. {i}; fe> lat. densus „dens" + gr. gramma „scriere") s. f. Scară gradată care serveşte pentru a corela valorile densităţilor exprimate în diferite unităţi de măsură. DENSIMETRIE (< fr., fi» s. f. Ansamblul metodelor de măsurare a densitătii substanţelor. DENSIMÇTRU (< fr. {i}; {s> lat. densus „dens" + gr. metron „măsură") s. n. Areometru cu greutate constantă, indicând direct densitatea lichidului în care a fost cufundat. DENSITATE (< fr., lat.) s. f. 1. (FIZ.) Mărime fizică exprimată prin raportul dintre masa şi volumul unui corp, numeric egală cu masa unităţii de volum a acestuia; masă specifică, masă volumică. Se măsoară în kg/m3 D. optică v. extincţie. D. relativă = raportul dintre densitatea unui corp şi densitatea altui corp, considerat de referinţă. 2. Mărime definită pentru a caracteriza repartiţia spaţială a unor fiinţe, a unor obiecte, a unor (alte) mărimi etc. ^ D. de curent electric = raportul dintre intensitatea curentului electric care trece printr-un conductor şi secţiunea transversală a acestuia. Densitatea (medie a) populaţiei = numărul de locuitori care revin (în medie) pe o unitate de suprafaţă (ex. pe km2) a unui anumit teritoriu. Densitatea reţelei hidrografice = raportul dintre lungimea reţelei de râuri şi canale şi suprafaţa dată; se exprimă în km/km2. 3. (MILIT.) Raportul dintre cantitatea forţelor şi a mijloacelor de luptă şi lărgimea, în km, a frontului pe care acestea acţionează. 57 DENUCLEARIZARE D. de foc = numărul de proiectile trase pe o unitate de suprafaţă de obiectiv într-un anumit timp. 4. (MAT.) D. de repartiţie = mărime ce caracterizează o variabilă aleatoare. 5. (INFORM.) D. de înregistrare = număr de biţi memoraţi pe unitatea de lungime, pe o pistă (d. de /. longitudinală) sau număr de piste pe unitatea de lungime (d. de î. transversală), la o memorie externă pe un suport magnetic. DENSITOMETRU (< fr.) s. n. Aparat destinat măsurării densităţii optice a materialelor fotografice. DENSUSIANU, Ovid (1873-1938, n. Făgăraş), filolog, lingvist, folclorist, istoric literar şi poet român. Fiul lui Aron Densuşianu. Acad. (1918), prof. univ. la Bucureşti. A întemeiat şi a condus revistele „Viaţa nouă“, „Grai şi suflet". Filolog de orientare neogramatică, a fost întemeietorul şcolii lingvistice de la Bucureşti. Savant, creator de şcoală şi în alte domenii (filologie, istorie literară, folcloristică), a fost un animator literar, un spirit polemic, vizând sincronizarea ritmurilor creaţiei româneşti, prin modernitate şi sensibilitate citadină. Cercetări dialectale, lucrări lexicografice („Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine A—/A/Putea“, în colab. cu I. A. Candrea), sinteze privind evoluţia limbii („Histoire de la langue Ovid Densusianu Nicolae Densuşianu roumaine") şi literaturii române („Literatură română modernă"), studii consacrate liricii simboliste europene („Sufletul latin în poezie"), versuri simboliste („Limanuri albe"). Contribuţii esenţiale la metodologia şi cercetarea folclorului (monografia dialectală „Graiul din Ţara Haţegului", „Viaţa păstorească în poezia noastră populară"). DENSUŞ, com. în jud. Hunedoara, în V Depr. Haţeg-Pui; 1 995 loc. (1995). Expl. min. de fier (Poieni). Biserică de piatră cu hramul Sf. Nicolae; de concepţie originală (sfârşitul sec. 13 şi începutul sec. 14), construită cu materiale provenite din ruinele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa; păstrează fragmente de pictură din sec. 15. Până în 1968 s-a numit Demsuş. DENSUŞIANU 1. Aron D. (1837-1900, n. Demsuş, jud. Hunedoara), poet şi critic literar român. M. coresp. al Acad. (1877), prof. univ. la Bucureşti şi laşi. Studii („Istoria limbii şi literaturii române"); epopeea „Negriada". 2. Nicolae D. (1846—1911, n. Demsuş, jud. Hunedoara), istoric român. Frate cu D. (1). M. coresp. al Acad. (1880). A elaborat valoroase lucrări bazate pe o largă informaţie documentară („Revolu-ţiunea lui Horia în Transilvania şi Ungaria 1784—1785"); a publicat 6 voi. de documente externe (perioada 1199— 1575) privitoare la istoria românilor (în colecţia Hurmuzaki), iar în ultimii ani ai vieţii s-a ocupat de elaborarea lucrării „Dacia preistorică". DENTA, com. în jud. Timiş, pe Bârzava; 3 236 loc. (1995). DENTALĂ (< fr.) adj. Consoană ~ (şi s. f.) = consoană care se articulează prin apropierea vârfului limbii de incisivii superiori sau inferiori (ex. d, t). DENTAR, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care aparţine dinţilor, privitor la dinţi; de dinte. 2. Care aparţine dentistului, privitor la dentist. DENTICUL (< fr., lat.) s. n. Element decorativ în relief, de formă prismatică, folosit la ornamentarea cornişelor. DENTIN (< fr. {i>; {s} lat. dens, -ntis „dinte") s. f. (HIST.) Ţesut osos sensibil care formează coroana şi rădăcina dintelui; ivoriu (2). DENTIST, -A (< fr.) adj., 5. m. şi f. (Medic) specializat în stomatologie. DENTjŢĂ (cf. dinte) s. f. 1. Plantă erbacee, anuală, răspândită în Eurasia, introdusă în Australia, cu tulpină dreaptă, de c. 1 m, frunze lobate, glabre, flori dispuse în capitule gălbui-brune, fructe achene turtite, uşor-pă-roase şi spinoase (Bidens tripartita). 2. Dintele-dracului. DENTIŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (ANAT.) Proces de formare şi de apariţie a dinţilor la om; d. de lapte (cu 20 de dinţi) apare între 6 luni şi 3 ani, iar d. definitivă (cu 8 incisivi, 4 canini, 4 pre-molari şi 16 molari) începând de la 6— 7 ani. 2. (ZOOL.) Totalitatea dinţilor mamiferelor, caracteristică, după structură şi număr, unui tip de regim alimentar (ex. d. de rozător, d. de carnivor). 3. Modul în care sunt aşezaţi dinţii în gură; dantură (1). DENUCLEARIZARE (< fr., engl.) s. f. Interzicerea, pe baza unui tratat internaţional, a producerii, stocării, instalării, experimentării şi folosirii armelor nucleare într-un spaţiu, teritoriu, într-o zonă, ţară sau într-un grup de ţări (ex. tratatele cu privire la Antarctica, 1959; la spaţiul cosmic, 1967; la interzicerea amplasării armelor nucleare pe fundul mărilor şi oceanelor, 1972 ş.a.). DENUDARE 58 Denver. Palatul federal DENUDARE (după fr. dénudation) s. f. 1. (MED.) Evidenţiere a unui ţesut sau organ printr-o simplă incizie sau printr-o operaţie complicată, în cazul situării acestora în profunzime. 2. (GEOGR.) Denudaţie. DENUDAŢIE (< fr., lat.) s. f. (GEOGR.) Proces complex de nivelare a reliefului sub acţiunea agenţilor geografici externi prin dezagregarea, alterarea şi erodarea rocilor, îndepărtarea materialelor rezultate şi acumularea lor ulterioară în regiuni mai joase; denudare (2). DENUM! (după fr. dénommer) vb. IV tranz. A da nume unei fiinţe sau unui lucru; a numi. DENUMIRE (< denumi) s. f. Faptul de a denumi; numire. + Nume dat unei fiinţe sau unui lucru; cuvânt cu ajutorul căruia se numeşte ceva. ♦ Element obligatoriu (alături de sediu) de identificare a unei persoane juridice (firme). DENUNŢ (< denunţă) s. n. (DR.) Informare adresată unei instanţe penale sau unui organ de urmărire penală cu privire la săvârşirea de către o anume persoană a unei infracţiuni; denunţare (2); delaţiune. DENUNŢA (< fr., lat.) vb. I tranz. (DR.) 1. A face un denunţ. ♦ (Fam.) A pârî. 2. A face o denunţare (1). DENUNŢARE (< denunţa) s. f. (DR.) 1. Desfacere a unui contract sau a unui tratat prin manifestarea de voinţă unilaterală a uneia dintre părţi. 2. Denunţ. -0-D. calomnioasă = învinuire mincinoasă adusă unei persoane, pe calea unui denunţ sau a unei plângeri, de a fi săvârşit o infracţiune. DENUNŢĂTOR, -OARE (< denunţa) s. m. şi f. Persoană care face un denunţ; delator; (fam.) pârâtor. DENUTRIŢIE (< fr.) s. f. Stare de atrofie cu fenomene de degenerescenţă a unei structuri organice sau a organismului în totalitate, rezultat al unei carenţe nutriţionale patologice în care dezasimilaţia predomină asupra asi-milaţiei. DENVER [dşnva], oraş în V S.U.A., la poalele M-ţilor Stâncoşi, centrul ad-tiv al statului Colorado; 1,98 mii. loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Expl. carbonifere şi de min. polimetalice. Centru comercial, ind. şi de comunicaţii. Constr. dt maşini (utilaj minier, avioane), electronică (I.B.M.), prelucr. cauciucului, ind. alim. (conservarea cărnii, zahăr) etc. Important centru turistic. Universitate (1864). Grădină botanică. Muzeu de artă. DEOARECE (< c/e3 + oare + ce) conj. (Indică un raport de cauză între o propoziţie regentă şi una subordonată) Fiindcă, pentru că, de vreme ce. DEOCAMDATĂ (< deP + o + cam + dată) adv. (Indică o acţiune provizorie) Pentru moment, până una alta, în mod provizoriu. DEOCHEA (< deochi; vb. I tranz. (în tradiţia populară) A vătăma sănătatea (sau bunăstarea) cuiva printr-o privire răutăcioasă sau invidioasă. ♦ Refl. A se îmbolnăvi de deochi (2). DEOCHEAT, -Ă (< deochea) adj. 1. Bolnav de deochi (2). 2. Fig. Indecent, necuviincios. + Rău famat; compromis. ♦ Exagerat. DEOCHI (< c/e3 + ochi) s. n. (în tradiţia populară) 1. Putere atribuită unor oameni de a îmbolnăvi pe cei asupra cărora îşi fixează privirea (cu răutate, cu invidie). 2. Efecvu! atribuit privirii care deoache; stare le indispoziţie, boală pricinuită de o astfel de privire. DEODATĂ (< de 3 + dată) adv. 1. Pe neaşteptate, brusc, subit. 2. în acelaşi timp; concomitent. DEODORANT (< fr.) s. n. Preparat cosmetic cu proprietăţi antiseptice, absorbante, astringente şi inhibitorii, care reduce sau elimină mirosul de transpiraţie a corpului. DEONTIC (< engl.) adj. Ceea ce este obligatoriu. (LOG.) Logică d. = logică aplicată la studiul normelor (de obligaţie, de permisie, de interdicţie), urmărind fundamentarea acţiunii raţionale. Deşi, încă la Aristotel se găseşte ideea raţionamentului cu norme, întemeietorul i.d. este considerat logicianul finlandez G. Henrik von Wright. DEONTOLOGIE (< fr. {i>; {s> gr. deontos „necesitate" + logos „studiu") s. f. 1. Doctrină privind normele de conduită şi obligaţiile etice ale unei profesiuni (de ex. a celei medicale). 2. Teorie a datoriei, a obligaţiilor morale. DEOPARTE (< c/e3 + o + parte) adv. La oarecare depărtare de vorbitor sau de alt punct fix; într-o parte, izolat. DEOPOTRIVĂ (< de3 + o + potrivă) adv. La fel, asemenea, întocmai, fără deosebire. DEOSEBI, (probabil din deosebit) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A face să se diferenţieze sau a se diferenţia de cineva sau de ceva, a face să nu fie sau a nu fi la fei. ♦ A (se) alege, a (se) separa. 2. Refl. A se distinge, a se remarca, a se evidenţia. 3. Tranz. A recunoaşte un lucru sau o fiinţă dintre altele asemenea; a desluşi, a distinge. DEOSEBIRE (< deosebi) s. f. Acţiunea de a (se) deosebi; diferenţă (1); distincţie (1). 4- Loc. Cu deosebire - în mod deosebit, special; mai ales. Cu deosebire(a) că... = cu diferenţa că... DEOSEBIT, -Ă (< c/e3 + osebit, inv., „diferenţiat") adj., adv. 1. Adj. 1. Care se deosebeşte (1); diferit (1). 2. (La pl. precedând substantivul) Felurite, diverse. 3. Care iese din comun; neobişnuit. ♦ Distins, remarcabil. 4. Separat, despărţit. II. Adv. 1. Cât se poate de... foarte. 2. în afară de..., pe lângă. DEOXIRIBONUCLEIC (< fr.) adj. (BIOCHIM., GENET.) Acid ~ = acid nucleic cu rol esenţial în mecanismul ereditar al organismelor vii, alcătuit din patru tipuri de baze azotate (adenină, guanină, citozină şi timină), dintr-o pentoză şi acid fosforic. Conţine şi transmite informaţia genetică. Prima dovadă asupra rolului genetic al DNA a fost adusă de O. Avery (1944); J. Watson şi F. Crick au stabilit (1953) structura sa spaţială dublu-helicoidală; sinteza unei molecule de DNA activă 59 DEPINDE biologic, in vitro, a fost realizată de A. Kornberg (1967), iar sinteza completă a unei gene de către H. G. Khorana (1970). Denumirea prescurtată: ADN; DNA. DEOXIRIBOZĂ (< fr.) s. f. Mono-zaharidă caracteristică acidului deoxi-ribonucleic, depozitară a informaţiei genetice din celulă şi din componentele acesteia. DE PALMA [da pa: Ima], Brian (n. 1940), regizor american de.film. Maestru al efectelor tehnice (prim-pla-nuri, traveling-uri, panoramări) şi al utilizării speciale a sunetului („Fantomele Paradisului", „Obsesia", „Scarface"). DEPANA (< fr.) vb. I tranz. A înlătura o defecţiune, o pană la un autovehicul, la o maşină etc.; a repara. DEPÂNATQR (< depana) s. m. Lucrător calificat care repară diverse maşini sau aparate (de radio, de televiziune etc.). DEPARAFINARE (< fr.) s. f. Operaţie de eliminare a hidrocarburilor parafinice solide din produsele petroliere sau din distilatele parafinoase în vederea obţinerii parafinei, a unor uleiuri sau a motorinei de calitate superioară. DEPARAZITARE (< de4- + parazitare) s. f. 1. Operaţie de distrugere sau înlăturare a agenţilor vii care parazitează animalele, prin metode chimice (insecticide), fizice (temperaturi ridicate) sau biologice. 2. (TEHN.) Operaţie de înlăturare sau de reducere a perturbaţiilor provocate de cauze exterioare (ex. maşini, aparate electrice) în recepţia cu un aparat de radiofonie sau de televiziune. DEPARDIEU [dopardio], Gérard (n. 1948), actor francez de teatru şi film. Creaţii în registre foarte variate („Ucigaşul", „Ultimul metrou", „Danton", „Cyrano de Bergerac", „Descoperirea Paradisului"). DEPARTAJA (< fr.) vb. I tranz. A arbitra între două opinii, punând capăt unui balotaj. ♦ Refl. (Despre două echipe, doi adversari în concurs) A se distanţa în punctaj (plecând de la egalitate). DEPARTAMENT (< fr.) s. n. (DR.) 1. Subdiviziune a unui minister sau a unui alt organ, organism, întreprindere, firmă etc. 2. (în unele state) Minister (ex. în S.U.A.) sau unitate administrativ-teritorială (ex. în Franţa). DEPARTAMENTAL, -Ă (< fr.) adj. (DR.) Care ţine de un departament. DEPARTE (< de3 + parte) adv. La mare distanţă (în spaţiu sau în timp). *0 Rudă de d. - persoană care aparţine unei ramuri îndepărtate a familiei cuiva. <£► Expr. Pe departe = pe ocolite, indirect. Nici pe departe = deloc. Departe de mine gândul = nici nu mă gândesc. ♦ în depărtare. DEPASTA PELOPONESIANUL, Petru (7—1770), erudit grec, stabilit în Ţara Românească. Medic la curtea lui Constantin Mavrocordat. Cronica sa în Ib. elină „Constantin Voievod sau Scrieri de amintiri dacice" cuprinde perioada anilor 1711—1761. D. încearcă să prezinte evenimentele în lumina teoriei lui Giovanni Battista Vico. DEPĂNA (lat. *depanare) vb. I tranz. 1. A înfăşură, manual sau mecanic, firele textile dintr-un scul pe un mosor, pe o ţeavă, într-un ghem etc. sau de pe un fus într-un scul ori de pe un mosor pe mosorelul suveicii la maşina de cusut. 2. Fig. A desfăşura, a înşira amintiri, gânduri etc. DEPĂNĂTOARE (< depăna) s. f. Unealtă cu care se deapănă tortul de pe scul; vârtelniţă (2). DEPĂNUŞARE s. f. Operaţie manuală sau mecanică de desprindere a pănuşilor de pe ştiuleţii de porumb. DEPĂNUŞĂTOR s. n. Maşină pentru depănuşare. DEPĂRĂŢEANU, Alexandru (1834-1865, n. Roşiori de Vede), scriitor român. Poezii erotice („Doruri şi amoruri"), bucolice şi social-umanitariste; drama istorică în versuri „Grigore-Vodă". DEPĂRTA (< departe) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) duce, a (se) muta, a (se) aşeza departe; a (se) distanţa. ♦ Fig. A (se) înstrăina. ♦ Tranz. Fig. A înlătura pe cineva de undeva; a izgoni, a alunga. 2. Refl. A se abate, a devia (de la subiect). DEPĂRTARE (< depărta) s. f. 1. Faptul de a (se) depărta. ♦ Loc situat la mare distanţă de vorbitor. 2. Distanţă. DEPĂRTĂTOR (< depărta) s. n. Instrument chirurgical utilizat la depărtarea ţesuturilor unei plăgi operatorii. DEPĂŞI (< de4- + păşi, după fr. dépasser) vb. IV tranz. 1. A întrece, a lăsa în urmă pe cineva sau ceva care merge în acelaşi sens; a o lua înainte. 2. A trece peste o anumită limită, a întrece o anumită măsură, un anumit nivel. 4- A întrece puterile sau competenţa cuiva. DEPĂŞIRE (< depăşi) s. f. (INFORM.) Obţinerea, în urma unei operaţii aritmetice, a unui rezultat ce nu poate fi reprezentat corect în memoria unui calculator numeric. DEPĂŞIT, -Ă (< depăşi) adj. 1. întrecut, lăsat în urmă. 2. învechit, perimat. DEPENDENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care depinde (de cineva sau de ceva); care nu este autonom. DEPENDENŢĂ (după fr. dépendance) s. f. 1. Faptul de a fi dependent. ♦ (DR.) Stare de subordonare economică, politică etc. a unei ţări, a unui teritoriu faţă de o putere străină, caracterizată prin lezareş. libertăţii naţionale, a dreptului suveran de a hotărî de sine stătător asupra dezvoltării social-politice şi economice. 2. (MAT.) Relaţia dintre diferitele valori ale unei variabile cărora le corespund anumite valori ale altei variabile. 3. (TEHN.: la pl.) Ansamblu de dispozitive mecanice, electrice sau electromagnetice prin care se realizează efectuarea obligatorie, succesivă, a unor operaţii de înzăvorâre pe liniile de cale ferată. -0 Dependenţa drumului = ansamblul lucrărilor şi al instalaţiilor accesorii ale unui drum (borne, parapete, bariere etc.) pentru reglementarea şi siguranţa circulaţiei. 4. Tulburare psihică manifestată prin lipsă de iniţiativă şi spontaneitate, prin ataşament faţă de unele persoane, ale căror dispoziţii bolnavul le execută fără şovăire. 5. (MED.) Stare patologică datorată obişnuinţei de a consuma un toxic (alcool, stupefiant, medicament); lipsa lui generează o suită de tulburări (ex. convulsii, stare de precolaps, agitaţie extremă, vărsături etc.). DEPENDINŢE (după fr. dépendances) s. f. pl. încăperi (baie, bucătărie etc.) care constituie accesoriile unei suprafeţe locative. DEPERSONALIZARE (după fr. dépersonnalisation) s. f. Simptom caracterizat prin dispariţia conştiinţei propriei persoane sau prin senzaţia de pierdere a unei părţi a corpului; apare în unele boli psihice. DEPEŞĂ (< fr.) s. f. (înv.) Telegramă. DEPIGMENTA (< fr.) vb. I refl. (Despre piele sau păr) A se decolora din cauza scăderii sau dispariţiei pigmentului melanic. DEPILA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A îndepărta părul de pe cap sau de pe corp cu ajutorul unor aparate speciale, al razelor Rôntgen sau al substanţelor depilatoare; a epila. 2. (IND. PIEL.) A îndepărta, după cenuşărire, părul de pe pieile care urmează să fie tăbăcite; a părui1 (2). DEPILATOR, -OARE (< fr.) s. n„ adj. (Substanţă) care se utilizează pentru depilare; epilator. DEPINDE (după fr. dépendre) vb. III intranz. 1. A fi în funcţie de..., a fi legat de... 2. A fi sub autoritatea sau sub conducerea cuiva; a fi subordonat cuiva. DEPISTA 60 DEPISTA (< fr.) vb. I tranz. A da de urma unui lucru ascuns, tăinuit, necunoscut. ♦ (MED.) A descoperi şi a cerceta cazuri de boală inaparentă. DEPLANARE (< de4- + plan) s. f. (REZ. MAT.) Curbarea unei secţiuni plane a unui corp elastic sub acţiunea sarcinilor exterioare. DEPLASA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A(şi) schimba locul, a (se) mişca din loc, a (se) muta. ♦ A face să alunece sau a aluneca; a (se) disloca. 2. Refl. A merge undeva pentru un timp limitat, în interes de serviciu, pentru o afacere, în vederea disputărji unei competiţii sportive etc. DEPLASAMENT (< fr.) s. n. Greutatea volumului de apă dizlocuit de o navă; în funcţie de încărcarea navei, se deosebesc: d. gol, d. maxim încărcat etc. DEPLASARE (< deplasa) s. f. Acţiunea de a (se) deplasa^ şi rezultatul ei. <0 D. de teren = alunecare de teren. <0 Loc. în deplasare = în călătorie pentru interes de serviciu, pentru disputarea unui meci etc. ♦ (ASTR.) D. spre roşu = creştere aparentă a lungimii de undă a luminii emise de o sursă ce se îndepărtează de un observator, faţă de lungimea de undă corespunzătoare sursei în repaus relativ; se explică ca o consecinţă a efectului Doppler—Fizeau. <0> D. de frecvenţă = modificare a frecvenţei purtătoare a unui emiţător cu o valoare stabilită, corespunzătoare prezenţei sau absenţei semnalului telegrafic, întâlnită la sistemele cu modulaţie în frecvenţă. DEPLASAT, -Ă (< deplasa) adj. Care nu se află la locul lui. <0 (EC.) Efecte deplasate = efecte de comerţ plătibile în alt loc decât cel în care au fost negociate (schimbarea locului presupune achitarea unui comision suplimentar, de schimb). ♦ Fig. Care nu este cum se cuvine; nepotrivit. DEPLASMOLIZĂ (< des1- + gr. plasma „formă" + lisis „pierdere") s. f. (BOT.) Proces citofiziologic de re-pătrundere a apei în vacuola celulei vegetale după contractarea protoplasmei (v. plasmoliză), provocat de acţiunea soluţiilor concentrate de electroliţi. DEPLASTIFIANT (< de4- + plastifiant) s. m. Material care, adăugat unei materii prime plastice, îi micşorează plasticitatea (ex. şamota, nisipul, caolinul etc.). DEPLÂNGE (după fr. déplorer) vb. III tranz. A simţi milă, părere de rău faţă de cineva sau faţă de ceva, a compătimi. DEPLEŢIE (< fr.) s. f. (MED.) 1. Diminuare sau dispariţie a unui lichid acumulat în mod patologic într-o cavitate anatomică sau într-un organ. 2. Stare de epuizare datorată pierderii excesive a unui lichid organic, în special a sângelui. DEPLIN, -Ă (< c/e3 + plin) adj., adv. 1. Adj. Căruia nu-i lipseşte nimic; întreg, complet, desăvârşit, perfect. 2. Adv. în întregime, de tot, complet. DEPLINĂTATE (< deplin) s. f. Stare a unui lucru deplin; plenitudine, desăvârşire, perfecţiune. DEPLORABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Vrednic de plâns, de compătimit; jalnic, lamentabil. DEPOLARIZANT (< germ.) s. n. Element sau combinaţie chimică (ex. oxidanţi puternici ca: dicromat de potasiu, permanganat de potasiu etc.) care împiedică polarizarea electrozilor unei pile electrice sau ai unei celule de electroliză. DEPOLARIZARE (< de4- + polarizare) s. f. 1. (FIZ.) Micşorare a gradului de polarizare a luminii, datorată fenomenelor care însoţesc propagarea sa într-un anumit mediu (de ex. reflexie, refracţie, împrăştiere). 2. (CHIM.) Operaţie prin care se reduce polarizarea unui electrod. 3. (ELT.) Proces prin care un material sau corp polarizat electric poate trece în starea în care atât inducţia electrică, cât şi polarizaţia electrică sunt micşorate sau nule. DEPOLIMERIZÀRE (după fr. {i>) s. f. Reacţie de ~ = reacţie prin care un polimer trece în polimeri cu mase moleculare mai mici sau în monomeri sub acţiunea căldurii, iuminii, radiaţiilor, catalizatorilor, oxigenului etc. DEPONENT1, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre verbe şi forme verbale, în limba latină) Care are formă pasivă şi înţeles activ. DEPONENT2, -Ă (< it., lat.) s. m. şi f. (DR.) Persoană care încredinţează unei alte persoane un lucru în temeiul unui contract de depozit; depunător. DEPOPULARE (< lat. depopulare) s. f. Proces de reducere a numărului populaţiei unei regiuni, mai rar al unei ţări, din cauza sporului migratoriu şi/sau natural negativ. DEPORT (< fr.) s. n. 1. Sumă (comision) plătită pe piaţa valorilor mobiliare pentru vânzările la termen de către vânzător, în scopul reportării poziţiei sale, dacă numărul vânzărilor este superior celui al cumpărărilor. 2. Superioritatea cotaţiei la vedere a unei valute în comparaţie cu cotaţia la termen. DEPORTA (< fr., lat.) vb. I tranz. A trimite forţat pe cineva într-o regiune îndepărtată, ca măsură represivă. DEPOSEDA (< fr.) vb. I tranz. (DR.) A lipsi pe cineva de posesiunea unui lucru. DEPOU (< fr.) s. n. Ansamblul de clădiri, remize, căi de rulare şi instalaţii pentru adăpostirea şi întreţinerea locomotivelor, tramvaielor etc. DEPOZIT (< lat. depositum, cu sensul fr. dépôt) s. n. 1. Amenajare, construcţie, grup de construcţii etc. în care se depun spre păstrare şi conservare materiale, mărfuri etc. 2. Ceea ce se depune spre păstrare. ♦ (FIN.) Cantitate de fonduri (bani, cecuri, hârtii de valoare, cupoane etc.) care poate fi convertită în lichidităţi (bani gheaţă) şi preluată de o bancă (comercială) pentru a fi folosită în activitatea de creditare. ❖ D. bancar = hârtii de valoare, bani sau obiecte preţioase încredinţate spre păstrare sau fructificare unei bănci, deponentul având dreptul retragerii lor în orice moment sau la un termen prestabilit, iar banca pe acela de a le folosi pentru necesităţile activităţii sale; pentru banii depuşi băncile plătesc dobânzi, iar pentru obiectele în păstrare încasează taxe. Depozite la vedere = depozite ale căror proprietari pot dispune în orice moment de sumele depuse; constituie majoritatea conturilor particulare (conturi curente, conturi de cecuri) şi pot fi folosite de bănci doar la constituirea fondurilor de împrumut pe termen scurt. Depozite la termen = depozite ale căror proprietari pot folosi sumele depuse doar la termene stabilite de bancă (conturi de economii, bonuri de casă) şi sunt folosite de bănci pentru creditele pe termen lung. (BIBL.) D. legal = fond de cărţi constituit prin predarea obligatorie de către tipografii sau edituri a unui număr de exemplare din fiecare volum tipărit marilor biblioteci din ţară. ❖ Loc. în depozit = în păstrare. 3. (DR.) Contract prin care o persoană se obligă, în principiu fără plată, să păstreze un lucru şi să-l restituie persoanei care i l-a încredinţat, de obicei la termenul fixat prin contract. 4. (GEOL.) Acumulare pe cale sedimentară de materiale provenite din dezagregarea şi alterarea rocilor sau sub acţiunea organismelor şi depuse pe fundul unui bazin acvatic ori pe suprafaţa uscatului. Sedimentele rămân fie în forma în care au fost depuse (d. de pietriş, nisip), fie sunt consolidate şi diagenizate, devenind roci. Depozite continentale = depozite pe suprafaţa continentelor; după condiţiile în care are loc depunerea lor, se împart în: lacustre, 61 DEPRESIUNE DEPRESIUNI CONTINENTALE Africa L. Assal (Djibouti) Al-Qattarah (Egipt) Denakil - L. Asale (Ethiopia) Sabkhat Ghuzzayil (Libia) Chott Melghir (Algeria) Chott el Gharsa (Tunisia) 155 m 133 m 116 m 47 m 40 m 23 m America de Nord Valea Morţii (Death Valley) (S.U.A.) 85,4 m L Salton (S.U.A.) 70 m America de Sud Salinas Chicas (Argentina) 42 m Pen. Valdés (Argentina) 40 m Antarctida Platoul Hollick-Kenyon (Ţara Marie Byrd) 2 468 m (acoperit cu o crustă de gheaţă de 426 m) Asia Marea Moartă (Israel, Iordania) L. Tiberiada (Kînneret) (Israel, Siria) Turpan Pendi (China) Australia L. Eyre Europa Marea Caspică (Rusia) Wieringermeer—Polder IV (Olanda) 408 m 210 m 154 m 16 m 28 m 6,7 m fluviatile, glaciare şi eoliene. Depozite marine = depozite pe fundul bazinelor marine; după locul şi adâncimea de depunere, se împart în: litorale, neritice, batiale şi abisale. Depozite epiconti-nentale = depozite pe fundul unor mări de mică adâncime. 5. (MED.) Acumulare de substanţe organice sau anorganice ori a unui produs de secreţie normală sau patologică, într-un ţesut, organ sau într-o cavitate a corpului. DEPOZITA (< depozit) vb. I. 1. Tranz. A pune ceva în depozit (1). 2. Tranz. A încredinţa cuiva un lucru spre păstrare. 3. Refl. A se depune, a se sedimenta. DEPOZITAR, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f„ adj. 1. S. m. şi f. Persoană căreia i se încredinţează un lucru în temeiul unui contract de depozit (3). 2. S. m. şi f. Intermediar căruia i se încredinţează o marfă pentru vânzare în contul proprietarului. 3. Adj. Stat d. = stat care şi-a asumat obligaţia de a păstra şi păzi originalul documentelor şi tratatelor multilaterale. DEPOZITARE (< depozita) s. f. Operaţie care constă în realizarea unor rezerve de materii prime, semifabricate, produse finite, în^ vederea prelucrării ulterioare, a transportului, a desfacerii. DEPOZI.ŢJE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Declaraţie a unui martor într-un proces cu privire la fapte ce-i sunt cunoscute prin propriile simţuri şi de natură a duce la lămurirea pricinii; mărturie (1). DEPRAVA (< fr., lat.) vb. I refl. A deveni depravat; a se corupe. DEPRAVAT, -Ă (< deprava) adj. Decăzut din punct de vedere moral; corupt, desfrânat. DEPRECIA (< fr., lat.) vb. I. 1. Tranz. A nesocoti valoarea unui lucru, a aprecia sub valoarea reală. 2. Tranz. şi refl. A(-şi) micşora valoarea sau calitatea. DEPRECIATIV, -Ă (< fr.) adj. Care arată lipsă de consideraţie, care conţine o notă de batjocură, de dispreţ. DEPRECIERE (< deprecia) s. f. 1. Faptul de a se deprecia. 2. (EC.) Diminuare a valorii unui bun. o D. monetară = scădere a puterii de cumpărare a unei monede, ca urmare a acţiunii inflaţiei sau a reducerii volumului de bunuri oferite spre vânzare; se manifestă prin creşterea preţurilor. D. valutară = scădere a cursului de schimb al monedei naţionale faţă de alte valute ca urmare a pierderii puterii de cumpărare interne sau a cronicizării deficitului balanţei de plăţi. DEPRESANT (< fr., engl.) s. n. Reactiv folosit în prepararea minereurilor pentru a împiedica flotaţia unui anumit mineral dintr-un minereu. DEPRESARE {de4- + presare) s. f, 1. (TEHN.) Operaţie de desprindere a două piese asamblate între ele cu ajustaj cu strângere (presat), efectuată cu ajutorul unei prese. 2. (SILV.) Operaţie de înlăturare a unor puieţi crescuţi din sămânţă, pentru a permite dezvoltarea normală a celorlalţi. DEPRESIONARĂ (< fr.) adj. Zonă ~ = zonă din atmosferă cu presiune barică scăzută, proprie formării ciclonilor. DEPRESIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. (GEOGR., GEOL.) Formă negativă complexă de relief, situată la un nivel mai coborât decât formele de relief înconjurătoare, o D. tectonică = d. formată în urma unei prăbuşiri sau scufundări lente a suprafeţei terestre în interiorul unui sistem orogen, în care se Depresiunea orizontului DEPRESIV 62 depun depozite sedimentare lacustre. D. de baraj vulcanic = d. rezultată în urma înălţării unor catene vulcanice, care izolează o porţiune joasă de teren de un alt relief înalt învecinat. D. de eroziune = d. realizată prin acţiunea de eroziune a apelor curgătoare. D. tectono-erozivă = d. realizată în urma acţiunii mixte a scufundării şi eroziunii apelor curgătoare. D. tectono-vulcanică = d. formată prin acţiunea mixtă de scufundare a scoarţei terestre şi apariţie a înălţimilor vulcanice. D. oceanică = groapă (fosă) abisală. 2. (ASTR.) Depresiunea orizontului = unghiul sub care se coboară orizontul sub planul orizontal (într-un anumit loc al Pământului) datorită înălţării observatorului deasupra nivelului mării. 3. (METEOR.) D. atmosferică = arie ciclonală în zonele cu climă temperată (ex. d. Aleutinelor, d. Islandeză). 4. (FIZ.) Presiune inferioară unei presiuni de referinţă, căra, de obicei, este cea atmosferică; diferenţa dintre valorile acestor două presiuni. 5. (MED.) Stare patologică de tristeţe şi descurajare profundă şi persistentă, determinată de factori exogeni (d. psihică reactivă) sau endogeni (în melancolie, în nevroze avansate etc.); deprimare. ♦ Diminuare a forţelor vitale ce antrenează o slăbire funcţională generalizată. 6. (EC.) Fază a ciclului economic, posterioară crizei economice, manifestată prin diminuarea, stagnarea sau sporirea nesemnificativă a producţiei, creşterea preţurilor şi a şomajului, scăderea dobânzilor, reînnoirea masivă a capitalului fix, stagnarea fluxurilor economice internaţionale, a comerţului şi cooperării. DEPRESIV, -Ă (< fr.) adj. Care produce starea de depresiune (5) sau scăderea tensiunii arteriale (ex. medicament d.). DEPRESOR (< fr.; {s} lat. depressor „cel care face să scadă") adj., s. n. 1. adj. (FIZIOL.) Nerv ~ = nerv senzitiv prin intermediul căruia excitaţiile de la receptorii nervoşi din pereţii sinusului carotidian se transmit la centri nervoşi şi determină, pe cale reflexă, scăderea tensiunii arteriale. 2. S. n. (GENET.) Substanţă (sau chiar o genă) capabilă să deblocheze o genă sau un grup de gene dintr-un genom, care până atunci au fost blocate (inactive). DEPRESURIZARE (după fr. dépressurisation) s. f. Operaţie inversă presurizării, prin care se obţine egalizarea ulterioară a presiunii din incinta presurizată cu presiunea exterioară. DEPRETIS, Agostino (1813-1887), " om politic italian. Prim~min. (1876— 1878, 1878-1879, 1881-1887). A participat activ la crearea Triplei Alianţe (1882). DEPREZ [dapre], Marcel (1843— 1918), fizician francez. împreună cu Arsen d’Arsonval a inventat (1882) galvanometrul clasic cu cadru mobil. A realizat (1883) prima linie de transport a energiei electrice la distanţă (112 km). DEPRIMA (< fr., lat.) vb. I tranz. A provoca cuiva o depresiune (5) sau descurajare, mâhnire; a mâhni, a întrista (profund); a dezola. DEPRIMANT, -Ă (< fr.) adj. Care deprimă; descurajant, demoralizant, dezolant. DEPRIMARE (< deprima) s. f. Starea celui descurajat, mâhnit (profund); depresiune (5), dezolare. DEPRI.NDE (lat. depre(he)ndere) vb. III. 1. Refl. şi tranz. A (se) obişnui, a (se) învăţa, a (se) familiariza; a (se) deda (1). 2. Tranz. A-şi însuşi în mod sistematic anumite cunoştinţe într-un domeniu. DEPRINDERE (< deprinde) s. f. 1. Faptul de a (se) deprinde. 2. Obişnuinţă, obicei. 3, (PSIH.) însuşire, habitudine (2) sau trăsătură dobândită prin învăţare; modalitate de acţiune formată şi consolidată prin exerciţiu şi executată cu uşurinţă, având unele componente automatizate, dar fără pierderea controlului conştient (ex. mersul, scris-cititul, conducerea autovehiculelor). DEPRI.NS, -Ă (< deprinde) adj. Experimentat, învăţat. DEPSIDE (< fr. {i» s. f. pl. (CHIM.) Combinaţii organice de tip esteric, formate din două sau din mai multe molecule de acizi fenolici, care au proprietăţi asemănătoare cu cele ale taninurilor naturale; se găsesc în licheni. DEPUNĂTOR, -OARE (< depune) s. m. şi f. Deponent2. DEPUNE (< lat. deponere, cu sensurile fr. déposer) vb III. 1. Tranz. A lăsa un obiect din mână, punându-l undeva. -0 Expr. A depune un act = a înainta unui anumit organ competent o cerere, un memoriu, o dovadă etc. 2. Tranz. (FIN.) A încredinţa bani, obiecte (preţioase) spre păstrare (unei bănci, unei case de economii etc.). 3. Tranz. (DR.) A depune mărturie = (despre un martor) a face declaraţii în faţa unui organ de jurisdicţie sau de urmărire penală în legătură cu faptele unui proces. A depune jurământ = (despre o parte în litigiu sau despre un martor) a se angaja să spună tot adevărul în legătură cu faptele unui proces. A depune mandatul = (despre o persoană care a primit o anumită însărcinare) a înceta să-şi îndeplinească însărcinarea, invocând imposibilitatea de a continua îndeplinirea ei. 4. Refl. (Despre substanţe aflate în suspensie) A se aşeza pe o suprafaţă sub acţiunea gravitaţiei; a se sedimenta. 5. Tranz. A acoperi un corp cu un strat de material, pe cale electrolitică, în urma unei evaporări în vid etc. DEPUNERE (< depune) s. f. 1. Acţiunea de a (se) depune şi rezultatul ei; ceea ce se depune undeva, pe ceva. 2. (EC.) Valoare a unui venit care nu este cheltuit pentru consum, fiind depus la bancă, în mod periodic, prin sume mici, în conturi speciale. ♦ Sume de bani sau alte valori depuse spre păstrare (la o bancă, la o casă de economii etc.). ♦ D. la termen = disponibilităţi pe care depunătorul te încredinţează unei bănci pentru o perioadă prestabilită, încasând o dobândă mai mare decât pentru d. ia vedere; retragerea d. înainte de termen determină pierderea dreptului încasării dobânzii superioare. D. la vedere = d. pentru care nu se stabileşte un anumit termen de păstrare, depunătorul beneficiind oricând de dreptul de a solicita restituirea. Conturi de d. = conturi bancare în care sunt înregistrate sumele încredinţate spre păstrare unei bănci în scopul obţinerii de profituri din dobânzi. Societate de d. şi împrumut = asociere mutuală de tip cooperatist ai cărei proprietari sunt chiar membrii asociaţiei, depozitele fiind utilizate pentru acordarea de credite (de obicei ipotecare) pe termen lung membrilor asociaţi sau altor persoane. Bancă de d. = tip de bancă, organizată şi ca sociétate pe acţiuni, care, spre deosebire de băncile comerciale, desfăşoară doar activităţi de depunere şi împrumut, contribuind la dezvoltarea spiritului de economisire într-o comunitate. DEPURATIV (< fr.; {s} lat. depuro „a curăţa") s. n. Medicament care curăţă umorile organismului şi favorizează eliminarea toxinelor şi a produşilor de dezasimilaţie (ex. diureticele, purgativele). DEPUTAT, -Ă (< fr.) s. m. şi f. (DR.) Persoană aleasă pentru a face parte, pe o anumită perioadă, dintr-un organ reprezentativ al statului. ♦ (în România) Parlamentar, membru în Camera Deputaţilor. DEPUTĂŢIE (< deputat) s. f. (DR.) 1. Sarcina de deputat. 2. (înv.) Delegaţie de deputaţi. DE QUINCEY [da cuinsi], Thomas (1785—1859), scriitor şi critic literar englez. Proză de factură romantică, remarcabilă prin ritm, muzicalitate, viziune onirică stranie („Confesiunile 63 DERIVAT unui opioman englez", „Viziune asupra morţii fulgerătoare", „Suspiria de profundis“, „Poştalionul englez"). Eseuri („Amintiri despre poeţii englezi ai lacurilor"). DE RADA, leronim (1814-1903), scriitor albanez. Poeme de factură folclorică şi istorică („Skanderbeg nefericitul", „Cântecele lui Milosao"). DERA GHÂZI KHĂN, oraş în partea centrală a Pakistanului, pe Ind; 102 mii loc. (1981). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini (tractoare), alim.; utilaj minier, ciment. întemeiat în sec. 15. DERAIA (< fr.) vb I. intranz. 1. (Despre mijloace de transport care rulează pe şine) A cădea din mers cu una sau mai multe roţi de pe suprafaţa de rulare a şinei. 2. Fig. (Fam.) A se abate, a devia de la subiect; a bate câmpii, a divaga. DERAIN [dare], André (1880-1954), pictor francez. Iniţial fovist, s-a apropiat apoi de tradiţiile clasice. Peisaje („Un colţ din Hyde Park", „Salinele din Martigues", „Parlamentul din Londra") şi portrete („Autoportret"); ilustraţie de carte, decoruri şi costume pentru teatru. DERA ISMÀTL KHĂN, oraş în N Pakistanului (Provincia Frontierei de Nord-Vest), pe Indus; 68 mii loc. (1981, cu suburbiile). Artizanat (obiecte din lemn, sticlă, fildeş şi îmbrăcăminte), întemeiat în sec. 15. DERANJ (< deranja) s. n. Dezordine, neorânduială. ♦ Fig. Tulburare a liniştii (cuiva), stânjenire, incomodare. DERANJA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A face dezordine; a răvăşi. -0 Expr. (Fam.) A-şi deranja stomacui = a face o indigestie. 2. Tranz. Fig. A tulbura, a stânjeni, a incomoda pe cineva. 3. Refl. (în formule de politeţe sau ironic) A se osteni pentru cineva. DERANJAMENT (< fr.) s. n. Perturbare a funcţionării normale a unei maşini, instalaţii etc. 4 (Fam.) Indigestie, diaree. DERAPA (după fr.) vb. I intranz. 1. (Despre mijloace de transport rutiere) A aluneca într-o direcţie deviată de la direcţia normală de mers. 2. (Despre ancoră) A se deplasa pe fundul apei datorită vântului, valurilor etc. care acţionează asupra navei. 3. (Despre avioane) A se deplasa lateral în timpul aterizării sau al unui viraj cu înclinare laterală pçea mică. DERATIZANŢl (< deratizare) s. n. pl. Substanţe chimice (hidrogen fosforat, dioxid de sulf etc.) care se întrebuinţează în deratizare; raticide. DERATIZARE (după fr. dératisation) s. f. Operaţie de stârpire a rozătoarelor dăunătoare (şoareci, şobolani) prin otrăvire cu deratizanţi sau substanţe anticoagulante cu acţiune ireversibilă (cu efect letal nedureros) ori prin procedee mecanice. DERÂDERE (< de4- + radere, după fr. dérision) s. f. Luare în râs; batjocură, zeflemisire, deriziune. DERBEDEU (< tc.) s. m. Om fără căpătâi, om de nimic; vagabond, haimana. DŞRBI (< engl.; n. pr. Derby) s. n. 1. Cursă clasică de trap sau de galop a cailor în vârstă de 3 ani. Are loc anual pe hipodromul din Epsom. Organizată pentru prima oară în 1780 de Edward Stanley, conte de Derby (1752—1834). 2. P. ext. întâlnire sportivă de mare importanţă (pentru clasament). DERBY [da:bi], oraş în centrul Marii Britanii (Anglia); 215,4 mii loc. (1988, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Siderurgie, ind. constr. de maşini (automobile, motoare Rolls Royce pentru avioane, material rulant), chimică, hârtiei. Ţesături de mătase. Manufactură de porţelan (1750). Catedrală (sec. 16, refăcută în sec. 18), clădiri din sec. 16—18. Muzeul mătăsii. DERDELUŞ s. n. Loc în pantă pe care se dau copiii cu săniuţa; sănius (1)- DEREGLA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. (Despre sisteme tehnice) A face să iasă sau a ieşi din regimul normal, din funcţionarea normală; a (se) defecta, a (se) deranja. ♦ (FIZIOL.; despre o funcţie) A se abate de la normal. DERETICA (lat. de-radicare) vb. I intranz. A face curăţenie prin casă (punând lucrurile în ordine). DERIVA (< fr., lat.) vb. I. 1. Intranz. A se trage, a proveni, a rezulta din... 2. (MAT.) Tranz. A calcula derivata unei funcţii. DERIVARE (< deriva) s. f. Acţiunea de a deriva (1, 2). ♦ (INFORM.) Trecerea de la un cuvânt la altul prin aplicarea unei reguli de producţie a unei gramatici formale. DERIVAT, -Ă (< deriva; după fr.) adj., subst. 1. Adj. Care derivă din... ^ Drept d. = drept de cesionare a exploatării unei mărci comerciale, a siglei unui organism, de traducere, de adaptare televizată sau cinematografică etc. 2. S. m. Produs sau substanţă obţinută prin prelucrarea unei materii prime de bază (ex. benzina este un d. al ţiţeiului). 3. S. m. Combinaţie chimică obţinută din altă combinaţie prin reacţii de substituţie sau de adiţie, dar care păstrează structura de bază primitivă a combinaţiei principale din care provine. 4. S. n. Cuvânt care derivă din alt cuvânt. 5. S. n. Lucru care rezultă, care derivă din altul. 6. S. f. (MAT.) (într-un punct) Limita raportului dintre variaţia unei funcţii şi variaţia argumentului, când această ultimă variaţie tinde spre zero. -0 D. areolară = d. unei funcţii de variabilă complexă; introdusă în ştiinţă de matematicianul român D. Pompeiu. D. parţială = d. unei funcţii de mai multe variabile în raport cu una dintre variabile. ♦ (Pe o mulţime) Funcţie care André Derain: „Parlamentul din Londra" ‘vit- ^ ^ * ?V.v. . DERIVA CONTINENTELOR 64 540 milioane ani 120 milioane ani 240 milioane ani Actual 65 DEROGA ia ca valoare în fiecare punct derivata funcţiei în acel punct. DERIVATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. Care trage sau abate ceva în altă parte. DERIVATOGRAF ({s} lat. derivatio „abatere" + gr. grapho „a scrie") s. n. (FIZ.) Aparat pentru înregistrarea variaţiei greutăţii unui corp supus încălzirii treptate în anumite medii ambiante. DERIVAŢIE (< fr., lat.) s.f. 1. Ramificaţie secundară, temporară sau permanentă, a unui curs de apă, a unei conducte electrice, a unei căi de comunicaţie etc. 2. (LINGV.) Procedeu prin care se formează un cuvânt din altul, cu ajutorul sufixelor sau al prefixelor. 3. (ELT.) Circuit-derivaţie = circuit ale cărui elemente au acelaşi nod de intrare şi acelaşi nod de ieşire. DERIVĂ (< fr.) s. f. 1. (AV.) Planul fix anterior care, împreună cu direcţia, formează ampenajul vertical al unui avion. 2. (AV., NAV.) Unghiul, măsurat în plan orizontal, format de direcţia axei longitudinale a unei aeronave sau a unei nave şi direcţia de deplasare a acesteia. 3. (NAV.) Abatere nedorită de la direcţia de deplasare, sub influenţa unor factori cum sunt vântul, valurile, curenţii etc. ♦ Distanţa dintre poziţia reală şi poziţia calculată a unei nave. 4. (GEOGR.) Deriva gheţurilor = deplasare a banchizei de gheaţă în Arctica şi în Antarctica sub influenţa vântului şi a curenţilor marini. D. litorală - proces de aluvionare şi sedimentare în lungul unui ţărm, datorat valurilor cu direcţie oblică, ce modifică în permanenţă aspectul plajei. <0 Expr. A merge (sau a fi) în derivă = a pluti în voia vântului şi a valurilor. ♦ (GEOL.) Deriva continentelor = ipoteză elaborată de geofizicianul austriac Alfred Wegener, în 1912, conform căreia „stratul uşor“ al scoarţei terestre, care formează fundamentul continentelor actuale (sial), s-a deplasat prin alunecare deasupra „stratului greu" al scoarţei din baza continentelor şi oceanelor (sima), sub influenţa mişcării de rotaţie a Pământului şi a atracţiilor mareice. în Paleozoicul superior ar fi existat o masă continentală unică (Pangea), înconjurată de un ocean (Panthalassa), care, prin fragmentare, a generat „microcontinente“ ce ar fi migrat progresiv spre poziţiile actuale. în sprijinul teoriei stau similitudinile geologice, paleontologice, biologice, geomor-fologice ale continentelor situate de o parte şi de alta a Oc. Atlantic, precum şi recentele argumente de ordin sedimen-tologic, paleomagnetic şi geofizic legate în conceptul general de „tectonică globală11. Sin. drift continental. 5. D. genetică = totalitatea schimbărilor din frecvenţa genelor unei populaţii mici sau experimentale, datorate jocului întâmplării; poate determina pierderea completă a unor gene alele şi fixarea altora; drift genetic. 6. (MILIT.; în ochirea indirectă) Unghiul orizontal format de direcţia ţevii unei piese de artilerie îndreptate spre obiectiv şi direcţia piesă-punct de ochire. DERIVOMETRU (< fr.) s. n. Aparat de bord pentru măsurarea unghiului de derivă (2) al unui avion în zbor normal. DERIVOR (< fr.) s. n. Placă de lemn sau de metal prinsă de chila unei ambarcaţii cu pânze, în scopul de a împiedica deplasarea laterală a ambarcaţiei şi de a-i micşora deriva (3) provocată de vânt. DERIZIUNE (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Derâdere. DERIZORIU, IE (< fr., lat.) adj. Neînsemnat, lipsit de valoare; ridicol. DERJAVIN, Gavril Romanovici (1743—1816), poet rus. Considerat precursor al clasicismului în poezia rusă. Ode clasice („La moartea cneazului Meşcerski11), cu accente satirice şi filozofice („Odă către Feliţa"), cântece anacreontice. Tragedii. DERMATINĂ (< fr. {i>; {s} gr. derma „piele") s. f. înlocuitor pentru piele, obţinut prin aglomerarea, cu ajutorul unui liant, a fibrelor de piele naturală rezultate din măcinarea deşeurilor. DERMATITĂ (< fr.) s. f. 1. (în sens larg) Orice afecţiune cutanată care nu este neapărat inflamatorie. 2. Dermită. DERMATOFIŢIE (< fr.; {s} gr. derma „piele“ + phyton „plantă") s. f. Boală de piele provocată de ciuperci microscopice parazite, localizate în pielea capului, în ţesutul subcutanat şi la rădăcina părului. DERMATOLOGIE (< fr. {i}; {s> gr. derma ,.piele“ + logos „studiu") s. f. Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul bolilor de piele. DERMATOM (< fr.; {s} gr. derma „piele11 + tome „tăiere") s. n. Instrument chirurgical cu care se taie fâşii subţiri de piele pentru transplantarea lor. DERMATOMICOZĂ (< fr. {i}; {s> gr. derma „piele" + mykes „ciupercă") s. f. Infecţie produsă de ciuperci microscopice (Tricophyton, Microspoum), localizată la nivelul pielii şi al anexelor ei (unghii, păr). DERMATOMIOZITĂ (< fr.) s. f. Afecţiune gravă, de sistem, din grupa colagenozelor, caracterizată prin erupţie cutanată eritematoasă, inflamaţii musculare difuze, durere la mişcări, scădere a forţei motrice, atrofie şi scleroză musculară. DERMATOVENEROLOGIE (< fr.) s. f. Ramură a medicinii care studiază bolile de piele şi bolile venerice. DERMATOZĂ (< fr. {i>; {s> gr. derma „piele") s. f. Denumire generică pentru bolile de piele. Dermatoze profesionale = d. provocate de acţiunea unor factori mecanici, fizici sau chimici, care ţin de exercitarea unei profesiuni, mai ales de condiţiile de desfăşurare a procesului de muncă. DERMATOZOONOZĂ (< fr.; {s> gr. derma „piele" + zoon „animal" + nosos „boală") s. f. Denumire generică pentru bolile de piele provocate de paraziţi animali. DERMĂ (DERM s. n.) (< fr.; {s} gr. derma „piele") s. f. Stratul mijlociu al pielii vertebratelor, aşezat sub epidermă şi conţinând vase sanguine şi limfatice, terminaţii nervoase, corpusculi tactili, fibre conjunctive şi musculare, glande sebacee etc. DERMITĂ (< fr.) s. f. (MED.) Infla-maţie a pielii având diferite cauze; infecţioasă, chimică, mecanică, fizică etc.; dermatită (2). DERMOGRAFISM (< fr. {i}; {s} gr. derma „piele" + grapho „a scrie") s. n. (MED.) Reacţie particulară a pielii care, la atingerea uşoară cu un vârf bont, se umflă şi ia un aspect urticarian. o D. dureros = bandă de d. roşie, dureroasă, care depăşeşte mai mult sau mai puţin în lăţime urma lăsată de vârful bont; evidenţiază o tulburare a inervaţiei la acest nivel. DERMOPLAST1E (< fr.) s. f. Intervenţie chirurgicală cu scop reparatoriu sau estetic la nivelul pielii. DERMOTA, Anton (1910-1989), tenor austriac de origine slovenă. Prof. la Academia de Muzică din Viena. Interpret îndeosebi al muzicii lui Mozart. Carieră internaţională. DERMOTROP (< fr. {i}; {s> gr. derma „piele" + trope „întoarce") adj. (Despre o substanţă chimică, un microorganism, un virus). Care se fixează electiv pe piele ori pe mucoase sau îşi exercită principala lui acţiune (activitate) la nivelul acestora. DERNA, com. în jud. Bihor; 3 412 loc. (1995). Expl. de lignit. DEROCARE (< fr.) s. f. Operaţie executată în cursul dezvelirii unui zăcământ, în timpul căreia sunt sfărâmate rocile stâncoase cu explozivi sau cu perforatoare. DEROGA (< fr., lat.) vb. I intranz. (DR.) A face o excepţie de la prevederile unui act normativ, ale unui statut sau ale unei convenţii, în temeiul DEROGATORIU 66 unui act de aceeaşi natură sau de acelaşi grad. DEROGATORIU, -ORIE (< fr., lat.) adj. (DR.) Care derogă. DERRIDA [dérida], Jacques (n. 1930), filozof francez. Părintele deconstructivismului. Consideră cuvântul ca fundament comun al religiei şi al metafizicii şi îşi centrează demersul pe critica semnului, folosind două concepte cheie („Scriitură şi Diferenţă"), pentru a propune o filozofie a „urmei" („Despre gramatologie“, „Vocea şi fenomenul", „Diseminarea", „Clopot"). DERSCA, com. în jud. Botoşani; 5 623 loc. (1995). Expl. de turbă. DERULA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A desfăşura (d, a desface (4), a întinde ceva care a fost rulat. 2. Refl. (Despre fapte, evenimente) A se succeda, a se desfăşura. DERULARE (< derula) s. f. Acţiunea de a (se) derula. ♦ Operaţie de debitare a buştenilor în foi de furnir cu grosimea de 0,15—6 mm, rareori până la 10 mm; realizată pe derulor. DERULATOR (< derula) s. n. Dispozitiv folosit la rebobinarea peliculei cinematografice sau a bandei magnetice a unei casete de pe un miez pe altul. DERULOR (< derula) s. n. Maşină-unealtă folosită pentru derularea buştenilor. DERUTA (< fr.) vb. tranz. A zăpăci, a încurca; a dezorienta. DERUTANT, -A (< fr.) adj. Care derutează. DERUTĂ (< fr.) s. f. Stare de dezorientare, de zăpăceală. DERVIŞ (< tc.) s. m. Călugăr musulman din secta sufiştilor; d. sunt ■”"'jpaţi în mai multe ordine caracterizate forma practicilor mistice. DÉRY Tibor (1894-1977), scriitor ungur. Romane evocând lupta antihortistă, opoziţia intelectualităţii împotriva stalinismului şi singurătatea René Descartes umană („Fraza neterminată", „Excomu-nicatorul", „Reportaj imaginar despre un festival pop american"). DES1- v. de4- DES2, DEASĂ (lat. densus) adj. I. 1. Care are părţile componente apropiate sau cu intervale foarte mici între ele. ♦ Care este ţesut strâns, bătut. 2. Aşezat unul lângă altul sau foarte aproape unul de altul; strâns2 (I, 3). 3. (Despre ploaie, ceaţă etc.) Compact, dens. II. (Şi adv.) Care se repetă de mai multe ori la intervale mici; frecvent. ♦ (Despre mişcări care se repetă) Care se face repede, iute, grăbit. DESA, com. în jud. Dolj; 4 980 loc. (1995). Aşezare civilă şi castru roman de piatră (sec. 2 Î.Hr—4 d.Hr). DESACRALIZARE (după fr.) s. f. Acţiune prin care obiecte sau fiinţe considerate a fi sacre îşi pierd această însuşire, concomitent cu sentimentele de respect şi veneraţie pe care oamenii le purtau într-o perioadă anterioară. DESAGĂ (< ngr., bg.) s. f. Sac format din două părţi, care se poartă atârnat pe umăr sau pe şa; fiecare dintre cele două părţi ale acestui obiect; p. ext. traistă. DESAIX [dase], Louis Charles Antoine Des Aix, cavaler de VEYGOUX, zis ~ (1768—1800), general francez. S-a distins în timpul campaniei lui Napoleon Bonaparte în Egipt; a avut un rol hotărâtor în obţinerea victoriei de la Marengo (1800), unde a şi murit. DESALINIZARE (< de4- + salinizare) s. f. 1. Proces de îndepărtare parţială sau totală a sărurilor solubile din sol şi transportul acestora mai în adâncime sub influenţa factorilor naturali sau an-tropici. 2. îndepărtarea sărurilor dintr-un lichid sau preparat; desalinare. -O Desalinizarea apei = producere a apei potabile din apa mărilor prin eliminarea sării, în urma distilării, congelării sau osmozei. DE SANCTIS, Francesco (1817— 1883), critic şi istoric literar italian, întemeietor al criticii literare italiene moderne, a ajuns la o nouă concepţie estetică potrivit căreia forma operei de artă se află în strânsă dependenţă de conţinut. Capodopera sa, „Istoria literaturii italiene", reprezintă o adevărată istorie a Italiei, realizată prin intermediul literaturii ei. Studii („Eseuri critice"). DE SANCTIS, Gaetano (1870 — 1957), istoric şi arheolog italian. Prof. la Torino şi Roma. Specialist în istoria antichităţii greco-romane („Istoria republicii ateniene", „Istoria grecilor", „Istoria romanilor"). M. de onoare al Acad. Române (1924). DESANGVINIZARE (des1- + sangvi-nizare) Eliminarea totală a sângelui, experimental sau accidental, dintr-un organism. DESANT (< rus.) s. n. 1. Trupe special pregătite, destinate a fi debarcate sau paraşutate pe teritoriul ocupat de inamic. 2. Trupe de infanterie transportate în timpul luptei pe tancuri. DE SANTIS, Giuseppe (n. 1917), regizor, scenarist şi critic cinematografic italian. Reprezentant al neorealismului („Orez amar", „Nu e pace sub măslini", „Roma, orele 11", „Oameni şi lupi"). DESARGUES [dezarg], Girard (1593—1662), matematician francez. A pus bazele geometriei descriptive şi proiective; autorul teoremei fundamentale a geometriei proiective cu privire la conice (denumită de el involuţia a şase puncte). DESĂR (< des1- + săra) vb. I tranz. A îndepărta complet sau parţial sarea dintr-un aliment. DESĂRCINA (< c/es1- + [în] sarcina, după fr.) vb. I tranz. A elibera o persoană de o sarcină, de o obligaţie sau dintr-o funcţie. DESĂVÂRŞI (< desăvârşit) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni perfect; a (se) perfecţiona. 2. Tranz. A face ca o acţiune să capete o formă definitivă; a termina, a împlini. DESĂVÂRŞIRE (< desăvârşi) s. f. Acţiunea de a (se) desăvârşi; deplinătate, perfecţiune. ❖ Loc. Cu desăvârşire = cu totul, în întregime; absolut. DESĂVÂRŞIT, -Ă (< c/e3 + săvârşit) adj. (Şi adv.) 1. Perfect, ideal. 2. (Despre fapte, stări etc.) Deplin, complet, absolut. DESCALIFICA (< des1- + califica, după fr.) vb. I. 1. Tranz. A declara (pe cineva) nedemn de stimă, de respect; a dezonora. ♦ A elimina un concurent sau o echipă de la continuarea unei competiţii sportive din cauza săvârşirii unor abateri grave de la regulamentele competiţionale. 2. Refl. A-şi pierde calificarea (profesională). DESCARTES [decart], René (latinizat Renatus Cartesius) (1596—1650), filozof, matematician, om de ştiinţă francez. Considerat unul dintre întemeietorii filozofiei moderne. Preocupat de metodă pentru a funda certitudinea ştiinţei; prin „regulile" stabilite proclamă raţiunea ca început absolut (raţionalism) şi dreptul ei de a nu accepta decât ceea ce i se înfăţişează atât de clar şi de distinct încât să fie eliminat orice prilej de îndoială. După el, filozofia începe cu îndoiala totală (dubito ergo cogito — „mă îndoiesc deci cuget"), primul adevăr 67 DESCHIDE cert fiind faptul gândirii, în acesta fiind afirmată nemijlocit fiinţa subiectului (cogito ergo sum — „cuget deci exist"). Prin „cogito", D. întemeiază ideea substanţei-suflet al cărei atribut este gândirea, opusă substanţei-corp al cărei atribut este întinderea. Pentru a asigura raţionalitatea celor două substanţe, admite ideea unei fiinţe infinite şi perfecte, anume Dumnezeu, care este o „idee înnăscută". A explicat mecanicist fenomenele fizicii, cosmologiei şi biologiei, concepând mişcarea numai ca deplasare în spaţiu. D. a făcut descoperiri epocale în matematică şi fizică; a pus bazele geometriei analitice, a introdus, printre primii, noţiunile de mărime variabilă şi de funcţie, a descoperit legea refracţiei luminii şi a formulat legea conservării impulsului („Reguli pentru îndrumarea minţii11, „Discurs asupra metodei", „Meditaţii metafizice", „Principiile filozofiei", „Pasiunile sufletului"). DESCĂLECA (lat. *discaballicare) vb. I intranz. A coborî de pe cal. DESCĂLECAT (< descăleca) s. n. 1. Faptul de a descăleca. 2. Termen folosit de cronicari şi de unii istorici pentru a desemna întemeierea statelor Ţara Românească şi Moldova, care, potrivit legendei, s-ar fi petrecut ca urmare a venirii şi stabilirii („descălecării") lui Radu Negru din Făgăraş şi, respectiv, Dragoş-Vodă din Maramureş în aceste locuri. DESCĂLECĂTOR (< descăleca) s. m. (înv.) întemeietor de ţară. DESCĂLŢA (lat. discatciare) vb. I refl. şi tranz. A(-şi) scoate încălţămintea din picioare. DESCĂRCA (lat. discarricare) vb. I tranz. 1. A scoate, parţial sau în întregime, încărcătura unui vehicul, a unui recipient etc. + Fig. A da curs liber manifestării unor stări sufleteşti; (refl.) a se uşura sufleteşte (împărtăşind necazul, durerea). 2. A înlătura sau a reduce parţial forţele exterioare care acţionează asupra unui corp solid, a unui element de construcţie, a unui sistem tehnic etc. şi care ar putea produce deformarea acestuia. 3. A micşora puterea debitată sau puterea absorbită de o maşină, de o instalaţie etc. 4. A anula (brusc), a neutraliza sau a micşora sarcina electrică a unui condensator electric etc. ♦ A consuma energia înmagazinată într-un acumulator electric. ♦ Refl. A se produce o descărcare atmosferică. 5. A trage un foc de armă. + A scoate încărcătura dintr-o armă de foc. 6. A declara oficial că o gestiune a fost corectă şi că nu e de imputat nimic gestionarului. DESCĂRCARE (< descărca) s. f. Acţiunea de a (se) descărca. D. electrică = trecere a curentului electric printr-un dielectric, produsă sub acţiunea unui câmp electric exterior în cazul în care, în urma unui proces fizic, conductivitatea electrică a fost sporită. D. electrică neautonomă = d. care se produce într-un gaz şi se menţine numai atât timp cât durează acţiunea unui agent ionizator extern. D. electrică autonomă = d. care se produce în gaze şi se menţine independent de existenţa agentului ionizator (de ex. d.e.a. luminescentă, d.e.a. în scânteie, d.e.a. în arc etc.). D. atmosferică = d. electrică de străpungere, care se produce în timp de furtună, datorită câmpurilor electrice din atmosferă; fulger, trăsnet. DESCĂRCĂTOR, -OARE (< des-cărca) adj., s. n. 1. Adj. Care produce descărcarea; (despre acte) care eliberează de răspundere; justificativ. 2. S. n. Dispozitiv pentru descărcarea benzii de cauciuc a unui transportor în diferite puncte de pe traseul său. + Dispozitiv de descărcare prin răsturnare a vagonetelor de mină, a vagoanelor de marfă etc. 3. S. n. D. electric = aparat de protecţie a instalaţiilor electrice împotriva supratensiunilor, destinat limitării valorilor acestora. DESCĂRNA (< des1- + carne, după fr. décharner) vb. 1. Refl, A deveni foarte slab. 2. Tranz. (în ind. piei.) A îndepărta ţesutul conjunctiv subcutanat, aderent la dermă. DESCĂTUŞA (< des1- + cătuşă) vb. I tranz. şi refl. A (se) elibera din lanţuri sau din cătuşe; fig. a (se) elibera dintr-o constrângere, dintr-o apăsare; a (se) dezrobi. DESCĂZUT (< c/e4- + scăzut) s. m. Primul termen al unei scăderi, din care se scade cel de-al doilea termen. DESCÂLCI (< des1- + [în] calci) vb. IV tranz. A descurca fire de aţă, de păr etc. ♦ Fig. A lămuri, a limpezi. DESCÂNTA (lat. discantare) vb. I. 1. Intranz. A rosti descântece în scopul de a îndepărta farmecele, de a vindeca etc. ♦ Tranz. A fermeca, a vrăji prin descântec. 2. Tranz. A mustra, a bate la cap. DESCÂNTEC (< des1- + cântec) s. n. 1. Făptui de a descânta; vrajă, farmec. 2. Specie folclorică exprimată prin formule ce însoţesc anumite practici magice, menite cu precădere înlăturării răului. Constă în rostirea unor versuri rituale în care imaginile fantastice abundă, indicând o mentalitate arhaică. După scop, d, prezintă două tipuri principale: curativ, legat de medicina empirică şi folosind un text literar scurt, şi vrăjile, menite să provoace anumite stări: dragostea, urâtul, sărăcia, belşugul etc. Prin puterea de expresie şi bogăţia reliefului verbal, d. a influenţat literatura cultă. DESCENDENT, -A (< fr., lat.) adj., subst. 1. Adj. Care coboară; coborâtor. 2. S. m. şi f. Rudă în linie directă, coborâtoare; urmaş. Descendenţii alcătuiesc prima clasă de moştenitori legali, înlăturând de la moştenire celelalte rude ale defunctului. 3. S. n. (INFORM.) Nod în care intră un arc ce pleacă dintr-un nod dat al unui arbore (4). DESCENDENŢĂ (< fr.) s. f. Rudenie în linie directă, coborâtoare; p. ext. totalitatea rudelor în linie directă, coborâtoare ale unei persoane; filiaţie. DESCENTRA (< des1- + centru) vb. I tranz. şi refl. A (se) deplasa astfel încât axa piesei să nu mai coincidă cu axa dată. DESCENTRALIZA (după fr. décentraliser) vb. I tranz. A acorda independenţă, autonomie unor organe locale ale administraţiei de stat. DESCENTRALIZARE (după fr. décentralisation) s. f./1. Sistem de organizare şi de conducere în diferite domenii (administrativ, economic etc.) întemeiat pe autonomie, în care puterea de decizie este transferată de la organele centrale la autorităţile locale. 2. Politică de amenajare a teritoriului constând în transferarea în afara centrelor urbane supraaglomerate a unor unităţi industriale (d. industrială), comerciale sau a unor servicii (d. terţiară). DESCHEIA (lat. disclavare) vb. I. 1. Tranz. A scoate un nasture din butonieră, a face să nu mai fie încheiat. 2. Tranz. A desface o haină încheiată în nasturi, fermoar, capse etc. 3. Refl. A se desface din încheieturi. DESCHIDE (lat. discludere) vb. III. 1. Tranz. A face să nu mai fie închis (ex. o uşă, o fereastră etc.) deplasând elementele mobile sau manevrând mecanismul de închidere. ♦ A permite accesul. ♦ A descuia. ♦ A face accesibilă exploatarea unui zăcământ (prin îndepărtarea terenurilor sterile). 2. Tranz. A separa, a depărta ceea ce este împreunat, strâns. ♦ (ELT.) A întrerupe curentul unui circuit electric (ex. prin acţionarea unui întreruptor). o Expr. A deschide gura = a vorbi. A deschide ochii = a) a se deştepta din somn; b) a se naşte. A deschide (sau, refl., a i se deschide) (cuiva) ochii sau DESCHIDERE 68 Gapul = a face pe cineva (sau a ajunge) să înţeleagă anumite lucruri. A-şi deschide sufletul (sau inima) = a-i împărtăşi cuiva grijile, necazurile. 3. Tranz. A desface un plic care conţine o scrisoare (pentru a o citi). ♦ A întoarce coperta şi foile unei cărţi, ale unui caiet. ♦ (MED.) A face o incizie. 4. Refl. A se despica, a se crăpa. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. ♦ (Despre răni) A începe să supureze (din nou). ♦ (Despre flori) A-şi desface petalele; a înflori. ♦ (Despre peisaje, privelişti) A se desfăşura în faţa ochilor. 5. Tranz. A face un drum, o cărare etc. 6. Tranz. A porni, a începe o acţiune (juridică). <£ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe să discute un anumit subiect. ♦ (La şah) A face prima mutare într-o partidă. ♦ (La fotbal, handbal etc.) A da o pasă înainte unui coechipier pentru a iniţia un atac. 7. Tranz. A funda. ♦ A începe, a inaugura (o festivitate, o adunare etc.). ♦ A pune în funcţiune (un aparat, dispozitiv etc.). ♦ Refl. (Despre un tranzistor) A începe să conducă curentul. ♦ Refl. (Despre magazine, instituţii) A începe să lucreze. 8. Tranz. A deschide o paranteză = a pune primul dintre cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune. 9. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A căpăta o nuanţă mai pală; a se decolora. 10. Refl. (Despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. DESCHIDERE (< deschide) s. f. I. Acţiunea de a (se) deschide, o (FIN.) D. de credit = convenţie prin care o bancă se angajează să pună la dispoziţia clientului o anumită sumă de bani, în condiţii convenite de părţi; pentru creditul acordat banca percepe un comision, iar beneficiarul creditului are dreptul de a folosi liber, după necesităţi, suma de bani pusă la dispoziţie. Deschiderea succesiunii = consecinţă juridică a încetării din viaţă a unei persoane fizice, constând în pierderea capacităţii sale de folosinţă şi dispariţia sa ca subiect de drept şi marcând momentul în care drepturile şi obligaţiile sale patrimoniale (cu excepţia celor viagere) se transmit moştenitorilor săi legali sau testamentari. ♦ (La şah) Mutare sau serie de mutări la începutul partidei, care imprimă acesteia o anumită desfăşurare. ♦ (La pocher) Formaţie obligatorie pentru a putea începe jocul. (SPORT) Expr. în deschidere -meciul care precede competiţia principală. II. 1. Valoare maximă a unei mărimi (unghiulare, lineare) ce caracterizează extensia transversală a unei treceri pentru particule sau unde. ♦ Distanţa maximă dintre fălcile unei menghine, ale unui cleşte etc. 2. Gol sau trecere practicate într-un anumit scop. ♦ Spaţiu liber practicat într-un perete sau într-un planşeu, pentru circulaţie, pentru aerisire, pentru iluminat etc. 3. Distanţă, măsurată pe orizontală, între două reazeme consecutive ale unei construcţii sau ale unui element de construcţie. 4. Operaţie de desfacere a părţilor reunite ale unui sistem tehnic sau de separare a contactelor unui aparat electric de conectare. 5. Lucrări de d. = totalitatea lucrărilor miniere executate pentru punerea în exploatare a unui zăcământ de substanţe minerale utile. D. geologică - afloriment. 6. (LINGV.) Lărgimea canalului fonator în timpul articulării unui sunet. 7. (MAT.) Deschiderea unei mulţimi v. interior al unei mulţimi. DESCHIS, -Ă (< deschide) adj. 1. (Despre uşi, ferestre etc.) Dat într-o parte, astfel încât să lase (în parte sau în întregime) o deschizătură descoperită. ♦ (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu uşa, cu capacul neînchis sau neîncuiat, dând posibilitatea să se pătrundă în interior. -O Expr. Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfăşurării unui spectacol. A avea (sau a ţine) casă deschisă = a avea în mod obişnuit musafiri, a fi ospitalier. ♦ (Despre vehicule) Descoperit (1). 2. Care nu mai este strâns, împreunat; separat, depărtat. ♦ (Despre braţe) Desfăcut în lături pentru a cuprinde ceva sau pentru a îmbrăţişa pe cineva. ♦ (Despre aripi) întins pentru zbor. + (Despre ochi) Cu pleoapele ridicate; fig. treaz. 3. Scrisoare d. = scrisoare cu conţinut polemic, destinată publicităţii. Vot d. = vot care se exprimă public, prin ridicare de mâini. 4. Fig. (Şi adv.) Care se mărturiseşte direct; franc, sincer. 5. (Despre răni) Care supurează (din nou). 6. (Despre terenuri) Care nu e împrejmuit; care se întinde pe o mare suprafaţă. ♦ (Despre drumuri) Care e dat circulaţiei; pe care se poate circula fără obstacole. 7. (DR.) Oraş d. = oraş în care nu se află obiective militare şi, potrivit normelor de drept internaţional, nefiind apărat nu poate fi atacat sau bombardat în timp de război. Cer d. = înţelegere ce reglementează condiţiile în care state, părţi semnatare ale Tratatului de la Helsinki (1992), pot efectua zboruri de observare în teritoriul naţional al altui stat semnatar, utilizând avioane neînarmate şi cu senzori conveniţi (ex. Acordul româno-ungar). 8. (Despre circuite electrice) Prin care nu circulă curent electric; (despre aparate electrice de conectare) cu contactele separate. 9. (Despre culori) Cu nuanţe apropiate mai mult de alb; pai. 10. Vocală d. = vocală la articularea căreia maxilarele sunt mai depărtate, iar canalul dintre limbă şi palat e mai larg decât la cele închise. Silabă d. = silabă terminată în vocală. 11. (MAT.) Mulţime d. = element al unei topologii pe o mulţime dată; mulţime în care toate elementele sunt interioare. Interval d. v. interval. DESCHIZĂTOR, -OARE (< deschide) adj., s. m. şi f. Care deschide, o Expr. Deschizător de drumuri = iniţiator, inovator. DESCHIZĂTURĂ (< deschide) s. f. Loc liber prin care se poate pătrunde în interiorul unui lucru sau se poate vedea. DESCIFRA (după fr. déchiffrer) vb. I tranz. 1. A citi (şi a înţelege) o scriere necunoscută, o scriere convenţională sau un text neciteţ. ♦ A citi şi a interpreta la prima vedere o partitură muzicală. 2. Fig. A înţelege, a ghici ceva ce este ascuns, obscur. DESCINDE (< fr., lat.) vb. III intranz. 1. A se da jos, a coborî. 2. A ajunge şi a se opri într-un loc pentru un anumit timp. 3. A-şi avea originea, a se trage din cineva. 4. (DR.) A face o descindere. DESCINDERE (< descinde) s. f. Acţiunea de a descinde. ♦ (DR.) Deplasare a unui organ de urmărire penală la locul săvârşirii unei infracţiuni, pentru a face constatări şi a strânge probe de natură a duce la lămurirea pricinii. DESCINGE (lat. descingere) vb. III tranz. şi refl. A(-şi) desface, a(-şi) scoate cureaua, brâul, cingătoarea. DESCINTRA (< fr.) vb. I tranz. A face o descintrare. DESCINTRARE (< descintra) s. f. (CONSTR.) Operaţie de coborâre progresivă a reazemelor unui cintru care a servit la construirea unei bolţi sau a unui arc executate din zidărie ori din beton. DESCLEJA (< des1- + [in]cleia) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) dezlipi, a (se) desface din încleiere. 2. Tranz. A efectua o descleiere (3). DESCLEIERE (< descleia) s. f. 1. Acţiunea de a (se) descleia (1). 2. Operaţie de finisare a ţesăturilor, care constă în eliminarea apretului de încleiere aplicat pe firele de urzeală înainte de începerea ţeserii; dezanco-lare. 3. Desfacere a unei îmbinări prin încleiere a două sau mai multe piese, din cauza încleierii necorespunzătoare 69 DESEN sau păstrării pieselor într-un mediu umed. DESCLEŞTA (< des1- + [mjcleşta) vb. I tranz. şi refl. 1. A (se) desprinde dintr-o strânsoare, dintr-o încleştare etc. 2. A (se) dezlipi, a (se) smulge cu greu din locul în care se află fixat. DESCOASE (< des1- + coase) vb. III tranz. 1. A desface cusăturile unui obiect cusut. 2. Fig. A pune cuiva întrebări insistente pentru a afla anumite lucruri; a iscodi. DESCOMPUNE (< des1- + compune, după fr. décomposer) vb. III. 1. Tranz. A desface în elementele din care este alcătuit. ♦ (MAT.) A scrie un număr natural (polinom) sub formă de produs de numere prime (polinoame ireductibile). ♦ (FIZ.) A determina componentele unui vector pe două sau mai multe axe date. ♦ Refl. Fig. A se dezmembra, a se destrăma. 2. Refl. (Despre materii organice) A se altera; a putrezi. 3. Refl. (Despre oameni) A se schimba în rău din punct de vedere fizic sau moral; (despre faţă, trăsături etc.) a se deforma; a se crispa. DESCOMPUNERE (< descompune) s. f. 1. Acţiunea de a (se) descompune. la München, în 1907. Urmărea să asigure o mai bună calitate a produselor industriale, artizanale şi a arhitecturii. Prin congrese, reuniuni şl expoziţii, D. W. şi-a precizat obiectivele şi a prezentat, în forme demonstrative, marile valenţe ale arhitecturii moderne din oţel, beton şi sticlă. La manifestările D.W. au participat H. van de Velde, W. Gropius, P. Behrens, Le Corbusier ş.a. Asociaţii similare au fost create şi în Austria (1910) şi Elveţia (1913). DEVA (cuv. sanscrit „divinitate") subst. 1. (în hinduism) Putere cerească, zeu, divinitate. 2. (în zoroastrism) Spirit rău, demon. DEVA, municipiu pe stg. Mureşului, reşed. jud. Hunedoara; 77 067 loc. (1995). Exploatări de pirită şi andezit. Termocentrală (în satul Mintia; 860 MW). Metalurgie neferoasă (prepararea rnin. cuprifere), constr. de maşini, mat. de constr. (produse refractare, prefabricate din beton, cahle de teracotă, cărămidă, lianţi), sticlă, porţelanuri şi faianţă, prelucr. lemnului, ţesătorie de mătase, produse alim. Centru pomicol. Teatru muzical. Muzeu de istorie, arheologie şi ştiinţele naturii. Terit. oraşului a fost intens locuit încă din antic. Vestigiile unor aşezări din epocile bronzului şi a fierului. Importantă aşezare dacică (sec. 2—1 î.Hr.) şi vestigiile unor edificii romane, unele dintre ele suprapuse de aşezări din sec. 9—10. Menţionat documentar în 1269. Reşedinţă a voievozilor transilvăneni (sec. 13-16). în 1582 a fost construită Casa Bethlen („Magna Curia") ; palat princiar din sec 16-17. Centru al Răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan Deva (1784). Cetatea (construită la mijlocul sec. 13) a fost distrusă în urma unei explozii (1849). Declarat municipiu în 1968. DE VALERA [ds valeors], Eamon (1882—1975), om politic irlandez. Unul dintre conducătorii luptei pentru independenţa naţională a Irlandei. Prim-min. (1932-1948, 1951-1954, 1957-1959) şi preşedinte (1959—1973) al Rep. Irlanda. DEVALIZA (< fr.) vb. I tranz. (Livr.) A fura, a prăda, a jefui (lucruri de valoare). DE VALOIS ţda valua], Ninette (pe numele adevărat Edris Stannus) (n. 1898), dansatoare şi coregrafă britanică. Contribuţie în dezvoltarea baletului („Cariera unui libertin", ,,Joh“). DEVALORIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A(-si) reduce valoarea. DEVALORIZARE (după fr. dévalorisation) s. f. Acţiunea de a (se) devaloriza. ♦ Diminuare a valorii unei monede, unui capital, unei materii prime, unui produs etc. ♦ Depreciere în raport cu un etalon de referinţă. <0 D. monetară = act juridic prin care statul reduce paritatea monedei naţionale în raport cu alte monede; reprezintă o oficializare a deprecierii monetare. DEVANSA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A depăşi, a întrece (1). 2. Intranz. A se petrece mai devreme decât normal (sau obişnuit). DEVASTA (< fr., lat.) vb. I tranz. A distruge, a pustii (o ţară, o regiune, o casă). ♦ A jefui, a prăda. DEVASTATOR, -OARE (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care devastează; distrugător (1), pustiitor. DEVĂLMAŞ (< de-a valma) s. m. Participant la stăpânirea în devălmăşie; p. ext. părtaş la o afacere. Hotel „Sarmis" DEVĂLMĂŞIE (< devălmaş) s. f. (în Ev. Med. în Ţara Românească şi în Moldova) Formă de stăpânire în comun, de către moşneni şi răzeşi, a unei părţi din hotarul satului; era specifică obştii săteşti. ♦ Activitate desfăşurată în comun, o Loc. în devălmăşie = în comun, de-a valma. ♦ (DR.) Drept de proprietate în d. = drept de proprietate exercitat de două sau de mai multe persoane asupra aceluiaşi lucru şi nedivizat pe cote părţi; este specifică dreptului soţilor asupra bunurilor comune (dobândite în timpul căsătoriei). DEVELOPA (< fr.) vb. 1 tranz. A trata cu un reactiv chimic filmele, plăcile sau hârtiile fotografice, făcând să apară imaginile latente care se formează la expunere. ♦ A supune semnele scrise cu cerneală simpatică tratamentului necesar pentru a le face vizibile. DEVELOPANT (< fr.) s. n. 1. Developator (1). 2. Eluant. DEVELOPATOR (< developa) s. n. 1. Substanţă capabilă să producă developarea unui material fotografic impresionat; developant (1). V. şi revelator. 2. Substanţă chimică folosită în industria textilă pentru sintetizarea direct pe fibră a anumitor coloranţi. DEVENI. (< fr.) vb. IV intranz. 1. A se preface, a se transforma în... 2. A ajunge să fie..., a se face... DEVENIRE (< deveni) s. f. (FILOZ.) Ordine ontologică exprimând desfăşurarea existenţei ca reluare neîncetată, după o logică a contrariilor, prin repetare nedefinită, la Heraclit (aprindere-stingere, prisos-lipsă, naştere-moarte etc.), sau la Hegel, prin momente antagoniste, teză-antiteză şi în sinteze tot mai complexe. ❖ Devenirea întru fiinţă - (la C. Noica) d. ca împlinire şi diferenţiere, ca spor al fiinţei. 79 DEXTERITATE DEVENTER, oraş în E Olandei, port pe IJssel; 68 mii loc. (1992). Prelucr. metalelor; ind. alim., poligrafică. Groote Kerk (sec. 15-16), Primăria (1694). întemeiat în sec. 8. Vechi oraş hanseatic. DEVER (< tc.) s. n. Volumul valoric al vânzărilor de mărfuri. DEVERSARE (după fr. déversement) s. f. 1. Trecerea apelor unui curs de apă peste maluri. 2. Scurgerea surplusului de apă dintr-un lac de acumulare peste un deversor. DEVERSOR (după fr. déversoir) s. n. Construcţie hidrotehnică, alcătuită dintr-un prag sau dintr-un perete, care asigură scurgerea dirijată a surplusului de apă, într-o amenajare hidrotehnică. DEVESEL, com. în jud. Mehedinţi; 3 594 loc. (1995). DEVESELU, com. în jud. Olt; 3 229 loc. (1995). Staţie de c.f. Urmele unei aşezări romane rurale fortificate (sec. 2—3). DEVjA (< fr., lat.) vb. I. 1. Intranz. şi tranz. A (se) abate de la direcţia dată. 2. Intranz. Fig. A se depărta de la subiect; a porni pe un drum greşit. DEVIANŢĂ (< fr.) s. f. 1. Abatere a comportamentului de la normele de viaţă şi de la valorile sociale, morale şi culturale, de la normele juridice ale unui grup sau ale unei societăţi. 2. Comportament excentric sau bizar (ex. în ţinută, limbaj etc.). DEVIAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Abatere de la normal, de la regulă, de la direcţia dată; deviere (1). 2. (MED.) D. de sept = deformare a peretelui despărţitor al cavităţilor nazale; predispune la rinite cronice. 3. (FIZ.) Unghiul dintre direcţia razei emergente dintr-un sistem optic şi direcţia razei incidente; deflexie (2); deviere (2). DEVIERE (< devia) s. f. 1. Faptul de a devia; deviaţie (1); diversiune. ^ Devierea apelor = abaterea totală sau parţială a unui curs de apă, în vederea executării unor lucrări în albia acestuia. Devierea sondei = abaterea profilului găurii de sondă de la direcţia proiectată, în timpul operaţiei de foraj. O sondă este verticală când deviaţia este mai mică de 3°. ♦ Abatere de la linia politică a unui partid. 2. (FIZ.) Deviaţie (3); deflexie (2). DEVITRIFICARE (după fr. dévitrification) s. f. Pierdere a transparenţei sticlei ca urmare a cristalizării parţiale sau totale a masei sticloase. DEVjZ (< fr.) s. n. Situaţie, calculaţie întocmită anticipat, în care se prezintă detaliat cheltuielile necesare executării unei lucrări proiectate. DEVIZĂ (< fr.) s. f. Formulă care exprimă concis o idee călăuzitoare în comportarea sau în activitatea cuiva. DEVIZE (< fr.) s. f. pi. 1. Ansamblul mijJoacelor de plată ce pot fi exprimate în monedă străină şi folosite la efectuarea plăţilor cu străinătatea (titluri de credit, valute, metale preţioase etc.). D. convertibile = d. care pot fi preschimbate liber în altă monedă decât cea în care sunt exprimate, la un curs fix sau cunoscut. D. neconvertibile = d. a căror preschimbare în altă monedă decât cea în care sunt exprimate este îngrădită de anumite restricţii. 2. Ansamblul titlurilor de credit pe termen scurt exprimate în monedă străină folosite în operaţiunile financiare efectuate cu străinătatea (acţiuni, cambii, cecuri, cupoane, obligaţiuni etc.), care dau beneficiarului dreptul de a primi la vedere o anumită sumă de bani într-o localitate din străinătate stabilită de părţi. DEVOLTOR (< fr.) s. n. Maşină electrică sau transformator electric folosite pentru reducerea tensiunii unei reţele electrice. DEVOLUŢIUNE (< fr., lat. m.) s. f. (DR.) ~ succesorală = transmiterea unui patrimoniu succesoral la moştenitorii legali (d. legală) sau testamentari (d. testamentară). DÇVON (< fr., engl. {s} Devonshire) s. n. Nălucă (3) de metal de forma unui peştişor, prevăzută cu cârlige de undiţă si folosită la prinderea peştilor răpitori. DEVON (NORTH DEVON [np:0 devn]), ins. nelocuită în Arh. Arctic Canadian (Northwest Terr:tories), la N de ins. Baffin; 55,3 mii km2. Ţărmuri cu fiorduri. Relief glaciar montan (alt. max.: 1 887 m). Vegetaţie de tundră arctică. Descoperită de W. Baffin, în 1616. DEVONIAN (de la numele comitatului Devonshire), a patra perioadă a Paleozoicului, care a durat 50 de John Dewey milioane de ani, caracterizată, din punct de vedere petrografic, prin gresii şi conglomerate roşii, instalarea unui climat cald şi uscat; din punct de vedere paleontologic, reprezintă perioada de trecere de la viaţa în mediul acvatic în cel terestru. Flora este reprezentată prin Archaeopteris, Lepidodendron, datorită cărora au apărut şi primele insecte neurôptere şi hemiptere. Depozitele D. conţin importante substanţe minerale utile: argint, plumb, mercur, fosfat de calciu, ţiţei, zăcăminte de huilă şi antracit. DEVORA (< fr-, lat.) vb. I tranz. (Despre animale şi, ironic, despre oameni) A mânca cu lăcomie, a înghiţi pe nemestecate. ♦ Fig. A consuma, a mistui. DEVORANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care devorează. ♦ Fig. Mistuitor, arzător. DEVOTA (< fr., lat.) vb. I refl. A se consacra, a se dedica total unei cauze, unei idei, unei persoane. DEVOTAMENT (< devota, după fr. dévouement) s. n. Ataşament puternic faţă de o cauză, faţă de o persoană etc. DEVOTAT, -Ă (< devota) adj. Plin de devotament, de abnegaţie. DEVOŢIUNE (< fr.) s. f. 1. Pietate, cucernicie. 2. (Impr.) Devotament. DEVREME (< de3 + vreme) adv. De timpuriu, din timp. DE VRIES, Hugo v. Vries, Hugo de. DEWAR [diua], Sir James (1842-1923), fizician şi chimist britanic. Prof. univ. la Cambridge. A studiat fizica temperaturilor joase (a lichefiat hidrogenul şi fluorul) şi a inventat termosul (vasul D., 1898). DEWEY [diy.i], John (1859-1952), filozof, psiholog şi pedagog american. Reprezentant al pragmatismului şi iniţiator al variantei acestuia, instrumentalismul. în concepţia sa, educaţia trebuie să pregătească persoana pentru a se integra în mod util în comunitate („Caracterul şi comportamentul uman“, „Experienţă şi natură", „Şcoala şi copilul“). DEWEY [diu:i}, Melvil (1851-1931), bibliotecar şi bibliograf american. Inventatorul clasificării zecimale (1874) utilizate în biblioteci şi fondatorul primei şcoli de bibliotecari (1883). DEXTERITATE (< fr., lat.) s. f. 1. îndemânare, dibăcie, iscusinţă manuală, abilitate. 2. (PEDAG.; în trecut, la pl.) Denumire dată unor obiecte de învăţământ (desenul, caligrafia, muzica, educaţia fizică etc.) menite să dezvolte însuşirile artistice şi îndemânarea practică a elevilor. DEXTRANI 80 DEXTRANI (< fr.) s. m. pl. Polizaharide conţinând molecule de D-glucopiranoză, produse din zaharoză de un grup de bacterii sau enzimele lor, în special, din genul Leuconostoc. Se folosesc în medicină ca înlocuitori de plasmă sanguină. DEXTRINE (< fr. {i}) s. f. pl. Polizaharide rezultate la hidroliza parţială a amidonului, constituite din polimeri cu masa moleculară inferioară acestuia. Sunt folosite ca înlocuitori ai gumei arabice, la fabricarea unor cleiuri reci şi cleiuri speciale, ca material de ap retare etc. DEXTRINIZARE (după fr. dextrinisation, engl. dextrinization) s. f. Proces de transformare a amidonului în dextrine, prin procedee chimice sau enzimatice. DEXTROCARDIE (< fr. {i}; {s> lat. dexter „dreapta" + gr. kardia ,,inimă“) s. f. (ANAT.) Situare^a inimii în partea dreaptă a toracelui (dVcongenitală) sau devierea ei progresivă spre dreapta datorită dezvoltării unui proces patologic în vecinătate. DEXTROGIR, -Ă (< fr. {i}; {s} lat. dexter „dreapta" + gyrus „rotire") adj. (Despre substanţe) Care roteşte spre dreapta planul luminii polarizate, în raport cu un observator către care aceasta se propagă. V. şi levogir. DEXTROZĂ (< fr. {i}) s. f. Glucoza dextrogiră, solubilă în apă, care se obţine prin hidroliza acidă a zahărului, amidonului, celulozei etc. Se foloseşte în dietetică, la fabricarea bomboanelor, a mierii artificiale, a lichiorurilor etc. DEZ- v. de4-. DEZACORD (< fr.) s. n. Lipsă de acord, de armonie; neînţelegere, diferend, disensiune, disidenţă. ♦ (GRAM.) Lipsa acordului (în gen, număr, caz, persoană) între cuvinte legate prin raporturi de determinare. DEZACORDA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) strica acordajul unui instrument muzical cu coarde. DEZACTIVARE (< dez + activare) s. f. 1. Fenomen de reducere a vitezei unui proces chimic şi, la limită, de oprire a acestuia. <0 Dezactivarea catalizatorului = scăderea sau dispariţia activităţii catalitice a unui catalizator, datorită unor deteriorări mecanice, prin procese fizice, prin reacţii chimice. 2. îndepărtarea substanţelor radioactive, răspândite fie de un inamic, fie din cauza unui accident nuclear, de pe armament, obiecte, alimente, sol, construcţii etc. 3. (INFORM.) Oprirea lucrului unui subsistem al calculatorului; oprire a executării unui program sau proces. DEZAFECTA (< fr.) vb. I tranz. A schimba destinaţia unui imobil. DEZAGREABIL, -Ă (< fr.) adj. Neplăcut, supărător. DEZAGREGA (< fr.) vb. I refl. 1. (Despre corpuri) A se desface în părţile componente. 2. Fig. A-şi pierde unitatea, coeziunea. DEZAGREGARE (< dezagrega după fr. désagrégation) s. f. 1. Acţiunea de a se dezagrega. ♦ Transformare chimică a unui material sau a unei combinaţii chimice greu solubile în dizolvanţi obişnuiţi în una sau mai multe substanţe solubile, cu ajutorul unor reactivi specifici. 2. (PETROGR.) Fragmentare mecanică a rocilor sub acţiunea agenţilor externi. Rezultă grohotişuri care se întâlnesc pe pantele versanţilor, iar dacă d. ajunge până la mineralele componente se formează arene (ex. d. granitului în cuarţ, feldspat, mică). DEZAMĂGI. (< des1- + amăgi) vb. IV tranz. A face pe cineva să-şi piardă încrederea, iluziile; a deziluziona, a decepţiona. DEZAMINARE (după fr. désamination) s. f. (BIOCHIM.) Reacţie de scindare şi eliminare, sub acţiunea unor enzime (dezaminaze), a grupării amino-din aminoacizi şi monopeptide, permiţând metabolizarea acestora în organism. DEZAMORSARE (< dezamorsa, după fr. désamorçage) s. f. 1. întrerupere voită a funcţionării unui aparat, a unei maşini (ex.: decuplarea detonatorului unei bombe, întreruperea alimentării unei pompe). 2. Aplanare a unui conflict, a unui eveniment periculos. DEZANCOLARE (după fr. dé-sençollage) s. f. Descleiere (2). DEZANGAJARE {dez1- + angajare) s. f. Ansamblu de măsuri vizând înlăturarea pericolului unei confruntări militare. ♦ (în sens restrâns) Măsură întreprinsă în scopul separării efective a forţelor armate ale unor state sau ale unor grupări de state opuse, prin care este redus riscul unui conflict militar. DEZAPROBA (< des1- + aproba, după fr. désapprouver) vb. I tranz. A fi împotriva a ceva, a nu aproba; a considera reprobabil, a înfiera. DEZARISTATOR (< des1- + ariste) s. n. Organ al batozelor sau al unor combine de cereale păioase, care are rolul de a rupe şi desprinde aristele şi paleele rămase pe boabe după procesul de treierare. DEZARMA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A lua (cuiva) armele, a sili (pe cineva) să predea armele. ♦ Fig. A pune (pe cineva) în imposibilitatea să riposteze. 2. Intranz. (Despre state) A pune în aplicare un ansamblu de măsuri în vederea dezarmării. DEZARMANT, -Ă (< fr.) adj. Care anihilează puterea de reacţie a cuiva, care face pe cineva să părăsească lupta, să capituleze; fig. să nu mai poată riposta. DEZARMARE (< dezarma) s. f. Ansamblu de măsuri în scopul lichidării sau limitării armamentelor şi a forţelor armate ale statelor, în primul rând a armelor de distrugere în masă. DEZARMAT, -Ă (< dezarma) adj. Care nu este înarmat; care a pierdut armele (în luptă). ♦ Fig. Pus în imposibilitate de a se opune la ceva; învins. ♦ Fig. Care nu ştie să lupte, să se apere în viaţă; slab, neputincios. DEZARTICULA (< fr.) vb. I tranz. (MED.) A executa o operaţie de dezarticulare. ♦ Refl. (Despre oase) A ieşi din încheieturi. DEZARTICULARE (< dezarticula) s. f. Acţiunea de a (se) dezarticula. ♦ (MED.) Amputarea unui membru sau segment de membru la nivelul unei articulaţii. DEZARTICULAT, -Ă (< dezarticula)' adj. 1. (Despre membre) Scos din articulaţie; (despre oase) dislocat. 2. Fig. Care nu-şi poate coordona mişcările; dezechilibrat. DEZASFALTARE (< des1- + asfalta) s. f. Separare a asfaltului din păcură prin distilare în vid sau prin tratare cu un solvent selectiv. DEZASIMILAŢIE (< fr.) s.f. (FIZIOL.) Fază a metabolismului în cursul căreia substanţele proprii organismului sunt transformate în substanţe mai simple şi degradate în substanţe care vor fi eliminate; catabolism. DEZASTRU (< fr.) s. n. Nenorocire mare; catastrofă. DEZASTRUOS, -OASĂ (< fr.) adj. De proporţiile unui dezastru; catastrofal, groaznic. DEZAVANTAJ (< fr.) s. n. împrejurare nefavorabilă; aspect sau cauză care creează o situaţie nefavorabilă; inconvenient. DEZAVANTAJA (< fr.) vb. I tranz. A păgubi pe cineva; a-i fi în dezavantaj, în defavoare; a defavoriza. DEZAVANTAJOS, -OASĂ (< fr.) adj. Care dezavantajează; nefavorabil, neprielnic. DEZAVUA (< fr.) vb. I tranz. (Livr.) A dezaproba, a condamna spusele sau faptele cuiva. ♦ A nu recunoaşte ceva. 81 DEZILUZIE DEZAXA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A(-şi) schimba poziţia astfel încât axa să nu se mai afle în poziţia normală. 2. Refl. Fig. (Despre oameni) A-şi pierde echilibrul moral (şi mintal); a se detraca, a se scrânti (2), a se sminti. DEZBATE (după fr. débattre) vb. III tranz. A discuta, a analiza pe larg o problemă cu una sau cu mai multe persoane. DEZBATERE (< dezbate) s. f. Acţiunea de a dezbate; discuţie (2), dispută (1). <0> D. judiciară = discutare în contradictoriu de către părţile unui proces a problemelor legate de rezolvarea acestuia. D. parlamentară = punere în discuţia parlamentului a unor probleme importante de politică internă sau externă. DEZBĂRA vb. I refl. 1. A se dez-obişnui, de un nărav, de o deprindere rea; a se dezvăţa. 2. A scăpa, a se descotorosi de cineva sau de ceva. DEZBENZINARE (< des1- + benzină) s. f. Degazolinare. DEZBINA (< des1- + [îmjbina) vb. I tranz. A produce discordie între două sau mai multe persoane, a învrăjbi. ♦ Refl. A se desface în două, a se separa. DEZBRĂCA (lat. *disbracare) vb. I. 1. Refl. şi tranz. A(-şi) scoate îmbrăcămintea, a (se) despuia. 2. Tranz. Fig. A jefui, a prăda. DEZBRĂCAT, -Ă (< dezbrăca) adj. Cu hainele scoase, fără haine; gol. ♦ (Substantivat) Fig. Om lipsit de mijloace materiale; sărac. DEZBROBONI.RE (des1- + broboană) s. f. Operaţie de separare a boabelor de struguri de pe ciorchini; desciorchinare. DEZBROBONITOR (< dezbroboni) s. n. Maşină de separare a boabelor de struguri de pe ciorchini, folosită în instalaţiile de vinificaţie; desciorchinător. DEZDOI (< des1- + [înjdoi) vb. IV. 1. Tranz. A desface, a întinde un lucru îndoit. 2. Refl. A reveni în poziţie dreaptă; a se îndrepta. DEZECHILIBRA (< fr.) vb. I. 1. Refl. A-şi pierde echilibrul. ♦ Fig. A-şi pierde raţiunea, judecata dreaptă. 2. Tranz. A face să nu existe echilibru (între ramuri economice conexe, între resursele şi cheltuielile dintr-o balanţă etc.); a strica echilibrul. DEZECHILIBRU (< fr.) s. n. 1. Lipsă de echilibru. 2. (MED.) Tulburare obiectivă a echilibrului manifestată prin imposibilitate funcţională statică şi motrică, datorată afectării labirintului osos al urechii, alterării sensibilităţii profunde, lezării cerebelului sau centrilor vestibulari. o D. psihic - diminuare patologică, progresivă, a posibilităţilor de adaptare socială, fără a fi însoţită de tulburări delirante sau demenţiale. Se manifestă prin comportamentul paradoxal. D. alimentar = modificare în proporţia elementelor nutritive conţinute în produsele alimentare sau absenţa lor totală, având ca rezultat apariţia unor carenţe proteice, minerale, vitaminice. 3. D. economic = fenomen care constă în lipsa de proporţionalitate sau concordanţă între elementele interdependente ale unei economii. 4. (FIN.) Dezechilibrul balanţei de plăţi = inegalitate înregistrată între încasările şi plăţile unei balanţe într-o anumită perioadă de timp (de obicei un an). D. fundamental = noţiune utilizată în statutul F.M.I. semnificând d. balanţei de plăţi curente a unei ţări, care se prelungeşte pe o perioadă mai mare de 2—3 ani, ca urmare a creşterii costurilor de producţie şi a nivelului preţurilor în general, redresarea necesitând, de regulă, modificarea parităţii monetare prin devalorizarea sau deprecierea monedei naţionale. DEZECHIPA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A lua înapoi echipamentul de la un ostaş, care urmează să fie lăsat la vatră. ♦ A scoate echipamentul de pe un vas de luptă. 2. Refl. A-şi scoate echipamentul; (fam.) a se dezbrăca. DEZEMULSIONANT (< dezemul-sionare) s. n. Substanţă chimică (ex. electroliţii, uleiurile sulfuroase etc.) folosită la ruperea emulsiilor pentru separarea componenţilor în straturi distincte. DEZEMULSIONARE (< des1- + emulsionare) s. f. Rupere şi separare a unei emulsii în cele două faze ne-miscibile ale ei, prin încălzire, centrifugare, acţiunea curentului electric, adăugare de dezemulsionanţi. DEZERTA (< fr.) vb. I intranz. 1. A se face vinovat de dezertare. 2. Fig. A fugi (de la datorie), a se sustrage (de la o obligaţie). DEZERTARE (< dezerta) s. f. Părăsirea fără învoire de către un militar a unităţii din care face parte, a locului unde îşi face serviciul ori a câmpului de luptă. DEZERTOR (< fr.y s. m. Persoană care se face vinovată de dezertare. DEZESPERANT, -Ă ( Refl. A-şi retrage cuvântul, a se dezminţi. DEZIDERAT (< fr., lat.) s. n. Ceea ce ar fi de dorit (sau ar dori cineva) să se realizeze, să se întâmple; dorinţă (4), doleanţă (2). DEZILUZIE (< fr.) s. f. Decepţie, dezamăgire. DEZILUZIONA 82 DEZILUZIONA (< fr.) vb. I tranz. A pricinui cuiva o deziluzie, a face pe cineva să-şi piardă iluziile; a dezamăgi, a decepţiona. DEZINCRIMINA (< des'- + incrimina) vb. I tranz. A scoate o faptă ilicită de sub incidenţa legii penale, a nu o mai considera ca infracţiune (eventual sancţionând-o doar ca abatere disciplinară, contravenţie etc.). DEZINCRUSTANŢI (< fr.) s. n. Substanţe chimice (acizi diluaţi sau soluţii alcaline) folosite la dezincrustare. DEZINCRUSTARE (după fr. désincrustation) s. f. 1. Operaţie de îndepărtare a crustei sau de împiedicare a formării acesteia, prin procedee chimice sau mecanice, în cazanele de abur, în motoarele termice, în turbine etc. 2. îndepărtare a incrustanţilor (lignină, hemiceluloze, răşini etc.) care însoţesc celuloza în materia primă fibroasă, în vederea obţinerii pastei de hârtie. DEZINDUSTRIÀLIZARE (< des'- + industrializare) s. f. Diminuare a ponderii unui sector industrial comparativ cu alte sectoare. DEZINFECTA (< fr.) vb. I tranz. A efectua o dezinfectare. DEZINFECTANT, -Ă (< fr.) adj., s. n. (Substanţă sau agent fizic) care este utilizat pentru dezinfecţie (ex. acidul fenic, alcoolul, permanganatul de potasiu, clorul, ozonul etc.). DEZINFECTARE (< dezinfecta) s. f. 1. Operaţie prin care se urmăreşte distrugerea germenilor patogeni din afara organismului, în scopul împiedicării contaminării; dezinfecţie. 2. (FITOPAT.) Tratare a materialului săditor, a solului etc., cu scopul de a distruge germenii bolilor sau dăunătorii. DEZINFECŢIE (< fr.) s. f. Dezinfectare (D- DEZINFESTARE {< des'- + infestare) s. f. 1. (MED.) Totalitatea procedeelor fizice sau chimice ce servesc la exterminarea speciilor de animale dăunătoare mici (rozătoare şi artropode, în special), care infestează mediul în care trăiesc oamenii sau animalele. 2. (FITOPAT.). Tratament, cu diferite substanţe chimice sau prin diferite procedee, al legumelor şi fructelor, precum şi al spaţiilor de depozitare, în scopul distrugerii dăunătorilor. DEZINFORMA (< rus.) vb. I tranz. A informa greşit (în mod intenţionat); a utiliza în mass-media informaţii, mesaje cu scopul de a induce în eroare opinia publică. DEZINSECŢIE (< fr.) s. f. Combaterea artropodelor dăunătoare, vectoare de maladii transmisibile sau generatoare de disconfort, care trăiesc în preajma omului (gândaci de bucătărie, ploşniţe, pureci, furnica faraon), dăunători ai produselor depozitate (gărgăriţe), a materialelor textile (molii) sau de construcţie (cari). Pentru distrugere se utilizează insecticide, momeli cu insecticide, capcane lipicioase etc. DEZINSERŢIE (< des'- + inserţie) s. f. Desprindere operatorie a unui muşchi sau a unui tendon de la locul de fixare pe os. DEZINTEGRARE (< după fr. désintégration) s. f. Transformare a atomului unui element în atomul altui element, însoţită de emisia de radiaţii (3 (electroni), a (helioni) şi uneori y (radiaţie electromagnetică); procesul poate fi spontan (la elementele naturale) sau provocat (în reacţiile nucleare). DEZINTEGRATOR (< fr. {i}) s. n. 1. Maşină folosită pentru măcinarea materialelor moi sau semitari (gips, sare, cocs etc.) şi a celor fibroase (azbest, coji etc.). 2. (IND. ALIM.) Maşină folosită la tocarea fină a cărnii pentru prepararea unor subproduse sub formă de pastă. DEZINTERES (< fr.) s. n. Lipsă de interes (faţă de cineva sau de ceva); indiferenţă. ♦ Lipsă de preocupare pentru interesele personale. DEZINTERESA (< fr.) vb. I refl. A-i lipsi cuiva interesul pentru cineva sau ceva; a nu se ocupa, a nu-i (mai) păsa de... DEZINTERESAT, -Ă (< dezinteresa) adj. (Şi adv.) Care nu are în vedere interesul personal, care nu caută un câştig. DEZINTOXICA (< fr.) vb. I tranz. A îndepărta efectele unei intoxicaţii. DEZINTOXICARE (< dezintoxica) s. f. 1. Proces prin care toxinele sau otrăvurile prezente în organism sunt transformate (neutralizate sau fixate), apoi eliminate. 2. Tratament aplicat toxicomanilor sau alcoolicilor pentru a-i elibera de dependenţa faţă de drog sau băutură. DEZINVOLT, -Ă (< fr.) adj. (Despre oameni) Liber, degajat în mişcări; (despre manifestări ale oamenilor) care se produce liber, nestingherit. DEZINVOLTURĂ (< fr.) s. f. Atitudine, comportare naturală, degajată. DEZLĂNŢUJ (< des'- + lanţ, după fr.) vb. IV refl. şi tranz. A porni sau a face să pornească cu. violenţă, a(-şi) da curs liber; a (se) declanşa, -f A (se) năpusti cu furie. DEZLÂNA (< des'- + lână) vb. I refl. (Despre fire de lână răsucite) A-şi pierde răsuceala; a se scămoşa. ♦ Fig. (despre stări sau manifestări ale omului) A deveni neprecise, fără contur. DEZLÂNAT, -Ă (< dezlâna) adj. 1. (Despre fire toarse; despre obiecte confecţionate din fire toarse) Destrămat, rărit. 2. Fig. (Despre exprimări, stil etc., adesea adverbial) Lipsit de concizie; prolix, confuz. DEZLEGA (lat. disligaré) vb. I tranz. 1. A deschide ceva désfâcând legătura cu care este legat sau închis; a desface, a deznoda. ♦ Tranz. şi refl. A (se) desface din legături, a (se) elibera din strânsoare. 2. (Mai ales în practicile religioase şi în basme) A elibera de obligaţii, de jurăminte etc. + (REL.) A face să i se ierte cuiva păcatele (prin rugăciuni). 3. A rezolva, a soluţiona o problemă, o enigmă etc. DEZLEGAT, ~Ă (< dezlega) adj. 1. Desfăcut din legături, deznodat, lăsat liber. 2. Eliberat de un blestem; absolvit (de păcate). 3. (Despre probleme, enigme etc.) Rezolvat, descifrat. DEZLIPI (< des'- + lipi) vb. IV tranz. şi refl. 1. A (se) desface, a (se) desprinde de ceva. ♦ Tranz. A desface o îmbinare realizată prin lipire. 2. (Despre oameni) A (se) depărta de ceva; fig. a se depărta de cineva, a se despărţi. DE2LOCU|T, -Ă (< des'- + [înjlocuit) adj. (Despre fluide) înlocuit cu un corp solid. DEZMĂŢ (< dezmăţa) s. n. Purtare urâtă, neruşinată; destrăbălare. ♦ Fig. Debandadă, dezordine, dezorganizare, anarhie. DEZMĂŢA (< des'- + maţ) vb. I refl. A se destrăbăla. DEZMĂŢAT (< dezmăţa) adj. Lipsit de ruşine, de bună-cuviinţă, neruşinat, destrăbălat, desfrânat. > Neglijent, dezordonat. DEZMEMBRA (după fr. démembrer) vb. I tranz. şi refl. A (se) descompune, a (se) desface; a (se) desfiinţa. DEZMETICI (lat. *dismatticire) vb. IV refl. A se trezi din ameţeală, din spaimă etc.; a-şi veni în fire; a-şi reveni, a se reculege. DEZMIERD A (lat. * dismerdare) vb. I tranz. A mângâia pe cineva cu vorbe sau cu gesturi alintătoare; a alinta, a răsfăţa. DEZMINŢI (< des'- + minţi, după fr. démentir) vb. IV 1. Tranz. A declara că un fapt, o afirmaţie etc. nu corespunde adevărului, a considera fals; a nega, a contesta. ♦ A fi în dezacord cu... 2. Refl. A se arăta altfel decât se credea că este, a dovedi nestatornicie, a fi instabil; a (se) dezice; a nu corespunde 83 DEZROBI aşteptărilor. ♦ A recunoaşte că a făcut o afirmaţie greşită; a retracta. DEZMINŢIRE (< dezminţi) s. f. Acţiunea de a (se) dezminţi şi rezultatul ei; afirmaţie, declaraţie prin care se arată că ceva nu este adevărat. DEZMIRIŞT! (< des'- + mirişte) vb. IV tranz. A lucra soiul la adâncime mică (8—12 cm), vara, după recoltarea păioaselor, a leguminoaselor etc. DEZMIRIŞTITQR (< dezmirişti) s. n. Maşină agricolă folosită la dezmiriştire; poate fi un plug cu mai multe trupiţe sau un discuitor. DEZMORŢI (< des'- + [ajmorţi) vb. IV. 1. Refl. şi tranz. A ieşi sau a scoate din amorţeală; fig. a (se) trezi din inerţie, din nesimţire; a (se) anima, a (se) însufleţi. 2. Refl. (Despre lichide foarte reci) A deveni mai puţin rece. ♦ (Despre pământ, p. ext. despre natură) A se dezgheţa; fig. a recăpăta viaţă, a reînvia. DEZMOŞTENI (< des'- + moşteni, după fr. déshériter) vb. IV tranz. (DR.) A înlătura, prin testament, o persoană de la moştenire. DEZMOŞTENIRE (< dezmoşteni) s. f. Acţiunea de a dezmoşteni şi rezultatul ei. DEZMOŞTENIT, -Ă (< dezmoşteni) adj. 1. înlăturat de la moştenire. 2. Fig. {Şi subst.) Lipsit de bunurile vieţii; privat de drepturi. DEZNA, com. în jud. Arad; 1 649 loc. (1995). DEZNAŢIONALIZA (după fr. dénationaliser) vb. I refl. şi tranz. (Despre grupuri etnice) A-şi pierde particularităţile naţionale. ♦ Tranz. A face ca un grup etnic să-şi piardă particularităţile naţionale. DEZNAŢIONALIZARE (după fr. dénationalisation) s. f. Politică prin care se urmăreşte ca un popor sau o populaţie să-şi piardă caracterele naţionale. DEZNĂDĂJDUI (< deznădejde) vb. IV intranz. A-şi pierde nădejdea, a nu mai spera; a despera. ♦ Tranz. A aduce la deznădejde. DEZNĂDĂJDUIT, -Ă (< deznădăjdui) 1. Care şi-a pierdut nădejdea; desperat. 2. (Despre sentimente, manifestări) Care exprimă deznădejde; provocat de desperare. DEZNĂDEJDE (< des'- + nădejde, după fr. désespoir) s. f. Stare sufletească a omului care nu mai are nici o speranţă; desperare. DEZNODA (< des'- + [înjnoda) vb. I tranz. A desface un nod, p. ext. a desface un obiect legat. ♦ Refl. (Despre noduri) A se desface; a se dezlega. DEZNODAT, -Ă (< deznoda) adj. 1. Dezlegat (1), desfăcut (1). 2. Fig. (Fam., despre corpul omului) înalt şi slab; deşirat. DEZNODĂMÂNT (după fr. dénouement) s. n. Soluţie, dezlegare; sfârşit. ♦ Parte a unei compoziţii literare, epice sau dramatice, care aduce soluţia intrigii. DEZOBIŞNUţ (< des'- + obişnui) vb. IV tranz. şi refl. A (se) dezvăţa, a (se) dezbăra de un obicei, de un nărav; a pierde sau a face să piardă o obişnuinţă. DEZODORIZA (< fr.) vb. I tranz. A îndepărta un miros neplăcut sau nedorit. DEZODORIZANT (< fr.) s. m. Substanţă sau amestec de substanţe folosite pentru dezodorizare. DEZODORIZARE (< dezodoriza) s. f. Atenuare sau îndepărtare a mirosurilor neplăcute din aer, apă, dintr-un produs etc. ■¥ Fază din procesul de rafinare a uleiurilor vegetale, care are ca scop îndepărtarea componenţilor ce imprimă uleiurilor miros neplăcut sau caracteristic. DEZOLA (< fr., lat.) vb. I tranz. A întrista adânc, a mâhni, a descuraja, a deprima. DEZOLANT, -Ă (< fr.) adj. Care dezolează; deprimant. DEZOLARE (< dezola) s. f. Mâhnire adâncă; jale, deprimare. ♦ Fig. Singurătate apăsătoare, pustietate. DEZONGULARE (după fr.; {s} dez- + lat. ungula ,,copită“) s. f. (MED. VET.) Desprindere şi cădere a cornului copitei la animale datorată unor boli infecţioase, în special febrei aftoase. DEZONOARE (< fr.) s. f. Lipsă de onoare; necinste; p. ext. ocară, ruşine. DEZONORA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A face pe cineva să-şi piardă sau a-şi pierde onoarea, a (se) face de ocară, a (se) acoperi de ruşine. DEZONORANT, -Ă (< fr.) adj. Care dezonorează; necinstit, ruşinos. DEZORDINE (< des'- + ordine, după fr. désordre) s. f. 1. Lipsă de ordine; deranj, neorânduială. 2. Lipsă de disciplină; dezorganizare; debandadă. ♦ Revoltă, răscoală. DEZORDONAT, -Ă (< fr.) adj. 1. Care arată lipsă de ordine. (Despre oameni) Neglijent (în muncă, în gândire, în îmbrăcăminte etc.). 2. (Despre lucruri) în dezordine, în neorânduială. DEZORGANIZA (< fr.) vb. I tranz. A face să-şi piardă organizarea, să nu mai funcţioneze normal; a strica ordinea. DEZORGANIZARE (după fr. désorganisation) s. f. Acţiunea de a dezorganiza. ♦ (MED.) Distrugere sau alterare profundă a unui ţesut ori a unei structuri organice, ce poate merge până la pierderea totală a funcţionalităţii acestora. DEZORIENTA (< fr.) vb. I tranz. A face pe cineva să-şi piardă simţul orientării, siguranţa direcţiei în care se îndreaptă; fig. a descumpăni pe cineva; a zăpăci, a deconcerta, a deruta. DEZORIENTARE (după fr. désorientation) s. f. Faptul de a fi dezorientat; stare a celui dezorientat; fig. descumpănire, deconcertare. ♦ (MED.) Diminuarea sau absenţa facultăţii unui individ de a aprecia situarea sa în timp şi spaţiu. DEZORIENTAT, -Ă (< fr.) adj. Care nu se poate orienta, care nu ştie unde se află, încotro trebuie să se îndrepte. ♦ Fig. Care nu ştie ce hotărâre să ia într-o anumită situaţie; descumpănit, deconcertat. DEZOXICOLIC (< fr. {i}) adj. Acid ~ = acid biliar derivat din acidul colic, combinat cu glicocolul şi cu taurina, care intră în compoziţia bilei. DEZOXICORTICOSTERON (< fr.) s. m. Steroid cu acţiune hormonală, secretat de glandele suprarenale, având rol esenţial în metabolismul apei şi al electroliţilor; este sintetizat în industrie sub formă de acetat de d. DEZOXIDANT, -Ă (< fr.) adj., s. m. 1. Adj. Care dezoxidează. 2. S. m. Substanţă chimică cu afinitate mare pentru oxigen, care, introdusă în masa metalică topită în timpul elaborării unui metal sau a unui aliaj, provoacă dezoxidarea. DEZOXIDARE (după fr. désoxydation) s. f. Operaţie de îndepărtare a oxigenului din topitura metalică la elaborarea metalelor sau a aliajelor. DEZRĂDĂCINA (< des'- + rădăcină) vb. I tranz. şi refl. 1. Tranz. A scoate din pământ o plantă, un copac cu rădăcină cu tot. 2. Tranz. Fig. A determina dispariţia totală a unei idei, a unei deprinderi etc.; a stârpi. 3. Refl. A-şi părăsi locul (mai ales ţara) natal. DEZRĂDĂCINAT, -Ă (< dezrădăcina) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care a fost scos, smuls din pământ. 2. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care şi-a părăsit locul de naştere şi se simte străină în noul loc. DEZROBI. (< des'- + [înjrobi) vb. IV. 1. Tranz şi refl. A (se) elibera din starea de robie; p. ext. a (se) elibera de sub asuprire politică sau socială; a (se) emancipa. ♦ Tranz. A elibera un stat, un popor de sub ocupaţie străină; a asigura independenta unui stat, a unui popor. ♦ A elibera pe cineva din prizonierat 2. Tranz. Fig. A scăpa pe DEZROBITOR 84 cineva dintr-o situaţie umilitoare; a descătuşa. DEZROBITOR, -OARE (< dezrobi) adj., s. m. şi f. (Persoană) care dezrobeşte. DEZULE1ERE (< des'- + uleia) s. f. Operaţie de îndepărtare a uleiului reţinut de parafina brută rezultată din procesul de deparafinare. DEZUMANIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A face pe cineva să-şi piardă sau a-şi pierde caracterele sau sentimentele umane; a (se) abrutiza. DEZUMANIZAT, -Ă (< dezumaniza) adj. Care şi-a pierdut trăsăturile specifice omeneşti; abrutizat, animalizat. DEZUMFLA (< des1- + umfla) vb. I. 1. Tranz. A face ca un obiect umflat sau un organ inflamat să-şi scadă volumul. ♦ Refl. (Despre obiecte sau organe inflamate) A-şi recăpăta volumul normal. 2. Refl. Fig. (Desore oameni) A-şi reveni dintr-o stare de exaltare; (despre manifestări sufletesti) a se tempera, a se potoli. DEZVĂLUI (< des'- + [injvălui) vb. IV tranz. 1. A dezveli (1); a descoperi (2). 2. A da la iveală, a face cunoscut; a arăta, a releva. 4 A destăinui; a divulga. DEZVĂŢ (< dezvăţa) s. n. Faptul de a (se) dezvăţa; dezobişnuire. DEZVĂŢA (< des1- + [înjvăţa) vb. I tranz. şi refl. A (se) dezobişnui; a (se) dezbăra. DEZVELI (< des1- + [în]veli) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A ridica, a da la o parte o învelitoare de pe cineva sau de pe ceva; a (se) descoperi. ♦ Tranz. A da jos acoperişul unei case. 2. Tranz. Fig. A dezvălui (1); a arăta; a lăsa să se vadă. ♦ Refl. A se înfăţişa, a apărea. 3. Tranz. şi refl. Fig. A (se) da pe faţă, a (se) destăinui; a (se) trăda, a (se) demasca. DEZVELIRE (< dezveli) s. f. Acţiunea de a (se) dezveli, o (IND. EXTR.) Dezvelirea zăcământului = operaţie de îndepărtare a stratelor de deasupra unui zăcământ de substanţe minerale utile în vederea exploatării la zi a acestuia; decopertare. DEZVINOVĂŢI (< des1- + [tnjvinovăţi) vb. IV refl. şi tranz. A-şi dovedi sau a căuta să-şi dovedească nevinovăţia; a se disculpa. ♦ Tranz. A declara pe cineva nevinovat. DEZVIRGINARE (< des1- + virgină) s. f. Ruperea membranei himenale; deflorare. DEZVOLTA (< vechiul adj. dezvolt „desfăcut, desfăşurat'*) vb. I. 1. Refl. A creşte, a evolua (treptat). 2. Refl. (BIOL., despre fiinţe) A-şi realiza formele şi funcţiile în cursul ontogenezei; a evolua. ♦ A se extinde dobândind forţă sau proporţii însemnate; a creşte, a se mări. 3. Tranz. A amplifica în mod creator o doctrină, o teorie; a completa cu idei, cu păreri, cu informaţii noi. 4. Tranz. A expune în mod amănunţit; a desfăşura (un subiect, o problemă). 5. Tranz. A degaja (1), a produce (1), a crea. 6. (MAT.) A transforma o expresie în altă expresie care conţine elemente mai simple sau mai uşor de calculat (ex. dezvoltarea produsului a două polinoame, dezvoltarea puterii unui binom, dezvoltarea unui determinant etc.). DEZVOLTARE (< dezvolta, cu sensurile neologice după fr. développement) s. f. 1. Acţiunea de a (se) dezvolta şi rezultatul ei; evoluţie (4). 2. Desfăşurare, prin schimbări progresive, a unui proces. 3. (BIOL.) Proces de creştere şi de amplificare, însoţit de transformări calitative ale organismului, o D. embrionară = embriogeneză. ♦ Creştere în proporţii, în însemnătate, în forţă. 4. Psihologia dezvoltării = ramură a psihologiei care cercetează d. biologică, socială şi intelectuală a oamenilor începând cu etapa embrionară şi continuând pe tot parcursul vieţii. Cea mai mare atenţie este acordată copiilor, urmărindu-se constituirea conduitelor şi atitudinilor noi, formarea instrumentelor de adaptare, a modalităţilor de exprimare etc. Reprezentanţi: H. Wallon, J. Piaget ş.a. 5. Expunere amănunţită a unei idei, a unui subiect etc. 6. (CHIM.) Producere, emanare, degajare; de ex. reacţia dintre oxidul de calciu şi apă are loc cu dezvoltare de căldură. 7. (MAT.) D. a unei serii = alcătuire a unei serii, a cărei sumă este egală cu o funcţie dată. 8. (MUZ.) Tratare specifică, ritmico-me-lodică, a unei teme sau a unui motiv. ♦ Secţiune dintr-o compoziţie muzicală (ex. sonata, fuga) în care se utilizează un astfel de procedeu. DEZVOLTAT, -Ă (< dezvolta) adj. 1. (Despre fiinţe şi însuşirile lor) Ajuns la gradul considerat normal de dezvoltare, evoluat. ♦ Proeminent, mare. ♦ Ajuns într-un stadiu înaintat. 2. (Despre o temă, o idee, un subiect) Expus în mod amănunţit, analitic; amplu. DHÂKĂ (DACCA), cap. statului Bangladesh (din 1971), port în delta Gange—Brahmaputra; 6,54 mii. loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Ind. textilă (bumbac, covoare de iută), alim., chimică (produse din cauciuc), de prelucr. a metalelor. Giuvaergerie. Centru de cercetări nucleare. Universitate. Monumente de arhitectură din sec. 17 (mormântul lui Bibi Pari, soţia guvernatorului Bengalului). Muzee. Cap. a prov. mogule a Bengalului de Est (1608— 1639; 1660—1704). Sub control britanic (din 1765). Cap. a prov. Bengalului de Est şi Assam (1905—1912). Centru ad-tiv al prov. Bengalul de Est (din 1947) şi al Pakistanului de Est (din 1956). DHAL s. n. Scut indian, folosit şi de către persani (sipar), de formă rotundă sau ovală, caracterizat printr-un bogat ornament vegetal şi inscripţii încrustate cu metal auriu sau argintiu. La piesele unor mari comandanţi militari, incrusta-ţiile erau din aur sau argint. DHARMA (cuv. sanscrit) subst. (în hinduism şi iudaism) Noţiune cu sensuri multiple, desemnând, în principal, legea universală care se exprimă în fiecare fiinţă individuală ca trebuinţă morală. DHAULAGÎRI [daulaghjri], unul dintre cele mai înalte vf. din M-ţii Himalaya (al şaselea din lume), în Nepalul central. Alt.: 8 172 m. Escaladat, la 13 mai 1960, de o expediţie elveţiană, condusă de M. Eiselin. Acoperit de zăpezi veşnice şi gheţari. D’HOLBACH [dolbac] v. Holbach. Dhăkă. Centrul de cercetări nucleare 85 DIADOH Dl- ({s} gr. diis) „de două ori“) Element de compunere în terminologia tehnică şi ştiinţifică internaţională, cu sensul „de două ori, dublu11, care formează adjective şi substantive. DIA- ({s} gr. dia „prin, între") Element de compunere, cu sensul „prin, între, de-a curmezişul11, care formează adjective şi substantive. DIABAZ (< fr. {i}) s. n. Rocă vulcanică preterţiară cu structură ofitică, verzuie sau cenuşie, în care sunt de obicei transformate mineralele componente. Se utilizează ca piatră de construcţie pentru drumuri. DIABAZĂ (< fr.) s. f. Mecanism de intrare în circulaţie a elementelor sangvine generate în măduva osoasă hematoformatoare. DIABELLI, Anton (1781-1858), compozitor şi editor austriac. Lucrări pentru pian, cu caracter pedagogic, misse, arii. DIABET (< fr. {i}) s. n. Boală metabolică şi endocrină caracterizată prin poliurie, ca unic simptom (d. insipid) sau/şi glicozurie (d. zaharat). -O D. zaharat = boală endocrină datorată insuficienţei de insulină, care se manifestă prin creşterea concentraţiei glucozei sanguine (hiperglicemie), cu apariţia acesteia în urină (glicozurie), foame şi sete exagerate; (pop.) boală de zahăr. D. insipid = boală neuroen-docrină, datorată unor leziuni sau tulburări funcţionale ale centrilor nervoşi de la baza creierului sau a hipofizei posterioare, caracterizată prin imposibilitatea de a reţine apa în organism şi manifestată prin eliminarea unor cantităţi foarte mari de urină şi prin sete continuă. D. renal = denumire pentru glicozuria care apare în insuficienţa renală. D. bronzat = boala lui Addison. DIABETIC, -Ă (< fr. {i}) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Caracteristic diabetului, de natura diabetului. 2. S. m. şi f., adj. (Persoană) care suferă de diabet. DIABOLIC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Drăcesc. 2. Care denotă răutate, cruzime; cinic; perfid, viclean; funest. DIAC (< sl.) s. m. 1. (în Ev. Med. în Ţările Române) Scriitor la cancelaria domnească şi slujbaş al vistieriei; subaltern al marelui logofăt; grămătic, uricar; p. ext. copist. 2. (înv.) Om cu ştiinţă de carte, cărturar, învăţat. 3. Dascăl (3). DIACHENĂ (< fr., rus.) s. f. Fruct constituit din două achene lipite între ele (ex. la umbelifere). DIACLAZĂ (< fr. {i}; {s} gr. diaklasis ,,spargere“) s. f. Crăpătură formată în roci prin presiune sau prin răcire, de-a lungul căreia n-au avut loc deplasări ale compartimentelor respective şi care poate rămâne deschisă sau umplută cu depuneri minerale din soluţii. DIACON (< gr. diakonos) s. m. Slujitor bisericesc, membru al clerului în Biserica creştină, hirotonit în prima treaptă a ierarhiei bisericeşti. DIACONAT (< diacon) s. n. Prima treaptă, inferioară, a ierarhiei hirotonite în Biserica creştină. DIACON EASĂ (sau DIACONIJĂ) (< diacon) s. f. (în Biserica primară) Văduvă sau tânără fată care-şi închina viaţa Domnului, ajutând apostolii şi evangheliştii misionari. + (La protestanţi) Femeie trăind în comunitate, care îngrijeşte bolnavii şi instruieşte copiii; doamnă de caritate. DIACONESCU, Emanuel (n. 1944, sat Buru, jud. Cluj), inginer român. M. coresp. al Acad. (1990), prof. univ. la Suceava. Creator al şcolii de cercetare în domeniu! lubrificaţiei şi al tracţiunii elastohidrodinamice. A elaborat un model lichid molecular, aplicabil în lubrificaţia elastohidrodinamică şi a dedus cinematica relativă a solidelor deformabile. DIACONESCU, Ion (n. 1917, Boţeşti, jud. Argeş), om politic român. Preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (din 1996). Membru al Partidului Naţional-Ţărănesc, a fost arestat şi condamnat pentru convingerile sale politice (1947—1964). DIACONESCU, Ion (1930-1994, n. sat Milostea, jud. Vâlcea), lingvist român. Prof. la Univ. din Bucureşti, Beijing, Belgrad, Paris, München. Contribuţii în domeniul morfo-sintaxei („Infinitivul în limba română", „Probleme de sintaxă. Construcţie şi analiză", „Sintaxa limbii române"). A colaborat la elaborarea primului dicţionar român-chinez. DIACONICON (< ngr.) s. n. Absidiola sau nişa de pe peretele sudic al altarului unei biserici de rit greco-oriental, unde se păstrează veşmintele liturgice. DIACONI.E (< diacon) s. f. Slujire în general; slujirea sacramentală şi socială a Bisericii creştine. DIACONIŢĂ, Ghiţă (1911-1985, n. sat Poiana, jud. Galaţi), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul morfopatologiei şi al tehnicilor de histopatologie. A studiat morfofiziologia morţii subite. DIACONOVICI, Corneliu (1859-1923, n. Bocşa Montană, azi Bocşa), publicist şi lexicograf român. Redactor şi director al mai multor ziare şi reviste din Transilvania; prim-secretar al ASTRA, sub auspiciile căreia a publicat „Enci- clopedia Română“, 3 voi. (Sibiu, 1898 — 1904), conţinând c. 40 000 de articole, realizate prin conlucrarea a 200 de personalităţi ale lumii ştiinţifice şi literare româneşti. DIACONOVICI-LOGA, Constantin (1770 — 1850, n. Caransebeş), cărturar român de orientare latinistă. Directorul şcolilor româneşti din Banat (1831 — 1850). Autor al unei scrieri despre ortografie şi al unei gramatici româneşti (1822). DIACONU 1. Gheorghe D. (n. 1921, Silistra), arheolog şi istoric român. Cercetări privind începuturile epocii medievale în Moldova („Cetatea Scheia. Monografie arheologică", în colab., „Târgşor. Necropola din sec. III —IV e.n.“). 2. Petre D. (n. 1924, Silistra), arheolog şi istoric român. Frate cu D. (1). Studii consacrate Evului Mediu timpuriu („Capidava", în colab., „Les Petchénègues au Bas Danube", „Păcuiul lui Soare. Cetatea bizantină", în colab.). DIACONU, Ion (1903-1985, n. Spi-neşti, jud. Vrancea), folclorist român. Elev al lui Ov. Densusianu. Adept al metodei monografice, pe care a ilustrat-o în cuprinzătoarea lucrare „Ţinutul Vrancei". DIACONU, Mircea (n.,1949, Vlădeşti, jud. Argeş), actor român de teatru şi film. Interpret cu egale disponibilităţi comice şi tragice (în teatru: „Mincinosul", „O scrisoare pierdută", „Revizorul", „Răceala"; în film: „Mere roşii", „Buletin de Bucureşti"). Proză scurtă („La noi când vine iarna", „Scaunul de pânză al actorului"). DIACRITIC (< fr. {i}; {ş} gr. diakritikos „care distinge") adj. Semn ~ = semn grafic care însoţeşte o literă a alfabetului şi marchează o anumită valoare fonetică. DIACRONIC, -Ă (< fr.; {s> dia- + gr. khronos „timp") adj. Evolutiv; istoric. DIACRONIE (< fr.; {s} dia- + gr. khronos „timp") s. f. Aspectul evolutiv al fenomenelor lingvistice. DIADEMĂ (< fr., lat.) s. f. Podoabă în formă de cunună din metale preţioase, uneori cu pietre scumpe, purtată de suverani ca semn al regalităţii sau de unele grade ecleziastice. ♦ Obiect de podoabă din diverse materiale, purtat de femei pe frunte la anumite ocazii. DIADOH (< ngr.) s. m. 1. Denumire dată generalilor lui Alexandru Macedon, care, după moartea acestuia, au purtat între ei îndelungate războaie pentru putere. 2. Titlu purtat de moştenitorul tronului în Grecia modernă DIADUMEN 86 DIADUMEN, statuie antică greacă reprezentând un atlet, opera lui Poficlet (sec. 5 Î.Hr.). DIADUR (< fr.) s. n. Material metalo-ceramic dur, obţinut prin sinterizare din carburi de wolfram, ori din carburi de wolfram şi de titan sau din carburi de wolfram şi de tantal, având ca liant cobaltul. DIAFAN, -Ă (< fr.) adj. 1. Care lasă să străbată lumina fără să se poată distinge clar contururile; (foarte) subţire, străveziu. 2. (Despre oameni) Cu pielea străvezie; palid, fin1 (1). DIAFILM (< rus.) s. n. Film fotografic care cuprinde o succesiune de diapozitive. DIAFjZĂ (< fr. {i> {s>; gr. diaphysis „interstiţiu") s. f. (ANAT.) Partea mijlocie a unui os lung, cuprinsă între extremităţile numite epifize; corpul osului. DIAFONjE (< fr. {i}; te} dia + gr. phone ,,sunet“) s. f. 1. (TELEC.) Interacţiune cu caracter perturbator între circuite de telecomunicaţii, prin care semnalele transmise pe un circuit devin perceptibile pe alte circuite. 2. (MUZ.) Termen în baza căruia se desemnau, în teoria muzicală a grecilor antici, intervalele disonante. ♦ Formă muzicală în polifonia sec. 9—12. DIAFORETIC, -Ă (< fr. fi>) adj., s. n. (Substanţă, preparat) care provoacă o creştere a transpiraţiei (ex. ceaiurile calde, pilocarpina, alcoolul). DIAFOREZĂ (< fr. {i>; {s> gr. diaphoresis4„secreţie") s. f. Transpiraţie (abundentă) fiziologică sau patologică. DIAFRAGMARE (după fr.) s. f. Delimitare a unui fascicul de radiaţii cu ajutorul unei diafragme. DIAFRAGMĂ (< fr. {i>; {s> gr. diaphragma „perete, diafragmă'1'") s. f. 1. (ANAT.) Organ musculo-tendinos care desparte cavitatea toracică de cea abdominală şi care ia parte activă la respiraţie. 2. (TEHN.) Placă de grosime mică aşezată între două piese şi folosită ca element separator sau de rigidizare. 3. (CONSTR.) Element de rigidizare a construcţiilor, alcătuit dintr-o placă plană sau dintr-un planşeu. 4. (HIDROTEHN.) Dispozitiv format dintr-o membrană cu un orificiu, introdus într-o conductă pentru a măsura debitul şi viteza fluidului. 5. Plăcuţă elastică subţire care, fiind fixată pe margini, poate vibra producând sunete (ex. d. de la casca telefonică). 6. Dispozitiv al obiectivelor aparatelor fotografice, alcătuit din mai multe plăcuţe opace mobile, de formă adecvată, care limitează o deschidere circulară reglabilă, lăsând să treacă mai multă sau mai puţină lumină; blendă (2). DIAFTOREZ (< fr. {i}; fe} gr. diaphthora „distrugere") s. f. Proces de metamorfism retrograd în cadrul căruia rocile se adaptează de la un regim de metamorfism intens la un metamorfism mai puţin pronunţat. Ex.: gnais transformat în filit. Sin. retromorfism, metamorfism retrograd. DIAGENEZĂ (< fr. {i>; {s> dia- + gr. genesis „naştere“) s. f. Totalitatea transformărilor chimice, mineralogice, structurale şi de textură pe care le suferă sedimentele în cursul consolidării lor, după ce au pierdut legătura cu mediul în care s-au format. DIAGHILEV v. Deaghilev, Serghei Pavlovici. DIAGNOSTIC (< fr. {i>; fe> gr. diagnostikos „care poate diagnostica") s. n. Identificare a unei afecţiuni pe baza datelor clinice şi de laborator; diagnoză. <0 D. diferenţial = etapă premergătoare stabilirii diagnosticului definitiv, constând în înlăturarea diverselor ipoteze diagnostice pe baza comparării semnelor pe care le prezintă bolnavul cu semne similare din cursul altor afecţiuni. DIAGNOSTICA (< fr.) vb. I A pune diagnosticul. DIAGNOZĂ (< fr. {i>; {s> gr.) s. f. 1. Diagnostic. 2. Parte componentă a ştiinţei conducerii, premisă necesară a prognozei sociale; constă în identificarea stării unui fenomen sau sistem economico-social ori politic pe baza unei analize ştiinţifice. DIAGONAL, -Ă (< fr., lat.) s. f., adj. I. S. f. 1. Segment de dreaptă care uneşte două vârfuri neconsecutive ale unui poligon sau două vârfuri ale unui poliedru aflate pe feţe diferite. ❖ D. principală - mulţimea elementelor unei matrici sau unui determinant care au acelaşi indice pentru linie şi pentru coloană. <0 Loc. în diagonală = de-a curmezişul. Curea purtată de-a curmezişul pieptului la unele uniforme militare. 2. Bară înclinată care leagă două noduri ale unei grinzi cu zăbrele. 3. Linia de cale ferată care intersectează oblic două sau mai multe linii paralele, permiţând trecerea materialului rulant de pe o linie pe alta. II. Adj. Ca o diagonală; curmeziş. DIAGRAMĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Reprezentare grafică în plan, cu ajutorul unor puncte, curbe, dreptunghiuri, cercuri etc. a unui fenomen, a unei corelaţii între două sau mai multe mărimi etc. 2. Schemă pentru fixarea locurilor în vagoane la anumite trenuri, în sălile de spectacol, pe terenurile de sport etc. 3. Linie trasă pe hârtie de un aparat înregistrator care reprezintă desfăşurarea unor fenomene. -o D. meteorologică = reprezentarea variaţiilor în timp ale unui element meteorologic. 4. (BOT.) D. florală = reprezentare convenţională, schematică, a structurii florii, care reflectă numărul, raporturile, dimensiunile şi dispunerea independentă a elementelor florale şi prezenţa sau lipsa legăturii dintre ele; pe ea sunt indicate, prin puncte, componente florale încă nedezvoltate sau dispărute în procesul evoluţiei. 5. (INFORM.) Reprezentare particulară a tabelei de adevăr, folosită pentru minimizarea funcţiilor logice (ex. d. Karnaugh, d. Veitch). DIALECT (< fr., lat.) s. n. 1. Ramificaţie teritorială a unei limbi, caracterizată prin anumite particularităţi (mai ales fonetice şi lexicale), care o deosebesc de alte ramificaţii teritoriale ale aceleiaşi limbi. 2. (Impr.) Grai. DIALECTAL, -Ă (< fr.) adj. Caracteristic unui dialect; care aparţine unui dialect; privitor la dialect. DIALECTIC, -Ă (< fr., germ., gr.) adj., s. f. 1. S. f. Teorie generală şi metodă filozofică constând în analiza şi depăşirea argumentelor contradictorii, în scopul descoperirii adevărului. ♦ (Iniţial) Arta de a ajunge la adevăr prin dialog şi interogaţie, aşa cum proceda Socrate. 2. S. f. (La Platon) a) Analiza sau diviziunea logică a lucrurilor în genuri şi specii; b) Ştiinţa supremă, proprie filozofului, despre cercetarea ideilor. 3. S. f. (La Aristotel) Metodă de a ajunge la adevăr prin raţionamente bazate pe opinii diferite, în opoziţie cu analitica, având ca obiect demonstraţia. 4. S. f. (La Kant) Logică a aparenţelor, a gândirii care, încercând să depăşească limitele oricărei experienţe posibile, cade în antinomii. 5. S. f. (La Hegel) Dezvoltare logică progresivă constând în trecerea gândirii de la teză prin antiteză la sinteză, care devine teză pentru un viitor proces d., culminând cu „ideea absolută"; un proces analog are loc în natură şi istorie. 6. S. f. (La Marx). Proces al autodezvoltării unei acţiuni, eveniment, ideologii etc., în acord cu legile materialismului dialectic. 7. S. f. (în Ev. Med.) Arta deosebirii adevărului de neadevăr (Abélard), logica formală, alcătuind, împreună cu retorica şi gramatica, aşa-numitul trivium. 8. Adj. Care se petrece conform cu principiile dialecticii (1) sau confirmă aceste principii. DIALECTICIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f„ adj. 1. (Persoană) care gândeşte potrivit principiilor dialecticii. 2. (în filozofia 87 DIAMANT antică) (Persoană) care foloseşte arta discuţiei în contradictoriu. DIALECTOLOG, -OAGĂ (< fr.) s. m. şi f. Specialist în dialectologie. DIALECTOLOGIE (< fr. {i}; {s> gr. dialectos „dialect" + logos „studiu") s. f. Disciplină a lingvisticii care studiază dialectele şi graiurile unei limbi. DIALELĂ (< fr. {i}; {s> gr. diallelos [tropos] „cerc vicios'1) s. f. (LOG.) Definire a unei noţiuni în cerc vicios printr-o altă noţiune care o presupune. DIALIPETAL, -A (< fr. fi); {s> gr. dialyo „a separa" + petalon „petală") adj,, s. f. 1. Adj. (Despre plante cu flori) A căror corolă are petale libere, neconcrescute. 2. S. f. (La pl.) Subclasă de plante dicotiledonate cu corola diali-petală (ex. ranunculaceele, cruciferele etc.); (şi la sg.) plantă din această subclasă. DfALISEPAL, -Ă (< fr. fi}; {s> gr. dialyo „a separa" + fr. sépale) adj. (Despre plante cu flori) Al căror caliciu are sepale libere, neconcrescute. DIALjT s. n. Material termoizolant, fasonat sub formă de cărămizi, obţinut din praf de diatomit, argilă sau var stins (ca liant) şi rumeguş de lemn (pentru a-i asigura porozitatea după ardere). DIALIZĂ (< fr. {i}; {s} gr. dialysis „separare") s. f. Proces de separare prin membrane semipermeabile (pergament, colodiu etc.), care permite difuzia ionilor şi micromoleculelor sub acţiunea unui gradient de concentraţie. Este cel mai vechi (1861) proces de separare, concentrare şi/sau purificare a coloizilor de dispersie şi a celor moleculari. ♦ (MED.) Tehnică ce permite epurarea anumitor substanţe conţinute în lichidele biologice, constând în trecerea lor prin membrane semipermeabile (d. extrarenală, hemodializă). DIALIZOR (< fr.) s. n. Aparat pentru dializă. DIALOG (< fr., lat.; gr. dia „între" + logos „cuvânt, vorbire") s. n. 1. Convorbire între două sau mai multe persoane. ♦ Schimb de opinii între reprezentanţii a două sau mai multe părţi (partide politice, state etc.). 2. Procedeu literar specific genului epic sau dramatic, constând în alternarea replicilor personajelor. 3. Lucrare scrisă sub formă de d. (1), urmând, de obicei, demonstraţia logică a unei idei, concepţii filozofice etc. (ex. „dialogurile" lui Platon). 4. (INFORM.) D. om-calculator = operaţie de transmitere a comenzilor de către om şi de recepţionare a mesajelor calculatorului. DIALOGA (< fr.) vb. I intranz. A întreţine o conversaţie cu cineva. DIALOGIC (< fr.) adj. (în teoria literară modernă) Principiu formulat de M. Bahtin, potrivit căruia orice discurs narativ este îndreptat către un răspuns şi nu se poate elibera de profunda influenţă a discursului-repiică aşteptat. DIAMAGNETIC, -A (< fr. fi>) adj. Care prezintă diamagnetism. DIAMAGNETI.SM (< fr. {i>; {s> d/a- + fr. magnétisme „magnetism") s. n. Proprietate a unor corpuri (numite diamag-netice) cu permeabilitate magnetică subunitară, de a prezenta magnetizaţie de sens contrar câmpului exterior. DIAMALŢ (< fr. {i}) s. n. Extract de malţ uscat, folosit la prepararea bomboanelor, în patiserie, precum şi în industria textilă. DIAMANDI, Constantin (1860-1931, n. Bucureşti), diplomat român. Colaborator apropiat al lui I. I. C. Brătianu, a semnat, în 1914, Convenţia secretă ruso-română (Acordul Sazonov-D.). Fiind ministru la Sankt Petersburg a fost arestat (dec. 1917) de autorităţile bolşevice, drept represalii împotriva guvernului român. Eliberat (ian. 1918), în urma protestului şefilor misiunilor diplomatice din oraş, a fost obligat să părăsească Rusia Sovietică. Membru în delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris şi în Comisia de redactare a Pactului Societăţii Naţiunilor. DIAMANT (< fr., 2 germ.) s. n. 1. (MINER.) Modificaţie polimorfă cubică a carbonului nativ, care apare sub formă de cristale octaedrice, incolor-transpa- DIAMANTE CELEBRE Denumirea Ţara de provenienţă Greutatea brută (c.v.* sau c.m.*‘) Arc Africa de Sud 381 c.v. Beau mont Africa de Sud 273 c.v. Bob Grove Africa de Sud 337 c.v. Brady Africa de Sud 330 c.v. Brunswick Africa de Sud 412,25 c.v. Burgess Africa de Sud 220 c.v. Coromandel Brazilia 400,65 c.m. Cullinan Africa de Sud 3 106 c.m. Darcy Vargas Brazilia 460 c.m. Excelsior Africa de Sud 995,20 c.m. Fineberg Jones Africa de Sud 206,25 c.v. Harvey Young Africa de Sud 269,25 c.v. Imperial Africa de Sud 468,90 c.m. Jagersfontein Africa de Sud 215 c.m. Jonker Africa de Sud 726 c.m. Jubileu (Reitz) Africa de Sud 650,80 c.m. Julius Pam Africa de Sud 245 c.m. Koh-i-Noor India 800 c.v. Litkie Africa de Sud 205,25 c.v. Marea Stea a Africii Africa de Sud 530,20 c.m. (este cel mai mare diamant tăiat din lume şi se află în sceptrul suveranului Marii Britanii) Marea Masă o piatră-legendară 242 c.v. Marele Mogut India 787,25 c.v. Nizam India 340 c.v. Orlov India 300 c.v. Presidente Vargas Brazilia 726,60 c.m. Red Cross Africa de Sud 370 c.m. Regentul India 410 c.v. Steaua Sudului Brazilia 261,88 c.m. Stewart Africa de Sud 296 c.m. Ven Zyl Africa de Sud 229,25 c.v. Venter Africa de Sud 511 c.v. Victoria Sierra Leone 770 c.m. c.v. = carate vechi “ c.m. = carate metrice DIAMANT 88 rente sau uşor colorate, cu luciu puternic adamantin, greu atacabil de agenţii chimici. Prezintă duritatea 10, cea mai mare pe scara Mohs. Se formează în roci magmatice ultrabazice de adâncime (kimberlite, peridotite etc.), în condiţii de presiune şi temperatură înalte; se întâlneşte frecvent în aluviunile formate prin dezagregarea rocilor diamantifere. Varietăţile perfect transparente sunt utilizate ca pietre preţioase, iar cele impure (bort, carbonado) ca abrazive, la armarea obiectelor de tăiat şi de forat etc. (d. industrial). 2. (POLIGR.) Literă tipografică având corpul de patru puncte tipografice. DIAMANT, Teodor (1810—1841, n. Bucureşti), socialist utopist român. Reprezentant al fourierismului. A iniţiat falansterul de la Scăeni (1835). DIAMANTIFÇR, -Ă (< fr.; {s> fr. diamant + lat. fero „a purta“) adj. (Despre terenuri, formaţii geologice sau zăcăminte de minerale utile) Care conţine diamante. DIAMANTjN, -Ă (< fr.) adj., s. f. 1. Adj. Strălucitor ca diamantul (1), asemănător cu diamantul; adamantin. 2. S. f. Pulbere pe bază de oxid de aluminiu, folosită la polizare, în special a pieselor de oţel. DIAMB (< fr., lat.) s. m. Picior de vers latin, compus din doi iambi. DIAMETRAL, -Ă (< fr.) adj. Privitor la diametru, de diametru. ❖ Plan d. - plan care trece prin centrul unei sfere. ♦ (Despre două figuri, obiecte etc.) A căror aşezare este analogă cu dispoziţia extremităţilor unui diametru de cerc faţă de centrul acestuia. ♦ (Adverbial) Diametral opus = cu desăvârşire opus, de neîmpăcat. DIAMETRU (< fr., lat.) s. n. Segment de dreaptă care uneşte două puncte ale unui cerc sau ale unei sfere, trecând prin centrul acestora; lungimea acestui segment. ♦ D. conjugat (într-o conică) = locul geometric al mijloacelor tuturor coardelor paralele cu o direcţie dată. o D. aparent (sau unghiular) - unghi sub care se observă diametrul unui obiect aflat la o distanţă oarecare (ex. d.a. al unui astru). DIAMOFOS s. m. îngrăşământ agricol bogat în fosfor şi azot, higroscopic, cu reacţie uşor bazică. DIAMOND [daiomond], Neil (n. 1941), solist vocal, chitarist şi compozitor american de muzică pop. S-a lansat în 1954. După 1967, melodiile sale devin şlagăre internaţionale. DIANA (în mitologia romană), zeiţa vânătorii, a pădurilor şi a lunii. Identificată cu zeiţa greacă Artemis. DIAPAUZĂ (< fr. {i}) s. f. (ZOOL.) Perioadă de repaus aparent la insecte, ce apare în diferite stadii de dezvoltare, în care acestea îşi încetinesc funcţiile vitale, supravieţuind unor condiţii nefavorabile de existenţă. DIAPAZON (< fr., lat., gr.) s. n. 1. Mic instrument acustic, alcătuit dintr-o bară de oţel în formă de U, care, pus în vibraţie, produce un sunet de o frecvenţă constantă şi unică (de ex. 440 de vibraţii pe secundă, corespunzătoare notei la din octava întâi). Este folosit la acordarea instrumentelor muzicale şi la indicarea tonului de către dirijorul ansamblurilor corale. 2. Totalitatea sunetelor de diferite înălţimi, accesibile unei voci sau unui instrument, de la sunetul cel mai grav la cel mai acut; întindere (3), ambitus. DIAPEDÇZ (< fr. {i>; {s> gr. diapedesis „traversare") s. f. (FIZIOL.) Trecere a leucocitelor prin pereţii capilarelor sanguine, care are loc în timpul digestiei (d. normală) sau al infecţiilor (d. patologică). A fost descoperită de I. I. Mecinikov. DIAPI.R ({s} dia- + peiro- „a străpunge") s. n. Cută anticlinală caracterizată prin prezenţa unui sâmbure de roci plastice (halit, gips, argile îmbibate cu soluţii saline) ce străpunge formaţiunile acoperitoare. DIAPfRjSM ({s} dia- + peiro „a străpunge") s. n. Proces, descoperit de savantul român L. Mrazec, prin care unele roci, devenite plastice sub influenţa presiunii, migrează spre suprafaţă şi boltesc sau străpung stratele acoperitoare, formând astfel structuri favorabile acumulării zăcămintelor de petrol şi gaze. DIAPOZITIV (< fr. {i}) s. n. Pozitiv fotografic (alb-negru sau în culori) realizat direct prin expunere pe un film reversibil sau prin copierea unui negativ pe un film pozitiv. DIAPROIECTOR (< dia- + proiector) s. n. Aparat optic manual, semiautomat sau automat, pentru proiectarea pe un ecran a diapozitivelor ori a diafilmelor. DIAPROIECŢIE (< dia- + proiecţie) s. f. Proiecţie care se realizează trecând lumina unei surse prin obiecte transparente. DIAREE (< fr., lat.) s. f. Stare patologică manifestată prin eliminare frecventă de fecale moi sau lichide. Se întâlneşte în boli acute sau cronice ale tubului digestiv, în afecţiuni endocrine etc. ❖ Diareea albă a puilor = boală microbiană contagioasă, provocată de Bacillus pullorum şi transmisă prin ouă; afectează puii de găină în primele 14 zile după ecloziune. DIARIUM (cuv. lat.) subst. (Livr.) Jurnal zilnic. DIARTROZĂ (< fr. {i}) s. f. (ANAT.) Articulaţie mobilă dintre oase (ex. d. genunchiului). Dl AS [dioş], Bartolomeu (c. 1450— 1500), navigator portughez. în căutarea drumului maritim spre India (1487— 1488), a înconjurat Africa pe la S şi a descoperit Capul Bunei Speranţe (1487). DIASCOP (< fr.; {s> fr. dia[positive] + gr. skopeo „a examina") s. m. Aparat folosit pentru vizionarea diafilmelor sau/şi a diapozitivelor. DIASISTEM (< dia- + sistem) s. n. Interval de timp între depunerea a două depozite sedimentare, în decursul căruia condiţiile de sedimentare se schimbă şi noul depozit este individualizat. DIASPQR (< fr. {i}; {s} gr. diaspora „împrăştiere") s. m. Oxid natural hidratat de aluminiu, de culoare albă, galbenă-brună, violetă sau cenuşiu-verzuie cu luciu sticlos-sidefos şi aspect de cristale tabulare foarte mărunte. Se formează pe cale metasomatică la contactul calcarelor cristaline cu roci magmatice; se găseşte în cantităţi mari în zăcămintele de bauxită; utilizat la fabricarea refractarelor diasporice (este foarte rezistent meCahîc)':“ DIASPORA (cuv. gr. „împrăştiere") subst. 1. Totalitatea comunităţilor evreieşti dispersate în afara Palestinei ca urmare a cuceririi (597 Î.Hr.), distrugerii oraşului Ierusalim şi a templelor (587 Î.Hr.) şi alungării, în anul 586 î.Hr. a populaţiei („captivitatea babiloneană11), de către Nabucodonosor II, regele Babilonului, iar mai târziu a cuceririi şi distrugerii Ierusalimului (70 d.Hr.) de către legiunile romane. ♦ P. ext. Orice grup etnic aflat în afara graniţelor ţării de origine. 2. (BOT.) Orice parte a plantei a cărei structură morfologică este specializată pentru diseminare. DIASPORI.E (cf. gr. diaspora „împrăştiere") s. f. (BOT.) Tip de diseminare (propagare) a unui organism vegetal sub formă de spori, seminţe, părţi (organe) de plantă (propagule). DIASTţL (< fr.) s. n. Edificiu la care distanţa dintre coloane este egală cu trei diametre de coloană; cel mai larg intercolonament folosit în arhitectura antică. DIASTOLĂ (< fr. {i}; {s} gr. diastole „dilatare") s. f. Relaxare fiziologică a cavităţilor cardiace în timpul umplerii lor cu sângele adus de vene. D. atrială precedă pe cea ventriculară. 89 DIBUI DIASTROFjSM (< fr. (i>; {s> gr. diastrophe „dislocare") s. n. Ansamblul deformărilor şi dislocărilor pe care le suferă rocile din scoarţa terestră sub acţiunea mişcărilor tectonice. D1ATERMAN, -Ă (< fr. {i}; {s> dia- + thermaino „a încălzi11) adj. (Despre corpuri) Care posedă o bună conducti-bilitate termică. DIATERMĂ (< fr.) s. f. Deschidere caracteristică unui fenomen vulcanic de tip central (conduct vulcanic + crater), manifestat în special prin explozii de gaze fără emisiune de materia! solid. DIATERMIE (< fr. {i}; {s} dia- + gr. therme „căldură") s. f. Procedeu terapeutic care constă în creşterea temperaturii unor organe interne şi, în mod secundar, a afluxului de sânge la aceste organe prin utilizarea unor curenţi de înaltă frecvenţă. DIATERMOCOAGULARE s. f. Elec-trocoagulare. DIATESSARON tcuv. gr.) subst. Redactarea, sub forma unei singure naraţiuni continue, a celor patru Evanghelii, realizată de Taţian între anii 150 şi 160. Lucrarea a circulat în limbile greacă, siriacă şi latină, dovadă a popularităţii de care s-a bucurat. DIATEZĂ1 (< germ., engl.) s. f. Categorie gramaticală care exprimă raportul dintre subiect şi acţiunea verbului. în limba română există d. activă, d. pasivă şi d. reflexivă. DIATEiZĂ2 (< fr. {i}; (s> gr. diathesis „stare a sănătăţii") s. f. 1. Tendinţă cu caracter strict individual de a răspunde la diverşi stimuli prin reacţii violente, chiar patologice. <> D. exsudativă -predispoziţie, uneori moştenită, a unor copii în primii ani de viaţă, de a reacţiona la anumite noxe (bacteriene, alimentare etc.) — inofensive la un copil sănătos — prin fenomene de tip exsudativ (prurigo, eczemă etc.). 2. (GENET.) Exteriorizare fenotipică a unui genotip anormal, caracterizat printr-o predispoziţie marcată de a contracta anumite boli (ex. d. biliară, d. gastrică, d. hemoragică). DIATOMEE (< fr. {i>; {s> gr. diatomos „tăiat în două") s. f. pl. Alge unicelulare, microscopice, de apă dulce, salmastră şi marină, dezvoltate în regiuni cu climă rece. Au culoare galben-brună; apar în Jurasicul inferior şi au dezvoltare maximă în Terţiar, când prin acumularea valvelor silicioase au format diatomite. DIATOMIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre un element sau compus chimic) Care are molecula formată din doi atomi. Sin. biatomic. DIATOMjT (< fr. {i}) s. n. Rocă sedimentară organogenă, silicioasă, formată pe seama diatomeelor şi din fragmente minerale de origine terigenă (calcar, oxizi de fier şi de aluminiu, argilă etc.); este poroasă, foarte uşoară şi de culoare alb-gălbuie până la brună, fiind utilizată ca material izolant, abraziv, în ind. cosmetică, drept suport pentru fabricarea dinamitei şi a explozivilor pe bază de aer lichid etc. DIATONIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. 1. Adj. Gamă. diatonică = gamă formată din seria succesivă a treptelor sale naturale. 2. S. f. Structură melodică alcătuită din tonuri şi semitonuri, care poate fi redusă la o gamă d. DIATRIBĂ (< fr., lat.) s. f. Critică violentă; p. ext. cuvântare polemică vehementă; pamflet. DIAVOL (< sl.) s. m. 1. (REL.) Spiritul suprem al răului care ispiteşte, dezbină si seamănă ură între oameni; cunoscut şi sub numele ebraic de satana. în „Vechiul Testament", d. este spirit ceresc care se împotriveşte lui Dumnezeu şi-i ispiteşte pe oameni la păcat. în „Noul Testament", d. este principiul distructiv, fiinţă sinistră, care la sfârşitul veacurilor se va folosi de Antihrist pentru a domina o scurtă vreme, dar va fi biruit definitiv de Hristos. 2. Fig. (Fam.) Copil sau, p. ext., om vioi, zglobiu, isteţ, obraznic. DIAZ [diaţ], Armando (1861—1928), mareşal italian. Comandant suprem şi şef al Marelui Stat Major (1917); ministru de Război (1918, 1922—1924). Respingând ofensiva trupelor Puterilor Centrale pe Piave (iun. 1918), D. a preluat iniţiativa, a recuperat Vittorio Veneto şi Triest (oct. —nov. 1918) şi a impus Austro-Ungariei capitularea necondiţionată (3 nov. 1918). DÏAZ [dias], José de la Cruz Porfirio (1830—1915), general şi om politic mexican. Ca preşedinte al Mexicului (1877-1880 şi 1884-1911) a promovat o politică autoritară în conducerea statului; răsturnat de la putere de Revoluţia din 1911. DIAZ DE LA PENIA [diaz da la pena], Narcisse Virgile (1808—1876), pictor francez de origine spaniolă. A făcut parte din grupul de la Barbizon. Peisaje caracterizate prin efecte de lumină şi pastă abundentă („Sărbătoare câmpenească", „Pădurea de la Fontainebleau", „Drum prin pădure"). Reprezentat în Muzeul Naţional de Artă al României. DfAZ DEL CASTILLO [diae del castjÀ.oj, Bernai (1492— c. 1581), cronicar şi conchistador spaniol. A participat la mai multe expediţii (1514 — 1581) de descoperire şi cucerire în America. A scris „Adevărata istorie a cuceririi Noii Spânii", una dintre sursele de bază privind cucerirea Americii. D(AZ DE SOLIS [diae], Juan (c. 1470—1516), navigator spaniol. A explorat coastele de N şi E ale Americii Latine; a descoperit estuarul Rio de la Plata (1516). DIAZEPAM (fr.) s. n. Derivat farmaceutic tranchilizant. DIAZODERIVAŢI (< engl., germ.) s. m. pl. Combinaţii organice care conţin în molecula lor cel puţin o grupare de doi atomi de azot, legaţi între ei prin legături duble sau triple. Se obţin prin reacţia de diazotare. Dl AZOTARE (după fr, diazotation {i}) s. f. Reacţie chimică prin care se obţin diazoderivaţi şi care constă în tratarea aminelor aromatice primare cu acid azotos la rece (0 —10°C); este folosită în ind. coloranţilor azoici. DIB, Mohammed (n. 1920), scriitor algerian de expresie franceză. Romane consacrate ţării sale şi a dramelor din perioada decolonizării („Marea casă", „Incendiul", „Războiul de ţesut") sau cu accente de critică socială („HabeP1, „Terasele de la Orso!“). Versuri („Formu-larele", „Omneros"). DIBACI, -E (< ser.) 'adj. Priceput, îndemânatic; abil, iscusit. D1BĂCJ (< dibaci) vb. IV tranz. 1. A potrivi lucrurile cu iscusinţă, cu îndemânare; a nimeri. 2. A căuta cu stăruinţă. 3. A descoperi (2); a dibui (3). DIBĂCjE (< dibaci) s. f. Iscusinţă, îndemânare, pricepere. ♦ Şiretenie, abilitate, viclenie. DIBELIUS, Otto (1880-1967), teolog protestant german. Episcop. Preşedinte al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (1949—1961). Adversar al nazismului. Lucrări: „Graniţele statului şi ale bisericii", „Pacea pe pământ". D|BLU (< germ.) s. n. Piesă de lemn, de metal etc. fixată în zidărie, care serveşte la prinderea unor obiecte cu un cui sau cu un şurub. DIBROMOETANI (< fr.) s. m. pl. Derivaţi dibromosubstituiţi ai benzenului. Se cunosc doi izomeri (orto- şi meta-dibromoetan). o orto-D. (p.t. 10°C, p.f. 131,6°C), lichid incolor, toxic, obţinut prin bromurarea etenei. Este întrebuinţat ca antidetonant, la determinarea indicilor de refracţie ai mineralelor etc. DIBUj vb. IV. 1. Intranz. A căuta (un drum) şovăind. ♦ A căuta cu nesiguranţă, pipăind în întuneric. 2. Intranz. A cerceta, a căuta stăruitor. 3. Tranz. A descoperi, a afla, a găsi, a dibăci (3). DIBUIT 90 DIBUjT (< dibui) s. n. Dibuială. ❖ Expr. Pe dibuite = dibuind; umblând cu nesiguranţă; pipăind. DICAZIU (< germ; {s} gr. dichazein „a se divide în două“) s. m. Inflorescenţă a cărei axă principală, terminată cu o floare, formează două ramuri opuse în primul nod sub floare (ex. la cariofilacee). DICERAS (< fr. {i}; {s} di- + gr. keras „corn") s. m. Lameiibranhiat având cochilia cu valve groase şi umbonele răsucit în forma coarnelor de berbec. Fosilă caracteristică pentru Jurasicul superior şi pentru Cretacic. D1CHER (< ngr.) s. n. Sfeşnic cu două braţe simbolizând cele două firi, divină şi umană, folosit de arhierei pentru a-i binecuvânta pe credincioşi. DICHIS (< dichisi) s. n. 1. (Mai ales la pl.) Obiecte, piese, accesorii mărunte care completează un sistem, un tot. Loc. Cu dichis (sau cu tot dichisul) = cu toate cele necesare; cu tot rostul. 2. Podoabă, găteală. " DICHIS! (< ngr.) vb. IV refl. A se îmbrăca cu grijă, a se găti; (fam.) a se ferchezui. ♦ Tranz. A potrivi; a aranja cu migală, cu dichis. DICHISENI, com în jud. Călăraşi, pe braţul Borcea; 1 862 loc. (1995). Cherhana. DICINODON (< fr.; {s} di- + gr. kyn „câine" + odont- „dinte") s. m. Gen fosil de reptile teromorfe, de talie variabilă, între mărimea unei pisici şi aceea a unui leu, având premaxilarele transformate într-un cioc cornos, iar caninii în defense. Caracteristic Permianului şi Triasicului. DICKENS [dikinz], Charles John Huffam (pseud. Boz) (1812-1870), scriitor englez. Personaje memorabile, forţă evocatoare în recrearea atmosferei Vechii Anglii şi o viziune originală, amestec de realism sarcastic şi sentimentalism, atitudine sceptică şi patetism, melancolie şi umor, cu accente vizionare („Documentele postume ale clubului Pickwick", „Aventurile lui Oliver Twist“, „Nichoias Nickleby“, „Dugheana Diceras Charles Dickens cu vechituri", „Dombey şi fiul“, „Timpuri grele“, „Marile speranţe", „David Copperfield11, „Martin Chuzzlewit"). Romane istorice („Barnaby Rudge“, „Poveste despre două oraşe"). DICKINSON [djkinsn], Emily (1830-1886), poetă americană. Opera sa, cuprinzând scurte „Poeme", publicate postum, a contribuit la renovarea conceptului de poezie prin concentrarea expresiei, imagismul îndrăzneţ, puritatea lirică. Străbătută de obsesia dragostei şi a morţii, se caracterizează printr-un ascuţit simţ al realului, pasiune introspectivă şi ardoare mistică. DICLOROBENZENI (< fr.) s. m. pl. Derivaţi diclorosubstituiţi ai benzenului obţinuţi prin clorurarea catalitică a acestuia. Se cunosc trei izomeri (orto-, meta- şi para-diclorobenzen), folosiţi ca solvenţi, insecticide etc. DICLOROETANI (< fr.) s. m. pl. Derivaţi diclorosubstituiţi ai etanului. Se cunosc doi izomeri (orto- şi meta-dicioroetan). -o meta-D. (p.t.—35,3°C, p.f. 83,7°C), lich, 1 incolor, cu miros de cloroform, obţinut prin clorurarea etenei. Este folosit ca dizolvant pentru grăsimi, lacuri, cauciuc, plexiglas etc. DICLOROETENĂ (< fr.) s. f. Clorură de viniliden. DICLOROMETAN s. m. Clorură de metilen. DICOMES (a doua jumătate a sec. 1 î.Hr.), rege geto-dac, urmaş al lui Burebista, conducător al uniunii de triburi geto-dacice din zona Câmpiei muntene si/sau centrul Moldovei. DICOTILEDONAT, -Ă (< fr. {i>; {s} di-+ gr. kotyledon „cavitate") adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Al cărei embrion are două cotiledoane. 2. S. f. (La pl.) Clasă de plante cu flori al căror embrion are două cotiledoane; cuprinde c. 75 % din plantele cu flori (350 de familii, în jur de 10 000 de genuri, peste 18 000 de specii) şi sunt răspândite pe tot globul, cu excepţia Antarcticii; (şi la sg.) plantă care face parte din această clasă. DICOTOMIE v. dihotomie. DICROI.SM (< fr. {i}; {s} gr. dikhroos „bicolor") s. n. (FIZ.) Proprietate a unor cristale biréfringente uniaxe (de ex. turmalina) de a prezenta culori diferite, când sunt privite în lumină albă pe direcţia axei optice şi perpendicular pe ea; se datorează absorbţiei selective, inegale a celor două raze, ordinară şi extraordinară, ce se formează din raza incidenţă. DICROMATOPSI.E (fr.) s. f. Anomalie a vederii caracterizată prin neputinţa sesizării uneia dintre culorile fundamentale. DICTA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A pronunţa rar şi desluşit cuvintele unui text pentru ca ele să poată fi scrise întocmai. 2. A impune în mod categoric; a ordona. ♦ Fig. A determina (la o acţiune). DICTAFON (< fr. {i}; lat. dicto „a dicta" + gr. phone „voce") s. n. Aparat folosit pentru înregistrarea vorbirii, în scopul dactilografierii ulterioare a textului. DICTANDO (< germ.) s. n. Scriere obişnuită cursivă-(după dictare). <0 Caiet (de) d. = caiet cu linii orizontale. DICTARE (< dicta) s. f. Acţiunea de a dicta şi rezultatul ei. ♦ Lucrare şcolară care constă în reproducerea în scris a unui text dictat. DICTAT (< germ.) s. n. (DR.) Act inechitabil prin care un stat (sau mai multe) impune altui stat anumite condiţii politice, economice, militare etc. împotriva voinţei lui (ex. Dictatul de la Viena, 1940). DICTATOR (< fr., lat.) s. m. 1. (în Roma antică, în perioada Republicii) Magistrat superior, ales de Senat pe termen de şase luni şi învestit în împrejurări excepţionale (război, răscoale) cu puteri nelimitate; (în timpul lui Cornélius Lucius Suila şi lulius Caius Cezar) magistrat pe termen nelimitat (dictator perpetuus), demnitatea căpătând un caracter monarhic; desfiinţată în 44 î.Hr. de către Marcus Antonius. 2. Persoană care, fiind la conducerea unui stat, deţine toate puterile şi exercită un control autoritar. ♦ Fig. Persoană autoritară care îşi impune punctul de vedere şi felul de a trăi celor din jur; tiran, despot. DICTATORIAL, -Ă (< fr.) adj. De dictator; impus cu forţa. DICTATUL DE LA VIENA v. Viena. DICTATURĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (în Roma antică) Demnitatea, puterea unui dictator (1); perioada în care îşi exercită 91 DIEGO puterea dictatorul (1). 2. (în sens modern) Regim în care puterea politică este deţinută de o persoană (ex. Mussolini, Hitler, Stalin ş.a.) sau de un grup de persoane („juntă militară") pe care o exercită arbitrar, de o manieră autoritară, recurgând la forţă şi coerciţie; dictatorului i se atribuie calităţi excepţionale, întreţinându-se, în chip deliberat, un adevărat „cult al personalităţii". 3. Mod de înfăptuire a puterii politice şi de stat şi pe calea aplicării nemijlocite a forţei armate, în condiţii de maximă tensiune socială şi politică (ex. Dictatura iacobină în Franţa, 1793—1794; dictatura proletariatului în U.R.S.S. şi în ţările central- şi sud-est europene; dictatura nazistă în Germania, 1933 — 1945, fascistă în Italia, 1922—1945 ş.a.). DICTEU (< fr.) s. n. 1. (Livr.) Dictare. 2. Tehnică de creaţie propusă de poetica suprarealistă, pe care A. Breton o defineşte ca „automatism psihic pur“. O D. muzical = procedeu prin care se solicită transcrierea după auz a unei evoluţii muzicale. DICTIOCAULOZĂ s. f. (MED. VET.) Boală parazitară a erbivorelor domestice şi sălbatice, provocată de viermi nema-tozi, care se localizează în plămâni, producând bronşite şi bronhopneumonii. DICTION EMA subst. (PALEONT.) Gen fosil de graptoliţi, caracterizaţi prin colonii arborescente pseudoplanctonice sau fixate printr-un disc bazai (Dictyonema). A trăit din Silurian până în Carbonifer. DICTON (< fr.) s. n. Expresie devenită proverb; zicătoare, maximă. DICŢIONAR (< fr., lat. m.) s. n. 1. Lucrare lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi aşezate într-o anumită ordine, de obicei alfabetică. Cuvintele pot fi însoţite de definiţii (d. explicativ), de indicaţii asupra originii lor (d.. etimologic), de traducerea în altă limbă (d. bilingv) etc. D. enciclopedic v. enciclopedie. ♦ Culegere alfabetică de termeni aparţinând unei anumite ştiinţe, arte etc., însoţiţi de explicaţii asupra sensului lor. V. glosar, lexicon. 2. (INFORM.) Listă asociată unui fişier (biblioteci) care conţine, în ordine, indicaţii despre componentele fişierului (bibliotecii); listă ce conţine cuvinte cheie şi interpretarea lor. DICŢIUNE (< fr., lat.) s. f. (TEATRU) Arta de a rosti textul unui rol în teatru, cinema etc.; p. ext. mod de pronunţare. <> Expr. A avea dicţiune = a pronunţa cu claritate cuvintele (din textul unui rol). DICULESCU, llie (n. 1924, Târgu Cărbuneşti), medic veterinar român. Prof. univ. la Bucureşti. Cercetări de Denis Diderot histologie şi biologie celulară. A organizat Societatea de histo- şi citochimie din România. Lucrări privind tehnicile de histochimie. DICUMARQL (< fr.) s. n. Derivat al cumarinei, folosit ca anticoagulant în profilaxia şi tratamentul infarctului miocardic, al tromboflebitelor etc. DIDACTIC, -A (< fr. {i>; {s> gr. didaktikos „instructiv") adj., s. f. 1. Adj. Care aparţine învăţământului, privitor la învăţământ. ♦ Menit să instruiască. Operă didactică. ♦ (Peior.) Arid, sec. 2. S. f. Disciplină pedagogică având ca obiect învăţământul şcolar ca formă principală de instruire şi educaţie. Studiază teoria generală a învăţământului şi a instruirii, a diferitelor obiecte de învăţământ, stabilind totodată principiile, metodele şi formele de organizare ale procesului de învăţământ. A fost fundată de Comenius. DIDACTICISM (< didactic) s. n. Folosire exagerată a principiilor şi a metodelor didactice; tendinţă de a instrui cu orice preţ. în artă şi literatură se manifestă ca o supralicitare a aspectelor explicative, etico-pedagogice în detrimentul celor emoţionale, estetice ale operelor. DIDAHIE (< ngr.) s. f. (BIS.; înv.) Predică moralizatoare, cazanie. ♦ învăţătură (ex. „Didahiile" lui Antim Ivireanul). DIDASCAL (< gr.) s. m. învăţător bisericesc; cleric sau laic, care se ocupa cu învăţătura adevărurilor religioase în cadrul cultului şi în afara acestuia; rol însemnat până în sec. 5. D. au fost: Iustin, Atenagora, Taţian, Origene ş. a. DIDASCALEU (< didascal) s. n. Şcoală catehetică din primele secole creştine în care programa de studii cuprindea două cicluri: profan (dialectica, ştiinţele naturii, etica) şi creştin (exegeze biblice, filozofia creştină). Ex.: Şcoala catehetică din Alexandria. DIDASCALIE (< fr.; {s} gr. didaskalia „însemnare", „instrucţiune") s. f. (în teatrul antic) Indicaţie pentru actor făcută pe manuscris de autor. ♦ Informaţii asupra unei piese, cu indicarea autorului, actorilor etc. DIDEROT [didro], Denis (1713-1784), filozof şi scriitor francez. Iniţiator şi redactor principal al „Enciclopediei franceze", pentru care a elaborat numeroase articole. Influenţat de spiritul raţionalist al sec. 18, a susţinut idei anticreştine, fapt pentru care lucrarea sa „Cugetări filozofice" a fost arsă. A inaugurat critica de artă în Franţa („Saloanele"). Teoretician („Despre poezia dramatică") şi autor de drame („Fiul natural", „Tatăl de familie"), s-a preocupat de structura scenei şi de arta actorului („Paradoxul actorului"). Romanul sentimental cu adresă anticlericală „Călugăriţa". Capodoperele sale literare: povestirea filozofică „Jacques Fatalistul" şi dialogul „Nepotul lui Rameau" se remarcă prin arta modernă a naraţiei, prin verva scânteietoare, prin caracterul eseistic. DIDEŞTI, com. în jud. Teleorman; 1 487 loc. (1995). Biserică de schit (1705). DIDONA, prinţesă feniciană, întemeietoare legendară a Cartaginei. în „Eneida" lui Vergiliu, D. se îndrăgosteşte de Enea, naufragiat pe ţărmul Africii. La porunca lui lupiter, acesta o părăseşte, iar ea îşi pune capăt zilelor, mistuită de flăcările rugului, pe care singură şi-l înălţase. DIDOT [dido], familie de librari, tipografi şi editori francezi. François D. (1689—c. 1757) a editat operele abatelui Prévost; fiii lui, François Ambroise D. (1730—c. 1804) a creat noi caractere tipografice (caracterul de literă D.) şi o unitate de măsură tipografică (punctul D.), iar Firmin D. (1764-1836) a inventat (1811) stereotipia. DIECEZĂ (< fr., lat.) s. f. Dioceză (2). DIECI, com. în jud. Arad; 1 764 loc. (1995). Expl. de andezit. DIEDRU (< fr.; {s} di- + gr. hedra „bază") s. n. Figură formată de două semiplane mărginite de dreapta lor de intersecţie; porţiunea din spaţiu cuprinsă între aceste semiplane; unghi diedru. DIEGIS (sec. 1 d.Hr.), căpetenie dacă. Probabil, fratele lui Decebal; folosit de acesta în tratativele diplomatice cu romanii. DIEGO, Gerardo (1896 — 1987), poet spaniol. A cultivat forma tradiţională şi experimentul („Romancero-ul logodnicei", „Fabula lui X şi Z“, „Manual de spume"). Versuri de inspiraţie religioasă („îngeri la Compostela"). Antologia „Poezia spaniolă contemporană". DIEGO GARCIA 92 Otto Diels Rudolf Diesel Marlene Dietrich DIEGO GARCIA, ins. coraligenă în Arh. Chagos (Oc. Indian) în Teritoriul Britanic din Oc. Indian; 27 km2. Cocotieri. Bază militară a S.U.A. şi Marii Britanii. DIEHL [di:l], Charles (1859-1944), istoric francez. Prof. univ. la Sorbona. Specialist în istoria „şj arta Imp. Bizantin („Bizanţ. Măreţie şi decadenţă", „Figuri bizantine", „Manual de artă bizantină"). M. de onoare al Acad. Române (1919). DIELECTRIC, -Ă (< fr. {i}) s. n., adj. (Material) izolant din punct de vedere electric, susceptibil de a se polariza temporar când este introdus într-un câmp electric, o Constantă d. = permitivitate. Rigiditate d. = proprietate a unui d. de a nu fi străpuns sub acţiunea unei tensiuni electrice; se exprimă prin valoarea maximă a intensităţii câmpului electric pe care o poate suporta local un d. fără să fie străpuns. DIELS [di:ls] 1. Hermann D. (1848— 1922), filolog german şi istoric al filozofiei antice. Ediţii critice („Fragmentele presocraticilor", „Doxographi Graeci"). 2. Otto D. (1876-1954), chimist german. Fiul lui D. (1). Prof. univ. la Berlin şi Kiel. împreună. cu K. Aider, a studiat hidrocarburile dienice conjugate, descoperind o clasă nouă de reacţii de adiţie, cunoscută sub numele de „sinteze dien“ (1929). Premiul Nobel (1950), împreună cu K. Aider. Dl EMBRION |E (< di- + embrion) s. f. Diviziune a unui zigot în două jumătăţi, fiecare dând naştere la câte un embrion, ambii cu aceeaşi structură genetică (ex. gemenii monozigoti). DIEN-B1ÊN-PHU, localit. în NV Vietnamului. Aici a avut loc, la 7 mai 1954, bătălia decisivă între forţele armate Vietminh (comandate de generalul Vo Nguyen Giap) şi trupele coloniale franceze; capitularea garnizoanei franceze a determinat începerea negocierilor de la Geneva (1954), soldate cu divizarea Vietnamului. DIENCEFAL (< fr.) s. n. (ANAT.) Segment al creierului, situat între mezencefal şi telencefal, cuprinzând hipotalamusul, talamusul, epitalamusul şi metatalamusul. DIENE (< fr. {i}) s. f. pl. Hidrocarburi nesaturate care conţin două duble legături în moleculă, cu formula generală CnH2n_2- Au importanţă industrială butadiena şi izoprenul. Sin. dioiefine. DIEPPE [diep], oraş în N Franţei (Normandia), port la Marea Mânecii;' 43,3 mii loc. (1990). Şantiere navale. Produse petroliere. Prelucr. fildeşului. Pescuit. Staţiune balneară. Biserica Saint-Jacques (sec. 13—16, restaurată în sec. 19), castel (sec. 15—17) transformat în muzeu. în timpul celui de-al doilea război mondial, un comando canadiano-britanic-american (6 050 de oameni) a încercat să debarce aici, cu scopul testării capacităţii de ripostă a trupelor germane (19 aug. 1942), dar a fost respins cu grele pierderi (70 % din efectiv). DIEREZĂ (< fr., lat.) s. f. Disociere a unui diftong în elementele sale componente. DIERNA, port şi punct de vamă întemeiat de romani la începutul sec. 1 Î.Hr. pe malul stg. al Dunării, în jurul unui castru. Azi Orşova. DIESEL (< germ., fr. {i}; {s} Diesei) [djzel] s. n. (Şi în sintagma motor D.) = motor cu ardere internă la care combustibilul, introdus prin injectare în camera de ardere, se aprinde datorită temperaturii înalte a aerului comprimat de piston. Sin. motor cu autoaprindere. DIESEL [di:z?l], Rudolf Christian Karl (1858—1913), inginer german. Inventator al motorului cu aprindere prin compresiune, care-i poartă numele (brevetat în 1893). DIESTERWEG [dr.storvec], Friederich Adolf (1790 — 1866), pedagog german. Adept al ideilor lui Rousseau şi Pestalozzi, a promovat un învăţământ bazat pe intuiţie („îndrumător pentru învătătorii germani"). DiÇTÂ' ' (< fr., lat.) s. f. Regim alimentar care include, elimină sau limitează consumul anumitor alimente sau băuturi, prescris unui individ în scop igienic, profilactic sau terapeutic. DIETĂ2 (< fr., lat. m.) s. f. 1. Veche adunare politică în unele state din centrul şi estul Europei, organ de reprezentare a stărilor privilegiate (ex. Dieta Imperiului German, Dieta celui de-al ll-lea Reich şi a Republicii de la Weimar, Dieta Poloniei, Dieta Transilvaniei ş.a.). 2. Nume dat adunărilor câtorva ordine religioase. DIETETIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. 1. Adj. Care aparţine dietei1, privitor la dietă1, de dietă1 (ex. alimentaţie d.). 2. S. f. Ramură a medicinii care stabileşte regimurile alimentare indicate în diferite stări de boală. DIETMAR [dj:tmar], von AIST (? — 1171), poet german. Poemele sale erotice (Tagelied-iiri) aparţin unei tradiţii mai vechi decât cea a liricii curteneşti de influenţă provensală. DIETRICH [dj:trih], Marlene (pseud. Măriei Magdalena von Losch) (1901 — 1992), actriţă americană de teatru şi film de origine germană. A ilustrat tipul femeii fatale: sofisticată, maliţioasă şi cosmopolită („îngerul albastru", „Dezonorata ", „Viciul blond"). Roluri de compoziţie („Spaima pe scenă", „Martorul acuzării", „Procesul de la Nürnberg", „Gigolo"). A jucat şi în music-hall-uri. Autobiografia „Povestea vieţii mele". DIEUDONNÉ [diôdone], Jean (n. 1906), matematician francez. Prof. univ. la Nisa. Membru fondator al grupului Bourbaki. Lucrări de topologie generală, Dieppe. Biserica Saint-Jacques î&ii !rr1 ,'3ff .1 •. ÎL, '} 0'■' ?M * W fii i pfe'f v 7 paP ţ 93 DIFUZIE spaţii vectoriale topologice, geometrie şi istorie a matematicii. DIEZ (< fr.) s. m. (MUZ.) Semn convenţional pus înaintea unei note sau la începutul portativului, după cheie, pentru a indica ridicarea înălţimii sunetului respectiv cu un semiton. ♦ (Adjectival, despre note) Ridicat cu un semiton (ex. do diez). DIEZ [di:ţ], Friedrich (1794-1876), lingvist şi filolog german. Prof. univ. la Bonn. Creatorul lingvisticii romanice ca disciplină ştiinţifică; autor al primei gramatici şi al primului dicţionar etimologic al limbilor romanice. A aplicat metoda comparativă-istorică în studiul limbilor romanice şi a recunoscut latinitatea limbii române. A dovedit influenţa latinei vulgare asupra limbilor romanice. M. de onoare al Acad. Române (1872). DIFENILDICETONĂ (< fr.) s. f. Benzii (2). DIFEREND (< fr.) s. n. Deosebire de păreri; neînţelegere, dezacord; dispută (1). DIFERENŢĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Lipsă de asemănare, deosebire; distincţie (1). 2. (LOG.) Metoda diferenţei = una dintre metodele inductive formulate de Fr. Bacon şi J. St. Mill, conform căreia cauza fenomenului cercetat este împrejurarea a cărei eliminare atrage după sine dispariţia fenomenului. -<> D. specifică = notă prin care specia de definit se deosebeşte de celelalte specii cuprinse în genul ei proxim. 3. (MAT.) Rezultatul unei scăderi numerice, algebrice sau vectoriale. 4. (GEOGR.) D. de nivel = deosebire de altitudine între două puncte de pe suprafaţa globului terestru. 5. (FIZ.) D. de fază = defazaj. D. de potenţial = d. dintre valorile potenţialului în două puncte ale unui câmp electric. Se măsoară în volţi (V); numită uzual tensiune electrică. DIFERENŢIA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A stabili diferenţa, deosebirea între două sau mai multe lucruri. 2. Refl. A se deosebi, a se distinge (de altceva, de altcineva). 3. Tranz. (MAT.) A calcula diferenţiala unei funcţii. DIFERENŢIAL, -Ă (< fr.) adj., subst. I. Adj. 1. Care face să se deosebească; care diferenţiază. 2. (MAT.; Referitor la diferenţe foarte mici) Care operează cu cantităţi infinitezimale, o Calcul d. = capitol al analizei matematice care se ocupă cu studiul derivatelor şi al diferenţialelor (II 1). Ecuaţie d. - ecuaţie care conţine variabila independentă, funcţia necunoscută şi derivate ale acesteia. 3. (TEHN.; despre un sistem tehnic, piesă, obiect etc.) în care se utilizează rezultatul suprapunerii a două acţiuni antagoniste (ex.: palan d., montaj d. etc.). II. Subst. 1. S. f. (MAT.) Funcţie liniară, ataşată unei funcţii date şi unui punct în care aceasta este definită, construită cu ajutorul derivatelor funcţiei date. 2. S. n. (TEHN.) Mecanism constituit din două roţi dinţate planetare, care se rotesc în jurul unei axe comune, şi din roţi satelite montate pe un portsatelit, care se roteşte în jurul aceleiaşi axe; este utilizat la autovehicule pentru a transmite la roţi turaţii diferite la înscrierea vehiculelor în curbe, iar la maşini de lucru pentru a varia în mod diferit turaţia unor organe ale acestora etc. DIFERENŢIERE (< diferenţia) s. f. 1. (GENET.) Proces în timpul căruia zigotul, prin diviziuni repetate, dă naştere diferitelor tipuri de celule care alcătuiesc ţesuturile şi organele. 2. (EMBRIOL.) Apariţia unor caracteristici particulare în celule care, la origine, erau asemănătoare; d. orientează evoluţia într-o singură direcţie şi stă la baza constituirii diferitelor ţesuturi (histoge-neza) sau organe (organogeneza). 3. (BIOL.) Transformare a structurilor generale şi a funcţiilor lor potenţiale în structuri şi funcţii specializate. 4. D. magmatică = ansamblul proceselor prin care dintr-o masă de magmă omogenă iau naştere roci cu compoziţii variate, care formează un corp unic sau corpuri distincte. D. m. se produce fie înainte de începerea cristalizării magmei (sub acţiunea gravitaţiei), fie simultan (prin cristalizare fracţionată). DIFERI (< fr., lat.) vb. IV intranz. A se deosebi. DIFERIT, -Ă (< diferi) adj. 1. Care nu se aseamănă; deosebit (1), altfel; distinct. 2. (La pl.) Tot felul de ..., fel de fel de ..., feluriţi, diverşi, variaţi. DIFICIL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care prezintă dificultăţi; anevoios; complicat, greu. 2. (Despre oameni) Care se împacă greu cu alţii; capricios, susceptibil. o Copil d. = (în teoria educaţiei) copil caro- nu se înscrie în tiparele pedagogice obişnuite. DIFICULTATE (< fr., lat.) s. f. Greutate de a îndeplini, de a rezolva ceva. ♦ Piedică, obstacol. DIFLUENŢĂ (< fr.; {s} di- + lat. fluentia „scurgere") s. f. Desfacere în două braţe a ^cursului unui râu la vărsarea în alt râu sau în râuri deosebite, o D. glaciară = despărţire realizată în corpul unui gheţar în aval datorită ivirii unor stânci. DIFORM, -Ă (< fr.) adj. (Despre fiinţe sau părţi ale corpului lor) Cu anomalii; pocit, slut. ♦ (Rar; despre materii) Brut, inform. DIFORMITATE (< fr.) s. f. Deviere, abatere de la forma normală; defect (1); p. ext. urâţenie. DIFRACŢIE (< fr. {i}; {s} lat. diffractus „sfărâmat") s. f. Fenomen de propagare a undelor (luminoase, radio, acustice etc.) în spatele obstacolelor, prin ocolirea acestora şi abaterea aparentă de la propagarea rectilinie. <> Reţea de d. = plăcuţă de sticlă pe care sunt trasate numeroase linii fine, paralele şi echidistante, servind la descompunerea spectrală a luminii pe baza fenomenului, de d. DIFTŞRIC, -A (< fr. fi}) adj. (MED.) Care ţine de difterie, privitor la difterie (ex. anghină d., crup d.). DIFTERIE (< fr. {i}; {s> gr. diphthera „piele, membrană11) s. f. (MED.) Boală infecţioasă gravă endemoepidemică, provocată de bacilul difterie, care se localizează frecvent în faringe. Vaccinarea antidifterică, aplicată prima oară de Gaston Ramon (1928), a dus la scăderea progresivă a cazurilor de d. DIFTEROVARIOLĂ (< difterie + variolă) s. f. (MED. VET.) ~ aviară = boală contagioasă a păsărilor, provocată de un virus. Se previne prin vaccinări. DIFTINĂ (< fr.) s. .1 Ţesătură de bumbac deasă, rezistentă, cu una dintre feţe pufoasă. DIFTONG (< fr., lat.) s. n. Emisiune vocalică formată din două sunete diferite (semivocală şi vocală) pronunţate în aceeaşi silabă, cu o singură tensiune musculară. lat. digitus „deget") s. f. Transformarea unei reprezentări continue (analogice) într-o formă discretă (numerică). DIGITIZOR (< engl.) s. n. (INFORM.) Dispozitiv utilizat pentru transformarea unei curbe plane într-un set de carac- 95 DILTHEY tere binare, corespunzătoare coordonatelor punctelor reprezentative ale curbei. DIGRAF s. n. (MAT.) Graf direcţionat. DIGRESIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Procedeu constând dintr-o dezvoltare colaterală a unui subiect prin paranteze, prin incursiuni ce ţin în mai mică măsură de tema principală; divagaţie. 2. (ASTR.) Maxim de d. = depărtarea maximă a unui astru faţă de meridianul nordic. DIHANIE (< sl.) s. f. 1. Fiară, jivină. 2. Fiinţă ciudată, monstruoasă; namilă, monstru (2); (pop.) bală. ♦ Fig. Ciudăţenie, monstruozitate. DIHIDROFOLICULINĂ s. f. Estradiol. DIHOR (< sl.) s. m. Mamifer carnivor din familia mustelidelor, de mărimea unei pisici, cu corp lung şi subţire, picioare scurte şi blană cafenie (Putorius putorius). DIHOTERMIE (< fr.; {s} gr. dicha „separat" + thermos „cald") s. f. Stratificare termică a apelor oceanelor sau ale lacurilor, de tipul cald-rece-cald sau rece-cald-rece (ex. : stratul de apă caldă situat la c. 150 m între cele de apă rece de la suprafaţă şi din adâncime se datoreşte pătrunderii apelor calde ale Gulfstream-ului sub apele reci şi mai puţin dense de la suprafaţa Oceanului Arctic). DIHOTOMIE (DICOTOMIE) (< fr. {i>; (s> gr. dicha „în două" + tome „secţiune") s. f. 1. (LOG.) Diviziune cu doi membri. 2. (BOT.) Mod de ramificaţie a talului şi a tulpinilor în două ramuri egale, care se divid la rândul lor în alte două ramuri egale ş.a.m.d. 3. Cheie de determinare a genurilor şi speciilor de plante si animale. DIIODOTIROZINĂ s, f. (BIOCHIM.) Aminoacid format prin combinarea tiro-zinei cu două molecule de iod, folosit în medicină în tratamentul hiperfuncţiunii tiroidiene. DIJMAŞ (< dijmă) s. m. Ţăran dependent, obligat la plata dijmei. DjJMĂ (< sl.) s. f. (în Ev. Med. în Ţara Românească şi în Moldova) Dare Wilhelm Dilthey Dijon. Palatul ducilor de Burgundia reprezentând a zecea parte din produse (în grâu, vin, miere şi ceară, oi etc.), percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcţi. V. şi decimă. O D. la tarla = formă de rentă funciară, care consta în cedarea de către ţăran proprietarului funciar a unei părţi (1/2, 2/3, 3/5) din producţia obţinută de pe tarlalele de pământ primite spre a fi lucrate în parte. DtJMĂRESCU, Eugen (n. 1948, Bucureşti), economist şi om politic român. Prof. univ. la Bucureşti. Studii în domeniul comerţului exterior şi ai relaţiilor economice internaţionale („Tendinţe în comerţul internaţional", „Relaţii economice internaţionale în lumea contemporană"). DIJMU! (< dijmă) vb. IV tranz. 1. A aduna dijma. 2. A lua dijma; a ciunti, a împărţi ceva în favoarea sa. DIJON [dijô], oraş în E Franţei (Burgundia); 230,5 mii loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Piaţă viticolă (vinuri de Burgundia). Constr. de maşini (echipament optic şi electric, locomotive), produse alim. şi tutun, produse cosmetice şi chimico-farma-ceutice etc. Universitate (1722). Important centru artistic, patronat de ducii de Burgundia (sec. 14—15). Bisericile Notre-Dame (sec. 13 — 14) şi Saint-Bénigne (sec. 13—14), palatul ducilor de Burgundia (sec. 14—18). Palatul Justiţiei (sec. 15—16). Muzee. Castru roman (Castrum Divionense) fortificat de împăratul Aurelian în 273. Inclus în ducatul Burgundiei din 1015. Sediu al strălucitoarei curţi a casei de Valois (1361—1477), D. a fost alipit Coroanei franceze în 1477, devenind reşedinţă a guvernului şi sediu de episcopie (1731). DILATA (< fr., lat.) vb. I refl. 1. (FIZ.; despre corpuri) A-şi mări dimensiunile sub acţiunea căldurii. 2. (Despre unele organe) A se mări, a se lărgi. DILATAŢIE (< fr., lat.) s. f. Creştere a dimensiunilor unui corp datorită căldurii; dilatare. ; {s> gr. dimorphos „cu formă dublă") adj. (FIZ.; despre substanţe) Care prezintă dimorfism (1). DIMORFISM (< fr. {i}) s. n. 1. (FIZ.) Proprietate a unei substanţe de a cristaliza în două forme diferite. 2. (BIOL.) Prezenţa la aceeaşi specie a două forme deosebite, evidenţiate printr-un ansamblu de caractere morfologice evidente (penaj, dimensiuni, culoare), permanente în cazul d. sexual şi temporare, în cazul d. sezonier, fiind condiţionate de factorii de mediu. Ştefan Dimitrescu: „Interior ţărănesc" DIMOV 98 Leonid Dimov DIMOV, Dimitâr (1909-1966), scriitor bulgar. Romane de analiză a proceselor psihologice („Suflete osândite", „Tutunul“ — frescă a societăţii bulgare interbelice). Piese de teatru. DIMOV, Leonid (1926-1987, n. Ismail), poet român. Reprezentant al mişcării onirice. Lirică barocă, instituind un univers miraculos, de profunzime imagistică, îngemănând fantezia debordantă cu rigoarea formală, sentimentalismul cu ironia, oralitatea levantină cu invenţia lexicală insolit-savantă („7 poeme", „Cartea de vise", „Semne cereşti14, „A.B.C.“, „Veşnica reîntoarcere"). Traduceri din L. N. Tolstoi, Lermontov, G. de Nerval. DIMPOTRIVĂ (< de3 + împotrivă) adj. invar., adv. 1. Adj. invar. Din faţă, din partea cealaltă, de dincolo; opus (1). 2. Adv. Din contra; invers, cu totul altfel. DIN (< c/e3 + in) prep. 1. (Local) a) Introduce un atribut care arată locul unde se află un lucru; tabloul din perete; b) (introduce un complement care arată punctul de plecare) dinspre, dintre, de la; c) arată succesiunea în spaţiu de la un loc la altul de acelaşi fel: sărea din piatră în piatră, d) introduce un atribut sau un complement care arată originea, provenienţa: substanţe extrase din plante medicinale. 2. (Partitiv) Dintre. într-una din zile. 3. Introduce un complement care arată timpul când se petrece o acţiune sau punctul de plecare în timp: din copilărie se dovedise talentat. 4. Introduce un complement de cauză: din nebăgare de seamă. 5. Introduce un complement de mod: râdea din toată inima. 6. (Introduce un complement instrumental) Cu. Cântă din fluier. 7. Introduce un complement indirect: a face din noapte zi. 8. (Introduce un complement de relaţie) în ce priveşte, în privinţa: îi întrece pe toţi din nebunii. 9. (Indică materia din care este făcut un lucru) De. DINADINS (< de3 + înadins) adv. în mod intenţionat; cu un anumit scop, înadins. Expr. Cu tot dinadinsul = cu orice preţ; cu adevărat, în adevăr. DINAFARĂ (< de3 + în + afară) adv. Pe ~ = a) pe de rost; b) (în) afară (M-a lăsat pe dinafară; A dat pe dinafară). DINAINTE (< c/e3 + înainte) adv. 1. înainte, în faţă. ^ Expr. A nu-i trece (cuiva) pe dinainte = a nu îndrăzni să se arate în faţa cuiva. ♦ (Adjectival) Anterior, din faţă. 2. De mai înainte, de mai de mult. -0* Loc. De dinainte = de adineauri. DINAINTEA (< de3 + înaintea) prep. 1. Din faţa (cuiva sau a ceva). ♦ înaintea, în faţa. ♦ (Precedat de prep. ,,pe“) Prin faţa. 2. Din timpul care precedă, înainte de ... Săptămâna dinaintea Anului Nou. DINAM (< fr. (i>) s. n. Generator electric de curent continuu. DINAMETRU (< fr. {i» s. n. (FIZ.) Aparat folosit la măsurarea grosis-mentului lunetelor. DINAMIC, -Ă (< fr. ©; {s> gr. dynamikos „puternic") adj., s. f. I. Adj. 1. Care se referă la mişcare, la forţă; care este în continuă (şi intensă) mişcare, prefacere, evoluţie. ♦ (Despre un proces social, economic etc.) Care se desfăşoară, care se dezvoltă rapid. 2. Plin de mişcare, de acţiune; activ, energic. ♦ (Despre oameni) Care dovedeşte forţă vitală, putere de a acţiona; energic. DINAMICĂ (< fr.) 1. Capitol al mecanicii care studiază mişcarea corpurilor sub acţiunea forţelor de diferite naturi care se exercită asupra lor. <0> Dinamica fluidelor = capitol al mecanicii fluidelor care se ocupă cu studiul fluidelor în mişcare. Cuprinde ca ramuri aerodinamica şi hidrodinamica. Dinamica construcţiilor = capitol al mecanicii construcţiilor care studiază oscilaţiile construcţiilor la solicitările dinamice, metodele de calcul şi procedeele de reducere a acestor oscilaţii. 2. (TELEC.) Intervalul dintre intensitatea sonoră maximă şi cea minimă care intervine în cursul vorbirii, al execuţiei unui program sonor, al unei transmisiuni etc., exprimat în decibeli. 3. (MUZ.) Totalitatea indicaţiilor privind intensitatea sonorităţii muzicale (ex. forte şi piano, crescendo şi descrescendo). 4. (GEOL.) D. externă = totalitatea proceselor geologice care au loc în scoarţa terestră sau la suprafaţa ei sub acţiunea unor factori externi (în special energia solară); acţiunea d. e. tinde să niveleze relieful. D. internă = totalitatea proceselor geologice care au loc în scoarţa terestră sau la suprafaţa ei sub acţiunea unor factori interni (în special căldura internă a Pământului); acţiunea d. i. tinde să creeze şi să accentueze neregularităţile reliefului. 5. (BIOL.) Dinamica populaţiei = totalitatea schimbărilor cantitative suferite de o populaţie de plante sau de animale. 6. (PSIH.) Dinamica grupurilor = a) ansamblul fenomenelor psihosociale specifice grupurilor mici şi al legilor care dirijează aceste fenomene; b) ansamblu de tehnici vizând ameliorarea comportamentului unui individ prin intermediul grupului din care face parte. 7. Dezvoltare intensă, schimbare continuă, bogăţie de mişcare. DINAMISM (< fr. {i}; {s} gr. dynamis „putere") s. n. 1. Doctrină ce explică lumea prin existenţa unei forţe sau a anumitor forţe care interacţionează, ireductibile la materie (Leibniz); contrar mecanicismului. ♦ în general, orice teorie care consideră devenirea, mişcarea sau energia ca temei al constituirii Universului. 2. Putere vitală, forţă de acţiune, de mişcare. -0 D. economic = dezvoltare, creştere economică (rapidă). DINAMITARE (< dinamită, după fr. dynamitage) s. f. Operaţie de distrugere, de îndepărtare a unor roci sau de excavare, executată cu ajutorul dinamitei; p. ext. operaţie de acelaşi fel executată cu orice exploziv. DINAMITĂ (< fr. {i}; {s> gr. dynamis „putere") s. f. Exploziv détonant format din 30—94 % nitroglicerină ca substanţă explozivă principală, absorbită într-un material de bază, care poate fi inert (diatomit, praf de cretă) sau activ (nitroceluloză, fulmicoton, trinitrotoluen, nitroglicoi etc.). A fost obţinută de A. Nobel în 1866. DINAMIZA (< fr.) vb. I tranz. A stimula pe cineva, a face să fie (mai) dinamic. DINAMOGRAF (< fr.; {s> gr. dynamis „putere" + graphein „a scrie") s. n. (EXPL. PETR.) Dinamometru înregistrator folosit pentru urmărirea variaţiei sarcinilor care solicită garnitura de prăjini în timpul unui ciclu de pompare. DINAMOMETAMORFISM (< fr. {i}; {s} gr. dynamis „putere" + fr. métamorphisme „metamorfism") s. n. (GEOL.) Proces de transformare distructivă a rocilor, mai ales sub influenţa presiunii orientate (stres), în zonele de intensă mişcare a scoarţei terestre, în urma căruia apar roci crăpate, zdrobite, măcinate. DINAMOMÇTRU (< fr. {i}; {s} gr. dynamis „putere" + metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea forţelor. DINANŢIAN, etajul inferior al Carboniferului de facies marin caracterizat printr-o bogată faună de brahiopode, trilobiţi, coralieri, blastoidee, foraminifere. 99 DINICU Grigoraş Dinicu DINAPOI (< de3 + înapoi) adv. 1. în partea din urmă; înapoi, în spate. ♦ (Adjectival) Din spate, posterior. 2. De la spate, din urmă, dindărăt. DINAPOIA (< de3 + înapoi) prep. înapoia, în spatele (cuiva sau a ceva), în partea din urmă, după (cineva sau ceva); dindărătul. DINAR (< fr.) s. m. 1. Monedă de argint care a circulat în Evul Mediu în Ţara Românească şi Moldova. 2. Unitate monetară în Algeria, Bahrain, Iordania, Iraq, Iugoslavia, Kuweit, Libia, Tunisia, Yemen. DINARICI, Alpii lanţ muntos de-a lungul litoralului M. Adriatice pe direcţia NV-SE, ce străbate Slovenia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Iugoslavia până în Albania; alcătuit dintr-o succesiune de platouri calcaroase, cu forme carstice. Lungime: c. 1 000 km. Alt. max.: 2 522 m (vf. Bobotov Kuk). Păduri de conifere şi foioase. Se mai numesc Alpii llirici sau Dalmaţiei. DINASTIC, -Ă (< fr.) adj. Privitor la dinastie. DINASTIE (< fr.) s. f. 1. Succesiune ereditară de suverani aparţinând aceleiaşi familii (ex. Abbasizi, Saudiţi, Ming, Bourbon, Hanovra, Hohenzollern, Habsburg, Romanov). Sin. casă1 (5). 2. P. ext. Succesiune de personalităţi celebre din aceeaşi familie. DINATRON (< fr. {&) subst. Efect ~ = scăderea curentului stabilit între doi electrozi ai unui tub electronic la creşterea, între anumite limite, a tensiunii dintre ei, datorită emisiei secundare de electroni de către electrodul pozitiv. Oscilator ~ = oscilator electronic care utilizează în principiu efectul d. al unui tub electronic. D|NĂ (DYNĂ) (< fr. {i>; {s> gr. dynamis „putere") s. f. (METR.) Unitate de măsură a forţei (simbol: dyn) în sistemul de unităţi CGS, egală cu forţa care imprimă unei mase de 1 g o acceleraţie de 1 cm/s2; are valoarea 10_5N. DINĂUNTRU (< de3 + înăuntru) adv. (Şi adj.) Din interior. ^ Pe dinăuntru = în interior. DINCOACE (< de3 + încoace) adv. în partea dinspre vorbitor, în partea aceasta. DINCOLO (< de3 + încolo) adv. 1. în partea cealaltă, în partea opusă vorbitorului. 2. (în corelaţie cu „aici“, „ici“, „colo“ etc.) în altă parte. Expr. Aşa şi pe dincolo = aşa cum s-a spus mai sus, aşa şi aşa. DINCOTRO (< de3 + încotro) adv. De unde, din ce parte, din care direcţie. DINCULEANU, Niculae (n. 1925, sat Padea, jud. Dolj), matematician român. Stabilit în S.U.A. (1976). Prof. univ. la Bucureşti şi la Gainesville (Florida). Lucrări privind teoria măsurii şi integrării, teoria ergodică, spaţii de funcţii, procese stocastice. DINCULESCU, Constantin (1898— 1990, n. Alexandria), inginer român. M. coresp. al Acad. (1952), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniile electrificării (electrificarea căilor ferate româneşti, planul general de electrificare a României) şi termoficării. DINDĂRĂT (< de3 + îndărăt) adv. Dinapoi. Loc. De dindărăt = din urmă, din spate. DINDĂRĂTUL (< de3 + îndărătul) prep. Dinapoia. DINE [dain], James (n. 1935), grafician american. Adept al curentului „Pop Art“. Litografii şi serigrafii, gravuri în acvatinta, având drept subiect obiecte din mediul ambiant şi portrete-obiect („Autoportret"). Unul dintre întemeietorii (1959) genului american „happening" („Accident de automobil"). DINERS CLUB INTERNATIONAL [dainsz clab intenæjangl], denumirea primului sistem al cărţilor de credit instituit în S.U.A. (din 1950) pentru facilitarea decontărilor serviciilor turistice, extins ulterior şi în alte domenii şi acceptat, începând cu 1980, în c. 150 de state. DINESCU, Mircea (n. 1950, Slobozia), poet român. Lirică evoluând de la confesiunea adolescentină teribilistă („Invocaţia nimănui") la contestarea sarcastică a unei lumi ostile spiritului şi poeziei („Proprietarul de poduri") şi la denunţarea absurdului totalitarismului comunist („Moartea citeşte ziarul“). în perioada 1988—1989 îşi manifestă deschis disidenţa. Director al săptămânalului „Academia Caţavencu" (din 1991). DINESCU, Violeta (n. 1953, Bucureşti), compozitoare română. Stabilită în Germania. Prof. univ. la Bayreuth. Muzică de cameră (vocală şi instrumentală), orchestrală, de operă („Eréndira"), de balet („Die Kreisler") şi de film (,,Tabu“). DINEU (< fr.) s. n. Masă de seară (în special de gală). DINGO (< fr.) s. m. (ZOOL.) Câine sălbatic din Australia; are blana roşcată şi nu latră (Caniş dingo). DINICĂ, Gheorghe (n. 1934, Bucureşti), actor român de teatru şi film. Interpretare modernă, de rafinată expresivitate, în repertoriul clasic şi contemporan (în teatru: „Troilus şi Cresida“, „Nepotul lui Rameau", „Capul de răţoi“, „Romulus cel Mare"; în film: „Felix şi Otilia", „Bietul loanide", „Balanţa", „Patul conjugal"). DINICU, familie de muzicieni români. Mai importanţi: 1. Angheluş D. (sec. 19). A popularizat „Ciocârlia". 2. Dimitrie A D. (1868—1936, n. Bucureşti), violoncelist, dirijor şi pedagog. Fiul lui D. (1). A format orche'stra Ministerului Instrucţiunii Publice. Lucrări cu caracter didactic. 3. Grigoraş I. D. (1889—1949, n. Bucureşti), violonist şi compozitor. Nepotul lui D. (1). Interpret virtuoz al DINICU 100 muzicii populare („Ciocârlia") şi culte; a compus „Hora staccato" (orchestrată de P. Vladigherov), „Hora mărţişorului", „Hora spicato", „Sârba expoziţiei de la Paris". Numeroase turnee în străinătate. 4. Dimitrie G. D. (1898—1964, n. Bucureşti), violoncelist român. Nepotul lui D. (1). Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări didactice („Metodă de violoncel"). DINICU, Sile (Vasile) (1919-1993, n. Bacău), pianist, dirijor, compozitor şi orchestrator român de muzică uşoară. Prim-dirijor al Orchestrei de estradă a Radioteleviziunii Române (1951—1986). A dirijat Festivalurile de muzică uşoară de la Mamaia (până în 1986) şi de la Braşov („Cerbul de aur", 1968—1971). DINISTQR s. n. Element semiconductor asemănător tiristorului, fără electrod de comandă, care, la depăşirea unei anumite valori a tensiunii directe aplicate între cei doi electrozi, basculează între conducţie şi blocare; diodă cu patru straturi. Se foloseşte în schemele de comandă a tiristoarelor. DINIS (DENIS), rege al Portugaliei (1279—1325). A sprijinit dezvoltarea agriculturii, comerţului şi a construcţiei Dinte (1) 1. Coroana; 2. Coletul; 3. Rădăcina; 4. Emailul; 5. Cimentul; 6. Dentina; 7. Pulpa Dinogeţia Cruce de aur (sec. 11 ) descoperită cu ocazia săpăturilor arheologice efectuate pe ostrovul Bisericuţa de nave. Protector al culturii, a înfiinţat Universitatea din Lisabona (1290). A reorganizat Ordinul Templierilor, sub numele de Ordinul lui Christ. Canonizat (1625). DINQDĂ (< fr.) s. f. Electrod al unui tub electronic a cărui emisie secundară de electroni îndeplineşte o funcţiune utilă. DINOFLAGELATE (< fr.; {s} gr. deinos „cumplit" + flagelate) s. f. pl. Organisme marine, unicelulare, cu membrană celulozică sau chitinoasă (Dinophlagellata). Au apărut în Mezozoic, astăzi fiind importante în planctonul oceanelor. DINOGEŢIA, cetate romană clădită de Diocleţian (284—305) pe locul unei vechi aşezări geto-dacice. Ocupată şi reconstruită de bizantini în sec. 10, a avut o intensă viaţă urbană până la sfârşitul sec. 12. Azi, ostrovul Bisericuţa, în apropiere de satul Garvăn, com. Jijila, jud. Tulcea. DINOTERIU (< fr. {i}; {s} gr. deinos „cumplit" + therion „animal") s. m. Gen fosil de proboscidieni neogeni, cu talia mai mare decât a elefantului şi cu defensele curbate în jos şi fixate de maxilarul inferior (Deinotherium). DINOZAUR (< fr. {i}; {s} gr. deinos „cumplit" + sauros „şopârlă") s. m. Reptilă fosilă uriaşă din ordinul dino-zaurienilor. DINOZAURIENI (< fr.) s. m. pl. Reptile fosile superioare, de dimensiuni gigantice (20—30 m lungime şi greutate de zeci de tone), suverane ale Mezozoicului. Aveau craniul extrem de redus, creierul fiind compensat prin dezvoltarea unor centri secundari de transmitere şi amplificare a mesajelor cerebrale, situaţi în lungul măduvei spinării. Vertebrele erau complet osificate, centura scapulară lipsită de claviculă şi aparatul dentar constituit din dinţi mici, cuneiformi sau spatulaţi. Dl.NSPRE (< de3 + înspre) prep. 1. (Introduce un complement care arată punctul de plecare) Din direcţia ... 2. (Introduce un complement circumstanţial de timp) Cam spre ..., aproximativ (în momentul ...). DINTÂI (< de3 + întâi) adj. invar. Primul. ♦ (Adverbial). La început, în primul moment; mai întâi. DţNTE (lat. dens, -ntis) s. m. 1. (ANAT.) Organ osos special, prezent la majoritatea vertebratelor şi la om, situat în cavitatea bucală. D. este compus din coroană, colet şi rădăcină, iar în interior are pulpă dentară formată din ţesut conjunctiv, vase sangvine şi nervi. Dinţii servesc la apucarea, reţinerea şi mestecarea alimentelor, iar la unele animale şi la apărare. V. dentiţie. <0> D. de lapte = fiecare dintre dinţii care le cresc copiilor în primii ani ai vieţii şi care mai târziu cad, fiind înlocuiţi cu cei definitivi. (ARTE PL.) D. de lup = motiv decorativ de formă prismatică folosit în arta decorativă. -0- Expr. Soare cu dinţi = soare pe timp de ger. Printre dinţi = neclar, nedesluşit. ♦ (BOT.) Dintele-dracului = plantă erbacee anuală, meii-feră, cu gust de piper şi cu flori mici, albe, roşii-purpurii sau verzui, dispuse în spice (Polygonum hydropiper)-, creşte prin locuri umede; dentiţă (2). 2. (TEHN.) Fiecare dintre proeminenţele (zimţii) de formă regulată ale unor scule, organe de maşini etc. (ex. d. de roată dinţată; d. de ferăstrău etc.). 3. (ELT.) Porţiune a circuitului magnetic al unei maşini electrice cuprinsă între două crestături. 4. înălţime stâncoasă, izolată, cu pereţii abrupţi. DI.NTRE (< de3 + între) prep. Introduce atribute care indică: a) (locul ocupat de cineva sau de ceva între două sau mai multe obiecte) care se află între ..., în mijlocul ...; b) (detaşarea unui obiect din mijlocul mai multora de acelaşi fel) printre, între, din; c) (corelaţie sau alternanţă) raportul dintre formă şi conţinut; d) (răstimpul dintre două momente cunoscute) situat între; e) (un raport de reciprocitate) care există între ... + (Introduce un complement care arată punctul de plecare) Din mijlocul ... DjNTRU (< de3 + întru) prep. 1. (Local) Din, dinspre. <0 Dintr-acolo = din partea aceea. 2. (Partitiv) Din. 3. (Temporal) De la. ♦ (Introduce un atribut care indică timpul desfăşurării unei acţiuni) Din, petrecut în. 4. (Introduce un complement care exprimă provenienţa, originea) Din. 5. (Introduce un complement indirect). Din. 6. (Introduce un complement circumstanţial de mod) 101 DIOMEDE Dintr-o dată = cu o singură mişcare; pe neaşteptate. 7. (Introduce un complement instrumental) Cu. 8. (Introduce un atribut care exprimă materia) Din. 9. (Introduce un complement circumstanţial de cauză) Din cauza. DINTR-UN LEMN, Mănăstirea -, mănăstire de maici, în com. Frânceşti (jud. Vâlcea). Biserica Naşterea Maicii Domnului, ctitorită în 1634—1635 de Preda Brâncoveanu, cu adăugiri din 1684 şi 1715, a fost zidită pe locul unui schit construit, în sec. 16, cu lemnul provenit dintr-un singur stejar. Picturi murale interioare (sec. 17—18). în apropierea incintei se află o biserică de lemn (sec. 19). DINŢA (< dinţat) vb. I tranz. A face crestături în formă de dinţi (2) pe marginea unui obiect. DINŢARE (< dinţa) s. f. Acţiunea de a dinţa. ♦ (Concr.) Ansamblul dinţilor unui obiect. ♦ (TEHN.) Operaţie de aşchiere executată pe maşini de frezat, de mortezat sau de rectificat pentru a realiza dantura (2). DINŢAT, -Ă (< dinte) adj. Cu dinţi; crestat în formă de dinţi; zimţat. DINŢATURĂ (< dinţa) s. f. 1. (Rar) Parte dinţată a unui obiect. 2. Totalitatea perforaţiilor făcute pe marginile unei mărci poştale pentru a putea fi uşor desprinsă din coală. DINU, Gheorghe v. Roii, Ştefan. DINU, Valeriu-Voinea (n. 1905, Cioara Radu-Vodă, jud. Brăila), inginer român. Lucrări în domeniul silviculturii („Politica forestieră naţională. Doctrina modernă şi realizările epocii 1918— 1939“). Studii asupra mediului înconjurător. DINULESCU, Gheorghe (1896-1965, n. Cândeşti, jud. Buzău), medic veterinar român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de parazitologie, ihtiopatologie, economie piscicolă. întemeietorul primului institut de cercetări piscicole din România. DINULESCU, Nicolae (1907-1989, n. Bratovoeşti, jud. Dolj), astronom român. Prof. univ. la Bucureşti. Cercetări asupra refracţiei astronomice. Lucrări de istorie a astronomiei. DIO CASSIUS, Cocceianus (c. 155— c. 236), istoric şi om politic grec. Opera sa „Istoria romană" (în 80 de cărţi) tratează istoria Romei de la începuturi şi până în zilele sale. Lucrarea, păstrată fragmentar şi în rezumate ale istoricilor bizantini, constituie un izvor preţios pentru istoria Daciei în perioada cuceririi romane. dioceză (< fr.) s. f. 1. Diviziune teritorial-administrativă a Imp. Roman Mănăstirea Dintr-un Lemn. Biserica Naşterea Maicii Domnului târziu, creată printr-o reformă iniţiată de împăratul Diocleţian. Au fost înfiinţate 12 d., împărţite la rândul lor în peste 100 de provincii, conduse fiecare de un magistrat cu atribuţii administrative şi militare, numit vicarius. 2. (începând din Ev. Med. în Europa Apuseană) Circumscripţie ecleziastică condusă de un episcop sau arhiepiscop; dieceză, eparhie. Diocleţian Diomede (2) DIOCLEŢIAN (Caius Aurelius Valerlus Diocletianus), împărat roman (284— 305). Prin reformele sale economice, administrative şi militare a pus bazele sistemului politico-administrativ al Dominatului şi al tetrarhiei. A restaurat monumente şi a construit noi terme. A abdicat în 305 şi s-a retras în Dalmaţia, la Spalatum (azi Split), unde a murit în 316. DIODĂ (< fr. {i>; {s} gr. diodos „trecere") s. f. Element neliniar de circuit cu doi electrozi (anod şi catod) care prezintă o rezistenţă mare la polarizarea inversă şi o rezistenţă neglijabilă la polarizarea directă. D. semiconductoare = d. constituită din joncţiunea dintre un semiconductor cu conducţie electronică (tip n) cu un semiconductor cu conducţie de goluri (tip p). D. lumi-nescentă = d. cu emisie luminoasă la trecerea curentului electric prin ea. Sin. LED. -0* D. cu vid = tub electronic cu doi electrozi, situaţi într-o incintă cu vid înaintat. D. cu gaz = tub electronic cu doi electrozi, situaţi într-o incintă care conţine gaz rarefiat. DIODOR din Sicilia (c. 90— c. 20 î.Hr.), istoric roman de origine greacă. A scris „Biblioteca istorică", în 40 de cărţi, păstrată fragmentar, care cuprinde istoria lumii antice începând din epoca mitologică până la războiul lui Cezar în Galia (58—51 î.Hr.). DIOFANT (325—409), matematician grec din Alexandria. Lucrări de algebră şi de teorie a numerelor („Aritmetica"). A studiat ecuaţii cu soluţii în numere întregi (diofantice). DIOGENE din Sinope (c. 412-323 î.Hr.), filozof grec. A pus în practică principiile Şcolii cinice, ducând o viaţă simplă „conform cu natura" (de aceea, dramatizând, locuia într-un butoi şi condamnând corupţia contemporanilor săi umbla ziua cu felinarul aprins în căutarea unui „om"). DIOGENE LAERŢIU (sec. 3), învăţat grec. Autorul lucrării „Despre vieţile şi doctrinele filozofilor" (10 cărţi). DIOIC, -Ă (< fr. {i}; {s} di- + gr. oikos „casă") adj. (Despre plante unisexuate) Care are florile mascule şi femele pe indivizi deosebiţi ai aceleiaşi specii (ex. cânepa). DIOLEFjNE (< fr. {i}) s. f. pl. Diene. DIOMEDE (DIOMEDES) 1. Rege legendar al Traciei, care îşi hrănea caii cu carne omenească. A fost ucis de Herakles. 2. (în „lliada") Tovarăş nedespărţit al lui Ulise. A răpit-o pe Afrodita în cursul luptelor de sub zidurile Troiei. DION CHRISOSTOMUL 102 Dionisie Romano DION CHRISOSTOMUL (c. 30-c. 120), retor şi filozof grec. Autor al unei „Istorii a geţilor" (folosită de Casiodor şi lordanes), al unor scrisori şi discursuri. DIONÇA s. f. Plantă carnivoră, perenă, endemică în Carolina de Nord şi de Sud, cu tulpina foarte scurtă, ale cărei frunze sunt alcătuite din două foliole ovale, prinse între ele ca foile unei cărţi, având pe partea internă trei dinţi senzitivi, rigizi şi multe glande digestive, adaptate pentru prinderea şi di-gerarea insectelor (Dionaea muscipola). DIONISIAC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Serbări dionisiace (şi subst.) = (în Grecia antică) serbări în cinstea zeului Dionysos. 2. (Despre atitudine în artă sau în cultură; la Schelling şi Nietzsche) Extatic, pasionat, zbuciumat, teluric, exprimând impulsurile iraţionale ale vieţii (cum ar fi, după Nietzsche, muzica orgiastică a cultului lui Dionysos), în opoziţie cu apolinic. DIONISIE AREOPAGITUL (sec. 1 d.Hr.), episcop şi martir atenian. Membru al Areopagului din Atena. Convertit de apostolul Pavel, a predicat apoi credinţa creştină devenind primul episcop al Atenei. Prăznuit de Biserica ortodoxă la 3 oct. DIONISIE (PSEUDO)AREOPAGITUL (sec. 5—6), pseud. unui scriitor creştin anonim de limbă greacă. Autorul unor tratate mistice care au influenţat gândirea Ev. Med. european prin teologia apofatică pe care o inaugurează, prin schema neoplatoniciană a ierarhiilor cereşti, prin modul de examinare a manifestărilor divinităţii („Teologia mistică", „Ierarhia cerească", „Despre numele divine"). DIONISIE CEL MARE (c. 195- c. 265), episcop de Alexandria. Conducător ai Şcolii catehetice din Alexandria, după plecarea lui Origen. Autor al unor „Scrisori", păstrate fragmentar, în care încearcă să lămurească probleme ale creştinismului. DIONISIE CEL MIC (DIONYSIUS EXIGUUS) (c. 500—c. 550), călugăr din Scythia Minor. A trăit la Roma, traducând din scrierile Părinţilor greci în latină; contribuţii în domeniul dreptului bisericesc: Collectio Dionysiana. Cunoscut mai ales pentru calcularea erei creştine începând cu data naşterii lui lisus Hristos, stabilită de el cu o eroare de 4—5 ani. DIONISIE ECLEZIARHUL (c. 1759-1820, n. Pietrari, jud. Vâlcea), călugăr, caligraf şi cronicar din Ţara Românească. Autorul unui „Hronograf" care înfăţişează istoria Ţării Româneşti între 1764 şi 1815. DIONISIE LUPU (1769-1831), mitropolit al Ţării Româneşti (1819—1821). Partizan al Eteriei; a trimis bursieri din Ţara Românească în străinătate. DIONISIE ROMANO (1806-1873, n. Sălişte, jud. Sibiu), prelat român. M. de onoare al Acad. (1868), prof. ia semi-nariile din Buzău şi Bucureşti. Episcop de Buzău (1865—1873). Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească şi la mişcarea unionistă. Iniţiator al „Bibliotecii religioase-morale" în care a publicat scrieri proprii („Geografia sfântă", „Hermeneutica") şi traduceri din Sf. Augustin, Chauteaubriand. DIONYSIOS din Halicarnas (sec. 1 î.Hr.—sec. 1 d.Hr.), retor şi istoric roman de origine greacă. Autorul unei istorii a Romei de la origini până în anul 266 î.Hr. („Antichităţile romane"), în 20 de cărţi, păstrată fragmentar. DIONYSIOS CEL BĂTRÂN, tiran al Siracuzei (405—367 î.Hr.). A reorganizat oraşul şi a purtat trei războaie împotriva cartaginezilor, oprind ofensiva punică în E Siciliei. DIONYSIOS CEL TÂNĂR, tiran al Siracuzei (367—344 î.Hr., cu între- ruperi). Fiul lui D. cel Bătrân; izgonit de Timoleon din Corint. DIONYSOPOLIS, colonie greacă, întemeiată de milesieni în sec. 6 Î.Hr. pe ţărmul apusean al Mării Negre. Azi Balcic, Bulgaria. DIONYSOS (în mitologia greacă), zeul vinului şi al viţei de vie. Fiul lui Zeus şi al muritoarei Semele. Cultul lui orgiastic era răspândit în întreaga lume veche. Numit şi Bacchos. La romani, Bachus. DIONYSOS THRAX (170-90 Î.Hr.), gramatic din şcoala alexandrină. Lucrări j de gramatică („Arta gramaticii") şi de critică literară. DIOP, Cheikh Anta (1923-1986), scriitor şi om politic senegalez. Eseuri cu privire la civilizaţia neagră („Anterioritatea civilizaţiilor negre: mit sau adevăr istoric?"). DIOPSjD (< fr. {i}) s. m. Silicat dublu de calciu şi magneziu, din grupa piroxenilor monoclinici; rar este incolor, frecvent colorat verzui-cenuşiu, sticlos; component important al unor roci eruptive bazice şi ultrabazice şi al skarnelor, mai rar al unor şisturi cristaline. Utilizat ca piatră semipreţioasă. DIOPTAZ (< fr. {i}) s. n. Silicat hidratat de cupru format împreună cu azuritul şi malachitul în pălăria zăcămintelor de cupru, prin alterarea sulfurilor respective. Este verde ca smaraldul, transparent sau translucid, sticlos. Utilizat ca piatră semipreţioasă. DIOPTRIC, -Ă (< fr. {i>) adj., s. f. 1. Adj. Referitor la refracţia luminii. 2. S. f. Capitol al opticii care se ocupă cu studiul fenomenelor de refracţie. DIOPTRIE (< fr. {i}) s. f: (FIZ.) Unitate de măsură a convergenţei lentilelor, egală cu convergenţa unei lentile cu distanţa focală de 1 m; numărul de dioptrii este pozitiv pentru lentilele convergente şi negativ pentru cele divergente. DIQPTRU (< fr. {i}) s. m. (FIZ.) Suprafaţă care separă două medii transparente diferite cu indici de refracţie diferiţi. ♦ Dispozitiv optic pentru determinarea liniei de vizare către un anumit punct. DIOR, Christian (1905-1957), creator de modă francez. A lucrat ca desenator şi modelist la mari case de modă. îşi deschide propria firmă (1941) şi lansează stilul „new-look", precum şi renumitele parfumuri D. După 1957, casa sa de modă se extinde sub auspiciile lui Yves Saint-Laurent, apoi ale lui Marc Bohan. DIORAMĂ (< fr. (i>; {s> dia- + gr. horama „privelişte, spectacol") s. f. 1. Tablou de mari dimensiuni, reprezen- 103 DIPLOE Christian Dior tând de obicei o scenă istorică sau un peisaj alcătuit din diferite planuri şi carer datorită variaţiilor efectelor de lumini, dă impresia realităţii. Primul care a folosit procedeul a fost L. J. M. Daguerre, în sec. 19. 2. (BIOL.) Reprezentare spaţială a unei porţiuni dintr-un ecosistem (pădure, baltă etc.) în care se expun, în muzee, animale naturalizate. A fost iniţiată de Gr. Antipa. DIOR AMIC, -Ă (< fr. fi» adj. Care ţine de dioramă. DIORI, Hamani (1916-1989), om politic din Niger. Fondator şi secretar general al Partidului Progresist. Preşedinte şi prim-min. al Rep. Niger (1960— 1974). DIORţT (< fr. {i}) s. n. Rocă magmatică intruzivă, de culoare cenuşiu-verzuie, compusă din feldspaţi calcoso-dici, plagioclazi, hornblendă, biotit şi cuarţ; forma de zăcământ este variabilă: filoane, lacolite sau faciesuri marginale ale masivelor de granit sau de gabrou. Este utilizat ca piatră de construcţie şi de ornament. DIOSCORIDE, Pedanios (sec. 1 d.Hr.), medic şi botanist grec, originar din Asia Mică. în lucrarea „Despre mijloacele de vindecare", în care sunt descrise medicamentele de origine vegetală, animală şi minerală din timpul său, sunt glosate şi echivalentele dacice ale numelor unor plante medicinale. DIOSCURI (în mitologia greacă), nume dat fraţilor Castor şi Pollux. Frecvent reprezentaţi în sculptura romană, în pictura vaselor greceşti, pe monezi. Sub alte forme, D. apar în arta medievală si barocă germană. DIOSIG, com. în jud. Bihor, pe râul Ier; 9 435 loc. (1995). Centru viticol. Staţie de c.f. DIOŞTI, com. în jud. Dolj; 3 535 loc. (1995). Complex avicol. DIOUF [diuf], Abdou (n. 1935), om politic senegalez. Secretar general (din 1981) al Partidului Socialist Senegalez. Prim-min. (1970—1980) şi preşedinte (din 1981) al Republicii Senegal. Preşedinte al Confederaţiei Senegambia (1982-1989). DIOXINĂ (< fr.) s. f. Denumire generică pentru un grup de peste 75 de substanţe chimice toxice, care pot apărea în sinteza unor ierbicide, dezin-fectanţi, uleiuri de transformator, dar şi în instalaţii de ardere a gunoaielor menajere. Cea mai toxică, tetraclorodi-benzo-1, 4-dioxina, a provocat dezastrul ecologic de la Seveso (Italia) din 1976, când a fost poluată de industria chimică italiană o suprafaţă de 1 800 ha, ceea ce a dus la îmbolnăvirea a sute de copii şi la moartea a sute de mii de animale domestice. DIOXIZI (< fr.) s. m. pl. Combinaţii chimice ale oxigenului cu elementele nemetalice, de tipul E02, sau cu elementele metalice, de tipul M02. ^ Dioxid de carbon = compus oxigenat al carbonului, gaz incolor cu miros înţepător, mai greu decât aerul, necesar plantelor pentru sinteza hidraţilor de carbon; întrebuinţat la fabricarea bicarbonatului de sodiu, a ureii etc., în ind. zahărului, la prepararea unor băuturi gazoase, iar în stare solidă în tehnica frigului; anhidridă carbonică. Dioxid de mangan - compus oxigenat al manganului; apare în natură sub formă de piroluzită şi se prezintă ca o pulbere cristalină brună-neagră; oxidant, toxic, întrebuinţat ca depolarizant la pile Leclanché, în ind. cauciucului, chibriturilor, a sicativilor, a glazurilor ceramice, a sticlei etc. Dioxid de siliciu = compus oxigenat al siliciului, care se găseşte în natură sub formă de cuarţ, opal, agat etc.; intră în compoziţia a diferite roci şi este componentul principal al nisipului. Se mai găseşte şi ca pământ de infuzori (diatomit, kiselgur). Serveşte ca materie primă pentru combinaţiile siliciului şi pentru fabricarea sticlei; silice. Dioxid de sulf = compus oxigenat al sulfului (se lichefiază la — 10,2°C şi se solidifică la —73°C), gaz incolor, sufocant; se întrebuinţează la fabricarea acidului sulfuric, ca décolorant în vopsitorie, ca mijloc de conservare a fructelor, la sulfitare în ind. zahărului, la rafinare în ind. petrolieră şi ca insecticid; anhidridă sulfuroasă. Dioxid de titan = compus oxigenat al titanului, cristalizat, alb, insolubil în apă, folosit ca pigment în pictură, la prepararea vopselelor şi a cernelurilor poligrafice albe, în ind. textilă, a sticlei şi a ceramicii, în cosmetică etc.; alb de titan. Sin. bioxizi. DIPEPTIDE (< fr.) s. f. pl. (BIOCHIM.) Produşi formaţi din unirea a doi aminoacizi şi care conţin un grup peptidic. DIPETAL, -A (< fr. ffi; fe> di- + gr. petalon „petală") adj. (Despre corole) Care are două petale. DIPIRIDAMOL s. n. Derivat pirimido-pirimidinic antispastic, cu acţiune similară papaverinei. DIPLEGIE (< fr. {i}; {s} di- + gr. plege „lovitură") s. f. Paralizie simultană a structurilor anatomice omonime din cele două jumătăţi ale corpului, dreaptă şi stângă (ex. d. membrelor superioare sau a celor inferioare) sau a întregului corp (hemiplegie totală sau bilaterală). DIPLOBACjL (< fr. {s> gr. diploos „dublu" + fr. bacile „bacii") s. m. Fiecare dintre germenii patogeni, în formă de bastonaşe unite câte două cap la cap, care produc infecţii ale conjuctivei oculare (ex. Moraxella). DIPLOCOC (< fr. {i}; {s> gr. diploos „dublu" + fr. coque „coc") s. m. Fiecare dintre microbii, grupaţi doi câte doi (ca un bob de cafea), care produc pneumonia, gonoreea, meningita cere-brospinală. DIPLODOC (< fr. {i}; {s> gr. diploos „dublu" + dokos „bârnă") s. m. Specie de reptilă dinozauriană fosilă, găsită în Jurasicul superior din America de Nord (Diplodocus). Era un animal erbivor, lung de c. 26 m, care trăia pe uscat şi în apă. V. dinozaurieni. DIPLOE (< fr. {i}; {s> gr. diploe „lucru împărţit în două") s. f. (ANAT.) Ţesut osos spongios cuprins între cele două DIPLOFAZĂ 104 table osoase compacte ale oaselor craniene. DIPLOFAZĂ (< fr.) s. f. (BIOL.) Fază sau generaţie diploidă din ciclul vital care are un set dublu de cromozomi (2n)-, este situată între fecundaţie, formarea zigotului şi meioză; fază diploidă. DIPLOGRAF (< fr. {i>; {s> gr. diploos „dublu" + grapho „a scrie") s. n. Maşină de scris cu două mecanisme, care funcţionează simultan şi după principii diferite, efectuând două produse (ex. un text obişnuit şi un text în relief pentru orbi). DIPLOID, -A (< fr. fl>; fe> gr. diploos „dublu" + eidos „aspect"), s. m. şi f., adj. (Celulă, ţesut, organ, organism) cu două seturi omoloage de cromozomi (2n), matern şi patern. -0- Fază d. = diplofază. DIPLOMA IOANIŢILOR, privilegiu acordat în 1247 de regele Ungariei, Bela IV, cavalerilor ioaniţi instalaţi în reg. Dunării de Jos pentru apărarea regatului împotriva* .tătarilor. Actul menţionează, în reg. dintre Carpaţi şi Dunăre, formaţiunile statale româneşti conduse de loan, Farcaş, Litovoi şi Seneslau, precum şi Ţara Haţegului în Transilvania. . DIPLOMA LEOPOLDINĂ, act emis în 4 dec. 1691 de împăratul Leopold I de Habsburg în scopul reglementării raporturilor dintre Transilvania şi Imp. Habsburgic şi al statuării principiilor de guvernare a provinciei. Completată în 1693, D. L. realizează, în esenţa ei, garanţia necesară obţinută de stările Principatului pentru păstrarea autonomiei Transilvaniei în cadrul Imp. Habsburgic, îndeplinind funcţia de constituţie a Transilvaniei până în 1867. D. L. se mai numesc şi cele două acte emise de împăratul Leopold I în 1699 şi 1701 privitoare la unirea religioasă a unei părţi a românilor ortodocşi din Transilvania cu Biserica romano-catolică. DIPLOMAT1, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care deţine un titlu pe bază de diplomă. Dipnoi DIPLOMAT2, -Ă (< fr.) s. m., adj. 1. S. m. Reprezentant oficial al unui stat în relaţiile cu alte state. D. se bucură de anumite privilegii şi imunităţi în ţara unde îşi îndeplineşte misiunea, în ţările prin care trece, nu însă şi în propria-i ţară. 2. Adj. Care are calităţi proprii unui diplomat2 (1). ♦ Care ştie cum să se comporte, ce să facă într-o anumită împrejurare, pentru a-şi atinge scopurile; dibaci, abil; şiret2, viclean (1). DIPLOMATIC, -Ă (< fr.) adj. 1. Care aparţine diplomaţiei, privitor la diplomaţie. ♦ Care arată dibăcie, abilitate, şiretenie (în comportare). 2. Care priveşte diplomatica. ^ Critică d. = critica formală a unui act şi a autenticităţii sale. DIPLOMATICĂ (< fr.) s. f. Disciplină auxiliară a istoriei care studiază actele şi documentele oficiale (diplome, cărţi, tratate ş.a.), elaborarea, autenticitatea şi transmiterea lor. DIPLOMAŢIE (< gr., fr.) s. f. 1. Totalitatea metodelor, mijloacelor şi activităţilor în domeniul relaţiilor internaţionale prin care un stat îşi înfăptuieşte obiectivele şi scopurile de politică externă. Apărută încă din Antic., în formele ei actuale a luat naştere în sec. 16—17 o dată cu crearea statelor centralizate şi a extinderii relaţiilor internaţionale politice şi comerciale (în acest răstimp apar şi primele reprezentanţe diplomatice permanente), căpătând o deosebită însemnătate în sec. 19—20. în condiţiile diversificării activităţii diplomatice, d. începe să fie guvernată de uzanţe, norme şi principii de drept internaţional (de ex.: respectarea suveranităţii de stat), precum şi de regulile dreptului diplomatic, cum sunt cele referitoare la privilegiile şi imunităţiile diplomatice, rangurile şi clasele diplomaţilor. D. se realizează prin mijloace variate, dintre care cele mai importante sunt: negocierile, corespondenţa diplomatică, participarea la congrese şi conferinţe şi organizaţii internaţionale, reuniunile la nivel înalt, misiunile diplomatice etc. Activitatea diplomatică a statelor se realizează prin organele de stat pentru relaţiile externe, şi anume: şeful statului, guvernul, Ministerul de Externe (în interior) şi misiunile diplomatice, reprezentanţele comerciale şi consulatele (în exterior). Guvernul înfăptuieşte conducerea generală a relaţiilor externe ale statului, iar Ministerul de Externe exercită conducerea permanentă operativă a reprezentanţelor diplomatice şi consulare, prezintă guvernului toate problemele importante ale politicii externe, apără interesele statului şi ale cetăţenilor săi în străinătate. 2. Ramură a ştiinţelor politice care se ocupă de relaţiile internaţionale. 3. Arta de a conduce şi de a practica negocierile între state. ♦ Tact, abilitate, dexteritate, supleţe, prudenţă într-o situaţie sau problemă dificilă. DIPLOMĂ (< fr., lat.) s. f. 1. înscris prin care se atestă unei persoane o anume calificare profesională, i se recunoaşte dreptul de a purta un titlu ori se atestă meritele deosebite ale unui participant la o expoziţie sau la un concurs etc. 2. (în Ev. Med.) Act de înnobilare, de acordare de privilegii (ex. hrisov, uric, cartă regală, bulă pontificală). DIPLOPI.E (< fr. {i}; {s} gr. diploos „dublu" + opsis „vedere") s. f. Tulburare de vedere caracterizată prin perceperea dedublată a imaginilor, datorată în special lipsei de paralelism a axelor globilor oculari în urma paraliziei unor muşchi oculari sau a unei leziuni a cristalinului. Dl PLOP ORA (< fr.) s. f. Alge verzi, cu talul calcaros format din numeroase celule neindividualizate, cu un număr mare de nuclee. Au apărut în Triasic şi au existat până în Eocen, formând importante depozite de roci calcaroase. DIPLIJRA (< fr.) s. f. (La pl.) Ordin de insecte mici, fără aripi şi ochi, cu antene foarte lungi; campodeoidee; (şi la sg.) insectă din acest ordin. DIPMETRU (< fr. {i}) s. n. Aparat care se introduce în gaura de sondă pentru a măsura deviaţia de la verticală în timpul săpării. DIPNOI ({s> di- + gr. pneo „respira") s. m. pl. Peşti din Africa şi din America de Sud care respiră atât prin branhii, cât şi prin plămâni (ex. Neoceratodus, Lepidosiren). Apar în Devonianul inferior. DIPQD ({s} gr. dtpod- „de două picioare") adj. (Despre versuri) Alcătuit din două picioare. DIPODIDE (< fr.) s. n. pl. (ZOOL.) Rozătoare cu picioarele posterioare lungi, care aleargă în salturi; trăiesc în zonele de stepă şi deşert. DIPODJE (< fr., lat.) s. f. Unitate metrică în versificaţia antică, alcătuită dintr-un grup de două picioare. DIPOL (< fr. {i}; {s> di- + gr. polos „pol") s. m. 1. Circuit sau reţea electrică cu două borne de acces, care nu prezintă alte cuplaje (magnetice sau electrice) cu circuitele exterioare. 2. D. electric = a) ansamblu de două sarcini electrice punctiforme, foarte apropiate, egale şi de semne contrare; dublet 105 DIRECŢIONAL Paul Dirac electric; b) antenă de telecomunicaţii formată din două corpuri conductoare dispuse şi alimentate simetric, asimilabilă din punctul de vedere al câmpului electromagnetic radiat cu un dipol electric (a). 3. D. magnetic = a) model fictiv de corp magnetizat, constituit din două sarcini magnetice, foarte apropiate, punctiforme, egale şi de semne contrare; b) spiră mică perfect conductoare parcursă de un curent electric de o intensitate dată. DIPOLAR, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine dipolilor, referitor la dipoli. ^ Moment d. = moment (5) al unui dipol (electric, magnetic). DIPSOMANIE (< fr. {i>; {s} gr. dipsa „sete“ + mania „nebunie") s. f. Manifestare psihopatică constând în consumarea abuzivă de băuturi alcoolice. DIPTER (< fr. (i>; (s> gr. dipteros „cu două aripi", 2 fr., lat.) s. n., adj. 1. S. n. (La pl.) Ordin de insecte cu o singură pereche de aripi, a doua fiind redusă; (şi la sg.) insectă din acest ordin (ex. ţânţarii, muştele). ^ (Adjectival) Insectă dipteră. 2. Adj., s.-n. Edificiu antic înconjurat cu două rânduri de coloane. DIPTIC (< fr., lat.) s. n. 1. (ARTE PL.) Tablou alcătuit din două piese (de obicei panouri de lemn) legate între ele. ♦ P. gener. Operă compusă din două părţi. 2. Registru (în mânăstirile şi bisericile din Occident) în care se înscriau numele binefăcătorilor şi ale episcopilor. DIRAC [diræc], Paul Adrien Maurice (1902—1984), fizician şi matematician britanic. Prof. univ. la Cambridge. Unul dintre fondatorii mecanicii şi electrodi-namicii cuantice. Autor al teoriei cuantice relativiste pe baza căreia a prevăzut (1928) existenţa pozitronului. A pus bazele statisticii cuantice a particulelor cu spin impar (statistica Fermi-D.) şi a introdus funcţia pentru distribuţii punctuale (funcţia D.). A postulat exis- tenţa monopolului magnetic, a elaborat teoria relativistă a mişcării electronului (ecuaţia D.). Premiul Nobel pentru fizică (1933), împreună cu E. Schrôdinger. DIRÇCT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f., adv. 1. Adj. Care duce de-a dreptul la ţintă, la capăt. ^ Loc. în linie directă = din tată în fiu. 2. S. f. (La box) Lovitură dată prin întinderea în linie dreaptă a braţului şi antebraţului. 3. Adv. Fără ocol, de-a dreptul. 4. Adj., adv. (Care este, se face etc.) fără ascunzişuri, făţiş, drept2 (I 2). 5. Adj. Care are loc, se face etc. nemijlocit, fără intermediar. ^ Vot d. v. vot. Impozit d. v. impozit, investiţii directe = investiţii care oferă posibilitatea investitorilor străini de a exercita controlul direct asupra acestora. Finanţare d. = creştere de capital obţinută fără a se face apel la subscrieri noi (vânzări de acţiuni din stocul principal etc.). Costuri directe v. cost. Complement d. = complement necircumstanţial care determină un verb tranzitiv. Vorbire d. sau stil d. = procedeu sintactic sau stilistic de redare fidelă a spuselor sau a gândurilor cuiva. (INFORM.) Acces d. = acces la o înregistrare pe adresă aleatoare a unui fişier fără a parcurge înregistrările anterioare ei. 6. Adv. în mod nemijlocit. Expr. A fi (sau a face) direct răspunzător (de ceva) = a răspunde (sau a face să răspundă) personal de anumite fapte. 7. Adv. (Despre două mărimi) Direct proporţionale = a căror legătură este de asemenea natură încât creşterea sau micşorarea uneia de un număr de ori provoacă creşterea sau, respectiv, micşorarea celeilalte de acelaşi număr de ori. DIRECTIVĂ (< fr., rus.) s. f. Indicaţie, îndrumare generală dată de un organ superior celor ce se află în subordinea sa, prin care se orientează activitatea acestora. ♦ Document al unui partid politic cuprinzând principalele orientări şi obiective programatice într-o anumită etapă şi căile de realizare practică a DIRECTIVITATE (< fr.) s. f. Pro-prietate a surselor, respectiv a receptoarelor de radiaţii (electromagnetice, so- Directoare y nore etc.) de a emite, respectiv de a recepţiona preferenţial radiaţia în (sau din) anumite direcţii. DIRECTOIRE (cuv. fr.) [directuar] subst. Stil ~ = stil care s-a dezvoltat în Franţa (mai ales în mobilier, orfevrărie şi costum) în perioada Directoratului şi a cărui caracteristică este ornamentaţia inspirată mai ales din arta veche egipteană şi din cea antică greco-ro-mană. Face trecerea de la stilul Ludovic al XVI-lea la stilul Empire. DIRECTQR1, -OARE (< fr., 2, 3, după fr.) adj., s. f. 1. Adj. Care indică direcţia; care arată, care îndrumă. 2. S. f. Curbă pe care se sprijină generatoarele rectilinii ale unei suprafeţe riglate. 3. S. f. (La conice) Polara unuiş. dintre focare. D1RÇCTOR2, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care conduce o instituţie, o întreprindere sau o direcţie din administraţia centrală şi locală. ♦ Persoană aleasă de acţionarii unei societăţi pe acţiuni pentru a conduce firma; funcţie deţinută de această persoană. DIRECTORAT, formă de guvernământ a Republicii Franceze, creată în baza Constituţiei anului III; format din cinci membri (directori). Au fost două directorate: 1795-1797 şi 1797-1799. în urma loviturii de stat a lui Bonaparte, din 18—19 brumar (1799), D. este răsturnat şi se instaurează Consulatul. DIRECTORIAL, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine directorului2, privitor la director2. DIRECŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Orientare în spaţiu a unui obiect, a unei mişcări etc.; sens (de desfăşurare a uneia acţiuni). ^ (MILIT.) D. de atac = linie care marchează orientarea atacului de la aliniamentul de plecare până la obiectivul de cucerit. 2. (MAT.) Proprietate comună tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă. 3. Conducere (sau organ de conducere) a unei instituţii, a unei întreprinderi etc.; postul, funcţia de director2; durata acestei funcţii. & D. de scenă = regie, -f Biroul directorului2. ♦ Subdiviziune în sistemul de organizare a unui minister sau a altui organ central care conduce un anumit domeniu de activitate. 4. Ansamblul organelor folosite pentru dirijarea (orientarea) dorită a unui autovehicul. Este compusă din volan, angrenajul de direcţie (1) (la unele autovehicule grele cu servomecanism sau cu servomotor) şi pârghiile de legătură ale acestora cu fuzetele roţilor de direcţie ale autovehiculului. DIRECŢIONAL, -Ă (< fr.) adj. Referitor la o anumită direcţie; (despre DIRE DAWA 106 Dirijabil un fascicul de raze) puţin divergent, aproape paralel. DIRE DAWA, oraş în E Ethiopiei centrale, pe calea ferată Addis Abeba— Djibouti; 127,4 mii loc. (1990, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Ind. textilă, a cimentului, de reparaţii utilaj feroviar şi alim. Centru comercial (piei şi cafea). DIREPTATE, Câmpia de la -, câmpie lângă Suceava, pe Şiret. Aici, în 14 apr. 1457, Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan II, a fost recunoscut şi uns domn al Moldovei de către mitropolitul Teoctist. DIRÇSE (< direge, înv., „a drege") s. f. pl. (în Evul Mediu în Ţara Românească şi în Moldova) Termen generic prin care erau denumite actele emise de cancelaria domnească. DIRHAM (< fr. {i>) s. m. Monedă de argint cu largă circulaţie în lumea islamică în Evul Mediu; unitate bănească în Maroc şi Emiratele Arabe .Unite. DIRICHLET [diricle], Peter Gustav Lejeune (1805—1859), matematician german de origine franceză. Contribuţii în teoria numerelor, teoria funcţiilor, calculul integral şi teoria potenţialului. Cercetări de mecanică şi fizică matematică. DIRIGENT (< fr., lat.) adj., s. m. (înv.) (Persoană) care dirijează sau are principala conducere. DIRIGENŢJE (< diriginte) s. f. îndrumare şi control al unei clase de elevi de către diriginte (1). DIRIGINTE, -Ă (< după fr.) s. m. şi f. 1. Profesor însărcinat cu îndrumarea şi controlul unei clase de elevi. 2. (în trecut) Director al linei şcoli primare rurale. 3. Şef al unui oficiu poştal sau vamal. DIRIJA (< fr.) vb. I tranz. 1. A conduce o orchestră, un cor în procesul interpretării muzicale. 2. P. gener. A conduce, a îndruma. DIRIJABIL (< fr.) s. n. Aerostat de formă cilindrică, cu secţiune circulară sau ovală şi cu extremităţile alungite, prevăzut cu o nacelă pentru călători şi echipat cu mijloace proprii de propulsie şi de dirijare pentru deplasare în orice direcţie. V. aerostat DIRIJISM (< fr.) s. n. Doctrină formulată de J. M. Keynes, care încearcă să fundamenteze teoretic intervenţia masivă a statului în economie, considerând indispensabilă dirijarea proceselor economice. DIRIJQR, -OARE (< dirija) s. m. şi f. Persoană care conduce o orchestră sau un cor; şef de orchestră. DIRIJORALĂ (< dirijor) adj. Artă ~ = arta de a îndruma studiul şi de a conduce execuţia muzicală a unei orchestre, a unui cor sau a unui ansamblu coral-simfonic, urmărind redarea exactă şi expresiv-artistică a partiturii. DIRT-TRACK [d?:t-traec] (cuv. engl.) s. n. Cursă de motociclism care se desfăşoară în circuit închis, pe o pistă cu zgură, uneori cu obstacole. DIS- (< {s> gr. dys-, lat. dis-) Prefix cu sens privativ care serveşte la formarea unor substantive, a unor adjective sau a unor verbe. DISAGIO (cuv. it.) subst. 1. Diferenţa negativă dintre cursul pieţei şi cel nominal pentru o monedă sau o hârtie de valoare. 2. Taxă percepută pentru schimbarea unor monede ieşite din uz. DISAMARÀ (< fr.; fe} di- + lat. samara „sămânţă de ulm") s. f. Fruct uscat indehiscent, provenit dintr-un gineceu bicarpelar şi format din două achene aripate (samare) alipite, care la maturitate se desface în două (ex. la arţar). DISARTRIE (< fr. {i}; {s> dis- + gr. arthron „articulaţie") s. f. Tulburare de vorbire constând în articularea defectuoasă a cuvintelor. DISC1 (< fr., lat.) s. n. 1. Obiect plat cu contur circular (ex. d. cu came, d. de frână, d. divizor etc.). D. de apeI = dispozitiv al aparatului telefonic automat, având rolul de a forma numărul de apel spre centrala automată. D. stroboscopic = rondelă circulară cu sectoare albe şi negre, utilizată pentru verificarea turaţiilor şi a frecvenţei unui element în rotaţie. Discul lui Newton = d. împărţit în mai multe sectoare, pe care sunt reproduse culorile spectrului solar; prin rotire rapidă, discul apare alb (sau gri), demonstrându-se astfel sinteza luminii albe din componente de diverse culori. 2. Semnal mobil (de formă circulară) folosit la căile ferate pentru a indica reducerea vitezei în staţii sau acolo unde calea ferată este slabă. 3. (SPORT) Placă circulară din lemn sau alt material, de forma unei lentile biconvexe, cu care se efectuează aruncări la distanţă; are 2 kg pentru bărbaţi şi 1 kg pentru femei. ♦ Probă de aruncare în atletism, care constă în aruncarea discului (3). 4. Placă circulară din material plastic, cu diametrul de 30, 25 sau 17 cm şi cu turaţia de 78, 45, 331/3 sau 162/3 rot/min, care serveşte la înregistrarea şi la reproducerea sonoră a muzicii, a pieselor de teatru, a lecţiilor, a conferinţelor etc. <0» D. compact v. compact disc. D. de aur, distincţie iniţiată în 1958 de R.l.A.A. (fîecord /ndustry /Association of /America) pentru a marca vânzările discografice deosebite (peste 1 mii. de discuri „single" sau peste 500 000 de discuri „LP7 „Long Play" vândute dintr-un singur titlu; în Franţa şi Marea Britanie d. de a. se acordă pentru 500 000 discuri „single" şi peste 100 000 „LP"). Ulterior, au apărut „d. de argint" şi „d. de platină" (în S.U.A. d. de platină se acordă pentru 2 mii. de discuri „single" şi 1 mii. discuri „LP"). (INFORM.) Pachet de discuri = un număr de 6 sau 11 discuri coaxiale pe care se înmagazinează informaţie. Unitate de discuri = periferic de intrare şi ieşire de date memorate pe discuri magnetice. D. flexibil = dispozitiv pe care se scrie sau de pe care se citeşte informaţia, constând dintr-o placă circulară din material plastic, acoperită cu un material uşor magnetizabil; dischetă. D. magnetic = dispozitiv de memorare a datelor, constând dintr-un d. metalic, acoperit pe ambele feţe cu material magnetic, datele memorate fiind- aranjate sub formă liniară pe piste concentrice. D. fix (d. dur) = d. magnetic fixat în microcalculator, având o mare capacitate de memorare şi o viteză de lucru relativ mai mare decât a dischetelor, dar mult mai mică decât a memoriei centrale; d. Winchester. 5. (BIOL.) D. embrionar - formaţie a embrionului în stadiu de blastulă la rechini, peşti osoşi, reptile şi la păsări; bănuţ (2). 6. (ANAT.) 107 DISCREPANŢĂ D. intervertebral = cartilaj fibroelastic interpus între corpurile a două vertebrate alăturate şi contribuind la solidarizarea lor. DISC2 (DISKOS) (< sl.) s. n. Suport de aur sau de argint pe care se pune agneţul când se oficiază liturghia. DISCANT (< fr.) s. n. 1. Formă şi procedeu aparţinând începuturilor polifoniei Evul Mediu în Europa, linia melodică nou creată fiind situată deasupra liniei melodice date. 2. Partea de sus a claviaturii pianului, orgii sau clavecinului. DISCERNĂMÂNT (< fr.) s. n. Facultatea de a discerne. ♦ (DR.) Calitate cerută unei persoane pentru a putea încheia un act juridic sau pentru a putea răspunde în faţa legii de faptele sale şi care constă în posibilitatea de a-şi da seama de consecinţele actelor sau faptelor sale. DISCÇRNE (< fr., lat.) vb. III tranz. A vedea limpede, deosebind lucrurile unele de altele; a judeca, a raţiona cu pătrundere. DISCHERATQZĂ (< fr.; te) dis- + gr. keras „corn“) s. f. Tulburare a chera-tinizării celulelor de la suprafaţa tegumentelor sau mucoaselor; unele d. sunt precanceroase. DISCHETĂ (< fr., amer.) s. f. V. disc (4), d. flexibil. DISCIPLINA (< fr-, lat.) vb. I tranz. şi refl. A (se) obişnui cu disciplina, cu ordinea. DISCIPLINAR, -A (< fr.) adj. Care aparţine disciplinei (1), conform cu disciplina (1), privitor la disciplină (1). -0* Pedeapsă (sau sancţiune) d. = sancţiune aplicată unui angajat, unor elevi, studenţi, membri ai unor organizaţii ş.a. pentru o încălcare a disciplinei. Pe cale d. = printr-o pedeapsă disciplinară. DISCIPLINA (< fr., lat.) s. f. 1. An-samblul regulilor de purtare, de ordine impuse membrilor unei colectivităţi în scopul bunei funcţionări a organizării sociale (ex. d. şcolară, d. militară etc.). ■O (INFORM.) D. de servire = totalitatea regulilor care guvernează ordinea de servire a cererilor dintr-un şir de aşteptare la o staţie de servire. ♦ Ordine, bună rânduială; spirit de ordine. 2. Domeniu particular al cunoaşterii sau ramură a unei ştiinţe; domeniu de învăţare sau materie din programele de învăţământ; p. gener. ştiinţă. DISCIPOL (< fr., lat.) s. m. 1. Elev. 2. Persoană care primeşte învăţătura de la un maestru (ex. Platon a fost d. lui Socrate). *0- Discipolii lui lisus Hristos = cei 12 apostoli aleşi şi trimişi de către lisus să predice Evanghelia Sa la toate popoarele lumii. 3. Persoană care adoptă şi continuă doctrina uni^i maestru (ex. discipolii lui Freud). DISC-JOCKEY [d|sc djakei] (cuv. engl.) subst. Prezentator şi comentator al unor programe de înregistrări muzicale la radio, televiziune sau discoteci. DISCLIMAX (< dis- + climax) s. n. (BIOL.) Perturbare a realizării stadiului de climax (2) într-o succesiune vegetală prin intervenţia omului sau a animalelor (ex. agroclimaxul este un d.). DISCO (abreviere de la discotecă) subst. Stil de muzică populară americană destinată dansului, avându-şi debutul în jurul anului 1980; muzică modernă după care se dansează în discoteci. DISCOBQL (< fr.; {s} gr. diskos „disc“ + ballo „a arunca") s. n. Atlet care practică aruncarea discului. DISCOGRAFiE (< fr., cf. engl. discography) Ramură a documentaristicii (muzicale) care se ocupă cu descrierea, aprecierea şi sistematizarea producţiei de discuri (4). ♦ Publicaţie (carte, revistă, catalog) care semnalează publicului titlurile de discuri recent apărute. 2. Listă a discurilor privind opera unui autor sau realizate de un interpret (muzical sau dramatic). Completează de obicei o listă de opere, o bibliografie de referinţă. DISCQNT (< engl.) s. n. 1. Rabat comercial, remiză, practicate în vânzările de produse desperecheate sau fără însemnele de marcă, etichete etc. 2. Rabat autorizat aplicat de un comerciant asupra preţurilor în funcţie de amploarea comenzilor sau a vânzărilor. 3. Practică comercială care constă în vânzarea de produse la preţuri mai mici pentru achiziţionarea de cantităţi mari de marfă. DlécONTINUITATE (< fr.) s. f. Lipsă de continuitate; intermitenţă. ♦ (GEOL.) Suprafaţă din interiorul Pământului evidenţiată prin variaţiile bruşte ale vitezei şi modului de propagare a undelor seismice longitudinale şi transversale. Principalele discontinuităţi sunt (după numele celor care le-au stabilit): Conrad (între pătura de granit şi cea de bazalt), Mohorovicic (între scoarţa terestră şi manta, la adâncimea de 35—60 km sub continente şi de 6—10 km sub oceane), Gutenberg—Wichert (separă mantaua de nucleu, la adâncimea de 2 900 km şi absoarbe undele seismice transversale), Lehman (separă nucleul extern de nucleul intern al Pământului, la adâncimea de 5 120 km). ♦ (MAT., FIZ.) Variaţie bruscă, în salturi, a valorii unei mărimi; trecere de la o valoare la alta fără parcurgerea valorilor intermediare. <0> D. de speţa întâia (a unei funcţii într-un punct) = d. la care, în punctul considerat, limitele laterale ale funcţiei există şi sunt diferite. D. de speţa a doua = d. la care, în punctul considerat, cel puţin una dintre cele două limite laterale nu există. DISCONTINUU, -A (< fr.) adj. 1. Care este lipsit de continuitate; intermitent. 2. Discret (2). 3. (MAT.) Funcţie d. într-un punct = funcţie definită în acel punct, dar care nu are limită sau pentru care limita nu este egală cu valoarea în acel punct. DISCOPATjE (< fr.; {s} lat. discus „disc“ + gr. pathos „suferinţă") s. f. Afectarea unuia sau a mai multor discuri intervertebrale. DISCORDA (< fr., lat.) vb. I. 1. Intranz. A nu concorda, a nu se potrivi. 2. Refl. (Despre instrumente muzicale cu coarde) A se dezacorda. DISCORDANT, -A (< fr., lat.) adj. Care este nepotrivit, care distonează; strident (2). DISCORDANŢĂ (< fr.) s. f. Nepo-trivire flagrantă, stridenţă; distonanţă. ♦ (GENET.) Absenţă sau dezvoltare deficitară a unui caracter oarecare la unul dintre membrii unui cuplu gemelar. ♦ (STRAT.) Raport între strate mai vechi, parţial erodate sau dislocate, şi strate mai noi, acoperitoare, depuse după o anumită întrerupere în procesul de sedimentare; indică existenţa mişcărilor tectonice. DISCQRDIE (< fr., lat.) s. f. Neînţelegere, dezacord; p. ext. ceartă; duşmănie. DISCOTECĂ (< fr.; {s> fr. disque „disc“ + gr. theke „dulap, cutie") s. f. 1. Colecţie de discuri1 (4); p. ext. mobilă cu rafturi în care se păstrează astfel de colecţii. 2. încăpere special amenajată pentru păstrarea si audierea discurilor1 (4). 3. Local în care se dansează sau se ascultă muzică înregistrată. DISCOVERER [discşvara], program spaţial american de interes militar (1959—1962) pentru experimentarea recuperării unor capsule cu aparate, înregistrări, obiecte biologice. DISCRAZIE (< fr.; {s} dis- + gr. krasis „amestec") s. f. Termen utilizat pentru a defini o stare generală morbidă caracterizată prin apariţia unor tulburări ale umorilor organismului, fără o cauză bine definită (ex. d. sanguină). DISCREDITA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) compromite (1). DISCREPANT, -A (< it., lat.) adj. Care nu se potriveşte, care este în dezacord. DISCREPANŢĂ (< it., lat.) s. f. Nepotrivire (flagrantă); dezacord. DISCRET 108 . DISCRET, -Ă (< fr.) adj. 1. Care ştie să păstreze un secret. ♦ Rezervat, reţinut în vorbe şi acţiuni. 2. (FIZ., FILOZ.) Care este alcătuit din elemente distincte; care variază în salturi; cuantificat; discontinuu. 3. Fig. Care nu atrage atenţia; abia perceptibil. 4. (MAT.) Mulţime d. = mulţime care conţine numai puncte izolate. Relaţie d. = relaţie pe o mulţime în care orice element este în relaţie numai cu el însuşi. DISCREŢIE (< fr.) s. f. 1. însuşirea de a fi discret (1). 2. (Fam., în loc. adv.) La discreţie = din belşug. La discreţia cuiva = la dispoziţia, la bunul plac al cuiva. DISCREŢIONAR, -A (< fr.) adj. (DR.; în unele state) Putere d. - prerogativă (putere) recunoscută de lege unor organe de stat de a lua măsuri, fără a fi îngrădite în iniţiativa lor. DISCRIMINA (< fr., lat.) vb. I tranz. A face o discriminare. DISCRIMINANT, -A (< fr.) s. m„ adj. (MAT.) 1. S m. Expresie formată din coeficienţii unei ecuaţii de gradul doi; valoarea sa faţă de zero indică natura celor două rădăcini ale ecuaţiei. 2. Adj. Analiză d. - metodă folosită în teoria clasificării. DISCRIMINARE (< discrimina, după fr. discrimination) s. f. 1. Deosebire, distincţie netă făcută între două sau mai multe lucruri, idei etc. 2. (PSIH.) Capacitatea de a sesiza şi răspunde diferenţiat la stimuli relativ apropiaţi ca intensitate. 3. (DR.) Lipsire de drepturi, de natură a crea o situaţie de inegalitate a unor state, a cetăţenilor sau a reprezentanţilor acestor state ori a unor categorii de persoane fizice sau juridice pe baza unor consideraţii nelegitime, cum ar fi apartenenţa la o anumită organizare social-economică, grupare politică, naţionalitate sau rasă (d. în relaţiile internaţionale, d. naţională, d. rasială). DISCRIMINATOR (< fr. {i» s. n. Element al unui sistem automat care extrage un semnal numeric (prin comparaţie, sincronizări, operaţii aritmetice) sau un semnal analogic (prin filtrări, medieri, neteziri) dintr-un semnal dat. DISCRIMINATORIU, IE (< fr.) adj. Care face, cauzează o discriminare, care susţine discriminarea. DISCUIRE (< disc) s. f. Lucrare a solului la adâncimea de 6—10 cm, executată cu grapa cu discuri, vara la dezmiriştire, iar toamna sau primăvara în vederea pregătirii terenului pentru semănat. DISCUITQR (< discui) s. n. Unealtă folosită la discuirea solului, formată dintr-una sau din mai multe baterii de discuri de oţel care taie şi răstoarnă parţial solul. DISCULPA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) dezvinovăţi, a (se) justifica. DISCURS (< fr., lat.) s. n. 1. Specie a genului oratoric, constând într-o expunere făcută în faţa unui auditoriu pe o temă politică, morală etc.; cuvântare. 2. Vorbire. DISCURSIV, -A (< fr., lat. m.) adj. (FILOZ., despre un procedeu de cunoaştere sau o formă de gândire) Care se realizează pe o cale indirectă, atingându-şi scopul prin folosirea unor operaţii parţiale, respectiv prin parcurgerea unor etape intermediare; în care ceva este cunoscut prin altceva (ex. raţionamentul, demonstraţia sunt procedee de cunoaştere şi forme de gândire d.). DISCURSIVITATE (< discursiv, cf. fr. discursivite) s. f. Calitatea de a fi discursiv; spec. calitate a unei expuneri de a fi explicită, întemeiată pe gândirea raţională. în teoria poeziei moderne termenul este folosit cu sens peiorativ, d. fiind considerată improprie şi nocivă lirismului. DISCUTA (< fr.) vb. I. 1. Intranz. A sta de vorbă cu cineva; a vorbi, a conversa. 2. Tranz. A analiza, a dezbate o lucrare, un proiect, o lege etc. DISCUTABIL, -Ă (< fr.) adj. Care (mai) poate fi discutat; p. ext. contestabil, îndoielnic. DISCUŢIE (< fr.) s. f. 1. Convorbire, conversaţie; controversă, dispută. ^ Loc. Fără discuţie = indiscutabil, neîndoios. Nu (mai) încape discuţie = desigur, bineînţeles. 2. Cercetare, examinare minuţioasă a unei probleme; dezbatere. DIS-DE-DIMINEAŢA (DES-DE-DIMI-NEAŢĂ) (< des1 + de + dimineaţă) adv. Foarte de dimineaţă; în zorii zilei. DISEARĂ s. f. v. deseară. DISECA (< fr., lat.) vb. I tranz. A face o disecţie. ♦ Fig. A examina în mod minuţios (spre a evidenţia caracteristici, însuşiri necunoscute). DISECŢIE (< fr., lat.) s. f. Deschidere a unui organism, urmată de separarea şi de evidenţierea metodică a diferitelor lui componente cu ajutorul mijloacelor chirurgicale, în scopul studierii lor anatomice sau al realizării unei operaţii. DISEMINARE (după fr. dissémination) s. f. 1. împrăştierea naturală a seminţelor, fructelor, polenului şi sporilor etc. după maturizarea lor; se face prin deschiderea fructelor de la sine sau cu ajutorul vântului, al apei şi al animalelor. 2. Răspândire în organism a agenţilor unei boli (ex. d. bacilului Koch, d. sifilisului, d. celulelor canceroase etc.). 3. (în filozofia şi critica literară de-constructivistă) Derivare fără limite, prin asociaţii libere de tip paronimic, a unor cuvinte (sensuri) dintr-un grup fonic neinvestit cu semnificaţie. 4. P. gener. Răspândire, împrăştiere. 4. D. nucleară = (în dreptul internaţional) sporire a numărului de state care dispun de arsenale nucleare realizate fie autonom, fie prin transferul de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de material sau instalaţii nucleare din partea unui stat „nuclear" către un stat „nenuclear“. în vederea împiedicării d.n. a fost încheiat Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare (1968). DISENSIUNE (< fr., lat.) s. f. Discordie sau neînţelegere cauzată de. nepotrivirea unor interese, a unor opinii etc.; dezacord. DISEPAL (< fr.; {s} di- + fr. sépale ,,sepală“) adj. (Despre caliciu) Care are două sepale. DISERTAŢIE (DIZERTAŢIE) (< fr., lat.) s. f. Expunere ştiinţifică asupra unei probleme. ♦ (Ieşit din uz) Lucrare ştiinţifică susţinută în public de autor pentru dobândirea unui grad ştiinţific. DISFAGIE (< fr. {i}; {s> dis- + gr. phag- „a mânca") s. f. Dificultate de înghiţire a alimentelor; se întâlneşte în afecţiuni ale gurii, faringelui şi esofagului. DISFEMjSM (< engl.) s. n. Cuvânt sau expresie dură, jignitoare, insultătoare sau injurioasă. Opusul eufemismului. DISFONI.E (< fr.; {s} gr. dysphonia „glas neplăcut") s. f. Modificare temporară sau permanentă a timbrului şi intensităţii vocii; răguşeală. DISFUNCŢIE (< engl.) s. f. Funcţionarea anormală a unui organ (ex. d. hepatică, d. a unei glande endocrine etc.). DISGENEZI.E (< dis- + geneză) s. f. 1. Diminuare a capacităţii reproductive. 2. Formă de hibridare în care hibrizii sunt sterili între ei, dar fecunzi la încrucişarea cu indivizi din rasa maternă (ex. Bos americanus cu B. europaeus). DISGRAVIDJE (< {s} dis- + lat. gravida „gravidă") s. f. (MED.) Gestoză. DISIDÇNT, -A (DIZIDENT, -A) (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care îşi declară disidenţa. DISIDENŢĂ (DIZIDENTĂ) (< fr., lat.) s. f. Deosebire de opinii; dezacord. ♦ Acţiune, situaţie a unei persoane sau grup de persoane care se opune unei 109 DISODILE autorităţi stabilite sau care se separă de comunitaţea (politică, religioasă etc.) căreia îi aparţine. ♦ Grup de disidenţi. DISIMETRIE (< fr.) s. f. Asimetrie. DiSIMILA (< fr.) vb. I refl. (LINGV.; despre sunetele vorbirii) A se modifica sau a dispărea prin disimilaţie. DISIMILAŢIE (< fr.) s. f. (LINGV.) Modificare sau dispariţie a unui sunet sub influenţa unui sunet identic sau asemănător dintr-un cuvânt. DISIMULA (< fr., lat.) vb. I tranz. A ascunde, a masca adevărata înfăţişare a lucrurilor; a camufla, a masca. ♦ Fig. A deghiza. DISIMULARE (< disimula) s. f. (PSIH.) Acţiune premeditată de a ascunde adevăratele sentimente, intenţii, trăsături de caracter, în scop utilitar. Se poate manifesta şi ca simptom al unor maladii. DISIPA (< fr.) vb. I tranz. A face să dispară prin împrăştiere, prin dispersare (ex. norii, ceaţa). DISIPARE (< disipa) s. f. Pierdere sau eliminare a unui surplus de energie sub formă de căldură cedată unui corp sau mediului ambiant. DISIPATIV (< disipa) Care disipează. + Mediu d. = mediu în care propagarea undelor este însoţită de dezvoltare ireversibilă de căldură. DISIPATOR (< fr.) s. n. Sistem tehnic sau instalaţie în care se produce fenomenul de disipare. ^ D. hidraulic de energie = element al unei construcţii hidrotehnice destinat să micşoreze viteza curenţilor de apă în aval de un baraj, de un deversor etc., pentru a evita acţiunea distructivă a apei. DISJUNCT, -Ă (după fr. disjoint) adj. (Rar) Disjunctiv. ^ (MAT.) Mulţimi disjuncte = mulţimi care nu au elemente comune. Reuniune d. - alăturare a elementelor a două mulţimi fără a se elimina elementele care se repetă. DISJUNCTIV, -Ă (< lat. disjunctivus, după fr. disjonctif) adj. (LOG.) Care se află într-un raport de disjuncţie; disjunct. (LINGV.) Propoziţie d. = propoziţie coordonată care se găseşte într-un raport de excludere faţă de coordonata ei. DISJUNCTQR (< fr.) s. n. întreruptor electric a cărui funcţionare este declanşată fie printr-o comandă voită, fie automat, prin acţiunea unui declanşator sau a unui reléu. 1 DISJUNCŢIE (< fr.) s. f. 1. (LOG.) Relaţie între două enunţuri care se • exclud reciproc. 2. Operator (functor) logic exprimat prin cuvintele „sau“, „ori“ şi „fie"; expresia alcătuită cu ajutorul lui este adevărată, când cel puţin una din propoziţiile componente este adevărată, şi falsă dacă toate sunt false. D. a două propoziţii p şi q = propoziţia „p sau q“. 3. (MED.) Termen care desemnează desfacerea, îndepărtarea sau decelarea unor elemente articulate. DISJUNGE (< lat. disjungere, după fr. disjoindre) vb. III tranz. (DR.) A hotărî disjungerea. ♦ A separa (dintr-un ansamblu) o chestiune de alta. DISJUNGERE (< disjunge) s. f. (DR.) Măsură luată de un organ de urmărire penală sau de jurisdicţie pentru cercetarea sau soluţionarea separată a două sau mai multe litigii sau aspecte diferite ale aceluiaşi litigiu, care altfel ar fi fost cercetate sau rezolvate împreună. DISKINEZJE (< fr.; {s} dis- + gr. kinesi „mişcare") s. f. Proces marcat de alterarea mecanismelor de reglare a motricitatii a organelor contractile {d. biliară). DISKO, ins. pe coasta de V a Groenlandei, în str. Davis; 8,6 mii km2. Localit. pr.: Godhavn. Relief de platou bazaltic cu alt. max. de 1 919 m. Gheţari. Expl. de cărbune şi min. de fier. Descoperită în timpul expediţiei (982—985) lui Eirik Tordvaldssoa DISLOCA (< fr., lat. m.) vb. I tranz. şi refl. A (se) mişca, a (se) deplasa dintr-un anumit loc; a (se) desprinde din întreg. ♦ (MILIT.; despre trupe) A (se) deplasa dintr-un loc în altul, dintr-o garnizoană într-alta. ♦ Tranz. A separa doi termeni dintr-un grup sintactic prin introducerea între determinant şi determinat a unuia sau a mai multor cuvinte. DISLOCAŢIE (< fr.) s. f. 1. Defect structural macroscopic al unui cristal rezultat din alunecarea unui semiplan atomic în reţeaua cristalină (d. de margine) sau prin translaţia unei părţi limitate din cristal în raport cu partea cu care se învecinează (d. în spirală). 2. (GEOL.) Modificarea poziţiei, iniţial orizontală, a unui element geologic (structură, masiv, strat), prin deformare Walt Disney plastică sau rupturală. Se formează cute (dislocaţii plicative sau de cutare tangenţială) sau fracturi (disJocaţii disjunctive, radiare sau rupturale). DISMENOREE (< fr. {i}; {s} dis- + gr. men „lună“ + rheo „a curge") s. f. Sindrom dureros care precede sau însoţeşte menstruaţia. DISNEY [dizni], Walter Elias (zis Walt) (1901—1966), producător, desenator şi regizor american de film. Maestru al filmului de animaţie, realizator al unui stil în care realismul caricatural se îmbină cu fantezia poetică. Creator al personajelor Mickey Mouse, Donald, Pluto, Chip şi Dale ş.a. A transpus în imagini animate capodopere ale literaturii pentru copii („Albă ca zăpada şi cei şapte pitici", „Pinnochio", „Alice în ţara minunilor", „Cartea junglei", „101 dalmaţieni"). încercări de vizualizare a muzicii („Silly Simphonies", „Fantasis"). Deţine 31 de premii Oscar. DISNEYLAND [diznilænd}, parc de distracţii (73 ha) în Anaheim, lângă Los Angeles, California, creat de W. Disney în 1955. în 1971, lângă Orlando, Florida, a fost inaugurat Disney World, iar în 1992, lângă Paris, Euro Disney. DISOCIA (< fr., lat.) vb. I refl. şi tranz. 1. Refl. (Despre electroliţi) A se descompune în componenţi ionici. 2. Tranz. A separa, a delimita între ele (sau dintr-un tot) probleme, noţiuni etc. DISOCIATIV, -Ă (< disocia) adj. Care disociază. DISOCIAŢIE (< fr., lat.) s. f. Disociere. 4- D. ionică (electrolitică) = fenomen spontan de descompunere a unui electrolit în componenţii săi ionici. D. termică = proces de echilibru de descompunere reversibilă a unei substanţe chimice sub acţiunea căldurii, în elemente sau în compuşi cu masă moleculară mai mică. D. fotochimică = scindare reversibilă a unor molecule complexe în molecule mai simple, în atomi sau în radicali liberi sub influenţa radiaţiilor luminoase (ex. scindarea în atomi a moleculei de clor sub acţiunea radiaţiei ultraviolete). DISODJLE (< germ.) s. n. pi. Roci sedimentare marnoase şi argiloase bituminoase, de culoare cenuşiu-negri-cioasă, formate prin consolidarea şi slaba incarbonizare a nămolului sapro-pelic; şisturi disodilice. Fiind şistoase, se desfac în foi subţiri, elastice, pe suprafaţa cărora se găsesc frecvent impre-siuni de peşti şi eflorescenţe de sulf sau de gips. Prin distilarea lor se obţin gudroane, cocs, cenuşă, gaze, apă. DISONANT 110 Personaje din filmele DISONANT, -Ă (< fr.) adj. Care sună lui W. Disney neplăcut, care produce o disonanţă. DISONANŢĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (MUZ.) Lipsă de consonanţă; relaţie între două sau mai multe sunete de înălţimi diferite, care, auzite simultan, produc o senzaţie de încordare, de instabilitate. ♦ P. gener. Ceea ce sună neplăcut, nearmonios, strident. 2. (ARTE PL.) Raport cromatic nesupus armoniei clasice, fără a avea accepţia peiorativă din muzică. 3. (PSIH.) D. cognitivă -stare tensionată a subiectului (individului) generată de coexistenţa unor elemente de cunoaştere contradictorii privitoare la acelaşi obiect sau de dezacordul între atitudine şi realitate. D.c. presupune un efort din partea individului pentru realizarea echilibrului cognitiv necesar. DISPARAT, -Ă (< fr., lat.) adj. Lipsit de legătură cu alte lucruri de acelaşi fel; răzleţ, desperecheat. DISPARIŢIE (< fr.) s. f. Faptul de a dispărea; pieire; moarte. DISPĂREA (după fr. disparaître) vb. II intranz. 1. A nu se mai vedea, a ieşi din câmpul vizual. ♦ A se pierde fără urmă. 2. A înceta să mai existe; a pieri; a muri. DISPECER (cuv. engl.) s. m. 1. Tehnician care urmăreşte şi coordonează operativ mersul procesului de producţie într-o întreprindere sau, la căile ferate, mersul trenurilor pe o anumită porţiune de linie etc. 2. Funcţie tehnică-organizatorică în cadrul întreprinderilor industriale, de construcţii, de —- transporturi etc., care asigură coordo- narea centralizată şi operativă a procesului de producţie; poate fi îndeplinită de către un d. (1) sau cu ajutorul unui sistem automat. DISPECERAT (< dispecer) s. n. Serviciu care urmăreşte, reglementează şi coordonează operativ modul în care se desfăşoară producţia într-o întreprindere. DISPENSA (< fr., lat.) vb. I. 1. Refl. A se lipsi de ..., a renunţa la ... 2. Tranz. A scuti pe cineva (de o obligaţie, de o îndatorire etc.). DISPENSAR (< fr.) s. n. Unitate medico-sanitară care asigură asistenţa curativ-profilactică pe un anumit teritoriu. DISPENSĂ (< fr.) s. f. Scutire a unei persoane de obligaţia de a îndeplini anumite condiţii (de fond sau de formă) legale (ex. d. de vârstă la căsătorie). DISPEPSIE (< fr. {i}; (s> dis- + gr. pepsis „digestie") s. f. Tulburare a procesului de digestie, de origine variată, care se manifestă prin dureri în partea superioară a abdomenului, balonare 111 DISPROPORŢIONARE abdominală după prânz, modificări ale motilităţii stomacului şi intestinului. DISPERA vb. I v. despera. DISPÇRS (< lat. dispersas) adj. Sistem ~ = amestec eterogen de două sau de mai multe substanţe, dintre care cel puţin una se află în stare fin divizată. DISPERSA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) împrăştia, a (se) răspândi, a (se) risipi. + Tranz. (în timp de război) A dispune unităţile militare pe subunităţi, în raioane situate la distanţe mai mari, pentru a reduce la minimum riscul de nimicire prin focul inamicului. DISPERSARE (< dispersa) s. f. Acţiunea de a (se) dispersa; împrăştiere, răspândire, risipire. ♦ (CHIM.) Procedeu de obţinere a unui sistem dispers. DISPERSIE (< fr., lat.) s. f. 1. împrăştiere, răspândire, risipire. ♦ (CHIM.) Stare de împrăştiere a unei substanţe în particule foarte fine, într-un mediu solid, lichid sau gazos. 2. D. magnetică = închidere a unei părţi a liniilor de câmp ale câmpului magnetic produs de o bobină, în afara porţiunilor utile ale circuitului magnetic. 3. (FIZ.) Separare şi răspândire a componentelor monocromatice ale unei radiaţii printr-unul din fenomenele de refracţie, difracţie etc. (ex. descompunerea luminii albe cu ajutorul unei prisme de sticlă în vederea formării spectrului). 4. (MAT.) Mărime care caracterizează abaterea valorilor unei variabile aleatoare faţă de valoarea medie. DISPERSIV, -Ă (< fr.) adj. 1. Care permite dispersia. 2. (Despre un mediu transparent) Al cărui indice de refracţie este dependent de lungimea de undă a radiaţiei care îl străbate. DISPERSOR (< dispersa) s. n. Dispozitiv de reglare a dozajului amestecului carburant la unele carburatoare. DISPLAY [displei] (cuv. engl.) subst. Dispozitiv prin care informaţia este prezentată utilizatorului într-o formă direct interpretabilă, numai pe durata cât acesta o solicită; dispozitiv de afişare, dispozitiv de vizualizare. în tehnica de calcul cel mai frecvent d. este tubul catodic, pe care se pot afişa atât caractere alfanumerice, cât şi informaţie sub formă grafică. DISPLAZjE (< fr. {i}; {s} dis- + gr. plasso „a forma") s. f. Formare anormală a unui ţesut, a unui organ, a unui sistem sau a unei părţi a corpului. DISPLĂCEA (< dis- + plăcea după it. dispiaceré) vb. II intranz. A nu plăcea, a nu fi pe plac. DISPNEE (< fr. {i>; {s> gr. dis- + pneo „ a respira") s.. f. Greutate în respiraţie, manifestată subiectiv prin sete de aer şi obiectiv prin creşterea frecvenţei şi amplitudinii mişcărilor respiratorii. Se întâlneşte în boli cardiace, respiratorii etc. Sin. (pop.) năduf (1). DISPONIBIL, -Ă (< fr., lat. m.) adj., s. n. 1. Adj. De care se poate dispune. ♦ Care nu este ocupat, nu este angajat; care a fost scos (temporar) dintr-un post (cu posibilitatea de a fi rechemat). 2. S. n. Sumă de bani, cantitate de bunuri rămasă fără o destinaţie imediată şi de care se poate dispune (fără ca anumite nevoi sau obligaţii să rămână neacoperite). DISPONIBILITATE ( gr. dysprositos „inaccesibil") s. n. Element chimic (Dy; nr. at. 66, m. at. 162,50, p.t. 1475°C, p.f.A 2600°C) din familia lantanoidelor. în combinaţii funcţionează trivalent. Intră în compoziţia unor aliaje magnetice speciale. A fost descoperit de Lecoq de Boisbaudran, în 1886. DISPUNE (după fr. disposer) vb. Iii. 1. Tranz. A hotărî, a decide; a ordona. ♦ (DR.) A face un act de dispoziţie. 2. Intranz. A avea la dispoziţie, a putea utiliza după bunul plac. 3. Tranz. A aşeza într-o anumită ordine; a aranja. 4. Refl. A căpăta o bună dispoziţie; a se înveseli. DISPUR, oraş în NE Indiei, la 10 km SE de Gauhâti, centru ad-tiv al statului Assam. Centru comercial. DISPUTA (< fr., lat,) vb. I. 1. Tranz. (Despre persoane, colectivităţi; construit cu dativul pronumelui) A lupta pentru dobândirea unui lucru, pentru întâietate etc,; a fi în concurenţă; a rivaliza. 2. Refl. (Despre competiţii sportive) A avea loc, a se desfăsura. DISPUTĂ (< fr.) s. f. 1. Discuţie în contradictoriu; dezbatere, controversă, Benjamin Disraeli Constantin Dissescu diferend; p. ext. ceartă. 2. Luptă pentru întâietate; competiţie sportivă. DISRAELI [dizreili)], Benjamin, conte de Beaconsfield (1804—1881), om politic şi scriitor britanic. Lider al partidului tory; ca prim-min. (febr.-dec. 1868 şi 1874—1880) a promovat o politică expansionistă în Asia şi Africa. A preconizat extinderea imp. colonial britanic, printr-un celebru discurs programatic ţinut în iun. 1872 la Crystal Palace din Londra. în timpul guvernării sale, Marea Britanie şi-a asigurat controlul asupra Canalului Suez (nov. 1875), iar regina Victoria şi-a luat titlul de împărăteasă a Indiei (1877). Autor de romane („Vivian Grey“, „Alroy“, „Endymion"), pamflete politice („Scrisorile din Runnymede“, „Concepţia whigilor") şi satire („Ixion în cer“, „Căsătoria infernală"). DISRUPTjV, -Ă (< fr., engl.; {s> lat. disruptus „sfărâmat") adj. Distructiv; exploziv; de amorsare. ^ (FIZ.) Tensiune d. = tensiunea electrică la care şe produce străpungerea unui dielectric. DISSESCU, Constantin (1854-1932, n. Slatina), jurist şi om politic român. Prof. univ. la Bucureşti şi laşi. De mai multe ori ministru. Director al revistei „Dreptul" (1901—1932). Contribuţii în domeniul dreptului public, constituţional şi administrativ („Cursul de drept public român", „Dreptul Constituţional", „Dreptul Administrativ" — prima lucrare de acest fel din România — „Originile dreptului român"). DISTANT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre oameni şi despre atitudinea lor) Necomunicativ, rezervat; care manifestă un aer de superioritate. DISTANŢA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A pune, a aranja fiinţe sau lucruri la anumite distanţe; a rări. 2. Refl. A întrece, a depăşi, a lăsa în urmă (pe cineva sau ceva); a se depărta (de ...). DISTANŢARE (< distanţa) s. f. 1. Acţiunea de a (se) distanţa. 2. Fenomen întâlnit în teatrul modern, având diferite consecinţe la B. Brecht, E. lonescu ş.a., care vizează detaşarea spectatorului de operă şi, uneori, a actorului de personajul interpretat. Se opune identificării (empatiei). DISTANŢĂ (< fr., lat.) s. f. Interval care separă două puncte din spaţiu; depărtare (2); cale (I 7). D. unghiulară (dintre două puncte) = unghiul format de semidreptele care unesc un punct de referinţă cu cele două puncte considerate. D. euclidiană (dintre două puncte ale unui spaţiu euclidian) = numărul real pozitiv obţinut prin extragerea rădăcinii pătrate din suma pătra- telor diferenţelor coordonatelor celor două puncte. D. focală v. focal. (MILIT.) D. de tragere = d. măsurată pe orizontală, de la gura de foc până la obiectivul asupra căruia se trage. + Interval de timp care desparte două evenimente. Expr. A ţine pe cineva la distanţă = a se arăta distant faţă de cineva, a-i impune rezerve. DISTANŢIER (< distanţat) s. n. 1. Instrument folosit în navigaţie pentru măsurarea indirectă a distanţelor mici (c. 1 500 m) dintre nave. 2. Piesă metalică sau din material plastic, care are rolul de a menţine un anumit spaţiu între două piese ale unui ansamblu. Dl STEFANO, Alfredo (n. 1926), fotbalist spaniol de origine argentiniană. Conducător de joc al echipei Real Madrid, s-a remarcat prin calităţile sale tehnice, fiind unul dintre cei mai compleţi fotbalişti ai anilor ’50—’60. Dl STEFANO, Giuseppe (n. 1921), tenor italian. Carieră de excepţie pe toate marile scene ale lumii. Voce clară, expresivă, forţă dramatică („Pescuitorii de perle", „Traviata", „Carmen", „Cavaleria rusticană"). DISTEL, Herbert (n. 1942), pictor şi sculptor elveţian. Lucrări influenţate de viziunea pop-art („Un muzeu pentru un muzeu"). DISTEN (< fr. {i}; {s} di- + gr. sthenos „forţă") s. n. Silicat natural de aluminiu, de culoare albastră, verde sau galbenă, transparent până la translucid, cu luciu sticlos sau sidefos. Se formează în şisturi cristaline rezultate din metamorfozarea rocilor bogate în alumină, la mari adâncimi în scoarţa Pământului. Utilizat ca piatră semipreţioasă, în ind. ceramicii, la fabricarea unor produse refractare de calitate superioară. Sin. cianit. DISTIH (< fr., lat.) s. n. Unitate strofică alcătuită din două versuri cu structură metrică, de obicei deosebită şi cu înţeles de sine stătător, frecventă în poezia antică, mai ales la elegiaci (d. elegiac). DISTI.L (< fr.; {s} di- + gr. stylos „coloană") adj. (Despre un edificiu) Care are două coloane situate frontal. DISTILA (< fr., lat.) vb. I tranz. A efectua o distilare. DISTILARE (< distila, după fr. distillation) s. f. 1. Trecere a unui lichid în stare de vapori prin încălzire până la fierbere, urmată de condensarea vaporilor obţinuţi. Ea poate fi efectuată la presiune normală (atmosferică), la presiune redusă sau la presiune ridicată, o D. simplă = d. la care lichidul se 113 DISTRIBUTIV încălzeşte până la fierbere într-un blaz de d., vaporii formaţi trecând direct în condensator; se foloseşte când diferenţa de volatilitate între doi componenţi este foarte mare. D. fracţionată = operaţie prin care se separă unul câte unul, dintr-un amestec lichid, diverşii lui componenţi după punctul de fierbere, prin d. şi colectarea separată a fracţiunilor condensate. D. în vid = d. la presiune redusă, folosită pentru a coborî punctul de fierbere a substanţelor care se vaporizează la temperaturi înalte, cu scopul de a evita descompunerea lor. D. azeotropă = separare a doi componenţi cu puncte de fierbere apropiate, prin adăugarea altui component care formează un amestec azeotropic cu unul dintre componenţii iniţiali. D. moleculară = d. realizată la presiune atât de joasă, încât moleculele desprinse de pe suprafaţa de evaporare a lichidului ajung la suprafaţa de condensare fără a se ciocni de alte molecule; se foloseşte la purificarea substanţelor care se descompun la temperaturi ridicate. D. primară = d. fracţionată a ţiţeiului, la presiunea atmosferică, în vederea obţinerii diverselor fracţiuni petroliere distilate (benzină, petrol lampant, motorină etc.). D. secundară = proces de fracţionare în vid a păcurii rezultate la d. primară a ţiţeiului în scopul obţinerii unor fracţiuni grele (motorină grea, uleiuri minerale şi reziduuri). 2. Vaporizare a lichidelor conţinute în unele materii solide sau rezultate din descompunerea termică a acestora. ❖ D. distructivă = d. a produşilor volatili, obţinuţi prin reacţii de descompunere chimică a diverselor substanţe, pe măsură ce se formează aceşti produşi. D, uscată = descompunerea termică a cărbunelui sau a lemnului în absenţa aerului, cu formare Distorsiune (1) 1. Imagine corectă; 2. Imagini deformate; a. Cu distorsiune în formă de butoiaş; b. Cu distorsiune în formă de perniţă de produşi volatili care se vaporizează pe măsură ce iau naştere. DISTILAT, -Ă (< distila) adj., s. n. 1. Adj. Care a fost supus distilării. 2. S. n. Produs obţinut prin distilare. DISTILATOR (< fr.) s. n. Aparat de distilat. DISTILERIE (< fr.) s. f. Instalaţie industrială în care se efectuează operaţia de distilare. DISTINCT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Deosebit, diferit de alte lucruri de acelaşi fel. 2. Clar, evident, lămurit, desluşit. DISTINCTIV, -Ă (< fr.) adj. Prin care se distinge un lucru; caracteristic. DISTINCŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Deosebire, diferenţă (1). 2. Fineţe, eleganţă în înfăţişare, în purtări etc. 3. Decoraţie sau titlu care se acordă unei persoane ca recompensă pentru merite deosebite. DISTINGE (< fr., lat.) vb. III. 1. Tranz. A deosebi un lucru de altul; a diferenţia. ♦ A vedea lămurit; a desluşi, a observa (1). 2. Refl. A ieşi din comun, a se deosebi, a se remarca, a se evidenţia. 3. Tranz. A acorda cuiva o distincţie, un premiu. DISTINS, -Ă (< distinge) adj. Care se remarcă prin însuşirile sale, care iese din comun; deosebit, remarcabil. DISTOCIE (< fr.; {s> gr. dystokia „naştere grea“) s. f. (MED. VET., MED.) Desfăşurare anormală a actului fătării la animale sau a naşterii la om, care necesită intervenţie obstetricală. Se datorează, de regulă, poziţiei sau dezvoltării anormale a fătului. DISTOMATOZĂ (< fr.; {s} dis- + gr. stoma ,,gură“) s. f. (MED. VET.) Fascioloză, gălbează (2). DISTONA (< germ.) vb. I intranz. 1. A fi în dezacord, a nu se potrivi (cu cineva sau cu ceva). 2. (Despre sunete muzicale) A intona eronat (fals) înălţimea unui sunet. DISTONANT, -Ă (< distona) adj. Care distonează. DISTONIE (< fr. {i}; {s} dis- + gr. tonos „vigoare") s. f. Dereglare a tonusului funcţional al sistemului nervos vegetativ, manifestată fie prin simpati-cotonie, fie prin vagotonie, fie prin existenţa amândurora (amfotonie). DISTOPIE (< fr.) s. f. Termen modern construit prin opoziţie cu utopie şi care se aplică unei lumi imaginate şi negative. Printre creaţiile distopice sunt mai renumite „Maşina timpului" a lui G. H. Wells, „1984“ de G. Orwell şi „Noi“ de E. Zamiatin. DISTORSIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. (TELEC.) Abatere (ned&rită, supără- toare) a unei unde sau a unui semnal de la forma iniţială, cauzată de imperfecţiunile sistemelor dé înregistrare, de transmitere, de reproducere etc. ♦ (FIZ.) Aberaţie geometrică ce produce curbarea liniilor datorată prezenţei diafragmelor într-un sistem optic. 2. (TEHN.) Modificare a repartiţiei câmpului magnetic de sub polii de excitaţie ai unei maşini de curent continuu, produsă de reacţiunea indusului. 3. (în psihanaliză) Termen denumind modificările inconştiente ale unor situaţii sau gânduri refulate ori inacceptabile, spre a le face acceptabile de către Eu. DISTRA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A petrece sau a face să-şi petreacă timpul în mod plăcut; a (se) înveseli, a (se) amuza. DISTRACTIV, -Ă (< distracţie) adj. Care distrează; amuzant. DISTRACŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Ceea ce distrează; amuzament, petrecere, divertisment (1). 2. Lipsă de atenţie. DISTRAGE (< fr., lat.) vb. III tranz. A abate atenţia cuiva de la un lucru, de la o preocupare etc. DISTRAT, -Ă (< fr.) adj. Cu gândul în altă parte; neatent. DISTRIBUI (< fr., lat.) vb. IV tranz. A împărţi, a repartiza ceva în mai multe locuri sau la mai multe persoane. DISTRIBUIRE (< distribui) s. f. 1. împărţire, repartizare; distribuţie. 2. (EC.) D. (sau repartiţie primară) a venitului naţional = prima etapă a repartiţiei venitului naţional, în cursul căreia se formează veniturile primare. DISTRIBUITOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f., s. n. 1. S. m. şi f. Persoană care distribuie. ♦ (EC.) Persoană fizică sau juridică ce asigură distribuirea unor produse sau a unor servicii contra cost. 2. s. n. (TEHN.) Piesă, mecanism etc. cu ajutorul căruia se face distribuirea agentului motor într-o maşină de forţă, a apei în centralele hidroelectrice etc. 3. S. n. (TELEC.) Mecanism al instalaţiilor de telegrafie şi de telemăsură folosit pentru transmiterea semnalelor care aparţin unuia sau mai multor mesaje, în intervale de timp succesive, pe aceeaşi linie de transmisiune. DISTRIBUTIV, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (LINGV.) Numeral d. - numeral care exprimă repartizarea şi gruparea numerică a obiectelor (ex. câte unul, câte doi etc.). 2. (MAT.) Care prezintă proprietatea de distributivitate. 3. (SOCIOL.) Sistem d. = sistem de împărţire a surplusului unei societăţi în raport cu organizarea sa socială şi de putere (clase, caste, elite etc.). DISTRIBUTIVITATE 114 DISTRIBUTIVITATE (după fr. distributivité şi engl. distributiveness) s. f. (MAT., LOG.) Proprietate a unei operaţii de a putea fi efectuată separat asupra diferiţilor termeni dintr-o expresie; ex. a(b + c) = ab + ac. DISTRIBUŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Distribuire. ♦ Repartizarea rolurilor la actori; p. ext. ansamblul actorilor care joacă într-un spectacol. 2. (FIZ.) Modul în care elementele unei mulţimi (electroni, atomi, molecule etc.) sunt repartizate după valorile posibile ale unei mărimi caracteristice (viteză, energie etc.). 3. (TEHN.) Dirijarea, transmiterea şi repartizarea spre diferiţi consumatori a unui fluid, a unui flux de energie etc. -O D. electrică = a) procesul de transmisiune prin cablu şi de repartizare a energiei electromagnetice spre diferiţi consumatori grupaţi pe o anumită suprafaţă, de la centrale sau staţiuni electrice locale racordate la centrale electrice depărtate; b) ansamblul instalaţiilor electrice care servesc la realizarea distribuţiei electrice. 4. (TEHN.) Ansamblul de organe ale unei maşini termice care comandă automat admisia şi evacuarea agentului energetic (abur, aer comprimat, amestec carburant etc.) în vederea desfăşurării fazelor de funcţionare ale acesteia. 5. (MAT.) Tip de funcţională. Teoria distribuţiilor = ramură a matematicii care studiază distribuţiile. 6. (EC.) împărţirea unei anumite cantităţi de valori (bonuri) între mai mulţi indivizi şi/sau entităţi. ♦ Procesul de alocare a veniturilor şi cheltuielilor în conturi suplimentare (subconturi). ♦ împărţirea venitului total al unei comunităţi între membrii ei. ♦ Vânzarea unui bloc de valori (acţiuni) la bursă fără a se ţine seama de scăderea preţului lor. ♦ Ansamblul operaţiunilor de repartizare a bunurilor şi serviciilor între consumatorii dintr-o ţară. ♦ Activităţile şi operaţiunile prin care bunurile produse sunt puse la dispoziţia consumatorilor. 7. (BIOL.) Răspândire a unei specii sau a populaţiilor de specii în zonele biogeografice ale globului. 8. (LINGV.) Totalitateş poziţiilor (contextelor) în care apare o anumită entitate lingvistică (sunet, fonem, morfem, cuvânt etc.) într-o limbă dată, într-un anumit stadiu de evoluţie al acesteia. DISTRICT (< fr., lat.) s. n. (în unele ţări) Unitate administrativ-teritorială care cuprinde capitala şi împrejurimile (d. federal) sau care are o populaţie cu compoziţie naţională omogenă (d. naţional). ♦ Comitat. DISTRICTUAL, -Ă (< district) adj. Care aparţine districtului; privitor la district. DISTRQFIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care aparţine distrofiei, care se referă la distrofie; (şi subst.) bolnav de distrofie (ex. copil d.). DISTROFjE (< fr. {i}; gr. dystrophos „greu de hrănit") s. f. Alterare a structurii normale a unui ţesut, a unui organ, a unui sistem, a unei regiuni anatomice sau a întregului organism datorită unei tulburări de nutritie. DISTRUCTIV, -Ă (DESTRUCTIV, -Ă) (< fr., lat.) adj. Distrugător (1). (EC.) Concurenţă d. = tip de concurenţă care împinge preţul de vânzare la un nivel atât de scăzut încât determină deteriorarea gravă a ofertei de mărfuri şi servicii. DISTRUGĂTQR, -OARE (< distruge după fr., 2. după germ., engl.) adj., s. n. 1. Adj. Care distruge; nimicitor, distructiv, devastator. 2. S. n. Navă de luptă de tonaj mijlociu (800—2500 t), dotată cu armament de artilerie, rachete şi torpile, şi care nu are protecţie prin cuirasă; contratorpilor. DISTRUGE (< it.) vb. III tranz. A face să nu mai existe; a nimici, a devasta. DISURJE (< fr. {i}; {s> gr. dysuria „retenţie de urină") s. f. Eliminare dificilă a urinei, care apare în stricturi uretrale, hipertrofie a prostatei, cistită etc. DITIONIC (< fr. {i}) adj. Acid ~ = acid oxigenat al sulfului, care se formează în diferite procese de oxidare a acidului sulfuros, cunoscut numai în soluţii apoase; acid hiposulfuric. DITIONjŢI (< fr.) s. m. pl. Săruri ale acidului ditionos, folosite ca decoloranţi în industria textilă şi la analiza gazelor pentru absorbţia oxigenului; (impr.) hid roşu If iţi. DITIONOS (< fr.) adj. Acid ~ = acid oxigenat al sulfului. Nu există în stare liberă. Sărurile sale, ditioniţii, sunt reducători puternici; acid hidrosulfuros. DITIRAMB (< fr., lat.) s. m. 1. Poem liric, imn (antic) dedicat zeului Dionysos, recitat la serbările dionisiace şi care stă la originea tragediei; poem liric entuziast. 2. Fig. Elogiu exagerat, entuziast, la adresa cuiva. DITIRAMBIC, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre stil, vorbire etc.) Laudativ, retoric, emfatic. DITLEVSEN [djdleusan], Tove Irma Margit (1918—1976), scriitoare daneză. Romane de sensibilă analiză psihologică, cu accente de critică socială, evocând experienţele unor tineri în peisajul marilor oraşe („Strada copilăriei", „Camera lui Guillaume"). DITRĂU 1. Pas în Carpaţii Orientali, în M-ţii Giurgeu, la 1 036 m. alt. Asigură legătura între Depr. Giurgeu, şi cele de pe valea Bistricioarei (Bilbor, Borsec) pe un drum parţial modernizat. 2. Com. în jud. Harghita; 6 628 loc. (1995). Expl. de min. complexe. Cariere de roci pentru constr. Cherestea. Staţie de c.f. DITROIT (< n. pr. Ditrău) s. n. Varietate de sienit care conţine nefelin şi sodalit. Se utilizează ca piatră de construcţie. DITTERSDORF, Karl Ditters von (1739—1799), violonist şi compozitor austriac. Opere comice („Doctorul şi farmacistul"), simfonii, concerte, muzică de cameră şi bisericească. între 1765 şi 1769 a activat la Oradea. DITZINA v. Vicina. DIU v. Damăn şi Diu. DIURETIC, -Ă (< fr., lat.) s. n., adj. (Medicament natural sau de sinteză) care măreşte secreţia şi eliminarea urinei (ex. cafeina, diuretina, teobromina, ceaiul din cozi de cireşe etc.). DIUREZĂ (< fr. {i>; {s> gr. diureo „a elimina prin urină") s. f. 1. Proces fiziologic de producere şi de eliminare a urinei, caracteristic mamiferelor. 2. Creştere a cantităţii de urină. DIURN, -Ă (< fr., lat.) adj. De zi, din timpul zilei. ♦ (BIOL.) Vieţuitor (animal) care îşi desfăşoară activitatea în cursul zilei. ♦ Referitor la intervalul de timp de 24 de ore (ex. rotaţia diurnă a Pământului). DIURNĂ (< lat. diurna) s. f. Indemnizaţie zilnică acordată şi plătită unui angajat pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de deplasarea sa în alte localităţi, în vederea rezolvării unor probleme de serviciu. DIVAGA (< fr., lat.) vb. I intranz. A se îndepărta de la subiect; p. ext. a vorbi aiurea, a bate câmpii. DIVAGARE (< divaga) s. f. 1. Faptul de a divaga; divagaţie. 2. Pendulare a cursului râurilor în câmpiile de subsi-denţă, ca urmare a pantei reduse, a scufundării lente a terenului şi a aluvionării puternice, din care rezultă meandre, belciuge, braţe părăsite, ostroave, renii, zone mlăştinoase etc. DIVAGAŢIE (< fr.) s. f. Divagare (1), digresiune, elucrubaţie. DIVALÇNT, -Ă (< fr.) adj. (Despre un element chimic sau radical chimic) Care are valenţa doi. Sin.‘bivalent. DIVAN (< tc.) s. n. I. Canapea lată, fără spătar, pe care se poate dormi. II. 1. (în Imp. Otoman) Sală în care se ţineau şedinţele consiliului principalilor demnitari. ♦ P. ext. Consiliu cu atribuţii politice, administrative şi juridice. 2. (în 115 DIVIZIBILITATE sec. 16—19 în Ţara Românească şi în Moldova) Denumire a Sfatului Domnesc; p. ext. adunare, şedinţă a acestuia. ♦ Sală, clădire în care se adunau membrii divanului. III. Culegere de versuri ale unui poet oriental. DIVANURI AD-HOC v. Adunări ad-hoc. D|VĂ (< it., fr.) s. f. Cântăreaţă sau artistă de teatru sau de cinema de notorietate. DIVERGENT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (FIZ.; despre un fascicul de raze) A cărui secţiune creşte pe măsura depărtării faţă de un punct de referinţă. ^ Lentilă d. = lentilă care transformă fasciculele paralele sau convergente în fascicule divergente. 2. (MAT.; despre un şir de numere) Care nu este convergent; (despre o serie) pentru care şirul sumelor parţiale nu converge. 3. Fig. (Despre păreri, concepţii etc.) Care se deosebesc; care sunt în contradicţie, contradictorii. DIVERGENŢĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Deosebire, dezacord de păreri, de concepţii etc.; p. ext. neînţelegere. 2. (BIOL.) (în teoria evoluţiei) Separare a caracterelor specifice ale organismelor, în cursul evoluţiei lor, pe linii filogenetice diferite, ce îşi au originea într-un strămoş comun. Termenul a fost creat de Ch. Darwin în forma de d. a caracterelor; procesul apare, conform studiilor recente, ca rezultat al selecţiei disruptive şi al izolării, fără a mai fi obligatoriu legat de concurenţa intraspe-cifică acută. 3. (GEOGR.) Difluenţă. 4. însuşirea de a fi divergent. ♦ (MAT.) Mărime scalară care caracterizează câmpurile de vectori, egală cu suma derivatelor parţiale ale componentelor vectorului în raport cu variabila corespunzătoare componentei, într-un punct dat. DIVÇRS, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care prezintă caractere diferite; variat, felurit. ^ Fapt d. = a) întâmplare banală, neînsemnată; b) (la pl.) rubrică de ziar care relatează, comentează succint evenimente şi întâmplări cotidiene. ♦ (Substantivat, f. pl.) Probleme mărunte, de mică importanţă. 2. (La pl., precedând substantivul) Tot felul de ...; diferiţi. DIVERSIFICA (după fr. diversifier) vb. I tranz. A schimba, a face ceva să prezinte forme multiple şi variate. DIVERSIFICARE (< diversifica) s. f. 1. Faptul de a diversifica. 2. (EC.) Extindere a investiţiilor unei firme prin intermediul mai multor companii care activează în domenii diferite. ♦ Cum- părare de valori diferite pentru diminuarea riscului de portofoliu al firmei. DIVERSIFICAT, -Ă (< diversifica) adj. Care prezintă forme multiple şi variate. (EC.) Companie d. = tip de holding prin care o corporaţie controlează mai multe firme, compania-holding neparticipând însă la conducerea companiilor subsidiare. DIVERSIONjSM (< diversiune) s. n. Manifestare diversionistă; atitudine de diversionist. DIVERSIONIST, -Ă (< diversionism) adj. De diversiune, care urmăreşte să provoace o diversiune. ♦ (Substantivat) Cei care provoacă sau încearcă să provoace o diversiune. DIVERSITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Varietate, felurime. 2. (BIOL.) Proprietate a ecosistemelor (măsurabilă prin indicele de d.) care exprimă relaţia dintre numărul speciilor şi cel al indivizilor din fiecare specie. D. unui ecosistem este cu atât mai mare cu cât numărul indivizilor componenţi este mai mare. DIVERSIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. încercare de a schimba cursul unei acţiuni, de a abate (creând probleme false) intenţiile sau preocupările cuiva; abatere, deviere. 2. (MILIT.) Acţiune realizată prin procedee specifice (distrugeri, sabotaje, propagandă) în scopul provocării de pierderi, întârzierii acţiunilor de luptă sau influenţării moralului inamicului. DIVERTJCUL (< fr., lat.) s. n. (ANAT.) Cavitate saciformă, anatomică, patologică sau teratologică, ce comunică cu un conduct (canal) natural. DIVERTISMENT ( lat. dividendus „care trebuie să fie împărţit") s. n. Parte a profitului net (cotă procentuală) al unei societăţi pe acţiuni, repartizată anual acţionarilor în funcţie de capitalul subscris (valoarea nominală a acţiunilor), declarată oficial. D. brut = valoarea beneficiului de distribuit, declarată anual administraţiei fiscale, care serveşte ca bază de calcul al impozitului asupra unei societăţi (firme). D. net = suma încasată efectiv de un acţionar, reprezentând partea ce i se cuvine din beneficiul brut diminuat cu impozitul aferent. + Parte ce revine fiecăruia dintre creditorii urmăritori din activul net al unui comerciant falit. DIVIN, -Ă (< fr., lat.) 1. Adj. Care aparţine unei divinităţi, care provine de la Dumnezeu sau de la zei; în felul lui Dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Făcut pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. Serviciu divin. 2. Fig. înzestrat cu însuşiri superioare; minunat, încântător, admirabil. DIVINATORIU (< fr.) adj. Care se referă la divinaţie. DIVINAŢIE (< fr., lat.) s. f. Ghicire a viitorului sau dobândire a cunoaşterii secrete prin anumite metode tradiţionale (preziceri, oracole, cititul în globul de cristal, chiromanţia, astrologia) bazate pe credinţa că asemenea informaţii apar în formele extrarationale de cunoaştere. DIVINITATE (< fr., alt.) s. f. 1. Calitatea de a fi divin; natură, esenţă divină. 2. Dumnezeu. 3. (La pl.) Zeii şi zeiţele păgânismului. DIVINIZA (< fr.) vb. I. tranz. A iubi nespus de mult pe cineva; a adora, a idolatriza, a proslăvi. ♦ A considera ca divinitate (2, 3 ). DIVIZA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) despărţi în mai multe părţi, a (se) divide; p. ext. a (se) separa, a (se) dezbina. ♦ Tranz. A trasa diviziuni pe un instrument de măsură. 2. Tranz. A efectua operaţia aritmetică de împărţire; a împărţi. DIVIZARE (< diviza) s. f. Acţiunea, faptul de a diviza. ♦ Modalitate de reorganizare a persoanelor juridice. D. poate fi totală, când persoana juridică astfel reorganizată îşi încetează existenţa, întregul ei patrimoniu fiind transmis la două sau mai multe alte personaje juridice existente sau care iau astfel fiinţă; d. este parţială, când din patrimoniul unei persoane juridice (care nu-şi încetează existenţa) se desprinde o parte ce se transmite, cu titlu universal, uneia sau mai multor alte persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă. DIVIZjBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se poate diviza (1). ♦ (Despre numere întregi, despre polinoame etc.) Care prezintă divizibilitate. DIVIZIBILITATE (< fr.) s. f. Calitatea de a se putea împărţi, de a fi divizibil. ♦ (MAT.) Proprietate a două numere întregi, a două polinoame etc. de a se împărţi exact între ele (fără rest). -0 Divizibilitatea obligaţiilor = principiu de drept civil potrivit căruia drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative lor se divid de plin drept între creditori şi/sau între debitori, atunci când aparţin/ DIVIZIE 116 incumbă mai multor persoane sau când sunt dobândite în comun printr-o transmisiune cu titlu universal. Inconvenientele acestui principiu pot fi înlăturate de părţi prin stipularea solidarităţii sau a indivizibilităţii. DIVJZIE (< rus.) s. f. 1. Mare unitate tactică formată din brigăzi (regimente) şi unităţi de divizie (batalioane şi companii independente). După felul unităţilor de bază pot fi d. de infanterie, de tancuri, de artilerie etc. ♦ Comandamentul unei astfel de unităţi. 2. Categorie de calificare a echipelor sportive. DIVIZION (< rus.) s. n. Subunitate de artilerie sau de cavalerie care corespunde batalionului de infanterie. DIVIZIONAR, -Ă (< fr.) adj. 1. Mo-nedă d. = monedă (de obicei monedă bilon) a cărei valoare nominală reprezintă o fracţiune a unităţii băneşti legale (ex. banul în raport cu leul, centul în raport cu dolarul, centima în raport cu francul etc.). 2. Care ţine de divizie (ex. companie d. de mitraliere). 3. (MUZ.) Sistem ritmic bazat pe împărţirea proporţională a valorilor de durate, sunete si pauze, cu execuţia strictă a acestora. DIVIZIONJSM (< fr., it.) s. n. 1. Tehnică de aplicare a culorii pure în tuşe alăturate, folosită de artiştii neoim-presionişti, menită să refacă forma pe retină. 2. Mişcare artistică apărută în Italia, între 1885 şi 1915, bazată pe principiul descompunerii culorii practicat de G. Seurat şi P. Signac. Reprezentanţi: G. Previati — teoreticianul mişcării —, A. Morbelli, G. Segantini, Pelizza da Volpedo etc. V. neoimpre-sionism. DIVIZIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. împărţire, separare, divizare; concr. parte, fragment, fracţiune etc. rezultată prin divizare, despărţire (3). -3* (EC.) Diviziunea muncii = împărţirea ansamblului muncii sociale în activităţi specializate. Se reflectă în împărţirea activităţilor pe ramuri şi subramuri, între întreprinderi, între secţii, ateliere, între muncitori, între muncitori şi personalul tehnic ingineresc etc. Prin natura ei, presupune schimbul de activităţi dintre lucrători. D. internaţională a muncii = diviziune a muncii ce se înfăptuieşte în economia mondială prin specializarea unei ţări sau a unui grup de ţări în realizarea unui anumit gen de producţie; constituie baza relaţiilor de comerţ exterior, de colaborare şi cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. 2. (LOG.) Operaţie logică de împărţire, conform unor criterii stabilite, a genului în speciile sale (membrii d.). 3. (BIOL.) D. celulară = mod de înmulţire a celulelor; are loc prin mitoză şi amitoză. 4. Fragment, unitate obţinută prin împărţire. 5. Linie marcată pe o scală funcţională sau pe cadranul unui instrument de măsură şi care corespunde unei anumite valori a funcţiei sau a mărimii măsurate; intervalul sau valoarea intervalului dintre două astfel de linii vecine. 6. (MAT.) Partiţie a unui interval determinată de o mulţime crescătoare de puncte. ^ D. armonică = patru puncte coliniare ce determină segmente proporţionale. DIvizOR, -OARE (< fr., lat.) adj., s. m., s. n. 1. Adj. Care divide, care împarte. ♦ (TEHN.) Cap d. = mecanism care serveşte pentru stabilirea poziţiilor unghiulare succesive ale unor piese în timpul prelucrării la maşini-unelte (ex. la prelucrarea roţilor dinţate şi a canelurilor prin divizare). 2. S. n. Număr întreg prin care se împarte exact un alt număr întreg. -0- D. comun = număr care este divizor pentru două sau mai multe numere date. D. prim = număr prim ce este divizor. D. propriu - d. diferit de unu şi de numărul însuşi. D. al lui zero = element nenul al unui inel pentru care există un alt element nenul al inelului care, înmulţit cu primul, dă elementul nul pentru adunare. ♦ împărţitor. 3. 5. n. D. de frecvenţă = circuit electric folosit pentru obţinerea la ieşirea sistemului a unui semnal de frecvenţă egală cu o fracţiune din frecvenţa semnalului de la intrare. D. de tensiune = a) circuit electric constituit din elemente pasive (rezistoare, condensatoare) la ale căror borne se obţine 6 tensiune electrică mai mică decât tensiunea aplicată la intrarea circuitului; b) aparat electric care conţine un d. de tensiune (a), utilizat pentru obţinerea la ieşire a unei fracţiuni determinate a tensiunii electrice aplicate la bornele de intrare. DIVORŢ (< fr., lat.) s. n. 1. Desfacere a căsătoriei prin hotărâre judecătorească; despărţire (2). 2. Fig. Dezacord, disensiune; ruptură. DIVORŢA (< fr., it.) vb. I intranz. (Despre soţi) A se despărţi prin divorţ. DIVULGA (< fr., lat.) vb. I tranz. A da pe faţă, a dezvălui o taină; a destăinui (1). ♦ (DR.) A face cunoscute secrete de stat, economice, profesionale, privind interesele publice sau acte secrete unei persoane care nu are dreptul să le cunoască, ceea ce constituie o infracţiune. DIX, Otto (1891-1969), pictor şi gravor german. Prof. univ. la Dresda. De natură târziu expresionistă, opera sa poartă amprenta protestului social, a pacifismului („Vânzătorul de chibrituri", „Invalizi de război"); ulterior, se consacră subiectelor religioase („Sau! şi David", „Crucificarea"). DIXIELAND [djxilænd] (cuv. american) subst. Stil din epoca de început a jaz-ului. Distincţia apare, între d., ca muzică practicată de albi şi new orleans, care se aplică în mod special ansamblurilor de negri. DIXTUOR (< fr.) s. n. (MUZ.) Ansamblu format din zece instrumentişti care execută împreună o compoziţie muzicală; lucrare muzicală scrisă pentru acest ansamblu. DIYARBAKIR, oraş în SE Turciei, pe Tigru; 381,1 mii loc. (1990). Expl. de min. de crom şi cupru. Nod de comunicaţii. Centru agricol şi comercial. Ind. de prelucr. a petrolului, electrotehnică, textilă şi alim. DIZAHARI.DĂ (< fr. {i}) s. f. Combinaţie organică rezultată prin eliminarea unei molecule de apă dintre două molecule de monozaharide (ex. zahărul din sfeclă, zahărul din lapte etc.). DIZENTERIE (< fr., lat.) s. f. Infecţie acută, cu tendinţă de cronicizare, localizată în intestinul gros, provocată de germeni din grupul bacililor dizenteriei (d. bacilară) şi caracterizată prin frecvente scaune diareice sanguinolente; pentru regiunile tropicale este caracteristică d. amibiană, produsă de un parazit patogen (Amoeba disenteriae). DIZENTERIFQRM, -Ă (< fr.) adj. Care are aspectul dizenteriei, care este specific dizenteriei (ex. scaun d.). DIZGRAŢIA (după fr. disgracier) vb. I tranz. A retrage cuiva bunăvoinţa, favoarea de care s-a bucurat. DIZGRAŢIE (< it.) s. f. Pierdere a bunăvoinţei, a favoarei (unui superior). DIZGRAŢIOS, -OASĂ (< fr.) adj. Lipsit de graţie, de farmec; urât. DIZIDENT, -Ă adj., s. m. şi f. v. disident, -ă. DIZOLVA (< it., lat.) vb. I tranz. şi refl. 1. (Despre zahăr, sare etc.) A (se) topi. 2. A desfiinţa, ca persoană juridică, o organizaţie, o asociaţie, o societate, o adunare etc. DIZOLVANT (< fr.) adj., s. m. 1. Adj. Care are proprietatea de a dizolva. ♦ Fig. Care dezorganizează, descompune. 2. S. m. (CHIM.) Solvent1. DIZOLVARE (< dizolva) s. f. 1. Proces de dispersare moleculară a unei substanţe solide, lichide sau gazoase în altă substanţă (de obicei lichidă) cu formarea unei soluţii. 2. (EC.) Pierderea valabilităţii autorizaţiei de funcţionare a unor corporaţii la ordinul procuraturii, prin decizia acţionarilor sau prin 117 DJIBOUTI 12" 42° 43° -va\r6s\e-~ V - x:— \ R E E jé l_____ÿkm y / IV^"^ JMouHioulé1 > y N< N» ^ /V 0°°™ _y°B.«,o DJIBOUTI f ABEIDA * jfDaoudëouya ^ / \_. Nssa\â Ul f Aon® “AbOW / O *987 C Teo»o o REtf *- 1101 \..Nobé "Ithiopià / AITSat>işht DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Districte („Cercles") Suprafaţa (km2) Populaţia (1982) Capitala Ali-Sabieh 2 400 15 000 Ali-Sabieh Dikhil 7 200 30 000 Dikhil Djibouti 600 200 000 Djibouti Obock 5 700 15 000 Obock Tadjoura 7 300 30 000 Tadjoura transformare. 3. (DR.) Mod tipic de încetare a unei persoane juridice de tip asociativ. Intervine de plin drept atunci când a expirat termenul pentru care persoana juridică a fost constituită, când scopul pentru care a fost constituită este realizat sau, dimpotrivă, devine imposibil de atins şi când numărul membrilor scade sub minimul prevăzut de lege. DIZOLVAT, -Ă (< dizolva) adj., s. m. 1. Adj. Dispersat molecular în altă substanţă. 2. S. m. Substanţă care se dizolvă; solvat; solut. DJABR [djabr], Djamil (n. 1924), scriitor libanez. Reprezentant al tendinţei existenţialiste în literaturile arabe moderne („După furtună", „Nelinişte"). DJAGHATAIZI, dinastie mongolă, coborâtoare din Djaghatai, fiul lui Ginghis Han; a domnit în Asia Centrală din 1227 până la sfârşitul sec. 17. După cucerirea Asiei Centrale de către Timur Lenk (1365), s-a menţinut doar în Mongolia şi în Kashgaria. DJALĂL [d3alal] AD-DIN RUMT (1207—1273), poet persan. întemeietor al ordinului de dervişi Maulawi. Poemul „Mathnawi", gazeluri, rubaiate. DJAMBUL [djămbul], oraş în S Kazahstanului; 312,3 mii loc. (1991). Ind. chim., alim., mat. de constr. Centru cultural. S-a mai numit Aulie-Ata şi Mirzoian. DJAMI [cfeami.], Abdurrahman Nureddin bin Ahmad (1414—1492), poet clasic şi erudit persan. Adept al sufismului. Creaţia sa lirică cuprinde trei divanuri conţinând gazeluri şi poeme cu caracter simbolic şi religios („lusuf şi Zuleika"). Proză alegorică („Baharestan"). DJEBAR [djebar], Assia (pseud. Fatmei Zohra Imalayene) (n. 1936), scriitoare algeriană. Romane consacrate prefacerilor sociale din Algeria („Copiii lumii noi", „Femei din Alger în apartamentul lor"). DJEMDET-NASR, cultură materială dezvoltată în Mesopotamia antică, în milen. 4—3 î.Hr. Denumită astfel după numele localităţii irakiene D.-N., aflată în apropiere de Kish. DJERBA [djerba] v. Jerba. DJÉRID [djerid] sau CHOTT [şot] JÉRID v. Jérid. DJEZKAZGAN, oraş în partea cen-tral-vestică a Kazahstanului; 111,1 mii loc. (1991). Nod de c.f. Expl. de min. de cupru (unul dintre cele mai mari zăcăminte din lume). Combinat metalurgic pentru flotaţia cuprului. Hidro-metalurgie. DJIBOUTI [djibuti] 1. Republica ~ (République de ~ / Jumhüriyah Jîbutl), stat în E Africii; 23,2 mii km2; 565 mii loc. (1993). Limba oficială: araba. Religia: islamică (sunniţi 96%), creştină (4%). Cap.: Djibouti. Este împărţită în cinci districte (cercles). Relief de platouri vulcanice joase (400—500 m) dominate de culmi ce trec de 1 000—1 500 m (alt. max.: 2 063 m, vf. Mousâ’alli). Partea central-nordică este ocupată de depresiunea tectonică Assal, ce coboară sub nivelul mării (—155 m). Climă tropicală aridă, cu precipitaţii reduse (180 mm/an). Vegetaţie de semideşert, cu plante xerofite. Creşterea seminomadă a animalelor: ovine (420 mii capete, 1991), caprine (504 mii capete, 1991), cămile, asini. Legumicul-tură. Pescuit de bureţi şi perle. Energie electrică (202 mii. kWh, 1990). Mici întreprinderi ale ind. uşoare şi alim.; extracţia sării marine. Intens comerţ de tranzit. C.f. (1989): 106 km. Căi rutiere (1989): 3 067 km. Flota comercială: 350 mii t.d.w. (1990). Moneda: 1 Djibouti franc = 100 centimes. Export: cafea, sare, piei, perle. Import: produse alim. şi agricole, combustibili, utilaje, lemn, produse chimice ş.a. — Istoric. Populat din Evul Mediu de triburile issa DJIHAD 118 Milovan Djilas (aparţinând populaţiei somaleze) şi afar (din etnia ettopiană dankali), terit. D. este transformat, în 1896, în colonie franceză, sub numele de Coasta Franceză a Somalilor. în 1946 primèste statut de terit. de peste mări al Franţei, în 1967 obţine autonomie internă şi îşi schimbă denumirea in Teritoriul Francez al Populaţiilor ATar şi issa. La 27 iun. 1977 şi-a proclamat independenţa sub numele actual. Prin referendumul din 1992 este adoptată noua Constituţie, care instituie un pluripartidism limitat. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de un parlament unicameral (Camera Deputaţilor), iar cea executivă de preşedinte şi de Consiliul de Miniştri. 2. Cap. Rep. D., port la G. Aden; 329,3 mii loc. (1991). Aeroport internaţional. Prelucr. petrolului. Reparaţii navale. Export de cafea, piei, seminţe oleaginoase. Este legată printr-o cale ferată (realizată în 1917) de Addis Abeba (Ethiopia). Port liber. DJIHAD v. Jihad. DJILAS, Milovan (1911-1995), scriitor şi om politic muntenegrean. Membru al partidului comunist (din 1932). Alături de Tito, a condus rezistenţa antigermană în al doilea război mondial. A ocupat importante funcţii de partid şi de stat în iugoslavia, în 1954, acuzat de revizionism şi „deviaţionism burghez", D. a demisionat din partid. A denunţat necruţător sistemul de guvernare comunist. Arestat şi deţinut (1956-1961; 1962-1966). Reabilitat în 1989. Op. pr.: „Convorbiri cu Stalin", „Noua clasă", „Tito, prietenul meu, duşmanul meu". DJINN (cuv. arab) s. m. (în mitologia musulmană) Denumire dată duhurilor, în special celor rele. DJOSER v. Zoser. DJUVARA, Alexandru G. (1858— 1913, n. Bucureşti), om politic liberal român; publicist. Orator de mare talent. A editat ziarele „L’Etoile Roumaine" şi „La Liberté Roumaine". De mai multe ori ministru. DJUVARA, Mircea (1886-1945, n. Bucureşti), jurist, diplomat şi filozof român. M. coresp. al Acad. (1936), prof. univ. la Bucureşti, Haga, Roma, Paris. Specialist în filozofia dreptului şi sociologia juridică. Adversar al pozitivismului, a conceput dreptul în funcţie de un sistem de relaţii, a fundamentat ideea de justiţie şi necesitatea apărării sale împotriva forţei, urmărind coerenţa logică a scopurilor într-o societate („Le fondement du phénomène juridique", „Teoria generală a dreptului", „Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv"). DtUGOSZ [duugoş], Jan (1415— 1480), istoric şi diplomat polon. Principala sa lucrare, „Historia Poloniae" (până la 1480), cuprinde informaţii preţioase privind istoria românilor. DMITRI IVANOVICI DONSKOI, mare cneaz al Vladimiruiui şi Moscovei (1350—1389). A întărit poziţia Moscovei ca hegemon între cnezatele ruseşti şi a înfrânt la Kulikovo (1380) oastea tătarilor, condusă de hanul Mamai. DNA v. ADN. DNEPRODZERJINSK [dnieprsdzirjînsc] v. Kamenskoe. DNEPROPETROVSK [dniepropitrofsc] v. Ekaterinoslav. DO (< fr. {i}) s. m. invar. (MUZ.) Una dintre cele şapte denumiri simbolice ale sunetelor muzicale, corespunzătoare notaţiei literale C, şi care în trecut se numea ut. + Denumirea uneia dintre cheile muzicale. DOAGĂ (lat. doga) s. f. Fiecare dintre piesele din lemn plate, uneori curbate, care formează corpul unor vase (butoaie, putini, vedre etc.). DOAMNĂ (< lat. dom(i)na) s. f. 1. Termen de politeţe întrebuinţat de sine stătător ori înaintea numelui sau titlului unei femei (căsătorite) căreia cineva i se adresează sau despre care se vorbeşte. <0> D. de onoare = femeie (din înalta societate) aflată în serviciul unei prinţese, al unei regine etc. ♦ Soţie. 2. (înv.) Soţie a unui domn (2). + Stăpână a unei case, a unei moşii. DOAR (DOARĂ) (lat. de-hora) adv. 1. Numai. 2. Vezi bine, cum se ştie; desigur. Doar nu ţi-am făcut nimic. 3. Poate, probabil. ^ Expr. Fără doar şi poate = fără nici o îndoială; neapărat, sigur, precis. ♦ în speranţa că ... <£ Expr. într-o doară = la noroc, Ia întâmplare, pe nimerite. DOBA, com. în jud. Satu Mare; 2 650 loc. (1995). DOBÂNDĂ (< dobândi) s. f. Preţ (taxă) al serviciului de creditare pe care debitorul îl plăteşte creditorului, stabilit ca o cotă procentuală din suma împrumutată; volumul d. depinde de suma creditată, timpul de imobilizare a mijloacelor băneşti, rata d. (exprimată în procente); d. simplă este proporţională cu timpul şi mărimea creditului, spre deosebire de d. compusă care are o creştere exponenţială în raport cu timpul de imobilizare a sumei creditate. ^ D. fixă = d. a cărei rată rămâne constantă pe toată perioada de rambursare. D. variabilă = d. a cărei cotă se modifică în funcţie de evoluţia pieţei ratei d. D. negativă = d. încasată de debitor (este o măsură de limitare a importului de capital). D. statutară = cotă procentuală din valoarea nominală a unei acţiuni pe care acţionarii unei societăţi au dreptul să o primească ca prime dividente. D. preferenţială = rată a d., percepută la creditele în cont curent, constituind baza de calcul pentru stabilirea celorlalte genuri de d. DOBÂNDI. (< si.) vb. IV tranz. 1. A câştiga, a agonisi (prin muncă); a realiza. 2. A primi, a căpăta, a obţine. 3. (înv.) A cuceri (o cetate, un ţinut etc.). DOBÂRCENI, com. în jud. Botoşani; 2 606 loc. (1995). DOBÂRLĂU, com. în jud. Covasna; 2 292 loc. (1995). DOBERMAN (< germ.) s. m. Rasă de câini originară din Thuringia, de talie mijlocie (60—70 cm, 20—26 kg), cu corp musculos, păr scurt, negru, gri-albăstrui, maro-închis, cu nuanţe distinct localizate ruginii; inteligent, viguros, rapid, excelent pentru pază, companie, apărare. DÔBLIN, Alfred (1878-1957), scriitor german. Principal reprezentant al romanului expresionist, influenţat de psihologismul suprarealist. Preocupat de interferenţa dintre mit şi istorie, politică şi credinţă, social şi transcendent, cu experimente în domeniul formei („Cele trei salturi ale lui Wang-lun", „Lupta lui Wadzek cu turbina de aburi", „Wallenstein", „Berlin, Alexanderplatz", „Călătorie spre destin"). DOBORÎ (< si.) vb. IV tranz. 1. A răsturna, a culca, a prăvăli la pământ, a face să cadă (o fiinţă sau un lucru). 2. A înfrânge, a răpune; fig. a copleşi. 3. (SPORT) A depăşi (recordul existent). DOBRA 1. Com. în jud. Dâmboviţa, pe Ialomiţa; 3 694 loc. (1995). 2. Com. în jud. Hunedoara; 3 583 Loc. (1995). Staţie de c.f. Expl. de calcar. Prelucr. lemnului. Biserică (sec. 15), cu picturi murale din 1766. 119 DOBROGEA DOBRA, Alexandru (1794-1870, n. sat Şopteriu, jud. Bistriţa-Năsăud), primul episcop greco-catolic al Lugojului, consacrat în 1855. A lăsat un însemnat fond pentru scopuri culturale. DOBRA, Petru (1817-1849, n. Zlatna), avocat român. Prefect în oastea lui Avram lancu. A dus tratative cu Dragoş, trimisul lui Kossuth, la Abrud în apr./mai 1849; arestat şi împuşcat de unguri. DOBRAN, Ion C. D. (n. 1919, sat Văleni-Podgoria, jud. Argeş), aviator român. S-a distins, în cadrul Flotilei 1 Vânătoare, în luptele de pe Frontul de Est (1943—1944), iar în funcţia de comandant al Escadrilei 41, pe Frontul de Vest (1944—1945), îndeplinind pe ambele fronturi 330 de misiuni de luptă. DOBRE, Aurelia (n. 1972, Bucureşti), gimnastă română. Campioană mondială absolută (Rotterdam, 1987), fiind singura sportivă din România ce deţine acest titlu până în prezent. Campioană mondială la bârnă şi pe echipe (1987). DOBRENI, com. în jud. Neamţ; 3 541 loc. (1995). Mânăstirea Horaiţa (1725). DOBRESCU, Demetru I. (1871-1948, n. Jilava, Ilfov), jurist şi om politic român. Membru al Partidului Naţional-Ţărănesc. Primar al Capitalei (1929— 1934). DOBRESCU, Dumitru (n. 1927, Bucureşti), farmacist şi medic român. M. coresp. al Acad. (1992), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări privind efectele adverse ale medicamentelor (autor al conceptului de ,,farmacoepidemiologie“); cercetări originale, la scară moleculară, privind ulcerul gastro-duodenal. A conceput şi realizat medicamente antiu(ceroase, psihoenergizante, anticonvul-sivante etc. DOBRESCU, Emilian (n. 1933, Bucureşti), economist român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări consacrate problemelor dezvoltării economice: doctrine, metode de analiză şi predicţie („Ritmul creşterii economice", „Corelaţia dintre acumulare şi consum", „Macromodelarea şi tranziţia Ia economia de piaţă"). DOBRESCU, Nicolae (1874-1914, n. sat Celeiu, înglobat în oraşul Corabia), istoric român al Bisericii. M. coresp. al Acad. (1911), prof. univ. la Bucureşti. Studii despre Biserica ortodoxă română („întemeierea mitropoliilor", „Istoria bisericii române în Oltenia"). Manuale pentru seminarii şf licee. DOBRESCU-ARGEŞ, Constantin (1859—1903, n. Muşăteşti, jud. Argeş), om politic român. A înfiinţat prima partidă ţărănească din România (1895); a condus şi a editat mai multe publicaţii pentru ţărani. DOBREŞTI 1. Com, în jud. Argeş; 1 934 loc. (1995). 2. Com. în jud. Bihor; 6 071 loc. (1995). Expl. de bauxită (Luncasprie). 3. Com. în jud. Dolj; 2 746 loc. (1995). DOBREŢU, com. în jud. Olt; 1 521 loc. (1995). DOBRIAN, Vasile (n. 1912, sat Rod, jud. Sibiu), grafician şi pictor român. A colaborat Ia revistele „Cuvântul liber", „Şantier". Xilogravuri policrome („Pâine şi flori", „Moara de aur"). Compoziţiile geometrice şi cromatica lipsită de echivoc, vădesc un temperament echilibrat şi lucid. DOBRIN, com. în jud. Sălaj; 1 880 loc. (1995). DOBRIN, Nicolae (n. 1947, Piteşti), fotbalist român. Component ai echipei F.C. Argeş peste 20 de ani. Titlul de cel mai bun fotbalist al României în anii 1966, 1967, 1971. Maestru al driblingului, al execuţiei pasei şi al loviturilor libere. DOBRINESCU, Valeriu Florin (n. 1943, sat lanca, jud. Brăila), istoric român. Contribuţii privind istoria contemporană a României şi relaţiile internaţionale („Relaţii româno-engleze, 1914— 1933", „România şi organizarea postbelică a lumii, 1944-1947“). DOBROEŞTI, com. în Sectorul Agricol Ilfov, pe stg. râului Colentina; 6 137 loc. (1995). DOBROGEA 1. Podişul Dobrogei, mare unitate de podiş în SE României, între Dunăre la V şi N, Delta Dunării la NE, ţărmul Mării Negre la E şi graniţa cu Bulgaria la S, suprapusă peste trei subunităţi structurale, diferite atât prin fundament, cât şi prin cuvertura sedimentară de supr.: I. Podişul Dobrogei de Nord, situat între valea Dunării la V şi N, Delta Dunării la NE, complexul Razim-Sinoe la E şi aliniamentul văilor Peceneaga-Slava la S (cu înălţimi de 150—450 m), reprezintă o asociere de trei subunităţi morfostructurale, bine diferenţiate între ele: M-ţii Măcinului, Dealurile Tulcei, Depr. Naibant şi Pod. Babadag. Fundamentul este constituit din formaţiuni/paleozoice, străbătute de mase granitice, acoperite de depozite calcaroase, grezoase, argiloase, triasice şi cretacice. Importante zăcăminte de pirite cuprifere (Altân Tepe) şi baritină (Somova); roci de constr. (graniţe, porfire, calcare). Păduri de stejar în amestec cu gorun, tei alb, jugastru etc. Pomicultură; viticultură (podgoria Niculiţel). II. Podişul Dobrogei Centrale sau Pod. Casimcea, situat între aliniamentele văilor Peceneaga-Slava la N, ţărmul Mării Negre la E, Pod. Carasu la S şi Dunăre la V, este constituit predominant din şisturi verzi în fundament, care adeseori apar la supr., peste care stau formaţiuni jurasice şi cretacice, fiind un pod. de eroziune, cu înălţimi de 150—320 m, fragmentat pe direcţie NV—SE de râul Casimcea. Masivele calcaroase, resturi ale unei bariere de corali din Jurasic, rămase la supr. sub forma unor martori de eroziune pe aliniamentul Hârşova — Crucea — Gura Dobrogei, cheile, dolinele şi peşterile din această zonă dau o notă de diversitate în peisaj. Cuprinde mai multe subunităţi: Pod. Casimcei — propriu-zis, Pod. Hârşovei şi Pod. Istriei. III. Podişul Dçbrogei de Sud, cuprins între Dunăre la V, Pod. Dobrogei Centrale la N, ţărmul Mării Negre la E şi graniţa cu Bulgaria la S, corespunde în fundament soclului rigid de platformă, format din şisturi cristaline mezometamorfice, peste care sunt extinse depozite de gresii şi calcare mezozoice şi neogene, acoperite de o cuvertură de loess care conferă pod. un caracter structural tabular. C. 2/3 din supr. este drenată de bazine hidrografice care sunt tributare în cea mai mare parte Dunării. Unele diferenţieri geomor-fologice permit împărţirea Pod. Dobrogei de Sud în patru subunităţi: Pod. Medgidiei cu Pod. Dorobanţului, Pod. Oltinei, Pod. Negru Vodă şi Pod. Cobadin. Vegetaţie de stepă cu procent ridicat de plante termofile. Viticultură (podgoriile Murfatlar, Ostrov). 2. Prov. istorică în SE României, între Dunăre şi Marea Neagră. Terit. D., locuit din Paleoliticul mijlociu, a fost populat din milen. 2 î.Hr. de strămoşii geto-dacilor. Coloniştii greci au întemeiat în sec. 7— 6 î.Hr. pe litoralul Mării Negre coloniile Histria, Callatis, Tomis. în sec. 1 Î.Hr. a intrat în componenţa 'statului lui Burebista, apoi a Imp. Roman şi Bizantin (până în sec. 7). Reintrată sub dominaţia bizantină (din 971), D. a fost menţinută cu greu de către aceştia (sec. 10—13), fiind invadată de pecenegi, uzi şi bulgari. în sec. 14, în D. s-a constituit o formaţiune politică de sine stătătoare, condusă, pe rând, de Balica, Dobrotici (din c. 1348) şi Ivanco (din c. 1386). A făcut parte din Ţara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Sub stăpânire turcească (1417—1878). în urma Războiului de Independenţă din 1877—1878, Congresul de la Berlin (1878) a recunoscut independenţa României şi restabilirea autorităţii statului român asupra D. de Nord. Prin Pacea DOBROGEAN 120 de la Bucureşti (1913), ce punea capăt celui de-al doilea Război Balcanic, partea de S a D. (Cadrilaterul) a intrat în componenţa statului român. în 1940, prin Tratatul de la Craiova, România a fost silită să cedeze Cadrilaterul Bulgariei. DOBROGEAN, -Ă (< Dobrogea) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Persoană din Dobrogea. 2. Adj. Care aparţine Dobrogei, care se referă la Dobrogea sau la populaţia ei. DOBROGEANU-GHEREA v. Gherea. DOBROLIUBOV, Nikolai Aleksan-drovici (1836—1861), critic literar şi publicist rus. Fondator al „criticii reale“ care descifrează în opera literară realitatea socială („Ce este oblomovismul", „împărăţia întunericului"). DOBROMIR, com. în jud. Constanţa; 2 535 loc. (1995). Expl. de calcar. Pomicultură. Până în 1968 s-a numit Dobromiru din Vale. DOBROMIR din Târgovişte (sec. 16), zugrav român. A pictat bisericile mănăstirilor Dealu, Bistriţa şi Curtea de Argeş. Stilul său se impune prin caracterul solemn, somptuozitate şi construcţia geometrizantă. DOBROSLOVENI, com. în jud. Olt, pe Teslui; 3 916 loc. (1995). Pe terit. satului Reşca au fost descoperite ruinele oraşului roman Romula (sec. 2— 3 d.Hr.). DOBROTEASA, com. în jud. Olt; 2 178 loc. (1995). DOBROTEŞTI, com. în jud. Teleorman; 5 473 loc. (1995). Biserică (1753), DOBROTICI, conducător (despot) al Dobrogei (c. 1348—c. 1386). A purtat lupte cu genovezii aşezaţi la gurile Dunării şi a intervenit în luptele dinastice din Imp. Bizantin în scopul consolidării şi lărgirii stăpânirilor sale; de la el ar proveni numele Dobrogei. DOBROVĂŢ, com. în jud. laşi; 2 577 loc. (1995). Centru de expl. a lemnului. Mănăstire de maici, cu biserică (cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt) ctitorită de Ştefan cel Mare (1503—1504). Picturi murale interioare (1527-^1531) cu un remarcabil tablou votiv care îi reprezintă pe Ştefan cel Mare, Bogdan III şi Petru Rareş. DOBROVSKY, Josef (1753-1829), filolog şi istoric literar ceh. întemeietorul filologiei slave moderne („Studii asupra vechilor dialecte ale limbii slave“, „Istoria limbii şi literaturii cehe“). DOBRUN, com. în jud. Olt; 3 336 loc. (1995). Reşed. com. este satul Os/ca de Jos. DOBZHANSKI [dobja.nski], Theodosius (1900—1975), biolog american de origine rusă. Prof. la Universitatea Columbia. A studiat diversificarea genetică a populaţiilor de drosofila în natură, efectele selecţiei asupra mutaţiilor acestora. A descoperit bazele cromozomiale ale formării noilor specii. Lucrări privind rolul fondului genetic în evoluţia populaţiilor, inclusiv a omului. DOC1 (< engl.) s. n. Ţesătură de bumbac mai groasă, din care se confecţionează obiecte de îmbrăcăminte, prelate etc. DOC2 (< fr., lat.) s. n. 1. Ansamblu de construcţii portuare şi de instalaţii (bazine, magazii, macarale, linii de cale ferată etc.), care, împreună cu serviciile tehnice şi administrative aferente, servesc la încărcarea, descărcarea şi depozitarea mărfurilor într-un port. 2. Construcţie specială în şantierele navale, echipată cu instalaţii pentru ridicarea şi lăsarea la apă a navelor, care serveşte la executarea unor lucrări de reparaţii sau de întreţinere a corpului acestora. -O- D. plutitor = d. constituit dintr-un corp plutitor, destinat lucrărilor de reparaţie a navelor. D. uscat = bazin îngropat, deschis la partea superioară, prevăzut cu instalaţii care permit evacuarea apei din interiorul lui după introducerea navei, în care se efectuează lucrări de reparaţie. DOCAR (< engl.) s. n. Trăsură mică şi uşoară pe două sau pe patru roţi folosită la transportul persoanelor. DOCÇNT (< germ.) s. m. 1. (în unele ţări) Grad didactic (onorific) în învăţământul superior, corespunzător aceluia de conferenţiar; persoană având acest grad. 2. Doctor d. v. doctor. DOCENTjŞTI ({s} gr. dokeo „a părea, a da impresia") s. m. pl. Grupare eretică creştină primară, constituită pe baza credinţei că lisus a avut doar un trup aparent, negându-i astfel suferinţa pe cruce, dar recunoscându-i divinitatea. Erezia se regăseşte si în Islam. DOCENŢĂ (< docent) s. f. Titlu şi funcţia de docent (1); examen pentru obţinerea acestui titlu. DOCHIA (BABA DOCHIA) (în mitologia românească), semidivinitate meteorologică. După mitul principal, D. era o bătrână care a plecat cu oile la munte îmbrăcată cu nouă cojoace. Vremea încălzindu-se, ea şi-a lepădat în fiecare zi câte un cojoc, dar în ultima zi un îngheţ brusc a transformat-o în stană de piatră împreună cu turma. în concepţia populară, cele nouă zile, numite Zilele Babei sau Babele (corespunzând perioadei 1 —9 martie) sunt capricioase şi fac trecerea de la iarnă la primăvară. DOCHER (< fr., engl.) s. m. Muncitor care lucrează în docuri la încărcatul şi la descărcatul vapoarelor. DOCIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi adv.) Care se supune cu uşurinţă, fără să protesteze; ascultător, maleabil. DOCILITATE (< fr., lat.) s. f. însuşirea de a fi docil. DOCIMAZIE (< fr. {i}; {s} gr. dokimasia „verificare, examen") s. f. Examen de laborator folosit în medicina judiciară pentru precizarea stării unui organ în momentul morţii (ex. d. hepatică). DOCIMOLOGIE (< fr., gr.) s. f. (PEDAG.) Studiul metodelor de selecţie (teste, examene, concursuri etc.) şi de notare a elevilor, în scopul perfecţionării acestora şi formării unei tehnici de examinare. DOCLIN, com. în jud. Caraş-Severin; 2 128 loc. (1995). Expl. de nisip. Centru viticol (satul Tirol). Staţie de c.f. DOCT, -Ă (< fr., lat.) adj. învăţat, erudit. DQCTOR (< germ., fr., lat.) s. m. 1. Medic. 2. Titlu ştiinţific acordat de o instituţie de învăţământ superior sau de un institut academic; persoană având acest titlu. D. docent = cel mai înalt titlu ştiinţific care se acordă doctorilor (2) cu o activitate ştiinţifică valoroasă şi îndelungată. D. honoris causa = titlu onorific acordat unor mari personalităţi din domeniul vieţii social-politice, culturale, ştiinţifice etc. 3. (REL.) D. al Bisericii (lat. doctor ecclesiae) = titlu atribuit celor mai mari teologi şi apologeţi creştini, începând cu „Părinţii Bisericii" (loan Hrisostom, Augustin, Torria d’Aquino ş.a.). D. al Legii = interpret al Legii Sacre a iudeilor. 4. (Fam.) Persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu; maestru. DOCTORAL, -Ă (< fr.) adj. (Despre atitudini, ton) Pedant, afectat. DOCTORAND, -Ă (< germ.) s. m. şi f. Persoană care îşi pregăteşte doctoratul. DOCTORAT (< fr., germ.) s. n. Stagiu de calificare ştiinţifică superioară, efectuat după terminarea studiilor universitare, în vederea obţinerii titlului de doctor în ştiinţe şi constând în trecerea unor examene pregătitoare, susţinerea unor referate şi a unei lucrări (teze). DOCTORI.E (< doctor) s. f. Medicament. DOCTORIŢĂ (< doctor) s. f. Femeie medic. DOCTORIZARE (< doctor) s. f. Tratare a benzinelor de distilare primară şi 121 DOESBURG de cracare cu o soluţie alcalină de plumbit de sodiu şi floare de sulf, în scopul transformării mercaptanilor în disulfuri organice (substanţe inactive şi necorosive). DOCTOROW [doctarov], Edgar Lawrence (n. 1931), scriitor american. Romane evocând personalităţi, evenimente şi „cazuri" celebre din istoria americană, printr-o suprapunere a realului şi imaginarului („Bun venit în vremuri grele", „Cartea iui Daniel", „Ragtime"). DOCTRINAR, -A (< fr.) adj., s. m. şi f. I. Adj. Care aparţine unei doctrine, privitor la o doctrină. II. S. m. şi f. 1. Persoană care formulează sau susţine o doctrină. 2. Adept al unor păreri preconcepute, al unor sisteme dogmatice. DOCTRINĂ (< fr., lat.) s. n. 1. Ansamblu de principii sau credinţe despre Univers, despre istorie etc., constituind un sistem de învăţământ religios, filozofic, politic etc., acceptate ca reguli de gândire sau de conduită. + Ansamblul principiilor într-o ramură a cunoaşterii. 2. învăţătură formulată şi susţinută de un maestru sau de o şcoală (ex. d. plato-niciană despre nemurirea sufletului). 3. Teorie susţinută sau contrazisă de evidenţă*, propusă spre acceptare. 4. Ansamblul principiilor în baza cărora conducerea unui stat îşi propune să acţioneze în anumite domenii (politica externă, politica drepturilor omului etc.). 5. Corp de idei, teze, principii şi modele politice adoptate de un partid politic pentru elaborarea unei concepţii de guvernare (ex. d. liberală, socialistă, social-democrată, naţional-democrată, fascistă etc.). DOCUMENT (< fr., lat.) s. n. 1. înscris de provenienţă publică sau particulară prin care se atestă un fapt, se conferă ori se recunoaşte un drept, o obligaţie etc. ♦ (CONT.) Act sqris prin care se dispune ori se constata executarea unei operaţii economice, financiare etc. D. primar = primul document în care se reflectă o operaţie sau se atestă ceva în cadrul unui sistem de documente (ex. chitanţă, bon de materiale, proces-verbal de recepţie etc.). -0- D. justificativ v. justificativ. 2. Text scris sau tipărit, inscripţie, fotografie, monument etc. servind la cunoaşterea unui fapt prezent sau trecut. DOCUMENTA (< fr.) vb. I refl. A se informa temeinic ' (pe bază de documente). DOCUMENTAR, -A (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care serveşte la documentare; Traian Doda care are valoare de document. 2. S. n. Film, scriere care prezintă fapte reale. DOCUMENTARE (< documenta) s. f. 1. Acţiunea de a se documenta. 2. Ştiinţa înregistrării, organizării şi diseminării cunoştinţelor specializate. DOCUMENTARIST (< documenta) s. m. Specialist în domeniul documentării (2). DOCUMENTAT, -A (< documenta) adj. 1. Dovedit, susţinut pe bază de documente. 2. întemeiat pe documente; p. ext. bine informat. DOCUMENTAŢIE (< fr.) s. f. Totalitatea informaţiilor, a documentelor relative la o problemă sau la un domeniu de activitate. DODA, Traian (1822-1895, n. sat Prilipeţ, jud. Caraş-Severin), generai român care a servit în armata austro-ungară. A participat la războaiele Austriei împotriva Italiei (1859) şi împotriva Prusiei (1866). A susţinut cauza românilor din Banat şi Transilvania. DODECAEDRU (< fr.; gr. dodeka „12“ + hedra „bază”) s. n. Poliedru cu douăsprezece feţe. DODECAFONISM (< fr.; gr. dodeka „12“ + phone „sunet") s. n. Sistem atonal utilizând toate cele 12 sunete ale gamei cromatice, ilustrat de muzica compusă de A. Schônberg, care a pus la punct sistemul dodecafonic serial între anii 1908 şi 1923, preluat cu anumite modificări de către elevii şi succesorii săi si chiar de către el însuşi. DODECAFONiST (< fr. {i}) s. m. Persoană care compune lucrări muzicale folosind tehnica dodecafonismului. DODECAGON (< fr., gr. dodeka „12“ + gonia „unghi") s. n. Poligon cu douăsprezece laturi. DODECANEZ, grup de ins. în arh. grecesc Sporadele de Sud, în M. Egee, în apropierea coastelor de SV ale Asiei Mici; 2,7 mii km2; c. 145 mii loc. (1981). Ins. pr.: Rodos, Samos, Astipâlaia, Kâlimnos, Kârpathos. Oraş pr.: Rodos. Relief muntos (1 434 m alt.), alcătuit din calcare şi gnaise. Culturi de legume; măslini, tutun, citrice. Creşterea ovinelor şi a caprinelor. Pescuit. Turism. DODECAR (< ngr.) s. m. Monedă turcească de aur care a circulat şi în Ţările Române în sec. 19. DODECASILAB (< fr., lat.) s. m. Vers de douăsprezece silabe. DODECASILABIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre versuri) Care are douăsprezece silabe. DODECASTIL (< fr.; gr. dodeka „12“ + stylos „coloană") s. n. Edificiu (clădire, templu) care are faţada precedată de douăsprezece coloane. DODERER [dodarar], Heimito von (1896—1966), scriitor austriac. Versuri expresioniste („Străduţe şi peisaje", „Drum prin tenebre1'), nuvele („Trompetele lerihonului", „Sub stelele negre") şi romane („Scara Strudlhof", „Demonii") care se remarcă prin rigoarea construcţiei şi o nouă modalitate realistă („realismul magic“). DODOMA, cap. Tanzaniei (din 1974), situată în centrul ţării, la 1 130 m alt.; 203,8 mii loc. (1988). Nod feroviar şi rutier. Aeroport. Centru comercial şi agricol. Prelucr. lemnului, pieilor şi a produselor agricole (cereale, arahide, hrişcă, struguri). Muzeu geologic. DODONA (în Grecia antică), celebru sanctuar şi oracol, situat în oraşul cu acelaşi nume din zona centrală a Epirului (NV Greciei). Dedicat lui Zeus, rivaliza ca importantă cu cel din Delfi. DOESBURG [du:sbürh], Theo van (1883—1931), pictor şi teoretician de Dodecagon artă olandez. Iniţia! adept al neoplasti-cismului, de care se desparte ulterior, preconizând o artă mai dinamică, numită de el „elementarism" („Compoziţie în alb şi negru“). Lucrări teoretice („Clasic, baroc, modern11, „Principiile fundamentale ale noii arte plastice"). DOFTANA, închisoare clădită între 1894 şi 1897 în satul Telega (jud. Prahova), care a înlocuit vechea ocnă unde erau întemniţaţi răzvrătiţii împotriva stăpânirii. Loc de detenţie pentru legionari şi comunişti. în urma cutremurului din noaptea de 9/10 nov. 1940, închisoarea s-a prăbuşit. Refăcută, a devenit muzeu (până în 1990). DOFTEANA, com. în jud. Bacău, la confl. râului Dofteana cu Trotuşul; 10 555 loc. (1995). Expl. de nisipuri şi de petrol. Prelucr. lemnului. Staţie de c.f. Parc dendrologic (24 ha). DOG (< engl.) s. m. Rasă de câini originară din Germania, de talie foarte mare (peste 80 cm, 50—70 kg), cu cap expresiv; blana cu păr scurt, des, lins, strălucitor, poate fi albăstruie, arămie, neagră, tigrată sau arlechin (pătată); rezistent, rapid, fără agresivitate nativă, excelent pentru pază. DOGAR (< doagă) s. m., s. n. 1. S. m. Meşteşugar care se ocupă cu confecţionarea vaselor din doage. 2. S. n. Unealtă cu lama curbă, folosită la despicatul lemnelor pentru doage. DOGĂRjE (< doagă) s. f. 1. Atelier în care se confecţionează vase din doage. 2. Meseria dogarului. DOGE (< it.) s. m. Titlu purtat de conducătorul politic ales, pe viaţă, al republicilor italiene Veneţia (între sec. 8 şi 1797) şi Genova (din 1339; între 1528 şi 1797, o dată la doi ani); persoană având acest titlu. DOGGER, epoca mijlocie a Jurasicului, caracterizată prin amoniţi, belemniţi, lamelibranhiate, brahiopode şi, din punct de vedere petrografic, prin roci calcaroase de culoare brună, oolitice şi spatice, şisturi marnoase şi argiloase. DOGGER BANK [doga bserjc], banc de nisip cu direcţia SV-NE, în partea centrală a Mării Nordului, în E coastelor Marii Britanii. Lungime: 259 km; lăţime: 33 km. Ad. mării: 14,6—36,5 m. Pescuit intens (cod, heringi). Locul mai multor bătălii navale, dintre care cea mai importantă între englezi şi germani (24 ian. 1915). DOG! (< doagă) vb. IV. 1. Tranz. A desface, a strica un butoi, o putină etc. făcute din doage. 2. Refl. Fig. (Despre voce) A răguşi. DOGMATIC, -Ă (< fr., lat.) adj., subst. 1. Adj. Care ţine de dogme, privitor la dogme; care se sprijină pe dogme. 2. Adj. Care are opinii bine întemeiate, pe care le consideră adevăruri absolute, exprimându-le categoric. 3. S. f. (REL.) Parte a teologiei constituind o expunere sistematică despre adevărurile credinţei religioase considerate ca revelate. 4. S. m. şi f. Adept al dogmatismului. DOGMATjSM (< fr.) s. n. 1. Atitudine filozofică sau religioasă care se bazează pe o dogmă, respingând îndoiala şi critica. 2. Comportament al unei persoane dogmatice. DOGMĂ (< fr., lat; gr. dogma „opinie, hotărâre") s. f. 1. Sensul iniţial: „ceea ce este bun". 2. Termen specializat folosit de autorii clasici pentru a desemna învăţăturile propuse de diferite şcoli filozofice sau decretele autorităţilor publice. 3. (în sens religios) în perioada patristică, învăţătura creştină în opoziţie cu învăţăturile filozofilor. în accepţiunea actuală creştină reprezintă adevărul religios stabilit de Biserică pe temeiul revelaţiei divine, exprimând „regula fidei“ sau „quae creditur", conţinutul obiectiv, normativ şi unitar al mărturisirii de credinţă. 4. (în sens filozofic) Teorie admisă de o anumită şcoală filozofică (ex. d. şcolii stoice). + P. ext. (în sens peiorativ) Teză acceptată în mod necritic, neargumentată şi neverificată de experienţă. DOGNECEA 1. M-ţii masiv muntos în NV M-ţilor Banatului, între văile Pogăniş la N şi Caraş la S. Alt. max.: 617 m (vf. Culmea Mare). Alcătuit din fliş, şisturi sericito-cloritoase, argilo-bituminoase etc. 2. Com. în jud. Caraş-Severin; 2 158 loc. (1995). Expl. min. de fier şi plumb. DOGOARE (< dogori) s. f. Căldură arzătoare; fierbinţeală. DOGORţ (DOGORI) (< bg„ ser.) vb IV intranz. I. (Despre soare, foc) A răspândi căldură puternică. ♦ Tranz. A înfierbânta, a încinge ceva. 2. (Despre oameni sau părţi ale corpului lor) A fi aprins, înfierbântat de căldură, de emoţie, de febră etc. DOGORÂTQR, -OARE (< dogori) adj. Care dogoreşte; canicular, torid. DOHA (ad-DAWHAH), cap. statului Qatar (din 1971), port la G. Persic; 236,1 mii loc. (1987, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Important centru comercial. Pescuit de perle. Prelucr. metalelor şi a peştelui; rafinărie de petrol. Exportă peşte şi perle. Universitate. Vechiul nume: Bida. DOHNÂNYI [dohna:ni] Ernô (1877-1960), compozitor, pianist şi dirijor ungur. Opere, muzică simfonică şi de cameră, lucrări pentru pian. Interpret consacrat al muzicii lui Beethoven. DOI, DOUĂ (lat. *dui, duae) num. card. Număr natural, mai mare decât unu cu o unitate; baza sistemului binar de numerotaţie. -O Loc. în (sau pe din) două - în două bucăţi (egale); (împărţit) în două părţi egale. Cu una, cu două = fără dificultăţi, uşor; repede. <0 Expr. Una şi cu una fac două = fără vorbă multă, scurt; limpede. -O (Adjectival) Doi oameni. <0> (Cu valoare de num. ord.) Paragraful doi. O (Substantivat) A scris un doi pe tablă. 123 DOLINĂ DOICĂ (< bg.) s. f. Femeie care alăptează (şi îngrijeşte) copilul altei femei; nursă. ♦ Dădacă. DOICESCU, Octav (1902-1981, n. Brăila), arhitect român. Acad. (1974), prof. univ. la Bucureşti. Continuator al tradiţiilor arhitecturii urbane româneşti; atent la plastica detaliului (Opera Română, cartierul de locuinţe de lângă lacul Herăstrău, ansamblul Institutului Politehnic, toate la Bucureşti). DOICEŞTI, com. în jud. Dâmboviţa, pe Ialomiţa; 4 921 loc. (1995). Termocentrală. Centru viticol. Staţie de c.f. Ruinele unei reşedinţe brâncove-neşti; biserică (sec. 18). DOILEA, DOUA (< doi) num. ord. (Precedat de art. „al“, ,,a“) Care se află între întâiul şi al treilea. -O Loc. A doua oară = data următoare, cu altă ocazie. A doua zi = în ziua următoare. (Pop.) De-al doilea = a) (despre soţi) din a doua căsătorie; b) (despre veri) care sunt fiii verilor primari. DO|ME (< doi) s. f. A doua parte dintr-un întreg; jumătate. ♦ (MUZ.) Subdiviziune a valorii de notă întreagă. DOINAŞ (< doină, doini) s. m. Cântăreţ de doine. DOINAŞ, Ştefan Augustin (pseud. lui Ştefan Popa) (n. 1922, sat Caporal Alexa, jud. Arad), poet român. Acad. (1992). A făcut parte din Cercul literar de la Sibiu. Meditaţii despre condiţia umană, evoluând de la lirismul baladesc la o poezie a emoţiei filtrate intelectual, în forme concentrate şi riguroase, de tip clasic („Seminţia lui Laokoon", „Ipostaze", „Hesperia", „Arie şi ecou“, „Lamentaţiile"). Eseuri („Orfeu şi tentaţia realului", „Poezie şi modă poetică", „Măştile adevărului poetic"). Traduceri din Goethe, Hôlderlin, Mallarmé, Valéry. DOINĂ (probabil cuv. autohton) ’s. f. Specie a liricii populare şi a folclorului muzical românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de dragoste, de revoltă etc. Din punct de vedere muzical, d. este un cântec bazat, în Ştefan Augustin Doinaş mare măsură, pe improvizaţie, folosind numeroase ornamente ritmic-melodice. Este cunoscută şi sub numele de „horă lungă", „cântec prelungit" etc. Specia literară a d. a fost preluată şi de poezia cultă (M. Eminescu, G. Coşbuc, Şt. O. losif, Aron Cotruş). DOINI (< doină) vb. IV intranz. şi tranz. A cânta doine; a hori. DOISPREZECE (< doi + spre + zece) num. card. Număr natural mai mare decât unsprezece cu o unitate. -0-(Cu valoare de num. ord.) Pagina doisprezece. DQISPREZECELEA, DQUĂSPREZE-CEA (< doisprezece) num. ord. (Precedat de art. „al", „a") Care se află între al unsprezecelea si al treisprezecelea. DOISY [doizi], Edward Adelbert (1893—1986), biochimist american. Prof. univ. la Saint Louis. A izolat vitaminele K în stare pură din plante şi microorganisme, le-a determinat structura chimică şi le-a preparat apoi sintetic. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1943), împreună cu H. P. C. Dam. DOJA, Gheorghe (? —1514), mic nobil secui. Conducătorul marii răscoale ţărăneşti din Transilvania şi Ungaria din 1514. D. a fost numit, în 1514, comandant al oastei cruciate antiotomane, iniţiate de papa Leon al X-lea. Cruciada n-a avut loc; nemulţumirile au dus Ia transformarea ei într-o răscoală ţărănească. După o serie de victorii (Cenad, Nădlac), D. a fost înfrânt în lupta de la Timişoara de armata nobililor, condusă de voievodul Transilvaniei, loan Zâpolya; prins şi executat la capătul unor suplicii cumplite (20 iul. 1514). DOJANĂ (< dojeni) s. f. Observaţie; mustrare, ceartă. DOJENI (< si.) vb. IV tranz. A face cuiva observaţii; a mustra, a certa. DOKIDAVA, localit. în Dacia, situată, potrivit ştirilor transmise de Ptolemeu, în NV terit. de azi al României. Identificată ipotetic cu aşezarea dacică de la Şimleu Silvaniei. DOL (< fr., lat.) s. n. (DR.) Viciu de consimţământ constând în eroarea provocată uneia dintre părţile contractante, prin utilizarea de către cealaltă parte a unor mijloace viclene (acte de şiretenie, abilităţi sau maşinaţii) şi în lipsa căreia partea nu ar fi încheiat contractul (d. principal) sau l-ar fi încheiat în condiţii mai avantajoase pentru ea (d. accesoriu); viclenie. DOLAR (< engl.) s. m. Denumire a unităţii băneşti din S.U.A., Australia, Canada, Dominica, Jamaica, Liberia, Nauru, Noua Zeelandă, Singapore, Trinidad—Tobago, Zimbabwe etc. DOLCINO, Fra - (1260-1307), călugăr italian. Conducător al unei răscoale ţărăneşti din NV Pen. Italice (1304—1307). Ars pe rug. DOLDORA (< tc.) adj. invar. Umplut peste măsură; înţesat, ticsit. DOLEANŢĂ (< fr.) s. f. 1. Dorinţă (exprimată printr-o cerere); plângere. 2. Deziderat. DOLERIT (< fr. {i}; {s} gr. doleros „înşelător") s. n. Rocă eruptivă de natură bazaltică, larg cristalizată, cu structură ofitică, caracterizată prin faptul că golurile dintre cristalele prismatice de plagioclaz sunt umplute cu granule de piroxeni, de formă neregulată. Se prezintă ca filoane sau pânze intrusive. DOLET [dolej, Étienne (1509-1546), savant umanist, poet şi tipograf francez. Denunţat ca eretic, a fost strangulat şi ars pe rug, devenind, pentru posteritate, simbolul ştiinţei zdrobite de fanatismul religios. Lucrări erudite de filologie; poezii. DOLGORUKI (DOLGORUKOV), veche familie princiară rusă (din sec. 13), cu rol de prim rang sub împăraţii Petru cel Mare şi Ecaterina I. Mai important: Vasili Vladimirovici D. (1667—1746), feldmareşal. A luptat la Poltava şi l-a însoţit pe Petru cel Mare în călătoriile din Occident (1716-1717). DOLHASCA, com. în jud. Suceava, pe Şomuzu Mare; 10 601 loc. (1995). Expl. de balast. Nod feroviar. Cherestea. Mănăstirea Probota (1530), ctitorită de Petru Rareş. Muzeu. DOLHEŞTI 1. Com. în jud. laşi; 2 585 loc. (1995). Biserică de lemn (sec. 17). 2. Com. în jud. Suceava, pe Şomuzu Mare; 4 139 loc. (1995). Reşed. com. este satul Dolheştii Mari. Biserică ridicată de hatmanul Şendrea înainte de 1481. DOLIE (< sl.) s. f. Linia de intersecţie a două versante de acoperiş, care formează un unghi intrând. DOLIHOCEFAL, -Ă (DOLICOCEFAL, -Ă) (< fr. {i}; fe> gr. dolikhos „alungit" + kephale ,,cap“) adj., subst. (ANTROP.) 1. Adj., s. m. (Craniu) caracterizat prin alungire anteroposterioară (indice cefa-lic: 75—81). Se întâlneşte la nordici, la unele populaţii mediteraneene şi la unele grupe de negri. 2. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care are craniu d. (1). DOLIHOCEFALIE (DOLICOCEFAL!E) (< fr. {i}) s. f. (ANTROP.) însuşirea de a fi dolihocefal. DOLINĂ (< ser.) s. f. Formă negativă de relief carstic, cu aspect de pâlnie, produsă prin dizolvarea rocilor la suprafaţă. în dezvoltarea lor, dolinele se DOLIU 124 pot uni formând uvale, iar prin adâncire continuă dau naştere la avene. DOLIU (< lat, doiium, cu sensul după fr. deuil) s. n. 1. Jale, durere adâncă pricinuită de moartea cuiva sau de o mare nenorocire. 2. Semn exterior, îmbrăcăminte prin care se exprimă durerea pricinuită de moartea cuiva; interval de timp în care se poartă aceste semne (zi de d.). DOLIVO-DOBROVOLSKI, Mihail Osi-povici (1861/1862-1919), electroteh-nician şi inventator rus. A lucrat în Germania. Constructor al motorului asincron trifazat (1888—1889), al motorului asincron cu rotorul în scurt-circuit (în colivie de veveriţă) şi al divizoruiui de tensiune. Contribuţii la tehnica transportului energiei electrice în regim trifazat (1890). DOLJ, jud. în SSV României, pe cursul inf. al Jiului, la N de Dunăre, la graniţa cu Bulgaria; 7 414 km2 (3 % din supr. ţării); 756 318 loc. (1995), din care 50,4 % în mediul urban; densitate: 102,0 loc./km2. Reşed.: municipiul Craiova. Oraşe: Băileşti, Calafat, Filiaşi, Şegarcea. Comune: 95. Relief predominant de câmpie (47 %), în jumătatea de S a jud. (Câmpiile Desnăţui, Băileşti, Romanaţi), cu largi terase ale Dunării, iar în N o zonă mai înaltă, cu aspect colinar, ce aparţine extremităţii sudice a Piemontului Getic. Lunca Dunării constituie o unitate aparte de relief, în cadrul căreia se remarcă mai multe cuvete lacustre (Bistreţ, Balta Strâmbă, Călugăreni, Rast, Fântâna Banului). Climă temperat-continentală, cu veri foarte calde şi ierni moderate, cu valori medii anuale de c. 11°C. Precipitaţiile medii anuale însumează c. 550 mm, iar vânturile predominante bat dinspre V şi SV. Pr. artere hidrografice sunt Jiul (cu afl. său stg. Amaradîa), care străbate jud. de la N la S, iar în extremitatea sudică Dunărea, care îşi desfăşoară cursul pe c. 150 km, formând graniţa cu 125 DOLOMIT Bulgaria. Desnăţuiul, râu tipic de câmpie, brăzdează partea central-sudică a jud., debuşând în L. Bistreţ. Resurse naturale: petrol (Brădeşti, Malu Mare, Goşoveni, Mischii, Pieleşti, Gherceşti, Cârcea), gaze naturale (Işalniţa, Mischii, Coşoveni), mat. de constr. (nisipuri, pietrişuri, luturi argiloase). Industria, ramură conducătoare a economiei jud., se caracterizează printr-o diversificare pronunţată a producţiei, în cadrul ei cele mai mari ponderi revenind constr. de maşini, ind. chimice, alim. ş.a. Pr. produse realizate de ind. doljeană sunt: utilaj greu, locomotive Diesel şi Diesel-electrice, tractoare şi maşini agricole, avioane, automobile, motoare electrice pentru locomotive, transformatoare şi autotransformatoare de mare forţă (până la 400 MVA, cel mai mare produs electrotehnic realizat în România), generatoare electrice destinate echipării grupurilor electrogene navale, aparataj electric de înaltă tensiune (toate la Craiova), energie electrică şi termică (Işalniţa, 980 MW, Podari, 9,4 MW), piese turnate şi produse electrotehnice (Calafat, Băileşti), produse chimice (acetilenă, îngrăşăminte azotoase, amoniac la Işalniţa), prefabricate din beton, panouri de locuinţe (Craiova, Pleniţa, Calafat, Băileşti), conf. (Craiova, Calafat, Băileşti), ţesături de lână şi bumbac, covoare (Calafat, Băileşti, Cetate), produse alim. (Craiova, Şegarcea, Băileşti, Calafat, Podari). Agricultura, căreia ind. îi furnizează maşini şi utilaje agricole, îngrăşăminte chimice, materiale necesare pentru canale de irigaţii etc., produce o gamă variată de produse agrozootehnice. în 1994, terenurile arabile (485 331 ha, locul doi pe ţară după jud. Timiş) erau ocupate în special cu porumb (165 226 ha), grâu şi secară (178 608 ha), plante de nutreţ (36 424 ha), plante uleioase (25 984 ha), floarea-soarelui (24 230 ha), orz şi orzoaică, leguminoase pentru boabe, cartofi, sfeclă de zahăr, tutun, legume etc. O importantă cantitate de legume (în special tomate, castraveţi, ardei) se obţine în serele de la Işalniţa. Cultura viţei de vie (16 666 ha, 1994), practicată pe terase sau pe terenurile nisipoase, formează podgoriile Şegar-cea-Lipovu (specializate în prod. de struguri pentru vinificaţie) şi Ostroveni— Bechet—Dăbuleni, cu soiuri de struguri pentru masă. Pomicultura (pruni, meri, peri, piersici) formează livezi mari în arealul localit. Brabova, Fărcaş, Pre-deşti, Murgaşi ş.a. în 1995 sectorul zootehnic cuprindea 88,3 mii capete bovine, 179,8 mii capete porcine, 333,2 mii capete ovine, 29,2 mii capete cabaline; avicultură (2 898,1 mii capete); apicultură (17,6 mii familii de albine); sericicultură. Căi de comunicaţie (1994): lungimea reţelei feroviare este de 221 km (79 km electrificate), iar cea a drumurilor publice de 2 116 km (din care 472 modernizate). Transportul fluvial se efectuează pe Dunăre, prin intermediul porturilor Calafat, Bechet, Cetate, iar transportul aerian prin aeroportul din Craiova. Terit. jud. D. este străbătut de magistrala feroviară Bucureşti—Craiova—Timişoara şi de drumurile europene E 70 şi E 79. Unităţile de învăţământ, cultură şi artă (1994—1995): 374 grădiniţe de copii, 375 şcoli generale, 47 licee, o universitate, două teatre (dramă şi de păpuşi), o filarmonică („Oltenia"), 28 cinematografe, 378 biblioteci cu 4 669 000 volume, edituri, o staţie locală de radio-emisie etc. Turism. Absenţa peisajelor naturale, de o valoare turistică deosebită, situează jud. D. între unităţile ad-tive cu un potenţial turistic nu prea dezvoltat, dar abundenţa obiectivelor istorice şi arhitectonice din Craiova (Casa Băniei, Casa Glogo-veanu, Muzeul Olteniei, Muzeul de Artă, Dolman Teatrul Naţional, Mănăstirea Bucovăţ, sec. 16, etc.) şi din alte localit. (Conacul de la Coţofeni, Mănăstirea Jitianu, sec. 16, castrele de la Bistreţ, Desa, Răcari ş.a.) înlesnesc practicarea unui turism local şi de tranzit. Indicativ auto: DJ. DOLJEŞTI, com. în jud. Neamţ; 6 839 loc. (1995). Biserică (1774). DOLLFUSS, Engelbert (1892-1934), om politic austriac. Unul dintre liderii Partidului Social-Creştin. Cancelar al Austriei (1932—1934), a introdus un regim autoritar. S-a opus Anschluss-ului. Asasinat la Viena de naziştii austrieci. DÔLLINGER [dplingar], Johann Joseph Ignaz von (1799—1890), teolog catoiic, preot şi istoric ecleziastic german. Excomunicat pentru opoziţia faţă de dogma infailibilităţii papei. Lucrări: „Reforma", „Papalitatea şi statul papal". DOLLY (cuv. engl.) s. n. Cărucior cu macara cu braţ mic, pe care se aşază aparatul de filmat pentru a executa vederi şi cadre panoramice de la mică înălţime. DOLMAN (< fr., germ.) s. n. Tunică de ofiţer de cavalerie, scurtă, cu margini, guler şi mâneci îmblănite. Era prevăzut cu brandenburguri şi se folosea ca anexă la ţinuta de ceremonie a ofiţerului de cavalerie. DOLMEN (< fr. {i>; breton taol „masă" + men „piatră") s. n. Monument preistoric, megalitic, alcătuit dintr-o lespede de piatră aşezată orizontal pe două sau mai multe blocuri de piatră dispuse vertical (răspândit în Europa, N Africii, Japonia, India). DOLOFAN, -Ă (< dolf, înv., „delfin") adj. Grăsuliu, durduliu, rotofei. DOLOMIT (DOLOMITĂ, s. f.) s. n. (< fr. {i>; {s> Dolomien) s. f. Carbonat anhidru dublu de calciu şi magneziu, cu impurităţi de fier (în proporţii mari se numeşte ankerif), mangan, nichel, format pe cale hidrotermală, sedimentar prin substituirea metasomatică a DOLOMITIC 126 calcarelor şi ca depunere primară în bazinele saline, împreună cu gipsul şi anhidritul. Are culoare alb-cenuşie, luciu sticlos şi aspect de mase compacte zaharoide. Utilizat ca fondant în siderurgie, piatră de construcţie, îngrăşământ chimic etc. DOLOMITIC, -Ă (< fr. {&) adj. (Despre roci, formaţiuni geologice, materiale refractare etc.) Care conţine dolomit; de dolomit. DOLOMITIZARE (< după fr. {i}) s. f. Fenomen natural de formare a dolomi-tului prin îmbogăţirea în magneziu a rocilor calcaroase sub influenţa soluţiilor de profunzime sau în mediul marin. DOLOMIŢI sau ALPII DOLOMITICI, masiv muntos calcaros şi dolomitic în N Italiei între Adige şi Piave. Lungime: 120 km. Alt. max.: 3 342 m (vf. Marmolada). Relief alpin cu creste şi turnuri. Păduri de conifere şi foioase. Turism. DOLON (cuv. gr.) .ş. n. Velă mică, pătrată, folosită în antichitate la corăbiile feniciene. DOLOSIV, -Ă (< fr.; {s} lat. dolosus „înşelător") adj. (DR.) Mijloace dolosive - mijloace folosite pentru provocarea erorii în cazul dolului. DOLUHANOVA, Zara (n. 1918), mezzo-soprană armeană. Interpretă de operă (Mozart şi Rossini) şi de lieduri. DOM (< fr.) s. n. 1. Cupolă monumentală înălţată pe tambur deasupra unui edificiu (ex. d. bazilicii San Pietro din Roma, d. Panteonului din Roma etc.). 2. P. ext. Biserică impunătoare, de obicei catedrală a.unui graş. 3. Calotă sau cutie de oţel aşezată în partea superioară a cazanelor orizontale de abur, pentru colectarea aburului, pentru protejarea instalaţiei etc. 4. (GEOL.) Anticlinal de tip cratogen, cu boltă largă, contur circular sau elipsoidal, format pe seama forţelor verticale de ridicare în scoarţa terestră. Favorizează acumulări importante de gaze naturale. Formaţiunea cea mai veche din centrul d. apare la zi, formând o butonieră (2) în jurul căreia stratele mai noi se afundă în toate direcţiile. ♦ Formă de zăcământ a rocilor magmatice care apar la zi ca stock-uri, caracterizată printr-o parte superioară boltită şi una bazală plană. Poate fi endogen, exogen sau d. de lavă. 5. (MINER.) Formă de cristal caracterizată prin existenţa a două feţe înclinate, simetrice în raport cu un plan de simetrie. 6. (ANAT.) D. pleural = parte a pleurei parietale care înveleşte vârful plămânului. DOMAGK [domac], Gerhard (1895— 1964), medic şi biochimist german. Prof. univ. la Münster. Promotor al sulfamido-terapiei, prin descoperirea proprietăţilor antimicrobiene ale prontosilului (1935). Lucrări privind anatomia patologică a infecţiilor bacteriene şi chimioterapia acestora; a tuberculozei, a cancerului ş.a. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1939), pe care l-a refuzat (în 1947 a acceptat medalia de aur şi diploma). DOMAŞNEA, com. în jud. Caraş-Severin; 1 593 loc. (1995). Staţie de c.f. Centru pomicol. DOMBROWSKI v. Dabrowski. DÔME, Puy de ~ [püi da dom], vulcan stins în Franţa, în platoul Auvergne (Masivul Central Francez), format din andezite. Alt.: 1 464 m. Păşuni. Observator meteorologic. DOMENICHINO (Domenico Zampleri, zis il ~) (1581—1641), pictor italian. Reprezentant al academismului Şcolii din Bologna („Martiriul Sf. Agnes“, frescele reprezentând „Povestea vieţii Sf. Cecilia"). DOMÇNIU (< fr., lat.) s. n. 1. (în Ev. Med. în Europa de Apus) Proprietate funciară, care a constituit celula economică de bază a feudalismului; era formată din rezerva seniorială, din pământurile posedate de ţăranii dependenţi Dolomiti. Vf. Marmolada Domul bazilicii San Pietro din Roma ş.a. 2. D. public = totalitatea bunurilor proprietate publică, aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, care, prin natura sau modul de afectare, sunt destinate satisfacerii unei utilităţi sau unui interes public. 3. Sector al unei discipline ştiinţifice, artistice etc.; sferă, câmp de activitate; compartiment (2). 4. (MAT.) Mulţime de puncte situate pe o dreaptă, pe o suprafaţă sau în spaţiu, care are două proprietăţi; pentru fiecare punct există o vecinătate a lui cuprinsă în d.; oricare două puncte *pot fi unite printr-o linie poligonală cuprinsă în d. ♦ D. de integritate = inel fără divizori ai lui zero. 5. (FIZ.) Intervalul de valori pentru care poate fi folosit un instrument de măsură. <0- D. de magnetizare v. fero-magnetism. DOMÇSTIC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre animale) Care trăieşte pe lângă casă, fiind folosit în anumite scopuri. 2. Care priveşte casa şi gospodăria; p. ext. intim, privat. DOMESTIC! (< dumesnici, înv., „a domestici", refăcut după domestic) vb. IV tranz. A obişnui un animal sălbatic să trăiască în apropierea omului, spre a-i aduce anumite foloase; a face domestic; a îmblânzi. DOMESTICIRE (< domestici) s. f. Proces îndelungat, efectuat sub controlul omului, de transformare a animalelor sălbatice în animale domestice şi de modificare a caracteristicilor lor biologice corespunzător intereselor lui economice. DOMICILIA (< fr.) vb. I intranz. A-şi avea domiciliul într-un anumit loc; a locui. DOMICILIU (< fr., lat.) s. n. Locul, casa în care locuieşte cineva în mod 127 DOMINICAN statornic. Este un element de identificare a persoanei fizice. DOMINA (< fr., lat.) vb. I. 1. Tranz. A ţine sub influenţa sau sub stăpânirea sa; a stăpâni. ♦ Refl. A-şi reţine sentimentele, manifestările etc.; a se stăpâni. 2. Tranz. şi intranz. A se înălţa peste lucrurile sau fiinţele înconjurătoare, a întrece în înălţime. 3. Intranz şi tranz. A predomina ca număr, intensitate etc. DOMINANT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. 1. Adj. Care domină, care stăpâneşte. ♦ P. ext. Specific, caracteristic, predominant. 2. S. f. (MUZ.) Funcţie tonală acordică, construită pe treapta a cincea a gamei; acordul major al acestei trepte. 3. Adj. (BIOL.; despre specii) Care într-un ecosistem şi într-o anumită perioadă domină factorii biotici sau predomină numeric. 4. S. f. (GENET.) Caracter (sau genă) al unuia dintre părinţi (genitori) care, la un descendent hibrid, maschează caracterul similar al celuilalt părinte. DOMINAT (< lat. dominatus) s. n. Sistem de guvernare caracteristic Imp. Roman, bazat pe puterea absolută a împăratului. Procesul de transformare a statului roman din republică în imperiu autocratic, început încă din timpul Principatului, s-a încheiat prin reformele iniţiate de Diocleţian (284—305) şi continuate de Constantin cel Mare (306—337). D. a durat în Occident până în anul 476, iar în Orient până la c. 600, când presiunea avaro-slavilor a determinat reorganizarea fundamentală a Imp. Bizantin. DOMINAŢIE (< fr., lat.) s. f. Dominare, stăpânire; domnie (2). DOMINGO, Placido (n. 1941), tenor spaniol. Voce remarcabilă prin timbrul exuberant, sensibilitate şi tehnică perfectă (în operele lui Verdi, Puccini). A cântat pe marile scene ale lumii (Scala, Metropolitan Opera, Covent Garden ş.a.). Roluri în ecranizări ale unor opere celebre („Othello11, „Traviata“, ,,Carmen“). DOMINIC, Sfântul (Guzmân) (c. 1170—1221), predicator spaniol. Fondator al Ordinului Fraţilor Predicatori (1215). A dus o viaţă de ascet şi a fost misionar devotat, în special printre membrii sectei albigenzilor din S Franţei. Canonizat (1234). DOMINICA, Uniunea ~ (Common-wealth of ~), stat în America Centrală insulară, constituit din insula vulcanică omonimă, în partea centrală a arh. Antilele Mici (M. Caraibilor); 740 km2; 73,9 mii loc. (1993). Limba oficială: engleza. Religia: creştină (catolici 67,4%, anglicani, metodişti). Cap.: Roseau. Este împărţită în 10 regiuni (parishes). Oraşe pr.: Portsmouth, Marigot. Relief muntos (alt. max.: 1 433 m în vf. Morne Diablotin). Climă tropical-ocea-nică; temperaturi ridicate (26— 28°C), precipitaţii bogate (2 500—5 000 mm/an); frecvente cicloane tropicale, Placido Domingo uneori devastatoare. Vegetaţie luxuriantă. Plantaţii de bananieri (67 mii t banane, 1991), cocotieri, citrice, trestie de zahăr, mango, cacao ş.a. Creşterea animalelor: porcine, caprine. Prelucr. produselor agricole (uleiuri vegetale, rom, copra, sucuri ş.a.). Turism: 55 mii turişti (1991). Moneda: 1 East carribean dolar = 100 cents. Nu are căi ferate. Căi rutiere (1988): 756 km. Export (1990): banane, ulei de cocos, citrice ş.a. Import (1990): echipament ind. şi mijloace de transport, produse alim. şi agricole, combustibili, bunuri de larg consum ş.a. — Istoric. Descoperită de . Cristofor Columb în 1493, disputată între francezi şi englezi, devine colonie britanică în 1763. în 1956 obţine autonomie internă; în 1958—1962 a fost membră a Federaţiei Indiilor de Vest; în 1967 primeşte statutul de stat asociat cu Marea Britanie. La 3 nov. 1978 îşi proclamă independenţa ca republică membră în Commonwealth. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi un parlament unicameral (Camera Adu-nării), iar cea executivă de preşedinte şi de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Camera Adunării. DOMINICAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. I. 1. S. m. şi f. Călugăr sau călugăriţă dintr-un ordin religios catolic (numit oficial Ordinul Fraţilor Predicatori) întemeiat de Sf. Dominic (1215), în Italia, şi confirmat, în 1216, de papa Honorius III. Membrii ordinului, numiţi şi „fraţii negri“ 61*30' DOMINICA DOMINICANĂ 128 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni („Parishes") Suprafaţa (km2) Populaţia (1991) St. Andrew St. David St. George St. John St. Joseph St. Luke St. Mark St. Patrick St. Paul St. Peter 179 127 54 60 119 10 10 83 67 29 11 100 6 900 20 400 5 000 6 200 1 600 1 900 8 900 7 500 1 600 din cauza veşmintelor, s-au dedicat în special predicării şi învăţăturii (dând teologi eminenţi ca: Toma d’Aquino, Albertus Magnus), precum şi activităţii misionare. Desfiinţat în 1792 în Franţa (unde membrii săi erau numiţi iacobini), ordinul a fost reînfiinţat în 1839 de H. Lacordaire. 2. Locuitor al Republicii Dominicane. II. Adj. Care ţine de ordinul dominicanilor, referitor la dominicani (I, 2) sau la Republica Dominicană. DOMINICANĂ, Republica ~ (Repüblica Dominicana), stat în America Centrală insulară; ocupă c. 2/3 din estul ins. Hispaniola, pe care o împarte cu statul haitian; 48,3 mii km2; 7,63 mii. loc. (1993). Limba oficială: spaniola. Religia: creştină (catolici 90,8%, protestanţi ş.a.). Cap.: Santo Domingo. Oraşe pr.: Santiago de los Caballeros, San Pedro de Macoris. Este împărţit în 29 prov. (provincias) şi un district naţional. Relieful ţării este format dintr-o succesiune de culmi muntoase (alt. max.: 3 175 m, Pico Duarte) şi câmpii fertile. Climă tropicală oceanică cu frecvente uragane. Expl. de min. de fier, aur (3 160 kg, 1991), argint, nichel (28,7 mii t, 1990), sare, gips şi forestiere (pădurile ocupă 12,7 % din supr. ţării), în special mahon. Terenurile cultivate reprezintă 30,5 % din terit., fiind ocupate cu mari plantaţii de trestie de zahăr (7,2 mii. t, 1991), cafea (46 mii t, 1991), cacao (50 mii t, 1991), bananieri (395 mii t banane, 1990), avocado (130 mii t, 1991, locul 3 pe glob), mango (190 mii t, 1990), precum şi de culturi de orez (303 mii t, 1991), manioc, batate, bumbac şi tutun. Se cresc bovine (2,25 mii. capete, 1991), porcine şi caprine. Ind. este reprezentată prin centrale electrice (3,5 md. kWh, 1991), rafinării de petrol, fabrici de zahăr (93,5 mii t, 1991), ciment (1,2 mii. t, 1988), textile, rom, ţigarete ş.a. C.f. (1989): 142 km. Căi rutiere: 17 mii km. Flotă comercială: 11,3 mii t.d.w (1991). Turism (1990): 1,5 mii. Moneda: 1 dominican peso = 100 centavos. Export (1991): zahăr, concentrate de fier şi nichel, cafea, cacao, tutun şi fructe. Import (1991): petrol şi produse petroliere, maşini, utilaje şi mijloace de transport, produse alim., bunuri de larg consum ş.a. — Istoric. în partea de E a ins. Hispaniola, în urma unei revolte populare, s-a proclamat R. D. (27 febr. 1844). în 1861—1865, s-a aflat sub ocupaţie spaniolă, dar în urma unei răscoale şi-a recăpătat independenţa. Regimului autoritar al lui Buenaventura Bâez (1865— 1873, cu întreruperi), i-a succedat o perioadă de tulburări cărora le-a pus capăt dictatura lui Ulises Heureaux (1887—1899). După asasinarea acestuia, ţara a cunoscut anarhia şi ocupaţia americană (1916—1924). în 1930, în urma unei lovituri de stat militare, generalul R. L. Trujillo y Molina a luat puterea, pe care a exercitat-o timp de 31 de ani ca pe o dictatură severă. Compromis în interior, dezavuat de Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.), Trujillo a fost asasinat în 1961. în urma unor alegeri democratice, a fost ales preşedinte Juan Bosch, iniţiatorul unor reforme liberale; răsturnat de la putere în 1963 de o juntă militară. în 1965, pentru a bloca pătrunderea forţelor de orientare marxistă, sprijinită de Cuba, O.S.A. a intervenit, restabilind ordinea de stat, revenindu-se la un sistem democratic de organizare. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de un parlament bicameral compus din Senat şi Camera Deputaţilor, iar cea executivă de un cabinet condus de preşedinte. DOMINION (< fr., engl.) s. n. Denumire purtată, începând din a doua jumătate a sec. 19, de către unele posesiuni engleze care se bucurau de o anumită independenţă (ex. Canada, Australia, Noua Zeelandă). în 1931 d. au fost declarate suverane şi egale în drepturi 129 DOMNIŢĂ DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii („Provincias“) Suprafaţa (km2) Populaţia (1990) Capitala Azua 2 430 195 400 Azua Baoruco (Bahoruco) 1 376 87 400 Neiba Barahona 2 528 152 400 Barahona Dajabôn 890 64 123 Dajabôn Duarte 1 292 261 725 San Francisco de Maçons El Seibo 1 659 97 600 El Seibo Espaillat 1 000 182 300 Moca Hato Mayor 1 330 77 823 Hato Mayor Indepdendencia 1 861 43 100 Jimani La Altagracia 3 084 111 200 Higüey La Estrelleta 1 788 72 700 Elias Pina La Romana 541 169 200 La Romana La Vega 2 373 303 000 La Vega Marfa Trinidad Sânchez 1 310 125 100 Nagua Monsenor Nouel 1 004 124 800 Bonao Monte Cristi 1 989 92 700 Monte Cristi Monte Plata 2 179 174 800 Monte Plata Pedernales 967 18 900 Pedernales Peravia 1 622 186 800 Bani Puerto Plata 1 881 229 700 San Felipe de Puerto Plata Salcedo 533 110 200 Salcedo Samanâ 989 73 000 Samanâ San Cristôbal 1 564 320 900 San Cristôbal San Juan 3 561 266 600 San Juan San Pedro de Macorfs 1 166 197 900 San Pedro de Maçons Sânchez Ramirez 1 174 140 600 CotU ! Santiago 3 122 704 800 Santiago de los Caballeros Santiago Rodriguez 1 020 61 600 Sabaneta Santo Domingo* 1 477 2 411 900 Santo Domingo Valverde 570 111 500 Mao * District national („Distrito Nacional") cu Marea Britanie. în 1947 ele au început să fie denumite oficial Commonwealth Countries (state ale Commonwealth-ului). DOMI.NIUM (cuv. lat.) subst. Domi-nium eminens - dreptul suprem de stăpânire asupra pământului ţării, exercitat de un suveran. Dominium utile = dreptul imediat al stăpânului feudal asupra pământului aflat în posesiunea ţăranilor dependenţi. DOMINO (< fr.) s. n. 1. Costum pentru bal mascat, compus dintr-o mantie lungă cu glugă. + Persoană îmbrăcată într-un astfel de costum. 2. Joc de societate care se joacă cu 28 de piese dreptunghiulare, marcate cu un anumit număr de puncte, pe care jucătorii le combină între ele după anumite reguli. DOMIŢIAN (Titus Flavius Domitianus), împărat roman (81—96 d.Hr.). Fiul lui Vespasian. Sprijinindu-se pe armată şi pe administraţie, a întărit autoritatea imperială, intrând în conflict cu aristocraţia senatorială; a purtat războaie împotriva dacilor (87—89 d.Hr.), a sarmaţilor, quazilor şi marcomanilor. DOMN (lat. dom(i)nus) s. m. 1. Termen de politeţe întrebuinţat de sine stătător ori înaintea numelui sau titlului unui bărbat căruia i se adresează cineva sau despre care se vorbeşte. ♦ (Fam.; la voc., în forma domnule!) Termen impersonal de adresare. ♦ Bărbat. 2. Titlu purtat în Evul Mediu de suveranii români, derivat din titlul împăraţilor romani din epoca Dominatului. Aveau atribuţii judecătoreşti, militare, administrative etc., pe care le exercitau cu ajutorul sfatului domnesc. 3. (Fam.) Stăpân. 4. (REL.) Dumnezeu; lisus Hristos. <0 Doamne, Doamne! = invocaţie rostită de credincioşi în rugăciunea către Dumnezeu sau către lisus Hristos. ♦ (La voc., în forma doamne!) Exclamaţie, invocaţie, care exprimă mirare, amărăciune, surpriză etc. Expr. Vezi doamne = chipurile, vorba vine. DOMNESC, -EASCĂ (< domn) adj. 1. Care emană de la un domn (2); de domn; ca de domn. 2. Măr d. = soi românesc de măr, cu coroană rară, neregulată şi cu fructul mare, sferic-turtit, de culoare gălbui-portocalie, cu dungi roşii late şi întrerupte. DOMNEŞTI 1. Com. în jud. Argeş, pe Râul Doamnei; 3 389 loc. (1995). Cherestea. Fabrică de sucuri. Centru pomicol (meri, pruni, peri). Expoziţie de artă feudală. 2. Com. în Sectorul Agricol Ilfov, pe Sabar; 5 834 loc. (1995). DOMNI (< domn) vb. IV intranz. A fi domn (2); a conduce o ţară, o împărăţie etc. ♦ Fig. A stăpâni. Domneşte liniştea. DOMNIE (< domn) s. f. 1. Demnitatea de domn (2). ♦ Durata stăpânirii unui suveran. ♦ Ţinut, regiune stăpânită de un domn (2). 2. Dominaţie, putere. 3. Formează locuţiuni pronominale cu valoare de pronume de reverenţă (ex. domniile-voastre). DOMNIŞOARĂ (< doamnă) s. f. Termen de politeţe, întrebuinţat de sine stătător ori înaintea numelui sau a titlului unei fete căreia i se adresează cineva sau despre care se vorbeşte; duduie; (reg.) duducă. D. de onoare = fată care însoţeşte pe mireasă la cununie. DOMNITOR, -OARE (< domni) s. m., adj. 1. S. m. Titlu purtat de suveranii României (Al. I. Cuza şi CaroI I) între 1859 şi 1881 ; persoană care avea acest titlu. 2. Adj. Familie (sau casă) domnitoare = dinastie. DOMNIŢĂ (< doamnă) s. f. 1. Fiică de domn (2); prinţesă. 2. (Fam.) Termen de adresare pentru o femeie tânără. Domiţian DOMOKOS 130 DOMOKOS Géza (n. 1928, Braşov), prozator, publicist şi om politic maghiar din România. Director al Editurii Kriterion (1969—1990). însemnări de călătorie şi reportaje („Cel mai frumos mesaj", „A patra amintire"). Scenarii de film, traduceri. Preşedinte al Uniunii Democrate Maghiare din România (1989-1993). DOMOKOS Samuel (n. 1913), istoric literar, bibliograf, traducător ungur. Prof. univ. la Budapesta. Cercetări privind relaţiile culturale ungaro-române („Bibliografia maghiară a literaturii române", „Octavian Goga, poet şi traducător"). Traduceri din Eminescu, Creangă, Caragiale, Agârbiceanu. DOMQL, -OALĂ (< domoli) adj. 1. Care se mişcă sau care se face fără grabă; încet, potolit. ♦ (Adverbial) încet, cătinel, molcom. 2. (Despre oameni şi animale) Blajin, paşnic. 3. Cu intensitate redusă; moderat, slab. ♦ (Despre vorbe) Liniştit, blând. 4. (Despre temperatură, climă etc.) Temperat, moale (6). 5. (Despre terenuri) Cu panta lină, puţin înclinată. DOMOL! vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A face să se mişte sau a se mişca mai încet; a încetini. 2. Tranz. şi refl. A (se) linişti, a (se) calma, a (se) potoli, a (se) tempera. DQMRĂ (< rus.) s. f. Instrument muzical popular rus cu coarde, cutie de rezonanţă rotundă şi gât foarte lung, care produce sunete prin ciupire, cunoscut din sec. 16. DON, fl. în Federaţia Rusă; 1 870 km. Izv. din E Pod. Central Rusesc, de la S de Moscova, trece prin Voronej şi Rostov pe Don şi se varsă printr-o deltă în M. Azov. Afl. pr.: Hopior, Sal, Doneţ. Navigabil pe 1 355 km. Unit cu Volga printr-un canal navigabil. DONA (< fr., lat.) vb. I tranz. A face o donaţie; a dărui (1) ceva. DONA, losif (1875-1956), medic şi colecţionar de artă român. împreună cu soţia sa, Elena, a adunat timp de 50 de ani lucrări de pictură românească, alcătuind o valoroasă colecţie (c. 30 de lucrări ale lui N. Grigorescu), ce se află în prezent la Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti. DONALDSON [donaldsn], Simon Kirwan (n. 1957), matematician britanic. Prof. univ. la Oxford. Contribuţii în domeniul ecuaţiilor fizicii matematice. Medalia Fields (1986). DONAR v. Ihor. DONAT, Ion (1909-1988, n. Craiova), istoric român. Cercetări în domeniul geografiei istorice şi în toponrmie („Da- Donatello: „David“ tele principale din istoria Olteniei", „Satele lui Mihai Viteazul", „L’Analyse geografique dans l’histoire"). DONATAR, -A (< fr., lat.) s. m. şi f. (DR.) Persoană în favoarea căreia.se face o donaţie. DONATELLO (Donato di Niccolô di Betto Bardi, zis ~) (1386-1466), sculptor italian. Spirit umanist, personalitate artistică complexă. D.’ întruchipează în operele sale idealul de-echilibru şi forţă al omului Renaşterii („San Marco", „San Giorgio", „Niccolô da Uzzano", „David", statuia ecvestră a condotierului Gattamelata). A lucrat la Florenţa, Padova, Roma, Veneţia, Siena. DONATIŞTI (< fr.) s. m. pl. Schismatici creştini din N Africii (sec. 4—7), partizani ai episcopului Donatus (m. c. 355), care cereau constituirea unei Biserici creştine africane autonome. Susţineau că validitatea Tainelor depinde de calitatea morală a celui care le săvârşeşte, practicau cultul martirilor şi predicau întoarcerea la modul de viaţă comunitar şi simplu al primilor creştini. Condamnaţi de sinoadele de la Roma (313) şi Arles (314). DONATOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care face o donaţie. ♦ (în iconografia religioasă medievală) Personaj reprezentând pe cel care a dăruit opera în care este şi el portretizat. D. de sânge = persoană sănătoasă care oferă o cantitate din sângele propriu pentru transfuzii sau perfuzii.» DONAŢIE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Contract solemn prin care o persoană se obligă să transmită cu titlu gratuit, în principiu irevocabil, un bun al său altei persoane. ♦ P. ext. Bun transmis printr-un astfel de contract; dar2 (I, 1), danie. DONBASS v. Doneţk (1). DONCASTER [dogcasta], oraş în centrul Marii Britanii (Anglia); 291,6 mii loc. (1988, cu suburbiile). Bazin huilifer. Nod de comunicaţii. Ind. chim., constr. de locomotive, maşini agricole. Muzeu tehnic. DONCHIŞOTÎSM (< fr.) s. n. Denumire provenită de la eroul principal al romanului „Don Quijote" de Cervantes, desemnând atitudinea unor persoane nerealiste care bravează pericole imaginare sau sunt gata să lupte eroic pentru cauze utopice. DONE, Stan (n. 1937, Giurgiu), grafician român. Ilustraţie de carte cu elemente fantastice (Odobescu „Pseudo-kynegheticos", J. Prévert „Poezii", Molière „Teatru"). Stil clar, sobru cu aluzii la realitatea comentată ironic (ciclul „Agricultura"). Decoruri şi costume de teatru. DONELAITIS, Kristijonas (1714— 1780), poet lituanian. Pastor luteran. Unul dintre fondatorii literaturii lituaniene. Evocă natura rurală şi datinile populare (poemul „Anotimpurile"). Basme. DONEŢ 1. Râu în Ucraina şi Federaţia Rusă, afl. dr. al Donului; 1 053 km. Izv. din Pod. Central Rusesc şi trece prin Belgorod. Navigabil pe 222 km. 2. Podiş în S Câmpiei Ruse, alcătuit din gresii şi calcare, străbătut de râul cu acelaşi nume. Alt. max.: 367 m. Mari expl. de cărbune. DONEŢK 1. Bazin huilifer în Ucraina şi Federaţia Rusă, de o parte şi de alta a Doneţului; 60 mii km2. Depozitele de cărbuni conţin 300 de straturi, rezervele fiind evaluate la 240 miliarde t. Importantă bază a ind. grele (ind. energetică, chimică şi cocsochimică, constr. de maşini, siderurgică, a mat. de constr.). Oraşe pr.: luzovka, Gorlovka, Makeevka. Vechea denumire: Donbass. 2. v. luzovka. DONGEN [doip], Kees van (1877— 1968), pictor şi grafician olandez. Reprezentant al fovismului. Stabilit în Franţa (1897). Colorist sensibil. Portrete (ciclul „Femei") şi peisaje. Ilustraţii. DONGOROZ, Vintilă (1893-1976, n. Tecuci), jurist român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la dezvoltarea şi formularea principiilor dreptului penal român şi de 131 DOPARE procedură penală („Drept penal", „Explicaţii teoretice ale codului penal român"). DONGTING HU, lac în centrul Chinei, la S de Yangtze (Chang Jiang) de care este legat prin canale; supr. variabilă: 6 mii km2 (iarna) şi 12 mii km2 (vara). Adâncime mică şi ins. numeroase. Navigaţie şi pescuit. DONICI, Alexandru (Alecu) (1806— 1865, n. com. Bezin, Orhei, Basarabia), fabulist român. Satirizează cu umor moravurile sociale ale vremii (,,Fabule“). Traduceri din Puşkin şi Antioh Cantemir. DONICI, Andronache (c. 1760— 1829), jurist şi om de stat român. Adept al iluminismului. Unul dintre autorii Codului Calimah. în „Adunare cuprinzătoare în scurt de pravilele cărţilor împărăteşti..." (1814) prelucrează norme luate din obiceiul pământului şi din dreptul bizantin. DONICI, Leon (1887-1926, n. Chişinău), scriitor român. S-a stabilit la Paris (din 1924). A susţinut drepturile românilor asupra Basarabiei. Nuvele, povestiri, romane („Floare amară", „Funingine şi fum", „Exilat"). DONICI, Nicolae (1874-1956, n. Chişinău), astronom român. Cercetări asupra eclipselor de Soare, efectuate în diverse ţări de pe glob (Spania, Indonezia, Cambodgea ş.a.), şi asupra luminii zodiacale (Sahara, 1946). M. de onoare al Acad. (1922). DÔNITZ [doniţ], Karl (1891-1980), amiral german. Comandant suprem al marinei militare a Germaniei naziste (1943—1945); unul din promotorii războiului submarin. Succesor al lui Hitler în funcţia de preşedinte al Reichului (mai 1945); a negociat capitularea Germaniei. Judecat la Nürnberg pentru crime de război, a fost condamnat la 10 ani închisoare (1946-1956). DONIŢĂ (< ser.) s. f. 1. Cofă. 2. Vas din doage de lemn, în care se adună laptele muls. DONIZETTI [donidzetti], Gaetano (1797—1848), compozitor italian, autor a 71 de opere melodioase, pline Doniţă (2) Gaetano Donizetti Don Quijote. Pictură de Honoré Daumier de forţă dramatică, întemeiate pe cultul belcanto-ului („Lucia di Lammermoor", „Elixirul dragostei", „Fiica regimentului", „Don Pasquale", „Martirii", „Favorita"). DONJON (< fr.) s. n. Turnul principal al unui castel medieval, bine întărit pentru a rezista unui asediu îndelungat. DON JUAN [don huan], personaj legendar, tipul seducătorului orgolios şi cinic. îşi are originea în cronicile spaniole. Conturat pentru întâia oară în piesa „Seducătorul din Sevilla" de Tirso de Molina, a inspirat numeroase alte opere literare şi muzicale (de Mozart, Molière, Byron, G. B. Shaw ş.a.). DONNE [dan], John (1572-1631), poet, teolog şi predicator englez. Lirică erotică şi religioasă („Cântece şi so- nete", „Elegii", „Satire", „Poeme sacre") ilustrând stilul „metafizic" şi fuziunea intelectului cu sensibilitatea. DONOR, -OARE (< fr.) adj., s. m. 1. S. m. Element chimic tri- sau penta-valent, introdus ca impuritate într-un semiconductor, capabil să producă apariţia electronilor liberi în masa acestuia (ex. stibiu, fosfor, arseniu). 2. Adj. (Despre atomi) Care poate ceda electroni. DONOSTIA, denumirea bască a oraşului spaniol San Sébastian. DON QUIJOTE DE LA MANCHA [don kihote de la mantja], eroul romanului cu acelaşi nume de Miguel de Cervantes Saavedra. Simbolul literar al visătorului care opune prozaismului cotidian idealul său de dragoste, onoare şi justiţie. DONSKOI DMITRI IVANOVICI v. Dmitri Ivanovici Donskoi. DONSKOI, Mark Semionovici (1901 — 1981), regizor şi scenarist rus. A realizat cu precădere ecranizări („Copilăria mea", „La stăpân", „Universităţile mele", „Mama", „Foma Gordeev", toate după Gorki). DOOLITTLE [du: litl], Hilda (pseud.: H.D.) (1886—1961), poetă americană. Stabilită în Anglia (1911). A evoiuat de la imagism („Culegere de poeme", „îndeamnă-mă să trăiesc") către o expresie mai discursivă („Trandafiri roşii pentru bronz") şi mai îndepărtată de modernism („Zidurile nu se năruie"). DOP (< săs.) s. n. 1. Piesă cilindrică sau tronconică de plută, de cauciuc, de sticlă etc., cu care se astupă sticlele, flacoanele etc. ♦ Piesă metalică specială folosită pentru închiderea unei conducte terminate cu mufă. 2. Sculă metalică în formă de ogivă sau trunchi de ogivă care se fixează la extremitatea unei tije, fiind folosită în unele faze la fabricarea ţevilor. 3. (EXPL. PETR.) D. de cimentare = piesă introdusă într-o coloană care se cimentează şi care împiedică amestecarea cimentului cu noroiul de foraj. 4. Bucată de lemn care se pune la capătul de sus al fluierului, lăsând o mică deschizătură pentru suflat. DOPA (< fr., engl.) vb. I tranz. A administra un excitant unui concurent înaintea unei probe sportive, a unui meci etc. pentru mărirea capacităţii la efort. DOPAJ (< fr.) s. n. Dopare, doping. DOPARE (< dopa) s. f. 1. Folosirea unor excitante înainte de o probă sportivă. Având un efect nociv, d. este interzisă prin statute şi regulamente. Sin. dopaj, doping. 2. Introducere DOPING 132 Gustave Doré (grafică de carte) deliberată şi controlată de impurităţi în reţeaua unui material semiconductor în scopul modificării proprietăţilor sale. DOPING (cuv. engl.) s. n. Dopare, dopaj. DOPPLER, Christian (1803-1853), fizician şi matematician austriac. A descoperit variaţia frecvenţei undelor sonore când sursa se deplasează faţă de observator, variaţie explicată corect de A. Fizeau (efect D.-Fizeau). A prevăzut că un efect similar are loc şi în cazul luminii (v. şi efect D.-Fizeau). A studiat culoarea stelelor duble. DOR (lat. dolus din dolere „a durea") s. n. Dorinţă puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag; nostalgie, alean (2). ♦ Stare sufletească cu un fond afectiv complex, în care sunt prezente o tristeţe şi o durere discretă, deseori fără obiect precis, aspiraţii nedefinite, dorinţe împletite cu aşteptări. Motiv permanent şi componentă specifică a creaţiei folclorice româneşti, în care apare şi cu sensul de „dragoste", „fiinţă iubită", „suferinţă provocată de dragoste". -O Expr. Dor de ducă = dorinţă puternică de a pleca, de a călători. -0- Loc. Cu dor = duios; cu pasiune, pătimaş. Andrea Doria DORA D’ISTRIA (pseud. Elenei Ghica, căsătorită Koltsoff-Massalski) (1828—1888, n. Bucureşti), scriitoare română de limbă franceză şi italiană. Cercetătoare a folclorului balcanic, a situaţiei femeii („Des femmes par une femme"); studii şi cercetări politice şi sociale, unele privitoare la români. („La nationalité Roumaine d’après les chants populaires"). DORCHESTER [d?:tjiste], oraş în Marea Britanie (Anglia central-sudică) pe râul Frome; 14 mii. loc. (1981). Centrul comercial. Maşini agricole. Piei. şi conf. Centru antic Durnovaria devine apoi Doracestria; menţionat documentar în 989; primeşte statut de oraş în 1610. Amfiteatrul preroman Maumburykings, biserica normandă St. George. DORDEA, Toma (n. 1921, sat Bungard, jud. Sibiu), inginer român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Timişoara. Studii şi cercetări asupra teoriei, construcţiei şi exploatării maşinilor, aparatelor şi echipamentelor electrice. A elaborat modelul matematic ce are la bază linearizarea proceselor din maşinile electrice. DOFtDOGNE [dordon], afl. dr. al Garonnei, la N de Bordeaux; 472 km. Izv. din Masivul Central Francez. Formează cu Garonne, la Oc. Atlantic, estuarul Gironde. Navigabil pe 300 km. Hidrocentrale. DORDRECHT [dordrehtj, oraş în SV Olandei, pe Maas; 112,7 mii loc. (1993). Nod de comunicaţii. Şantiere navale. Ind. aeronautică (uzinele firmei „Fokker"), chimică, alim., de prelucr. a lemnului. Biserică (sec. 13—15). Muzee. Fundat în 1008, a fost, din 1203, reşedinţa conţilor de Holland. Prosper port hanseatic. DORÉ, Gustave (1832—1883), pictor, desenator şi litograf francez. Temperament romantic, a ilustrat cu o inepuizabilă fantezie şi cu amploare epică operele lui Rabelais, Cervantes, Dante, La Fontaine, Balzac ş.a. DORGELÈS [dorjales], Roland (pseud. lui Roland Lecavelé) (1886— 1973), scriitor francez. A evocat boema literară din Montmartre („Castelul ceţu-rilor"), personalitatea unor scriitori şi artişti ai vremii sale („Portrete fără retuş"), evenimentele celui de-al doilea război mondial („Cruci de lemn", „Cartea de identitate"). DORGOŞ, com. în jud. Arad; 1 281 loc. (1995). DOR| (< dor) vb. IV tranz. 1. A fi stăpânit de dorinţa de a avea, de a dobândi, de a face ceva; a râvni, a năzui, a tinde la ceva. -0> Expr. A fi de dorit = a fi necesar, a se cuveni. A lăsa de dorit = a avea lipsuri, a nu fi corespunzător. ♦ A vrea, a intenţiona. 2. A-i fi dor de cineva sau de ceva, a-l aştepta cu nerăbdare. 3. A ura. DORIA, familie patriciană genoveză, aparţinând partidului ghibelin. Mai important, Andrea D. (1466—1560), amiral şi om politic. A participat la războaiele italiene (1494—1559), fiind, pe rând, în serviciul Franţei, al suveranilor italieni şi apoi al Spaniei. A eliberat, în 1528, Genova de sub dominaţia franceză, dând o Constituţie prin care a consfinţit instaurarea republicii oligarhice a patriciatului. DORIC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care aparţine dorienilor, privitor la dorieni. -❖ Ordin d. = unul dintre cele trei ordine de arhitectură antică greacă, caracterizat prin coloane robuste, fără bază şi cu capitel simplu. V. ordin (5). + (Despre elemente arhitectonice, clădiri etc.) în ordin doric. 2. (MUZ.; despre modul antic grecesc) Cu finala pe sunetul mi, având profil descendent; (despre modul medieval european) cu finala pe sunetul re, având profil ascendent. DORIENI (< fr.) s. m. Populaţie care a migrat din NV Pen. Balcanice (unde se opriseră la începutul milen. 2 Î.Hr.) şi stabilită în Pelopones, în Grecia insulară şi în Asia Mică (Dorida), în sec. 12—11 î.Hr. Invazia d. a marcat declinul culturii miceniene. DORINŢA (< dori) s. f. pl. 1. Tensiune sufletească intensă care are ca scop obţinerea lucrului dorit; năzuinţă, aspiraţie. ♦ (Concr.) Lucru sau fapt care formează scopul acestei tensiuni. 2. Poftă, gust; voie. 3. Atracţie erotică. 4. Deziderat. DORITOR, -OARE (< dori) adj. Care doreşte (cu ardoare); iubitor de .... dornic. DORKING (cuv. engl.) [do.kirj] subst. (ZOOT.) Rasă de găini originară din Anglia, caracterizată prin picioare cu cinci degete şi o greutate medie de 3,5—5 kg. Una dintre cele mai bune rase producătoare de carne. DOR MĂRUNT, com. în jud. Călăraşi; 6 921 loc. (1995). Staţie de c.f. Herghelie. DORMEZĂ (< fr.) s. f. Canapea îngustă, fără spătar, de obicei cu căpătâi, pe care se poate dormi. DORMI. (lat. dormi re) vb. IV intranz. 1. A se găsi în stare de somn, a fi adormit. ♦ Fig. A fi mort. 2. A rămâne peste noapte undeva; (pop.) a mânea. 3. A mocni, a se afla ascuns. 133 DORSEY Dorohoi. Biserica Sf. Nicolae DORMITA (< lat. dormitare) vb. intranz. A dormi uşor şi întrerupt, a aţipi din când în când; a moţăi, a picoti. DORMITOR (< iat. dormitorium) s. n. 1. Cameră de dormit (într-un apartament, într-un cămin, într-o cazarmă etc.). 2. Mobilă specială pentru camera de dormit. DORN (< germ.) s. n. 1. Sculă în formă de tijă cilindrică sau conică, având multiple utilizări în tehnică (ex. d. de verificare etc.). <0 D. de instrumentaţie = unealtă de salvare pentru prinderea şi extragerea prăjinilor de foraj, a tuburilor de extracţie sau a burlanelor rămase în gaura de sondă; funcţionează pe principiul tarodului. 2. Priboi1 (1). DORNA 1. Râu, afl. dr. al Bistriţei moldoveneşti în Depr. Domelor, la Vatra Dornei; 50 km. Izv. din N M-ţilor Căiimani. 2. Depresiunea sau Ţara Domelor, depr. tectono-erozivă în Carpaţii Orientali, încadrată de munţii Suhard, Bârgău, Rarău, Giumalău, Căiimani şi Bistriţa, drenată de Bistriţa Dorobanţ (4) cu afl. ei Dorna, Negrişoara, Neagra Şarului ş.a. Supr.: 450 km2. Relief deluros, cu alt. între 800 şi 1 000 m, cu văi largi, terase de acumulare, meandre, turbării (Poiana Stampei), păduri de fag şi conifere. Expl. forestiere, de min. de mangan şi turbă. Izv. minerale. Staţiuni balneoclimaterice (Vatra Dornei, Şaru Dornei). DORNA-ARINI, com. în jud. Suceava; 3 151 loc. (1995). Reşed. com. este satul Cozăneşti. DORNA CANDRENILOR, com. în jud. Suceava, pe Dorna; 4 779 loc. (1995). Expl. de andezite. Prelucr. lemnului şi a laptelui. Izv. minerale feruginoase şi carbogazoase. Nămol de turbă. Staţiune balneoclimaterică de interes local. Staţie de îmbuteliere a apelor minerale. DORNEŞTI, com. în jud. Suceava; 4 435 loc. (1995). Morărit; topitorie de in. Staţie de c.f. DORNIC, -Ă (< dor) adj., s. m. 1. Adj. Plin de dor; doritor. 2. S. m. Plantă erbacee, bienală, din familia umbelife-relor, înaltă de 30—90 cm, cu flori mici, albe, comună în toată ţara (Falcaria sioides). DORNIER [dornie:], Claude (zis Claudius) (1884—1969), constructor german de avioane. A lucrat în domeniul dirijabilelor rigide. în 1914, a fundat propria sa firmă de construcţii aeronautice, în care a realizat peste 150 de tipuri de avioane de toate categoriile (Do 17, Do X, Do 27, Do 28, Do 29). DOROBANŢ (< germ. Drabant, prin magh.) s. m. 1. (în Transilvania, în sec. 15) Pedestraş mercenar cunoscut sub numele de trabant. 2. (în a doua jumătate a sec. 16, în Ţara Românească şi Moldova) Ostaş pedestru din corpul de slujitori militari. 3. (La pl.) 4(După 1832, în Ţara Românească) Formaţiune militară teritorială de factură populară (2/3 călări, 1/3 pedeştri); după anul 1859, a fost extinsă şi în Moldova, unde se numeau darabani. 4. (La pl.) (între 1872 şi 1891) Trupe de infanterie teritorială, care au avut un rol însemnat în Războiul pentru Independenţă. După 1891, au fuzionat cu infanteria permanentă. DOROBANŢII 1. Com. în jud. Călăraşi; 3 383 loc. (1995). 2. Com. în jud. Tulcea; 1 729 loc. (1995). Expl. de calcar. DOROHOI, municipiu în jud. Botoşani, pe Jijia, la contactul Pod. Sucevei cu Câmpia Ji'iei; 35 187 loc. (1995). Expl. de argiie. Constr. de maşini-unelte grele pentru deformare plastică; prelucr. lemnului. Fabrici de conf. şi tricotaje, de cărămidă, de corpuri pentru iluminat, de sticlărie pentru menaj, de porţelan şi alim. (preparate din carne, brânzeturi); morărit şi panificaţie; reparaţii de maşini şi utilaje agricole. Muzeu de ştiinţele naturii; muzeu memorial „George Enescu“. Biserica Sf. Nicolae (1495), ridicată de Ştefan cel Mare, cu picturi interioare din 1522—1525. Biserică de lemn (sec. 18). Menţionat documentar ca târg în 1407, iar în 1408 ca punct de vamă. Legat prin c.f. cu oraşele Botoşani (1888) şi cu laşi (1896). Declarat municipiu în 1994. DOROLŢ, com. în jud. Satu Mare; 3 430 loc. (1995). DORPAT, denumirea oraşului esto-nian Tartu, între 1224 şi 1893. DÔRPFELD, Wilhelm (1853-1940), arheolog şi arhitect german. Director al Institutului Arheologic German din Atena (1887—1911), colaborator al lui H. Schiiemann la săpăturile de la Troia. A condus cercetările de la Olimpia, Pergam, Tirint. DORSAL, -Ă (< fr., lat. m.) adj., s. f. I. Adj. Care se referă la regiunea posterioară a unui organism sau a unui organ. 2. S. f. (GEOMORF.) D. oceanică = sistem muntos subacvatic. D. orografică = lanţ muntos ce se desfăşoară pe spaţii mari continentale (peste unul sau două continente). Ex.: d. Anzilor, Cordilierilor, Alpilor, Carpato-Balcanică, Himalaya. DORSALA ATLANTICĂ, cel mai lung lanţ muntos submarin de pe Terra, ce se întinde din Islanda până în Antarctica; lungime: 16 100 km; lăţime max.: 805 km. Alt. max.: Mt. Pico (Arh. Azore) 7 198 m submers şi 2 320 m emers. Format din bazalte, este intersectat de fracturi şi fose marine (Romanche, 7 759 m). Vulcanism intens (Islanda, Azore, Madeira, Sf. Elena, Ascension etc.). DORSALIZARE (după fr.; {s} lat. dorsum „spate") s. f. Dezvoltare anormală a ultimei vertebre cervicale, apofizele transversale formând o pereche suplimentară de oase care pot comprima nervii şi vasele vecine, determinând diferite tulburări. DORSEY [do:si], Thomas A. (1900— 1993), compozitor american. Părintele muzicii gospel, în care, pornind de la cântecele „negro spirituals", a îmbinat tradiţiile africane cu învăţături creştine. A organizat primul cor şi festival gospel. DORSEY [do:si], Thomas (Tommy) (1905—1956), instrumentist american de jaz. Solist la trombon şi dirijor al unei celebre orchestre de jàz, a adus ele- D'ORS Y ROVIRA 134 mente stilistice noi în acest gen. Fratele său, James (Jimmy) (1904—1957), a avut o carieră solistică instrumentală de clarinetist şi saxofonist şi, apoi, de dirijor. D’ORS Y ROVIRA, Eugenio (1882- 1954), filozof, eseist şi scriitor spaniol. Proză scurtă şi eseistică în limba catalană („Moartea lui Isidro Nonell“, „Glose"). Eséuri şi studii dé critică de artă („Poussin şi El Greco“, „Goya. Trei ore în Muzeul Prado", „Barocul"). Lucrări filozofice („Aporiile lui Zenon", „Ideile şi formele"). DORTICÔS TORRADO, Osvaldo (1919—1983), jurist şi om politic comunist cubanez. Preşedinte al Republicij Cuba (1959-1976). DORTMUND, oraş în Germania (Renania de Nord-Westfalia), în bazinul Ruhr, port pe canalul Dortmund-Ems; 601 mii loc. (1992). Centrul financiar şi industrial al Ruhrului. Ind. carboniferă (huilă), siderurgică (uzinele concernului „Hoechst DG"), chimică şi constr. de maşini (electrotehnică). Fabrici de bere. Monumente din sec. 13—15, restaurate în sec. 20. Muzee. Universitate. Menţionat din c. 885, fost oraş liber imperial (1220—1803) şi membru al Hansei. Din a doua jumătate a sec. 19, cunoaşte o mare înflorire datorită dezvoltării economice a bazinului Ruhr. A suferit mari distrugeri în al doilea război mondial. DORTMUND-EMS, Canalul ~, canal navigabil în Germania, care leagă Westfalia cu porturile Mării Nordului, trecând prin Münster şi Dortmund. Lungime: 272 km. Deschis navigaţiei în 1899. Dosoftei DOS (lat. dossum) s. n. 1. Partea de dinapoi a unui lucru sau a unei fiinţe. <0 Loc. în dosul = după, în spatele ... <0> Expr. A intra pe (sau prin) uşa din dos = a parveni prin protecţie. ♦ Şezut, fund. 2. Partea mai puţin arătoasă a unui lucru. 3. Partea de dinăuntru a unei haine. 4. Dosul mâinii (sau palmei) = partea.din afară a mâinii (sau a palmei). DOSAR (după fr. dossier) s. n. Totalitatea actelor privind un litigiu, o problemă, o persoană etc.; îmbrăcăminte de carton, în care se ţin aceste acte. <0 Expr. A închide dosarul = (despre un organ de jurisdicţie) a da o hotărâre prin care se pune capăt litigiului, fără a se fi procedat la soluţionarea lui în fond; a clasa. A pune la dosar = a nu da curs (unei cereri, unui act etc.); fig. a da uitării, a nu-i păsa (de ceva). DOSI (< dos) vb. IV tranz. şi refl. A (se) ascunde. ♦ Tranz. A fura. DOSINIA (< fr. {i}) subst. Lameli-branhiat heterodont cu cochilia aproape circulară, având striuri concentrice de creştere, care a trăit din Cretacic până în Cuaternar. DOSITEI FILITTI (1734-1826), mitropolit al Ţării Româneşti (1793 — 1810). A înfiinţat Episcopia Argeşului (1793); a întemeiat la Bucureşti o şcoală de preoţi. S-a împotrivit, în timpul ocupaţiei ruseşti (1806—1812), subordonării mitropoliei faţă de exarhul Gavriil, fapt pentru care a fost destituit. Şi-a lăsat averea pentru opere de binefacere şi unui aşezământ pentru tineri studioşi. DOSNIC, -Ă (< dos) adj. (Despre locuri, străzi, clădiri etc.) Retras, lăturalnic, izolat. DOSOFTEI (numele monahal al lui Dimitrie Bar Ha) (c. 1624—1693, n. în ţinutul Sucevei), cărturar, poet şi traducător român. Mitropolit al Moldovei (1671-1674 şi 1675-1686). A promovat introducerea limbii române în biserică; a instalat la laşi o tipografie, unde a tipărit în româneşte numeroase cărţi bisericeşti. Creator al poeziei româneşti culte, a tradus şi prelucrat din slavonă „Psaltirea pre versuri tocmită" — prima mare operă în versuri, tipărită în româneşte, remarcabilă prin intuiţiile lirice şi prin inventivitatea ritmurilor —, precum şi alte lucrări religioase („Psaltirea de-nţeles", „Viaţa şi petrecerea svinţilor", „Molitvenic de-nţeles", „Pari-miile preste an", „Octoih"). Opera laică a lui D. cuprinde o istorie în versuri a Moldovei, stihuri închinate stemei ţării şi traducerea prologului dramei „Erophile" a scriitorului cretan Gheorghios Hortatzis. D. este primul poet cult al literaturii române, depăşind prin geniu poetic modelul literaturii religioase canonice. DOS PASSOS [das pæsas], John Roderigo (1896—1970), scriitor american. A cultivat romanul cu problematică socială („Manhattan Transfer"); a introdus procedee literare inspirate de tehnica montajului de film. Capodopera sa, trilogia „S.U.A." („Paralela 42", „1919", „Marile afaceri"), realizează un tablou caleidoscopic, critic, al societăţii • americane interbelice, constituit din biografii fictive şi reale, pasaje de proză poetică, fragmente jurnalistice şi notaţii folosind tehnica fluxului conştiinţei. DOSPEALĂ (< dospi) s. f. Faptul de a dospi; (concr.) plămădeală. DOSPj (< ser.) vb. ÎV intranz. 1. (Despre aluat) A se transforma într-o masă afânată, mărindu-şi volumul, datorită dioxidului de carbon sau amoniacului degajat sub acţiunea unor fermenţi (drojdii) ori a unor substanţe chimice introduse cu acest scop. 2. (Despre alimente) A suferi un proces de Dortmund. Vedere generală 135 DOUGLAS fermentaţie care-i schimbă gustul, culoarea etc. 3. (Despre unele materii organice) A fermenta în anumite condiţii de căldură, de umiditate etc. DOSPITOR (< dospi) s. n. (în panificaţie) Cameră sau utilaj (fix sau mobil) care serveşte la dospirea maielei, aluatului înainte de a fi introdus în cuptor. DOS SANTOS, José Eduardo (n. 1942), om politic angolez. Preşedinte al Angolei (din 1979). DOST MOHAMMED, emir al Afghanistanului (1826—1863, cu o întrerupere între 1839 şi 1842). A condus lupta poporului afgan împotriva încercărilor Marii Britanii de a cuceri Afghanistanul. DOSTOEVSKI, Fiodor Mihailovici (1821—1881), scriitor rus. A debutat cu romanul „Oameni sărmani", în care îşi exprimă compasiunea faţă de cei oprimaţi. Frecventând cercul liberal al lui M. V. Petraşevski, este arestat şi condamnat la moarte sub acuzaţia de complot împotriva statului, sentinţă comutată în deportare, prin ordinul de graţiere sosit cu câteva minute înaintea execuţiei. în Siberia (1850—1854), unde singura carte pe care o poate citi este Biblia, traversează o criză religioasă devenind credincios. Se întoarce la Sankt Petersburg, unde are frecvente crize de epilepsie. Perioada detenţiei, evocată în „Amintiri din casa morţilor“ şi „însemnări din subterană", şi-a pus amprenta asupra întregii sale opere. Realismul fantastic şi psihologic al scrierilor din tinereţe („Nopţi albe“, „Netocika Nezvanova“), în care viaţa omului mărunt este descrisă ca o tragedie socială, a evoluat în opera de maturitate spre un realism cu accente simbolice, vizionare, mistice, filozofice şi didactice, puternic marcate de boală şi de experienţa personală a patimii pentru jocurile de noroc, şi către formula unui roman „polifonic", de o complexitate structurală pe măsura realităţilor umane pe care le evocă. Interesul pentru tipologie nu scade din profunzimea şi adevărul uman al personajelor sale, caractere complexe, contradictorii, oscilând între bine şi rău, între eul raţional conştient şi subconştientul însetat de libertate. Faţă de condiţia dramatică a omului supus agresiunii răului social şi moral, D. propune soluţia creştină a mântuirii prin iubire, jertfă şi umilinţă („Crimă şi pedeapsă", „Adolescentul", „Idiotul", „Demonii", „Fraţii Karamazov"). Opera lui D. a exercitat o puternică influenţă asupra literaturii ruse şi universale. Fiodor Mihailovici Dostoevski DOŞTAT, com. în jud. Alba; 1 035 loc. (1995). DOTA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A utila, a înzestra o întreprindere sau o instituţie cu cele necesare desfăşurării activităţii. 2. (în unele ţări) A constitui o dotă femeii la căsătoria ei. DOTAU -Ă (< fr., lat.) adj. (DR.) Care ţine de dotă, privitor la dotă. -0> Regim d. - totalitate a regulilor privitoare la raporturile patrimoniale dintre soţi, în timpul căsătoriei, în cazurile constituirii de dotă. DOTAT, -Ă (< dota) adj. înzestrat cu calităţi deosebite. DOTATIE (< fr.) s. f. Acţiunea de a dota; (concr.) mijloace puse la dispoziţia cuiva prin dotare. DOTĂ (< fr., lat.) s. f. (în unele ţări) Bunuri pe care femeia căsătorită în regim dotai le aduce soţului spre a-l ajuta să susţină nevoile căsătoriei, soţia putând dispune numai de bunurile mişcătoare, cu autorizaţia soţului. V. zestre. DOU [dou], Gerrit (Gérard) (1613— 1675), pictor olandez. Elev a! lui Rembrandt. Scene de gen folosind tehnica clarobscurului („Femeia hidropică", „Bucătăreasa olandeză"). DOUAI [due], oraş în NV Franţei (Nord-Pas-de-Calais), la S de Lille; 199,7 mii loc. (1990, cu suburbiile). Expl. de cărbune. Centru comercial şi industrial. Ind. metalurgică, constr. de maşini (utilaj feroviar), chimică, poligrafică, a inului şi alim. Universitate (1562-1887). DOU ALA [duala], oraş în SV Camerunului, port la G. Guineii, pe estuarul fl. Wouri; 1,12 mii. loc. (1987, împreună cu Bonabéri). Aeroport internaţional. Prelucr. lemnului şi metalelor; fabrici de uleiuri comestibile, de textile şi bere. Export de ulei de palmier, cacao, cafea, banane şi lemn preţios. Pescuit. După cucerirea portugheză (1472), D. a devenit un însemnat centru al comerţului cu sclavi. Sub protectorat german (1884-1916) şi francez (1919-1960). Capitală a coloniei Camerun (1940— 1946). DOUĂZECI (< două + zeci) num. card. Număr natural mai mare cu o unitate decât 19. -O (Cu o valoare de num. ord.) Secolul douăzeci. DOUĂZECILEA, -ZÇCEA (< douăzec!) num. ord. (Precedat de articolul „al", „a") Care este situat între al nouăsprezecelea şi al douăzeci şi unulea. DOUBS [du:], râu în Franţa şi în Elveţia, afl. stg. al râului Saône; 430 km. Izv. din M-ţii Jura şi trece prin Besançon. DOUCIN (cuv. fr.) [duse] s. n. Varietate de măr înalt de 5—6 m, cu frunze lungi şi fructe mici, folosit în pepiniere ca portaltoi pentru măr (Malus pu mila var. praecox). DOUGLAS [dagbs], oraş în V Marii Britanii, port la M. Irlandei, centru ad-tiv al ins. Man; 22,2 mii loc. (1991). Instrumente de precizie, îmbutelierea apelor minerale. Centru turistic balnear. DOUGLAS [dagbs], Donald Wills (1892—1981), inginer american. A proiectat şi realizat mai multe tipuri de avioane transoceanice de pasageri şi de transport, civile şi militare. Unul dintre pionierii proiectării şi construcţiei navelor aerospaţiale. DOUGLAS [dagbs], Jesse (1897- 1970), matematician american. Prof. univ. la Princeton. Lucrări importante de topologie. Medalia Fields (1936). DOUGLAS [dagbs] 1. Kirk D. (n. 1916), actor american de teatru şi film. Repertoriu variat, dominat de personaje puternice („Campionul", „Ultimul tren din Gun Hill", „Discipolul diavolului"); roluri de compoziţie („Ulysse", „Spar-tacus", „Van Gogh“). 2. Michael D. (n. 1944), actor şi producător american de film. Fiul lui D. (1). Interpretează cu Kirk Douglas T.mm v W Jf DOUGLAS-HOME 136 predilecţie personaje de acţiune („Străzile din San Francisco", „Alergătorul11, „Ploaie neagră"). Premiul Oscar: 1988 („Wall Street"). DOUGLAS-HOME [dagbs hiu:m], Alexander Frederick, baron Home of the Hirsel (1903—1995), om politic britanic. Prim-min. (1963—1964). Preşedinte al Partidului Conservator (1963—1970). DOUMERGUE [dumerg], Gaston (1863—1937), om politic francez. Radical-socialist. De mai multe ori ministru şi prim-min. (1913—1914; febr.—nov. 1934). Preşedinte al Franţei (1924-1931). DOUSSAULT [duso], Charles (prima jumătate a sec. 19), pictor, litograf şi desenator francez. Portrete şi peisaje cu subiect oriental. Acuarele şi litografii pentru „Albumul moldo-valah“. A călătorit prin Ţările Române (1843—1844). DOVADĂ (< dovedi) s. f. 1. Fapt sau lucru care arată sau demonstrează ceva; mărturie (2). 2.,.(DR.) Prezentare a mijloacelor de convingere cu ajutorul cărora se stabileşte adevărul referitor la existenţa unui fapt juridic, pe care se întemeiază un drept; probă (2); rezultatul acestei înfăţişări. ♦ Mijloc de convingere, admis de lege, în vederea stabilirii adevărului (ex. înscris, interogatoriu, depoziţie de martori, mărturisire, expertiză, cercetare la faţa locului); mijloc de probă. DOVE [dav], Arthur (1880-1946), pictor american. Compoziţii în spirit expresionist („Natura simbolizată") şi suprarealist („Portretul lui Ralph Dusenberry"), apoi peisaje lirice, cu suprafeţe largi şi forme tensionate („Răsăritul lunii nebune"). DOVEDI. (< si.) vb. IV. 1. Tranz. A face dovada, a demonstra, a proba. 2. Tranz. şi refl. A (se) arăta, a (se) manifesta. 3. Tranz. A învinge, a birui, a prididi. DOVEDITOR, -OARE (< dovedi) adj. Care dovedeşte, atestă, confirmă ceva. Aleksandr Petrovici Dovjenko Dover (1) DOVER [dşuva] 1. Oraş în SE Marii Britanii (Anglia), port militar şi de călători la str. omonimă; 33,5 mii loc. (1981). Şantier de reparaţii navale. Siderurgie. Staţiune turistică. Este legat prin feribot cu oraşul Dunkerque, de pe coasta de NV a Franţei. Muzeu. Cunoscut din epoca preromană sub numele de Dubris. Rol important în timpul celor două războaie mondiale. 2. Oraş în E S.U.A., centru ad-tiv al statului Delaware; 27,6 mii loc. (1990). Centru comercial. Muzeu. 3. V. Pas de Calais. DOVJENKO, Aleksandr Petrovici (1894—1956), regizor şi scenarist ucrainean de film. Filme de referinţă pentru istoria cinematografului, în care structura poematică şi viziunea plastică pun în evidenţă elemente de folclor ucrainean şi lirismul dialogului om — natură („Arsenal", „Pământ", „lvan“, „Poemul mării", „Sciors"). DOVLEAC (< tc.) s. m. Denumire dată mai multor specii de plante anuale monoice din genul Cucurbita, familia cucurbitaceelor; d. comun (Cucurbita pepo), d. turcesc (Cucurbita maxima) şi d. moscat (Cucurbita moschata). Se cultivă ca plante alimentare sau furajere. Fructul dovlecilor este sferic, sau oval, de dimensiuni mari, folosit în alimentaţie, iar unele varietăţi în furajare; bostan. DOVLECÇL (< dovleac) s. m. Plantă anuală, monoică, din familia cucurbitaceelor, cu tulpini scurte şi ramificate în tufe mari, compacte (Cucurbita pepo var. oblonga). + Fructul acestei plante, alungit-cilindric, este folosit în alimentaţie înainte de maturitate. DOW-JONES [dau d3?unz] 1. Metoda D.-J. = metodă de previziune a evoluţiei cursurilor la bursă, bazată pe analiza grafică a indicilor bursieri, pusă la punct de brokerii americani C. H. Dow şi E. Jones. 2. Index D.-J. = index american de preţuri, publicat, din 1883, de buletinul financiar american ai companiei Dow-Jones. 3. Indicele D.J. (mediile D.J.) = media cursurilor valorilor la bursă aparţinând celor mai reprezentative 30 de companii din industrie, 15 companii de utilitate publică şi 20 din transporturi, precum şi media generală a acestor 65 de valori la sfârşitul unei zile de tranzacţii la bursa din New York. 4. Teoria D.J. = teorie conform căreia se poate efectua o analiză a pieţei după evoluţia indicelui D.J. din industrie şi transporturi (este considerată, în mod greşit, ca o metodă de previziune a evoluţiei economice). DÔWLAND [daubnd], John (c. 1562—1626), lutist, interpret şi compozitor englez. Compoziţii pentru lăută, voce. Reprezentant al muzicii din epoca elisabetană. DOWN (< n. pr. J. L Down), Sindromul ~ = maladie ereditară cauzată de o aberaţie cromozomială; idioţie mongoloidă; embrioidie. DOWNING STREET [daunig stri:tj, stradă din Londra, unde, ia nr. 10, se află reşedinţa oficială a primului ministru (din 1735). DOXOGRAF (< fr. {i}; {s} gr. doxa „părere, doctrină" + grapho „a scrie") s. m. (în Grecia antică) Autor specializat în culegerea şi expunerea sistematică a opiniilor filozofilor (ex. Aetius, sec. 2; Stobeu, sec. 5). DOXOLOGI.E (< fr.; {s} gr. doxa „glorie" + logos „vorbire") s. f. Cântare 137 DRAG liturgică de laudă şi de preamărire a lui Dumnezeu sau a lui lisus Hristos (ex.: cântarea îngerilor la naşterea lui lisus, rugăciunea dreptului Simeon). DOYLE [doil], Sir Arthur Conan (1859—1930), scriitor englez. Romane şi povestiri poliţiste, al căror personaj central este celebrul detectiv Sherlock Holmes („Aventurile lui Sherlock Holmes", „Câinele din Baskerville“). DOZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A determina proporţia în care un element, o substanţă sau un material intră în compoziţia unui compus chimic sau a unui amestec. ♦ A pune împreună, în proporţii precizate, substanţele sau materialele care formează un amestec. 2. A fracţiona, după o anumită regulă, o cantitate dată dintr-o substanţă sau dintr-un material. 3. Fig. A folosi (ceva) în proporţii bine determinate. DOZAJ (< fr.) s. n. 1. Proporţie exprimată prin raportul maselor sau al volumelor dintre materialele ori substanţele care intră în componenţa unui amestec. 2. Operaţie de echilibrare a unui submarin în vederea navigaţiei sub apă, care constă în adăugarea sau scoaterea de lest (apă de mare) din tancuri (2). DOZARE (< doza) s. f. Acţiunea de a doza. (DR.) Dozarea pedepsei = individualizarea sau determinarea concretă, de către judecător, a pedepsei aplicate infractorului, între limitele — minimă şi maximă — prevăzute de lege. DOZATOR (< fr.) s. n. Aparat sau dispozitiv cu funcţionare continuă sau intermitentă, care alimentează o maşină sau o instalaţie de prelucrare a unor amestecuri de materiale (ex. betonieră, malaxor etc.) şi care serveşte la introducerea în maşină a materialelor în cantităţi determinate. DOZĂ1 (< fr., lat. m.) s. f. Cantitate determinată dintr-o anumită substanţă. ^ D. toxică = cantitatea minimă dintr-o substanţă care produce intoxicaţie. D. letală = cantitatea minimă dintr-o substanţă sau medicament care provoacă moartea. D. letală 50 % (prescurtat DL 50) = cantitatea minimă dintr-o substanţă care provoacă moartea a 50 % din animalele de experienţă; indicator pentru aprecierea toxicităţii unui medicament nou. D. de radiaţii nucleare = cantitatea de energie transmisă (absorbită) în unitatea de masă, într-un loc specificat al unui corp. Se măsoară în rad. D. de expunere la radiaţii nucleare = cantitatea de radiaţii (X sau y) măsurată prin ionizarea produsă de radiaţiile respective în aer. Se măsoară în rôntgen. DOZĂ2 (< germ.) s. f. 1. Cutie izolată electric în interior, care serveşte la protecţia anumitor elemente ale instalaţiilor electrice de joasă tensiune. 2. D. de înregistrare = dispozitiv al instalaţiilor de înregistrare a sunetelor, având rol de traductor electromecanic şi servind la tăierea rilei (şanţului) în discul pe care se face înregistrarea. D. de redare = traductor mecano-electric, care produce 0 tensiune electrică proporţională cu elongaţia oscilaţiilor unui ac ce parcurge rilele (şanţurile) unui disc pe care s-a făcut înregistrarea unor sunete. DOZIMETRIE (< fr. {j» s. f. Ansamblul metodelor de măsurare a dozelor de radiaţii. DOZIMETRU (< fr. {i>; {s} gr. dosis „dare“ + metron ,,măsură“) s. n. Instrument sau aparat pentru măsurarea dozelor de radiaţii. DPA (Deutsche Presse-Agentur), principala agenţie de presă din Germania. înfiinţată în 1949, cu sediul la Hamburg. DRA sau DRAA, fl. în S Marocului; 1 150 km (curs permanent 200 km). Izv. din S M-ţilor Atlasul înalt, străbate numeroase oaze şi se varsă în Oc. Atlantic. Irigaţii. DRABBLE [draebl], Margaret (n. 1939), scriitoare engleză. Romane consacrate condiţiei femeii moderne („Tărâmurile aurului", „în plan intermediar"). DRAC (lat. draco „dragon, şarpe fabulos") s.m. 1. (în diverse religii), întruchipare a răului, mai mare peste iad, cel care îl îndeamnă pe om la săvârşirea păcatelor; demon, diavol, necuratul. Expr. (A fi) dracul gol sau împieliţat sau drac împieliţat = a) a fi foarte rău; b) a fi isteţ, poznaş. (A fi) omul dracului sau om al dracului = (a fi) un om extrem de rău; (a fi) deştept, întreprinzător. A face pe dracu-n patru (sau şi pe dracul) = a uza de toate mijloacele pentru a rezolva sau a întreprinde ceva. Lucrul dracului = lucru dificil, cu probleme. Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. 2. Fig. Om crud, rău. ♦ Persoană deosebit de vioaie, isteaţă; ghiduş, poznaş. 3. Drac-de-mare = peşte teleostean, lung de 18—30 cm, cenuşiu-roşiatic, cu corpul şi capul comprimate lateral, botul scurt, ochii bulbucaţi şi prima înotătoare dorsală formată din ţepi veninoşi (Trachinus draco); dragon2 (1). Trăieşte în Oc. Atlantic, M. Mediterană, M. Azov şi în M. Neagră. DRAÔ, v. Durrës. DRACENA subst. Gen de plante tropicale şi subtropicale, cu c. 150 de specii, majoritatea arborescente, cu aspect de palmier; cultivate pentru iMII jW,Jk Sir Arthur Conan Doyle aspectul decorativ al frunzelor lungi (până la 60 cm), de formă cilindrică sau panaşate, zebrate cu alb, alb-gălbui, aib-auriu (Dracaena). DRACHMANN, Olger (1846-1908), scriitor danez. Piese de teatru („Marinarii lui Ştrandley") şi romane sociale („Pact cu diavolul"). Precursorul neoromantismului danez în poezie („Cântece la malul mării", „Corzi grave"). DRACILĂ (< sl.) s. f. Arbust spinos, răspândit în Europa, înalt de 1 —3 m, cu frunze simple, dinţate, uneori transformate în spini, flori galbene în raceme şi fructe bace negre-roşietice; coaja conţine alcaloizi amari cu acţiune colagenă, uşor hipotensivă şi vasodilatatoare. DRACON (sec. 7 î.Hr.), legiuitor atenian. Codul său de legi, de o asprime rămasă proverbială, pedepsea cu moartea cele mai neînsemnate delicte („legi draconice"). DRACONIC, -Ă (< germ.) adj. Foarte aspru, excesiv de sever. DRACON ITIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la linia ce uneşte punctele de intersecţie (numite noduri) ale orbitei Lunii cu planul eclipticii. -<> Lună d. (sau draconică) = intervalul de 27 de zile, 5 ore, 5 minute şi 36 de secunde dintre două treceri succesive ale Lunii prin acelaşi nod. DRACŞANI, iaz situat în C. Jijiei, pe cursul inferior al râului Sitna, pe terit. jud. Botoşani. Supr.: 440 ha. Importanţă piscicolă şi pentru irigaţii. Se mai numeşte Suliţa. DRACUL, numele popular al constelaţiei Dragonul. DRAG, -Ă (< sl.) adj., s.n. 1. Adj. Iubit, scump. -o> Expr. A-i fi cuiva drag să... = a avea atracţie pentru ceva, a-i plăcea să... ♦ (Substantivat, fam.; la Drac-de-mare DRAG 138 voc. sg.) Termen de afecţiune cu care ne adresăm unei persoane (bărbat sau femeie). 2. S. n. Iubire, dragoste. <0> Loc. Cu (mare, mult, atâta etc.) drag sau cu tot dragul = bucuros; din toată inima. De drag =■ de plăcere. De dragul... = pentru... DRAG (sec. 14), voievod din Maramureş, asociat fratelui său Bale. Fiul lui Sas. Ctitor al mănăstirii din Peri. DRAGA (< fr.) vb. I tranz. A săpa cu ajutorul dragelor fundul unei ape şi a îndepărta materialul rezultat, în vederea înlesnirii navigaţiei, a executării unor lucrări etc. Silviu Dragomir Mihai! Dragomirescu DRAGAJ (< fr.) s.n. 1. Acţiunea de a draga. 2. Operaţie de căutare sub apă a unor epave mici, a unor obiecte pierdute (ex. ancore) sau a vârfurilor de stâncă (nedescoperite prin sondaje). 3. Operaţie de pescuire sau de distrugere a minelor marine dintr-o anumită zonă de navigaţie. DRAGALINA, com. în jud. Călăraşi; 8 655 loc. (1995). Reparaţii de maşini şi utilaje agricole. Morărit. Staţie de c.f. DRAGALINA 1. Ion D. (1860-1916, n. Caransebeş), general român. Ofiţer în armata austriacă, a demisionat în 1887 şi a trecut în România. în primul război mondial, în fruntea Armatei 1, a condus apărarea eroică de pe Jiu (1916), în cursul căreia a fost rănit mortal. 2. Corneliu D. (1887—1949, n. Caransebeş), general român. Fiul lui D. (1). A participat la campaniile din 1913, 1916-1918 şi 1941-1945; în calitate de comandant al Corpului 6 Armată, s-a remarcat pe Frontul de Est în bătăliile de la Odessa şi Stalingrad. DRAGAVEI s.m. Plantă erbacee perenă, răspândită în Eurasia şi America, de c. 50 cm înălţime, cu flori bisexuate, mici, verzui, cu frunze lanceolate de 10—20 cm lungime, cu margini încreţite, comestibile (Rumex crispus). DRAGĂ (< fr.) s. f. 1. Navă cu mijloace proprii de propulsie sau remorcată, echipată cu instalaţii de săpat sub apă şi cu instalaţii de scos şi de transportat materialul rezultat din săpare. 2. Plasă de formă specială folosită în cercetări hidrobiologice pentru colectarea vieţuitoarelor de pe fundul apei sau pentru pescuit scoici şi stridii. 3. D. de mine = aparatură tehnică de luptă cu ajutorul căreia se curăţă minele dintr-o anumită regiune a mării sau a unui fluviu. DRAGFI, familie de nobili români din Transilvania, descendentă din Drag. A luptat pentru autonomia Bisericii ortodoxe din Maramureş şi a sprijinit traducerea de texte bisericeşti în limba română. Mai important: Bartolomeu D., voievod al Transilvaniei (1493—1499). A sprijinit, în 1497, pe Ştefan cel Mare împotriva regelui polon loan Albert. DRAGLINĂ (< fr.) s. f. Echipament de lucru montat pe un excavator şi care serveşte la săpatul şi încărcatul pământului în lucrările de construcţie, amenajări terasiere etc. DRAGODANA, com. în jud. Dâmboviţa; 7 473 loc. (1995). DRAGOMAN (< ngr.) s. m. Interpret oficial în ţările din Orient; tălmaci. Mare d. = înalt dregător al Porţii Otomane, care se ocupa de relaţiile diplomatice cu statele europene. DRAGOMIR (sec. 14), pârcălab al Cetăţii Dâmboviţa. în 1368 a înfrânt armata condusă de Nicolae Lackfi, voievodul Transilvaniei, care invadase Ţara Românească. DRAGOMIR, Marcel (n. 1944, Câmpina), compozitor, saxofonist, solist vocal român de muzică uşoară. Şlagăre, muzică de scenă, show-uri T.V., musical-uri. DRAGOMIR, Mihu (pseud. lui Mihail G. Dragomirescu) (1919—1964, n. Brăila), poet român. Poeme romantice militante („Rugă de ateu...“, „Stelele păcii“). Proză („Povestiri deocamdată fantastice1'). Postume („Minutar peste netimp11, „Noaptea calmă11). A condus revista „Tânărul scriitor11, promovând tinere talente. DRAGOMIR, Silviu (1888-1962, n. Gurasada, jud. Hunedoara), istoric şi om politic român. Acad. (1928), prof. univ. la Cluj. Secretar al Adunării Naţionale de la Alba lulia (1918). Ministru în mai multe rânduri (1937—1940). Contribuţii la istoria medie şi modernă a românilor („Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu“, „Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în sec. XVIII11, „Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848—1849“, „Avram lancu11). DRAGOMIR, State (1870-1920, n. Coştangalia, Cahul, Basarabia), actor român. A jucat la Teatrul Naţional din laşi. Profesor de mimică şi declamaţie la Conservatorul din laşi. DRAGOMIRESCU, Mihail (1868-1942, n. Plătăreşti, jud. Călăraşi), estetician şi critic literar român. M. de onoare al Acad. (1938), prof. univ. la Bucureşti. Director al revistei „Convorbiri critice". Partizan al autonomiei esteticului în descendenţă maioresciană, cunoscut o vreme mai ales prin „teoria capodoperei11. D. este promotorul unei estetici bazate pe specificitatea obiectului estetic, pusă în evidenţă prin intermediul unei concepţii structurale, de o marcantă actualitate („Critica ştiinţifică şi Eminescu“, „Ştiinţa literaturii11, „Sămănătorism, poporanism, criticism11, „Integra-lismul11). Construind un sistem şi instituind un limbaj conceptual ştiinţific ce prefigurează cercetările şi terminologia estetică postbelică, D. s-a remarcat şi prin activitatea sa de critic literar al epocii sale. DRAGOMIRESCU, Radu (n. 1944, C.A. Rosetti, jud. Tulcea), pictor român. 139 DRAHMĂ Stabilit în Italia (1974). Peisaje de obicei nocturne, în care negrul este pus în valoare de lumina lunii („Frunze fără arbori", „Nod nocturn"). Compoziţii abstracte. DRAGOMIREŞTI 1. Com. în jud. Dâmboviţa, pe Dâmboviţa; 8 097 loc. (1995). Expl. de petrol. 2. Com. în jud. Maramureş, pe Iza; 3 481 loc. (1995). 3. Com. în jud. Neamţ; 2 330 loc. (1995). 4. Com. în jud. Vaslui; 4 197 loc. (1995). DRAGOMIREŞTI-VALE, com. în Sectorul Agricol Ilfov, pe Dâmboviţa; 4 017 loc. (1995). DRAGOMIRNA 1. Pod. Dragomirnei, subunitate a Pod. Sucevei situată între Şiret, la E, Pod. Fălticeni, la S, şi Obcina Mare, la V, fragmentată de râul Suceava cu afl. săi. Are forma unor platouri structurale largi, domoale, alcătuite din gresii în alternanţe cu nisipuri şi argile, acoperite cu păduri de foioase. Alt. max.: 528 m (vf. Teişoara). 2. Mănăstirea mănăstire de maici, situată în com. Mitocu Dragomirnei (jud. Suceava), ctitorie a mitropolitului Anastasie Crimca, cu o biserică (Pogorârea Duhului Sfânt sau Biserica Mare) construită în 1608—1609 şi alta (Biserica Mică) zidită în 1602. Puternică incintă fortificată, cu ziduri înalte, cu patru turnuri de apărare la colţuri şi un turn de poartă cu clopotniţă, realizată în timpul lui Miron Barnovschi (1627). Picturile murale interioare, executate în frescă, în stil bizantin, se mai păstrează doar în naos şi altar. Ansamblul monahal a fost jefuit de oastea lui Timuş Hmelniţki (în 1653) şi de tătari (în 1758). Muzeu cu colecţii de artă veche (broderii, cruci sculptate, obiecte de cult, Tetraevan-gheliarul lui Anastasie Crimca, scris în 1609 pe pergament şi decorat cu miniaturi). DRAGON1 (< fr.) s. n. Piesă anexă a armelor albe de tăiere şi împungere (spade, săbii, pumnale etc.), confecţionată din bumbac, mătase, piele, fier, aurie sau argintie, împletită, fixată de mânerul armei. Folosit iniţial pentru ştergerea lamei după utilizare, în epoca modernă devine în epoca modernă un element complementar, decorativ. DRAGON2 (< fr.) s. m. 1. (ZOOL.) Drac-de-mare. 2. Monstru fabulos care întruchipează forţe ale naturii, reprezentat cu gheare de leu, aripi de vultur şi coadă de şarpe; capul, de câine sau pisică, are o gură, cu multe limbi, pe care scoate foc. 3. (HERALD.) Profilul unui chip omenesc, cu barbă formată din şerpi încolăciţi. 4. (în trecut) Soldat din cavaleria de linie astfel echipat încât să poată lupta şi pedestru. Mănăstirea Dragomirna. Biserica Pogorârea Duhului Sfânt DRAGONUL (Draco), constelaţie din emisfera boreală, între Ursa Mare şi Ursa Mică, compusă din stele puţin strălucitoare, dispuse într-un şir terminat cu un trapez. Numele popular: Dracul. DRAGOR (< fr.) s. n., s. m. 1. S. n. Navă de luptă construită şi amenajată pentru curăţarea minelor depuse într-o anumită regiune a unei mări sau a unui fluviu. 2. S. m. Muncitor care manevrează comenzile unei drage. DRAGOSLAVELE, com. în jud. Argeş, pe Dâmboviţa; 2 484 loc. (1995). Expl. de calcare. Microhidrocentrală (7,6 MW). Prelucr. lemnului (cherestea). Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1661) şi înălţarea Domnului (1745). în Dragon2 (4) Drahmă histriană Evul Mediu, important punct de vamă al Ţării Româneşti. Teatrul unor lupte violente în primul război mondial (oct. *916). DRAGOSTE (< sl.) s. f. 1. Sentiment de afecţiune pentru cineva sau ceva; iubire. 2. Sentiment de afecţiune faţă de o persoană de sex opus; amor, iubire. ♦ (Concr.) Fiinţă iubită. 3. Legătură sexuală; relaţii amoroase. DRAGOŞ (sec. 14), voievod român din Maramureş. S-a remarcat în luptele împotriva tătarilor. A condus marca creată (c. 1352—1353) în NV Moldovei, cu centrul probabil la Baia. DRAGOŞ, Coman (sec. 16), zugrav român din laşi. A integrat elemente stilistice ale artei occidentale fondului tradiţional autohton. Autor principal al picturilor bisericii Tăierea capului Sf. loan Botezătorul din Arbore (1541). Se impune prin desăvârşita rezolvare compoziţională, supleţea desenului şi coloritul strălucitor. DRAGOŞ, Lazăr (n. 1930, Usad, jud. Bihor), matematician român. M. al Acad. (1992), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniile mecanicii fluidelor, mag-netohidrodinamicii, magnetoelasticităţii, aerodinamicii. DRAGOŞ VODĂ, com. în jud. Călăraşi; 3 093 loc. (1995). Staţie de c.f. DRAGU, com. în jud. Sălaj; 1 334 loc. (1995). DRAGU, Teodor (1848-1925, n. Zăpodeni, jud. Vaslui), inginer român. Constructor de locomotive cu abur. Iniţiator al utilizării în ţară a locomotivelor care funcţionau cu combustibil lichid; a inventat (1887) un injector cu păcură. DRAHMĂ (< ngr.) s. f. 1. Monedă de argint în Grecia antică. în Dobrogea şi în S Moldovei au circulat d. bătute la Histria (mijlocul sec. 5 î.Hr.). 2. Unitate monetară în Grecia contemporană. 3. DRAiBĂR 140 (în unele ţări) Veche unitate de măsură pentru greutăti. DRAIBĂR (< germ.) s. n. Burghiu cu vârful plat, pentru lemn. DRAIFUS (< germ.) s. n. Unealtă-su-port din fontă, folosită la repararea încălţămintei şi formată din trei braţe profilate după anumite părţi din conturul interior al încălţămintei. DRAIS, Karl Friedrich, baron von Sauerbronn [zauarbron] (1785—1851), inginer german. A construit un vehicul cu roţi care a precedat bicicleta şi drezina (1816). DRAJEU (< fr.) s. n. 1. Bomboană (colorată) cu miezul din cristale de zahăr, sâmburi de fructe, creme etc., acoperit cu o glazură de zahăr sau de ciocolată. 2. Medicament în formă de pilulă, învelit în zahăr sau în ciocolată. DRAJNA, com. în jud. Prahova; 5 918 loc. (1995). Reşed. com. este satul Drajna de Sus, Pe terit. satului Drajna de Jos a fosf descoperit un important depozit de obiecte #de la sfârşitul Epocii Bronzului (sec. 13 Î.Hr.), iar în satul Drajna de Sus, o aşezare dacică şi apoi romană. V. Ramidava. DRAJON (< fr.) s. m. Lăstar crescut din rădăcină şi din care, prin înrădăcinare, se poate forma o nouă plantă. DRAKE [dreic] 1. Sir Francis D. (c. 1540—1596), navigator şi corsar englez. Amiral. A condus expediţii piratereşti de-a lungul coastelor Americii, jefuind posesiunile şi vasele spaniole; a făcut, primul, după Magellan, ocolul Pământului (1577—1580). A luat parte activă la distrugerea flotei spaniole Invincibila Armada (1588); înnobilat de regina Elisabeta, care-i finanţase expediţiile. 2. Strâmtoarea cea mai largă str. maritimă de pe glob, între ins. Ţara de Foc şi ins. Shetland de Sud, care leagă Oc. Atlantic de Oc. Pacific; descoperită în 1578 de Fr. Drake. Lăţime: 1 140 km. Ad. max.: 5 248 m. DRAM (< ngr.) s.n. 1. (înv.) Unitate de măsură pentru greutate şi capacitate, folosită în Ţara Românească (3,18 g, respectiv 3,22 cm) şi în Moldova (3,23 g, respectiv 3,80 cm). 2. Fig. Fărâmă, strop, pic. DRAMATIC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care ţine de dramă sau de teatru, privitor la dramă sau la teatru. <0> Gen d. = gen literar cuprinzând opere scrise în dialog şi menite a fi reprezentate pe scenă, în care conflictul se dezvoltă gradat, din ciocnirea intereselor şi sentimentelor diverselor personaje. Cronică d. = prezentare critică, analitică a unei reprezentaţii teatrale. Artă d. = totalitatea regulilor, principiilor privind punerea în scenă şi interpretarea operelor dramatice; dramă (4). Artist d. = actor. ♦ (Despre voci) Cu sonoritate intensă, viguroasă, capabilă să exprime situaţii încordate (ex. tenor d., soprană d.)- 3. Fig. Zguduitor, impresionant. DRAMATISM (< rus.) s. n. 1. Caracterul încordat al conflictului dintr-o operă dramatică. 2. Fig. Caracterul impresionant, zguduitor al unei lupte între sentimente, interese. DRAMATIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A transforma o operă literară epică în operă dramatică. 2. Fig. A imprima, a induce un caracter impresionant. + (Ir.) A lua în tragic ceva care nu merită importanţă. DRAMATIZARE (< dramatiza) s. f. Acţiunea de a dramatiza. ♦ (Concr.) Naraţiune adaptată pentru a fi reprezentată pe scenă (adaptare scenică), transmisă la radio (adaptare radiofonică) sau la televiziune (adaptare pentru televiziune). DRAMATURG (< fr.) s. m. Autor de opere dramatice. DRAMATURGIE (< fr.) s. f. Totalitatea creaţiilor dramatice aparţinând unui scriitor, unei literaturi naţionale, unei epoci sau genului în ansamblu. DRAMĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Specie a genului dramatic caracteristică literaturii moderne. Fiind, la origine, o îmbinare hibridă de elemente comice şi tragice (d. satirică în teatrul grec), evoluând în epoca Renaşterii spre o formă apropiată de teatrul modern (Marlowe, Shakespeare, Lope de Vega), d. se defineşte ca specie în sec. 18 (d. burgheză — Diderot, Lessing) şi 19 (d. romantică — Hugo, Dumas, Vigny), ilustrând în construcţia caracterelor şi a conflictului complexitatea nuanţată a vieţii reale. în sec. 19, d. îşi pierde autonomia, devenind o specie proteică, înglobând o mare diversitate de forme de expresie. 2. D. muzicală (sau lirică) = (înv.) denumire dată spectacolului de Sir Francis Drake operă. 3. Termen atribuit de R. Wagner (preluat apoi şi de alţi compozitori) operelor sale. 4. Artă dramatică. 5. Fig. Eveniment tragic, zguduitor; nenorocire. -O Expr. A face dramă din ceva - a vedea o situaţie tragică într-o întâmplare oarecare. ♦ Frământare, conflict sufletesc puternic, cu suferinţă morală. DRAMMEN, oraş în SE Norvegiei, port la Oslofjord; 52 mii loc. (1990). Ind! celulozei şi hârtiei, electrotehnică şi electronică. DRANGIANA, reg. istorică antică în Orientul Mijlociu, prov. a Imp. Persan, apoi a Regatului Seleucid (azi în Iranul Oriental şi V Afghanistanului). DRANG NACH OSTEN, expresie germană („expansiune spre răsărit") care desemnează politica de cucerire germană între Elba şi Oder până spre ţărmurile Balticii (sec. 10 — 13), reluată de Hitler în cadrul planului său de creare a unui „spaţiu vital pentru germani". DRANOV 1. Ostrov în Delta Dunării, între braţul Sf. Gheorghe, L. Razim şi Marea Neagră; 870 km2. Mlăştinos, presărat cu lacuri şi bălţi (dintre care L. Dranov de 2 062 ha) şi traversat de canalele Dranov şi Dunavăţ. 2. Grind maritim în SV ostrovului cu acelaşi nume, la S de L. Dranov, străbătut de numeroase canale. 3. Canal navigabil care uneşte braţul Sf. Gheorghe cu L. Razim, legat şi de canalele Dunavăţ şi Crasnicol. DRAPA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. A acoperi, a înveşmânta cu o draperie. ♦ A dispune într-un mod artistic faldurile unei draperii sau cutele unui obiect de îmbrăcăminte. 2. Tranz. şi refl. (Despre actori) A (se) îmbrăca (în felul anticilor) cu un veşmânt larg care cade în falduri. DRAPEL (< it.) s. n. Semn distinctiv al unui stat, al unei unităţi militare, al unei organizaţii internaţionale, asociaţii etc., reprezentat printr-o bucată de pânză sau de mătase, într-una sau mai multe culori, prinsă de o lance de lemn şi având imprimată, uneori, o stemă sau o emblemă; steag. -O D. de stat = drapelul oficial al unui stat, a cărui descriere este prevăzută în constituţie. Drapelul naţional românesc a fost instituit la 14/26 iun. 1848, printr-un decret al Guvernului provizoriu. D. României, datând de la 1848, este format din trei benzi verticale egale, roşu, galben şi albastru (lângă lance). Proporţie: lăţimea = 2/3 din lungime. -0- Expr. A fi sub drapel = a servi în armată. A lupta sub drapelul cuiva = a lupta pentru cineva sau pentru ceva. DRAPER [dreipaj, Henry (1837— 1882), astronom american. Prof. univ. la New York. Contribuţii în domeniul astro- 141 DRĂGĂŞANI fotometriei. A realizat prima fotografie a unui spectru stelar (1872, Vega). Cunoscut prin catalogul fundamental al spectrelor stelare, ce-i poartă numele. DRAPERIE (< fr.) s. f. 1. Perdea grea de stofă, de catifea etc., cu falduri. 2. Veşmânt larg, cu multe cute, care îmbracă o statuie, personajele unui tablou. DRASTIC, -Ă (< fr.) adj. Foarte energic; brutal, violent, vehement. ♦ (Despre medicamente, tratamente etc.) Cu acţiune puternică şi rapidă. DRÀVA (DRAU), afl. dr. al Dunării, în aval de Osijek; 898 km. Izv. din Alpii Carnici, trece prin Austria şi formează pe o porţiune graniţa Ungariei cu Croaţia. Navigabil pe 610 km. Hidrocentrale. DRAVIDIAN, -Ă, (< fr.) s. m;, adj. 1. S.m. (La pl.) Grup de populaţii de rasă intermediară între negrizi şi europizi, care trăiesc în special în S Indiei, N statului Sri Lanka şi în Pakistan. ♦ (La sg.) Persoană care face parte dintr-un astfel de grup. 2. Adj. Limbi dravidiene = familie de limbi vorbite de populaţiile dravidiene. Principalele I. d. sunt: tamil, malayalam, kanara, telugu. DRĂCEA, Marin (1885-1958, n. Izvoru, jud. Giurgiu), inginer român. Prof. univ. la Bucureşti. Fondatorul silvo-tehnicii moderne şi al primului institut de cercetări forestiere din România. Lucrări în domeniul dendrologiei şi silvotehnicii. DRĂCOAICĂ (< drac) s. f. 1. Fiinţă imaginară, întruchipare feminină a răului, în special în basme. 2. (Fam.) Fată sau femeie isteaţă, vioaie, ispititoare, care se tine de pozne. DRĂCŞENEI, com. în jud. Teleorman; 4 026 loc. (1995). Muzeu sătesc. DRĂGAICĂ (< bg.) s. f. I. 1. Sărbătoare populară din ciclul agrar, care celebrează coacerea holdelor (24 iun.); sânziene (2). 2. (Art.) Vechi dans popular românesc, jucat de un grup de fete care evoluează în monom, şi melodia după care se execută; numele fiecărei executante a acestui dans. 3. Târg care se ţine la 24 iunie; p. ext. orice târg. 4. (La pl., în superstiţii) Zâne rele despre care se crede că ar desfigura oamenii; iele. II. Plantă erbacee perenă din familia rubiaceelor, cu tulpina în patru muchii, înaltă de 30—100 cm, cu frunze liniare înguste, dispuse câte 8—12 în verticil, şi flori mici, galben-aurii, cu miros specific (Galium verum)\ sânziană (1). DRĂGAN, Aurel (n. 1938, sat Hunia, jud. Dolj), voleibalist român. Component al echipei României, campioană europeană (1963), medaliată cu argint la campionatele mondiale (1966) şi al Mihai Corneliu Drăgănescu echipei „Rapid", câştigătoarea Cupei Campionilor Europeni (1961, 1963 şi 1965). DRĂGAN, Constantin losif (n. 1917, Lugoj), jurist, economist şi publicist român. Stabilit în Italia. Lucrări de management şi marketing („Metodi di ricerche di mercato sul petrolio“), de istorie („Noi tracii11); memorialistică („Prin Europa11). DRĂGAN, Dida (n. 1947, Găeşti), interpretă română de muzică uşoară. Stil pregnant, inconfundabil, voce expresivă. DRĂGAN, Gleb (n. 1920, Tatar Copceag, Basarabia), inginer român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Bucureşti. Studii şi cercetări asupra supratensiunilor, descărcărilor corona. Lucrări privind calculul regimurilor tranzitorii pentru diferite circuite electrice şi metodele probabilistice de analiză a unor regimuri tranzitorii. DRĂGAN, Mircea (n. 1923, Gura Ocniţei, jud. Dâmboviţa), regizor român de film. Prof. univ. la Bucureşti. Predilecţie pentru ecranizări şi evocări istorice („Neamul Şoimăreştilor11, „Columna11, „Ştefan cel Mare. Vaslui 1475“). Alte filme: „Seria B.D.“, „Explozia11, „Cuibul salamandrelor11. DRĂGANU, com. în jud. Argeş; 1 912 loc. (1995). Expl. de petrol. Reşed. com. este satul Drăganu-Olteni. DRĂGANU, Nicolae (1884-1939, n. Zagra, jud. Bistriţa-Năsăud), filolog, lingvist, lexicograf şi istoric literar român. Acad. (1939), prof. univ. la Cluj. Studii de onomastică, de sintaxă istorică şi descriptivă („Românii în veacurile IX— XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei11, „Elemente de sintaxă a limbii române11, „Istoria sintaxei11), de lexicologie şi de istorie a literaturii române din Transilvania. DRĂGANU, Tudor (n. 1912, Năsăud), jurist român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuţii în dreptul administrativ („Actele de drept administrativ11) şi în dreptul constituţional („Structures et institutions constitutionnelles des pays Européens11, „Introducere în teoria şi practica statului de drept11, „Drept constituţional şi instituţii politice11). DRĂGĂLAŞ, -Ă (< drag) adj. Drăguţ, graţios, gingaş, nostim. DRĂGĂLĂŞENIE (< drăgălaş) s. f. Gingăşie, graţie. ♦ (La pl.) Atitudine plină de atenţii, de tandreţe faţă de cineva. DRĂGĂNESCU, Mihai Corneliu (n. 1929, sat Făget, jud. Prahova), inginer român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Fondatorul şcolii româneşti de dispozitive electronice. A condus primul program de informatizare a economiei naţionale (1965—1971). Cercetări în domeniul electronicii corpului solid („Procese electronice în dispozitive semiconductoare de circuit11). Lucrări de filozofie („Informaţia materiei11). Eseuri. DRĂGĂNESCU, State (1891-1964, n. sat Ohaba, jud. Mehedinţi), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Elev şi colaborator al lui Gh. Marinescu. Studii originale asupra neuroinfecţiilor, neurovi-rozelor, encefalitei virotice, sclerozei laterale amiotrofice („Encefal şi glande endocrine11, „Encefalite virotice umane11). DRĂGĂNEŞTI 1. Com. în jud. Bihor; 3 060 loc. (1995). 2. Com. în jud. Galaţi, pe Bârlad; 5 735 loc.' (1995). 3. Com. în jud. Prahova; 5 146 loc. (1995). Staţie de c.f. DRĂGĂNEŞTI DE VEDE, com. în jud. Teleorman; 2 291 loc. (1995). DRĂGĂNEŞTI-OLT, oraş în jud. Olt, pe stg. văii Oltului; 13 408 loc. (1995). Expl. de argilă. Hidrocentrală (53 MW), intrată în funcţiune în 1987. Filatură de bumbac; produse chimice şi alim. (preparate din lapte, băuturi alcoolice); fabrici de zahăr, de conf. şi tricotaje. Centru viticol. Atestat documentar în 1526. Declarat oraş în 1968. DRĂGĂNEŞTI-VLAŞCA, com. în jud. Teleorman, pe Câlniştea; 5 198 loc. (1995). Reparaţii de maşini şi utilaje agricole; mobilă. Piscicultură. DRĂGĂSTOS, -OASĂ (< dragoste) adj. Plin de dragoste; iubitor, afectuos. DRĂGĂŞANI, municipiu în jud. Vâlcea, pe dr. Oltului; 22 693 loc. (1995). Expl. de pietrişuri şi nisipuri. Hidrocentrală (45 MW), intrată în funcţiune în 1980. întrep. de prelucr. a maselor plastice şi a lemnului, de textile şi de conf. Fabrică de talpă şi încălţ. de cauciuc. Important centru viticol şi de vinificaţie. Produse alim. (panificaţie, preparate din carne şi lapte, băuturi alcoolice). Muzeu memorial „I.G. Duca11. Muzeul viei şi vinului. Muzeu de artă şi etnografie. Menţionat ca sat în 1535. La 7 iun. 1821, s-a desfăşurat aici o sân- DRĂGESCU 142 geroasă bătălie între eterişti şi armata otomană, încheiată cu înfrângerea ete-riştilor. Declarat municipiu în 1995. DRĂGESCU, Mariana (n. 1912, Craiova), aviatoare română. în timpul celui de-al doilea război mondial, pilot militar în cadrul Grupului aerotransport şi sanitar. Participantă la numeroase competiţii aeriene în ţară şi în străinătate. DRĂGEŞTI, com. în jud. Bihor; 2 485 loc. (1995). Staţie de c.f. DRĂGHICEANU, Matei (1844-1939, n. Târgovişte), inginer român. M. de onoare al Acad. (1933). Pionier al cercetărilor de geologie aplicată şi al studiilor de geologie dinamică din România. Autor al primei hărţi geologice a României la scara 1: 800 000 (publicată la Viena în 1890) şi al primei hărţi de soluri din România (pentru jud. Mehedinţi). Studii asupra tectonicii lanţului alpino-carpato-himalayan („Eurasia”). DRĂGHICENI, com. în jud. Olt; 2 041 loc. (1995). DRĂGHICESCU, Dumitru (1875-1945, n. sat Zăvoieni, jud. Vâlcea), filozof, sociolog şi diplomat român. Prof. Sabin Drăgoi Eugen Drăguţescu: „Domul din Pistoia“ univ. la Bucureşti. Promotor ai neoliberalismului. Concepţie sociologică deter-ministă. A considerat că evoluţia omenirii este determinată de „idealul creator", destinul ei depinzând deopotrivă, de ştiinţă şi credinţă („Le problème du déterminisme social", „Le problème de la conscience", „Din psihologia poporului român", „L’idéal créateur", „Vérité et révélation"). DRĂGHICI, Alexandru (1919—1993, n. Tisău, jud. Buzău), om politic român. Muncitor feroviar. Arestat pentru activitatea comunistă (1935) şi condamnat la nouă ani închisoare. Colaborator apropiat al lui Gh. Gheorghiu-Dej. Ca ministru adjunct (1951) şi apoi titular (1952—1965) la Interne, D. a fost unul dintre principalii organizatori ai politicii de represiune brutală a opozanţilor anticomunişti, iar în timpul luptei pentru putere, inclusiv a celor din propriul partid. în 1968, a fost înlăturat din funcţiile de partid şi de stat. DRĂGHICI, Dorina (1922-1994, n. Craiova), interpretă română de muzică uşoară. Cu un timbru cald al vocii, a interpretat într-o manieră originală, plină de sensibilitate, numeroase şlagăre româneşti. DRĂGOESCU, Şerbana (n. 1943, Craiova), artist decorator român. Tapiserii într-o viziune plastică înnoitoare. Piesele, tratate ca suprafeţe-covor sau ca obiecte tridimensionale, prezintă game cromatice subtil valorificate („Spre lumină", „Spirala"). DRĂGOEŞTI 1. Com. în jud. ialomiţa; 974 loc. (1995). 2. Com. în jud. Vâlcea, pe Olt; 2 426 loc. (1995). DRĂGOI, Sabin (1894-1968, n. sat Selişte, jud. Arad), compozitor şi folclorist român. M. coresp. al Acad. (1955). Unul dintre promotorii şcolii naţionale de muzică contemporană, bazată pe folclorul autentic. Opere („Kir lanulea", „Năpasta", „Păcală"), opera-oratoriu „Constantin Brâncoveanu", lucrări simfonice şi vocal-simfonice, instrumentale, coruri, Unul dintre pionierii culegerilor ştiinţifice de folclor românesc. DRĂGOIEŞTI, com. în jud. Suceava; 5 374 loc. (1995). Reşed. com. este satul Măzăneşti. DRĂGOIU, loan (1878 sau 1879-1941, n. Caransebeş), anatomist, histo-log şi medic veterinar român. Prof. univ. la Bucureşti şi Cluj. A editat primul tratat de histologie din literatura medicală română („Elemente de histologie şi de tehnică microscopică"). DRĂGOTEŞTI 1. Com. în jud. Dolj; 2 457 loc. (1995). 2. Com. în jud. Gorj; 2 776 loc. (1995). Expl. de lignit. Staţie de c.f. DRĂGULESCU, Coriolan Şt. (1907- 1977, n. Vărădia, jud. Caraş-Severin), chimist român. Acad. (1963), prof. univ. la Timişoara. Lucrări în domeniul chimiei anorganice; studiul combinaţiilor complexe, cercetări în chimia analitică („A-naliza volumetrică", „Teoria şi practica măsurii pH-ului", „Chimie structurală modernă"). drAguşeni 1. Com. în jud. Botoşani; 2 759 loc. (1995). 2. Com. în jud. Galaţi; 4 966 loc. (1995). Mănăstirea Adam (sec. 17). 3. Com. în jud. Suceava, pe Moldova; 2 791 loc. (1995). Han (sec. 18); biserică de lemn (c. 1780). DRĂGUŢ,-Ă (< drag) adj., s. m. şi f. I. Adj. Frumuşel. <0 Expl. A fi drăguţ (cu sau faţă de cineva) = a fi gentil, serviabil. II. S.m, şi f. 1. (Fam.; la voc.) Termen alintător cu care cineva se adresează unei persoane. 2. Iubit, ibovnic. DRĂGUŢ, Vasile (1928-1987, n. Craiova), istoric şi critic de artă român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări asupra artei medievale românşşti („Arbore", „Pictura murală în Transilvania", „Dicţionar enciclopedic de artă medievală' românească") şi a celei moderne („Şirato", „Dărăscu"). DRĂGUŢESCU, Eugen (1914-1993, n. laşi), pictor şi grafician român. Stabilit în Ualia (1940). Peisaje citadine (Roma, Orvieto, Pistoia), portrete („C. Brâncuşi", „G. Papini", „S. Celibidache”), care se disting printr-un joc sensibil de linii. Abordează arta abstractă („Mişcare în spaţiu", „Lacul din Joux"). DRĂGUŢEŞTI, com. în jud. Gorj, pe Jiu; 4 855 loc. (1995). Staţie de c.f. DRĂMUI (< dram) vb. IV tranz. A măsura, a socoti, a împărţi ceva cu chibzuinţă; a cumpăni (1). DRĂNIC, com. în jud. Dolj; 3 128 loc. (1995). DRĂMBĂ (< ucr.) s. f. Instrument muzical popular, întâlnit în Moldova şi •Ucraina, alcătuit- dintr-o sârmă de fier îndoită în formă de potcoavă şi prevăzut cu o lamă elastică de oţel; sunetul este produs prin ciupirea lamei şi modularea acestuia cu ajutorul buzelor, instrumentul fiind sprijinit pe dinţi. DRÂMBĂ, Constantin (n. 1907, sat Borşani, jud. Bacău), astronom şi matematician român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Studii asupra proprietăţilor calitative ale sistemelor xJe ecuaţii diferenţiale. Contribuţii în mecanica cerească privind ciocnirile duble şi triple imaginare din problema celor trei corpuri (determinarea mişcării a trei corpuri cereşti sub acţiunea forţelor gravitaţionale proprii). Cercetări asupra mişcării Pământului. 143 DREPT DRÂNCENI, com. în jud. Vaslui, pe Prut; 4 500 loc. (1995). Expl. de nisipuri (Albiţa). Ape minerale clorosodice, bicar-bonatate, iodurate şi sulfuroase (Băile Drânceni), indicate în tratarea afecţiunilor reumatice, digestive, ginecologice. Reşed. com. este satul Ghermăneşti. DRDA, Jan (1915—1970), scriitor ceh. Nuvele de evocare dramatică a rezistenţei antifasciste a- cehilor şi slovacilor („Baricada mută“). Romane satirice („Orăşelul de pe coline11) şi de moravuri („Apa vie11). Comedii inspirate din folclor. DREAVĂ (< sl.) s.f. 1. Vergea care trece prin mosorul alergătoarei (3). 2. Unealtă cu care plăpumarul bate lâna. 3. Chingă formată din şipci transversale care întăreşte aripa unei mori de vânt. DREGĂTOR (< drege) s. m. (în Ev. Med. în Ţara Românească şi în Moldova) Demnitar la Curtea domnească cu atribuţii administrative, militare şi judecătoreşti; unii dintre dregători erau membri ai Sfatului domnesc. Principalii dregători erau: vornicul, logofătul, vistierul, banul, spătarul. DREGĂTORIE (< dregător) s. f. (în Ev. Med. în Ţara Românească şi în Moldova) Demnitatea de dregător. DRÇtàE (lat. dirigere) vb. III tranz. 1. A readuce în stare bună; a repara. -0-Expr. A-şi drege glasul (sau vocea) = a tuşi pentru a-şi limpezi vocea în vederea vorbirii sau a cântatuiui. + Fig. A îndrepta o greşeală, o nedreptate. 2. A pune la cale; a aranja, a ticlui. ^ Expr. A face şi a drege = a face în aşa fel încât lucrurile să iasă bine; (ir.) a se afla în treabă. 3. A potrivi gustul unei mâncări. ♦ A amesteca, a falsifica o băutură. DREIKANTER (cuv. germ.) [draicantar] s. n. Piatră cu muchii ascuţite şi cu trei feţe lustruite, generată de coroziune în ţinuturile deşertice şi în regiunile peri-glaciare, când direcţia vântului variază sau când pietrele îşi schimbă poziţia, expunând eroziunii altă faţă. DREISER [draiss], Théodore (1871- 1945), scriitor american. Romane de tendinţă naturalistă, înlocuind mirajul „visului american11 cu analiza lucidă a destinelor individuale şi dezvăluind — uneori cu mijloacele limbajului simbolic şi metaforic — incompatibilitatea dintre erou şi societate ( „Sora Carrie“, „Jennie Gerhardt“, „O tragedie americană11 — capodopera sa). DREN (< fr.) s. n. 1. (HIDROT.) Conductă subterană sau canal deschis, având secţiunea transversală liberă umplută cu material filtrant (pietriş, fascine etc.), destinată să colecteze şi să evacueze apa de infiltraţie, să coboare nivelul pânzei de apă dintr-un teren sau să colecteze apa dintr-o pânză acviferă subterană. ♦ D. contrafort = ansamblu de şanţuri umplute cu piatră, amenajate la suprafaţa unui taluz, în scopul drenării apelor şi al consolidării terenului. 2. (CONSTR.) Strat de piatră spartă sau de pietriş, aşezat în spatele unui zid de sprijin ori deasupra unei bolţi de pod sau de tunel, destinat să colecteze apa de infiltraţie. 3. (NAV.) Conductă de oţel montată de-a lungul unei nave, pe fundul ei, care serveşte la colectarea apei drenate din santinele acesteia. 4. (MED.) Tub de d. = tub de cauciuc, de aluminiu, de sticlă etc. cu care se efectuează drenarea (4). Meşă de d. = fâşie de tifon, sterilizată, uscată, utilizată pentru drenare (4). DRENA (< fr.) vb. I tranz. 1. (TEHN.) A colecta şi a îndepărta apa dintr-un teren, din santinele unei nave etc. cu ajutorul unui dren (1, 2, 3). 2. (HIDROL.) A colecta apele provenite din precipitaţii prin reţeaua hidrografică. 3. (MED.) A efectua o drenare (4). DRENAJ (< fr.) s.n. 1. Lucrare hidrotehnică constând dintr-o reţea de drenuri (1), destinată desecării şi consolidării unui teren. + Maşină de d. = maşină folosită pentru executarea canalelor deschise de drenare. Instalaţie de d. = instalaţie folosită pe o navă pentru evacuarea apei din santine. Sin. instalaţie de santină. 2. (GEOGR.) Proces de colectare, de către reţeaua hidrografică, a apelor provenite din precipitaţii. 3. Drenare (1, 4). DRENARE (< drena) s. f. 1. Acţiunea de a drena; drenaj (1, 2, 3). 2. Deplasare a ţiţeiului din zăcământ spre gaura de sondă. 3. Drenarea metanului = procedeu artificial de degazare a unui zăcământ de cărbuni, care constă în executarea unor lucrări miniere pentru canalizarea gazului metan din zăcământ. 4. (MED.) Tratament folosit pentru îndepărtarea secreţiilor dintr-o plagă operatorie sau accidentală cu ajutorul tuburilor sau al meşelor de dren; drenaj (3). Drenarea bilei = tubaj duodenal. DREPNÇLE (< lat.) s. f. pl. Familie de păsări mici, cosmopolite, insectivore, cu c. 80 de specii, foarte bune zburătoare; îşi fac cuibul în crăpături şi firide cu saliva proprie care se întăreşte imediat în contact cu aerul. în România se întâlnesc două specii, oaspeţi de vară: drepneaua mică (Apus apus), de c. 18 cm, cu penaj negru, şi drepneaua mare (A. melba), de c. 21 cm, cu penaj negru cu alb. DREPT1 (lat. directus) adv. 1. (Urmat de determinări locale, indicând direcţia) în linie dreaptă, fără ocol; direct (3). 2. Tocmai, exact. Drept în fata casei. DREPT2, DREAPTĂ (lat. directus, cu unele sensuri după fr. droit) adj., prep., s. n. I. Adj. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. Drum drept. ♦ (MAT.; despre o linie) Care uneşte două puncte din spaţiu pe drumul cel mai scurt dintre ele. (Substantivat f.) Linie dreaptă2 (I 1), considerată a fi prelungită în ambele părţi până la infinit. O- Drepte coplanare = drepte ce aparţin aceluiaşi plan. ♦ Unghi d. = unghi format de două drepte2 (I 1) perpendiculare una pe cealaltă. Cilindru d. = cilindru ale cărui generatoare sunt perpendiculare pe baze. Prismă d. = prismă ale cărei muchii laterale sunt perpendiculare pe baze. 2. (Despre haine) Cu o croială simplă, fără cute sau clini. ♦ Fig. (Despre privire) Fără ascunzişuri, deschis (4), direct (4). 3. (Despre lucruri) Vertical. ♦ (Despre terenuri înclinate) Aproape vertical; abrupt, povârnit. + (Despre oameni) Neaplecat, neadus de spate. -0* (Adverbial, fig.) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. + (Despre litere, şi subst.). De tăietură verticală. 4. Orizontal, plan, neted. 5. (înv.) Complement drept = complement direct. 6. Fig. Potrivit dreptăţii şi adevărului: just, echitabil, cinstit. -O Parte d. = parte care se cuvine cuiva în mod legal ia o împărţire. Luptă d. - luptă corp la corp, fără arme şi fără înşelătorii. -O Loc. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. ♦ (Adverbial) în conformitate cu dreptatea, just; adevărat, corect. ^ Expr. Ce-i drept = într-adevăr. A spune drept = a spune adevărul, a mărturisi deschis. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate. 7. Fig. (Despre oameni) Cinstit, integru. <£• Drept-credincioşi (şi subst.) = denumire dată celor care fac parte din Biserica creştină ortodoxă. 8. (Despre organe ale corpului) Aşezat în Théodore Dreiser DREPTAR 144 partea opusă părţii în care se află inima. ♦ (Substantivat, f. art.) Mâna dreaptă. ♦ (La m. sg., art.) Piciorul drept. ♦ Care se află în partea mâinii drepte (când cineva stă cu faţa spre un lucru). (Substantivat, f.) A ţine dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 9. Fig. (Substantivat, f.; în viaţa politică). Tabără conservatoare. II. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) în loc de..., în calitate de..., ca. M-a luat drept altcineva. 2. (Introduce un complement circumstanţial de scop) Pentru, ca. ^ Expr. Drept care = prin urmare, aşadar, deci. III. S. n. (DR.) 1. Totalitatea regulilor/normelor juridice care reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale, într-o colectivitate politiceşte determinată, susceptibile de a fi impuse prin forţa coercitivă a statului (d. obiectiv/pozitiv). în funcţie de domeniile de relaţii sociale reglementate, d. se împarte în d. public şi d. privat, iar fiecare dintre acestea; , în ramuri: d. constituţional, d. administrativ, d. financiar, d. penal, d. civil, d. comercial, d. familiei, d. muncii, d. procesual civil/penal, d. internaţional (public/privat) etc. 2. Posibilitate, prerogativă sau putere, recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane fizice sau juridice, de a avea o anumită conduită şi de a pretinde altei/altor persoane o anumită comportare corespunzătoare, constând în îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, de a face sau de a nu face ceva, care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului (d. subiectiv). în funcţie de anumite criterii, d. subiective pot fi patrimoniale (evaluabile în bani) sau extrapatrimoniale (neevaluabile în bani), d. absolute (opozabile tuturor) sau d. relative (opozabile numai subiectului pasiv determinat); cele patrimoniale pot fi d. reale (care sunt absolute) sau d. de creanţă (care sunt relative). ♦ Drepturi fundamentale ale cetăţenilor = drepturi esenţiale pentru existenţa, formarea şi afirmarea personalităţii omului şi pentru asigurarea participării sale active la viaţa publică, recunoscute şi garantate de Constituţie şi de celelalte legi. Pot fi clasificate în d. social-economice (ex. d. la muncă, la învăţătură, la informaţie, la asigurări sociale etc.), d. şi libertăţi social-politice (d. electorale, d. de asociere, libertatea conştiinţei, libertatea presei, accesul liber la justiţie etc.), inviolabilităţi (ex. d. la viaţă şi la' integritate fizică şi psihică, libertate individuală, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei şi convorbirilor telefonice, d. la moştenire, la protecţia proprietăţii private etc.). 3. Ştiinţă care studiază d. obiectiv şi d. subiective. Se împarte în discipline, pe ramuri (d. constituţional, d. civil, d. penal etc.). -O Loc. De drept/de plin drept = în temeiul legii; de la sine, fără a fi nevoie de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti; fig. firesc. DREPTAR (< drept) s. n. Riglă sau scândură dată la rindea, cu muchiile perfect drepte, folosită în construcţii pentru trasare sau pentru verificarea suprafeţelor plane (ex. la aşezarea cărămizilor unui zid). DREPTATE (< drept) s f. 1. Valoare etică şi juridică, în funcţie de care se aprobă sau se dezaprobă relaţiile sociale şi raporturile juridice, normele juridice şi hotărârile organelor de jurisdicţie existente într-o epocă şi într-o organizare socială dată; echitate. ♦ Faptul de a recunoaşte drepturile cuiva, de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine în mod legitim. <0> Loc. Cu (sau după) dreptate = după lege, cum se cuvine, în mod just. Pe bună dreptate = în mod întemeiat, pe drept cuvânt. 2. Virtute morală, cea mai înaltă dintre cele patru virtuţi cardinale, care constă în faptul de a da fiecăruia ce este al său, în a respecta drepturile altuia. > Ceea ce este drept să se facă, purtarea celui drept. DREPTATEA, cotidian al Partidului Naţional-Ţărănesc. Apare la Bucureşti (1927-1938, 1944-1947). Directori: Virgil Madgearu, Constantin Gongopol Mihai Ralea, Ion Livianu, N. Carandino. Printre colaboratori: I. Vinea, Sergiu Dan, P. Pandrea, P. Zarifopol, P. Andrei, Ş. Cioculescu, VI. Streinu. în 1990 a reapărut ca organ al P.N.Ţ-C.D. cu întreruperi şi cu o periodicitate diferită. DREPTUL, revistă juridică apărută la Bucureşti (1871—1944, cu întreruperi); reapare din 1990. Publică studii şi articole, dezbateri şi discuţii, cronici, recenzii etc. DREPTUNGHI (< drept + unghi, după fr. rectangle) s. n. (MAT.) Patrulater cu toate unghiurile drepte şi laturile opuse egale. DREPTUNGHIC, -A (< dreptunghi) adj. (Despre figuri geometrice) Care posedă unul sau mai multe unghiuri drepte (ex. triunghi d.). ^DREPTUNGHIULAR, -Ă (< drept-unghi, după fr. rectangulaire) adj. De forma dreptunghiului; rectangular. DREPTURI SPECIALE DE TRAGERE (D.S.T.), instrument monetar internaţional cu rol de unitate de cont şi de rezervă, utilizat frecvent ca etalon monetar o dată cu restrângerea rolului aurului ca unitate de referinţă. D.S.T. se atribuie ţărilor membre F.M.I. proporţional cu cota deţinută de acestea la Fond, făcând obiectul mai multor tipuri de operaţiuni (emitere de hârtii de valoare, stabilirea unor preţuri şi tarife internaţionale, acoperirea riscului valutar etc.); valoarea D.S.T. se calculează pe baza unui coş valutar format din principalele valute forte. DRES1 (< drege) s. n. 1. Acţiunea de a drege şi rezultatul ei. 2. Fard. DRES2 (< engl.) s. n. Piesă vestimentară compusă din ciorapi lungi şi chilot, purtată de femei şi copii; ciorapi-pantalon. DRESA1 (< fr.) vb. I tranz. 1. A învăţa, a deprinde un animal să execute anumite mişcări, să îndeplinească anumite comenzi. 2. Fig. (Peior). A învăţa, a deprinde pe cineva să se comporte într-un anumit fel. DRESA2 (< fr.) vb. I tranz. (Despre un organ de stat). A întocmi un act oficial (ex. un proces-verbal). DRESAJ (< fr.) s. n. (ZOOT.) Proces de instruire sau de obişnuire a unui animal domestic (sau sălbatic, pentru circ) să execute la comandă anumite mişcări, să îndeplinească anumite munci; dresură. ❖ Dresajul albinelor = crearea la albine a unor reflexe condiţionate pentru miros, gust şi culoare, în scopul de a le obişnui să cerceteze anumite plante entomofile şi să evite altele. DRESDA (DRESDEN), oraş în E Germaniei (Saxonia), port pe Elba; 485,1 mii loc. (1992). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Centru ind. (constr. de maşini electrice, aparate fotografice şi de filmat — firma „Pentacon“, mecanică fină, optică, aparataj electronic, ţesături; produse din faianţă şi alim.) şi cultural (institute de învăţământ superior, de cercetări ştiinţifice, biblioteci, muzee, teatre), numeroase monumente arhitectonice, mai ales în stil baroc (palatele Zwinger şi Albertinum; Frauenkirche, Hofkirche, sec. 18). Galeria de pictură (Pinacoteca) din palatul Zwinger, întemeiată în 1711—1722, este una dintre cele mai valoroase colecţii de pictură din lume. Atestat documentar din 1216, oraşul a devenit capitală a Saxoniei (sec. 16-19) şi reşedinţă regală (1806-1918). Aici s-a încheiat, la 25 dec. 1745, Tratatul de pace între Prusia, Saxonia şi Austria; Prusia recunoaşte Pragmatica Sancţiune, primind în schimb Silezia. Distrus aproape în întregime de bombardamentele britanice şi americane în 145 DRINCEA Palatul Zwinger 13-14 febr. 1945 (135 000 morţi). Bătălia de la ^ = bătălie încheiată cu victoria lui Napoleon I asupra armatelor austriece, ruseşti şi prusiene conduse de K. P. Schwarzenberg (26—27 aug. 1813), după denunţarea armistiţiului încheiat în iunie cu prusienii şi ruşii. DRESQR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. Specialist în dresura animalelor. DRESSLER, Franz Xaver (n. 1898), organist şi dirijor ceh. Stabilit în Germania. Activitate concertistică internaţională. Din 1922 a fost organist la Catedrala din Sibiu, unde a desfăşurat o activitate pedagogică susţinută pentru şcoala românească de orgă. DRESURĂ (< germ.) s. f. Faptul de a dresa; dresaj. ♦ Număr al unui spectacol de circ alcătuit din figuri executate de animale dresate sub conducerea unui dresor. DRÇJE s. f. Specie de plantă acvatică, subtropicală, cu frunze mari, violacee pe partea inferioară şi cu flori de c. 10 cm diametru, întâlnită la noi în pârâul şi lacul Peţea de lângă Oradea (Nimphaea lotus var. thermalis). Este un relict terţiar, ocrotit prin lege; floare de tău; floare de lotus; nufăr. DREYER, Cari Theodor (1889 — 1968), cineast danez. Clasic al cinematografiei nordice; creaţii de mare originalitate şi rigoare tematică şi stilistică („Dezmoşteniţii", „Vampir", „Gertrud", „Patimile Ioanei d’Arc“ — capodopera sa). DREYFUS [dreifüs], Alfred (1859- 1935), ofiţer francez, de origine evreu. Acuzat într-un proces celebru (Afacerea D., scandal politic şi judiciar care a zguduit societatea franceză) şi condamnat pe nedrept pentru spionaj şi înaltă trădare (1894). A fost graţiat (1899) şi reintegrat în armată (1906) după o in- Dresda tensă campanie de revizuire a procesului, cu largi implicaţii sociale şi politice. Decorat cu Legiunea de Onoare. DREZINĂ (< fr. {i}; n. pr. Drais) s. f. Vehicul mic şi uşor de cale ferată, acţionat manual sau cu motor, destinat transportului unui număr mic de persoane. DRIBLA (< fr., engl.) vb. I tranz. şi intranz. A conduce mingea prin lovituri scurte cu piciorul (la fotbal), cu mâna (la handbal, baschet) sau cu crosa (la hochei) prin mişcări înşelătoare pentru a putea trece de adversar. DRIBLING (< engl.) s. n. (SPORT) Procedeu tehnic de înaintare, constând în driblarea adversarului. DRIC (< magh.) s. n. 1. Fiecare dintre subansamblurile din faţă şi din spate ale unei căruţe, legate de osii, şi pe care se sprijină podul acesteia. 2. Car mortuar. 3. (Pop.) Punct culminant al zilei, al nopţii, al unui anotimp, al unei acţiuni. DRICAR (< dric) s. m. 1. (în trecut) Antreprenor de pompe funebre. 2. Cioclu. DRIDU 1. Com. în jud. Ialomiţa, pe Ialomiţa; 5 456 loc. (1995). Conf. şi tricotaje. Staţie de c.f. 2. Cultură aparţinând populaţiei autohtone dezvoltată în sec. 8—11, pe terit. României, denumită astfel după aşezarea eponimă din sec. 10—11. Răspândită pe o arie largă în spaţiul carpato-dunărean. DRIFTER (cuv. engl.) [drjfta] s. n. Navă pescărească pentru pescuitul marin de larg. DRIL (< germ.) s. n. Ţesătură deasă din fire de bumbac sau de cânepă, folosită în confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte, a pânzelor de corturi, a velelor etc. DRIMBA 1. Ovidiu D. (n. 1919, sat Margine, jud. Bihor), eseist şi istoric Palatul Albertinum literar român. Prof. univ. la Bucureşti. Studii şi monografii dedicate culturii universale („Pagini despre cultura europeană", „Ovidiu, poetul Romei şi al Tomisului"). Autor al amplei lucrări „Istoria culturii şi civilizaţiei". Traduceri. 2. Vladimir D. (n. 1924, Lugaşu de Jos, jud. Bihor), lingvist şi filolog român. Frate cu D. (1). Prof. la Univ. din Bucureşti. Specialist în turcologie şi lexicografie („Sintaxe comane"}. Editor al operei lui I. Heliade Radulescu. DRIN (DRINl), râu în Albania, format din unirea D. Negru (care izv. din L. Ohrida) şi a D. Alb (cu obârşia în reg. muntoasă din N ţării); 280 km. Se varsă în golful cu acelaşi nume al M. Adriatice. DRINA, râu, afl. dr. al Savei; 320 km. Izv. din masivul Durmitor (Alpii Dinarici) şi străbate către N o regiune muntoasă de pe terit. Muntenegrului, Bosniei şi Herţegovinei şi Serbiei. între ultimele două state formează graniţa pe cursul inferior. DRINCEA, râu, afl. stg. al Dunării; 72 km. Izv. din Dealul Bucovăţu Car! Theodor Dreyer DRINFELD 146 Ruinele piciorului podului lui Traian Drobeta-Turnu Severin Teatrul (V Piemontului Bălăciţei) şi străbate C. Blahniţei. Curs intermitent. Cunoscut şi sub denumirea de Corlăţel. DRINFELD, Vladimir (n. 1954), matematician ucrainean. Cercetător la Institutul de Fizică Tehnică din Harkov. Cercetări de fizică matematică şi teoria numerelor. Medalia Fields (1990). DRIOPITÇC (< fr. {i}; {s} gr. dryo-„stejar" + pithekos „maimuţă") s. m. Maimuţă antropomorfă, bipedă, arbo-ricolă, cu membrele anterioare mai lungi decât cele posterioare şi dentiţie asemănătoare cu a gorilei şi a omului. A trăit în Europa, Asia şi Africa în timpul Miocenului, fiind considerat strămoşul comun al antropoidelor şi hominidelor (Dryopithecus). DRJŞCĂ (< bg.) s. f. Unealtă manuală sau mecanizată cu care se netezeşte tencuiala, betonul sau asfaltul. DROAIE (cuv. autohton) s. f. Mulţime, ceată de oameni sau de animale; buluc (2). ^ Loc. Cu droaia = în număr mare, cu grămada. DROB (< bg., 4—6 rus., ucr.) s. m., s. n. 1. S. m. Bucată mare. 2. S. n. Măruntaie de miel; mâncare preparată din măruntaie de miel tocate, învelite în prapur sau în foaie de aluat. 3. S. n. Cutia teascului de vin. 4. S. m. Arbust din familia leguminoaselor, înalt de 1,5—2 m, cu frunze trifoliate, cu flori galbene şi păstăi lungi, turtite, cultivat în scopuri decorative (Sarothamnus scoparius). 5. S. m. Plantă erbacee, anuală, din familia cruciferelor, cu frunze alterne, acoperite cu peri stelaţi, şi flori mici galben-aurii (Neslia paniculata). Creşte prin semănături, în regiunile de câmpie şi de dealuri. 6. S. m. Nume dat arbuştilor din genul Cytisus, familia leguminoaselor, cu frunze trifoliate, flori albe, rar roşietice, dispuse în racem, şi fructe păstăi. Drob-de-munte = mic Vestigiile castrului Drobeta arbust din familia leguminoaselor, înalt de 30—60 cm, cu flori galbene în ra-ceme care se dezvoltă înaintea frunzelor (Cytisus hirsutus). DROBETA-TURNU SEVERIN, municipiu în SV României, reşed. jud. Mehedinţi, port pe stg. Dunării, la ieşirea acesteia din defileu; 118 816 loc. (1995). Expl. de calcar, gresii şi marne (Gura Văii). Termocentrală. în colab. cu Iugoslavia, în această zonă s-a construit (1964—1971) nodul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier I cu cea mai mare hidrocentrală (1 050 MW — centrala de pe malul românesc) din România. Şantier naval, uzină de vagoane, întreprinderi de anvelope (pentru echiparea basculantelor de 25, 50 şi 100 t), de celuloză şi hârtie, de tricotaje şi conf., de aparate de măsură şi control, de mat. de constr. (var, la Gura Văii), de prelucr. lemnului (mobilă, placaje, furnire, plăci fibro-lemnoase şi cherestea), alim. (produse zaharoase, preparate din carne şi lapte, bere, spirt, drojdie). Parcul trandafirilor. Muzeu cu secţii de istorie, ştiinţele naturii, artă, etnografie. Cetatea Ada-Kaleh a fost strămutată pe ins. Şimian, în imediata apropiere a municipiului. Monumente: ruinele Podului lui Traian; ruinele castrului roman Drobeta şi ale termelor romane; vestigiile cetăţii medievale (sec. 13—14), cuprinzând şi fundaţiile a două biserici romanice (sec. 13). Ruinele bisericii mănăstirii Vodiţa, întemeiată înainte de 1374 de Nicodim (în satul Vârciorova). Pe locul actualului oraş, în antic, a existat aşezarea dacică Drobeta, unde, în 101—102 d.Hr., împăratul Traian a înfiinţat un important centru militar şi politic, rămas sub stăpânire romană până în sec. 3, perioadă în care aşezarea a fost ridicată 147 DRUID la rang de municipiu (121 d.Hr.) de împăratul Adrian şi la rang de colonie (193 d.Hr.) de Septimiu Sever. Menţionat documentar în 1233, sub denumirea de Severin. Cetatea medievală „Castrum Zeurini“, citată în Diploma loaniţilor din 1247, a fost distrusă de turci în 1524. în 1833, oraşul a fost reconstruit după planurile arhitectului francez Xavier Vilacrosse. Declarat municipiu în 1968. Denumirea actuală a fost atribuită la 15 mai 1972. DROBIŢĂ (< drob) s. f. Arbust mic (30—60 cm) din familia leguminoaselor, cu frunze lanceolate şi flori galbene, dispuse în racem (Qenista tinctoria)-, părţile aeriene ale ^Éntei uscate, mărunţite, macerate ş|Jp)oi fierte sunt utilizate la vopsit îdjr galben-intens, portocaliu, verde. >3 DROBUŞOR (< drob) s. n. 1. Diminutiv al lui drob (1). 2. Plantă erbacee perenă din familia cruciferelor, înaltă de peste 50 cm, cu flori galbene, dispuse în racem, fructe silicve şi frunze albas-tru-brumate (Isatis tinctoria). în Evul Mediu, din frunzele culese înainte de înflorire, preparate într-un mod special, se obţinea o pastă neagră-verzuie care vopsea în ,albastru-indigo; florile sau planta întreagă, uscate şi appi fierte, sunt utilizate pentru vopsit în galben. DROG (< fr.) s. n. Materie primă de origine vegetală, animală sau minerală, care serveşte la prepararea anumitor medicamente; narcotic (2). ♦ Stupefiant. DROGA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A-(şi) administra cantităţi exagerate de medicamente, în special de stupefiante, fapt care are consecinţe nefaste asupra organismului. DROGHERIE (< fr., germ.) s. f. Unitate comercială pentru vânzarea articolelor de parfumerie şi de toaletă, precunrrşi a unor articole farmaceutice. DROJDIE (< sl.) s. f. 1. Nume dat unor ciuperci microscopice unicelulare, saprofite sau parazite, din clasa ascomi-cetelor, folosite în industria alimentară, în farmacie şi în furajarea animalelor. Cele mai multe specii de d. provoacă fermentaţia alcoolică a zaharurilor (ex. drojdia de bere: Saccharomyces cerevisiae). -O Drojdii selecţionate = rase de drojdii folosite la fermentarea mustului din care se prepară vinuri de calitate superioară; fermenţi selecţionaţi. ♦ Preparat industrial făcut din drojdie de bere, întrebuinţat ca ferment pentru dospirea aluatului. Sin. levuri. 2. Substanţă depusă dintr-un lichid pe fundul vasului. ♦ (Spec.) Zaţ de cafea. 3. Rachiu făcut din drojdie de vin. 4. Fig. Rămăşiţă, urmă. 5. Fig. (La sg.) Elemente declasate, corupte ale unei societăţi; pleavă. DRÔLERIE (< fr.) s. f. (în arta medievală) Reprezentare cu funcţie decorativă şi caracter grotesc sau satiric, fie sculptată, aplicată capitelelor romanice şi consolelor gotice sau mobilierului şi candelabrelor, fie pictată, în arta miniaturii de carte. DROMADER (< fr.) s. m. Cămilă cu o singură cocoaşă (Camelus droma-darius). Trăieşte în N Africii şi SV Asiei si este folosită la transport. DROMICHAITES (DROMIHETE) (sec. 4—3 î.Hr.), conducătorul unei uniuni de triburi geto-dacice din stg. Dunării. A purtat lupte cu diadohul Lisimah, pe care l-a înfrânt (300— 292 Î.Hr.). DROMOMANIE (< fr.; {s} gr. dromos „alergare" + mania „nebunie') s. f. Simptom întâlnit la unii bolnavi psihici, constând din îndelungi şi repetate deplasări fără scop, datorită unui impuls patologic irezistibil de a merge. . DROPGOL (< engl.) s. n. (La rugbi) Lovitură de picior efectuată imediat după ce mingea a atins pământul; lovitură de picior căzută. DROPIE (< bg.) s. f. Pasăre de stepă, bună alergătoare, una dintre cele mai mari păsări din Europa (lungă de 85—115 cm), cu penajul spatelui galben-ruginiu, pântecele şi pieptul albe, capul şi gâtul sur-deschis (Otis tarda). Este ocrotită prin lege. D. mică = spurcaci. DROPS (< engl., germ.) s. n. Bomboană sticloasă, simplă sau cu diferite adaosuri, fabricată din masă de caramel şi acoperită cu un strat de zahăr cristalizat. DROSEL (< germ.) s. n. Bobină electrică folosită pentru blocarea curenţilor electrici care au frecvenţa superioară unei anumite valori; bobină de şoc. DROSOFjLĂ (< fr.; {s} gr. drosos „rouă“ + philod „iubitor") s. f. Musculiţă de oţet. DROSOMÇTRU (< fr.; {s} gr. drosos „rouă“ + metron „măsură") s. n. Aparat pentru măsurarea cantităţii de rouă, funcţionând pe principiul cântăririi unui corp înainte şi după ce se depune roua pe el. DROSTE-HÜLSHOFF [droste hülshof], Annette von (1797—1848), scriitoare germană. Considerată cea mai importantă poetă lirică germană. Poeme de inspiraţie religioasă („Anul liturgic") şi epice („Testamentul doctorului"). DROŞCĂ (< ucr.) s. f. (înv.) Trăsură mică, pe arcuri, descoperită; birjă. DROUHET [drue], Charles (1879— 1940, n. Bârlad), istoric literar român de origine franceză. Prof. univ. la Bucureşti. Studii despre influenţa franceză asupra operei lui C. Conachi, Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri („Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi"), Al. Macedonski. DROYSEN [droizan], Johann Gustav (1808—1884), istoric, filolog şi om politic german. Prof. univ. la Berlin, Kiel şi Jena. Specialist în istoria antichităţii („Istoria lui Alexandru cel Mare", „Istoria elenismului"); a introdus în istoriografie noţiunea de elenism. A scris şi o „Istorie a politicii prusace". DR. PETRU GROZA v. Ştei. DRUC, Mircea (n. 1941, sat Pocium-benh Bălţi, Basarabia), economist şi om politic român. Prim-min. (1990-1991) al Republicii Moldova. Preşedinte al Partidului Naţional al Reîntregirii (din 1991). DRUCKER [draca], Peter Ferdinand (n. 1909), economist american de origine austriacă. Prof. univ. la New York. Specialist în management şi în analiza mecanismelor economice actuale („Practica managementului", „Frontierele managementului", „Inovaţia şi sistemul antreprenorial"). DRUG (< ser.) s. m. 1. Bară de fier sau de lemn, având diverse întrebuinţări. 2. Par gros cu care se zăvo-răşte o uşă sau o poartă. 3. Fiecare dintre cele două lemne groase, sprijinite pe câte două picioare, care alcătuiesc corpul războiului de ţesut manual. 4. Punct de broderie prin care se obţin pe cusătură linii pline. DRUGĂ (< ser.) s. f. Fus mare folosit la torsul fuiorului din care se face urzeala pentru lăicere, saci etc. DRUID (< fr., lat.) s. m. (în Antic., în Galia, Britannia şi Irlanda) Preot celt. D. formau o clasă sacerdotală a cărei influenţă politică, socială şi juridică a scăzut după cucerirea romană. Caracte- Dromader DRUM 148 Ion Druţă ristice religiei lor erau credinţa în metempsihoză, sacrificiile omeneşti etc. DRUM (< bg.) s. n. 1. Cale de comunicaţie terestră, construită dintr-o fâşie de teren amenajată special (bătătorită, pietruită, pavată sau asfaltată); elementele .principale ale unui d. sunt: infrastructură’, care cuprinde terasamentele, podurile şi lucrările de consolidare şi de asanare (diguri, ziduri de sprijin etc.), şi suprastructura, care cuprinde corpul drumului (calea), acostamentele sau trotuarele şi benzile laterale. <0 D. de strajă ~ (înv.) amenajare în interiorul unei fortificaţii, la nivelul meterezelor. D. modernizat = d. care are calea protejată de o îmbrăcăminte rutieră permanentă. D. de acces v. acces (1). D. de coloană = drum amenajat sumar pentru deplasarea trupelor. D. de halaj (sau de edec) = (înv.) cale de comunicaţie terestră în lungul unui curs de apă, rezervată circulaţiei mijloacelor de tracţiune (oameni, animale, autovehicule, locomotive) care remorchează ambarcaţii. D. de fier = cale ferată. Drumul mare = d. de mare circulaţie. <0 Expr. Pe drumuri = fără locuinţă, fără rost în viaţă, fără mijloace de trai. Pe toate drumurile = peste tot. A pune (pe cineva) pe drumuri - a face (pe cineva) să alerge mult pentru rezolvarea unei probleme. A da drumul = a lăsa din mână (ceva), a lăsa sau a reda libertatea (cuiva). A-şi da drumul = a se lăsa în jos, a coborî; fig. a se porni să povestească, să se destăinuiască; a izbucni. ♦ Parcurs, rută, itinerar. 2. Călătorie. ♦ Cursă; (la pl.) umblet mult încoace şi încolo; alergătură. 3. Traseu. <0 D. navigabil = traseul pe care-l pot urma navele fără pericolul de a atinge fundul sau de a se lovi de stânci. D. maritim = traseul parcurs de nave, pe mări şi pe oceane, determinat de condiţiile de navigaţie (distanţe minime, siguranţă maximă de navigaţie etc.). D. aerian - traseul unei linii de navigaţie aeriană, marcat prin instalaţii (faruri optice, radiofaruri, semnalizări la sol etc.), care asigură dirijarea avioanelor pe timp cu vizibilitate redusă. (BIOL.). D. de migraţie - traseul parcurs de unele vieţuitoare în perioadele de primăvară şi de toamnă. 4. (FIZ.) Traiectorie, parcurs. <> D. optic = produsul dintre distanţa parcursă de lumină într-un mediu transparent şi indicele de refracţie al acestuia. ♦ Drumul liber mediu = valoarea medie a distanţei parcurse între două schimbări succesive de direcţie ale unei molecule într-o masă de gaz. 5. Unghiul format de o direcţie de referinţă cu direcţia urmată de o aeronavă, în zbor orizontal. Se numeşte şi unghi de drum. 6. (MAT.) Reprezentarea parametrică a unei curbe. 7. înşiruire de muchii (arce paralele dintre două noduri ale unui graf) în care fiecare muchie apare o singură dată, iar trecerea de la una la alta se face printr-un nod comun. DRUMEAG (< drum) s. n. Drum mic şi îngust. DRUMEŞ, Mihail (pseud. lui M. Dumitrescu) (1901 — 1982, n. Ohrida, Macedonia), scriitor român. Romane de mare popularitate, aducând în prim-plan frământări ale tinerilor („Elevul Dima dintr-a şaptea", „Invitaţie la vals“, „Cazul Magheru", „Scrisoare de dragoste"). Piese bulevardiere („Năluca11, „Liniştea soţului"). DRUMEŢ, -EAŢĂ (< drum) s. m. şi f. Persoană care călătoreşte (pe jos); călător. DRUMEŢIE (< drumeţ) s. f. Călătorie; turism (1). DRUMEV, Vasil (c. 1838-1901), prelat şi scriitor bulgar. Mitropolit de Târnovo (din 1884) sub numele de Clement. Autor al nuvelei „Familia nefericită" şi al dramei „Ivanko, ucigaşul lui Asen l“, considerată prima operă dramatică din literatura bulgară. DRUMLjN (< fr. {i}) s. n. Formă pozitivă de relief de origine glaciar-acumu-lativă, cu contur elipsoidal, alcătuită din material morenic sau nisipuri fluvio-gla-ciare, din regiunile marginale ale vechii calote glaciare continentale. Druză (1) DRUMMOND [dramand], Sir Eric, viconte de Strathalan (1876—1951), diplomat britanic. Primul secretar general al Societăţii Naţiunilor (1919—1933). DRUMMOND DE ANDRADE, Carlos (1902—1987), scriitor brazilian. Poezia sa, străbătută de motive expresioniste, asimilând şi depăşind experimentele avangardiste ale modernismului, propune un antilirism construit din asimetrii şi disonanţe („Câteva poezii", „Mlaştina sufletelor", „Trandafirul poporului", „Poeme", „Vioară de buzunar"). DRUMUI.RE (< drum) s. f. (TOPOGR.) Metodă de ridicare a datelor unei suprafeţe de teren prin măsurarea unghiurilor succesive. DRUON [drüq], Maurice (pe numele adevărat Druon Samuel) (n. 1918), scriitor francez. Romane de factură socială („Marile familii") şi istorice, de mari proporţii („Regii blestemaţi"). DRUPACÇE (< fr.) s. f. pl. (BOT.) Sâmburoase. DRUPĂ (< fr., lat.) s. f. Fruct indehiscent, cu mezocarpul de obicei cărnos, colorat, şi endocarpul dur, cu sclereide, formând sâmburele (ex. caisa, măslina). DRUSARE s. f. Operaţie aplicată în filatura de lână cardată pentru desăvârşirea destrămării în fibre a materialului fibros, în scopul obţineri lânii regenerate. DRUSETĂ (< fr.) s. f. Cardă de construcţie specială folosită pentru drusare. DRUŢĂ, Ion (n. 1928, Horodiştea, Soroca), scriitor român. M. de onoare al Acad. (1990). Nuvele („Dor de oameni", „Ultima lună de toamnă") şi romane („Povara bunătăţii noastre", „Clopotniţa", „Biserica Albă") în care creează, cu mijloacele prozei poetice, imaginea morală şi spirituală a satului tradiţional moldovean. Piese de teatru („Casa cea mare"), eseuri („Lumea lui Cehov", „Eminescu, poet naţional"). DRUZĂ (< fr.) ’s. f. 1. (MINER.) Agregat mineral, bine dezvoltat, format din cristale de minerale în formele lor de cristalizare proprii, crescute în mod liber pe pereţii geodelor, în cavităţile rocilor, în peşteri, pe fisuri. Facilitează studiul ordinii separării diferitelor minerale cristalizate în ultimele faze ale unei soluţii. 2. (BOT.) Grupă de cristale de oxalat de calciu în formă de stea, care apare în diferite ţesuturi vegetale (în scoarţă, măduvă etc.). DRUZI s. m. pl. Comunitate religioasă constituită în timpul califului fatimid al-Hakim (996—1021), considerată de unii extremişti ismaeliţi o 149 DUBLA manifestare a Divinităţii. D. aşteaptă întoarcerea lui al-Hakim şi a discipolului său Hamza ibn Aii. Ei cred în trans-migrarea sufletelor, nu permit convertirea religioasă şi sunt monogami. în prezent, numără c. 500 000 de adepţi în Iordania, Liban, Siria şi Israel. DRYDEN [draidan], John (1631 — 1700), dramaturg, poet şi critic literar englez. Părintele criticii literare engleze („Eseu asupra poeziei dramatice"). Creatorul tragediei eroice („Regina indienilor*). Tragedii neoclasice în versuri albe („Totul pentru iubire11), comedii („Marriage-â-la Mode“). Poeme satirice şi didactice („Absalom şi Achitophel“, „Medalia"); poezii lirice. DRYGALSKI, Erich von (1865-1949), geograf, geofizician şi explorator german. Prof. univ. la München. Cercetări în Groenlanda (1891—1893), Antarctica (1901-1903), Spitsbergen (1910 — 1912). După 1930, călătorii de explorare în Siberia. Mai multe lacuri, un lanţ muntos, un gheţar de şelf şi o insulă (din Antarctica) îi poartă numele. D.S.T. v. Drepturi speciale de tragere. DUAL (< fr., lat.) s. n. Număr gramatical pe care unele limbi îl disting de singular şi de plural pentru a arăta că numele sau verbul se referă la două exemplare dintr-o speţă, alcătuind de obicei o pereche. ♦ (Adjectival; MAT.) Care se referă la două noţiuni matematice de aceeaşi natură ce se obţin una din cealaltă prin acelaşi procedeu (ex. spaţii liniare duale, coduri duale, expresii booleene duale etc.). DUALI.SM (< fr. {i}; {s} lat. dualis „compus din doi“) s. n. 1. (în filozofie şi teologie) Orice teorie care explică fenomenele în termenii a două principii distincte şi ireductibile: la Platon, lucruri sensibile şi idei; la Aristotel, materie şi formă; la Descartes, materie (substanţă având ca atribut întinderea) şi spiritul sau sufletul (substanţă necorporală având ca atribut gândirea); în teologie, bine şi rău (d. zoroastrist). Opus monismului. 2. Dualitate. 3. (FIZ.) Dualism undă-corpuscul = concepţie potrivit căreia unei microparticule (corpuscul) i se poate asocia o undă şi reciproc, confirmată experimental prin efectul fotoelectric şi efectul Compton. Natura radiaţiilor electromagnetice apare astfel: ondulatorie în fenomenele de propagare, reflexie, refracţie, interferenţă, difracţie, polarizare şi corpuscula-ră în fenomenele de emisie şi absorbţie. 4. Dualismul austro-ungar - formă de conducere statală, realizată printr-o uniune personală între Austria şi Ungaria (1867 — 1918), ca urmare a crizei politice şi sociale, provocate de înfrângerea Austriei în războiul cu Prusia pentru hegemonie în rândul statelor germane. DUALIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Propriu dualismului (1), privitor la dualism. 2. S. m. şi f. Adept al dualismului (1). DUALITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Calitatea unui lucru de a avea o natură dublă, ca urmare a coexistenţei a două principii sau elemente diferite ori opuse. ♦ Ansamblu compus din două elemente diferite sau opuse. 2. (LOG.) Raport de inversiune între două funcţii de adevăr, atât în soluţia, cât şi în componentele b£3. Dualitatea puterii = situaţie politică t|JRporară, manifestată prin existenţa cjpicomitentă a două puteri politice în â*.at (ex. d. p. în Rusia, între febr. şi iul. 1917; în timpul Războiului Civil, 1936— 1939). 4. (MAT.) Corelaţie simetrică, adică, în plan, transformare biunivocă prin care unui punct îi corespunde o dreaptă şi, reciproc, acestei drepte îi corespunde punctul respectiv. DUANT s. m. Denumire a fiecăreia dintre cele două piese, de forma literei „D“, care alcătuiesc sistemul accelerator al ciclotronului. DUARTE, rege al Portugaliei (1433— 1438), fiul lui Joăo I cel Mare. A revăzut şi codificat legile portugheze, promulgând în 1434 codul Lei mental. Protector al culturii. DUBAI (DUBAYY) 1. Emirat în Emiratele Arabe Unite, pe ţărmul G. Persic; 3,9 mii km2; 501 mii loc. (1991). Centru ad-tiv: Dubai. Expl. petrolului (20,9 mii. t, 1991). Pescuit de perle. 2. Oraş în emiratul omonim, port la G. Persic. Aeroport internaţional. Pescuit. DU BARRY v. Barry, Jeanne Bécu Du ~. DUBAS (< rus.) s. n. Ambarcaţie din lemn folosită pentru trecerea unei ape sau pentru pescuit. DUBAWNT, râu în Canada central-nordică; 935 km. Izv. din reg. preriilor subarctice, curge spre NV, traversează lacul omonim şi L. Aberdeen şi se varsă printr-o deltă în G. Hudson (Oc. Atlantic). DUBĂ1 (< ucr.) s. f. Camionetă închisă folosită pentru transport. ♦ Vehicul închis, cu ferestruici şi gratii, cu care se transportă deţinuţii. ♦ Fig. Puşcărie. DUBĂ2 (< rus.) s. f. 1. Vas circular din lemn ori din beton sau groapă căptuşită cu lemn, în care se face tăbăcirea pieilor cu soluţii tanante. 2. Luntre mică, confecţionată dintr-un trunchi de arbore scobit, folosită la pescuitul în lacuri. 3. (Reg.) Tobă (1). DUBĂSARI, oraş situat în E Rep. Moldova, pe malul stg. al Nistrului. Nod de telecomunicaţii. Fabrici de conf., de fermentare a tutunului, mat. de constr., de bere şi sucuri naturale. Hidrocentrală. Menţionat documentar în 1702. DUBÔEK, Alexander (1921 — 1992), om politic slovac. Prim-secretar al C.C. al P.C. din Slovacia (1963—1968). Prim-secretar al C.C. al P.C. din Cehoslovacia (1968—1969). Iniţiatorul programului de reforme „Socialismul cu chip uman“ cunoscut sub numele de „Primăvara de la Praga“ (1968), care a provocat invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, cu excepţia celor române. Exclus din partid (1970). Preşedinte al Adunării Federale a Republicii Federative Cehă şi Slovacă (1989-1992). DUBIOS, -OASĂ (< lat. dubiosus) adj. Nesigur, îndoielnic; suspect. DUBITATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre propoziţii) Care exprimă o îndoială, o nehotărâre, o nesiguranţă, o posibilitate sau o bănuială. DUBIU (< lat. dubium) s. n. îndoială, nesiguranţă. DUBLA (< fr.) vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) face de două ori mai mare; a (se) îndoi (II, 1). 2. Tranz. A reuni, în lung, două sau mai multe, şiruri de fibre în formă de pături, de benzi sau de semitorturi, pentru a uniformiza grosimea sau pentru a mări secţiunea. 3. Tranz. A executa o lucrare similară sau care are aceeaşi funcţiune cu o alta. ♦ A căptuşi (o haină, un cazan etc.).+ A acoperi fundul unei nave de lemn cu foi de tablă de cupru, care, în contact cu apa de mare, produc substanţe toxice, împiedicând depunerile vegetale şi ani-male. 4. Tranz. (în spectacole de teatru, operă etc.) A înlocui pe titularul unui rol, a interpreta un rol în mod alternativ cu titularul lui. ♦ Fig. A secunda, a însoţi. Alexander Dubôek DUBLAJ 150 DUBLAJ (< fr.) s. n. (în filmul sonor) Operaţie de înregistrare a dialogului într-o altă limbă decât cea în care a fost înregistrat iniţial, menţinându-se sincronismul sunetului cu imaginea. DUBLĂ (< dubluf-decalitruj) s. f. (înv., reg.) Măsură cerealieră de capacitate, egală cu un dublu-decalitru; baniţă. DUBLE (< fr.) s. n. 1. Aliaj de cupru placat cu aur sau cu un aliaj cu conţinut mare de aur, utilizat la confecţionarea bijuteriilor. 2. Argint placat cu un strat foarte subţire de aur sau aur placat cu un strat foarte subţire de platină. DUBLÇT (< fr.) s. n. 1. Al doilea exemplar al unei cărţi, al unei medalii dintr-o colecţie, al unei mărci poştale etc. 2. Fiecare dintre cuvintele cu acelaşi etimon, dar cu aspect fonetic şi sens mai mult ori mai puţin diferite, datorită faptului că au intrat în limbă fie în momente şi în condiţii istorice diferite, fie pe căi deosebite (ex.: drept şi direct).- 3. (FIZ.) Pereche de linii spectrale ale unui element cu lungimi de undă foarte apropiate. ♦ Dublet electric = dipol electric. Dublet electronic = configuraţie electronică formată din doi electroni aflaţi în aceeaşi stare energetică (pe acelaşi nivel, atomic sau molecular, de energie) şi diferind numai prin orientarea opusă a momentului de spin2. DUBLIN (< engl.) s. n. Mod de legare, cu ajutorul unei parâme, a unei nave la ţărm sau de o geamandură, astfel încât dezlegarea să se poată face fără ajutor de pe mal sau de pe geamandură. DUBLIN [dablin] (BĂILE ÂTHA CLIATH [blacljira]), cap. Irlandei, port la M. Irlandei; 477,7 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Constr. navale, de locomotive şi automobile. Ind. alim. (bere, whisky, morărit, conserve), textilă (ţesături de in, confecţii), chimică, siderurgică, a cauciucului, hârtiei şi sticlăriei. Grădină zoologică (1830). Două universităţi, dintre care „Trinity College“ datează din 1591 (clădirea din sec. 18). Academie de ştiinţe, de artă. Muzee. Catedrală (sec. 11—13). Atestat documentar din 291. Cucerit de normanzi în 841, s-a aflat în stăpânirea acestora până în 1170, când a fost cucerit de englezi. Din sec. 17, unul dintre centrele mişcării de eliberare naţională. în apr. 1916, principalul centru al unei puternice mişcări antiengleze. Din 1922, cap. noului „Stat Liber Irlanda". DUBLOR (< fr.) s. n. 1. Maşină pentru îndoit pachete de tablă în vederea laminării acesteia în foi subţiri. 2. Dispozitiv, circuit etc. care dublează (1) o anumită mărime (ex. d. de frecvenţă, d. de tensiune etc.). DUBLU, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre o mărime; şi subst.) Care are o valoare de două ori mai mare decât o mărime de comparaţie; îndoit. ^ Cuvânt (sau vorbă) cu d. sens (sau înţeles) = cuvânt care are două înţelesuri; echivoc. 2. Care este alcătuit din două elemente sau părţi egale, identice sau asemănătoare. <0> (DR.) D. cetăţenie = situaţie în care se află un cetăţean care, dobândind şi cetăţenia altui stat, nu a pierdut sau nu i s-a retras cealaltă cetăţenie. Expr. (Adverbial) A vedea dublu = a vedea două imagini ale aceluiaşi obiect; a vedeâ tulbure; fig., fam. a fi beat. 3. (CHIM.) D. legătură = ansamblu de două legături de valenţă care leagă doi atomi ai unui compus chimic, caracteristic compuşilor organici nesaturaţi (ex. CH2 = CH2). 4. (FIZ.) D. refracţie v. refracţie. 5. Dublă-comandă = echipament de comandă al unui avion sau autovehicul constituit din două sisteme conexate între ele în vederea conducerii lui de la două posturi diferite: comandă-dublă. 6. (EC.) D. înregistrare = reflectare concomitentă şi cu aceeaş sumă a unei operaţii economice în două conturi (în debitul unui cont şi în creditul altui cont), între care există corespondenţă. D. impunere = impozitarea concomitentă a aceleiaşi persoane fizice sau juridice de către autorităţile fiscale a două state; fenomenul are loc când sursa de venit sau obiectul impozabil se află pe terit. altui stat decât cel de rezidenţă al proprietarului (în cazul plăţii unor dividende, dobânzi, drepturi de autor etc.). 7. (SPORT) a) (Substantivat, m.) Dublu băieţi (sau fete, mixt) = partidă de tenis sau de tenis de masă la care joacă de fiecare parte câte două persoane, b) (în expr.) Minge d. = (la tenis sau la tenis de masă) mingea care a lovit de două ori terenul sau masa; (la volei sau la handbal) minge care a fost lovită de două ori conşecutiv de aceeaşi persoană. 8.. (Substantivat, n.) (LIT.) Motiv folosit în comedie (îndeosebi în cea latină şi shakespeariană), constând în aducerea în scenă a două personaje identice sau asemănătoare. în literatura modernă, d. este utilizat, în sensul dedublării, de proza fantastică (de ex. la Poe, Hoffmann) şi de cea de analiză psihologică a conştiinţei (de ex. la Dostoïevski si Kafka). DUBLU-DECALITRU (< dublu + decalitru) s. m. (înv.) Unitate de măsură cerealieră egală cu 20 I. ♦ (Concr.) Vas cu capacitatea de 20 I. DUBLU-DECIMETRU (< dublu + decimetru) s. m. Riglă cu lungimea de 20 cm. DUBLURĂ (< fr.) s. f. 1. Actor care înlocuieşte pe titularul rolului. ♦ Figurant care înlocuieşte actorul principal într-un film în cursul unor repetiţii, al reglării luminii etc. 2. Vatelină, vată, blană sau ţesătură de bumbac sau de mătase, folosită pentru căptuşirea unor obiecte de îmbrăcăminte. DUBNA, oraş în Federaţia Rusă, pe Volga, la 128 km N de Moscova; 67,2 mii loc. (1991). Centru de cercetări nucleare (din 1956). Hidrocentrală. DUBOIS [dübua], Eugène (1858 — 1940), medic, anatomist şi paleontolog olandez. Prof. univ. la Amsterdam. A descoperit precursorul fosil al omului, Pithecanthropus erectus, în sedimentele pleistocene de la Trinil, în Java (1891). DUBOIS [dübua], Guillaume (1656— 1723), cardinal şi om politic francez. Abil diplomat, a susţinut interesele regentului Philippe II de Orléans. A iniţiat o alianţă anglo-franco-olandeză (1717) împotriva Spaniei. Prim-min. (1722). 151 DUCAS Dubrovnik. Oraşul vechi Ion Gheorghe Duca DU BOIS [ctabois], William Edward Burghardt (1868—1963), sociolog ghanez de origine americană. A militat pentru drepturile şi libertăţile populaţiei de culoare din America, criticând concepţiile filozofice care promovau ideile supremaţiei rasei albe („Sufletul populaţiei de culoare", „Omul de culoare în Philadelphia. Studiu social11). DU BOIS-REYMOND [dübua reimo], Emil (1818—1896), fiziolog german. Unul dintre creatorii electrofiziologiei („Cercetări asupra electricităţii animale11). A formulat teza agnostică: ignoramus ignorabimus (nu ştim, nu vom şti niciodată). DU BOS [dü bos], Charles (1882-1939), scriitor francez. Eseuri critice susţinând primatul valorilor spirituale şi morale în geneza operei literare („Aproximaţii11). DUBOVA, com. în jud. Mehedinţi, pe Dunăre; 1 164 loc. (1995). Expl. de crom, huilă (Baia Nouă), antracit (Eibenthal) şi serpentinit. în apropiere, complex de aşezări de peşteră, în Cazanele Mari ale Dunării, din Paleoliticul târziu, Neolitic, Epoca bronzului şi a fierului. Până la 29 oct. 1977 s-a numit Plavişeviţa. DUBRIS, v. Dover (1). DUBROVNIK, oraş în Croaţia, port la M. Adriatică; 49,7 mii loc. (1991). Rafinarea petrolului. Important centru turistic şi balneoclimateric de pe coasta dalmată. Monumente: biserica Sveti Stjepan (sec. 7—8), palate în stil romanic, gotic şi renascentist, catedrală (sec. 12-14), mănăstire dominicană (sec. 13—15), zidul de incintă al oraşului vechi, numeroase fântâni. întemeiat în sec. 7, a fost centrul republicii orăşeneşti cu acelaşi nume. S-a aflat în dependenţă vasalică faţă de bizantini, veneţieni, Ungaria şi Imp. Otoman (până în 1806). Important centru comercial şi cultural. între 1806 şi 1813, a fost ocupat de francezi, iar în urma Congresului de la Viena (1814—1815), a fost inclus în Imp. Habsburgic. în 1918 a intrat în componenţa Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (din 1929, Iugoslavia). A suferit mari distrugeri în timpul conflictului sârbo-croat (1991—1992). S-a mai numit Ragusa. DUBUFFET [dübüfe], Jean (1901 — 1985), pictor francez. Teoretician al mişcării „arta brută". în lucrările sale foloseşte o pastă abundentă, amestecată cu materiale insolite ca nisip, gudron, frunze („Peisaje groteşti11, „Corpuri de femei11). DUBY [dübj], Georges Michel Claude (n. 1919), istoric francez. Prof, la Collège de France. Director al revistei „Études rurales11. Lucrări: „Timpul cate- dralelor. Arta în societate", „Cele trei Ordine sau imaginarul în feudalism11, „Istoria vieţii particulare'1. DUCA, Gheorghe, domn al Moldovei (1665-1666, 1668-1672, 1678-1683) şi al Ţării Româneşti (1673—1678). Politica sa fiscală excesivă a provocat în Moldova răscoala condusă de Mihalcea Hâncu şi Apostol Durac (1671 —1672); numit de turci, în 1681, hatman al Ucrainei apusene; ctitor al mănăstirii Cetăţuia (laşi, 1669—1672). DÙCA 1. Gheorghe D. (1847-1899, n. Galaţi), inginer român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la organizarea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele (1881), a transporturilor feroviare române şi la lucrările de construcţie a portului Constanţa. 2. Ion Gheorghe D. (1879— 1933, n. Bucureşti), jurist, publicist şi om politic român. Fiul lui D. (1). Orator de mare talent. Director al ziarului „Viitorul11 (1911—1914); unul dintre ideologii liberalismului din România, preşedinte al Partidului Naţional-Liberal (1930—1933). Unul dintre colab. lui I. !. C. Brătianu în pregătirea diplomatică şi politică a reîntregirii României. De mai multe ori ministru şi prim-min. (nov.—dec. 1933). A avut un rol important în fundamentarea politicii externe a României, pentru consolidarea statu-quo-uiui teritorial. Adversar al mişcărilor totalitare, a dizolvat Garda de Fier. Asasinat de un comando legionar pe peronul gării Sinaia (29 dec.). Memorii. 3. George I. D. (1905—1985, n. Bucureşti), diplomat şi publicist român. Fiul lui D. (2). Stabilit în S.U.A. (1948). Consilier al Legaţiei române la Stockholm (1943— 1946), unde a dus negocieri secrete cu rep. szentanţii U.R.S.S şi, neoficial, în numele opoziţiei democrate, cu Aliaţii şi sovieticii (1943—1944), privind ieşirea României din război. Memorii. DUCA (DUCAS), Neofit (1760-1845), savant enciclopedist grec. Prof. şi director la Academia Domnească din Bucureşti (1805-1821). DUCA, Zoltan (1913-1971, n. Nagybrezna, Ungaria), inginer român. Prof. univ. la Bucureşti. întemeietorul şcolii româneşti de teoria aşchierii şi de proiectare a sculelor aşchietoare. A elaborat teoria generală analitică a sculelor aşchietoare. DUCAL, -Ă (< fr., it.) adj. Al ducelui, privitor la duce. DUCAS (c. 1400—c. 1470), cronicar bizantin. Lucrarea sa, „Istoria turco-bi-zantină", relatează evenimente dintre 1341 şi 1462 şi conţine preţioase informaţii privind istoria românilor. DUCAT 152 avers revers Ducat (2) de argint emis în timpul domniei lui Vladislav I (Vlaicu) DUCAT (< it.) s. n. şi m. 1. S. n. Teritoriu (stat) condus de un duce1 (3) sau de o ducesă. 2. S. m. Monedă italiană (din sec. 12) de argint, mai târziu de aur, care a circulat în Evul Mediu şi în alte ţări din Europa Apuseană; în sec. 14—17 emis şi în Ţările Române. DUCCIO Dl BUONINSEGNA [buoninsenaj (c. 1255—c. 1319), pictor italian din Siena. Scene religioase influenţate de pictura bizantină („Madonna Rucellai11, altarul ..Maesta“). DUCE1 (< lat dux -cis) s. m. 1. Conducător militar la vechile triburi germanice. 2. (In Ev. Med.) Mare stăpân feudal. ♦ înalt titlu nobiliar, superior marchizului şi inferior prinţului. 3. Titlu purtat de conducătorul unui ducat (1); persoană având acest titlu. 4. Titiu, cu sensul de conducător, acordat lui B. Mussolini din 1921. DUCE2 (lat. ducere) vb. III. I. Tranz. 1. A lua ceva sau pe cineva dintr-un loc şi a-i aşeza într-altul. 2. A conduce, a îndruma. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce într-un loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. 3. A apropia. Duce mâna la gură. 4. A transmite (veşti, vorbe, răspunsuri, salutări etc.). 5. A-şi petrece viaţa, zilele etc. O Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ţine în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. 7. A purta (războaie, lupte, tratative etc.). > A depune, a presta o muncă. -O Expr. A duce (ceva) la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârşit) = a îndeplini (ceva). 8. A trage (o linie). II. Refi. 1. A merge, a se deplasa, a se îndrepta spre cineva sau ceva. -0 Expr. A se duce după cineva = a se mărita. A se duce de râpă (sau pe copcă) = a se prăpădi, a se nărui; a decădea. (Substantivat) Du-te-vino - mişcare continuă şi intensă încoace şi încolo. 2. (Despre veşti, zvonuri etc.) A se răspândi, a se lăţi. 3. Fig. A trece, a dispărea. 4. Fig. A muri, a se sfârşi. III. Intranz. (Urmat de prep. ,,la“) A ţine, a rezista la... DUCESA (< duce, după fr. duchesse) s. f. Femeie care stăpâneste un ducat (1); soţia unui duce1 (3). DUCHAMP [diişă], Marcel (1887— 1968), artist plastic francez. Influenţat de cubism („Nud coborând o scară", „Râşniţa de cafea"), a jucat apoi un rol important în mişcarea dadaistă şi în cea suprarealistă. DUCHAMP-VILLON* [düsâ vio], Raymond (1876—1918), sculptor francez. Frate cu M. Duchamp şi J. Villon. Iniţial, sub influenţa lui Rodin şi a stilului Art-Nouveau, realizează o sinteză între cubism şi futurism („Baudelaire", „Femeie şezând", „Marele Cal“). DUÔIÔ [ducicij, Jovan (1874-1943), poet, prozator şi diplomat sârb. Creator al unei limbi literare elegante şi nuanţate. Versuri influenţate de parnasianism şi simbolism („Sonete imperiale", „Poemele Soarelui", „Poeme lirice"). Note de călătorie („Cetăţi şi himere"), eseuri literare. M. de onoare al Acad. Române (1940). DÜCKER (cuv. germ.) s. n. Conductă de forma unui sifon inversat, care asigură trecerea apelor pé sub căi de comunicaţie terestre, canale etc. DUCLAUX [düclp], Pierre Émile (1840 — 1904), biochimist francez. Prof. la Sorbona. Succesorul lui L. Pasteur. Contribuţii la studiul enzimelor. DUCÔ (< engl., s. Du[pont] + coflorJ) s. n. 1. Denumire comercială pentru unele lacuri fabricate pe bază de nitroceluloză. 2. Plastifiant, solvent sau colorant, folosit în industria acestor lacuri. DUCOMMUN [dücomë], Elie (1833— 1906), scriitor şi editor elveţian. Militant pentru o Europă unită, a editat „Les Etats-Unis d’Europe", periodic al Ligii Internaţionale pentru Pace şi Prietenie, fundată în 1867. Primul secretar general onorific al Biroului Internaţional al Păcii (1891). Premiul Nobel pentru pace (1902), împreună cu A. Gobat. DUCOS DU HAURON [dü Kos dü orô], Louis (1837—1920), fizician francez. Simultan, dar independent de Ch.-E. Cros, a inventat (1868—1869) principiul tricromiei (selecţia tricromică) şi al sintezei aditive şi substractive de realizare a fotografiei color. DUCTjL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre metale) Care prezintă ductilitate. DUCTILITATE (< fr.) s. f. Proprietate a unui metal de a putea fi tras în fire foarte subţiri. DUD (< tc.) s. m. Denumire dată speciilor de arbori din genul Morus, familia moraceelor, înalte de 15 m, cu frunze asimetric lobate şi fructe dulci-fade, albe (Morus alba, originar din China) sau negru-roşietice (Morus nigra, originar din Iran). Lemnul se utilizează în tâmplărie. Frunzele se folosesc la hrănirea viermilor de mătase. DUDA-EPURENI, com. în jud. Vaslui; 4 896 loc. (1995). Reşed. com. este satul Epureni. DUDĂ (< dud) s. f. Fructul dudului. DUDEN [dudn], Konrad (1829— 1911), lingvist german. Autorul „Dicţionarului ortografic complet al limbii germane", în care a pus bazele unificării ortografice a limbii germane. DUDESCU, familie de boieri din Ţara Românească, cu rol însemnat în sec. 17—18. Mai importanţi: 1. Dumitru D. (? — 1649), întemeietorul familiei. De origine modestă, a slujit domnilor Radu Mihnea, Leon Tomşa, Radu lliaş şi Matei Basarab, în timpul cărora a Duccio di Buoninsegna: „Madonna Rucellai" Marcel Duchamp: „Nud coborând o scară“ 153 DUHAMEL deţinut importante dregătorii. 2. Radu D. (? —1715), mare logofăt (1714) şi spătar (1715). Sfetnic al domnului Ştefan Cantacuzino, împreună cu care a fost ucis de turci. 3. Constantin D. (7—1766), mare ban (1748, 1761 — 1763). DUDEŞTI 1. Com. în jud. Brăila; 4 001 loc. (1995). Centru viticol. Staţie de c.f. Până în 1965 s-a numit Niculeşti-Jianu. 2. Cultură neolitică (milen. 5— 4 Î.Hr.) denumită astfel după aşezarea eponimă descoperită în cartierul Dudeşti (municipiul Bucureşti). DUDEŞTII VECHI, com. în jud. Timiş, pe Aranca; 6 356 loc. (1995). Expl. de petrol şi gaze. Staţie de c.f. Până în 1965 s-a numit Beşenova Veche. DUDINSKAIA, Natalia Mihailovna (n. 1912), balerină rusă. Interpretă expresivă a rolurilor prime din „Lacul lebedelor11, „Giselle“. DUDIŢĂ, Florea (n. 1934, Vitomireşti, jud. Olt), inginer român. Prof. univ. la Braşov. Cercetări în domeniul mecanismelor articulate spaţiale. A studiat cupla- Georges Duhamel Raoul Dufy: „Omagiu lui Mozart11 jele mobile homocinetice şi regimurile tranzitorii în transmisia automobilului. DUDLEY [dadli], oraş în centrul Marii Britanii (Anglia), la NE de Birmingham; 304,3 mii loc. (1988). Expl. de huilă. Metalurgie; constr. de maşini. DUECENTO (DUCENTO) (cuv. it.) subst. Denumire folosită în general pentru arta şi literatura Italiei din sec. 13. DUEL (< fr., lat.) s. n. Luptă care se desfăşoară între două persoane înarmate (în prezenţa unor martori), după un anumit cod, în vederea rezolvării unui diferend personal. O D. de artilerie = luptă în care artileriile părţilor combatante trag simultan atât asupra poziţiilor de infanterie, cât şi una împotriva celeilalte (contrabaterie). + Fig. Luptă, dispută (pe cale orală sau scrisă) între două persoane sau între două grupuri. DUELA (< duel, cf. it. duellare) vb. I intranz. şi refl. A se bate în duel. DUERO (port. DOURO [do:ru]), fl. în Spania şi Portugalia; 938 km. Izv. din M-ţii Iberici, traversează Pod. Castilia Veche şi se varsă printr-un estuar în Oc. Atlantic, în apropiere de Porto. Navigabil pe 200 km. Hidrocentrale. DUET (< it., germ.) s. n. Ansamblu format din două voci care cântă împreună o compoziţie muzicală, fiecare executând o partidă separată; lucrare muzicală scrisă pentru acest ansamblu. V. duo. DU FAY sau DU FA Y [düfe], Charles François de Cisternay (1698—1739), fizician francez. Contribuţii în domeniul electricităţii. A pus în evidenţă existenţa celor două tipuri de electricitate, „vitroasă11 şi „răşinoasă11 (ulterior denumite de B. Franklin pozitivă şi negativă). Studii privind fosforescenţa şi dubla refracţie în cristale. DU FAY [düfe], Guillaume (c. 1400-1474), compozitor flamand. Reprezentant al şcolii franco-flamande. Promotor al polifoniei vocale, îmbinând structurile armonice cu expresivitatea melodică. Creaţia sa cuprinde misse, motete, cântece. DUFOURSPITZE [düfurjprte], cel mai înalt vf. al Alpilor Pennini, în masivul Monte Rosa, la graniţa Italiei cu Elveţia. Alt.: 4 634 m (al doilea pisc al Alpilor). Cucerit în 1855 de o expediţie britanică. DUFRENNE [düfren], Michel (n. 1910), estetician şi filozof francez. De pe poziţii umaniste şi raţionaliste, a încercat să definească omul în raport cu praxisul şi limbajul („Limbaj şi filozofie11, „Pentru om“). A definit obiectul estetic ca pe un corelat al experienţei estetice, a delimitat statutul ontologic al poeticului („Fenomenologia experienţei estetice11, „Poeticul11). DU FU (712—770), poet chinez. Creator al unor noi forme de expresie îndelung cizelate în poezia chineză. Versuri de evocare a sentimentului de prietenie şi compasiune, de revoltă socială şi de adânc patriotism („Bucurii autumnale11, „Dregătorul din Sinan11). DUFY [düfj], Raoul (1877-1953), pictor, grafician şi decorator francez. La început fovist, a ajuns apoi la o factură originală, utilizând un desen de notaţii rapide şi armonii de culori pure (ciclurile „Nisa11, „Deauville11, „Nuduri în atelier11, „Omagiu lui Mozart11, „Compoziţie dedicată Electricităţii"). DUGHI.E s. f. Plantă erbacee, anuală, furajeră, din familia gramineelor, înaltă până la 120 cm, cu frunze alungite, aspre, cu marginile ciliat-păroase şi onjMlate (Setaria italica): ^DUGLAS (< engl.) s. m. Arbore r^nos din familia pinaceelor, înalt până la" 100 m, cu coroana piramidală, originar din America de Nord; la noi este prezent în plantaţii forestiere (Pseudotsuga menziesii). ♦ Lemnul arborelui cu acelaşi nume, foarte rezistent, cu calităţi tehnologice superioare, folosit în industrie şi în construcţii. DU GUESCLIN [dü geçlë], Bertrand (c. 1320 —1380), cavaler breton. A intrat în serviciul regelui Franţei (1350), participând la luptete de la Evreux, Auray (1364), Najera (1367) din timpul Războiului de 100 de ani. întruchipare ideală a cavalerului medieval, erou al unor poeme populare. DUGUIT [dügi], Leon (1859-1928), jurist francez. Prof. univ. la Bordeaux. Contribuţii în dreptul constituţional şi administrativ („Tratat de drept constituţional11). DUH (< sl.) s. n. 1. Suflare de viaţă primită de om de la Dumnezeu; suflet, fiinţă lăuntrică a omului, deosebită de trup. <0 Duhuri necurate = diavoli sau demoni care duc la rătăcire şi-i chinuiesc pe unii oameni. 2. Suflet, spirit. ♦ (înv.) Respiraţie, suflare, răsuflare. <0 Expr. A-şi da duhul = a muri. 3. Inteligenţă, minte. <0 Expr. Vorbă de duh = cuvânt cu tâlc, vorbă spirituală. Sărac cu duhul = prost; naiv; lipsit de inteligenţă (prin coruperea sensului biblic). 4. (înv.) Caracter, fire, natură; temperament. O Expr. Cu duhul blândeţii = cu blândeţe, binevoitor. DUHAMEL [düamel], Georges (1884—1966), scriitor francez. Romane de tendinţă realist-umanitaristă (ciclul „Viaţa şi aventurile lui Salavin11). „Cronica familiei Pasquier11 (10 vol.) este o frescă DUHNI 154 a societăţii franceze din prima jumătate a sec. 20. Eseuri. DUHNI. (< si.) vb. IV intranz. A răspândi un miros urât şi greu; a mirosi urât. DUHOARE (< duh + putoare) s. f. Miros greu şi urât; putoare, miasmă. ♦ Atmosferă viciată, aer greu. DUHOVNIC (< sl.) s. m. (La ortodocşi) Preot care spovedeşte pe credincioşi; confesor. DUHOVNICÇSC, -EASCĂ (< du-hovnic) Adj. Al duhovnicului, privitor la duhovnic; p. ext. preoţesc. <0 Parte d. = preot; preoţime. DÜHRING [dürir)J, Karl Eugen (1833—1921), filozof şi economist german. Reprezentant al curentului pozitivist. A elaborat o concepţie globală despre lume inspirată de ştiinţele naturii, îndeosebi de matematică. Lucrări: „Dialectică naturală", „Capital si muncă". DUHUL SFÂNT (SFÂNTUL DUH), al treilea ipostas al Sfintei Treimi, alături de Tatăl şi Fiul. Doctrirla despre D.S. a fost fixată de cel de-al doilea sinod ecumenic (Constantinopol, 381). D.S. poartă diferite denumiri: D. Tatălui, D. lui Hristos, D. Domnului, D. adevărului, Mângâietorul. Potrivit învăţăturii creştine, i-a inspirat pe profeţi, apostoli şi pe scriitorii cărţilor „Noului Testament" şi lucrează asupra Bisericii. în iconografie, D.S. este reprezentat ca porumbel pogorându-se peste lisus botezat, ca nor luminos când are loc Schimbarea la faţă a Domnului, în chip de limbi de foc la Cincizecime. DUICAN, Laurentiu (1964-1982, n. Braşov), matematician român. înclinaţii precoce spre studiul geometriei („Transformări geometrice"); eseuri („Prin labirintul geometriei", „Caiet de seară"). DUIOS, -OASĂ (lat. *doliosus) adj. 1. Mişcător, emoţionant. ♦ Mângâietor, biând, dulce. ♦ Iubitor, sentimental, afectiv. 2. îndurerat, jalnic, trist. DUIOŞIE (< duios) s. f. 1. Simţire gingaşă, delicată; afecţiune, gingăşie. 2. Tristeţe, melancolie, jale. DUISBURG [düsburc], oraş în V Germaniei (Renania de Nord-Westfalia), port pe Ruhr, la confl. cu Rinul, în bazinul Ruhr; 537,4 mii loc. (1992). Nod de comunicaţii. Cel mai mare port fluvial al ţării (47,2 mii. t, 1983). Expl. de cărbuni. Uzine cocsochimice, metalurgice, constr. de maşini grele şi navale; ind. chimică şi de prelucr. a petrolului. Grădină zoologică. Muzeu de artă. Membru al Hansei. Format în 1929 prin unirea a două localităţi, D. şi Hamborn. Puternic bombardat de Aliaţi (1943— 1945) în cel de-al doilea război mondial. DUIUM (< tc.) s. n. Mulţime, grămadă, gloată. -O Cu duiumul = în număr mare, cu grămada. DUJARDIN [düjardë], Edouard (1861—1949), poet, dramaturg şi romancier francez. Simbolist. Precursor al romanului modern, a introdus tehnica monologului interior („Laurii sunt tăiaţi"). DUKAS [dücas], Paul (1865-1935), compozitor şi critic muzical francez. Opere („Ariadna şi Barbă-Albastră"), lucrări simfonice (scherzoul „Ucenicul vrăjitor", poemul coregrafic „La Péri"). DUKLA, pas în Carpaţii Nord-Vestici (Beskizii Orientali), între Polonia şi Slovacia, la 502 m alt. Pe aici trece şoseaua Krosno-Presov. DULAMĂ (< tc.) s.f. 1. Haină de ceremonie purtată de domni şi de boieri, făcută din stofă scumpă, împodobită cu blană şi cu paftale. 2. Haină lungă, purtată în trecut de negustori, preoţi şi lăutari. 3. Haină ţărănească lungă din dimie; suman. DULAP (< tc.) s. n., s. m. 1. S. n. Piesă de mobilier din lemn sau din metal, cu unul sau mai multe compartimente şi cu poliţe susţinătoare etc., în care se păstrează rufe, haine, obiecte de gospodărie, obiecte de birou etc. 2. S. m. Piesă de cherestea cu grosimea de 28—100 mm şi lăţimea de cel puţin 100 mm, folosită în lucrări de tâmplărie şi de dulgherie. 3. S. n. (Reg.) Scrânciob (1). DULĂU (< pl.) s. n. Câine mare; zăvod. DULBECCO, Renato (n. 1914), medic american de origine italiană. Lucrări privind fiziologia şi genetica virusurilor, raporturile virus-cancer, reactivarea bacteriofagilor cu ajutorul razelor ultraviolet- '. A inventat o metodă de studiu a virusurilor animale în culturi tisulare şi a descoperit mutante ale virusului poliomielitic. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1975), împreună cu D. Baltimore şi H. Temin. DULCE (lat. dulcis) adj., s. n. A. Adj. I. 1. Care are gustul caracteristic mierii şi zahărului. ♦ îndulcit (cu miere, cu zahăr etc.). 2. (Despre lapte) Proaspăt; nefermentat. ♦ (Despre brânzeturi) Nesărat. 3. Apă dulce = apa izvoarelor, râurilor, bună de băut, în opoziţie cu apa sălcie sau sărată. II. Fig. 1. Frumos, drăgălaş. ♦ (Despre miros) Parfumat, suav. + (Despre voce, sunete etc.) Plăcut la auz, armonios, melodios. ♦ {Despre lumină) Blândă, plăcută, nu prea puternică. ♦ (Despre culori) Pal, estompat. 2. (Despre somn) Liniştit, calm, neagitat. ♦ (Despre acţiuni) Uşor, delicat, gingaş. 3. (Despre terenuri) Cu panta lină, puţin înclinat. ♦ (Despre climă şi agenţi fizici) Moderat, potolit. 4. (Despre fiinţe) Plăcut, agreabil, simpatic, bun, blând, înţelegător. ♦ Care aduce mulţumire, plăcut; (despre vorbe) care desfată, mângâietor; alinător. B. S. n. 1. Ceea ce e plăcut, bun; ceea ce produce plăcere sau bucurie. -o (în ritualul creştin) De dulce = (despre mâncăruri) care nu este îngăduit în timp de post; (despre perioade de timp) în care este îngăduit să se mănânce orice fel de aliment. 2. (Concr.; la pl.) Produse alimentare de diferite sorturi în componenţa cărora intră zahărul, glucoza, fructele, diferite esenţe şi arome etc. DULCEAG, -Ă (< dulce) adj. 1. (Despre mâncăruri şi băuturi) Cam dulce, uşor îndulcit. ♦ Fără gust; searbăd, fad. 2. Fig. (Despre ton, vorbe) Care vrea să pară prietenos; mieros. DULCEAŢĂ (< dulce) s. n. 1. însuşirea de a fi dulce; gustul mâncărurilor sau băuturilor dulci; gust plăcut al unor mâncăruri sau băuturi. 2. Preparat alimentar obţinut prin fierberea fructelor sau a unor petale de flori în sirop de zahăr. 3. Lucru foarte gustos; (la pl.) bunătăţi. 4. Fig. însuşirea de a fi plăcut; ceea ce procură cuiva o senzaţie plăcută. ♦ Plăcere, desfătare; bucurie, fericire. 5. Fig. Duioşie, blândeţe. DULCEŞTl, com. în jud. Neamţ; 4 837 loc. (1995). DULCI.COL, -Ă ({s} lat. dulcis „dulce" + colo „a locui") adj. (BIOL.) Care trăieşte în ape dulci. DULCIŞOR, -OARĂ (dulce) s. m., adj. 1. Adj. Diminutiv al lui dulce (A). 2. S. m. Denumire dată speciilor de plante erbacee perene sau arbuşti mici din genul Hedysarum, familia leguminoaselor, cu frunze imparipenat-compuse, flori în raceme axilare, lung pedunculate şi fructe păstăi; cap-de-cocoş. DULFU, Petre (1856-1953, n. sat Tohat, jud. Maramureş), scriitor român. Snoave, poveşti şi balade populare, prelucrate în versuri („Păcală", „Gruia lui Novac"). DULGHER (< tc.) s. m. Muncitor calificat care execută construcţii, elemente de construcţii (ferme, planşeuri etc.) sau construcţii auxiliare (cintre, schele etc.) din lemn. v DULGHERIE (< dulgher) s. f. 1. Dulgherit. 2. Totalitatea lucrărilor executate de dulgher. 3. Atelierul dulgherului. DULGHERIT (< dulgher) s. n. Meseria dulgherului; dulgherie (1). DULIE1 (< gr.) s. f. Cinstire sau venerare acordată sfinţilor pe temeiul 155 legăturii lor cu Hristos; distinctă de latrie şi hiperdulie. DUL|E2 (după fr. douille) s. f. Piesă din metal şi material izolant (porţelan, bachelită) în care se fixează soclul unui bec electric şi care asigură racordarea becului la circuitul electric; fasung. DULLES [dalis] 1. John Foster D. (1888—1959), diplomat şi om politic republican american. Secretar al Departamentului de Stat (1953—1959). Adversar consecvent al expansiunii comuniste; a iniţiat sistemul de alianţe americane în Asia (Tratatul Asiei de Sud-Est, 1954). 2. Allen Welsh D. (1893—1969), diplomat şi om politic american. Frate cu D. (1). Şeful Oficiului Serviciilor Strategice Americane din Berna (1942—1945). Director al C.I.A. (1953-1961). DULLIN [dülë], Charles (1885-1949), actor şi regizor de teatru francez, înnoitor al artei spectacolului, a influenţat pe J. L. Barrault şi pe Jean Vilar. DULONG [dülQ], Pierre-Louis (1785-1838), fizician şi chimist francez. Prof. univ. la Paris. împreună cu A. T. Petit, a formulat (1819) legea privind relaţia dintre masele atomice ale elementelor şi căldurile lor specifice (legea D.—Petit). A descoperit clorură (1811) şi triclorura (1813) de azot. DULUTH [dalue], oraş în S.U.A. (Minnesota), port de mare trafic (37,7 mii. t, 1991) la Lacul Superior; 240 mii loc. (1990, cu suburbiile). Centru comercial. Siderurgie; constr. navale şi de maşini; morărit şi conserve. Export de min. de fier, grâu, petrol etc. Universitate. DU MARSAIS [dümarse], César Chesneau (1676—1756), gramatician şi retorician francez. A redactat articolele de gramatică ale „Enciclopediei franceze". Lucrări de gramatică şi studiul „Despre tropi“, care anticipează unele teorii lingvistice moderne privind actul traducerii. DUMAS [düma] 1. Alexandre D. (zis şi Dumas-père, „tatăl") (1802—1870), romancier şi dramaturg romantic francez. Romanş istorice de aventuri, captivante prin savoarea naraţiunii, eroic, insolit şi imprevizibil („Cei trei muşchetari", „După 20 de ani“, „Contele de Monte Cristo“, „Regina Margot'1, „Doamna de Monsoreau", „Cei patruzeci şi cinci", „Colierul reginei", „Ange Pitou"); memorii, note de călătorie. Considerat cel mai popular scriitor al timpului său în Franţa, este autorul a c. 300 de lucrări. 2. Alexandre D. (zis şi Dumas-fils, „fiul") (1824—1895), romancier şi dramaturg francez. Fiul lui D. (1). Drame şi comedii cu implicaţii de critică socială, constituind rechizitorii la adresa prejudecăţilor vremii, pledoarii în favoarea femeii şi copilului („Dama cu camelii", „Fiul natural", „Problema banilor"). DUMAS [düma], Georges (1866— 1946), filozof, psiholog şi medic francez. Prof. univ. la Sorbona. A contribuit la afirmarea psihologiei ca ştiinţă („Tratat de psihologie"). Membru fondator al publicaţiei de specialitate „Journal de psychologie". M. de onoare al Acad. Române (1933). DUMAS [düma], Jean-Baptiste (1800—1884), chimist francez. Prof. univ. la Paris. A determinat masa atomică a unor elemente, a descoperit (1831 ) o metodă (metoda D.) de determinare cantitativă a azotului în compuşi organici şi a preparat acidul cloracetic. A formulat (1834) teoria substituţiei şi a descoperit o metodă de determinare a densităţii gazelor. DU MAURIER [dü morie], Daphné (1907-1989), scriitoare engleză. Romane de dragoste, cu numeroase ecranizări („Rebecca", „Golful francezului"). DUMĂ s. f. (în Rusia) 1. Denumire a adunărilor (consiliilor) boierilor (sec. 10 — începutul sec. 18) sau zemstvelor (1864—1917) alese (D. Boierilor sau D. Zemstvelor). 2. Denumire a instituţiei reprezentative alese (1906—1917), cu funcţie legislativă sau consultativă (D. de Stat), creată cu scopul asigurării tranziţiei de la monarhia autocrată la cea constituţională; denumire a organelor orăşeneşti de autoadministrase (D. Orăşenească). 3. Denumire a Camerei Inferioare a Parlamentului Federaţiei Ruse (din 1993). DUMBARTON OAKS [dambartn aux], clădire în Georgetown (Washington D.C.), unde s-a desfăşurat, între 21 aug. şi 7 oct. 1944, o conferinţă internaţională cu participarea reprezentanţilor U.R.S.S., S.U.A., Chinei şi Marii Britanii, la care s-a hotărât crearea O.N.U. şi s-au stabilit componenţa şi atribuţiile Consiliului de Securitate. DUMBRAVA 1. Com. în jud. Mehedinţi; 2 219 loc. (1995). Reşed. com. este satul Dumbrava de Jos. 2. Com. în jud. Prahova; 4 259 loc. (1995). 3. Com. în jud. Timiş; 2 747 loc. (1995). DUMBRAVA ROŞIE, com. în jud. Neamţ, 6 279 (oc. (1995). Combinat de prelucr. a lemnului. DUMBRAVĂ (< sl.) s. f. Pădure tânără şi rară. ♦ Pădure de stejari. DUMBRAVĂ, Constantin (1890— 1935, n. Buhuşi), medic şi explorator român. A participat la expediţia întreprinsă pe coasta estică a Groenlandei DUMBRĂVENI Jean-Baptiste Dumas de vasul „Gertrude Reik" (1927—1*928). Observaţii complexe de meteorologie şi hidrologie, precum şi cercetări de botanică şi magnetism. între 1930 şi 1931, a traversat Groenlanda de la Angmagssalik (în V) la Holsteinsborg (în E). Autor ai unui Jurnal de călătorie. DUMBRAVNIC (< sl.) s. m. Plantă erbacee, perenă, medicinală şi meliferă, din familia labiatelor, înaltă de 20 — 60 cm, cu miros de cumarină (în stare uscată), cu frunze late, peţiolate şi ci flori purpurii, roz sau albe (Melittis melissophyllum). DUMBRĂVEANCĂ (cf. dumbravă) s. f. Pasăre migratoare din S şi SE Europei, de c. 31 cm, cu penajul albastru-verzui (Coracias garrulus). DUMBRAVEANU, Anghel (n. 1933, Dobroteasa, jud. Olt), scriitor român. Lirică de dragoste şi de meditaţie asupra condiţiei umane („Faţa străină a nopţii", „Tematica umbrei", „Curtea retorilor"); memorialistică („Fonetica astre-lor"), proză („Călătorie în eternitate"). Traduceri. DUMBRĂVENI 1. Oraş în jud. Sibiu, pe Târnava Mare; 8 800 loc. (1995). Expl. de argile. Panificaţie; topitorie de DUMBRĂVEŞTI 156 Ion Dumitrescu (1) cânepă. Prelucr. lemnului. Castelul Apafi (sec. 16—17). Menţionat documentar în 1332. în 1671 s-au stabilit aici colonişti armeni veniţi din Moldova, care au ridicat o impunătoare catedrală în stil baroc. 2. Com. în jud. Constanţa, în SV Pod. Cobadin, la graniţa cu Bulgaria; 568 ioc. (1995). 3. Com. în jud. Suceava; 7 961 loc. (1995). 4. Com. în jud. Vrancea; 4 072 loc. (1995). Casa memorială „Al. Vlahuţă11 (în satul Dragosloveni). DUMBRĂVEŞTI, com. în jud. Prahova; 3 664 loc. (1995). DUMBRĂVIŢA 1. Com. în jud. Braşov; 4 508 loc. (1995). Staţie de c.f. Colecţie muzeală (în satul Vlădeni). 2. Com. în jud. Maramureş; 4 473 loc. (1995). 3. Com. în jud. Timiş; 2 254 loc. (1995). DUM-DUM (< fr. {i}) s. n. Proiectil de infanterie care explodează când atinge ţinta, datorită unei mici încărcături de exploziv aflată în interiorul său. DUMERI. (DUMIRI.) (< bg.) vb. IV refl. şi tranz. A pricepe sau a face să priceapă, a-şi da sau a face să-şi dea seama; a(-şi) explica, a (se) lămuri. DUMEŞTI 1. Com. în jud. laşi; 4 385 loc. (1995). Biserică de lemn (sec. 18). 2. Com. în jud. Vaslui, pe Bârlad; 3 710 loc. (1995). DUMÉZIL [dümezil], Georges (1898—1986), istoric francez al religiilor. Prof. la Collège de France. Examinând civilizaţiile indoeuropene din perspectiva „mitologiei comparate*1, a pus în lumină cele trei funcţii originare ale organizării sociale: sacerdotal-religioasă, militară, economică („Mitra-Varunna“, „Mit şi epopee"). DUMICA {lat. *demicare) vb. I tranz. 1. A tăia în bucăţele, a fărâmiţa un aliment. 2. A ciopârţi; p. ext. a distruge, a nimici. DUMINICA SFINŢILOR ROMÂNI, sărbătoare prăznuită în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române „în fiecare an, în a doua duminică după Pogorârea Duhului Sfânt“. A fost hotărâtă de Sfântul Sinod la 20 iun. 1992 „pentru a cinsti după pravilă, cu slujbă specială şi cu acatist, toţi sfinţii din neamul nostru ştiuţi şi neştiuţi11. DUMINICĂ (lat. dominica) s. f. Ultima zi a săptămânii, destinată repausului. ♦ (REL.) Ziua săptămânală de odihnă şi de sărbătoare religioasă, înlocuind, la primii creştini, sa/atul iudaic; cea dintâi şi cea mai veche sărbătoare creştină, zi în care a înviat lisus Hristos, în care s-a arătat apostolilor a opta zi după înviere, în care s-a pogorât Duhul Sfânt la Cincizecime; Ziua Domnului. în această zi se săvârşesc euharistia şi alte taine. -O Loc. De duminică = (despre haine) bun, de sărbătoare, festiv. ♦ (Adverbial) în cursul zilei de duminică; (în forma duminica) în fiecare duminică. DUMITRA, com. în jud. Bistriţa-Năsăud; 4 483 loc. (1995). Centru pomicol şi viticol. Biserică evanghelică, cu turn, din 1488 şi biserică ortodoxă în stil gotic (1504). DUMITRACHE MEDELNICERUL (c. 1720 — 1796, n. Bucureşti), cronicar român. Medelnicer (1768—1774), apoi mare stolnic (1779) şi mare clucer (1792) în Ţara Românească. Autor al unei cronici a Războiului Ruso-Turc (1768—1774); posesorul unei importante biblioteci. DUMIŢRESCU 1. Dumitru D. (1904- 1984, n. Buftea), mecanician şi inginer român. Acad. (1963). Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul hidraulicii (mişcarea fluidelor grele cu suprafaţă liberă), al fluidelor vâscoase. Contribuţii la realizarea hidrocentralelor de la Stejaru, Sadu V. A efectuat printre primele (1950) încercări hidraulice pe modele reduse în laborator. Colecţionar de artă. 2. Zamfir D. (n. 1946, Bucureşti), pictor român. Fiul lui D. (1). Prof. univ. la Bucureşti. Reprezentant al hiperrealismului. Imagini-obiect în care rama tabloului devine prelungire sculpturală a picturii („Natură statică"). Proprietar al galeriei „Dominus" din Bucureşti. DUMITRESCU, Geo (n. 1920, Bucureşti), poet român. M. coresp. al Acad. (1993). Iniţiatorul şi conducătorul revistei „Albatros" (1941) şi al grupului omonim (1941—1943). Poeme în care notaţia prozaică, explorarea cotidianului se întâlnesc cu alegoria şi hiperbola („Libertatea de a trage cu puşca", „Aventuri lirice", „Nevoia de cercuri", „Aş putea să arăt cum creşte iarba"). Traduceri. DUMITRESCU, Horia (1893-1988, n. Buzău), antropolog român. Prof. univ. la Bucureşti. A utilizat dermatoglifele în studiul genealogiei. Lucrări de neuro-morfologie şi antropologie („Cercetări antropologice în Ţara Haţegului: Clopo-tiva“, în colab.; „Atlasul antropologic al Olteniei"). DUMITRESCU, Ion (Giovanni) (1860-1913, n. laşi), tenor român. A cântat în prima formaţie de operă românească şi apoi pe scenele unor mari teatre de operă din străinătate. Roluri în „Aida", „Faust", „Paiaţe". DUMITRESCU 1. Ion D. (n. 1913, Oteşani, jud. Vâlcea), compozitor român. Elev al Iui A. Castaldi, M. Jora, C. Brăiloiu şi D. Cuclin. Prof. univ. la Bucureşti. O simfonie „Simfonietta" şi alte lucrări pentru orchestră, muzică de scenă („Hamlet", „Regele Lear") şi de film („Nepoţii gornistului", „Desfăşurarea"), într-un limbaj de inspiraţie folclorică. 2. Gheorghe*D. (1914—1996), Oteşani, jud. Vâlcea), compozitor român. Frate cu D. (1). Elev al lui M. Jora, D. Cuclin şi C. Brăiloiu. Prof. univ. la Bucureşti. Oratorii („Tudor Vladimirescu", „Zorile de aur"), opere („loan-Vodă cel Cumplit", „Decebal", „Răscoala", „Fata cu garoafe"), muzică simfonică, de cameră şi corală. 3. Ilinca D. (n. 1952, Bucureşti), pianistă română. Fiica lui D. (1). 4. Tudor D. (1957-1977), pianist şi compozitor român. Fiul lui D. (2). 157 DUMNEAVOASTRĂ Zoe Dumitrescu-Buşulenga Silvia Dumitrescu-Timică Anton Dumitriu Petru Dumitriu DUMITRESCU, Mircea (n. 1941, Căscioarele, jud. Călăraşi), grafician român. Ilustraţie de carte (Ovidiu, Goethe, Creangă) şi grafică de şevalet, într-un stil impetuos, de sorginte expresionistă. Portrete sugestive („Eugen Schileru“), cicluri de gravuri („Recviem pentru un coleg", „Ciclu alcoolic"). DUMITRESCU, Natalia (n. 1915, Botoşani), pictoriţă română. Stabilita in Franţa (1947). Foloseşte procedeele artei populare româneşti prin care formele geometrice sunt puse în evidenţă de lumină („Ritm“, „Oraş — Portocaliu"). Ilustraţie de carte. împreună cu soţul său, Al. Istrati, a reorganizat atelierul lui Brâncuşi la Centrul „Georges Pompidou11 din Paris (1977). DUMITRESCU, Petre (1881-1950, n. sat Dobridor, jud. Dolj), general român. A participat la primul război mondial, contribuind la victoriile de la Mărăşti şi Oituz. Comandant al Armatei a 3-a (mart. 1941—aug. 1944); pe Frontul de Est a condus luptele pentru eliberarea Bucovinei, luând apoi parte la acţiunile militare de dincolo de Nistru. Arestat, a murit în închisoare. DUMITRESCU, Sorin (n. 1946, Bucureşti), pictor român. Lucrări cu substrat simbolist-spiritualist, cu elemente religioase sau filozofice, în culori adânci — game de brun, negru, bej, alb —, de o construcţie riguroasă. DUMITRESCU, Ştefan I. (1893- 1978, n. Râmnicu Sărat), economist român. Prof. univ. la Bucureşti. Preocupări în domeniul perfecţionării contabilităţii şi al aplicării metodelor şi instrumentelor bancare moderne în economia românească („Elemente şi principii de ştiinţă contabilă", „Tratat de monetă, schimb şi tehnică monetară"). DUMITRESCU, Vladimir (1902 — 1991, n. Bucureşti), arheolog român. Specialist în istoria societăţii primitive („Necropola de incineraţie din epoca bronzului de la Cârna“, „L’art néolitique en Roumanie11). DUMITRESCU-BUŞULENGA, Zoe (n. 1920, Bucureşti), istoric şi critic literar român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Monografii („Eminescu", „Ion Creangă", „Sofocle", „Surorile Brontë"), cercetări comparatiste („Eminescu şi romantismul german"), studii de sinteză tf^ate pe o vastă şi erudită docu-n^5|§re („Renaşterea — umanismul şi dialogS? artelor", „Itinerarii prin cultură"). DUMITRESCU-SEVEREANU, Constantin v. Severeanu. DUMITRESCU-TIMICĂ, Silvia (n. 1902, Craiova), actriţă română. Interpretă a unor mari roluri de comedie („O noapte furtunoasă" de Caragiale, „Bădăranii" de Goldoni, „Gaiţele" de Al. Kiriţescu, „Micul infern" de M. Şte-fănescu, „Titanic vals" de T. Muşatescu). DUMITREŞTI, com. în jud. Vrancea, pe Râmnic; 5 297 loc. (1995). Centru pomicol. Cherestea. DUMITRI.ŢE (< Dumitru) s. f. (BOT.) Crizanteme. DUMITRIU, Anton (1905-1992, n. Brăila), filozof şi logician român. Prof. univ. la Bucureşti. Preocupat de problemele filozofice ale ştiinţei şi paradoxelor logico-matematice. S-a ocupat, printre primii, de logicile polivalente. A conceput „istoria logicii" în etape complementare. Concepţia sa filozofică se bazează pe tradiţia greco-latină şi, în special, pe ontologia aristotelică. Op. pr.: „Bazele filosofice ale ştiinţei", „Logica polivalentă", „Soluţia paradoxelor logico-mate-matice", „Istoria logicii", „Philosophia mirabilis", „Alétheia". DUMITRIU, Dana (1943-1987, n. Bucureşti), scriitoare română. Tehnică novatoare a prozei de analiză psihologică („Migraţii", „Duminica mironosiţelor", „întoarcerea lui Pascal") şi a romanului istoric („Prinţul Ghica"). Cronici literare, un eseu despre realismul psihologic. DUMITRIU, Ion (n. 1943, Galaţi), pictor român. Imaginile-arhetip, organi- zate în ample cicluri tematice („Şura", „Cap de grindă", „Umbre-autoportret"), sunt susţinute prin rigoare compoziţională şi rafinate acorduri cromatice. DUMITRIU, Petru (n. 1924, sat Baziaş, jud. Caraş-Severin), scriitor român. Stabilit în Germania (1960). Rqmane despre transformările comuniste („Drum fără pulbere", „Pasărea furtunii"). „Cronică de familie", capodoperă a epicii sale, prezintă, de pe poziţii proletcultiste, destinul aristocraţiei române moderne. Romane şi eseuri în limba franceză, radiografii ale totalitarismului comunist („întâlnire la judecata de apoi", „Incognito") şi mărturii ale unor experienţe personale de salvare prin sacru („Zero, sau punctul de plecare"). DUMITRU, Alexe (1935-1970, n. Mahmudia, jud. Tulcea), canoist român. Campion olimpic la canoe dublu, împreună cu S. Ismailciuc (Melbourne, 1956), campion mondial (1958) şi european (1957). DUMNEALUI, DUMNEAEI (< domnia + lui, ei) pron. pers. Pronume de politeţe pentru pers. a 3-a sg. ♦ (Fam.) Soţ, soţie. DUMNEATA (< domnia + ta) pron. pers. Pronume de politeţe pentru pers. a 2-a sg. DUMNEAVOASTRĂ (< domnia + voastră) pron. pers. Pronume de politeţe pentru pers. a 2-a sg. şi pl. Petre Dumitrescu DUMNEZEIESC 158 (mainte de realizarea lacului de acumulare) Dunărea la Cazane DUMNEZEIESC, -IASCĂ (< Dumnezeu) adj. 1. Minunat, superb, splendid. 2. Ce aparţine lui (de) Dumnezeu (1); divin. -O Lăcaş d. = biserică. DUMNEZEIRE (< Dumnezeu) s. f. Fiinţa sau natura lui Dumnezeu, unică, transcendentă, apofatică. DUMNEZEU (lat. dom(i)ne deus) s. m. (cu regim de n. pr.) 1. (în religiile monoteiste) Fiinţă supremă personală, cauză transcendentă primordială, principiu fundamental al existenţei şi ordinii universale, creator, proniator şi judecător al lumii. Monoteismul iudaic şi cel islamic îl separă pe D. de lume (deism), pe când cel creştin îmbină prezenţa şi activitatea lui D. în lume prin energiile sale divine necreate . (imanenţa), cu realitatea Sa Infinită şi veşnică de dincolo de lumea timpului şi spaţiului (transcendenţa). Creştinismul mai afirmă că D., unu în fiinţă, este întreit în persoane (ipostasuri): Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. 2. Divinitate, zeu. -o Expr. A nu avea (sau a fi fără) nici un Dumnezeu = a nü avea (sau a fi fără) nici un sens, valoare, gust. DUMONT D’URVILLE [dümo dürvjl] 1. Jules Sébastien César D. (1790— 1842), navigator francez. A întreprins două călătorii în jurul Pământului (1822—1829); în cursulrcelei de-a doua călătorii a găsit în ins. Vanikoro (Arh. (după crearea lacului de acumulare) Santa Cruz) urmele expediţiei lui La Pérouse. între 1837 şi 1842 a navigat în zona Antarcticii, descoperind Ţara Adélie. 2. Staţiune franceză de cercetări ştiinţifice în Antarctica. Situată la 66°40' lat. S şi 140°01' long. E, în apropierea polului magnetic sudic. Deschisă la 1 dec. 1956, în cadrul Anului Geofizic Internaţional. DUMOURIEZ [dümurie], Charles François DU PÉRIER [dü perie], zis ~ (1739—1823), general francez. împreună cu mareşalul Kellerman, a oprit la Valmy (20 sept. 1792) înaintarea armatelor intervenţioniste austro-prusiene; a învins pe austrieci la Jemappes (6 nov. 1792), cucerind Belgia. DUMPING (cuv. engl.) [dampig] s. n. 1. Vânzare de mărfuri la preţuri mai scăzute decât costul lor real; practică întâlnită mai ales pe piaţa externă, vizând diminuarea stocurilor, subminarea concurenţei, câştigarea de noi pieţe de desfacere. <0 D. valutar = d. bazat pe un decalaj creat între cursul, micşorat în mod intenţionat, al valutei naţionale a ţării exportatoare faţă de valuta ţării importatoare. 2. (MED.) D. syndrom = sindrom caracteristic bolnavilor care au suferit o gastrectomie, determinat de trecerea prea bruscă a alimentelor din stomac în jejun şi manifestat clinic prin ameţeli, dureri abdominale, cefalee, uneori stare de colaps vasomotor şi, cu timpul, pierdere ponderală. DUNAEVSKI, Issak Osipovici (1900— 1955), compozitor rus. Operete („Valea de aur“, „Vânt de libertate"), muzică de film (,,Volga-Volga“), cântece de masă, muzică de estradă. DUNAJEC [dunaieţ], râu în S Poloniéi, afl. dr. al Vistulei; 243 km. Izv. din N M-ţilor Tatra înaltă şi trece prin Zakopane. Hidrocentrale. DUNANT [dünâ], Henri (1828—1910), filantrop elveţian. Principalul organizator al Crucii Roşii Internaţionale (1863). Primul Premiu Nobel pentru pace (1901), împreună cu Frédérick Passy. DUNAVĂŢ, canal navigabil care traversează ostrovul Dranov din S Deltei Dunării, alimentând L. Razim cu apă dulce din braţul Sf. Gheorghe; 25 km lungime. DUNĂ (< fr.) s. f. Formă pozitivă de relief, generată de acţiunea vântului, situată pe ţărmurile joase ale mărilor (d. litorale), pe cursul inferior al râurilor (d. continentale) şi pe suprafeţe întinse în regiunile aride (d. deşertice), orientată fie transversal, fie longitudinal faţă de direcţia vântului dominant şi cu înălţimi între 10 şi 100 m. DUNĂREA (DONAU, DUNA, DUNAI, DUNAJ sau DUNAV), fl. în Europa, al doilea ca dimensiuni şi debit (după Volga); 2 860 km. Bazinul hidrografic are o supr. de 817 mii km2, din care 221,7 mii km2 (27 %) pe terit. României. Izv. din E M-ţilor Pădurea Neagră (Schwarzwald) prin pâraiele Breg şi Brigach care confl. la Donaueschingen, străbate de la V la E partea de S a Germaniei, traversează apoi reg. de NE a Austriei, după care formează, pe o porţiune, graniţa dintre Slovacia şi Austria, parcurge apoi SV Slovaciei, făcând graniţa cu Ungaria. în această zonă se află în construcţie barajul hidrocentralei Gabacikovo, între Hrusov (Slovacia) şi Dunakiliti (Ungaria). După ce separă M-ţii Borzsôny de M-ţii Pilis prin defileul Porţile Visegrâd-ului din N Ungariei, îşi schimbă brusc cursul către S (la Vâc), drenând partea central-vestică a Ungariei, apoi formează graniţa dintre Croaţia şi Iugoslavia şi intră în România la Baziaş. în continuare, face graniţă cu Iugoslavia până la râul Timok, iar de aici, până în dreptul localit. Silistra, formează hotarul cu Bulgaria. De la Silistra până la confl. cu Prutul, D. curge numai pe terit. României, iar de aici până la gura braţului Chilia, formează graniţa cu Rep. Moldova şi Ucraina. Sectorul superior (de la izvoare până la Viena) este tipic /bamianovka /o \ .r-rw- ^ a$l 'Ankudinovo* .^Ostrovul WCubanu ^ Oomc itlâgeanca ' ~ ** r,% f=^ \ llganiideSus<^ /^Partizani 'O ' Mineri “ Cataloil *V. MalcocibjjJ jjkogâlnjraamj ^/ValeaNucarilor hiol4r £.—rT'CX OTrestemc, ^ " - -^1 Galbant f Lastunio NicolaeBâlcescu //~0* . \\ CI , /yORandunica H ^vTurda lu / *ASatuNou[|, ... /zl V Jt^jjySarichic^r^ Mihai Bravu "~"r t i\\V=BabaûaQf £ . BABADAG#^lk / . VictoriaHjL \ Battenii de Sus(J ^ BeştepeîX_____________ ^ 1 Mahmudia*, Colina -lazurile ilr ^Insula : ^ pCafaorniani^^.:^< engJ. Dun [MountainsJ „[Munţii] Dun“) s. n. Rocă magmatică intruzivă, ultrabazică, de culoare galben-verzuie, constituită din olivină şi cromit. Reprezintă minereu pentru extragerea cromului şi a platinei native pe care o conţine uneori. Isadora Duncan DUNKA 162 John Duns Scot DUNKA 1. Nicolae R.D. (1837-1862, n. laşi), ofiţer român în armata austriacă. S-a înrolat, în 1860, în rândurile celor „o mie“ de voluntari ai lui Garibaldi, iar, în 1862, a participat la Războiul de Secesiune din S.U.A. în armata nordistă; a murit în luptă. 2. Titus Al. D. (1845-1903, n. laşi), inginer român. Frate cu D. (1). Participant la răscoala poloneză din 1863—1864; a luptat în Italia în armata lui Garibaldi (1862, 1867), în Franţa împotriva Prusiei (1870) şi în armata română pentru cucerirea independenţei naţionale (1877). A iucrat la construirea Canalului Suez. DUNKERQUE [dôkerc], oraş în N Franţei (Flandra), port la Marea Nordului; 190,9 mii loc. (în 1991, cu suburbiile). Centru siderurgic. Şantiere navale. Prelucr. petrolului. îngrăşăminte chimice. Ţesături. Este legat prin feribot cu oraşul Dover de pe coasta de SE a Marii Britanii. Locul unei violente bătălii (27 mai — 4 iun. 1940) între trupele anglo-franceze şi cele germane, în cursul căreia Aliaţii au suferit mari pierderi materiale şi umane, dar au reuşit evacuarea a 340 mii oameni în Marea Britanie. DÙN LAOGHAIRE [danleara], oraş în NE Irlandei, la S de Dublin, port la M. Irlandei; 54,7 mii loc. (1986). Şantiere navale. Uzine chimice. Export de animale. Staţiune turistică şi balneară. Vechiul nume: Kingstown. DUNLOP [dania], John Boyd (1840— 1921), inventator britanic. în 1887 a inventat pneul (utilizat prima dată la triciclete, apoi la biciclete şi, din 1888, la automobile). A fondat (1889) Dunlop Rubber Company Ltd., care a devenit una dintre cele mai importante producătoare de pneuri din lume. DUNOYER DE SEGONZAC [dünuaie da sagôzac], André (1884—1974), pictor şi grafician francez. Postimpresionist cu ecouri foviste, de mare fineţe, aduce în creaţia sa un elogiu naturii vitale. Peisaje în ulei (Saint-Tropez), desene, gravuri şi, în ultima perioadă, numeroase acuarele. DUNS SCOT [danz scot] (SCOTUS), John (c. 1265—1308), filozof şi teolog scoţian. Franciscan. Sub influenţă augustină, s-a opus tomismului, făcând distincţii ingenioase între obiectul credinţei şi obiectul raţiunii, între teologie şi filozofie, fapt pentru care Biserica i-a acordat titlul de Doctor subtilis. Autor al „Tratatului despre primul principiu'*. DUNST (< germ.) s. m. Griş fin, produs intermediar obţinut în procesul tehnologic de măcinare a grâului în morile industriale. DUNSTABLE [danstabl], John (c. 1385—1453), compozitor englez. Promotor a! polifoniei vocale. Autor de misse, motete, chanson-uri („O rosa bella“). Creaţia lui a influenţat muzica compozitorilor flamanzi din timpul său (Dufay, Binchois). DUNSTAN [danstan] (c. 909—988), arhiepiscop de Canterbury. Subliniază pentru prima dată natura sacerdotală a funcţiei regale şi îndatoririle regelui faţă de Biserică şi popor. Biserica St. Dunstan din Londra, care îi este închinată, serveşte drept lăcaş de cult şi centru spiritual al românilor ortodocşi din Londra. DUO (< it.) s. n. invar. (MUZ.) Ansamblu format din două instrumente care execută împreună o compoziţie muzicală, fiecare având o partidă separată; lucrare muzicală scrisă pentru acest ansamblu. V. duet. DUODECIMAL, -Ă (< germ.) s. n. Care are la bază împărţirea în 12 unităţi. DUODEN (< fr. {i}; {s} lat. duodénum [digitorum] „de 12 [degete]1') s. n. Porţiune iniţială şi fixă a intestinului subţire, care înconjură capul pancreasului, cuprinsă între pilor şi unghiul duodeno-jejunal, a cărui mucoasă secretă fermenţi şi alte substanţe cu rol în digestie, în d. se varsă bila şi sucul pancreatic. DUODENAL, -Ă (< fr. {i}) adj. Al duodenului, care se referă la duoden; care se formează în duoden. DUODENjTĂ (< fr.) s. f. lnflamaţie a mucoasei duodenale. DUODIODĂ (< germ.) s. f. Tub electronic care conţine sub acelaşi înveliş două diode cu vid. DUOLEET (< fr.) s. n. (MUZ.). Diviziune ritmică excepţională folosită în metrica ternară; două valori de durată în loc de trei. DUOPOL (< fr.; {s} lat. duo „doi“ + gr. poleo „a vinde") s. n. Tip de mono- pol caracterizat prin existenţa a două firme care domină piaţa, producând şi vânzând aceleaşi produse sau produse similare. DUOPSON (< fr.) s. n. Situaţie a unei pieţe în care există doar doi cumpărători ai aceluiaşi produs sau ai unor produse similare. DUOTRIODĂ (< germ.) s. f. Tub electronic care conţine sub acelaşi înveliş două triode. DUPARC [düparc], Henri (1848— 1933), compozitor francez. Elev al lui C. Franck. Poeme simfonice („Léonore"), muzică pentru pian, melodii vocale, transcripţii. DUPARC [düparc], Louis (1866-1932), geolog şi chimist elveţian. Prof. univ. la Geneva. Lucrări de petrografie, mineralogie, chimie analitică şi organică. Colaborator al prof. Ludovic Mrazec. M. de onoare al Acad. Române (1913). DUPĂ (lat. de-post) prep. I. (Introduce un complement circumstanţial de loc). 1. îndărătul..., în dosul..., înapoia... 2. Mai departe de..., dincolo de... 3. în urma..., pe urma (cuiva sau a ceva), o Expr. (Pop.) A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. II. (Introduce un complement circumstanţial de timp) 1. în urma... <0 Expr. După toate = pe lângă toate câte s-au întâmplat. 2. Introduce o propoziţie circumstanţială de timp. III. (Introduce un complement circumstanţial de mod) 1. Potrivit cu..., în conformitate cu..., la fel cu... <0 Expr. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva; a se acomoda cu cineva. Dacă ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. 2. Ţinând seama de..., având în vedere..., luând în consideraţie... 3. în raport cu..., pe măsura..., în proporţie cu.... 4. Având ca model sau ca exemplu. IV. Introduce un complement circumstanţial de scop: umbla după vânat. V. Introduce un complement indirect: tremura după bani. VI. (Introduce un atribut) 1. (Arată originea, descendenţa) Din partea... Văr după mamă. 2. Indică obiectul acţiunii: adaptare după o nuvelă. VII. Leagă două propoziţii copulative. După ce (că)... = în afară de faptul că..., pe lângă că... DUPLEIX [düpiei], Joseph François (1697—1763), administrator colonial francez în India. în serviciul Companiei Indiilor (1720 — 1754), a încercat, dar fără succes, să pună bazele unui imperiu colonial francez în India, opunându-se expansiunii engleze. DUPLEX (< fr. {i>; {s} lat. duplex ,,dublu“) s. n. 1. Hârtie sau carton format din două straturi de pastă, lipite prin 163 DURĂU deshidratare şi presare în stare umedă. 2. Procedeu de reproducere în două culori a ilustraţiilor monocrome prin realizarea a două negative cu raster, dintre care unul mai contrastant, iar celălalt mai puţin contrastant. 3. Sistem d. - sistem de telecomunicaţie care asigură comunicaţia simultană bilaterală între două posturi corespondente. 4. Procedeu d. = procedeu de elaborare a oţelului, în care se folosesc două agregate de afinare. 5. Pompă d. = pompă cu piston, cu doi cilindri paraleli. 6. Apartament d. - apartament construit pe două nivele, cu scară interioară. DUPLICAT {< germ.) s. n. (DR.) Al doilea exemplar al unui înscris emanat de !a o persoană fizică sau juridică; copie. DUPLICAŢIE (< engl.) s. f. Prezenţa în genom a unui fragment cromozomial suplimentar, rezultat al unui crossing-over inegal. DUPLICITAR, -Ă (< duplicitate) adj. Care are caracter de duplicitate; fals, ipocrit, făţarnic. DUPLICITATE (< fr., lat.) s. f. Făţărnicie, ipocrizie. DUPONT DE NEMOURS [düpô da nemur] 1. Pierre Samuel (1739-1817), economist francez. Cunoscut financiar în timpul Revoluţiei Franceze şi a Imperiului. 2. Eleuthère Irénée (1771 — 1834), chimist francez. Fiul lui D. (1). în 1802 a construit (la Wilmington, S.U.A.) o fabrică de pulberi explozive, nucleul firmei „Du Pont de Nemours14, una dintre cele mai importante din lume în domeniul produselor chimice. DUPRÉ [düpre], Marcel (1886- 1971), organist şi compozitor francez. Prof. la Conservatorul din Paris. Lucrări religioase şi muzică pentru orgă. DUQUE DE CAXIAS [duke da caşias], oraş în SE Braziliei (Rio de Janeiro) în conurbaţia Rio de Janeiro; 685,3 mii loc. (1991, cu suburbiile). Mare rafinărie de petrol. Ind. metalurgiei neferoase, chimică, textilă, ceramicii şi alim. întemeiat în sec. 16. DUR1, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre corpuri solide) Greu de pătruns; tare. 2. Apă d. = apă care conţine compuşi solubili ai calciului şi ai magneziului peste limita admisă pentru apa potabilă sau industrială A. d. nu face spumă cu săpunul, nu fierbe legumele etc. 3. (Despre radiaţia X sau y) Foarte pătrunzător, care poate străbate straturi groase de substanţă. 4. Consoană d, = consoană a cărei articulaţie nu conţine nici un element palatal. 5. Fig. Aspru2 (2), sever; crud (II), brutal, nemilos. DUR2 (< germ.) adj. (MUZ.) Major (ex. do major = C dur). DURA1 (DUR) (onomat) interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de un lucru ce se rostogoleşte sau se învârteşte repede. -O Loc. De-a dura = de-a rostogolul, de-a berbeleacul. DURA2 (lat. dolare) vb. I tranz. (înv.) A construi, a zidi, a clădi. DURA3 (< fr., lat.) vb. I intranz. 1. A tine, a se desfăşura un anumit timp, o anumită perioadă. 2. A dăinui, a se menţine; a fi trainic, rezistent. DURABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care durează2 (2) (de) mult timp; trainic, dăinuitor. DURABILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Calitatea de a fi durabil; trăinicie. 2. Calitatea unui material de a-şi păstra proprietăţile fizico-chimice şi mecanice o perioadă de timp îndelungată. 3. Perioadă de timp cât poate fi utilizat un sistem tehnic în serviciu, în condiţii stabilite în prealabil DURACID (< dur' + acid) s. m. Aliaj fier-siliciu cu conţinut mare de siliciu, rezistent la acţiunea acizilor. DURA-EUROPOS, oraş antic în E Siriei, pe cursul mijlociu al Eufratului, întemeiat de Seleucos I (c. 312 Î.Hr.), rămâne timp de şase sec. un oraş de frontieră, adăpostind un fascinant mozaic de populaţii, credinţe religioase şi stiluri artistice. Azi, Salahiyeh (Siria). DURALUMINIU (< germ., fr.; {s> Dür [en] + germ. Aluminium „aluminiu") s. n. Aliaj de aluminiu cu cupru şi magneziu, care poate fi durificat prin călire şi îmbătrânire, folosit în ind. aeronautică, ia fabricarea pieselor cu greutate specifică mică şi rezistenţă mare. A fost obţinut (1809) de metalurgul german A. Wilm. DURAMATER (loc. lat. m.) subst. Membrană externă, fibroasă, groasă, rezistentă a meningelor; meninge dur, meninge extern, pahimeninge. DURAMEN (< fr.; {s} lat. duramen „lemn solid") s. n. Partea centrală din tulpinile şi ramurile arborilor şi arbuştilor, colorată mai intens. Inactiv fiziologic, foarte rezistent, cu valoare industrială mare; (pop.) inima lemnului. DURAN (< fr. {i}) s. n. Sticlă de tipul borosilicaţilor, cu rezistenţă mare la variaţiile bruşte de temperatură, folosită pentru sticlăria de laborator şi în construcţia aparatelor de fizică. DURANCE [düras], râu în SE Franţei, afl. stg. al Ronului, în apropiere de Avignon; 350 km. Izv. din Alpii Cotici. Mari variaţii de debit. Irigaţii. Hidrocentrale. DURANGO 1. Oraş în V Mexicului, la poalele Sierrei Madre Occidental, la 2 040 m alt., centru ad-tiv al statului cu acelaşi nume; 414 mii loc. (1990, cu suburbiile). Expl. de min. de fier, aur, argint şi antimoniu. Prelucr. primară a min. şi lemnului. Produse textile şi alim. Universitate (1856). Fondat în 1556. Numit şi Victoria de Durango. 2. Stat în Mexic; 123,2 mii km2; 1,35 mii. loc. (1990). Expl. forestiere şi de min. de fier, antimoniu, zinc, plumb etc. Porumb şi bumbac. Creşterea bovinelor. DURAS [düra], Marguerite (pseud. Margueritei Donnadieu) (1914—1996), scriitoare şi cineastă franceză. Romane („Moderato cantabile", „Amanta engleză", „Iubitul", „Amantul din China de nord") şi scenarii de film („Hiroshima, dragostea mea", „Camionul") ale căror personaje încearcă să scape de singurătate şi de banalitatea existenţei cotidiene prin dragoste sau crimă. DURAS-DIURPANEUS (sec. 1 d.Hr ), rege geto-dac. Predecesor al lui Decebal. DURATĂ (< după fr. durée) s. f. Timpul dintre două evenimente succesive. ♦ Interval de timp în care se petrece sau se desfăşoară o acţiune; timpul cât dăinuie ceva. ♦ (FILOZ.) Concept fundamental în filozofia lui H. Bergson desemnând timpul trăit, succesiunea fără juxtapunere a stărilor de conştiinţă ale subiectului; opus timpului obiectiv, măsurabil. DURATIV, -Ă (< fr.) adj. (Despre verbe sau timpuri verbale) Care arată că o acţiune durează, este în desfăşurare. DURAZZO v. Durrës. DURĂ (< dura1) s. f. Roată plină, fără spiţe şi fără butuc. DURĂU, staţiune climaterică şi de odihnă, cu funcţionare permanentă, situată la poalele M-ţilor Ceahlău, la 780—800 m alt., la 60 km NV de Piatra Neamţ (jud. Neamţ). Climat subalpin, cu Marguerite Duras DURBACĂ 164 Durău. Complexul turistic aer curat, bogat în ozon. Indicată pentru tratarea nevrozelor, a stărilor de debilitate etc. DURBACĂ (< tc.) s. f. 1. Cada teascului de struguri. 2. Vas cu apă în care se află serpentina alambicului pentru făcut ţuică. DURBAN [d?:b9n], oraş în SE Rep. Africa de Sud (Natal), port la Oc. Indian; 1,1 mii. loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Constr. navale. Fabrici de zahăr, textile şi de prelucr. a lemnului; uzine chimice; rafinării de petrol. Export de cărbuni, mangan, cromit,- zahăr şi lână. Bază pentru vânătoare de balene. Staţiune balneoclimaterică. Universitate. Vechiul nume: Port Natal. DURDULJU, -!E (< durd, rar, ,,id“) adj. Grăsuţ, dolofan, plin; bucălat. DUREA (lat. dolere) vb. II tranz. 1. A simţi o durere (1), a avea o senzaţie de durere. ♦ A produce cuiva o senzaţie de durere (1). -0* Expr. A-l durea inima (sau sufletul) = a-i părea rău, a fi mâhnit, îndurerat. Nici capul nu mă doare = n-am nici o grijă, nu-mi pasă. 2. Fig. A produce cuiva o suferinţă morală; a mâhni, a îndurera. DÜRER [durer], Albrecht (1471 — 1528), pictor, desenator şi gravor german. Reprezentant al Renaşterii. A îmbinat, într-o sinteză personală, viziunea coloristică italiană cu unele elemente ale goticului german. Creaţia sa se caracterizează prin adâncul sens filozofic, prin compoziţia complexă şi clară, plasticitatea formelor, vigoarea şi expresivitatea nervoasă a desenului. Gravuri („Cavalerul, moartea şi diavolul", „Cavalerii Apocalipsei“, „Melancolia"), picturi („Cei patru apostoli", „Autoportret"), acuarele (peisaje). Teoretician, a contribuit la dezvoltarea teoriei despre artă („Tratatul de geometrie descriptivă", „Cele patru cărţi despre proporţie"). Reprezentat prin stampe în muzeele din România. DURERE (< durea) s. f. 1. Senzaţie neplăcută generată de excitaţia puternică a terminaţiilor nervoase (din piele şi din celelalte organe). D. are adesea o valoare protectoare, determinând reacţii de apărare. 2. Suferinţă morală; mâhnire, întristare. DUREROS, -OASĂ (< durere) adj. Care provoacă durere (fizică sau morală). DURGA v. Kali. DURGAPUR, oraş în NE Indiei (Bengalul de Vest); 416 mii loc. (1991). Combinat metalurgic. Constr. de maşini grele. Uzine chimice. Baraj hidroenergetic. , DURHAM (cuv. engl.) [daram] Rasă englezească de taurine, crescută pentru producţia de carne; are cap relativ mic şi membre scurte. Sin. shorthorn. DURHAM [darsm] 1. Oraş în E Marii Britanii (Anglia); 38,1 mii loc. (1981). Nod de comunicaţii. Siderurgie, uzine chimice. Universitate (1832). Catedrală Durban Albrecht Dürer: „Cavalerii Apocalipsei' 165 DÜRRENMATT Durham (1). Catedrala celebră, în stil gotic englez timpuriu (sec. 11—13, transformată în sec. 15, restaurată în sec. 19). Renumit centru de anluminuri şi manuscrise (sec. 13). 2. Oraş în E S.U.A. (North Carolina); 136,6 mii loc. (1990). Ind. tutunului şi textjlă. Instrumente de precizie (componente electronice). Cherestea. Poligrafie. Universităţi. DURIFICA (< dur1) vb. I tranz. şi refl. A (se) face (mai) dur (1); a (se) întări. DURIFICARE (< durifica) s. f. 1. Acţiunea de a (se) durifica. 2. Proces sau tratament (termic, termochimic sau mecanic) de mărire a durităţii unui metal. DURINĂ (< fr. {i}) s. f. Boală parazitară a cailor, provocată de Trypa-nosoma equiperdum, care se transmite prin montă. DURJT (DUREN) (< fr., germ.; {s} lat. durus „dur, tare“) s. n. Mineral organic amorf, negru-cenuşiu, mat şi dur, component ai cărbunilor de pământ. DURITATE (< fr., lat. duritas, -atis) s. f. 1. Proprietate a corpurilor solide de a rezista acţiunilor mecanice care tind să le deformeze suprafaţa. <0* D. mineralogică = rezistenţa pe care suprafaţa netedă a unui cristal o opune la pătrunderea în interiorul său, prin zgâriere sau apăsare, a vârfului ascuţit al unui corp Émile Durkheim Friedrich Dürrenmatt foarte dur. D. absolută se măsoară cu sclerometrele; frecvent se utilizează scara d. (scara lui Mohs) de apreciere a d. relative, prin comparaţie cu alte minerale a căror d. este cunoscută. 2. Proprietate transmisă apei de sărurile de calciu şi de magneziu dizolvate, care o fac improprie folosirii în cazanele de abur din cauza formării crustei. V. dedurizare. -<> D. temporară = mărime egală cu cantitatea de bicarbonaţi de calciu şi de magneziu pe care o conţine o apă şi care, prin fierbere, precipită, cu degajare de dioxid de carbon. D. permanentă = mărime egală cu cantitatea de cloruri şi sulfaţi de calciu şi de magneziu pe care o conţine o apă şi care, prin fierbere, rămâne în soluţie. 3. (FIZ.) Duritatea radiaţiilor X = proprietate a radiaţiilor care determină puterea de pătrundere a lor într-un material în funcţie de lungimea lor de undă. 4. Fig. Asprime, severitate; cruzime, brutalitate (în atitudini, în comportare). DURKHEIM [dürkem], Émile (1858-1917), sociolog francez. Influenţat de pozitivismul lui A. Comte, a definit obiectul şi metodele sociologiei, considerând fenomenele sociale ca exterioare în raport cu individul, iar reprezentările şi sentimentele comune sau colective ca surse ale religiei şi moralei („Regulile metodei sociologice", „Sinuciderea", „Formele elementare ale vieţii religioase"). A întemeiat, în 1896, revista l’Année sociologique, în jurul căreia s-a constituit şcoala franceză de sociologie. DURMITOR, masiv muntos calcaros şi dolomitic în Alpii Dinarici (Munte- negru). Alt. max.: 2 522 m (vf. Bobotov Kuk). Parc naţional. DURNEŞTI, com. în jud. Botoşani; 3 841 loc. (1995). DIJRO (cuv. sp.) s. m. Veche monedă de argint spaniolă. DUROMÈTRU (< fr.) s. n. Aparat pentru măsurarea durităţii, folosit în ind. cauciucului. DUROSCOP (< fr. {i}; {s} lat. duritas „duritate" + gr. skopeo „a examina") s. n. Aparat pentru măsurarea durităţii (1) metalelor prin metoda electromagnetică. DUROSTORUM (DÂRSTOR), cetate romană, apoi bizantină. Sediul themei bizantine Paristrion. Azi Silistra, Bulgaria. DURRELL [diusrel], Lawrence (1912—1990), scriitor englez. Proză de factură impresionistă a cărei temă obsedantă este timpul (romanele compunând ciclurile „Cvartetul din Alexandria" şi „Cvintetul din Avignon", „Labirintul întunecat", „Cartea neagră"). Versuri („Oraşe, câmpuri şi oameni", „Poeme alese"). DÜRRENMATT, Friedrich (1921 — 1990), scriitor elveţian de limbă germană. Eseuri („Scrieri despre teatru"), nuvele („Tunelul", „Pana de automobil", „Judecătorul şi călăul"), romane de factură poliţistă cu accente de satiră la adresa epocii („Bănuiala", „Făgăduinţa") şi piese de teatru ilustrând, în manieră grotescă, precaritatea condiţiei umane într-o lume absurdă şi ameninţătoare („Vizita bătrânei doamne", „Romuius cel Mare", „Fizicienii", „Hercule şi grajdul lui Augias"). DURRËS 166 Eieonora Duse DURRËS [duras] 1. Gjiri i Durrësit [ghiri i durasit], golf al M. Adriatice, pe coasta de V a Albaniei, care adăposteşte portul cu acelaşi nume. 2. Durrësi, oraş în V Albaniei, port la M. Adriatică; 85,4 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Şantier naval; fabrici de conserve din peşte; prelucr. tutunului şi a pieilor. Produse din cauciuc. Export de cereale, ulei de măsline, tutun. Staţiune balneoclimatică. în sec. 7 î.Hr., aici a existat colonia greacă Epidamos, unul dintre cele mai importante centre monetare ale Antic., port şi punct de tranzit spre Grecia. Cucerit de romani (229 î.Hr.), care l-au numit Dyrrachium, apoi de bulgari (sec. 10—11), de regatul Neapolelui (1272 — 1336), de sârbi (1336—1392) şi de Veneţia din 1392 până în 1501, când a intrat în stăpânirea otomanilor. în 1912—1921, D. a fost capitala Albaniei. Cunoscut şi sub numele de Durazzo (italian) şi Drac (sârbo-croat). DUR-ŞARRUKIN, oraş antic în N Mesopotamiei, fundat în 713 î.Hr. de regele Sargon II, care a stabilit aici capitala statului asirian. Ruinele grandiosului palat al lui Sargon II. Azi Khorsabad (Iraq). DURUI. (< dura') vb. IV intranz. 1. (Despre un vehicul) A face zgomot mare în mers; a hurui. 2. intranz. şi tranz. (Fig.) A vorbi repede, fără întrerupere; a turui. DURUITOAREA, cascadă în două trepte pe versantul de NV a masivului Ceahlău, la 1 200 m alt.; înălţimea primei trepte 20 m, iar totală 30 m. Obiectiv turistic în apropiere de staţiunea Durău. DURUY [dürüj], Victor (1811-1894), istoric francez. Specialist în istoria Romei şi a Greciei antice („Istoria romanilor11, 7 vol.). DUS, -Ă (< duce) adj. Plecat (fără a se mai întoarce). Expr. Dus (pe ceea lume) = mort. A dormi dus = a dormi foarte adânc. Dus pe gânduri = preocupat, absorbit, îngândurat. +J^ig. Neatent, îngândurat; adormit. DUSE [duze], Eleonora (1858— 1924), tragediană italiană. A interpretat cu mare profunzime roluri în piesele lui Dumas-fiul, Ibsen şi, în special, în cele ale lui d’Annunzio. DUSSEK (DUSEK sau DUèlK), familie de muzicieni cehi: 1. Jan Josef D. (1738—1818), organist. 2. Jan Ladislav D. (1760—1812), organist, pianist şi compozitor. Lucrări pentru pian; autor al unei metode pentru pian. DÜSSELDORF, oraş în V Germaniei, centru ad-tiv al landului Renania de Nord-Westfalia, port pe Rin; 577,6 mii ioc. (1992). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Centru comercial şi financiar. Ind. siderurgică, constr. de automobile (uzinele firmei „Auto-Un io n“), de vagoane şi de utilaj minier, electrotehnică, instrumente de precizie, chimică, piei., hârtie, conf. Centru cultural (institute de învăţământ superior, muzee). Biserica Sankt Lambertus (sec. 13—14), monumentul principelui Johann Wilheim II (sec. 18). Centru pentru congrese şi târguri internaţionale. Fundat în sec. 11, D. a devenit oraş în 1288. Reşedinţă a ducilor de Berg, principi electori ai Palatinatului. Centru al marelui ducat de Berg (din 1805), creat de Napoleon; în componenţa Prusiei (din 1815). A suferit mari distrugeri în cel de-al doilea război mondial (1942— 1945). DUŞ (< fr.) s. n. 1. Fascicul de jeturi subţiri de apă, realizat cu un dispozitiv adecvat şi utilizat în scopuri igienico-sanitare. ♦ Fig. Vorbă sau veste neaşteptată şi neplăcută. -O Expr. A face (cuiva) un duş (rece) = a face (cuiva) o morală, o critică aspră. 2. Instalaţie de spălare sau de tratare echipată cu d. (1). DUŞANBE, cap. Tadjikistanului situată pe râul omonim; 582,4 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Mare combinat pentru bumbac. Uzine constr. de maşini; produse textile şi alim. Centru cultural (universitate, academie de ştiinţe, muzee). între 1929 si 1961 s-a numit Stalinabad. DUŞC (< ser.) s. f. Cantitate de băutură (alcoolică) care se poate bea dintr-o singură înghiţitură; înghiţitură (dintr-o băutură). DUŞEGUB|NĂ (DEŞEGUBINĂ) (< sl.) s.f. (în Ev. Med. în Ţara Românească şi în Moldova) Răscumpărare plătită domniei (în bani sau în vite), percepută pentru omor, adulter sau răpire de fete. Se mai numea şugubină. DUŞMAN, -Ă (< tc.) s. m. şi f., adj. 1. (Persoană) care are o atitudine ostilă faţă de ceva sau de cineva, care urăşte ceva sau pe cineva. 2. Vrăjmaş, inamic în război. DUŞMANCĂ (< duşman) s. f. Femeie care are o atitudine ostilă faţă de ceva sau de cineva, care urăşte ceva sau pe cineva. DUŞMĂNI (< duşman) vb. IV tranz. şi refl. recipr. A avea sentimente ostile faţă de cineva; a (se) urî). DUŞMĂNIE (< duşman) s. f. Sentiment de ură împotriva cuiva, atitudine ostilă faţă de cineva; vrăjmăşie. DUŞMĂNOS, -OASĂ (< duşman) adj. Plin de duşmănie; ostil, răuvoitor. DUŞUMEA (< tc.) s. f. Pardoseală de scânduri (a unei încăperi), o D. oarbă -duşumea din scânduri de brad, care constituie stratul-suport al unei pardoseli de parchet. DUTILLEUX [dütio], Henri (n. 1916), compozitor francez. Balete („Lupul11), Düsseldorf 167 DZERJINSKI simfonii, suite simfonice, muzică de cameră, melodii pentru voce şi pian. DUTRA, Eurico Gaspar (1885- 1974), general şi om politic brazilian. Ministru de Război (1936—1945), a organizat „Forţele expediţionare braziliene" care au luptat în Italia alături de Aliaţi. Preşedinte al Braziliei (1946-1951). DUŢU, Alexandru (n. 1928, Bucureşti), istoric literar român. Studii de istorie a culturii româneşti („Cărţile de înţelepciune în cultura română“, „Sinteză şi originalitate în cultura română", „Cultura română în civilizaţia europeană modernă'4), de teorie şi istorie a mentalităţilor („Dimensiunea umană a istoriei; direcţii în istoria mentalităţilor").^ DÙUMVI.R (cuv. lat.) s. m. (în Roma antică) Magistrat care exercita o funcţie împreună cu un alt magistrat, egal în drepturi. DUUMVIRAT (< lat. duumviratus) s. n. (în Roma antică) Magistratură compusă din duumviri. DUUN, Olav (1876-1939), scriitor norvegian. Romane într-o limbă cu particularităţi dialectale, având ca nucleu tematic confruntarea omului cu „puterile" obscure iraţionale şi urmărind evoluţia unor personaje, în majoritate ţărani (ciclul „Oamenii din Juvik“). DUVALIA (< fr. {i}) s. f. Cefalopod fosil din grupa belemniţilor, caracterizat printr-un rastru scurt şi turtit, bombat în partea ventrală. A trăit din Jurasic până în Cretacic. DUVALIER [düvalie] 1. François D. (1907—1971), om politic haitian. Preşedintele statului (1957—1971). A condus ţara prin metode dictatoriale. 2. Jean Claude D. (n. 1951), om politic haitian. Fiul lui D. (1). Preşedinte al Rep. Haiti (1971-1986). DUVANLI (DUVANLIl), aşezare în S Bulgariei, în apropierea oraşului Plovdiv, celebră prin tezaurul de obiecte de argint tracice (sec. 6—4 Î.Hr.), descoperit într-un mormânt princiar tumular. DU VIGNEAUD [dü vino], Vincent (1901—1978), biochimist american. Lucrări fundamentale în domeniul compuşilor organici biologici care conţin sulf (biotină, penicilină, insulină, cistină) etc. A obţinut oxitocina prin sinteză. Premiul Nobel pentru chimie (1955). DUVIVIER [düvivie], Julien (1896-1967), cineast francez. Filme diverse ca tematică şi gen („Morcoveaţă“, „Nopţi marocane", „Pépé le Moko"), afirmân-du-se prin tehnica sketch-ului („Povestiri din Manhattan", „Diavolul şi cele 10 porunci", „Un carnet de bal“). DUXOCROMIE (< fr.) s. f. Procedeu de executare a fotografiilor şi a diapo- Antonin Dvofâk zitivelor colorate cu ajutorul a trei imagini parţiale în trei culori fundamentale (roşu, galben şi albastru), care, prin suprapunere, dau o imagine colorată. DUZĂ (< germ.) s. f. 1. Ajutaj. ♦ D. de erupţie = piesă de oţel prevăzută în interior cu un canal cu diametru relativ redus, folosită pentru reglarea debitului de ţiţei şi de gaze la sondele în erupţie. 2. Filieră (3). DUZjNĂ (< ngr.) s. f. Grup de douăsprezece obiecte de acelaşi fel care formează un tot. Expr. De duzină = (despre mărfuri) făcut în serie; de calitate inferioară. DVERĂ (< sl.) s. f. 1. Fiecare dintre cele trei uşi ale iconostasului, două laterale şi una centrală (d. împărătească). 2. Piesă decorativă de forma unei perdele care acoperă spaţiul liber de la intrările în altar ale tâmplei. DVINA DE NORD, fl. în Federaţia Rusă; 750 km. Se formează prin unirea râurilor Suhona şi lug şi se varsă printr-o deltă în Marea Albă, în apropiere de Arhanghelsk. Legat prin canale de Volga. Navigaţie (c. 525 km). Pescuit. Van Dyck: „Carol I la vânătoare1' DVINA DE VEST v. Daugava. DVOftÂK [dvorjac], Antonin (1841-1904), compozitor ceh. Prof. şi director ia conservatoarele din New York şi Praga. Simfonii, concerte pentru pian, vioară şi violoncel, lucrări simfonice şi vocal-simfonice, muzică de cameră, coruri, cântece, opere („Regele şi cărbunarul", „Rusalka"). Fondator, alături de Smetana, al şcolii muzicale naţionale cehe. DVOftÂK [dvorjac], Max (1831 — 1922), istoric de artă şi estetician ceh. A conceput istoria artei ca istorie a spiritului uman, iar opera de artă ca fenomen istoric supus mutaţiilor sociale, filozofice, culturale („Despre El Greco şi manierism", „Idealism şi naturalism în sculptura şi pictura gotică"). Dy, simbol chimic pentru disprosiu. DYCK (VAN DYCK) [daic], Sir Anthonis van (1599—1641), pictor flamand. Colaborator al lui Rubens. A călătorit în Italia şi Anglia, unde a devenit pictor de curte al lui Carol I Stuart. Excepţional portretist, a avut o influenţă considerabilă asupra şcolii engleze de pictură („Cardinalul Bentivoglio", „Frans Snyders", „Carol I la vânătoare"). DYKE (< engl. {i}> [daic] s. n. Formă de zăcământ comună rocilor vulcanice şi subvulcanice, discordantă faţă de formaţiunile înconjurătoare, rezultată în urma injectării şi consolidării magmei într-o crăpătură a scoarţei terestre, pe care o străbate transversal pe formaţiunile înconjurătoare. DYLAN [dilan], Bob (pe numele adevărat Robert Zimmermann) (n. 1941), interpret vocal şi compozitor american. Reprezentant al curentului folk; creaţii şi interpretări emoţionante, profunde. DYNĂ s. f. v. dină. DZAOUDZI, oraş în ins. Mayotte (Arh. Comore), port la Oc. Indian, centru ad-tiv al ins.; 8 mii. loc. (1989). Export de copra, cafea, vanilie. Pescuit. DZERJINSK, oraş în partea central-europeană a Federaţiei Ruse, la V de Nijni Novgorod, pe Oka; 286,6 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. chimică (fibre artificiale), a mat. de constr., textilă şi alim. DZERJINSKI, Feliks Edmundovici (1877—1926), om politic rus, de origine poloneză. Membru al Centrului de partid pentru conducerea insurecţiei armate bolşevice din 1917. Unul dintre organizatori şi preşedinte (din dec. 1917) al poliţiei politice „Comisia Extraordinară pe întreaga Rusie11 (CEKA), care a desfăşurat acţiuni de exterminare sistematică a adversarilor politici. E E s. m. invar. 1. A şaptea literă a alfabetului limbii romane; sunet notat cu această literă (vocală prepalatală mijlocie nerotunjită). 2. (LOG.) Simbol pentru judecata universal-negativă. V. pătratul logic. 3. (MUZ.) Notaţie literală pentru sunetul mi. 4. (TEHN.) Simbol pentru modulul de elasticitate a materialelor (la oţel E= 21 x 104 N/m2). e 1. (FIZ.) Simbol pentru sarcina electrică elementară (e = 1,60210'19 C). 2. (MAT.) Simbol pentru baza logaritmilor naturali (e = 2,718...). EA pron. pers. v. el. EA, divinitate asiro-babiloneană. Zeu al înţelepciunii, patron al apelor pământene şi subpământene. Una dintre cele trei divinităţi supreme, alături de Anu şi Enlil. EAKINS [eikinz], Thomas (1844— 1916), pictor şi sculptor american. Tablouri de gen, cu tendinţă academistă („Clinica dr. Gross“) şi portrete („Walt Whitmann"). EAMES [fcmz], Charles (1907— 1978), designer şi arhitect american. Creatorul unor tehnici de mobilier, simplu şi funcţional, pentru producţia de masă, realizat din cele mai diverse materiale (metal, placaj, mase plastice, fibre de sticlă). A construit originale locuinţe din piese prefabricate. EANES [eaneş], Antônio dos Santos Ramalho (n. 1935), general şi om politic portughez. Preşedinte al Consiliului Revoluţiei (1976—1982) şi preşedinte (1976-1986) al Portugaliei. EARHART [earhairt], Amelia (1898— 1937), aviatoare americană. Prima femeie care a efectuat un zbor, ca pasageră (1928) şi ca pilot (1932), traversând Oc. Atlantic: Newfoundland (Canada) —Irlanda. EARL (< danez jar!) [a:l] subst. Vechi titlu nobiliar englez, datând dinainte de cucerirea normandă, echivalentul continental al titlului de conte (2). Soţia unui e. este contesă. EASTBOURNE [i:stbo:n], oraş în SE Marii Britanii (Anglia), pe ţărmul Mării Mânecii; 86,7 mii loc. (1981). Ind. constr. de maşini, textilă (conf.); sticlărie; jucării. Vestită staţiune balneară şi centru sportiv. EAST LONDON [i:st landsn] (OOS LONDEN), oraş în SE Rep. Africa de Sud (Cape), port de pescuit la Oc. Indian; 320 mii loc. (1985, cu suburbiile). Centru comercial. Siderurgie, produse chim., textile (lână) şi alim. (prelucr. peştelui). Mobilă, sticlărie. Reparaţii de nave. Export de lână şi produse agro-alimentare. Centru turistic. EASTMAN [kstrmn], George (1854— 1932), inventator şi industriaş american. A realizat (1878) primele plăci de bromură gelatinoasă de argint, a căror fabricaţie industrială a început în 1880, şi a construit (1888) aparatul de fotografiat „Kodak". în 1889, a brevetat filmul transparent din nitroceluloză, utilizat ulterior în ind. cinematografică. A fundat (1892) „Eastman Kodak Company". EASTMANCOLOR (< engl.; {s> G. Eastman + engl. color „culoare") [istmancab] subst. (CINEMAT.) Procedeu de tratare a peliculei pentru filmul color, creat în 1950 (al cărui patent aparţine societăţii americane „Eastman Kodak Company“); film realizat prin acest procedeu. EAST RIVER [i:st rivs], str. maritimă, navigabilă, în NE S.U.A., care separă ins. Long Island de continent şi uneşte G. New York cu str. Long Island. Lungime: 25 km; lăţime: 180—1 215 m. Traversată, în raza oraşului New York, de şapte poduri si două tunele. EASTWOOD [ist:ud], Clint (n. 1930), actor şi regizor american de film. Erou al trilogiei western „Pentru un pumn de dolari", s-a impus în alte numeroase filme („Firefax“, „Bronco Billy“, „în bătaia puştii"). Premiul Oscar: 1993 („Necruţătorul"). EBAN, Abba (Solomon) (n. 1915), diplomat şi om politic israelian. Ca mi- Thomas Eakins: George Eastman Clint Eastwood „Violoncelistul" 169 ECBATANA nistru de Externe (1966—1974), a susţinut cu succes interesele Israelului, îndeosebi în timpul conflictului cu statele arabe din 1967. EBBINGHAUS [ebirjhaus], Hermann (1850-1909), psiholog german. Prof. univ. la Breslau şi Halle. Deschizător de drumuri în cercetarea experimentală a procesului învăţării, a inteligenţei şi a memoriei („Principii ale psihologiei", „Despre memorie"). EBÇN (< fr., lat.) s. m. 1. Denumire generică pentru esenţele lemnoase de culoare închisă, grele, dure, cu pori foarte fini. V. abanos. 2. Nume dat esenţei lemnoase a arborelui de palisandru (ex. e. de Sénégal, e. de Mo-zambic). 3. E. verde = nume dat esenţei lemnoase de culoare brun-măsliniu-vânăt, ce se obţine din specia Diospyros crassifolia. EBENIER s. n. (BOT.) Nume generic atribuit arborilor din genul Diospyros, originari din Asia tropicală şi Africa ecuatorială, care furnizează esenţe lemnoase. EBENIST, -Ă (< fr. (i>) s. m. şi f. Tâmplar specializat în placarea mobilei; p. ext. tâmplar care execută lucrări de tâmplărie fină; artizan de mobilier. EBERT [e:bart], Friedrich (1871 — 1925), om politic german. Preşedinte al Partidului Social-Democrat (din 1913). Primul preşedinte al Germaniei („Republica de la Weimar", 1919—1925). EBERTH [ş:b9rt], Kari Joseph (1835—1926), anatomopatolog şi bacte-riolog german. Prof. univ. la Zürich şi Halle. A descris (1879) microbul febrei tifoide (bacilul tific sau bacilul E.). Lucrări privind trombozele, viermii paraziţi, bacilul tuberculos. EBLA, oraş-stat antic în N Siriei, cunoscut printr-o civilizaţie înfloritoare (milen. 3 î.Hr.). Centru comercial, a întreţinut reiaţii cu Egiptul şi Meso-potamia. Săpăturile arheologice de la Tell Mardik, lângă Alep (Siria), au dat la Ecaterina II cea Mare iveală un număr impresionant de table cu scriere cuneiformă, care relatează despre civilizaţia acestuia. EBN ER-ESCH ENB ACH [ebnar ejnbah], Marie von (1830-1916), scriitoare austriacă. Nuvele realiste, de a-cută observaţie socială, evocând mediul aristocraţiei, al micii burghezii vieneze şi viaţa ţărănimii morave („Copilul comunităţii", „Noi povestiri"). EBONITĂ (< fr. {i}) s. f. Material plastic, dur, obţinut prin vulcanizarea cauciucului natural cu cantităţi mari (25—50%) de sulf. Utilizată în industrie pentru proprietăţile sale electroizolante şi anticorosive. EBOŞA (< fr.) vb. I tranz. 1. (METAL., TEHN.) A efectua operaţia de eboşare. 2. A da o primă formă unei opere de artă plastică. EBOŞARE (< eboşa) s. f. 1. (METAL.) Operaţie de prelucrare preliminară a lingourilor, prin laminare, obţinându-se eboşe şi realizându-se atât micşorarea secţiunii, cât şi modificarea structurii metalului. 2. (TEHN.) Operaţie (sau fază) de prelucrare preliminară a unei piese prin aşchiere, tăiere, deformare plastică în vederea finisării. EBQŞĂ (< fr.) s. f. 1. (METAL.) Semifabricat obţinut prin deformare plastică din lingouri (ex. blumul, slebul, ţagla etc.). 2. Prima formă (încă imperfectă) a unei opere de artă plastică; schiţă, crochiu. EBOŞOAR (< fr.) s. n. 1. Spatulă din lemn, fier sau os, cu care sculptorii modelează argila, ceara etc. 2. Daltă folosită de olari, dulgheri etc. EBRAIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine vechilor evrei, privitor la vechii evrei. ♦ (Substantivat, f.) Limbă vorbită de vechii evrei şi folosită astăzi ca limbă oficială în Israel. Face parte din familia afro-asiatică, ramura limbilor semitice şi este vorbită de majoritatea locuitorilor Israelului. în ebraică, se numeşte ivrit. EBRIETATE (< fr., lat.) s. f. Beţie (1). EBRU (EBRO), fl. în NE Spaniei; 928 km. Izv. din S M-ţilor Cantabrici, traversează Catalonia de Sud şi Aragonul, trece prin Saragosa şi se varsă în M. Mediterană printr-o deltă. Navigabil pentru vase mici în aval de Saragosa. Hidrocentrale (c. 15% din energia electrică a Spaniei). Irigaţii. EBULIOMETRIE (< fr. {i}; {s} lat. ebuflio „a fierbe" + gr. metron „măsură") s. f. Ansamblul metodelor fizico-chimice bazate pe determinarea temperaturilor de fierbere şi de condensare ale substanţelor componente ale soluţiilor şi altor amestecuri care formează cel puţin o fază lichidă. EBULIOMÇTRU (< fr. {i}) s. n. Aparat folosit pentru determinarea concentraţiei de alcool dintr-un lichid (ex. din vin), prin stabilirea punctului de fierbere al acestuia în comparaţie cu cel al apei. EBULIOSCOPIE ’(< fr. {i>; {s} lat. ebullio „a fierbe" + gr. skopeo „a examina") s. f. Metodă fizico-chimică de determinare a maselor moleculare ale componentelor dizolvate într-o soluţie, care se bazează pe proprietatea soluţiilor de a fierbe la temperaturi mai ridicate decât dizolvantul pur. EBULMENT (< fr.) s. n. Alunecare superficială de teren produsă în roci omogene, independent de stratificaţie, pe suprafaţa versanţilor, pe taluzurile săpăturilor, în urma uscării maselor argi-loase sau a acţiunii hidrodinamice a apei de infiltraţie. EÇA DE QUEIROS, José Maria v. Queiros. ECARISAJ (< fr.) s. n. Operaţie de tratare şi de prelucrare a cadavrelor de animale şi a deşeurilor de la abatoare pentru obţinerea de produse industriale sau furajere (făină de oase, de sânge, clei etc.). + întreprindere care execută această operaţie. ECARISARE (după fr. équarrissage) s. f. Ecarisarea lemnului = operaţie de fasonare manuală a trunchiurilor de copaci pentru a obţine diferite piese de lemn (grinzi, traverse etc.) cu secţiune dreptunghiulară. ECARLAT (< fr.) s. n. 1. Colorant sintetic, cu nuanţa roşu-stacojiu, folosit în ind. textilă. 2. Roşu-stacojiu. ECARTAMENT (< fr.) s. n. Distanţa dintre axele urmelor lăsate pe calea de rulare de roţile de pe aceeaşi osie ale unui vehicul rutier. ^ E. de cale ferată = distanţa dintre cele două şine ale unei căi ferate, măsurată între feţele interioare ale ciupercilor (3) şinelor. ECATERINA (EKATERINA), numele a două împărătese ale Rusiei: E. I (1684—1727), soţia lui Petru I cel Mare, împărăteasă (din 1725). A întărit autocraţia prin crearea, în 1726, a înaltului Consiliu Secret; E. II cea Mare (1729— 1796), soţia lui Petru III, pe care l-a înlăturat în 1762, devenind împărăteasă. Apărătoare a intereselor nobilimii, a întărit autocraţia şi procesul de aservire a ţărănimii, înăbuşind, în 1775, răscoala lui Pugaciov. A dus o politică externă activă, purtând războaie cu Imp. Otoman şi Suedia; a anexat importante teritorii. A participat la acţiunile armate împotriva Revoluţiei Franceze şi la cele trei împărţiri ale Poloniei. ECBATANA, vechi oraş în podişul Iranului. Capitala Mediei (sec. 8—6 î.Hr.), ECCLES 170 José Echegaray y Eizaguirre apoi reşedinţă de vară a suveranilor persani şi părţi. Distrus în 330 Î.Hr. de Alexandru cel Mare. Azi Hamadăn (Iran). ECCLES [eclz], Sir John Carew (n. 1903), neurofiziolog australian. Prof. univ. la Canberra. A studiat mecanismele ionice de transmitere a impulsului nervos de la o celulă la alta. Op. pr.: „Principiile neurofiziologiei“, „Fiziologia sinapselor". Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1963), împreună cu A.L. Hodgkin şi A.F. Huxley. ECCLES!A (EKKLESIA) (cuv. gr.) s. f. 1. (în Grecia antică) Adunarea poporului, organul suprem al democraţiei antice. 2. (REL.) Denumire dată unei comunităţi creştine vechi; (mai târziu) denumire a întregii biserici (2); parohie (1). ECCLESIASTICUL, text apocrif al „Vechiului Testament" scris între anii 190 şi 180 Î.Hr. I se mai spune „Cartea înţelepciunii lui lisus, fiul lui Sirah". ECCLESIASTUL, carte a „Vechiului Testament" atribuită prin tradiţie lui Solomon, tratând despre netemeinicia şi deşertăciunea vieţii umane. Critica biblică modernă plasează data scrierii acestei cărţi în sec. 3 î.Hr. ECEVIT, Bülent (n. 1925), om politic şi publicist turc. Preşedinte al Partidului Republican al Poporului, iar apoi al Partidului Democratic de Stânga (din 1989). Prim-min. (ian.—nov. 1974, iun.—iul. 1977, 1978—1979). A iniţiat intervenţia armatei turce în Cipru (1974). ECFONIS ({s> gr. ekfonesis) subst. Cuvintele de încheiere ale unei rugăciuni sau ectenii rostite cu voce tare. ECG, abreviere pentru electrocardiogramă. ECH-CHELIFF [eş-şeli:f], oraş în N Algeriei, la V de Alger, situat pe uedul Cheliff; 130 mii loc. (1987). Nod de comunicaţii. Ind. alim., piei. şi încăiţ., chim., textilă. S-a mai numit: Orléansville şi El-Asnam. ECHE (< germ.) s. f. Piesă fixată pe axul sau pe pana cârmei unei ambar-caţii sau a unei nave şi care serveşte la manevrarea acestora. ECHEGARAY Y EIZAGUIRRE [ecegarai i eieaghire], José (1832— 1916), dramaturg, om politic, matematician şi economist spaniol. Fondator al Băncii Spaniei. Drame romantice sau cu problematică ibseniană („Nebunie sau sfinţenie", „Marele Galeoto" — capodopera sa). Premiul Nobel pentru literatură (1904), împreună cu Frédéric Mistral. ECHER (< fr.) s. n. 1. Instrument, în formă de triunghi dreptunghic, folosit pentru trasarea unghiurilor drepte sau a dreptelor perpendiculare în plan sau pentru verificarea unghiurilor diedre drepte; colţar (3). 2. E. topografic = instrument utilizat în ridicările de detaliu, cu ajutorul căruia se orientează fixarea pe teren a aliniamentelor perpendiculare. ECHEVERRfA [eceveria], Esteban (1805—1851), scriitor argentinian. Poezie marcată de romantismul european (poemul „Elvira", volumele „Consolări", „Rime"); proză de moravuri. ECHEVERRlA ÂLVAREZ [eceveria alvaree], Luis (n. 1922), om politic mexican. Preşedinte al Mexicului (1970 — 1976). A liberalizat viaţa politică şi sindicală, a relansat reforma agrară. ECHI- ({s} lat. aequus „egal") Element de compunere cu sensul „egal", cu ajutorul căruia se formează substantive sau adjective. ECHIDISTANT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre puncte, drepte, plane etc.) Care se află la distanţe egale faţă de un punct, de o dreaptă ori de un plan sau care sunt egal distanţate între ele. 2. Fig. Egal plasat faţă de părţi aflate în conflict, faţă de tendinţe, forţe, orientări politice, persoane etc. ECHIDISTANŢĂ (< fr.; fe} echi- + lat. distantia „distanţă") s. f. (TOPOGR.) Diferenţa constantă dintre cotele a două puncte situate pe două curbe de nivel. ECHIDNĂ (< fr .; {s} gr. ekhidna „viperă") s. f. Mamifer din ordinul monotre-melor, lung de c. 50 cm, cu corpul acoperit de ţepi şi ciocul cornos; se hrăneşte cu insecte (Tachyglossus aculeatus). Endemic în Australia si Noua Guinee. ECHIGRAVITAŢIE (< fr.) s. f. Proprietate a unei anumite regiuni din spaţiul cosmic în care forţele gravitaţionale ale corpurilor cereşti se află în echilibru. ECHILATERAL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre triunghiuri) Care are toate latu-rile congruente. ECHILIBRA (< fr.; {s> echi- + lat. libra „balanţă") vb. I 1. Tranz. şi refl. A aduce sau a ajunge în stare de echilibru, a (se) cumpăni. 2. Tranz. A efectua o echilibrare. ECHILIBRARE (< echilibra) s. f. 1. Acţiunea de a (se) echilibra; cumpănire. 2. (TEHN.) 'Operaţie de eliminare sau reducere a forţelor de inerţie nesimetrice care acţionează asupra pieselor unui sistem tehnic, când acestea se găsesc în mişcare, prin adăugarea sau înlăturarea unor mase convenabil alese şi dispuse. 3. (ELT.) Aducere a unui circuit sau a unei reţele electrice în starea caracterizată prin valoarea nulă a intensităţii curentului dintr-o anumită ramură, sau a tensiunii electrice dintre două puncte (ex. e. unei punţi electrice de măsură). 4. (TELEC.) Operaţie de compensare a nesimetriilor capacitive sau inductive ale unei linii de telecomunicaţii în vederea reducerii perturbaţiilor. ECHILIBRAT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care este în echilibru. ♦ Fig. (Despre oameni) Cumpănit, ponderat. 2. (Despre un montaj, o reţea electrică etc.) Care prezintă o simetrie electrică transversală în raport cu axa definită de sensul de transmisiune a energiei sau a semnalelor. ECHILIBRISTICĂ (< echilibru) s. f Gen al artei circului care presupune păstrarea echilibrului în diferite poziţii sau în căzui unor mişcări dificile ale corpului, ECHILIBRU (< fr., lat.) s. n. 1. Stare de repaus a unui corp; stare staţionară a unui fenomen. ♦ Moment al stabilităţii sistemelor dinamice, o (FIZ.) E. dinamic = e. determinat de două procese opuse care se desfăşoară cu aceeaşi intensitate. E. mecanic - stare în care se află un corp atunci când rezultanta forţelor ce acţionează asupra lui este nulă şi momentul rezultant este, de ase- 171 ECHIPARTIŢIE menea, nul. E. termodinamic = stare a unui sistem termodinamic în care parametrii de stare nu variază în timp. E. chimic = stare termodinamică a unui sistem cu reacţie chimică, în care concentraţiile componenţilor nu variază în timp. E. natural - stare de echilibru relativ stabil între toţi componenţii mediului natural (e. fizico-geografic, e. ecologic). <$> Expr. A-şi pierde echilibrul = a fi pe punctul de a cădea, a se prăbuşi. ♦ Proprietate a unui sistem de forţe sau de alte acţiuni care au efect rezultant nul şi, în consecinţă, nu modifică starea corpului sau a fenomenului asupra căruia se exercită. ♦ Fig. Stare de linişte, de armonie, de stabilitate lăuntrică. -0 Teoria echilibrului = concepţie despre dezvoltare (sec. 17—18) care acordă o importanţă exagerată stării de echilibru între obiect şi mediu în acest proces şi susţine că echilibrul este starea finală către care tinde orice proces. 2. E. economic = stare de concordanţă între elementele interdependente şi toate variabilele necesare a fi corelate ale activităţii economice şi sociale. Rezultă dintr-un sistem determinat de raporturi între factorii tehnici, economici şi social-politici, care asigură stabilitatea preţurilor prin corespondenţa dintre ofertă şi cerere, dintre cheltuieli şi venituri, dintre circulaţia mărfurilor şi cea a banilor, dintre dinamica locurilor de muncă, pe de o parte, şi creşterea numerică şi pregătirea forţei de muncă, pe de altă parte, echivalenţa dintre nivelul economiilor şi cel al investiţiilor etc. E. economic general = starea spre care tinde piaţa naţională în ansamblul ei, ca şi cele patru componente ale acesteia (piaţa bunurilor economice, monetară, a capitalurilor şi a muncii), caracterizată prin egalitatea dintre cerere şi ofertă (ca volum şi structură) sau prin discrepanţe reduse între acestea, care nu pot genera dificultăţi majore. E. bugetar = acoperirea integrală, cu caracter stabil, şi repartizarea cât mai uniformă în timp a cheltuielilor prin venituri (resurse). E. monetar = corespondenţa dintre masa banilor în circulaţie şi sumele de bani necesare efectuării normale a operaţiunilor economice care se realizează prin intermediul banilor. Echilibrul balanţei = raportul de egalitate între părţile componente ale unei balanţe. E. valutar = raportul dintre încasările şi plăţile în valută efectuate de o ţară într-o anumită perioadă de timp; reprezintă o componentă a e. economic general. Echilibrul pieţei = menţinerea egalităţii dintre cerere şi ofertă în condiţiile unui preţ de echilibru pe o singură piaţă (e. parţial) sau pe toate pieţele (e. total). Teoria echilibrului = teorie economică elaborată de J.M. Keynes, care susţine posibilitatea menţinerii e. economic şi în cazul subocupării forţei de muncă. 3. (PSIH.) Senzaţie de e. = senzaţie care reflectă poziţia şi mişcările corpului în spaţiu, în special devierile de la poziţia verticală. Receptorul ei senzorial este organul vestibular, situat în urechea internă. 4. E. politic = caracteristică a unui sistem politic de a-şi păstra stabilitatea. 5. E. social = capacitate a sistemului social de a-şi reface proporţiile („dependenţele mutuale") interne într-un mediu de variaţii permanente şi diversificate. 6. Fig. Proporţie justă, raport just între lucruri opuse; stare de armonie care rezultă din aceasta. ECHIMOZĂ (< fr.; {s} gr. egkhymosis „răspândire a unui lichid") s. f. Pată cutanată a cărei culoare variază în timp de la roşu-închis la violet, apoi la albastru, galben, datorită ieşirii sângelui în piele în urma unui traumatism sau, mai rar, spontan (în caz de fragilitate vasculară); vânătaie. ECHINĂ (< fr.) s. f. (ARHIT.) s. f. (< fr.) Ciubuc de formă curbă, aşezat la partea superioară a capitelelor dorice; ornament în formă de ou care decorează o cornişă sau un capitel doric. ECHINjD (< fr., germ.; {s} gr. ekhinos „arici") s. m. (ZOOL.) Arici-de-mare. ECHINJSM (< fr.; {s} lat. equinus „de cal") s. n. Poziţie anormală a labei piciorului în raport cu gamba, astfel încât călcătura se face numai pe vârful degetelor; piciorul astfel deformat seamănă cu piciorul de cal. ECHINOCOC (< fr. {i>; {s} gr. ekhinos „arici" + kokkos „grăunte") s. m. Vierme parazit din clasa cestodelor, de 2—6 mm lungime (Echinococcus granulosus). Trăieşte ca adult în intestinul carnivorelor, iar ca larvă în unele organe ale rumegătoarelor, porcinelor sau omului. ECHINOCOCQZĂ (< fr.) s. f. Boală parazitară, comună omului şi animalelor, produsă de echinococ, manifestată prin apariţia de chisturi cu lichid în plămâni, ficat etc. V. hidatidoză. ECHINOCŢIAL, -Ă (ECHINOXIAL, -Ă) (< fr., lat.) adj. Referitor la echinocţiu, care aparţine echinocţiului. ^ Punct e. = fiecare dintre cele două puncte de intersecţie ale eclipticii cu ecuatorul ceresc, prin care trece Soarele la echinocţiu. ECHINOCŢIU (ECHINOX) (< fr.; {s} echi- + lat. nox „noapte") s. n. Fiecare dintre cele două momente ale trecerii Soarelui, în mişcarea sa aparentă, prin punctele echinocţiale. în timpul e. de primăvară (20 sau 21 mart.) şi al e. de toamnă (22 sau 23 sept.) durata zilei este egală cu a nopţii. ECHINODERM (< fr. {i}; {s} gr. ekhinos „arici" + derma „piele") s. n. (La pl.) încrengătură de animale marine nevertebrate, cu simetrie pentaradiară şi cu schelet calcaros, care se deplasează cu ajutorul ambulacrelor (Echinoderma-ta); (şi la sg.) animal din această încrengătură (ex. ariciul-de-mare, steaua-de-mare). Apare în Cambrian. ECHINOSFERITES ({s} gr. ekhinos „arici" + sphaira „sferă") subst. Gen fosil de echinoderme caracterizat prin ţest sferic format din numeroase plăci poligonale străbătute de pori şi de orificiile bucal, anal şi genital, toate aflându-se la polul superior al ţestului (Echinosphae-rites). Apare în Silurian. ECHIPA (< fr.) vb. I tranz. 1. A înzestra (o navă, un avion, o armată, un soldat etc.) cu cele necesare pentru o acţiune, o expediţie etc. ♦ Refl. A se pregăti pentru o acţiune (îmbrăcându-se); a-şi pune echipamentul; a se îmbrăca. 2. A dota cu echipament o întreprindere, o instalaţie etc. ECHIPAJ (< fr.) s. n. 1. Totalitatea personalului de conducere şi de deservire a unui avion, a unei nave, a unei ambarcaţii, a unui tape etc. 2. Totalitatea sportivilor care se găsesc pe o ambarcaţie, pe un avion, pe un bob sau motocicletă şi care participă la conducerea acestora. 3. (înv.) Trăsură cu cai. ECHIPAMENT (< fr.) s. n. 1. Totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte, încălţăminte şi accesorii (foi de cort, rucsac etc.) cu care este dotat un militar sau, p. ext., un excursionist, un sportiv, un scafandru etc. 2. (TEHN.) Ansamblul pieselor, dispozitivelor, aparatelor, maşinilor care deservesc un sistem tehnic. <0 E. de bord = ansamblul aparatelor, mecanismelor şi instalaţiilor folosite la controlul zborului şi conducerii unui a-vion, precum şi pentru asigurarea condiţiilor de confort în interiorul acestuia. 3. (INFORM.) E. periferic = denumire utilizată pentru orice alt echipament al unui sistem de calcul, în afara unităţii centrale şi memoriei interne (unitate de memorie externă, e. de intrare, e. do ieşire etc.). ECHIPARTIŢIE (< fr.; {s} echi- + lat. partitio „împărţire") s. f. Repartizare egală a unei substanţe, a unei forţe etc. între diversele componente ale unui ansamblu. <0> Echipartiţia energiei = lege a mecanicii statistice clasice, conform căreia energiile cinetice medii, care revin fiecăruia dintre gradele de libertate ale atomilor sau ale moleculelor, sunt egale. ECHIPĂ 172 ECHI.PĂ (< fr.) s. f. 1. Formaţie (grup) de oameni care, sub conducerea unui şef (şef de e.), conlucrează (sistematic) în mod direct la desfăşurarea unei activităţi (ex. e. de producţie) sau a unor acţiuni (ex. e. de stingere a incendiilor). Expr. Spirit de e. = legătură spirituală între membrii unei echipe, care stă la baza conlucrării lor; solidaritate. 2. Colectiv de sportivi organizaţi într-o formaţie, în cadrul căreia se antrenează sub conducerea unui specialist şi participă la competiţii. ♦ Fiecare dintre cele două formaţii care îşi dispută un meci (de fotbal, baschet, hochei, polo etc.). ECHIPIÇR, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Component al unei echipe sportive. ECHIPOTENŢIAL, -Ă (< fr.; te> echi-+ lat. m. potentialis „potenţial") adj. (FIZ.; despre o linie sau o suprafaţă) Pe care potenţialul are aceeaşi valoare. ECHITABIL, -Ă (< fr.) adj. Care se bazează pè dreptate: just (1), drept (I 6), nepărtinitor. ECHITATE (< fr lat ) s. f. 1. Dreptate, nepărtinire; cinste ţi 1). 2. Principiu etic şi juridic care stă la baza reglementării tuturor relaţiilor sociale (interumane, interetnice şi interstatale) în spiritul dreptăţii, egalităţii şi justiţiei, al colaborării şi respectului reciproc; comportare conformă cu acest principiu; criteriu fundamental de referinţă în interpretarea şi aplicarea normelor de drept, a actelor juridice şi a convenţiilor internaţionale, ca şi în aprecierea conduitei părţilor în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor. ECHITAŢIE (< fr., lat.) s. f. (SPORT) Călărie. ECHIVALA (< fr., lat.) vb. I intranz. şi tranz. A avea sau a face să aibă aceeaşi valoare cu altceva sau cu altcineva; a fi sau a face să fie egal. ♦ Tranz. A face o echivalare (2). ECHIVALARE (< echivala) s. f. 1. Acţiunea de a echivala. 2. Recunoaştere a valabilităţii unor studii, examene sau diplome obţinute în cadrul unei şcoli de alt tip sau în străinătate. ECHIVALENT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. I. Adj. (Şi subst.) Care are aceeaşi valoare, acelaşi efect, aceeaşi semnificaţie sau acelaşi sens cu altceva. ♦ (Despre figuri geometrice) Care are aceeaşi arie cu o altă figură, fără a fi identică cu aceasta. II. S. n. 1. Mărime, număr etc. care caracterizează dintr-un anumit punct de vedere, egalitatea sau echivalenţa a două efecte sau a două acţiuni. <0* Echivalentul mecanic al caloriei = mărime ce reprezintă raportul dintre lucrul mecanic produs şi cantitatea de căldură echivalentă; are valoarea 4,187 J/cal. E. chimic = cantitatea, în grame, dintr-un element, care se combină cu 1 g hidrogen sau 8 g oxigen. E.-gram (val) = cantitatea, în grame, egală numeric cu e. chimic. E electro-chimic = cantitatea de substanţă depusă, într-o celulă de electroliză, de unitatea de sarcină electrică (1 coulomb). E. de trotil = valoare a energiei degajate de o explozie nucleară, exprimată în numărul de tone de trotil care ar degaja aceeaşi cantitate de energie. 2. (EC.) Marfă care, având înglobată în ea aceeaşi cantitate de muncă socială cu o altă marfă, serveşte la exprimarea valorii acesteia din urmă. ^ E. simplu = marfă care exprimă valoarea altei mărfi în procesul schimbului în natură (troc); el arată cantitatea dintr-un anumit bun A necesară pentru procurarea unei unităţi din bunul B. E. general = marfă care permite exprimarea unui raport de schimb faţă de toate mărfurile. Rolul de e. g. al schimbului este îndeplinit de bani. ECHIVALENŢĂ (< fr.) s. f. 1. Egalitate de valoare, de semnificaţie, de sens etc.; însuşirea a ceea ce este echivalent. ♦ (LOG.) Relaţie între două enunţuri care sunt adevărate sau false împreună. ♦ (MAT.) Relaţie simetrică, reflexivă şi tranzitivă între elementele unei mulţimi. 2. (MED.) Denumire care caracterizează un simptom ce substituie un altul obişnuit pentru o anumită boală (ex. cazul unei crize de natură epileptică, manifestată sub altă formă decât cea convulsivă). ECHIVQC, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care poate fi înţeles în mai multe feluri, care are două înţelesuri. ♦ Suspect, îndoielnic. ♦ (Substantivat, n.) Sens neclar, ambiguu, pe care îl are un cuvânt, un context sau o afirmaţie; atitudine, situaţie neclară, ambiguă. 2. S. n. (TELEC.) Măsură a efectului perturba- Figuri echivalente ţiilor asupra comunicaţiilor din canale, exprimând cantitatea de informaţie care rămâne netransmisă din cauza pertur-baţiilor. ECHO (în mitologia greacă), nimfă a munţilor şi pădurilor. Complice cu Zeus în aventurile amoroase ale acestuia, a fost pedepsită de Hera să repete ultimele silabe ale cuvintelor rostite de alţii. După altă variantă, dragostea neîmpărtăşită pentru frumosul Narcis a făcut-o să se topească de durere, nerămâ-nându-i decât vocea. ÉCIJA [eeiha], oraş în S Spaniei (Andaluzia), la SV de Côrdoba; 45,6 mii loc. (1986). Ind. textilă şi alim. Produse din piele. Ruine romane. Palat maur din sec. 14. Coride celebre. ECIMIADZIN, oraş în V Armeniei, în depr. Ararat, la 20 km V de Erevan; 53 mii loc. (1987). Ind. electrotehnică, a mat. de constr., maselor plastice şi alim. Sediul Bisericii armeano-gregoriene. Bisericile Ripsime (618) şi Gaianeh (630). Centru turistic. întemeiat în sec. 2 Î.Hr., a fost cap. Regatului Armeniei (184— 344). Până în 1945 s-a numit Vagarşapat. ECK, Johann Mayer von (1486— 1543), teolog catolic german. Adversar al lui Luther, a contribuit la emiterea bulei prin care acesta era declarat eretic (1520). ECKART (zis şi Meister Eckhart sau Eckehart), Johannes (1260—1327), filozof german. Călugăr dominican. Considerat iniţiatorul mişcării mistice germane din sec. 14. învăţătura sa panteistă, influenţată de curentele şi filozofiile speculative, a fost condamnată printr-o bulă papală (1329). ECKENER [ecanar], Hugo (1868— 1954), aeronaut german. Pionier în domeniul construcţiei dirijabilelor. A făcut peste 2 000 de călătorii cu zeppelinul, a realizat prima traversare a Oc. Atlantic (1924) şi a făcut ocolul Pământului (1929), împreună cu contele F. von Zeppelin. în 1930 a întreprins primul zbor în Arctica cu dirijabilul „Graf Zeppelin". ECKERMANN, Johann Peter (1792— 1854), scriitor german. Editor al operelor complete ale lui Goethe. Lucrarea sa „Convorbirile lui Goethe cu Eckermann“ constituie un document asupra ultimilor ani ai vieţii acestuia. ECKERSBERG [ekarsberk], Christoffer Wilhelm (1783—1853), pictor danez. Reprezentant al neoclasicismului. Elev al lui David. Peisaje („Villa Borghese“), portrete („Thorvaldsen“, „Surorile Na-thanson“), pictură istorică (Palatul 173 ECLUZĂ Christianborg). Lucrări teoretice despre perspectivă. ' ECKERT [écart], John Presper (n. 1919), inginer american. A realizat (împreună cu J. W. Mauchly, 1946) primul calculator electronic ENIAC (Eectronic A/umerical /ntegrator and Computer), în construcţia căruia au fost folosite o serie de circuite devenite standard în calculatoarele moderne. ECLAMPSI.E (< fr.; {s> gr. eklampsis „apariţie subită") s. f. Toxicoză gravidică întâlnită către sfârşitul sarcinii sau imediat după expulsia fătului, caracterizată prin accese convulsive epileptifor-me şi stare de comă. Poate apărea şi la copii sau adulţi în afecţiuni ale sistemului nervos central sau în intoxicaţiile cu stricnină. ECLATOR (< fr.) s. n. Dispozitiv electric folosit pentru măsurarea tensiunilor înalte, pentru protecţia reţelelor şi instalaţiilor contra supratensiunilor sau pentru generarea oscilaţiilor de înaltă frecventă. ECLECTIC, -A (< fr.; fe> gr. eklektikos „selectiv") adj., s. f. 1. S. f. Alegere şi îmbinare, după mai multe criterii, a unor idei, concepţii, puncte de vedere eterogene sau chiar opuse; acordarea aceleiaşi valori, importanţe, semnificaţii la ceea ce de fapt diferă sub aceste aspecte, fără a se distinge esenţialul, ceea ce este determinant, de neesenţial, respectiv de nedeterminant; sistem de gândire neunitar care rezultă dintr-o asemenea îmbinare. 2. Adj. Care aparţine eclectismului, privitor la eclectism, care adoptă sau propagă eclectismul. ECLECTISM (< fr.) s. n. 1. Denumire a unor concepţii, şcoli sau teorii filozofice constituite prin unirea, într-un sistem coerent, a unor teze ce aparţin mai multor sisteme, doctrine, puncte de vedere (ex. filozofia lui Cicero, şcoala spiritualistă a lui V. Cousin, teoria factorilor în sociologie şi filozofia istoriei). 2. (în arhitectură şi artele plastice) îmbinare a unor elemente provenind din stiluri sau modalităţi de exprimare diferite. ECLEZIARH (< fr.) s. m. Cleric care are în grijă rânduiala serviciului religios într-o biserică sau într-o mănăstire. ECLEZIASTIC, -A (< fr., iat.) adj. Bisericesc. ECLEZIOLOGIE (< fr.) s. f. 1. învăţătura sau doctrina despre natura Bisericii. 2. Ştiinţa despre construirea şi decorarea sau ornamentarea bisericilor. ECLIMETRU (< fr.; {s} gr. ekklines „înclinat" + metron „măsură11) s. n. Instrument topografic care serveşte la determinarea distanţei zenitale a unui punct sau a diferenţei de nivel între două cote date. ECLIPSA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A întuneca, parţial sau total, un corp ceresc. ♦ Fig. A întrece, a depăşi pe cineva (în merite), a-i ocupa locul în centrul atenţiei generale, a-l pune în umbră. 2. Refl. Fig. A se sustrage (pentru un timp) atenţiei publice; (fam.) a se face nevăzut, a dispărea (pe furiş). ECLIPSĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Dispariţie parţială sau totală, de scurtă durată, a imaginii unui astru, ca urmare a interpunerii unui corp ceresc între el şi observator sau a intrării lui în conul de umbră al altui corp ceresc fără lumină proprie. O e. totală de Soare poate dura până la 7,5 min, iar o e. parţială de Soare până la 120 min, o e. totală de Lună poate dura până la 105 min. 2. Intermitenţă a luminii unui far sau a unei geamanduri. ♦ Instalaţie de semnalizare prin semnale Morse, constituită din becuri electrice aşezate pe catargul unei nave. 3. Fig. întunecare temporară a cunostintei. ECLjPTIC, -Ă (< fr,, lat.) s. f., adj. 1. S. f. Cerc imaginar rezultat prin intersecţia planului orbitei Pământului cu sfera cerească; constituie traiectoria descrisă de Soare în mişcarea sa aparentă. 2. Adj. Privitor la ecliptică (1), raportat la aceasta (ex. plan e., coordonate e.). ECLISĂ (< fr.) s. f. Piesă plată de lemn sau de metal cu care se acoperă rostul dintre două piese ce se înnădesc în prelungire sau care se aşază pe o parte sau pe ambele părţi ale unei piese mai lungi, pentru a o întări. ECLOGIT (< fr.; {s> gr. eklogê „selecţie") s. n. Rocă metamorfică de culoare închisă, cu structură granulară, constituită din granaţi şi piroxeni. Varietăţile de jadeit şi hornblendă se utilizează la confecţionarea obiectelor ornamentale. ECLOZIONATOR (< fr.) s. n. (ZOOT.) Compartiment al incubatorului în care are loc ecloziunea. ECLOZIUNE (< fr.) s. f. (ZOOT.) Ieşire a puiului din ou în urma incubaţiei (1). ecluza (< fr.) s. f. Construcţie hidrotehnică executată pe traseul unei căi navigabile, pentru a face legătura între două porţiuni cu nivele diferite; se compune dintr-una sau din mai multe camere (sasuri) în care pătrund navele şi care sunt închise cu porţi pentru a putea modifica nivelul apei în interiorul Eclipsă A. Eclipsă de Soare; B. Eclipsă de Lună. 1 — totală; 2 — parţială ECMNEZIE 174 lor, făcând astfel posibilă trecerea navelor în porţiunea următoare a cursului de apă. -0* E. de aer = cameră metalică, aşezată la partea superioară a sasului unui cheson cu aer comprimat, care serveşte la menţinerea presiunii atmosferice sau a presiunii înalte în interiorul chesonului în timpul intrării sau al ieşirii personalului sau materialelor; campadă. E. de salvare = cameră metalică, în general de formă tronconică, montată pe corpul unui submarin, care permite ieşirea echipajului, în caz de naufragiu, fără inundarea submarinului. ECMNEZ(E (< fr.) s. f. Amnezie constând din trăirea în prezent a unor evenimente dintr-o perioadă de viaţă mult anterioară, specifică în psihozele involutive presenile. ECO, Umberto (n. 1932), filozof al culturii, estetician şi scriitor italian. Prof. univ. la Bologna. Reprezentant al şcolii semiotice („Tratat de semiotică generală"). Analiză a limbajului literaturii ca mijloc de comunicare, prin aplicarea metodei structurale şi a teoriei informaţiei („Opera deschisă", „Structura absentă", „Lector in fabula"). Romane cu substrat ezoteric („Numele trandafirului", „Pendulul lui Foucault"). ECOFIZIOLOGIE (< engl.; {s} gr. oikos „casă, gospodărie" + fiziologie) s. f. Domeniu al ecologiei care studiază fiziologia grupurilor de organisme în corelaţie cu mediul lor natural de viaţă. ECOGRAFjE (< fr.) s. f. Metodă de explorare a structurilor vii ale organismelor cu ajutorul reflexiei ultrasunetelor, care măsoară adâncimea şi situarea acestor structuri (e. simplă) şi obţine imagini ale formei lor (ecotomografie). Se utilizează ca tehnică de diagnosticare în neurologie, oftalmologie, obstetrică, cardiologie, urologie, în afecţiunile pulmonare, hepatice, gastrice. ECOLALjE (< fr.) s. f. Repetarea ca un ecou a cuvintelor interlocutorului, prezentă în schizofrenie, confuzie mintală etc. ECOLOCAŢiE (< fr.) s. f. Modalitate de orientare a unor organisme în mediu cu ajutorul ultrasunetelor reflectate de anumite obstacole (obiecte, alte vieţuitoare) existentă la anumite grupe de mamifere (ex. lilieci, delfini) şi la unele insecte. ECOLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. oikos „casă, gospodărie" + logos „studiu") s. f. Ştiinţă care studiază relaţiile dintre organisme şi ambianţa lor, fie că este vorba de individ (autoecologie, subdiviziune a e. care urmăreşte relaţiile indi-vid-mediu), populaţie (demecologie, subdiviziune a e. care studiază raporturile dintre populaţie şi ambianţă) sau de o comunitate (sinecologie, subdiviziune a e. care cercetează relaţiile biocenoză-mediu); aré relaţii cu biochimia, cibernetica, chimia, climatologia, fizica, fiziologia, geografia, meteorologia, pedologia ş.a. şi din ea s-au diferenţiat agroeco-logia, biogeografia, ecofiziologia, eco-morfologia, radioecologia ş.a. Conceptul de e. a fost formulat de E. Haeckel (1866). <0 E. industrială studiază interacţiunea dintre ecosistemele antropo-gene, naturale şi diferitele ramuri industriale, respectiv produşii secundari rezultaţi din activitatea acestora şi răspândirea lor în mediu. E. mentală studiază individul uman şi fenomenele lui mentale, conştiente sau inconştiente, normale sau patologice, structurate pe conştiinţa de sine, personalitate, în raport cu mediul de viaţă. E. socială = disciplină a sociologiei constituită în deceniul 2 al sec. 20, care studiază relaţiile dintre om şi mediul natural şi social, inclusiv relaţiile dintre fenomenele şi instituţiile sociale şi spaţiile în care ele se amplasează (oraşe, întreprinderi, locuinţe etc.), influenţele lor reciproce. Psihoecologia şi e. spirituală cercetează raporturile dintre indivizii umani într-o anumită ambianţă culturală. ECOLOT s. n. v. ecosondă. ECOMETRU (< fr.) s. n. Aparat folosit pentru măsurarea adâncimii nivelului stratului de lichid în găurile de sondă, pe baza reflexiei undelor sonore. ECOMIM|E (< fr.) s. f. Reproducerea mimicii interlocutorului, prezentă în schizofrenie, confuzie mintală etc. ECONOM, -OAMĂ (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care cheltuieşte cu cumpătare, care face economii; deprec. zgârcit. 2. S. m. şi f. Persoană care administrează veniturile unei mănăstiri, episcopii sau mitropolii. ECONOMAT (< fr.) s. n. 1. Funcţia economului (2); biroul în care acesta îşi desfăşoară activitatea. 2. (înv.) Mic magazin în care se vând salariaţilor unor întreprinderi, firme, instituţii produse de primă necesitate. ECONOM ETRIC (< fr.) adj. Referitor la econometrie. <0> Model e. = sisteme de ecuaţii bazate pe tehnicile statistico-matematice, folosite la analiza datelor economice, considerate a fi în măsură să descrie cantitativ impactul unor variante de politică economică. ECONOMETRIE (< fr. {i}; {s> gr. oikonomia „economie" + metro n „măsură") s. f. Tehnică de cercetare economică cu ajutorul analizei matematice, introdusă de economistul norvegian R. Frisch şi devenită ulterior disciplină de graniţă, care face legătura între teoria economică, matematică şi statistică şi se ocupă cu aplicarea metodelor statistice şi matematice (ex. modelarea) la analiza fenomenelor şi proceselor economice. ECONOMIC, -A (< fr., lat.) adj. 1. Care aparţine economiei, privitor la economie. •$> Rată de creştere e. = raport procentual al sporirii producţiei anuale, a veniturilor, a capitalurilor reale etc. Indice e. = clasificare a informaţiilor economice în scopul utilizării lor în analiza ciclurilor de afaceri, în elaborarea prognozelor etc. Profit e. = profitul rămas după achitarea tuturor costurilor. 2. (Şi adv.) Care cere puţine cheltuieli, puţine eforturi; ieftin (1), convenabil. ECONOMIE (< fr., lat.) s. f. 1. Ansamblul activităţilor umane desfăşurate în sfera producţiei, distribuţiei şi consumului bunurilor materiale şi serviciilor. ♦ Activitate fundamentală a societăţii desfăşurată în scopul satisfacerii necesităţilor umane de bunuri şi servicii. -o E. naturală = tip de e. în care produsul activităţii umane este destinat în totalitate consumului producătorilor. E. de schimb = tip de e. în care rezultatele activităţii umane sunt destinate schimbului, pieţei (e. de piaţă), constituind genul de e. care a marcat progresul societăţii. în epoca modernă, activitatea economică desfăşurată în cadrul unei e. de piaţă, care, bazându-se pe proprietatea privată, face posibilă libertatea de acţiune şi iniţiativă, atestă faptul (subliniat de economişti şi teoreticieni, chiar predecesori ai lui A. Smith) că interesul general este determinat în mod spontan de „jocul liber" al intereselor particulare. E. de piaţă este motivată şi „condusă" de concurenţă („mâna invizibilă a pieţei"), care determină utilizarea raţională a resurselor umane şi materiale prin eliminarea oricărei risipe, permiţând consumatorilor să-şi exprime diferitele opţiuni în favoarea lor, Umberto Eco 175 ECOU iar forţelor economice să le asigure coerenţa, eficacitatea şi echilibru! activităţilor economice. Dintre acestea, cele mai importante sunt: constrângerile tehnice de producţie, impuse în orice societate sau perioadă, indiferent de ideologiile politice dominante la un moment dat; diviziunea muncii care asigură eficienţa utilizării resurselor materiale şi umane, a organizării economice şi sociale la nivel global, sectorial etc.; echilibrul financiar care, în esenţă, semnifică imposibilitatea efectuării unor cheltuieli care depăşesc veniturile obţinute anterior. E. socială de schimb -concept specific doctrinei creştin-demo-crate conform căruia criteriul economic este considerat la fel de important ca cel social; se concretizează prin adoptarea unei politici economice care să asigure sprijinirea efectivă a categoriilor sociale defavorizate, prin acordarea unei protecţii sociaie adecvate din partea statului, concomitent cu respectarea legilor e. de piaţă şi a principiului subsidiarităţii deciziilor în sfera economicului şi socialului. E. liberală = tip de e. de piaţă, specific doctrinei liberale, caracterizat prin limitarea intervenţiei statului în sfera economicului şi promovarea unei libertăţi neîngrădite, dar în limitele legalităţii, în ceea ce priveşte iniţiativa şi activitatea economică. E. dirijată (planificată) = tip de e. bazată pe proprietatea de stat, în care activităţile economice se desfăşoară conform unei planificări centralizate, adoptate la niveluri superioare de decizie. E. naţională= ansamblul activităţilor şi interdependenţelor economice la nivel macro-şi microeconomic, coordonat în plan naţional prin mecanisme proprii de funcţionare. E. mondială = totalitatea economiilor naţionale şi a interdependenţelor stabilite între ele ca o consecinţă a cadrului juridic şi instituţional internaţional şi a mecanismelor economice. 2. E. politică (ştiinţă economică) = ştiinţa administrării unor resurse şi mijloace limitate pentru satisfacerea unor necesităţi numeroase şi nelimitate; studiază, analizează şi explică comportamentele umane legate de organizarea şi utilizarea acestor resurse, precum şi modalităţile de realizare a acestora. Elemente de teorie economică au existat încă din Antic., dar fundamentarea e.p. moderne este opera şcolii clasice engleze (A. Smith, D. Ricardo ş.a.). Deşi, în evoluţia sa, ştiinţa economică a avut mai multe variante teoretice şi practice, teoria economic1' poate fi grupată în următoarele mari concepţii, cărora le corespund tipuri de analiză fundamental diferite: şcoala clasică (sec. 18 până la 1870), marxismul (a doua jumătate a sec. 19), neoclasicismul (din 1870 până în prezent), keynesismul (deceniile 4—8 ale sec. 20). 3. Chibzuinţă, cumpătare. <0 E. la scară - reducerea costurilor de producţie concomitent şi corelat cu dezvoltarea întreprinderii. 4. Sumă de bani sau cantitate de bunuri care se economiseşte. 5. Economia protecţiei mediului = disciplină de graniţă între economie şi ecologie care studiază repartiţia în biosferă a resurselor naturale, precum şi utilizarea lor în concordanţă cu menţinerea echilibrului ecologic. ECONOMISI (< ngr.) vb. IV tranz. A folosi cu chibzuială banii, mijloacele materiale; a agonisi. ECONOMISM (< fr. {i}) s. n. Tendinţă de a explica fenomenele sociale şi politice, evenimentele istorice ca fiind determinate de factori economici. ECONOMIST, The ~, săptămânal britanic de politică şi economie, fondat la Londra, în 1843, de James Wilson. Publică studii şi analize ale unor prestigioşi specialişti contemporani. ECONOMIST, -A (< fr.) s. m. şi f. Specialist în studiul şi analiza proceselor şi fenomenelor economice; specialist în ştiinţe economice. ECONOMIZOR (< fr.) s. n. Instalaţie de preîncălzire a apei înainte de a o introduce în sistemul de fierbere a cazanului cu abur. ECOPEDOLOGIE (< ecojlogie] + pedologie) s. f. Disciplină de graniţă (ecologie şi pedologie) care studiază interacţiunea dintre componentele abioti-ce (umiditate, textură, apă accesibilă, pH, porozitate, aer) şi biotice (microorganisme, rizosferă, microfite, macro-fite) din sol; edafologie. ECORŞEU (< fr.) s. n. (ARTE PL.) Reprezentare a corpului omenesc sau a unui animal, jupuite de piele, pentru a servi sculptorilor şi pictorilor la studiul anatomic al musculaturii (au executat e.: Houdon, Salvage, Brâncuşi ş.a.). ECOSEZ (< fr.) adj. invar. (Despre ţesături) Care este ţesut în carouri, de obicei în culori vii. ECOSÇZÀ (< fr.; Ecosse „Scoţia11) s. f. Dans popular scoţian, în ritm ternar şi cu mişcare vie; melodia corespunzătoare acestui dans. ECOSFERĂ (< engl. (i>) s. f. (GEOGR.) Suprasistem al exteriorului Pământului format din întrepătrunderea structurală şi funcţională a tuturor învelişurilor externe (liîcofciă, atmosferă, hidrosferă, biosferă). Conceptul de e. a fost introdus, în 1972, de biologul american B;;rry Communer, pentru a repre- zenta complex relaţiile dintre organisme (inclusiv omul) şi mediul lor de viaţă. ECOSISTEM (< fr.) s. n. (BIOL.) Unitate naturală care include toate organismele vii (biocenoza) şi mediul (biotopul) în care trăiesc. Relaţiile între organismele vii şi factorii de mediu sunt realizate prin schimbul reciproc de materie şi energie dintre ele. E. nu are limite fixe, structura sa numerică, faunis-tică, floristică şi trofică fiind permanent mobilă. E. reprezintă unitatea structurală şi funcţională de bază în ecologie şi constituie un nivel superior de organizare a materiei vii (ex. lacul, pădurea, pajiştea). Termenul a fost propus (1935) de A. Tansley. ECOSOC v. Organizaţia Naţiunilor Unite. ECOSONDĂ (după rus.) s. f. Aparat bazat pe principiul reflexiei undelor sonore, alcătuit dintr-un emiţător, un calculator de timp şi un receptor; este folosit pentru măsurarea marilor adâncimi oceanice; ecolot. ECOSPASM ({s> gr. oikos „casă“ + spasm) s. n. Termen introdus în analiza ecologică pentru a descrie starea unui ecosistem exploatat de om dincolo de pragul critic al legii fertilităţii des-crescânde. O asemenea depăşire pune în primejdie capacitatea de refacere a unui ecosistem, distrugând ireversibil echilibrul dintre biocenoză şi biotop. ECOSPECIE (< fr.) s. f. Grup de vieţuitoare animale sau vegetale alcătuit din unul sau mai multe ecotipurr, indivizii componenţi se pot încrucişa şi reproduce, descendenţii fiind fertili. ECOTI.P (< fr. {i}; (s> fr. eco[logie] + gr. typos ,,tip“) s. n. Grup de indivizi deosebit de ceilalţi componenţi ai aceleiaşi specii prin nişa ecologică ocupată sau prin caracteristicile biologice şi de structură genetică (ex. numărul de cromozomi, caracterele ereditare). E. pot fi climatice (ex. e. nordic şi cel sudic ale meduzei Aurelia aurita din Oc. Atlantic), edafice (ex. e. de mlaştină), biogeo-grafice (ex. e. mesteacănului de Finlanda); în zootehnie este asimilat cu rasa ecologică, în agronomie cu soi2; formă geografică, formă ecologică. ECOTON ({s> gr. oikos „casă“ + tonos „atingere") s. n. 1. (BIOL.) Specie de tranziţie între două ecosisteme alăturate. 2. Spaţiu de tranziţie între două biocenoze alăturate (de ex. zoneie umede). ËCOTOP ({s} gr. oikos „casă" + topos ,,ioc“) s. n. Ambianţa specifică a unui ecosistem; p. ext. ambianţa particulară dintr-o regiune dată. ECOU (< fr., lat.; {s} de la numele nimfei Echo) s. n. 1. Undă (acustică, ECRAN 176 electromagnetică) reflectată de un obstacol şi receptată de un observator. Poate fi perceput numai dacă intervalul de timp dintre unda directă şi cea reflectată este mai mare de o zecime de secundă. E. este folosit în radiolocaţie, hidrolocaţie, defectoscopie ultrasonică. 2. Fig. Răsunet produs de un eveniment, de un apel, de o problemă etc. ECRAN (< fr.) s. n. 1. Suprafaţă mată, plată sau curbă, de obicei albă, pe care se proiectează şi se formează imagini reale produse de aparate şi/sau de instrumente de proiecţie. Este folosit în cinematografie, în laboratoare etc. <0> E. cinematografic = e. cu anumite dimensiuni (având raportul dintre laturi de 1,38, la e. clasice sau obişnuite, ori de 2,55, la e. late, pentru sistemul cinemascop) şi cu anumite proprietăţi reflectante. E. panoramic = e. de formă cilindrică, având aria de 150—270 m2, folosit în sistemul cinerama şi în cinematograful panoramic. Micul e. = televizor; p. ext. televiziune. ’E. luminescent = parte frontală a unui tub catodic, acoperit în interior cu un strat de lumi-nofor, pe care se pune în evidenţă deplasarea spotului luminos. 2. Perete sau înveliş de protecţie a unei regiuni din spaţiu, a unui sistem tehnic sau a unui element al acestuia contra unor acţiuni fizice exterioare (acustice, optice, electrice, termice, radioactive etc.). <0* E. electromagnetic = înveliş metalic folosit pentru protecţia unor circuite sau elemente de circuit electric împotriva acţiunii câmpului electromagnetic exterior. E de etanşare = element al unui baraj sau al unui dig destinat să împiedice trecerea apelor de infiltraţie. 3. Suprafaţă de secţionare a unor roci poros-permeabile, colectoare de hidrocarburi, de-a lungul căreia un complex impermeabil împiedică migraţia, protejând zăcământul de degradare. ECRANA (< ecran) vb. I tranz. A proteja o anumită regiune din spaţiu, un sistem tehnic etc. contra unei acţiuni fizice cu ajutorul unui ecran (2). ECRANIZA (< ecran, după rus.) vb. I tranz. A transpune, a adapta pentru ecran (1) o operă literară sau muzicală. ECRANIZARE (< ecraniza) s. f. Adaptare cinematografică. ECRAZITĂ (< fr. (i>) s. f. Exploziv brizant pe bază de acid picric. ECREMARE (după fr. écrémage) s. f. Proces de transformare a unei emulsii constând în separarea a două sfraturi, dintre care unul de emulsie foarte concentrată — cremă (smântânirea laptelui). ECRU (cuv. fr.) [ecrü] adj. invar., subst. 1. Adj. De culoarea mătăsii natu- rale nealbite. 2. Subst. Ţesătură din fire de mătase degomată parţial (conţinut de sericină 1 —4%). ECRUISAJ (< fr.) s. n. Stare a unui metal sau a unui aliaj caracterizată prin mărirea durităţii, a rezistenţei şi a ani-zotropiei şi prin micşorarea rezilienţei, a rezistenţei la coroziune etc., rezultată în urma unor prelucrări mecanice prin deformare plastică. ECRUISARE (< ecruisaj) s. f. (METAL.) Operaţie de trecere a unui metal sau aliaj în stare de ecruisaj, în urma unui proces de deformare plastică la rece sau la o temperatură inferioară celei la care începe recristalizarea; se poate produce în operaţiile de laminare, forjare, trefilare etc. ECTAZI.E (< fr. {i}; {s} gr. ektasis „lungire") s. f. (MED.) Dilataţia temporară sau permanentă a unui organ ca-vitar sau tubular (ex. e. aortei etc.). ECTENIE ({s} gr. ecteneia idem) s. f. "(în cultul ortodox) Rugăciune de cerere sau mulţumire rostită de către preot sau diacon, la care dascălul sau corul şi comunitatea credincioşilor participă prin răspunsurile „Doamne, miluieşte" sau „Dă, Doamne“. ECTJMĂ (< fr.; {s> gr. ekthyma „bubuliţă") s. f. Boală infecţioasă de piele provocată de streptococ, manifestată prin pustule şi ulceraţii care se acoperă de cruste. ECTODACTILjSM (< fr.; {s} gr. ektos „în afară" + daktylos „deget") s. n. Lipsa unuia sau a mai multor degete. ECTODERM (< fr. {i}; {s} gr. ektos „în afară" + derma „piele"). s. n. 1. (ÈMBRIOL.) Foiţă embrionară externă, caracteristică pentru animalele pluricelu-lare. Din e. se formează epiderma, sistemul nervos, organele de simţ, porţiunile anterioare şi posterioare ale tractului digestiv. 2. (ZOOL.) Strat unicelular extern al peretelui corpului la celen-terate. ECTOENDOPARAZIT, -Ă ({s> gr. ektos „în afară" + endon „înăuntru" + parasitos „parazit") adj., s. m. şi f. (FITOPAT.) (Ciupercă parazită) al cărei miceliu se dezvoltă atât la suprafaţa, cât şi în interiorul plantei-gazdă (ex. ciuperca Phyllactinia corylea, care produce făinarea alunului). ECTOPARAZIT, -Ă (< fr. {i>; {s> gr. ektos „în afară" + parasitos „parazit") adj., s. f. 1. Adj. (Şi subst.) (Animal) care parazitează temporar (ex. puricii, ploşniţele) sau permanent (ex. păduchii, căpuşele) suprafaţa corpului omenesc şi al animalelor. 2. S. f. (Şi adj.) (Ciupercă parazită) al cărei miceliu se dezvoltă la suprafaţa organelor atacate (ex. majoritatea ciupercilor care produc făinarea). ECTOP|E (< fr. {i}; {s> gr. ektopos „deplasat") s. f. Anomalie de poziţie a unui organ (ex. e. renală). ECTOPLASMĂ (< fr. {i}; {s> gr. ektos „în afară" + fr. plasma „plasmă") s. f. (HIST., ZOOL.) Zonă periferică a cito-plasmei; hialoplasmă. ECTROPION (< fr., gr.) s. m. (MED.) întoarcere în afară (uni- sau bilaterală) a pleoapelor, precum şi ieşirea în afară a unei mucoase. ECU sau ecu (European Currency L/nit) s. m. Unitate monetară convenţională, introdusă în 1979, plasată în centrul Sistemului Monetar European; valoarea ei se calculează pe baza unui coş de monede ale ţărilor comunitare, ponderate cu importanţa economică şi monetară a fiecărei ţări în ansamblul Uniunii Europene. E. serveşte la calcularea cursului-pivot al fiecărei monede, respectiv un curs de schimb care defineşte câte unităţi monetare ale unei ţări valorează un e. în raport de cursul-pivot este autorizată o marjă de fluctuaţie a cursurilor de schimb ale monedelor ţărilor membre ale Uniunii Europene. ECUADOR, Republica ~ (Repûblica del ~), stat în NV Americii de Sud, cu ieşire la Oc. Pacific; 269,8 mii km2 (din care arh. Galapagos 8 mii km2); 11 mii. loc. (1993). Limba oficială: spaniola. Religia: creştină (catolici 92,1%, protestanţi), animistă. Cap.: Quito. Oraşe pr.: Guayaquil, Cuenca, Machala. Este împărţit în patru regiuni şi 21 de prov. Se disting trei regiuni naturale: în E, o parte din Amazonia, cu păduri ecuatoriale, în centru un platou înalt, dominat de vulcanii Cotopaxi şi Chimborazo (alt. max. din E., 6 310 m), iar în V, o câmpie litorală, în lungul ţărmului Oc. Pacific. Climă variabilă în raport cu alt.: ecuatorială în Câmpia Amazoniei, tropicală până la 2 500 m alt., temperată în zonele mai înalte; precipitaţii bogate (1 000—5 000 mm/an), mai puţine pe ţărmul de SV (700 mm/an). Expl. de petrol (6 mii. t, 1990), gaze naturale, aur (10 000 kg, 1991), cupru, platină, plumb, mangan, sulf. Terenurile cultivate ocupă 9,4% din supr. ţării, iar pădurile reprezintă 39,5%. Se cultivă, pe plantaţii, banane (3,525 mii. t, 1991), cafea (138 mii t, 1991), trestie de zahăr (3,7 mii. t, 1991), cacao (100 mii t, 1991), precum şi orez (848 mii t, 1991), porumb, grâu, cartofi ş.a. Se cresc bovine (4,516 mii. capete, 1991), porcine (2,3 mii. capete, 1991), ovine (1,5 mii. capete, 1991). Pescuit: 391 mii t (1991). Ind. prelucrătoare este reprezentată prin 177 ECUADOR DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni şi provincii Suprafaţa (km2) Populaţia (1990) Capitala Amazonica: Morona-Santiago 33 930 84 200 Macas Napo 25 690 103 400 Tena Pastaza 29 774 41 800 Puyo Sucumbios 18 327 77 000 Nueva Loja Zamora-Chinchipe 23 111 66 200 Zamora Costa: El Oro 5 890 412 600 Machala Esmeraldas 15 239 306 600 Esmeraldas Guayas 20 503 2 515 100 Guayaquil Los Rios 7 175 527 600 Babahoyo Manabi 18 879 1 032 000 Portoviejo Insular: Galapagos 8 010 9 800 Puerto Baquerizo Moreno Sierra: Azuay 8 125 506 100 Cuenca Bolîvar 3 940 155 100 Guaranda Canar 3 122 189 300 Azogues Carchi 3 605 141 500 Tulcân Chimborazo 6 569 364 700 Riobamba Cotopaxi 6 072 276 300 Latacunga Imbabura 4 569 265 500 Ibarra Loja 11 026 384 700 Loja Pichincha 12 915 1 756 200 Quito Tungurahua 3 335 362 000 Ambato rafinării de petrol, fabrici de ciment (1,5 mii. t, 1989), îngrăşăminte chim., celuloză şi hârtie, textile, produse alim. ş.a. C.f. (1992): 965 km. Căi rutiere (1988): 37,6 mii km. Flota comercială: 525 mii t.d.w. (1991). Turism. Moneda: 1 sucre = 100 centavos. Export (1991): petrol şi produse petroliere, cafea, peşte şi crustacee, banane, cacao ş.a. Import (1991): semifabricate şi materii prime ind., echipament ind. şi mijloace de transport, produse alim.,, bunuri ind. de larg consum ş.a . — Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi amerindiene, terit. E. a fost cucerit în sec. 15 de incaşi, iar în deceniul 5 a! sec. 16 de spanioli, care l-au inclus în imperiul lor colonial. în Î822, în timpul Războiului pentru Independenţa Coloniilor Spaniole din America (1810—1826), E. a obţinut independenţa. între 1822 şi 1830 a făcut parte din Republica Federativă Marea Columbie, iar în 1830 s-a proclamat republică independentă. Primul preşedinte a fost generalul Juan José Flores (1830—1835), viaţa politică a noii republici fiind la discreţia militarilor în sec. 19. în 1835 adoptă numele de E. Revoluţia din 1895 a adus la putere pe liberali, dar după separarea bisericii de stat şi datorită crizei economice aceştia au fost înlăturaţi. în 1934 a fost aies preşedinte J.M. Velasco Ibarra, care, cu unele întreruperi, a dominat viaţa politică a E. până în 1972, când o lovitură de stat a adus la putere pe generalul G. Rodriguez Lara. Acesta a fost înlocuit, în 1976, cu o juntă militară. Dificultăţile economice au determinat reinstaurarea unui regim constituţional (1979). în 1995 a reizbucnit vechiul confiict cu Peru (1941—1942, în urma căruia E. a pierdut 174 565 km2 din terit. său pe cursul superior al ECUATOR 178 Amazonului). Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de un parlament unicameral, Congresul Naţional. ECUATOR (< fr., lat. m.) s. n. E. terestru = linie imaginară pe suprafaţa Pământului, rezultată din intersecţia cu planul care trece prin centrul lui, perpendicular pe axa polilor. Reprezintă cercul de referinţă al latitudinii geografice, împărţind globul terestru în două emisfere: nordică (boreală) şi sudică (australă). Lungimea e.t. este de 40 075,7 km. E. termic = linie sinuoasă care uneşte punctele de pe glob cu cea mai mare temperatură medie anuală şi care nu coincide peste tot cu e. terestru, în general, este situat la c. 10° lat. N, trecând prin deserturile Sahara şi Thar, California ş.a. E. ceresc = cerc de pe sfera cerească obţinut prin intersecţia acesteia cu planul e. terestru. E. magnetic = linie imaginară sinuoasă care uneşte punctele de pe globul terestru cu înclinaţia magnetici zero, situată în vecinătatea e. terestru? ECUATORIAL, -Ă (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care aparţine ecuatorului, specific ecuatorului, raportat la ecuator; referitor la regiunile sau la fenomenele din regiunea ecuatorului. O Zonă e. = zonă care se întinde de o parte şi de alta a ecuatorului terestru, între 5° lat. N şi 5° lat. S. Coordonate e. = sistem de coordonate (ascensia dreaptă şi decli-naţia) pentru determinarea locului unui astru pe sfera cerească. 2. S. n. Lunetă astronomică prevăzută cu un mecanism care-i permite să se rotească în jurul unei axe perpendiculare pe planul ecuatorului ceresc, în scopul urmăririi unui astru a cărui imagine se deplasează datorită mişcării diurne de rotaţie a Pământului. ECUAŢIE (< fr., lat. m.) s. f.. 1. Relaţie matematică exprimată sub forma egalităţii a două expresii care conţin atât mărimi cunoscute cât şi necunoscute, egalitatea fiind valabilă numai pentru anumite valori ale necunoscutelor (numite soluţii sau rădăcini). De obicei, membrul drept al ecuaţiei este zero. V. diferenţial, integral. <> E. algebrică = e. în care apar numai polinoame. E. dio-fantică - ecuaţie algebrică având coeficienţi întregi pentru care se caută soluţii numere întregi. ♦ Relaţie care leagă între ele coordonatele unui punct de pe o curbă sau de pe o suprafaţă. + Fig. Problemă dificilă. 2. E. chimică = reprezentare simbolică a reacţiilor chimice, care exprimă aspectele calitative şi cantitative ale transformărilor chimice cu ajutorul simbolurilor şi formulelor chimi- Statuie ecvestră (Mihai Viteazul, Alba lulia) ce. 3. (FIZ.) E de stare = relaţie între parametrii de forţă, de poziţie şi temperatură, ce caracterizează starea de echilibru termodinamic a unui sistem fizic. V. Van der Waals, ecuaţia E. lui Schrôdinger v. Schrôdinger. Ecuaţiile Maxwell v. Maxwell. 4. (ASTR.) Ecuaţia timpului = diferenţa dintre timpul solar mijlociu şi timpul solar adevărat. 5. (SOCIOL.) E. socială = capacitatea unei societăţi de a distribui surplusul muncii sociale, astfel încât de la un ciclu de producţie la altul să fie refăcut echilibrul dintre muncă şi capital, respectiv dintre cât consumă o categorie şi munca (fizică sau intelectuală) pe care ar trebui s-o presteze pentru a-şi compensa consumul propriu. ECUMENĂ (< fr., gr.) v. oicumenă. ECUMENIC, -Ă (< fr., lat.; {s} gr. oikoumene „lumea locuită, Univers") adj. (REL.) Care are un caracter universal, învestit cu o autoritate ce se extinde asupra întregii Biserici creştine (ex. sinod e.). O Patriarh e. = titlul patriarhului de Constantinopol, care este recunoscut drept cea mai înaltă oficialitate ecleziastică în Biserica ortodoxă. ECUMENjSM (< fr.) s. n. Mişcare de refacere a unităţii universale a Bisericilor creştine, cu respectarea autonomiei lor, pe calea acordurilor şi a dialogului teologic. începuturile e. sunt legate de încercările protestanţilor din sec. 16 de a intra în relaţii cu Bisericile istorice tradiţionale. La originea e. contemporan se află Conferinţa Mondială a Misiunilor, reunind mai multe biserici protestante (Edinburgh, 1910). Această mişcare este coordonată de Consiliul Ecumenic al Bisericilor (World Council of Churches), ECUSON (< fr.) s. n. 1. Ornament sculptat, pictat etc. în formă de scut, adesea împodobit cu inscripţii, cu elemente heraldice etc. 2. Plăcuţă de metal, de plastic sau ţesătură având imprimate unele date despre persoana care o poartă, ca legitimaţie (la rever, pe un buzunar), fie la locul de muncă, fie în anumite ocazii (conferinţe, congrese etc.). ♦ Bucată de carton, expusă pe parbriz, pe care este imprimată o menţiune specială şi numărul de înmatriculare al unui automobil, ce permite accesul acestuia în anumite zone. ECVÇSTRU, -Ă (< fr., lat.) adj. De călăreţ, călare; (despre opere plastice) care reprezintă o persoană călare. ECV|DE (< fr. {i}; {s} lat. equus ,,cal“) s. n. pl. Grup de mamifere imparico-pitate erbivore, nerumegătoare şi fără vezică biliară (ex. calul, zebra). Au apărut în Eocenul inferior, în Eurasia şi America de Nord (genul ancestral Hyracotherium — Eohippus). ECVISETACEE ({s} lat. equisetum ,,coada-calului“) s. f. pl. Familie de plante er' ; oee, criptogame vasculare, cu un singur gen în flora actuală: coada-calului (Equisetum)-, au frunze mici, concrescute într-o teacă în jurul nodurilor; se înmulţesc prin spori. Unele specii sunt dăunătoare animalelor, altele sunt folosite în medicină ca diuretice. ECZEMATIDE (< fr.) s. f. pl. Dermatoze eritewiatoase, scuamoase şi pruriginoase, adesea de origine infec-ţioasă, cu aspect de eczemă. ECZEMĂ (< fr., gr.) s. f. Boală de piele, acută sau cronică, de natură alergică sau infecţioasă, caracterizată prin leziuni multiforme, umede sau uscate, însoţite de mâncărimi intense. EDAFOLOGIE v. ecopedologie. EDAFON (< germ.; {s> gr. edaphos „sol") s. n. Totalitatea asociaţiilor vegetale şi animale din sol alcătuite de bacterii, ciuperci, muşchi, licheni, artro-pode ş.a.; alcătuiesc biocenoza solului. EDAM (< fr.; localit. Edam, Olanda) subst. Brânză fermentată obţinută din lapte de vacă, cu gust dulce (uneori uşor sărat), de formă sferică, acoperită cu un strat subţire de parafină de culoare roşie. EDDA, numele a două culegeri de poezie, cele mai vechi din literatura islandeză: E. poetică (numită şi E. veche, sau a lui Saemund) păstrată într-un manuscris din sec. 13 şi cuprinzând poeme mitologice, didactice şi despre eroii germanici; E. în proză (numită şi E. nouă) atribuită lui Snorri Sturluson, din sec. 13—14; cuprinde o artă poetică cu exemplificări din poezia scaldă. 179 EDIFICIU Lazăr Edeleanu EDDINGTON [edigtan], Sir Arthur Stanley (1882—1944), astronom şi fizician britanic. Prof. univ. la Cambridge. Unul dintre fondatorii astrofizicii teoretice. A studiat mişcarea stelelor, structura lor internă şi a elaborat teoria echilibrului stelelor ca mase gazoase. Lucrări de cosmologie relativistă („Universul în expansiune"); contribuţii la teoria relativităţii (acţiunea gravitaţiei asupra luminii, 1919). EDDY, Mary (Baker) (1821-1910), mistică americană. Fondatoare a sistemului spiritualist, cunoscut sub numele de Ştiinţa creştină (Christian Science). EDE, oraş în SV Nigeriei (Oyo), pe râul Oshun, la NE de Ibadan; 284,9 mii loc. (1993). Nod de comunicaţii. întreprinderi prelucrătoare de cacao, ulei de palmier şi bumbac. Centru comercial (lână, tutun, bumbac). EDÉA, oraş în SV Camerunului, pe Sanaga; 31 mii loc. (1981). Mare hidrocentrală (150 MW); electrometalurgie (aluminiu), celuloză şi hârtie. EDÇC (< tc.) s. n. 1. Parâma cu care se ieagă (la catarg sau la babalele din proră) o ambarcaţie sau o navă pentru a fi remorcată de pe mal împotriva curentului unui curs de apă. 2. Lucru vechi, necesar într-o gospodărie. EDELEANU, Lazăr (1861-1941, n. Bucureşti), chimist român. Contribuţii în chimia, rafinarea şi chimizarea ţiţeiului. A inventat numeroase procedee de prelucrare a ţiţeiului, printre care procedeul de rafinare bazat pe solubilitatea selectivă a diverselor clase de hidrocarburi în dioxid de sulf lichid (cunoscut în literatura mondială de specialitate ca „procedeul E.“). A sintetizat benzedrina (1887). EDELMAN [edalman], Gerald Maurice (n. 1929), biochimist american. Prof. la Univ. Rockefeller (New York). Lucrări privind structura imunoglobulinelor. Autor al unei teorii privind funcţiile creierului. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1972), împreună cu R.R. Porter. EDELSCHWEIN (cuv. germ.) [edalşvain] subst. Rasă de porci pentru carne, originară din Germania. în România, e. a fost folosită la formarea rasei alb de Banat. EDÇM (< fr. {i}; {s} gr. aidema „umflătură") s. n. Acumulare excesivă de lichid în spaţiile intercelulare ale ţesuturilor (piele, mucoase etc.) sau ale organelor (plămâni, creier etc.), ca urmare a tulburării mecanismului normal de reglare a schimbului de apă şi de electroliţi între sânge şi ţesuturi (ex. e. subcutanat, e. cerebral, e. pulmonar acut etc.). EDEN (sau Grădina Edenului) (în Biblie) Raiul, locul unde au trăit primii oameni, Adam şi Eva, până când au fost izgoniţi din cauza săvârşirii păcatului originar, neascultând porunca lui Dumnezeu şi gustând din roadele pomului cunoaşterii. EDEN [i:dn], Sir Robert Anthony, conte de Avon (1897—1977), om politic conservator britanic. De mai multe ori ministru al Afacerilor Externe (1935— 1938, 1940-1945, 1951-1955); prim-min. (1955—1957). Memorii. EDENTATE (< fr., lat.) s. f. pi. Mamifere cu aspect variat şi dentiţie diferenţiată (la formele fosile) sau lipsite de dinţi (forme actuale); filogenetic, constituie un grup omogen, fiind împărţite după modul de articulaţie a vertebrelor (ex.: Mégathérium şi Glyptodon, fosile din Pliocen şi Cuaternai, îatuu! şi furnicarul actual) (Edentata). Apar în Eocen. EDENTAŢIE (< fr.) s. f. Lipsa unuia sau a mai multor dinţi de pe arcadele dentare; adentaţie. EDER, Hans (1883-1955, n. Braşov), pictor şi grafician german din România. Viziune cu caracter expresionist în portrete („Cap de expresie", „Pictorul Fritz Kimm“). Peisaje, compoziţii şi naturi statice. EDER, losif Carol (1760-1810, n. Braşov), istoric german din Transilvania, în comentariul la „Supplex Libellus Valachorum", a încercat să justifice inegalitatea politică a românilor transilvăneni, a negat continuitatea lor pe acest terit., nerecunoscând că aceştia constituiau, de fapt, majoritatea populaţiei. EDESSA, vechi oraş în Mesopotamia. Centru al creştinismului sirian. Şcoala persană nestoriană a funcţionat aici până la închiderea ei, în 489. Reşedinţă a mitropoliţilor creştini monofiziţi până la începutul sec. 20. Cucerit de arabi (637) de la bizantini, s-a aflat în stăpânirea acestora până în 1098, când a fost cucerit de cruciaţii conduşi de Baudouin (fratele lui Godefroy de Bouillon), care a întemeiat comitatul E. în 1144, ocupat de atabegul de Moşul; în 1637, a intrat în componenţa Imp. Otoman. Azi Urfa (Turcia). EDESSA, oraş în N Greciei; 16,6 mii loc. (1981). Veche capitală a statului macedonean (până în sec. 5 Î.Hr.). Aici a fost ucis regele Macedoniei, Filip II. Azi: Edhessa. EDFU, aşezare antică în Egiptul de Sus. Aici se află templul lui Horus din epoca ptolemeică (sec. 3—1 î.Hr.), deosebit de bine conservat (dezgropat în 1864). Azi Idfu. EDICT (< fr., lat.) s. n. (în Antic, şi în Ev. Med.) Act (decret) imperativ cu caracter normativ promulgat de un monarh, de o autoritate laică sau ecleziastică superioară (ex. E. de la Milano). EDICUL (< fr., lat.) s. n. 1. Mic edificiu (chioşc, pavilion) ridicat într-un loc public. 2. Tabernacol într-un templu roman. ♦ Cabinet sau nişă în care se păstrează portretele morţilor, urnele funerare. 3. Construcţie uşoară în formă de chioşc, templu etc., protejând de intemperii o lucrare de artă şi alcătuind un cadru pentru aceasta. EDICULE (în traducere „Cele şapte turnuri"), închisoare celebră din Istanbul. Aici au fost întemniţaţi şi domni români, între care Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii şi sfetnicul său, lanache. EDIFICA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. A zidi, a construi, a clădi (construcţii monumentale). 2. Tranz. şi refl. Fig. A (se) lămuri. EDIFICATQR, -OARE (< edifica) adj. Care lămureşte, care exemplifică în mod convingător. EDIFICIU (<• fr., lat.) s. n. Clădire (publică) de proporţii mari. EDIL 180 Castelul ducilor de Edinburgh Edinburgh Palatul Holyrood EDIL (< fr., lat.) s. m. 1. (în Antic, romană) Magistrat însărcinat cu administraţia construcţiilor şi instalaţiilor publice; se mai ocupa de aprovizionare, de organizarea jocurilor etc. 2. Consilier municipal care se ocupă cu problemele edilităţii. EDiLITAR, -Ă i< fr.) adj. Privitor la administraţia sau la lùeràrile de interes public ale unei aşezări umane. EDILITATE (< fr., lat.) s. f. Ansamblul lucrărilor de interes public, destinate să asigure mediul salubru şi confortul într-un centru populat. EDINBURGH [edinbsra], oraş în NE Marii Britanii (Scoţia), port la estuarul Firth of Forth; 630 mii loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Important centru financiar şi cultural. Şantiere navale. Siderurgie; ind. textilă, chimică, a sticlei, de prelucr. a lemnului, a celulozei şi hârtiei şi alim. Universitate (1583), institute de cercetări, muzee, biblioteci. Castelul ducilor de E. (sec. 11). Catedrala gotică Saint Giles (sec. 12, reconstruită între 1387 şi 1500), mănăstirea şi palatul Holyrood (sec. 13, reşedinţă regală). Galeria naţională a Scoţiei (pictură modernă), Muzeul naţional al Scoţiei. Grădină botanică Edip şi Sfinxul regală. Festivaluri de film, teatru şi muzică. Reşedinţă regală în sec. 11. Capitală a Scoţiei şi sediu al Parlamentului din 1437. începând din 1707, după unirea Scoţiei cu Anglia, şi-a pierdut importanţa politică. EDIP (OEDIPUS, OIDIPUS) (în mitologia greacă), erou din ciclul legendelor tebane. Abandonat în munţi îndată după naştere de către tatăl său, Laios, regele Tebei, căruia un oracol îi prezisese că va pieri de mâna propriului său fiu. E., care nu-şi cunoştea părinţii, şi-a ucis mai târziu tatăl şi s-a căsătorit cu mama sa, locasta. Aflând adevărul, E. şi-a scos ochii. V. Sfinxul. 4 (PSIH.) Complexul lui E. = complex psihologic evidenţiat de S. Freud pentru a descrie ura geloasă a fiului faţă de tată şi dorinţa sexuală faţă de mamă, în perioada structurării psihismului infantil. EDIRNE, oraş în Turcia europeană, la NV de Istanbul, situat la confl. râurilor Tunja cu Mariţa; 102,3 mii loc. (1990). Reparaţii de utilaj feroviar. Ind. textilă (bumbac, covoare), a lemnului, piei. şi alim. (ulei, brânzeturi). Centru comercial. Moscheea Selimiye (sec. 16). Vechiul nume; Adrianopol. EDISON [şdasn], Thomas Alva (1847—1931), inventator american. Autor al unui sistem telegrafic multiplu de transmisie simultană a mesajelor (1876—1877). A inventat microfonul telefonic cu praf de cărbune (1877), fonograful (patentat în 1878), lampa electrică cu incandescenţă, cu filament de cărbune (1879), dulia şi soclul cu filet (soclul E.), diverse aparate pentru iluminatul electric; un contor electric, siguranţe fuzibile, întreruptorul rotativ. în 1882 a condus lucrările primei centrale electrice (New York) şi a construit un dinam. A descoperit (1883) emisia termoionică (efect E.), care stă la baza electronicii moderne. A mai inventat: o maşină de fabricat ciment Portland (1903), acumulatorul alcalin fier-nichel (1914) şi diver- Thomas Alva Edison se echipamente pentru tehnica de cinema. EDITA (< fr.) vb. I tranz. 1. A efectua operaţiile legate de pregătirea pentru tipar, de imprimarea şi de difuzarea unei cărţi sau a unei publicaţii. 2. A stabili, pe baza unei cercetări amănunţite, un text, în vederea publicării lui (cu note critice, adnotări etc.). EDITARE (< edita) s. f. Acţiunea de a edita. ♦ (INFORM.) Activitate de pregătire, corectare, completare sau modificare textuală a unui program sau a unor date, în vederea prelucrării lor cu calculatorul. EDITOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. 1. Persoană (fizică sau juridică) care se ocupă cu editarea cărţilor, a revistelor etc. 2. (INFORM.) E. de legături = program de sistem utilizat pentru legarea mai multor module-obiect, provenite din una sau mai multe translatări. E. de program = program care realizează, pe baza unor comenzi, editarea unui pro-gram-sursă. E. de texte = program care poate realiza formarea sau modificarea oricărui text, inclusiv textul programelor-sursă. EDITORIAL, -Ă (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Privitor la editură sau la editare. 2. S, n., adj. (Articol de ziar, de revistă *81 EDUCATIV Edmonton. Vedere generală etc., de obicei nesemnat) care exprimă punctul de vedere al conducerii redacţiei într-o problemă la ordinea zilei. EDITURĂ (< editor) s. f. Instituţie cu personalitate juridică specializată în valorificarea dreptului de autor, care publică şi difuzează operele de creaţie intelectuală. încă din Antichitate s-au multiplicat manuscrise prin copiere, orice persoană interesată în achiziţionarea unui manuscris putând să-l recopieze. în perioada Evului Mediu, în Europa, ateliere de copiat au existat aproape numai în mănăstiri, Biserica fiind principalul editor de carte. O activitate de editare susţinută a început însă, practic, o dată cu apariţia tiparului în Europa. în sec. 16—17, au început să se afirme case editoriale ca Elzevir (Leiden), Plantin (Anvers), Estienne (Paris) ş.a., după care s-au înfiinţat edituri la Leipzig, Viena, Florenţa, Zürich, Londra, Edin-burgh (în Europa), Boston, Philadelphia, New York (S.U.A.). Printre cele mai Eduard (Prinţul Negru) (detaliu după o statuie) vechi şi importante edituri din România au fost „Socec" (1852), „Casa Şcoalelor“ (1896), „Minerva“ (1898), „Datina Românească" (1908), înfiinţată de N. lorga, „Cartea Românească" (1919), „Cultura naţională" (1921), continuată de „Fundaţia Regală pentru literatură şi artă" (1933), condusă de Al. Rosetti ş.a. în prezent, în România există c. 3 000 de edituri şi case editoriale (Editura Academiei, Editura Albatros, Cartea Românească, Editura Ion Creangă, Editura Dacia, Editura Didactică şi Pedagogică, Editura Eminescu, Editura Enciclopedică, Editura Kriterion, Editura Litera, Editura Meridiane, Editura Minerva, Editura Ştiinţifică, Editura Tehnică; Editura AII, Editura Fundaţiei Culturale Române, Editura Humanitas, Institutul European, Editura Nemira, Editura RAO, Editura Teora, Editura Univers Enciclopedic ş.a.). EDIŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Totalitatea exemplarelor unei tipărituri (carte, ziar etc.) dintr-unul sau din mai multe tiraje, pentru care s-a folosit acelaşi zaţ tipografic. <£• E. critică = ediţie a unei lucrări ştiinţifice sau literare însoţite de aparat critic. E. specială = tiraj suplimentar al unui ziar publicat în afara periodicităţii obişnuite, cu prilejul unui eveniment important, al unei sărbători etc.; (la radio sau televiziune) emisiune specială consacrată unui eveniment sau unei probleme de mare actualitate. 2. Competiţie sportivă tradiţională care are loc periodic (ex. campionatul naţional de fotbal, ediţia a 57-a, din anul 1974/1975). EDLUND [edbnd], Milton Cari (n. 1924), fizician american. Prof. la Univ. din Michigan. Contribuţii la teoria reac- toarelor nucleare. A condus lucrările de proiectare şi construcţie a centralei nucleare de la Indiana Point şi ale reactoarelor cargoului nuclear „Savannah" (1962). EDMONTON [edmantan], oraş în Canada, pe râul North Saskatchewan, centru ad-tiv al prov. Alberta; 840 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Centru comercial şi ind. (rafinării de petrol, uzine chim., morărit, întreprinderi de prelucr. a cărnii). întemeiat ca factorie în 1785. Universitate. EDO v. Tokio. EDO, stat în SV Nigeriei, în câmpia litorală, la V de delta fl. Niger; 35,5 mii km2 (împreună cu statul Delta); 2,2 mii. loc. (1991). Cap.: Benin City. Expl. de petrol. EDROîU, Nicolae (n. 1939, sat Olteni, jud. Covasna), istoric român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuţii privind istoria medievală şi ştiinţele auxiliare ale istoriei: „Răsunetul european al Răscoalei lui Horea (1784—1785)“, „loachim Crăciun şi bibliologia românească". EDUARD (EDWARD) [eduad], numele a opt regi ai Angliei, dintre care primii trei au făcut parte din dinastia Plantagenet. Mai importanţi: 1. E. I (1272—1307). A întărit puterea centrală şi a intervenit în conflictele pentru tron din Scoţia. 2. E. II (1307-1327). Domnia lui a fost tulburată de revoltele baronilor. A fost silit de Parlament să abdice în favoarea fiului său, E. III. 3. E. III (1327—1377). în timpul domniei sale a început Războiul de 100 de Ani (1337—1453) împotriva Franţei; a urmărit subordonarea Bisericii (Statutul prae-munire, 1353) şi a emis, după epidemia de ciumă neagră (1348—1349), decrete privind preţurile şi plata muncii. Pe vremea lui începe să se folosească limba engleză în tribunale şi şcoli. 4. E. IV (1461-1470, 1471-1483), întemeietorul dinastiei York. EDUARD (EDWARD) [edusd] („Prinţul Negru") (1330-1376), prinţ de Wales. Duce de Aquitania (1362). Fiul regelui Eduard III. A câştigat bătălia de la Poitiers (1356); a luptat în Castilia şi a repurtat victoria de la Nâjera (1367). EDUCA (< fr., lat.) vb. I tranz. A forma pe cineva prin educaţie. EDUCABILITATE (< fr. {i» s. f. Capacitatea generală de care dispun indivizii umani încă de la naştere, într-un grad mai mare sau mai redus, de a se modela, de a asimila experienţa socială. EDUCATIV, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine educaţiei, privitor la educaţie; care contribuie la educaţia cuiva. EDUCATOR 182 EDUCATOR, -OARE (< fr., lat.) adj., subst. 1. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care educă; mentor, preceptor. 2. S. f. Persoană care se ocupă de educarea copiilor preşcolari. EDUCAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Fenomen social fundamental de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii către generaţiile de copii şi tineri, în scopul pregătirii pentru viaţă, pentru integrarea lor în societate. Se realizează în familie, dar mai ales în cadru instituţionalizat (şcoală, biserică, armată, asociaţii profesionale, sportive etc.). Procesul urmăreşte formarea personalităţii umane şi se realizează la niveluri şi zone diferite, în funcţie de obiectivele vizate: e. morală, e. estetică, e. profesională, e. sexuală, e. fizică, e. sanitară etc. Factori importanţi în procesul educaţiei sunt literatura, arta, mass-media, opinia publică ş.a. 2. Cunoaşterea bunelor maniere şi comportarea în societate conform acestora. 3. E. fizică = ansamblu de exerciţii corporale, practicate în şcoli şi universităţi, destinat întreţinerii calităţilor fizice ale organismului; constituie obiect de învăţământ. 4. E sanitară = metodologie de instruire a populaţiei în vederea însuşirii unor noţiuni medicale, necesare pentru întreţinerea propriei sănătăţi şi a persoanelor cu care convieţuiesc. EDUCAŢIONAL (< engl., fr.) adj. Educativ. O Tarif vamal e. - taxă vamală care urmăreşte protejarea unei ramuri industriale noi, până în momentul în care nivelul ei de dezvoltare oferă posibilitatea unei competitivităţi reale cu mărfuri similare importate. EDULCORANŢI (< fr.) s. m. pl. Substanţe naturale (zaharoză, glicină) sau sintetice (zaharină, ciclamaţi) cu grad de îndulcire foarte mare, utilizate în ind. alimentară, farmacie etc. EDWARD [eduad] (EDUARD), lac tectonic în E Africii, în bazinul Nilului, la graniţa dintre Zair şi Uganda, situat în Marele Graben Est-African, la 913 m alt.; 2,15 mii km2. Ad. max.: 111 m. Legat de lacul Mobutu Sésé Séko prin râul Semliki. Pescuit. Parc naţional. Descoperit în 1889 de H.M. Stanley. S-a mai numit şi Albert Edward Nyanza şi Idi Amin Dada. EDWARDS [eduadz], Blake (n. 1922), cineast american. A realizat numeroase comedii, cel mai important fiind ciclul „Pantera roz“ cu D. Niven şi P. Sellers. Alte filme: „Mic dejun la Tiffany“, „Darling Lili“. EDWARDS [eduadz], Jonathan (1703—1758), teolog şi filozof american. Pastor congregaţionist, misionar. Lucră- rile lui, inspirate de doctrina calvină despre suveranitatea absolută a lui Dumnezeu, stau la baza renaşterii cunoscute sub numele de „Marea reînviere" („Scopul pentru care Dumnezeu a creat lumea", „Doctrina creştină despre păcatul originar", „Natura virtuţii adevărate"). EEKHOUD [ecout], Georges (1854-1927), scriitor belgian de expresie franceză. A descris cu realism viaţa din provincia natală Campine („Chermeze", „Noi chermeze", „Kees Doorik"). EFATE (VATÉ), ins. în SV Oc. Pacific, în Arh. Noile Hebride (Vanuatu); 923 km2; lungime max.: 43 km; lăţime max.: 23 km; 31 mii loc. (1989). Oraş pr.: Vila. Relief muntos vulcanic. Expl. de mangan. Ind. lemnului. Cafea, cacao, copra. Creşterea animalelor. EFÇB (< fr., lat., gr.) s. m. (în Grecia antică) Tânăr între 18 şi 20 de ani care îşi făcea educaţia într-o efebie. ♦ Adolescent; p. ext. tânăr de o deosebită frumuseţe. EFEBIE (< fr., lat., gr.) s. f. (în Grecia antică) Şcoală în care se făcea educaţia militară şi cetăţenească a tineretului. EFEBOLOGIE ({s} gr. ephebos „adolescent" + logos „ştiinţă") s. f. Studiul evoluţiei structurale şi funcţionale ale pubertăţii la băieţi. EFECT (< germ., lat., după fr.) s. n. 1. (FILOZ.) Ceea ce este produs de un agent sau de o cauză; ceea ce este considerat ca rezultat al unei acţiuni sau al unei intenţii; urmare, consecinţă. 2. Impresie produsă asupra organelor de simţ; p. ext. impresie produsă de cineva asupra cuiva. 4 Expr. A-şi face efectul = a da rezultatul scontat. Loc. De efect = care impresionează puternic, care atrage atenţia. 3. (GEOGR.) E. de seră = proces de încălzire a aerului şi a solului datorită reflectării pe stratul de dioxid de carbon (situat la plafonul serelor) a radiaţiilor infraroşii emise de la sol în urma încălzirii sale de la Soare. Este specific serelor, dar şi unor aglomerări urbane şi tinde să devină global la nivelul atmosferei, din cauza cantităţii mari de dioxid de carbon eliminat în aer. 4. (GENET.) E. cis-trans = fenomen care rezultă din posibilitatea ca două gene (ce nu se referă la acelaşi locus) să se găsească pe acelaşi cromozom al unei perechi de omologi (cis) sau pe cromozomi diferiţi (trans). 5. (FIZ.) E. corona v. corona. E. Doppler-Fizeau = modificare a frecvenţei undelor (sonore sau luminoase) recepţionate de un observator în raport cu frecvenţa cu care undele sunt emise de sursă, datorită faptului că observatorul şi sursa se deplasează unul faţă de celălalt. E. Procopiu v. Procopiu. E. tunel v. tunel. Efecte speciale = totalitatea mijloacelor tehnice utilizate în producerea filmelor, cu scopul creării iluziei sau simulării unor fenomene; pot fi mecanice, optice, electronice, pe computer. ♦ (TEHN.) Efectul Coandă = modificare (deflectare) cu un unghi de până la 180° a direcţiei unui jet fluid, practic bidimensional, tangent în secţiunea de ieşire la o suprafaţă solidă convexă, tinzând să urmeze curbura acestei suprafeţe. Descoperit de H. Coandă în 1910 şi brevetat în 1934, are aplicaţii în: susten-taţia şi propulsia vehiculelor aeriene, construcţia dispozitivelor pneumatice, medicină. 6. Impresie produsă de cineva sau de ceva asupra unei persoane. 7. (Concr.; la pl.) Bunuri mobile. + Spec. (La pl.) îmbrăcăminte militară; echipament (1). 8. (FIN.; la pl.) Hârtii de valoare. ^ Efecte de comerţ = denumire generică atribuită titlurilor de credit negociabile (cambii, bilete la ordin, cecuri etc.) care atestă existenţa unei creanţe de o valoare determinată, plătibilă imediat sau la un termen scurt. Efecte publice = titluri de creanţă emise de stat sau de instituţii de drept public. 9. (EC.) E. util = rezultatul efortului depus la nivel micro- şi macroeconomic, exprimat în formă valorică, materială şi socială. EFECTIV, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Real, adevărat, o Valoare e. -rădăcina pătrată din media aritmetică a pătratelor valorilor instantanee luate de o mărime periodică într-un interval de timp egal cu o perioadă (ex. valoarea efectivă a intensităţii curentului electric alternativ); valoare eficace. (EC.) Câştig e. = câştigul realizat de un investitor prin revinderea unei valori cumpărate anterior. Câştig anual e. = venitul obţinut dintr-o investiţie într-o perioadă de un an exprimat în raport cu rata dobânzii. Cerere e. = a) cantitate de bunuri şi servicii solicitate pe piaţă la preţuri normale; b) diferenţă apărută la un moment dat între cererea de bunuri şi servicii a clienţilor care au posibilităţi, dar nu şi dorinţa de cumpărare, şi a celor aflaţi în situaţie inversă. Datorie e. = datoria totală a unei firme. 2. S. n. Numărul de persoane care fac parte dintr-o colectivitate, în special din compunerea unei unităţi sau a unei formaţii militare. 3. S. n. Numărul de specii de animale şi de plante pe un anumit teritoriu. EFECTUA (< fr., lat., m.) vb. I tranz. A face, a înfăptui; a executa (1), a îndeplini. 183 EFLORESCENT Etes. Templul lui Adrian EFEDRINĂ (< fr. {ii; te> gr. ephedra arbust asemănător cu ,,coada-calului“) s. f. Alcalold extras din planta Ephedra distachya, folosit ca antiasmatic, antihipotensiv şi, local, ca decongestiv în rinite; antagonic hipnoticelor. EFEMER, -Ă (< fr.; {s> gr. ephemeros „care durează o zi“) adj., s. f. 1. Adj. De foarte scurtă durată; trecător, vremelnic. 2. S, f. (La pi.) Ordin de insecte (ex. rusalia) cu corpul subţire şi moale, terminat cu trei filamente lungi, care trăiesc ca adult câteva zile sau câteva ore, iar ca larvă (acvatică) 2—3 ani (Ephemerida); efemeridă (1). 3. S. f. (La pl.) Plante anuale erbacee caracteristice zonelor de stepă, semideşerturilor, cu ciclu de vegetaţie scurt (două săptămâni — şase luni). EFEMERIDĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (ENTOM.) Efemeră (2). 2. (La pl.) Note (de ziar sau de calendar) care arată evenimentele petrecute la aceeaşi dată în ani diferiţi. ♦ Ştiri cotidiene de importanţă minoră. 3. (ASTR.) (La pl.) Tabele care anticipează fenomenele cereşti ce se vor desfăşura în anul următor, ca de ex.: poziţiile zilnice ale Soarelui, planetelor, evoluţia cometelor etc. Efemeră (2) EFEMINAT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Cu aspect sau caracter feminin, delicat (1); p. ext. molatic, moleşit. EFENDI (< tc.) s. m. invar. (înv.) Titlu onorific dat în Turcia funcţionarilor, învăţaţilor etc. EFERVESCENT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre reacţii în lichide) Care se produce cu efervescenţă. + Fig. Agitat, viu; clocotitor. EFERVESCENŢĂ (< fr.) s. f. Degajare activă şi zgomotoasă a unui gaz în masa unui lichid, în urma unei reacţii fizice sau chimice. ♦ Fig. Agi-tatie, frământare, fierbere. EFES (EPHESOS), vechi oraş pe coasta Asiei Mici, la S de Izmir, azi în ruină. întemeiat în sec. 11 Î.Hr. de coloniştii greci (ionieni), E. a devenit unul dintre cele mai dezvoltate centre comerciale şi religioase. Aflat, rând pe rând, sub diferite ocupaţii străine (a Lidiei, Persiei ahemenide, Macedoniei, Seleucizilor ş.a.), E. a fost cucerit de romani (133), devenind, de la sfârşitul sec. 1, capitala provinciei romane Asia. Jefuit de goţi (263), oraşul a fost afectat de devastatoarele cutremure de pământ din anii 358 şi 365. în sec. 7, E. a decăzut. Templul Artemisei, construit în sec. 6 î.Hr., una dintre cele şapte minuni ale lumii, a fost incendiat, în 356 î.Hr., de un locuitor din E. Herostrat, din dorinţa de a deveni celebru. Vestigii importante din epoca elenistică şi romană (agora, forum, teatru, biblioteca lui Celsus). Ruine de biserici bizantine. La E. au avut loc trei sinoade bisericeşti: cel din anul 190, convocat de Policrat pentru a fixa data sărbătorii Sf. Paşti; cel din 431, sub împăratul Theodosiu II, care a condamnat nestorianismul şi a stabilit dogma întrupării lui lisus Hristos; „sinodul tâlhăresc" din 449 care a susţinut monofizitismul, condamnat apoi de sinodul de la Calcedon. EFETONINĂ s. f. Efedrină sintetică, cu aceleaşi utilizări ca si cea naturală. EFIALTE (EPHIALTES) (c. 500-461 î.Hr.), om politic atenian. Conducător al partidei democratice. A efectuat reforma prin care Areopagului i-au fost retrase atribuţiile politice şi juridice, slăbind astfel puterea aristocraţiei. Asasinat de aristocrati. EFIALTE (EPHIALTES) (sec. 5 î.Hr.), trădător grec care i-a condus pe perşi, în timpul luptei de la Termopile (480 î.Hr.), în spatele poziţiilor apărate de lacedemonienii lui Leonida, regele Spartei, contribuind la înfrângerea acestuia. EFICACE (< fr., lat.) adj. invar. Care produce efectul scontat, care dă un rezultat pozitiv; eficient. Valoare e. = valoare efectivă. EFICACITATE (< fr., lat.) s. f. Calitatea de a produce efectul (pozitiv) aşteptat; eficienţă, o E. luminoasă = raportul dintre fluxul luminos total emis de o sursă de lumină şi puterea consumată. EFICIENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Eficace. EFICIENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Eficacitate. O E. economică = raportul dintre ansamblul efectelor utile (rezultatelor) ce se obţin de pe urma unei activităţi economice şi totalul eforturilor economice (cheltuielilor) pe care le implică acea activitate. EFJGIE (< fr., lat.) s. f. Imaginea, portretul unei persoane pictat, desenat, incizat etc. + Reprezentare în relief pe o monedă, pe o medalie etc. a figurii unui personaj important. EFILARE (după fr.) s. f. Subţiere a zăcămintelor stratiforme sau filoniene, până la dispariţia completă. în funcţie de cauzele care produc fenomenul, se disting: e. tectonică, e. stratigrafică, e. lito logică. EFLORESCENT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (BOT.) Care înfloreşte, care se află în Efigie monetară cu portretul lui loan Vodă cel Viteaz EFLORESCENTA 184 Eforie Nord. Hotelurile Delfinul, Meduza şi Steaua de Mare eflorescenţă. + Fig. Bogat în aspecte sau detalii. 2. (CHIM.) Care prezintă eflorescenţă. EFLORESCENTA (< fr.) s. f. 1. înce-putui înfloririi unei plante. 2. Prezenţa unui praf albicios pe anumite fructe sau frunze, rezultând din secreţia unor materii răşinoase sau gome, care se usucă la suprafaţa organului respectiv. 3. (CHIM.) Proprietate a unor săruri cristaline de a pierde o parte din apa de cristalizare pe care o conţin, în condiţiile păstrării într-o atmosferă uscată, trans-formându-se la suprafaţă în pulbere, în urma modificării reţelei cristaline. ♦ Formă de agregare a mineralelor, care apare ca o depunere pulverulentă sau în crustă pe suprafaţa rocilor sau a solului şi care ia naştere prin cristalizarea unor săruri din soluţii într-un mediu arid (ex. eflorescenţă de sare gemă). Se datorează migraţiei capilare ascendente a sărurilor solubile în umiditatea rocilor şi a solurilor sau a sărurilor care se găsesc în apele freatice saline, sub influenţa unei evaporări excesive într-o atmosferă uscată. 4. Pată sau depozit cristalin de săruri alcaline ori alcalino-pământoase, care apare pe suprafaţa exterioară a construcţiilor de beton sau de zidărie. EFLUVIU (< fr., lat.) s. n. 1. Emanaţie a unor corpuri, perceptibilă cu ajutorul mirosului. 2. Descărcare e-lectrică autonomă, de slabă luminozitate, neînsoţită de zgomot sau căldură, între electrozii aflaţi la o tensiune foarte înaltă; v. şi corona, efect 3. Defect, sub forma unor linii subţiri în evantai, care apare la developare pe o peliculă cinematografică datorită unei derulări prea rapide, în cursul căreia pelicula se încarcă electric şi se produc descărcări între spirele vecine. EFLUX (< fr.; {s} lat. effluxio „scurgere") s. n. Scurgere dintr-o masă de fluid statică sau în mişcare. EFOR (< ngr.) s. n. 1. Membru în consiliul de conducere al unei eforii; epitrop (2). 2. Nume dat în Sparta antică fiecăruia dintre cei cinci magistraţi, aleşi anual, cu largi şi importante atribuţii în politica internă şi externă a statului. EFORIE (< ngr.) s. f. (în trecut) Instituţie administrativă de utilitate publică social-culturală (ex. Eforia Spitalelor Civile din Bucureşti, 1864; Eforia Şcoalelor, pentru coordonarea învăţământului în Ţara Românească, 1833); consiliul de conducere al acestei instituţii; epitropie (2). EFORIE, oraş în jud. Constanţa, situat pe fâşia litorală înaltă dintre L. Techirghiol şi Marea Neagră; 9 295 loc. (1995). Renumit centru balneoclimateric şi de odihnă format din două staţiuni (Eforie Nord şi Eforie Sud), indicate pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, neurologice periferice, respiratorii, ginecologice, rahitism, decalcifieri, anemii, a unor boli dermatologice etc. La Eforie Nord funcţionează două baze de tratament (una legată de complexul hotelier Meduza, Delfinul, Steaua de Mare şi alta de clinica Grand), iar la Eforie Sud, două sanatorii pentru copii (reumatologie şi pentru debilitate şi rahitism). în 1894, Eforia Spitalelor din Bucureşti a construit primul sanatoriu care a constituit nucleul staţiunii de mai târziu. Până în 1933, când a fost declarat oraş, E. a aparţinut de oraşul Techirghiol. înainte de 1950, Eforie Sud s-a numit Carmen Sylva, iar între 1950 şi 1962, Vasile Roaită. EFORT (< fr.) s. n. 1. Solicitare şi autosolicitare maximă a funcţiilor unui organism, pentru realizarea unor acţiuni deosebite; strădanie. 2. Acţiune ponde-ro-motoare internă (forţele tăietoare, forţele axiale, momentele de încovoiere şi momentele de răsucire), care se produce într-o secţiune a unei piese sau a unui mediu deformabil. -o E. unitar = e. (2) raportat la unitatea de arie a secţiunii pe care acţionează; se măsoară în N/m2; tensiune (3). E. de război = ansamblul activităţilor (operaţiunile militare propriu-zise, cât şi producţia de materiale de război), care, din apropiere sau de la distanţă, contribuie la susţinerea şi continuarea ostilităţilor. EFRACŢIE (< fr.) s. f. (DR.) Spargere a zidurilor, forţare a încuietorilor, rupere a legăturilor sau violare a oricărui dispozitiv de închidere, ca mijloc pentru săvârşirea unei infracţiuni (ex. furt, violare de domiciliu prin e.). EFRAIM 1. Al doilea fiu al lui losif, strămoşul eponim al uneia din cele 12 seminţii ale lui Israel. 2. Numele cetăţii în care s-au retras lisus cu uçenicii lui (la NE de Ierusalim) după învierea lui Lazăr. EFREM ŞIRUL (c. 306-c. 373), teolog şi predicator creştin. Unul dintre Părinţii Bisericii. A scris imnuri, rugăciuni, omilii şi tratate de dogmatică îndreptate împotriva ereziilor. E.F.T.A. v. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. EFTIMIE (sec. 16), călugăr şi cronicar român. Egumen la mănăstirea Căpriana. Ca istoriograf oficial al lui Alexandru Lăpuşneanu, a scris în slavonă „Cronica Moldovei", care cuprinde evenimentele dintre anii 1541 si 1554. EFTIMIE MURGU, com. în jud. Caraş-Severin; 1 967 loc. (1995). Expl. de azbest. Până în 1970 s-a numit Rudăria. EFTIMIU 1. Victor E. (1889-1972, n. Boboştiţa, Albania), scriitor român. Acad. (1948). Piese de inspiraţie folclorică Victor Eftimiu 185 EGIDĂ („înşir’te mărgărite" — prima încercare de sintetizare a lumii mitologice româneşti, „Pană Lesnea Rusalim", „Cocoşul negru"), istorică („Ringala"), mitologică („Prometeu"); comedii satirice („Dansul milioanelor") şi provinciale („Omul care a văzut moartea"), poezii clasicizante, sonete („Odă limbei române"); proză memorialistică („Amintiri şi polemici"), aforisme, literatură pentru copii („Păunaşul codrilor"); traduceri. 2. Agepsina Macri E. (1885—1961, n. Piteşti), actriţă română. Soţia lui E. (1)- Interpretă a eroinelor din piesele lui V. Eftimiu, O’Neill („Din jale se-ntrupează Electra"), Ibsen („Nora"), Shakespeare („Hamlet", „Macbeth"). EFUZIOMETRU (< engl.; {s> lat. effusio „revărsare" + gr. metron „măsură") s. n. Dispozitiv pentru determinarea densităţii gazelor, bazat pe fenomenul efuziunii (2). EFUZIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Manifestare, exteriorizare puternică a unor sentimente pozitive. 2. Trecere a unui gaz printr-un perete poros. 3. (GEOL.) Proces cu caracter neexploziv de emisiune a lavei printr-un aparat vulcanic; rezultă roci sau corpuri efuzive. EFUZIV, -A (< fr. {») adj. (GEOL.) Vulcanic (1). EFUZOR (< efuziune) s. n. (AV.) Tub profilat longitudinal, utilizat pentru accelerarea scurgerii unui gaz. EGAL, -Ă (< fr.) adj., s. n. I. Adj. 1. (Şi adv., subst.) Care este la fel cu altul sau cu altceva într-o anumită privinţă; (despre cetăţeni, naţiuni etc.) care au aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri. -O Expr. Fără egal = neîntrecut, excepţional, unic. 2. (Despre expresii matematice) Care are aceeaşi valoare cu o altă expresie sau cu un număr dat. + (Despre figuri geometrice) Care coincide, prin suprapunere, cu o altă figură. 3. Fig. (Despre oameni, obiecte, fenomene etc. comparate cu ele însele) Neschimbat, statornic; uniform, invariabil; monoton. <$> Expr. (Adverbial) A-i fi (cuiva) egal = a-i conveni în aceeaşi măsură oricare dintre alternative; a-l lăsa indiferent. II. S. n. Numele semnului „=“, care exprimă o egalitate. EGALA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni egal; a face să fie sau a fi la fel cu altul. EGALITAR, -Ă (< fr.) adj. Care are ca scop egalitatea civilă, politică şi socială. EGALITARISM (< fr.) s. n. 1. Credinţa că oamenii s-au născut egali în aptitudini şi capacitate şi că, prin urmare, sunt îndreptăţiţi să aibă acces în mod egal la privilegiile societăţii în care trăiesc. 2. Doctrină susţinând egalitatea absolută a oamenilor şi suprimarea inegalităţilor sub toate aspectele (social, economic, politic etc.); reprezentată îndeosebi de P.J. Proudhon. 3. Principiu internaţional acceptat de Carta O.N.U., desemnând egalitatea tuturor statelor în faţa legilor internationale. EGALITATE (< fr.) s. f. 1. Stare a două sau a mai multor lucruri egale (!) între ele. 2. (SOCIOL.) Similitudine de statuturi sociale, drepturi, responsabilităţi, şanse. 3. (ETICĂ) Principiu moral în baza căruia oamenii, indiferent de ţara şi condiţia lor, au acelaşi drept la respect. 4. (MAT.) Relaţie între două sau mai multe cantităţi, elemente, termeni etc. egali; expresie a acestei relaţii, scrisă cu ajutorul semnului ♦ Relaţie de interschimbabilitate a obiectelor. Posedă următoarele proprietăţi: reflexivitate (fiecare obiect este egal cu el însuşi), simetrie (dacă a = b, atunci b = a) şi tranzitivitate (dacă a - b şi b = c, atunci a - c). EGALIZA (< fr.) vb. I tranz. A face ca două sau mai multe lucruri, situaţii, mărimi etc. să fie egale între ele din anumite puncte de vedere. EGALIZARE (< egaliza) s. f. 1. Acţiunea de a egaliza şi rezultatul ei. Dividend de e. - dividend achitat pentru acoperirea neregularităţilor create prin schimbarea datei de reglementare. 2. O-peraţie de nivelare a unui drum, a unei construcţii etc. prin aşternerea unui strat de material corespunzător (pământ, beton, asfalt etc.). 3. Repartizarea uniformă a coloranţilor în materialele textile cu ajutorul egalizatorilor (II 1). 4. Operaţie de uniformizare a lăţimii ţesăturilor, executată la maşini de tipul ramelor de uscat. EGALIZATOR, -OARE (I < fr., II după fr.) adj., s. n. I. Adj. Care produce sau determină egalizarea; care egalizează. II. S. n. 1. Produs chimic care se adaugă în băile de vopsire pentru dispersarea, pătrunderea uniformă şi fixarea colorantului. 2. Amestec de solvenţi organici şi de plastifianţi sau răşini, folosit la netezirea peliculelor de lacuri pe bază de nitroceluloză. 3. Dispozitiv care reglează presiunea într-o conductă. EGALIZOR (după engl.) s. n. (TELEC.) Dispozitiv (cuadripol) ce se intercalează într-un lanţ de transmisiune telefonică, radiofonică sau TV, pentru corectarea distorsiunilor de atenuare a semnalului. EGEE, Marea mare semiînchisă, formată prin prăbuşire, în bazinul oriental al M. Mediterane, între Pen. Balcanică, Asia Mică şi ins. Creta, care scaldă ţărmurile Greciei şi ale Turciei; 191 mii km2. Ad. max.: 2 561 m. Sali-nitate: 37—38%o. Prin str. Dardanele comunică cu M. Marmara. Ţărmuri foarte crestate. Golfuri pr.: Egina, Salonic. Arh. pr.: Ciclade, Sporadele de Nord şi de Sud, Dodecanez. Ins. pr.: Rodos, Eubeea, Creta. Pescuit şi navigaţie intensă. Porturi pr.: Salonic, Izmir, Pireu. EGEEAN, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la popoarele sau ţinuturile din jurul Mării Egee. Cultura e. (cretano-minoică) = termen pentru desemnarea culturii Greciei antice din Epoca bronzului (c. 2 800—1 100 î.Hr.); are următoarele variante geografice: în ins. Creta - cultura minoică; în Grecia continentală - cultura elenă; în ins. din M. Egee -cultura cicladică. EGER, oraş în N Ungariei, situat la poalele M-ţilor Bükk; 61,9 mii loc. (1990). Ind. constr. de maşini (echipament de transport şi utilaje alim.), piei. şi încălţ., mobilă, prelucr. tutunului. Vechi centru viticol. Staţiune balneoclimaterică. Ruine ale unei cetăţi din sec. 13—16. Monumente arhitectonice (sec. 12—18). întemeiat în sec. 11. EGERTON, Papirusul ~, document scris în limba greacă; cuprinde un text asemănător Evangheliilor canonice, datând dinainte de anul 150 d.Hr. Documentul, deteriorat, se află la British Muséum. EGEU, rege legendar al Aticii. Crezând că fiul său Tezeu a fost ucis de Minotaur, s-a aruncat în marea care-i poartă numele. EGGE, Peter (1869-1959), scriitor norvegian. Romane prezentând conflictul dintre viaţă şi artă („Inima") sau dintre viaţa personală a individului şi munca sa („Jaegtvig şi dumnezeul său"). Comedii populare („Jakob şi Kristoffer"). EGGELING [egalir)], Viking (1880— 1925), pictor, desenator şi cineast suedez. Influenţat iniţial de cubism, participă la mişcarea dada. Filme abstracţioniste în care alătură muzica artelor plastice („Simfonie în diagonală"). A participat la expoziţiile româneşti de avangardă. EGHILET (< fr.) s. m. Şnur împletit în trei, care împodobeşte anumite uniforme militare; (în unele cazuri) semn distinctiv purtat de ofiţerii unor unităţi militare decorate. EGIDĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (în mitologia greacă) Scut al lui Zeus, mai târziu al Egidă (1) ARTĂ EGEEANĂ 186 Artă egeeană 1. Vas din Gurnia (ins. Creta); 2. Sala tronului din Palatul din Cnossos; 3. Figurină reprezentând „Zeiţa cu şerpi“ (Cnossos); 4. Rhyton în formă de cap de taur (Cnossos); 5. „Pariziana" — pictură murală (Cnossos); 6. Mască funerară din aur (Micene); 7. „Poarta Leilor" (Micene) Egina (2) Templul Atenei Aphaia Atenei şi al lui Apolo, acoperit cu pielea caprei Amalteea, în centrul căruia era reprezentat capul tăiat al Gorgonei. A fost folosit ca motiv ornamental în arta greco-romană şi, preluat ulterior, mai ales în neoclasicism. 2. Ocrotire, protecţie; îndrumare, îngrijire. <0 Loc. Sub egida = sub auspiciile, sub protecţia cuiva. EGILL SKALLAGRIMSSON (c. 910-după 970), poet islandez. Unul dintre cei mai însemnaţi poeţi scalzi, a scris numeroase poeme despre viaţa vikingilor („Ireparabila pierdere a fiilor"). EGINA (AlYINA) 1. Golf al M. Egee, între Pelopones (Argolida) şi Atica; comunică, prin canalul Corint, cu G. Corint. 2. Ins. grecească în golful cu acelaşi nume, în apropiere de Pireu; 86 km2; c. 10 mii loc. Cereale şi măslini. Populată de dorieni, E. a devenit în sec. 6—5 î.Hr. unul dintre centrele comerciale înfloritoare ale Greciei antice; după cucerirea ei de către Atena (456 î.Hr.), a decăzut. Celebru templu al Atenei Aphaia (500—480 î.Hr.), ale cărui sculpturi, de pe cele două frontoane, marchează o etapă importantă în evoluţia statuarei greceşti. EGIPT, Republica Arabă - (Jumhürïyah Misr AI-’ArabTyah), stat în NE Africii, cuprinzând şi Pen. Sinai din Asia; 997,7 mii km2 (din care supr. locuită şi cultivată 55,1 mii km2); 57,1 mii. loc. (1993). Limba oficială: araba. Religia: islamică (sunniţi 92%), creştină (copţi, protestanţi). Cap. Cairo. Oraşe pr.: Alexandria, Giseh (Al-Jîzah), Shubră al-Khaymah, Al-Mahallah al-Kubră, Tantă, Suez, Port Said. Este împărţit în patru regiuni şi 26 guvernorate (din care patru urbane). Cea mai mare parte a terit. ţării este un deşert (Deşertul Libiei, parte a Saharei şi Deşertul Nubiei la E de Nil); Nilul care străbate ţara de la S la N pe c. 1 500 km creează în apropierea sa o imensă oază, care concentrează 97% din populaţia ţării. Climă mediteraneană în N (precipitaţii medii anuale între 100 şi 400 mm) şi tropical-deşertică în rest (Assuan, 16 mm/an precipitaţii). Expl. de petrol (43 mii. t, 1990), min. de fier (1,3 mii. t, 1989), magnezit, aur, fosfaţi (1,31 mii. t, 1989), sare (1,2 mii. t, 1989), caolin, marmură, gips (1,3 mii. t, 1989). Se cultivă bumbac (779 mii t, 1991), trestie de zahăr (11,1 mii. t, 1991), grâu (4,5 mii. t, 1991), orez (3,1 mii. t, 1991), porumb (5,3 mii. t, 1991), arahide; plantaţii de curmali (595 mii t, 1991, locul 1 pe glob), citrice (2,2 mii. t, 1991), bananieri. Se cresc bubaline (2,5 187 EGIPT 30' 30" DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni şi Suprafaţa Populaţia Capitala guvernorate (km2) (1991) Egiptul de Jos Al-Buhayrah (Beheira) 10 130 Ad-DaqahITyah (Dakahlia) 3 471 Damietta (Dumyăt) 589 AI-GharbTyah (Gharbia) 1 942 Ismailia (AI-IsmâTITyah) 1 442 Kafr ash-Shaykh (Esh-Sheikh) 3 437 Al-Minüfiyah (Menufia) 1 532 AI-QaiyübTyah (Qalibya) 1 001 3 730 000 Damanhür 3 939 000 Al-Mansürah 836 000 Damietta (Dumyăt) 3 240 000 Tantâ 632 000 Ismailia (Al-lsmâ’îilyah) 2 054 000 Kafr ash-Shaykh (Esh-Sheikh) 2 532 000 Shibîn al-Kawm (Shibin el Kom) 2 880 000 Banhă (Benha) EGIPTEAN 188 Regiuni şi guvernorate Suprafaţa Populaţia Capitala (km2) (1991) 4 180 3 00 CD CD 000 679 925 000 1 553 2 532 000 1 322 1 656 000 1 827 1 805 000 85 153 4 182 000 2 262 3 003 000 1 851 2 598 000 1 547 2 763 000 Ash-Sharqîyah (Sharkia) Egiptul de Sus Assuan (Aswăn) Asyüt Bani Suwayf (Beni Suef) AI-FayyGm AI-JTzah (Giseh) Al-Minyă (Menia) QTnă (Qena) Sawhăj (Suhag) Frontieră (Deşertică) Al-Bahr al-Ahmar (Marea Roşie)203 685 JanOb Sînă’ (Sinai de Nord) 33 140 Matrüh 212 112 Shamăl Sîna’ (Sinai de Sud) 27 574 AI-WădT al-Jadîd (Valea Nouă) 376 505 Urban (oraşe) ^ ^ Assuan (Aswăn) Asyüt Banî Suwayf (Beni Suef) Al-Fayyüm AI-JTzah (Giseh) Al-Minyă (Menia) QTna (Qena) Sawhăj (Suhag) 112 000 Al-Ghurdaqah 41 000 Aţ-Tur 193 000 Marsă Matrüh 223 000 AI-‘Arish 130 000 Al-Khărijah Alexandria (Al-lskandarîyah) 2 679 3 295 000 Cairo (Al-Qăhirah) 214 6 663 000 Port Said (Bür SaTd) 72 449 000 Suez (As-Suways) 17 840 376 000 mii. capete, 1991), bovine (3,5 mii. capete, 1991), caprine şi ovine. Pescuit: 313 mii t (1991). E. are o ind. variată: energie electrică (37 md. kWh, 1989), textile (577,2 mil. m ţesături de bumbac, 1987), produse alim. (zahăr 977 mii t, 1989, alcool, ţigarete, conserve de fructe ş.a.), ciment (9,9 mii. t, 1989), prelucr. petrolului, chim., siderurgică şi constr. de maşini (vagoane, tractoare, autovehicule, frigidere, produse electrotehnice şi electronice ş.a.). C.f. (1990): 8,8 mii km. Căi rutiere (1989): 45,5 mii km. Flota comercială: 1,8 mii. t.d.w. (1991). Turism dezvoltat (2,6 mii. vizitatori, 1990). Canalul Suez (161 km), închis între 1967 şi 1975, constituie o importantă sursă de venituri (peste 1 miliard dolari anual). Moneda: 1 liră egipteană =100 piaştri. Export (1990): petrol şi produse petroliere, textile şi conf., bumbac, aluminiu, citrice ş.a. Import (1990): maşini şi utilaje, produse alim., produse chimice, produse siderurgice, material lemnos ş.a. —Istoric. în Antic., pe terit. E. a existat un puternic stat centralizat (v. Egiptul antic). Prov. a Imp. Bizantin (395—642), E. a fost condus de reprezentantul împăratului, prefectul de E. şi de episcopul de Alexandria; în acest răstimp se dezvoltă arta şi literatura coptă. în 639—642 arabii au cucerit E., care iniţial a păstrat Biserica şi administraţia bizantine; isla-mizarea a progresat rapid, însă arabi-zarea lingvistică a fost mai lentă. în condiţiile slăbirii puterii politice a Abbasizilor, începând din 868, E. a cunoscut o scurtă perioadă de independenţă, fiind condus de diferite dinastii (Tulunizi, Fatimizi, Aiubizi). La mijlocul sec. 13, puterea în stat a fost luată de mameluci. în 1517, E. a fost cucerit de turci, conduşi de sultanul Selim I, şi inclus în Imp. Otoman. în timpul campaniei napoleoneene (1798—1801), cucerit de francezi, care, în 1801, au fost obligaţi de armata anglo-turcă să capituleze şi să se retragă din E., restau-rându-se, formal, autoritatea sultanului otoman. Guvernatorul E., Mehmet Aii (1805—1848), a înfăptuit o serie de reforme social-economice, iar pe plan extern a luptat pentru obţinerea independenţei, purtând două războaie (1832-1833, 1839-1841) împotriva turcilor. în 1882 Marea Britanie a ocupat E., în 1914 şi-a instituit protectoratul, iar în 1922 i-a acordat, în mod formal, independenţa de stat (ca monarhie constituţională). în 1936 a fost semnat tratatul anglo-egiptean, prin care Marea Britanie avea dreptul de a menţine trupe şi de a construi baze militare pe terit. egiptean. în 1948—1949, E. participă la războiul statelor arabe împotriva Israe- lului. După lovitura de stat a „ofiţerilor liberi" din 23 iul. 1952, regele Faruk a fost detronat, iar în 1953 E. s-a proclamat republică, G.A. Nasser îndeplinind funcţia de şef al statului (1954— 1970). Canalul Suez a fost naţionalizat (iul. 1956), măsură ce a declanşat un conflict cu Marea Britanie, Franţa şi Israel (oct.—nov. 1956), după care trupele engleze se retrag din E. în 1958, E. s-a unit cu Siria, constituindu-se Republica Arabă Unită (în 1961 Siria s-a retras din noul stat). în urma conflictului armat arabo-israelian din iun. 1967, trupele israeliene au ocupat Pen. Sinai şi fâşia Gaza; navigaţia pe Canalul Suez a fost întreruptă. Rezoluţia Consiliului de Securitate al O.N.U., din nov. 1967, prevede retragerea trupelor israeliene din terit. ocupate, încheierea stării de război şi afirmarea dreptului tuturor naţiunilor din zonă la existenţă în cadrul unor graniţe sigure şi recunoscute. în 1971, E. adoptă actuala denumire. Un nou război arabo-israelian se desfăşoară în oct. 1973. în dec. 1973 se deschide, ta Geneva, sub egida O.N.U., Conferinţa de Pace în Orientul Apropiat. în ian. 1974, E. semnează cu Israelul acorduri privind încetarea ostilităţilor şi dezangajarea forţelor militare. Ulterior, prin acordul încheiat cu Israelul în 1975, E. îşi restabileşte suveranitatea asupra unei părţi a Pen. Sinai, inclusiv malul răsăritean al Canalului Suez (1975—1976), pe care îl redă circulaţiei (iun. 1975). în 1977, preşedintele Anwar Sadat (1970— 1981) vizitează Ierusalimul, expunând în parlamentul israelian principiile unui plan de pace. în urma acordului de la Camp David (1978), în 1979 este semnat, la Washington, tratatul de pace între E. şi Israel, care prevede, între altele, retragerea trupelor israeliene din Pen. Sinai (acţiune încheiată în 1982), precum şi negocieri în problema autonomiei populaţiei palestiniene din Gaza şi Cisiordania. în 1981, preşedintele A. Sadat a fost asasinat de extremişti musulmani, puterea fiind preluată, în urma unui referendum, de Muhammad Hosni Mubarak (reales în 1987 şi 1993). în ultimii ani ţara este confruntată cu un val de atentate ale fundamentaliştilor islamici. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de Adunarea Poporului, iar cea executivă de preşedinte şi de Consiliul de Miniştri. EGIPTEAN, -X (< n. pr. Egipt) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Vechii locuitori ai văii şi Deltei Nilului, care au creat în Antic, unul dintre principalele 189 EGRESIUNE state ale Orientului şi una dintre cele mai vechi civilizaţii cunoscute în istorie (4 000 de ani LHr.). V, Egiptul Antic. ♦ Persoană care aparţinea acestor vechi locuitori. 2. Popor care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Republicii Arabe Egipt; persoană care aparţine acestui popor. 3. Adj. Care aparţine Egiptului sau egiptenilor, privitor la Egipt sau la egipteni. Artă e. = artă dezvoltată în Egiptul Antic până în sec. 4 î.Hr., când devine parte componentă a artei elenistice. Primele monumente sacre datează din milen. 4—3 Î.Hr. Majoritatea construcţiilor o constituie templele, palatele şi mormintele. Sculptura în „ronde-bosse“, relieful plat, adesea policrom, şi pictura erau subordonate arhitecturii. Reprezentative pentru statuara e. sunt dimensiunile grandioase, atitudinea statică şi supunerea faţă de canonul fronta-lităţii. Sculptura şi pictura se caracterizează printr-un anumit convenţionalism în tratarea atitudinilor, prin stilizarea formelor şi folosirea perspectivei verticale. în pictură predomină culorile vii, fără treceri de clar-obscur. în perioada Regatului Vechi s-au construit morminte de tip mastaba şi piramide colosale (Saqqarah, Giseh). Statuile regale redau imaginea idealizată a faraonului, iar cele civile se remarcă printr-o notă realistă, în Regatul Mijlociu apar mormintele hipogee şi se construiesc temple colosale (Deir el-Bahri). Pentru Regatul Nou sunt reprezentative templele grandioase cu săli hipostile (Karnak, Luxor), templul rupestru de la Abu-Simbel, ansamblul de la Medinet-Habu, elementul dominant constituindu-l palatul (Tell el-Amarna). Sculptura se eliberează de canoane (Nefertiti, Tutankhamon tânăr). O excepţională virtuozitate vădesc artele decorative (orfevrăria, smalţurile şi mobilierul incrustat). ♦ (Substantivat, f.) Limbă dispărută în sec. 5, aparţinând familiei de limbi hamito-semitice. Limba cu cea mai îndelungată istorie, a cunoscut în evoluţia ei mai multe faze, caracterizate prin diferite tipuri de scriere: pictografică (hieroglifică) în faza veche; hieratică sau sacră în faza medie; demotică (cu caracter cursiv, semnele fiind legate între ele) sau populară, în faza nouă, ultimul stadiu de dezvoltare reprezentându-l copta. Astăzi, în R.A. Egipt se vorbeşte un dialect al limbii arabe. EGIPTEANCĂ (< egiptean) s. f. Femeie egipteană. EGIPTOLOG (< fr. {i}) s. m. Specialist în egiptologie. EGIPTOLOGIE (< fr. {i}) s. f. Ramură a orientalisticii care se ocupă cu studiul istoriei şi culturii Egiptului Antic. EGIPTUL ANTIC, formaţiune statală istorică în NE Africii, leagăn al unei civilizaţii străvechi ce s-a constituit în milen. 4 î.Hr. de-a lungul Nilului, pe o supr. cuprinsă între cataracte şi M. Mediterană. Organizată iniţial în ginţi şi apoi în comunităţi teritoriale, la mijlocul milen. 4 Î.Hr., populaţia Egiptului se afla constituită în două mari state: E. de Sus (în reg. izvoarelor Nilului) şi E de Jos (în Delta Nilului). La sfârşitul milen. 4 Î.Hr. cele două regate s-au contopit, punându-se bazele statului unificat egiptean, a cărui dezvoltare cunoaşte mai multe perioade: Regatul Timpuriu (cea mai mare parte a milen. 3 î.Hr.), capitala la Thinis; apariţia sclaviei, a cultului morţilor şi a primelor morminte dreptunghiulare, precursoare ale piramidelor; Regatul Vechi (sfârşitul milen. 3 Î.Hr.), capitala la Memphis. începutul politicii asiatice a E.A.; cuceriri în Pen. Sinai şi Nubia; construcţia marilor piramide. Regatul Mijlociu (sec. 21—16 î.Hr.), capitala la Teba. Campanii militare în Nubia şi Siria. Regatul Nou (sec. 16— 11 î.Hr.). Apogeul politic şi cultural al E.A. Capitala şi metropola religioasă a statului- se află la Teba, în apropierea căreia este construit vestitul ansamblu de temple de la Luxor şi Karnak. Regatul Târziu (sec. 10—6 î.Hr.), capitala la Sais. Prestigiul şi influenţa Egiptului în Orientul Apropiat scad. Dezmembrându-se într-o serie de state mici, E.A. este cucerit pe rând de asirieni (sec. 7 Î.Hr.), de perşi (sec. 6 Î.Hr.), iar în 332 î.Hr. de Alexandru Macedon. După moartea acestuia, este condus de dinastia Lagizilor, sub care va rămâne până în 30 î.Hr., când este cucerit de romani, care l-au stăpânit până în 395 d.Hr. V. egipteană, artă EGIRIN ({s> Egir, zeul mărilor la islandezi) s. n. Silicat natural de sodiu şi fier, din grupul piroxenilor, de culoare neagră-verzuie, cu aspect de agregate stelare şi radiale, cu luciu sticlos-răşi-nos; este întâlnit în formaţiunile metaso-matice de contact şi în rocile magmatice bogate în alcalii. EGIST (AIGISTHOS) (în mitologia greacă), fiul lui Tieste, rege al Micenei. împreună cu amanta sa, Clitemnestra, l-a ucis pe soţul acesteia, Agamemnon, la întoarcerea lui din Războiul troian. A fost ucis de Oreste. EGK [ec], Werner (1901-1983), compozitor şi dirijor german. Oratorii, balete („Abraxas"), opere („Vioara fermecată"), muzică simfonică, lieduri. EGLOGĂ (< fr., lat.) s. f. Specie lirică apropiată ca structură şi conţinut de poezia bucolică şi pastorală. Cultivată iniţial în Grecia şi Roma antică (Horaţiu, Vergiliu); din epoca Renaşterii până la începutul sec. 19, a devenit o naraţiune sau un dialog în versuri înfăţişând scene din viaţa de la ţară (Ronsard, Spenser). EGMOND (EGMONT), Lamoraal, conte de ~ (1522—1568), general şi om politic din Ţările de Jos. Unul dintre conducătorii opoziţiei nobiliare împotriva stăpânirii spaniole; arestat (1567) din ordinul ducelui de Alba, a fost condamnat la moarte şi decapitat. Erou al tragediei lui Goethe şi al uverturii lui Beethoven. EGMONT (TARANAKI), vulcan stins în V Insulei de Nord (Noua Zeelandă). Alt. max.: 2 518 m. Parc naţional (336 km2, fondat 1900). Turism. Semnalat pentru prima oară de J. Cook (1770), a fost cucerit în 1839. EGOCENTRIC, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care priveşte totul prin prisma intereselor şi sentimentelor proprii, care suferă de egocentrism. EGOCENTRISM (< fr. {i>; {s} lat. ego „eu“ + centrum „centru") s. n. Preocupare excesivă faţă de propria persoană, tendinţă şi atitudine de a raporta totul la sine însuşi, la interesele şi sentimentele personale; egotism, egolatrie. ♦ P. ext. Concepţie etico-filozofică ce aşază „eul", individul în centrul Universului. EGOISM (< fr.; {s> lat. ego ,,eu“) s. n. Iubire de sine, atitudine a celui pentru care orice acţiune conştientă este subordonată intereselor personale. EGOIST, -Ă (< fr.) adj. (Şi subst.) Stăpânit de egoism; determinat de egoism, care denotă egoism. EGOLATRIE (< sp.; {s> lat. ego „eu“ + gr. latreia „adorare") s. f. Adorare a propriului eu, a propriei persoane; egotism, egocentrism. EGOTjSM (< fr., engl.; {s> lat. ego „eu") s. n. (La Stendhal, care a creat termenul) Studiu detaliat efectuat de un scriitor asupra propriei individualităţi. ♦ (Astăzi) Cult al propriului eu; egolatrie, egocentrism. EGRENARE (< egrena, după fr.) s. f. Operaţie de smulgere de pe seminţe, cu ajutorul unor maşini speciale, a firelor de bumbac cu lungimea mai mare de 8 mm. EGRESIUNE (< fr.) s. f. Ieşirea unuia sau a mai multor dinţi din alveole; este un proces lent continuu. Artă egipteană 1. Piramidele faraonilor Kheops, Khefren şi Mikerynos (Giseh); 2. Marele Sfinx (Giseh); 3. Relief dintr-un mormânt (Teba); 4. Cap neterminat, executat în cuarţit, reprezentând figura reginei Nefertiti (Amarna); 5. Sala hipostilă din templul lui Ramses II (Karnak); 6. Colonada templelor faraonului Amenhotep III (Karnak); 7. Ladă din lemn cu scene pictate din război (Teba); 8. Pictură murală dintr-un mormânt (Teba); 9. Placă comemorativă Narmer; 10. Masca din aur a iui Tutankhamon; 11. Statuia din lemn a lui Şeic el-Beled („Primarul satului"); 12. Scribul; 13. Templul lui Horus (Edfu). ARTĂ EGIPTEANĂ EGRÇT (< fr.) s. f. 1. Gen de păsări de baltă migratoare, din ordinul ciconiiformelor, de culoare albă; stârc alb. în perioada de reproducere se dezvoltă, în regiunea spatelui la e. mare (Egretta alba, 90 cm), şi pe cap, la e. mică (E. garzeîta, 56 cm), pene ornamentale foarte lungi; păsări ocrotite. 2. Mănunchi de pene de egretă (1) sau de fire albe folosit (odinioară) ca podoabă la pălării, chipie etc. 3. Descărcare în e. - descărcare electrică autonomă la presiune egală sau mai mare decât presiunea atmosferică, ce se prezintă sub forma unei succesiuni rapide de scântei luminoase de scurtă durată. EGUMEN (< ngr.) s. m. Superiorul unei mănăstiri de călugări; stareţ. EGUTARE (după fr. égouttement) s. f. îndepărtare a apei din cărbuni şi din minereuri, în silozuri sau în grămezi expuse la aer. EGUTOR (< fr.) s. n. Cilindru gol în interior, cu o manta din sită de metal, care presează banda de material pe sita plană a cutiilor aspiratoare la maşinile de fabricat hârtie, pentru a o stoarce de apă şi a o netezi. EHF (Extra High Frequency), simbol pentru frecvenţa cuprinsă între 30 şi 300 kHz. EHRENBERG [eiranberg], Christian Gottfried (1795—1876), medic şi naturalist german. Prof. univ. la Berlin. Iniţiator al cercetării infuzorilor. Unul dintre întemeietorii protistologiei. Participant la numeroase expediţii ştiinţifice: Egipt, Europa Centrală şi Asia (împreună cu A. von Humboldt). EHRENBURG [e:r9nburgj, llya Grigorievici (1891—1967), scriitor şi pu- EHRENFELS 192 Manfred Eigen blicist rus. Opera sa, caracterizată prin conformism în perioada stalinistă, este inspirată de realităţile sociale şi de istoria contemporană („Furtuna", „Al nouălea val", „Dezgheţul"). Proză satirică („Aventurile lui Julio Jurenito"). Memorii. EHRENFELS [e:ranfels3, Christian von (1859—1932), filozof şi psiholog austriac. Prof. univ. la Praga. Unul dintre precursorii gestaltismului. A elaborat conceptul calităţii formelor, spaţiale şi temporale, ale obiectelor („Sistemul teoriei valorii"). EHRENFEST [eiranfest], Paul (1880—1933), fizician austriac. Prof. univ. la Leiden. Lucrări de fizică (termodinamică) şi mecanică statistică. A studiat punctele Curie ale substanţelor feromagnetice. EHRLICH [e:rlih], Paul (1854-1915), medic şi chimist german. Prof. univ. la Berlin şi Frankfurt am Main. Contribuţii la studiul imunităţii, vaccinării, sero-terapiei, chimioterapiei. A descoperit şi a introdus (împreună cu S. Hata, 1909) salvarsanul în tratamentul sifilisului. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1908), împreună cu l.l. Mecinikov. M. de onoare al Acad. Române (1911). EICH [aih], Günther (1907-1972), poet german. Lirica sa exprimă ambi- guitatea realului populat de „semne" („Curţi răzleţe", „Metrou", „Mesaje ale ploii"). Scenarii radiofonice („Vise", „Voci"). EICHENDORFF [aihandorfj, Joseph, baron von (1788—1857), scriitor german. Ultimul dintre romanticii germani. Versuri inspirate de bucuria călătoriei, de nostalgia depărtărilor, de farmecul naturii şi al iubirii. Proză („Din viaţa unui pierde-vară“, „Castelul Durande", „Statuia de marmură"). EICHMANN [aihman], Adolf (1906-1962), demnitar nazist. Unul dintre principalii iniţiatori ai campaniei de exterminare a evreilor din Europa. După înfrângerea Germaniei, E. s-a refugiat în Argentina, de unde a fost capturat de un comando israelian (1960), Judecat pentru crime de război şi executat. EIDER [aidar], fl. în N Germaniei (Schleswig-Holstein), legat de canalul Kiel; 188 km. Izv. din apropiere de Kiel şi se varsă în Marea Nordului (G. Helgoland) printr-un estuar. EIDÇTIC, -Ă (< fr.; fe> gr. eidos „imagine") adj. 1. (FILOZ.) Care ţine de esenţa lucrurilor, care posedă trăsăturile esenţei. ^ Reducţie e. = (la Husserl) suspendarea sau punerea în paranteză, succesiv, a judecăţilor relative la existenţa lumii spaţio-temporale, în scopul de a accede la esenţă, la conştiinţa pură, proprie fenomenologiei. 2. (PSIH.) Care se referă la capacitatea, îndeosebi a copiilor, de a avea reprezentări foarte vii, de a conferi imaginilor o deosebită pregnanţă. 3. (ESTETICĂ) Ceea ce defineşte dispoziţia artistului de a-şi reprezenta idei, produse ale imaginaţiei, cu o accentuată plasticitate, după voinţă. EIFEL [aifalj, platou muntos în Germania, delimitat la S de râul Moselle, la E de Rin, iar la V de graniţa luxem-burgheză, alcătuit din şisturi, cuarţite şi bazalte; parte componentă a Masivului Şistos Renan. Relief de platou împădurit şi presărat cu conuri vulcanice. Alt. max.: 747 m (vf. Hohe Acht). Viticultură. EIFELIAN (de la numele platoului Eifel), etajul inferior al Devonianului mediu reprezentat prin tetracoralieri, bra-hiopode şi, din punct de vedere petro-grafic, prin şisturi grezo-marnoase cu intercalaţii de calcare. EIFFEL [efei], Gustave (1832-1923), inginer francez. Contribuţii la dezvoltarea construcţiilor metalice, prin înlocuirea fontei cu oţelul în executarea a numeroase poduri şi construcţii: podul Marcia Pia, cu deschidere de 160 m, pe Douro (Porto, 1876), viaductul de la Garabit, în S Franţei (165 m, 1882-1884) şi Turnul E., construcţie metalică, ridicată la Paris, cu ocazia Expoziţiei Universale Turnul Eiffel din 1889 (înălţimea totală actuală, inclusiv antena emiţătorului TV, 320,75 m), devenit simbolul Parisului. Alte lucrări: cupola {22 m diametru) Observatorului din Nisa (1885), structura de rezistenţă a Statuii Libertăţii din New York (1886). EIGEN [aigan], Manfred (n. 1927), chimist german. Prof. univ. la Gôttingen. Cercetări în domeniul biologiei moleculare. Contribuţii la studiul cineticii reacţiilor chimice foarte rapide (a elaborat metoda relaxării sistemului, punând în evidenţă formarea radicalilor liberi şi recombinarea lor). Premiul Nobel pentru chimie (1967), împreună cu R.G.W. Norrish şi G. Porter. EIGTVED, Nils (1701-1754), arhitect danez. Lucrări în stil baroc (Palatul regal Christianborg, Teatrul regal, Muzeul de arte decorative, Biserica Frederik, toate la Copenhaga). EIJKMAN [eicman], Christiaan (1858—1930), medic igienist şi fiziolog 193 EISENACH Christiaan Eijkman olandez. în perioada 1886—1898 a trăit în Arh. Indonezian. Prof. univ. la Utrecht. Studii asupra proceselor fiziologice caracteristice vieţii în regiunile tropicale, igienei alimentaţiei, condiţiilor de viaţă ale insectelor ş.a. A stabilit natura carenţială a bolii beri-beri şi a descoperit Vitamina B-j. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1929), împreună cu F.G. Hopkins. EIMER [aimar], Theodor Gustav Heinrich (1843—1898), zoolog german. Prof. univ. la Tübingen. A elaborat, în opoziţie cu evoluţionismul darvinist, o teorie conform căreia evoluţia are loc pe baza unor transformări orientate în direcţii diferite. EINAUDI 1. Luigi E. (1874-1961), economist şi om politic democrat-creştin italian. Preşedinte al Italiei (1948— 1955). 2. Giulio E. (n. 1912), publicist italian. Fiul lui E. 1. A fondat în 1933, la Torino, editura care-i poartă numele. EINDHOVEN [eintho:vo], oraş în S Olandei; 252 mii loc. (1992, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport. Siderurgie. Aparataj electronic (uzine ale firmei „Philips"), constr. de maşini, sticlărie, textile, prelucr. lemnului. Institut politehnic. Muzeu de artă modernă. A primit statut de oraş în 1232. EINEM, Gottfried (n. 1918), compozitor austriac. Stil cu o claritate deosebită a liniei melodice. Opere („Moartea lui Danton11 după Büchner, „Procesul" după Kafka, „Intrigă şi iubire" după Schiller, „Nunta lui lisus"). EINHARD [ainhart] (EGINHARD [ejina:r]) (c. 770—840), cronicar franc. Secretar şi biograf al lui Carol cel Mare. EINSIEDELN [şinzi:daln], localit. în centrul Elveţiei (Schwyz); 10 mii loc. (1980). Importantă abaţie benedictină din anul 934, refăcută în stil baroc în sec. 18. Pelerinaj. EINSTEIN (< fr. {i}; {s} Einstein) [ainştain] s. m. Unitate de măsură pentru fluxul luminos absorbit în procese fotochimice (simbol: E), definită ca energia a 6,022 • 1023 (numărul lui Avogadro) cuante de radiaţie electromagnetică teoretic necesară excitării unui mol dintr-o substanţă. EINSTEIN [ainştain], Albert (1879- 1955), fizician german. Emigrat (1933) în S.U.A.; naturalizat (1940). Prof. univ. la Berlin şi Princeton. în 1905, a explicat efectul fotoelectric pe baza naturii cor-pusculare (discontinue) a luminii, introducând noţiunea de foton. Autorul teoriei relativităţii restrânse, care modifică legile mecanicii newtoniene (mai ales la viteze mari), ce stă la baza electrodinamicii relativiste („Asupra electrodinamicii corpurilor în mişcare", „Depinde oare inerţia corpurilor de cantitatea de energie pe care o conţin?", 1905) şi al teoriei relativităţii generalizate, conform căreia legile generale ale tuturor fenomenelor fizice sunt aceleaşi în toate Eisenach. Castelul Wartburg Albert Einstein sistemele de referinţă din Univers, inerţiale sau neinerţiale („Bazele teoriei relativităţii restrânse şi generalizate", 1916). în 1917, a enunţat legile statistice ale proceselor de emisie spontană şi de absorbţie a luminii de către atomi şi ale emisiei stimulate a luminii, pe baza cărora s-a construit ulterior (1960) laserul. A elaborat teoria căldurii specifice a solidelor, a efectului giromagnetic (numit şi efectul Einstein — de Haas, 1915). în 1928, a enunţat teoria câmpului unitar (magnetismul şi gravitaţia sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen). Premiul Nobel pentru fizică (1921). EINSTEINIU (< fr. {i}; {s} Einstein) [ainştainiu] s. n. Metal din grupa actinoi-delor (Es; nr. at. 99). A fost descoperit (1952) de A. Ghiorso şi colaboratorii săi în probele colectate în urma primei explozii termonucleare efectuată de S.U.A. în Oc. Pacific. în cantităţi sub-micro a fost obţinut de colectivul condus de B.B. Cunningham. EINTHOVEN [şintho:v9], Willem (1860—1927), fiziolog şi fizician olandez. Prof. univ. la Leiden. Studii asupra câmpului electric cardiac. A utilizat galvanometrul cu coardă pentru înregistrarea electrocardiogramei, punând astfel bazele studiului electrofiziologic şi electrofiziopatologic al activităţii inimii. A folosit pentru prima oară (1906) electrocardiograma în scop diagnostic. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1924). EIRE, denumirea Republicii Irlanda între 1937 si 1949. EIRIK TORVALDSSÔN (TOR-VALDSEN), supranumit Eric cel Roşu (Raunde) (c. 940—c. 1010), navigator normand (viking). A descoperit şi a explorat coasta de SE a Ins. Groenlanda (c. 982—985), pe care a numit-o „pământul verde" (Groenlanda). A întemeiat în anul 986 prima aşezare normandă din Groenlanda. EISENACH [aizsnah], oraş în centrul Germaniei (Thuringia); 45,2 mii loc. EISENHOWER 194 Serghei Mihailovici Eisenstein (1991). Ind. constr. de maşini (firma „Opel" şi utilaj agricol), chimică, electrotehnică, textilă şi alim. Biserica Sankt Nikolaus (sec. 12). Castelul Wartburg (sec. 12), muzeele J.S. Bach, M. Luther şi R. Wagner. Fundat în sec. 12. Reşed. a principilor de Saxa — E. în sec. 17. încorporat Thuringiei în 1815. EISENHOWER [aizsnhausr], Dwight David (,,lke“) (1890 — 1969), general şi om politic republican american. Comandant suprem al armatelor aliate debarcate în N Africii (1943), în Sicilia (1943) şi în V Europei (1944—1945). Comandant suprem al forţelor armate ale N.A.T.O. (1951—1952). Preşedinte al S.U.A. (1953-1961). Memorii. EISENHÛTTENSTADT [aizsnhütanstat], oraş în E Germaniei (Brandenburg), port pe canalul Oder-Spree; 50,2 mii loc. (1991). Siderurgie. întemeiat în 1961. EISENSTADT [aizanştatj, oraş în E Austriei, centru ad-tiv al Burgenlandului; 10,5 mii loc. (1991). Prelucr. metalelor, ind. textilă; vinificaţie. Muzeul J. Haydn. Domkirche (sec. 17). EISENSTEIN [eizinştiein], Serghei Mihailovici (1898—1948), regizor, scenarist, scenograf şi teoretician rus de cinema. Novator prin dramatismul şi amploarea scenelor de masă, prin montajul ritmic, rigurozitatea compoziţională a cadrelor, prin exactitatea detaliului („Greva“, „Crucişătorul Potemkin“ — capodopera sa, „Aleksandr Nevski“, „Ivan cel Groaznic", „Que viva Mexico!“). Lucrări teoretice („Forma filmului", „Sensul filmului"). EISIKOVITS, Max (1908-1983, n. Blaj), compozitor român. Poeme corale, opere-basm („Povestea ţapului", „Fântâna cu bucluc"), muzică de cameră. EISNER [aisnar], Lotte H. (1903-1975), istoric şi teoretician german de film. Din 1933 a activat în Franţa, unde a condus cinemateca franceză. Studii privind cinematografia germană, expresionismul şi avangarda („Ecranul demoniac", „F.W. Murnau"). EJACULA (< fr.) vb. I tranz. A elimina sperma. EJECTOR (< fr. {i}; {s} lat. ejecto „a arunca") s. n. 1. Aparat folosit la deplasarea unui fluid prin aspiraţie şi antrenarea acestuia de către un alt fluid (fluidul motor), care are o presiune mai înaltă decât fluidul antrenat. 2. Dispozitiv a! armelor de vânătoare basculante, care, la deschiderea acestora, extrage şi aruncă din ţeavă tubul cartuşului. V. extractor (3). 3. Mecanism care realizează extragerea pieselor metalice sau plastice realizate cu ajutorul mulajului. EJECŢIE (< fr.) s. f. Evacuare cu mare viteză, printr-un ajutaj, a unui curent de fluid folosit pentru propulsie. EJOV, Nikolai Ivanovici (1895— 1940), general şi om politic rus. în calitate de comisar de Interne (1936— 1938), în guvernul sovietic, a fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii represiunii în masă, ordonată de Stalin, împotriva „disidenţilor". La rândul său, căzut în dizgraţie, a fost executat. EKATERINBURG, oraş în Federaţia Rusă, în E M-ţilor Ural; 1,37 mii. loc. (1992). Nod feroviar. Siderurgie. Ind. constr. de maşini grele (instalaţii ind. şi utilaje complexe), aparataj electronic, material feroviar, rulmenţi, instrumente de precizie, ind. chimică (mase plastice, medicamente), a mat. de constr., textilă, de prelucr. lemnului (mobilă) şi alim. Universitate. Catedrală şi palate neoclasice. Teatre şi muzee. întemeiat în 1723. în noaptea de 16/17 iul. 1918, ţarul Nicolae II, împreună cu întreaga familie imperială, au fost ucişi aici de bolşevici. între 1924 şi 1991 s-a numit Sverdlovsk. EKATERINOSLAV, oraş în S Ucrainei, port pe Nipru; 1,19 mii. loc. (1992). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru al ind. grele (uzine siderurgice, cocsochi-mice, de utilaj ind. şi feroviar, de maşini agricole), a cimentului. Universitate. Palatul Potemkin (sec. 18), biserica Schimbarea la Faţă (sec. 19). între 1796 şi 1802 s-a numit Novorossiisk, iar între 1927 şi 1991 s-a numit Dnepropetrovsk. EKELÔF [ercalov], Bengt Gunnar (1907—1968), poet suedez. Lirică meditativă, intelectualistă, de o expresie muzicală rafinată („Târziu pe pământ", „Opus incertum"). EKELUND [eka:lund], Vilhelm (1880-1949), poet suedez. Precursor al poeziei moderne naţionale. Lirică inspirată de puritatea şi frumuseţea naturii („Melodii la asfinţit", „Pe malul mării"). EKIBASTUZ, oraş în NE Kazahstanului, la NE de Karaganda; 138,9 mii loc. (1991). Important bazin huilifer cu expl. la zi (8,8 miliarde t rezerve). Ind. mat. de constr. şi alim. (carne). Termocentrală. EKISTICĂ (< fr., engl. (i>) s. f. Ştiinţă care studiază fenomenele ce condiţionează aşezările umane în scopul maximizării rolului elementelor naturale, optimizării calităţii relaţiilor dintre om şi mediul înconjurător şi al menţinerii unei calităţi înalte a mediului şi a vieţii. E. este considerată de unii cercetători ca formă superioară a ecologiei umane. EKKLESIA s. f. v. ecclesia. EL, EA (lat. iile, illa) pron. pers. a 3-a sg. (Ţine locul persoanei despre care se vorbeşte) 1. La nominativ în formele el, ea, ei, ele: ea a pregătit lucrarea. 2. La genitiv, în formele lui, ei, lor precedat de al, a; ai,' aie, are valoare posesivă (ale lui nu sunt bune). -O Ai lui sau ai ei = persoane legate prin rudenie de cineva. 3. La dativ, în formele lui, ei, îi, i, lor, le, li, cu funcţie de complement indirect (îi iese-n prag), de atribut (ochi-i ard) sau, în forma cu valoare neutră (dă-i înainte). 4. La acuzativ, în formele îl, I, o îi, i, le, cu funcţie de complement direct: oraşul pe care l-am vizitat. ♦ Precedat de prepoziţii, în formele el, ea, ei, ele: pe ea n-am mai văzut-o. ♦ în forma o, cu valoare neutră: a luat-o la fugă. ELABORA (< fr., lat.) vb. I tranz. A crea, a realiza o operă, un text. ELABORARE (< elabora) s. f. Ansamblu de operaţii (topire, supraîncălzire, rafinare etc.) pentru obţinerea metalelor şi aliajelor în stare lichidă, cu caracteristici fizico-chimice predeterminate, în vederea turnării în formă. 195 ELBRUS ELADA (ELLAS), denumire antică a Greciei. ELAGABAL (HELIOGABAL) (Varius Avitus Bassianus), împărat roman (218—222) originar din Emesa (Siria). A încercat să impună ia Roma cultul Soarelui ca religie universală. ELAGAJ (< fr.) s. n. Operaţie de îndepărtare a crăcilor din partea inferioară a tulpinii arborilor, aplicată în exploatările forestiere. EL AIÛN v. Aiûn, El ELAM, stat antic din SV Iranului actual, cu capitala la Susa. Menţionat în izvoare începând'din milen. 3 Î.Hr.; a cunoscut succesiv ocupaţia Akkadului, Babiionului, Asiriei şi a Imp. Persan. ELAN1 (< fr.) s. m. Mamifer rumegător cu coarne ramificate şi lăţite (Alces alces). Trăieşte în N Eurasiei şi al Americii de Nord. Este cel mai mare animal paricopitat din familia cervidelor (c. 2,4 m şi 450 kg greutate). ELAN2 (< fr.) s. n. Avânt, însufleţire, entuziasm. (FILOZ.) E. vital = (la Bergson) principiu dinamic, energie prezentă în toate formele de existenţă, determinând evoluţia neîncetată a acestora. ♦ (SPORT) Complex de mişcări şi procedee care ajută la efectuarea unei sărituri sau a unei aruncări (precedându-le). ELAN 1. Râu, afl. dr. al Prutului; 68 km. Izv. din Coasta Lohanului (Podişul Central Moldovenesc) şi străbate Dealurile Făiciului şi depr. cu acelaşi nume. 2. Depresiunea Elanului, reg. colinară în E Pod. Bârladului, între râul cu acelaşi nume şi Prut, la E de Dealurile Făiciului. Alt. max.: 234 m. ELASTIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. (Despre corpuri) Care prezintă elasticitate. Deformaţie e. = deforma-ţie care dispare când încetează solicitarea ce a produs-o. ♦ (Despre fiinţe) Mlădios, suplu: fig. (despre oameni) care se adaptează uşor oricărei situaţii. 2. S. n. Produs executat din fire de Elan1 cauciuc îmbrăcate în fire textile şi folosit la confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte. ELASTICITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Proprietate a unor corpuri (solide, lichide, gazoase) de a se deforma, modificându-şi volumul sau forma sub acţiunea solicitărilor exterioare şi de a reveni la starea iniţială după încetarea acestora. -O Teoria elasticităţii = capitol al mecanicii corpului solid care se ocupă cu determinarea stării de tensiune şi stării de deformaţie a unui corp elastic, supus acţiunii unor sarcini exterioare, luându-se, eventual, în consideraţie influenţa temperaturii, a câmpului electromagnetic etc.; elastomecanică. 2. (REZ. MAT.) Limită de e. = solicitarea maximă la care poate fi supus un corp fără a rămâne cu deformaţii permanente. Modul de e. v. modul (3). 3. Elasticitatea rocilor colectoare = proprietate a rocilor colectoare de hidrocarburi de a-şi modifica reversibil volumul porilor şi fisurilor, sub acţiunea presiunii exterioare variabile (litostatică, tectonică) sau presiunii interioare (prin exploatare). 4. (EC.) Variaţiile relative a două mărimi economice corelate între ele. Se calculează ca raport între rata (procentul) de creştere a unei mărimi x şi rata (procentul) de creştere a altei mărimi y. ♦ Capacitatea unei bănci de a răspunde unei cereri crescute de credite şi monedă într-o perioadă de expansiune economică şi de a limita creditele şi disponibilul de monedă într-o perioadă de supraîncălzire a pieţei. ♦ Frecvenţa şi mărimea variaţiilor cursului unei valute. E. cererii = modificarea procentuală a cererii unei mărfi raportată la modificarea procentuală a preţului acesteia sau a venitului. Când cererea unei mărfi are o elasticitate-preţuri de 0,3% înseamnă că dacă preţul creşte cu 1% cererea creşte cu numai 0,3%. E. de previziune - rata creşterii/scăderii relative a cererii prog-nozată pentru o viitoare creştere sau scădere de preţuri comparativ cu o perioadă anterioară. E. de înlocuire = proporţia în care un factor de producţie, o marfă, un serviciu, pot fi înlocuite cu altele pentru a răspunde unei schimbări de preţuri. E monetară = variaţia ofertei de monedă conform necesităţilor economiei prin intervenţia autorităţilor monetare (banca de emisiune) sau prin operaţiunea de rescont efectuată de celelalte bănci. ELASTINĂ (< fr.) s. f. (BIOCHIM.) Scleroproteină care intră în constituţia ţesutului elastic de susţinere (piele, vasele sanguine, tendoane etc.). ELASTOMERI (< fr. {i}) s. m. pl. (CHIM.) Polimeri sintetici cu proprietăţi înalt elastice, asemănătoare cu ale cauciucului natural (ex. cauciucurile sintetice, polimerii. plastifiaţi şi mulţi produşi anorganici printre care sulful elastic, seleniul elastic etc.). ELAT (EILAT), oraş în S Israelului, port petrolier la G. Aqaba (Marea Roşie); 24,7 mii loc. (1988). Pescuit. Rezervaţie naturală marină. întemeiat în 1949. ELATERI.D (< fr.; {s} gr. elater „care împinge") s. n. (La pl.) Familie de co-leoptere cu corp alungit şi scorţos; larvele sunt fitofage (ex. viermele-sârmă); (şi la sg.) insectă din această familie; faur (2). ELÂZlâ [elazîj, oraş în Turcia asiatică, în M-ţii Taurus; 204,6 mii loc. (1990). Centru comercial. Ind. cimentului, textilă şi alim. (zahăr, bere). ELBA, ins. italiană în M. Ligurică, la E de ins. Corsica, cea mai mare ins. din Arh. Toscan, separată de Italia prin str. Piombino; 223,5 km2; c. 40 mii loc. Oraş pr.: Portoferraio. Relief muntos alcătuit din şisturi, graniţe, gabrouri. Alt. max.: 1 019 m (vf. Monte Capanne). Expl. de min. de fier. Măslini, viticultură. Pescuit. Turism. Aici a fost exilat Napoleon I (1814-1815). ELBA (germ. ELBE, ceh. LABE), fl. în Europa Centrală (Cehia, Germania); 1 165 km. Izv. din M-ţii Sudeţi şi se varsă în Marea Nordului, printr-un estuar, la Cuxhaven. Afl. pr.: Vltava, Saale, Havel, Elsterul Negru. Trece prin Pardubice, Dresda, Meissen, Torgau, Magdeburg, Hamburg. Navigabil pe 947 km. Magistrală fluvială importantă, legată prin canale cu alte sisteme hidrografice ale Europei Centrale şi Occidentale. ELBASAN (ELBASANI), oraş în centrul Albaniei, la SE de Tirana; 83,3 mii loc. (1990). Prelucr. lemnului şi a tutunului; produse alim. (ulei de măsline), ciment. ELBERT [elbart], cel mai înalt vf. al M-ţilor Stâncoşi (S.U.A.) situat în culmea Sawatch (Colorado). Alt.: 4 396 m. De aici izv. râul Arkansas. ELBLAG [elblôc], oraş în N Poloniei, port la G. Gdansk; 126,9 mii loc. (1992). Metalurgie. Şantiere navale de constr. şi reparaţii. Constr. de maşini. Fabrici de bere. întemeiat în 1237. ELBRUS, vulcan stins alcătuit din lave andezitice, cel mai înalt vârf din M-ţii Caucaz (Caucazul Mare). Are două cratere pr.: cel vestic (5 642 m) şi cel estic (5 595 m) şi peste 50 de gheţari. ELBURZ 196 Elburz. Vf. Demavend Alpinism şi turism. Observator astronomic la 4 250 m alt. ELBURZ (ALBORZ), masiv muntos în N Iranului alcătuit din calcare şi gresii şi traversat de calea ferâtă transiraniană. Lungime: c. 900 km. Alt. max.: 5 604 m (vf. Demavend). Zăcăminte de petrol şi min. de cupru. EL CANO (ELCANO, DEL CANO), Juan Sebastiân (c. 1476—1526), navigator spaniol. A participat la prima expediţie maritimă în jurul lumii, iniţiată şi condusă de Magellan (1519—1522), pe care a continuat-o după moartea acestuia, fiind, de fapt, primul care a încheiat înconjurul Pământului. ELCHE (ELX) [elce], oraş în SE Spaniei, pe Costa Blanca (Valencia); 181,7 mii loc. (1991). Prelucr. pieilor, a cauciucului şi a lemnului; produse chimice şi alim.; încălţ., ceramică; confecţii. Numeroase vestigii din Antichitate (celebra statuetă „Doamna din Elche“, între sec. 5 şi 3 î.Hr.). Biserica Santa Maria (sec. 16-17). ELDJÂRN [eldiarn], Kristjân (1916 — 1982), om politic islandez. Arheolog şi istoric de artă. Preşedinte al Republicii (1968-1980). ELDORADO, ţară imaginară, considerată fabulos de bogată în aur, pe care conchistadorii spanioli o credeau situată undeva în NE Americii de Sud, între Orinoco şi Amazon. Simbol al bogăţiei şi abundenţei, a devenit subiect al unor opere literare, cinematografice etc. ELDRIDGE [eldrid3Î, Roy (supranumit Little Jazz) (1911—1989), trompetist american. Stil interpretativ derivat din cel al lui L. Armstrong, îmbinând forţa cu velocitatea. Prin fantezia, exuberanţa şi mobilitatea frazei sale, a influenţat generaţiile viitoare de trompetişti de jaz. ELEAGNACEE (< fr.) s. f. pl. Familie de arbori şi de arbuşti răspândiţi în America de Nord şi în Eurasia, cu solzi-şori bruni sau argintii pe părţile aeriene, flori apetale, axilare şi rădăcinile cu nodozităţi; (şi la sg.) plantă din această familie (ex. cătina albă). ELEAT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. 1. (în Grecia antică) Şcoala e. ~ şcoală filozofică din Eleea, colonie grecească din S Italiei, întemeiată la începutul sec. 5 Î.Hr. de Parmenide şi dezvoltată de elevii săi, Melissos şi Zenon. Eleaţii au susţinut că există două căi de cercetare: cea a raţiunii, după care fiinţa este numai una, şi cea a simţurilor, care admite pluralitatea. "2. Adj. Care se referă la reprezentanţii Şcolii eleate sau la concepţiile lor. 3, S. m. Reprezentant al Şcolii eleate. ELECTIV, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se face prin alegere; care alege. ELECTOR, -OARE (< fr., lat.) subst. 1. S. m. şi f. (Şi adj.) Persoană care are dreptul să participe la o alegere. Electra şi Oreste 2. S. m. (în Imp. Romano-German) Principe sau prelat din colegiul care alegea pe împărat. ELECTORAL, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de alegeri, privitor la alegeri. - ELECTORAT (< fr., germ.) s. n. 1. Demnitatea de elector (2), 2. Teritoriu supus autorităţii unui elector (2). 3. Totalitatea persoanelor cu drept de vot. ELECTRA (în mitologia greacă), fiica lui Agamemnon şi a Ctitemnestrei. L-a îndemnat şi l-a ajutat pe fratele ei, Oreste, să răzbune moartea tatălui lor. -0- Complexul Electrei = (în accepţia lui C. Jung) termen desemnând varianta feminină a complexului lui Edip. ELECTRET (< fr. {i>) s. m. (FIZ.) Di-electric care păstrează sarcina electrică timp îndelungat după electrizare (analog magnetului permanent); este folosit la unele microfoane şi receptoare electro-acustice. ELECTRIC, -Ă (< fr. {i>; {s> gr. elektron „chihlimbar") adj. (Şi adv.) Care ţine de electricitate, privitor la electricitate, al electricităţii; care funcţionează pe baza electricităţii (ex. generator e., aparat e., motor e.). <:> Sarcină e. = mărime scalară care caracterizează proprietatea unui corp de a crea în jurul său un câmp electric sau de a fi -acţionat atunci când se află în câmpul electric al altui corp; măsurată în cou-lombi; cantitate de electricitate, (impr.) electricitate (2). Câmp e. = câmp vectorial, purtător material al interacţiei dintre sarcinile electrice. Lumină e. (şi subst., f.) = iluminare cu surse de lumină care consumă energie electrică; (impr.) energie electrică. Energie e. = formă specifică de energie reprezentând capacitatea de acţiune a unei sarcini electrice în prezenţa unui câmp electromagnetic. ELECTRICIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană specializată în lucrări de construcţie, instalare şi reparaţie a maşinilor, aparatelor şi instalaţiilor electrice. ELECTRICITATE (< fr. {s» s. f. 1. Ramură a fizicii care studiază fenomenele produse sau influenţate de sarcinile electrice aflate în mişcare sau în repaus, sau al interacţiunilor dintre sarcinile electrice şi magnetice şi materie. 2. Sarcină electrică. <0 E. atmosferică = totalitatea fenomenelor electrice din atmosferă: ionizarea aerului sau a particulelor suspendate în el, electrizarea norilor, fulgerul, trăsnetul etc. E. animală - energie electrică produsă de ţesuturile vii. + Lumină electrică. ELECTRIFICA (după fr. électrifier) vb. I tranz. A efectua lucrări de electrificare. ELECTRIFICARE (după fr. électrification) s. f. Introducere şi extindere a 197 ELECTRODINAMICĂ utilizării energiei electrice în diferite scopuri: forţă motrice, procese tehnologice, iluminat, încălzit etc. ELECTRIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. (Despre corpuri) A (se) încărca cu sarcini electrice, prin frecare, contact sau influenţă. ♦ Tranz. Fig. A produce asupra cuiva o impresie puternică şi bruscă; a înflăcăra, a entuziasma, a anima. ELECTRIZANT, -Ă (< fr.) adj. Care electrizează. ELECTRO- ({s} gr. elektron „chihlimbar") Element de compunere care înseamnă „electric", „bazat pe electricitate", servind la formarea unor substantive sau a unor adjective. ELECTROACUSTIC, -A (< fr.) adj. Care se referă la electroacustică. Muzică e. = denumire utilizată în special în zonele francofone, desemnând o tehnică şi un gen muzical apărute în anii ’50, respectiv muzica pentru bandă magnetică. Se realizează prin prelucrare şi mixaj, utilizând atât sunete de origine convenţională înregistrate prin microfoane, cât şi sunete obţinute cu ajutorul generatoarelor electronice, calculatoarelor, sintetizatoarelor etc. ELECTROACUSTICĂ (< fr. fi}) s. f. Ramură a acusticii aplicate care studiază transformarea oscilaţiilor acustice în oscilaţii electromagnetice şi invers, precum şi teoria, proiectarea şi construcţia convertoarelor electroacustice. ELECTROANALIZĂ (< fr. {i}) s. f. To-talitatea metodelor electrochimice folosite în analiza chimică cantitativă (ex. electrogravimetria, conductometria, pola-rografia etc.); analiză electrochimică. ELECTROBIOGENEZĂ (< fr.) s. f. Capacitate a organismelor vii de a produce electricitate, ca urmare a existenţei unei diferenţe de potenţial între mediul lor de viaţă şi mediul lor intern. E. stă la baza explorării electrice a ţesuturilor vii prin electromiografie, electroencefalograme etc. ELECTROBIOLOGIE (< fr.) s. f. Studiul formării şi al efectelor electricităţii în organismele vii. ELECTROCALORIC, -Ă (< germ.) adj. Referitor la căldura degajată sau absorbită în conductoare prin trecerea curentului electric. ELECTROCAPILARITATE (< fr. {i}) s. f. (FIZ.) Modificarea tensiunii superficiale la suprafaţa de separare a două fluide prin aplicarea unei diferenţe de potenţial între acestea. ELECTROCAR (< germ.) s. n. Cărucior autopropulsat, acţionat de un motor electric alimentat de la o baterie de acumulatoare proprie, folosit pentru transportul de materiale pe distanţe scurte, în ateliere, depozite, gări etc. ELECTROCARDIOGRAF (< fr. {i}) s. n. Aparat cu ajutorul căruia se realizează electrocardiogramele, înregistrân-du-le pe hârtie fotografică sau pe film. ELECTROCARDIOGRAFIE (< fr. {i}) s. f. Metodă de investigaţie a funcţiunilor inimii prin înregistrarea grafică a activităţii electrice a muşchiului cardiac. ELECTROCARDIOGRAMĂ (< fr. {i» s. f. înregistrare grafică a activităţii electrice a muşchiului cardiac. ELECTROCARDIOSCOP (< fr.) s. n. Oscilograf inserat unui electrocardiograf pentru vizualizarea variaţiei curenţilor fiziologici; este utilizat, în special, intra-operator. ELECTROCASNIC, -A (< electro- + casnic) adj. (Despre aparate electrice) Care are diferite utilizări în menaj (ex. aspirator, maşină de spălat, fier de călcat, râşniţă, frigider etc.). ELECTROCAUTER (< fr.) s. n. Instrument care serveşte la electrocaute-rizare. Se compune dintr-o tijă metalică prevăzută, la o extremitate, cu un fir de platină adus la incandescenţă cu ajutorul curentului electric. ELECTROCAUTERIZARE (după engl. electrocauterization) s. f. Cauterizare efectuată cu ajutorul electrocauterului. ELECTROCERAMICA (< fr. fi}) s. f. Ramură a tehnicii ceramice care se ocupă cu studiul compoziţiei, proprietăţilor, fabricarea şi utilizarea unor produse ceramice în electrotehnică şi electronică. ELECTROCHIMIC, -A (< fr.) adj. Care aparţine electrochimiei, privitor la electrochimie. ^ Analiză e. = electro-analiză. ELECTROCHIMIE (< fr.) s. f. Ştiinţa transformării energiei electrice în energie chimică şi invers, care studiază echilibrele existente în sistemele ce conţin ioni, structura şi transportul acestora. Aplicaţii industriale la obţinerea aluminiului, clorului, coloranţilor etc. ELECTROCHIRURGIE (< fr.) s. f. Utilizarea curenţilor de înaltă frecvenţă în tehnicile chirurgicale. ELECTROCINETICĂ (< fr. fi}) s. f. Capitol al electricităţii (1) care studiază fenomenele electrice produse de sarcinile electrice aflate în mişcare. ELECTROCOAGULARE (după fr. électrocoagulation) s. f. (MED.) Coagulare a ţesuturilor vii prin secţionarea locală (ex. cu bisturiul electric) sau prin distrugerea totală a zonei adiacente (cu ajutorul curentului electric alternativ de înaltă frecvenţă); diatermo-coagulare. ELECTROCORTICOGRAFIE (< fr.) s. f. Tehnică de studiere a activităţii electrice a scoarţei cerebrale. Constă în înregistrarea grafică a activităţii electrice a creierului prin electrozi aplicaţi pe suprafaţa acestuia. ELECTROCUTA (< fr., engl.) vb. I tranz. şi refl. A vătăma, a omorî sau a muri datorită unei descărcări electrice. ELECTROCUTARE (< electrocuta) s. f. Vătămare sau moarte produsă de trecerea unui curent electric printr-un organism viu. ELECTROD (< fr. {i}; {s> electro- + hodos „drum") s. m. Conductor electric (metalic sau de cărbune) prin care curentul electric intră (anod) şi iese (catod) într-un sau dintr-un mediu oarecare sau vid; de regulă, are conductivitatea electrică mai mare decât a mediului respectiv. E. de sudură = e. de sârmă ce conduce curentul electric la piesa care se sudează prin arcul electric format între capătul acestuia şî piesă. E. indicator = e. folosit pentru determinarea concentraţiei ionilor din soluţia în care este introdus. ELECTRODEPUNERE (< electro- + depunere) s. f. Tehnică de depunere a metalelor şi aliajelor pe suprafaţa unor piese, în vederea obţinerii unor straturi decorative, metalizării suprafeţelor anumitor materiale plastice, realizării de economii de metale preţioase etc. ELECTRODIAGNOSTIC (< fr.) s. n. Investigare funcţională a sistemelor nervos şi muscular cu ajutorul curentului electric. ELECTROD!AL|ZĂ (< fr. {s}) s. f. Proces de dializă accelerat sub acţiunea unei diferenţe de potenţial electric, electrozii fiind aşezaţi de o parte şi de cealaltă a membranei dializante. Este utilizată la purificarea apei, la impregnarea stofelor, la tăbăcirea pieilor etc. ELECTRODINAMIC, -A (< fr. te}) adj. Referitor la stările şi la fenomenele legate de prezenţa câmpului electromagnetic variabil în timp; referitor la acţiunile care se exercită între conductoarele parcurse de curenţii electrici; care aparţine acestor stări, fenomene şi acţiuni. ♦ (Despre instrumente de măsurat, relee etc.) Bazat pe interacţiunea dintre două bobine parcurse de curent electric. ELECTRODINAMICĂ (< fr. {s» s. f. Ramură a fizicii care studiază fenomenele legate de acţiunea dintre câmpul electric şi câmpul magnetic la variaţia în timp a mărimilor de stare, precum şi interacţiunea dintre câmpul electromagnetic şi substanţă. O E. cuantică = teoria interacţiunilor electro- ELECTROENCEFALOG RAFIE 198 magnetice dintre particulele elementare electrizate, precum şi dintre câmpul radiant cuantificat si substantă. ELECTROENCEFALOGRAFIE (< fr. {i}; {s> electro- + gr. egkephalos „creier" + graphe „descriere") s. f. (FIZIOL.) Tehnică de înregistrare a activităţii bioelec-trice a creierului prin intermediul unor electrozi aplicaţi pe tegumentele capului. E. se foloseşte în neurofiziologie şi în diagnosticarea unor boli nervoase. ELECTROENERGETICĂ (< fr.) s. f. Domeniu al energeticii care se ocupă cu producerea, transportul, distribuţia şi utilizarea energiei electrice. ELECTROERODARE (după fr. électro-érosion) s. f. Procedeu de prelucrare a pieselor metalice (dure şi extradure) prin acţiunea directă a curentului electric într-un mediu de lucru fluid. ELECTROFIZIOLOG!E (< fr., rus.) s. f. Ramură a fiziologiei care studiază activitatea bioelectrică a organelor şi ţesuturilor (muşchi,„inimă, ţesut nervos etc.). ^ ELECTROFON, -Ă (< fr.) adj. Instrument ~ = aparat care utilizează oscilaţiile electromagnetice pentru a genera sunete muzicale transmise prin difuzoare (ex. orga electronică, sintetizatorul etc.). ELECTROFOR (< fr.; {s} electro- + gr. phoros „purtător") s. n. Maşină electrostatică alcătuită dintr-un disc dielectric electrizat prin frecare şi un disc metalic, care poate fi electrizat prin influenţă de primul disc. ELECTROFOREZĂ (< fr. {i>; fe} electro- + gr. phoresis „deplasare") s. f. 1. (FIZ.) Fenomen de migrare a particulelor unei soluţii coloidaie printr-un lichid aflat într-un câmp electric, datorat stratului dublu electric existent la suprafaţa particulelor. 2. (MED.) Analiză de laborator bazată pe e. (1), utilizată pentru separarea diferitelor fracţiuni proteice din lichidele biologice (ser sanguin, urină etc.). ELECTROGEN, -Ă (< fr.; fe> electro-+ gr. gennao „a produce") adj. Care produce energie electrică prin transformarea altor forme de energie. ^ Grup e. = ansamblu format dintr-un motor termic şi unul sau mai multe generatoare electrice, acţionate de acesta. ELECTROGRAVIMETRIE (< fr. {s}) s. f. Metodă de analiză cantitativă bazată pe separarea unei specii chimice, prin electroliză, cu depunerea sa într-o formă solidă pe un electrod metalic (catod sau anod) şi cântărirea electrodului înainte şi după depunere. ELECTROLITIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care aparţine electrolizei, privitor la e- lectroliză; produs prin electroliză, folosit la electroliză. ^ Polarizare e. v. polarizare (1). ELECTROUŢI (< fr. {i}; {s> electro- + gr. lytos „solubil") s. m. pl. Substanţe (acizi, baze, săruri) ale căror soluţii sau topituri au proprietatea de a conduce curentul electric prin intermediul ionilor formaţi prin disociere electrolitică. ELECTROLIZĂ (< fr. {!}; {s> electro- + gr. lysis „descompunere") s. f. Descompunere a unei substanţe chimice cu ajutorul curentului electric; se utilizează pentru obţinerea clorului, hidrogenului (e. apei), a unor metale (v. electro-metalurgie), în galvanoplastie şi galva-nostegie. ELECTROLIZOR (< fr.) s. n. Aparat folosit pentru obţinerea produselor chimice pe cale electrolitică. ELECTROLUMINESCENŢĂ (< fr.) s. f. Emisie de radiaţie luminoasă, vizibilă sau invizibilă, produsă de o descărcare electrică în gaze. ELECTROMAGNET (< germ.) s. m. 1. Corp feromagnetic, magnetizat temporar cu ajutorul unei înfăşurări (bobine) parcurse de curent electric de conducţie. 2. Aparat electric care conţine, ca parte principală, un electromagnet (1), folosit la producerea unor câmpuri magnetice intense sau la exercitarea de forţe sau de cupluri asupra unor corpuri fero-magnetice, în diferite aplicaţii tehnice. ELECTROMAGNETIC, -Ă (< fr. fi}) adj. 1. Referitor la legătura dintre electricitate şi magnetism, la interacţiunea dintre fenomenele electrice şi cele magnetice. -0 Câmp e. = formă a materiei, caracterizată prin existenţa unui câmp electric şi a unuia magnetic variabile în timp, care se condiţionează reciproc şi se propagă cu viteza luminii. 2. (Despre instrumente de măsurat, relee etc.) Bazat pe acţiunea unui electromagnet asupra unei piese feromagnetice. ELECTROMAGNETISM (< fr. {i}) s. n. Ramură a fizicii care studiază câmpurile magnetice şi propagarea lor sub formă de unde, precum şi fenomenele electrice şi magnetice legate de inte-racţia dintre aceste câmpuri şi substanţă. ELECTROMECANIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la un dispozitiv mecanic comandat electric. ♦ Care se referă la aplicaţiile combinate ale mecanicii şi electrotehnicii. ELECTROMETALURGIE (< fr. {i}) s. f. Ramură a metalurgiei care foloseşte procedee electrolitice sau electrotermice pentru elaborarea şi rafinarea metalelor şi aliajelor. ELECTROMETRIE (< fr. {i}) s. f. Metodă de analiză chimică cantitativă volumetrică, folosind ca indicator pentru observarea sfârşitului reacţiei variaţia potenţialului electric al unui electrod cufundat în soluţia de analizat. Punctul de echivalenţă este marcat de un salt puternic al potenţialului. Sin. potenţio-metrie. ELECTROMETRU (< fr. ; {s} electro- + gr. metron „măsură") s. n. Instrument electrostatic folosit la măsurarea diferenţelor mici de potenţial electric. ELECTROMIOGRAF (< fr.) s. n. Aparat cu ajutorul căruia se face electro-miografia. ELECTROMlOGRAFjE (< fr.) s. f. Metodă de înregistrare optică sau grafică a contracţiilor muşchilor scheletici, cu ajutorul electromiografului, în scopul diagnosticării unor afecţiuni musculare. ELECTROMOTOR, -OARE (< fr. {i}) adj., s. n. 1. Adj. Care dezvoltă o cantitate de electricitate sub influenţa unei acţiuni mecanice sau chimice, o Tensiune (sau forţă) e. - tensiune electrică măsurată la bornele unui generator când circuitul exterior este deschis. 2. S. n. Motor electric. ELECTRON (< fr. {i}; {s} gr. elektron „chihlimbar") s. m. Particulă elementară, constituent general al materiei; are masa de repaus de 9,109 10 31 kg, dimensiunile sub 1013 m şi sarcina electrică negativă e = 1,602 • 1019 C. A fost descoperit (1897) de J.J. Thomson. ELECTRONARCQZĂ (< fr.) s. f. Narcoză produsă prin acţiunea curentului electric asupra creierului. ELECTRONEGATIV, -Ă (< fr. {i}) adj. (Despre unele elemente chimice) Ai cărui atomi captează cu uşurinţă electroni. Elementele situate în partea din dreapta a sistemului periodic al elementelor sunt electronegative (ex. halogenii, oxigenul, sulful etc.). ELECTRONEGATIVITATE (< electro-negativ) s. f. Mărime neconvenţională care exprimă capacitatea unui atom dintr-o moleculă de a atrage electronii de valenţă. ELECTRONIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care aparţine electronilor sau electronicii, privitor la electroni sau la electronică, bazat pe electroni sau pe electronică. ❖ Circuit e. - circuit electric care conţine elemente neliniare de circuit (ex. tuburi electronice, dispozitive semiconductoare). Nor e. = zonă de distribuţie probabilistică a electronului în anumite 199 ELECTRUM domenii ale spaţiului înconjurător nucleului atomic. Muzică e. = denumire dată, în general, muzicilor ce utilizează pentru compunerea, realizarea şi executarea lor aparate electronice (instrumente, magnetofoane, sintetizatoare, calculatoare etc.); în sens restrâns, se referă la muzica ce utilizează în exclusivitate sunete realizate prin sinteză, înregistrate şi combinate pe bandă magnetică, excluzând orice sursă de sunet tradiţională. Reprezentanţi: K. Stock-hausen, H. Eimert, G.M. Koenig ş.a. ELECTRONICĂ (< fr. fi» s. f. 1. Ra-mură a ştiinţei care se ocupă cu studiul fenomenelor legate de mişcarea electronilor şi a ionilor în corpuri sau în câmpuri electrice şi magnetice. 2. Ramură a tehnicii care se ocupă cu tehnologia construcţiei, studiul dispozitivelor şi aparatelor care funcţionează pe baza fenomenelor electronice (1); aceste dispozitive dau posibilitatea amplificării unor semnale electrice slabe, comandării automate a unor procese, acumulării şi transmiterii informaţiei. + Ramură a industriei electrotehnice care se ocupă cu producerea dispozitivelor electronice. ELECTRONIST (< e!ectron[ică]) s. n. Specialist în electronică. ELECTRONVOLT (< fr. {i» s. m. Unitate de măsură tolerată a energiei (simbol: eV), reprezentând energia înmagazinată de un electron care se deplasează între două puncte aflate la o diferenţă de potenţial de un volt. 1 eV = 1,602 ’10-19 J. ELECTROOPTIC, -A (< fr.) adj. (Despre dispozitive) Care cuprinde o parte electrică şi o parte optică. ELECTROQPTICĂ (< fr. ţi}) s. f. Ca-pitol al opticii fizice care studiază influenţa câmpului electric asupra proprietăţilor optice ale substanţelor. ELECTROOSMQZĂ (< fr. fi}) s. f. (FIZ.) Mişcare a unui lichid prin capilarele sau porii unei diafragme sub acţiunea curentului electric exterior. ELECTROPLASMOLIZĂ s. f. Procedeu aplicat în industria zahărului, a sucurilor de fructe, în vinificaţie etc., care constă în expunerea materiei prime la acţiunea unui curent electric de joasă tensiune, în scopul degradării proto-plasmei celulare şi al măririi randamentului la operaţia de presare. ELECTROPOZITI.V, -Ă (< fr. {i}) adj. (Despre unele elemente chimice) Ai cărui atomi cedează cu uşurinţă electroni, transformându-se în ioni pozitivi. Elementele aşezate în partea stângă a sistemului periodic al elementelor sunt electropozitive (ex. sodiul, potasiul etc.). ELECTROPOZITIVITATE (< eleciro-pozitiv) s. f. Proprietate a elementelor chimice de a ceda electroni şi de a forma ioni pozitivi. ELECTROPRELUCRARE (< electro-+ prelucrare) s. f. Procedeu de prelucrare a unui metal printr-o acţiune electrotermică sau electrochimică, combinată cu o acţiune mecanică (ex. lustruirea, electroerodarea, acoperirea electrolitică). ELECTROPUNCTURA (< fr.; fe} lat. punctio „împunsătură") s. f. Metodă de tratament (în paralizii, crize reumatismale etc.) constând în puncţionarea unor ţesuturi cu ace-electrozi situate într-un circuit electric. ELECTROSCOP (< fr. {i}; electro- + gr. skopeo „a examina") s. n. Instrument cu ajutorul căruia poate fi pusă în evidenţă existenţa (şi semnul) sarcinilor electrice mici. ELECTROSINTŞZĂ (< fr. fi}) s. f. Tehnologie electrochimică utilizată pentru fabricarea directă sau în urma unor etape chimice, anterioare celei electro-chimice, a unor produşi organici sau anorganici. ELECTROSOMN (după engl. electro-sleep) s. n. (MED.) Somn artificial provocat cu ajutorul unor impulsuri electrice dreptunghiulare, de intensitate până la 1 mA, timp de 20—120 minute, în scop terapeutic. ELECTROSTATIC, -Ă (< fr. fi}) adj. Referitor la sarcinile electrice aflate în repaus. Maşină e. - generator electric care funcţionează pe baza fenomenului de electrizare. ♦ (Despre instrumente de măsurat) Bazat pe interacţiunea dintre două conductoare supuse unei diferenţe de potenţial. ELECTROSTATICĂ (< fr. fi}) s. f. Capitol al electricităţii care studiază interacţiunile dintre sarcinile electrice aflate în repaus. ELECTROSTIVUITOR (< electro- + stivuitor) s. n. Utilaj folosit pentru manevrarea, transportul şi ridicarea paletelor, navetelor etc., acţionat printr-un mecanism electrohidraulic de un motor electric, alimentat de la reţea sau de la o baterie de acumulatoare. ELECTROSTRICTIVE (< fr. {i}) s. f. (FIZ.) Deformare a unui dielectric sub acţiunea câmpului electric variabil. ELECTROŞOC (< fr. {i}) s. n. (MED.) Metodă de tratament care constă în trecerea curentului electric prin creier, determinând pierderea cunoştinţei, convulsii generalizate şi modificări intense ale funcţiunilor vegetative. Se foloseşte în anumite boli psihice (ex. melancolia). ELECTROTEHNIC, -Ă (< fr. {») adj. Care aparţine electrotehnicii, privitor la electrotehnică. ELECTROTEHNICĂ (< fr. fi}) s. f. 1. Ramură a ştiinţei care studiază fenomenele electrice şi magnetice din punctul de vedere al aplicaţiilor lor în tehnică. 2. Ramură a tehnicii care are ca obiect studierea aplicaţiilor tehnice ale fenomenelor electrice şi magnetice, precum şi proiectarea, construcţia şi exploatarea echipamentelor folosite în instalaţiile care utilizează aceste aplicaţii. Problemele e. se referă la producerea, transportul, distribuţia şi utilizarea energiei electromagnetice (probleme de electroenergetică sau de curenţi tari) şi la producerea, transportul, reproducerea şi utilizarea semnalelor electromagnetice purtătoare de informaţie (probleme de curenţi slabi). ELECTROTEHNOLOGIE (< fr. {i}) s. f. Ramură a tehnologiei (1) care studiază metodele de transformare a energiei electrice în energie termică sau chimică, aplicate direct asupra obiectului supus prelucrării. ELECTROTERAPjE (< fr. {i>; {s} electro- + gr. therapeia „tratament") s. f. (MED.) Metodă de tratament care foloseşte curenţii electrici ca agenţi terapeutici ai anumitor boli (ex. reumatismul). ELECTROTERMIC, -Ă (< fr. fi}; te} electro- + gr. thermos ,,cald“) adj. Care aparţine electrotermiei, care se referă la electrotermie. ELECTROTERMIE (< fr. {i}) s. f. 1. Domeniu al electrotehnicii care studiază procesele de transformare a energiei electrice în căldură. 2. Ansamblul procedeelor şi mijloacelor tehnice de utilizare a energiei electromagnetice pentru obţinerea căldurii necesare funcţionării unor instalaţii tehnologice, dispozitive, în gospodăria casnică etc.; electrocăldură. ELECTROTONUS (< fr. {i}) s. n. (FIZIOL.) Modificare a excitabilităţii unui ţesut viu (de obicei nerv sau muşchi) în cursul trecerii prin acesta a unui curent electric continuu. ELECTROVALENŢĂ (< fr. fi» s. f. Mărime care indică numărul sarcinilor pozitive sau negative ale unui ion într-o combinaţie chimică; valenţă ionică. V. legătură ionică. ELECTRUM (< fr. {i}; {s} gr. eiektron „chihlimbar") subst. Aliaj natural de aur cu un conţinut mare de argint (15— 50%), galben-deschis până la alb-ar-gintiu, maleabil şi ductil. Rar întâlnit în unele zăcăminte hidrotermale în para-geneză cu sulfurile argentifere. ELEFANT 200 ELEFANT (< fr., lat.) s. m. Mamifer din ordinul proboscidienilor, cel mai mare mamifer erbivor actual, cu trompa mobilă şi colţi lungi. E. african are c. 4 m înălţime, peste 7 t greutate, urechi mari şi prezintă colţi la ambele sexe (Loxodonta africana)-, e. asiatic (indian) are talia de până la 3 m, maximum 3 t greutate, urechi mici şi prezintă colţi numai masculul; se îmblânzeşte uşor (Elephas maximus). A apărut la începutul Cuaternarului. -<> E. de mare = mamifer carnivor din ordinul pinipedelor, care prezintă o proeminenţă (excrescenţă) pe maxilarul superior (focă cu trompă). Trăieşte în mările polare ale Oc. Pacific. Specie ocrotită. ELEFANTIAZIS (< fr. {i>; {s> gr. elephant- „elefant") s. n. Edem voluminos, cronic, dur, al pielii şi al ţesuturilor subcutanate, frecvent la nivelul extremităţilor sau al organelor genitale, produs de infectarea cu unele specii de filării. Este endemic în zonëlô-tropicale. Sin. fiiarioză. ELEGANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se distinge prin eleganţă. ♦ Spec. Care este îmbrăcat cu gust. ELEGANŢĂ (< fr., lat.) s. f. Distincţie, graţie în atitudine, în maniere; rafinament, gust ales în felul de a se îmbrăca, în croiala hainelor. ♦ Distincţie în limbaj, în stil etc. ELEGIAC (< fr., lat.) adj. 1. Cu caracter de elegie; p. ext. trist, jalnic, nostalgic. 2. (Despre un poet) Care compune elegii sau opere cu caracter de elegie. ELEGI.E (< gr., fr., lat.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice, particularizată iniţial (Grecia antică) prin metrică (distihul elegiac), iar ulterior prin conţinutul afectiv (melancolie, regret, durere). Au scris e. Teognis, Tirteu, Properţiu, Ovidiu, Chénier, Leopardi, Rilke, Eminescu, Bacovia, I. Vinea ş.a. 2. Piesă muzicală vocală sau instrumentală cu caracter melancolic, nostalgic, trist. ELEKTRON (< germ.) subst. Grup de aliaje complexe de magneziu, având la bază sistemul binar aluminiu-magneziu, cu adaosuri de mangan, zinc şi siliciu, în diferite proporţii. Sunt utilizate în construcţia de avioane, automobile, vagoane. ELEKTROSTAL, oraş în Federaţia Rusă, la E de Moscova; 153 mii loc. (1992). Electrometalurgie; utilaj siderurgic, mat. de constr. Până în 1928 s-a numit Zatişie. ELEMENT (< fr., lat.) s. n. 1. Partea cea mai simplă a unui întreg. 2. Persoană care face parte dintr-o colectivitate. 3. (în mitologii şi la primii filozofi) Una dintre substanţele simple din care este compus Universul. în cele mai multe cazuri, e. sunt patru sau cinci: aer, apă, foc, pământ şi, uneori, eter. în alte cazuri, apar ca e. lemnul şi metalul (de ex. la chinezi). Primii filozofi greci au pus e. în condiţia principiului: Thaïes, apa; Anaximene, aerul; Heraclit, focul; Empedocle, focul, apa, aerul, pământul. 4. Fig. Mediul în care trăieşte o fiinţă. 5. (La pl.) Totalitatea forţelor naturii. E. meteorologic = mărime (temperatură, umiditate, presiune etc.) sau fenomen atmosferic (precipitaţii, vânt) cu rol esenţial în caracterizarea vremii. 6. (CHIM.) Substanţă chimic pură, formată din atomi identici din punct de vedere chimic. Fiecare e. este caracterizat printr-un anumit număr atomic, Z, şi printr-o masă atomică. Se cunosc 106 e. dintre care 90 au fost descoperite în natură (v. şi sistemul periodic al elementelor). <0> Elemente alcaline = e. chimice situate în prima grupă principală, IA, a sistemului periodic (litiu, sodiu, potasiu, rubidiu, cesiu, franciu). Elemente alcalino-pământoase = e. chimice situate în grupa a doua principală, 11A, a sistemului periodic (beriliu, magneziu, calciu, stronţiu, bariu, radiu). Elemente artificiale = e. radioactive care se obţin prin sinteză nucleară. Elemente radioactive ~ specii atomice cu proprietatea de a emite spontan particule a şi p. radiaţii y sau X. Elemente rare = e. chimice care cuprind gazele rare, lantanoidele, acti-noidele şi metalele rare. Elemente semi- Elefant african Elefant asiatic metalice v. semimetale. Elemente trans-uraniene = e. radioactive artificiale situate în sistemul periodic după uraniu (neptuniu, plutoniu, americiu, curiu, berkeliu, californiu, einsteiniu, fermiu, mendeleeviu, nobeliu, lawrenciu). Elemente tranziţionale v. metale tranziţio-nale. 7. Obiect matematic de natură oarecare (număr, punct, figură geometrică etc.), care, împreună cu altele, formează o mulţime. -o E. neutru (al unei mulţimi faţă de o lege de compoziţie) = e. care lasă neschimbat orice alt e. atunci când se face compunerea lor după legea dată (ex. numărul zero în raport cu adunarea numerelor reale, numărul unu în raport cu înmulţirea). E. simetric (al unui e. dat faţă de o anumită lege de compoziţie) = e, care, compus cu cel dat, dă e. neutru faţă de legea respectivă. E. de arie (în analiza matematică) = porţiune arbitrar de mică dintr-o suprafaţă. 8. E. de circuit = porţiune de circuit electric cu două sau mai multe borne de acces pentru curentul electric şi care, ,?în studiul circuitului, este considerată ca un ansamblu unitar, fără a mai fi descompusă în părţi componente (ex. rezistorul, bobina electrică, condensatorul electric etc.). E. galvanic - pilă eiectrochimică. E. normal = pilă eiectrochimică folosită ca etalon pentru tensiune electrică. E. de execuţie = e. într-o instalaţie automată, care prelucrează informaţia de intrare, furnizând ia ieşire o mărime de execuţie aplicată elementului automatizat din instalaţia tehnologică. 9. (La pl.) Principii de bază, noţiuni fundamentale (ale unei discipline oarecare). ELEMENTAR, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. De bază, esenţial, fundamental. > (Despre cărţi, manuale etc.) Care cuprinde principiile de bază ale unei discipline. 2. Simplu, uşor, necomplicat. O (MAT.) Funcţie e. = funcţie raţională, trigonometrică, exponenţială, logaritmică, putere sau funcţie ce se obţine din acestea printr-un număr finit de operaţii de compunere. O (FIZ.) Sarcină e. = sarcină electrică a electronului, egală cu 1,602 • 10'19 C. 3. Care ţine de natură şi de fenomenele ei. ELEN, -Ă (< ngr., lat.) s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Denumire a celor patru vechi triburi greceşti (eolieni, dorieni, ionieni şi ahei) din S Tesaliei, care s-a extins, din sec. 8—6 Î.Hr., asupra tuturor triburilor greceşti; (şi la sg.) persoană care aparţine populaţiei Greciei antice. V. grec. 2. Adj. Care aparţine elenilor (1), referitor la eleni. + (Substantivat, f.; în forma elină) Limba 201 EL FERROL DEL CAUDILLO Elena (1896-1982) greacă veche (vorbită până în sec. 6 inclusiv). ELENA (în mitologia greacă), fiică a lui Zeus şi a Ledei, soţia lui Menelau, regele Spartei. Femeie de o neobişnuită frumuseţe. Răpirea ei de către Paris, fiul regelui Troiei, a provocat Războiul troian. ELENA (c. 257—336), mama lui Constantin cel Mare. în 327 s-a convertit la creştinism şi, prin influenţa exercitată asupra fiului său, a avut un rol însemnat în recunoaşterea creştinismului ca religie de stat în Imp. Roman. ELENA (1896-1982, n. Atena), re-gina-mamă (din 1940) a României. Fiica regelui Constantin al Greciei şi a Sofiei de Prusia. Căsătorită (1921—1928) cu principele moştenitor, Carol; mama regelui Mihai I; după abdicarea acestuia, a trăit în exil în Elveţia si Italia. ELENA (OLENA) (1465-1505), fiica lui Ştefan cel Mare şi a Evdochiei din Kiev. Căsătorită în ian. 1483 cu Ivan cel Tânăr, fiul şi moştenitorul marelui cneaz al Moscovei, Ivan III. ELENESCU, Emanuel (n. 1911, Piatra Neamţ), dirijor şi compozitor român. Repertoriu universal şi românesc Emanuel Elenescu de mare varietate. Muzică simfonică („Variaţiuni simfonice", „Rapsodia română pentru violoncel şi orchestră", „Bur-lesca pentru pian şi orchestră"), vocal-simfonică, corală. ELENIC, -Ă (< fr., germ.) adj. Care aparţine Greciei antice sau elenilor, privitor la Grecia antică sau la eleni. ELENISM (< fr., germ.) s. n. Civilizaţia şi cultura greacă din epoca elenistică. ELENJST, -Ă (< fr., germ.) s. m. şi f. Specialist în studiul limbii şi culturii Greciei antice şi culturii epocii elenistice. ELENISTIC, -Ă (< fr., germ.) adj. Care aparţine elenismului, privitor la elenism. Epoca e. = perioadă din istoria şi civilizaţia Greciei şi a Orientului Apropiat şi Mijlociu, cuprinsă între 323 î.Hr. (moartea lui Alexandru cel Mare) şi 30 î.Hr. (cucerirea Egiptului de către romani). Arta e. = nume generic dat artei dezvoltate în sec. 4—1 î.Hr. în câteva centre din bazinul estic al M. Mediterane (Atena, Alexandria, Pergam, Rodos etc.). S-a format pe baza artei clasice greceşti, puternic influenţată de arta Orientului. în cadrul ei au înflorit arhitectura, caracterizată prin gustul pentru grandios (Farul din Alexandria), grija pentru organizarea urbanistică (Agora din Atena), apariţia unor noi tipuri de clădiri publice (biblioteci; Museion), sculptura cu o gamă bogată de preocupări pentru teme ca: nudul feminin („Venus din Milo"), copilul („Copilul cu gâscă"), barbarii („Gal murind") şi pentru redarea vieţii psihice individuale („Laocoon"). Pictura este cunoscută azi numai din copii rămase în mozaic („Bătălia de la Issos") şi din frescă. Un domeniu cunoscut al a.e. îl constituie micile statuete de gen lucrate din ceramică policromă la Tanagra (Beoţia). V. arta greacă. Filozofia e. = filozofia sec. 4—1 î.Hr. reprezentată de epicureism, stoicism, scepticism, platonismul Noii Academii, Şcoala peripatetică, filozofia alexandrină şi având ca trăsătură definitorie orientarea către morală. ELENIZARE (după fr. hellénisation) s. f. Proces început în timpul lui Alexandru cel Mare, prin care limba şi cultura elenă au fost propagate în afara Greciei, în special, la popoarele orientale. ELEPHANTINE [elefantjne], ins. pe cursul mijlociu al Nilului, în faţa oraşului Assuan; c. 1,8 mii loc. Ruine antice. A cunoscut o epocă de înflorire în timpul faraonilor din dinastiile VI—XI. Săpăturile arheologice sistematice au scos la iveală mai multe straturi: egiptean, ro- man, arab. Aici a fost găsit, în 1903, un papirus datând din sec. 5 î.Hr. şi conţinând informaţii referitoare la poporul evreu. ELERON (< fr.) s. n. 1. Fiecare dintre suprafeţele de comandă ale cârmei transversale a unui avion. 2. Aripioară O). ELEUSIS, oraş în Atica, la 20 km V de Atena; c. 20 mii loc. Vestit în Antic, prin serbările (misterele eleusine) în cinstea zeiţei agriculturii, Demeter. Monumente de arhitectură (Telestrionul). ELEUTHERIADE, Micaela (1900— 1983, n. Bucureşti), pictoriţă română. Peisaje, naturi moarte şi portrete compoziţionale de viziune postimpresionistă, transpuse într-o cromatică gravă, caldă şi de o preţioasă strălucire („Valea Slă-nicului", „Figură în alb", „Peisaj din Baicic", „Natură statică"). ELEV, -Ă (< fr.) s. m. şi f. 1. Tânăr care învaţă într-o şcoală sau care este instruit de cineva; şcolar. 2. Discipol (2). ELEVAT, -Ă (< fr.) adj. (Despre stil, limbaj etc.) Nobil, superior, rafinat. ELEVATOR (< fr.) s. n. 1. Utilaj pentru transportul materialelor pe direcţie verticală sau aproape verticală şi pe distanţe relativ mici. 2. încărcător (2). 3. Unealtă cu care se prind şi se manevrează prăjinile de foraj, burlanele etc. în exploatările petroliere sau în lucrările de exploatare. ELEVAŢIE (< fr. {i}) s. f. 1. Reprezentare grafică, la o scară dată, care redă feţele verticale exterioare ale unei construcţii, maşini etc. 2. Parte a unui zid, a unei pile sau a unei culee de pod, situată deasupra terenului. 3. Fig. însuşirea de a fi elevat. ELEVEZĂ (< fr.) s. f. (ZOOT.) Aparat metalic folosit pentru creşterea artificială, în condiţii vitale optime, a puilor şi a bobocilor. EL FERROL DEL CAUDILLO (EL FERROL) [del eaudiXo], oraş în NV Elena şi Menelau ELF! 202 Mircea Eliade Spaniei (Galicia), pe ţărmul Oc. Atlantic; 86,3 mii loc. (1990). Port militar. Constr. şi reparaţii navale. Prelucr. metalelor şi a lemnului; produse chimice; conserve de peşte. ELFI (< fr., germ., engl.) s. m. pl. (în mitologia popoarelor germanice) Fiinţe supranaturale imaginate ca nişte pitici, binevoitori sau răuvoitori, spirite ale vântului, apei sau focului. ELGAR [elgs], Sir Edward (1857— 1934), compozitor şi dirijor britanic. Apropiat stilistic de neoromantism. Oratorii („Visele lui Gerontius"), cantate, un concert pentru vioară, simfonii. ELGIN [elghin], Thomas Bruce, conte de (1766—1841), diplomat şi anticar scoţian. A adus la British Muséum colecţia de marmure a Parthenonului, cunoscute sub numele de marmurele E. ELGON, vulcan stins în Africa Ecuatorială, la NE de L. Victoria, la frontiera dintre Kenya şi Uganda. Alt.: 4 321 m. Parc naţional. ELIADE, Mircea (1907-1986, n. Bucureşti), istoric al religiilor, scriitor şi filozof român. M. post-mortem al Acad. (1990). Studii la Univ. din Bucureşti şi Calcutta. Asistent, din 1933, la Facultatea de Litere şi Filozofie a Univ. Bucureşti, participă la activităţile grupării „Criterion“. Ataşat cultural în Marea Bri-tanie (1940), Portugalia (1941—1944), s-a stabilit în Franţa (1945—1956), apoi în S.U.A. (din 1956). Prof. univ. la Chicago (catedra de Istoria religiilor pe care a condus-o poartă numele său). Membru a numeroase academii şi societăţi ştiinţifice străine. Discipol al lui Nae lonescu. Spirit al totalităţii, enciclopedist, E. a încercat să fundamenteze o disciplină integratoare, autonomă. După E., lumea modernă a pierdut sentimentul sacrului. Filozofia lui constă în încercarea de a reconstitui spiritualitatea omului şi de a-i conferi dimensiunea cosmică, prin regăsirea miturilor şi refacerea unităţii interioare. Studii de istoria religiilor („Tratat de istoria religiilor", „Mitul eternei reîntoarceri", „Sacrul şi profanul", „Nostalgia originilor", „De la Zalmoxis la Genghis Han", „Istoria credinţelor şi ideilor religioase"), indianistică („Yoga. Nemurire şi libertate"), orientalistică („Alchimie asiatică", „Şamanismul şi tehnicile extazului"), mitologie („Imagini şi simboluri"). E. consideră că renaşterea literaturii este posibilă numai prin redescoperirea funcţiilor mitului. Rolul literaturii este acela de a surprinde „hierofaniile" (manifestările sacrului) în cotidian. în proza sa există mai multe niveluri: unul realist, de influenţă gidiană, care se circumscrie esteticii autenticităţii („Isabel şi apele diavolului", „Maitreyi", „întoarcerea din Rai", „Huliganii"), altul fantastic, mitic („La ţigănci", „Pe strada Mântuleasa", „Noaptea de Sânziene", „în curte la Dionis"). Proza fantastică pendulează între simbolul folcloric româ- Alexandru Elian nesc („Domnişoara Christina", „Şarpele") şi cel indic („Secretul doctorului Honigberger", „Nopţi la Serampore"). Fantasticul său, de tip mitic, este original prin întrepătrunderea permanentă a sacrului cu profanul. Un loc aparte în opera lui E. îl ocupă jurnalul şi memoriile („Şantier", „Romanul adolescentului miop", „Memorii", „Jurnal"). Eseistică („Solilocvii", „Oceanografie", „Frag-mentarium", „Insula lui Euthanasius11, „Comentarii la legenda Meşterului Ma-nole“). Coordonator al „Enciclopediei religiilor" (16 vol.), apărută postum. ELIADE, Pompiliu (1869—1914, n. Bucureşti), istoric literar român. M. coresp. al Acad. (1912), prof. univ. la Bucureşti. Studii comparatiste („Influenţa franceză asupra spiritului public în România"). ELIAN, Alexandru (n. 1910, Bucureşti), istoric român. Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Studii şi cercetări privind relaţiile Ţărilor Române cu Bizanţul şi istoria culturii româneşti medievale („Moldova şi Bizanţul în secolul al XV-lea“, „Fontes Historiae Daco-Ro-manae", vol. III, în colab., „Inscripţiile medievale ale României", vol. I, sub red.). ELIAS 1. Jacques M. E. (1844— 1923, n. Bucureşti), proprietar şi bancher evreu din România. întemeietor al industriei zahărului şi proprietar al Băncii Generale. 2. Fundaţia familiei Menahem E., înfiinţată la 24 iun. 1925, conform testamentului lui E.(1), de către Academia Română în calitate de legatară universală. A sprijinit instituţii de cultură şi a întemeiat spitalul din Bucureşti ce-i poartă numele. ELIAS, Nicolai (sec. 17), sculptor din Sibiu. A îmbinat elemente renascentiste şi baroce în lucrări executate la Sibiu, Cluj, la castelul Criş din Daneş ş.a. (pietre de mormânt, sarcofagul lui G. Apafi, amvonul bisericii reformate din Cluj-Napoca). Micaela Eleutheriade: „Natură statică" 203 ELIPSĂ Thomas Stearns Eliot ELIBERA (< lat. eliberare) vb. I tranz. 1. A pune în libertate; a dezrobi, a descătuşa. ♦ Refl. A-şi câştiga independenţa; a se emancipa. ♦ Refl. (Ieşit din uz; despre militari) A fi lăsat la vatră. ♦ Refl. (Despre atomi) A se desprinde dintr-o moleculă rămânând în stare liberă. 2. A scoate dintr-o funcţie. 3. A goli, a evacua. 4. A emite (şi a preda) un act, un document, a preda o marfă etc. ELjCE (< fr.; (s> gr. helix „spirală") s. f. 1. (MAT.) Curbă care poate fi înscrisă pe un cilindru circular sau pe un con circular şi care taie sub un unghi constant generatoarele cilindrului sau ale conului. 2. (TEHN.) Organ de maşină rotativ, format din două sau din mai multe pale dispuse simetric pe un butuc, folosit pentru propulsia avioanelor şi a navelor, pentru antrenarea unui rotor în mişcare de rotaţie, utilizând energia cinetică a unui fluid (ex. e. unei turbine hidraulice) sau pentru deplasarea unui fluid (ex. e. unui ventilator). ELICITATE s. f. (FIZ.) Caracteristică a particulelor elementare legată de orientarea spinului în raport cu direcţia de deplasare. ELICOID (< fr. {i}; {s} gr. helikoeides „în spirală, sinuos") s. n. (MAT.) Su- prafaţă generată de o curbă supusă unei mişcări elicoidale. ELICOID AL, -Ă (< fr.) adj. în formă de elice. ELICOPTER (< fr. {i}; {s> gr. helix „spirală" + pteron „aripă") s. n. Aeronavă mai grea decât aerul, prevăzută cu una sau cu mai mutte elice portante; poate decola şi ateriza pe verticală, se poate deplasa în orice direcţie sau poate rămâne suspendată în aer (zbor la punct fix). ELIDA (< fr., lat.) vb. I tranz. (LINGV.) A face o eliziune. ELIDA (ELIS), nume dat în Grecia antică regiunii din NV Peloponesului, celebră prin oraşul Olimpia, în care se organizau, o dată la patru ani, Jocurile Olimpice.—Şcoala din - şi Eritreea, şcoală filozofică „socratică" din Grecia antică, de orientare eclectică, fundată de Fedon din Elis (sec. 4 î.Hr.). ÉLIE DE BEAUMONT [elj da bomô], Léonce (1798—1874), geolog francez. Studii asupra Jurasicului şi Terţiarului. A alcătuit prima hartă geologică a Franţei (1851) şi a formulat primele elemente de tectonică modernă. ELIESCU, Grigore (1898-1975, n. Bucureşti), entomolog român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în ecologie şi în entomologia forestieră (combaterea dăunătorilor). A publicat determinatoare ale păsărilor răpitoare (1936) şi agăţătoare (1938) din România. ELIESCU, Mihail (1893-1977, n. Craiova), jurist român. Prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Specialist în dreptul civil, în dreptul internaţional privat („Essai sur les conflits de lois dans l’espace sans conflit de souveraineté", „Transmisiunea şi împărţeala moştenirii", „Răspunderea civilă delictuală"). ELIGIBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care poate fi ales într-o funcţie sau într-un organ reprezentativ. ELIGIBILITATE (< fr.) s. f. 1. Principiu democratic potrivit căruia organele reprezentative ale statului, organele de conducere ale partidelor, ale diferitelor organizaţii se alcătuiesc pe bază de alegeri. 2. Drept de a fi ales în anumite funcţii sau într-un organ reprezentativ. ELIMA (sau Bariisus, „fiul lui lisus"), proroc mincinos evreu înfruntat de apostolul Pavel pentru că se împotrivea învăţăturii Evangheliei. ELIMINA (< fr., lat.) vb. I tranz. A scoate, a înlătura, a îndepărta, a exclude; spec. a da afară din şcoală. ELIMINATORIU, -IE (< fr.) adj. Care elimină, care atrage eliminarea (dintr-un examen, dintr-un concurs etc.). ' ELINĂ s. f. v. elen. EL|NDĂ (< fr.) s. f. Grindă metalică la excavatoarele cu cupe sau la drage, care susţine lanţul purtător de cupe. ELIN PELIN (pseud. lui Dimităr Ivanov) (1877—1949), scriitor bulgar. Maestru al nuvelei realiste, inspirate din viaţa ţărănimii („Neamul Gheracilor", „Pământul"). ELINVAR (< fr. {i>; {s> gr. élasticité] + invariableJ) s. n. Oţel bogat aliat cu nichel (c. 35%), cu crom (c. 10%) uneori şi cu mangan şi wolfram, având elasticitate constantă până la max. 100°C, folosit în construcţia unor instrumente de măsurat de precizie. ELION [elion], Gertrude Belle (n. 1918), farmacolog american. Contribuţii la studiul şi tratamentul infecţiilor virale şi al bolilor autoimune. împreună cu G.H. Hitchings, a creat noi medicamente: antimalarice, anticanceroase, pentru atenuarea fenomenelor de respingere a grefelor de organe ş.a. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1988), împreună cu J.W. Black şi G.H. Hitchings. ELIOT [elht], George (pseud. lui Mary Ann Evans) (1819—1880), scriitoare engleză. Una dintre cele mai reprezentative prozatoare ale epocii victoriene, a cultivat romanul de factură psihologică („Adam Bede“, „Moara de pe Floss", „Silas Marner", „Middle-march"), în care tendinţa moralizatoare este compensată de descripţia realistă a atmosferei şi a caracterelor, de umor şi de spiritul de observator social. ELIOT [eliat], Thomas Stearns (1888—1965), poet şi eseist englez de origine americană. Influenţat de simboliştii francezi şi de „poeţii metafizici", a revitalizat stilul, ritmica şi versificaţia liricii engleze în versuri remarcabile prin noutatea expresiei şi densitatea intelectuală („Tărâmul pustietăţii", „Miercurea cenuşii", „Patru cvartete"). Teatru poetic („Crimă în catedrală", „Reuniunea de familie"). Critica sa, de o mare autoritate, expunând principiile unei doctrine neoclasice, se exercită îndeosebi asupra poeziei şi teatrului („Pădurea sacră", „Rostul poeziei şi rostul criticii", „Ce este un clasic", „Despre poezie şi poeţi", „Muzica poeziei"). Premiul Nobel (1948). ELIPQRT (< fr.) s. n. Aeroport de dimensiuni reduse, construit special pentru elicoptere. EL|PSĂ (< 1 fr. {i}; {s> gr. elleipsis „insuficienţă", 2 fr., lat.) s. f. 1. (MAT.) Curbă plană închisă pentru care suma ELIPSOGRAF 204 distanţelor oricărui punct al său la două puncte fixe (numite focare) este constantă. 2. (Figură de stil constând în) omiterea din vorbire sau din scris a unor cuvinte, fără ca, de obicei, sensul comunicării să sufere. ELIPSOGRAF (< fr.; {s} fr. ellipse „elipsă" + fr. grapho „a scrie11) s. n. Instrument pentru desenarea elipselor (1). ELIPSOID (< fr. {i}; {s} fr. ellipse „elipsă" + gr. eidos „aspect") s. n. Suprafaţă închisă ale cărei secţiuni plane sunt elipse şi care posedă trei plane de simetrie, perpendiculare două câte două. <0 E. de revoluţie (sau de rotaţie) = e. obţinut prin rotirea unei elipse în jurul uneia dintre axele sale. (ASTR.) E. de referinţă = e. de revoluţie convenţional, foarte apropiat de geoid ca formă şi dimensiuni; serveşte drept suprafaţă de referinţă pentru lucrările de nivelment. ELIPSOIDUL, -A (* fr., engl.) adj. în formă de elipsoid. H-, ELIPTIC, -Ă (< 1 fr. {i>, 2 fr. {!}; {s> gr. elleiptikos „eliptic11) adj. 1. în formă de elipsă (1). 2. Care conţine o elipsă (2). ELISABETA (Paula Otilia Elisa) (1843—1916, n. Neuwied), principesă germană, fiica principelui de Wied, căsătorită în 1869 cu domnitorul Carol I. încoronată, împreună cu soţul său, ca regină a României (1881—1914). V. Carmen Sylva. ELISABETA (Carlotte losefina Victoria Alexandra) (1894—1954, n. Sinaia), principesă română, regină a Greciei. Fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria. Căsătorită (1921—1934) cu principele moştenitor al Greciei, viitorul rege, George al ll-lea. După proclamarea Greciei ca republică (1924), E. şi George se stabilesc în România. în exil, din 1948. ELISABETA I (ELIZABETH [iljzsbse]), regină a Angliei şi a Irlandei (1558— 1603), din dinastia Tudor. Reprezentantă a absolutismului. De numele ei se leagă restabilirea Bisericii anglicane. A sprijinit expansiunea colonială a Angliei (fondarea Companiei Indiilor Orientale, 1600) precum şi lupta Provinciilor Unite împotriva Spaniei. în timpul domniei sale a fost nimicită Invicibila Armada (1588). A încurajat înflorirea literaturii şi artelor. ELISABETA II (ELIZABETH Alexandra Mary) [iHzabae] (n. 1926), regină a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (din 1952), din dinastia Windsor. ELISABETAN (< fr.) adj. Stil ~ = stil al Renaşterii engleze, dezvoltat în timpul reginei Elisabeta I, caracterizat prin adăugarea anumitor elemente eterogene -fiai* Elisabeta (Paula Otilia Elisa) Elisabeta I m Elisabeta II Elisabeta Petrovna pe fondul tradiţiei gotice anterioare. în arhitectură, sub influenţa artei flamande, au fost reinterpretate modelele Renaşterii italiene, creându-se construcţii de o simetrie strictă, excesiv ornamentate (Longleat House, Wollaton House ş.a.). în pictură s-au cultivat portretul şi arta miniaturii. în mobilier, formele au devenit masive, înregistrându-se o creştere sensibilă a elementelor ornamentale. Teatru ~ = literatura dramatică din epoca Elisabetei I. Reprezentanţi: Kyd, Marlowe, Shakespeare. ELISABETA (ELIZAVETA) PETROVNA, împărăteasă a Rusiei (1741—1761), din dinastia Romanov. Fiica lui Petru I cel Mare. în timpul domniei sale, s-au înregistrat progrese în dezvoltarea eco-nomico-socială şi culturală (fondarea Universităţii din Moscova, 1755) a Rusiei, precum şi în politica externă; în timpul său, Rusia a participat la Războiul de 7 Ani. ELISTA, cap. Rep. Autonome Kalmîkia (Federaţia Rusă); 92,7 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. mat. de constr. Reparaţii mecanice. Universitate. Teatru. Vechiul nume: Stepnoi. ELITĂ (< fr.) s. f. 1. Ceea ce este mai bun, mai ales. -o Loc. adj. De elită = ales, deosebit, distins. 2. Minoritate organizată căreia îi este socialmente recunoscută o anumită superioritate şi posibilitatea de a influenţa unele sau toate sectoarele sistemului social, o Teoria elitelor = teorie care susţine că activitatea de conducere socială trebuie să revină persoanelor superior dotate, care alcătuiesc grupuri restrânse, „elite11. Principalii teoreticieni: V. Pareto, Ch.W. Mills ş.a. EL|TRĂ (< fr. {i}; {s> gr. elytron „învelitoare, teacă“) s. f. Prima pereche de aripi ale insectelor coleoptere; sunt scorţoase, puternic chitinizate şi au rol protector în timpul deplasării şi stabilizator în timpul zborului. ELIXIR (< fr. {i}) s. n. 1. Băutură cu proprietăţi miraculoase pe care o căutau alchimiştii în Evul Mediu; p. ext. băutură scumpă, aleasă. 2. (FARM.) Extract alcoolic de uleiuri volatile, utilizat în terapeutică. ELIZABETH [ilizsbae], oraş în NE S.U.A. (New Jersey), în aglomeraţia urbană New York, port la Oc. Atlantic; 110 mii loc. (1990). Siderurgie. Constr. de maşini (uzinele „Singer11), ind. chimică (prelucr. petrolului), electrotehnică, conf., poligrafică. Şantiere navale, întemeiat în 1664. ELIZEU (< fr.) s. n. Loc unde vechii greci credeau că se duc sufletele celor virtuoşi. V. Câmpiile Elizee. 205 EL SALVADOR Duke Ellington ELIZIUNE (< fr., lat.) s. f. Suprimare a vocalei finale a unui cuvânt înaintea vocalei iniţiale din cuvântul următor. ELKHART [elkha:rt], oraş în partea central-estică a S.U.A. (Indiana); 156,2 mii loc. (1990, cu suburbiile). Instrumente muzicale. Ind. farmaceutică; echipament de telecomunicaţii. ELKIND [elkind], Mortimer Murray (n. 1922), biofizician american. A elaborat (1959), teoria efectului cumulativ al microleziunilor de iradiere, infirmând teoria ţintei, admisă în radiobiologie. A elucidat mecanismele raportului cauză-efect al radiaţiilor. ELKINGTON [elkirjtan], George Richards (1801—1865), inventator britanic. A brevetat (1840) procedeele de argintare şi aurire electrolitică. în 1862, a imaginat un procedeu de rafinare electrolitică a cuprului. ELLEF RINGNES [ebfrirjneis], ins. în N Arh. Arctic Canadian, în grupul Queen Elizabeth; 13,3 mii km2. Relief de platou acoperit cu gheţari. Vegetaţie de tundră. Ellora. Templul Kailasa Zăcăminte de petrol. Staţiuni meteorologice. ELLESMERE [elzmis], ins. în N Arh. Arctic Canadian, separată prin str. Kennedy şi Smith de ins. Devon şi de Groenlanda; 200,5 mii km2. Relief muntos, cu alt. până la 3 000 m. Gheaţa acoperă 1/3 din supr. Ins. cu temp. medie anuală cea mai scăzută din emisfera nordică (-20°C). Zăcăminte de lignit. Staţiuni meteorologice. ELLICE [elis], denumirea, până în 1976, a Arh. Tuvalu. ELLINGTON [elirjtan], Duke (pe numele adevărat Edward Kennedy E.) (1899—1974), pianist, dirijor şi compozitor american de jaz. Nenumărate reuşite ca autor de teme ce îşi păstrează disponibilităţile chiar pentru jazul contemporan („Rapsodia creolă", „Caravana", „Solitude"). Remarcabil orchestrator. ELLISON [elisn], Ralph (1914— 1994), scriitor american. Romane tratând condiţia negrilor în societatea americană modernă şi procesul de căutare a propriei identităţi („Omul invizibil"). ELLORA, localit. în V Indiei (Mahârăshtra) lângă Aurangăbăd. Aici se află o staţiune arheologică brahma-nică, jainistă şi budistă, cuprinzând grote şi temple rupestre (cel mai vestit, templul Kailasa) din sec. 6—8, bogat decorate cu altoreliefuri. ELLSWORTH [elzuae], Lincoln (1880—1951), inginer şi explorator polar american. în 1926, împreună cu R. Amundsen şi U. Nobile, reuşeşte primul zbor transarctic la bordul dirijabilului „Norge". A întreprins patru expediţii cu avionul în Antarctica (1933—1938), realizând prima traversare integrală a Antarctidei (1935). ELOCI.NŢĂ (< lat. eloquentia) s. f. Elocvenţă. ELOCUŢIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Parte a retoricii care se ocupă de însuşirile generale ale stilului şi de arta de a alege şi de a aranja cuvintele într-un discurs. 2. Manieră de exprimare (ex. e. lentă, facilă etc.). ELOCVENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care vorbeşte frumos şi convingător. + Plin de conţinut; expresiv, demonstrativ (1), grăitor. ELOCVENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Talentul, arta de a vorbi frumos, de a emoţiona, de a convinge. ♦ Expresivitate. Sin. elocinţă. ELOGIA (< elogiu) vb. I tranz. A aduce elogii. ELOGIOS, -OASĂ (< fr.) adj. Care elogiază; laudativ. ELOGIU (< it., fr.) s. n. Discurs prin care este preamărit cineva; panegiric. ♦ Laudă deosebită adusă cuiva. ELOHIM (ebr. „cei puternici") (în mitologia ebraică timpurie), divinitate plurală consacrată construcţiei şi reconstrucţiei Universului, premergătoare divinităţii unice lahve; ulterior, a desemnat unul dintre atributele lui lahve, apoi pe Dumnezeu în general, fiind frecvent menţionat în „Vechiul Testament". ELONGAŢIE (< fr. {i}; {s} lat. longus „lung") s. f. 1. (MED.) Extensiune accidentală sau terapeutică a unui ligament, tendon, muşchi, nerv; leziunea produsă de această tracţiune. 2. (FIZ.) Valoare momentană a unei mărimi oscilatorii. 3. (ASTR.) Distanţa unghiulară dintre Soare şi o planetă sau dintre o planetă şi un satelit al ei, în raport cu Pământul. ELOXARE (< germ.) s. f. Depunere electrolitică a unui strat superficial de oxid de aluminiu pe suprafaţa pieselor sau obiectelor din aluminiu în vederea protecţiei contra coroziunii. EL PASO [el paesou], oraş în SE S.U.A. (Texas), port pe Rio Grande; 650 mii loc. (1991, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Metalurgia cuprului, prelucr. petrolului, conf., ind. alim. (carne). Centru comercial (bumbac, legume şi fructe). Turism. Universitate. EL SALVADOR, Republica ~ (Republica de ~), stat în America Centrală istmică; 21,0 mii km2; 5,5 mii. loc. (1993). Limba oficială: spaniola. Religia: creştină (romano-catolici 93,6%, protestanţi). Cap.: San Salvador. Oraşe pr.: Santa Ana, San Miguel. Este împărţit în 14 departamente. Relief predominant muntos (alt. max.: Santa Ana, 2 365 m) format din două şiruri de vulcani stinşi sau activi separaţi de un podiş cu alt. de 600—700 m. Spre Oc, Pacific o îngustă câmpie litorală. Climă tropicală nuanţată de relief. Expl. de min. auro-argintifere, sare, roci de construcţie. Una dintre puţinele ţări din lume care utilizează pe scară largă resursele geotermale în obţinerea energiei electrice. Pe 26,8% din terit. ţării se cultivă cafea (312,4 mii t, 1991), porumb (1 mii. t, 1991), sorg, trestie de zahăr (3,8 mii. t, 1991), bumbac, citrice, bananieri, avocado ş.a. Expl. de mahon, cedru şi extinderea terenurilor cultivate au redus pădurile la doar 5% din terit. ţării. Creşterea bovinelor (1,2 mii. capete, 1991), asinilor, porcinelor (450 mii capete, 1990). Producţie ind. diversificată: energie electrică (2,2 md kwh, 1990), oţel, produse chimice, ciment, textile, cherestea, zahăr (213 mii t, 1990), ţigarete, bere. C.f. (1990): 602 km. Căi ELSHEIMER 206 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Departamente („Departamentos") Suprafaţa (km2) Populaţia (1992) Capitala Ahuachapân 1 240 260 000 Ahuachapân Cabahas 1 104 136 300 Sensuntepeque Chalatenango 2 017 180 600 Chalatenango Cuscatlân 756 167 300 Cojutepeque La Libertad 1 653 522 100 Nueva San Salvador La Paz 1 224 246 100 Zacatecoluca La Union 2 074 251 100 La Union Morazân 1 447 166 800 San Francisco (Gotera) San Miguel 2 077 380 400 San Miguel San Salvador 886 1 477 800 San Salvador San Vicente 1 184 135 500 San Vicente Santa Ana 2 023 451 600 Santa Ana Sonsonate 1 226 354 600 Sonsonate Usulutân 2 130 317 100 Usulutân rutiere (1989): 12 495 km. Moneda: 1 colon = 100 centavos. Export (1990): cafea, produse chimice, zahăr, textile, creveţi ş.a. Import (1990): petrol brut, produse chimice, utilaje, mijloace de transport, produse agricole ş.a. — Istoric. Terit. El S., locuit din timpuri străvechi de triburi amerindiene, a fost cucerit în 1523 de spanioli şi inclus în Căpitănia Generală Guatemala (1527). în 1821, El S. s-a eliberat de sub dominaţia spaniolă, proclamându-şi independenţa. între 1823 şi 1839, El S. a făcut parte din Republica Federală a Provinciilor Unite ale Americii Centrale, în 1839 s-a proclamat stat independent, iar în 1841, republică. La începutul sec. 19, în economia ţării a început să pătrundă capitalul străin, iar la sfârşitul acestuia viaţa politică a fost dominată de antagonismul dintre partidele liberal şi conservator şi de conflictele militare cu Guatemala, Honduras şi Nicaragua, în sec. 20, S.U.A. au reuşit să-şi asigure o influenţă predominantă. în 1931 a fost instaurat regimul dictatorial al lui M.H. Martinez, răsturnat de la putere în 1944. în anii următori, viaţa politică s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, statul fiind condus mai ales de junte militare. în 1969 a izbucnit un conflict teritorial cu Hondurasul, încheiat în 1988, printr-o hotărâre a Curţii Internaţionale de Justiţie. Ne-înfăptuirea reformelor economice şi sociale promise de autorităţile guvernamentale după al doilea război mondial, suspendarea constituţiei şi institui- rea stării de asediu (1980) au contribuit la accentuarea tensiunii sociale, culminând cu declanşarea unui lung şi pustiitor război civil între forţele de stânga, grupate în Frontul Farabundo Marti pentru Eliberare Naţională şi Frontul Democratic Revoluţionar şi, respectiv, autorităţile guvernamentale, sprijinite de S.U.A. La 2 febr. 1992 s-a încheiat, sub auspiciile O.N.U., un armistiţiu între părţile beligerante în vederea încetării ostilităţilor şi restabilirii păcii în ţară. în apr. 1994, au loc, după războiul civil, primele alegeri generale, câştigate de Armando Calderon Sol, reprezentant al partidului de dreapta, Alianţa Republicană Naţională. Republică prezidenţială. Puterea executivă este exercitată de preşedinte şi Consiliul de Miniştri, iar cea legislativă de Adunarea Naţională. ELSHEIMER [elshaiiw], Adam (1578—1610), pictor şi gravor german. Stabilit în Italia (1600). Compoziţii de influenţă barocă; peisaje, scene mitologice şi de gen („Aurora“, „Fuga în Egipt“, „Philemon şi Baucis“). l-a influenţat pe Rubens, Rembrandt şi pe Claude Lorrain. ELSKAMP [elscă], Max (1862— 1931), poet belgian de limbă franceză. Versuri de factură simbolistă, inspirate din tradiţiile populare şi din cele ale Orientului („Aegri somnia“). ELSTER [elster], numele a două râuri din Germania: E. Alb, afl. dr. al râului Saale, în amonte de Halle; izv. din Erzgebirge; 195 km. Trece prin Plauen, Géra, Leipzig; E. Negru, afl. dr. al Elbei, în amonte de Wittenberg; izv. din Lausitzer Gebirge; 188 km. Trece prin Hoyerswerda şi Senftenberg. ELSTER [elster], Julius (1854-1920), fizician german. Studii şi cercetări privind electricitatea atmosferică, radioactivitatea, efectele fotoelectrice. Lucrări asupra conducţiei în gaze (împreună cu H.E. Geitel). 207 ELVEŢIA Boris Nikolaevici Elţin ELTON [elton], lac sărat, de origine tectonică, în bazinul inferior al Volgăi (Federaţia Rusă), rest al M. Sarmatice; 152—200 km2 (în funcţie de nivelul apei). Rezerve de sare (3 miliarde t). Izvoare minerale sărate. Balneologie. ELTON [eltn], Charles Sutherland (1900—1991), zoolog britanic. Prof. univ. la Oxford. Fondator al biologiei populaţiilor. A formulat conceptele fundamentale ale trofoecologiei: lanţ trofic, nişă, reţea trofică, piramidă a numerelor şi biomasei, numită azi piramidă eltoniană. ELŢIN, Boris Nikolaevici (n. 1931), om politic rus. Primul preşedinte al Federaţiei Ruse ales prin vot universal (din 1991). Prim-secretar al Comitetului de partid al oraşului Moscova (1985—1987). A demisionat din P.C.U.S. în 1990. ÉLUARD [elüar], Paul (Eugène Grindel [grădel] zis ~) (1895—1952), poet francez. A participat la Rezistenţă. Iniţiator şi reprezentant al suprarealis-mülui („Capitala durerii", „Dragostea, poezia", „Viaţa imediată"), a transformat limbajul poetic ezoteric într-un element de comuniune umană, scriind o poezie remarcabilă prin patosul reţinut, bogăţia metaforică şi armonia ritmurilor („întâlnirea cu nemţii", „O lecţie de morală"). ELUARE v. eluţie. ELUCIDA (< fr., lat.) vb. I tranz. A explica, a clarifica, a desluşi o problemă. Paul Éluard ELUCUBRAŢIE (< fr., lat.) s. f. Lucrare, combinaţie haotică şi greoaie de idei absurde; aberaţie. ♦ Divagaţie. ELUDA (< fr., lat.) vb. I tranz. A ocoli, a evita intenţionat (ex. a eluda aplicarea unei legi). ELUENT (< fr.) s. m. Solvent sau amestecuri de solvenţi folosiţi la eluare; developant (2). ELÜRU, oraş în E Indiei (Andhra Pradesh), la confl. râurilor Godavari şi Krishna; 212,9 mii ioc. (1991). Ind. textilă, piei. şi încălţ.; fabrică de ţigări. Produse electrotehnice. Covoare. Vechiul nume: Ellore. ELUŢIE (ELUARE) (< fr. {i>; {s> lat. eluo „a dizolva") s. f. Procedeu de separare cromatografică în care elementul este trecut prin coloana cromatografică după aplicarea probei. ELUVIAL, -Ă (< fr.) adj. (Despre orizonturile superioare ale solului) Care s-a diferenţiat prin eluvionare. ELUVIONARE (< 1 eluviune, 2 lat. eluvio „inundaţie") s. f. 1. (GEOL.) Eluviune. 2. (PEDOL.) Spălare spre adâncime a unor componente din orizonturile superioare ale solului sub acţiunea apei de precipitaţii, infiltrate în sol. ELUVIU ’(< fr. {i>; {s} lat. elua „a dizolva") s. n. Produse ale alterării exogene a rocilor, acumulate pe loc; se caracterizează prin lipsa stratificaţiei şi prin nesortarea materialului, fiind alcătuite din cei mai stabili componenţi ai rocilor-mamă. Sunt răspândite în regiunile arctice şi subarctice, unde gelivaţia acţionează puternic, creând „câmpurile de pietre". ELUVIUNE (< fr.) s. f. Proces de formare a eluviilor; produse ale acestui proces. ELVEHJEM [elvaiem], Conrad Arnold (1901—1962), biochimist american. A sintetizat acidul nicotinic şi l-a folosit pentru prima oară în tratamentul pelagrei. Studii privind respiraţia tisulară. ELVEND (KOH E ALVAND), masiv muntos în V Iranului, la V de M-ţii Zagros şi la S de oraşul Hamadăn. Alt.: 3 571 m. Zăcăminte de petrol. ELVEŢIA, Confederaţia Elveţiană (Schweizerische Eidgenossenschaft / Confédération Suisse / Confederazione Svizzera / Confederazium Svizzra), stat în Europa Centrală; 41,3 mii km2; 7 mii. loc. (1993). Limbi oficiale: germana, franceza, italiana; limbă naţională: retoromana. Religia: creştină (catolici 46,1, protestanţi 40%). Cap.: Berna. Oraşe pr.: Ziirich, Basel, Geneva, Lausanne. Confederaţie formată din 26 de cantoane şi semicantoane. Ţară muntoasă, în care Alpii (alt. max. în E., 4 634 m) ocupă 60% din terit. Pod. préalpin cu peste 200 lacuri glaciare (Geneva, Lacul Celor Patru Cantoane, Constanţa, Zürich ş.a.) se întinde la N de sistemul alpin. în V, M-ţii Jura au înălţimi mici (alt. max.: 1 679 m) şi sunt bine împăduriţi. Climă temperată de tip montan, cu precipitaţii bogate (1 000— 3 000 mm/an). în ind. predomină ramurile care prelucrează materiile prime importate. Prod. de energie electrică (56 md. kWh, 1990), de aluminiu (71,6 mii t, 1990), oţeluri speciale. Este dezvoltată ind. constr. de maşini (aparataj electrotehnic, maşini-unelte, utilaje pentru ind. textilă, locomotive Diesel-electri- ce, montaj de autovehicule ş.a.); instrumente optice şi de precizie, ceasuri (28 mii. bucăţi export, 1986); ind. chimică (îngrăşăminte, coloranţi, medicamente), de prelucr. a lemnului (cherestea, celuloză şi hârtie), textilă, alim. (zahăr, lapte condensat, ciocolată). 10% din supr. ţării se cultivă cu cartofi (725 mii t, 1991), grâu, secară, ovăz, sfeclă de zahăr (897 mii t, 1991), plante furajere ş.a.; 39% din terit. îl reprezintă păşunile, creşterea animalelor având un caracter intensiv (1,829 mii. capete bovine, 1991). Pomicultură şi viticultură. C.f.: 5 021 km (1989, dintre care 99,5% electrificate). Căi rutiere: 71,1 mii km (1991, din care 1 486 km autostrăzi); 3 mii. autoturisme (1990). Flota comercială: 486 mii t.d.w. (1991). Turism foarte dezvoltat (11,5 mii. turişti, 1991). Staţiuni climaterice renumite: Davos, St. Moritz, Interlaken, Lucerna, Vevey. Moneda: 1 franc elveţian = 100 centime. Export (1991): maşini-utilaje şi mijloace de transport, produse chimice şi farmaceutice, ceasuri, produse textile, lactate ş.a. Import (1991): echipament ind. şi mijloace de transport, bunuri ind. de larg consum, produse agricole, combustibili ş.a. — Istoric. Terit. E., populat din timpuri străvechi de triburile germanice ale helveţilor, a fost inclus în sec. 11 în Imp. Romano-German. în scopul apărării independenţei, ţăranii liberi din can-toanele Uri, Schwyz şi Unterwalden au încheiat în 1291 o alianţă împotriva Habsburgilor, la care s-au raliat în sec. 14 cantoanele Lucerna, Zürich, Berna, Glarus şi Zug, constituind împreună o confederaţie. în 1499, E. şi-a proclamat independenţa, recunoscută pe plan internaţional prin Pacea westfalică (1648). între 1798 şi 1803, pe terit. E. a fost creată Republica Helvetică, dependentă de Franţa. Congresul de la Viena (1814—1815) a recunoscut neutralitatea perpetuă a E. în 1832, şapte cantoane (Aargau, Berna, Solothurn, Lucerna, St. Gallen, Thurgau, Zürich) formează o ELVEŢIA 208 10° DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Cantoane Suprafaţa Populaţia Capitala ______________________________________________(km2) (1993)__________________ 1 404 512 000 Aarau 243 53 400 Herisau 173 14 500 Appenzell 37 196 600 Basel 428 233 200 Liestal Aargau (Argovia, Argovie) Appenzell Ausser-Rhoden* Appenzell Inner-Rhoden* Basel (Bâle Viile, Basel Stadt, Basilea Cita)** Basel-Landschaft* Berna (Bern, Berne) Fribourg (Freiburg, Friburgo) Geneva (Genève, Genf, Ginevra) Glarus (Glaris, Glarona) Graubünden (Grisons, Grigioni) Jura (Giura) Lucerna (Luzern, Lucerne) Neuchâtel (Neuenburg) Nidwalden* Obwalden* Sankt Gallen (Saint-Gall, San Gallo) Schaffhausen (Schaffhouse, Sciafusa) Schwyz (Svitto) Solothurn (Soleure, Soletta) Thurgau (Thurgovie, Turgovia) Ticino (Tessin) Uri Valais (Wallis, Vallese) Vaud (Waadt) Zug (Zoug, Zugo) Zurich (Zurigo) * semicanton “ oraş semi-canton___________________ 6 051 953 500 Berna (Bern, Berne) 1 671 214 600 Fribourg 282 383 900 Geneva 685 39 000 Glarus 7 105 179 300 Chur (Coire, Coira) 836 68 300 Delémont (Delsberg) 1 493 331 800 Lucerna 803 162 600 Neuchâtel 276 34 900 Stans 491 30 200 Sarnen 2 026 432 800 Sankt Gallen 298 73 000 Schaffhausen 908 116 100 Schwyz 791 234 900 Solothurn 991 213 200 Frauenfeld 2 812 294 100 Bellinzona 1 077 35 500 Altdorf 5 224 262 400 Sion (Sitten) 3 211 593 000 Lausanne (Losanna) 239 87 100 Zug 1 729 1 158 100 Zürich alianţă (Siebenbund), care s-a pronunţat pentru centralizarea statului, democratizarea vieţii politice ş.a. In scopul împiedicării transformărilor democratice şi menţinerii fărâmiţării politice, şase cantoane din E. (Uri, Schwyz, Unterwalden, Lucerna, Fribourg, Valais) au încheiat în 1843—1845 o alianţă politică-militară (Sonderbund), care în 1847 a declanşat un război civil, soldat în cele din urmă cu înfrângerea Sonderbundului. în baza constituţiei din 1848, E. s-a transformat 209 EMBARGO într-un stat federal unitar. E. nu este membră a O.N.U. E. a fost şi este sediul a numeroase organizaţii şi conferinţe internaţionale. Republică federală. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, Adunarea Federală, compusă din Consiliul Statelor şi Consiliul Naţional, iar cea executivă de Consiliul Federal (= guvern) numit de Adunarea Federală. Preşedintele ţării, desemnat pe un termen de un an, este si sef al guvernului. ELVEŢIAN, -Ă (< Elveţia) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al Elveţiei. 2. Adj. Care aparţine Elveţiei sau populaţiei ei, referitor la Elveţia sau la populaţia ei. -O Arta e. = diferenţiată în funcţie de zone şi legată de arta germană în nordul, centrul şi estul Elveţiei, de arta franceză în cantoanele din vestul ţării şi de arta italiană în sud, s-a afirmat totuşi cu trăsături caracteristice proprii, în care domină un realism cu subliniate trăsături populare, îmbinat cu tendinţa spre fantastic, totul frecvent marcat de preocuparea pentru funcţia moralizatoare şi educativă a artei. în arhitectură: biblioteca mănăstirii St. Gallen (sec. 8), Marea Catedrală din Zürich (sec. 11 — 13), Domul din Chur şi Catedrala din Basel (sec. 12), catedralele din Geneva, Neuchâtel şi Lausanne în stil gotic. în Renaştere înfloreşte arhitectura civilă (primăriile şi turnurile din Basel, Berna etc.) în care supravieţuiesc elemente gotice (arcadele palatului din Lucerna, sec. 16). Biserica abaţiei din Einsiedeln aparţine barocului. Un loc important îl ocupă arhitectura sec. 20, iniţiată de Le Corbusier. Pictura şi grafica sunt reprezentate prin nume de seamă: Konrad Wig (sec. 15), Niklaus Manuel Teutsch şi Urs Graf (sec. 15 — 16), Tobias Strimmer şi Jost Amman (sec. 16), Hans Holbein (sec. 16), Jean-Etienne Liotard (sec. 18), Anton Graff (sec. 18), J.K. Füssli (sec. 18). în sec. 19 se afirmă J.A. Koch, François Diday, Albert Calame, François Bocion, Charles Odisseas Elytis Gleyre, Arnold Bôcklin, Albert Welti, Giovanni Segantini, Félix Vallotton. La începutul sec. 20, Ferdinand Nodier, Cuno Amiet, Albert Müller şi grupul de la Basel, în frunte cu Niklaus Stoecklin, apoi Augusto Giacometti. în perioada interbelică, Paul Klee, Max Gubler, Johannes Itten, W.K. Wiernken. în perioada postbelică ia avânt sculptura, prin Max Bill şi Jean Tinguely. Arta decorativă a cunoscut importante realizări în Evul Mediu şi Renaştere, încă înaintea Reformei, s-a dezvoltat, în special în zona renană a Elveţiei, arta tapiseriei cu subiecte „de curte11. După Reformă, în locul vitraliilor cu tematică religioasă din biserici, a apărut arta vitraliului din locuinţă, de mici dimensiuni, cu subiecte heraldice, dar şi cu subiecte din viaţa citadină. ELVEŢIANCĂ (< elveţian) s. f. Locuitoare a Elveţiei. ÉLYSÉE [elize], palat în Paris, reşed. a preşedinţilor Franţei din timpul celei de-a ll-a Republici, Construit în 1718 de Claude Mollet pentru contele d’Évreux. ELYTIS, Odysseas (pseud. lui Odysseas Alepoudelis) (1911—1996), poet grec. Lirică suprarealistă („Clepsidrele necunoscutului", „Orientări", „Cuvi-ne-se cu adevărat"— capodopera sa), într-un limbaj de mare forţă expresivă. Premiul Nobel (1979). ELZÉVIR sau ELZEVIER, familie de tipografi şi librari olandezi din sec. 16— 17, care au activat la Leiden, Copenhaga, Amsterdam ş.a. Lucrările editate de ei sunt un model de rafinament tipografic. ELZÉVIR (< fr.) s. n. 1. Volum imprimat sau publicat de unul dintre membrii familiei de tipografi olandezi Elzévir. 2. Tip de literă caracterizat prin grosimea diferită a trăsăturilor şi prin tălpile triunghiulare. EMACIERE (după fr. émaciation) s. f. Slăbire pronunţată care apare în faza finală a bolilor cronice. EMAIL (< fr.) s. n. 1. Masă sticloasă obţinută prin topire sau prin sinterizare, constituită din oxizi (în special de siliciu şi de bariu), care se aplică pe suprafaţa unor obiecte metalice sau ceramice pentru a le proteja împotriva coroziunii, a le îmbunătăţi rezistenţa mecanică, a realiza izolarea lor electrică sau în scop decorativ (folosit mai ales în arta metalelor — champlevé, cloisonné) etc.; smalţ (1), glazură (1). E. se colorează cu diferiţi oxizi. 2. Obiect emailat. 3. Peliculă obţinută din lacuri pe bază de răşini care au în conţinutul lor pigmenţi. EMAILA (< fr-) vb. I tranz. A acoperi suprafaţa unui obiect cu email (1); a smăltui (1), a glazura. EMAILOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. Persoană specializată în lucrări de emailare; smălţuitor. EMANA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. A degaja, a răspândi un miros, un gaz etc.; a exala. 2. Intranz. A-şi avea originea, a proveni. EMANATI.SM (< germ.; {s} lat. emanatio „scurgere") s. n. Teorie despre producerea sau generarea lucrurilor prin emanaţie', emanaţionism. EMANAŢIE (c fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a emana; ceea ce emană. -<> (GEOL.) E. vulcanică = a) emitere de produse gazoase legate de activitatea vulcanică; b) produs al acestei activităţi, reprezentat prin dioxid de carbon, hidrogen, amoniac, hidrogen sulfurat, clor, metan, azot, oxigen etc. După natura şi temperatura de formare, se disting: fu-marole, solfatare şi mofete. E. magnetică = ansamblul fluidelor — lichide şi gazoase — eliberate de magme ulterior etapei lichid-magmatice. + (în filozofia tradiţională) Generarea lucrurilor, supuse diminuării şi dispariţiei, din domeniile superioare ale existenţei, nemodificabilă şi inepuizabilă (Empedocle, Democrit, Plotin, J. Bôhme, J. Eckart, G. Bruno etc.). 2. Gaz radioactiv compus din actinon, radon şi toron, obţinut prin dezintegrarea radioactivă a actiniului, ra-diului şi toriului. EMANAŢIONISM (< emanaţie) s. n. (FILOZ.) Emanatism. EMANCIPA (< fr., lat.) vb. I refl. şi tranz. A (se) elibera de sub o tutelă, de sub o dominaţie, a-şi câştiga sau a face să-şi câştige independenţa; a (se) dezrobi (1). ♦ Refl. A se elibera de prejudecăţi, constrângeri, convenţii sociale, concepţii retrograde etc. EMANCIPARE (după fr. émancipation) s. f. Acţiunea de a (se) emancipa. ♦ (DR.; în unele state) Scoatere de sub tutelă sau de sub puterea părintească a unui minor, căruia i se recunoaşte o capacitate de exerciţiu restrânsă. EMANUEL (< ebr. Immanu’el „Dumnezeu este cu noi“), nume simbolic dat de Dumnezeu, prin profetul Isaia, unui descendent din seminţia lui David, pe care avea să-l nască Sf. Fecioară Maria, întrunind în făptura Sa natura dumnezeiască şi cea omenească. EMBA, fl. în Kazahstan; 712 km. Izv. din colinele Mugodjarî (Uralul de Sud), traversează Câmpia Caspică şi se varsă în Marea Caspică printr-o deltă. în bazinul său, mari expl. de petrol. EMBARGO (< fr. {i}) s. n. (DR.) 1. Sistem de măsuri de interdicţie, cu EMBATIC 210 caracter preventiv, luate de un stat sau o comunitate de state, fie împotriva accesului pe piaţa proprie a mărfurilor sau a capitalurilor provenind dintr-o anumită ţară, fie împotriva exportului de mărfuri sau de capitaluri proprii către alte ţări, ca sancţiune pentru încălcarea unor reguli sau principii de drept internaţional sau ca mijloc de presiune politică. Posibilitatea stabilirii e. este prevăzută de Carta O.N.U., ca măsură colectivă de constrângere, faţă de statul (statele) ale căror acţiuni constituie o ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională. 2. Reţinere de către un stat a navelor comerciale sau a mărfurilor altui stat aflate pe terit. său (în condiţiile în care a survenit un conflict între statele respective). EMBAT|C (< ngr.) s. n. (în trecut) Arendarea unui teren pe termen foarte lung, până la 99 de ani, în intervalul căruia arendaşul se bucura de dreptul de posesiune deplină ş terenului; emfi-teoză. EMBLEMĂ (< fr., lat.) s. f. Obiect, imagine (însoţită uneori de o deviză) care simbolizează o anumită idee, are un anumit înţeles. ♦ Simbol, figură alegorică reprezentând o colectivitate, un personaj, o corporaţie etc. EMBOLIE (< fr. {i}; {s> gr. embole „înfigere, inserare") s. f. Obstruare bruscă a unui vas sanguin printr-un embolus migrat din altă parte (ex. e. pulmonară, e. cerebrală, e. arterei coronare etc.). EMBOLUS (< fr. {i>; {s> gr. embolos „obiect care se înfige") s. n. Cheag de sânge, celulă grasă, bulă de aer sau o aglomerare de microbi care obstruează un vas sanguin, provocând o embolie. EMBRIOCARDIE (< fr.; {s> gr. embryon „embrion" + kardia „inimă") s. f. Ritm cardiac patologic apărut în mio-cardiţele grave, caracterizat prin accelerarea bătăilor inimii şi prin egalizarea pauzelor şi a tonalităţii dintre cele două zgomote ale ei; ritm fetal. EMBRIOGENEZĂ (< fr. {i>; {s> gr. embryon „embrion" + genesis „geneză") s. f. Proces de transformare succesivă a oului şi a embrionului până la ecloziune sau naştere; dezvoltare embrionară. EMBRIOLOGIE (< fr. {i}; {s> gr. embryon „embrion" + logos „studiu") s. f. Ştiinţă care studiază transformările succesive ale oului (ontogenia), necesare pentru a ajunge la constituirea unui organism asemănător ascendenţilor (părinţilor). A fost fundamentată ştiinţific după descoperirea ovulului mamiferelor şi a elementelor ce constituie foiţele embrionare la vertebratele amniote (K.E. von Baer, 1827). în sec. 20, legea bio-genetică fundamentală (E. Haeckel, H. Müller), abandonarea teoriei generaţiei spontanee, consolidarea evoluţionis-mului a oferit e. largi posibilităţi de diversificare. 4 E. experimentală studiază cauzele şi mecanismele dezvoltării embrionare. E, morfologică studiază histolo-gia şi citologia embrionului uman şi introduce noţiunea de potenţial morfoge- netic, care înlocuieşte diversitatea calitativă prin diferenţieri pur cantitative. EMBRION (< fr., gr.) s. m. 1. (La om) Produsul concepţiei în primele trei luni de viaţă. 2. (BOT.) Corp multicelular situat în interiorul seminţei, din care se formează plantula. 3. Fig. început, germen al unui lucru, al unei acţiuni etc.; prima fază a dezvoltării unui proces. EMBRIONAR, -Ă (< fr.) adj. 1. Al embrionului, referitor la embrion (ex. anexe e.). ❖ Dezvoltare e. = embrioge-neză. 2. Fig. Abia născut, la începutul existenţei, al dezvoltării. EMBRIOTOMIE (< fr. {i}; {s> gr. embryon „făt" + tome „tăiere") s. f. Operaţie de secţionare intrauterină a fetusului mort. EMDEN [emdan], oraş în NV Germaniei (Saxonia inferioară), situat la confl. râului Ems cu canalul Dortmund-Ems; 50,7 mii loc. (1991). Port de pescuit. Ind. constr. de maşini (navale, automobile) şi petrochimică (rafinărie de petrol). Muzeul Friesland. întemeiat la c. 800. EMDEN (cuv. germ.) [emdsn], subst. Rasă de gâşte originară din Germania, de culoare albă, în greutate de 7—10 kg (îngrăşată poate ajunge până la 15 kg). EMENAGOG (< fr.; {s} gr. emmena „menstruaţie" + agogos „care atrage") s. n. şi adj. (Medicament) care provoacă sau favorizează declanşarea menstruaţie i. EMERGENT, -Ă (< fr.) adj. (Despre radiaţii, corpuri) Care prezintă emergenţă. EMERGENŢĂ (< fr.) s. f. însuşire a unui fascicul de radiaţii de a părăsi un sistem de medii (ex. un fascicul luminos emergent dintr-un sistem optic). ♦ (GEOGR.) Ieşire a apelor subterane la suprafaţă sub formă de izvor. EMERI (< fr.) s. n. Şmirghel (2). EMER|T, -Ă (< fr.) adj. 1. Experimentat, priceput, competent. 2. (DR.) Calificativ cuprins în titlul de onoare ce se acorda în România, între 1949 şi 1989, iar în unele ramuri şi în prezent, unor personalităţi din diferite domenii, pentru merite deosebite în activitatea lor (ex. artist e., profesor e., maestru e. al sportului etc.). EMERIT [emari], Marcel (1899— 1985), istoric francez. Filoromân. Prof. univ. la Bucureşti, Alger şi Lille. Studii şi cercetări privind istoria economică şi socială a Europei Centrale şi Răsăritene: „Ţăranii români după Tratatul de la Adrianopol până la desfiinţarea iobăgiei (1829—1864)", „Victor Place şi politica franceză în România până la Unire". Embriogeneză 1a. Embrion de 10—12 zile (văzut din faţă); 1b. Embrion de 10—12 zile (văzut din profil); 2. Embrion la sfârşitul celei de-a doua săptămâni de viaţă intrauterină; 3. Embrion de patru săptămâni; 4. Embrion de patru săptămâni (mai dezvoltat); 5. Embrion de cinci săptămâni; 6. Embrion de şase săptămâni; 7. Embrion de nouă săptămâni; 8. Embrion de trei luni; 9. Embrion de cinci luni 211 EMINESCU EMERSIUNE (< fr.) s. f. 1. Ieşire a unui corp la suprafaţa unui lichid (ex. e. unui submarin). 2. Ieşire a unui corp ceresc din conul de umbră al altuia sau din spaţiul aflat în dreptul altui corp ceresc; reprezintă momentul de sfârşit al ocultatiei. EMERSON [emarsn], Ralph Waldo (1803—1882), filozof, poet şi publicist american. Cel mai de seamă reprezentant al transcendentalismului. Eseurile sale („Despre natură", „Conduita vieţii", „Tratatul asupra caracterului englez") au evidenţiat, pentru prima dată, originalitatea culturii americane. Versuri clasice, adesea gnomice („Poeme"). EMESA v. Homs. EMETIC (< fr., lat.) s. n. Tartrat de stibiu şi de potasiu utilizat în medicină ca vomitiv, în imprimeria textilă ca mordant şi la prepararea lacurilor; p. ext. orice substanţă care provoacă vărsături. EMETRQP, -Ă (< fr.; {s> gr. em met ros „măsurat, potrivit" + ops „vedere") adj., s. m. şi f. (Persoană) care are vederea normală. EMETROPIE (< fr. {i}) s. f. Vedere normală. EMFATIC, -Ă (< fr.) adj., adv. Care se caracterizează prin emfază. EMFAZĂ (< fr., lat.) s. f. Preţiozitate, afectare în scris, în vorbire, în comportament. ♦ (MED.) Atitudine lipsită de naturaleţe, în dezacord cu realitatea, prezentă la psihopaţi, paranoici, schizofrenici. EMFITEQZĂ (< fr., lat. m.) s. f. Embatic. EMFIZEM (< fr. {i}; (s> gr. emphysema „umflare") s. n. Acumulare de aer în ţesuturi. Se deosebesc mai multe forme în funcţie de mecanismul de producere: e. pulmonar (caracterizat prin distensie alveolară), e. de putrefacţie (consecutiv unor infecţii), e. traumatic (urmare a unei rupturi la nivelul alveolelor) etc. EMI- v. hemi-. Ralph Waldo Emerson EMIGRA (< fr., lat.) vb. I intranz. A-şi părăsi patria pentru a se stabili în altă ţară, temporar sau definitiv; a se expatria. EMIGRANT, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. Persoană care emigrează. EMIGRAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Emigrare, expatriere. 2. Situaţia, starea celui emigrat. 3. Timpul cât cineva este emigrat. 4. Totalitatea persoanelor emigrate din aceeaşi ţară, în acelaşi loc, într-o anumită perioadă. EMI KOUSSI [emi cusi], vulcan stins, cel mai înalt vf. din masivul Tibesti (Sahara) pe teritoriul Ciadului. Alt.: 3 415 m. EMIL BODNARAŞ, com. în jud. Suceava; 8 506 loc. (1995). Până la 7 sept. 1976 s-a numit Bădeuţi. Reşed com. este satul Bădeuţi. Biserică (1487), ctitorie a lui Ştefan cel Mare, în satul Milişăuţi. EMILIAN, Céline (1898-1981, n. Bucureşti), sculptoriţă română. Stabilită la Paris. Elevă a lui Bourdelle. Portrete („Alfred Cortot", „Vincent d’lndy"). Basoreliefuri, plachete, medalii. EMILIA-ROMAGNA [emilia-romana], reg. în N Italiei; 22,1 mii km2; 3,9 mii. loc. (1991). Oraş pr.: Bologna. Viticultură. Citrice şi măslini. Cereale, sfeclă de zahăr. Creşterea bovinelor şi a porcinelor. Ind. automobilelor şi a maşinilor agricole; produse farmaceutice. EMINAMENTE (< it., fr.) adv. în cel mai înalt grad, prin excelenţă, cu deosebire, în special. EMINENT, -A (< fr., lat.) adj. Remarcabil, superior, excepţional (2), excelent. EMINENŢĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (Urmat de un pronume posesiv) Titlu onorific conferit cardinalilor. 2. E. cenuşie = colaborator intim al unui conducător de stat, demnitar care acţionează din umbră, fără a se face observat. Prima dată i s-a spus e. c. lui François Leclerc Joseph du Tremblay, consilierul lui Richelieu. EMINESCIAN, -Ă (< Eminescu) adj. Care aparţine lui Eminescu, privitor la Eminescu, în genul operei lui Eminescu. EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850—1889, n. Botoşani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipo-teşti şi Cernăuţi (unde urmează şcoala primară şi gimnazială) şi după o adolescenţă petrecută în peregrinări prin ţară, o vreme însoţind, ca sufleur, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869—1872) şi, cu sprijinul material al „Junimii", la Berlin (1872— 1874). Studiază filozofia (cu preferinţe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar şi istoria, economia politică, ştiinţele naturii, dintr-o nevoie de cunoaştere excepţională, manifestată de timpuriu. Formaţia intelectuală şi universul de cultură configurate acum se vor resimţi în întreg scrisul eminescian. Stabilit la laşi, este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor şcolar pentru judeţele laşi şi Vaslui, redactor la „Curierul de laşi". în toamna lui 1877 pleacă la Bucureşti, unde va fi redactor (între febr. 1880 şi dec. 1881, redactor-şef) la ziarul conservator „Timpul", până în iun. 1883, când se îmbolnăveşte. Anii următori. sunt ai unei vieţi profund nefericite, cu perioade alternante de alienaţie şi luciditate. Internat în sanatorii la Bucureşti şi Viena, revine, după o scurtă călătorie în Italia, la laşi, unde lucrează la Biblioteca Centrală. în apr. 1888, la Bucureşti, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revista „Familia" (când I. Vulcan îi dă numele Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca şi în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influenţe ale romanticilor paşoptişti (elogiaţi, alături de alţi înaintaşi, în „Epigonii" şi în alte poezii) şi cristalizarea unor motive şi formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere şi Madonă") la „Convorbiri literare", singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu o mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieţii şi ale scrisului său: studenţească, ieşeană, bucureşteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat, de-a lungul câtorva decenii şi abia o dată cu încheierea (1993) ediţiei academice de „Opere" (ediţia „Perpesicius"), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri şi însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste — cele mai numeroase şi mai cunoscute — cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal", „Floare albastră", „Lacul", „Dorinţa", „Scrisoarea IV"), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine", „De câte ori, iubito", „Afară-i toamnă", „Sunt ani la mijloc", „Când însuşi glasul", „Din valurile vremii"), fie, mai rar, un reproş adresat femeii care nu înţelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soţ", „Scrisoarea V"). în general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificaţia cosmică a sentimentului, înţele- EMINESCU 212 gerea iubirii ca mod de a participa la viaţa Universului. De aici, sensul existenţial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant şi condiţia realizării vocaţiei sale creatoare, ceea ce explică gravitatea şi profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăşi, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecţie a imaginaţiei sale decât descrierea unui peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spaţiu al vitalităţii cosmice („Memento mori“ — episodul Dacia, „Călin [file din poveste]", „Povestea codrului"), în care peisajele au o semnificaţie simbolică. O funcţie esenţială în creaţia poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana“, „Fiind băiet păduri cutreieram") sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginaţiei. E. este, ca toţi marii romantici, un poet vizionar şi visul intră în ţesătura intimă a operei lui. Din romantism vine şi prezenţa masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi şi din folclorul naţional, ci şi tendinţa continuă de mitizare şi creare de mituri noi. în afară de mituri cosmogonice şi escatologice („Scrisoarea l“, „Rugăciunea unui dac“), aflăm mituri ale geniului („Povestea magului călător în stele", „Luceafărul"), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din „Memento mori“, „Gemenii") etc. E. priveşte din perspectiva mitului istoria lumii („Memento mori") sau a naţiei („Andrei Mureşanu", „Scrisoarea III"), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura — spaţiu al unei geneze perpetue („Scrisoarea I", „Luceafărul") sau al contopirii de tip mioritic („Mai am un singur dor"). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul şi nici măcar detaşarea de lume („Glossa") nu-l poate împăca, poetul e copleşit de melancolia lui funciară („Melancolie", „Peste vârfuri", „Trecut-au anii", „Odă — în metru antic"), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar şi modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinţei naţionale („Doina"). Paralel cu poezia, E. a scris proză şi teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase şi importante pentru lărgirea posibilităţilor genului. „Făt-Fru-mos din lacrimă" este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanţei — mai bogată şi puternic liricizată — cât şi al stilului, original şi strălucitor. „Sărmanul Mihai Eminescu Dionis" este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română, „La aniversară" este o delicată schiţă psihologică despre adolescenţă, „Cezara" o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea para-disiacă a „insulei lui Euthanasius". Dintre prozele rămase, în general, neterminate şi publicate postum, se remarcă romanul de început „Geniu pustiu" şi „Avatarii faraonului Tlă", construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună un „Dodecameron dramatic", un ciclu de 12 drame inspirate din istoria naţională. Puţine au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care „Bogdan Dragoş", „Alexandru Lăpuşneanu", „Mira". Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole „Icoane vechi şi icoane nouă" (1877), „Studii asupra situaţiei" (1880) şi implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvenţă şi coerenţă atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă şi evoluţionistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale fireşti, prin structuri şi instituţii care să ţină seama de tradiţiile naţionale şi de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare, dar nu reacţionară, căci respingând „formele goale" (structurile şi instituţiile) introduse („importate") de revoluţia burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru „umplerea" cu conţinut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită şi prin calităţile literare, prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstraţia teoretică riguroasă şi de la aforism până la co- municarea colocvială menită să facă accesibile unui public neiniţiat concepte şi teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forţă expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieţii doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, şi va scrie întâiul studiu de referinţă asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influenţă a lui E. asupra liricii româneşti, ca şi procesul descoperirii şi asimilării întregii creaţii a celui care a devenit pentru conştiinţa noastră naţională „expresia integrală a sufletului românesc" (N. lorga). EMIN PAŞA, Mehmed (pe numele adevărat Eduard Schnitzer) (1840 — 1892), explorator şi administrator german. Guvernator (din 1878) al provinciei Equatoria — Sudan. A luptat împotriva insurgenţilor mahdişti. Asasinat. EM|R (< fr.) s. m. 1. Titlu dat descendenţilor Profetului Mahomed; persoană având acest titlu. 2. Titlu dat unui guvernator, şef de stat sau unui comandant de oşti în unele ţări musulmane; persoană având acest titlu. EMIRAT (< fr.) s. m. Stat condus de un emir. EMIRATELE ARABE UNITE (Al-Imărăt al-'Arabîyah al-Muttahidah), stat în SE Pen. Arabia, pe coasta meridională a G. Persic, format din şapte emirate (Abu Dhabi, Ajmăn, Dubai, Al-Fujairah, Ras al-Khaimah, Sharjah, Umm al-Qaiwain); 83,6 mii km2; 2 mii. loc. (1993). Cap.: Abu Dhabi. Limba oficială: araba. Religia: islamică 94,9% (sunniţi 80%, şiiţi 20%), creştină 3,8%. Oraşe pr.: Dubai, Sharjah. Terit. este alcătuit, în mare parte, dintr-o câmpie litorală joasă, deşertică, acoperită de nisipuri şi sărături; în E se înalţă M-ţii Al Hajar al-Gharbi (2 100 m); ţărmul este însoţit de insule de corali. Climă tropical-deşertică cu precipitaţii puţine (75 mm/an). Mari rezerve de petrol şi gaze naturale. Se expl. mai ales petrol (110 mii. t, 1992, locul 7 pe glob); gazele naturale se exportă, în parte, lichefiate (mari instalaţii pe ins. Dăs). în oaze se cultivă curmali, mango, citrice, legume, cereale. Creşterea nomadă a animalelor (caprine, ovine, cămile). Pescuit de perle. Energie electrică (13,6 miliarde kWh, 1990); prelucr. petrolului, aluminiu (239 mii t, 1991), ciment (52 mii. t, 1991), îngrăşăminte chimice (212 mii t, 1986), mase plastice ş.a. Nu are căi ferate. Căi rutiere (1984): 4 360 km. Flota comercială: 1,3 mii. t.d.w. (1991). Moneda: 1 E.A.U. dirham = 100 fils. Export (1991): petrol, gaze lichefiate, 52 54 56 26] 24° -Manama-——H 1. BAHRAIN 2. ( (Al-Manamah) - ^__ zr \—^k>Dukf}âf) T - — , 2 ^Doha=zz(oo\^u\-Pe o CjUmm Sa id V^= „ —^^ J—'^oShuweihat -9 ^EMIRATELE AR, . \ oShalăh 4/\ 0 50 10() 150?m^ (J Q | JATAR 3. OMAN [ :Ras al-Khaimahzz tlmm al-Qaiwaing^ Sharjah &Ajmâ rs\c—=& Dubai — < (Dubayy) i =®ABU DHABI / ^ o 7«‘ Bin Markhanj— ABE UNITE/ / 1 TĂ \ l-Fujayrah~ /%>= iraimi < D 26 24- 52° 54= ! 56° DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Emirate Suprafaţa Populaţia Capitala (km2) (1993) Abu Dhabi (Abu Zabi) 73 060 798 000 Abü Dhabi (Abü Zabî) Ajmăn 260 76 000 Ajmăn Dubai (Dubayy) 3 900 501 000 Dubai (Dubayy) Al-Fujayrah 1 300 63 000 Al-Fujayrah Răs al-Khaimah 1 700 130 000 Ra’s al-Khaymah (Răs al-Khaimah) Sharjah 2 600 314 000 Sharjah Umm al-Qaiwain 780 27 000 Umm al-Qaiwain peşte, perle ş.a. Import (1991): maşini, utilaje şi mijloace de transport, bunuri ind. de larg consum, produse siderurgice, produse alim., produse chim. ş.a. — Istoric. Populată din sec. 7 de arabi, aşa-numita „Coastă a Piraţilor" a semnat cu Marea Britanie un tratat de pace perpetuă, în 1853, şi s-a aflat sub protectorat britanic între 1892 şi 1971. între 1968 şi 1971, cele şapte şeicate şi emirate care formează astăzi E.A.U. fac parte, sub denumirea de Omanul Contractual, alături de Qatar şi Bahrain, din Federaţia Şeicatelor din regiunea Golfului Persic. în dec. 1971, şase emirate devenite independente proclamă E.A.U., la care se raliază, în febr. 1972, şi Ras al-Khaimah. Guvernul a susţinut material şi logistic efortul militar aliat în Războiul Golfului (1991). E.A.U. sunt un stat federal condus de un preşedinte. Activitatea legislativă este exercitată de Consiliul Suprem al Uniunii (compus din suveranii celor şapte state) şi de Consiliul Naţional Federal, iar cea executivă de Consiliul Suprem al Uniunii şi de Consiliul de Miniştri. Fiecare dintre cele şapte emirate componente este o monarhie absolută, suveranii având competenţe legislative şi executive depline, cu excepţia domeniilor apărării şi politicii externe. EMISAR (< fr., lat.) s. m., s. n. I. S. m. Trimis însărcinat cu o misiune, sol2 (1). II. S. n. 1. Apă de suprafaţă (curgătoare sau stătătoare, lac, bazin artificial etc.) care colectează apele murdare provenite de la întreprinderi industriale, din centre populate sau surplusul de apă de pe terenuri irigate ori dese-cate, antrenându-le în curgere către o altă apă. 2. Curs de apă permanent, care drenează surplusul de apă dintr-un bazin lacustru (ex. Ronul pentru lacul Geneva). EMISFERĂ (< fr.; {i} emi- + gr. sphaira ,,sferă“) s. f. 1. (MAT.) Jumătate dintr-o sferă. -0 (FIZ.) Emisferele de Magdeburg = glob alcătuit din două emisfere metalice, alăturate, în care s-a făcut vid şi care nu au putut fi desfăcute (nici cu patru perechi de cai), demon-strându-se astfel existenţa presiunii atmosferice. Au fost construite de Otto von Guericke în 1654. 2. (ASTR., GEOGR.) Fiecare dintre cele două jumătăţi ale sferei cereşti sau terestre, mărginite de ecuatorul ceresc, respectiv de ecuatorul terestru şi de meridianul de referinţă. Poate fi: nordică (boreală, septentrională) şi sudică (australă, meridio- Emisferele Pământului EMISFER1C 214 nală), vestică (occidentală) şi estică (orientală). -o E. continentală = e. ipotetică, cu centrul în apropiere de oraşul Nantes din Franţa, în care uscatul ocupă 47% din suprafaţă. E. maritimă (sau oceanică) = e. ipotetică, cu centrul în Arh. Bounty, la SE de Noua Zeelandă, în care apa ocupă 91% din suprafaţă. 3. (ANAT.) Emisfere cerebrale = cele două părţi simetrice ale creierului mare, de formă eliptică, separate între ele prin scizura interemisferică. Emisfere cerebe-loase - cele două părţi laterale, simetrice, ale cerebelului, situate de o parte şi de alta a vermisului. EMISFERIC, -A (< fr.) adj. în formă de emisferă. EMISIE (< fr., lat.) s. f. 1. (FIZ.) Producere a unei radiaţii ondulatorii (ex. lumină, sunet) sau corpusculare (ex. electroni, protoni), urmată de propagarea acestora în mediul înconjurător. <0 E. radio = radioemisie. (ELT.) E. electronică = e. de electroni apărută la suprafaţa unui corp, sub acţiunea unor câmpuri electrice exterioare puternice (e. autoelectronică), prin bombardarea suprafeţei respective cu electroni, ioni, atomi neutri (e. secundară) sau datorită temperaturii ridicate a acesteia (e. ter-moelectronică). E. fotoelectronică sau fotoemisie = efect fotoelectric extern. E. stimulată = e. unui foton în urma tranziţiei unui atom dintr-o stare energetică superioară într-una inferioară, datorită interacţiei rezonante a atomului cu un foton incident. 2. Fază din ciclul maşinilor cu abur, în care aburul, după ce a efectuat lucrul mecanic, este evacuat în atmosferă sau într-un condensator. EMISIUNE (EMISIE) (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a emite, de a pune în circulaţie; emitere. 2. Program transmis prin radio sau prin televiziune într-o ordine dinainte stabilită. 3; (FIN.) Crearea şi punerea în circulaţie a semnelor băneşti (e. bănească) de către banca centrală David Emmanuel (banca de e.), a unui împrumut de stat, a unor obligaţiuni din sectorul public sau privat, baterea de monedă metalică cu valoare proprie deplină de către autorităţile monetare (e. monetară). -0- Perioadă de e. = perioada de timp în care se efectuează plasarea unui împrumut sau a unor obligaţiuni. ♦ Punere în vânzare a unor acţiuni sau obligaţiuni de către o societate pe acţiuni la constituire sau în vederea măririi capitalului propriu. 4. (FILAT.) Punere în circulaţie a unei noi serii de mărci poştale sau retipărirea la o anumită dată a unei serii mai vechi. EMISI.V, -Ă (< fr.) adj. Referitor la emisie; emiţător (1). EMISTIH (HEMISTIH) (< fr., lat.) s. n. Nume dat fiecăruia dintre cele două jumătăţi de vers despărţite de cezură (mai ales în versul alexandrin). EMITANŢĂ (< fr.) s. f. Radianţă. EMJTE (< lat. emittere, cu unele sensuri după fr. émettre) vb. III tranz. 1. A enunţa, a exprima, a lansa o părere, o teorie etc. ♦ A transmite. 2. (DR.) A elabora un act normativ (ex. o instrucţiune). 3. (FIN.) A crea şi a pune în circulaţie o bancnotă, o hârtie de valoare etc. 4. (FIZ.) A produce o radiaţie on-dulatorie sau corpusculară. EMITENT, -Ă (< it., lat.) adj., s. m. 1. Adj. Care emite (3). 2. S. m. Emiţător (3). 3. S. m. Organism care lansează un împrumut (stat, întreprindere publică sau privată, organism internaţional). EMITOR (< emite) s. n. Electrodul unui tranzistor prin care se injectează electronii, dacă tranzistorul este de tipul n-p-n, sau golurile (II, 2), dacă este de tipul p-n-p. EMIŢĂTOR, -OARE (< emite, după fr. émetteur) adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care emite; emisiv. 2. S. n. Instalaţie, aparat, dispozitiv etc. care emite unde electromagnetice, sonore sau impulsuri de curent. ^ E. de radio = instalaţie de telecomunicaţie pentru producerea oscilaţiilor electromagnetice purtătoare de informaţie, destinate emisiei în spaţiul înconjurător sub formă de unde electromagnetice, prin intermediul unei antene; radioemiţător. După natura informaţiei conţinute, ele pot fi: de radiodifuziune, de radiotelegrafie, de televiziune, de radiofototelegrafie, de radiotelecomandă, de radiolocaţie etc. 3. S. m. (LINGV.) Persoană care emite un enunţ lingvistic; emitent. EMMANUEL, David (1854-1941, n. Bucureşti), matematician român. M. de onoare al Acad. (1936), prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre întemeietorii şcolii româneşti de matematică. Cercetări în domeniul analizei matematice (teoria funcţiilor eliptice). A determinat proprietăţile integralelor abefiene de speţa a treia. Op. pr.: „Asupra integralelor pseudo-eliptice“, „Lecţiuni de teoria funcţiilor". EMMANUEL [emanüel], Pierre (pseud. lui Noël Mathieu) (1916—1984), scriitor francez. Poemele sale ilustrează spiritul Rezistenţei („Zile de mânie“), dar şi angoasa metafizică a omului din epoca modernă în confruntarea cu creştinismul şi miturile păgâne („Sodoma“, „lacob“, „Evangheliar", „Duel"). EMMANUEL-PHILIBERT (zis Cap de Fier) (1528—1580), duce de Savoia (1553—1580). în slujba împăratului Carol Quintul (din 1544). Victorios în bătălia de la Saint-Quentin (1557) împotriva regelui francez Henric II; a recuperat Savoia şi Piemontul (1559). A stabilit capitala ducatului la Torino (1562) şi a reintrodus catolicismul. EMMAUS, sat în ludeea, la c. 25 km NV de Ierusalim; pe drumul ce ducea spre acest sat, lisus, înviat, s-a arătat dinaintea a doi dintre ucenicii săi, Luca şi Cleopa, tâlcuindu-le din Scriptură; n-a fost recunoscut decât în momentul când a binecuvântat şi a frânt pâinea. Azi, probabil, Imwas. EMMEN, oraş în NE Olandei, la SE de Groningen; 92,8 mii loc. (1989). Produse electrotehnice, ciment. Ind. chimică (fire şi fibre sintetice, medicamente) şi a tricotajelor. Produse lactate. Grădină zoologică. EMOLIENT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care are proprietatea de a muia şi de a destinde ţesuturile congestionate sau înăsprite. 2. S. n. Produs care înmoaie pielea şi mucoasele (ex. lano-lina). ♦ Substanţă (ulei, grăsime, ceară etc.) folosită la finisarea produselor textile pentru a le imprima moliciune, supleţe şi luciu. • EMONDAJ (< fr.) s. n. Operaţie de tăiere a ramurilor de pe trunchiurile arborilor în vegetaţie pentru a stimula creşterea în înălţime. ÉMOTJV, -Ă (< fr., it.) adj. 1. Care se referă la emoţie sau Ja afectivitate; care provoacă emoţii; afectiv; emoţional. 2. Care se emoţionează uşor; sensibil, impresionabil. EMOTIVjSM (< fr.) s. n. Teorie dezvoltată în cadrul filozofiei analitice, conform căreia propoziţiile moralei nu descriu stări de fapt, ci exprimă sau provoacă sentimente şi atitudini ce au legătură cu istoria folosirii cuvintelor. Reprezentanţi: R. Carnap, M. Schlick, H. Reichenbach, A.J. Ayer, Ch.L. Stevenson. EMOTIVITATE (< fr., it.) s. f. 1. Gradul de reactivitate a unui individ la 215 EMULSIE factori emotivi. 2. Reacţie emotivă exagerată, faptul de a se emoţiona uşor. EMOŢIE (< fr.) s. f. Reacţie psihică şi neuroendocrină a omului şi a animalelor la acţiunea unor factori interni sau externi de nuanţă subiectivă pronunţată, manifestată prin fenomene vegetative, viscerale şi vasomotorii (ex. bucuria, mânia, frica). EMOŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A cauza, a provoca o emoţie; a impresiona (1). + Refl. A fi cuprins de emoţie. EMOŢIONAL, -Ă (fr., engl., germ.) adj. Care este propriu emoţiilor; provocat de o emoţie; care provoacă emoţie; emotiv (1). EMOŢIONANT, ~Ă (< it.) adj. Care. emoţionează; tulburător, mişcător (2). EMPATjE (< fr.) s. f. Intuiţie simpatetică, identificare afectivă, transpunere, în psihologie, desemnează un proces complex (perceptiv, intelectual, afectiv) constând în identificarea subiectului cu obiectul cunoaşterii (îndeosebi o persoană) şi în proiectarea stărilor proprii asupra acesteia din urmă, subiectul trăind în sine viaţa altuia. în estetică, se aplică unui proces complex (perceptiv, intelectual, afectiv) de raportare la o-biectul artistic. A cunoscut o largă circulaţie în estetica romantismului (Novalis, R. H. Lotze, Th. Lipps). EMPEDOCLE (EMPEDOKLES) (c. 490—c. 430 Î.Hr.), filozof, medic şi poet grec. Discipol al lui Pitagora şi Parme-nide. A susţinut că orice schimbare rezultă în urma acţiunii a două forţe cosmice, Iubirea şi Ura, care produc amestecul şi separarea celor patru elemente eterne şi intransformabile: apă, aer, foc, pământ. Potrivit tradiţiei, s-ar fi aruncat în craterul vulcanului Etna pentru a-şi convinge concetăţenii că este zeu. EMPIEM (< fr.; {s> gr. en „în“ + pyon ,,puroi“) s. n. 1. Acumulare de puroi într-o cavitate naturală a organismului. 2. Pleurezie purulentă (ex. între doi lobi pulmonari, între pleură şi diafragmă). EMPIRE (cuv. fr.) [ăpjr] s. n. Stil ~ = stil apărut în Franţa în timpul lui Napoleon I, la începutul sec. 19, care durează până către 1830. Se dezvoltă mai ales în arhitectură şi în artele decorative şi aplicate. Continuând stilul directoire, inspirat din arta antichităţii greco-romane şi din cea egipteană, se caracterizează în arhitectură prin monumentalitate şi austeritate (Arc du Carrousel de Ch. Percier şi P. Fontaine, Arcul de Triumf din piaţa l’Etoile de J.F. Chalgrin, Palatul Bursei din Paris), iar în artele decorative printr-o îmbinare a motivelor mitologice cu acelea ale emblemelor militare. EMPIRE STATE BUILDING [empsia steit bildirj], clădire în New York (Manhattan), situată pe Fifth Avenue. Construită în 1930—1931, are 102 etaje (449 m) şi este una dintre cele mai înalte clădiri din lume. Sediu a numeroase instituţii publice. EMPIRÇÜ (< fr.; {s} gr. emphyros „care este în flăcări") s. n. 1. (în cosmologia şi mitologia greco-romană) Ultima sferă cerească, de foc; partea cea mai înaltă a cerului, unde îşi aveau lăcaşul zeii. 2. (în Ev. Med., în teologia creştină) Al şaptelea cer, lăcaşul lui Dumnezeu şi al sufletelor celor mântuiţi. EMPIRIC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Bazat (numai) pe experienţă; limitat la datele senzoriale, fără prelucrarea lor teoretică. <0 Comportament e. = comportamentul celui care acţionează numai pe baza propriei experienţe, neverificate critic, fără a o îmbogăţi cu cunoştinţe dobândite prin studiu. 2. (FIZ.) Formulă e. -formulă obţinută din încercările de a interpreta datele experimentale, fără suport teoretic. EMPIRIOCRITICISM (< rus.) s. n. Formă fenomenalistă a empirismului orientată spre reducerea cunoaşterii la descrierea experienţei pure şi eliminarea elementelor apriorice, metafizice şi dualiste. Reprezentanţi: R. Avenarius şi E. Mach. EMPIRISM (< fr. {i}; {s} gr. empeiria „experienţă11) s. n. 1. Orientare în filozofie, care accentuează (unilateral) rolul experienţei şi al observaţiei în cunoaştere, subapreciind rolul cunoaşterii logice, teoretice; este opus, de obicei, raţionalismului. 2. Folosirea exclusivă a experienţei într-un domeniu oarecare de activitate, subapreciere a rolului teoriei sau al abstracţiei ştiinţifice. 3. Teorie susţinând că orice cunoştinţă derivă din experienţă, asociată cu numele filozofilor britanici J. Locke, G. Berkeley şi D. Hume. E. social (sociologic) = iniţial (sec. 19) orientare, apoi tendinţă dominantă în sociologia sec. 20, influenţată de neopozitivism şi punând accentul pe lărgirea sferei de cercetare a problemelor de metodologie, pe elaborarea de tehnici de precizie pentru investigaţii. EMPLASTRU (< lat. emplastrum) s. n. Preparat farmaceutic solid, adeziv, plastic, care are în componenţă săruri de plumb, răşini, cauciuc, medicamente; se aplică pe piele pentru izolarea rănilor sau fixarea pansamentelor; plasture. EMPSON [empsn], William (1906— 1984), poet şi critic literar englez. Poezie influenţată de şcoala metafizică („Poeme", „Se porneşte furtuna. Poeme"). Folosind analiza de text, identifică ambiguitatea drept trăsătură definitorie a limbajului poetic („Şapte tipuri de ambiguitate"). EMS, fi. în NV Germaniei; 371 km. Izv. din Teutoburger Wald, traversează NV Câmpiei Germane şi se varsă în Marea Nordului, aproape de Emden, printr-un estuar. Legat prin canale de Elba, Weser şi Rin. EMU (< germ.) s. m. Pasăre terestră acarinată, de talie mare (până la 2 m), endemică în Australia şi asemănătoare cu struţul, dar lipsită de creasta cornoasă de pe cap, foarte bună alergătoare (70 km/h) şi înotătoare (Dromi-ceius novaehollandiae). Specie ocrotită. EMUL (< fr., lat.) s. m. Persoană care caută să egaleze sau să depăşească pe cineva într-un domeniu de activitate. EMULARE (după engl. émulation) s. f. Proprietate a unui sistem de calcul numeric de a executa programe scrise în limbajul maşină al unui alt sistem şi de a obţine performanţe similare în privinţa timpului de calcul. EMULAŢIE (< fr., lat.) s. f. Strădanie de a depăşi pe cineva; întrecere, competiţie. ÉMULGATOR (< germ.; {s> lat. emulgeo „a mulge") s. m. Substanţă cu acţiune superficial activă care se adaugă unei emulsii pentru a-i creşte stabilitatea (ex. cazeina, săpunul etc.); agent de emulsionare. EMULSIE (< fr.; {s> lat. emulsus „muls") s. f. (CHIM.) Sistem dispers neomogen format din două lichide nemis-cibile, dintre care unul se află dispersat sub formă de picături fine în masa celuilalt. Pot fi naturale (ex. laptele, untul) sau artificiale (ex. cremele cosmetice). <0> (FIZ.) E. fotografică = suspensie formată din microcristale de halogenuri (bromură sau clorură) de argint, dispersate într-o soluţie vâscoasă de gelatină depusă pe celuloid, hârtie, sticlă Emu EMULSINĂ 216 etc. E. nucleară = strat de e. fotografică pe un suport de sticlă, în care particulele elementare cu sarcină electrică sau alte particule ionizante lasă urme vizibile (după developare) la microscop; se utilizează în cercetările de fizică nucleară. EMULSINĂ (< fr. {i}) s. f. (BIOCHIM.) Enzimă hidrolitică, cu acţiune în special asupra beta-glicozidelor, cum este amig-dalina (prezentă în sâmburi de migdale amare), pe care o scindează în glucoză, aldehidă benzoică şi acid cianhidric. EMULSIONA (< fr.) vb. I intranz. şi tranz. A forma sau a prepara o emulsie. ENACHE, Ştefănuţă (n. 1929, Bucureşti), inginer român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în proiectarea (modelul grafic şi matematic) şi tehnologia sculelor aşchietoare. A studiat mecanismul formării microprofilului suprafeţei prelucrate prin aşchiere. ENACOVICI, George (1891-1965, n. Focşani), compozitor şi violonist român. Prof. univ. la Bucureşti. Bogată activitate solistică şi camerală. A compus muzică simfonică si camerală, vocală şi corală. ENANTEM (< fr. {i}; {s} gr. en „în" + anîheo „a înflori") s. n. Leziuni eruptive ale mucoaselor ce apar în unele boli contagioase (ex. scarlatină, rujeolă). ENANTIOBIOZĂ (< fr.) s. f. Stare a organismelor vii care trăiesc în acelaşi mediu şi care execută acţiuni antagonice unele faţă de altele. ENANTIOMORF, -Ă (< fr.) adj. Care prezintă enantiomorfie. ENANTIOMORFI.E (< fr., {s} gr. enantion „faţă în faţă“ + morphe „formă") s. f. Proprietate a unor substanţe de a cristaliza în două forme, dintre care una este imaginea celeilalte într-o oglindă plană; enantiomorfism. Encefal 1. de peşte teleostean (păstrăv); 2. de amfibian (broască); 3. de pasăre (porumbel); 4. de mamifer (câine): 5. de choata (Ateles geoffroyi); 6. de hamadril (Cynocephalus hamadryas); 7. de urangutan (Simia satyrus); 8. de cimpanzeu (Anthropopitechus iroglodytes); 9. de om (Homo sapiens) ENANTIOPATjE (< fr.) s. f. 1. (MED.) Stare de antagonism între două procese patologice. 2. (MED.) Metodă terapeutică bazată pe principiul contrariilor, ce practică administrarea de remedii cu efecte opuse celor ce se vor combătute ENANTIOTRQP, -Ă (< fr.) adj. Care prezintă enantiotropie. ENANTIOTROPIE (< fr. {i}; {s> gr. enantios „opus" + tropos „fel") s. f. Proprietate a unor substanţe de a prezenta diferite structuri cristaline în aceeaşi stare de agregare, fiecare dintre acestea fiind stabilă în anumite intervale de temperatură şi de presiune. ENARMONJE (< fr. {i}; {s> gr. enar-monios „în acord perfect") s. f. (MUZ.; în sistemul temperat) Raportul dintre sunete cu aceeaşi înălţime, dar cu notaţie diferită (ex. fa diez—sol bemol). ENĂCEANU, Ghenadie (1837-1898, n. laşi), cărturar român. Prof. la seminarul teologic din Bucureşti. Episcop de Râmnic (din 1886). Unul dintre fondatorii periodicului „Biserica Ortodoxă Româ-nă“. Lucrări de folclor („Meşterul Manole şi Petru Movilă"), stilistică şi literatură („Stilistica sau Curs de literatură în proză"), teologie şi istorie („Vizite canonice însoţite de note istorice şi arheologice"). ENĂŞESCU, Artur (1888-1942, n. Burdujeni, jud. Suceava), poet român. Lirică a boemei, elegiacă şi clasicizantă („Pe gânduri"), ilustrând o existenţă de „poet blestemat". ENCARNACIÔN [encarnaeion], oraş în S Paraguayului, port pe Paranâ; 55,4 mii loc. (1992). Important centru comercial şi economic al ţării. Produse alim. Prelucr. lemnului şi a pieilor. Export de produse agroalimentare şi lemn. Fundat în 1632. ENCAUSTIC, -Ă (< fr lat.) s. f„ s. m. (ARTE PL.) 1. S. f. (în Antic.) Procedeu de pictură în care culorile se foloseau diluate cu ceară. 2. S. m. Preparat pe bază de ceară folosit la impregnarea statuilor de marmură sau de ipsos, pentru a le da un ton catifelat sau pentru a le feri de umezeală. ENCEFAL (< fr.; {s} gr. egkephalos „creier") s. n. Parte a sistemului nervos central care cuprinde creierul mare, pedunculii cerebrali şi bulbul rahidian. V. creier. ENCEFALITA (< fr. {i}; {s} gr. egkephalites „al creierului") s. f. Infla-maţie acută sau cronică a ţesutului nervos cerebral. Este însoţită de febră, dureri de cap, paralizii, tulburări de cunoaştere etc. Se cunosc mai multe forme de encefalite, diferite ca patogenie, etiologie şi evoluţie (e. bacteriană, e. letargică, e. tuberculoasă etc.). 217 ENCLIZĂ ENCEFALOGRAFIE (< fr. {i}; {s} gr. egkephalos „creier" + graphe „descriere") s. f. Metodă de examinare radio-grafică a encefalului cu ajutorul introducerii de aer în spaţiul subarahnoidian cerebral sau de substanţe radioopace. ENCEFALOID, -Ă (< fr.; {s> gr. egkephalos „creier“ + eidos „aspect") adj. Care are aspect şi consistenţă asemănătoare creierului (ex. tumoare e.). ENCEFALOMIEUTĂ (< fr.) s. f. Leziune inflamatorie a encefalului şi măduvei spinării, în care coexistă atât simptome de encefalită, cât şi de mielită. ENCEFALOPATIE (< fr.; {s} gr. egkephalos „creier" + pathos „suferinţă") s. f. Denumire generică pentru suferinţele organice ale creierului; boală a creierului. ENCHI, Fumiko (n. 1905), scriitoare japoneză. Romane şi piese de teatru ce investighează psihologia feminină într-o societate de tranziţie, dominată încă de caracterul feudal al relaţiilor familiale („Portretul împărătesei Komyo“, „Alunecuş pentru femei", „Zile flămânde"). ENCICLICĂ (< fr., germ.; {s> gr. egkyklios „circular") s. f. 1. Scrisoare adresată bisericilor dintr-un teritoriu dat. > Iniţial, scrisoare a oricărui episcop către bisericile şi credincioşii săi. 2. (în Biserica catolică) Scrisoare a papei către bisericile, clerul şi credincioşii din toate ţările sau dintr-o anumită ţară, conţinând o problemă de doctrină sau de actualitate. 3. (Din 1867, în anglica-nism) Denumire dată scrisorilor redactate la sfârşitul conferinţelor de la Lambeth şi expediate către întreaga comunitate anglicană. ENCICLOPEDIC, -Ă (< fr. fe>) adj. Care ţine de enciclopedie, privitor la enciclopedie. ENCICLOPEDIE (< fr. {i}; {s} gr. egkyklia „ansamblul ştiinţelor" + paideia „educaţie, învăţătură") s. f. 1. Ansamblu multilateral de cunoştinţe omeneşti. 2. Tip de lucrare lexicografică, de diferite proporţii, care tratează sistematic termeni, noţiuni sau nume proprii din toate domeniile de activitate sau dintr-un singur domeniu, fie în ordine alfabetică, fie pe probleme sau pe ramuri (e. tematice). în funcţie de concepţie şi de consemnarea noţiunilor şi realităţilor, e. pot avea un caracter universal, cuprinzând informaţii generale, sau naţional, conţinând referiri exclusive la cultura şi civilizaţia unei ţări sau ale unui popor. Lucrări cu caracter enciclopedic au apărut, încă din cele mai vechi timpuri, la chinezi, egipteni, greci, romani, arabi. Termenul de e. a fost introdus în Evul Mediu. Prima enciclopedie modernă, tratând termenii în ordine alfabetică, a fost cea a lui J.H. Alsted, din 1630 (Encyclopaedia VII tomus). în sec. 18 apare „Enciclopedie sau Dicţionar raţional al ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor", realizată de savanţi francezi, care a avut un mare rol în difuzarea culturii iluministe. Printre cele mai importante e. se numără: „Encyclopaedia Britannica" (30 vol., 1978; prima ediţie în 3 vol., apărută între 1768 şi 1771), „Der Grosse Brockhaus" (12 vol., 1977—1981), „Meyers Neues Lexikon" (18 vol., 1972—1978), „Enciclopedia hispano-americană", editată de Espasa Calpe (80 vol., 1905—1933), „Enciclopedia italiană Treccani" (37 vol., 1929— 1939), „Larousse du XXe siècle" (6 vol., 1929—1933), „Grand Larousse Encyclopédique" (10 vol., 1960—1964), „Marea enciclopedie sovietică" (ed. I, 66 vol., 1925—1947), „Encyclopédie de l’Islam" (4 vol. + 5 fasc., prima ediţie 1913— 1936), „Enciclopedia americană" (30 vol., 1962), „Marele dicţionar enciclopedic italian" (20 vol., 1966—1973), „Encyclopaedia Universalis" (lucrare franceză în 30 vol., realizată prin colaborarea a c. 4 000 de specialişti din toată lumea, 1968—1975), „Encyclopaedia Judaica" (16 vol., 1971). Cea mai veche e. românească este „Enciclopedia română", editată de ASTRA (3 vol., 1898— 1904) şi coordonată de Corneliu Diaconovici; în 1931, I.A. Candrea şi Gh. Adamescu au publicat Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească"; între 1938 şi 1943, sub conducerea lui D. Guşti, a fost editată „Enciclopedia României" (4 vol.); în 1940, s-a publicat „Enciclopedia Cugetarea", elaborată de Lucian Predescu; în 1962—1967 a apărut „Dicţionarul enciclopedic român" (4 vol.), „Micul dicţionar enciclopedic" (1972 prima ediţie), „Dicţionar enciclopedic" (vol. I, 1993; vol. II, 1996; —). ENCICLOPEDIE SAU DICŢIONAR RAŢIONAL AL ŞTIINŢELOR, ARTELOR Şl MEŞTEŞUGURILOR (denumită pe scurt „Enciclopedia franceză"), vastă lucrare enciclopedică, monument al filozofiei iluministe, iniţiată de D. Diderot şi J. d’Alembert şi editată în 35 voi. (1751 — 1780). La elaborarea ei au luat parte peste 150 de filozofi, savanţi şi specialişti în toate domeniile (Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Helvétius, Condillac, Buffon, d’Holbach, Marmontel, Quesnay, Turgot), E. fiind oglinda progresului ştiinţei şi gândirii timpului. Discursul preliminar elaborat de d’Alembert constituie un tablou sintetic al cunoaşterii epocii iluministe. ENCICLOPEDISM (< fr. {i» s. n. Erudiţie vastă, multilaterală. ENCICLOPEDIST, -Ă (< fr. {!}) subst., adj. 1. S. m. pl. Nume dat gânditorilor, savanţilor şi scriitorilor francezi din sec. 18 care au colaborat la editarea „Enciclopediei franceze". 2. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care are cunoştinţe enciclopedice. ENCINA [eneina], Juan del (1469— 1529), cleric, scriitor şi muzician spaniol. Poeme pastorale, cântece de Crăciun şi versuri de circumstanţă (ciclul „Colinde"). Operă dramatică alcătuită din „autos", egloge laice exaltând iubirea erotică şi egloge religioase, pline de patetism („Piesa despre certăreţ", „Placida şi Vitorino", „Cristino şi Febeea", „Egloga în versuri trubadureşti", „Reprezentare a preasfintei învieri a lui Hristos"). Un „Cantonier" pus pe muzică. ENCKE [eijco], Johann Franz (1791 — 1865), astronom german. Prof. univ. la Berlin. Contribuţii în mecanica cerească. A elaborat metode de determinare a orbitelor cometelor (cometa E.) şi a perturbaţilor planetare. A determinat para-laxa solară. ENCKELL, Rabbe Arnfinn (1903— 1974), pictor şi scriitor finlandez de expresie suedeză. Poezii în care se reflectă suferinţele lumii („Bolta"); tragedii în versuri de inspiraţie antică („Hecuba", „Alcman"); romanul „Un autoportret" influenţat de psihologia freudiană. ENCLAVĂ (< fr., germ.) s. f. 1. Fragmente de roci de altă natură înglobate în masa rocilor eruptive. 2. Terit. de mici dimensiuni având o populaţie puţin numeroasă, aflat în apropierea graniţei dintre două state, în interiorul unuia, dar aparţinând celuilalt. Acelaşi terit. este socotit e. de statul care îl înconjură spaţial, dar de care nu aparţine, şi, în acelaşi timp, de statul sub jurisdicţia căruia se află. în prezent sunt pe glob c. 250 de e., mai mult de 200 aflându-se la graniţa dintre india şi Bangladesh şi 38 la graniţa dintre Belgia şi Olanda. 3. Situare geografică a unui stat sau terit. înconjurat total de spaţiul altui stat. Ex.: Lesotho (e. în Rep. Africa de Sud), San Marino (e. în terit. italian), Brunei (e. în Federaţia Malaysia), Cabinda (e. a Angolei în Rep. Zair). ENCLITIC, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre cuvinte) Care este legat de un cuvânt precedent cu care alcătuieşte o unitate, fiind lipsit de accent propriu. O Articol e. - articol hotărât care se ataşează la sfârşitul unui cuvânt. ENCLI.ZĂ (< fr.; (s> gr. egkiipsis „deplasare a accentului") s. f. Ataşare a unui cuvânt, a unei silabe sau a altui ENCOMIASTIC 218 element neaccentuat la cuvântul precedent; postpunere. ENCOMIASTIC (< it.) adj. Care ţine de encomion; laudativ, elogios. ♦ (Peior.; subst.) Laudă exagerată, nemeritată. ENCOMION (< ngr.) s. n. Cuvântare de laudă, elogiu în onoarea cuiva. ENCRINUS ({s} gr. krinon „crin") subst. Gen fosil de crini-de-mare cu caliciul diciclic, având 10-20 de braţe şi un peduncul lung format din articole cilindrice străbătute de un canal central. Caracteristic pentru Triasic. ENDARTEFUTĂ (< fr. {i>; {s> endo- + fr. artérite „arterită") s. f. Leziune ce a-fectează tunica internă şi regiunile vecine din peretele arterial, datorată fie ateroamelor, care produc obstruare totală sau parţială a lumenului arterial, şi prin degenerare dau ulceraţii, tromboze, anevrisme (e. degenerativă), fie proliferării fibroblastelor ceobliterează progresiv vasul (e. obliterantă). . ENDECAGON (< fr., engl.; {s> gr. hendeka „unsprezece11 + gonia „unghi") s. n. Poligon cu unsprezece laturi. ENDECASILAB (< fr., lat.) s. m. Vers de unsprezece silabe folosit în versificaţia greco-latină antică şi în lirica modernă, ca vers specific al sonetului. ENDELL [endal], August (1871 — 1925), arhitect şi decorator german. Prof. la Academia de Artă din Breslau. Lucrări în spiritul Jugendstil-ului, uneori cu elemente fantastice („Casa Elvira" din München). ENDEMIC, -Ă (< fr.) adj. 1. (BIOL.; despre plante sau animale) Care prezintă endemism. 2. (Despre boli) Permanent într-o anumită regiune. ENDEMIE (< fr. {i}; {s} gr. endemos [nosos] „boală permanentă într-o regiune") s. f. Prezenţă sporadică în aceeaşi regiune sau colectivitate a unor boli infecţioase ori de metabolism (pelagră, guşă), semnalate o perioadă îndelungată de timp; boală endemică. ENDEMJSM (< fr.) s. n. Fenomen constând în apariţia şi existenţa de noi specii, genuri, familii pe un teritoriu determinat, relativ limitat, uneori cu arie extrem de redusă, cantonată doar la centrul de origine genetică. ENDEMIT (< fr.) s. n. Nume generic dat speciilor, genurilor, familiilor sau altor taxoni delimitaţi în răspândirea lor geografică la un teritoriu strict (ex. garo-fiţa Pietrei Craiului, aspretele ş.a.). ENDEMOEPIDEMIC, -Ă (< endemic + epidemic) adj. Care se referă la boli infecţioase prezente în mod endemic, dar care pot provoca, ocazional, izbucniri epidemice (ex. ciuma, holera). ENDERBURY [endarberi] v. Canton şi Enderbury. ENDERBY [endarbi], Ţara ~ (ENDERBY LAND [lænd]), terit. în Antarctida, cuprins între 45°—57° long. E şi 66° lat. S, la Oc. Indian. Relief muntos, cu alt. până la 2 260 m, alcătuit din gnaise şi şisturi. Staţiunea de cercetări antarctice Molodiojnaia. ENDERS [endarz], John Franklin (1897—1985), microbiolog şi virusolog american. Prof. univ. la Harvard. Cercetări asupra viruşilor umani (etiologia şi imunologia rujeolei şi parotiditei epidemice). A elaborat teste de diagnostic sérologie pentru bolile virale. Studii asupra virusului poliomielitei, pe care l-a cultivat (împreună cu F.C. Robbins şi T.H. Weller) pe culturi de ţesuturi şi celule, demonstrând că nu e neurotrop. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1954), împreună cu F.C. Robbins şi T.H* Weller. ENDO- ({s} gr. endon „înăuntru") Element de compunere cu sensul „intern", cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive. ENDO, Shüsaku (n. 1923), scriitor şi ziarist japonez. Romane („Marea şi otrava", „Tăcere") şi piese („Ţara făgăduinţei") abordând problema incompatibilităţii ideatice dintre Occident şi Orient, precum şi cea a responsabilităţii umane (în timp de război). Eseuri. ENDOBIONT (< fr.; {s} endo- + gr. bios „viaţă") s. m. Organism parazit sau simbiont în corpul plantelor (endofit) sau al animalelor (endozoic); ex. virusurile, bacteriile, ciupercile, protozoarele. ENDOCARD (< fr/ {i>; {s} endo- + gr. kardia „inimă") s. n. (ANAT.) Membrană subţire care căptuşeşte cavităţile şi val-vulele cordului. ENDOCARDiT/, (< fr. {i}) s. f. inflamaţie a endocardului cauzată de unii agenţi sau factori patogeni. Se întâlneşte mai frecvent în reumatismul poliarticular acut. *0 E. lentă = boală gravă provocată de localizarea unor microbi pe endocardul valvuiar, urmată de apariţia unor leziuni ulcero-vegetante şi de embolii septice în diverse organe. ENDOCARP (< fr. {i>; {s} endo- + gr. karpos „fruct") s. n. Stratul intern al pericarpului, care protejează sămânţa unor fructe; poate fi subţire, uneori devine lemnos, fiind format din sclereide (la prune, la cireşe etc.). ENDOCRANIU (după fr.; (s> endo- + kranion „craniu") s. n. (ANAT.) Faţa internă a cutiei craniene. ENDOCRI.N, -Ă (< fr. {i}; {s> endo- + gr. krino „a secreta") adj. 1. Glandă e., care îşi varsă conţinutul direct în sânge; glandă cu secreţie internă (ex. tiroida, hipofiza ş.a.). 2. Care aparţine glandelor endocrine, care se referă la glandele endocrine (ex. secreţie e.). ENDOCRINOLOGIE (< fr. {i}; {s} endo- + gr. krino „a secreta" + logos „studiu") s. f. Ştiinţă care studiază glandele endocrine, fiziologia (secreţia hormonală), patologia (bolile endocrine) şi reglajele neurohormonale. Dezvoltarea e. este legată de numele savanţilor CI. Bernard, C.E. Brown-Sequard, T. Addison, von Mehring, J.J. Abel şi Takamine, W.M. Bayliss şi E.H. Starling. Un moment important în istoria e. îl constituie monografia lui C.l. Parhon şi M. Goldstein „Secreţiile interne" (1909). De menţionat contribuţiile savanţilor români: Gh. Marinescu, Fr. Rainer, Gh.T. Popa, l.l. Niţescu, St. Milcu, Gr. Benetato, I. Niţulescu, Marcela Pitiş ş.a. E. modernă se orientează spre cercetarea nivelului celular şi molecular al sistemului endocrin, urmărind elucidarea unor aspecte privind determinismul sexual, îmbătrânirea, cancerul, creşterea, reproducerea ş.a. ENDOCRINOTERAPIE (< fr.) s. f. Tratament medical făcut cu substanţe extrase din glandele endocrine. V. şi opoterapie. ENDODERM (< fr. {i}; {s} endo- + gr. derma „piele") s. n. 1. (EMBRIOL.) Foiţă embrionară internă din care provin tubul digestiv şi glandele anexe. 2. (ZOOL.) Strat unicelular interior al peretelui corpului la celenterate. 3. (BOT.) Strat celular intern al scoarţei tulpinii şi rădăcinii, lipsit de spaţii intercelulare. ENDODIASCOPIE (< fr.) s. f. Examinare a unei cavităţi anatomice cu ajutorul unui aparat radiologie cu radiaţii X (endoscop). ENDOECjE (< fr.; {s> endo- + gr. oikos „casă") s. f. (BIOL.) Folosire a cavităţilor din corpul indivizilor unei specii ca locuinţă de către indivizii altei spe- John Franklin Enders 219 ENERGETICĂ cii, fără ca între cele două organisme să existe relaţii de parazitism (ex. nema-todele Trichostrongylidae care trăiesc în stomacul calului). ENDOENZjME (< fr. {i}) s. f. pl. Enzi-me intracelulare, care în mod normal nu difuzează în mediul pericelular şi a căror eliberare are loc numai după distrugerea mecanică a celulelor. ENDOFI.TE (< fr. {i}; {s} gr. endo- + gr. phyton „plantă11) s. f. pl. Grup de plante care trăiesc în interiorul rocilor, lemnului sau organismului altor fiinţe; în acest din urmă caz, ele pot fi e. sim-bionte (ex. microflora intestinală a mamiferelor) sau e. endoparazite (ex. unele ciuperci). ENDOGAMIE (< fr. {i}; endo- + gr. gamos „căsătorie11) s. f. 1. Contractare obligatorie a căsătoriilor în sânul aceluiaşi trib, dar nu şi al ginţii, practicată la unele populaţii primitive. 2. (BOT.) Formare a zigotului în interiorul celulei-ou prin fuzionarea reciprocă a produşilor diviziunii (a nucleelor-fiice), ca urmare a autopolenizării şi autofecundării. ENDOGEN, -Ă (< fr. {i}; {s} endo- + gr. genos „naştere") adj. 1. (MED.) Care ia naştere, care se datorează unor cauze din interiorul organismului (ex. intoxicaţie e., infecţie e.). 2. (Despre procese geologice) .Determinat de forţele interne ale Pământului şi de produsele acestora (magmatice şi metamorfice). ENDOLIMFĂ (< fr. fi» s. f. Lichid care se găseşte în interiorul urechii interne. ENDOMETRITĂ (< fr. {i>) s. f. Inflamaţie a mucoasei uterine. ENDOMETRU (< fr. {i}; (s> endo- + gr. metra „uter11) s. n. Membrană internă a uterului; mucoasă uterină. ENDOMITOZĂ (< {s} endo- + mitoză) s. f. Formă a mitozei în care multiplicarea cromozomilor nu este însoţită de diviziunea nucleului. END0M1X|E (< {s> endo- + gr. mixis „amestecare") s. f. Tip de reorganizare nucleară internă, comparabilă cu parte-nogeneza, existentă în ciclul reproducător al unor protozoare. ENDOMORFI.SM (< fr. {i}; fe} endo- + gr. morphe „formă11) s. n. 1. Totalitatea schimbărilor suferite de rocile eruptive la contactul cu alte roci şi prin asimilarea acestora. 2. (MAT.) Morfism pentru care domeniul şi codomeniul coincid. ENDOPARAZjT, -A (< fr. {i}) subst., adj. 1. S. f. Ciupercă parazită al cărei miceliu se dezvoltă în interiorul ţesuturilor plantei-gazdă, provocând boli grave (ex. Synchytrium endobitocum, care provoacă râia neagră a cartofului); endofită. 2. S. m. şi f., adj. (Animal) care parazi- tează în organele interne ale corpului omenesc şi ale animalelor (ex. limbricii, oxiurii etc.). ENDOPLASMĂ (< fr.) s. f. (HIST.) Partea internă sau centrală a corpului celuiei la monocelulare, înconjurată de ectoplasmă; granuloplasmă. ENDOREIC, -A (< fr. fi}; fe} endo- + gr. rheo „a curge11) adj. (GEOGR.) Lipsit de scurgere. -O Regiune e. = areal în zone aride, lipsit de legături prin ape curgătoare cu Oceanul Planetar; se caracterizează printr-o reţea hidrografică slab dezvoltată (ueduri), adesea cu lacuri si mlaştini sărate. ENDOSCOPIE (< fr. {i}; {s} endo- + gr. skopeo „a examina11) s. f. Metodă de examinare pe viu a unui organ cavitar sau tubular cu ajutorul unor instrumente înzestrate cu sisteme optice şi de iluminat, care se introduc în organele explorate (ex. gastroscopie, bronhosco-pie, rectosigmoidoscopie etc.). ENDOSMOZĂ (< fr. {i}) s. f. Pătrundere a unui fluid, prin osmoză, în spaţiul mărginit de o membrană semi-permeabilă. Are loc în procesul de nutriţie a celulelor. ENDOSPERM (< fr. {i}; {s} endo- + gr. sperma „sămânţă11) s. n. Ţesut vegetal în care se înmagazinează substanţele de rezervă necesare creşterii embrionului; la leguminoase e. lipseşte. ENDOTELIU (< fr. {i}; {s> endo- + fr. [épijthélium „epiteliu11) s. n. Epiteliu care căptuşeşte o cavitate închisă a corpului (ex. e. vascular). ENDOTERM, -Ă (< germ.; {s} endo-+ gr. thermon „căldură11) adj. (Despre procese fizice sau chimice) Care se produce cu absorbţie de căldură; endo-termic. ENDOTERMIC, -Ă (< fr. {i}; {s> endo-+ gr. thermos ,,cald“) adj. Endoterm. ENDOTOXINE (< fr. {i}) s. f. pl. Substanţe toxice de natură glucido-lipido-polipeptidică, prezente mai ales la germenii gram-negativi, care nu sunt eliberate din corpul celular decât o dată cu dezintegrarea lor. Enea Constantin Ene ENDYMION (în mitologia greacă), păstor de o rară frumuseţe, care, îngrozit de perspectiva bătrâneţii, e cufundat de tatăl său Zeus, la rugămintea sa, într-un somn veşnic, pentru a-i conserva tinereţea. Mitul a circulat în literatură (J. Lyly, J. Keats), pictură (van Dyck, Rubens) etc. ENE, Constantin (1837—1877, n. Bacău), maior român. A participat la Războiul de Independenţă; a căzut eroic în luptele de la Rahova (nov. 1877). ENEA (AENEAS), erou legendar, fiul lui Anchise şi al zeiţei Venus. După căderea Trolei, E. pleacă spre Pen. Italică pentru a întemeia un oraş. Ajuns aici, după multe peripeţii, se căsătoreşte cu Lavinia, fiica regelui Latinus, devenind străbunul romanilor. Personaj central al „Eneidei11 lui Vergiliu. ENEASILAB (< fr.; gr. ennea „nouă11 + syllabe „silabă11) adj., s. m. (Vers) compus din nouă silabe. 3 ENEODĂ (< fr.; {s} gr. ennea „nouă“ + fr. [electr]ode „electrod'1) s. f. Tub electronic cu nouă electrozi utilizat în radioreceptoarele cu modulaţie de frecvenţă. ENEOL1TIC (< fr.; {s} lat. aeneus „de aramă" + gr. lithos „piatră"), ultima subdiviziune a Neoliticului (milen. 4 Î.Hr. în Orientul Antic, milen. 3 î.Hr. în Europa), faza de tranziţie la Epoca bronzului; se foloseau unelte din piatră, din os şi din aramă. ENERGETIC, -A (< fr. {i}) adj. Re-feritor la energie. -o Sistem e. = ansamblu de instalaţii organizat unitar în scopul producerii, transportului şi distribuţiei energiei electrice pe un anumit teritoriu; este compus din centrale electrice interconectate, reţele electrice de energie şi, în cazul centralelor termoelectrice de termoficare, reţele de ter-moficare. ENERGETICĂ (< fr. {i}) s. f. Ramură a ştiinţelor tehnice având ca obiect descoperirea, inventarierea şi exploatarea resurselor energetice, transformarea, transportul şi utilizarea energiei, precum ENERGETISM 220 şi construcţia şi exploatarea sistemelor energetice. După energia produsă, transmisă sau consumată, se deosebesc: energetica generală, termoenerge-tica, hidroenergetica, electroenergetica, energetica nucleară, energetica eoliană etc. După natura sectorului economic în care intervin purtătorii de energie, e. economiei naţionale se clasifică în: e. industrială, e. transporturilor, e. agriculturii, e. comunală şi edilitară, -o E. industrială = domeniu al e. care studiază utilizarea energiei în cadrul proceselor industriale, până la nivelul platformelor industriale. E. nucleară = domeniu al e. care se ocupă cu obţinerea energiei termice prin reacţia controlată de fisiune în lanţ în reactoarele nucleare şi transformarea acesteia în energie electrică în cadrul centralelor nuclearoelectrice. ENERGETISM (< fr.) s. n. (FILOZ.) Doctrină apărută în sec. 19 conform căreia sursa şi cauza fenomenelor naturii este energia concepută ca substanţă indestructibilă. A fost susţinută de chimistul si filozoful german W. Ostwald. ENÇRGIC, -Ă (< fr.) adj. Care are energie (2); care exprimă energie; plin de energie; dinamic (I, 2) ♦ (Despre medicamente) Care are acţiune puternică, imediat eficace. ENERGjDĂ (< engl.; cf. gr. energos ,,activ“) s. f. Unitate protoplasmatică vie, uni- sau multinucleată, cu sau fără membrană, în stare activă. ENERGIE (< fr., lat.) s. f. 1. Mărime ce caracterizează capacitatea unui corp sau a unui sistem de a efectua un anumit lucru mecanic la trecerea dintr-o stare dată în altă stare; se măsoară în jouli (J) sau în unităţi tolerate: kilowatt-oră (kWh); erg, kilogram-forţă-metru (kgfm), electron-volt (eV). Diferitele forme de e. (mecanică, electrică, magnetică, solară) se transformă din unele în altele în mod echivalent, conform legii conservării energiei. V. cinetic, electric, eolian, geotermal, informaţional, potenţial, solar, -o- E. atomică (sau nucleară) - e. degajată într-o reacţie de fisiune sau fuziune nucleară. E. internă = funcţie de stare a unui sistem termodinamic ce înglobează totalitatea formelor de energie pe care le posedă particulele sale. E. radiantă = e. care se propagă în spaţiu sub formă de radiaţie de natură ondulatorie, elastică sau corpusculară. E. chimică = e. care se eliberează sau se absoarbe în reacţiile chimice, determinată de componenţa şi de structura chimică a substanţelor. 2. Forţă, vigoare, tărie, <0 (BOT.) E. germinativă = însuşire calitativă a seminţelor de a germina într-un interval de George Enescu timp cât mai scurt. ♦ Fermitate, hotărâre în atitudini, în acţiune. ENERGIZANT, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Produs, factor) care dă energie, care stimulează un proces metabolic. <0 E. psihic = derivat hidrazinic care stimulează activitatea psihomotorie şi are efecte antidepresive. ENERGUMEN (< fr., lat.) s. m. Persoană stăpânită, posedată de demoni. ♦ Fig. Persoană agitată, exaltată. ENERVA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) înfuria, a (se) irita. ENERVANT, -A (< fr.) adj. Supărător, iritant. ENESCU, George (1881-1955, n. □veni, azi com. George Enescu, jud. Botoşani), compozitor, violonist, dirijor şi pianist român. Acad. (1932). Prof. la Paris, Siena şi la Univ. Illinois şi Harvard. Membru a numeroase academii şi societăţi cultural-artistice străine. Studii la Viena cu Hellmesberger şi la Paris cu A. Thomas, Gédalge, Massenet şi Fauré. în 1898, i se cântă la Paris, în primă audiţie, „Poema română". Desfăşoară, în paralel, o strălucitoare carieră internaţională de violonist concertist— arta sa interpretaî.v/ă fiind caracterizată printr-o viziune unică, de mare nobleţe— dar îşi continuă şi activitatea componistică. Muzician complet, cu multiple daruri de compozitor, interpret şi pedagog (printre elevii săi celebri se află Yehudi Menuhin), realizează prin creaţia sa o genială sinteză între esenţa transfigurată a melosului folcloric românesc şi marile tradiţii muzicale europene. Utilizează o scriitură îndrăzneaţă, ce ajunge la maturitate la un înalt grad de rafinament. Pornind de la orientarea postromantică şi de la cuceririle simfonismului francez, în creaţiile din ultima parte a vieţii atinge o autentică originalitate componistică, provenită în mare parte dintr-o subtilă transfigurare a folclorului românesc. Două rapsodii române pentru orchestră, trei simfonii, trei suite de orchestră (a IIl-a „Săteasca"), simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră, trei sonate pentru vioară şi pian (a IIl-a „în caracter popular românesc"), suita pentru vioară şi pian „Impresii din copilărie", două sonate şi trei suite pentru pian, două cvartete de coarde, două cvartete cu pian, un cvintet cu pian, un dixtuor pentru instrumente de suflat, o simfonie de cameră, opera „Oedip" ş.a. Preşedinte de onoare al Societăţii Compozitorilor Români şi iniţiatorul premiului de compoziţie (1912), care-i poartă numele. ENESCU, Gheorghe (n. 1932, Tâm-na, jud. Mehedinţi), logician şi filozof român. Prof. univ. la Bucureşti. Cercetări de logică simbolică, metalogică, filozofia logicii („Logica simbolică", „Fundamentele logice ale gândirii", „Dicţionar de logică"). ENESCU, loan (1884-1972, n. Porceşti, azi Moldoveni, jud. Neamţ), medic român. Acad. (1955), prof. univ. la laşi. Lucrări privind modificările cardiologice în hipertensiune, diagnosticul aterosclerozei, acţiunea diureticelor în insuficienţa cardiacă ş.a. Studii privind patologia renală, terapia antireu-matismală, cura de ape în reglarea secreţiei gastrice. ENESCU, Radu (n. 1925, Satu Mare), estetician şi eseist român. Studii despre statutul criticii şi al ironiei („Critică şi valoare"), eseuri de literatură şi filozofie universală axate pe o problematică axiologică („Ab urbe condita"). O monografie „Franz Kafka". ENGEL [egel], Johann Christian (1770 — 1814), istoric german. A susţinut teza potrivit căreia poporul român s-ar fi format exclusiv în S Dunării, de unde, în sec. 9, ar fi imigrat în N fluviului. ENGELBREKT ENGELBREKTSSON [eqelbrect egelbrectson] (c. 1390 — 1436), conducător al răscoalei ţărăneşti din Suedia (1434—1436), transformată în război antidanez de eliberare. Numit conducător al statului suedez (1435). A convocat primul Riksdag. Erou naţional al Suediei. ENGELHARDT [enghelhart], Vladimir Aleksandrovici (1894—1984), biochimist rus. Cercetări privind conexiunea dintre fenomenele chimice din fibra musculară şi funcţiile acesteia. A descoperit procesul de fosforilare respiratorie şi (în colab.) activitatea fermentativă a miozi-nei. Contribuţii în structura chimică, sinteza şi transcrierea acizilor nucleici. ENGELS [eng?ls], Friedrich (1820 — 1895), filozof şi om politic german. Unul dintre fondatorii „socialismului ştiinţific". A elaborat, împreună cu Marx, „Ideologia 221 ENIWETOK germană", „Manifestul Partidului Comunist “ etc. A expus principiile materialismului dialectic şi istoric (,,Anti-Dühring“, „Dialectica naturii", „Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filozofiei clasice germane", „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului"). ENGHILCEK (INÎLCEK), unul dintre cei mai mari gheţari de vale din lume, situat în partea centrală a M-ţilor Tian-Shan (Kîrgîzstan); format din două limbi glaciare, dintre care una are 60 km lungime şi 800 km2, iar cealaltă 38,2 km lungime şi 88 km2. ENGINEERING (cuv. engl.) [endzinbrig] subst. Activitate de Consulting constând în elaborarea, la cererea clienţilor, de proiecte de investiţii, de studii tehnico-economice, acordarea de consultaţii tehnice privind cumpărarea de licenţe şi de asistenţă tehnică (la cerere) în timpul realizării investiţiei. ENGLEZ, -Ă (< ngr., it.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor anglo-saxon (puternic influenţat de normanzii de limbă franceză care au cucerit Anglia în sec. 11); s-a format ca naţiune pe terit. Angliei. Mai trăiesc în Africa de Sud, S.U.A., Canada, Australia, India ş.a.; de religie creştină (anglicani şi catolici); p. ext. britanic. ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Anglia. 2. Adj. Care aparţine Marii Britanii sau englezilor, privitor la Marea Britanie sau la englezi; p. ext. britanic. 4 Artă e. = artă dezvoltată în Arhipelagul Britanic. în arhitectură, se păstrează monumente încă din Neolitic (cromlehurile de la Stonehenge), din perioada romană şi din epoca dinaintea cuceririi normande, dar construcţiile importante apar în sec. 11 în stilul romanic de influenţă normandă (catedrala de la Ely). O serie de monumente gotice sunt construite după modelul unor prototipuri continentale, cristalizându-se apoi trei faze ale goticului e.: lanceolat, decorat şi perpendicular (catedrala de la Ion Enescu Gloucester). Caracterele Renaşterii se regăsesc în stilurile Tudor şi elisabetan. în sec. 17, I. Jones impune spiritul clasicist, inspirat după A. Palladio, a doua jumătate a secolului fiind dominată, în arhitectură, de creaţia lui Chr. Wren. Sec. 18 continuă în special formele clasiciste, pentru ca în sec. 19 să se revină la gotic (Parlamentul din Londra); apar însă şi construcţiile cu schelet metalic (Crystal Palace din Londra), premergătoare arhitecturii moderne. Pictura de manuscris şi sculptura ca ornament arhitectonic sunt formele reprezentative de artă plastică în Evul Mediu, păstrân-du-se şi monumente de sculptură funerară, pictură de portrete (miniaturile lui Nicholas Hiiliard, sec. 16). în sec. 17 se dezvoltă portretistica, iar în sec. 18 are loc o mare înflorire a picturii, în genuri variate (portret, peisaj, de gen), ilustrată de personalităţi ca W. Hogarth, J. Reynolds, Th. Gainsborough, G. Romney — ca şi a gravurii şi a sculpturii (J. Flaxman). Spre sfârşitul sec. 18 şi în sec. 19 se afirmă romantismul în pictura e. (T.H. Lawrence, H. Raeburn, apoi J. Constable, R.P. Bonington, J. Turner). Un loc aparte îl ocupă W. Blake, cu viziunea sa fantastică de esenţă gotică, iar la mijlocul sec. 19 mişcarea prerafaeliţilor. După 1860, filozoful Morris va întemeia mişcarea „Art and Crafts" (Arte şi meserii) menită să resuscite meşteşugurile artistice şi să confere vieţii cotidiene o dimensiune a frumosului ce va influenţa „Modern Style" („Arta 1990" în Anglia). Curentele sec. 20 şi-au găsit exponenţi în arta e. (Ben Nicholson, G. Sutherland, V. Pasmore ş.a.). Sculptura sec. 20 este dominată de personalitatea lui H. Moore. în artele decorative s-au remarcat, în sec. 18, fraţii Adam (decoratori), ebeniştii Chippendale şi Sheraton, ceramistul Wedgwood. ♦ (Substantivat f.). Limbă indo-europeană din familia de limbi germanice, ramura de vest. Este a doua din lume ca număr de vorbitori (c. 700 mii.), după chineză. Este limbă oficială în Marea Britanie, Irlanda, S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Jamaica şi în unele zone din Asia, Africa, Oc. Pacific şi limbă secundă sau folosită oficial în alte state (India, Filipine ş.a.); este una din limbile oficiale de lucru la O.N.U. Grafie latină. ENGLEZESC, -EASCĂ (< englez) adj. Care aparţine englezilor sau Angliei, privitor la englezi sau la Anglia. ENGLEZEŞTE (< englez) adv. Ca englezii, în limba engleză. ENGLEZOAICĂ (< englez) s. f. Femeie engleză. ENGLISH CHANNEL [jggliş tjænl] v. Marea Mânecii. ENGOLPION (< ngr.) s. n. Iconiţă rotundă sau ovală lucrată dintr-un metal preţios, cu chipul Mântuitorului sau al Sfintei Fecioare, purtată de arhierei la gât; numită şi panaghiu sau panaghion. ENGRAMĂ (< fr.) s. f. 1. (GENET.) înscrierea unui caracter în memoria speciei (a genomului respectiv) conform teoriei mnemice a eredităţii. 2. (FIZIOL.) Totalitatea modificărilor biochimice, biofizice, fiziologice şi morfologice din neuroni şi căi nervoase, postulate ca premise pentru înmagazinarea (stocarea) experienţei de viaţă. 3. (PSIH.) Conţinutul unei urme memoriale. ENIGĂRESCU, Octav (1924-1993, n. Bucureşti), bariton român. Voce vibrantă, însuşiri actoriceşti în susţinerea unui repertoriu variat („Rigoletto", „Falstaff", „Gianni Schicchi", „Apus de soare"). ENIGMATIC, -Ă (< fr.) adj. Care conţine, care constituie o enigmă; misterios (2). ENl.GMĂ (< fr., lat.) s. f. Lucru greu de înţeles, ascuns; taină, mister. ♦ Ghicitoare, şaradă. ENIGMISTICĂ (< it.) s. f. Ştiinţa jocurilor distractive bazate pe încifrarea şi descifrarea cuvintelor (rebus, monover-be, criptograme etc.). EN IPOSTAZIERE (< gr.) s. f. Doctrină promovată de Leonţiu de Bizanţ (m. 542) şi Sf. loan Damaschinul, potrivit căreia firea umană a fost preluată în firea Logosului, cele două firi păstrân-du-se în unire, dar neamestecate. Doctrina a fost promovată împotriva monofiziţilor. ENISALA, sat în com. Sarichioi, jud. Tulcea. Ruine ale cetăţii bizantine fortificate Heracleea (sec. 10—11), refăcută, probabil, de genovezi (sec. 13 — 14). ENISEl, fl. în V Siberiei (Federaţia Rusă); 4 102 km de la izv. E. Mic, iar de la confl. E. Mic cu E. Mare, 3 487 km; supr. bazinului: 2,6 mii. km2. Izv. din M-ţii Saian de Est, curge la limita Siberiei de Vest şi Centrale, trece prin Minusinsk şi Krasnoiarsk şi se varsă printr-un estuar în M. Kara. Fl. cu cel mai mare debit din Siberia (19 800 m3/s la vărsare). Afl. pr.: Angara, Tunguska. Navigabil pe 2 870 km. Hidrocentrale. Pescuit. ENIWETOK, atol în V Oc. Pacific, în NV Arh. Marshall, alcătuit din 40 ins. în jurul unei lagune de c. 39 km diametru. Cocotieri. Poligon al S.U.A. pentru experimentarea armelor atomice (1948 — 1956). 223 ARTĂ ENGLEZĂ ENLIL, divinitate asiro-babiioniană. Zeu al Pământului. Una dintre cele trei divinităţi supreme, alături de Anu şi Ea. ENNIUS, Quintus (239-169 Î.Hr.), poet latin. A contribuit la răspândirea culturii elenice la Roma. Tragedii („Sabinele"), comedii, poezii filozofice şi morale. Epopeea „Annales", păstrată fragmentar, este o frescă a istoriei romane de la origini până în epoca contemporană lui. ENOFTALMIE (< fr. {i}) s. f. înfundarea patologică a globului ocular în orbită. ENOH (ENOCH) (în „Vechiul Testament"), patriarh, tatăl lui Matusalem. Datorită credinţei, a fost ridicat la cer înainte de a muri. îi sunt atribuite „Cartea lui Enoh“ şi „Cartea tainelor lui Enoh", apocrife păstrate doar în tradiţiile etiopiană şi slavonă. ENOLI (< fr.) s. m. pl. Compuşi organici ce conţin în molecula lor o grupare hidroxil legată de un atom de carbon care are o dublă legătură. Sunt folosiţi ca intermediari la obţinerea polimerilor vinilici. ENOLOGIE (OENOLOGJE) (< fr.; gr. oinos „vin" + logos „studiu") s. f. Ştiinţa vinificaţiei. ENORIAŞ, -Ă (< enorie) s. m. şi f. Membru al unei parohii. ENORIE (< ngr.) s. f. Parohie (1). ENORM, -Ă (< fr., lat.) adj. Foarte mare, imens, colosal, gigantic. ♦ (Adverbial) Foarte mult; extrem de... ENORMITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Caracterul a ceea ce este enorm. 2. Lucru de necrezut; exagerare. ♦ Prostie, absurditate. ENOT s. m. Animal cu blană preţioasă, asemănător unui câine, de unde şi denumirea de câinele-jder (Nyctereutes procynoides). Originar din Extremul Orient asiatic, a fost colonizat în partea europeană a Rusiei şi în Ucraina. în România trăieşte în Delta Dunării şi în S Moldovei; poate fi crescut şi în captivitate, ca animal pentru blană. ENRIQUES [enrjkes], Federico (1871 — 1946), matematician şi filozof italian. Prof. univ. la Bologna şi Roma. împreună cu G. Castelnuovo şi F. Severi, a fondat şcoala italiană de geometrie algebrică. A elaborat teoreme privind clasificarea suprafeţelor algebrice. Lucrări de istorie şi filozofie a ştiinţei. ENSCHEDE [enshade], oraş în E Olandei, în apropiere de graniţa cu Germania; 252 mii loc. (1992, cu suburbiile). Aeroportul Twente. Centru textil (bumbac, in); constr. de utilaj textil; ceramică, produse farmaceutice şi din cauciuc, bere. Muzeu de istorie naturală. Institut politehnic. ENSOR, James (1860—1949), pictor şi gravor belgian. Operă împletind caricaturalul cu elemente simbolice şi vizionare („Intrarea lui Hristos în Bruxelles", „Intriga"). Lucrări prefigurând suprarealis-mul („Ispitirea Sf. Anton"), peisaje („Bărci Artă engleză 1. Aniuminură (sec. 7—8); 2. Ca-tredala din Salisbury (sec. 13); 3. Interiorul catedralei din Wells (sec. 12-14); 4. D.G. ROSSETTl: „Victoria"; 5. J. REYNOLDS: „Lord Heathfield"; 6. W. HOGARTH: „Vânzătoarea de creveţi"; 7. J. CONSTABLE: „Wivenhoe Park"; 8. Longleat House din Wiltshire (sec. 16); 9. Ch. WREN: Royal Hospital din Greenwich; 10. H. MOORE: „Figură culcată" 10 eşuate"), naturi statice şi portrete („Ensor cu pălărie cu flori"). ENSTATIT (< fr.; {s} gr. enstates „refractar") s. n. Silicat natura! de magneziu din grupul piroxenilor rombici, alb-cenuşiu sau verde-brun, translucid, cu luciu sticlos-sidefat. Important constituent al rocilor magmatice bazice şi ultrabazice sau al formaţiunilor magmatice de contact. ENTALPIE (< fr. {i}; {s} gr. en „în" + thalpos „căldură") s. f. Mărime termodinamică de stare a unui sistem fizic egală cu diferenţa dintre energia internă şi lucrul mecanic efectuat de sistem în orice transformare reversibilă, izentropă şi izobară. Pentru ca un sistem termodinamic să fie în echilibru faţă de transformările reversibile, trebuie ca variaţia e. să fie nulă. ENTAMIBĂ (< fr. {i>; {s} gr. entos „înăuntru" + fr. amibe „amibă") s. f. Ami-bă care trăieşte în' tubul digestiv al animalelor şi ai omului (ex. Entamoeba histolytica, care provoacă dizenteria ami-biană). ENTEBBE [enteba], oraş în Uganda, pe Ecuator, situat la 1 146 m alt., port la L. Victoria; 20,5 mii loc. (1980). Aeroport internaţional. Unit printr-o c.f. cu Nairobi şi Mombasa (Kenya) la Oc. Indian. Centru comercial (banane, cafea, bumbac). Grădină botanică. Fostă capitală a ţării (1894—1962). Pe aeroportul oraşului a avut loc în iul. 1976 un raid israelian pentru eliberarea unui grup de ENTELEH1E 224 c. 100 ostatici luaţi de un comando palestinian. ENTELEHIE (< fr., lat., gr.) s. f. Noţiune introdusă în filozofie de Aristotel şi preluată apoi de diverse concepţii finaliste, care desemnează perfecţiunea, desăvârşirea ca scop lăuntric al dezvoltării. La unii reprezentanţi ai vitalismului, e. devine un principiu imaterial al vieţii. ENTÇRIC, -Ă (< fr.) adj. Intestinal. ENTER|TĂ (< fr. ; fe} gr. enteron „intestin") s. f. Inflamaţie acută sau cronică a mucoasei intestinale, cauzată de infecţii, intoxicaţii sau alergii. ENTEROBACTERII (< fr.) s. f. pl. Nume generic dat germenilor saprofiţi care constituie flora intestinală normală a organismului, precum şi a germenilor patogeni sau condiţionat patogeni pentru care intestinul constituie poarta de intrare sau mediul propice înmulţirii acestora, cu toate manifestările patologice consecutive, ce af^atşază organismul uman. ENTEROCHINAZĂ (< fr. «) s. f. Enzimă prezentă în sucul intestinal, care activează acţiunea proteolitică a secreţiei pancreatice prin convertirea tripsino-genului în tripsină. ENTEROCOLI.TĂ (< fr. {i>; fe} gr. enteron „intestin" + kolon ,,colon“) s. f. Inflamaţie a mucoaselor intestinului subţire şi gros, provocată de germeni patogeni sau chiar de unele saprofite condiţionat patogene, fie direct, fie prin intermediul toxinelor. ENTEROGASTRONĂ ({s> gr. enteron „intestin11 + gaster „stomac") s. f. Hormon duodenal cu acţiune inhibitoare asupra secreţiei şi motilităţii gastrice. ENTEROLOGIE (< fr.) s. f. Parte a ştiinţelor medicale care se ocupă cu studiul tractului intestinal. ENTEROMORF, -Ă (< fr.; {s> gr. enteron „intestin" + morphe „formă") adj. (BIOL.) Care are formă tubulară, de intestin. ENTIMÇM (< fr., lat.) s. f. (LOG.) Formă prescurtată de silogism, în care una dintre premise sau chiar concluzia nu este exprimată, ci subînţeleasă. ENTITATE (< fr., lat. m.) s. f. 1. (FILOZ.) Existenţă sau realitate determinată. 2. (în filozofia scolastică) Esenţa unui lucru, existentă distinct, independent de acesta. 3. (INFORM.) Totalitatea caracteristicilor unui obiect reprezentate sub formă de informaţii. ENTOMOFAG, -Ă (< fr. {i}; fe} gr. entomon „insectă" + phag- „a mânca") adj., s. m. şi f. (Animal) care se hrăneşte cu insecte (ex. ihneumonidele). ENTOMOFjL, -Ă (< fr. {i>; fe} gr. entomon „insectă" + philos „iubitor") adj. (Despre plante) La care polenizarea se face cu ajutorul insectelor (ex. salcâmul). ENTOMOLOG, -Ă (< entomologie; germ., it.) s. m. şi f. Specialist în entomologie. ENTOMOLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. entomon „insectă" + logos „studiu") s. f. Disciplină a zoologiei care se ocupă cu studiul insectelor (morfologie, taxonomie, ecologie, foloase şi daune etc.); are numeroase aplicaţii practice: e. agricolă, e. forestieră, e. veterinară, e. sanitară s.a. ENTOMOSTRACÇE (< fr.; {s} gr. entomon „insectă" + ostrakon „carapace") s. n. pl. Grup de crustacee inferioare mici, fără apendice abdominal şi cu branhii (ex. dafnia, ciclopul). ENTQRSĂ (< fr.) s. f. Leziune traumatică a unei articulaţii, care, spre deosebire de luxaţie, nu determină deplasări permanente ale oaselor şi ligamentelor acesteia (ex. e. gleznei). ENTRANŢĂ (< fr.) s. f. (INFORM.) Fan-in. ENTRECASTEAUX [ăntrgcasto] 1. Antoine Raymond Joseph de Bruni [da bruni] cavaler d’ ~ (1737—1793), navigator francez. Contribuţii la explorarea bazinului sudic al Oc. Pacific; a descoperit G. Espérance şi arh. Recherche de pe ţărmul SV al Australiei şi arh. Kermadec şi Loyauté. 2. Arh. în V Oc. Pacific, în SE ins. Noua Guinee; 3,1 mii km2; c. 35 mii loc. Localit. pr.: Dobu. Ins. pr.: Fergusson. Relief vulcanic. Descoperit în 1793 de A.R. d’Entrecasteaux. ENTREMONT [âtramo], Philippe (n. 1934), pianist şi dirijor francez. Mare virtuozitate în interpretarea repertoriului romantic, post-romantic şi modern. Carieră internaţională. ENTRE RIOS, prov. federală în NE Argentinei, situată între fl. Paranâ şi Uruguay; 78,8 mii km2; 1 mii. loc. (1991). Centru ad-tiv: Paranâ. Cultura plantelor tehnice (in, iarba alfa). Creşterea bovinelor. ENTROPIE (< fr. {i>; {s> gr. entrope „întoarcere, schimbare") s. f. 1. (FIZ.) Mărime termodinamică de stare, ce caracterizează gradul de dezordine al unui sistem, a cărei valoare creşte în urma unei transformări ireversibile. Simbol: S. Măsurată în J/K. 2. (TELEC.) Mărime fundamentală în teoria informaţiei, care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis. 3. (MAT.) Mărime ce indică gradul de nedeterminare a unei surse de informaţii. ENTROPION (< fr., gr.) s. n. (MED.) Inversiune a pleoapei, uni- sau bilaterală (întoarcerea ei înăuntru spre globul ocular), cauzată de un proces inflamator (conjunctivite, cheratite), de o cicatrice vicioasă etc. ENTUZIASM (< fr., gr.) s. n. 1. (în Antic.) Stare de exaltare considerată de inspiraţie divină (ex. în cazul profeţilor). 2. Exaltare spirituală la artişti, scriitori, creatori, sub efectul inspiraţiei. 3. Stare de puternică emoţie însoţită de exte- James Ensor: „Intriga" Federico Enriques 225 EÔTVÔS Enver Paşa riorizarea bucuriei, a mulţumirii. 4. Stare de avânt, de însufleţire puternică, de înflăcărare. ENTUZIASMA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) înflăcăra, a (se) însufleţi. ENTUZIAST, -Ă (< fr.) adj. Care se lasă uşor cuprins de entuziasm; care se entuziasmează uşor; înflăcărat, avântat. ENUCLEARE (după fr.; {s} lat. enu-cleo „a scoate nucleul") s. f. 1. Extirpare a unei formaţii circumscrise organice (ex. ochi) sau tumorale prin separarea de ţesuturile înconjurătoare. 2. îndepărtare experimentală a nucleului, utilizată curent în emb’riologia şi genetica dezvoltării. ENUGU 1. Stat în Nigeria central-sudică; 27,3 mii km2 (împreună cu statul Abia); 3,16 mii. loc. (1991). Cap.: Enugu. Expl. de cărbune. 2. Oraş în SE Nigeriei, port pe Niger, centru ad-tiv al statului omonim; 293,2 mii loc. (1993). Expl. de huilă şi gaze naturale. Siderurgie. Ciment. întreprinderi alim. şi poligrafice. Ateliere feroviare. Ceramică. Tricotaje. Export de cărbune. Colegiu tehnic. ENUMERA (< fr., lat.) vb. I tranz. A număra, a enunţa unul după altul (părţile unui tot); a înşira. ENUMERATIE (< fr., lat.) s. f. 1. Acţiunea de a enumera. 2. Figură de stil (retorică) care cuprinde înşiruirea tuturor argumentelor, faptelor etc. privitoare la aceeaşi împrejurare sau temă. 3. Parte a unui discurs care precedă peroraţia şi în care se recapitulează toate dovezile cuprinse în argumentaţie. ENUNŢ (< enunţa) s. n. 1. (LOG.) Propoziţie care exprimă un sens; forma lingvistică de exprimare a unei judecăţi. 2. (MAT.) Formulare a datelor unei probleme. ENUNŢA (< it., lat.) vb. I tranz. A exprima ceva oral sau în scris; a expune (1), a formula, a emite (1). ENUNŢIATIV, -A (< it., lat.) adj. Care conţine o enunţare. -O Propoziţie e. = propoziţie care exprimă o constatare, prezentând o acţiune sau o stare ca reală; propoziţie expozitivă. ENURÇZIS (< fr. {j>; fe} gr. enureo „a avea incontinenţă urinară") s. n. (MED.) Pierderea involuntară a urinei, de obicei în timpul nopţii, mai frecventă la copiii cu tulburări nevrotice sau malformaţii congenitale; incontinenţă urinară. ENVERI (sec. 15), cronicar turc. Cronica sa în versuri „Cartea vizirului" (1465) cuprinde inforfhaţii cu privire la istoria românilor. ENVER PAŞA (1881-1922), general şi om politic turc. Unul dintre conducătorii mişcării „junilor turci" (1908) şi membru al triumviratului care a condus de facto Imp. Otoman (1913—1918). După 1918 a fugit din ţară, participând la acţiuni militare în Caucaz; ucis în timpul unei ciocniri cu un detaşament al Armatei Roşii. ENZENBERG [enţanberg], Carol, baron de ~ (1725—1810), general austriac. Administrator militar al Bucovinei (1778—1786). Activitate deosebită pe plan administrativ, economic şi cultural. La 1 ian. 1783 a introdus în Bucovina serviciul poştal. ENZENSBERGER [enţansbergar), Hans Magnus (n. 1929), scriitor german. Poezie politico-satirică şi social-morali-zatoare („în apărarea lupilor", „scriere pentru orbi"). Eseuri („Detalii", „Poetica lui Clemens Brentano"). ENZjMĂ (< fr. {i>; {s> gr. en „în" + zyme „drojdie") s. f. Compus organic, de natură proteică şi structură coloidală, prezent în celulele vii, care dirijează, prin acţiuni catalitice, procesele de sinteză şi degradare ale substraturilor organice, cu producere şi înmagazinare de energie în organism (ex. fosfataza, lipa-za etc.). Prezintă importanţă în terapeutică şi în industria alimentară. Sin. ferment, diastază. ENZIMOLOGIE (< fr. {i}; (s> fr. enzyme „enzimă" + gr. logos „studiu") s. f. Ramură a biochimiei care se ocupă cu studiul enzimelor şi al modului lor de acţiune, bazat pe folosirea metodelor biochimice şi histochimice, care permit stabilirea structurilor moleculare şi localizarea lor în celule şi ţesuturi. Eohippus ENZIMOPATţE (< fr.) s. f. Termen generic desemnând sindroamele prin dereglări ale funcţionării unor sisteme enzimatice. ENZOOTIE (< fr.; {s> gr. en „în“ + zootes „natură animală") s. f. (MED. VET.) Răspândire a unei boli infectocontagioase la animale pe un anumit teritoriu sau în cadrul unui efectiv limitat de animale fără tendinţă de extindere. EOCEN, prima serie (epocă), după unii autori a doua, a Paleogenului, din istoria geologică a Pământului, caracterizată prin anumite specii de numuliţi, lamelibranhiate, gasteropode, echinide şi mamifere. Uneori, stratele sedimentare din E. conţin petrol. EOHIPPUS (< fr. {i}; te} fr. Éo[cène] „Eocen" + gr. hippos „cal") subst. Gen fosil de ecvide imparicopitate, din Eoce-nul inferior, socotit cel mai vechi strămoş al calului. Avea mărimea uner vulpi şi membrele anterioare cu câte patru degete, cele posterioare cu câte trei, călcând la mers pe toate degetele; trăia probabil în păduri, nefiind adaptat la fugă. Sin. hyracoterium. EOKA fShniki Organosis Kîpriakoü /Agonos), organizaţie a grecilor naţionalişti ciprioţi, creată în 1955, care militează pentru alipirea Ciprului la Grecia. EOL (în mitologia greacă), zeul vânturilor. EOLIAN, -A (< 1 fr., 2 fr.; {s} gr. Aiolos „Eol, zeul vânturilor") s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Unul dintre cele patru triburi ale elenilor. ♦ Persoană aparţinând acestui trib. 2. Adj. Care este acţionat sau produs de vânt. Energie e. = energia cinetică a maselor de aer atmosferic aflate în mişcare relativă faţă de suprafaţa terestră. ReJief e. = ansamblu de forme de relief sculptate prin acţiunea de eroziune (deflaţie şi coraziune) şi de acumulare. 3. Adj. (MUZ.) Mod e. = mod medieval gregorian cu finala pe la. EOLIENE, Insulele ~ v. Lipare, Insulele ~. EOLOTRQP, -A (< fr. fi}) adj. Anizotrop. EOLOTROPIE (< fr. fi}) s. f. însuşire a unui corp de a nu fi izotrop; anizo-tropie. -0» E. magnetică = proprietate a unor corpuri solide omogene de a se magnetiza inegal, în diferite direcţii, când sunt supuse unor deformaţii. EON (< fr., gr.) s. m. 1. (FILOZ.; la gnostici) Fiecare dintre multiplele emanaţii, ipostaze, forme de manifestare ale divinităţii supreme unice. 2. (GEOL.) Eră. EÔTVÔS [otvoş] 1. Jôzsef, baron E. (1813—1871), scriitor şi om politic un- EOZ1NĂ 226 gur. Romane de factură romantică („Notarul satului", „Surorile") şi studii prezentând opţiunile sale în favoarea liberalismului. De mai multe ori ministru. 2. Lorând, baron E. (1848—1919), fizician ungur. Fiul lui E. (1). Contribuţii în studiul gravitaţiei, geomagnetismului, capilarităţii. A descoperit (1886) legea variaţiei tensiunii superficiale cu temperatura (legea lui E.) şi a construit (1888) balanţa de torsiune gravimetrică, care-i poartă numele, cu aplicaţii în geofizică. EOZJNĂ (< fr. {i>; {s} gr. eos „auroră, zori") s. f. Colorant roşu strălucitor din grupa fluoresceinei, folosit la fabricarea cernelii roşii, pentru a colora diverse preparate bacteriologice, la sensibilizarea plăcilor fotografice, în cosmetică, în industria alimentară etc. EOZINOFjL (< fr. {i>; {s} fr. éosine „eozină“ + gr. philos „iubitor") adj. (HIST.) Care fixează eozina. Polinu-clear e. (şi subst., n.) = leucocit cu granulaţii e.; în sângele normal se găseşte în proporţie de 1 —3%. EOZINOFIL|E (< fr. {i>) s. f. Creştere excesivă a numărului de eozinofile din sânge, întâlnită în maladii alergice şi parazitare. EOZINOPENIE (< fr. {i}; {s> gr. éosine „eozină" + gr. penia „sărăcie") s. f. Scădere sub valorile normale a eozinofiielor din sânge, întâlnită în boli infecţioase grave. EPAMINONDA (EPAMINONDAS) (c. 420—362 î.Hr.), om politic şi general teban. împreună cu Pelopida a restaurat democraţia în Teba, a reorganizat Liga beoţiană, iar după bătălia de la Leuctra (371 î.Hr.), încheiată cu înfrângerea Spartei, a instaurat hegemonia tebană în Grecia; rănit mortal în bătălia victorioasă de la Mantineea. EPANALÇPS (< fr.) s. f. Figură retorică constând în repetarea unuia sau mai multor cuvinte ori în reluarea cuvântului iniţial la sfârşitul versului sau frazei. EPANDAJ (< fr.) s. n. Operaţie de răspândire a apelor murdare pe un teren cultivabil (după decantarea lor), în scopul epurării biologice naturale a acestora. EPARHIE (< ngr.) s. f. Unitate administrativă bisericească condusă de un episcop; episcopie, dieceză, dioceză (2). EPARVÇN (< fr.) s. n. (ZOOT.) Excrescenţă (exostoză) situată pe partea interioară a gleznei (jaret) la cal, mai rar la alte animale; spavan. EPATA (< fr.) vb. I tranz. A impresiona puternic; a uimi prin atitudine, comportare, ţinută. EPATANT, -Ă (< fr.) adj. Care epatează. EPAVĂ (< fr.) s. f. 1. Navă scufundată sau eşuată. 2. Fig. Om distrus, ruinat (fizic sau moral). EPECJE (< fr.; {s> epi- + gr. oikos „casă") s. f. (BIOL.) Folosire a indivizilor unei specii ca substrat de către indivizii altei specii (ex. plante epifite, crustacee decapode pe balene). EPECTAZĂ ({s> gr. epektasis „urcuş", „întindere") s. f. 1. învăţătură dezvoltată de Sf. Grigorie de Nisa potrivit căreia sufletul, fiind atras de Dumnezeu, se află într-o permanentă mişcare ascendentă către treptele superioare ale harului. 2. Progres în virtute şi acţiune; aspiraţie permanentă spre desăvârşire. EPENDjM (< fr. {i>; {s> epi- + gr. endyma „veşmânt") s. n. (ANAT.) Epite-liu care căptuşeşte canalul rahidian, trunchiul cerebral şi ventriculii cerebrali. EPENGLU (< fr.) s. n. (AV.) Exerciţiu de zbor compus dintr-un număr de viraje executate la un unghi de 180° pe panta de urcare şi de coborâre, urmate de coborâre în zbor şi aterizare. EPENTETIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre sunete) Apărut prin epenteză. EPENTEZĂ (< fr., lat.) s. f. Apariţia unui sunet consonantic (ex. apariţia regională a lui c în sclab, sclănină etc.) sau introducerea unei semivocale între două vocale care se află în hiat în interiorul unui cuvânt (ex. în zi/ar, socilal etc.). EPI - ({s} gr. epi „pe, peste") Element de compunere cu sensul „peste, (pe) deasupra", care serveşte la formarea unor substantive sau a unor adjective. EPIBLAST (< fr.) s. n. Ectoderm (1). EPIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. 1. Adj. Care povesteşte o acţiune eroică. V. epopee. Gen e. - unul dintre cele trei genuri literare fundamentale (alături de cel liric şi dramatic); cuprinde creaţiile în care se narează, în cadrul acţiunii, evenimente sau întâmplări, dezvăluind por- Epicicloidă tretul fizic şi moral al personajelor, relaţiile lor cu mediul înconjurător. ♦ Fig. De proporţii vaste, grandios. 2. S. f. Totalitatea operelor literare aparţinând genului epic. EPICARD (< fr.; {s} epi- + gr. kardia „inimă") s. n. (ANAT.) Membrană se-roasă care înveleşte inima. EPICARP (< fr. {i}; {s} epi- + gr. karpos „fruct") s. n. (BOT.) Stratul extern, subţire, al pericarpului, constituit dintr-unul sau din două straturi de celule; acoperă fructul unei plante; exo-carp; pieliţă (3). EPICÇN (< fr., lat.) adj. (Despre substantive nume de fiinţe) Care are aceeaşi formă pentru indicarea ambelor sexe (ex. cuc, elefant). EPICENTRU (< fr. {i}; {s} gr. epikentros „central“) s. n. Proiecţia pe suprafaţa scoarţei terestre a focarului unui cutremur. în e. intensitatea undei seismice este maximă. EPICHERţIMĂ (< fr., lat.) s. f. (LOG.) Polisilogism prescurtat, având una dintre premise sau ambele entimeme. EPICICLOjDĂ (< fr. {i}) s. f. (MAT.) Curbă plană descrisă de un punct al unui cerc care se rostogoleşte fără alunecare pe un cerc fix, cele două cercuri fiind tangente exterior. . EPICLEZĂ ({s} gr. epiklesis) s. f. Rugăciune sacerdotală ce urmează după cuvintele de instituire a euharistiei, rostită de către preot, invocând trimiterea Duhului Sfânt peste darurile de pâine şi vin în vederea prefacerii lor în adevăratul trup şi sânge al Mântuitorului. EPICONTINENTAL, -Ă (< fr. {i}) adj. 1. Mare ~ = mare situată la marginea sau în interiorul unui continent (ex. Marea Baltică, Marea Nordului etc.). 2. Depozit ~ = depozit cu grosime relativ mică şi variaţii mari de facies, cu strate orizontale sau slab afectate de mişcări tectonice şi cu frecvente discordanţe simple; este format din roci depuse pe platforma continentală, la marginea sau în interiorul unui continent ori pe fundul mărilor e. puţin adânci (Marea Albă, Marea Baltică). EPICOTIL (< germ.) s. n. (BOT.) Regiune a tulpinii cuprinsă între cotiledoa-ne şi primele frunze. EPICTET (c. 50-138 d.Hr.), filozof stoic grec. Sclav eliberat. Concepţiile sale etice şi religioase au fost expuse de discipolul său Arrianus în „Convorbiri" şi în renumitul „Manual al lui Epictet" („Encheiridion"). EPICUR (341-270 Î.Hr.), filozof grec. A organizat şcoli filozofice la Mytilene (Lesbos), la Lampsacos şi la Atena. Continuator al atomismului lui 227 EPIGENETIC Epicur Democrit, pe care-l atenuează prin teoria „devierii atomului de la linia dreaptă", făcând posibilă astfel, la nivel uman, libertatea. A susţinut că „scopul vieţii" este plăcerea înţeleasă ca „absenţă a suferinţei din corp şi a tulburării din suflet". EPICUREIC, -Ă (< germ.) adj. Epi-curian (1). ^ Şcoala e. - şcoală filozofică deschisă de Epicur, în anul 307 î.Hr., într-o grădină de la periferia Atenei (de unde şi numele de „Grădina"), în care se trăia şi se filozofa după principiile învăţăturii lui. Activitatea ei s-a desfăşurat timp de mai multe secole şi a avut trei etape principale: în epoca elenistică (sec. 4—3 î.Hr.), în lumea greco-romană (sec. 2—1 î.Hr.) şi în perioada Imp. Roman (sec. 1—5 d.Hr.). EPICUREISM (EPICURI.SM) (< fr.) s. n. (FILOZ.) 1. Concepţiile reprezentanţilor Şcolii epicureice. 2. Concepţia etică a lui Epicur, a discipolilor şi a continuatorilor lui. înrudită iniţial cu eudemonismul', mai târziu a apărut adesea în forme vulgarizate şi nu arareori a fost interpretată în termenii hedonismului. 3. Curent de valorificare şi de recon- Epidaur. Teatrul siderare a ideilor lui Epicur, în speţă a eticii şi atomismului lui, în Renaştere (M. Montaigne, J. Huarte, L. Valla ş.a.), în filozofia iluministă şi materialistă din sec. 17—18 (P. Gassendi ş.a.). EPICURIAN, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de epicureism; epicureic. 2. S. m. şi f. Adept al epicureis-mului. + Persoană care uzează cu rafinament de plăcerile delicate, alese, îndeosebi de cele spirituale; (deprec.) persoană înclinată spre plăceri. EPIDACTILOSCOP s. n. Aparat pentru compararea rapidă a amprentelor folosit în serviciul judiciar. EPIDAUR (EPIDAURUS), oraş în Grecia antică, în Argolida. Cunoscut azi prin cel mai bine păstrat teatru al antichităţii greceşti (construit în sec. 4 Î.Hr.) de Polyctet cel Tânăr (capacitate: 14 000 locuri) şi prin templul lui Asclepios (sec. 4 î.Hr.). Festival anual (iun.—iul.) de teatru (tragedie, comedie). Azi Epfdavros. EPIDEMIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care se referă la epidemie (ex. boală e.). EPIDEMIE (< fr., gr.) s. f. Extindere a unei boli infecţioase într-un timp scurt la un număr mare de persoane dintr-o colectivitate; (pop.) molimă. EPIDEMIOLOGIE (< fr. {i}; {s} gr. epidemia „epidemie" + logos „studiu") s. f. Ramură a medicinii care studiază factorii ce determină apariţia, răspândirea şi evoluţia într-o comunitate a bolilor infecţioase ca şi a altor boli care afectează categorii largi de populaţie, precum şi mijloacele de prevenire şi de combatere a acestora. EPIDERMĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (ANAT.) Epiteliu care acoperă corpul animalelor; la nevertebrate are un singur strat de celule, iar la vertebrate este pluristratifi-cat. 2. (BOT.) Ţesut vegetal de protecţie al organelor plantelor superioare, format de obicei dintr-un singur strat de celule aşezate la exterior. EPIDERMIZARE (< epidermă) s. f. Acoperire a unei plăgi în curs de reparare cu epidermă (1). EPIDERMOFIŢIE (< fr.; {s> gr. epidermis „epidermă" + phyton „plantă") s. f. Boală de piele datorată localizării în stratul cornos al epidermei a unor ciuperci microscopice. EPIDIASCOP (< fr. {i>; {s> gr. epidiaskopeo „a cerceta din nou") s. n. Aparat de proiecţie a imaginilor fixe de pe obiecte opace (episcop) sau transparente (diascop). EPIDQT (< fr. (i>) s. m. (MINERAL.) Silicat natural complex de calciu, aluminiu şi fier, de culoare verde-albăstruie, negricioasă, translucid sau opac. Varie- tăţile limpezi sunt utilizate ca pietre semipreţioase. Se formează hidrotermal şi la contactul dintre skarne şi şisturi cristaline. EPIFANjE (în gr. „apariţie", „arătare"; cf. it. epifania) s. f. 1. Apariţia sau manifestarea divinităţii, a lui Dumnezeu. ♦ în creştinism, manifestarea lui Dumnezeu prin întruparea Fiului şi prin arătarea Sfintei Treimi cu ocazia botezului lui lisus, în râul Iordan. 2. Sărbătoare creştină celebrând naşterea după trup a lui lisus, închinarea magilor şi păstorilor, botezul în Iordan şi prima minune săvârşită de lisus la nunta din Cana Galileii. în sec. 4, Biserica Romei a fixat sărbătoarea Naşterii Domnului la 25 dec., păstrând pentru e., vechea dată (6 ian.). 3. Manifestarea sau irumperea sacrului în sfera profanului; fenomen specific tuturor religiilor. 4. P. ext. Manifestare sau percepere neaşteptată a esenţei sau semnificaţiei unui lucru. EPIFENOMEN (< fr. {i}) s. n. Fenomen secundar care însoţeşte un alt fenomen fără să-l influenţeze. EPIFENOMENALISM (< fr.) s. n. (FILOZ., PSIH.) Concepţie după care conştiinţa este un simplu epifenomen al proceselor neurofiziologice, pe care nu le pot influenta câtuşi de puţin. EPIFIT, -Ă (< fr. fi}; te} epi- + gr. phyton „plantă") adj. (Şi subst.) Biofit. EPIFiZĂ (< fr. {i}; {s> gr. epiphysis „excrescenţă") s. f. 1. Glandă endocrină care influenţează dezvoltarea glandelor sexuale şi procesele metabolice; glandă pineală. 2. Extremitate a unui os lung constituită dintr-un ţesut cartilaginos. EPIGAMI.E (< fr.) s. f. Atracţie reciprocă între doi gameţi de sex opus. EPIGASTRIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la epigastru. EPIGASTRU (< fr., gr.) s. n. Regiune anatomică cuprinsă în treimea superioară şi centrală a cavităţii abdominale; în această zonă, stomacul este situat imediat sub peretele anterior al abdomenului. EPIGENETIC, -Ă (< fr. fi}; ) adj. Cu caracter de epigramă (1); satiric, înţepător. EPIGRAMĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Inscripţie, în proză sau în versuri, cu conţinut epic sau elegiac, care se încrusta, în Grecia antică, pe morminte, monu- mente, vase etc. 2. Specie a poeziei lirice, cu caracter satiric, de proporţii reduse, care se sfârşeşte printr-o poantă ironică, muşcătoare la adresa unui personaj, a unui fapt etc. EPIGRAMIST, -Ă (< epigramă’, it.) s. m. şi f. Autor de epigrame. EPIHARM (sec. 6—5 Î.Hr.), poet dramatic grec. A introdus în comedie intriga, inspirată din pantomima populară („Busiris", „Bacantele", „Ţăranul"). EPILA (< fr.) vb. I tranz. (MED.) A depila (1). EPILATOR, -OARE (< fr.) adj. (FARM.) Depilator. EPILEPSIE (< fr., lat.) s. f. Boală nervoasă caracterizată prin crize repetate convulsive, localizate sau generalizate, pierderea cunoştinţei, halucinaţii senzoriale şi alte tulburări psihice; (pop.) boala copiilor. E. apare ca urmare a unor suferinţe cerebrale infecţioase, toxice, metabolice, traumatisme, ictus (hemoragie) cerebral etc. (e. simptomatică) sau fără cauză determinabilă (e. esenţială). EPILOG (< fr., lat.) s. n. 1. Partea finală a unei opere literare care rezumă concluziile autorului, subliniază anumite idei sau face cunoscută pe scurt evoluţia viitoare a personajelor sale etc.; încheiere (3)s 2. Fig. Sfârşit, încheiere a unei acţiuni, a unei întâmplări etc. EPINAL, oraş în NE Franţei (Lorena), pe Moselle, la S de Nancy; 51,5 mii loc. (1982). Expl. de marmură. Metalurgie. Mecanică de precizie; marochinărie, poligrafie. Confecţii. Manufacturi de ceramică (din sec. 18). Biserica Saint-Maurice (sec. 11—14), locuinţe din sec. 16. Muzee. EPINEFRINĂ (< fr.; {i} epi- + gr. nepheros „rinichi") s. f. (BIOCHIM.) Adrenalină. EPI PALEOLITIC (< germ.) s. n. Denumire dată de unii cercetători Mezo-liticului. EPIPLOON (< fr. {i}; fe} gr. epiploon „plutitor") s. n. (ANAT.) Ligament peritoneal care uneşte viscerele, permiţân-du-le o mişcare limitată. EPIR (fPIROS), reg. muntoasă în NV Greciei şi S Albaniei, la V de M-ţii Pind, scăldată de M. Ionică. Oraş pr.: Ianina. Culmi alcătuite din calcare, gresii şi şisturi cristaline. Zăcăminte de petrol. Economie pastorală. Locuit de triburi ilirice, puternic influenţate de cultura elenă. Regat în sec. 4 î.Hr., E. a devenit împreună cu Macedonia, în 148 Î.Hr., prov. romană, apoi bizantină (din 395); despotat (între 1204 şi 1318/1340), a fost ocupat de turci în 1430. Cea mai mare parte a nordului E. a revenit Greciei în 1913, rămânând minorităţi de o parte şi de alta a graniţei greco-albaneze. EPIROGENETIC, -Ă (< germ.) adj. (Despre deplasări ale scoarţei Pământului) Care sunt cauzate de concentrarea neuniformă a materiei radioactive şi de existenţa curenţilor de convecţie sub-crustali. Se manifestă pe verticală şi pot fi ascendente (de ridicare, pozitive) sau descendente (de coborâre, negative). EPIROGENEZĂ (< germ.; fe} gr. epeiros „continent" + genesis „naştere") s. f. Proces de ridicare a unor compartimente mari din scoarţa Pământului deasupra nivelului mărilor, datorită mişcărilor oscilatorii; are drept rezultat formarea unor întinse arii continentale. EPI.SCOP' (< ngr.) s. m. Grad înalt al ierarhiei bisericeşti; arhiereu. Membru al clerului superior ales de Sf. Sinod şi hirotonit să prezideze săvârşirea euharistiei, să supravegheze şi să coordoneze Biserica locală sau eparhia. în Biserica primară, e. era instituit de către apostoli ca supraveghetor sau conducător spiritual al parohiilor din împrejurimile unui oraş. Autoritatea e. nu este de natură juridică, ci harismatică. în prezent, Biserica locală desemnează ca e. pe unul din preoţii săi, dar pentru hirotonirea lui sunt invitaţi episcopii eparhiilor vecine. La ortodocşi şi la catolici, e. este celibatar; la ortodocşi este membru al Comunităţii monahale. EPISCOP2 (< fr. {i}; fe} gr. episkopeo „a examina") s. n. Aparat care serveşte la proiecţia figurilor de pe cărţi, de pe fotografii sau de pe alte obiecte netransparente. EPISCOPAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine episcopului1 sau episcopiei, privitor la episcop sau episcopie. EPISCOPAT (< fr., lat.) s. n. Rangul, demnitatea, funcţia de episcop1; timpul cât este în funcţie un episcop; episcopie. EPISCOPIE (< ngr.) s. f. Teritoriu asupra căruia se extinde autoritatea unui episcop; eparhie; reşedinţa episcopului; episcopat. EPISCUPESCUL (PISCUPESCU), Ştefan Vasile (1777—1850, n. Bucureşti), medic român. Unul dintre primii medici titraţi români şi unul dintre cei dintâi autori de lucrări medicale în limba română („Practica doctorului în casă", 1837). EPISILOGJSM (< fr.; fe} epi- + gr. syliogismos „raţionament") s. n. (LOG.) Silogism dintr-un şir de silogisme (polisi-iogism), care are ca premisă concluzia silogismului anterior (prosilogismul). 229 EPOCA EPISOD (< fr., gr.) s. n. 1. Acţiune secundară în ansamblul unei opere literare, având un rol relativ independent. 2. (în vechea dramă grecească) Parte a acţiunii dintre două intervenţii ale corului, corespunzând actului din dramaturgia modernă. ♦ Diviziune a unei acţiuni dramatice (ex. film în mai multe e.) 3. întâmplare, incident (din viata cuiva). ÉPISTAT (IPISTAT) (< ngr.) s. m. 1. Funcţionar în Grecia antică, în Egiptul ptolemaic şi în Epoca elenistică. 2. (în sec. 19, în Ţările Române) Cel mai mic grad de ofiţer de poliţie, corespunzând mai târziu aceluia de subcomisar. 3. Administrator, intendent, supraveghetor, logofăt, vechil. EPISTAXIS (< fr., gr.) s. n. Hemoragie nazală. EPISTAZIE (< fr.) s. f. 1. (BIOL.) Modificare de grad superior manifestată de una dintre două forme înrudite filoge-netic. 2. (GENET.) Dominanţa unei gene asupra alteia nealelomorfice, producând mascarea unui caracter ereditar de către altul. EPISTŞMĂ (< fr. {i}; {s> gr. episteme „cunoaştere") s. f. Caracteristică generală a cunoaşterii într-o anumită epocă şi care asigură comunicarea între discursurile epistemologice ale diferitelor ştiinţe din acea epocă. Termenul a căpătat o mare circulaţie o dată cu lucrarea lui M. Foucault „Cuvintele şi lucrurile" (1966). EPISTEMOLOGIE (< fr.; {s> gr. episteme „cunoaştere" + logos „studiu") s. f. (FILOZ.) Parte a gnoseologiei care studiază procesul cunoaşterii aşa cum se desfăşoară în cadrul ştiinţelor, cercetează valoarea acesteia, în raport cu obiectivitatea şi validitatea rezultatelor ştiinţei, analizează şi explică posibilitatea şi necesitatea teoretică a ştiinţei; teorie a cunoaşterii stiintifice. EPISTIL (< fr., lat.) s. n. (ARHIT.) Arhitravă. EPISTOLAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Privitor la arta de a scrie scrisori; com-pus în stil de scrisoare. EPISTOLĂ (< it., lat.) s. f. 1. (înv.) Scrisoare (1). 2. Specie literară aparţinând în general poeziei didactice, în care se abordează, sub formă de scrisoare adresată unei persoane reale sau imaginare, un subiect filozofic, moral, artistic etc. (Au scris e. Horaţiu, Boileau, Montesquieu, Voltaire, Gr. Alexan-drescu). Se mai numeşte scrisoare. 3. (REL.) Scriere din „Noul Testament", datând din vremurile apostolice, care prezintă învăţături religioase, moral-so-ciale, pastorale etc. şi are ca titlu nume- le apostolului-autor şi comunitatea căreia îi era adresată. „Noul Testament" cuprinde 21 de epistole. EPITAF (< fr., gr.) s. n. 1. Monument funerar cu inscripţie; p. ext. jnscripţie funerară, în versuri sau în proză, cuprinzând elogiul defunctului sau o sentinţă morală. ♦ Poezie epigramatică, având ca pretext moartea imaginară a cuiva. 2. Obiect de cult, constând dintr-o ţesătură brodată cu fir de aur ori argint, reprezentând punerea în mormânt a lui Hristos. EPITALAM (< fr., lat.) s. n. Poem sau cântec de nuntă compus în cinstea mirilor cu prilejul oficierii căsătoriei. Cele mai cunoscute sunt ale lui Solomon, Teocrit, Anacreon, Catul. EPITAXIE (< fr.) s. f. Metodă fizică de obţinere şi creştere a cristalelor peli-culare, direct din faza gazoasă, utilizată în elaborarea tranzistoarelor. EPITAZĂ (< fr., lat.) s. f. Parte a unei drame în care se conturează intriga, conflictul. EPITELIUL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la epiteliu, de epiteliu. EPITELIOM (< fr.) s. n. (MED.) Carcinom. EPITELIU (< fr. {i>; {s} epi- + gr. thele „mamelon") s. n. Ţesut format dintr-unul sau din mai multe straturi de celule de diverse forme (plate, cilindrice etc.) care acoperă suprafaţa corpului (e. propriu-zis) şi suprafeţele libere (mucoase, se-roase etc.) din interiorul corpului (endo-teliu). Ţesutul epitelial intră şi în structura unor glande (ex. e. glandular) şi a unor organe (ex. e. renal). EPITELIZARE (după germ.) s. f. Acoperire cu epiteliu a unei plăgi traumatice sau operatorii. EPITERMAL, -Ă (< fr. {i}; te} epi- + gr. thermos „cald") adj. (Despre o fază a procesului hidrotermal) Care reprezintă stadiul final al depunerii mineralelor din soluţii fierbinţi, cu o temperatură cuprinsă între 50 şi 175°C. în aceste condiţii apar minerale de aur, argint, stibiu, Epitaf (2) Epitaful de la Cozia (1396) arsen, mercur, împreună cu cuarţ, calcit etc. EPITÇT (< fr., lat.) s. n. Figură de stil constând în determinanţi (de obicei adjectivali sau adverbiali) alăturaţi unor substantive, pronume sau verbe spre a le marca individualitatea şi a exprima perspectiva estetică din care le surprinde autorul. ♦ Calificativ; p. ext. calificare lăudabilă sau injurioasă. EPITOMĂ (cuv. gr.) s. f. (în Antic.) Reproducerea sumară sau abreviată a unei opere cu caracter ştiinţific, istoric sau filozofic. Procedeul a cunoscut o mare dezvoltare în epoca romană când opera respectivă este desemnată cu titlul de breviarium şi se referea cu precădere la lucrări de istorie (Titus Livius, Eutropius ş.a.). EPITRAHI.L (< ngr.) s. n. Patrafir. EPJTROP (< ngr.) s. m. 1. Tutore. 2. Administrator al unui bun, în special al averii unei biserici; efor (1). EPITROPIE (< ngr.) s. f. 1. Tutelă. ♦ îngrijire. 2. (Reg.) Consiliu de epitropi (2); instituţie condusă de un consiliu de epitropi; eforie. 3. Funcţia de epitrop. EPI.U (< fr.) s. n. Construcţie hidrotehnică în formă de dig, aşezată transversal în albia unui curs de apă (cu un capăt încastrat în mal), care serveşte la regularizarea cursului de apă, la apărarea malurilor etc. EPIZOM (< fr.; {s} epi- + gr. soma „corp") s. n. Element genetic caracteristic procariotelor, constituit din DNA, care există independent în celulă sau poate fi integrat în cromozom (şi atunci se replică simultan cu el). EPIZONĂ (< fr. {i}) s. f. Prima zonă de transformare a metamorfismului general, extinsă până la adâncimea de 6 km, caracterizată prin: temperatură joasă (—200°C), presiune litostatică scăzută, stres puternic şi umiditate mare. Rocile formate (şisturi cloritoase, se-ricitoase, grafitoase, talcoase şi filite) au textură şistoasă şi luciu mătăsos. EPIZOOTIE (< fr., engl.; {s} epi- + gr. zootes „natură animală") s. f. Răspândire în masă şi pe teritorii mari a unei boli contagioase ia animale. EPOCA, cotidian al Partidului Conservator, apărut ia Bucureşti între 1885 şi 1918 cu întreruperi, fondat de Nicolae (Nicu) Filipescu. Rol important în promovarea principiilor şi acţiunilor Partidului Conservator; a avut un mare ecou în opinia publică a vremii. Printre colaboratori: T. Maiorescu, B. Şt. Delavrancea, Gr. Păucescu, Gr. Ventura, I. L. Cara-giale, Al. Vlahuţă, ş.a. EPOCAL 230 EPOCAL, -Ă (< germ.) adj. Destinat să marcheze o epocă. ♦ De mare răsunet, de valoare covârşitoare, memorabil. EPOCĂ (< fr., gr.) s. f. 1. Perioadă, interval de timp din istorie, caracterizat prin trăsături proprii; eră (2). ^ Epoca pietrei = cea mai veche (timpurie) şi cea mai îndelungată perioadă din istoria omenirii, care a durat circa un milion de ani; principala materie primă pentru confecţionarea uneltelor, a ustensilelor şi a armelor a fost piatra. în funcţie de tehnologia prelucrării pietrei, dar şi de evoluţia modului de asigurare a subzistenţei (dobândire a hranei) şi de perfecţionarea formelor de organizare socială, E. p. se împarte în: E. veche a pietrei (= Paleolitic = E. pietrei cioplite, pe terit. României între c. 1 000 000 şi 10 000/8 000 î.Hr.); E. mijlocie a pietrei (= Mezolitic, c. 10 000/8 000 - 6 000 î.Hr.) şi E. nouă a pietrei (= Neolitic = E. pietrei şlefuite, c. 6 000 — 3 000 î.Hr.). în Neolitic, umanitatea face progrese hotărâtoare — aşa-numita „revoluţie neolitică" — trecând de la cules la cultivarea plantelor şi de la vânătoare ia creşterea animalelor domestice; totodată, începe folosirea intenţionată a focului, pentru producerea (arderea) olăriei şi pentru prelucrarea la cald a primelor metale cunoscute, existente în natură în stare nativă (aur, cupru). E. bronzului (milen. 3—2 î.Hr.) se caracterizează prin apariţia şi generalizarea metalurgiei bronzului, înmulţirea şi diversificarea considerabilă a tipurilor de unelte, de arme şi de podoabe, practicarea intensivă a agriculturii şi a creşterii vitelor, prin adâncirea diferenţierii sociale şi formarea aristocraţiei tribale cu o accentuată funcţie militară. în domeniul reprezentărilor religioase predomină cultul solar şi ritul incineraţiei. în arheologia europeană, începând din secolul trecut, s-a operat cu diferite periodizări ale E. b. (O. Montelius, S. Müller, N. Aberg), dar sistemul cronologic cel mai larg utilizat rămâne cel elaborat în 1902 de savantul german P. Reinecke, care împarte această e. în patru perioade (Bronz A— D). E. fierului = perioadă caracterizată prin introducerea şi generalizarea folosirii fierului (în Europa începând din sec. 12 Î.Hr.), cu efecte revoluţionare în domeniul confecţionării uneltelor şi armelor şi în producţia de mărfuri, comerţ, dezvoltarea structurilor sociale şi politice. Se subîmparte în: prima E. a f. (Hallstatt), şi a doua E. a f. (La Tène/Latène). Trecerea de la prima la cea de-a doua este consecinţa impactului civilizaţiei elenice (respectiv eleno-etrusce) asupra populaţiilor europene „barbare" (celţi, iliri, traci, geto-daci, sciţi, germani) şi a expansiunii celtice, atât spre vestul, cât şi spre estul continentului. Sfârşitul E. f. este marcat fie de cucerirea romană (Dacia în 106 d.Hr.), fie de puternica răspândire a influenţelor civilizaţiei romane în spaţiul „barbar" de la nord de limesul renano-danubian. Expr. A face epocă, se spune despre un eveniment care prin importanţa sau faima sa lasă o amintire durabilă. 2. Timp, moment (în care se repetă periodic, în aceleaşi condiţii, un proces, un fenomen, o activitate). 3. (GEOL.) Subdiviziune de ordinul al treilea din istoria geologică a Pământului; îi corespunde în spaţiu, din punct de vedere stratigrafie, seria. E. glaciară = parte a Cuaternarului, corespunzătoare Paleoliticului, în timpul căreia s-au succedat mai multe faze de climă rece şi umedă, care au determinat formarea marilor calote glaciare şi a marilor gheţari montani. După unii autori, a durat 500 000 ani, individualizându-se patru faze: Günz, Mindel, Riss, Würm. E. metalogenetică = interval de timp favorabil formării şi acumulării de minerale utile, caracterizat prin interdependenţa dintre orogeneză şi magmatism (ex. e. precambriană, e. caledoniană, e. hercinică, e. chimerică, e. alpină). EPQDĂ (< fr., gr.) s. f. 1. (în teatrul antic grec) Ultima parte din cântecul corului, după strofă şi antistrofă. 2. Cuplet liric compus din două versuri inegale; suită de asemenea cuplete. EPOLET (< rus, fr.) s. m. Bandă de stofă prinsă de-a lungul umerilor uniformelor şi pe care se aplică, în general, însemnele gradelor militare. Prin culoarea stofei e. sau prin insigne, este indicată şi arma căreia îi aparţine militarul (infanterie, artilerie etc.). EPONIM, -Ă (< fr., gr.) adj. Care dă numele său unui oraş, unei localităţi etc. (ex. Atena este zeiţa eponimă a oraşului omonim). EPOPEE (< fr., gr.) s. f. 1. Specie în versuri a genului epic, de mari dimensiuni, cultivată cu precădere în Antichitate, care narează şi celebrează fapte eroice, legendare sau istorice, dominate de personaje adesea extraordinare, angrenate într-o acţiune la care participă deseori şi forţe supranaturale („Ramaya-na“, „Mahabharata", „lliada", „Odiseea", „Eneida", „Kalevala" ş.a.); p. ext. operă epică de mare amploare. Sin. epos (2). 2. Şir de fapte, de întâmplări eroice, glorioase. EPOPÇIC, -Ă (< it.) adj. Referitor la epopee (1); care are caracter de epopee. EPOS (< germ., lat.) s. n. 1. Ansamblul motivelor epice majore proprii unei culturi. 2. (Livr.) Epopee (1). ♦ Povestire. EPOXJZI (< fr. {i}) s. m. pl. Eteri ciclici interni ai diolilor 1-2, întrebuinţaţi la obţinerea glicolilor, a plastifianţilor, a răşinilor sintetice etc. EPRUBETĂ (< fr. éprouvette, influenţat de probă) s. f. Mic tub de sticlă, de obicei neutră, cu pereţii subţiri şi rezistenţi, închis la un capăt, întrebuinţat în laborator la analiza chimică calitativă, la luarea de diverse probe (de sânge, sucuri gastrice etc.), la culturi (în microbiologie) etc. EPRUVÇT (< fr.) s. f. Piesă realizată pentru a fi supusă încercărilor de determinare a unor proprietăţi ale materialului din care este confecţionată. Forma şi dimensiunile ei sunt standardizate şi variază în funcţie de material şi tipul încercării. EPSOM AND EWELL [epssm and iual], oraş în SE Marii Britanii (Anglia), la. SV de Londra; 69,2 mii loc. (1988). Staţiune balneoclimaterică cu ape termale. Hipodrom, pe care au loc anual, din 1870, celebre curse de cai. Renumit colegiu. EPSTEIN [epstain], Sir Jacob (1880—1959), sculptor britanic, originar din S.U.A. Reprezentant al vorticismului. Autor al pietrei mormântului lui Oscar Wilde de la cimitirul Père Lachaise. Grupuri statuare cu accente expresioniste („Ecce Homo", „Genesis"). Portrete de factură rodiniană („Einstein", „Yehudi Menuhin", „G.B. Shaw"). EPSTEIN [epsten], Jean (1897— 1953), cineast francez. Lucrări teoretice („Spiritul cinematografului", „Inteligenţa unei maşini"). A realizat „Prăbuşirea casei Usher", „Inimă fidelă" ş.a. EPUIZA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A isprăvi, a termina un bun material (prin vânzare, consum etc.) ♦ A lămuri deplin o problemă, a o discuta, a o studia în toate amănuntele. 2. Tranz. şi refl. A fi supus sau a supune epuizării (3); a (se) extenua, a (se) istovi. EPUIZANT, -A (< fr.) adj. Care epuizează; istovitor, extenuant. EPUIZARE (< epuiza) s. f. 1. Acţiunea de a epuiza; terminare, isprăvire. 2. Operaţie de îndepărtare, cu ajutorul pompelor, a apelor din interiorul unei săpături sau al unui batardou, în vederea executării unor lucrări de construcţii (fundaţii, pile de pod) etc. 3. Pierdere a 231 ERBEN capacităţii funcţionale a unui organ, a unui sistem sau a întregului organism în urma unei solicitări excesive, ducând la consumul tuturor rezervelor funcţionale; extenuare, oboseală mare, uzură. EPURA (< fr.) vb. I tranz. A îndepărta, a elimina, a curăţa. EPURARE (< epura) s. f. Acţiunea de a epura; curăţire, purificare. ^ Epurarea apei = operaţie de îndepărtare din ape (potabile, industriale, de canal etc.) a substanţelor care le fac improprii anumitor întrebuinţări. Staţie de e. a apei = ansamblul construcţiilor şi instalaţiilor pentru e. apelor reziduale. EPURATOR (< fr.) s. n. Aparat sau instalaţie care serveşte la epurarea materialelor solide (minereuri, cărbuni etc.), lichide (ex. apa) sau gazoase (ex. aerul). EPURĂ (< fr.) s. f. Desen liniar reprezentând proiecţiile ortogonale ale unei piese pe două sau pe trei plane ortogonale, aduse ulterior la coplana-ritate prin rabatarea cu 90° a două dintre ele. EPUREANU, Emanoil (Manolache) Costache (1820—1880, n. laşi), jurist şi om politic român. Primul preşedinte al Partidului Conservator. Orator de mare talent. Membru al Adunării ad-hoc a Moldovei (1857). Preşedinte al Adunării Constituante din 1866, ministru în mai multe rânduri şi prim-min. al Moldovei (1859—1860) şi al României (apr.—dec. 1870 şi apr. —iul. 1876). EPÙRENI, com. în jud. Vaslui; 3 216 loc. (1995). Staţie de c.f. Satul E. menţionat documentar în 1493. Er, simbol chimic pentru erbiu. ERADICA (< lat. eradicare) vb. I tranz. A smulge din rădăcini, a dezrădăcina; p. ext. a stârpi, a desfiinţa. ERA NOUĂ, publicaţie politică şi literară a grupării „Junimea"; a apărut, săptămânal, la laşi, (1889—1900, cu întreruperi). A fost întemeiată şi condusă de P. Th. Missir, A. C. Cuza, N. Volenti şi E. lonescu. Emanoil (Manolache) Costache Epureanu Erasm ERARD [erar], familie franceză de fabricanţi de instrumente muzicale: Sébastien E. (1752—1831), a adus îmbunătăţiri esenţiale pianului, inventând diferite variante ale acestuia. A inventat harpa cu două pedale, aducând-o a-proape de stadiul actual; împreună cu fratele său, Jean-Baptiste (7—1826) a fondat firma cu numele lor (1814); Pierre E. (1796—1855), nepotul lui S. E., a continuat opera înaintaşilor săi. în 1959 casa E. a fuzionat cu Gaveau, formând societatea „Gaveau - E.“. ERASISTRATOS (304-c. 245 Î.Hr.), medic grec originar din Asia Mică. Unul dintre întemeietorii şcolii medicale alexandrine. A practicat printre primii lapa-ratomia şi a introdus în medicină studiul anatomiei venelor şi arterelor. ERASM din Rotterdam (Erasmus Desiderius) (pseud. lui Gerhard Gerhards) (c. 1466—1536), umanist renascentist olandez. Preot catolic. Prof. la Cambridge. A editat opere ale clasicilor greci şi latini şi scrieri ale Părinţilor Bisericii; a tradus în latină „Noul Testament". A susţinut Reforma, dar s-a opus protestantismului denunţând concepţia despre predestinare a lui Luther şi apărând toleranţa şi liberul arbitru. Prin învăţătura sa, expusă în scrieri satirice şi eseuri, a influenţat profund cultura umanistă europeană („Elogiul nebuniei", „Adagii", „Colocvii", „Diatriba despre liberul arbitru"). E RĂSTI AN I.SM (< fr., de la n. pr. Erastus) s. n. Curent apărut în sânul Bisericii creştine susţinând intervenţia şi controlul statului în chestiuni ecleziastice. Legat de numele lui Thomas Erastus (1524—1583), teolog protestant elveţian, care s-a opus calvinismului şi practicii excomunicării de către Biserică, acceptând supremaţia statului în probleme de ordin penal. ERATĂ (< fr.; {s} lat. errata „greşeli s. f. Listă adăugată de obicei la sfârşitul unei cărţi, cuprinzând rectificarea greşelilor de tipar (uneori şi de fond). ERATIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care nu este fix. Bloc e. = bloc de rocă de dimensiuni mari, transportat de gheţari departe de locul desprinderii, între alte formaţiuni geologice. ERATO (în mitologia greacă), muza poeziei lirice. ERATOSTENE (ERATOSTHENES) (c. 276—194 î.Hr.), matematician, astronom, geograf şi filozof grec din Alexandria. A pus bazele geografiei matematice şi a măsurat pentru prima oară arcul de meridian; a determinat raza Pământului, a introdus termenii de latitudine şi geografie. Contribuţii la teoria numerelor (ciurul lui E.). A soluţionat mecanic problema dublării cubului. Op. pr.: „Geografia", „Cronografia". ERĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Perioadă istorică ce începe cu data unui anumit eveniment, real sau legendar, de la care se porneşte numărătoarea anilor. 2. Epocă (1). 3. (STRAT.) Cea mai mare subdiviziune din istoria geologică a Pământului, ale cărei depozite constituie în spaţiu o grupă. E. sunt caracterizate prin faună şi floră proprii, delimitate între ele prin discordanţe produse de manifestarea unor procese geologice majore. Conform criteriului paleontologic, e. sunt următoarele: Arhaic, Proterozoic, Paleo-zoic, Mezozoic, Neozoic (Cainozoic, Antropogen). E. are următoarele subdiviziuni: perioadă, epocă, etaj, subetaj. Sin. eon. ERBACEE (< fr., lat.) adj., s. f. (Plantă) care are tulpina nelignificată; ierbos (2). ERBEN, Karel Jaromfr (1811—1870), folclorist şi poet ceh. A publicat „Ghirlanda de legende naţionale", o culegere de balade cu motive demonice. Poezie romantică. Erato i—r £ 0 1 ro —* E0PR0- MEZO-TEROZ. PROT. NEO- PROT. CAMBRIAN O I ORDOVICIAN SILURIAN DEVONIAN CARBONIFER ERA (GRUPA) PERMIAN SISTEM (PERIOADA) S ra o ^ j> m s E o £ > -D 00 — 30 o > =0 SERIE (EPOCA) 3>“ m ÊS'S > C“ ALGONKIAN ao rsi o o (NI 1 DINANTIAN SILESIAN > > CARBONIFER ESTEUROPEAN CO m INFERIOR MEDIU SUPERIOR MISSISSIPIAN S.U.A. PERMIAN GERMAN PERMIAN RUS' PENSYLVANIAN >» m 30 ^ 3> c hi c= 00 ~3£ O p3 feŞ, -CICLUL CALEDONIAN-à c?co 20^, in -CICLUL HERCINIC (VARISC) ■ CICLUL BAIKALIAN - o O O 2 o CD s 3 A A A A CO CO c , Co c D m 3 r~ 3) > 2, 3) O Ci O i», 12 N -h Q o o« H g 2 5 q P o 5 -pi NJ LS 1—1—“i—r—1—I- K S o SS co S « § w ^ £ o ! co Ca) J___I__L J___I__I---L o 8 M I N O ERA (GRUPA) TRIASIC 30 rn >2 220 030 30 a £ <= JURASIC LIASIC DOGGER MALM C R E T A C I C T E R T IAR PALEOGEN EOCEN N E O G E N MIOCEN C UATERNAR P L E ISTO C E N ERIOADA) SERIE (EPOCA) S?3 S2 £ m 3 m r m Q m O r O O O m >5 5> TRIASIC ALPIN TRIASIC GERMANIC >> L5z □ >3300 X3Bλm 3CîC=0 2522 LUSITA -NIAN NEOCO- MIAN a3CîŞ> —>z _30'~ oçn (/jm SENONIAN £fo o >■ 51 z > CO rn C= -H 00 > a c— =1 m gs <= c 2 > 3> 1— O'tôô 00 gp < m >> 30 O 332 > OOmO <=>>0 z tHt PLEISTOCEN INF. MED. SUP. Sm I £ 3> Iroc ao oi 1 o ~a 00 co>i a o o cnr—corn m3)c/5 >£§i z3> m O 0 :r 1 3) 2, CS' 1 ! L à c: co 3 o u ^ I m 3} o i. 33 o L P 1 N ' A A A 5 co m 55 O m s O co m 53 i» 0 o "H r- ^ 5 O $ O 5 O Ï §! I- e* s 5 | S o o r— CZ 30 ERBICEANU 234 ERBICEANU 1. Constantin E. (1838—1913, n. Erbiceni, jud. laşi), istoric literar român. Prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Acad. (1899). Elenist, cercetător şi editor de izvoare greceşti („Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanariotă", „Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a Catedralei mitropolitane din laşi, urmată de o serie de documente, de facsimile şi de portrete privitoare la istoria naţională şi bisericească a românilor"). 2. Constanţa E. (1874—1961, n. laşi), pianistă şi pedagogă română. Fiica lui E. (1). Profesoară de pian la Conservatorul din Bucureşti (printre elevii săi: Valentin Gheor-ghiu, Silvia Şerbescu ş.a.). ERBICENI, com. în jud. laşi; 5 095 loc. (1995). Pe terit. ei au fost descoperite mai multe aşezări şi morminte datând din Paleoliticul superior, Epipa-leolitic, Neolitic, perioada de trecere la Epoca bronzului, din perioada migraţiilor şi din cea medievala.' Satul E. menţionat documentar în 1436. ERBICIDE (< fr. {i}; {s} lat. herba „iarbă", „plantă" + -cid „care ucide“) s. n. pl. Substanţe chimice cu acţiune toxică selectivă (limitată la unele specii vegetale) sau generală (pentru orice specie), folosite pentru distrugerea buruienilor din culturile agricole, de pe diferite terenuri (drumuri, căi ferate) etc. ERBIU (< fr. {i}; {s} n. localit. Yterby) s. n. Element chimic (Er; nr. at. 68, m. at. 167,26) din grupa lantanoidelor; metal alb-argintiu (d 9,045, p. t. 1 522°C, p. f. 2 510°C); intră în componenţa aliajelor magnetice cu fier, cobalt, nichel. A fost descoperit de chimistul şi medicul suedez C.G. Mosander (1843). ERBIVOR, -Ă (< fr. {i}; {s} lat. herba „iarbă, plantă" + voro „a devora") adj., s. n. şi f. (Mamifer) care se hrăneşte cu vegetale (ex. boul—rumegător, calul— nerumegător). ERCEANU, Dan (n. 1943, Bucureşti), grafician român. Stabilit la Paris (între 1982 şi 1992). Operă caracterizată de suprarealism („Marele Cavaler", „Ultimul Ptolemeu"). Figuri din ficţiuni literare („Jertfe negre" de Léopold Sédar Senghor). ERCILLA y ZÛNIGA [ercj^a i euniga], Alonso de (1533—1594), scriitor spaniol. Autor al poemului epic „La Araucana", consacrat cuceririlor spaniole din Lumea Nouă. ERCKMANN-CHATRIAN [ercman-şatriă], nume sub care scriitorii francezi Émile Erckmann (1822—1899) şi Alexandre Chatrian (1826—1890) şi-au publicat opera. Romane antimilitariste („Doamna Thérèse"), proză consacrată ţinuturilor alsaciene natale („Prietenul Fritz", „Poveşti populare"). ERDEY-GRUZ Tibôr (n. 1902), chimist ungur. Prof. univ. la Budapesta. Cercetări în domeniul cineticii proceselor de electrod şi al fenomenelor de transport în soluţii. M. de onoare al Acad. Române (1965). ERDÔS [aerdoş] Paul (1916-1987, n. sat Hurezu Mare, jud. Satu Mare), grafician şi pictor maghiar din România. Grafie sensibilă („Gorunul", „Viaţă nouă în oraş"). EREBUS, vulcan activ în Antarctica cu patru cratere, situat pe ins. James Ross din Marea Ross. Alt.: 3 743 m. Cel mai sudic vulcan activ din lume (77°35! lat. S). Descoperit în 1841 de J.C. Ross şi cucerit în 1908 de expediţia E. Shackleton. ERECŢIE (< fr., lat.) s. f. Act reflex cu răspuns vascular, prin care se acumulează şi se reţine sângele în corpii erectili. EREDE (< lat., fr.) s. m. Persoană cu vocaţie succesorală (legală) universală sau cu titlu universal; moştenitor. EREDITAR. -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre particularităţi fizice, psihice) Care se transmite prin ereditate (1). 2. (Despre un bun, un privilegiu) Care se transmite prin moştenire. EREDITATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşire fundamentală a materiei vii de a transmite de )a o generaţie la alta factorii genetici (genele). ^ E. celulară = transmitere a informaţiei genetice existente în structurile DNA celulare. E. cito-plasmatică = transmitere a informaţiei genetice existente în formaţiuni specifice extranucleare, ce nu se supune legilor Erehteion. Loja cariatidelor mendeleene. E. controlată de sex = transmitere diferită a informaţiei genetice la cele două sexe. E. cromozomială = transmitere a informaţiei genetice cantonată în cromozomi. E. extracromozo-mială = transmitere a informaţiei genetice implicate în sterilitatea masculină. 2. Proprietate a stării unui material sau unui fenomen de a depinde atât de acţiunile momentane, cât şi de mulţimea stărilor succesive anterioare. 3. (DR.) Moştenire; avere succesorală. EREDOSI.FILIS (< fr.; {s} lat. hered[itarius] „moştenit" + fr. syphilis „sifilis") s. n. Termen impropriu cu care este denumit uneori sifilisul congenital. EREHTEION, templu în stil ionic pe acropola Atenei, închinat zeiţei Atena şi zeului Poséidon. Construit între anii 421 şi 406 î.Hr. pe ruinele unui edificiu dedicat miticului strămoş al ionienilor, Erehteu (de unde şi numele). Celebra „Lojă a cariatidelor". EREMIE, Tiberiu (1875-1937, n. Bucureşti), inginer român. A realizat diverse tipuri de construcţii: Palatul Cantacu-zino (azi, Muzeul „George Enescu"), Facultatea de Drept, Hotelul „Ambasador" — în Bucureşti — şi Catedrala ortodoxă din Timişoara, complexul de rafinării Brazi. EREMIT (< it.) s. m. Călugăr care trăieşte în retragere totală şi practică asceza şi pocăinţa. EREMITU, com. în jud. Mureş; 3 915 loc. (1995). Staţie de c.f. Biserică de lemn (sec. 18). ERÇS (< sl.) s. n. Credinţă în forţe miraculoase; superstiţie. ♦ Fig. Ceea ce se abate de la concepţiile comune (ale unei societăţi); p. ext. rătăcire. ERETE s. m. Gen de păsări răpitoare de zi (falconiforme), migratoare, cu corpul zvelt, robust, ciocul scurt, foarte curbat şi un disc de pene pe părţile laterale ale capului (Circus). în România sunt oaspeţi de vară e. aib (C. macrou-rus, 46 cm), e. de stuf (C. aeruginosus, 48-56 cm), e. sur (C. pygargus, 44 cm); apare şi o specie de pasaj, e. vânăt (C. cyaneus, 45-60 cm). ERETIC, -Ă (< sl.) s. m. şi f. (Şi adj.) Adept sau promotor al unei erezii. ERET|SM (< fr. {i}; {s> gr. erethismos „iritare, stimulare") s. n. 1. E. cardiac = stare de hiperexcitabilitate cardiacă, întâlnită mai frecvent la tineri, care se manifestă clinic prin puls rapid, uneori neregulat. 2. Fig. Exaltare. EREVAN, cap. Armeniei; 1,3 mii. loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Siderurgie, metalurgia aluminiului, generatoare, turbine, maşini-unelte, aparataj 235 ERGONĂ Erevan. Teatrul de operă electrotehnic, ţesături de mătase, mase plastice, produse de cauciuc sintetic şi alim. (vinuri). Hidrocentrală. Centru cultural (universitate, filarmonică, teatre, muzee) şi ştiinţific (academie de ştiinţe, institute de cercetări etc.). Biserici din sec. 13—18. întemeiat în sec. 1 î.Hr. Pe locul actual al E. s-a construit, în 782 î.Hr., cetatea Erevun (Erebuni) — de unde şi denumirea de azi — aflată în ruină. Menţionat pentru prima oară în sec. 6, ca făcând parte din Regatul Armeniei. Important centru al comerţului medieval transcaucazian (din sec. 13); din 1440 centru ad-tiv al Armeniei răsăritene. Reşed. a Hanatului persan de E. din sec. 17. Anexat Imp. Rus în 1828. A devenit, în 1918, cap. Rep. Armene independente şi, în 1920, a Republicii Sovietice Socialiste Armenia. Din 1991, cap. Armeniei. EREZIARH (< lat., gr.) s. m. Fondatorul unei erezii sau întemeietorul unei mişcări eretice. EREZI.E (< fr., lat.; {s> gr. hairesis „alegere") s. f. 1. (în gândirea greacă clasică) Aderare la o anumită şcoală filozofică; (în „Noul Testament11) partid, grupare, spirit sectar (ex. saducheii, fariseii), fără angajarea unei atitudini schismatice faţă de structura doctrinară din care face parte; (în gândirea creştină primară şi mai târziu) interpretare nepotrivită, în opoziţie cu dogma creştină sau respingerea acesteia (ex. arianismul, nestorianismul); eroare teologică. Este diferită de apostazie şi schismă. 2. Mişcare socială centrifugă în sânul unei comunităţi religioase, întemeiată pe interpretarea eronată a învăţăturii creştine tradiţionale (ex. bogomilis-mul, husitismul). 3. (Fig.) Greşeală, abatere, rătăcire. ERFURT, oraş în Germania centrală, pe râul Gera, centru ad-tiv al landului Thuringia; 204,9 mii loc. (1992). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Elec-trometalurgie. Maşini de precizie şi instrumente optice; ind. textilă, încălţ., chimică, electronică (aparate de radio şi maşini de calcul) şi alim.; instrumente muzicale. Universitate (între 1379 şi 1812). Monumente: catedrală gotică (sec. 15), Severkirche (sec. 12—14), case în stil gotic, renascentist şi baroc. Menţionat documentar în anul 724. Sediu episcopal creat în 742 de Sf. Boni- faciu; principalul oraş al Thuringiei începând din sec. 13. S-a alăturat Hansei în sec. 15. înglobat Prusiei în 1802. ERG1 (< fr. {i>; gr. ergon „muncă11 + grapho „a scrie11) s. n. (FIZIOL.) Aparat care înregistrează grafic activitatea musculară. ERGOLOGI.E (< fr.; {s} gr. ergos „muncă11 + logos „studiu") s. f. Ramură a etnologiei care se ocupă cu studiul culturii materiale (diferitele tehnici elaborate de grupuri umane pentru producerea de bunuri de larg consum sau pentru prelucrarea materiilor prime). Se distinge de ergonomie, care are un caracter normativ. ERGOMETR1E (< fr.; {s} gr. ergon „muncă11 + metron „măsură") s. f. Disciplină care se ocupă cu determinarea eforturilor fizice (musculare) prin măsurarea lucrului mecanic efectuat. ERGONĂ (< fr. {i}; {s> gr. ergon „muncă") s. f. Nume generic dat unor Domul şi catedrala Severkirche Erfurt Primăria ERGONOMIE John Ericsson substanţe organice (enzime, vitamine, hormoni) din constituţia celulelor vii, a căror acţiune constă în potenţarea şi în stimularea funcţiunilor celulare; e. sunt active chiar în cantităţi foarte mici. ERGONOMIE (< fr., gr.) s. f. Ştiinţă interdisciplinară care studiază relaţiile dintre om, maşină şi mediul de muncă în perspectiva îmbunătăţirii metodelor, mijloacelor si mediului de muncă. ERGOSTEROL (< fr., engl.) s. m. Substanţă sterolică prezentă în diverse ţesuturi animale şi vegetale, a cărei activare, prin iradiere cu raze ultraviolete, produce vitamina D2. ERGOTERAPIE (< engl., fr.; {s> gr. ergon „muncă" + therapeia „tratament") s. f. Modalitate de tratament şi readaptare a unui bolnav psihic prin învăţarea şi practicarea unei activităţi manuale. ERGOTjNĂ (< fr. {i}) s. f. Substanţă toxică, extrasă din cornul secarei şi care provoacă tulburări nervoase, digestive şi cardiorespiratorii. Este folosită în medicină ca hemostatic, mai ales în hemoragiile uterine Sin. ergotoxină. ERGOTISM (< fr. {i}) s. n. Intoxicaţie cu ergotină. ERGOTOXINĂ (< fr. fl}) s. f. Ergo-tină. ERHAN, Dionisie (1868-1943, n. sat Bardar, jud. Lăpuşna), episcop al lsmailului (ales în 1933 şi investit în 1934). Stareţ al mănăstirii Suruceni, iar apoi arhimandrit şi arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Basarabiei. A colaborat la gazeta „Basarabia" şi la revistele „Luminătorul" şi „Cuvânt moldovenesc", contribuind la întărirea sentimentului naţional, precum şi la pregătirea românilor basa-rabeni pentru Marea Unire din 1918. ERHARD [erhart], Ludwig (1897— 1977), economist şi om politic german. Unul dintre principalii artizani ai refacerii economice a R.F.G. după cel de-al doilea război mondial („miracolul german").* Ministru al Economiei (1949—1963). Preşedinte al partidului Uniunea Creştin Democrată (1966—1967; între 1967 şi 1977, preşedinte de onoare). Cancelar federal (1963-1966). ERIC (ERIK), numele mai multor regi ai Danemarcii, Suediei şi Norvegiei. Mai important: E. VII de Pomerania, rege al Norvegiei, ca E. III (1389-1442), al Danemarcii, ca E. VII (1412—1439) şi al Suediei, ca E. XIII (1412-1434/1439), conducătorut nominal al Uniunii de la Kalmar (1397-1412). ERICSSON, John (1803-1889), inginer şi inventator suedez. Stabilit în S.U.A. (în 1839). A construit (1829) o locomotivă cu abur şi a inventat o maşină cu aer cald (1833), elicea propulsoare pentru nave (1839) şi un motor solar. ERIDAN (Eridanus), constelaţie din emisfera australă. Se compune din steaua de primă mărime Achernar şi alte stele de mărimea 3 şi 4, dispuse sub forma unei linii sinuoase la S de constelaţia Taurul. ERIE [j.ri] 1. Lac în America de Nord, la graniţa S.U.A. cu Canada, la 174 m alt., care comunică cu L. Ontario prin râul Niagara (care formează cascada omonimă); 25,7 mii km2. Ad. max.: 64 m. Navigabil. Face parte din sistemul Marilor Lacuri. 2. Canal navigabil în S.U.A. care uneşte fl. Hudson cu L. Erie; 590 km. Trece prin Rochester, Syracuse şi Utica. Construit în perioada 1817-1825. 3. Oraş în NE S.U.A. (Pennsylvania), port la lacul cu' acelaşi nume; 275,6 mii loc. (1990, cu suburbiile). Metalurgie feroasă şi neferoasă. Constr. de aparataj electrotehnic (uzinele concernului „General Electric Co"), de automobile, motoare şi locomotive electrice. Fabrici de hârtie şi produse din azbest. Colegii. ERIJA (< fr.) vb. I refl. (Livr.; urmat de determinări introduse prin prep. „în") A-şi atribui o autoritate, un rol; a-şi aroga un drept, a voi să treacă drept..., a se da drept... 236 ERIKSON, Erik Homburger (1902— 1994), psihanalist american de origine germană. Prof. univ. la Harvard, Berckley, Yale ş.a. Preocupat de cercetarea identităţii individuale şi de psihologia adolescenţei („Copilărie şi socie-tate“, „Identitate, tinerete, criză"). ERINACEID (< fr. {i>; {s> lat. erinaceus „arici" + gr. eidos „aspect") s. n. (La pl.) Familie de mamifere insectivore, cu corpul acoperit de ţepi (Erinaceidae); (şi la sg.) aniiinal din această familie (ex. ariciul). ERINII (în mitologia greacă), cele trei divinităţi răzbunătoare care pedepseau fărădelegile muritorilor, urmărind mai ales pe ucigaşi. Erau numite, prin antifrază, Eumenide („Binevoitoarele"); romanii le numeau Furii. ERISIFACÇE (< fr.) s. f. (La pl.) Familie de ciuperci parazite care provoacă la plante bolile numite fătnare sau oidium; (şi la sg.) ciupercă din această familie. ERISTICĂ (< fr. {i}; {s> gr. eristikos „amator de controverse") s. f., adj. (FILOZ.) 1. S. f. Artă a disputei, a controversei, care foloseşte argumente subtile sau recurge la artificii sofistice. 2. Adj. Şcoala eristică = nume dat şcolii din Megara (megaricilor), datorită înclinării ei spre controverse. ERITÇM (< fr. {i>; {s> gr. erythema „roşeaţă") s. n. Roşeaţă a pielii care apare în cursul unor boli contagioase, dermatologice, sanguine. ERITREEA, stat în NE Africii, cu ieşire la Marea Roşie (875 km); 117,4 mii km2; 3,67 mii. loc. (1993). Limbi oficiale: tigriga şi araba. Religie: creştină (copţi 50%), islamică (50%). Cap.: Asmara. Oraşe pr.: Massawa, Keren, Aseb, Agordat. Este împărţită în zece prov. Relief accidentat reprezentat de prelungirile nordice ale Masivului Ethiopian (alt. max.: vf. Simba, 3 248 m) şi de M-ţii Danakil (alt. max.: 2 130 rh). O îngustă câmpie însoţeşte ţărmul Mării Roşii, iar în depr. Danakil (SE ţării) există sectoare cu alt. sub nivelul mării. Climă tropicală aridă în reg. joase (sub 200 mm/an) şi cu precipitaţii mai bogate (până la 1 000 mm/an) pe versanţii răsăriteni ai Masivului Ethiopian. Râurile (multe temporare) sunt scurte, excepţie Tekeze şi Atbara (la graniţa cu Ethiopia) şi Baraka. Vegetaţie xerofită în depr. Danakil şi în câmpia litorală, savane cu pâlcuri forestiere în reg. înalte. Resurse de subsol variate (min. neferoase, crom, nichel, huilă, aur, azbest ş.a.) practic nevalorificate. Se exploatează doar sarea (din apa mării) şi sărurile de potasiu. Economia este predominant agrară, în care creşterea animalelor joacă rolul 237 ER1TROPS1NĂ DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii Suprafaţa Populaţia Capitala (km2) Akele Guzai 8 400 — Adi Qayeh Asmara 200 — Asmara Barka 27 800 - Agordat Dankalia (Denkel) 24 300 — Aseb (Asseb) Gash-Setit (Setir) 18 600 — Barentu Hamasien 2 700 — — Sahel 16 400 — Nakfa Semhar 6 300 - Massawa Senhit 5 900 — Keren Seraye 6 800 - Mendefera principal. Pe 5% din terit. se cultivă cereale (orz, porumb, grâu, teff), bumbac, tutun, cafea. Mici supr. ocupate de citrice şi bananieri. Ind. slab dezvoltată (prelucrarea produselor agricole, rafinarea petrolului importat, materiale de constr.), concentrată în Asmara, Aseb şi Massawa. Infrastructură insuficientă, degradată de îndelungatul conflict militar. C.f.: 310 km. Porturi: Massawa şi Aseb, ultimul asigurând accesul Ethiopiei la mare. Moneda: 1 birr = 100 cents. Exportă produse animaliere, cafea şi importă combustibili, bunuri manufacturate, produse alimentare. —Istoric. Parte componentă a Regatului Aksum (primele sec. ale milen. 1 d.Hr.), terit. E. a fost ocupat, în sec. 8, de către arabi, iar în perioada următoare a fost disputat de către etiopieni, portughezi, otomani, egipteni şi italieni. Colonie a Italiei (din 1890), iar după ocuparea Ethiopiei de către trupele italiene (1935—1936), E. a fost inclusă în Somalia Italiană. în 1941 a fost eliberată de trupele anglo-etio-piene. S-a aflat sub administraţia Marii Britanii până în 1952, când, în urma unei rezoluţii a Adunării Generale a O.N.U., a fost integrată Ethiopiei ca regiune autonomă. în 1962 statutul federal al E. a fost lichidat şi aceasta a fost transformată în prov. a Ethiopiei. în aceste condiţii s-a declanşat o puternică şi îndelungată mişcare de gherilă (soldată cu aproape 100 000 de victime şi o jumătate de milion de refugiaţi), condusă de Frontul de Eliberare a Eritreei (fondat în 1958, din 1970, Frontul Popular de Eliberare a Eritreei — F.P.E.E.). După prăbuşirea regimului marxist al It.-col. Hailé Mariam Mengistu, F.P.E.E. a ocupat la 24 mai 1991 cap. Asmara (ultimul centru de rezistenţă etiopian); în urma referendum-ului (23—24 apr. 1993) desfăşurat sub egida O.N.U., E. şi-a proclamat oficial independenţa (24 mai 1993). în febr. 1994, F.P.E.E. se transformă în partid politic — Frontul Popular pentru Democraţie şi Justiţie. în E. s-a instituit un regim prezidenţial cu parlament interimar (Consiliul Legislativ). ERITREMjE (< fr.; {s> gr. erythros „roşu“ + haima „sânge") s. f. (MED.) Poliglobulie. ERITROBLAST (< fr. {i}; {s> gr. erythros „roşu" + blastos „vlăstar") s. m. Globulă roşie primitivă, cu nucleu, care se găseşte în organele hematopoetice şi care dă naştere hematiei. ERITROBLASTQZĂ (< fr.) s. f. Boală caracterizată prin apariţia în sânge a eritroblastilor. ERITROCIT (< fr. {i}; (s> gr. erythros „roşu" + cito-) s. n. (HIST.) Hematie. ERITRODERMIE (< fr. {i>; {s> gr. erythros „roşu" + derma „piele") s. f. Boală manifestată prin roşeaţa generalizată a pielii, apariţia de vezicule, edeme etc. ERITROPOEZ (< fr. {i>; fe> gr. erythros „roşu" + poiesis „creare") s. f. Proces de formare a globulelor roşii (eri-trocite). E. începe încă din viaţa embrionară, în splină şi în ficat, apoi în măduva osoasă. După naştere, e. are loc în măduva câtorva oase (stern, oasele late ale craniului, coaste, creasta iliacă a osului coxal). Alterarea e. dă naştere la afecţiuni caracteristice (anemii, poliglobulii). V. hematopoeză. ERITROPSINĂ (< fr. {i}; fe> gr. erythros „roşu" + opsis „vedere") s. f. Cromoproteină de culoare roşie, legată de vitamina A, prezentă în unele celule ale retinei, şi care, sub acţiunea luminii, îşi schimbă culoarea spre galben-palid, stimulând astfel terminaţiile senzoriale din retină. ERIZIPEL 238 ERIZIPÇL (< fr., lat.) s. n. Boală infecto-contagioasă datorată streptococului, care se manifestă printr-o erupţie cutanată de culoare roşie, strict delimitată, localizată cel mai frecvent pe faţă şi pe membre; (pop.f brâncă2 (2), orbalţ. ERKEL Ferenc (1810—1893), compozitor, pianist şi dirijor ungur. Fondatorul şcolii naţionale de operă. Opere („Bank Bân“, „Hunyadi Lâszlo“, „Sa-rolta“), muzică de scenă, uverturi, coruri, cântece, muzică de cameră. Autorul imnului naţional maghiar. ERLANDER [erlandar], Tage Fritiof (1901—1985), om politic suedez. Preşedinte al Partidului Social-Democrat Muncitoresc (1945—1969). Prim-min. (1946-1969). ERLANGEN [erlarpn], oraş în Germania (Bavaria); 102,4 mii loc. (1992). Instrumente muzicale şi optice, echipament electronic; ţesături, hârtie. Universitate (1743). ERLANGER [e:rlarpr], Joseph (1874-1965), medic şi fiziolog american. Prof. univ. la St. Louis. A studiat, cu ajutorul oscilografului catodic, transmiterea impulsurilor printr-o singură fibră nervoasă. Lucrări asupra manifestărilor electrice caracteristice activităţii nervoase, presiunii sanguine, patologiei cordului. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1944), împreună cu H.S. Gasser. ERLENMEYER [erlanmabr], Emil Richard Cari (1825—1909), chimist german. Prof. univ. la München. A sintetizat numeroşi compuşi organici şi a stabilit formulele lor structurale (naftalina, crea-tina, tirosina etc.). A introdus în aparatura de laborator flaconul de sticlă care-i poartă numele. ERMENEUTICĂ s. f. v. hermeneutică. ERMÇTIC, -Ă (< fr., germ.) adj. 1. (Despre încăperi, incinte etc.) Care prezintă o etanşeitate foarte bună faţă de mediul înconjurător; (despre sisteme de închidere) care astupă, care etan-şează perfect. 2. Fig. Greu de înţeles. ERMETISM (< fr.) s. n. Direcţie estetică manifestată prin cultivarea unui limbaj artistic concentrat, greu inteligibil, menit să constituie suportul unei creaţii cât mai esenţializate, eliberată de anecdotă şi cu o finalitate pronunţat estetizantă. E. a apărut în mai multe epoci ale artei şi literaturii. Reprezentanţi: L. Gongora, G. Marino, I. Lyly, St. Mallarmé, P. Valéry, G. Ungaretti, E. Montale ş.a.; în literatura română, Ion Barbu. ERMINI.E (< ngr.) s. f. 1. Tâlcuire, interpretare, explicare a unui text religios. 2. Manual de pictură bisericească bizantină, care se ocupa în special de canoanele iconografiei teologice (compoziţia scenelor, reprezentarea chipurilor, poziţia suitei de texte care le însoţea etc.). Cea mai cunoscută e. aparţine lui Dionisie din Furna (sec. 18). Au circulat în Ţările Române în perioada medievală şi în epoca modernă. ERMITAJ (< fr.) s. n. 1. (Franţuzism) Locuinţa unui ermit; p. ext loc retras. 2. Mic palat izolat sau casă singuratică la ţară. ERMITAJ, muzeu la Sankt Peters-burg. Iniţial (1764) colecţie particulară a Ecaterinei a ll-a, a fost deschis pentru public în 1852. Conţine lucrări de artă antice europene şi orientale (singura colecţie din lume de argintărie sasanidă), artă medievală şi modernă, secţii de numismatică şi artă decorativă, un cabinet de stampe. Este dotat cu o bibliotecă. Clădirile E. constituie un important ansamblu arhitectonic, urmărind evoluţia palatelor de acest fel, de la baroc (Palatul de Iarnă) la neoclasicism: Palatul de Iarnă (construit în 1754—1762 de B.F. Rastrelli), Micul E. (1764-1767, V. de la Mothe), Vechiul E. (1771-1787, I.M. von Felten), Noul E. (1839—1852, L. von Klenze), Teatrul (1/83—1787, J. Quarenghi). ERMOLOVA, Maria Nikolaevna (1853 — 1928), actriţă rusă. Creaţii în marele repertoriu clasic rus şi universal. Roluri în piesele lui Ostrovski. ERNEI, com. în jud. Mureş; 4 842 loc. (1995). Expl. de gaze naturale. Castel (sec. 19). Staţie de c.f. în satul Dum-brăvicioara. ERNI, Hans (n. 1909), pictor şi grafician elveţian. în lucrările sale îmbină naturalismul cu suprarealismul şi simbolismul („Elveţia, sărbătoarea popoarelor11, „Omul creator11). Panouri pictate pe sticlă („Ziua şi noaptea11). Ilustraţie de carte (Homer, Vergiliu, Voltaire); afişe. ERNST, Max (1891-1976), pictor francez de origine germană. A participat la mişcarea dadaistă („Laocoon11), alătu-rându-se apoi suprarealiştilor („Masacrul inocenţilor11). După al doilea război mondial, când s-a refugiat în S.U.A., unde a realizat „Europa după ploaie11, lucrările sale au ca teme predilecte pădurea, luna, păsările. Sculpturi schematice („Capricorn11). A abordat scenografia („Romeo şi Julieta11, montat de Deaghi- Joseph Erlanger Max Ernst: „L’Éléphant Célèbes' 239 EROZIUNE lev), cinematograful („Vârsta de aur", în colab. cu Bunuel şi Dali). Romanul colaj „Femeia cu 100 de capete" (în colab. cu A. Giacometti). ERNST, Richard R. (n. 1933), chimist elveţian. Contribuţii în domeniul spectroscopiei de rezonanţă magnetică nucleară. Premiul Nobel pentru chimie (1991). EROARE (< fr., lat.) s. f. 1. Iluzie a simţurilor, care provoacă decepţie în planul conştiinţei. ♦ Cunoştinţă sau idee falsă, inexactă în raport cu un fapt real sau cu o normă definită. -O- Erori logice = erori provenite din încălcarea regulilor demonstraţiei, săvârşite intenţionat (sofisme) sau neintenţionat (paralogisme). ♦ Idee, părere, opinie greşită; ceea ce e greşit, greşeală. 2. (GENET.) E. înnăscută de metabolism = defect ereditar enzimatic, prin mutaţie deficitară (Dorothy Garrod, 1908); orice tulburare biochimică determinată genetic, în care un defect enzimatic specific produce un bloc metabolic (Thompson şi Thompson, 1967); eroare garrodiană. 3. (DR.) Falsă reprezentare asupra unei situaţii de fapt (e. de fapt) ori asupra existenţei sau conţinutului unui act normativ (e. de drept) şi care, atunci când împiedică întâlnirea voinţei părţilor contractante (e. obstacol), constituie o cauză de nulitate absolută a contractului, iar când alterează numai voinţa părţilor (e. viciu de consimţământ) constituie o cauză de nulitate relativă a contractului. ^ E. comună = e. în care, aflându-se un număr însemnat de persoane, se produc efectele juridice corespunzătoare falsei reprezentări a realităţii. E. judiciară = stabilire greşită a faptelor dintr-un proces penal şi care duce la pronunţarea unei condamnări nedrepte. 4. (FIZ.) E. medie = valoarea medie a erorilor posibile. E. admisibilă = e. maximă admisă, astfel încât rezultatele obţinute în urma activităţii supuse e. pot fi utile. E. absolută = valoarea absolută a diferenţei dintre valoarea exactă a unei mărimi şi cea obţinută în urma unei măsurări sau a calculului. E. relativă = raportul dintre eroarea absolută şi valoarea reală a mărimii respective. 5. Teoria erorilor = capitol al analizei numerice care studiază erorile şi propagarea lor în calcule. 6. (EC.) Cont de erori (sau de aşteptare) = cont în care sunt înregistrate toate e. acumulate până la închiderea bilanţului. -O» Expr. Erori şi omisiuni = formă de asigurare legată de angajamentul de a se acoperi pagube survenite în urma unor greşeli în practicarea anumitor profesii cu excepţia celei medicale (inginerie, finan-ciar-bancară etc.). ERODA (< fr., lat.) vb. I tranz. (Despre ape curgătoare sau alţi agenţi geografici externi) A exercita o acţiune de desprindere şi de înlăturare prin transport a unor părţi de teren; a roade (2). ERODE, oraş în S Indiei (Tamil Nadu), pe Cauvery; 357,4 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. întreprinderi de prelucr. a orezului, bumbacului şi mirodeniilor. Templul Côla (sec. 10-11). EROGEN, -Ă (< fr. {i>; {s} gr. eros „dragoste" + gennao „a naşte") adj. 1. Care stimulează sexualitatea. 2. (Despre părţi ale corpului) Care sunt susceptibile de a manifesta o excitaţie de tip sexual. EROIC, -Ă (< fr., lat.) adj., subst. 1. Adj. Care aparţine eroilor, caracteristic eroilor; cu calităţi de erou. ♦ P. ext. Grandios, măreţ. 2. S. n. Categorie estetică reflectând valoarea acţiunilor şi atitudinilor cum sunt vitejia, curajul, spiritul de sacrificiu ale unei persoane sau colectivităţi. EROICOMIC (< fr.) adj. Care este în acelaşi timp eroic şi comic. -O Poem e. = gen de poem epic, care, utilizând modalităţi specifice epopeii, narează cu intenţii satirice sau parodice întâmplări hazlii (ex. „Batrahomiomahia" atribuită lui Homer, „Găleata răpită" de A. Tassoni, „Ţiganiada" de I. Budai-Deleanu). ’ EROINĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Femeie care se distinge printr-un mare curaj, spirit de sacrificiu, abnegaţie în muncă, în împrejurări dificile etc. 2. Personajul feminin principal dintr-o operă literară; p. ext. orice personaj feminin dintr-o operă literară. ♦ Femeie care constituie centrul preocupărilor şi al atenţiei într-o anumită întâmplare, împrejurare etc. EROI.SM (< fr.) s. n. Comportare umană deosebită manifestată prin fapte cu totul excepţionale, eroice; vitejie, curaj. ♦ Capacitatea de a săvârşi asemenea fapte. ERONAT, -Ă (< fr.) adj. Greşit; inexact, neadevărat. EROS 1. (în mitologia greacă) Zeul iubirii. Fiul Afroditei, înfăţişat ca un copil frumos, uneori înaripat, cu tolbă şi arc. La romani se numea Amor sau Cupi-don. 2. Mic asteroid de formă alungită neregulată, descoperit în 1898 de astronomul german G. Witt. Se poate apropia de Pământ până la c. 17 mil. km; a servit la determinarea precisă a pa-ralaxei solare. ERQTIC, -Ă (< fr., gr.) adj. Privitor la dragoste, de dragoste, propriu dragostei. EROTI.SM (< fr.) s. n. Caracterul a ceea ce este erotic; senzualitate. EROTOCRITUL, scriere populară în versuri, din a doua jumătate a sec. 17, atribuită poetului cretan Vincenzo Cor-naros şi având la origine romanul cavaleresc medieval francez „Paris et Vienne" (sec. 15). Cartea, celebrând puterea dragostei, a fost tradusă pentru prima oară în limba română în sec. 18, cunoscând o largă circulaţie. EROTOMAN, -Ă (< fr. fi}; fe> gr. erotomanes „nebun de dragoste") adj., s. m. şi f. Obsedat sexual. EROU (< fr., lat.) s. m. 1. Persoană care se distinge prin abnegaţie, vitejie şi curaj excepţional în războaie sau în alte împrejurări deosebite. > Ostaş căzut pe câmpul de luptă. 2. Semizeu sau persoană legendară despre care se credea că s-a născut dintr-o zeitate şi o fiinţă pământeană (ex. Hercule, Ahile, Per-seu). ♦ Personaj principal al unei opere literare; p. ext orice personaj literar. ♦ Persoană care constituie centrul preocupărilor şi al atenţiei într-o anumită întâmplare sau împrejurare. EROZIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Proces complex prin care particule de sol sau de rocă sunt desprinse şi îndepărtate din loc sub acţiunea agenţilor geografici externi. E. fluvială = e. care. se manifestă prin e. de albie, acţiune de adâncire permanentă, înaintând din aval spre amonte şi realizând e. regresivă sau remontantă, şi prin e. laterală, acţiune de lărgire a albiei, prin extinderea meandrelor, care subminează versanţii. E. glaciară = e. legată de fenomenul de subsăpare a gheţarilor montani sau de calotă; exaraţie. E. în suprafaţă = e. datorată scurgerii difuze pe versanţi a apelor din precipitaţii. E. eoliană v. cora-ziune; deflaţie. E. marină v. abraziune. 2. (MED.) Ulceraţie uşoară, superficială a pielii sau a mucoaselor, nedepăşind Eros (1) EROZIV 240 ERUPŢIi VULCANICE Anul Vulcanul Victime 79 Vezuviu (Italia) * 16 000 1169 Etna (Sicîlia) 15 000 1631 Vezuviu (Italia) 4 000 1669 Etna (Sicilia) 20 000 1772 Papandayan (Java) 3 000 1792 Unzen-Dake (Japonia) 10 400 1815 Tamboro (Java) 12 000 —28 aug. 1883 Krakatau (Indonezia) 36 000 8 apr. 1902 Santa Maria (Guatemala) 1 000 8 mai 1902 Montagne Pelée (Martinica) 30 000 1911 Taal (Filipine) 1 400 1919 Kelud (Java) 5 000 î—21 ian. 1951 Mt. Lamington (Noua Guinee) 3 000 26 apr. 1966 Kelud (Java) 1 000 18 mai 1980 St. Helens (S.U.A.) 60 13 nov. 1985 Nevado del Ruiz (Columbia) 22 940 membrana bazală, cauzată de agenţi fizici, chimici, mecanici sau apărută în urma unei inflamaţii; excoriatie. EROZIV, -A (< fr.) ad]. Care pro-voacă o eroziune. Er RIF v. Rif. ERRÔ, Gudmundur Gudmundsson FERRÔ, zis (n. 1932), pictor islandez. în lucrările sale, pline de ironie, inspirate din actualitate sau istorie, foloseşte colajul („Mecca“, „Napoleon", „Giudecca"). ERTÉ, Romain de Tirtoff, zis (1892— 1990), decorator de teatru şi desenator de modă rus. Stabilit în Franţa (1912). A realizat costume pentru spectacole la Paris şi în S.U.A. Lucrări într-un stil rafinat al formelor şi culorilor („Tosca"). ERUCTA (< fr., lat.) vb. I intranz. A râgâi. ERUCTAŢIE (< fr., lat.) s. f. Acţiunea de a eructa; eliminarea pe cale bucală a gazelor din stomac; râgâială, râgâit. ERUD|T, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi subst.) Care posedă cunoştinţe temeinice şi vaste; savant, învăţat, doct. + (Despre opere ştiinţifice) Care conţine cunoştinţe profunde şi vaste. ERUDIŢIE (< fr., lat.) s. f. Cunoaştere temeinică a uneia sau mai multor ştiinţe; cultură vastă. ERUPE (< lat. erumpere, sub influenţa lui rupe) vb. III intranz. 1. (Despre magmă, lavă, petrol) A ţâşni (1), a izbucni (1), a se revărsa cu putere. 2. (Despre pete, băşicuţe etc. caracteristice unor boli) A apărea, a se forma. ERUPTIV, -Ă (< fr.) adj. 1. (GEOL.) (Cu privire la procese, formaţiuni geologice, terenuri, corpuri, roci) Care se referă la procesele asociate evoluţiei şi punerii în loc a maselor magmatice şi a produselor rezultate prin consolidarea acestora. 2. Care se referă la erupţie (3), care se caracterizează sau se manifestă printr-o erupţie (ex. febră e.). ERUPTIVISM (< fr., lat.) s. n. Ansamblul fenomenelor ce ţin de dinamica şi localizarea magmei în zonele profunde (intruziuni) şi la suprafaţa scoarţei terestre (efuziuni) din care rezultă roci eruptive (intruzive, efuzive, filoniene) şi zăcăminte metalifere. ERUPŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. (PETROGR.) Acţiune de străpungere, deplasare şi punere în loc a magmei şi de formare a corpurilor şi a rocilor eruptive atât în interiorul scoarţei Pământului (formarea de intruziuni), cât şi la suprafaţa ei (formarea de efuzii). E. vulcanică = activitate vulcanică paroxistică, în cadrul căreia are loc emisiunea masivă de material, în mod exploziv, efuziv sau protruziv; poate fi centrală (prin craterul principal) sau laterală (prin cratere sau fracturi deschise pe pantele conului vulcanic). ♦ Ridicarea la suprafaţă, prin sondă, a fluidelor din zăcămintele de hidrocarburi, datorită energiei proprii sau sub acţiunea unui agent de lucru comprimat, introdus de la suprafaţă. Poate fi naturală sau artificială. + P. ext. Ţâşnire, izbucnire. 2. (ASTR.) E solară - creştere bruscă, de scurtă durată (câteva minute până la câteva ore), a strălucirii unei mici regiuni a cromosferei, constând din emisia unor radiaţii luminoase, X şi radio. 3. (MED.) Apariţia pe piele sau pe mucoase, în cazul unor boli contagioase (scarlatină, rujeolă, febră tifoidă etc.) a unor pete, vezicule, plăci urticariene, pustule etc.; concr. totalitatea acestor pete, băşicuţe etc. apărute. ERZBERGER [erţbergar], Matthias (1875—1921), om politic german. Lider al Partidului Centrului (catolic). Şeful comisiei de armistiţiu de la Compiègne; a condus delegaţia germană care a semnat armistiţiul de lângă Rethondes (11 nov. 1918). Asasinat de ofiţeri naţionalişti. EFIZGEBIRGE [erţgebirga], denumirea germană a Munţilor Metalici. ERZURUM (ERZERUM), oraş în E Turciei, situat pe un platou, la 1 960 m alt.; 242,4 mii ioc. (1990). Nod de comunicaţii. Expl. de petrol. Centru comercial şi ind. (constr. de maşini, siderurgie, conf.). Marea moschee (sec. 12). Universitate. ES (MUZ.) Notaţie literală pentru sunetul mi bemol. Es, simbol chimic pentru einsteiniu. ESA (European Space Agency, Agenţia Spaţială Europeană), organizaţie cu sediul la Paris, creată în 1975 (prin fuzionarea Organizaţiei Europene pentru Cercetări Spaţiale, ESRO, cu Organizaţia Europeană pentru Construirea Lansatoarelor de Sateliţi, ELDO), în scopul cooperării statelor europene în domeniul cercetării şi tehnologiilor spaţiale. ESAKI, Leo (n. 1925), fizician japonez. Din 1960, stabilit în S.U.A. Contribuţii în domeniul fizicii solidului şi electronica semiconductoarelor. A realizat (1957) dioda cu efect tunel. Premiul Nobel (1973), împreună cu I. Giaever şi B.D. Josephson. ESARCU, Constantin (1836—1898, n. Bucureşti), naturalist, medic şi diplomat român. M. coresp. al Acad. (1884), prof. univ. la Bucureşti. Ministru de Externe (febr.-nov. 1891). S-a dedicat operelor culturale de interes naţional (a fondat Societatea Filarmonică şi a iniţiat subscripţia publică pentru construirea Ateneului Român). Colecţionar de artă. Constantin Esarcu 241 ESCORIAL ESAVERAJ (< es[eu] + [goIJaveraj) s. n. (La rugbi) Numărul de puncte realizat de o echipă prin eseu (5 puncte), transformare după eseu (2 puncte), transformare după lovitură de pedeapsă (3 puncte) şi după lovitura de picior căzută — dropgol (3 puncte). ESBJÆRG [esbier], oraş în Danemarca (lutlanda), pr. port de pescuit al ţării la Marea Nordului; 81,8 mii loc. (1992). Aeroport. Antrepozite. Constr. navale, ciment. Ind. chimică şi alim. ESCADRĂ (< fr.) s. f. 1. Mare unitate a forţelor maritime militare. 2. (în timpul celui de-al doilea război mondial, în unele armate) Mare unitate militară de aviaţie. ESCADRILĂ (< fr.) s. f. Subunitate a forţelor aeriene militare formată din câteva patrule. ESCADRON (< fr.) s. n. Subunitate a unui regiment de cavalerie, corespunzând unei companii de infanterie sau unei baterii de artilerie. ESCALADA (< fr.) vb. I tranz. A se căţăra pe un zid, pe un obstacol înalt etc. pentru a trece de partea cealaltă; p. ext. a sări peste un obstacol. + A face o ascensiune pe un vârf de munte. ESCALADARE (< escalada) s. f. Acţiunea de a escalada. + Fig. Extindere treptată a unei acţiuni. ESCALATOR (< engl., fr.) s. n. Scară rulantă. ESCALĂ (< fr.) s. f. Staţionare temporară pe ruta unui avion sau a unei nave, pentru aprovizionare, îmbarcare şi debarcare a pasagerilor etc.; p. ext. localitate unde se face o asemenea oprire. ESCALOP (< fr.) s. m. Preparat culinar făcut din bucăţi subţiri de muşchi de vitei sau din peste. ESCAMOTA (< fr.) vb. I tranz. 1. A face să dispară ceva fără a se băga de seamă, a ascunde cu iscusinţă. + Fig. Eschil A denatura, a falsifica. 2. A retrage un organ sau un subansamblu al unei maşini în interiorul unei carcase (de ex. trenul de aterizare al unui avion în aripi sau în fuzelaj, după decolare, pentru a micşora rezistenţa la înaintare a avionului în timpul zborului). ESCAMOTABIL, -Ă (< fr.) adj. 1. Ca-re se poate escamota (1). 2. (Despre unele organe sau subansamble ale unor maşini) Care se pot escamota (2). ESCAPADĂ (< fr.) s. f. Ieşire (pe furiş, nepermisă) de obicei de scurtă durată, cu scopul de a petrece. ESCARĂ (< fr.; {s} gr. eskhara „coajă pe o rană“) s. f. Crustă negricioasă care se formează în urma modificării unor ţesuturi superficiale ale organismului. ESCARPĂ (< fr.) s. f. Taluz sau perete înclinat care mărgineşte şanţul de apărare al unei fortificaţii. ♦ Baraj antitanc, realizat prin săparea de taluze în versanţii îndreptaţi spre inamic pentru a mări panta şi a împiedica trecerea tancurilor. ESCARPEN (< fr.) s. m. Pantof de damă nedecupat, foarte decoltat. ESCARPIT [escarpj], Robert (n. 1918), scriitor şi sociolog francez. Contribuţii în domeniul sociologiei literaturii şi a cărţii („Sociologia literaturii11, „Revoluţia cărţii", „Teoria generală a informaţiei şi a comunicării"). ESCATOLOGIC, -Ă (< fr. ) adj. Referitor la escatologie, de escatoiogie. ESCATOLOGIE (< fr. {i>; {s> gr. eskhatos „ultima" + logos „studiu") s. f. (REL.) Totalitatea concepţiilor despre sfârşitul Universului şi despre destinul omului după moarte. ♦ (în creştinism) învăţătura despre instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu după a doua venire a lui Hristos, ca Judecător. ESCAUT [esco] (SCHELDE [shekb]), fi. în V Europei; 430 km. Izv. din N Franţei (Flandra), străbate Belgia, trece prin Gent, Antwerpen şi Tournai, văr-sându-se printr-un estuar dublu în Marea Nordului. Curs liniştit, aproape în întregime canalizat. Navigaţie intensă. Legat prin canale de Somme şi Oise cu Sena. ESCHER [ejar], Maurits Cornelis (1898—1972), gravor olandez. Lucrări care conţin iluzii vizuale sofisticate, de o precizie matematică, create printr-un joc al perspectivelor trucate („Aer şi apă“, „Salonul de gravură"). ESCHERICH [ejarih], Karl (1871 — 1951), entomolog german. Prof. univ. la München. Autor al unor importante tratate privind insectele forestiere din fauna Europei Centrale. ESCHIL (AISCHYLOS) (c. 525-456 î.Hr.), poet tragic grec. A luptat la Maraton şi Salamina. Supranumit „părintele tragediei greceşti" pentru că i-a adus modificări profunde, introducând cel de-al doilea personaj şi dialogul. Tragediile sale (90), dintre care numai şapte s-au „păstrat integral („Rugătoarele", „Perşii", „Cei şapte contra Tebei", „Pro-meteu înlănţuit", trilogia „Orestia": „Agamemnon", „Choeforele", „Eumeni-dele"), impresionează prin violenţa conflictelor, măreţia eroică a personajelor, stilul viguros şi intensitatea lirică. Geniu auster şi religios, patriot înflăcărat, E, a înfăţişat omul în luptă cu destinul implacabil. ESCHILĂ (< fr.) s. f. Fragment osos detaşat dintr-o fractură complexă sau cominutivă. ESCHIMOS -Ă (< fr.) s. m. şi f. (La m. pl.) Populaţie de tip mongoloid care trăieşte în regiunile arctice din Europa, America şi Asia; (şi la sg.) persoană care face parte din această populaţie. ♦ (Substantivat, f.) Limbă amerindiană din familia eschimo-aieută, având în prezent c. 65 mii vorbitori în Groenlanda, Canada, S.U.A. (Alaska), Federaţia Rusă (NE Siberiei). Grafie latină şi chirilică (în Siberia). ESCHINE (c. 390—c. 314 Î.Hr.), orator grec. Dotat cu un neobişnuit dar al improvizaţiei. Rival a! lui Demostene. Discursuri („împotriva lui Timarhos", „Despre ambasada necredincioasă", „împotriva lui Ctesifon"). ESCHIVA (< fr.) vb. I refl. A se sustrage de la îndeplinirea unei obligaţii; a se daJn lături; a se feri (2). ♦ A se retrage pe furiş. ESCHIVĂ (< fr.) s. f. Procedeu tehnic de apărare folosit în box, care constă în aplecarea capului lateral sau îndoirea picioarelor pentru a, lăsa ca lovitura adversarului să treacă pe alături sau pe deasupra. ESCH-SUR-ALZETTE [eş sür alzet], oraş în Luxemburg, în apropierea graniţei cu Franţa; 83 mii loc. (1991, cu suburbiile). Principalul centru industria! al ţării. Expl. de min. de fier şi cărbune. Siderurgie (oţelării); îngrăşăminte chimice; fabrică de ciment. ESCORIAL, El -, incintă arhitecturală la NV de Madrid (Noua Castilie), cuprinzând un castel-reşedinţă, o mănăstire romano-catolică, o necropolă şi un colegiu. A fost construită din iniţiativa regelui Spaniei, Filip al ll-lea între anii 1563 şi 1584 de către arhitecţii J. Bautista de Toledo şi J. Hererra. Capodoperă a barocului spaniol, E. adăposteşte una dintre cele mai mari co- ESCORTA 242 lecţii de artă din lume (bronzuri, fresce, tapiserii, precum şi lucrări ale pictorilor flamanzi, ale lui Tiţian, El Greco, Zurbarân, Velâsquez ş.a.). ESCORTA (< fr.) vb. I tranz. A duce, a însoţi cu escortă. ESCORTĂ (< fr,) s. f. 1. Grup de oameni care asigură protecţia unor înalţi demnitari. 2. Grup de nave sau de a-vioane militare, care însoţesc (în timp de război) alte nave sau avioane pentru a le păzi. ♦ Grup de nave sau de avioane militare, care însoţesc (în timp de pace) o navă sau un avion în care călătoresc persoane oficiale importante. 3. Pază, alcătuită din persoane înarmate, care supraveghează pe deţinuţi; oamenii care alcătuiesc această pază. ESCROC, -OACĂ (< fr.) s. m. şi f. Persoană care săvârşeşte o escrocherie; pungaş, şarlatan. ESCROCA (< fr.) vb. I tranz. A săvârsi o escrocherie; a înşela. ESCROCHERIE (< fr.) s. f. (DR.) înşelăciune. ESCUDERO, Vicente (1889-1984), dansator şi coregraf spaniol. Unul dintre cei mai mari dansatori de flamenco, căruia i-a impus un stil propriu. A creat coregrafia pentru „Ritmuri primitive de flamenco", „Romanţa morii" ş.a. ESCUDO (< cuv. port.) s. m. Denumirea unităţii băneşti în Portugalia şi Rep. Capului Verde. ESCULAP v. Asclepios. ESCULINĂ (< fr. {i>; {s} lat. aesculus „specie de stejar") s. f. Glicozid extras din coaja plantei Aesculus hippocas-tanum, utilizat ca febrifug şi antinevralgic. ESEjST, -Ă (< fr., engl.) s. m. şi f. Autor de eseuri. ESEISTICĂ (< germ.) s. f. Literatura eseurilor. ESENIAN (< fr.) s. m. Membru al unei secte iudaice apărute pe la mijlocul sec. 2 î.Hr. şi dăinuind până în sec. 2 d.Hr., caracterizată prin comuniunea bu- nurilor, ascetism, pacifism şi practicarea divinaţiei. Gruparea a fost menţionată de Filon din Alexandria, Josephus Flavius şi Pliniu cel Bătrân. De la e., care au influenţat puternic creştinismul primitiv, au rămas, probabil, Manuscrisele de la Marea Moartă. ESENIN, Serghei Aleksandrovici (1895—1925), poet rus. Primele încercări poetice le publică în 1913 („Mesteacănul"). De factură naturistă, primele volume de versuri („Pagyseuesa" şi „Cheile Măriei") atestă aderenţa poetului la valorile tradiţionale ale satului rus, înfăţişat cu mijloace artistice vădind bogăţia resurselor expresive ale limbii. Ulterior, evoluează contradictoriu, oscilând între refuzul valorilor citadine („Cântec despre pâine") şi dorinţa de a aborda prefacerile din viaţa satului rus („Anna Sneghina"), considerându-se totuşi „poetul Rusiei care se duce" şi al izbei. într-un moment de depresiune sufletească, poetul se sinucide. Poezia lui exprimă tristeţea neistovită a oamenilor, dragostea şi mila faţă de toate fiinţele lumii, E. fiind un remarcabil înnoitor al limbajului poetic, creator al unui univers în care se îngemănează muzicalitatea şi expresivitatea folclorului rus cu complexitatea trăirilor individuale. ESENŢĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (FILOZ.) Ceea ce este constitutiv şi permanent într-un lucru, în contrast cu ceea ce este accidental şi variabil. ♦ (La Aristo-tel) Substanţa formală a unui lucru exprimată în definiţie. ♦ (La Toma d’Aquino) Natura ultimă a unui lucru, opusă existenţei. ♦ (în existenţialismul sartrian) Treapta la care omul trebuie să ajungă printr-o continuă alegere, existenţa sa anterioară fiind contingenté. ❖ Loc. în esenţă = în ceea ce este fundamental; în ultima analiză. 2. Substanţă volatilă cu miros aromatic, extrasă din plante sau fabricată pe cale sintetică, întrebuinţată în cosmetică, ind. farmaceutică şi alimentară. 3. Soluţie concen- trată care, prin diluare, de obicei cu apă, este folosită ca produs alimentar (ex. e. de oţet, e. de ceai etc.). 4. (SILV.) Denumire generică dată diferitelor specii de arbori forestieri. ESENŢIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care ţine de esenţă (1), privitor la esenţă; principal, de prim ordin, fundamental. ESENŢIALJSM (< fr.) s. n. Teorie filozofică fundată de Aristotel, care admite că în orice lucru subzistă o esenţă accesibilă prin intuiţie, aceasta fiind primă în raport cu existenţa. ESEU (< fr.) s. n. 1. Scriere în proză, opusă studiului de tip academic, în care cele mai diverse probleme (de filozofie, ştiinţă, literatură etc.) sunt abordate într-o manieră liberă, digresivă şi fără pretenţia de a le epuiza. Termenul a fost inventat de Montaigne („Essais11, 1580). E. a cunoscut o mare înflorire în epoca modernă. în cultura română este ilustrat de Al. Odobescu, M. Ralea, L. Blaga, G. Călinescu, P. Zarifopol, M. Eliade, Al. Paleologu ş.a. 2. (SPORT) Punere la pământ a balonului la rugbi de către un jucător în terenul de ţintă al adversarului; încercare. Un e. valorează 5 puncte. ESFAHĂN (ISFAHĂN), oraş în partea central-vestică a Iranului, la poalele M-ţilor Zagros; 1,18 mii. loc. (1986, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Centru comercial (al doilea după Teheran) pentru produse agricole. Ind. textilă (covoare), alim. (zahăr, tutun), de prelucr. a produselor petroliere, chim., sticlei, cimentului. Monumente din sec. 11—16 (Marea moschee, pavilionul Aii Qapu, Palatul celor 40 de coloane şi Palatul celor opt paradisuri). Vechi oraş persan, cucerit în 664 de arabi. în sec. 8—13 important centru meşteşugăresc şi comercial. Ocupat în 1387 de Timur Lenk, a fost impus la plata unor contribuţii foarte grele, ceea ce a provocat răscoala orăşenilor (1388), reprimată cu o rară Serghei Aleksandrovici Esenin 243 ESSEN Esfahăn cruzime de noul stăpân (au fost ucişi c. 70 000 de oameni). Capitală a statului Sefevizilor (din c. 1598), oraşul cunoaşte o nouă perioadă de înflorire până la sfârşitul sec. 18. ESKILSTUNA [eskilstu:na], oraş în SE Suediei, la L. Mâlaren; 89,8 mii loc. (1991). Centru siderurgic (oţelării); constr. de tractoare şi motoare. ESKIŞEHIR, oraş în V Turciei la SV de Ankara; 413,1 mii loc. (1990). Important centru de comunicaţii şi comercial. Constr. de locomotive Diesel şi maşini agricole; reparaţii de material rulant; ind. textilă, a cimentului, piei. şi alim. (zahăr, morărit); porţelanuri. în Antic.: Dorylae-um. Aici, în iul. 1097, armata cruciată i-a înfrânt pe turcii selgiucizi. ESKOLA, Pentti (1883-1964), geolog finlandez. A elaborat teoria faciesurilor metamorfismului şi a diferenţierii metamorfice. ESN AULT -PELTER! E [esno-peltri], Robert (1881—1957), inginer şi aviator francez. Inventator al motorului de avion Esop cu număr impar de cilindrii în stea. Studii privind propulsia prin reacţie; a anticipat utilizarea energiei nucleare ca mod de propulsie („Astronautica"). ESOFAG (< fr., gr.) s. n. Porţiune din tubul digestiv cuprinsă între faringe şi stomac. La om are o lungime de 24— 28 cm. ESOFAGISM (< fr.) s. n. (MED.) Spasm al esofagului întâlnit în isterie, tétanos, turbai c etc. ESOP (AISOPOS) (c. 620- 560 ! !r.), fabulist grec, originar . Asia Mică. Personaj semilegendar, ,,,obabil sclav eliberat. Fabulele sale, culese pentru prima oară de Demetrios din Faleron (sec. 4 Î.Hr.), au fost prelucrate În versuri de Babrios şi Fedru. ESOPIA, carte populară cuprinzând viaţa şi fabulele lui Esop. Alcătuită în Grecia antică, tradusă şi prelucrată în Evul Mediu în numeroase limbi europene. în Ib. română a fost tradusă pentru prima oară în 1703 de către dascălul Costea din Braşov; în decursul sec. 18 au circulat copii, după o traducere din cultura bizantină, în toate provinciile ţării. Prima ediţie tipărită, sub titlul de „Viaţa şi pildele preaînţeleptului Esop", apare la Sibiu, în 1795. ESOPIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Referitor la Esop, care aparţine lui Esop. O Stil e. - stil sibilinic, cu semnificaţii ascunse, practicat în special în epoci în care exprimarea liberei opinii este cenzurată. ESPADON (< fr.) s. n. Sabie mare cu două tăişuri, care se mânuia cu ambele mâini, folosită mai ales în sec. 15—16. ESPADRjLĂ (< fr.) s. f. încălţăminte cu feţele de pânză şi cu talpă de sfoară sau dintr-un material uşor. ESPARTERO, Baldomero (1793— 1879), general şi om politic spaniol. Şef al guvernului (1840—1841; 1854— 1856). Regent (1841—1843). A participat la primul război carlist (1833—1840) de partea reginei Isabela. ESPATRIATUL, gazetă editată la Braşov (mart.—iun. 1849) de Cezar Bolliac. A militat pentru colaborare între revoluţionarii români şi maghiari împotriva stăpânirii habsburgice. ESPERANCE [esperăs], cel mai adânc canion submarin de pe Terra, în zona litorală a Marelui Golf Australian (SV Australiei), în largul oraşului omonim; ad. max.: 1,8 km; lăţime max.: 32 km. ESPERANTO (cuv. esperanto „cel care speră") s. n. Limbă artificială, formată din elemente de vocabular şi de gramatică împrumutate din cele mai răspândite limbi europene, creată la sfârşitul sec. 19 de către medicul polonez L. Zamenhof, cu scopul de a servi ca limbă internaţională. ESPERIDE v. Hesperide. ESPINEL, Vicente Martfnez de (c. 1550—c. 1624), scriitor şi muzician spaniol. în poezie, a inventat combinaţia metrică ce îi poartă numele. Autor al romanului picaresc „Povestirea vieţii scutierului Marcos de Obregon", cu caracter autobiografic şi moralizator. A inventat a cincea coardă a chitarei. ESPfRITO SANTO [işpiritu sătu], stat în E Braziliei, la Oc. Atlantic; 45,7 mii km2; 2,6 mii. loc. (1991). Centru ad-tiv.: Vitôria. Expl. forestiere şi de minereuri radioactive. Cafea, cacao, trestie de zahăr, bumbac, tutun, grâu, orez şi manioc. Creşterea animalelor. ESPfRITU SANTO [işpiritu sătu], cea mai mare ins. din arh. Noile Hebride (Oc. Pacific) în cuprinsul statului Vanuatu; 4,8 mii km2; 16,2 mii loc. (1980). Relief muntos (alt. max. 1 879 m). Trestie de zahăr, cacao, copra, lemn. ESPLANADĂ (< fr.) s. f. 1. Spaţiu de mari dimensiuni (amenajat cu plantaţii şi alei) aflat în faţa unei clădiri importante sau a unui ansamblu arhitectural. 2. (MILIT.) Spaţiu neted în pantă uşoară, situat în faţa unei lucrări de fortificaţie. ESPOO (ESBO), oraş în S Finlandei, la V de Helsinki; 178,9 mii loc. (1993). Nod de comunicaţii. Expl. de granit. Biserică (1458). ESPRONCEDA Y DELGADO [esproneşda], José de (1808—1842), poet spaniol. Versuri retorice, pe alocuri pline de forţă expresivă, cultivând teme romantice byroniene („Diavolul lume", ample poeme epice şi dramatice „Studentul din Salamanca‘7 poezie lirică). Romanul istoric „Don Sancho Saldana". ESRIG, David (n. 1933, Bucureşti), regizor român. Spectacole de mare rafinament estetic pe scenele româneşti şi străine: „Nepotul lui Rameau" de Diderot; „Troilus şi Cresida" de Shakespeare, „Capul de răţoi“ de Gh. Ciprian. Din anii ’70 lucrează în Germania. ESSEN [esan], oraş în Germania (Renania de Nord-Westfalia), în bazinul Ruhr; 627 mii loc. (1993). Important nod de comunicaţii. Centru de expl. a huilei. Siderurgie şi constr. de maşini şi armament (uzinele „Krupp"), metalurgia cositorului, uzine chimice (mase plastice, îngrăşăminte), constr. de utilaj industrial complet, ţesături, sticlă şi produse alim. ESSEQUIBO Esslingen. Primăria Catedrală (sec. 15, pe Tocul unei abaţii din sec. 9). Muzeul Folkwang. Fundat în sec. 9. încorporat Prusiei în 1803. Bombardat intens de Aliaţi în al doilea război mondial. ESSEQUIBO, fluviu în N Americii de Sud (Guyana); 1 010 km. Izv. din Pod. Guyanelor de la frontiera cu Brazilia şi se varsă în Oc. Atlantic printr-un larg estuar. Navigabil 80 km. ESSEX [esix] (sau Regatul Saxonilor din Est), regat anglo-saxon, fondat în sec. 6, având reşedinţa la Londra. Membru al Heptarhiei. în anul 825 a intrat în stăpânirea lui Egbert, rege al Wessex-ului. ESSEX [esix], familie nobiliară engleză. Mai important: Robert Devereux, conte de ~ (1566—1601), militar şi om politic englez. Favorit al reginei Elisabeta I; conspirând împotriva ei, a fost executat. ESSLING v. Aspern-E. ESSLINGEN (E. am NECKAR) [es lirpn], oraş în SV Germaniei (Baden-Württemberg), pe Neckar, la SE de Stuttgart; 91,7 mii loc. (1991). Ind. constr. de maşini (echipament electronic) şi mobilei. Primăria veche (c. 1430). Bisericile Frauenkirche (sec. 14—16) şi St. Paul (1233—1268, cea mai veche biserică dominicană din Germania). Menţionat documentar în 777 sub numele Cella şi în 866 ca Hetsilinga, a primit statut de oraş în c. 1219. ES SUR [aes sur], oraş în Liban; 16,5 mii loc. (1975). Ind. textilă. V. Tyr. EST (< fr.) s. n. Unul dintre cele patru puncte cardinale; răsărit (4); orient. ESTACADĂ (< fr.) s. f. 1. Platformă susţinută la înălţime printr-o infrastructură de metal, de lemn, de beton etc., care realizează o cale de comunicaţie între două puncte deasupra solului sau între un punct de pe ţărmul unei ape şi un punct situat Ia o anumită depărtare de acesta. 2. Construcţie asemănătoare cu un dig, care are aceeaşi destinaţie ca şi jetela. 3. Baraj construit de-a curmezişul unui curs de apă sau la intrarea într-un port, fie pentru a interzice trecerea inamicului, fie pentru a împiedica minele sau obiectele plutitoare lansate de inamic să ajungă la un pod. ESTE (D’ESTE), familie princiară italiană. A domnit la Ferrara (sec. 13— 16), Modena şi Reggio (sec. 13—18). Important rol politic şi cultural. ESTERA (în „Vechiul Testament1'), femeie de o rară frumuseţe, calitate graţie căreia a devenit soţia regelui persan Xerxe I (Ahaşver). A împiedicat masacrarea compatrioţilor săi evrei, eveniment considerat sursa sărbătorii iudaice a Purimului. <0> Cartea Esterei = carte din „Vechiul Testament11 relatând întâmplări din viaţa E. ESTERAZE (< fr. {i}) s. f. pl. Enzime cu acţiune hidrolitică asupra esterilor, prin descompunerea acestora în acidul şi alcoolul respectiv. ESTERHÂZY, familie de nobili unguri. Mai importanţi: 1. Miklôs E., conte (1582—1645), palatin al Ungariei (din 1625). 2. Pâl E., duce (1635-1713), palatin al Ungariei (din 1681). A participat la despresurarea Vienei (1683) şi a eliberat Buda (1686) de sub stăpânirea otomană. 3. Miklôs E. (1765—1833), diplomat. Protectorul lui Haydn. Colecţionar de artă. ESTERI (< fr. {i}; {s> germ. Essigăther „eter acetic") s. m. pl. Derivaţi funcţionali ai acizilor şi alcoolilor, obţinuţi din condensarea acestora prin eliminare de apă. ESTERIFICARE (după fr.) s. .f. Reacţie reversibilă dintre un acid şi un alcool, cu formare de ester şi eliminare de apă. ESTÇT (< fr., germ.; {s} gr. aisthetes „cel care simte11) s. m. Adept al estetismului. ESTÇTIC, -A (< fr. {i>; fe> gr. aisthetikos „sensibil") s. f., s. m., adj. 1. S. f. Ştiinţă care tratează despre frumos şi despre judecăţile de apreciere referitoare la sentimentul provocat de acesta. Primul care a supus critica frumosului unor reguli şi care a folosit termenul de e. în sensul de discurs raţional despre frumos a fost A.G. Baumgarten. în trecut, e. era conside- 244 rată una din cele trei discipline normative (alături de logică şi morală), având ca obiect stabilirea normelor frumosului şi urâtului. în sens larg, e. tratează despre frumosul sensibil, înglobând studiul descriptiv al obiectelor de artă, analiza psihologică a sentimentelor provocate şi a criteriilor aprecierii judecăţii de gust, istoria artei etc. Ca ştiinţă pozitivă, e. are ca obiect frumosul artistic (filozofia artei). E transcedentală = (la Kant) teorie despre formele apriori ale cunoaşterii sensibile: spaţiul, pentru lumea exterioară; timpul, pentru lumea interioară, a conştiinţei. 2. S. m. art. Categorie desemnând ansamblul însuşirilor şi al fenomenelor studiate de estetică; domeniul esteticii. 3. Adj. Care aparţine esteticii, privitor la estetică; care corespunde cerinţelor esteticii, frumos. Emoţie e. = stare analogă plăcerii şi a cărei analiză constituie obiectul esteticii ca ştiinţă. Judecată e. = (la Kant) judecată de apreciere asupra frumosului. Chirurgie e. = domeniu al chirurgiei plastice consacrat remodelării aspectului exterior al corpului omenesc, în special al feţei. ESTETICIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Specialist în estetică. ESTETISM (< fr.) s. n. 1. Atitudine care situează rafinamentul sau virtuozitatea formală înaintea tuturor celorlalte valori. 2. Tendinţă artistică şi literară engleză, de la sfârşitul sec. 19, făcând parte din curentul antinaturalist al „artei pentru artă11, ilustrată de personalităţi ca: W. Morris, O. Wilde, J. Whistler. ESTÈVE [estev], Maurice (n. 1904), pictor francez. Influenţat de Cézanne, Van Gogh şi cubism, a evoiuat către o pictură nonfigurativă în culori fluide şi ardente („Femeie citind", „Acvariu"). ESTEZIOMETRIE (< fr.; {s} gr. aisthesis „simţ" + metron „măsură") s. f. (FIZIOL.) Metodă de măsurare a sensibilităţii tactile, prin stabilirea distanţei minime la care cele două vârfuri ale este-ziometrului, aplicate pe piele, determină două senzaţii distincte. ESTEZIOMETRU (< fr.) s. n. Aparat în formă de compas cu care se fac esteziometriile. ESTIC, -Ă (< est) adj. Care este (de) la est (în raport cu un punct de reper dat); răsăritean, oriental. ESTIENNE [etiş] (sec. 15—17), familie de tipografi francezi. Erudiţi lexicografi şi umanişti, au contribuit la dezvoltarea artei tipografice. ESTIMA (< fr., lat.) vb. I tranz. A evalua (cu aproximaţie), a aprecia mărimea, valoarea etc. ESTIMAT {< estima) s. n. Valoare aproximativă cu care se înlocuieşte 245 ESTROPIA valoarea exactă a unei mărimi atunci când măsurarea experimentală a acesteia este afectată de erori. ESTIMATjV, -Ă (< fr.) adj. Care conţine o evaluare, o estimare (ex. act e.). ESTIMATOR (< fr.) s. m. Operator statistic utilizat pentru estimarea unui parametru sau a unei legi de probabilitate pentru reprezentarea unei populaţii. ESTIMAŢIE (< fr., lat.) s. f. Estimare. ^ Teoria estimaţiei = capitol al statisticii matematice, care studiază problemele legate de elaborarea metodelor de evaluare a unor parametrii numerici, de care depinde repartiţia teoretică a populaţiei statistice studiate. ESTIVAU -Ă (< fr.) adj. De vară; din timpul verii. Stagiune estivală. ESTIVATIE (< fr.; fe} lat. aestivo „a petrece vara“) s. f. (BIOL.) Stare de viaţă latentă prin care trec vara unele animale din regiuni calde şi secetoase. ESTOMPA (< fr.) vb. I tranz. (ARTE PL.) A lucra, într-un desen, cu estompa, obţinând treceri gradate de la umbră la lumină; p. ext. a acoperi cu o umbră uşor pierdută. ♦ Tranz. şi refl. Fig. A (se) atenua, a (se) învălui, a (se) diminua. ESTOMPAT, -A (< fr.) adj. Ale cărui umbre sunt îndulcite; şters. ♦ Fig. Pierdut în umbră; vag, imprecis. ESTOMPĂ (< fr.) s. f. (ARTE PL.) Obiect în formă de creion, din hârtie, piele sau alt material moale, cu care se estompează un desen. ESTON, -Ă (< Estonia) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a format ca naţiune pe terit. Estoniei. De religie creştină (majoritatea luterani). ♦ Persoană care aparţine acestui popor; estonian. 2. Adj. Care aparţine Estoniei sau estonilor, referitor la Estonia sau la estoni; estonian. ♦ (Substantivat, f.) Limbă vorbită de estoni; aparţine grupei finice din ramura fino-ugrică a familiei de limbi uralice; grafie latină. ESTONIA, Republica ~ (Eesti Vabariik), stat în N Europei, cu largă ieşire la M. Baltică; 43,7 mii km2; 1,53 mii. loc. (1993). Limba oficială: estona. Religia: creştină (luterani, ortodocşi, baptişti). Cap.: Tallinn. Oraşe pr.: Tartu, Narva, Kohtla-Jărve. Este împărţit în 15 districte (maakond) şi şase oraşe sub jurisdicţie republicană. Relief de câmpie joasă, mlăştinoasă (alt. medie 50 m), sectoare colinare calcaroase ceva mai înalte (alt. max. 318 m), aflându-se în S Şi SE. 9,2% din terit. ţării este format de cele peste 1 500 de insule şi insuliţe (mai mari: Saaremaa, Hiiumaa, Vormsi). Climă oceanică de tranziţie pe litoral, cu nuanţe continentale spre interior. Reţea hidrografică densă, peste 1 000 de lacuri (mai mari: Peipsi, Suurjârv). Pădurile (în special de conifere) ocupă 38% din terit. ţării. Expl. de şisturi bituminoase, fosforite, turbă. Ind. diversificată: energie electrică (14,6 md.* kWh, 1991), utilaje ind., excavatoare, îngrăşăminte chimice (214 mii t, 1989), ciment, hârtie (77 mii t, 1991), textile, tricotaje, produse lactate, conserve ş.a. Se cultivă cereale (939,4 mii t, 1991), cartofi (592,1 mii t, 1991), legume (120,5 mii t, 1991). Se cresc bovine (708,3 mii capete, 1991), porcine (798,6 mii capete, 1991), ovine. C. f. (1991): c. 1 026 km. Căi rutiere (1991): 14 811 km. Moneda: 1 kroon (coroană) = 100 senti. Exportă (1991): utilaje ind., produse electronice şi electrotehnice, textile, produse alim. ' Importă (1991): petrol brut, metale, lemn, bumbac, diverse alte materii prime. — Istoric. Terit. E., locuit din timpuri străvechi, a fost invadat de vikingi (sec. 9—10) şi slavii de răsărit (sec. 11—12); la începutul sec. 13, eesti, strămoşii estonienilor din ramura fino-ugrică, au fost cuceriţi şi convertiţi la creştinism de ordinele cavalereşti germane şi de danezi. Poporul estonian s-a constituit în sec. 12—13. în sec. 13—16, cruciaţii germani au reuşit să pună stăpânire pe E., aceasta devenind parte componentă a Livoniei. în a doua jumătate a sec. 16, E. a fost împărţită între Suedia (nordul), Polonia (sudul) şi Danemarca (ins. Saaremaa). Ulterior, întreg terit. E. s-a aflat în stăpânirea Suediei (1625—1721), iar prin Pacea de la Nystadt (1721), sub cea a Rusiei, care timp de aproape două secole a dus o politică de intensă rusificare a populaţiei autohtone. în aceste condiţii a luat naştere o puternică mişcare naţională de emancipare de sub dominaţia străină. în timpul evenimentelor revoluţionare din Rusia, E. şi-a proclamat autonomia (mart. 1917), iar la 24 febr. 1918, independenţa de stat. Ocupată de trupele germane (febr. 1918), apoi de cele ale bolşevicilor ce au proclamat la Narva (29 nov. 1918) Republica Sovietică Estonă, care a avut o existenţă efemeră. în apr. 1919, Adunarea Constituantă a adoptat Declaraţia de Independenţă şi o nouă constituţie a E. Rusia Sovietică i-a recunoscut independenţa prin Tratatul de la Tartu (2 febr. 1920), E. devenind în 1921, membru al Societăţii Naţiunilor. în urma pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), E. a intrat în sfera de influenţă a U.H.S.S.; în iun. 1940, E. a fost ocupată de Armata Roşie şi, în prezenţa acesteia, a fost proclamată R.S.S. Estonă (21 iul. 1940) şi încorporată U.R.S.S. (6 aug. 1940). Ocupată de trupele germane (iul. 1941 — sept. 1944), E. reintră în nov. sub stăpânirea U.R.S.S. La 23 aug. 1987 à avut loc prima demonstraţie politică a. estonienilor pentru obţinerea independenţei ţării. La 16 nov. 1988 este adoptată Declaraţia de suveranitate a E., prin care se recunoaşte supremaţia legilor estoniene asupra celor unionale. La 30 mart. 1990 parlamentul proclamă unilateral independenţa, iar la 8 mai este adoptată denumirea de Republica E. Prin referendumul din mart. 1991, populaţia s-a pronunţat pentru independenţa ţării, proclamată la 20 aug. 1991. în iun. 1992 a fost aprobată prin referendum noua Constituţie. La 31 aug. 1994 s-a încheiat procesul de retragere definitivă a trupelor ruse de pe terit. Republică parlamentară. Activitatea legislativă este exercitată de parlament (Riigikogu), iar cea executivă de un cabinet, condus de un prim-min. ESTONIAN, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. Eston. ESTRADĂ (< 1 fr., rus.; 2 rus.) s. f. 1. Platformă (demontabilă) într-o sală ori în aer liber, pe care . se desfăşoară reprezentaţii publice. ❖ Loc. De estradă = (despre teatru) de varietăţi (cu program agreabil şi variat); (despre muzică, concerte, spectacole) uşor, distractiv, «f Platformă pe care este aşezată masa unui prezidiu, o catedră etc. 2. (MUZ.) Gen distractiv, cuprinzând piese vocale şi instrumentale accesibile, de dimensiuni reduse, cu caracter dansant, umoristic sau satiric, ori sentimental. ESTRADIOL (< engl., germ. {i}) s. m. Hormon steroid, secretat de ovar; dihi-drofoliculină. ESTRAL, -Ă (< fr.) adj. (FIZIOL.) Privitor la estru, de estru. ❖ Ciclu e. = ansamblul modificărilor periodice ale uterului şi ale vaginului, care cuprinde patru faze, denumite: proestru, estru, metestru, diestru. ESTRAN (< fr.) s. n. (GEOGR.) Fâşie de litoral afectată de maree. ESTRIOL (< engl.) s. m. Hormon steroid, secretat de placentă, izolat din urina gravidelor. ESTROGEN (< engl.) s. n. Nume generic dat hormonilor feminizanţi de tipul foliculinei, care provoacă fenomene caracteristice estrului. ESTRONĂ (< engl.) s. f. Hormon folicular; foliculină. ESTROPIA (< fr.) vb. I tranz. (Livr.) A mutila, a schilodi. ESTRU 246 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE ESTRU (< fr.; {s} gr. oistros „dorinţă violentă") s.n. (FIZIOL.) Fază a ciclului sexual al femelelor, în care mucoasa uterului permite fixarea oului fecundat. ESTRUP, Jakob Bronnum Scavenius (1825—1913), om politic conservator danez. De mai multe ori ministru şi prim-min. (1875—1894). ESTUAR (< fr., lat.) s. n. Gura de vărsare a unui fluviu, lărgită şi adâncită Districte („Maakond) şi oraşe Suprafaţa (km2) Populaţia (1992) Capitala Harju 4 147 107 100 Keiia Hiiumaa 1 023 11 700 Kărdla Ida-Viru 3 258 38 700 Jôhvi Jărva (Paide) 2 624 43 800 Paide Jôgeva 2 604 42 600 Jôgeva Lăâne (Haapsalu) 2 417 33 900 Haapsalu Lââne-Viru (Rakvere) 3 451 79 300 Rakvere Părnu 4 771 43 000 Părnu Pol va 2 164 36 100 Pôlva Rapla 2 939 39 900 Rapla Saare (Kingispona) 2 917 40 500 Kuressaare Tartu 3 071 49 300 Tartu Valga 2 044 41 100 Valga Viljandi 3 578 64 900 Viljandi Vôr u 2 305 45 200 Vôru Oraşe Kohtla-Jârve — 76 800 — Narva 101 86 900 — Părnu 35 57 100 — Sillamăe 10 21 100 - Tallinn 183 493 400 — Tartu 39 113 400 — 247 ETANŞ (uneori în formă de pâlnie) pe ţărmurile afectate de maree puternice. Cele mai lungi e. sunt cele ale fl. Amazon (1 500 km), Sf. Laurenţiu (500 km), Rio de la plata (200 km) ş.a. ESZTERGOM, oraş în N Ungariei, pe Dunăre, la graniţa cu Slovacia, la 40 km NV de Budapesta; 33 mii loc. (1988). Ind. constr. de maşini-unelte, a mat. de constr. (ceramică). Centru viticol. Importante monumente arhitectonice: Fortăreaţa (restaurată în sec. 18); cea mai veche arhiepiscopie din Ungaria (1189); Muzeul castelului (cu relicve din Palatul regal, sec. 10—12); Muzeul de artă creştină (cea mai mare colecţie de artă bisericească din Ungaria); Marea catedrală (1822—1860) construită după modelul Catedralei Sf. Petru din Roma. Turism. în Ev. Med. s-a numit Strigonium. EŞAFOD (< fr.) s. n. Platforma construită în pieţe publice, pe care erau executaţi condamnaţii la moarte; p. ext. condamnare la moarie, mai ales prin tăierea capului. EŞAFODAJ (< fr.) s. n. 1. Schelet provizoriu de rezistenţă, utilizat la susţinerea instalaţiilor, a materialelor, a personalului etc. în timpul executării unor construcţii; schelă (1). 2. Fig. Ansamblu de fapte, de argumente, de exemple etc. pe care se construieşte o operă, o teorie, o ipoteză. EŞALON (< fr.) s. n. 1. Parte a dispozitivului de luptă (sau operativ) ori a unei coloane de marş. 2. Unitate de transport (tren, coloană de maşini etc.). EŞALONA (< fr.) vb. I tranz. 1. A dispune, a repartiza părţile unui întreg la intervale succesive (ex. a fixa datele succesive la care urmează să se plătească în rate o datorie). 2. A dispune pe eşaloane. EŞANTION (< fr.) s. n. Probă, mică parte dintr-un întreg, pe baza căreia se determină, se verifică sau se atestă anumite caracteristici ale întregului; mostră. EŞANTIONARE (după fr.) s. f. (NAV.) Dimensionarea elementelor principale ale construcţiei unei nave pe baza prescripţiilor unui registru naval, conform dimensiunilor acesteia şi condiţiilor ei de încărcare. EŞAPAMENT (< fr.) s. n. Totalitatea organelor de maşină care asigură evacuarea gazelor arse dintr-un motor cu ardere internă, a gazelor şi a aerului din unele pompe pentru servicii auxiliare, precum şi reducerea zgomotului. EŞARFĂ (< fr.) s. f. 1. Fâşie de mătase, de lână etc. care se înfăşoară în jurul gâtului, ca podoabă (mai ales de femei). 2. Fâşie lungă de mătase purtată pe piept, în diagonală sau în jurul mijlocului, ca semn al unei funcţii, al unei demnităţi. 3. Bandă de pânză trecută pe după gât ca să susţină o mână bandajată sau fracturată. EŞEC (< fr.) s. n. înfrângere, insucces, nereuşită. ♦ (PSIH.) Nereuşită sau insucces a! unei acţiuni individuale sau de grup destinată atingerii unui scop. în general, e. deprimă şi, dacă se repetă frecvent, poate antrena tulburări nervoase grave, individul ajungând să-şi dorească nereuşita ca pedeapsă, fără să-şi pună problema vinei. EŞUA (< fr.) vb. I intranz. (Despre nave) A lovi fundul apei, de regulă neintenţionat, uneori cu intenţie (în caz de avarie pentru a salva nava); a pune pe uscat. ♦ Fig. A suferi un eşec, a da greş, a nu reuşi, a nu izbuti. E.T.A. (Euzkadi fa /tekatasuna „Ţara Bascilor şi libertate"), organizaţie separatistă clandestină înfiinţată în 1959 din aripa extremistă a mişcării naţionaliste basce şi divizată în 1973 în două subor-ganizaţii („militară" şi „politico-militară"). Luptă pentru independenţa Ţării Bascilor faţă de Spania prin acţiuni teroriste. ETAIX [ete], Pierre (n. 1928), actor şi regizor francez de film. Se remarcă prin originalitatea gagurilor şi printr-un comic de expresie poetică („îndrăgostitul", „Marea dragoste", „La mulţi ani"). ETAJ (< fr.) s. n. 1. Fiecare dintre părţile unei clădiri care se află între planşeele de deasupra parterului; cat, nivel. 2. (MINER.) Porţiune dintr-un zăcământ cuprinsă între două orizonturi succesive. 3. (TEHN.) Fiecare dintre treptele de turaţie ale unui schimbător de viteze. 4. (TEHN.) Parte dintr-o maşină termică în care se produce o variaţie a vitezei sau a presiunii agentului de lucru (abur, gaz). 5. (ELT.) Parte a unui lanţ de transmisiune electromagnetică, conţinând elemente de circuite electronice, în care semnalul suferă o transformare bine determinată (amplificare, modulaţie, defazare etc.) necesară pentru emisiune, transmisiune sau recepţie. 6. (GEOL.) Complex de strate bine individualizate petrografic şi faunis-tic, corespunzător vârstei geologice. 7. (BOT.) E. de vegetaţie = zonă de vegetaţie cu anumite condiţii proprii, determinate de modificarea pe verticală a regimului termic şi hidric. Pentru România sunt specifice următoarele e. de v.: stepa, silvostepa, pădurile de stejar, pădurile de fag. pădurile amestecate de fag şi molid, |.adurile de molid, pajiştile subalpine şi pajiştile alpine. 8. (GEOGR.) E. de relief - dispunere pe altitudine a tipurilor majore de relief, a unora din elementele lor caracteristice şi a proceselor geomorfologice. ETAJA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) aşeza în etaje, în rânduri care se suprapun. ETAJERĂ (< fr.) s. f. Mobilă formată dintr-unul sau din mai multe rafturi suprapuse, pe care se aşază cărţi sau diferite obiecte. ETALA (< fr.) vb. I tranz. A expune ceva vederii (în mod ostentativ, pentru a fi admirat); a exhiba. ETALAJ (< fr.) s. n. Partea inferioară, în formă de trunchi de con, a cuvei unui furnal. ETALON (< fr.) s. n. Măsură sau instrument de măsură, care materializează o unitate de măsură şi serveşte la reproducerea şi păstrarea preciziei acesteia. ♦ Model, tip de mare precizie, acceptat oficial spre a servi ca bază de comparare (ex. metru e., kilogram e.). ♦ (EC.) Cantitate de metal preţios (aur în cazul e. aur, argint în cazul e. argint) sau de valută străină (în cazul e. aur-devize) care este adoptată oficial ca bază a unităţii băneşti dintr-o anumită ţară (de obicei în condiţii de convertibilitate) şi care serveşte, prin semnele băneşti, pentru măsurarea preţurilor (constituind etalonul preţurilor). ETALON ARE (după fr. étalonnage) s. f. 1. Operaţie metrologică de comparare directă a unui instrument de măsură sau a unei măsuri cu un etalon. 2. Determinarea relaţiei care există între indicaţiile unui aparat şi valorile reale ale mărimii măsurate. ETAMBOU (< fr.) s. n. 1. Element de rezistenţă a scheletului unei nave, amplasat în planul longitudinal-vertical la pupa navei şi care susţine cârma. O Tub e. = tub montat la pupa navei, prin care trece axul elicei. 2. Piesă de rezistenţă situată la coada fuzelajului unui avion, care serveşte ca element de sprijin pentru ampenajul vertical al acestuia. ETAMI.NĂ (< fr.) s. f. Ţesătură rară de bumbac sau de mătase. ETAN (< fr. (i>) s. m. Hidrocarbură aciclică saturată (p.t. — 172°C, p.f. — 88,5°C), incoloră, fără miros, care se găseşte în gazele de sondă, întrebuinţată la prepararea etenei, drept combustibil şi ca agent frigorigen. ETANOL (< fr. {i}) s. m. Alcool etilic. ETANŞ, -Ă (< fr.) adj. (Despre un aparat, recipient etc.) Care este perfect închis, nepermiţând să intre sau să iasă un fluid (gaz sau lichid). ETANŞARE 248 ETANŞARE (după fr. étanchement) s. f. Operaţie de realizare a etanşeităţii totale sau parţiale a unui sistem tehnic ori a unui element al acestuia. ETANŞEITATE (după fr. étanchéité) s. f. Proprietate a unui aparat, a unei construcţii, a unui recipient etc. de a fi etanş. ETAPĂ (< fr.) s. f. 1. Interval de timp, caracterizat de obicei prin evenimente importante; stadiu, fază (1). 2. Distanţă străbătută de o unitate militară în marş într-un timp anumit. 3. Fragment de distanţă dintr-o cursă sportivă de mare fond, care trebuie parcurs fără oprire. ♦ Una dintre părţile unei competiţii sportive care se dispută succesiv pe o durată mai mare de timp. ETATE (< lat. aetas) s. f. Vârstă <0> Loc. în etate - bătrân; vârstnic. ETATIZA (< fr.) vb. I tranz. A trece un bun, o întreprindere sau o instituţie particulară în propHeţatea sau administrarea statului. ETĂWAH, oraş în N Indiei (Uttar Pradesh), la SE de Agra; 124 mii loc. (1991). Filaturi de bumbac. Numeroase moschei (Jama Masjid). ETCETERA (Prescurtat etc.) (Ioc. lat. et caetera) adv. Şi alţii, şi altele; şi aşa mai departe. ETÉ (< port.) subst. Păduri tropicale din C. Amazonului, situate pe locuri mai înalte şi neinundabile. ETENĂ (< fr.) s. f. Hidrocarbură nesaturată cu o dubiă legătură în moleculă (p.t. - 169,4°C, p.f. 103,9*0, gazoasă, inflamabilă. întrebuinţată ia producerea polietenei, a alcoolului etiiic, a cauciucului sintetic etc.; etilenă. ETER (< fr. {i}; {s> gr. aither „cer, văzduh", 2. fr., lat.) s. m. 1. (înv.) Substanţă ipotetică având proprietăţi fizice contradictorii (imponderabilitate, elasticitate etc.) căreia, până la începutul sec. 20, i s-a atribuit rolul de suport mecanic al undelor electromagnetice. 2. (în concepţia unor filozofi antici) Al cincilea element al Universului (alături de foc, apă, pământ şi aer), din care sunt alcătuite corpurile cereşti. 3. (în mitologia greacă) Ultimul strat al aerului, în care locuiesc zeii. ETERAT, -A (< fr.) adj., s. m. 1. Adj. Care are mirosul eterului. ♦ Fig. Diafan. 2. S. m. Combinaţie organomagneziană, rezultată prin evaporarea soluţiilor eterice ale compuşilor organomagne-zieni micşti. ETERI (< fr. {i}; gr. aither „cer, văzduh") s. m. pl. Derivaţi funcţionali ai acizilor şi alcoolilor, obţinuţi prin condensarea acestora. O Eter etilic = derivat funcţional al alcoolului etilic (p.t. — 117,4°C, p.f. 35°C) obţinut prin fierberea alcoolului etilic cu acid sulfuric; lichid incolor, foarte volatil şi inflamabil, cu miros aromatic specific, folosit ca dizolvant la fabricarea colodiului, în medicină etc. A fost obţinut de fizicianul german V. Cordus în 1540; eter sulfuric. Eter metilic = eter (p.t. — 135°C, p.f. — 25°C) obţinut din alcool metilic prin încălzire cu acid sulfuric. Gaz solubil în alcool, întrebuinţat ca refrigerent, agent de extracţie etc. ♦ Eter de petrol = fracţie petrolieră parafinoasă, volatilă; lichid incolor, inflamabil (—38°C—18°C), folosit ca soivent. Vaporii formează cu aerul amestecuri explozive. ETERIA (Philiké hetairia „Societatea amicală"), societate secretă grecească, înfiinţată la Odessa (1814), având drept obiectiv eliberarea Greciei de sub stăpânirea otomană, în cadrul efortului de emancipare naţională a popoarelor sud-est europene supuse Porţii. Al. Ipsilanti, ajuns conducător al E.a a pregătit revoluţia greacă din 1821 mizând pe sprijinul Rusiei. Conflictul E. cu Tudor Vladimi-rescu, după dezavuarea E. şi a mişcării din Ţara Românească de către ţarul Aleksandru I, a permis reprimarea celor două mişcări de către Imp. Otoman, în timp ce revoluţia din Grecia a sfârşit prin a impune recunoaşterea independenţei sale (1829) proclamată în 1822. ETERIC, -Ă (< it., germ.) adj. 1. Care are proprietăţi asemănătoare eterului etilic. ❖ Ulei e. = substanţă uleioasă, volatilă, cu miros puternic, care se extrage din florile, fructele sau frunzele plantelor parfumate; se întrebuinţează în cosmetică şi ind. alimentară. 2. Fig. Diafan, fin; inconsistent. ETERN, -Ă (< iat. aeternus) adj. (Şi adv.) Care există din totdeauna; care nu va înceta niciodată să existe; nepieritor, nemuritor, veşnic. ETERNITATE (< fr., lat.) s. f. Existenţă nelimitată în timp; durată infinită; veşnicie. ETERNIZA (< fr.) vb. I tranz. A face să dureze, să dăinuiască veşnic (în amintirea posterităţii). ETERO- (HETERO-) (< {s> gr. heteros „altui") Element de compunere cu sensul de „diferit", „contrar", care formează substantive şi adjective. ETERODOX, -Ă (< fr. {i}) Care se îndepărtează de o doctrină sau de un punct de vedere, în special, în materie de religie. ETERODOXIE (< fr. {i}) s. f. 1. Caracterul a ceea ce este contrar credinţei mărturisite. 2. Opinie sau doctrină ete-rodoxă. ETEROFONIE (< fr. {i}; {s> gr. heterophonia „diferenţă de sunet") s. f. (MUZ.) Deviere incidentală de la linia melodică de bază în cazul suprapunerii a două sau mai multe voci care intonează aceeaşi melodie; tip de structură muzicală de origine folclorică şi extraeu-ropeană, preluat de unii compozitori ai sec. 20. ETEROGEN, -A (< fr.; {s> etero- + genos „fel") adj. 1. De natură sau de origine diferită; compus din elemente diferite. 2. (înv.) Substantiv e. = substantiv de genul neutru. ETEROMANIE (< fr.; {s> gr. éther „eter" + gr. mania „nebunie") s. f. Formă de toxicomanie constând din consumarea (inhalare, injectare etc.) repetată de cantităţi crescânde de eter etilic în scopul obţinerii unei stări de excitaţie psihică. ETEROMORF, -Ă (< fr., gr.) adj. Compus din părţi cu forme foarte diferite; polimorf. 4 (Despre unele animale) Care prezintă. în cursul dezvoltării, o diversitate de forme. ETERONOM (< fr. {i}; (s> etero + gr. nomos „lege") adj. Care se supune unei legi venite din exterior, străină fenomenului respectiv. ETHIOPIA 1. Republica Democratică ~ (Ttyop’iya Hizebawi Democraciyawi Republic), stat în Africa Orientală; 1,14 mii, km2; 51,8 mii. ioc. (1993). Limba oficială: amhara. Religia: creştină (copţi 52,5%), islamică (31,4%), animistă. Cap.: Addis Abeba. Oraşe pr.: Dire Dawa, Nazret, Gondar. Este împărţită în 25 reg. şi patru reg. autonome. în mare parte, ţara se suprapune unui podiş înalt (Masivul Etiopian) fragmentat de văi tectonice şi dominat de culmi muntoase (alt. max.: Ras Dashen, 4 620 m). Pod. Ogaden (în SE). Climă tropicală uscată în E şi SE şi cu precipitaţii bogate (1 000—1 500 mm/an) în restul ţării (podişul înalt). Zăcăminte de gaze naturale, cupru, aur, platină ş.a. Se cultivă 11,4% din terit. ţării cu: cafea (400 mii ha, 168 mii t, 1991), bumbac, trestie de zahăr (1,53 mii. t, 1991), susan, tutun, grâu (890 mii t, 1991), porumb (1,6 mii. t, 1991). 36,8% din supr. ţării este ocupată de păşuni. Creşterea animalelor: bovine (30 mii. capete, 1991, locul 1 în Africa), ovine (23 mii. capete, 1991), caprine (18 mii. capete, 1991), asin:. Pescuit de perie. Mici întreprinderi care produc energie electrică (906 mii. kWh, 1990), ciment (345 mii t, 1991), cherestea, ţesături de bumbac, încălţ., ţigarete, 249 ETHIOPIA DIVIZIUNI ADMINISTRATiVr Regiuni Suprafaţa (km2) Populaţia (1993) Capitala Addis Abeba (Addis-Ababa) 5 188 2 657 600 - Arussi (Arsi) 23 710 2 157 200 Asela (Assella) Asosa 23 067 570 900 — Bale 67 330 1 063 400 Goba Borena 94 018 723 800 — Gambela 26 065 195 000 — Gojam de Est (Misrak Gojam) 13 936 1 699 500 - Gojam de Vest (Miirab Gojam) 17 289 2 210 500 — Gondar de Nord (Semen Gondar) 62 020 2 038 600 — Gondar de Sud (Debub Gondar) 17 079 1 867 800 — Harerge de Est (Misrak Harerge) 98 600 2 774 400 — Harerge de Vest (Miirab Harerge) 33 188 1 482 600 — llubaror (lllubaror) 35 059 3 117 200 Mefa Kefa 40 083 1 148 600 Jima (Djimma) Metekel 30 481 416 400 — Omo de Nord 29 923 3 046 900 — Omo de Sud 22 000 269 200 — Shewa de Est (Misrak Shewa) 12 754 1 026 200 — Shewa de Nord (Semen Shewa) 27 030 2 570 100 — Shewa de Sud (Debub Shewa) 16 799 3 235 800 — Shewa de Vest (Miirab Shewa) 23 218 2 934 400 — Sidamo 20 742 2 980 100 Awasa (Awassa) Welega 42 632 2 673 700 Nekemte Welo de Nord (Semen Welo) 30 835 1 621 500 — Welo de Sud (Debub Welo) 20 702 2 676 000 - Regiuni autonome Aseb 46 065 246 400 — Dire Dawa 29 244 521 700 — Ogaden 179 327 906 600 _ Tigray (Tigre) 53 498 2 999 900 Makale zahăr (171,4 mii t, 1991), bere, conserve; rafinărie de petrol. C.f. (1990): 595 km. Căi rutiere (1991): 28 mii km. Flota maritimă: 84,3 mii t.d.w. (1991). Moneda: 1 birr = 100 cents. Export (1990): cafea, piei, produse petroliere, zahăr ş.a. Import (1990): echipament ind. şi mijloace de transport, produse alim., materii prime şi semifabricate, bunuri ind. de larg consum ş.a. — Istoric. Pe terit. E.f care a fost populat din timpuri străvechi, s-a constituit la începutul erei creştine statul Aksum, care a cunoscut cea mai mare înflorire în sec. 4—6, când şi-a extins dominaţia şi asupra Yemenului. La mijlocul sec. 4, creştinismul a devenit religia oficială. în sec. 7, începe expansiunea Islamului. în sec. 13, este amintit în izvoare un nou stat, Ethiopia, în graniţele căruia intră şi terit. fostului stat Aksum. La începutul sec. 19, ca urmare a luptelor interne dintre principii feudali (sec. 17—18), statul s-a destrămat în câteva principate independente, unificate pe la mijlocul sec. 19, în timpul domniei negusului Theodor II, care a dus o politică de întărire a puterii centrale. în 1867— 1868, englezii, susţinând pe şefii locali ostili lui Theodor II, au înfrânt oastea negusului. în a doua jumătate a sec. 19, a început pătrunderea capitalului englez, francez şi italian în economia ţării. La sfârşitul sec. 19, Italia a încercat să cucerească E., dar a fost înfrântă la Aduwa (1896). în 1935—1936 italienii cuceresc E., care îşi recapătă însă independenţa în 1941. Potrivit hotărârii O.N.U., în 1952, fosta colonie italiană Eritreea a fost unită, pe baze federative, cu E. Din 1962, sub conducerea Frontului de Eliberare din Eritreea, s-a declasat un război de gherilă pentru independenţă; statutul federal a fost lichidat şi Eritreea a fost transformată într-o provincie a E. împăratul Haile ETIAJ 250 Selassie, urcat pe tron în 1930, a dus o politică timidă de reforme. în sept. 1974, acesta este înlăturat de la tron, iar în mart. 1975 monarhia este abolită şi se proclamă republica, sub denumirea de E. Socialistă (din 1977 — Republica Populară Democratică Ethiopia; din 1991 - Ethiopia). Din 1977, Hailé Mariam Mengistu a impus un regim de tip socialist, transformat într-o dictatură sângeroasă. Sprijinită de trupe sovietice şi cubaneze, armata etiopiană a învins pe somalezi (1977-1978, 1982-1983) şi a recucerit Eritreea secesionistă (1978). Poporul etiopian a trebuit să facă faţă foametei, datorată mai multor ani de secetă, proastei administraţii şi politicii antiumane duse de noul regim, soldată cu suspendarea ajutorului umanitar internaţional. în 1984 a fost creat Partidul Muncitoresc (partid unic) al cărui secretar general a devenit Mengistu. în mai 1991 acesta -a fost silit să renunţe la putere şi a fugit din ţară. La 5 iul. 1991 a avut loc la Addis Abeba o conferinţă naţională cu participarea a 24 de grupări politice şi militare în vederea stabilirii viitorului statului. La 23 iul. 1991, Consiliul Naţional a ales ca preşedinte al statului pe Meles Zenawi, conducătorul Frontului Democratic Revoluţionar al Poporului Etiopian. în urma unui referendum (apr. 1993), desfăşurat sub egida O.N.U., Eritreea şi-a proclamat oficial independenţa (mai 1993). Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de către preşedinte şi Consiliul reprezentanţilor (Parlament). 2. Podişul Ethiopiei v. Abisinia, Podişul Abisiniei. ETIAJ (< fr.) s. n. Nivel de referinţă (nivel 0) al unui curs de apă, stabilit pe baza nivelurilor minime anuale pe o perioadă îndelungată de observaţie şi în raport cu care se măsoară cotele apelor. ETIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. 1. Adj. Privitor la morală, bazat pe morală, conform cu morala; moral (1). 2. S. f. Disciplină având ca obiect studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din perspectiva principiilor morale, privite fie ca cerinţe individuale, fie ca ansamblu de obligaţii şi datorii sociale. în cadrul e. se disting două preocupări principale: de a stabili sistemul de valori suprem şi idealul de viaţă (e. normativă) şi de a cerceta problemele legate de originea şi esenţa moralei. 3. S. f. Ansamblu de norme morale, morală (1). ETICHETA (< fr.) vb. I tranz. 1. A aplica o etichetă pe un obiect. 2. Fig. A califica pe cineva sau ceva. ETICHETĂ (< fr.) s. f. 1. Bucată mică de hârtie, de carton etc. care se pune pe un obiect pentru a indica preţul, conţinutul, posesorul etc. 2. Fig. Titlu, calitate sub care se prezintă cineva sau ceva. 3. Ceremonial, norme riguroase de comportare stabilite la curţile monarhilor, în relaţiile diplomatice etc.; p. ext. reguli convenţionale de comportare politicoasă folosite în viaţa de toate zilele. 4. (INFORM.) Element al unui limbaj de programare (ansamblu de caractere alfanumerice) folosit pentru identificarea instrucţiunilor dintr-un program sau a unor fişiere. ETIEMBLE [etiăbl], René (n. 1909), scriitor francez. Critică şi eseuri pledând pentru puritatea limbii franceze („Vorbiţi frangleza?“). ETIENNE-MARTIN, Etienne MARTIN, zis (1913—1995), sculptor francez. Lucrări grandioase în lemn şi bronz (,,Scara“) sau folosind fragmente din materiale diverse (seria ,,Pasmanterii“). ETIL (< fr. {i}) s. m. Radical organic monovafent, derivat din etan prin eliminarea unui atom de hidrogen. ETILARE (după fr. éthylation) s. f. 1. Introducere a unui radical etil într-o moleculă organică. 2. Tratare a benzinei cu etil fluid în vederea obţinerii benzinei antidetonante. ETILENĂ (< fr. {i}) s. f. Etenă. ETILENDIAMI.NĂ (< fr.) s. f. Cea mai simplă diamină alifatrcă, solubilă în apă, având caracter bazic, folosită ca reactiv în chimia analitică şi ca intermediar în sinteze organice. ETILENGLICOL (< fr. {i}) s. m. Glicol. ETILENOXID s. m. Oxid de etenă. ETILFLUI.D (< fr. {i}) s. n. Amestec de tetraetil-plumb cu bromură de metil sau dibrommetan şi naftalină clorurată folosit ca adaos la benzine pentru îmbunătăţirea proprietăţilor lor antidetonante. ETILISM (< fr.) s. n. Alcoolism. ETIMOLOGIC, -Ă (< fr., lat ) adj. Care aparţine etimologiei; bazat pe etimologie. ETIMOLOGIE (< fr.; {s> gr. etymos „adevăr" + logos „studiu") s. f. 1. Stabilirea originii unui cuvânt prin explicarea evoluţiei etimonului. *0 E. multiplă - provenienţă a unui cuvânt din două sau din mai multe surse diferite. E. populară = modificare a formei sau a sensului unui cuvânt mai puţin cunoscut sub influenţa altui cuvânt mai cunoscut, asemănător ca formă, uneori şi ca sens. 2. Ramură a ştiinţei limbii care studiază originea cuvintelor şi a oricăror elemente lingvistice. 3. Etimon. ETIMON (< fr. {i}; {s} gr. etymon „sens etimologic") s. n. Cuvânt din care provine un anumit cuvânt dintr-o limbă: etimologie (3). ETI.NĂ (< fr.) s. f. Acetilenă. ETIOLARE (după fr. étiolement) s. f. Fenomen care apare la plantele crescute în întuneric, manifestat prin lungirea tulpinilor, micşorarea şi albirea frunzelor etc., din cauza lipsei de clorofilă La anumite legume se practică e. pentru a le îmbunătăţi însuşirile de consum (ex cicoarea de grădină — andiva —, telina pentru peţiol, cardon, sparanghel). ETIOLOGI.E (< fr. {i}; (sl gr. aitioiogia „căutarea cauzelor") s. f. 1. Ştiinţă a cauzelor, a descifrării cauzelor. 2. Capitol al patologiei medicale care studiază cauzele şi factorii care determină apariţia diverselor boli. ETIOPIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al Ethiopiei. 2. Adj. Care aparţine Ethiopiei sau etiopienilor, referitor la Ethiopia sau ia etiopieni. Biserica e. = comunitate de creştini (copţi) din Ethiopia, de tendinţă monofizită, organizată în sec. 7. Până în 1951, episcopii şi preoţii erau hirotonisiţi de patriarhul copt de Alexandria. în 1958, B. e. devine patriarhie autocefală. ETIOPICA („Theagen şi Haricleea“), roman popular atribuit lui Heliodor din Emesa (sec. 3), prezentând peripeţiile unui cuplu de îndrăgostiţi. Tradus din sec. 16 în neogreacă, latină şi franceză, s-a bucurat de o largă răspândire. Manuscrisele care au circulat în sec. 18— 19 îrr limba română erau copii ale traducerii făcute de logofătul Toma Dimitriu (Grămăticul) în sec. 18. ETIRARE (după fr. étirage) s. f 1. (METAL.) Tragere (3), trefilare 2. Operaţia de tragere prin filieră, respectiv de întindere, până la alungiri de 50 — 1 200%, a fibrelor sintetice, în scopul orientării macromoleculelor şi al creşterii rezistenţei lor. ETMO|D (< fr.; {s> gr. ethmoeides „ciuruit") s. n. (ANAT.) Os nepereche, mic, străbătut de numeroase orificii traversate de nervii olfactivi; formează o parte din scheletul nasului. ETNA, cel mai înalt vulcan activ din Europa, în NE Siciliei. Alt.: 3 323 m. Craterul principal are diametrul de 400 m şi 200 conuri secundare. Vulcanul activ cu cea mai lungă perioadă de activitate (136 erupţii în 6 000 de ani). Cele mai puternice erupţii au avut loc în anii 475 şi 396 Î.Hr., 1169, 1669, 1908, 1928, 1950 şi 1964. Ultima erupţie: 251 ETRUSC Etna . É&Là:ÆÊÊSÈ 1993. Până la 1 000—1 200 m acoperit cu vii şi livezi. La 2 943 m, staţiune de observaţie vulcanologică. ÇTNIC (< fr., lat.) adj. Referitor la apartenenţa la un popor; privitor la formele de cultură şi de civilizaţie specifice unui popor. <;> Nume e. = nume de popor. Grup e. = parte a populaţiei dintr-o societate vorbind aceeaşi limbă, împărtăşind aceleaşi atitudini, comportamente, trăsături mentale etc. ca produs al originii şi tradiţiei culturale comune, într-o societate, g. e. poate fi asimilat când adoptă modelele culturale comune; sau dominat, atunci când este controlat şi i se impune cultura unui alt grup; mai poate fi asociat cu alte grupuri, fiecare păstrându-şi însă identitatea culturală. ÇTNO- ({s} gr. ethnos „popor") Element de compunere a unor cuvinte, cu sensul „popor". ETNOCENTRISM (< fr. {i}) s. n. Tendinţa de a considera valorile şi modelele culturale ale propriului grup ca fiind superioare celor ale altor grupuri, ceea ce implică o înţelegere restrictivă a societăţilor şi a culturilor străine şi duce la discriminare. ETNOGENEZĂ (< fr.) s. f. Proces de formare etnolingvistică a unui popor şi a structurilor sale social-economice şi politice. ETNOGRAF, -Ă (< fr. fi>) s. m. şi f. Specialist în etnografie. ETNOGRAFIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care aparţine etnografiei, privitor la etnografie. ETNOGRAFIE (< fr. {i>; {s} gr. ethnos „popor" + graphe „descriere") s. f. Ştiinţă care studiază originea şi răspândirea teritorială a popoarelor, modul lor de viaţă, cultura, legăturile cultural-istorice reciproce. ETNOLINGVISTICĂ (< engl., fr.) s. f. Disciplină a lingvisticii care studiază limbajul ca produs al societăţii şi ca o funcţie a culturii. Iniţiată de lingvistul american E. Sapir, la începutul sec. 20. ETNOLOG (< fr. {i}) s. m. Specialist în etnologie. ETNOLOGIC, -A (< fr. {i}) adj. Care se referă la etnologie, privitor la etnologie. ETNOLOGIE (< fr. {i}; {s> gr. ethnos „popor" + logos „studiu") s. f. Ştiinţă care studiază caracteristicile fiecărei etnii în scopul determinării liniilor generale ale structurii şi evoluţiei societăţilor. în sec. 20, predominant devine însă studiul comparativ al culturilor, e. constituind, după unii autori, o ramură a antropologiei sociale si culturale. ETNOMETÔDOLOG|E (< fr. {i}) s. f. Orientare sociologică iniţiată de H. Garfinkel şi A. Cicourel (denumită şi neopraxiologie sau sociologie cognitivă), care-şi propune studiul metodelor, al strategiilor pe baza cărora membrii societăţii acţionează şi interacţionează în activitatea si relaţiile lor cotidiene. ETNOMUZICOLOGIE (< fr. {i}) s. f. Ramură a muzicologiei care se ocupă cu studiul culturilor muzicale ale tuturor popoarelor. ETOLĂ (< fr.) s. f. 1. Ornament sacerdotal constând dintr-o fâşie de stofă sau mătase împodobită cu o cruce, purtat de preoţii catolici în timpul oficierii serviciului religios. 2. Fâşie lată de blană, purtată de femei în jurul gâtului sau al umerilor. ETOLOGIE (< fr. {i}; gr. ethos „obicei" + logos „studiu") s. f. Ştiinţă care studiază comportamentul speciilor animale din punctul de vedere al dinamicii lor biologice, urmărind interacţiunile dintre indivizi în cadrul aceleiaşi specii sau populaţii. După 1970, D. Morris, D. S. Lehrmand ş.a. au introdus în analiza comportamentului animal componenta genetică, experienţa proprie a individului în ontogenie, relaţiile om-animal în mediul de viaţă. ETON [i: tn], oraş în S Marii Britanii (Anglia central-sudică) pe Tamisa; c. 2 mii loc. Vestit colegiu fundat în 1440—1441 de Henric VI, azi una dintre cele mai mari şcoli publice din Marea Britanie. ETOS (< gr.) s. n. 1. (în filozofia antică) Termen desemnând caracterul unui fenomen fizic, moral, social şi artistic, privit în unitatea dintre intern şi extern, punctele de vedere etic şi estetic asupra lui. 2. Ansamblul trăsăturilor, normelor, idealurilor morale specifice indivizilor unei colectivităţi, unui grup social, unei clase sau unei epoci; fizionomie morală, moralitate (1). 3. (în antropologie şi etnografie) Specific cultural al unei colectivităţi. 4. (MUZ.) Noţiune prin care grecii antici defineau relaţia de corespondenţă dintre sonoritatea fiecărui mod şi anumite stări sufleteşti; în prezent este folosit pentru a susţine teoria corespondenţei între stări sufleteşti şi o anumită tonalitate sau, p. ext. un anumit stil muzical. ETOSHA PAN [ebja pan], mare bazin sărat în Namibia, în V deşertului Kalahari la 1 065 m alt.; 4 mii km2. Vegetaţie halofilă. în sezonul ploios se transformă într-un lac temporar cu o supr. de 3,4 mii km2. Parc naţional. etravA (< fr.) s. f. Element de rezistenţă care închide corpul unei nave la extremitatea prorei şi cu care nava îşi deschide drumul prin apă. ETRIER (< fr.) s. n. 1. Piesă în formă de U utilizată pentru asamblarea barelor de tracţiune ale vehiculelor, ca mâner pentru pârghiile de acţionare a întrerup-toarelor electrice etc. 2. Element de armătură realizat din bare subţiri din oţel-beton, care înconjură armătura longitudinală la construcţiile din beton armat. ETRURIA (în Antic.), regiune în V Pen. Italice, locuită de etrusci şi inclusă, în sec. 3 Î.Hr., în statul roman. Corespunde azi, în mare parte, Toscanei. — Regatul Etruriei, regat creat (1801) de Napoleon Bonaparte în Toscana în favoarea lui Ludovic, duce de Bourbon-Parma. Alipit în 1807 Imperiului francez. Transformat în marele ducat de Toscana (1809) şi donat de Napoleon I surorii sale, Eliza. ETRUSC, -Ă (< fr., lat.) s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Denumire dată de latini populaţiei care trăia în milen. 1. î.Hr. în unele regiuni ale Pen. Italice (Etruria, Campania, Câmpia Padului) şi care, după ce a exercitat o puternică influenţă asupra Romei (sec. 6—5 î.Hr.), a fost complet romanizată până în sec. 1 î.Hr. 2. Adj. Care se referă la etrusci (1), privitor la etrusci. ❖ Arta e. = creaţia artistică a etruscilor (sec. 7—1 î.Hr.). Deşi influenţată de arta greacă, a păstrat un caracter original, cu tradiţii preistorice şi orientale. Se leagă îndeosebi de cultul morţilor; necropolele de la ARTĂ ETRUSCĂ 252 Artă etruscă 1. Lupa capitolina, (bronz, sec. 5 Î.Hr.); 2. Sarcofag descoperit într-o necropolă din Cerveteri (teracotă policromă, c. 520 Î.Hr.); 3. Apolo din Veii (lut ars), detaliu dintr-un mormânt din Tarquinia (sec. 5 î.Hr.); 4. Frescă dintr-un mormânt din Tarquinia (detaliu); 5. Capul zeului Turmes Hermes (lut ars, c. 500 î.Hr.) Cerveteri, Tarquinia etc. reprezintă vestigiile cele mai importante ale a. e. Mormintele reproduc interioarele locuinţelor, fiind decorate cu picturi murale în culori vii. Din domeniul sculpturii s-au păstrat figurine antropomorfe, urne funerare, sarcofage şi importante sculpturi în bronz („Apolo din Veii“, „Lupoaica"). Importante sunt orfevrăria şi ceramica „bucchero“ (neagră cu decor incizat sau în relief). S-au păstrat şi urmele construcţiilor civile şi religioase. Cultura e. a fost înglobată în cultura Romei antice. ETTERLE, Fory (1905-1983, n. Ploieşti), actor român de teatru şi film. Creator al unor roluri de subtilitate compoziţională din dramaturgia universală clasică şi modernă şi din dramaturgia românească contemporană („Hamlet", „Azilul de noapte", „Omul care aduce ploaia", „Dragă mincinosule"). Roluri în filme („Străinul", „Tudor", „Mihai Viteazul", „Departe de Tipperary"). ETUFARE (< etufa, după fr. étouffage) s. f. Operaţie care constă în distrugerea nimfei fluturelui de mătase prin introducerea gogoşilor, destinate filării, într-un cuptor special la o temperatură de circa 80°C. ETUFOR (< fr.) s. n. 1. (AV.) Dispozitiv care permite oprirea rapidă a unui motor de avion cu electroaprindere, prin obturarea accesului aerului sau al vaporilor de benzină în carburator. 2. (CINEMA.) Dispozitiv de protecţie împotriva focului, cu care sunt echipate tobele unui aparat de proiecţie. ETUI (cuv. fr.) [etüi] s. n. Cutiuţă sau toc care serveşte la păstrarea şi la protejarea unor obiecte fragile (ex.: e. pentru ochelari). ETUVARE (după fr. étuvage) s. f. Procedeu de dezinfecţie, sterilizare şi deparazitare prin căldură a obiectelor din sticlă sau metalice şi a echipamentelor de protecţie, utilizat în medicina umană şi veterinară. ETUVĂ (< fr.) s. f. Aparat format dintr-o incintă etanşă, de obicei încălzită, destinată fie uscării, fie menţinerii la o Fory Etterle 253 EUFRAT Euclid Pagină din lucrarea „Elementele11 (1482) temperatură ridicată a unor substanţe sau piese, fie sterilizării sau deparazitării. Eu, simbol chimic pentru europiu. EU (lat. ego; II după fr. moi, s. m. şi germ. Ich, s. n.) pron. pers. 1 sg., s. n. I. Pron. pers. 1 sg. 1. La nominativ, ca subiect, ţine locul persoanei care vorbeşte: eu am plecat. 2. La dativ în formele mie, îmi, mi: încă nu mi-ai povestit -O Indică posesiunea: ce-mi face floarea! <0> Cu valoare de dativ etic: mândru ce-mi eşti! 3. La acuzativ, în formele mine, mă, m-: m-au văzut! -0 intră în compunerea verbelor reflexive: mă îmbrac. II. S. n. (PSIH.) Conştiinţă intuitivă de sine, sesizarea sau presimţirea existenţei propriului corp (e. corporal) şi a propriei vieţi psihice (e. psihic) exprimând unicitatea persoanei în relaţiile cu ceilalţi oameni. Poezia şi poetica modernă operează o distincţie netă între eul poetic (creator) şi eul empiric (psihologic). (FILOZ.) E. transcendental = la Kant, subiectul gânditor. E.U.A. (European Unit of /Account) v. unitate de cont. EUBEEA (ÉWOIA), ins. grecească în M. Egee; 3 908 km2; 188 mii loc. (1981). Str. Evripos, de 65 m lăţime minimă (în dreptul oraşului Khalkis) o desparte de continent. Relief muntos cu alt. max. de 1 743 m. Expl. de min. de crom, fier, marmură. Cereale. Creşterea ovinelor şi caprinelor. Măslini. Oraş pr.: Khalkfs. Ruinele oraşelor antice Khalkis şi Eretria. EUBIOZĂ (< fr.) s. f. Desfăşurare optimă a mecanismelor vieţii. EUCALIPT (< fr. {i>; {s} gr. eu „bine“ + kalyptos „acoperit") s. m. Denumire dată arborilor tropicali şi subtropicali din genul Eucalyptus, familia mirtaceelor, cu frunze persistente, acoperite cu un strat ceros ce conţine ulei eteric parfumat şi flori mici verzui. Sunt cei mai înalţi arbori (până la 155 m), având o creştere foarte rapidă, de circa 5 m pe an. Frunzele conţin 0,25—4,5% uleiuri eterice, folosite în farmacie şi parfumerie. Lemnul de e., foarte rezistent şi dur, este folosit în construcţii. EUCALIPTOL (< fr. {i» s. n. Substanţă uleioasă obţinută din frunzele de Eucalyptus globulus, utilizată ca antiseptic al căilor respiratorii. EUCKEN [oican], Rudolf (1846-1926), filozof german. Prof. univ. la Jena. A opus teoriei naturaliste concepţia unui activism etic, filozofia sa fiind denumită „neoidealism" („Unitatea vieţii spirituale în conştiinţa şi în acţiunea umanităţii11, „Sensul şi valoarea vieţii"). Premiul Nobel pentru literatură (1908). EUCLID (EUKLElDES) (sec. 3 Î.Hr.), matematician grec din Alexandria. Autor al primei expuneri complete şi sistematice a fundamentelor geometriei elementare (euclidiene) — „Elementele11 — , care conţine şi celebrul postulat al paralelelor conform căruia printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o singură paralelă la aceasta. Contribuţii în aritmetică (algoritmul lui E. v. algoritm). Lucrări de astronomie, optică, teoria muzicii. EUCLID din Megara (c. 450-c. 380 Î.Hr.), filozof grec. Discipol al lui So-crate. întemeietorul şcolii megarice. EUCLIDIAN, -Ă (< fr.) adj. Referitor la geometria lui Euclid sau la principiile acesteia. -0- Geometrie e. v. geometrie. Spaţiu e. n-dimensional v. spaţiu. EUCOLOID (< fr. {i}) ş. m. Substanţă macromoleculară cu proprietăţi coloidale, al cărei grad de polimerizare este mai mare de 1 000 şi cu lungimea catenei atingând 1,5 microni (ex. albumina, globulina, gelatina, cauciucul, celuloza etc.). EUDEMONjSM (< fr.; {s> gr. eudaimonia „fericire") s. n. Concepţie sau doctrină morală care consideră că scopul conduitei umane este fericirea, obţinută însă printr-o viaţă dominată de raţiune, şi nu de plăceri efemere (Epicur, Helvetius, Diderot, Feuerbach s.a.). EUDIOMETRU (< fr. {i}; {s> gr. eudia „timp frumos, calm“ + metron „măsură") s. n. Aparat electric alcătuit dintr-un tub de sticlă gradat, cu doi electrozi de platină, folosit în analiza volumetrică a gazelor sau la sinteza anumitor substanţe din constituenţi gazoşi cu ajutorul descărcărilor electrice. EUDOXOS din Cnidos (408-355 î.Hr.), astronom şi matematician grec. Precursor al geometriei euclidiene şi al teoriei numerelor iraţionale. Autor al unei teorii geocentrice a Universului. I se atribuie inventarea cadranului solar orizontal. EUFEMISM (< fr., gr.) s. n. Cuvânt sau expresie care evită un cuvânt sinonim considerat obscen, vulgar sau (prea) jignitor. EUFENJE (< fr.) s. f. Totalitatea măsurilor care trebuie luate în vederea dezvoltării fizice şi psihice plenare, optime, a indivizilor din populaţiile umane. EUFONIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Privitor la eufonie; care produce eufonie. EUFONJE (< fr., gr.) s. f. Succesiune armonioasă a vocalelor şi a consoanelor, care produce o impresie auditivă plăcută. EUFORBIACEE (< fr.; {i> lat. euphorbia „laptele-cucului") s. f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, lemnoase şi erbacee, răspândite pe aproape toate continentele, cu flori actinomorfe, unisexuate, fruct capsulă, bacă sau drupă şi seminţe bogate în uleiuri grase: unele e. prezintă canale laticifere, celule secretoare, peri glandulari etc. Au importanţă în ind. alimentară, textilă, ca plante ornamentale şi ca producătoare de cauciuc; (şi la sg.) plantă din această familie (ex. ricinul, arborele de cauciuc etc.). EUFQRIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la euforie, care provoacă euforia. EUFORI.E (< fr.; {s} gr. euphoria „abundenţă") s. f. Stare de bună dispoziţie exagerată, nejustificată, întâlnită în unele boli neuropsihice (ex. manie, paralizie generală progresivă) sau provocată de unele substanţe (ex. opiu). + Stare de fericire, de beatitudine. EUFRAT (AL FU RÂT, FIRAT NEHRI), fl. în SV Asiei, format prin unirea râurilor EUFUISM 254 Murat şi Karasu; 3 065 km (de ia izvoarele râului Murat). Izv. din Pod. Armeniei. Trece prin Turcia, Siria şi Iraq. Străbate oraşele Erzincan, Dayr az-Zawr, An-Najaf. împreună cu Tigru formează braţul Shatt al-Arab, care se varsă printr-o deltă în G. Persic. Navigabil. Irigaţii. Reg. dintre Tigru şi E. este cunoscută sub numele de Mesopotamia. EUFUISM (< engl., fr.) s. n. Manieră stilistică similară gongorismului spaniol sau marinismului italian folosită în proza elisabetană şi barocă (sfârşitul sec. 16 şi începutul sec. 17). Termenul a fost sugerat de titlurile romanelor epistolare ale lui J. Lyly „Euphues, cercetarea spiritului" şi „Euphues şi Anglia sa“. EUGENE, oraş în NV S.U.A. (Ore-gon), pe râul Willamette; 282,9 mii loc. (1990, împreună cu Springfield). Nod de comunicaţie. Prelucr. metalelor; poligrafie. Ind. lemnului şi alim. (produse din carne, conserve de legume şi fructe). Universitate. * EUGENIA, Maria de Montijo de Guzmân (1826—1920), soţia lui Napoleon III şi împărăteasă a Franţei (1853— 1870). A influenţat deciziile politice ale soţului său. EUGENIE (< fr.; {s> gr. eugenia „origine nobilă") s. f. Disciplină care studiază aplicarea practică a biologiei eredităţii în ameliorarea genetică a individului. E. pozitivă promovează descendenţii proveniţi din indivizi excepţional dotaţi, iar e. negativă elimină (de la reproducere) efectele transmiterii în descendenţă a unor însuşiri genetice nefavorabile. A fost fondată de Fr. Galton. Practicată empiric de unele popoare în Antic. (ex. spartanii); a fost discreditată, prin asocierea ei neştiinţifică cu rasismul, de către nazişti. Măsuri eugenice, pe bază de legislaţie adecvată, se aplică în prezent în peste 30 de ţări, printre primele numărându-se Suedia, S.U.A., Germania (ex. sfatul genetic pre-marital este o formă de consiliere eu-genică). în prezent se pune însă tot mai mult accentul pe eufenie. EUGENIU DE SAVOIA-CARIGNAN [carinâ] (1663—1736), feldmareşal austriac de origine franceză. S-a remarcat în luptele împotriva turcilor, obţinând victoriile de la Zenta (1697), Petro-varadin (1716) şi Belgrad (1717) şi în Războiul pentru Succesiune la Tronul Spaniei (1701 -1714). EUGENOL (< fr.) s. n. Produs farmacologic neutru folosit ca ingredient pentru a corecta gustul sau mirosul unor medicamente ori ca diluant şi dizolvant. EUGLÇN (< fr. {i}; {s} gr. eugienos „cu ochi frumoşi") s. f. Protozoar flagelat oval-aiungit, dulcicol, care posedă cro-matofori cu clorofilă (Euglena viridis). EUHARISTIE (< fr., gr.) s. f. (REL.) Taină şi act de veneraţie în cele mai multe biserici creştine, constând în împărtăşirea cu pâine şi vin a credincioşilor. E. a fost instituită de însuşi lisus Hristos la Cina cea de Taină când, mulţumind lui Dumnezeu-Tatăl, a identificat pâinea pe care a frânt-o şi vinul pe care l-a turnat în pahar cu trupul şi sângele său, anticipând jertfa de pe cruce. E. se săvârşeşte exclusiv în cadrul Sfintei Liturghii, punctul culminant fiind prefacerea pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Hristos prin puterea Duhului Sfânt invocată de episcop sau preot. Această prefacere este explicată, în Biserica catolică, prin doctrina transsubstanţierii. Spre deosebire de ortodocşi şi catolici, protestanţii admit numai o prezenţă spirituală a lui Hristos în e. EUHEMERISM (după fr. evhémé-risme) s. n. Doctrina lui Euhemeros (sec. 4—3 î.Hr.), potrivit căreia zeii nu sunt decât oameni de seamă divinizaţi. EULER [oilor], Leonhard (1707-1783), matematician, fizician şi astronom elveţian. Prof. univ. la Berlin şi Sankt Petersburg. Creator al calculului varia-ţional („Institutiones calculi integralis"). Contribuţii fundamentale în matematică: teoria numerelor, analiza matematică, geometrie (numeroase teoreme, formule şi noţiuni fiind legate de numele său). Cercetări în domeniile mecanicii raţionale, hidrodinamicii, opticii, mecanicii cereşti; a dezvoltat teoria mişcării planetelor si cometelor. EULER-CHELPIN [oibr-kelpin] 1. Hans Karl von E.-C. (1873-1964), chimist suedez. Prof. univ. la Stockholm. A elaborat metode noi de cercetare a proceselor fermentative, enzimelor şi vitaminelor. Contribuţii în biochimia tehnică, cu implicaţii în ind. alim. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1929), Leonhard Euler împreună cu A. Harden. 2. Ulf Svante von E.-C. (1905—1983), fiziolog suedez. Fiul lui E.-C. (1). Prof. univ. la Stockholm. Cercetări de fiziologie şi farmacologie a sistemului nervos. A izolat (1946) în stare pură noradrenalina. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1970), împreună cu J. Axeirod şi B. Katz. EUMENE (EUMENES), numele a doi regi ai Pergamului: E. I (263—241 î.Hr.), fondator al regatului independent al Pergamului. E. II (197—159 î.Hr.), aliat al romanilor în războaiele împotriva Macedoniei şi a Regatului seleucid, ctitor al celebrului altar al lui Zeus din Pergam. EUMENIDE v. Erlnii. EUNUC (< fr., lat.) s. m. 1. Bărbat castrat. Rol important în Orientul antic, ca oameni de încredere ai suveranilor; unii au ocupat funcţii înalte în imp. Bizantin, iar în Imp. Otoman asigurau, în principal, paza haremurilor. Sin. famen (1). 2. Nume dat sectanţilor fanatici (sec. 3) care se automutilau sau mutilau pe cei prinşi. EUPATORIA, oraş în Ucraina, în Pen. Crimeea, ia NV de Simferopol; 111 mii loc. (1991). Prelucr. metalelor. Port de pescuit la Marea Neagră. Staţiune balneoclimaterică. Muzeu etnografic. EUPATRJD (< fr., gr.) s. m. (în Grecia antică) Membru al aristocraţiei gen-tilice în Atica. EURASIA, denumire folosită pentru prima dată de geologul Ed. Suess pentru a desemna ansamblul continental format din Europa şi Asia, care ocupă 36,7% din suprafaţa uscatului (54,5 mii. km2 şi 2,75 mii. km2 ins. adiacente — cea mai mare masă continentală a Terrei) şi este locuit de c. 3/4 din populaţia globului (3,84 miliarde loc., 1991). EURATOM v. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. EURCO (< European Composite Unit), unitate europeană compusă, reprezentând una dintre unităţile de cont ale Uniunii Europene, evaluată pe baza coşului valutar şi folosită la unele emisiuni de obligaţiuni. EURIBAR, -Ă (< fr. {i}; {s> gr. eurys „larg, întins11 + baros „greutate") adj., s. n. (Animal) care suportă variaţii mari ale presiunii hidrostatice. EURIBIONT, -Ă (< fr. 0>; te> gr. eurys „larg, întins" + biont „care trăieşte") adj. (Despre organisme) Care suportă variaţii mari ale condiţiilor de mediu. EURIDICE (EURYDIKE) (în mitologia greacă), soţia lui Orfeu. După moartea ei, acesta a obţinut permisiunea zeilor de a o readuce pe Pământ, cu condiţia 255 EUROPA Euripide de a nu o privi până ia ieşirea din Infern. Nerespectând consemnul, Orfeu a pierdut-o pentru totdeauna. EURIHAUN, -Ă (< fr. {i>; {s} gr. eurys „larg, întins" + halinos „de sare“) adj. (Despre organisme acvatice) Care suportă variaţii largi ale salinităţii. Dacă aceste variaţii nu sunt prea bruşte, organismele e. se pot adapta complet la noul mediu (ex. scrumbia). EURIONIC, -Ă (< fr. {i}; fe} gr. eurys „larg, întins" + fr. ionique „ionic") adj. (Despre organisme) Care suportă variaţii relativ largi de pH ale solului sau apei. EURIPIDE (EURIPIDES) (c. 480-406 Î.Hr.), poet tragic grec. Supranumit „filozof al scenei". Alături de Eschil şi Sofocle, creator al tragediei clasice. Influenţat de Protagoras şi sofişti. Piesele sale (18 păstrate) dezbat patetic teme filozofice şi etnice („Ion", „Ifigenia în Aulis", „Troienele", „Rugătoarele", „Feni-cienele", „Hecuba“, „Medeea", „Andro-maca“, „Electra"). Personalitate de excepţie în evoluţia poeziei tragice, E. a contribuit la formarea unui tip ideal de umanitate, mutând accentul asupra omului şi a analizei pasiunilor care îi călăuzesc destinul. Primul autor dramatic preocupat de prezentarea psihologiei feminine. A restrâns rolul corului, a alăturat elemente comice celor tragice, a introdus prologul, „deus ex machina" etc. EURISTIC, -Ă (< fr. {»; te> gr. heurisko „a descoperi") adj., s. f. 1. Adj. (Despre procedee metodologice) Care serveşte la obţinerea unor cDnoştinţe noi; care se aplică metodelor descoperirii şi ale invenţiei. 2. S. f. Disciplină care are ca obiect studierea activităţii creajoare, a metodologiei şi tehnicii inovaţiei intelectuale. 3. Adj. (INFORM.) Algoritm e. = algoritm verificat pe cazuri particulare, dar nedemonstrat ca valabil pentru cazul general; algoritm care dă o soluţie aproximativă unei probleme. EUR1TÇRM, -Ă (< fr. ffl; fe> gr. eurys „larg, întins" + thermos „cald") adj. (Despre organisme) Care suportă variaţii mari ale temperaturii din mediul extern. EURITMIC, -Ă (< fr.) adj. Referitor la euritmie, cu ritm armonios. EURITMIE (< fr., gr.) s. f. 1. îmbinare armonioasă a liniilor, proporţiilor, sunetelor. 2. Şcoală artistică creată de Rudolf Steiner, constând într-o sinteză a gimnasticii şi a dansului, ce se desfăşoară pe un fond de muzică, poezie sau chiar simplă incantaţie. 3. (MED.) Ritm regulat al pulsului. EURO- (< Europa) Element de compunere având sensul „din Europa", „care aparţine Europei". EUROBANCĂ (< euro- + bancă) s. f. Instituţie bancară privată care efectuează operaţiuni în monedă naţională şi în eurovalute. EUROCEC (< euro- + cec) s. n. Carte de credit pentru cumpărare de bunuri, valabilă în mai multe ţări ale Uniunii Europene. EUROCOMUNi.SM (< fr. {i}) s. n. Curent de idei apărut în anii 70 în rândul partidelor comuniste din Occident (Spania, Italia, Franţa), preconizând un program şi structuri de organizare adaptate democraţiei liberale şi economiei de piaţă. EUROCREDIT (< euro- + credit) s. n. împrumut garantat în eurovalute, acordat pentru o perioadă mai mare de un an. EURODEPQZIT (< euro- + depozit) s. n. Depozit de eurovalute. EURODEVIZĂ s. f. v. eurovalută. EURODOLAR (< fr., engl. {i}) s. m. Principala formă de eurovalută reprezentând depozite şi surse de fonduri pe termen scurt exprimate în dolari existenţi în filialele europene ale unor bănci sau întreprinderi noneuropene (situate în afara teritoriului sau legislaţiei S.U.A.); e. pot fi negociaţi pe pieţele monetare internaţionale. EUROOBLIGAŢIUNE (< euro- + obligaţiune) s. f. Obligaţiune emisă în eurovalută pe europieţe de către o bancă internaţională, plasându-se în afara ţării debitorului şi nominalizându-se în altă valută decât moneda ţării creditoare. EUROPA, continent în emisfera nordică, întins de la N la S pe 4 000 km, între Capul Nord (71°11’lat. N) din Pen. Scandinavă şi Capul Tarifa (36° lat. N) din Pen. Iberică şi de ia V la E pe 6 000 km, punctele extreme fiind Capul Roca (9°30' long. V) din Pen. Iberică şi partea de NE a Uralului polar (67°20‘ long. E). Supr.: 10,4 mii. km2; c. 717 mii. loc. (1990). Pe teritoriul E. sunt în prezent 44 de state. Ţărmurile sale, crestate puternic, sunt scăldate la N de Oc. îngheţat, la V de Oc. Atlantic, iar la S de M. Mediterană şi Marea Neagră. Limita fizico-geografică dintre E. şi Asia urmăreşte poalele estice ale M-ţilor Ural, fl. Ural, depr. Kuma-Manici şi Marea Neagră (după unii autori, poalele de E ale M-ţilor Ural, râul Emba, M. Caspică, S M-ţilor Caucaz şi Marea Neagră). împreună cu Asia formează ansamblul continental Eurasia. Relieful E. prezintă o mare varietate, datorită mişcărilor tectonice diferenţiate şi istoriei formării diverselor ei părţi. E. vestică are ţărmuri dantelate, relief variat, tectonică complicată şi climă oceanică, iar E. estică un relief monoton, stabilitate tectonică mare şi climă continentală. Munţii ocupă aproape 17% din supr. continentului (1,5% având înălţimi mai mari de 2 000 m). Predominant rămâne însă relieful de câmpie. Altitudinea medie a continentului este de 300 m, iar cea max. de 4 807 m (vf. Mont Blanc). Unele reg. (S Câmpiei Caspice şi ţărmurile Mării Nordului) se află sub nivelul Oceanului Planetar. Câmpia Rusă şi Câmpia Germano-Poloneză, reprezentând laolaltă aproape 50% din supr. E., ocupă părţile ei de E şi N. în partea de E, Câmpia Rusă este străjuită pe direcţia N-S de lanţul M-ţilor Ural a căror înălţime maximă atinge, în vf. Narodnaia, 1 894 m. Fundamentul Platformei Ruse apare la suprafaţă în NV E., formând scutul cristalin baltic (gnaisuri, şisturi cristaline, roci eruptive vechi), de care în V se leagă strâns cutele caledoniene ale Pen. Scandinave, împreună, ele alcătuiesc Fenoscandia (Scutul Baltic), al cărei relief se carac- 1. ANDORRA 2. ARMENIA 3. BOSNIA Şl HERŢEGOVINA 4. FOSTA REPUBLICA IUGOSLAVA A MACEDONIEI 5. LIBAN 6. LIECHTENSTEIN 7. LUXEMBURG 8. REP. MOLDOVA 9. MONACO 10. SAN MARINO 11. SLOVACIA 12. SLOVENIA EUROPA 258 STATELE EUROPEI Statul Suprafaţă (km2) Populaţia (1993) Capitala Albania 28 748 3 305 000 Tirană (Tirane) Andorra 453 56 000 Andorra la Veîla (Andorre-la-Vieille, Andorra la Vieja) Austria 83 850 7 899 000 Viena (Wien) Belgia 30 518 10 030 000 Bruxelles (Brussel) Bielorusia (Belarus) 207 600 10 400 000 Minsk Bosnia şi Herţegovina 51 129 4 375 000 Sarajevo Bulgaria 110 912 8 842 000 Sofia Cehia 78 864 10 335 000 Praga (Praha) Croaţia 56 538 4 793 000 Zagreb Danemarca 43 093 5 169 000 Copenhaga (Kobenhavn) Elveţia 41 293 6 848 000 Berna (Berne, Bern) Estonia 43 681 1 613 000 Tallinn Finlanda 338 145 Fosta Republică Iugoslavă 5 074 000 Helsinki (Helsingfors) a Macedoniei 25 713 2 179 000 Skopje (Skoplje) Franţa 543 990 57 570 000 Paris Germania 356 917 80 590 000 Berlin Grecia 131 957 10 075 000 Atena (Athinai) irlanda 70 285 3 525 000 Dublin (Băile Âtha Cliath) Islanda 102 819 260 000 Reykjavik Italia 301 302 56 550 000 Roma Iugoslavia 102 173 10 670 000 Belgrad (Beograd) Letonia 64 600 2 737 000 Riga Liechtenstein 160 30 000 Vaduz Lituania 65 200 3 804 000 Vilnius Luxemburg 2 586 392 000 Luxembourg Malta 316 360 000 Valletta Marea Britanie 244 154 57 890 000 Londra (London) Moldova, Republica ~ 33 700 4 474 000 Chişinău Monaco 1,9 31 000 Monaco Norvegia 323 877 4 308 000 Oslo Olanda 41 864 15 190 000 Amsterdam şi Haga Polonia 312 683 38 330 000 Varşovia (Warszawa) Portugalia 92 3891 10 660 000 Lisabona (Lisboa) România 238 391 22 681 0002 Bucureşti Rusia 4 238 5003 115 021 000 Moscova (Moskva) San Marino 61 23 000 San Marino Slovacia 49 035 5 287 000 Bratislava Slovenia 20 251 1 965 000 Ljubljana Spania 504 7504 39 155 000 Madrid Suedia 449 964 8 619 000 Stockholm Turcia 23 7645 6 010 000 — Ucraina 603 700 51 990 000 Kiev Ungaria 93 033 10 305 000 Budapesta (Budapest) Vatican 0,4 1 Inclusiv Arh. Azore şi Madeira 2 1995 3 Partea europeană 800 Vatican 4 Inclusiv Balearele, Canarele şi Posesiunile spaniole din Africa de Nord 5 Numai partea europeană terizează prin predominarea în V şi N a M-ţilor Scandinavici, erodaţi şi puternic fragmentaţi, a M-ţilor Hibini din Pen. Kola şi a unei câmpii joase de denu-daţie, cu unele regiuni mai înălţate, în E şi S. în E. de V, micile câmpii alternează frecvent cu munţii diferenţiaţi după înălţime, structură şi relief. La S terit. descrise se găseşte reg. munţilor her-cinici, puternic fragmentaţi de mişcări tectonice, având, datorită eroziunii îndelungate, alt. mijlocii şi culmi domoale, teşite. Această reg. cuprinde munţii din Marea Britanie şi Islanda, Masivul Central Francez, M-ţii Vosgi, M-ţii Ardeni, Pădurea Neagră, Masivul Şistos Renan, Masivul Boemiei, în alternanţă cu câmpii deluroase având relief de cueste, situate în bazine tectonice, umplute cu depozite mezozoice şi terţiare din N Franţei (Bazinul Parisului), SE Angliei (Bazinul Londrei), Suabia şi Franconia. Reg. cu înălţimi mijlocii deluroase şi câmpii înalte sunt mărginite de munţi cutaţi, rezultaţi în cadrul orogenezei alpine. Cei mai înalţi sunt Alpii, cu relief glaciar, continuaţi către E de M-ţii Carpaţi. în depr. tectonice umplute cu sedimente marine, lacustre şi fluviatile aflate în imediata apropiere a munţilor, s-au format câmpiile eluviale (Padului, Panonică şi Română). Relieful E. mediteraneene este predominant muntos. Sunt caracteristici munţii hercinici, cu pante abrupte, cei cutaţi (de vârstă alpină), în care prezenţa pe suprafeţe întinse a unei pături groase de calcare a favorizat dezvoltarea puternică a reliefului carstic, precum şi platourile joase sau mijlocii cu relief uniform. Aceasta este o reg. de mişcări tectonice recente şi actuale, cu o seismicitate accentuată şi un puternic vulcanism actual. Clima E. este în funcţie de poziţia sa, în special, în zona temperată, de alt. şi de orientarea liniilor mari ale reliefului, precum şi de circulaţia generală a atmosferei, predominant vestică, caracterul ei continental accen-tuându-se de la V spre E. Deasupra continentului acţionează masele de aer temperat-continental şi maritim la lat. medii, masele de aer tropical-continental şi maritim în S şi masele de aer arctic în N. Circulaţia acestor mase de aer este determinată de maximul azoric, minimul islandic şi dorsala anticiclonului siberian de iarnă. Vara, temperatura medie a lunii celei mai calde scade de la 26—28°C în S până la 3-5°C în N, iar iarna temperatura medie a lunii celei mai reci scade de la 10 —12°C în S şi SV până la -18°C şi -20°C în NE. Precipitaţiile sunt excedentare în NV (Marea Britanie, Scandinavia), unde 259 EUSTRATIE depăşesc 1 000 mm/an, şi deficitare în SE (C. Precaspică), unde scad sub 500 mm/an. Zona climatică temperată ocupă cea mai mare parte a continentului. Părţii de V îi este caracteristică clima temperat-maritimă, cu amplitudini termice anuale mici (8—18°C), ierni blânde, veri calde în S şi răcoroasă în N, cu precipitaţii abundente, căzând regulat în cursul anului, mai ales sub formă de ploi. Părţii de E îi corespunde o climă temperat-continentală, cu amplitudini termice anuale mari (30 sau 35°C), cu iarnă lungă şi geroasă, având un strat de zăpadă stabil (exceptând partea de S) şi cu vară caldă, pe alocuri fierbinte. Hidrografia E. se caracterizează printr-o densitate mare a râurilor şi a lacurilor. Marile fluvii se găsesc pe Platforma Rusă, ele aparţinând bazinelor M. Caspice, Mării Negre şi M. Azov. Cel mai mare este Volga, care, laolaltă cu afluenţii săi, constituie o importantă sursă de alimentare cu apă a M. Caspice. în Marea Neagră se varsă Dunărea, Nistrul şi Niprul, iar în M. Azov, Donul. Oc. îngheţat primeşte fluviile Peciora şi Dvina de Nord, iar Oc. Atlantic, Marea Baltică şi Marea Nordului-Neva, Niemenul, Vistula, Oderul, Elba. Toate aceste fluvii au cursuri liniştite, în albii slab înclinate şi puternic meandrate. Pr. fl. ale E. de V aparţin fie Oc. Atlantic (Rinul, Sena, Loara, Garonne), fie M. Mediterane (Ronul, Padul). Râurile E. sudice se varsă în Oc. Atlantic (Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir) şi în M. Mediterană (Tibru, Arno, Vardar). Gheţarii acoperă o supr. de 119,9 mii km2, dintre care 109,8 mii km2 se află în insulele arctice, 5 mii km2 în M-ţii Scandinavici şi 5,1 mii km2 în Alpi. Vegetaţia şi solurile sunt repartizate latitudinal şi etajat, în funcţie de climă şi de relief. Insulele ocupă o supr. de 730 mii km2 (Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Sicilia, Sardinia, Novaia Zemlea, Spitsbergen ş.a.). Pr. pen. ale E. sunt: Scandinavă, Iberică, Italică, Balcanică, Kola, lutlanda. EUROPA (EUROPE) 1. (în mitologia greacă) Fiica lui Agenor, regele Tyrului (în Fenicia). Zeus, transformat în taur, a răpit-o şi a dus-o în Creta. Aici E. a născut pe Minos, Radamante şi Sarpe-don. 2. Satelit al planetei Jupiter; 3 000 km diametru; descoperit de G. Galilei în 1610. EUROPA LIBERĂ, post de radio cu sediul la München, (din 1995, la Praga) înfiinţat în mai 1951; finanţat de Congresul S.U.A. Creat pentru a sparge blocada informaţională instituită în ţările comuniste, E. L. a penetrat timp de peste 40 de ani „cortina de fier“, transmiţând ştiri din lumea întreagă. Departamentul român al postului s-a deschis în oct. 1951. EUROPEAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f„ adj. 1. S. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia Europei. 2. Adj. Care aparţine Europei sau populaţiei ei, privitor la Europa sau la populaţia ei. EUROPENIZA (după fr. européaniser) vb. I tranz. şi refl. A adopta obiceiurile, purtările, îmbrăcămintea europenilor. EUROPEOID, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. Denumire improprie pentru europid. EUROPIAŢĂ (< euro- + piaţă, după fr. euromarché) s. f. Piaţă internaţională de valori (capital) unde negocierile şi tranzacţiile se efectuează în eurovalute. Existenţa e. necesită reglementări bancare interne pentru ţările în cauză în vederea menţinerii controlului schimburilor. EUROPID, -Ă (< fr.) s. m. şi f„ adj., 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Denumirea uneia dintre cele trei rase omeneşti răspândită în Europa, Orientul Apropiat şi Mijlociu, N Indiei şi Africa de Nord şi care, din perioada colonizării europene, devine predominantă şi în America, Australia şi S Africii. Se mai numeşte rasă caucaziană. ♦ Persoană care aparţine acestei rase. 2. Adj. Care se referă la e. (1). EURQPIU (< fr. {i}; {s> gr. Europe ,,Europa“) s. n. Element chimic (Eu; nr. at. 63, m. at. 151,96) din grupa lanta-noidelor; metal (d 5,26, p. t. 826° C), utilizat la reactoarele nucleare. A fost identificat de W. Crockes (1889) şi izolat de E. Demarçay (1896). EUROTjTLU (< euro- + titlu) s. n. Titlu emis de o firmă neeuropeană pentru a fi vândut pe piaţa europeană. EUROTUNEL, galerie cu cale feroviară şi rutieră, subacvatică, realizată în anii 1987—1994, pe sub Marea Mânecii, între Folkestone (Marea Britanie) şi Calais (Franţa), la o adâncime de 40 m. Lungime: 50,5 km (ai doilea din lume, după tunelul Seikan, Japonia). Inaugurat, la 6 mai 1994, în prezenţa reginei Elisabeta a ll-a a Marii Britanii şi a preşedintelui Franţei, François Mitterand. Calea ferată care străbate E. conectează reţelele feroviare din Mare Britanie cu cele din Franţa şi Belgia. Cunoscut şi sub numele de Tunelul Mânecii. EUROVALUTĂ (< it.) s. f. Monedă negociată în afara ţării de origine (în special în Europa), scăpând astfel controlului autorităţilor monetare. Astăzi toate monedele convertibile au devenit eurovalute: eurodolari, euroyeni, euro-mărci, eurofranci etc. EUROVISION, organizaţie, cu sediul la Geneva, care coordonează schimbul de programe de radiodifuziune şi televiziune între state europene şi asigură realizarea lor. înfiinţată în 1954, funcţionează din 1974 ca o bursă cotidiană de imagini. EUSÉBIO (Eusebio Ferreira da Silva, zis; supranumit „Perla Neagră") (n. 1942), fotbalist portughez, de origine mozambicană. Component al echipei Benfica Lisabona timp de 15 ani. Unul dintre cei mai talentaţi şi înzestraţi fotbalişti ai anilor ’60. EUSEBIU (EUSEBIOS) (c. 260-c. 340), istoric grec. Episcop (din 313) al Cezareii (Palestina). întemeietorul istoriografiei ecleziastice. Autor al unei istorii universale de la origini până la 325 şi al unei istorii bisericeşti în 10 voi. Confesorul şi biograful împăratului Constantin cel Mare. EUSTACHl (EUSTACHIO) Bartolo- meo (c. 1500—1574), anatomist italian. Unul dintre creatorii anatomiei ştiinţifice moderne. Numeroase descoperiri anatomice care-i poartă numele (ex. cartilajul lui E., trompa lui E., valvula lui E.). EUSTATIC, -Ă (< fr.) adj. Mişcări eustatice = mişcări pe verticală, de ridicare (m. e. pozitive) şi de coborâre (m. e. negative), ale nivelului apelor oceanice, având o anumită importanţă în producerea transgresiunilor şi regresiunilor marine. Pot fi hidrocratice (datorită glaciaţiilor) şi geocratice (datorită mişcărilor tectonice şi colmatării bazinelor oceanice cu sedimente). EUSTATIE DE LA PUTNA (c. 1465-c. 1546, n. Bistriţa), protopsalt român. A trăit la mănăstirea Putna (1493—1546). Culegeri de muzică bisericească pe texte greceşti şi slavone („Carte de cântece", „Culegere de melodii bisericeşti"). EUSTATIEV1CI, Dimitrie (c. 1730-1796, n. Braşov), cărturar român. Prof. la şcoala din Şcheii Braşovului, apoi director al şcolilor naţionale ortodoxe din Transilvania (1786—1796). Autorul primei gramatici complete a limbii române, păstrată în manuscris (1757); i se atribuie însemnări de cronică referitoare la perioada 1512—1780. A tradus şi a prelucrat cărţi religioase şi manuaie didactice. EUSTRATIE Logofătul (?-c. 1646), boier dregător şi cărturar din Moldova. La porunca domnului Vasile Lupu a tradus din greceşte „Pravila aleasă", care constituie prima parte a „Cărţii româneşti de învăţătură" tipărită la laşi, în 1646. Presupus autor al unui „Letopiseţ moldovenesc", pe care l-ar fi cunoscut şi folosit Grigore Ureche. EUSTRATiE DABiJA 260 EUSTRATIE DABIJA, domn al Moldovei (1661 — 1665). A luat parte la două campanii ale turcilor în Ungaria împotriva Habsburgiior (1663 şi 1664). A reînfiintat monetăria din Suceava (1661). EUTANASJE (< fr. {i}; {s} gr. eutha-nasia „moarte uşoară") s. f. 1. Moarte fără dureri. 2. Metodă de provocare (de către medic) a unei morţi precoce nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinţă grea şi prelungită. Legislaţia românească interzice practica e. EUTECTIC (< fr. {i}; {s> gr. eutektos „care se topeşte uşor“) adj., s. n. 1. Adj. (Despre amestecuri chimice) Care se topeşte sau se solidifică la temperatură constantă, inferioară punctului de topire al fiecăruia dintre constituenţi. 2. S. n. Constituent metalografic alcătuit din două sau mai multe faze, care se separă simultan din topitură, la cea mai mică temperatură de solidificare, cu compoziţie chimică caracteristică sistemului respectiv. 1 EUTECTOID (< fr.) s. n. Constituent metalografic format din două sau mai multe faze care se separă simultan printr-o transformare în stare solidă. EUTERPE (în mitologia greacă), una dintre cele nouă muze, patroană a tragediei şi a muzicii de flaut. EUTOCiE (< fr.; {s} gr. eutokia „naştere fericită11) s. f. Naştere normală, fără complicaţii. EUTROFIZARE (după fr. eutrophisation) s. f. Creşterea masei organice a unei ape stagnante (lac, baltă etc.) sau cu scurgere lentă prin îmbogăţirea naturală sau artificială cu substanţe nutritive (combinaţii ale fosforului, azotului etc.); uneori provoacă fenomenul de înflorire a apei, cu consecinţe foarte grave asupra echilibrului biologic al acestor ape. EUTROPIU (EUTROPIUS) (sec. 4), istoric roman. A scris o istorie a Romei în 10 cărţi, de la întemeierea oraşului până la domnia împăratului Valens (Breviarium ab Urbe condita), preţioasă prin informaţiile privind sec. 3—4. EUTYCHES (c. 378—c. 454), călugăr bizantin. întemeietor al unei erezii ce-i poartă numele (prima fază a monofizitis-mului), susţinând că Hristos nu are decât natură divină, trupul său fiind doar o aparenţă. Condamnat de Conciliul din Calcedon (451). EUWE [pive], Max (1901-1981), şahist olandez. Campion mondial (1935—1937), după meciul cu A. Alehin. Preşedinte al Federaţiei Internaţionale de Şah (1970—1974). Teoretician al şahului. eV (METR.), simbol pentru electron-volt. EV (< lat. aevum) s. n. Perioadă din istoria omenirii. <0> Evul Mediu = denumire convenţională a perioadei din istoria omenirii cuprinsă între Antichitate şi Epoca Modernă. Tradiţional, în Europa, cuprinde perioada dintre căderea Imperiului Roman de Apus (476) şi, după unele opinii, cucerirea Constantinopolului (1453), respectiv descoperirea Americii (1492) sau revoluţiile din Ţările de Jos (1566-1609) şi din Anglia (1642-1649). EVA (în „Vechiul Testament"), nume dat primei femei în virtutea menirii ei de a fi „mamă a tuturor celor vii“; soţia lui Adam, creată de Dumnezeu din coasta acestuia. Ispitită de şarpe (diavol), E. şi, la îndemnul ei, Adam încalcă porunca divină, mâncând din fructul pomului cunoaşterii binelui şi a răului (păcatul originar), ambii fiind alungaţi din Rai. Cu Adam a avut trei fii (Cain, Abel şi Seth) şi mai multe fiice. <0> Expr. Fiică a Evei = femeie; în sens peiorativ, femeie frivolă. EVACUA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A goli, a lăsa liber, a părăsi (un imobil, o localitate). 2. A lua măsuri de îndepărtare a unor persoane sau lucruri dintr-un anumit loc. > A scoate dintr-o zonă periculoasă populaţia şi bunurile, spre a preveni distrugerea lor. 3. A elimina, a îndepărta reziduurile unui proces tehnologic, fluidele uzate, apele colectate de pe un teren, dintr-o mină etc. EVACUARE (după fr. évacuation) s. f. 1. Acţiunea de a evacua. 2. Fază din ciclul motoarelor cu ardere internă sau al turbinelor cu gaze, în care gazele de ardere sunt evacuate din maşină după ce au efectuat lucrul mecanic. EVADA (< fr., lat.) vb. I intranz. A fugi dintr-o închisoare sau de sub pază; p. ext. (fam.) a scăpa, a fugi. Euterpe EVALUA (< fr.) vb. I tranz. A determina valoarea aproximativă a unui bun, a unui lucru etc. ♦ A exprima în bani mărimea valorică a mijloacelor fixe şi circulante, a surselor acestora şi a tuturor operaţiilor economice consemnate în documente. 4 A preţui, a estima. EVANESCENŢĂ (< fr.) Dispariţie lentă, estompare treptată. EVANGHELIAR (< fr., lat.) s. n. 1. Carte care cuprinde cele patru Evanghelii; tetraevanghel. Unele exemplare, realizate de mari caligrafi şi miniaturişti (Gavril Uric, Anastasie Crimca), sunt adevărate capodopere. Primul e. în limba română a apărut în 1561 la Braşov („Tetraevangheliarul" lui Coresi). 2. Carte de slujbă ce conţine pericope din cele patru Evanghelii, citite în cadrul liturghiei sau cu alte ocazii şi aranjate în funcţie de sărbătoarea Sf. Paşti. EVANGHELIC, -Ă (< fr., ' lat.) adj. 1. Privitor la evanghelie, conform cu evanghelia; din evanghelie. 2. (Şi subst.) Care ţine de cultul luteran. Evangheliar. ♦ Capitol dintr-o e. care se citeşte la serviciul divin. EVANGHELIST (< sl., ngr.) s. m. 1. (în „Noul Testament") Propovăduitor al Evangheliei, activitatea sa fiind asociată funcţiei sacerdotale (episcop sau diacon). 2. Fiecare dintre cei patru autori care au consemnat Evanghelia lui Hristos: Matei, Marcu, Luca şi loan, simbolizaţi în arta creştină ca om, leu, taur şi vultur. 3. în accepţiunea actuală, în cultele neoprotestante, sunt laici, bărbaţi sau femei, predicatori misionari. EVÂNGHELISTAR (< ngr.) s. n. (în Biserica ortodoxă) Lista completă a pericopelor evanghelice care se citesc în cadrul cultului divin în răstimpul unui an liturgic, aranjate în funcţie de data Sf. Paşti. EVANS [evsnz], Sir Arthur John (1851 —1941), arheolog britanic. A efectuat săpături arheologice în insula Creta, descoperind palatul din Cnossos şi alte mărturii ale civilizaţiei cretane („Palatul lui Minos“). EVANS [iivans], Herbert McLean (1882—1971), medic şi biochimist american. Cercetări privind biochimia vitaminelor, enzimelor şi hormonilor. A descoperit (1922) vitamina E şi a extras (1942) hormonul de creştere din hipo-fiză. EVANS [i:v3ns], Lloyd Thomas (n. 1927), botanist australian. Cercetări privind influenţa mediului înconjurător asupra creşterii plantelor, inducţiei florale şi proceselor fiziologice din cadrul unui ciclu întreg de cultură. EVANS [i.'vans], Oliver (1755-1819), inginer american. Pionier în construcţia maşinilor cu abur, de înaltă presiune. A construit utilaje pentru ind. textilă (car-dare), ind. alimentară (morărit). EVANS [i:vans], Walker (1903-1975), fotograf american. Reportaje documentare într-un stil direct, abordând în special efectele crizei economice din ’29 asupra fermierilor sud-americani. Portrete de mare expresivitate. EVANS [r.vans], William (Bill) (1929-1980), pianist american de jazz. Stil plin de sensibilitate şi inventivitate („Show Type Tune“, „Time Remembered“, „Blue in Green"). EVANSVILLE [evanzvil], oraş în centrul S.U.A. (Indiana), pe Ohio; 279 mii loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Expl. de huilă. Centru comercial şi ind. (metalurgia aluminiului, automobile, frigidere, mase plastice, produse chimice, mobilă, sticlărie). Universitate. EVANTAI (< fr.) s. n. Obiect pliabil, în formă de sector de cerc, executat din diverse materiale uşoare (hârtie, pene, mătase), care prin agitare, produce senzaţia de răcoare. EVAPORA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. 1. (FIZ.) A (se) transforma (un lichid) în vapori. 2. Refl. Fig. A se face nevăzut, a dispărea. EVAPORARE (după fr. évaporation) s. f. Proces de transformare a unui lichid (la suprafaţă) în vapori, la temperaturi inferioare temperaturii sale de fierbere. EVAPORATOR (< fr.) s. n. (TEHN.) 1. Aparat utilizat la concentrarea soluţiilor prin evaporarea solventului. 2. Parte componentă a unei instalaţii frigorifice în care se evaporă lichidul de răcire, producând frigul. EVAPORIMETRU (< germ.) s. n. Instrument folosit pentru măsurarea vitezei medii de evaporare a apei. EVAPORITE (< fr.) s. f. pl. Roci sedimentare provenite în urma precipitaţiei chimice din soluţii saline concentrate, în ţinuturi cu climat arid. EVAZARE (după fr. évasement) s. f. Lărgire progresivă a secţiunii de trecere, în zona de ieşire, a unei cavităţi. EVAZIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. E. fiscală = sustragerea prin orice mijloace de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetelor administraţiei de stat de către persoanele fizice şi juridice care realizează venituri impozabile conform reglementărilor fiscale. 2. (Rar) Evadare. EVAZIV, -Ă (< fr.) adj. (Şi adv.) Care exprimă o atitudine vagă, neprecisă. EVDOKIMOV, Pavel Nikolaevici (1901—1970), teolog ortodox rus. Stabilit în Franţa (1923). Prof. univ. la Paris. A valorificat izvoarele spiritualităţii răsăritene, dezvoltând mari teme ale patristicii („Femeia şi mântuirea lumii", „Ortodoxia'*, „Vârstele vieţii spirituale", „Iubirea nebună a lui Dumnezeu", „Arta icoanei"). EVECŢIE (< lat.) s. f. Abatere periodică a mişcării Lunii ca urmare a variaţiilor excentricităţii orbitei lunare; este determinată de atracţia solară. EVENEPOEL, Henri (1872-1899), pictor belgian. Portrete de femei şi copii („Doamna cu pălărie albă“); lucrări în manieră impresionistă („Un spaniol la Paris"). EVENIMENT (< fr.) s. n. 1. întâmplare importantă. 2. (MAT.) Noţiune de bază din domeniul teoriei probabilităţilor, care exprimă producerea sau nepro-ducerea unui fenomen în cadrul unui experiment. 3. E. juridic = e. natural sau social care produce efecte juridice (dă naştere, modifică, transmite sau stinge raporturi juridice) independent de voinţa părţilor. EVENIMENTUL ZILEI, cotidian de informaţie, de mare tiraj, care apare la Bucureşti din 1992; ediţia de prânz din 1993. Redactor şef: Ion Cristoiu. EVENTjV (< germ.; {s} lat. eventus „efect, rezultat") adj. Verb reflexiv ~ (şi subst.) = verb reflexiv care arată o schimbare în starea subiectului. EVENTRATIE (< fr.; {s} lat. e „din" + venter „pântece") s. f. Ieşire sub piele a viscerelor învelite în sacul peritoneal; apare după un traumatism sau după o operaţie şi, uneori, spontan ca urmare a unor eforturi fizice exagerate sau prin scăderea tonicităţii muşchilor şi apone-vrozelor care formează peretele respectiv. EVENTUAL, -Ă (< fr.) adj. (Şi adv.) Care depinde de împrejurări; posibil; probabil. <0> Drept e. = drept subiectiv care conferă titularului său un grad redus de putere şi siguranţă, întrucât îi lipseşte fie obiectul, fie subiectul activ, adică unul dintre componentele necesare existenţei sale (ex. dreptul la repararea unui prejudiciu ce s-ar putea produce în viitor). EVENTUALITATE (< fr.) s. f. Caz posibil; situaţie, împrejurare care s-ar putea ivi. ♦ (DR.) Eveniment viitor şi nesigur, care, afectând un drept în elementele sale esenţiale, face ca acesta să fie eventual. EVERAC, Paul (pseud. lui Paul Constantinescu) (n. 1924, Oradea), dramaturg român. Piese cu problematică etică, comedii („Ferestre deschise", „Explozie întârziată", „Un fluture pe lampă", „Ordinatorul"). EVEREST [evsrist] 1. Sir George E. (1790—1866), militar şi geodez britanic. Conducător (din 1823) al Serviciului geodézic al Indiei. Numele lui a fost purtat multă vreme de cel mai înalt vf. de pe Pământ (azi Chomolungma din M-ţii Himalaya). 2. V. Chomolungma. EVERGLADES [evargleids], reg. mlăştinoasă în SE S.U.A. (Florida), în S Pen. Florida; 12 mii km2. Parc naţional (5,6 mii km2 — înfiinţat 1947) cu vegetaţie de mangrove, floră tropicală, numeroase specii de păsări şi reptile. EVERT [ev9rt], Christine (Chris) (n. 1954), jucătoare americană de tenis. A dominat tenisul mondial feminin între anii 1974 şi 1984, câştigând toate marile turnee (Wimbledon, de trei ori; Roland Garros, de cinci ori; Forest Hills, de şase ori). Campioană a lumii în 1979. EVIAN-LES-BAINS [eviă-le-be], oraş în E Franţei (Savoia), pe malul sudic al EVICŢIUNE 262 L. Geneva; 6,2 mii loc. (1990). Staţiune balneoclimaterică. Cazinou. Aici s-a încheiat, între guvernul francez şi reprezentanţii Frontului de Eliberare Naţională din Algeria, un acord (18 mart. 1962) privind încetarea focului; Franţa a recunoscut independenţa şi integritatea teritorială a Algeriei. EVICŢIUNE (< fr., lat.) s. f. (DR.) Pierderea, totală sau parţială, a posesiei sau a dreptului de proprietate asupra unui lucru dobândit prin cumpărare, parta] etc., în favoarea unei terţe persoane, căreia îi este recunoscut legal un drept real asupra acelui lucru (de ex. când s-a cumpărat un bun furat, revendicat apoi de proprietar, ori s-a dobândit de la moştenitorul aparent un bun, revendicat apoi de adevăratul moştenitor). EVIDENT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi adv.) Vădit, flagrant, clar (3); neîndoielnic. EVIDENŢĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a fi evident, caracterul a ceea ce este evident. 0 Expr., 4 scoate (sau a pune) în evidenţă = a scoate la iveală, a sublinia. 2. Oglindirea într-un document sau într-un sistem de documente, prin înregistrarea într-o anumită ordine şi pe baza unor principii stabilite, a ceea ce ţine de un fenomen, de o activitate, de o situaţie etc» ^ E. tehnic-operativă = e. care are ca obiect înregistrarea într-o anumită ordine a diferitelor fapte, procese economice, direct în momentul şi la locul în care se produc şi serveşte conducerii operative, precum şi ca sursă de date pentru celelalte forme de evidenţă. EVIDENŢIA (< evidenţă) vb. I refl. şi tranz. A ieşi sau a scoate în evidenţă; a (se) deosebi, a (se) distinge. > Tranz. A recunoaşte sau a face cunoscute oficial meritele sau succesele cuiva în muncă. EVISCERARE (după fr. éviscération; {s} lat. eviscero „a deschide pântecele11) s. f. Operaţie tehnologică de abator, constând în scoaterea organelor interne (viscere) din cavitatea abdominală şi toracală a animalelor. EVISCERAŢIE (< fr.) s. f. (MED.) Ieşire a viscerelor din cavitatea lor normală (abdomen, torace) printr-un orificiu sau traiect, creat artificial, prin traumatism sau prin desfacerea unei cicatrice postoperatorii. EVITA (< fr., lat.) vb. I tranz. A şe feri de...; a căuta să scape de...; a ocoli. + A împiedica; a înlătura. EVITARE (< evita) s. f. 1. Acţiunea de a evita. 2. Poziţia (determinată de direcţia prorei) pe care o ia o navă sub acţiunea vântului şi a curenţilor. + Spaţiu de e. = spaţiu liber necesar în jurul unei nave ancorate pentru ca aceasta să poată lua orice direcţie sub acţiunea vântului şi a curenţilor. 3. Manevră efectuată de o navă pentru întoarcere sau pentru a ocoli o altă navă întâlnită, un obstacol etc. EVLAVIE (< ngr.) s. f. Religiozitate profundă, exteriorizată printr-o îndeplinire scrupuloasă a practicilor rituale; pietate, cuvioşie, cucernicie. + Fig. Comportare respectuoasă faţă de cineva sau ceva. EVLAVIQS, -OASĂ (< evlavie) adj. (Adesea substantiv) Stăpânit de evlavie; cucernic, cuvios, bisericos. EVLIA, Celebi (1611-după 1683), învăţat şi călător turc. Notele sale de drum (,,Seiahatname“) conţin numeroase informaţii privind Ţările Române, pe care ie-a vizitat ia mijlocul sec. 17. EVOCA (< fr., lat.) vb. I tranz. A reaminti fapte sau evenimente din trecut; a zugrăvi prin cuvinte imagini de demult. EVOCARE (după fr. évocation) s. f. Faptul de a evoca; concr. compoziţie literară în care se evocă ceva. EVOCATOR, -OARE (< fr.) adj. Care are darul, puterea de a evoca, de a rechema în amintire. EVOLUA (< fr.) vb. I intranz. 1. A trece prin diferite faze progresive spre o treaptă superioară; a se dezvolta; a se transforma. ♦ A se desfăşura; a-şi urma cursul. 2. A se deplasa cu mişcări largi (circulare). EVOLUAT, -Ă (< fr.) adj. Care a ajuns la un stadiu superior de dezvoltare. ♦ (Şi subst.) Dezvoltat din punct de vedere intelectual. EVOLUTĂ (< germ., engl.) s. f. (MAT.) Desfăşurată (2). EVOLUTIV, -Ă (< fr.) adj. 1. Care se dezvoltă treptat şi neîntrerupt. 2. Care ţine de evoluţie (t, 2). EVOLUŢIE (< fr. {i>; {s} lat. evolutio „desfăşurare") s. f. 1. (BIOL.) Transformare a unei specii în altă specie fie prin anageneză (modificări progresive), fie prin cladogeneză (ramificare a unei specii în două specii fiice, fiind cel mai important mecanism evolutiv). Speciaţia presupune prezenţa unui factor care împiedică încrucişarea populaţiilor primare. Fără izolare reproductivă este imposibilă apariţia unor noi specii. Ulterior, intervin alţi factori — procese genetice, întâmplătoare migraţii care fac ireversibil acest proces. Conform teoriei sintetice a evoluţiei, toate caracterele sunt rezultatul acţiunii selecţiei naturale, care permite adaptarea la mediu. Se presupune însă că numeroase gene s-au fixat întâmplător, în absenţa selecţiei naturale, fiind astfel neutre selectiv. V. evoluţionism. 2. (FILOZ.) Proces de schimbare în cadrul căruia ultima stare apare ca o continuare a stărilor precedente, păstrând identitatea şi individualitatea entităţii originare. ♦ E. culturală = proces de schimbări culturale, într-o societate, marcat de trecerea de la forme simple la forme complexe. E. socială = dezvoltarea instituţiilor şi a formelor de relaţii sociale urmând o succesiune proiectată de stadii. 3. Produsul final al unui proces evolutiv. ♦ Teoria evoluţiei emergente = teorie evoluţionistă elaborată de S. Alexander şi C. L. Morgan susţinând că apariţia noilor calităţi (viaţa, spiritul) este absolut spontană şi neprevăzută, datorându-se reorganizării entităţilor preexistente. 4. Dezvoltare (2). 5. Desfăşurare, curs1 (II 2). 6. (COREGR.) Deplasare prin mişcări largi (circulare). EVOLUŢIONISM (< fr. {i» s. n. Teorie conform căreia speciile sunt rezultatul unui proces continuu, care a început o dată cu formarea primei celule. Sugerată de Lucreţiu în sec. 1 d.Hr., a fost apărată sporadic, cu argumente neconcludente, până la începutul sec. 19, când J.B. Lamarck (1801) a formulat o primă teorie transformistă, în care susţinea că evoluţia a fost condiţionată de adaptarea directă la mediu şi de transmiterea caracterelor câştigate. în 1859, Ch. Darwin a demonstrat că originea speciilor ca evoluţie este rezultatul acţiunii selecţiei naturale asupra variaţiilor spontane — numite ulterior mutaţii. Variaţiile constituie materia primă asupra căreia acţionează selecţia naturală. E. modern s-a născut din fuziunea geneticii mendeleene cu selecţia naturală darvi-niană şi se numeşte teoria neodarvinistă (sau sintetică) a evoluţiei; se bazează pe numeroase argumente extrase din embrtologie, anatomie comparată, paleontologie, geologie şi, mai ales, din genetica moleculară şi citogenetică. EVOLUŢIONIST, -Ă (< fr. ffl) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Privitor la evoluţionism, care se bazează pe evoluţionism. 2. S. m. şi f. Adept al evoluţionismului. EVOLVENTĂ (< germ.) s. f. (MAT.) Desfăşurătoare. ÉVORA, oraş în partea central-sudică a Portugaliei; 34,1 mii loc. (1984). Piaţă pentru cereale şi uleiuri vegetale. Metalurgie. întreprinderi textile (bumbac) şi alim. Muzeu de artă. Ruine romane, catedrală (sec. 12—13), Mănăstirea Săo Francisco, în stil mudejar portughez (sec. 15), biserică gotică (sec. 15). 263 EXARH EVORSigNE (< germ.) s. f. (GEOMORF.) Acţiune erozivă a apei curgătoare, care, prin cădere pe verticală, formează vârtejuri la baza cascadelor, dând naştere la adâncituri circulare în albiile râurilor, numite marmite sau căldări. EVREICĂ (< rus.) s. f. Femeie care face parte din populaţia evreiască. EVREIESC, -IASCĂ (< evreu) adj. Care aparţine evreilor; privitor la evrei. EVREN, Kenan (n. 1918), general şi om politic turc. Preşedinte al Consiliului Naţional al Securităţii (şef al statului, 1980—1982). Preşedinte al Rep. Turcia (1982-1989). EVREU (< sl.) s. m. 1. (La pl.) Denumire generică dată populaţiilor de religie iudaică (mozaică), descendente din vechii locuitori ai Palestinei şi din alte populaţii care au adoptat iudaismul. Trăiesc în Israel şi în diferite ţări ale lumii (c. 20 mii.). Majoritatea vorbesc limba ţării în care locuiesc; o parte din ei vorbesc idiş şi ivrit (ebraică). 2. Bărbat care face parte din această populaţie. ÉVREUX [evro], oraş în N Franţei (Normandia), la V de Paris; 58 mii loc. (1990). Aparataj electronic (radioreceptoare), ţesături din bumbac, produse farmaceutice şi din cauciuc. Catedrala Notre-Dame (sec. 12—15) cu celebre vitralii din sec. 14. Vestigii romane. EVRICA (cuv. gr. „am găsit") interj. (Livr.) Exclamaţie de bucurie marcând rezolvarea unei probleme dificile. Se presupune că a fost rostită de Arhimede, în clipa când a descoperit principiul fundamental al hidrostaticii (legea lui Arhimede). EVTUŞENKO, Evgheni Aleksandrovici (n. 1933), scriitor rus. Poet prolific, de Évreux. Catedrala Notre-Dame mare forţă expresivă, dar inegal, cu treceri bruşte de la registrul intim la cel public, abordează acute probleme civice, morale, politice („Staţia Zima“, „Universitatea din Kazan'1, „Moştenitorii iui Stalin", „Gingăşie"). Proză pe teme contemporane („Ardabiola"), romane consacrate satului siberian („Dulce ţinut al poamelor"), piese de teatru („Sub pielea Statuii Libertăţii"). Note de călătorie, eseuri, traduceri. EWALD [e:val], Johannes (1743-1781), scriitor danez. Poet liric, precursor al romantismului („Odă sufletului", „Regele Christian" — textul imnului naţional). Tragedii influenţate de clasicismul francez şi de Shakespeare („Rolf Krage", „Moartea lui Balder", folosind pentru prima oară versul alb în dramaturgia daneză). EWING [iy:irj], Sir James Alfred (1855—193o), fizician şi inginer britanic. Cercetări asupra proprietăţilor magnetice ale fierului şi oţelului. A studiat structura cristalină a mai multor metale şi a descoperit (1882) fenomenul de histerezis. EX- ({s} lat. ex. „din") Prefix cu sensul de „afară de“ sau „fost", care serveşte la formarea unor substantive. EXACERBA (< fr., lat.) vb. I tranz. A intensifica, a accentua, a exagera sentimente, senzaţii. EXACT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Şi adv.) Care este conform cu realitatea, în deplină concordanţă cu adevărul; întocmai, chiar. + Ştiinţă e. = ştiinţă în care formulările (logice) se pot prezenta în formă matematică. ♦ Care reproduce întocmai modelul, originalul; fidel (2). 2. (Despre oameni) Punctual. EXACTITATE (< exact) s. f. Calitatea de a fi exact; exactitudine. EXACTITUDINE (< fr.) s. f. Exactitate. EXAGERA (< fr., lat.) vb. I tranz. A da proporţii, a amplifica peste măsură un fapt, o întâmplare etc. (deformând realitatea). EXAGERAT, -Ă (< fr.) adj. Care depăşeşte proporţiile realităţii. ♦ (Despre oameni) Care exagerează. ♦ (Adverbial) Prea, din cale-afară de..., excesiv de... EXALA (< fr., lat.) vb. I tranz. A emana (1), a degaja mirosuri, vapori etc. EXALAŢIE (< fr., lat.) s. f. Acţiunea de a exala şi rezultatul ei; miasmă, duhoare. ♦ Emanaţie de gaze şi/sau vapori asociate activităţii vulcanice, din care se pot depune minerale, în cantităţi modeste, sub formă de crustă. E. pot fi: fumarole, solfatare şi mofete. Evgheni Evtuşenko EXALTA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A (se) înflăcăra, a (se) entuziasma peste măsură. EXALTAT, -Ă (< fr.) adj. 1. înflăcărat, entuziasmat peste măsură; exagerat. 2. (Fam.) Ieşit din minţi; surescitat. EXAMEN (< fr., lat.) s. n. 1. Probă la care este supus un elev, student, candidat la un post etc. pentru verificarea şi aprecierea cunoştinţelor, o Expr. Examen de conştiinţă = meditare sau examen critic asupra propriei conduite. <0> E. de diplomă = examen de absolvire a unei instituţii de învăţământ superior, constând în elaborarea şi susţinerea unei lucrări. E. de licenţă = e. constând din susţinerea a 2—4 examene din disciplinele de bază şi de specialitate, precum şi a unei lucrări (proiect). ♦ Probă, încercare prin care se verifică trăinicia, temeinicia unui lucru. 2. Cercetare amănunţită. ❖ E. medical = cercetare a unui bolnav pentru a pune diagnosticul şi a stabili tratamentul. EXAMINA (< fr-, lat.) vb. I tranz. 1. A supune unui examen (1). 2. A cerceta, a studia amănunţit ceva sau pe cineva; a măsura (3). 3. A face un examen medical. EXAMINATOR, -OARE (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care examinează. EXANTEM (< fr., gr.) s. n. (MED.) Erupţie care apare pe piele în unele boli contagioase. EXANTEMATIC (< fr. {i}) adj. Tifos ~ v. tifos. EXARAŢ1E (< germ.) s. f. (GEOMORF.) Eroziune glaciară. EXARH (< fr., lat., 3 ngr.) s. m. 1. Comandant al unei unităţi de cavalerie în armata romană (sec. 4). 2. Guvernator bizantin din Italia şi din Africa de Nord în sec. 6—7. 3. (în Biserica ortodoxă) Mitropolit delegat de patriarhul din Constantinopol să conducă sau să îndrume treburile bisericeşti dintr-o provincie sau dintr-o ţară. ♦ Arhiereu însărcinat cu inspecţia şi controlul mănăstirilor dintr-o eparhie. EXASPERA 264 EXASPERA (< fr., lat.) vb. I tranz. A enerva, a irita peste măsură; a scoate din sărite. EXASPERANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care exasperează; înnebunitor. EXASPERARE (după fr. exaspération) s. f. Acţiunea de a exaspera, -o Loc. Până la exasperare = până la ultima limită. EXCAVA (< fr., iat.) vb. i tranz. A săpa o cavitate în scoarţa Pământului în vederea realizării unei exploatări (4) deschise, îndepărtării pământului dintr-un anumit loc pentru diverse lucrări etc. EXCAVATOR (< fr., rus.) s. n. Maşină de lucru autopropulsată utilizată pentru excavare, ia lucrările de săpare şi de încărcare a pământului, în exploatările miniere, în lucrările de îmbunătăţiri funciare etc. EXCAVAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Cavitate în scoarţa Pământului creată de unele fenomene naturale sau executată artificial în scopul realizării unor construcţii (fundaţii, terasamente, canale, tuneluri etc.) 2. (MED.) Cavitate patologică formată într-un organ (ex. în plămân, în ficat). EXCEDENT (< fr., iat.) s. n. Ceea ce rămâne după acoperirea necesarului; prisos; surplus. (EC.) Cantitatea, valoarea cu care veniturile sau resursele dintr-o balanţă (2) depăşesc nevoile, cheltuielile sau consumul (ex. valoarea cu care veniturile unui buget depăşesc cheltuielile formează e. bugetar). EXCEDENTAR, -Ă (< fr.) adj. Care are un excedent. EXCELA (< fr., lat.) vb. I intranz. A se deosebi, a se remarca, a se distinge (într-un domeniu). EXCELENT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Si adv.) Care excelează; excepţional; admirabil, minunat. EXCELENŢĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Titlu folosit în raporturile cu anumiţi demnitari. 2. Prin excelenţă = în cel mai înalt grad, cu deosebire. EXCENTRIC, -Ă (< fr., lat. m.) adj., s. n. 1. Adj. Care iese din limitele obişnuitului; ciudat, bizar, extravagant. 2. Cercuri excentrice = două cercuri care nu au acelaşi centru. 3. S. n. Organ de maşină în formă de disc, montat pe un arbore rotitor, a cărui axă geometrică este deplasată paralel faţă de axa de rotaţie a arborelui. EXCENTRICITATE (< fr.) s. f. 1. însuşirea de a fi excentric; originalitate (2), extravaganţă. 2. (MAT.) Mărime care caracterizează alungirea conicelor, reprezentând raportul distanţelor de la un punct al unei conice la focar şi la directoarea corespunzătoare. 3. (TEHN.) Distanţa dintre axele de rotaţie a două piese excentrice (ex. distanţa dintre axa fusului şi cea a butonului de manivelă la un arbore cotit). 4. (TEHN.) Abatere de la coaxialitate, eroare rezultată în urma montării greşite a două piese sau a prelucrării greşite a două suprafeţe care în mod normal ar trebui să fie coaxiale. EXCEPTA (< fr.) vb. I tranz. A exclude, a lăsa deoparte. EXCEPŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Abatere de la regulă; ceea ce nu se supune normei generale. Expr. Fără excepţie = fără deosebire. 2. (DR.) Abatere (de la o regulă de drept generală) îngăduită sau impusă de lege în cazuri particulare. EXCEPŢIONAL, -Ă (< fr.) adj. 1. Care constituie o excepţie. ♦ Care iese din comun; neobişnuit, deosebit (3). 2. (Şi adv.) Foarte bun, excelent, extraordinar, eminent. EXCERPTA (< excerpte) vb. I tranz. A scoate, a alege dintr-o lucrare termeni, pasaje. EXCERPTE (< lat. excerpta) s. n. pl. Pasaje sau termeni scoşi dintr-o lucrare. EXCES (< fr., lat.) s. n. 1. Exagerare, abuz; lipsă de cumpătare, de măsură. ♦ Surplus, în exces = prea mult. 2. (MAT.) E. sferic = diferenţa dintre suma unghiurilor unui triunghi sferic şi 180 de grade sexagesimale. 3. (MAT.) Calcul prin e. = rotunjirea ultimei zecimale în calcule prin adaos (se ia cifra următoare dacă mai urmează zecimale la precizia dată). EXCESIV, -Ă (< fr.) adj. Care depăşeşte limita normală; exagerat. Climă e. = climă cu diferenţe mari de temperatură între vară şi iarnă. ♦ (Adverbial) Din cale-afară de..., nespus de..., foarte, prea. EXCITA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A produce o excitaţie. 2. A aţâţa, a întărâta. ♦ A provoca, a stârni o senzaţie, un sentiment. EXCITABILITATE (< fr.) s. f. (BIOL.) Capacitate a substanţei vii de a reacţiona în mod specific la stimuli. EXCITANT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care provoacă excitaţie; excitator (1). 2. S. n. (FARM.) Substanţă care stimulează capacitatea funcţională a organismului (ex. cofeina, benzedrina). EXCITARE (după fr. excitation) s. f. 1. Acţiunea de a excita şi rezultatul ei; excitaţie (1). 2. Aplicarea unei mărimi de comandă (tensiune electrică, curent electric etc.) la intrarea unui aparat sau a unui dispozitiv comandat. 3. (FIZ.) Trecerea unui sistem de particule (nucleu, atom, moleculă) din starea normală într-o stare energetică superioară, prin absorbţia unei cuante de energie. Fenomen opus dezexcitării (2). EXCITATOR, -OARE (< fr., iat.) adj., s. n. 1. Adj. Care excită, excitant. 2. S. n. Generator auxiliar de curent continuu folosit pentru alimentarea înfăşurării de excitaţie (3) a altor maşini electrice. EXCITAŢIE (< fr.,’ iat.) s. f. 1. Excitare (1), rezultatul excitării; factor excitant. 2. (FIZIOL.) Reacţie a unui organ, ţesut, celulă sub influenţa unui excitant intern (influx nervos) sau extern (acţiune fizică, chimică, psihică etc.), care se manifestă prin contracţie, secreţie sau generare de impulsuri (în cazul ţesutului nervos); este caracteristică materiei vii. 3. (ELT.) Realizare a câmpului magnetic inductor necesar funcţionării unei maşini (generator sau motor) electrice. Poate fi independentă (produsă de o sursă de energie electrică separată) sau autoexcitaţie, care poate fi în serie, derivaţie sau mixtă (e. compound). -O înfăşurare de e. = înfăşurare electrică cu care se produce fluxul magnetic. 4. Solenaţia sau curentul electric al înfăşurării de excitaţie a unei maşini electrice sau a unui aparat electric. EXCITON s. m. (FIZ.) Particulă fictivă asociată unei stări de excitaţie (constituită dintr-un electron şi un gol generaţi împreună şi legaţi între ei), care se propagă prin masa unui corp cristalin. EXCITRON (< fr. {i}) s. n. Redresor monoanodic cu vapori de mercur la care arcul se menţine în intervalele de polarizare inversă, cu ajutorul unui anod de excitaţie, conectat la o sursă auxiliară de curent continuu de putere mică. Sin. ignitron. EXCIZARE s. f. Tehnică în artele decorative constând în evidenţierea unui element prin săparea câmpului din jurul lui. EXCjZIE (< fr., lat.) s. f. Extirpare a unei porţiuni de ţesut sau de organ. EXCLAMA (< fr., lat.) vb. I tranz. A scoate o exclamaţie; a striga. EXCLAMARE ( după fr. exclamation) s. f. Acţiunea de a exclama; exclamaţie. -0- Semnul exclamării = semnul de punctuaţie „!“ folosit după interjecţii, după vocativ, după propoziţii exclamative sau imperative. EXCLAMATIV, -Ă (< fr.) adj. Care exprimă o exclamaţie. O Propoziţie e. (şi substantivat, f.) = propoziţie prin care se exprimă o stare afectivă. EXCLAMAŢIE (< fr., lat.) s. f. Cuvânt, propoziţie sau frază prin care se exteriorizează o stare afectivă; exclamare, strigăt. 265 EXEQUATUR EXCLUDE (< lat. excludere, cu sensurile după fr. exclure) vb. III tranz. A înlătura; a da afară, a elimina, a excepta. ♦ Refl. recipr. (Despre două elemente) A se respinge ca fiind incompatibile, contrare. EXCLUDERE (< exclude) s. f. 1. înlăturare, eliminare. 2. (EC.) Restricţie, limitare. + Prevedere a unei poliţe de asigurare sau a unui titlu aplicabilă în caz de neacoperire. ^ E. fiscală = parte a venitului unei firme exclusă din venitul impozabil. EXCLUS, -Ă (< exclude) adj. înlăturat, eliminat, dat afara. ♦ (Adverbial) Cu neputinţă, inadmisibil. EXCLUSIV, -Ă (< fr., lat. m.) adj., adv. 1. Adj. (Despre noţiuni abstracte) Care se exclude unul pe altul; care este incompatibil cu altceva. 4 Care se referă la un singur lucru, o Drepi e. = drept care aparţine numai titularului, cu excluderea oricărei alte persoane (cum este dreptul de proprietate). 2. Adv. în afară de..., exceptând. ♦ Numai (şi numai). EXCLUSIVISM (< fr.) s. n. 1. Atitudine care refuză să ia în seamă ideile, părerile altora. 2. Caracterul a ceea ce este exclusiv. EXCLUSIVITATE (< fr.) s. f. Starea, situaţia a două lucruri care se exclud între ele; calitatea a ceea ce este exclusiv. 4 Loc. în exclusivitate = cu excluderea tuturor celorlalţi. EXCLUZIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Excludere, interdicţie. O (FIZ.) Principiul de excluziune v. Pauli, W. 2. (LOG.) Relaţie care există între două propoziţii care nu pot fi simultan adevărate. EXCOMUNICA (< lat. excomunicare, cu sensul după fr. excommunier) vb. I tranz. A exclude pe cineva dintr-o comunitate religioasă. EXCOMUNICARE (după fr. excommunication) s. f. Excludere temporară sau definitivă dintr-o comunitate religioasă (creştină, mozaică etc.) pentru abateri de la canoane sau dogme. E. sub afurisenie (anatemă) implica în Evul Mediu scoaterea în afara legii. EXCORIAŢIE (< fr. {i>; {s} lat. excorio „a jupui“) s. f. (MED.) Eroziune (2). EXCREMENT (< fr., lat.) s. n. Materie rezultată în urma digestiei şi eliminată prin anus; (materii) fecale. EXCRESCENŢĂ (< lat. excrescentia, cu sensul după fr. excroissance) s. f. Formaţiune care rezultă în urma unei creşteri tisulare în exces, realizând denivelări pe anumite suprafeţe (polip, vegetaţii, neg etc.). EXCRETA (< fr.) vb. I tranz. (MED.) A elimina din organism prin excreţie. EXCRETOR, -OARE (< fr.) adj. Care se referă la excreţie (ex. canal e., glandă e.). EXGREŢIE (< fr. {i}; {s> lat. excretus „eliminat, evacuat“) s. f. Proces de eliminare a produşilor rezultaţi din secreţia unor glande sau organe. E. are loc pe diverse căi: urinară, digestivă, respiratorie, cutanată etc. EXCURS (< lat. excursus) s. n. Digresiune, abatere de la un subiect, pentru a lămuri o problemă secundară. EXCURSIE (< fr., lat.) s. f. Plimbare sau călătorie (de obicei în grup) cu scop educativ, sportiv sau distractiv. EXCURSIONIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care face o excursie. EXECRABIL, -Ă (< fr.) adj. Respingător, oribil. EXECUTA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. 1. Tranz. A face (!, 1), a confecţiona, a prelucra, a fabrica, a efectua. 2. Tranz. A îndeplini (un ordin, un plan, un contract, o hotărâre judecătorească etc.). ♦ Refl. A se supune, a da ascultare. 3. Tranz. A face exerciţii de gimnastică, sau figuri de balet. > A cânta o bucată muzicală la un instrument. 4. Tranz. A aduce la îndeplinire o hotărâre judecătorească de condamnare la moarte. EXECUTANT, -Ă (< fr.) adj. (Şi subst.) Care execută, care îndeplineşte ceva; executor (1). EXECUTARE (după fr. exécution) s. f. 1. Acţiunea de a executa; îndeplinire. 2. (DR.) îndeplinire a unei obligaţii (prevăzută de lege, de un contract, de un act administrativ, de o hotărâre a unui organ de jurisdicţie). Poate fi voluntară (de bunăvoie) sau silită (cu ajutorul aparatului de constrângere al statului). ♦ E. prin echivalent = plată de despăgubire pentru neîndeplinirea unei obligaţii contractuale. Executarea pedepsei - aducere la îndeplinire a hotărârii prin care cel trimis în judecată penală a suferit o condamnare. EXECUTIV, -Ă (< fr.) adj. (DR.) Organ e. = organ de stat cu funcţii de organizare şi de asigurare a executării legilor (ex. guvernul). Putere e. = (în unele state) sistem de organe compus din guvern şi din întregul aparat administrativ, în frunte cu şeful statului; (substantivat, n.) puterea executivă în ansamblu. EXECUTOR, -OARE (< fr., lat.) adj. 1. Executant. 2. (DR.; subst.) E. judecătoresc = funcţionar de stat care îndeplineşte acte de procedură şi execută hotărâri judecătoreşti. E. testamentar = persoană însărcinată, printr-un testament, cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor acestuia. EXECUTORIU, -IE (< fr., lat.) adj. (DR.) Care dă loc la executare, care poate fi executat. <0 Hotărâre e. = hotărâre care poate fi executată de îndată, fie că este definitivă, fie că se încadrează într-un caz de execuţie provizorie. Titlu e. = act care serveşte drept temei unei executări silite. Formulă e. = ordin de executare pus pe hotărârea definitivă a unui organ de jurisdicţie pentru a o transforma într-un titlu executoriu şi a da loc la executarea ei silită. EXECUŢIE (< fr., lat.) s. f. (DR.) 1. Aducere la îndeplinire a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare la moarte. 2. E. provizorie = efect al unei hotărâri judecătoreşti de a fi executată înainte de a rămâne definitivă. 3. (INFORM.) Proces de realizare, de către calculator, a acţiunilor descrise de instrucţiunile programului. EXEGET (< fr., gr.) s. m. 1. (LIT.) Specialist în exegeză; cel care practică exegeza. 2. Persoană care interpreta riturile, oracolele, visele în Grecia antică. 3. Interpret sau comentator al textelor vechi, în special al celor biblice. EXEGETIC, -Ă (< fr.) adj. 1. (LIT.) Care explică, interpretează; bazat pe exegeză. 2. (DR.) Şcoala e. = curent care considera că textele de lege trebuie interpretate strict literal şi logic-formalist. EXEGEZĂ (< fr., gr.) s. f. Interpretare filologică, istorică etc. a unui text literar, juridic, religios. O E. biblică = metodă de interpretare a textului biblic care urmăreşte înţelegerea sensului său teologic, ţinând seama de contextul istoric şi cultural, de unitatea revelaţiei biblice. EXEMPLAR1 (< fr., lat.) s. n. Fiecare dintre obiectele identice multiplicate după un model comun. 4 Reprezentant izolat al unei categorii de fiinţe sau de lucruri asemănătoare. EXEMPLAR2, -Ă (< fr., lat.) adj. Care poate servi drept exemplu; pilduitor. ♦ Care are un caracter drastic, servind de avertisment (ex. pedeapsă e.). EXEMPLIFICA (< it., fr.) vb. I. tranz. A ilustra, a demonstra, a lămuri prin exemple. EXEMPLU (< fr., lat.) s. n. 1. Acţiune sau persoană care serveşte drept model; pildă. 2. Caz, fapt tipic, citat pentru a lămuri, a sprijini o idee, o demonstraţie. O Loc. De exemplu = de pildă, bunăoară. EXEQUATUR (cuv. lat. „să execute") subst. (DR.) 1. Procedură de învestire cu formula executorie a hotărârii unui organ de jurisdicţie străin, în vederea executării ei în ţară. 2. Act prin care un EXERCITA 266 stat autorizează un consul să-şi exercite funcţiile pe teritoriul acelui stat. EXERCITA (< lat. exercitare) vb. I tranz. 1. (DR.) A valorifica un drept sau a îndeplini o funcţie. 2. A face să fie simţit un privilegiu, o influenţă etc. EXERCIŢIU (< fr., lat.) s. n. 1. Activitate fizică sau intelectuală, sistematică şi repetată, desfăşurată în scopul dobândirii de abilităţi şi deprinderi. ♦ Instruire a militarilor pentru mânuirea armelor şi executarea acţiunilor de luptă. 2. Temă servind ca mijloc pentru însuşirea de cunoştinţe într-un anumit dome-niu. 3. E. financiar = perioada de timp cuprinsă între două bugete sau două inventare. 4. (Despre un funcţionar de stat) în exerciţiul funcţiunii = în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu. EXEREZĂ (< fr. {i}; {s} gr. exairesis „extragere") s. f. (MED.) Ablaţiune (1). EXERGĂ (< fr.) s. f. Mic spaţiu gol pe o medalie, destinat unei inscripţii. ♦ Inscripţie, nume, dată etc.-,gravate pe o medalie. EXERSA (< fr.) vb. I intranz. şi tranz. A face exerciţii. EXETER [exabj, oraş în SV Marii Britanii (Anglia), port la gura de vărsare a râului Exe în Canalul Mânecii; 95,6 mii loc. (1981). Nod de comunicaţii. Piaţă agricolă. Prelucr. metalelor. Ind. textilă, piei. şi încălţ., a hârtiei şi alim. (bere). Catedrală (sec. 12—14, restaurată în sec. 19). Universitate. EXFOLIAŢIE (< fr., engl.; (s> lat. exfolio „a desfrunzi") s. f. (MED.) Desprindere sub formă de lamele subţiri a straturilor superficiale ale pielii, ale unui os, cartilaj sau tendon necrozat. EXFOLIERE (după fr. exfoliation) s. f. 1. (TEHN.) Fenomen de fisurare şi desprindere a unor straturi subţiri de la suprafaţa unui material, a unei piese etc. 2. (GEOL.) Proces fizic în urma căruia se formează învelişuri de rocă, având suprafaţa curbă, care se desprind succesiv de masa originară, dezgolind astfel corpuri sferoidale din ce în ce mai mici. 3. (FITOPAT.) Exfolierea scoarţei ramurilor = boală a pomilor fructiferi şi a arborilor de pădure, provocată de ciuperca Physalospora cydoniae; se manifestă prin înnegrirea scoarţei şi apariţia de crăpături neregulate. EXHAUSTIV, -Ă (< fr., engl.) adj. Care epuizează un subiect; complet, în întregime. EXHAUSTOR (< fr. {i}) s. n. 1. Ventilator utilizat pentru aspirarea şi evacuarea aerului (sau a altor gaze) din încăperi închise, în scopul aerisirii, desprăfuirii şi al transportului de particule solide prezente în suspensie în aer sau gaze. 2. Dispozitiv pentru alimentarea carburatorului, aşezat deasupra nivelului camerei de nivel constant. EXHIBA (< fr., lat.) vb. I tranz. (Livr.) A etala, a arăta (ostentativ) ceva; a se făli cu ceva, a se afişa (2). EXHIBIŢIE (< fr., lat.) s. f. Etalare, expunere ostentativă. + (La pl.) Jonglerii (de circ). EXHIBIŢIONISM (< fr.) s. n. Mania sau înclinarea de a face exhibiţii. EXHUMA (< fr.) vb. I tranz. A dez-grapa (1). EXHUMARE (după fr. exhumation) s. f. 1. Acţiunea de a exhuma. 2. (GEOL.) Apariţia la suprafaţă, prin eroziune diferenţială, a unei forme de relief acoperită de depozite mai puţin rezistente. Fenomenul este frecvent în zonele marginale ale masivelor hercinice. EXIGENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care pretinde multă grijă, stricteţe în îndeplinirea unei datorii; pretenţios. EXIGENŢĂ (< fr., lat.) s. f. Faptul de a fi exigent; cerinţă. EXIGIBIL, -Ă (< fr.) adj. (DR.) (Despre o obligaţie) A cărei executare poate fi cerută de creditor de îndată. EXIGIBILITATE (< fr.) s. f. (DR.) Calitate a unei obligaţii de a fi exigibilă. EXIL (< fr., lat.) s. n. (DR.) 1. (în unele state) Pedeapsă, îndeosebi cu caracter politic, constând în obligarea unei persoane de a părăsi ţara al cărei cetăţean este; surghiun. 2. Părăsirea voluntară sau impusă a ţării de baştină din motive politice, religioase sau economice. 3. Situaţie în care se găseşte o persoană exilată. EXILA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A trimite sau a pleca în exil; a surghiuni. EXILAT, -Ă (< exila) adj. ($i subst.) Pedepsit cu exilul, surghiunit, -f Aflat în exil. EXISTA (< fr., lat.) vb. I intranz. A avea existenţă, a fi, a se afla; a trăi. EXISTENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care există, se află, trăieşte. EXISTENŢĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a fi real sau actual, în contrast cu ceea ce este aparent. Au e. obiectele fizice, fiinţele vii, dar şi construcţiile abstracte determinate în raport cu noţiunile mai generale pe care le exemplifică. 2. (FILOZ.) Fiinţă în procesul devenirii. La scolastici, fiinţa în act, opusă esenţei, în existenţialism, condiţia sau fiinţarea specific umană. 3. (LOG.) Faptul de a fi necontradictoriu, logic. 4. (SOCIOL.) E. socială = concept utilizat de materialismul istoric potrivit căruia totalitatea componentelor geografice, biologice şi în mod special cele tehnologice, inclusiv organizarea socială a producţiei, deter- mină conştiinţa socială, aceasta nefiind decât existenţa devenită conştientă. EXISTENŢIAL, -Ă (< fr.) adj. Privitor la existenţă. ♦ (MAT.) Operator (cuanti-ficator) e. = operator logic ce presupune existenţa unui obiect cu o anumită proprietate. Simbol 3. EXISTENŢIALISM (< fr., germ.) s. n. Curent filozofic contemporan ce evidenţiază şi justifică importanţa existenţei individuale şi caracterul ei ireductibil. Termenul de e. se aplică în general ideilor filozofice ale lui K. Jaspers, J.P. Sartre, M. Heidegger, N. Berdeaev, G. Marcel, L. Şestov, M. Merleau-Ponty ş.a. Ca precursor principal este revendicat S. Kierkegaard, care a deplasat interesul filozofic asupra trăirilor umane, în sens strict, e. desemnează doctrina filozofică a lui J.P. Sartre (pe care o găsim şi în teatrul şi romanele sale) ca expresie metafizică a credinţei în libertatea absolută. E. a influenţat literatura (A. Camus, Simone de Beauvoir), psihanaliza (L. Binswanger), teologia (P. Tillich, R. Bultmann, M. Buber). o E. creştin - formă a e. care se opreşte asupra persoanei umane şi a dorinţei acesteia de a-l căuta pe Dumnezeu (N. Berdeaev, G. Marcel) sau asupra depărtării dintre omul vinovat şi Dumnezeul omnipotent (S. Kierkegaard, K. Barth). EXISTENŢIALIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de existenţialism, privitor la existenţialism. 2. S. m. şi f. Adept al existenţialismului. EXITUS (cuv. lat.) subst. Ieşire, sfârşit; deseori termenul este întrebuinţat cu sensul de moarte. EXÎNSCRJS, -Ă (după fr. exinscrit) adj. 1. (Despre figuri piane) Care este tangent la una dintre laturile unei figuri poligonale, precum şi la prelungirile celor două laturi alăturate primei laturi. 2. (Despre corpuri) Care este tangent la una dintre feţele unui corp poliedral şi la prelungirile feţelor alăturate primei feţe. EX LIBRIS (loc. lat.) Menţiune făcută pe cărţile dintr-o bibliotecă, pentru a se indica posesorul lor. Se poate realiza fie printr-o ştampilă, fie printr-o etichetă aplicată pe copertă sau pe foaia de titlu a cărţii. Cuprinde adesea şi gravuri cu valoare artistică. EXMATRICULA (după germ. exmatri-kulieren) vb. I tranz. A exclude un elev sau un student dintr-o şcoală sau dintr-o facultate. EXO- «s> gr. exo „în afară") Element de compunere cu sensul „extern", „exterior", care serveşte la formarea de substantive şi adjective. 267 EXOTOXINE EXOBI OLOG JE (< fr. {i}; {s> exo- + gr. bios „viaţă" + logos „studiu") s. f. Ştiinţă care studiază posibilitatea existenţei vieţii pe alte planete; astrobio-logie. EXOCARP (< fr. {i>; {s} exo- + gr. karpos „fruct") s. n. Epicarp. EXOCORDA ({s> exo- + gr. chorda „coardă") subst. Gen de plante decorative, arbustoide, originare din Asia Centrală, din familia rozaceelor, cu frunze oblonge, eliptice, mucronate, flori albe de 3—5 cm diametru şi fructe capsule (Exochorda sp.). EXOCRIN, -Ă (< fr.; {s> exo- + gr. krino „a secreta") adj. Care are o secreţie externă. <0> Glandă e. = glandă al cărei conţinut se elimină printr-un canal excretor. EXOD (< fr., lat.) s. n. 1. Emigrare în masă a unei populaţii, evacuare, refugiere (în timp de război, cataclism etc.), plecare în număr mare (dintr-o regiune în alta, de la sat la oraş etc.). 2. Parte finală a unei tragedii greceşti, cuprinzând deznodământul şi ieşirea din scenă, în cortegiu, a actorilor. EXODERM (< fr. ti); {s> exo- + gr. derma „piele") s. n. Ţesut vegetal de protecţie format din celule mari, poliedrice, cu pereţii suberificaţi, fără spaţii intercelulare, situat sub rizodermă. EXODUL (IEŞIREA), carte a „Vechiului Testament" (a doua din „Pentateuh"), relatând ieşirea (în jurul anului 1250 î.Hr.) din Egipt a evreilor conduşi de Moise către „pământul făgăduinţei", primirea „Legii", construirea cortului sfânt. EXOELECTRON (< fr.) s. m. Electron produs prin exoemisie. EXOEMISIE (< fr.) s. f. Emisie de electroni de către suprafeţele corpurilor supuse în prealabil unor acţiuni ca: prelucrare mecanică, iradiere etc. EXOFTALMIE (< fr. {i}; exo- + gr. genos „naştere") adj. 1. (MED.) Care ia naştere, care se datorează unor cauze din afara organismului (ex. infecţie e., intoxicaţie e.). 2. (GEOL., despre procese geologice) Care se datorează fenomenelor geologice de natură fizică produse la suprafaţa scoarţei Pământului de către agenţii modificatori externi, care depind de energia solară captată de planetă. EXOGIRĂ (< fr. {i>; {s} exo- + gr. gyros „cerc") s. f. Lamelibranhiat fosil fixat prin valva stângă, cu valve inegale, cu umbonele răsucit în spirală lateral şi cu rudimente de dinţi. Se întâlneşte din Jurasicul superior până în Cretacic. EXOMORFISM (< fr. (i>; {s} exo- + gr. morphe „formă") s. n. Ansamblul transformărilor metamorfice produse de o masă magmatică în drumul ei ascensional în rocile metamorfice străbătute şi la suprafaţa scoarţei terestre. Rocile caracteristice, rezultate sub influenţa temperaturii ridicate şi a difuziunii soluţiilor fierbinţi degajate din magmă, sunt marmurele, skarnele, corneenele fiiite etc. EXON s. m. (GENET.) Secvenţă de nucleotide care codifică o secvenţă de aminoacizi specifici. EXONARTEX (< fr., gr.) s. n. (în bisericile ortodoxe) Spaţiu care precede nartexul (pronaos). Sin. pridvor, tindă. EXONDA (< fr.) vb. I refl. (Despre formaţii şi structuri geologice) A fi supus procesului de exondare. EXONDARE (după fr. exondation) s. f. Proces de ridicare deasupra nivelului mării a unor suprafeţe din scoarţa Pământului, datorită mişcărilor tectonice. Prin acumulare de sedimente se poate produce şi colmatarea bazinului marin. EXONERA (< fr., lat.) vb. I tranz. şi refl. A (se) elibera, a (se) achita (în întregime sau în parte) de o obligaţie, de o sarcină. EXONERARE (după fr. exonération) s. f. (DR.) Eliberare de răspundere a unei persoane care nu-şi execută obligaţia (prevăzută de lege sau de un contract) din cauze străine culpei sale (forţa majoră, culpa creditorului sau victimei şi fapta unui terţ pentru care debitorul nu răspunde). o- Clauze de e. (sau de nerăspundere) = clauze cuprinse într-un contract (cu excepţia unor contracte în care sunt interzise) în temeiul cărora se obţine o anume limitare a răspunderii debitorului pentru neexecutare. EXORBITANT, -A (< fr.) adj. (Despre preţuri) Exagerat de mare; excesiv. EXORCISM (< fr., lat.) s. n. Ceremonie rituală însoţită de rugăciuni pentru alungarea demonilor din trupul unui posedat, dintr-o casă etc.; se practică însă şi ocazional pentru eliberarea oamenilor din posesia diavolului, utiii-zându-se în acest scop îndeosebi tămâia. EXORCIST (< fr.) s. m. Cel care săvârşeşte actul de exorcism. + (în catolicism) Cleric care a primit de la episcop al treilea ordin minor şi deci dreptul de a exorciza. EXORDIU (< fr., lat.) s. n. Prima parte a unui discurs care, enunţând sumar conţinutul acestuia, urmăreşte câştigarea atenţiei şi bunăvoinţei auditorului; p. ext. introducere, prefaţă. EXOSFÇR (< fr.) s. f. Stratul periferic al atmosferei, dincolo de 1 000 km înălţime, în care gazele ce compun aerul sunt disociate şi rarefiate. EXOSMOZĂ (< fr. {i}) s. f. Trecere a unui fluid, prin osmoză, din spaţiul mărginit de o membrană semipermea-bilă în cel din afara ei. EXOSTOZĂ (< fr. {i}; (s> exo- + gr. osteon „os") s. f. Excrescenţă osoasă traumatică sau inflamatorie (ex. în gută, sifilis), care provoacă şchiopătare şi anchilozarea articulaţiilor la om şi la cal. EXOSTQZICĂ (< exostoză) adj. f. Boală ~ = dezvoltare patologică a oaselor în punctele de osificare activă, apărută în timpul creşterii acestora. EXOTÉRIC, -A (< fr., gr.) adj. (Despre o doctrină) Public, destinat publicului. Opus lui ezoteric. EXOTÇRM, -A (< fr.) adj. Exotermic. EXOTERMIC, -A (< fr. {i>; fe> exo- + gr. thermos „căldură") adj. (Despre procese fizice sau chimice) Care se produce cu degajare de căldură; exo-term. EXOTIC, -A (< fr., lat.) adj. (Despre ţări) Care se află în zone foarte îndepărtate şi care sunt caracterizate prin aspecte puţin obişnuite; care provine din aceste ţări, care aparţine, care este propriu acestor ţări. EXOTISM (< fr.) s. n. Însuşirea de a fi exotic. ♦ Tendinţă în arta şi în literatura europeană, mai ales în cea romantică, manifestată prin insistenta cultivare a descrierilor de peisaje şi obiceiuri exotice. EXOTOXINE (< fr.) s. f. pl. Substanţe toxice de natură proteică, secretate de unele specii microbiene în mediile în EXPANDARE 268 care se dezvoltă; produc stări toxico-infecţioase la om şi la animale. EXPANDARE (< fr.) s. f. Proces complex constând în creşterea volumului unor materiale la trecerea bruscă de la presiune şi temperatură înalte la condiţiile mediului ambiant. EXPANSIBIL, -Ă (< fr.) adj. Care tinde să ocupe un spaţiu sau o suprafaţă din ce în ce mai mare; spec. (despre gaze) care se poate dilata. EXPANSIONISM (< fr.) s. n. Politică de expansiune. EXPANSIONIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Cel) care promovează, care practică expansionismul. EXPANSIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. (FIZ.) Creştere a volumului unui gaz; destindere (2), detentă (1). 2. Expansiunea Universului = teorie cosmologică bazată pe observarea deplasării spre roşu a liniilor spectrale din liniile galaxiilor, conform căreia galaxiile se îndepărtează una de alta cu o .viteză proporţională cu distanţa dintre ele. 3. Extindere a influenţei, a dominaţiei politice şi economice a unei puteri asupra unor ţări şi popoare străine; acaparare de teritorii, de sfere de influenţă (adesea cu ajutorul forţei). 4. (EC.) Proces economic opus recesiunii sau stagnării, caracterizat prin sporirea producţiei şi a cererii la nivel naţional. ♦ Extindere a activităţii sau a ariei (în sens geografic) unei afaceri într-un ciclu de afaceri, caracterizând etapele de dezvoltare industrială. EXPANSIV, -Ă (< fr.) adj. Exuberant, vioi, comunicativ. EXPANSIVITATE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi expansiv; manifestarea acestei însuşiri. EXPATRIA (< fr.) vb. I refl. A emigra. V. exila. EXPECTATIVĂ (< fr.) s. f. Aşteptare bazată pe anumite drepturi, promisiuni, probabilităţi sau calcule. EXPECTAŢIE (< fr.) s. f. (PSIH.) Stare de aşteptare, de pregătire interioară şi de orientare a persoanei, bazată pe elemente obiective şi scontând pe o anumită reuşită în raport cu o performanţă. E. exprimă o poziţie realistă, de evaluare a propriilor .rezultate spre deosebire de aspiraţie, care se organizează în jurul dorinţelor. EXPECTORA (< fr., Iat.) vb. I tranz. A elimina prin tuse expectoraţia (1). EXPECTORANT, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care uşurează expectoraţia (2). 2. S. n. Medicament folosit pentru a favoriza expectoraţia. EXPECTORAŢIE (< fr.) s. f. 1. Secreţie patologică a căilor respiratorii, eliminată prin tuse; spută, flegmă. 2. Eli- minare prin tuse a produselor patologice din plămâni sau din căile respiratorii superioare. EXPEDIA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A trimite (scrisori, pachete etc.) la destinaţie. 2. (Fam.) A îndepărta pe cineva, a se descotorosi, a se debarasa de cineva. 3. A face ceva în grabă şi superficial. EXPEDIENT (< fr., lat.) s. n. Mijloc ingenios de a rezolva o dificultate; p. ext. mijloc improvizat, adesea nepermis, prin care se procură bani. EXPEDITIV, -Ă (< fr.) adj., adv. Care rezolvă cu uşurinţă orice lucru; prompt, iute (1). EXPEDITOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f., adj. (Persoană fizică sau juridică) care expediază scrisori, pachete, bani etc. EXPEDIŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Călătorie de explorare făcută de un grup organizat, în regiuni îndepărtate, greu accesibile, cu scopuri ştiinţifice sau comerciale. 2. Campanie militară pentru cucerirea unui teritoriu îndepărtat de propria ţară. 3. Expediere. <0 Condică de e. - condică în care se înregistrează operativ ceea ce se expediază. EXPEDIŢIONAR, -Ă (< fr.) adj. Care efectuează o expediţie, care se află într-o expediţie. <> Corp (sau armată) e. = totalitatea trupelor care participă la o expediţie (2). EXPERIENŢĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Totalitatea cunoştinţelor, aptitudinilor, capacităţilor pe care oamenii le dobândesc în mod nemijlocit în contact cu realitatea şi prin observaţie, În plan moral, ea se traduce printr-o înţelepciune practică. 2. încercare ? > rendent EXPERlMc (< ^ ~ , lat.) s. n. Procedeu ae ^ "-e are ti nta c constă în ieh „if ? modificarea ^ mene în c1 ' cs’f "" f pentru stuc rt ’ „ ^ s !< ~ guvernează, pctrivjţ, de rogu^, . o, ipoteze sau modele prealabile; observaţie provocată. Sin. experienţă (3). V. in vitro; in vivo. O E. crucial - e. destinat să aibă un rol decisiv în alegerea uneia dintre două ipoteze contradictorii. EXPERIMENTA (< fr., lat.) vb. I tranz. A verifica ceva prin experienţă. EXPERIMENTAL, -Ă (< fr.) adj., adv. 1. De experienţă, bazat pe experienţă, rezultat din experienţă. <0 Metodă e. = observarea provocată, organizată a fenomenelor şi verificarea consecinţelor prin experienţă, prin punerea la probă. Psihologie e. - ramură a psihologiei fondată de G.J. Fechner şi W. Wundt, la sfârşitul sec. 19, ca reacţie la psihologia speculativă, care studiază fenomenele mintale prin metode experimentale. 2. Muzică e. = denumire folosită în anii 1950—1960 pentru muzica concretă, electronică, electroacustică, în general pentru cea considerată ca fiind de avangardă. EXPERIMENTAT, -Ă (< fr.) adj Care posedă multă experienţă, priceput; p. ext. care a trecut prin multe încercări; încercat. EXPERIMENTATOR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. Persoană care face experienţe ştiinţifice. EXPERT, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. (Şi adj.) Persoană care posedă cunoştinţe şi experienţă deosebite într-un anumit domeniu; specialist de înaltă clasă. + Persoană însărcinată să facă o expertiză. EXPERTIZĂ (< fr.) s. f. 1. Cercetare făcută de un expert asupra unei situaţii, probleme etc. 2. (DR.) Mijloc de probă bazat pe constatări cu caracter tehnic medical, contabil etc. făcute de un expert, la cererea unui organ de jurisdicţie sau de urmărire penală, în legătură cu situaţii de fapt a căror lămurire interesează soluţionarea cauzei. <0 Raport de e. = lucrare în care sunt consemnate constatările unui expert. 3- E. medicală = a) stabilire, în urma unui examen medical, a capacităţii de muncă a unui bolnav sau a unui om sănătos în condiţiile solicitărilor fizice şi psihice din diferite profesiuni; b) consultaţie sau autopsie efectuată de medicul legist în cazuri de rănire, accident, viol. otrăvire, omor etc. E. fitopatologică = complex de analize şi cercetări de specialitate necesare stabilirii naturii şi nivelului de infectare a seminţelor, plantelor, solurilor sau culturilor. 4. E. artistică = analiză realizată prin coroborarea mai multor modalităţi (anamneza operei, fotografiere de diverse tipuri, analize chimice aie materialelor componente etc.) pentru stabilirea autenticităţii sau paternităţii unei opere de artă. EXPIA (< fr., lat.) vb. I tranz. A ispăşi o greşeală, o vină etc. EXPIATOR, -OARE (< fr.) adj. Care poate şterge, ispăşi, răscumpăra o greşeală. EXPIAŢIE (EXPIAŢIUNE) (< fr., lat.) s. f. Faptul de a expia. EXPIRA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. A da afară aerul din plămâni în procesul respiraţiei. 2. Intranz. (Despre un contract, o convenţie) A se desfiinţa prin împlinirea termenului pentru care a fost încheiat. 3. Intranz. (Despre un termen) A se împlini. 4. Intranz. Fig. A muri. 269 EXPLOZIE EXPIRARE (după fr. expiration) s. f. Acţiunea de a expira şi efectul ei. <0 Dată de e. - data la care o poliţă încetează să mai aibă efect fără să existe o anulare anterioară a ei. EXPIRATOR, -OARE (< fr.) adj. Care ajută, care serveşte la expirare. EXPIRAŢIE (< fr., lat.) s. f. Act fiziologic prin care se elimină aerul din plămâni. EXPLANT (< fr.) s. n. (BIOL.) Fragment de ţesut sau organ, vegetal ori animal, transferat într-un mediu de cultură, unde el îşi reia dezvoltarea. EXPLETI.V, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre cuvinte) Care este de prisos din punctul de vedere al înţelegerii conţinutului unei comunicări. EXPLICA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. A face să se înţeleagă; a lămuri, a clarifica. ♦ A servi drept explicaţie la ceva. + A comenta un autor, o operă etc. 2. Refl. A-şi justifica faptele, vorbele etc. ♦ Refl. recipr. şi tranz. A (se) lămuri, a (se) înţelege. EXPLICABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se poate explica, care poate fi explicat. EXPLICATIV, -Ă (< fr.) adj. Care explică. EXPLICAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Expunere, descriere amănunţită sau interpretare în vederea înţelegerii unor chestiuni, unor probleme; lămurire, clarificare a ceva dificil ♦ A avea o explicaţie cu cineva = a discuta cu cineva în vederea evitării unui diferend. 2. Cauză. 3. Dezvăluirea cauzei, temeiului, legităţii, scopului unei acţiuni, unui eveniment, fenomen. ♦ Determinarea cauzei unui fenomen, justificarea prin scop a unei decizii sau acţiuni, justificarea faptelor prin legi. 4. (LOG.) Dezvoltarea a ceea ce este implicat în premise sau deducerea din premise date. 5. Rezultatul actului explicativ, expresiile, propoziţiile prin care se realizează. E. reprezintă funcţia esenţială, finalitatea şi raţiunea oricărei ipoteze sau teorii. EXPLICIT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Şi adverbial) (Care este) exprimat limpede; desluşit (2), lămurit, clar (3). ♦ (MAT.; despre relaţia dintre variabile) Care defineşte o funcţie. EXPLOATA (< fr.) vb. I tranz. 1. A folosi, a pune în valoare o resursă (ex. a cultiva un teren, a extrage minereu dintr-un filon, a valorifica lemnul dintr-o pădure etc.). 2. A-şi însuşi fără plată din rezultatele muncii altuia. 3. Fig. A profita de ceva, a trage folos (în mod abuziv) din ceva. EXPLOATARE (< exploata) s. f. 1 Acţiunea de a exploata şi rezultatul ei. 2. (EC.) Cheltuieli de e. = parte a cheltuielilor totale ale unei firme formate din: cheltuieli cu materii prime, materiale şi mărfuri, cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi, cheltuieli de personal, cheltuieli cu impozite, taxele şi vărsă-mintele asimilate etc.: Venituri din e. = veniturile unei firme provenite din vânzări de produse, mărfuri, servicii prestate, lucrări executate şi din alte activităţi, din producţia stocată, din producţia de imobilizări, din subvenţii de e., precum şi din orice alte venituri sau câştiguri din e. Rezultat din e. - diferenţa dintre veniturile din e. şi cheltuielile din e. Poate fi un profit sau o pierdere. Subvenţii de e. = subvenţiile primite pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi a pierderilor, precum şi alte subvenţii (ex. pentru fiinanţarea activităţii de cercetare) de care beneficiază o firmă din partea statului, a colectivităţilor publice sau a altor firme. 3. Exploataţie. 4. (TEHN.) Totalitatea lucrărilor de punere în valoare a unui bun natural (e. minieră, forestieră etc.) sau a unui sistem tehnic (cale de comunicaţie, fabrică etc.). ♦ (IND. EXTR.) Totalitatea operaţiilor care constituie procesul tehnologic de extragere a substanţelor minerale utile, a rocilor, a ţiţeiului sau a gazelor. <0 E la zi = metodă de extragere a substanţelor minerale utile, când procesul tehnologic se efectuează sub cerul liber. 5. Fig. Faptul de a profita, de a trage folos în mod abuziv din ceva. EXPLOATATOR, -OARE (< exploata; după fr. exploiteur) s. m. şi f., adj. 1. (Cel) care exploatează munca altuia. 2. (Cel) care exploatează o pădure, o mină etc. EXPLOATAŢIE (< fr.) s. f. 1. Unitate economică, întreprindere care exploatează terenuri, păduri, mine etc. 2. Terenurile, pădurile, minele etc. care se află în exploatare (4). EXPLODA (< lat. explodere, influenţat semantic de fr. exploser) vb. I intranz. 1. (Despre explozivi, proiectile, reactoare nucleare, vase etc.) A face explozie. ♦ A provoca o explozie. + (Despre aparate care funcţionează cu gaze sub presiune) A se sfărâma datorită presiunii interioare. 2. (Despre vulcani) A erupe violent. 3. Fig. A interveni brusc în discuţie, a izbucni. EXPLORA (< fr., lat.) vb. I tranz. A cerceta (în scopuri ştiinţifice) o regiune necunoscută sau greu accesibilă. ♦ A cerceta posibilităţile de exploatare a unui zăcământ. ♦ (Fam.) A cerceta, a căuta. EXPLORARE (după fr. exploration) s. f. 1. Acţiunea de a explora. 2. (GEOL.) Totalitatea cercetărilor geologice şi geo- fizice care au drept scop stabilirea limitelor şi condiţiilor de zăcământ în cazul valorificării substanţelor minerale utile, precizarea structurii de detaliu a rocilor din fundament şi determinarea proprietăţilor lor fizico-mecanice în cazul lucrărilor de fundaţii pentru baraje, precum şi stabilirea regimului debitului, naturii, adâncimii şi condiţiilor de zăcământ ale apelor subterane în cazul cercetărilor hidrogeologice. E. poate fi preliminară sau de detaliu. 3. (TEHN.) Explorarea spaţiului = (în radiolocaţie) cercetarea unei regiuni a spaţiului cu ajutorul unui fascicul dirijat de unde electromagnetice, în vederea descoperirii şi localizării corpurilor (ţintelor) din acea regiune. Explorarea imaginii = (în televiziune) operaţia de examinare punct cu punct, într-o ordine dată, a unei suprafeţe cu scopul captării de informaţii referitoare la starea locală (strălucire, culoare etc.) a unei Imagini existente pe acea suprafaţă sau cu scopul prezentării unei imagini pe ea. 4. (MED.) Examen clinic sau de laborator efectuat pentru stabilirea diagnosticului unei boli (ex. e. funcţiunii hepatice). EXPLORATOR, -OARE (< fr., lat.) subst. 1. S. m. şi f. Persoană care explorează. 2. S. n. Instrument utilizat pentru explorarea diferitelor organe în scop diagnostic. EXPLORER, nume generic al unei serii de sateliţi americani. Primul satelit E-1 a fost lansat în 1958, pentru cercetarea radiaţiilor şi meteoriţilor. Pe baza datelor furnizate au fost descoperite centurile de radiaţii Van Alen. EXPLOZIBIL, -Ă (< fr.) adj., s. n. (Substanţă) care poate exploda. EXPLOZIE (< fr., lat.) s. f. 1. Reacţie chimică sau fizică foarte rapidă, violentă, însoţită de degajare de energie cu expulzarea gazelor sau a altor materiale; are efecte mecanice, sonore, termice, luminoase etc.; detonaţie (1). E nucleară = explozie produsă în scopuri paşnice, militare sau accidental, printr-o reacţie de fisiune în lanţ necontrolată (într-un reactor nuclear sau bombă atomică) sau printr-o reacţie de fuziune necontrolată (într-o bombă termonucleară). ♦ Distrugere a unui vas sub efectul presiunii fluidului din interiorul său. 2. Fenomen fizico-chimic de descompunere rapidă a explozivilor, cu degajare mare de căldură şi cu efectuarea de lucru mecanic. 3. (GEOL.) E vulcanică = emisiune violentă de material vulcanic; constituie un moment paroxistic în evoluţia vulcanilor şi reprezintă decomprimarea sistemului în urma creşterii excesive a presiunii prin acumulare de EXPLOZIV 270 gaze. 4. Trecerea bruscă a unui fenomen de la vechea lui calitate la una nouă, prin distrugerea calităţii vechi. 5. Fig. Manifestare, izbucnire neaşteptată, dar de scurtă durată, a unei acţiuni, a unui sentiment etc. *0 E. demografică = proces demografic constând în creşterea numerică accentuată a populaţiei, ca urmare a scăderii bruşte a mortalităţii şi a menţinerii natalităţii la niveluri ridicate. 6. (LINGV.) Ieşire bruscă a aerului, la rostirèa unor sunete, după ce a fost oprit de un obstacol (limbă, buze etc.). EXPLOZIV, -Ă (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care poate exploda, care provoacă explozie; détonant. ♦ (LINGV.) Sunet e. sau consoană e. (şi substantivat, f.) = sunet sau consoană ocluzivă. 2. S. n. Substanţă sau amestec de substanţe care, sub acţiunea căldurii sau a unui factor mecanic, se descompune brusc şi violent, cu dezvoltare de căldură, lumină şi gaze, provocând, o creştere a presiunii la locul exploziei? EXPONAT (< rus.) s. n. Obiect expus într-o expoziţie, într-un muzeu etc. EXPONÇNT, -Ă (< germ.) subst. 1. S. m. şi f. Reprezentant. 2. S. m. (MAT.) Număr sau literă indicând puterea la care se ridică un număr sau o mărime matematică; se scrie sus, la dreapta acestora (ex. 2 este exponentul lui x în monomul x2). 3. S. m. (CHIM.) E. de hidrogen = pH. EXPONENŢIAL, -A (< fr., germ.) adj. Care conţine un exponent (2). ♦ (Despre funcţii) A cărei variabilă independentă apare într-un exponent. ♦ (Despre fenomene) A cărui lege de variaţie este o funcţie exponenţială. EXPONOMETRU (< rus.) s. n. Instrument pentru stabilirea duratei de expunere optimă a materialelor fotografice. EXPORT (< germ.) s. n. Vânzare în străinătate, scoatere din ţară a unor mărfuri care au fost produse, prelucrate, completate sau reparate în ţară; concr. totalitatea mărfurilor exportate. -O E. invizibil = vânzare de servicii în (sau la) alte ţări (ex. operaţii de transport, de asigurare, de credit, licenţe şi brevete, servicii de turism, reparaţii de mijloace de transport, întocmire de proiecte sau conducere de lucrări comandate de străini în ţară). E. de capital = plasare de capitaluri în alte ţări. Subvenţie de e. = sumă de bani plătită de guvern pentru exportul unor produse. Credit de e. -credit acordat pe baza unui efect comercial emis pentru finanţarea în altă ţară, dar şi pentru comerţul propriu-zis (de regulă al transportului de mărfuri). Licenţă de e. = document emis de guvern prin care se autorizează exportul anumitor mărfuri la o valoare stabilită de acesta (într-o economie de piaţă se utilizează la e. de aur, arme, medicamente). Cote de e. = cantitate fixă de bunuri ce pot fi exportate, stabilită de guvern în conformitate cu o anumită politică economică. Taxe de e. = taxe aplicate asupra valorii unor bunuri exportate; de regulă se practică în cazuri excepţionale (război); în unele ţări (ex. S.U.A.) sunt chiar interzise prin constituţie. EXPORTA (< fr., lat.) vb. I tranz. A face export; p. ext. a vinde servicii cumpărătorilor din alte ţări. EXPORTATOR, -OARE (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană, ţară etc.) care exportă. EXPOZANT, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană, ţară etc.) care prezintă, expune ceva la o expoziţie. EXPOZÇU (< fr.) s. n. Expunere, amănunţită, sistematizată şi clară prezentată ora! sau scris, a unor fapte, idei, doctrine, legi etc. EXPOZITIV, -Ă (< engl.) adj. în care se expune; care explică. ♦ (Despre o lecţie, un text etc.) Prezentat în forma unei expuneri. <0 Metodă e. = metodă de predare bazată pe expunere. Propoziţie e. = propoziţie enunţiativă. 4 (Despre ton) Rece, sec. EXPOZIŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Prezentare organizată, publică a unor lucrări de artă, a unor produse etc. 2. Loc, clădire special amenajate în acest scop. 3. (MUZ.) Secţiune iniţială a unei forme muzicale (ex. fugă, sonată) în care sunt enunţate temele principale (sau tema unică) ale lucrării. EXPOZIŢIUNE (< fr., lat.) s. f. Parte neobligatorie situată la începutul unei opere literare, în special dramatice, în care sunt schiţate datele fundamentale ale acţiunii. EXPRES1, -Ă (< fr., engl.) adj. Tren e. (şi substantivat, n.) = tren de mare viteză, care opreşte numai în staţiile importante. Scrisoare e. - scrisoare care ajunge la destinaţie mai repede, în schimbul unei suprataxe. Cafea e. = cafea (băutură) preparată rapid la filtru. EXPRES2, -Ă (< fr., lat.) adj. Exprimat clar, în anumiţi termeni, lămurit, limpede. ♦ (Adverbial) Precis, anume. EXPRESIE (< fr., lat.) s. f. 1. Formulare a unor idei sau sentimente; exprimare. ♦ îmbinare concisă (fixă) de cuvinte care exprimă, adesea figurat, o idee. ♦ Cuvânt. 2. Exprimare, manifestare a gândirii, sentimentelor prin fizionomie, gesturi, o E. artistică = mod de exprimare figurată a ideilor şi sentimentelor prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. + înfăţişare exterioară a figurii care denotă starea sufletească a omului; reflectarea stării interioare în privire, fizionomie. 3. (LOG.) Formulă compusă dintr-un operator şi variabile propoziţionale. 4. (PSIH.) Expresii emoţionale = manifestări vizibile ale emoţiilor sub forma unor reacţii vegetative (ex. paloare, lacrimi, transpiraţie), motorii (ex. mimică) sau fonetice-verbale (ex. schimbarea intensităţii vorbirii). 5. (GENET.) E. genică = manifestare genotipică a unei gene specifice. 6. (MAT.) Ansamblu de numere, litere etc., legate între ele prin simbolurile operaţiilor matematice. EXPRESIONISM (< fr., germ.) s. n. Curent artistic de largă răspândire apărut în Germania la începutul sec. 20. E. în artele plastice s-a afirmat prin grupările „Die Brücke“ şi „Der Blaue Reiter", pătrunzând apoi în toată Europa şi în America. Iniţial a reprezentat o reacţie împotriva impresionismului, defi-nindu-se ulterior atât sub aspect tematic (sublinierea conflictului dintre individ şi societate, a trăirilor lăuntrice frământate, surprinderea unor aspecte de critică a societăţii), cât şi plastic (accentuarea grafică a traseelor, violenţă cromatică, monumentalitate, exagerarea jocului de volume), prin elemente care creează o atmosferă de puternică tensiune dramatică. Printre reprezentanţi: E. Nolde, E.L. Kirchner, Ed. Munch, O. Kokoschka, G. Rouault, C. Soutine, G. Grosz, K. Kollwitz, E. Barlach, O. Zadkine, J.C. Orozco, D.A. Siqueiros. E. în literatură tinde spre deformarea realităţii, punând un puternic accent pe subiectivitate, iraţional, esenţializare, grotesc şi caricatură. Opoziţia faţă de civilizaţia industrială dezumanizantă, viziunile apocaliptice întâlnesc patosul vital, spiritul antirăzboinic şi antiburghez, căutarea unei noi umanităţi. în poezie, e. favorizează combinaţiile ritmice, îndrăzneala şi acumularea imaginilor (G. Trakl, Fr. Werfel, G. Benn, G. Heym), în teatru aduce personaje simbolice, dezbateri de idei (G. Kaiser, B. Brecht), în proză abstracţia, burlescul, grotescul (H. Mann, F. Kafka, A. Dôblin). în muzică, deşi nu a existat efectiv un program expresionist, în anii 1910—1920 are loc o exacerbare maladivă a parametrilor limbajului muzical, care va genera spargerea cadrului cunoscut al operei muzicale. Melodica fragmentată, cromatismul intens, disonanţa duc la atonalism (A. Schônberg şi A. von Webern). Principalii exponenţi ai e. muzical sunt consideraţi reprezentanţii Noii Şcoli Vieneze (Schônberg, Webern, 271 EXTERIOR A. Berg). E. se manifestă şi în cinema (R. Wiene, F. Lang, F.W. Murnau). Interesante elemente expresioniste se găsesc atât în opera unor scriitori români (L. Blaga, A. Maniu, V. Voiculescu, T. Arghezi, A. Cotruş), cât şi în cea a unor importanţi artişti plastici (L. Vorel, A. Pop, N. Eder, Grete Csaky-Copony, F. Kimm, I. Nagy, M. Mattis-Teutsch (e. abstract), I. Ţuculescu (e. simbolic). EXPRESIONIST, -Ă (< fr., germ.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de expresionism, care reprezintă expresionismul. 2. S. m. şi f. Adept al expresionismului. EXPRESIV, -Ă (< fr.) adj. (Despre cuvinte, gesturi etc.) Care exprimă plastic, sugestiv, elocvent gândirea, sentimentele. ♦ Care are multă expresie, care este plin de expresie. Privire expresivă. EXPRESIVITATE (< fr.) s. f. 1. Calitatea de a fi expresiv; elocvenţă. 2. (GENET.) Grad de realizare a unei gene în fenotip. EXPRESS, L’ săptămânal francez. Apare la Paris, din 1953. Fondat de J. J. Servan-Schreiber, asociat cu Fr. Giroud. EXPRIMA (< fr., lat.) vb. I tranz. A expune, a formula (prin cuvinte sau gesturi) gânduri, sentimente, impresii. ♦ Refl. A vorbi, a reda în cuvinte. EXPRIMARE (< exprima) s. f. Acţiunea de a (se) exprima şi rezultatul ei; formulare a unor idei sau sentimente; expresie (1). ♦ Comunicare prin cuvinte; vorbire; pronunţare a unor cuvinte etc. EXPROPRIA (< fr.) vb. I tranz. A deposeda pe cineva de un bun care îi aparţine, care se află în proprietatea lui; a face un act de expropriere. EXPROPRIAT, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. (DR.) 1. Adj. (Despre un burvnemiş-cător) Care a fost supus exproprierii. 2. Adj., s. m. şi f. (Persoană) al cărui lucru nemişcător a fost supus exproprierii. EXPROPRIERE (după fr. expropriation) s. f. (DR.) Trecere a unui bun imobil (teren sau construcţie) din proprietatea unei persoane fizice sau juridice în proprietatea statului, pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire. EXPULSIE (< fr., lat.) s. f. 1. împingere în afară à unui gaz, a unui lichid etc. 2. (MED.) Eliminare a fătului sau a placentei din cavitatea uterină. EXPULZA (< fr., lat.) vb. I tranz. (DR.) A obliga pe cineva (printr-un act al puterii de stat) să părăsească teritoriul unei ţări. ♦ A împinge afară, a sili să iasă. EXPUNE (< lat. exponere, cu unele sensuri după fr.) vb. III 1. Tranz. A prezenta, a reda prin cuvinte; a relata; a enunţa. 2. Tranz. A arăta publicului, a aşeza la vedere. ♦ A aşeza un lucru în aşa fel încât să se poată exercita asupra lui o influenţă, o acţiune. 3. Tranz. şi refl. A pune sau a se afla în faţa unei primejdii. 4. Tranz. A supune acţiunii luminii un material fotosensibil (film, hârtie etc.) pe timp limitat, în vederea obţinerii unui clişeu sau a unei fotografii. EXPUNERE (< expune) s. f. 1. Acţiunea de a (se) expune şi rezultatul ei. ♦ Relatare; concr. ceea ce se expune, se relatează; naraţiune, povestire. <> (DR.) E. de motive = prezentare a unui proiect de act normativ cu sublinierea soluţiilor noi, mai importante şi a motivării acestora. 2. (FOTO.) Mărime caracteristică fotografierii, egală cu produsul dintre iluminarea unui material fotografic şi timpul cât a fost expus iluminării. EXSANGUINOTRANSFUZIE (< fr.) s. f. înlocuirea totală a sângelui cu ajutorul transfuziei, practicată în leucemie, intoxicaţii grave, la nou-născuţii cu eritro-biastoză fetală etc. EXSICATOR (< fr. {i}; (s> lat. exsicco „a usca“) s. n. Aparat de sticlă folosit în laborator pentru uscarea sau păstrarea în stare uscată a substanţelor cu ajutorul compuşilor higroscopici, ca: acid sulfuric, clorură de calciu etc. în e. se poate face vid parţial pentru accelerarea uscării. EXSUDAT (< fr. {i}) s. n. Lichid limfatic albuminos, fibrinos, hemoragie sau seros, ieşit din vasele sangvine, limfatice sau din ţesuturi, în urma unui proces patologic, microbian, bacterian sau a intervenţiei unui factor chimic, fizic sau traumatic. EXTATIC, -Ă (< fr., gr.) adj. (Livr.) Privitor la extaz, cauzat de extaz; fermecat, încântat. EXTAZ (< fr., gr.) s. n. 1. (MED.) Afecţiune nervoasă caracterizată prin lipsa senzaţiilor, incapacitatea mişcărilor voluntare, idei fixe şi exaltare mintală. 2. Stare excesivă de însufleţire, admiraţie, adoraţie, veneraţie, ajungând uneori la frenezie. 3. (în mistica naturistă şi panteistă) Stare psihică dominată de sentimentul pierderii identităţii personale în unire totală cu natura sau cu Absolutul impersonal. 4. Stare cognitivă supremă, expresie a cunoaşterii nemijlocite a realităţilor divine; act de trăire supremă a comuniunii de iubire cu Dumnezeul personal (ilustrat, în mistica creştină, de Juliana din Norwich, Cateri-na de Siena, Tereza de Âvila, loan al Crucii, Sf. Simeon Noul Teolog). EXTAZIA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A cuprinde sau a fi cuprins de extaz (2). EXTEMPORAL (< germ.) s. n. Probă scrisă, neanunţată, din lecţia zilei, dată elevilor pentru verificarea periodică a cunoştinţelor; lucrare de control. EXTENSIBIL, -A (< fr.) adj. Care se poate extinde; care poate fi alungit fără a se rupe. EXTENSIBILITATE (< fr.) s. f. Proprietate a unui corp de a se alungi când este supus la întindere. EXTŞNSIE (EXTENSIUNE) (< fr., lat.) s. f. 1. Dezvoltare, creştere, amplificare, extindere. ♦ Proces prin care un cuvânt îşi lărgeşte înţelesul. ♦ (LOG.) Sferă. 2. (MED.) Alungire sau întindere a unui membru sau a trunchiului în caz de luxaţii sau de fractură. 3. (MAT.) Extensia unei funcţii = funcţie ai cărei domeniu include domeniul funcţiei date şi care în punctele comune celor două domenii ia aceeaşi valoare cu funcţia dată. 4. (INFORM.) Extinderea unui limbaj de programare prin îmbogăţirea semanticii sale (e. semantică) sau prin introducerea unor instrucţiuni de prelucrare sau/şi control (e. sintactică). EXTENSIV, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care produce, care arată, marchează o extensiune, o Agricultură e. v. agricultură. (EC.) Creştere e. = creşterea rezultatelor activităţii economice obţinută, în principal, prin majorarea factorilor de producţie utilizaţi (număr mai mare de muncitori, mai multe maşini, consumul unor cantităţi suplimentare de materii prime etc.). 2. (Despre mărimi caracteristice unui sistem fizic) Care, prin compunerea mai multor sisteme identice, îşi măreşte de atâtea ori valoarea câte sisteme au fost compuse (ex. volumul, masa etc.). EXTENSOR, -OARE (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care are rolul de a întinde, o Muşchi e. (şi substantivat, m.) = muşchi (de la suprafaţa corpului) care ajută la întinderea diferitelor părţi ale corpului, în special a membrelor. 2. S. n. Instrument de gimnastică pentru dezvoltarea muşchilor, format dintr-unul sau din mai multe arcuri sau benzi de cauciuc, prevăzute la capete cu mânere. EXTENUA (< fr., lat.) vb. I refl. şi tranz. A (se) obosi foarte tare; a (se) istovi, a (se) epuiza (2). EXTENUANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care extenuează, epuizează; obositor, epuizant. EXTERIOR, -OARĂ (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care este în afară; din EXTERIORIZA 272 afară; extern (1). <0 (MAT.) Unghi e. = fiecare dintre unghiurile formate de o latură a unui triunghi cu prelungirea altei laturi. V. exterior, extern. (EC.) Comerţ e. v. comerţ. 2. S. n. Partea exterioară a unui lucru; faţadă. ♦ Ţinută, înfăţişare, aspect. EXTERIORIZA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. A exprima, a manifesta idei, sentimente etc. prin cuvinte, gesturi, fizionomie. EXTERITORIAL, -Ă (< germ.) adj. (DR.) Supus principiului exteritorialităţii. EXTERITORIALITATE (< germ.) s. f. Regim special de care se bucură anumite persoane (ex. reprezentanţii diplomatici), precum şi sediile oficiilor diplomatice aflate într-un stat străin, prin prezumţia că ele s-ar afla situate pe teritoriul statului lor naţional. EXTERMINA (< fr., lat.) vb. I tranz. A face să piară în întregime; a distruge, a nimici, a stârpi. EXTERMINANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care extermină. EXTERN, -A (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. I. Adj. 1. Aşezat în afară; din afară, exterior. <0 (MAT.) Unghi e. = fiecare dintre unghiurile formate de două drepte tăiate de o secantă, aflate în afara dreptelor. 2. (Despre medicamente) Care se administrează numai pe suprafaţa corpului. II. S. m. şi f. 1. Elev, ucenic care locuieşte şi ia masa în afara şcolii sau a locului unde învaţă. 2. Student în medicină care, în urma unui examen, este admis să facă stagiu de practică în spital. EXTERNAT (< fr.) s. n. 1. Şcoală medie ai cărei elevi locuiesc şi iau masa în afara şcolii. 2. Stagiu de practică în spital, la care sunt admişi studenţii în medicină după trecerea unui examen; denumirea acestui examen. EXTEROCEPTOR (< fr.) s. m. Organ de simţ care recepţionează excitaţiile din mediul extern. E. pot fi tactili, olfactivi, gustativi etc. EXTINCTIV (< fr.) adj. (DR.) Care duce la stingerea efectelor unui act juridic (ex. termen e.). EXTINCTOR, -OARE (< fr„ lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care are proprietatea de a stinge. 2. S. n. Stingător de incendiu. EXTINCŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Stingere, slăbire, încetare a unei funcţiuni, a unei acţiuni etc.; fig. dispariţie, moarte. ♦ (FIZ.) Micşorare sau anulare a intensităţii unui fascicul de radiaţii, datorat absorbţiei acestora de mediul prin care se propagă. 2. (ECOL.) Dispariţie a unor specii de pe un teritoriu dat, având ca urmare restrângerea progresivă a arealului speciei; se datorează mai ales unor factori antropomorfi (ex. speciile intens vânate). EXTINDE (< lat. extindere) vb. III tranz. şi refl. A (se) întinde (ca suprafaţă); a (se) mări (1), a (se) lărgi. EXTINDERE (< extinde) s. f. 1. Acţiunea de a (se) extinde şi rezultatul ei. 2. Prelungirea datelor de achitare a unui împrumut; amânare. ^ înţelegere de e. = autorizaţie scrisă acordată de creditorii implicaţi în procedurile de faliment ale unei firme pentru continuarea activităţii în speranţa unei redresări financiare şi a achitării datoriilor. 3. Dreptul de împrumut sau de cumpărare pe credit acordat de o bancă sau de stat. EXTI.NS, -Ă (< extinde) adj. Mărit. (MAT.) Matrice e. = matrice care se obţine prin adăugarea coloanei termenilor liberi la matricea coeficienţilor unui sistem liniar. EXTIRPA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A scoate, a înlătura pe cale chirurgicală, un organ sau o parte dintr-un organ (bolnav). 2. Fig. A distruge definitiv, a stârpi, a nimici. EXTIRPATOR, -OARE (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care extirpă. 2. S. n. Uneaită sau maşină agricolă care taie buruienile şi afânează stratul superficial al solului. EXTORCA (< fr., lat.) vb. I tranz. A obţine ceva prin forţă, prin violenţă, prin ameninţări, prin şantaj etc. EXTRA- ({s} lat. extra „în afară“) Element de compunere care înseamnă a) „afară“ (de), b) „superior", „deosebit", „foarte11, şi care serveşte la formarea unor adjective. EXTRABUGETAR, -A (< fr.) adj. Care nu este inclus în buget, care se face în afara bugetului. EXTRACELULAR, -A (< fr. fi}) adj. Care este situat în afara celulei. EXTRACONTABIL, -A (< extra- + contabil) adj. (CONT.; despre calcule, situaţii, lucrări etc.) Care se efectuează pe baza unor date procurate pe alte căi decât pe cale contabilă (din documente primare, din evidenţa tehnică operativă, din evidenţa statistică etc.). EXTRACT (< germ., lat.) s. n. 1. (Impr,) Parte din conţinutul unui înscris. 2. Produs preparat prin concentrarea soluţiilor extractive obţinute din diferite materii vegetale sau animale, proaspete sau uscate. EXTRACTIV, -Ă (< fr., germ.) adj. Care poate extrage, care serveşte la extragerea unor substanţe, care se referă la extracţie. EXTRACTOR, -OARE (< fr., lat.) adj., s. n. I. Adj. Care extrage sau ajută la extragerea anumitor substanţe sau corpuri. II. S. n. 1. Aparat folosit în operaţiile de extracţie (3). 2. Utilaj de construcţii folosit pentru extragerea din pământ a piloţilor sau a palplanşelor în vederea reutilizării lor la alte lucrări. 3. Piesă componentă a închizătorului armelor de foc (portative sau de artilerie). Asigură extragerea şi înlăturarea tubului proiectilului din ţeavă după executarea tragerii. V. ejector (2). EXTRACŢIE (< fr., germ.) s. f. 1. Operaţie de aducere la suprafaţă a minereului, a materialelor şi a personalului prin puţurile unei mine, realizată cu ajutorul unor instalaţii şi maşini speciale de ridicat. ❖ E. bietajată (realizată prin două puţuri, fiecare asigurând transportul pe jumătate din adâncimea minei). Instalaţie de e. = ansamblu de construcţii, utilaje şi echipament care serveşte la transportul materialului excavat în subteran, al utilajelor destinate operaţiilor miniere şi al personalului între diferite orizonturi ale minei şi suprafaţă. Maşină de e. = maşină de ridicat care pune în mişcare vasele de extracţie (colivii, skipuri etc.), destinate transportului între interiorul minei şi suprafaţă. 2= Extracţia hidrocarburilor = ansamblul procedeelor de scoatere la suprafaţă a hidrocarburilor fluide (ex. ţiţei, gaze naturale) din zăcăminte. 3. (CHIM.) Operaţie de separare a unuia sau a mai multor componenţi dintr-un amestec omogen sau eterogen prin dizolvare într-un solvent (ex. e. cu apă a zahărului din sfecla de zahăr). 4. (FIZ.) Energie de e. = energia necesară pentru scoaterea unui electron dintr-un metal; lucru mecanic de extracţie. 5. (MED.) îndepărtare a unui corp străin pătruns în organism (ex. o schijă). Se mai foloseşte şi în sensul de extirpare (ex. e. unui dinte). EXTRADOS (< fr.) s. n. 1. (CONSTR.) Suprafaţă exterioară, convexă, a unui arc sau a unei bolţi. 2. (TEHN.) Faţă convexă a unei palete de turbină sau faţa superioară a unei aripi de avion, pe care, în zbor normal, se exercită o depresiune. EXTRAFIN, -Ă (< fr.) adj. De o calitate superioară; foarte fin. EXTRAGALACTIC, -Ă (< fr.) adj. Din afara galaxiei (ex. nebuloasă e.). EXTRAGE (< lat. extrahere, refăcut după trage, influenţat semantic de fr. traire) vb. III tranz. 1. A face o extracţie (3); a separa o substanţă de alta, prin diverse procedee. 2. A scoate un corp din locul în care s-a format sau în care a fost introdus. 3. (MAT.) A calcula rădăcina (pătrată, cubică etc.) unui număr dat. 273 EXULTA EXTRAJUDICIAR, -Ă (< fr.) adj. (Despre o procedură sau despre o probă) Care se desfăşoară sau se administrează în afara unui organ de jurisdicţie. EXTRANEITATE (< fr.) s. f. 1. Caracter străin al unui element cuprins într-un raport juridic (ex. cetăţenia părţilor din raportul juridic), necesitând aplicarea unei legi nenaţionale. 2. Situaţia juridică a unei persoane care se află într-o ţară străină. EXTRAORDINAR, -A (< fr., lat.) adj. 1. (Şi adv.) Dotat cu calităţi deosebite; neobişnuit, nemaipomenit, formidabil, excepţional, ieşit din comun; miraculos (1). 2. (DR.) Cale de atac e. = cale de atac îndreptată împotriva unor hotărâri judecătoreşti definitive. Există trei c. de a. e.\ contestaţia, revizuirea, recursul în anulare. 3. (EC.) Venit e. = venit al unei firme care nu rezultă din operaţiunile ordinare. Buget e. = buget creat în mod separat faţă de cel ordinar pentru anumite scopuri bine precizate (ex. buget pentru înzestrarea armatei). EXTRAPOLA (< fr.) vb. I tranz. A face o extrapolare. EXTRAPOLARE (după fr. extrapolation) s. f. 1. (FILOZ.) Extindere ipotetică (legitimă sau nelegitimă) a unei noţiuni (legi, teorii, propoziţii) de la un domeniu la altul (ex. e. acţiunii legilor terestre la corpurile cereşti); trecere de la o idee la alta, mai complexă, cu o sferă mai largă etc. 2. (MAT.) Determinare a valorii unei funcţii pentru o valoare a variabilei aflată în afara intervalului de valori ale variabilei pentru care funcţia este cunoscută. EXTRAS (< extrage) s. n. 1. Fragment, pasaj scos dintr-o scriere. Loc. în extras = reprodus fragmentar, parţial. 2. Articol sau studiu scos dintr-o revistă, dintr-o publicaţie colectivă etc. şi ma-chetat sub formă de broşură. 3. (CONT.) E. de cont = document care conţine copia operaţiilor efectuate într-o anumită perioadă într-un cont. Se trimite (periodic) titularului contului spre confirmarea operaţiilor şi a soldurilor. 4. (DR.) Reproducere a unei părţi dintr-un înscris sau dintr-un registru (ex. e. din registrul actelor de stare civilă). E. de carte funciară = copie-extras după cartea funciară originală a imobilului, servind ca înscris doveditor. EXTRASISTOLA (< fr. {i}; {s> extra- + gr. systole „contracţie") s. f. Contracţie prematură a inimii, care alterează ritmul normal al bătăilor cardiace. EXTRAŞCOLAR, -Ă (< extra- + şcolar) adj. în afara activităţii şcolare sau a programului şcolii. EXTRAURBAN, -Ă (< extra- + urban) adj. Aflat în afara oraşului. EXTRAUTERIN, -A (< fr., {i}) adj. Situat în afara uterului. -O Sarcină e. = sarcină patologică în care oul fecundat se dezvoltă în afara cavităţii uterine. EXTRAVAGANT, -A (< fr.) adj. (Şi subst.) Care caută să iasă din comun; excentric. ♦ Ciudat, bizar, neobişnuit. EXTRAVAGANŢĂ (< fr.) s. f. Purtare, ţinută neobişnuită, ieşită din comun; faptă lipsită de judecată; excentricitate, bizarerie, ciudăţenie. EXTRAVAZARE (după fr. extravasation) s. f. Trecere a serului şi limfei din vasele sangvine în ţesuturile înconjurătoare; provoacă apariţia edemelor. EXTRAVERTIT, -A (< fr. {i>; {s} extra-+ lat. verto „a întoarce") adj. Tip ~ = tip psihologic, descris de C.G. Jung, caracterizat prin proiectarea tendinţelor psihice interioare asupra lumii înconjurătoare, exteriorizarea sentimentelor, sociabilitate. EXTRAVILAN, -A (< extra- + fr. viile „oraş") adj. Caracteristic teritoriului situat în afara spaţiului construit al unei localităţi. EXTRĂDA (< fr.) vb. I tranz. A face o extrădare. EXTRĂDARE (după fr. extradition) s. f. (DR.) Predare, de către un stat unui alt stat, a unui infractor care se găseşte pe teritoriul său, spre a fi judecat sau spre a-şi executa pedeapsa. între state, e. este reglementată prin acorduri speciale bi- sau multilaterale. EXTREM, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m., s. f., s. n. I. Adj. 1. Foarte mare, exagerat. O Loc. La extrem = până la ultima limită; peste măsură. (Adverbial; urmat de prep. „de“, formează superlativul) Foarte, prea, extraordinar de... 2. Foarte grav. 3. (Despre soluţii, metode, mijloace etc.) Foarte energic, drastic, radical. 4. Aşezat în punctul cel mai îndepărtat (spre vârf, lateral, la capăt etc.). 5. (MAT.) Care are cea mai mare sau cea mai mică valoare a unei funcţii. II. (MAT.) 1. S. m. Primul sau ultimul termen al unei proporţii. 2. S. n. (MAT.) Punct de e. al unei funcţii = punct în care valoarea funcţiei este cea mai mare sau cea mai mică dintr-o vecinătate convenabil aleasă. III. S. f. 1. Margine, capăt, limită, 4- Extremă dreaptă = partid politic, fracţiune dintr-un partid, dintr-o adunare etc., care se situează pe poziţii extremiste de dreapta. Extremă stângă = partid politic, fracţiune dintr-un partid, dintr-o adunare etc. care se situează pe poziţii extremiste de stânga. 2. Jucător care ocupă locul lateral cel mai înaintat într-o echipă de fotbal, de handbal sau de hochei. Extreme absolute = cele mai mari şi cele mai mici valori înregistrate de un element meteorologic, în întreaga perioadă de observaţii, la o staţie oarecare. EXTREMADURA [estremadura], comunitate autonomă în V Spaniei; 41,6 mii km2; 1,13 mii. loc. (1992). Centru ad-tiv: Mérida. Expl. forestiere, de cărbune, fosforite şi min. de zinc, argint şi cupru. Cereale, tutun, măslini. Viticultură. Plută. Creşterea extensivă a animalelor. EXTREMALA (< fr. fi» s. f. Funcţie care realizează extremul unei funcţionale. EXTREMISM (< fr.) s. n. Atitudine a anumitor curente, mişcări etc. politice care, pe baza unor teorii, idei sau opinii extreme, urmăresc, prin măsuri violente sau radicale, să-şi impună programul. EXTREMIST, -A (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Privitor la teoriile, ideile, opiniile, metodele, măsurile etc. împinse la extrem. 2. S. m. şi f. Adept al extremismului. EXTREMITATE (< fr., lat.) s. f. Limită, parte extremă, punct final; margini (1); cap (7). ♦ Parte terminală periferică a unui organ sau a corpului. EXTREMUL ORIENT, denumire generică sub care se grupează ansamblul regiunilor naturale şi ţările din Asia de Est. EXTRINSEC, -A (< fr., lat.) adj. 1. Care vine dinafară, care nu provine din esenţa lucrurilor. 2. (Despre semiconductoare) A cărui conducţie electrică este determinată de impurităţile conţinute. EXTRUDARE (după fr. extrudage) s. f. Procedeu de prelucrare a materialelor (metale, aliaje, mase plastice) prin deformare plastică, constând în trecerea forţată a materialului, supus unei forţe de compresiune, printr-o deschidere profilată (fire, bare, tuburi) a unei matriţe; extruziune. EXTRUZIUNE (< fr.) s. f. 1. (GEOL.) Totalitatea fenomenelor legate de eliberarea magmei la suprafaţa scoarţei terestre. în jurul craterului se formează cupole, din care periodic sunt emanate gaze. 2. (TEHN.) Extrudare. EXUBERANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care îşi manifestă sentimentele prin demonstraţii excesive; foarte vioi (1), expansiv. EXUBERANŢĂ (< fr., lat.) s. f. Vioi-ciune excesivă, înflăcărare, expansi-vitate. EXULCERATIE (< fr., lat.) s. f. Ulceraţie superficială, uşoară. EXULTA (< fr., lat.) vb. I intranz. A simţi o mare bucurie, a fi foarte fericit. EYADÉMA Jan van Eyck: „Portretul soţilor Arnolfini" EYADÉMA [eiadema], (Étienne) Gnassingbe (n. 1937), general şi om politic togolez. Preşedinte şi prim-min. al Republicii Togoleze (din 1967). Preşe-dinte-fondator al partidului Adunarea Poporului Togolez (din 1969). EYCK [aie], VAN ~ 1. Jan van E. (c. 1390—1441), pictor flamand. Unul dintre primii pictori renascentişti din Ţările de Jos. Compoziţii cu temă religioasă (polipticul „Mielul mistic") şi portrete („Bărbatul cu tichie albastră") sau portrete compoziţionale şi de grup („Madona cancelarului Rolin", „Portretul soţilor Arnolfini"), realizate într-o gamă cromatică bogată şi strălucitoare. Vădeşte o deosebită ştiinţă a compoziţiei, interes pentru viaţa lăuntrică a personajelor, virtuozitate în redarea detaliilor şi în sugerarea materialităţii obiectelor. A contribuit la perfecţionarea tehnicii picturii în ulei care, prin elevii săi, s-a răspândit în Europa. 2. Hubert van E. (c. 1366 sau 1370-1426), pictor flamand. Coautor la unele lucrări ale fratelui său E. (1). EYLAU [ailau], localit. unde, la 8 febr. 1807, armatele franceze, conduse de Napoleon I, au purtat o luptă sângeroasă şi nedecisă împotriva forţelor ruso-prusiene. Azi Bagrationovsk (Federaţia Rusă). EYRE [ea] 1. Edward John E. (1815—1901), explorator britanic. Stabilit în Australia (1833). A cercetat zonele interioare ale continentului şi a descoperit lacul care îi poartă numele (1840). A traversat Australia de la E la V. 2. Lac sărat în S Australiei, situat într-o depr. tectonică, la 12 m alt. Supr. variabilă: 8,2—15 mii km2 (supr. medie: 9,6 mii km2). Crusta de sare atinge 45 cm grosime. Cel mai mare lac sărat interior din Australia. 3. Pen. în S Australiei între G. Spencer şi Marele Golf Australian (Oc. Indian). Relief deluros (alt. max. 472 m). Lungime: 300 km. EYRING [earir)], Henry (n. 1901), chimist american. Prof. la Univ. Utah din Salt Lake City. Contribuţii la aplicarea mecanicii cuantice şi statistice în chimie; a dezvoltat teoria vitezelor absolute de reacţie a lichidelor şi teoria activităţii optice. EYSENCK [aizanc], Hans Jürgen (n. 1916), psiholog britanic de origine germană. Prof. univ. la Londra. Adept al curentului modernist de cercetare experimentală directă în psihologie. Lucrări privind analiza motivaţiilor testelor de inteligenţă şi a personalităţii prin analiză factorială („Dimensiunile personalităţii", „Experimente în terapia comportamentului"). EYSKENS [eiscans], Gaston (1905— 1988), om politic belgian. Lider al Partidului Social Creştin. Prim-min. 274 (1949-1950, 1958-1961 şi 1968-1972). EZDRA (sec. 5 î.Hr.), preot şi scrib evreu. A avut un rol important, după perioada exilului babilonean, la reorganizarea comunităţii din Ierusalim pe bazele legii mozaice şi la alcătuirea canonului ebraic. Faptele lui sunt relatate în Cărţile lui E. şi Neemia, în care se continuă istoria poporului evreu, începută în Cronici, de după exilul babilonean. EZECHIEL (IEZECHIEL) (sec. 6 î.Hr.), unul dintre cei patru mari profeţi evrei, care în timpul captivităţii babilo-neene a insuflat curaj şi speranţă compatrioţilor săi pentru a le întări credinţa. <> Cartea lui E. = carte din „Vechiul Testament", care conţine profeţiile lui E. despre distrugerea Ierusalimului, pedepsirea neamurilor străine, reînvierea morţilor şi viziunea unei teocraţii ideale. EZERI.NĂ (< fr. {i}) s. f. Alcaloid extras din seminţele plantei Physos-tygma venenosum, utilizat în tratamentul glaucomului, miasteniei, parezelor intestinale; fizostigmină. EZERIŞ, com. în jud. Caraş-Severin; 1 344 loc. (1995). Pomicultură. EZITA (< fr., lat.) vb. I intranz. A sta ia îndoială, a şovăi, a pregeta, a se codi. EZITANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care ezită; şovăitor, nehotărât (1). EZOTERIC, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. esoterikos „pentru iniţiaţi") adj. (Despre doctrine, ritualuri) Secret, ascuns; destinat numai celor iniţiaţi. Opus lui exoteric. EZOTERISM (< fr. (i>) s. n. Ansamblu de principii care prescrie transmiterea unei doctrine ezoterice sau ceea ce trebuie să rămână necunoscut profanilor. E. caracterizează doctrinele pitagoreice, cabaliste şi practicile urmărind o iniţiere. F F s. m. invar. 1. A opta literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă labio-dentală surdă). 2. (MUZ.) Notaţie literală pentru sunetul fa. 3. (MUZ.) Prescurtare pentru cuvântul forte. 4. (METR.) Simbol pentru farad. 5. Simbol chimic pentru fluor. °F (METR.), simbol pentru grad Fahrenheit. f (MAT.), simbol pentru funcţie. FA (< it., fr.) s. m: invar. (MUZ.) Denumire a unuia dintre cele şapte sunete ale gamei, corespunzătoare notaţiei literale F. + Denumire a uneia dintre cheile muzicale. <0> Instrument în fa -instrument transpozitoriu, ale cărui sunete sunt emise cu o cvintă mai jos decât sunt scrise. FABIAN, -Ă (< engl., fr.) s. m. şi f. Membru al organizaţiei reformiste engleze „Societatea fabiană11, întemeiată în 1884 de un grup de intelectuali care au intrat, în 1906, în Partidul Laburist. FABIAN-BOB, Vasile (1795-1836), poet şi pedagog român. Prof. la Seminarul Socola şi Academia Mihăileană. L-a sprijinit pe Gh. Asachi în organizarea învăţământului din Moldova. Versuri în latină şi română. Manuale didactice (în manuscris). FABIUS CUNCTATOR (Quintus Fabius Maximus) (c. 275—203 î.Hr.), general şi om politic roman. în timpul celui de-al doilea război punic a aplicat împotriva armatei lui Hannibal tactica războiului de uzură, evitând lupta decisivă. După victoria asupra cartaginezilor de la lacul Trasimene (217 Î.Hr.), a devenit dictator al Romei. FABIUS PICTOR, Quintus (c. 254-200 î.Hr.), istoric roman. Opera sa, „Annales" (păstrată fragmentar), este considerată prima lucrare de istoriografie latină. FABLIAU (cuv. fr. „povestioară") [fablio] s. n. Scurtă povestire versificată, de obicei licenţioasă, a unor întâmplări cu o evoluţie neprevăzută şi insolită, mizând pe ironie, umor. Apărută în literatura populară din Franţa în sec. 12, a avut o largă răspândire în literatura Evului Mediu. FABRE [fabr], Henri (1882-1984), inginer francez. A realizat (1910) primul zbor cu hidroavionul, deasupra lacului Berre (Provence). FABRE, Jean Henri Casimir (1823— 1915), entomolog francez. Observaţii şi studii experimentale privind instinctul, comportamentul şi obiceiurile insectelor („Amintiri entomologice“). Contribuţii în psihologia comparată a comportamentului. FABRE D’ÉGLANTINE [fabr d’eglătjn], Philippe (1750—1794), scriitor şi revoluţionar francez. Autor al calendarului republican; ghilotinat o dată cu Danton. FÂBRI Zoltân (1917-1994), regizor ungur de film. Autor al unor pelicule cu implicaţii politico-sociale, ce marchează o etapă nouă în cinematografia ungară („Caruselul11, „A cincea pecete", „Douăzeci de ore“, „întâlnirea lui Fabian Balint11, „Recviem"). FABRICA (< fr., lat.) vb. I tranz. A produce, cu mijloace mecanizate, diferite bunuri. ♦ (Fam.) A face, a confecţiona. ♦ Fig. A născoci, a plăsmui (la repezeală). FABRICANT (< fr., germ) s. m. şi f. Proprietar de fabrică; industriaş. ♦ Firmă producătoare a unui bun. FABRICAT (< gemJ s. n. Produs obţinut prin fabricaţie. FABRICAŢIE (< fr., lat.) s. f. Fabricare; tehnica de a fabrica; producţia unei fabrici. V. producţie. FABRICĂ (< fr., germ.) s. f. Unitate industrială alcătuită dintr-un sistem de maşini de lucru, fie de acelaşi gen, fie diferite şi combinate, pentru a executa operaţiile complementare şi succesive de transformare a materiei prime în produse finite. Utilajele sunt acţionate de maşini de forţă şi sunt deservite de muncitori; p. ext. uzină. FABRICIUS, David (1564-1617), astronom şi teolog german. Observaţii astronomice asupra primei stele variabile, Mira Ceti (1596), şi asupra petelor solare (1610). Constructor de quadrante şi sextante. FABRICIUS, Wilhelm (1882-1964), diplomat german. Ca ministru al celui de-al lll-lea Reich la Bucureşti (1936— 1941), F. a avut un rol important în susţinerea intereselor Germaniei în România. FABRICIUS D’ACQUAP EN DENTE (Girolamo Fabrizzi) (1533—1619), natu- Jean Henri Casimir Fabre FABRITIUS 276 ralist şi anatomist italian. Prof. la Univ. din Padova. Lucrări de filozofie, anatomie comparată, embriologie. FABRITIUS [fabriţius], Carel (c. 1622—1654), pictor olandez. Elev al lui Rembrandt. Portrete, peisaje şi compoziţii de gen, pline de viaţă şi de #poezie („Autoportret", „Santinela", „Puiul de sticlete“). FABRITIUS, Karl (1826-1881, n. Sighişoara), preot şi publicist sas. Lucrări de istorie politică şi culturală a Transilvaniei (sec. 15—18). FABRY [fabrj], Charles (1867-1945), fizician francez. Prof. univ. la Paris. Studii în domeniul opticii, spectroscopiei şi fotometriei. Inventator (1896), împreună cu A. Pérot, al unui instrument pentru studiul structurii fine a spectrelor (interfe-rometrul F — Pérot). A descoperit ozonul în atmosfera înaltă, împreună cu H. Buisson (1913). FABULAŢIE (< fr., lat), s. f. 1. (PSIH.) Prezentare a unor fapte, întâmplări imaginare ca reale. La copii, f. este frecventă şi normală, având loc sub influenţa lecturilor sau a filmelor şi fiind adesea compensatorie. La adulţi, f. se prezintă însă şi ca fenomen patologic. 2. Povestire alegorică; p. ext. povestire. 3. Afa-bulaţie. FABULĂ (< lat. fabula) s. f. 1. Specie a genului epic, alegorică, în versuri sau în proză, având ca personaje animale, plante, lucruri, cu ajutorul cărora sunt satirizate, în scop moralizator, deprinderi, obiceiuri, mentalităţi umane. Au scris f.: Esop, Fedru, La Fontaine, Krîlov, Gr. Alexandrescu, Al. Donici, T. Arghezi ş.a. 2. (Rar) Subiectul unei opere literare. FABULI.ST, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Autor 1 de fabule (1). FABULQS, -OASĂ (< fr., lat.) adj! I. Foarte mare, extraordinar. 2. Minunat, nemaipomenit, «f De domeniul fantasticului, miraculosului. FACA, Constantin (Costache) (c. 1800—1845, n. Bucureşti), scriitor român. Autor de fabule, este cunoscut mai ales prin piesa de teatru „Comodia vremii" (reintitulată de I. Heliade Rădu-lescu, editorul ei, „Franţuzitele"), în care satirizează galomania. FACE (lat. facere) vb. III A. Tranz. I. 1. A crea, a alcătui, a forma, a fabrica ceva. ♦ A executa (1), a confecţiona sau a pune să execute, să confecţioneze (obiecte de îmbrăcăminte, de încălţăminte etc.). ♦ A construi, a clădi; a aşeza. 2. A prepara (un aliment, o mâncare). 3. A compune, a scrie (opere literare); a executa, a realiza (opere artistice). ♦ A întocmi, a institui (o lege). 4. A câştiga, a agonisi (avere, bani). II. A aranja, a potrivi ceva pentru un anumit scop; a pregăti. ^ Expr. A-şi face părul, unghiile, buzele = a-şi aranja părul (coafându-l), unghiile, buzele etc. III. 1. A naşte, a făta, a scoate (pui). ♦ A face muguri (frunze, flori, roade etc.) = a da muguri (frunze, flori, roade etc.). 2. A se îmbolnăvi de... A face gripă. 3. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (după naştere); b) (fam.; despre oameni) a se trezi din somn; c) fig. a se trezi la realitate, a înţelege. IV. 1. A săvârşi, a făptui, a comite; a pricinui. -0 Expr. Ce-i de făcut? = cum să se procedeze? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic; b) nu sunt vinovat. A avea (de-) a face cu cineva (sau cu ceva) = a avea anumite relaţii (dificultăţi) cu cineva (sau cu ceva). Ce are a face? = ce legătură are (cu un anumit lucru), ce interesează? (Refl.) S-a făcut! = ne-am înţeles! s-a aranjat! A-şi face jocul = a-şi realiza cele puse la cale. 2. A-i face trebuinţă = a-i trebui. A-şi face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. 3. A arăta, a acorda, a manifesta (cinste, onoare etc.). 4. A realiza, a îndeplini, a împlini. ♦ A urma cursurile unei facultăţi, unei specialităţi. 5. A exercita o meserie. V. A provoca ceva, a determina; a convinge; p. ext. a sili. ♦ A îndemna. VI. A ajuta, a determina pe cineva sau ceva să-şi schimbe starea iniţială. ♦ A preface, a transforma în... <0 Expr. A face noaptea (sau din noapte) zi = a petrece noaptea lucrând, chefuind etc. ♦ A învinui de...; p. ext. a insulta. VII. A parcurge (o distanţă). B. Intranz. I. 1. A se comporta; a proceda. ♦ (Pop.) A o duce, a-i merge (bine sau rău). 2. (Pop.) A vrăji, a fermeca. 3. A valora, a preţui; p. ext. a costa; a merita. II. 1, A se îndrepta... a porni spre... Maşina a făcut la dreapta. 2. (Pop.) A zice, a spune. C. Refl. 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A începe să fie, a se ivi. ♦ (Pop.) A părea că... Se făcea că... ♦ A se constitui, a se forma. 2. A deveni..., a ajunge... S-a făcut profesor. 3. A căuta să pară..., a simula. M-am făcut că plec. ♦ Intranz. A-şi lua înfăţişarea de..., a-şi da aere de... Face pe deşteptul. 4. Intranz. A se îndeletnici cu ceva ocazional. FACERE (< face) s. f. 1. Acţiunea de a face; întocmire, alcătuire, săvârşire. ♦ (în concepţiile religioase) Crearea lumii de către Dumnezeu. ♦ Construire, zidire. 2. (Pop.) Naştere. FACEREA (CARTEA FACERII sau GENEZA), prima carte a „Vechiului Testament" şi prima dintre cele cinci cărţi ale lui Moise care alcătuiesc Biblia e-braică (Tora). Considerată de specialiştii epocii moderne ca aparţinând mai multor tradiţii, F. povesteşte despre originea lumii şi a omului, despre începutul istoriei omenirii, despre relaţia lui Dumnezeu cu poporul lui Israel, începând cu strămoşul Avraam şi terminând cu fiii lui lacov. FACEŢIE (< fr.; lat. facetia „poznă", „glumă") s. f. Naraţiune cu caracter anecdotic şi umoristic, de mare circulaţie în folclorul Evului Mediu occidental şi în Renaştere; a pătruns şi în literatura cultă (Boccaccio, Chaucer, Molière, La Fontaine, Cervantes ş.a.). Sin. snoavă. FACHIR (< fr.; cuv. arab) s. m. 1. Ascet musulman sau hindus care trăieşte din mila semenilor şi se supune, public, unor privaţiuni sau suferinţe fizice. 2. Iluzionist, prestidigitator, îmblânzitor de animale (şerpi). FACIAL, -Ă (< fr.) adj. (ANAT.) Care aparţine feţei, privitor la faţă. o Nerv f. = al şaptelea nerv (pereche) cranian, nerv mixt ale cărui fibre motorii se distribuie, în majoritate, la muşchii mimicii faciale. Nevralgie f. = durere localizată la faţă, în regiunea sau pe traiectul unei ramuri nervoase senzitive, cel mai des aparţinând nervului trigemen (nevralgie trigeminală). Paralizie f. - paralizie, de obicei unilaterală, a muşchilor feţei şi gâtului, cauzată de o leziune a nervului facial sau de o leziune centrală. FACIES (cuv. lat.) s. n. 1. Aspect caracteristic al expresivităţii feţei întâlnit în cursul unei boli (ex. f. palid în anemii, f. bilios, f. congestiv etc.); p. ext. fizionomie, aspect exterior. F. cadaveric (sau f. hipocratic) = aspect particular al feţei întâlnit în bolile cu evoluţie gravă. 2. Suprafaţa unei formaţiuni anatomice. 3. (STRAT.) Totalitatea particularităţilor petrografice şi paleontologice ale unui depozit sedimentar, care caracterizează condiţiile lui de formare (marine, lagunare sau continentale); studiul f. permite reconstituirea condiţiilor paleogeografice dintr-un anumit loc. FACI.L, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se face, care se produce cu efort minim. ♦ Care pare făcut fără greutate; p. ext. uşor; superficial. FACILITA (< fr ) vb. I tranz. A înlesni, a uşura. FACILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Uşurinţă, înlesnire. ❖ (PSIH. SOC.) F. socială = concept introdus de F. Allport pentru a desemna influenţele pozitive ale grupului asupra performanţelor activităţii. 2. (INFORM.) Caracteristică a unui calculator, sistem de operare sau limbaj, care înlesneşte activitatea utili- 277 FACTURĂ zatorilor în ceea ce priveşte scrierea programelor, organizarea datelor sau corectarea erorilor. FACLA, publicaţie social-politică şi literară. A apărut în anii 1910—1940, la Bucureşti; a fost editată şi condusă de N.D. Cocea, iar din 1930 de I. Vinea. în 1923, N.D. Cocea editează „Facla literară". FACLĂ (< bg.) s. f. Torţă. FÀCOLIT ({i>; {s} gr. fakos „lentilă" + lithos „piatră") s. n. Formă de zăcământ a rocilor magmatice intruzive, de dimensiuni relativ mici (sute de metri grosime şi până la 1 km lungime), concordantă într-o creastă anticlinală sau în albiile sinclinale. în secţiune orizontală are suprafaţă circulară sau forma unei coroane circulare. FAÇON, Nina (1909-1980, n. Ploieşti), istoric literar, eseistă şi traducătoare română. Prof. univ. la Padova, Bari şi Bucureşti. Studii de literatură universală („Concepţia omului activ"). Lucrări de sinteză („Literatura italiană. Dicţionar cronologic", „Dicţionar enciclopedic al literaturii italiene", în colab.). FACSI.MIL (< fr.; lat. fac simile „fă ceva asemănător") s. n. Reproducere exactă a unei scrieri, a unui desen, a unei picturi, a unei semnături etc., fie printr-o copiere manuală fidelă, fie prin mijloace mai avansate de reproducere (fotografiere, galvanoplastie etc.). V. şi fax. ♦ (EC.) Semnătură imprimată pe instrumente de plată care, pentru unele bănci, oferă prioritate în achitare faţă de instrumentele de plată cu semnătură autografă. FACTAJ (< fr.) s. n. 1. Transport de mărfuri la domiciliu sau la depozitele consignaţiilor, <0 Preţ de f. = preţul acestui transport. 2. Distribuirea corespondenţei la domiciliu. FACTjCE (< fr.) adj. invar. Artificial; nefiresc. FACTICITATE (< fr.) s. f. Caracteristică a ceea ce este construit sau produs în mod artificial. ♦ (în existenţialism) Caracterul contingent al existenţei, ceea ce nu este decât un fapt fără necesitate şi incomprehensibil. FACTITIV (< fr.) adj. (Despre verbe) Care arată că subiectul face pe cineva să îndeplinească o acţiune; cauzativ. FACTOLOGIC, -Ă (după rus.) adj. Care cuprinde sau relatează un mare număr de fapte şi întâmplări (nesemnificative). FACTOLOGIE (< factologic) s. f. Viciu de concepţie a unei opere literare sau ştiinţifice, constând în aglomerarea de material faptic nesemnificativ, fără a-l interpreta sau generaliza. FACTOR (< fr., lat., II. fr.) s. m. I. 1. Ceea ce determină, ceea ce face să ia naştere un proces, o acţiune etc. O Factori de producţie = totalitatea resurselor economice care sunt utilizate pentru producerea bunurilor economice. Cele trei grupe de f. de p. sunt: munca, pământul (solul şi subsolul) şi capitalul. 2. (MAT.) Fiecare dintre elementele unui produs. <0 F. prim = fiecare dintre numerele prime sau polinoame ireductibile prin care se împarte exact un număr sau polinom dat. F comun = număr sau polinom prin care se divide oricare dintre termenii unei sume de numere sau polinoame. 3. Mărime a cărei valoare intră multiplicativ într-o relaţie ce caracterizează starea şi proprietăţile unui sistem fizico-chimic sau tehnic. 4. Coeficient (1, 2); constantă (2). ^ (INFORM.) F. de utilizare = raportul dintre numărul mediu al cererilor adresate unui sistem de calcul în unitatea de timp şi numărul mediu de cereri satisfăcute în unitatea de timp; gradul de ocupare a sistemului de calcul. 5. Mărime caracteristică pentru un sistem tehnic, un material etc., definită prin raportul a două mărimi de natură diferită. <0 F. de putere = raportul dintre puterea activă şi puterea aparentă a unui circuit de curent alternativ. 6. Factori fizico-chimici (abiotici) = ansamblul condiţiilor mediului extern, cu care organismele se află în raporturi strânse, formând împreună o unitate; ei includ temperatura, lumina, umiditatea, compoziţia chimică a aerului, a apei etc. 7. Factori biologici (sau biotici) = totalitatea vieţuitoarelor din mediul în care trăieşte un organism şi cu care acesta se află în interrelaţii. <0 F. genetic = genă sau determinant. F. ereditar = f. mendelian sau f. determinant. 8. Factori ecologici (geografici sau de mediu) = totalitatea factorilor mediului înconjurător capabili să acţioneze asupra vieţii, care se condiţionează reciproc, dând specificul unei regiuni naturale. Pot fi: abiotici sau fizici (climatici, hidrici, geomorfologici), edafici, biotici, antropici etc. Factori antropici ai climei = ansamblul activităţilor antropice (despăduriri, desecări, irigaţii, poluare a atmosferei etc.) de mare amploare, care determină modificarea condiţiilor climatice, contribuind astfel la geneza unor climate cu trăsături specifice (topoclimă sau microclimă). 9. F. viager = primă netă unică plătită de un asigurat pentru a încheia o asigurare de supravieţuire pe termen lung în valoare de o unitate monetară. 10. Teoria factorilor = teorie sociologică apărută la sfârşitul sec. 19, care încearcă să explice schimbările din societate fie prin acţiunea concomitentă a mai mulţi factori, consideraţi de valoare şi importanţă egală, ignorând astfel caracterul istoric şi sistematic-structural al fenomenelor sociale, fie prin acţiunea unui singur factor (geografic, psihic, tehnologic etc.). II. 1. Funcţionar al poştei care duce corespondenţa la destinatari; poştaş. 2. Agent comercial (mandatar) care acţionează în nume propriu, având drept de posesiune şi control asupra mărfurilor încredinţate. + Agent comercial care acţionează în baza unui contract de factoring, având rol de creditor al exportatorului. ♦ Agent de licitaţie în comerţul cu ridicata (de regulă, pentru produse alimentare). FACTORAJ (< fr.) s. n. Formă de comerţ cu ridicata practicat prin licitaţie, mai ales pentru produsele alimentare. FACTORI AL, -Ă (< fr.) s. m„ adj. 1. S. m. (MAT.) F. al unui număr = produsul numerelor întregi şi pozitive consecutive, începând de la 1 şi până la numărul respectiv; se notează cu semnul „!“ scris după numărul dat (ex. 4! = 1-2-3-4 = 24). 2. Adj. Analiză f. = metodă de analiză a datelor de observaţie depinzând de factori ce acţionează concomitent. FACTORIE (< fr.) s. f. 1. Punct pentru schimb de mărfuri situat, de obicei, pe coastele teritoriilor nou descoperite în Africa, Asia şi America; primele f. au fost înfiinţate de navigatorii portughezi (sec. 15); comptoar. 2. (EC.) Birou al agenţilor comerciali ai unei companii deschis în străinătate. FACTORING (cuv. engl.) [faectsrir)] subst. Mod de finanţare pe termen scurt (în general, a exporturilor de mărfuri de larg consum), conform căruia o instituţie financiară (bancă, grupuri intermediare etc.) se obligă, pe baza unui contract, să preia, în schimbul unui comision (cotă procentuală din valoarea tranzacţiei), toate creanţele exportatorului, inclusiv riscul neîncasării la termen a creanţelor. FACTORIZARE (după. fr. factorisation) s. f. (MAT.) Operaţia de trecere de la o mulţime la mulţimea claselor de echivalenţă, în raport cu o relaţie de echivalenţă dată. FACTURA (< fr.) vb. I tranz. A întocmi (şi, p. ext., a expedia, a preda) o factură2. FACTURĂ1 (< fr., lat.) s. f. 1. Structură, constituţie (intelectuală, psihică, morală etc.). 2, Caracterul, aspectul exterior al unei opere de artă; modul, maniera în care se execută o astfel de FACTURĂ 278 operă. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodia, ritmul, armonia, polifonia, orchestraţia etc.) care constituie ţesătura muzicală, structura tehnică a compoziţiilor muzicale. FACTURĂ2 (< fr.) s. f. Document comercial de sinteză (în care se specifică denumirea, sortul, calitatea, preţul mărfurilor vândute) având rol de document de plată, de custodie sau de credit documentar, eliberat în vederea atestării dreptului de încasare a contravalorii mărfurilor livrate sau serviciilor prestate. ■O Preţ de f. = preţ la care sunt cumpărate mărfurile din fabrică. F. pro forma = document întocmit de vânzător, înaintea vânzării mărfurilor, conţinând suma unei comenzi, cu scopul de a permite cumpărătorului obţinerea unor licenţe de import, de export sau de credite. FACTURIER (< fr.) s. n. 1. Carnet care conţine formulare pentru facturi2. 2. Funcţionar care se ocupă eu întocmirea facturilor2. FACŢIUNE (< fr., lat.) s. f. Grup de persoane care se unesc în baza unui interes politic; partidă. FACULE (< fr.; {s> lat. facula „torţă mică“) s. f. pl. Formaţiuni strălucitoare care apar, de obicei în timpul erupţiilor, în cromosfera Soarelui, vizibile îndeosebi la marginea discului solar. FACULTATE (< fr., lat.) s. f. I. 1. Capacitate, posibilitate morală sau intelectuală; aptitudine. ♦ (înv.) Facultăţile sufletului = denumire dată proceselor psihice fundamentale (inteligenţa, afectivitatea şi voinţa). 2. (AGR.) F. germi-r ativă = capacitatea seminţelor de a V. irmina. II. Unitate didactică şi administrativă în cadrul unei instituţii de învăţământ superior, condusă de un decan şi cuprinzând mai multe catedre pentru pregătirea studenţilor şi a doctoranzilor într-un anumit domeniu de specialitate. FACULTATIV, -Ă (< fr.) adj. Care nu trebuie făcut în mod obligatoriu, ci la alegere; benevol. FAD, -Ă (< fr.) adj. Fără gust, insipid. ♦ Fig. Inexpresiv, plictisitor, anost, searbăd. FADEEV, Aleksandr Aleksandrovici (1901—1956), scriitor rus. Romane de factură eroică, evocând războiul civil („înfrângerea1*, „Ultimul dintre udeghi**) şi lupta partizanilor sovietici în anii celui de-al doilea război mondial („Tânăra gardă**). FADO (cuv. port. „destin**) subst. Cântec popular portughez. FAENZA [faenţa], oraş în NE Italiei (Emilia-Romagna), la SV de Ravenna; 54,1 mii loc. (1989). Izv. minerale termale. Din sec. 14, renumit centru de ceramică (de la care derivă numele „faianţei**). Catedrală (1474); primărie (sec. 13—15). Muzeu internaţional de ceramică (1908); expoziţii anuale. FAETON (< fr.) s. n. Trăsură înaltă, uşoară, cu patru roţi şi cu capotă pentru scaunul din faţă. FAETON (PHAETHON) (în mitologia greacă), fiul lui Helios (zeul Soarelui). A cerut tatălui său carul de foc, dar, nefiind în stare să ţină în frâu armăsarii înaripaţi, era gata să pârjolească întreg Pământul. Pentru a evita acest lucru, Zeus l-a trăsnit şi F. s-a prăvălit în râul Eridan. FAG(O)-1 (< gr. phag- „a mânca**) Element de compunere cu semnificaţia „consumator**, „devorator" (ex. bacterio-fag, antropofag, energofag, fagocit ş.a.). FAG2 (lat. fagus) s. m. Arbore din familia fagaceelor, înalt de c. 40 m, cu scoarţă cenuşiu-albicioasă, cu frunze alterne, eliptice, flori unisexuate monoice şi cu fructe achene, numite jir (Fagus silvatica). Lemnul este utilizat în ind. mobilei, hârtiei, chimică şi, impregnat, pentru traverse de cale ferată sau drept combustibil. în România există două specii, f. comun, cu largă răspândire, şi f. oriental. FAGACEE (< fr.; {s} lat. fagus „fag") s. f. pl. Familie de plante lemnoase, cu frunze alterne, persistente sau caduce, cu flori mici, unisexuate, grupate câte 2—5 sau dispuse în amenţi, şi cu fructe achene, învelite, parţial sau total, de o cupulă (ex. fagul, stejarul). Sunt utilizate în industria lemnului. FAGNANO [fanano] (CAMI), lac în partea meridională a Americii de Sud (Ins. Mare a Ţării de Foc), la graniţa dintre Argentina şi Chile; 593 km2. Ad. max.: 919 m. Situat într-o depr. tectonică, are forma unui fiord. Descoperit în 1886. FAGOCIT (< fr. {i}; {s> fag- + cito-) s. n. 1. (HIST.) Celulă capabilă să capteze, prin fagocitoză, particule sau ma-cromolecule străine sau proprii, degra-dându-le intracelular. 2. (BOT.) Celulă cu nucleu lobat, situată în rădăcină, capabilă să digere filamentele anumitor ciuperci. FAGOCITQZĂ (< fr.) s. f. înglobare şi distrugere a particulelor de origine exogenă (bacterii, virusuri, fungi) sau endogenă (celule alterate fiziologic sau malign) prin fagocite. FAGOFOBIEE (< fr.) s. f. Teamă morbidă de a înghiţi, de a se îneca cu alimente. FAGOPIRISM (< fr.; {s> Fagopyrum „hrişcă") s. n. Boală a animalelor, caracterizată printr-o mare sensibilitate la acţiunea luminii solare, după ingerarea de hrişcă; apare mai ales la animalele cu pielea nepigmentată (porci, oi). FAGOT (< fr., it., germ.) s. n. Instrument muzical de suflat, din lemn, cu registru grav şi timbru nazal, alcătuit dintr-un tub lung şi un tub suplimentar, îndoit la capăt, terminat cu o ancie dublă; inventat de A. Albonesi (1539). FAGUET [faghe], Émile (1847— 1916), critic şi istoric literar francez. Analist de factură impresionistă („Arta de a citi", „Istoria literaturii franceze**, „Secolul al XVII-lea, studii literare şi dramatice"). Alte lucrări: „Anticlericalismul", „Pacifismul", „Feminismul**. FAGURE (lat. *favulus) s.m. (APIC.) Construcţie de ceară cu celule mici, hexagonale (8 000—10 000 pe ambele feţe), realizată prin secreţia glandelor cerifere ale albinelor lucrătoare. Serveşte ca adăpost pentru ouă şi miere. F. naturali sunt tot mai mult înlocuiţi prin f. artificiali, produşi pe cale industrială. FAHD IBN ABD al-AZIZ (n. 1923), rege al Arabiei Saudite şi şef al guvernului (din 1982). FAHLBANDE (cuv. germ.) [fa:lbande] subst. Şisturi cristaline impregnate cu nodule şi granule de pirită, calcopirită, blendă şi sulfură de argint. FAHLSTRÔM, Ôjvind (1928-1976), poet şi pictor suedez. Poezie militantă („Manifest de poezie concretă"). Pictură abstractă tratând cu ironie chestiuni politice („Şezând", seria „Planétarium", „Războiul rece", „Ultima misiune a dl. Schweitzer"). FAHRENHEIT [fa.ranhait], Gabriel Daniel (1686—1736), fizician german. Unul dintre fondatorii termometriei. A inventat termometrele cu alcool (1709) şi cu mercur (1714). A descoperit că punctele de fierbere ale lichidelor variază cu presiunea. Numele său a fost atribuit unui grad de temperatură (gradul F.). — Scara de temperatură F., scară termometrică utilizată în ţările anglo-saxone, al cărei interval standard de temperatură este divizat în 180 de grade, punctele de topire a gheţii şi de fierbere a apei, la presiune normală, fiind de 32 şi, respectiv, 212°F. FA-HSIEN (FA-HIEN) (sec. 4-5), călugăr budist chinez. A străbătut partea de S a deşertului Gobi şi India (399). A petrecut câţiva ani (c. 405—c. 411) la curtea regelui Chandragupta II. Relatare asupra locurilor vizitate. FAIANŢĂ (< fr.; n. pr. Faenza) s. f. 1. Produs ceramic clincherizat, nevitrifiat, 279 FAIANŢĂ Supieră suedeză, din sec. 18, din Lund Faianţă italiană din Urbino cu cei puţin o faţă glazurată, obţinut prin arderea unui amestec de argilă plastică şi nisip, sau amestec de caolin, feldspat şi cuarţ; din f. se execută plăci pentru placaje, veselă, obiecte sanitare, obiecte decorative etc. 2. Ceramică vernisată sau smălţuită (f. comună, colorată, acoperită cu un smalţ opac, în general alb; f. fină, albă, acoperită cu un smalţ transparent). FAIDHERBE [federb], Louis Léon César (1818—1889), general francez. Unul dintre fondatorii imperiului colonial francez în Africa. Guvernator al Sénégalului (1854-1861; 1863-1865); a inţiat construirea porturilor din Dakar şi Rufisque. Comandant al Armatei de Nord în Războiul Franco-Prusian; victorios la Pont-Noyelles şi Bapaume (4 ian. 1871), dar învins la Saint-Quentin (19 ian.). FAIK, Sait (1906-1954), scriitor turc. Maestru al nuvelei contemporane turce („Samovarul", „Cisterna", „Soclul fântânii", „Puţin zahăr“). FAILjBIL, -Ă (< fr.) adj. Supus greşelii, care se poate înşela. FAIMĂ (< lat. fama) s. f. Renume, reputaţie; notorietate. FAIMOS, -OASĂ (după fr., lat.) adj. Cu faimă, vestit, celebru; renumit. FAIN, -Ă (< germ.) adj. (Reg.) Foarte bun; ales, minunat, frumos. FAIRBANKS [feabæncs], Douglas (1883—1939), actor american de teatru şi film. Roluri de june prim; a creat prototipul eroului din filmele de capă şi spadă („Semnul lui Zorro“, „Robin Hood“, „Hoţul din Bagdad", „Piratul negru", „Cei trei muşchetari"). FAIRFAX [feQfæx], Thomas (1612— 1671), general englez. Comandant al armatei Parlamentului (1645) în timpul Revoluţiei Engleze. L-a înfrânt pe regele Carol I la Naseby (iun. 1645) şi a contribuit la restaurarea monarhiei prin aducerea pe tron a lui Carol II Stuart. FAISALABAD, oraş în NE Pakistanului, la V de Lahore; 1,1 mii. loc. (1981, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Ind. textilă, încălţ., chimică şi alim. (zahăr, ulei, morărit). Universitate. Vechea denumire: Lyallpur. FAJANS [feidjanz], Kasimir (1887— 1975), fizician şi chimist american de origine poloneză. Stabilit în S.U.A. (1936). Prof. univ. la Karlsruhe, München şi Ann Arbor (Michigan). Lucrări în domeniul chimiei fizice, fotochimiei şi radioactivităţii. A descoperit (1913), în acelaşi timp şi independent de F. Soddy, legea deplasării radioactive. Louis Léon César Faidherbe Douglas Fairbanks (în „Piratul negru") FAKHR AL DIN II 280 FAKHR AL DIN II (FICARDIN) (1572—1635), emir al Libanului (1593— 1633). A dus o politică de unificare a druzilor şi maroniţilor din Munţii Libanului, fapt ce a determinat invadarea ţării de către otomani. Se autoexilează. Revine în 1618, dar este înfrânt de otomani (1633), dus în captivitate şi executat la Istanbul FALAISE [falez], localit. în NV Franţei (Normandia), la SE de Caen; c. 10 mii loc. în zona localităţilor F.—Argentan, trupele germane au fost încercuite de Aliaţi (18—23 aug. 1944) şi, în urma unor lupte grele, au fost înfrânte. V. şi Argentan. FALANGĂ (< fr., gr.) I. 1. (în Grecia antică) Unitate militară formată din infanterişti înarmaţi cu lănci, aşezaţi în rânduri lungi, compacte şi având centrul şi aripa dreaptă mai puternice (ex. f. tebană, f. macedoneană). ♦ Fig. Grup compact şi omogen de oameni. 2. (în concepţia lui Ch. Fourièr) Celulă social-economică primară formată din 1 500— 2 000 de persoane, care trebuia să funcţioneze ca o asociaţie de producţie şi consum bazată îndeosebi pe îndeletniciri agricole. 3. Grupare politică şi paramilitară fascistă. II. (ANAT.) Fiecare dintre oasele care alcătuiesc scheletul degetelor. FALANSTÇR (< fr.) s. f. (în concepţia lui Ch. Fourier) Mare edificiu în formă de palat, cu corpuri de clădiri ce comunică între ele, în care urma să trăiască o falangă (2). în România s-a înfiinţat un f., în 1835, la Scăeni (jud. Prahova), din iniţiativa Iui T. Diamant. FALANSTERIANISM (< fr.) s. n. Doctrina socială a lui Ch. Fourier. V. fourierism. FALĂ (< sl.) s. f. 1. Trufie, mândrie, orgoliu. 2. Strălucire, măreţie; pompă. ♦ Glorie, renume. FALCĂ (lat. * falca) s. f. 1. Denumire populară a maxilarului şi a mandibulei. ♦ Partea inferioară a obrazului. ♦ (La insecte şi crustacee) Maxilă. 2. Element al unui dispozitiv de prindere a unei maşini, utilaj etc., care realizează prinderea sau eliberarea unui obiect (ex. f. de menghină). 3. Organ de maşină, de formă adecvată, care serveşte la sfărâmare, deformare, ghidare etc. (f. de concasor, f. de osie, f. de ghidare etc.). FALCE (lat. falx, -cis) s. f. (înv.) Unitate de măsură agrară, egală cu 1,43 ha, folosită în Moldova. FALCÔN, stat în NE Venezuelei; 24,8 mii km2; 599,2 mii loc. (1991). Centrul ad-tiv.: Coro. Expl. de petrol, gaze naturale şi forestiere. Trestie de zahăr, cafea, cacao, cereale. Creşterea animalelor. FALCONET [falcone], Étienne (1716 — 1791), sculptor francez. Lucrări caracterizate prin rigoarea compoziţiei şi viziunea clasică asupra formelor („Milon din Crotona devorat de leu“, „Pygmalion la picioarele propriei statui'*). A executat statuia ecvestră din Sankt Petersburg închinată lui Petru I („Călăreţul de aramă"). FALCONÇT (< it.) s. f. Piesă de artilerie de calibru mic, folosită în Evul Mediu. Componentă a artileriei de câmp, executa trageri directe asupra trupelor şi obiectivelor inamice. FALCONIFORME (< fr.; {s> lat. falcon „şoim“ + forma ,,formă“) s. f. pl. (ORNIT.) Ordin de răpitoare de zi (ex. vulturul, pajura, uliul, şoimul). FALD (< ucr.) s. n. Cută adâncă pe care o formează o haină largă sau un material care atârnă; creţ (3). FALŞRN (< fr., lat. Falernum) s. n. Vin de calitate superioară produs în Campania, cunoscut din Antichitate. FALEZĂ (< fr.) s. f. Ţărm abrupt creat prin abraziune marină sau lacustră. ♦ Fâşie îngustă de pământ, special amenajată pentru plimbare de-a lungul ţărmului. FALIE (< fr.) s. f. (GEOL.) Dislocaţie de ruptură în scoarţa terestră, pe a cărei suprafaţă de discontinuitate compartimentele (părţi ale aceluiaşi strat) sunt deplasate unul faţă de celălalt, rezultând o denivelare. F. pot să apară asociate în sisteme sau în fascicule şi sunt rezultatul mişcărilor tectonice verticale. FALIER sau FALIERO, familie de dogi veneţieni. Mai important: Marino (1274-1355), doge (1354-1355); a organizat un complot împotriva guvernului patrician al Veneţiei, în urma căruia a fost decapitat. Viaţa sa l-a inspirat pe lordul Byron („Marino Faliero"). FALIMENT (< it., germ.) s. n. 1. Stare de insolvabilitate a unei persoane fizice sau juridice, stabilită (constatată) prin hotărâre judecătorească şi urmată de lichidarea integrală, în beneficiul tuturor creditorilor, a patrimoniului falitului, care pierde dreptul de a efectua Étienne Falconet: Statuia lui Petru I din Sankt Petersburg 281 FALSET Erich von Falkenhayn acte de comerţ şi dreptul de administrare şi dispoziţie asupra bunurilor sale; bancrută. 2. Fig. Ruină, eşec total. Expr. A da faliment = a nu izbut( într-o acţiune. FALIMENTAR, -Ă (< it. sau faliment) adj. în stare de faliment; insolvabil. ♦ Fig. Care a suferit un eşec dezastruos; ruinat, distrus, prăbuşit. FALIT, -Ă (< it.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care se află în stare de faliment. ♦ Fig. Ruinat, distrus. FALKBERGET [falcbærga], Johan (1879—1967), scriitor norvegian. Romane inspirate din viaţa minerilor şi a ţăranilor („Christianus sextus11, „Pâine şi noapte"). FALKENHAYN [falconhain], Erich von (1861—1922), general german. în timpul primului război mondial a fost şef al Marelui Stat-Major (1914—1916), comandant al Armatei a IX-a în campania din România (1916—1917), iar din mart. 1918, al Armatei a X-a pe frontul rusesc. FALKIRK [fo:lcac], oraş în Marea Britanie (Scoţia), la NE de Glasgow; 148,2 mii loc. (1981, cu suburbiile). Expl. de cărbuni şi min. de fier. Ind. aluminiului, chimică. Morărit; fabrici de bere. FALKLAND [folcbnd] (în sp. MALVINAS) 1. Arh. în SV Oc. Atlantic, la c. 500 km ESE de ţărmul Americii de Sud, format din două ins. pr. (F. de Vest şi F. de Est) şi din c. 200 ins. mici; 12,2 mii km2; 2,1 mii loc. (1993). Centrul ad-tiv.: Stanley. Relief muntos (705 m), ţărmuri crestate, climă rece, oceanică şi vegetaţie de tundră. Creşterea animalelor (ovine, bovine). Pescuit şi vânătoare de balene. Descoperite de navigatorul englez J. Davis în 1592 şi numite de englezi Falkland, iar de francezii din Saint-Malo — Malouines, insulele sunt ocupate în 1770 de spanioli, în 1820 de argentinieni, iar după alungarea acestora de către trupele engleze, în 1833, devin colonie a Coroanei britanice (1892). Autorităţile argentiniene consideră terit. ca aparţinând Argentinei. Debarcarea forţelor armate argentiniene, în apr. 1982, la Stanley, în scopul „reintegrării insulelor Malvinas în patrimoniul naţional", a determinat, în apr.—iun. 1982, declanşarea unui conflict armat argentiniano-britanic, soldat cu reocuparea insulelor de către unităţi militare britanice. între 1908 şi 1985, ins. Georgia de Sud şi Sandwich de Sud au fost dependente politic şi ad-tiv de ins. F. După 3 oct. 1985, depind numai ad-tiv. în timpul primului război mondial, lângă F. a avut loc o luptă navală (dec. 1914) între escadrilele germană şi engleză, încheiată cu victoria englezilor. 2. Curent rece în Oc. Atlantic, lângă coastele Americii de Sud (între Arh. Falkland şi estuarul La Plata). Viteza: 1—2 km/h. Temperatura apei: 4—15° C. FALLA [faXa], Manuel de (1876- 1946), compozitor şi pianist spaniol. Creaţie de mare originalitate, valorificând sugestiile muzicii folclorice şi preluând elemente ale impresionismului. Opere („Viaţa scurtă"), balete („Amorul vrăjitor", „Tricornul"), lucrări orchestrale („Nopţi în grădinile Spaniei"). Hans Fallada FALLACI, Oriana (n. 1929), ziaristă şi scriitoare italiană. Cunoscută corespondentă de război în Vietnam, Orientul Mijlociu, America de Sud. A colaborat la principalele publicaţii din lume („Life", „New York Times", „Washington Post" ş.a.). Romane („Penelopa în război", „Scrisoare către un copil nenăscut", „In Sh’allah", „Un bărbat"). FALLADA, Hans (pseud. lui Rudolf Ditzen) (1893—1947), scriitor german. Romane realiste, explorând destinul micii burghezii şi al omului mărunt din mediul citadin în lupta pentru existenţă („Omule mărunt, încotro?", „Lup printre lupi", „Fiecare moare singur"); romane autobiografice. FALL RIVER [fol riva], oraş în NE S.U.A. (Massachusetts), port la Oc. Atlantic; 157,3 mii loc. (1990, cu suburbiile). Unul dintre cele mai vechi centre ale ind. bumbacului din S.U.A. Ind. constr. de maşini (şantiere navale, electronică şi electrotehnică), a hârtiei, conf., maselor plastice şi cauciucului. FALS, -Ă (< lat. falsus, după fr.) adj., s. n. I. Adj. 1. Care nu este conform adevărului; mincinos. + Inexact, eronat. ♦ Neautentic, nereal; imitat, artificial. O Coastă f. = cartilaj prin intermediul căruia se articulează coastele de stern. 2. Prefăcut, ipocrit. 3. (MUZ.) Incorect ca intonaţie. 4. Neîntemeiat. II. S. n. 1. Neadevăr, contrafacere. 2. (DR.) F. material în înscrisuri oficiale = infracţiune care constă în contrafacerea scrierii ori semnăturii sau alterarea în orice alt mod (adăugiri, modificări în conţinut) a unui înscris oficial. F. intelectual = falsificare a unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar ori alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea, cu ştiinţă, a unor date sau împrejurări. F. în înscrisuri sub semnătură privată = contrafacerea scrierii sau semnăturii şi alterarea în orice alt mod a unui înscris sub semnătură privată, pe care făptuitorul îl foloseşte personal ori îl încredinţează unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii unor consecinţe juridice, o înscriere în f. = procedură prin care se urmăreşte stabilirea falsului (II, 2) de către instanţa penală şi, drept consecinţă, înlăturarea actului falsificat şi sancţionarea celui vinovat de fals. FALSET (< it., germ.) s. n. (MUZ.) Registrul cel mai înalt al vocii masculine, situat deasupra ultimelor rezonanţe acute ale registrului „de piept". + Mod de emisie obţinut prin obturarea parţială FALSIFICA 282 a glotei, menţinând laringele în poziţie înaltă. Utilizat de cântăreţi în timpul repetiţiilor, pentru a evita oboseala excesivă. FALSIFICA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A face ca un lucru să semene cu altul, cu intenţia de a înşela; a contraface. 2. (DR.) A săvârşi un fals (II, 2). 3. A prezenta ceva altfel decât este; a denatura, a mistifica. FALSIFICARE (< falsifica, după fr. falsification) s. f. Acţiunea de a falsifica. -O (DR.) F. de monede sau de alte valori; f. de timbre, mărci sau bilete de transport; de valori străine; f. a instrumentelor oficiale de autentificare sau de marcare = infracţiuni constând în săvârşirea unor fapte de contrafacere, imitare, reproducere neautorizată etc. a bunurilor sau valorilor menţionate, în vederea folosirii sau punerii lor în circulaţie. FALSIFICATOR, -OARE (< fr.) s. m. si f. Persoană care Săvârşeşte un fals (111,2). FALSITATE (< it., lat.) s. f. Caracterul a ceea ce este fals (I, 1); lipsă de adevăr; netemeinicie. ♦ Ipocrizie, făţărnicie, prefăcătorie. FALSTAFF v. Fastolf, Sir John. FALSTER [falstar], ins. daneză în M. Baltică, la S de ins. Sjælland; 513 km2; c. 50 mii loc. Oraş pr.: NykQbing Falster. Relief morenaic, vălurit, cu păşuni şi resturi de păduri. Creşterea animalelor pentru lapte şi a păsărilor. Cereale; pomicultură (mere). Legată de ins. Sjælland şi Lolland prin poduri. FALTINGS, Gerd (n. 1954), matematician german. Prof. univ. la Princeton (New Jersey). Cercetări de geometrie algebrică cu aplicaţii în teoria numerelor. Medalia Fields (1986). FALŢ (< germ.) s. n. 1. Tăietură profilată executată în lungul marginii unei piese (scândură, placă de piatră etc.), în vederea îmbinării cu o altă piesă a cărei tăietură are un profil corespunzător. ♦ (CONSTR.) Şanţ mic pe faţa unei ţigle, în lungul marginii care se îmbină cu o nervură de acelaşi profil, executată pe cealaltă faţă a ţiglei vecine, pentru a evita pătrunderea apei de ploaie. 2. îmbinare a foilor de tablă subţire prin îndoirea, una peste alta, la 180°, a marginilor alăturate. 3. îndoitură a unei coli de hârtie împăturite. 4. (TIPOGR.) Bentiţă de pânză sau de hârtie pe care se lipesc planşele intercalate într-un volum. 5. Fiecare dintre bucăţile mici de piele care cad la maşina de fălţuit. 6. Cleşte de formă specială, folosit la tragerea pe calapod a feţelor încălţămintei în operaţiile manuale. FALUN [falun], oraş în Suedia centrală; 53,7 mii loc. (1991). Expl. de min. de cupru şi de fier. Metalurgia cuprului. Constr. de vagoane; produse chimice. Biserica Stora Kopparbergs (sec. 15). Muzeu etnografic. FALUNE s. n. pl. (GEOL.) Depozite sedimentare necimentate, formate preponderent din cochilii de moluşte (lame-libranhiate şi gasteropode). FALX (cuv. lat.) subst. Sabie scurtă, specifică dacilor (Falx dacorum). FAMAGUSTA (GAZIMAÔUSA), oraş în Cipru, port în E ins.; 19,4 mii loc. (1985). Pescuit. Export de citrice, măsline, tutun şi vin. Ind. textilă şi alim. Numeroase monumente religioase (biserica Sf. Nicolae, azi moschee) şi laice din sec. 13—14. întemeiat în sec. 3 Î.Hr. de Ptolemeu II, regele Egiptului elenistic, sub denumirea de Arsinoe, a cunoscut o perioadă de înflorire până la cucerirea arabă (674). S-a aflat în stăpânirea genovezilor (din 1372) şi a veneţienilor (din 1489). A fost cucerit de Imp. Otoman (în 1571), după un lung asediu. FAMA LIPSCHII PENTRU DACIA, prima publicaţie în limba română. A apărut săptămânal, la Leipzig, în iun.— dec. 1827, din iniţiativa şi cu finanţarea unui grup de boieri, în frunte cu Dinicu Golescu. Redactori: I.M.C. Rosetti şi A.l. Lascăr. Unicul număr păstrat datează din nov. 1827. FAMAT, -Ă (< fr., lat.) adj. Rău ~ = care are o reputaţie proastă. FAMEN (lat. feminus) s. m. 1. Eunuc (1). 2. (în „Noul Testament") Persoană care, prin voinţă şi exerciţiu spiritual continuu, şi-a înfrânat complet pornirile trupului, renunţând de bunăvoie la căsătorie şi la relaţii sexuale (ex. apostolul Pavel). FAMENIAN, etaj al Devonianului superior, caracterizat prin specii de bra-hiopode, amoniţi etc. FAMILIA 1. Revistă română enciclopedică şi beletristică. Apărută sub conducerea lui losif Vulcan, mai întâi la Pesta (1865—1880), apoi la Oradea (1880—1906). Editată de un comitet în perioada interbelică (1926—1929, 1934—1940, 1944). Printre colaboratori: M. Eminescu (care a debutat aici), G. Coşbuc, T. Cipariu, G. Bariţiu, Şt. O. losif, Al. Vlahuţă, O. Goga, Cezar Petrescu, M. Eliade, I. Agârbiceanu, I. Minulescu, T. Vianu ş.a. 2. Revistă de cultură care apare la Oradea (din 1965). FAMILIAL, -Ă (< fr.) adj. Privitor la familie (1), care ţine de familie; destinat familiei. FAMILIAR, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre exprimare, limbaj) Simplu, obişnuit. ♦ (Despre comportări, atitudini) Simplu, neafectat, prietenos, cordial, intim. 2. Cunoscut, ştiut. FAMILIARJSM (< familiar) s. n. Intimitate exagerată între membrii unui colectiv. FAMILIARITATE (< fr., lat.) s. f. Comportare, atitudine familiară (1). ♦ (La pi.) Vorbe, gesturi etc. permise numai în relaţii familiale sau între prieteni apropiaţi. FAMILIARIZA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. A (se) deprinde cu ceva (prin practică), a cunoaşte sau a face să cunoască mai bine un lucru, a (se) obişnui cu (ceva). FAMILIE (< fr., lat., it.) s. f. 1. Formă istorică de comunitate umană între membrii căreia există relaţii întemeiate pe consangvinitate şi înrudire, acestea fiind sancţionate prin norme; nucleu social elementar, realizat prin căsătorie, care uneşte pe soţi (părinţi) şi pe descendenţii acestora (copiii necăsătoriţi) prin raporturi strânse de ordin biologic, economic şi spiritual, şi care îndeplineşte diferite funcţiuni (economică, biologică, de socializare). -0- Nume de f. = nume pe care îl poartă toţi membrii aceleiaşi familii. Aer de f. = ansamblu de trăsături comune persoanelor înrudite. ♦ Totalitatea persoanelor legate prin raporturi de rudenie. <£ Sociologia familiei = ramură specializată a sociologiei care studiază f. ca o structură dinamică, definită în raporturile sale cu mediul social global. ♦ Totalitatea persoanelor câre descind dintr-un strămoş comun; neam (3), descendenţă. 2. Fig. Grup de persoane, de ţări etc. legate prin comunitate de interese, de aspiraţii. 3. (BIOL.) Categorie sistematică subordonată ordinului; cuprinde unul sau mai multe genuri de organisme. 4. (LINGV.) Totalitatea cuvintelor, derivate şi compuse, formate de la acelaşi cuvânt de bază. ♦ Grup de limbi care provin din aceeaşi limbă, numită limbă comună. 5. (MAT.) Mulţime de drepte, de curbe sau de suprafeţe ale căror ecuaţii sunt asemănătoare, deose-bindu-se între ele doar prin valorile unuia sau mai multor parametri reali; colecţie de obiecte matematice asemănătoare (ex. f. de mulţimi, f. de vecinătăţi, f. de matrici etc.) O F. indexată = f. în care fiecărui element i se asociază un unic element al unei mulţimi, numită mulţime index. FAM (PHAM) VAN DONG (n. 1906), om politic comunist vietnamez. Prim-min. al Republicii Democrate Vietnam 283 FANTAST (1955—1976) şi preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Socialiste Vietnam (1976—1986). FAN (cuv. engl., abreviere de la fanatic) [fæn] s. m. Admirator fanatic al unui cântăreţ, actor, sportiv etc. FANA (< fr.) vb. I refl. A se ofili, a se vesteji, a se trece. FANAR (FENER), cartier din Con-stantinopol (Istanbul), locuit de greci; reşedinţă a patriarhului ortodox de Constantinopol (din 1453). FANARIOT, -Ă (< ngr.; Fanai) s. m., adj. 1. S. m. Denumire a vârfurilor populaţiei orăşeneşti greceşti din Imp. Otoman, care, începând din sec. 16, au avut un important rol economic şi politic; din rândul lor erau aleşi numeroşi dregători ai Porţii Otomane. în Moldova (1711—1821) şi în Ţara Românească (1716—1821), domnii au fost numiţi de sultan dintre f. 2. Adj. Care se referă la fanarioţi (1), al fanarioţilor, caracteristic pentru fanarioţi. FANARIOTISM (< fanariot) s. n. Termen folosit în publicistica sociologică interbelică pentru a desemna acele suprastructuri de guvernare „delegate", puse în funcţiune de către pături de funcţionari şi politicieni recrutaţi pe baza loialităţii şi a dependenţei totale faţă de voinţa şi interesele unei autorităţi centrale situate într-o metropolă străină (imperială sau capitalistă); regim degradant al unei puteri locale care renunţă la atributul suveranităţii pentru a căpăta, în schimb, protecţia unei puteri străine şi a se bucura de „favorul centrului"; administraţie în care funcţiile se confundă cu beneficiile şi poziţia publică cu privilegiul personal sau de grup; atitudine de totală desconsiderare a obligaţiilor publice şi a oricăror preocupări pentru organizarea raţională a muncii, a proprietăţii şi a pietii. FANATIC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Şi subst.) Stăpânit de fanatism. ♦ Care manifestă admiraţie, pasiune exaltată pentru cineva sau pentru ceva. 2. (Des- Amintore Fanfani pre sentimente, manifestări) împins la extrem, excesiv, exagerat, pătimaş. FANATISM (< fr.) s. n. Zel excesiv pentru o religie. ♦ Ataşament exagerat, faţă de o convingere, de o idee, însoţit de totală intoleranţă faţă de adversari, de respingere a oricărei posibilităţi de compromis. FANDA (< fr.) vb. I intranz. (SPORT) A duce un picior înainte, lateral, oblic sau înapoi, în aşa fel încât piciorul din faţă să fie îndoit de la genunchi, iar cel dinapoi să rămână întins, centrul de greutate al corpului fiind mutat pe direcţia deplasării efectuate. FANDANGO (cuv. sp.) subst. Vechi dans popular spaniol în măsură ternară şi cu mişcare vioaie, acompaniat de chitară şi de castaniete; melodia corespunzătoare acestui dans. FANDOSEALĂ (< fandosi) s. f. Faptul de a se fandosi; atitudine afectată. FANDOSI (< ngr.) vb. IV refl. A face mofturi, a se alinta; a-şi da aere. FANÇRE (< fr.; {s} gr. phaneros „vizibil") s. n. pl. 1. (ANAT.) Anexele pielii, cu rol de protecţie a organismului (ex. părul, unghiile). 2. Formaţiuni ale pielii mamiferelor şi păsărilor (păr, lână, pene, coarne etc.) folosite la fabricarea făinii tehnice, confecţionarea obiectelor gospodăreşti, în ind. textilă etc. FANERITIC, - (< fr. {i>; fe> gr. phaneros „vizibil") adj. (Despre structura unor roci magmatice) Care are toate mineralele componente cu dimensiuni macroscopice. FANEROFITE (< fr. {i}; (s> gr. phaneros „vizibil" + phyton „plantă") s. f. pl. Nume dat plantelor lemnoase (arbori şi arbuşti). FANEROGAMĂ (< fr. {i>; {s> gr. phaneros „vizibil" + gamos „unire") s. f. (La pl.) Nume dat plantelor cu fiori care se înmulţesc prin seminţe; (şi la sg.) plantă de acest fel; spermatofită. FANFANI, Amintore (n. 1908), economist şi om politic italian. Secretar general (1954-1959 şi 1973-1975) şi preşedinte (1976) al Partidului Democrat Creştin. Prim-min. (ian.—febr. 1954, 1958-1959, 1960-1963 şi 1982-1983). FANFARĂ (< fr.) s. f. Orchestră alcătuită din instrumente de suflat şi de percuţie; capelă1 (4). FANFARQN, -O^NĂ (< fr.) s. m. şi f. Persoană plină de sine, care face caz de calităţi închipuite. FANFARONADĂ (< fr.) s. f. Faptă, vorbă de fanfaron; lăudăroşenie. FANGEN, Ronald (1895-1946), scriitor norvegian. Apărător şi promotor al valorilor tradiţionale. Drame de moravuri („Ziua promisă"). Romane de factură lirică („Drumul unei femei", „Un înger de lumină"). FANGIO [fanhio], Juan Manuel (1911—1995), automobilist argentinian. Campion mondial de Formula 1 (1951 şi 1954-1957). FANGOTERAPIE (< fr.; {s} it. fango „noroi, nămol" + gr. therapeia „tratament") s. f. Tratament cu nămoluri naturale, utilizat sub formă de aplicaţii locale sau generale în reumatism, artropatii, nevralgii etc. FAN-IN (cuv. engl.) [fæn in] subst. (INFORM.) Numărul de intrări ale unei porţi logice; entranţă. FANION (< fr.) s. n. Steguleţ montat pe lance sau suliţă, în mod decorativ, dar şi pentru a marca unitatea sau subunitatea militară din care face parte trupa. S-a folosit în mod deosebit de către unităţile călare. + Steguleţ folosit pentru semnalizare (la căile ferate, în sport etc.). FANON (< fr.) s. n. 1. Fiecare dintre lamele cornoase, lungi de c. 2 m, fixate de maxilarul superior al balenelor. Formează o sită care reţine hrana, lăsând apa să se scurgă. 2. Cută a pielii de pe marginea inferioară a gâtului la bovine şi la unele rase de ovine. Constituie adesea, prin formă şi mărime, un caracter de rasă. Este mai dezvoltată la masculi. Sin. salbă (2). FANOTRON (< fr.; {s} gr. phanos „luminos" + fr. [élecjtron „electron") s. n. Gazotron. FAN-OUT (cuv. engl.) [fæn aut] subst. (INFORM.) Numărul de ieşiri ale unei porţi logice; sortanţă. FANTASC, -Ă (< fr.) adj. Ciudat, bizar. FANTASM (< fr.) s. n. Produs al fanteziei, născocire a imaginaţiei. + (PSIH.) Construcţie a imaginaţiei creatoare. ♦ (în psihanaliză) Ansamblu de reprezentări imaginative, conştiente sau inconştiente, compensând decepţiile şi dorinţele celor incapabili de adaptare la real şi care se refugiază în reverie. FANTASMAGORIC, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de fantasmagorie; ireal, fantastic. FANTASMAGORIE (< fr.) s. f. Imagine fantastică, vedenie produsă de o minte tulburată. ♦ Idee bizară; aberaţie, elucubraţie. FANTASMĂ (< ngr.) s. f. Arătare, fantomă, stafie. ♦ Fig. Imagine neclară, ireală. ♦ Himeră, iluzie. FANTAST, -Ă (< germ.) adj., s. m. şi f. 1. (Livr.) Adj. Care este produsul imaginaţiei. 2. S. m. şi f. Persoană stăpânită de idei fantastice; visător. FANTASTIC 284 FANTASTIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care nu există în realitate, care este un produs al fanteziei; fabulos, supranatural; p. ext. care pare ireal, de necrezut; minunat. <0 Literatură f. = modalitate a literaturii bazată pe convenţia agresiunii misterului (a inexplicabilului, inadmisibilului, insolitului, supranaturalului) în lumea reală sau în viaţa cotidiană. L.f. implică relatarea unor evenimente sau prezenţa unor detalii care ţin de două ordini diferite, determinând ezitarea cititorului între o explicaţie naturală şi una supranaturală — ezitare ce poate fi împărtăşită şi de unul dintre personaje. Categorii tematice specifice l.f.: fantoma, strigoiul, vampirul, vârcolacul, vrăjitorii şi vrăjitoarele, fiinţa invizibilă, părţile separate ale trupului omenesc, mirajul, regresiunea în timp, pactul cu diavolul, tulburările personalităţii ş.a. Reprezentanţi: E.A. Poe, E.T.A. Hoffmann, Gogol, J. Potocki, A. Bierce, J. L. Borges, M. Eminescu, I. L. Caragiaie, G. Galàction, V. Voicu-lescu, M. Eliade. 2. (Şi adv.) Extraordinar, grozav. 3. S. n. Categorie estetică ce defineşte breşa pe care o creează inexplicabilul, iraţionalul, insolitul, neinteligibilul, straniul care irumpe în lumea reală; f. se naşte dintr-un detaliu ciudat, enigmatic, deconcertant, supranatural, inadmisibil pentru experienţă şi raţiune, detaliu ce tulbură întreaga logică a ansamblului. F. durează atâta timp cât ţine ezitarea receptorului (cititor, privitor) între o explicaţie naturală şi una supranaturală. FANTĂ (< fr.) s. f. Deschidere strâmtă, crăpătură (într-un perete). ♦ (FIZ.) Deschidere dreptunghiulară îngustă, care permite trecerea şi limitează secţiunea unui fascicul de radiaţie ondulatorie sau corpusculară; fereastră (4). (ANAT.) F. palpebrală = deschiderea dintre pleoape. FANTEZIE (FANTAZJE) (< fr., lat.) s. f. 1. Imaginaţie. ♦ Imaginaţie creatoare; facultate esenţială în actul de plăsmuire a universului ficţiunii, de invenţie artistică. Termenul adecvat Henri Fantin-Latour: „Natură moartă“ acestui sens este fantazie, în timp ce fantezie desemnează înclinaţia unor creatori către neobişnuit, bizar. 2. (La pl.) Plăsmuiri. 3. (Fam.) Capriciu; ciudăţenie. 4. Compoziţie muzicală instrumentală de formă liberă, având caracter de improvizaţie, de virtuozitate, folosind uneori prelucrarea melodiilor, cântecelor şi dansurilor populare, a ariilor de operă etc. FANTEZIST, -Ă (< fr.) adj. 1. Care ţine de fantezie (1), privitor la fantezie, bazat pe fantezie. 2. (Despre oameni; şi subst.) Care este condus în acţiunile sale de prea multă fantezie (1), care nu are simţul realităţii. 3. (Despre creatori sau opere literare) Care instituie un univers, împletind pitorescul cu straniul, capriciul şi spiritul poetic cu melancolia şi sentimentul solitudinii. în literatura română au scris opere f. D. Anghel, Al. Macedonski, A. Maniu, Mateiu I. Caragiaie, I. Vinea ş.a. FANTIN-LATOUR [făte-latu:r], Henri (1836—1904), pictor şi litograf francez. Principal reprezentant al realismului intimist. Portrete de grup („Omagiu lui Delacroix") sau individuale (,,Manet“) şi naturi statice. FANTOMATIC, -Ă (< fr.) adj. Cu aspect de fantomă; fig. vag, neprecis; (fam., despre fiinţe) foarte slab, spectral. FANTOMĂ (< fr.) s. f. Arătare, nălucă, vedenie, fantasmă, spectru; stafie, strigoi. ♦ Fig. Ceea ce are o existenţă fictivă. FANTQŞĂ (< fr.) s. f. Marionetă, păpuşă trasă cu sfori. ♦ Fig. Om lipsit de personalitate; om de paie. F.A.O. (Food and /Agriculture Organization of the United Nations) v. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură. FAPT (lat. factum) s. n. 1. Lucru, întâmplare reală; circumstanţă concretă. <0 F. juridic = (în sens restrâns) eveniment natural sau acţiune omenească săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice (dar care produce asemenea efecte, în temeiul legii); în sens larg, noţiunea include şi acte juridice, adică manifestările de voinţă făcute anume în scopul de a produce efecte juridice (de a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice conţinând drepturi şi obligaţii). Loc. De fapt = efectiv, real; în realitate. 2. Fenomen. ♦ (SOCIOL.) Orice fenomen, proces, acţiune, întâmplare care manifestă trăsături calitative în stare să le confere repetabilitate, exterioritate (independenţă faţă de stările psihice ale celui care le percepe). 3. Acţiune, faptă. -0- Expr. Fapt împlinit = acţiune care s-a încheiat, Michael Faraday situaţie care nu mai poate fi schimbată. 4. (în) faptul zilei (sau dimineţii) = (în) zori. (în) faptul serii = (pe) înserat. FAPTĂ (lat. facta) s. f. Acţiune, lucru înfăptuit, fapt (3). Fapte de arme = acte de eroism militar. FAPTELE APOSTOLILOR v. Apostolul. FAPTIC, -Ă (< fapt, după germ., rus.) adj. Care ţine de fapte (1), care se referă la fapte, care înregistrază exclusiv faptele. FAR (< fr., lat.; {s> de la numele ins. Pharos, în apropiere de Alexandria, Egipt) s. n. 1. Corp de iluminat care transmite lumina pe o anumită direcţie sub forma unui fascicul divergent (ex. f. de automobil). 2. Construcţie metalică, din zid sau beton, în formă de turn, echipată cu instalaţii prevăzute cu o sursă luminoasă, amplificată cu ajutorul unor lentile plan-convexe. F. reprezintă repere în navigaţia maritimă. FARABI (al-FĂRĂBI), Abü Nasr (c. 870—950), filozof şi savant enciclopedist de limbă arabă din Asia Centrală. A încercat o sinteză între islamism, aristo-telism şi neoplatonism („Cartea concepţiilor locuitorilor oraşului ideal"). FARAD (< fr. {i>; (s> Faraday) s. n. Unitate de măsură a capacităţii electrice (simbol: F) egală cu capacitatea unui conductor care acumulează o sarcină electrică de un coulomb sub o tensiune de un volt. FARADAY [færadei], Michael (1791 — 1867), fizician şi chimist englez. Unul dintre fondatorii electromagnetismului. A descoperit fenomenul de inducţie electromagnetică (1831), paramagnetismul şi diamagnetismul (1845). Contribuţii în electrostatică şi la studiul luminii polarizate (a descoperit, în 1845, fenomenul de polarizare rotatorie în câmp magnetic, numit şi efect F.). A formulat (1833— 1834) legile cantitative ale electrolizei (legile lui F.), a introdus noţiunile de ion, catod, anod, electrod, echivalent electro- 285 FARMACOPEE chimic (numărul lui F.), a realizat lichefierea clorului şi a altor gaze şi a descoperit (1824) benzenul. A enunţat legea conservării sarcinilor electrice (1843) şi a elaborat teoria electrizării prin influenţă şi principiul ecranului electrostatic (cuşca F.). Numele său a fost atribuit unităţii de capacitate (faradul) şi numărului ce exprimă cantitatea de electricitate necesară depunerii unui atom-gram dintr-un element (constanta F.). FARADIZARE (după fr. faradisation) s. f. Aplicare terapeutică a curenţilor de inducţie (ex. în atrofia musculară). FARADMÇTRU (< fr. {i>; (s> fr. farad + gr. metron „măsură") s. n. Instrument de măsurare directă a capacităţii electrice, în limite restrânse (1-2 ^F sau 5-10 UF). FARAGO, Elena (pseud. Elenei Paximade) (1878-1954, n. Bârlad), poetă română. Lirică de factură simbolistă dedicată dragostei şi maternităţii („Şoaptele amurgului"). Cărţi pentru copii („Să fim buni“). FARANDOLĂ (< fr.) s. f. Vechi dans popular francez (din Provence), în măsură binară sau ternară şi cu mişcare rapidă, care se execută cu acompaniament de tamburină şi galoubet (un fel de flaut); melodia corespunzătoare acestui dans. FARAOANI, com. în jud. Bacău, pe dr. Şiretului; 5 597 loc. (1995). Expl. de balast. Staţie de c.f. FARAON (< fr., lat.) s. m. (în Egiptul antic) Titlu pe care îl purta suveranul. FARBAKY [fprboki] Istvân (1837-1929), inventator ungur. Constructor de acumulatoare. A realizat un tip de gazo-gen. Cercetări şi descoperiri în tehnica iluminatului. FARCAŞ, cneaz român. Conducătorul formaţiunii feudale situate în dreapta Oltului. Menţionat de Diploma ioaniţilor (1247). FARCAŞA, com. în jud. Neamţ, pe Bistriţa; 3 258 loc. (1995). Biserica Cuvioasa Paraschiva (1774) în satul Farcaşa. FARCĂU, cel mai înalt vârf din M-ţii Maramureş, alcătuit din porfire, calcare şi gresii. Alt.: 1 961 m. Păşuni alpine. FARD (< fr.) s. n. Produs cosmetic de diferite culori, pentru faţă, ochi şi buze; machiaj, dres. FARDA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) da cu fard, a (se) machia. FAREHAM [fearam], oraş în Marea Britanie (Anglia), la SE de Southampton; 88,3 mii loc. (1981). Constr. navale. Prelucr. pieilor; ceramică. întemeiat în sec. 9. FAREWELL [fesuelj 1. Cap în Noua Zeelandă, pe ţărmul de NV al Insulei de Sud, la M. Tasman, la 43°30’ lat. S şi 172°41 ’ long. E. 2. Cap în S Groenlandei, situat pe o mică ins. (Eggers), la 59°45’ lat. N şi 43°40’ long. V. Se mai numeşte Farvel (în daneză) şi Uummannarsuaq (în eschimosă). FARFURIE (< ngr.) s. f. Vas (rotund) de faianţă, porţelan etc., cu fundul plat sau adâncit, în care se serveşte mâncarea. <0> F. zburătoare v. O.Z.N. FARGUE [farg], Léon-Paul (1876- 1947), poet francez. A evocat boema literară de la începutul sec. 20 („Refugii", „Lanterna magică", „Meandre", „înalta singurătate") şi Parisul în perioada interbelică („Pietonul Parisului"). FARJN (< fr.) adj. (Despre unele produse alimentare, în special despre zahăr) Care se prezintă sub formă de pudră fină. FARINACCI (FARINACIUS), Prospero (1554—1618), jurist italian. Lucrarea sa principală, „Practica şi teoria penală", a constituit unul dintre izvoarele Pravilei lui Vasile Lupu. FARINACEU, -EE (< fr., lat.) adj. Ca făina. FARINELLI (pe numele adevărat Carlo Broschi) (1705—1782), sopranist castrat italian. Supranumit „II Ragazzo". Carieră celebră în toată Europa; virtuoz şi muzician desăvârşit. Consilier a! lui Filip V, a introdus opera italiană la Madrid, sprijinit de acesta; a avut o mare influenţă şi la curtea lui Ferdinand VI. FARINGAL, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine faringelui, privitor la faringe. ♦ (Despre sunete) Care se articulează sau se formează în faringe. FARINGE (< it., după fr. pharinx) s. n. (ANAT.) Canal musculomembranos care urmează cavităţii bucale şi se continuă cu esofagul. FARINGIAN, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine faringelui, care se referă la faringe (ex. nerv f.). Elena Farago FARINGITĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie acută sau cronică a mucoasei faringelui; poate apărea şi la animalele domestice. FARINOGRAF (< germ., fr. {i}; {s} lat. farina „făină" + gr. grapho „a scrie") s. n. Aparat cu ajutorul căruia se înregistrează grafic (farinogramă) rezistenţa la frământare a unui aluat şi se pot determina capacitatea de hidratare a făinurilor şi variaţia structurii aluatului în cursul operaţiunilor de panificaţie. FARISEIC, -Ă (< fr.) adj. De fariseu (2); ipocrit, făţarnic, prefăcut. FARISEU (< sl.) s, m. 1. Membru al unei grupări minoritare active în cadrul iudaismului palestinian până în anul 70 d.Hr. (căderea Ierusalimului), a cărei trăsătură distinctivă era respectarea strictă a Legii scrise (Tora) şi a vechilor tradiţii orale iudaice legate de ritualul purificării, regulile de alimentaţie etc. Deşi în Evanghelie, f. sunt criticaţi datorită formalismului lor rigid şi orgoliului care derivă din el, fiind adversari ai lui lisus Hristos, propovăduitorul Legii Noi. Deşi în opoziţie cu secta saducheilor, s-au unit cu aceştia în momentul osândirii lui lisus la moarte. Rigorismul lor a contribuit însă la supravieţuirea iudaismului. 2. Fig. Om ipocrit, făţarnic. FARMACEUTIC, -A (< fr., lat.) adj. Care aparţine farmaciei, care se referă la farmacie (ex. preparat f.). FARMACIE (< fr., lat., it.) s. f. 1. Ştiinţă care se ocupă cu studiul preparării, controlului, acţiunii şi conservării medicamentelor. 2. Unitate specializată în vânzarea şi (sau) prepararea medicamentelor. FARMACIST, -Ă (< farmacie) s. m. şi f. Specialist în farmacie (1); persoană care se ocupă cu prepararea şi cu vânzarea medicamentelor. FARMACODINAMIE (< fr. {i}; {s} gr. pharmakon „leac" + dynamis „putere") s. f. Parte a farmacologiei care studiază acţiunea medicamentelor asupra organismului. FARMACOGNOZIE (< fr. {i}; {s} gr. pharmakon „leac" + gnosis „cunoaştere") s. f. Studiul medicamentelor de origine vegetală, animală sau minerală. FARMACOLOGIE (< fr. {i}; (s> gr. pharmakon „leac" + logos „studiu") s. f. Ştiinţă care studiază originea, proprietăţile, compoziţia şi acţiunea terapeutică a medicamentelor. FARMACOMANJE (< fr.) s. f. Tendinţă irezistibilă de a consuma sau de a administra medicamente. FARMACOPEE (< fr. {i>; {s> gr. pharmakon „leac" + poieo „a face") s. f. Tratat care cuprinde datele oficiale privind descrierea şi formulele de prepa- FARMAN 286 Henri Farman rare a medicamentelor, precum şi modul lor de conservare şi utilizare. FARMAN [farmă], Henri (1874-1958), pilot şi constructor de avioane francez. Unul dintre pionierii aviaţiei. A efectuat primul zbor în circuit închis (de o milă, 1908). A organizat (1911, la Issy-les-Moulineaux, lângă Paris) o şcoală de pilotaj. în 1912, a fundat (împreună cu fratele său Maurice) firma ce-i poartă numele, în cadrul căreia s-au construit peste 30 de tipuri de avioane militare şi civile. FARMEC (lat. pharmacum) s. n. 1. Acţiunea de a fermeca şi rezultatul ei; mijloace şi formule magice folosite în basme şi în superstiţii pentru transformarea miraculoasă a lucrurilor, pentru lecuire etc.; vrajă, descântec. <0> Expr. Ca prin farmec = pe neaşteptate, dintr-o dată. 2. Calitatea de a incita, de a atrage; şarm. 3. (FIZ.) Şarm. FARNESE, familie de nobili italieni. Mai importanţi: 1. Alessandro F. v. Paul III, papa 2. Alessandro F. (1545— 1592), conducător militar şi diplomat, duce de Parma şi Piacenza (din 1586). Guvernator al Ţărilor de Jos (1578— 1592), în numele lui Filip II. A comandat armata spaniolă în lupta împotriva Revoluţiei din Ţările de Jos. Una dintre marile personalităţi militare ale timpului, s-a distins în bătăliile de la Lepanto (1571) şi Gembloux (1577). Alessandro Famese FARRELL [færal], James Thomas (1904—1979), scriitor american. Influenţat de Th. Dreiser. Romanele sale, grupate în mari cicluri şi construite în jurul unui personaj central (Studs Lonigan — trilogie; Danny O’Neill — pentalogie; Bernard Carr — trilogie) constituie un tablou naturalist al societăţii americane a sec. 20, cu accent pe monotonia, cruzimea şi violenţa vieţii din marile oraşe. FARRÈRE [farer], Claude (pseud. lui Frédéric Charles Bargone) (1876— 1957), scriitor francez. Romane înfăţişând viaţa francezilor din Indochina şi de evocare a Războiului Ruso-Japonez; romane de moravuri („Civilizaţii", „Bătălia", „Verişoarele"). FĂRS sau FARSISTAN, reg. naturală în SV Iranului, scăldată de apele G. Persic; 133 mii km2; 3,2 mii. loc. (1986). Oraş pr.: ShTrăz. Spre V o zonă litorală cu climă caldă, iar în interior un platou muntos cu alt. de 2 000 m, drenat de râul Mand. Grâu, ovăz, orz, sfeclă de zahăr, bumbac, tutun. Viticultură şi pomicultură (curmali). Creşterea animalelor. FARSĂ (< fr., it.) s. f. 1. Comedie în care este cultivat îndeosebi comicul uşor, de situaţie, bufoneria, intriga amuzantă şi replica spirituală, fără pretenţia de a aprofunda psihologia personajelor (ex. la Molière, Alecsandri). în teatrul modern, sub influenţa, mai ales, a existenţialismului, apare f. tragică, exprimând, cu mijloacele grotescului şi ale absurdului, angoasele omului contemporan (ex. la A. Adamov, S. Beckett, E. lonescu). 2. (MUZ.) Operă comică într-un act, mai sentimentală decât opera bufă (ex. „Poliţa de căsătorie" de Rossini). 3. Păcăleală, festă, renghi. FARSQR, -OARE (< fr.) s. m. şi f. Persoană care t. ce farse, care se ţine de păcăleli, poznaş; om lipsit de seriozitate. + înşelător, impostor. FARUK I (1920-1965), rege al Egiptului (1936—1952). A abdicat în urma loviturii de stat militare din 1952. FARUL DIN ALEXANDRIA, construcţie antică de mari proporţii din Alexandria (Egipt), una dintre cele „şapte minuni" ale lumii. Realizat din marmură albă, de arhitectul Sostratos din Cnidos (285—247 î.Hr.), avea c. 130 m înălţime. A fost distrus treptat (sec. 12—14). FAR WEST [fa: uest], denumire tradiţională dată în S.U.A., în sec. 19, teritoriilor situate ia Vest de Mississippi. Loc de desfăşurare a filmelor western. FASCIAŢIE (< fr.; {s} lat. fascia „panglică") s. f. Creştere anormală, în formă de lamă, a tulpinii sau a axei florale a unei plante; dezvoltare simul- tană prin unificare a mai multor lăstari vegetali sau florali, provocată de paraziţi sau determinată genetic (ex. la conopidă). FASCICUL (< fr., lat.) s. n. 1. Reunire, mănunchi de elemente de acelaşi fel. (MAT.) F de drepte = mulţimea dreptelor care trec printr-un punct fix. F. de cercuri = mulţimea cercurilor care trec prin unul sau două puncte fixe. ♦ (FIZ.) Ansamblu de radiaţii electromagnetice (luminoase sau corpusculare) cu secţiune bine delimitată. ♦ (ANAT.) Grup de fibre musculare, nervoase sau conjunctive, care au acelaşi traiect şi aceeaşi distribuţie. 2. (BOT.) Ţesut vegetal conducător format din fibre lemnoase şi liberiene, care străbat tulpinile, ramurile şi frunzele. FASCICULAT, -Ă (< fr.) adj. (BOT.) Dispus în formă de mănunchi, de tufă. FASCICULĂ (< fr.) s. f. (POLIGR.) Lucrare tipărită numai pe câteva pagini. ♦ Parte (de obicei o coală tipografică) dintr-o lucrare mai mare publicată în fragmente succesive. ♦ Denumire dată colii de tipografie după ce a fost fălţuită. FASCIE (< fr.; {s> lat. fascia „panglică", „faşă") s. f. (ANAT.) Foiţă apone-vrotică ce acoperă muşchii sau alte structuri ale organismului (ex. o f. lată acoperă muşchii coapsei). FASCII (< lat. fascis) s. f. pl. (în Roma antică) Mănunchi de nuiele legat cu o curea în jurul unei securi, purtat de lictorii care însoţeau pe unii magistraţi (dictatori, consuli ş.a.); simboliza atributul puterii. Reprezentarea grafică a f. a fost preluată ca emblemă de fascismul italian. FASCINA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A atrage, a subjuga pe cineva cu privirea; a încânta. 2. A fermeca, a captiva, a seduce. FASCINANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care fascinează; captivant, fermecător. FASCINAŢIE (< fr., lat.) s. f. Acţiunea de a fascina, atracţie irezistibilă, captivare. FASCINĂ (FAŞINĂ) (< fr., it.) s. f. Legătură de nuiele subţiri, uneori cu umplutură de piatră sau moloz, folosită ca material de construcţie, pentru consolidări de maluri şi taluzuri, diguri mici, drumuri, lucrări de fortificaţie etc. FASCIOLOZĂ (< fr. ; {s} fasciola „găl-bează") s. f. Boală parazitară, specifică mai ales rumegătoarelor, provocată de gălbează (1); distomatoză, gălbează (2). FASCISM (< it., fr.; {s> lat. fasciae „mănunchi de nuiele") s. n. Ideologie şi regim politic apărute în Europa după primul război mondial, în condiţiile declanşării unor crize economice şi sociale, precum şi al imposibilităţii gu- 287 FÂTIMA vernanţilor de a-şi menţine şi exercita puterea cu mijloace parlamentare. Organizatoric, f. a apărut mai întâi în Italia (1919), sub forma „fasciilor", mişcare ce a avut în frunte pe Benito Mussolini, care, în 1922, a preluat puterea şi a instaurat regimul fascist. Partide şi regimuri fasciste sau de tip fascist au luat fiinţă şi au fost instaurate în Germania, Japonia, Portugalia, Spania şi în unele ţări din centrul şi estul Europei, îmbrăcând forme specifice, „naţionale". Devenind ideologie oficială a mai multor state, s-a caracterizat prin: naţionalism extremist, misticism, violenţă, cultul forţei, intoleranţă faţă de alte partide sau mişcări politice, mai ales a celor de extremă stângă; a presupus existenţa unor partide puternic centralizate, cu o largă bază socială conduse de lideri charismatici, supunerea necondiţionată faţă de voinţa acestora, tendinţa de monopolizare a tuturor sferelor vieţii sociale, promovarea rasismului, în forma antisemitismului şi şovinismului, şi a unor concepţii filozofice voluntariste şi iraţionaliste. în planul politicii externe, f. a propovăduit aşa-numitul drept al unor rase şi naţiuni la dominaţie mondială, justificând expansiunea şi cotropirea teritorială. A contribuit la declanşarea celui de-al doilea război mondial, al cărui sfârşit a însemnat şi prăbuşirea principalelor regimuri politice fasciste. V. naţional-socialism, neofascism. FASCIST, -Ă (< it., fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine fascismului, privitor la fascism. 2. S. m. şi f. Adept al fascismului sau membru al unui partid fascist. FASHODA [faşoda], veche denumire a oraşului Kodok din Sudan. Aici a avut loc un episod al conflictului dintre Franţa şi Marea Britanie pentru stăpânirea cursului superior al Nilului; întâlnirea la F. (sept. 1898) a grupului expediţionar francez, comandat de J.B. Marchand, cu cel britanic, de sub comanda lui H.H. Kitchener, a provocat o încordare a relaţiilor franco-britanice, rezolvată printr-un compromis, constând în retragerea trupelor franceze din zonă. FASOLE (< ngr.) s. f. 1. Plantă anuală din familia leguminoaselor, cu frunze compuse din trei foliole mari şi cu flori albe, verzui, roz sau roşii (Phaseolus vulgaris). Seminţele conţin 23—25% substanţe proteice, 3—4% zaharoză, 5—7% glucoză. Este cultivată ca plantă alimentară. 2. Păstaia de culoare verde sau galbenă a fasolei (1); fiecare dintre boabele din interiorul acestei păstăi. 3. Mâncare preparată din păstăi sau boabe de fasole. FASON (< fr.) s. n. 1. Fel, mod în care este făcut ceva; forma, croiala unui obiect de îmbrăcăminte; model. 2. Fig. (Fam.; la pl.) Mofturi, nazuri, fandoseli. FASONA (< fr.) vb. I tranz. A da o anumită formă unui lucru. ♦ Fig. A modela felul de a fi al cuiva. FASONARE (< fasona) s. f. 1. Acţiunea de a fasona; fasonat. 2. (SILV.) Fasonarea lemnului = operaţii executate în exploatările forestiere, prin care arborii doborâţi sunt prelucraţi şi clasaţi în sorturi de lemn pentru lucru şi pentru foc. + Scurtare a rădăcinilor sau a ramurilor materialului săditor, pomicol şi viticol, pentru îmbunătăţirea procesului de creştere şi dezvoltare a acestuia. 3. (IND. ALIM.) Proces tehnologic de abator care constă în îndepărtarea franjurilor de carne rezultate în timpul prelucrării carcaselor. 4. (METAL.) Prelucrare prin deformare plastică (forjare, matri-ţare, ştanţare etc.) a unui material în vederea realizării unui obiect cu o formă determinată. FASSBINDER [fasbindsr], Rainer Werner (1946—1982), regizor, actor şi scenarist german de film. S-a impus printr-un stil novator, în creaţii de mare diversitate. A interpretat roluri în filmele sale („Lili Marleen", „Lola“, „Dreptul celui mai tare“, „Ruleta chinezească", „Secretul Veronicăi Voss“). FAST (< fr., lat.) s. n. Strălucire, măreţie; lux, pompă. FASTIDIOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. (Livr.) Plictisitor, searbăd, anost. FASTOLF [fsestolf], Sir John (c. 1378—1459), căpitan englez. S-a distins în lupta de ia Azincourt (1415); guvernator de Anjou şi Maine (1423—1426). A câştigat victoria de la Verneuil (1424), dar a fost învins de Ioana d’Arc la Patay (1429). L-a inspirat pe Shakespeare în crearea personajului John Oldcastle, devenit apoi Falstaff. FASTUOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Plin de fast; măreţ, splendid, luxos. FASUNG (< germ.) s. n. Dulie. FAŞĂ (lat. fascia) s. f. 1. Fâşie îngustă şi lungă de pânză cu care se leagă scutecele. 2. Fâşie îngustă şi lungă de tifon cu care se bandajează o rană. FATAH, al ~, organizaţie a palestinienilor refugiaţi, creată în 1958—1959, care la începutul anilor ’60 a declanşat acţiuni de gherilă şi sabotaj împotriva Israelului. Membră a Organizaţiei de Eliberare a Palestinei (O.E.P.), F. a formulat un program de luptă pentru crearea unei „noi Palestine progresiste, democratice şi neangajate confesional". După semnarea acordului între O.E.P. şi Israel (sept. 1993), cea mai mare parte a membrilor F. susţine noua orientare politică iniţiată de preşedintele Arafat. FATAL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care pricinuieşte sau aduce nenorocire ori moarte; funest. + Nefericit, nenorocit. Deznodământ fatal. 2. Inevitabil, de neînlăturat. 3. Care provoacă o atracţie irezistibilă. FATALISM (< fr.) s. n. 1. Doctrină după care toate evenimentele din viaţa oamenilor sunt dinainte determinate, viitorul fiind la fel de greu de schimbat ca şi trecutul. 2. Atitudine a celui care consideră că totul se desfăşoară sub forţa implacabilă a destinului, a soartei sau a providenţei divine şi deci orice încercare de modificare este deşartă. FATALIST, -Ă (< fr.) adj., s. m; şi f. 1. Adj. Referitor la fatalism, bazat pe fatalism (2). 2. S. m. şi f. Adept al fatalismului; persoană care crede în fatalitate (1). FATALITATE (< fr., lat.) s. f. 1. (în concepţiile religioase) Forţă supranaturală, voinţă divină care determină şi dirijează viaţa oamenilor; soartă, destin. ♦ Ceea ce este de neînlăturat, inevitabil. 2. Concurs de împrejurări nefericite. FATA MARE DIN HORĂ, numele popular al stelei Gemma din constelaţia Coroana boreală. FATA MORGANA (< it. {i}; cf. lat. fatum „soartă, destin, fatalitate" şi arab margăn „perlă", întrebuinţat şi ca nume propriu feminin) s. f. Tip de miraj frecvent în regiunile călduroase, datorat variaţiei rapide a densităţii aerului cu înălţimea şi care face să se vadă ca într-o apă imagini simple sau multiple, drepte sau răsturnate, ale obiectelor aflate la orizont sau dincolo de acesta. FATĂ (lat. feta) s. f. Persoană de sex feminin, necăsătorită. F. mare -fecioară; fată la vârsta de măritat. F. bătrână - fată trecută de vârsta măritişului şi rămasă necăsătorită. F. în casă = femeie de serviciu într-o gospodărie. ♦ (în raport cu părinţii) Fiică. FATIDIC, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Hotărât de soartă, predestinat; profetic. + P. ext. Aducător de nenorociri, fatal. FÂTIMA, localitate în V Portugaliei, la SE de Leiria, vestit centru de pelerinaj la bazilica şi altarul Fecioarei Maria. La 13 mai 1917, Fecioara Maria s-ar fi arătat înaintea a trei copii, transmiţân-du-le un mesaj tainic. Două dintre taine au fost făcute publice (obligaţia recitării Rozariului şi practicarea penitenţei); a treia, vizând, se pare, soarta Vaticanului, trebuia făcută publică până în FATIMA 288 WÈKÊÊÈÈP1 William Faulkner 1960, însă evenimentul a fost amânat sine die. FATIMA (c. 605—633), fata cea mică a profetului Mahomed; căsătorită cu Ali, al patrulea calif şi văr al Profetului. Descendenţii lor au format dinastia Fatimizilor. Venerată de şiiţi. FATIMIZl, dinastie musulmană şiită (909—1171), din N Africii şi Egipt, întemeiată de Ubaydullah, conducătorul sectei ismailiţilor şiiţi. Au cucerit Sicilia, Egiptul (969), care a devenit centrul Califatului fatimid, apoi Siria, Libanul, Palestina şi V Arabiei. FATIS (< fr. {i}) s. n. Produs macro-molecular, obţinut prin polimerizarea uleiurilor vegetale în prezenţa sulfului. Este întrebuinţat ca material de umplutură în industria cauciucului şi la fabricarea linoleumului. FATTORI, Giovanni (1825-1908), pictor italian. Unul dintre reprezentanţii mişcării antiacademiste din a doua jumătate a sec. 19. Lucrări în plein air cu scene militare, rurale şi portrete („Câmp italian după bătălia de la Magenta"). FATUITATE (< fr.) s. f. îngâmfare, înfumurare. FATUM (cuv. lat.) s. n. (La romani) Destin irevocabil, fatalitate, soartă; ceea ce a fost „hărăzit" (de zei). FAŢADĂ (după fr. façade) s. f. Fiecare dintre feţele exterioare ale unei clădiri, ale unui monument etc.; faţa unui edificiu, exterior (2). ❖ F. oarbă = f. fără deschideri (în general fără ferestre). ♦ P. restr. Partea dinspre stradă a unei clădiri. <0 Loc. De (sau pentru) faţadă -de formă, de ochii lumii. FAŢĂ (lat. facies) s. f. I. 1. Partea anterioară 'a capului omului, formată din oasele faciale, maxilarul superior şi inferior, acoperite de muşchii faciali şi care cuprinde importante organe de simţ (ochi, nas, urechi, limbă), precum şi orificiul bucal şi respirator; chip, figură. <0 Loc. Faţă cu (sau de) (cineva sau ceva) = în raport cu..., în ceea ce priveşte... Pe faţă = fără înconjur, deschis, cinstit, sincer. Faţă în faţă = unul către altul; unul împotriva celuilalt. <0> Expr. A scăpa cu faţa curată = a ieşi cu bine dintr-o situaţie dificilă. A face faţă = a se descurca onorabil într-o împrejurare. A (se) da pe faţă - a (se) demasca. Om (sau fa/e/) cu două fete = om prefăcut, ipocrit. ♦ Expresie a figurii; mină, fizionomie. Expr. A schimba (sau a face) feţe-feţe = a se tulbura, a se simţi foarte încurcat. ♦ Obraz. 2. Partea dinainte a corpului omenesc. ♦ (înv.) Persoană, personaj. ^ F. bisericească - preot care ocupă o funcţie în ierarhia bisericească. 3. (REL.) Schimbarea la f. = a) apariţia lui lisus, într-o lumină strălucitoare (în slavă) pe muntele Tabor, dinaintea a trei dintre apostolii săi: Petru, lacov şi loan; tot atunci au apărut Moise şi llie, prezenţa lor având darul de a confirma că lisus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi Mesia; b) sărbătoare creştină în amintirea acestui eveniment, celebrată la 6 aug. II. 1. (MAT.) Fiecare dintre suprafeţele plane care mărginesc un corp geometric sau fiecare dintre semiplanele situate de o parte şi de alta a muchiei unui diedru. 2. Suprafaţă. lat. Faunus, divinitate romană) s. f. Totalitatea speciilor de animale dintr-o anumită regiune, dintr-o epocă geologică. Termenul denumeşte şi diferite grupe de animale (f. de mamifere, ornitofaună, ihtiofaună). FAUNJSTICĂ (< fr.) s. f. Ramură a zoologiei care studiază componenţa specifică a faunelor, originea şi particularităţile lor. Cunoştinţele în domeniul f. au o mare importanţă pentru zoogeo-grafie. FAUR1 (iat. faber) s. m. 1. (Astăzi rar) Fierar. 2. (ENTOM.) Denumire dată insectelor adulte din familia elateridelor. FAUR2 (< făurar) s. m. Numele popular al lunii februarie. FAURE [tar], Élie (1873-1937), istoric de artă şi eseist francez. Lucrări de sinteză („Istoria artei", „Spiritul formelor"). FAURÉ [fore], Gabriel (1845-1924), compozitor francez. Elev al lui Saint- 289 FAYYÛM Gabriel Fauré Saëns. Creaţie hotărâtoare pentru evoluţia muzicii franceze, de la C. Franck la Debussy şi la muzica nouă. Pedagog (printre elevii săi: G. Enescu, M. Ravel). Opere („Penelopa", „Prometeu"), muzică de scenă, vocal-simfonică („Requiem"), de cameră, lucrări instrumentale şi vocale. FAUST, Johannes (Georg) (c. 1480 — c. 1540), alchimist şi astrolog german. Legenda spune că şi-a vândut sufletul diavolului în schimbul redobândirii tinereţii. Tema lui F. a inspirat numeroşi scriitori (Marlowe, Heine, Goethe, Lenau, Th. Mann, Puşkin, Lermontov, Espronceda, Valéry), muzicieni (Gounod, Berlioz, Liszt, Wagner, Eisler) şi artişti plastici (Rembrandt, Delacroix). FAUSTIC, -Ă (< germ.) adj. (Livr.) în genul lui Faust, propriu lui Faust Potrivit unor filozofi ai culturii, este o trăsătură definitorie a spiritului european occidental începând din Evul Mediu, constând în aspiraţia spre infinit şi spre depăşirea limitelor umane, printr-o atitudine activă şi prin intervenţia creatoare asupra naturii. Termenul a fost creat de O. Spengler în 1917, deşi conţinutul lui se regăseşte şi la Schopenhauer, Wagner, Nietzsche ş.a. FAVELLA (cuv. port.) (GEOGR.) subst. Habitat spontan intraurban sau suburban al populaţiei rurale migrate în număr excesiv, fără a beneficia pe deplin de serviciile civilizaţiei urbane (ex. în Brazilia). în ţările francofone este cunoscut sub denumirea de bidonville. FAVI.SA (< lat. favissae) s. f. (în Antic.) Pivniţă care servea pentru depozitarea obiectelor sacre ale templelor. FAVOARE (< fr.) s. f. Avantaj, bunăvoinţă care se acordă cu preferinţă cuiva: hatâr (2). Expr. fn favoarea cuiva = în folosul, în profitul cuiva. FAVORABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre acţiuni, fenomene, împrejurări etc.) Care e în avantajul cuiva; prielnic, propice. ♦ (Despre persoane) Binevoitor. FAVORIT, -Ă (< fr.) adj., subst. I. Adj. Preferat. II. Subst. 1. S. m. şi f. Cel care este preferat, iubit, plăcut de cineva mai mult decât alţii sau altcineva. 4 Protejat al unei persoane influente, al unui suveran etc. ♦ S. f. Amantă (a unui monarh, nobil etc.) sau amant (al unei regine, nobile etc.). 2. S. m. şi f. (într-o competiţie sportivă) Participantul considerat a avea şansele cele ma, nari de a câştiga. + Cal socotit a avea cele mai mari şanse să câştige o cursă. III. S. m. pl. (La bărbaţi) Păr care este lăsat să crească de o parte şi de alta a obrazului. FAVORITISM (< fr.) s. n. Acordare de favoruri în mod nemeritat şi abuziv. FAVORIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A fi favorabil, a înlesni desfăşurarea unei acţiuni, a unui eveniment etc. 2. A acorda cuiva o favoare, a sprijini (în mod abuziv) pe cineva. FAVORIZARE (< favoriza) s. f. Acţiunea de a favoriza. O (DR.) Favorizarea infractorului = ajutor dat unui infractor de a scăpa de urmărire, de judecată sau de executarea pedepsei ori pentru a beneficia de pe urma săvârşirii infracţiunii. FAVORSKI, Aleksei Evgrafovici (1860—1945), chimist rus. Prof. univ. la Sankt Petersburg. Contribuţii în chimia hidrocarburilor nesaturate, în special a acetilenei (a descoperit reacţia de izomerizare a acetilenei). A stabilit structura şi a indicat metoda de sinteză a izoprenului. FAVORSKI, Vladimir Andreevici (1886—1964), desenator, gravor, ilustrator, pictor monumentalist şi scenograf rus. Ilustraţii la „Cântec despre oastea lui lgor“ şi „Boris Godunov“ de Puşkin. FAVOSITES (< fr. {i}) subst. Coralier tabulat, care se prezintă sub forma unor calicii înguste, prismatice, hexagonale, grupate într-un mănunchi ce reprezintă colonia. Caracteristic faciesului recifal din Silurian şi Devonian. FAVRE [favr], Alexandre Jean Auguste (n. 1911), fizician francez. Prof. univ. la Marsilia. Contribuţii în mecanica fluidelor. A elaborat ecuaţiile statistice ale gazelor turbulente compresibile. A inventat un compresor centrifugal (1940); a descoperit hipersustentaţia (1934) şi hiperconvecţia (1951) cu volet mobil. FAVRE [favr], Joseph (1849-1903), bucătar elveţian. A iniţiat, la Geneva, apariţia primei publicaţii consacrate artei culinare. A conceput (1889—1892) un „Dicţionar de bucătărie şi igienă alimentară". FAVRE [favr], Jules (1809-1880), avocat şi om politic republican francez. Ministru de Externe şi vicepreşedinte în guvernul „Apărării naţionale" (1870 — 1871). A reprezentat Franţa la tratativele şi la semnarea păcii cu Germania (Frankfurt am Main, 1871). Memorii. FAVUS (< fr.; {s} lat. favus „fagure") s. n. Dermatomicoză provocată de ciuperca Achorian schoenleini, localizată, în special, pe pielea capului sub forma unor cruste galbene; are ca efect căderea părului. Este o boală contagioasă, care se transmite şi de la animale la om. FAX (< engl. Facsimile transmission) s. n. Metodă modernă de transmitere a materialelor grafice (texte, desene, fotografii etc.), pe liniile de comunicaţie telefonice. V. şi telex. FAYETTEVILLE [faietvil], oraş în E S.U.A. (Carolina de Nord), pe râul Cape Fear; 274,6 mii loc. (1990, cu suburbiile). Ind. chimică, textilă şi a mobilei. Universitate (1867). Institut tehnic. FAYOL, Henri (1841—1925), inginer francez. Contribuţii la dezvoltarea ştiinţei şi organizării conducerii întreprinderii („Administraţia industrială şi generală — prevedere, organizare, comandă, coordonare şi control"). FAYSÀL (FEISAL), regi ai Iraqului: 1. F. I, rege (1921—1933), cu sprijinul Marii Britanii. 2. F. II, rege (1939— 1958), nepotul lui F. (1). înlăturat de lovitura de stat militară din iul. 1958; a fost executat. FAYSÀL (FEISAL) (Ibn Abd-al Aziz al Saud) (1906-1975), rege (1964-1975) şi prim-min. (1953 — 1960 şi 1962— 1975) al Arabiei Saudite. Iniţiator al unor reforme interne privind modernizarea ţării. Asasinat. FAYY0M, Al — 1. Oază în NE Deşertului Libiei, la V de Nil (Egipt); este o depresiune sub nivelul mării (- 44 m) străbătută de numeroase canale de irigaţii, alimentate de Nil; în NE se întinde lacul Birkat-Qarün. Cereale, bumbac, citrice, măslini, smochini, trestie de zahăr. Crânguri de curmali şi palmieri. Viticultură. Creşterea animalelor. Vestigii neolitice; construcţii ale faraonilor din dinastia XII (sec. 19— 18 Î.Hr.), între care necropola lui Amenemhat III, cunoscută sub numele de „Labirint". în necropola oraşului roman (sec. 1—4 d.Hr.) au fost descoperite portrete funerare pictate pe lemn, sinteză a tradiţiilor elenistice şi a celor orientale, care au deschis drumul spre iconografia bizantină. 2. Oraş în Egipt, FAZAN 290 Fayyüm, Al Portret funerar la V de Nil; 212,5 mii loc. (1986). Ind. bumbacului, tutunului şi pielăriei. FAZAN (< germ., rus.) s. m. Pasăre sedentară din ordinul galiformelor, originară din Asia, foarte răspândită în crescătorii şi în libertate; dimorfism sexual pronunţat; găina are pena] modest, brun-roşcat; bărbătuşul are penaj viu colorat (galben, roşu, verzui), este pintenat, cu coadă lungă (Phasianus colchicus). Vânat pentru carnea fină, cu gust specific. FAZANERIE (< fazan) s. f. Ansamblul construcţiilor şi instalaţiilor pentru creşterea fazanilor, în scopul colonizării fondului de vânătoare. FAZĂ (< fr.) s. f. 1. Etapă distinctă în evoluţia unui fenomen, a unui proces etc.; fiecare dintre stările succesive ale unei transformări. F. tehnologică = parte a unei operaţii tehnologice care se execută în acelaşi regim de lucru. 2. (ASTR.) (La pl.) Aspecte variabile sub care se prezintă unui observator terestru faţa luminată (de către Soare) a Lunii (ex. Lună plină, Lună nouă). 3. (FIZ.) Argument al unei mărimi care variază sinusoidal, în timp; se exprimă în unităţi de unghi. Loc. fn fază = cu aceeaşi fază. fn opoziţie de f. = ale căror faze diferă cu k radiani (180°). 4. (ELT.) Fiecare dintre circuitele componente ale unui sistem polifazat de circuite electrice. 5. Parte dintr-un sistem termodinamic (omogen după componenţa chimică şi proprietăţile fizice), delimitată de celelalte părţi ale sistemului (care posedă alte proprietăţi) prin suprafaţa de separare pe care are loc schimbarea proprietăţilor. <$> (CHIM.) F. dispersă - f. a unui sistem fizico-chimic eterogen, divizată în particule foarte mici răspândite în masa sistemului. 6. (GEOL.) F orogenică (sau de cutare) = etapă de intensitate maximă a rpişcărilor tecto- nice, care este pusă în evidenţă prin discordanţele unghiulare între strate; se grupează în cicluri orogenice, fiecare încheindu-se cu formarea unui lanţ muntos. în Carpaţii Româneşti, în f.o. austrică şi laramică a fost cutată zona centrală, iar în f.o. savică, stirică şi valahă (orogeneza alpină) zonele periferice. 7. (BOT.) F fenologică = perioadă din ciclul de vegetaţie a plantelor (ex. încolţirea, înfrunzirea, înflorirea etc.); fenofază. FAZITRON (< fr.; {s} fr. phase „fază“ + [élec]tron „electron") s. n. Tub electronic de construcţie specială, folosit pentru modulaţia de fază a unor oscilaţii de înaltă frecvenţă. FAZMETRU (< fr.; {s} fr. phase „fază" + gr. metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea defazajului dintre mărimi electrice sinusoidale sau a factorului de putere a unui circuit ori element de circuit electronic. FAZOR (< fr.) s. m. Vector rotitor reprezentând grafic una dintre mărimile caracteristice ale unui curent alternativ (intensitate, tensiune). FAZOTRON s. n. Sincrociclotron. FĂCĂENI, com. în jud. Ialomiţa, pe stg. braţului Borcea; 5 950 loc. (1995). Fermă avicolă. FĂCĂLEŢ s. n. Băţ gros şi neted de lemn cu care se amestecă mămăliga sau se întinde aluatul. FĂCL|E (< ser., bg.) s. f. Lumânare mare, torţă; fig. flacără, văpaie. FĂCUT1 (< face) s. n. 1. Acţiunea de a face şi rezultatul ei. 2. (Pop.) Farmec, vrajă. 3. (Pop.) Destin, ursită. FĂCUT2, -Ă (< face) adj. 1. (Despre băuturi) Falsificat, dres; contrafăcut. 2. (Şi subst.) Parcă-i un (lucru) făcut, se spune despre ceva care nu se realizează cu nici un chip (ca şi când ar fi vrăjit). 3. (Fam.) Beat. FĂGAŞ (< magh.) s. n. Urmă adâncă lăsată în pământ de apele de şiroire; ogaş. ♦ Fig. Direcţie, drum; orientare. FĂGĂDUI (< magh.) vb. IV tranz. A-şi lua obligaţia să..., a promite. FĂGĂDUIALĂ (< făgădui) s. f. Faptul de a făgădui. FĂGĂRAŞ 1. Munţii Făgăraş, masiv muntos în Carpaţii Meridionali, între Olt şi Dâmboviţa, constituit din şisturi cristaline. Culmea principală, care se întinde pe 70 km lungime, e dublată, spre S, de culmile Iezer—Păpuşa—Ghiţu — Frunţi — Cozia. Sunt munţi înalţi, masivi, cu caractere alpine, cu urme ale glaciaţiei cuaternare (circuri cu lacuri glaciare, custuri, văi glaciare). Vf. pr.: Moldo-veanu (2 544 m, cel mai înalt din ţară), Negoiu (2 535 m), Viştea Mare (2 527 m), Lespezi (2 522 m), Vânătarea lui Buteanu (2 508 m), Dara (2 500 m). Climat alpin, cu precipitaţii abundente, cu vânturi predominante dinspre V. în zona înaltă, la peste 1 700 m alt., se află păşuni alpine (păstorit), iar mai jos, păduri de conifere şi de fag. Nod orohi-drografic. Zonă turistică importantă. Traversat, pe la obârşia râului Argeş, de Transfăgărăşan. 2. Depresiunea Făgăraş, depr. tectono-erozivă cuprinsă între M-ţii Făgăraş, Persani şi Pod. Hârtiba-ciului, formată prin drenarea şi colmata-rea de către Olt şi afl. săi a unui vechi lac. Supr.: c. 1 000 km2. Relieful este reprezentat printr-o câmpie piemontană, fragmentată de culmi deluroase, care trece treptat într-o câmpie joasă de acumulare. Climă răcoroasă cu inversiuni de temp. Cunoscută şi sub denumirea Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului. 3. Municipiu în jud. Braşov, în depr. cu acelaşi nume, pe stg. Oltului; 45 426 loc. (1995). Expl. de argile. Termocentrală. Hidrocentrală. Combinat chimic (îngrăşăminte, mase plastice, vopsele). Constr. de utilaje pentru ind. chimică şi alim.; cherestea, mobilă, produse alim. (preparate din carne şi lapte, panificaţie). Muzeul Ţării Făgăraşului cu colecţii de etnografie locală (ceramică populară, ţesături, icoane pe sticlă, piese de port popular). Castei-cetate (sec. 15—18) construit pe ruinele unuia mai vechi (1308—1310) şi refăcut după 1620; Biserica Sf. Nicolae (1694— 1697), ctitorie a lui Constantin Brânco-veanu, biserică reformată (1712—1715). Menţionat documentar în 1291; amintit ca oraş în 1431. Declarat municipiu în 1979. FĂGĂRĂŞANU 1. Ion F.(1900-1987, n. Bucureşti), chirurg român. Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii teoretice şi practice în domeniul anatomiei şi chirurgiei vasculare (pato-genia varicocelului ligamentelor largi), abdominale (stomac, veziculă şi căi biliare). Op. pr.: „Colecistografia văzută de radiolog, medic, chirurg", „Radioizo-topii în chirurgie". 2. Dan F. (n. 1936, Bucureşti), medic român. Nepotul lui F. (1). Contribuţii în chirurgia cardiovasculară şi toracică. A realizat în România (1964) prima operaţie de implantare a unui stimulator cardiac. FĂGET (< fag, cf. lat. *fagetum) s. n. Gmpă de formaţii forestiere zonale, în amestec cu foioase şi răşinoase, în care fagul este specia majoritară. FĂGET, oraş în jud. Timiş, pe Bega; 7 642 loc. (1995). Expl. de nisip cuarţos 291 FĂGĂRAŞ Munţii Făgăraş Transfăgărăşanul Vf. Negoiu Făgăraş Cetatea Biserica Sf. Nicolae FĂGEŢELU 292 şi de argilă. Prelucr. lemnului; produse textile şi alim. Menţionat documentar, ca târg, în 1548, cu o cetate puternică. Cetatea F. s-a aflat sub stăpânirea turcilor (1552—1594) şi apoi în posesia banului de Lugoj (1594—1602), după care a căzut în ruină. Declarat oraş în 1994. Staţie de c. f. FĂGEŢELU, com. în jud. Olt, pe Vedea; 1 424 loc. (1995). FĂINARE (< făină) s. f. Boală a plantelor provocată de anumite ciuperci parazite, manifestată prin apariţia pe frunze şi tulpini a unui puf alb-cenuşiu, prăfos; cauzează reduceri de creştere, debilitate etc. (ex. f. cerealelor, f. mărului etc.). FĂINĂ (lat. farina) s. f. 1. (De obicei urmat de determinări care indică felul) Produs alimentar sub formă de pulbere fină, obţinută prin măcinarea boabelor de cereale. 2. Pulberea obţinută prin măcinarea fină a anumitor materiale. -O F. animală = produs, fabricat din reziduuri, subproduse şi ^deşeuri de la abator, din industria peştelui şi de la valorificarea ouălor, constituent de bază în furajele combinate. F. de oase = pulbere obţinută prin măcinarea oaselor degresate şi degelatinizate, folosită ca furaj, îngrăşământ, dezincrustant. F de peşte = produs obţinut prin măcinarea peştilor inferiori şi necomestibili sau a unor resturi din industria peştelui, folosit ca furaj. F de fosforite = îngrăşământ agricol obţinut prin măcinarea unor roci fosfatice sedimentare. F. (sau zgură) Thomas = pulbere obţinută prin măcinarea zgurei rezultată în procesul de fabricare a oţelului prin procedeul Thomas; este folosită ca îngrăşământ agricol. FĂINOS, -OASĂ (lat. farinosus) adj. 1. Care are consistenţa sau aspectul făinii. ♦ (Despre fructe) Fără zeamă, mălăieţ. 2. (La pl.) Preparat din făină. -O Paste f. (şi subst. f. pl.) = produse alimentare preparate din făină şi apă (şi alte adaosuri). FĂLCEA (< falcă) s. f. 1. Talpă de sanie. 2. Fiecare dintre: a) cele două braţe ale piscului carului; b) părţile laterale ale meliţei între care intră limba; c) stinghiile orizontale de la cârceaua carului. FĂLCIU 1. Dealurile (Colinele) Fălciului, complex de dealuri în E Pod. Bârladului, între râurile Bârlad şi Elan. Alt. max.: 377 m (în Dealurile Loha-nului). 2. Com. în jud. Vaslui, pe Prut; 6 446 loc. (1995). lazuri şi heleşteie. Vinificaţie. Staţie de c. f. Punct de frontieră. în perioada interbelică a fost oraş şi reşed. de plasă. FĂLCOIANU, Mihail (1884-1951, n. Pungeşti, jud. Vaslui), medic veterinar român. Fondator al învăţământului veterinar obstétrical şi ginecologic din România. Contribuţii în domeniul ameliorării raselor de animale: a experimentat, printre primii, şi a extins în practică însămânţările artificiale la animale. FĂLCOIANU, Ştefan (1835-1905, n. Bucureşti), general român. Acad. (1876). Şef al Statului-Major în timpul Războiului pentru Independenţă (1877—1878). A contribuit la elaborarea planurilor ofensive ale armatei române în zonele Plev-na şi Vidin. FĂLCOIU, com. în jud. Olt, pe Olteţ; 4 216 loc. (1995). Biserica Sf. Nicolae (1596). FĂLI. (< si.) vb. IV refl. A fi mândru de cineva sau de ceva; a se lăuda, a se fuduli cu... FĂLQS, -OASĂ (< fală) adj. Trufaş, semeţ. + Mândru de cineva sau de ceva. FĂLTICENI, municipiu în jud. Suceava, pe Şomuzu Mare; 33 429 loc. (1995). Expl. de argilă. Constr. de maşini-unelte. Prelucr. lemnului (mobilă, cherestea, dogărie); sticlărie pentru menaj; amidon şi glucoză; detergenţi, sulfaţi de amoniu, plexiglas; topitorie, filatură şi ţesătorie de cânepă şi in; conserve din fructe şi legume, preparate din carne, panificaţie. Centru pomicol. Muzeu cu colecţii de istorie, arheologie, ştiinţele naturii, mineralogie şi etnografie. Colecţia de artă „Ion lrimescu“. Casele memoriale „Ion Creangă" şi „Mihail Sadoveanu" Biserica Sf. Nicolae (1798). Aşezarea a fost înfiinţată, în 1779, de locuitorii refugiaţi din Suceava, în urma cotropirii Bucovinei (1775) de către austrieci. Recunoscut ca târg prin hrisov domnesc (1780) cu numele Şoldăneşti. Numele actual datează din 1826. Declarat municipiu în 1994. FĂLŢUj (< germ.) vb. IV tranz. A executa o fălţuire. FĂLŢUIRE (< fălţui) s. f. 1. îndepărtare a unui strat subţire din partea cărnoasă a pieii tăbăcite (în vederea reducerii şi uniformizării grosimii). 2. Operaţie de executare a îmbinărilor prin falţ (2). 3. Operaţie de îndoire şi împăturire a colilor tipărite, astfel încât paginile să fie aşezate în ordinea numerotării lor, în vederea tăierii, broşării sau legării. 4. Executarea, prin rindeluire, a unui falţ (1) la o piesă din lemn. FĂLŢUITOR, -OARE (< fălţui) subst. 1. S. m. şi f. Persoană care fălţuieşte. 2. S. n. Rindea pentru fălţuire (4). 3. S. n. Cuţit pentru fălţuire (1) manuală. 4. S. f. (POLIGR.) Unealtă plată de os sau de alt material, folosită în tipografie pentru desprinderea colilor în timpul tipăririi sau pentru presarea şi netezirea faltului etc. FĂPTAŞ (< faptă) s. m. Persoană care săvârşeşte o faptă (condamnabilă); făptuitor, infractor. FĂPTUI. (< fapt sau faptă) vb. IV tranz. 1. A face, a făuri. 2. A comite, a săvârşi (o faptă rea, o infracţiune). FĂPTUITOR, -OARE (< făptui) s. m. şi f. 1. Făuritor. 2. Făptaş. FĂPTURĂ (lat. factura) s. f. 1. Fiinţă, creatură; vietate. ♦ înfăţişare fizică; statură, chip. 2. Natură, fire. FĂRAŞ (< tc.) s. n. Obiect casnic de forma unei lopeţi în care se adună gunoiul cu mătura. FĂRĂ (lat. foras „afară") conj., prep. 1. Conj. (Cu valoare de negaţie): a) urmat de o propoziţie circumstanţială de mod sau de un infinitiv care-i ţine locul. A primit vestea fără a se arăta mirat; b) (urmat de o propoziţie concesivă sau de un infinitiv care-i ţine locul) deşi, cu toate că nu. II. Prep. 1. (Introduce complemente circumstanţiale de mod şi atribute): a) conţine ideea de excludere; o familie fără copii; b) indică lipsa unei părţi dintr-o măsură, dintr-o cantitate etc.; este ora şase fără zece minute; c) (leagă două numerale; în operaţii aritmetice de scădere) minus, mai puţin. 2. Introduce complemente circumstanţiale sociative negative; merge la concert şi fără mine. ♦ Introduce complemente circumstanţiale instrumentale negative; ciopleşte lemnul fără daltă. FĂRĂDELEGE (< fără + de + lege, după sl.) s. f. Faptă rea, nelegiuire, ticăloşie. FĂRĂGĂU, com. în jud. Mureş; 1 678 ioc. (1995). FĂRĂU, com. în jud. Alba; 2 130 loc. (1995). FĂRÂMA (< fărâmă) vb. I tranz. A preface ceva în fărâme; a zdrobi, a sparge; fig. a nimici. FĂRÂMĂ (cuv. autohton) s. f. Mic fragment rămas din ceva spart, frânt etc.; firimitură; (pop.) fărâmitură. FĂRÂMICIQS, -OASĂ (< fărâma) adj. Care se fărâmă cu uşurinţă; friabil. FĂRÂMITURĂ (< fărâma) s. f. (Pop.) Fărâmă. FĂRÂMIŢA (< fărâmiţă) vb. I tranz. A fărâma (mărunt), a fragmenta. FĂRCAŞ, com. în jud. Dolj; 3 416 loc. (1,995). FĂRCAŞ, Dumitru (n. 1938, Groşi, jud. Maramureş), oboist şi taragotist român. A consacrat taragotul în circuitul folclorului românesc, perfecţionându-i tehnicile de virtuozitate. Carieră interna- 293 FÂŞ ţională. înregistrări de folclor românesc la taragot, cu acompaniament de orgă. FĂRCAŞA, com. în jud. Maramureş; 3 653 loc. (1995). Produse de'uz casnic din sticlă. Biserica de lemn Sf. Arhangheli (1799), în satul Buzeşti. FĂRCAŞELE, com. în jud. Olt; 5 184 loc. (1995). Staţie de c.f. Mănăstirea Hotărani (sec. 16, refăcută în 1708). FĂRCĂŞANU, familie de boieri din Ţara Românească. Mai important: Popa Stoica din Fărcaş (Aga Fărcaş) (?— 1596), unul dintre cei mai viteji căpitani ai lui Mihai Viteazul; ucis la Vidin. FĂRCĂŞEŞTI, com. în jud. Gorj; 4 254 loc (1995). Atestată documentar din 1464. Expl. de lignit. Termocentrală (în satul Rogojel) cu o putere instalată de 1 720 MW. FĂRŞEROŢI (< Frăşari) s. m; pl. Denumire a populaţiei aromâne din Albania, având ca centru de locuit Frăşari (Frashëri); renumiţi prin portul lor pitoresc. FĂT (lat. fetus) s. m. 1. Produsul de concepţie, în perioada de viaţă intrauterină, din momentul în care începe să aibă aspectul caracteristic speciei respective şi până la naştere, urmând fazei de embrion (la om, la sfârşitul celei de-a treia luni); fetus. 2. (Pop.) Copil, băiat, fiu, fecior. FĂTA (lat. fetare) vb. I tranz. (Despre mamifere) A naşte, a face pui. FĂTĂTOARE (< făta) adj. (Despre femelele unor animale) Care este aptă pentru reproducţie. FĂT-FRUMOS (în mitologia românească), erou întrunind calităţi pozitive esenţiale: vitejie, puritate morală, spirit justiţiar, abnegaţie, virtute, forţă fizică şi spirituală, pasiune şi consecvenţă în iubire, fidelitate, frumuseţe. Este principalul adversar al forţelor răului (zmeu, balaur, Muma-Pădurii ş.a.), asupra cărora triumfă întotdeauna, şi, supus unor încercări care depăşesc capacitatea omului normal, iese mereu biruitor. Dumitru Fărcaş FĂTU, Anastasie (1816—1896, n. sat Muşata, jud. Vaslui), medic şi naturalist român. Acad. (1871), prof. univ. la laşi. Autorul primului tratat românesc de botanică (1877) şi întemeietorul Grădinii botanice din laşi. Lucrări privind apele minerale din România. FĂŢARNIC, -Ă (< făţare reg., „faţa ariei“) adj. (Şi subst.; despre oameni şi manifestările lor) Lipsit de sinceritate; ipocrit, prefăcut, fariseu (2). FĂŢĂRNICIE (< făţarnic) s. f. 1. Ter-men frecvent în „Noul Testament'1 cu sensul de falsă smerenie şi credinţă greşită, îndemnând uneori la erezie. 2. Lipsă de sinceritate; prefăcătorie, ipocrizie, duplicitate. FĂŢIŞ, -Ă (< fafă) adj. (Şi adv.) Pe faţă, deschis, fără ascunzişuri. FĂŢUj (< faţă) vb. IV tranz. A executa o făţuire. FĂŢUIALĂ (< făţuit) s. f. Acţiunea de a făţui; făţuire. ♦ Strat subţire de mortar, bine netezit, care constituie faţa aparentă a unei tencuieli. FĂŢUIRE (< făţui) s. f. 1. Operaţie de netezire a suprafeţei aparente a unei construcţii sau a unui element de construcţie. ♦ Netezire, lustruire a suprafeţei unui obiect. 2. (IND. PIEL.) îndepărtare prin stoarcere, după cenuşărire, a impurităţilor sau a grundului din piele. FĂŢUITOR (< făţui) s. n. Rindea pentru netezit feţele scândurilor. FĂURAR1 (lat. febrarius) s. m. (Pop.) Februarie. FĂURAR2 (< faur) s. m. (Pop.) Fierar. ♦ Fig. Făuritor, creator. FĂUREI 1. Oraş în jud. Brăila, în NE Câmpiei Române; 4 565 loc. (1995). Nod feroviar şi rutier. Expl. de petrol şi argilă. Aparataj de telecomunicaţii; agregate de irigaţie. Prelucr. lemnului şi a metalelor; ind. conf., mat. de constr. (cărămizi) şi alim. Centru agricol. Declarat oraş în 1968. 2. Com. în jud. Neamţ; 2 140 loc. (1995). FĂUREŞTI, com. în jud. Vâlcea; 3 874 loc. (1995). Expl. de petrol şi gaze naturale. Reşed com. este satul Miieşti. FĂURI (< faur2) vb. IV tranz. A crea, a înfăptui, a realiza, a construi. FĂURITOR, -OARE (< făuri) s. m. şi f. Cel care făureşte, înfăptuieşte, construieşte (ceva); făurar2. FÂLFÂI (onomat.) vb. IV tranz. 1. (Despre păsări) A da din aripi, producând zgomotul caracteristic zborului. 2. (Despre o pânză, un steag etc.) A flutura în bătaia vântului. FÂN (lat. fenum) s. Iarbă cosită şi uscată, folosită ca furaj. FÂNEAŢĂ (< fân) s. f. Teren înierbat natural sau cultivat cu plante furajere, de pe care se recoltează fânul. FÂNTÂNĂ (lat. fontana) s. f. Construcţie din piatră, beton sau cărămidă, care adăposteşte o sursă de apă (de obicei potabilă) şi permite distribuirea acesteia; constituie uneori o compoziţie arhitectonică decorativă. <0- F. arteziană v. arteziană. FÂNTÂNEL (< fântână) s. m. Specie de păstrăv, de origine nord-americană, cu corpul de c. 20 cm, frumos colorat (Salvelinus fontinaiis). FÂNTÂNELE 1. Lac antropic pe cursul superior al Someşului Cald (jud. Cluj), folosit în scop energetic (hidrocentrala Mărişel: 220 MW); supr.: 8,15 km2. Vol.: 225 mil. m3. 2. Com. în jud. Arad, pe Mureş; 5 693 loc. (1995). Castel (sec. 19). 3. Com. în jud. Mureş, pe Târnava Mică; 5 262 loc. (1995). Termocentrala Sângeorgiu de Pădure— F. (250 MW). Staţie de c. f. 4. Com. în jud. Prahova; 4 239 loc. (1995). 5. Com. în jud. Suceava; 4 884 loc. (1995). 6. Sat în com. Matei (jud. Bistriţa-Năsăud), în apropierea căruia a fost descoperită o importantă necropolă celtică (sec. 4— 2 Î.Hr.). Unele dintre mormintele de incineraţie aparţin dacilor timpurii, care au folosit necropola împreună cu celţii. 7. Loc istoric în M-ţii Apuseni, lângă com. Mărişel (jud. Cluj). Aici, la 24 iun./6 iul. 1849, oastea moţilor, condusă de tribunul N. Corcheş, a înfrânt oastea maghiară a lui Vasvâri Pal. FÂRDEA, com. în jud. Timiş; 1 986 loc. (1995). FÂRLIUG, com. în jud. Caraş-Seve-rin; 2 163 loc. (1995). FÂRTAT (< frate) s. m. (Pop.) Prieten până la moarte, legat prin jurământ; frate de cruce. ♦ Tovarăş. FÂRTĂŢEŞTl, com. în jud. Vâlcea; 4 823 loc. (1995). Rachiuri. FÂRŢĂNEŞTI, com. în jud. Galaţi; 5 218 loc. (1995). FÂSĂ s. f. Nume dat speciilor de păsări migratoare mici, asemănătoare cu ciocârlia, din genul Anthus. Sunt păsări cântătoare, de culoare cafeniu-cenuşie, cu pântecele albicios, care fug balansându-şi coada. FÂSTÂCI. (< fâstâc, înv. „fistic11) vb. IV refl. (Fam.) A se intimida, a se zăpăci în faţa unei situaţii neaşteptate. FÂŞ (< fâs, onomat.) s. n. 1. Material sintetic impermeabil, folosit la confecţionarea mantalelor de ploaie, a canadie-nelor etc. 2. Haină de ploaie confecţionată din f. (1). FÂŞÂI 294 Gustav Theodor Fechner FÂŞÂI. ' (< fâş) vb. IV intranz. A produce zgomotul caracteristic provocat de frunzele mişcate de vânt, de hârtia răsfoită, de mişcarea unei ţesături de mătase etc. FÂŞIE (< faşă) s. f. 1. Bucată lungă şi îngustă de pânză , de mătase etc. 2. Suprafaţă lungă şi îngustă de teren. FÂŢÂI. (onomat.) vb. IV 1. Refl. A nu avea astâmpăr, a se mişca de colo până colo. 2. Tranz. A mişca repede, a agita. F.B.I. (Federal Sureau of /nvestigation), organism federal în S.U.A., creat, în 1908, de Th. Roosevelt pentru investigarea încălcărilor legilor federale. în activitatea sa, F.B.I. îmbină funcţiile penale cu cele ale poliţiei politice secrete. Unul dintre cei mai importanţi directori: J.E. Hoover (1924— 1972). F’DÉRIK, localit. în Mauritania, în partea central-vestică a ţării; 4,7 mii loc. (1987). Mare zăcământ de min. de fier în reg. Kédia d’ldjil. Până în 1969 s-a numit Fort-Gouraud. Fe, simbol chimic pentru fier. FEBRĂ (< lat. febris) s. f. 1. Simptom care constituie reacţia organismului la un agent infecţios, toxic etc., caracterizat prin creşterea, peste valori normale, a temperaturii acestuia (la om peste 37° C). ♦ Denumire atribuită unor boli caracterizate prin f. ^ Febre eruptive = grup de boli infecto-contagioase, epidemice, însoţite de erupţii pe piele şi mucoase, cu evoluţie ciclică etc. (varice-lă, scarlatină, rujeolă). F galbenă = boală infecto-contagioasă acută, provocată de un virus, răspândită în Africa şi America de Sud şi transmisă omului prin diverse specii de diptere. F pappatacci (sau de trei zile) = boală infecţioasă epidemică, virotică, răspândită în special în Pen. Balcanică şi în S Europei prin insecta Phlebotomus pappatasii. F. recurentă = boală infecţioasă acută, datorată unei spirochete (Treponema recurentis) şi transmisă omului prin păduchi, căpuşe etc. F. aftoasă v. aftoasă. 2. F musculară = stare de oboseală generală, însoţită de dureri musculare, indispoziţie, creşterea uşoară a temperaturii provocată de eforturi fizice mari (de ex. la sportivii insuficient antrenaţi). 3. Fig. Emoţie, nelinişte, încordare. FEBRIFUG (după fr.; {s} lat. febrifugia „plantă care reduce febra") adj., s. n. (Substanţă) care reduce sau suprimă febra (ex. aspirina); antipiretic, antitermic. FEBRI.L, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care ţine de febră (1), privitor la febră; cu febră. 2. (Şi adv.) Agitat, intens; viu. FEBRILITATE (< fr.) s. f. încordare, înfrigurare, nervozitate; activitate vie şi intensă. FEBRONIANI.SM (< fr.; n. pr. Febro-nius) s. n. Mişcare în sânul Bisericii romano-catolice din Germania, în sec. 18, inspirată din galicanism, împotriva prerogativelor teocraţiei papale asumate în perioada medievală, pe temeiul ideilor promovate de episcopul de Trier, J. N. von Hontheim, cunoscut sub pseud. Justinus Febronius. FEBRONIUS, Justinus v. Hontheim, Johannes Nikolaus von. FEBRUALII (< fr., lat.) s. f. pl. (La romani) Sărbători cu ocazia cărora se aduceau ofrande morţilor şi zeului Februus, purificatorul sufletelor omeneşti. FEBRUARIE (< lat. februarius) s. m. A doua lună a anului, de 28 de zile în anii comuni şi de 29 în anii bisecţi; (pop.) faur2, făurar1. FEBUS-APOLO (PHOEBUS-APOLLO) („Apolo strălucitorul"), nume dat zeului Apolo. FEBVRE [fevr], Lucien (1878—1956), istoric francez. Prof. univ. la Strasbourg şi Paris. A susţinut strânsa interdependenţă între politic, economic, social şi reprezentările lor mentale („Un destin, Martin Luther", „Religia lui Rabelais"). A fondat, împreună cu Marc Bloch, în 1929, revista „Annales d’histoire économique et sociale". FECAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la materiile fecale. -0- Materii fecale = material (resturi alimentare incomplet sau deloc digerate, epitelii şi mucus intestinal etc.) eliminat din colon prin defecaţie. FECHNER [fehnsrj, Gustav Theodor (1801—1887), psiholog, fizician şi filozof german. JJnul dintre fondatorii psihofizicii contemporane („Elemente de psiho-fizică"). A stabilit că intensitatea senzaţiei variază în raport cu logaritmul excitaţiei (legea lui F.). A argumentat posibilitatea abordării matematice a plăcerii estetice („Şcoala pregătitoare a esteticii"). Ideile lui au influenţat dezvoltarea psihologiei experimentale. FECIOARA (Virgo), constelaţie zodiacală situată în regiunea ecuatorului ceresc. Cuprinde: steaua Spica, de magnitudine 1, c. 181 de stele mici şi mai multe nebuloase. FECIOARA MARIA v. Maria. FECIOARĂ (< lat.* fetiola sau fată) s. f. Fată mare, virgină. FECIOR (< lat.* fetioius sau făt) s. m. 1. Fiu, băiat, făt (2). ♦ Flăcău. 2. Valet. FECIORELNIC, -Ă (< fecioară) adj. De fecioară. * Pur, curat, cast, virgin, neprihănit. FECIOREŞTI (< fecior) s. f. pl. Categorie de dansuri populare româneşti, răspândite în Transilvania, în care jucătorii (de obicei numai bărbaţi) execută figuri de virtuozitate cu sărituri, bătăi în podea şi cu palma peste picioare; melodii corespunzătoare acestor dansuri. FECIORICĂ (< fecioară) s. f. Numele a două plante erbacee medicinale, din genul Herniaria, familia cariofilaceelor, cu tulpini târâtoare şi cu flori galbene-verzui. Conţin saponine, cumarină şi alcaloizi. FECIORIE (< fecioară) s. f. Calitatea de a fi fecioară; castitate; p. ext. nevinovăţie. FECIORU, Dumitru (1905-1988), teolog român. Prof. la Institutul Teologic din Bucureşti. Iniţiator al colecţiei „Izvoarele ortodoxiei". Studii de literatură patristică („Epoca Fericitului Augustin"); traduceri din Sfinţii Părinţi. FECÿL (< fr.) s. f. Amidon extras din tuberculi de cartofi, rădăcini de manioc etc., folosit în alimentaţie şi la fabricarea dextrinei şi a glucozei. FECULOMETRU (< fr.; {s} fr. fécule „feculă" + gr. metron „măsură") s. n. 295 FEDÏNG Aparat pentru măsurarea densităţii tuberculilor de cartofi (procente de feculă). FECUND, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Capabil de reproducere; care se înmulţeşte cu repeziciune, prolific. ♦ Roditor, fertil. 2. Fig. (Despre imaginaţie, idei etc.) Bogat. 3. Fig. (Despre oameni de ştiinţă, artă etc.) Care scrie, compune repede şi cu uşurinţă numeroase creaţii artistice, opere ştiinţifice etc. FECUNDA (< fr., lat.) vb. I tranz. (BIOL.) A provoca fecundaţia; a transforma un ovul sau o oosferă într-un zigot. FECUNDAŢIE (< fr.) s. f. (BIOL.) Proces de unire a gârneţului mascul (anterozoid, spermatozoid) cu gametul femei (oosferă, ovul), în urma căruia se formează zigotul. Este urmată de reproducere. La plante, fiind consecutivă polenizării, poate fi (ca şi aceasta) directă (autofecundare, autogamă) sau indirectă (f. străină, alogamă). Pentru angiosperme este caracteristică dubla f. Sin. singamie. <0 F. fn vitro = f. realizată în afara organismului matern, în condiţii de laborator; experimentată din 1961. FECUNDITATE (< fr., lat.) s. f. 1. (BIOL.) Capacitate a organismelor de a se reproduce şi a da descendenţi normal dezvoltaţi. ♦ Fertilitate, rodnicie. 2 (Fig.) Mare putere de creaţie artistică, capacitate de a activa intens. FEDAIN (< arabă „om care se sacrifică în numele unei idei“) s. m. 1. (în Ev. Med., sec. 11—13, în Persia, Siria, Liban) Membru al unei organizaţii religioase secrete a ismailiţilor—asasini. 2. (în epoca modernă, în Imp. Otoman şi în Persia) Membru al grupărilor po-iitico-religioase de opoziţie. 3. Luptător al gherilelor palestiniene. FEDCENKO 1. Aleksei Pavlovici (1844—1873), naturalist şi explorator rus. A explorat cursul inferior al fl. Sîr-Daria, nisipurile Kîzîlkum, văile Alai, Fergana şi Zeravşan, precum şi culmile muntoase Alai şi Turkestan. A desco- Aleksei Pavlovici Fedcenko perit lanţul montan Zaalai, stabilind că acesta formează partea de N a Pod. Pamir. 2. Gheţar de munte (unul dintre cei mai mari din lume) în Asia Centrală (Tadjikistan), situat în Pod. Pamir, în M-ţii Academiei de Ştiinţe, la 5 240 m alt.; 907 km2; lungime: 71,2 km; lăţime: 1,7—3,1 km. Viteza medie zilnică de deplasare: 0,8 m. FEDELEŞ (< magh.) s. n. Butoiaş în care se transportă sau se păstrează apă ori vin. Expr. A lega fedeleş = a lega foarte strâns, fără a da posibilitatea să se mişte. FEDER (< germ.) s. n. Lambă (1). FEDERAL, -Ă (< fr.) adj. 1. (Despre un stat) Care are structura unei federaţii (1); federativ. 2. (Despre organe, legi) Care aparţine unei federaţii (1), privitor la o federaţie (ex. guvern f., constituţie f.). FEDERALISM (< fr.) s. n. Orientare şi acţiune politico-juridică urmărind realizarea unei federaţii (1) în care se accentuează solidaritatea între părţi, fiecare păstrându-şi, în acelaşi timp, particularităţile. FEDERALIZARE (< după fr. fédéralisation, engl. federalization) s. f. Constituirea unui stat într-o federaţie (1); introducerea sistemului de organizare federală într-un stat. FEDERAT, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. 1. (La m. pl.) Populaţii aşezate la graniţele Imp. Roman, care, în schimbul unor subsidii, se angajau să-i apere hotarele. 2. (în timpul Revoluţiei Franceze, 1789—1794) Voluntar din provinciile Franţei venit la Paris pentru apărarea cuceririlor revoluţiei. 3. (în timpul Comunei din Paris, 1871) Membru al gărzii naţionale. 4. Membru al organizaţiei patriotice secrete „Federaţia italiană", care a luat parte, în 1821, la răscoala antiaustriacă din Lombardia şi Piemont. 5. Nume purtat de soldaţii nordişti în timpul Războiului de Secesiune, adepţi ai uniunii federale. FEDERATIV, -Ă (< fr.) adj. Federal (1). FEDERAŢIA DEMOCRATĂ INTERNAŢIONALĂ A FEMEILOR (F.D.I.F.), organizaţie internaţională neguvernamentală, cu sediul la Berlin, creată în 1945, în scopul apărării drepturilor femeilor şi stabilirii legăturilor de prietenie şi solidaritate între femeile din întreaga lume. FEDERAŢIA INTERNAŢIONALĂ A MIŞCĂRILOR DE REZISTENŢĂ (Fede-raţia Internaţională a Rezistenţilor), organizaţie internaţională neguvernamentală, cu sediul la v/iena, creată în 1951, unind organizaţii ale foştilor luptă- tori din mişcarea de rezistenţă împotriva nazismului. FEDERAŢIA INTERNAŢIONALĂ DE ASTRONAUTICĂ (F.I.A.), organizaţie ştiinţifică internaţională, cu sediul la Paris, creată în 1950, în vederea dezvoltării, promovării şi popularizării astro-nauticii în scopuri paşnice. România este membră din 1981. FEDERAŢIA INTERNAŢIONALĂ DE FOTBAL ASOCIAŢIE (F.I.F.A.), organi-zaţie sportivă internaţională, înfiinţată în 1904, cu sediul la Zurich, din care fac parte peste 150 de federaţii de fotbal. Organizează principalele competiţii mondiale (ex. campionatul mondial de fotbal); în subordinea ei se află celelalte foruri continentale (ex. U.E.F.A. pentru Europa). FEDERAŢIA MONDIALĂ A ASOCIAŢIILOR PENTRU NAŢIUNILE UNITE, organizaţie internaţională neguvernamentală. înfiinţată în 1946, cu sediul la Geneva. FEDERAŢIA MONDIALĂ A ORAŞELOR ÎNFRĂŢITE (F.M.O.i.), organi-zaţie internaţională neguvernamentală, cu sediul la Paris, creată în 1957, în scopul stabilirii relaţiilor de colaborare şi prietenie între locuitorii unor oraşe din ţări diferite. FEDERAŢIA RUSĂ v. Rusia. FEDERAŢIA SINDICALĂ MONDIALĂ (F.S.M.), organizaţie internaţională neguvernamentală, cu sediul la Praga, creată în 1945, în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi de lucru ale muncitorilor de pretutindeni. FEDERAŢIE ( Loc. De fel sau nici un fel de... = de loc. -O Expr. De fel din... = originar din... 4 face felul (cuiva) = a omorî pe cineva, a face un rău cuiva. 2. Obicei, datină. 3. Soi de mâncare, de bucate. FELAH (< fr., de la arab fallăh „cultivator de pământ") s. m. (în ţările de limbă arabă, în special în Egipt) Termen ce denumeşte populaţia agricolă sedentară (spre deosebire de beduini sau de populaţia oraşelor). FELCER (< germ.) s. m. Persoană cu pregătire sanitară medie, auxiliar ai medicului; agent sanitar. FELDIOARA, com. în jud. Braşov, în depr. Braşov, în zona de confl. a Oltului Pavel Andreevici Fedotov: „Peţitul maiorului" 297 FELONIE cu Bârsa; 7 042 loc. (1995). Expl. de nisip cuarţos. Cărămidă şi ţiglă. Staţie de c. f. Aşezare fortificată atribuită cavalerilor teutoni (sec. 13), biserică în stil gotic (sec. 13—15). Aici a avut loc, în iun. 1529, o luptă în care armata Moldovei, condusă de vornicul Grozav, a înfrânt oastea săsească, susţinătoare a lui Ferdinand I de Habsburg. FELDMAN, Ludovic (1893-1987, n. Galaţi), compozitor şi violonist român. Lucrări simfonice („Concert pentru dublă orchestră de coarde", „Variaţiuni simfonice"), muzică de cameră. Tematică de inspiraţie folclorică într-un limbaj de factură modernă. FELDMAREŞAL (< fr., germ.) s. m. Cel mai mare grad militar în armatele de uscat ale unor state (Germania, Rusia, Marea Britanie ş.a.). ♦ Persoană care poartă acest grad. FELDRU, com. în jud. Bistriţa-Năsăud, pe Someşu Mare; 7 965 loc. (1995). FELDSPATOI.D (< fr. {i}; {s} fr. feldspaths „feldspaţi" + gr. eidos „aspect") s. m. Alumosilicat de sodiu (nefelin, sodalit) sau de potasiu (leucit), asemănător, după compoziţie, cu felds-patul, dar nesaturat în silice. Se găseşte în roci eruptive alcaline, nesaturate în silice, ca înlocuitor al feldspatului. FELDSPAŢI (< fr., germ.) s. m. pl. Grupă de minerale foarte răspândite în scoarţa Pământului (c. 55%, respectiv 60% în roci magmatice, 30% în roci metamorfice şi 10% în gresii şi conglomerate), reprezentând alumosi-licaţi de potasiu (f. potasici: ortoză, microclin) sau de sodiu şi de calciu (f. plagioclazi: albit, anortit etc.). Cristalizează monoclinic sau triclinic, au luciu sticlos, fiind transparenţi, incolori sau tulburi ori divers coloraţi. Sunt utilizaţi în industria sticlei, ceramicii etc., iar unele varietăţi limpezi, drept pietre semipre-ţioase, de ornament etc. FELEA, Victor (1923—1993, n. sat Muntele Băişorii, jud. Cluj), poet şi critic literar român. Lirică elegiacă şi contemplativă („Sentiment de vârstă", „Omul modern", „Cumpăna bucuriei"), eseuri critice („Reflexii critice", „Secţiuni"). FELEACU, com. în jud. Cluj; 3 804 loc. (1995). Biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 16). FELIBRI (< fr.) s. m. pl. Membrii unei grupări literare din S Franţei, întemeiate în 1854 de F. Mistral ş.a., cu scopul dezvoltării limbii, literaturii şi tradiţiilor provensale. în anul 1879, Societatea F. a decernat lui V. Alecsandri premiul pentru „Cântecul gintei latine". FELICENI, com. în jud. Harghita, pe Târnava Mare; 2 981 loc. (1995). FELICIANO [felieiano], José (n. 1945), chitarist, cântăreţ şi compozitor american. Orb din naştere. Compune şi interpretează melodii în spaniolă şi engleză, îmbinând modalităţi folk, soul şi latino-americane. Numeroase discuri de aur. FELICITA (< fr., lat.) vb. I tranz. A adresa cuiva cuvinte de laudă, urări cu ocazia unei aniversări, a unui eveniment important, a unui succes etc. ♦ Refl. (Fam.) A fi satisfăcut pentru obţinerea unui rezultat. FELICITARE (< felicita şi după fr. félicitation) s. f. Acţiunea de a felicita. ♦ (Concr.) Scrisoare, carte de vizită, ilustrată etc. adresată cuiva pentru a-l felicita. FEUDE (< fr.; {s} lat. felis „pisică") s. f. pl. Familie de mamifere carnivore cu corpul zvelt, mlădios, cap rotund, de obicei cu coada lungă şi gheare retractile (ex. pisica, tigrul, râsul, leul). Sin. feline. FEL|E (< ngr.) s. f. Bucată tăiată dintr-un întreg, mărginită de două feţe plane cu aria relativ mare. ♦ Porţiune dintr-un zăcământ de substanţe minerale utile, limitată de două plane paralele, în care se execută lucrări miniere. FELIN, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. 1. Adj. Care aparţine familiei felinelor. 2. S. f. (La pl.) Felid. 3. Adj. Fig. Suplu, graţios. FELINAR (< tc.) s. n. 1. Corp de iluminat, portativ sau fix, de formă prismatică, cilindrică, tronconică etc., cu pereţi transparenţi sau translucizi, conţinând o sursă de lumină (lampă cu petrol, bec electric sau de gaz, lumânare etc.). 2. Pată albă, mare, de pe fruntea cabalinelor şi taurinelor, care se întinde pe părţile laterale ale feţei (cuprinzând şi nările). FELIX, lacob (1832-1905, n. Horice, Boemia), medic român. Acad. (1879), prof. univ. la Bucureşti. întemeietorul igienei ştiinţifice în România („Tratat de igienă publică şi poliţie sanitară", „Profilaxia pelagrei"). FELIX, Maria (pseud. Măriei de Los Angeles Félix Guereha) (n. 1915), actriţă mexicană de film. De o frumuseţe exotică, cu un temperament ardent, s-a impus în roluri dramatice, de femeie puternică, pasionată („Maria Candelaria", „Rio Escondido", „French cancan", „Temperatura creşte la El Pao“, „Eroii sunt obosiţi"). FELLINI, Federico (1920-1993), regizor şi scenarist italian de film. Creaţiile sale, cu vădite elemente autobiografice, îmbinând critica unei societăţi Federico Fellini care duce la alienarea omului cu o viziune grotescă asupra lumii, se caracterizează printr-o mare forţă de redare a caracterelor umane, prin împletirea dramatismului cu lirismul, fantezia („Nopţile Cabiriei", „La dolce vita", „Boccaccio 70", „Opt şi jumătate", „Satyricon", „Roma", „Casanova", „Oraşul femeilor", „Şi nava a pornit"). Premiul Oscar: 1954 („La strada"), 1993 (pentru întreaga activitate). FELMER, Martin (1720-1767, n. Sibiu), istoric sas. Preot şi profesor la Sibiu. Preocupări privind îndeosebi istoria antică şi medievală a Transilvaniei („Primae Lineae M. Principatus Transylvaniae Historiam Antiqui, Medii et Recentioris Aevi exhibentes et illustrantes"). A fost primul care, într-o lucrare a sa, a dat terit. locuit de români numele de România. FELNAC, com. în jud. Arad, pe stg. Mureşului; 4 957 loc. (1995). Expl. de petrol şi gaze naturale (în satul Ză-dăreni). Mănăstirea Hodoş-Bodrog (în satul Bodrogu Nou). FELODERM (< fr.; {s} gr. phellos „plută" + derma „piele") s. n. (BOT.) Ţesut vegetal ale cărui celule au pereţii celulozici şi subţiri; provine din activitatea felogenului. FELOGEN (< fr.; {s> gr. phellos „plută" + gennao „a produce") s. n. (BOT.) Ţesut generator compus dintr-un strat de celule alungite, care se divid tangenţial, dând naştere (către exteriorul plantei) suberului şi (spre interior) felodermului. FELON (< sl.) s. n. Veşmânt preoţesc de forma unei pelerine scurte, cu o mică deschizătură la gât, care se îmbracă peste celelalte veşminte; este folosit la oficierea slujbei. F. reprezintă haina îmbrăcată de lisus în curtea lui Pilat din Pont. FELONI.E (< fr.) s. f. Act de neloialitate, de trădare, de care se făcea vinovat vasalul faţă de suzeranul său; FELSITE 298 infidelitate (3); (în Ţările Române) hicle-nie. ♦ Trădare. FELSjTE (< fr.; {s} fefclspat + s/licaf) s. n. pl. Roci constituite predominant din minerale incolore (feldspaţi, feldspatoizi, cuarţ, muscovit etc.). FELyCĂ (< fr., it.) s. f. Navă mică şi îngustă, foarte rapidă, echipată cu vele şi rame, folosită în M. Mediterană mai ales de piraţi. FELURIT, -Ă (< feluri, înv., „a varia“) adj. Divers (1), variat; diferit de altceva. FEMEIE (lat. familia „familie") s. f. 1. Persoană adultă de sex feminin. 2. Spec. Persoană de sex feminin, căsătorită. ♦ (Pop.) Soţie. FEMEIESC, -IASCĂ (< femeie) adj. Feminin. -O* Parte f. = (persoană) de sex feminin. FEMELĂ (< fr., lat.) s. f. Denumire generică dată organismelor de sex feminin. FEMININ, -A (< fr., laţ.) adj. Care ţine de femeie (1), specific femeilor, privitor la femeie; femeiesc. ♦ (Despre genul unor părţi de vorbire) Care are forma atribuită în gramatică numelor de fiinţe de sex femeiesc. FEMINISM1 (< fr.) s. n. Dezvoltare la bărbat a caracterelor sexuale secundare feminine "(sâni, şolduri late, lipsa bărbii etc.), din cauza absenţei sau a insuficienţei secreţiei interne testiculare şi creşterii secreţiei de estrogen. FEMINISM2 (< fr.) s. n. Mişcare socială care militează pentru îmbunătăţirea şi creşterea rolului şi drepturilor femeii în societate; s-a constituit la sfârşitul sec. 18 şi a căpătat o largă răspândire în a doua jumătate a sec. 1.9. FEMINITATE (< fr.) s. f. Caracter feminin. FEMINIZARE (după fr. féminisation) s.’f. Apariţie anormală a caracterelor François Fénelon feminine secundare la bărbaţi în cazul unor tumori testiculare şi corticosupra-renale. FEMTO- (< engl.; cuv. danez) Element de compunere care intră în denumirea submultiplilor unităţilor de măsură pentru a exprima a 10~15-a parte din întreg; simbol: f. FEMUR (< fr-> lat.) s. n. Os lung, pereche, care formează scheletul coapsei. FEMURAL, -Ă (după fr., lat.) adj. Care ţine de femur, privitor la femur (ex. nerv f., arteră f.). FENAMI.NĂ s. f. (FARM.) Benzedrină. FENANTREN (< fr. {i}) s. n. Arenă polinucleară; industrial se separă din gudronul obţinut la distilarea fracţionată a cărbunilor de pământ; utilizată în industria coloranţilor. FENAZONĂ ’(< fr.) s. f. (FARM.) Antipirină. FENEC (< fr.) s. m. Animal carnivor din Sahara, lung de 60 cm, cu urechile mari şi blana de culoarea nisipului; vulpea deşertului (Fennecus zerda). FÉNELON [fenalô], François de SALIGNAC [salinac], de la Mothe (1651—1715), scriitor şi prelat francez. Arhiepiscop de Cambrai (1695). Preceptor al ducelui de Burgundia pentru care a scris mai multe cărţi, între care „Aventurile lui Telemac", operă didactică inspirată de „Odiseea", şi „Dialogurile morţilor". Autor de scrieri teologice, unele cu accent polemic, în care apără doctrina cvietismului, precum „Explicarea maximelor sfinţilor", carte condamnată de papalitate. A scris şi un „Tratat despre educaţia fetelor", promovând idei pedagogice foarte moderne prin toleranţa lor. FENESTELLA (cuv. lat. „ferestruică") subst. Gen fosil de briozoare marine care trăiau în colonii cu aspect reticular, caracterizând formaţiunile paleozoice, din Silurian până în Permian. Formează importante acumulări de calcare recifale. FENEŞAN, Costin (n. 1947, Timişoara), istoric român.Specialist în istorie medie şi paleografie latină, germană şi maghiară („Documente medievale bănăţene 1440—1653"); studii de istorie socială şi economică a Transilvaniei şi Banatului. FENIAN (< fr.) s. m. Membru al unei organizaţii revoluţionare irlandeze, create în 1858 în S.U.A. F. preconizau lupta pentru independenţa Irlandei faţă de dominaţia engleză. La începutul sec. 20, tradiţiile şi spiritul de luptă ale f. au fost preluate de organizaţia Sinn Fein. FENIC (< fr.) adj. Acid ~ = fenol. FENICIA, denumirea antică a terit. de pe coasta răsăriteană a M. Mediterane, unde au luat naştere în Antic., începând cu sfârşitul milen. 3 î.Hr., mici oraşe-stat sclavagiste: Byblos, Ugarit, Sidon, Tyr ş.a., cu o cultură şi o economie înfloritoare în milen. 2—1 î.Hr. Aici a apărut, în sec. 13 Î.Hr., scrierea alfabetică, preluată de greci şi de romani. Fenicienii au întemeiat, în sec. 12—8 Î.Hr, colonii în Cipru, Sicilia, Sardinia, Spania şi în N Africii. Supuse ori dominate succesiv de egipteni (sec. 16—14 Î.Hr.), hitiţi (sec. 14—13 Î.Hr.), asirieni (sec. 8—7 î.Hr.), persani (sec. 6—4 Î.Hr.), oraşele feniciene au fost cucerite în 332 Î.Hr. de Alexandru cel Mare, importanţa lor scăzând în epocile elenistică şi romană. FENICIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La pl., m.) Populaţie semitică aşezată pe coasta de răsărit a M. Mediterane, care a creat, în milen. 3—1 Î.Hr., în Fenicia, o strălucită civilizaţie. ♦ Persoană care făcea parte din această populaţie. 2. Adj. Care aparţine Feniciei sau fenicienilor, referitor la Fenicia sau la fenicieni, o Artă f., cele mai vechi monumente datează de la sfârşitul milen. 3 î.Hr. Influenţată de arta şi arhitectura egipteană, babiloneeană şi hitită, iar, mai târziu, şi de arta persană sau greacă. Sanctuare de forma unor curţi deschise, înconjurate de porticuri, morminte hipo-gee, statuete de idoli şi reliefuri, ţesături preţioase (purpura), amulete, bijuterii, obiecte de metal, fildeş şi sticlă ornamentate cu motive animaliere. FENICOPTERIFORME (cf. lat. phoe-nicopterus „flamingo") s. f. pl. Ordin de păsări de talie mare, cu picioarele şi gâtul foarte lungi, care trăiesc în locuri mlăştinoase de pe marginea lagunelor şi a lacurilor sărate şi dulci. Păsări accidentale în fauna României. FENICUL ({s> lat. foeniculum) s. m. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, înaltă până la 2 m, având frunze penate cu segmente înguste şi flori mici galbene (Foeniculum vulgare). Se cultivă pentru seminţele sale, care conţin 3—7% ulei eteric, folosit în mediciriă şi în industria alimentară. -O F. de Florenţa -varietate de f. (de la care se consumă peţiolii frunzelor), cultivată ca legumă în S Europei. FENJL (< fr. {i}) s. n. Radical organic monovalent, derivat din benzen prin eliminarea unui atom de hidrogen. FENILALANINĂ (< fr. {i}) s. f. Compus organic din clasa aminoacizilor esenţiali, care conţine un nucleu ben- 299 FERALITIZARE zenic; intră în structura a numeroase proteine naturale. FENILAMINĂ (< fr.) s. f. Anilină. FEN1LBUTAZONĂ (< fr.) s. f. Medicament cu acţiune analgezică, antitermică şi antiinflamatorie, folosit în tratamentul nevralgiilor, reumatismului, gutei etc. FENILEN (< fr. {i}) s. n. Radical organic divalent, derivat din benzen prin eliminarea a doi atomi de hidrogen. FENILHIDRAZ|NĂ (< fr. {i» s. f. Deri-vat aromatic al hidrazinei folosit ca reactiv în analiza chimică, în sinteza medicamentelor (antipirină) şi a coloranţilor. FENIX (< fr., lat.) s. m. Pasărea ~ v. Phoenix. FENOFAZĂ s. f. (BOT.) Fază feno-logică. FENOGLIO [fenolio], Beppe (1922— 1963), scriitor italian. Romane şi povestiri prezentând fenomenul violenţei, văzut ca simbol unic al raporturilor interumane şi chiar al naturii înseşi („O zi de foc“, „Ploaia şi mireasa'1, „O afacere personală"). FENOL (< fr. {i}; {s> gr. phaino „a străluci") s. m. Compus hidroxilic al benzenului, cu miros specific, întrebuinţat ca dezinfectant, ca intermediar în sinteza răşinilor artificiale, a coloranţilor, a medicamentelor etc. Produs toxic. Sin. acid fenic, acid carbolic. FENOLAT (< fr.) s. m. Sare a unui fenol obţinută prin înlocuirea hidrogenului de la grupa hidroxil cu un atom de metal (ex. f. de sodiu). FENOLAZE (< fr.) s. f. pl. Enzime de tipul cupru-proteidelor, prezente în organism, care catalizează oxidarea fenolilor şi aminelor aromatice. FENOLFTALEINĂ (< fr. {i» s. f. Colorant din clasa ftaleinelor, insolubil în apă, solubil în alcool. întrebuinţat ca indicator acid-bază în chimia analitică. în mediu bazic se colorează în roşu. în farmacie, serveşte la prepararea unor laxative. FENOLI (< fr. {i}; {s} gr. phaino „a străluci") s. m. pl. Derivaţi ai hidrocarburilor aromatice obţinuţi prin înlocuirea unuia sau a mai multor atomi de hidrogen din nucleul aromatic, prin grupa hidroxil. După numărul grupelor hidroxil, pot fi monohidroxilici (ex. fenolul, crezolii etc.) şi polihidroxilici (ex. pirocatechina, rezorcina etc.). FENOLOGJE (< fr. {i» s. f. Ştiinţă care studiază modificările sezoniere în funcţie de factorii climatici ai fiecărui anotimp, ce apar în floră şi faună (înflorire, fructificare, migrare etc.). Furnizează date pentru întocmirea hărţilor biocli- matice, folosite în ecologie, biogeografie, climatologie etc. FENOMÇN (< fr., lat., ngr.) s. n. 1. (FILOZ.) Ceea ce este perceput de către subiectul conştient ca fapt exterior, în ordine fizică, sau ca experienţă interioară, ca fapt de conştientă. ♦ (La Kant) Ceea ce este obiectul unei experienţe posibile, după modul cum apare facultăţilor noastre de cunoaştere, în opoziţie cu ceea ce este lucrul în sine (numenul). 2. Proces, transformare, efect etc. din natură sau din societate. <0> F. social = relaţie, proces, mod de organizare, suficient de conturate pentru a fi susceptibile de descriere şi explicare ştiinţifică. 3. (în sens curent) Orice aspect, proces, fapt, întâmplare care surprind (prin calităţi, noutate etc.). FENOMENAL, -Ă (< fr„ germ.) adj. 1. Ieşit din comun, extraordinar, uimitor. 2. Care ţine de fenomene, de natura fenomenelor. FENOMENALISM (< germ.) s. n. (FILOZ.) Doctrină potrivit căreia numai fenomenele constituie obiectul cunoaşterii pozitive sau ştiinţifice, lucrul în sine fiind incognoscibil (criticismul kantian, pozitivismul lui Comte, evoluţionismul lui Spencer). FENOMENISM (< fr.) s. n. Doctrină după care există doar fenomene, lucrul în sine nefiind decât un nume (Ch. Renouvier). FENOMENOLOGIC, -Ă (< fr., germ.) adj. 1. Care se referă la fenomenologie (1), care are la bază fenomenologia. 2. (Despre o cercetare, un studiu) Care se limitează la descrierea fenomenelor. ♦ Care priveşte fenomenele. FENOMENOLOGIE (< fr., germ.) s. f. 1. (FILOZ.; în sens larg) Studiul descriptiv al fenomenelor, distinct de cunoş-terea prin cauze şi legi şi de metafizică. 2. (La Hegel) Descrierea fazelor succesive prin care trece spiritul în evoluţia sa de la „certitudinea senzorială" la „cunoaşterea absolută". 3. Mişcare filozofică iniţiată de Ed. Husserl, la începutul sec. 20, care opune teoriilor cunoaşterii bazate pe atitudinea naturalistă (presupunerea unei lumi fizice obiective existând independent de conştiinţă) o interpretare a elementelor experienţei noastre (fenomenele) prin prisma intenţionalităţii. Ca metodă, f. constă în suspendarea sau punerea în paranteză a atitudinii naturaliste şi ridicarea, printr-o succesiune de reducţii eidetice, la conştiinţa pură, independentă de orice determinaţie a lumii empirice. La acest nivel, sunt surprinse esenţele, ca fundamente sau condiţii ultime ale cunoaşterii şi realităţii. Şi-a găsit aplicaţii în diferite proiecte şi reconstrucţii contemporane din filozofie şi ştiinţele umane. Reprezentanţi: M. Scheler, M. Heidegger, J. P. Sartre, M. Merleau-Ponty, L. Landgrebe, R. Ingarden, E. Levinas, P. Ricoeur, E. Fink ş.a. FENOPLASTE (< fr.; {s> fr. phénol „fenol" + gr. plastikos „plastic") s. n. pl. Produşi macromoleculari sintetici obţinuţi prin policondensarea fenolului (şi a omologilor săi) cu formaldehidă sau cu alte aldehide, întrebuinţaţi în industria lacurilor, a obiectelor de qz industrial şi casnic (rezistente la coroziune); răşini fenolice. V. bachelită. FENOTIAZJNĂ (< fr.) s. f. Medicament pe bază de sulf, utilizat în medicina veterinară (tratamentul strongilozei); toxic pentru om. FENOTIP (< fr. {i};, {s> gr. phaino „a apărea" + typos „caracter") s. n. (GENET.) Manifestare vizibilă a caracterelor şi a însuşirilor ereditare, precum şi a modificărilor produse de mediu în condiţii concrete de viaţă. FENTĂ (< fr.) s. f. 1. (SPORT) Procedeu tehnic constând într-o mişcare rapidă, înşelătoare, executată cu corpul, prin care se urmăreşte inducerea în eroare, depăşirea adversarului (ex. la fotbal, scrimă, handbal etc.). 2. (DR.) Despicătură (3). FENTON [fæntanl, Roger (1819— 1869), pictor şi fotograf britanic. A înregistrat în imagini fotografice aspecte din Războiul Crimeii, fiind considerat, ulterior, primul fotograf corespondent de război. FEODOSIA, oraş în Ucraina (Rep. Autonomă Crimeea), la V de Kerci, în E Pen. Crimeea; 85,6 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. mat. de constr., mobilei, alim. (conserve de peşte, tutun, vin). Port de pescuit. Centru turistic şi balnear. Galeria de artă „I.K. Aiva-zovski". Fundat în sec. 6 î.Hr. FEOFICEE (< fr. {i}; {s} gr. phaios cafeniu + phykos „algă") s. f. pl. Clasă de alge brune care conţin clorofilă şi un pigment brun. Unele specii de f. au talul diferenţiat în ţesuturi, datorită dimensiunilor mari (ex. Laminaria). Sunt utilizate ca furaje şi în medicină, pentru extracţia iodului. FER s. n. v. fier. FERALITIZARE (după fr. ferratliti-sation) s. f. Proces de alterare puternică şi rapidă a mineralelor primare, manifestat în domeniul superficial al scoarţei Pământului, în condiţii de climă caldă şi umedă, ca urmare a hidrolizei totale a silicaţilor din care se eliberează oxizi de fier şi de aluminiu. FERAOUN 300 FERAOUN [feraû], Mouloud (1913— 1962), scriitor algerian de limbă franceză. Romane pe tema dragostei pentru pământul natal, inspirate din viaţa oamenilor nevoiaşi („Fiul săracului", „Pământ şi sânge", „Drumurile care urcă"). „Jurnalul" său constituie un document cu privire la războiul din Algeria. Asasinat. FERAT (< fr. {i}) s. m. Sare a acidului feric. FERATĂ (< fr.) adj. Cale (sau linie) ~ v. cale. FERĂSTRAŞ (< ferăstrău) s. m. Pasăre din ordinul anseriformelor, cu corpul lung şi zvelt, cu ciocul prevăzut cu dinţi cornoşi (ca un ferăstrău) şi terminat cu un cârlig (Mergus). în România este oaspete de iarnă. FERĂSTRĂU (< magh.) s. n. 1. Unealtă sau maşină-unealtă destinată tăierii, în general prin aşchiere, a materialelor (metal, lemn, piatră etc.). Poate avea formă de lamă,'disc, bandă etc., de obicei dinţate. 2. Instrument muzical alcătuit dintr-o lamă de metal, care, frecată cu un arcuş, emite sunete legate prin glissando. FERDINAND, numele a trei împăraţi ai Sfântului Imp. Roman de Naţiune Germană şi regi ai Ungariei şi Boemiei, din dinastia de Habsburg: 1. F. I, împărat (1556—1564), rege al Ungariei şi al Boemiei (din 1526). A purtat, între 1526 şi 1538, un îndelungat război cu loan Zâpolya pentru tronul Ungariei; a întreţinut relaţii cu domnii români Radu de la Afumaţi, Alexandru Lăpuşneanu şi, mai ales, cu Despot-Vodă. 2. F. II, împărat (1619—1637), rege al Ungariei (din 1618) şi al Boemiei (1619, 1620-1637). Adversar înverşunat al protestanţilor. Politica sa de asuprire naţională a cehilor şi a ungurilor a provocat răscoala cehilor (1618) şi declanşarea Războiului de 30 de Ani (1618-1648). 3. F. III, împărat (1637—1657), rege al Ungariei şi al Boemiei (1637). Comandant al armatelor imperiale (din 1634) în timpul Războiului de 30 de Ani; a înfrânt armatele protestanţilor şi suedezilor la Nordlingen (1634). FERDINAND I de Habsburg, împărat al Austriei (1835—1848), rege al Boemiei şi Ungariei (1830—1848). A domnit sub tutela cancelarului Metternich. în dec. 1848 a fost constrâns să abdice. FERDINAND, numele a cinci regi ai Castiliei şi Leônului. Mai important: F. III cel Sfânt, rege al Castiliei (1217—1252) şi al Leônului (1230-1252). A luptat împotriva maurilor (1230—1248), de la care a cucerit Côrdoba (1236) şi Sevilla (1248). Ferdinand I, rege al României Ferdinand III, împărat romano-german Ferdinand VII, rege al Spaniei FERDINAND, regi ai Spaniei. Mai important: F. VII, rege (mart. —mai 1808 şi 1814 — 1833) din dinastia Bourbon, înlăturat de Napoleon I în 1808, a fost reinstalat în 1814; în 1823 a reprimat, cu ajutorul trupelor franceze trimise de Sfânta Alianţă, revolta Cortes-urilor (izbucnită în 1820), reinstaurând monarhia absolută. în timpul domniei sale a avut loc Războiul de Eliberare a Coloniilor Spaniole din America Latină (1810-1826). FERDINAND I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865—1927, n. castelul Sigmaringen, Germania), rege al României (1914—1927). Al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (frate mai mare al lui Carol I) şi al principesei Antonia a Portugaliei. în lipsa unui moştenitor în linie directă şi legitimă al regelui Carol I, prin decretul din 18 mart. 1889, F. a fost proclamat „moştenitor prezumtiv al coroanei României", conferindu-i-se în acelaşi timp titlul de „Alteţă Regală", Principe de România. După eşuarea proiectului principelui F. de a lua de soţie pe Elena Văcărescu, la 29 dec. 1892 F. se căsătoreşte cu principesa Maria, înrudită cu marile case domnitoare din Marea Britanie, Rusia şi Germania. A parcurs toate treptele ierarhiei militare, de la gradul de sublocotenent (1886) până la cel de general de corp de armată (1911). în 1913, în calitate de generalisim, principele F. a comandat armata română în campania din timpul celui de-al doilea război balcanic. Devenit rege al României (sept. 1914), în împrejurări excepţionale pentru soarta ţării, F., cu prilejul depunerii jurământului în faţa Parlamentului şi a ţării, făgăduieşte solemn că va fi „un bun român", în Consiliul de Coroană (14/27 aug. 1916), F. s-a identificat cu idealul naţional al românilor, susţinând intrarea României în război alături de Antantă împotriva Puterilor Centrale (fapt pentru care a fost numit şi F. cel Leal). Decizia de a susţine intrarea României în război de partea Antantei a provocat mânia membrilor familiei de Hohenzollern, care l-au dezavuat. în condiţiile înfrângerilor armatei române în campania din 1916 şi a ocupării de către inamic a celei mai mari părţi din teritoriul ţării, F., împreună cu familia regală, s-a retras la laşi, unde, încrezător în victoria finală a poporului român, s-a distins prin abnegaţie şi spirit de sacrificiu, contribuind, într-o măsură importantă, la refacerea şi reorganizarea armatei române, precum şi la marile victorii obţinute la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, în vara anului 1917. 301 FERICE După prăbuşirea frontului rusesc, F. şi majoritatea oamenilor politici au luat hotărârea ca România să înceteze ostilităţile şi să accepte încheierea unei păci separate, concretizate în Tratatul de la Bucureşti (apr. 1918), pe care însă a refuzat să-l ratifice. După realizarea unirii cu România, în 1918, a Basarabiei (mart.), a Bucovinei (nov.) şi a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului (dec.), delegaţii veniţi la Bucureşti din partea acestor provincii româneşti înmânează Regelui actele Unirii, care, la rându-i, prin decrete-legi, le sancţionează. La 15 oct. 1922 a avut loc la Catedrala Reîntregirii din Alba lulia încoronarea Regelui şi a Reginei Maria (pe coroana regală de oţel a lui Carol I, ce amintea de Plevna, adăugân-du-se însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei), simbolizând actul Unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh. Prin participarea la festivităţi a reprezentanţilor din peste douăzeci de state europene, din S.U.A. şi Japonia, noua realitate naţio-nal-statală a dobândit o largă recunoaştere internaţională. După înfăptuirea României Mari, F. a sprijinit iniţiativele, în special ale guvernelor liberale, menite să ducă la importante prefaceri în viaţa economică, social-politică şi culturală a ţării; dintre acestea se detaşează reforma regimului electoral bazat pe votul universal (1918), reforma agrară din 1921 (promisă pe front, în 1917, de către Rege, ca un act de justiţie socială, dar şi ca o recunoaştere a contribuţiei ţăranilor la războiul de întregire naţională), Constituţia din 1923 şi unificarea legislativă, care a consinfinţit noile realităţi istorice, inclusiv regimul constituţional democratic. A avut şase copii: Carol, Elisabeta, Marioara, Nicolae, Ileana şi Mircea, botezaţi în religia ortodoxă. A murit la 20 iul. 1927, fiind înmormântat în pronaosul Mănăstirii Curtea de Argeş. FERDINAND V CATOLICUL (FERDINAND Il DE ARAGÔN), rege al Siciliei (din 1468, ca Ferdinand II) şi al Ara-gonului (1479—1516). în urma căsătoriei sale cu Isabela (1469), s-a realizat unirea Castiliei şi Aragônului într-un singur regat, Spania (1479). A luptat împotriva maurilor, cucerind Granada (1492), a ocupat Regatul Neapolelui (1504), al cărui suveran a devenit (ca Ferdinand III, 1504—1516), şi Navarra Superioară (1512). Cu sprijinul bisericii (în 1480 a creat Inchiziţia), al micii nobilimi şi al oraşelor, a luptat împotriva marii nobilimi. A pus bazele supremaţiei spaniole în Europa, în sec. 16. în timpul lui, Cristofor Columb a întreprins călătoriile care au dus la descoperirea şi colonizarea Americii. FERDINAND I de Saxa-Coburg, prinţ german, ales, în 1887, cneaz al Bulgariei. în 1908, când Bulgaria s-a declarat independentă, a luat titlul de ţar. Exponent al intereselor austro-ger-mane, a contribuit la împingerea Bulgariei în primul război mondial de partea Puterilor Centrale. A abdicat în 1918. FEREASTRĂ (lat. fenestra, cu unele sensuri după fr. şi engl.) s. f. 1. Deschidere amenajată într-un perete exterior al unei clădiri, al unui vehicul etc. pentru a permite iluminarea naturală şi aerisirea. F. oarbă - adâncitură în perete, de forma unei f., constituind un motiv arhitectonic. -O Expr. A arunca banii pe fereastră = a fi risipitor, a cheltui fără socoteală. 2. Dispozitiv format dintr-un cadru şi din panouri (canaturi sau batante) cu geamuri, care închide o f. (1). 3. Deschidere efectuată în peretele unui burlan dintr-un foraj, pentru a săpa o gaură deviată. 4. (FIZ.) Fantă. 5. Deschizătură dreptunghiulară care limitează fluxul luminos ce trece spre film într-o cameră de proiecţie cinematografică (f. de proiecţie) sau spre peliculă, într-un aparat de luat vederi (f. de expunere). 6. Spaţiul dintre coloanele unui transformator electric. 7. Locul unde se intersectează un puţ de mină cu o rampă. 8. (GEOL.) F. tectonică -apariţie la suprafaţa Pământului a unor formaţiuni geologice mai noi între altele şariate, acoperitoare, mai vechi, datorită eroziunii. 9. (INFORM.) Zonă rectangulară de ecran destinată afişării mesajelor şi imaginilor la un moment dat, fără a modifica restul ecranului. 10. (Fam.) Oră neocupată, intercalată între două ore de curs în programul zilnic al unui profesor, student etc. FERECA (lat. fabricare) vb. I tranz. 1. A strânge în fiare, a acoperi cu cercuri sau cu benzi metalice un obiect de lemn, pentru a-i mări rezistenţa. ♦ A întări prin legături metalice. 2. A face crestături (şaruri, şanţuri sau zimţi) pe feţele active ale pietrelor de moară prin batere cu u,i ciocan de oţel (ciocan de ferecat). ♦ A zimţui banii. 3. A mări rugozitatea suprafeţei pietrei de defibrator (în industria hârtiei). 4. A împodobi un obiect cu plăci din metal preţios sau cu pietre scumpe. 5. A încătuşa, a pune în lanţuri pe cineva. 6. A încuia, a zăvorî o uşă, o încăpere etc. FERECĂTURĂ (< fereca) s. f. îmbrăcăminte de metal (preţios) aplicată unui obiect (ex. unei cărţi), pentru a-l fereca (4). FEREGEA (< tc.) s. f. 1. Văl cu care femeile musulmane îşi acoperă faţa. 2. Mantilă din postav subţire sau din mătase, purtată odinioară de boieri peste îmbrăcăminte. FERENCZI [faeraenţi] Sandor (1873— 1933), neurolog şi psihiatru ungur. Elev şi discipol al lui S. Freud. Cercetări asupra simptomelor nevrotice, isteriei („Thalassa, psihanaliza originilor vieţii sexuale") şi comportamentului infantil („Faze evolutive ale sensului realităţii11). FERENCZY [faeraenţi] Kâroly (1862— 1917), pictor ungur. A lucrat şi la Şcoala de la Baia Mare. Influenţat de impresionism („losif vândut de fraţii săi“, „Seară de martie"). FERFENIŢĂ (< ucr.) s. f. A face (sau a rupe) ~ = a rupe, a distruge, a ferfeniţi. FERFENIŢI. (< ferfeniţă) vb. IV refl. şi tranz. A (se) sfâşia în bucăţi, a (se) zdrenţui; a face ferfeniţă. FERGANA 1. Depr. intramontană în Asia Centrală (Uzbekistan, Tadjikistan, Kîrgîzstan), în bazinul râului Sîr-Daria, încadrată de M-ţii Altai şi Tian-Shan; 2 mii km2. Lungime: c. 300 km; lăţime max.: 170 km. Altitudinile cresc de la 300-400 m (în V) la 900-1 200 m (în E). Climă continentală excesivă, cu precipitaţii puţine (150—500 mm/an). Culturi irigate de bumbac, orez. Pomicultură şi viticultură. Zăcăminte de petrol. 2. Oraş în V Uzbekistanului; 193,7 mii loc. (1991). Expl. şi prelucr. petrolului. Ind. bumbacului şi alim. Muzeu etnografic. întemeiat în 1876. FERI (lat. * ferire) vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) apăra, a (se) păzi, a (se) pune la adăpost. ♦ Tranz. A evita, a ocoli ceva care prezintă un risc, o primejdie etc. ♦ Refl. A se ascunde, a se păzi. 2. Refl. A (se) da deoparte, a (se) eschiva, a (se) trage înapoi. FERIBOT (< fr., engl.) s. n. Navă cu sau fără propulsie proprie, special amenajată pentru a transporta peste un fluviu, canal etc. vagoane de cale ferată, autovehicule, pasageri etc.; asemenea legături există mai ales între porturile mărilor Nordului şi Balticii. FERIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre combinaţii ale fierului) în care fierul are valenţa trei. -0- Oxid f. = pigment roşu de fier trivalent, utilizat în vopsele de ulei, la zugrăveli, în răşini sintetice etc. Se găseşte în natură sub formă de hematit. FERICE (lat. felix) adj. invar. (Poetic) Fericit. -0> Expr. Ferice de mine (de tine etc.) = ce fericit sunt (eşti etc.). FERICI 302 Enrico Fermi FERIC! (< ferice) vb. IV tranz. 1. A considera pe cineva fericit. ♦ A felicita, a gratula. 2. A face pe cineva fericit. FERICI AN URI (< fr.) s. f. pl. Săruri ale acidului fericianhidric. -o Ferocianură de potasiu = sarea de potasiu a acidului fericianhidric utilizată în vopsitorie, ca oxidant, la imprimarea bumbacului etc. FERICIRE (< ferici) s. f. Stare de mulţumire sufletească deplină, satisfacţie totală; stare afectivă de împlinire şi de trăire intensă a bucuriei acestei împliniri; este mai frecventă la persoanele optimiste. în morala antică, f. reprezintă scopul suprem cel mai demn de dorit, destinaţia finală a omului. Scolasticii considerau f. ca starea de perfecţiune finală la care ajunge o fiinţă având viziunea esenţei divine. <0* Fericirile = cele nouă sentinţe rostite de lisus în „Predica de pe munte“, care încep cu cuvântul „fericiţi". FERSCjT, -Ă (< ferici) adj., s. m. 1. Adj. 1. (Şi subst.) Care se află într-o stare de deplină mulţumire sufletească; plin de bucurie, total satisfăcut. 2. Care aduce fericire, mulţumire; favorabil. II. S. m. 1. (La catolici) Primul grad de sfinţenie acordat de pşpă. V. beatificare. 2. (La ortodocşi) Prfmul grad de sfinţenie acordat de sinod. Unii sfinţi catolici (ex. Augustin) sunt consacraţi de Biserica ortodoxă numai cu acest grad. -O Prea fericit = titlu dat patriarhilor. FERIGĂ (lat. filix) s. f. Denumire dată unor specii de plante din încrengătura pteridofitelor, de obicei erbacee, rar lemnoase, arborescente. Pot fi terestre sau acvatice, cu frunze întregi sau penate, pe dosul cărora se găsesc sporangii. FERIGILE, vechi sat înglobat în com. Costeşti (jud. Vâlcea), unde s-a descoperit o aşezare şi un cimitir de inci-neraţie cu tumuli de la sfârşitul primei epoci a fierului (1150—450 î.Hr.), aparţinând populaţiei geto-dace. FERIMAGNETISM (< fr., engl.) s. n. Ansamblul proprietăţilor magnetice ale feritelor (1), care le deosebesc de corpurile antiferomagnetice. FERIT, -Ă (< feri) adj. Pus, aflat la adăpost; p. ext. (despre locuri, regiuni etc.) puţin cunoscut, ascuns, tăinuit. FERITĂ (< fr. {i}) s. f. 1. Material magnetic în compoziţia căruia intră oxizi ai fierului şi ai unor metale divalente (nichel, zinc, cupru, cadmiu ş.a.), care prezintă permeabilitate magnetică mare şi conductibilitate electrică redusă; utilizat în electrotehnică, telecomunicaţii, electronică. 2. Constituent structural al aliajelor fier-carbon. FERLINGHETTI, Lawrence (n. 1919), poet american. Unul dintre principalii mentori ai mişcării beat. Lirică de orientare pacifistă, împotriva discriminărilor sociale („Imagini ale lumii trecute", „Unde e Vietnamul?"). Traduceri. FERM, -Ă (< fr.) adj. 1. Hotărât, neşovăitor, neclintit, decis; sigur, tare. 2. (Despre contracte, înţelegeri, tranzacţii comerciale) Stabilit în mod hotărât, la un preţ şi la un termen precis, asupra cărora nu se mai poate reveni. FERMAT [ferma], Pierre de (1601 — 1665), matematician francez. Precursor, împreună cu B. Pascal, al calculului probabilităţilor. Contribuţii în geometria analitică şi diferenţială, teoria numerelor (teorema lui F.) şi la vestita problemă a imposibilităţii rezolvării în numere întregi a ecuaţiei x n + yn = z n, pentru n z 3. A elaborat un principiu fundamental în optica geometrică (principiul F.) FERMATA (cuv. it.) subst. Semn grafic pus în drepul unei note muzicale, al unui acord sau al unei pauze, care dă interpretului posibilitatea de a le prelungi durata. FERMĂ1 (< fr.) s. f. 1. Gospodărie agricolă compusă dintr-un teren şi din amenajările, construcţiile, instalaţiile, maşinile etc. care servesc producţiei agricole de pe acel teren. ♦ Subunitate de producţie agricolă, cu amenajări şi dotări speciale, care are ca obiect mai ales creşterea unei anumite specii de animale. 2. Proprietate rurală productivă care poate fi valorificată în mod direct prin practicarea activităţilor agricole de către proprietar sau, în mod indirect, prin închiriere unei alte persoane, cu drept de folosinţă, în schimbul unei rente. FERMĂ2 (< fr.) s. f. Element de construcţie din lemn, metal, beton armat etc., în formă de grindă cu zăbrele sau de arc, folosit de obicei la construcţia acoperişurilor. <0> F. de tunel = element principal de rezistenţă din eşafodajul de sprijinire a unui tunel în construcţie. FERMECA (< farmec) vb. I tranz. 1. A încânta, a desfăta, a fascina (2). 2. (în basme şi în superstiţii) A face farmece, a vrăji. FERMECĂTOR, -OARE (< fermeca) adj. Care place, farmecă; încântător. FERMENT (< fr., lat.) s. m. Enzimă. ^ (AGR.) Fermenţi selecţionaţi = drojdii selecţionate. FERMENTA (< fr., lat.) vb. I intranz. A fi în stare de fermentaţie, transfor-mându-se în alte substanţe sau des-compunându-se. FERMENTAŢIE (< fr., lat.) s. f. Proces spontan sau declanşat de transformarea biochimică (sub acţiunea unor enzime specifice) a produselor naturale cu structuri complexe în produşi cu structuri simple. Are loc în prezenţa (f. aerobă) sau în absenţa (f. anaerobă) oxigenului; f. alcoolică, f. lactică şi f. acetică au loc datorită unor germeni specifici (levuri) şi constituie treptele succesive ale degradării glucidelor în alcool, acid acetic şi acid lactic. Procesele de f. sunt folosite în ind. alimentară şi ind. chimică; fermentare. > Substanţă fermentată. FERMI, Enrico (1901-1954), fizician italian. Stabilit în S.U.A. (1939). Prof. univ. la Roma şi la Univ. Columbia. Contribuţii în fizica nucleară, la studiul radioactivităţii şi în mecanica cuantică (statistica F.-Dirac). în 1934 a efectuat experienţe de bombardare a nucleelor elementelor grele cu neutroni — primele cercetări în domeniul fisiunii nucleare. A condus lucrările de construcţie a primului reactor nuclear la Univ. din Chicago, realizând (2 dec. 1942) prima reacţie nucleară în lanţ controlată. A dezvoltat teoria matematică a emisiei neutrinice, a studiat reacţiile pion-nu-cleon şi a participat (Los Alamos) la construcţia bombei atomice. Numele său a fost atribuit elementului transuranic— fermiu. Premiul Nobel pentru fizică (1938). M. de onoare al Acad. Române (1938). 303 FEROMANGAN Fernandel FERMIER, -Ă (< fr.) s. m. şi f. 1. Persoană care deţine o fermă1. 2. Persoană care locuieşte pe terenul pe care-l cultivă; agricultor. FERMION ({s} n. pr. Fermi) s. m. Particulă elementară, descrisă de statistica Fermi-Dirac, cu numărul cuantic de spin semiîntreg (ex.: electronul, protonul, neutronul, neutrinul şi antiparticulele lor). FERMITATE (< ferm) s. f. Hotărâre neclintită, statornicie, tărie morală. FERMIU (< fr. {i>; {s> n. pr. Fermi) s. n. Element chimic (Fm; nr. at. 100) cu caracter metalic din grupa actinoi-delor obţinut (1953, de S. G. Thompson şi colab.) prin bombardarea ura-niului-238 cu neutroni. FERMOAR (< fr.) s. n. închizătoare pentru obiecte de îmbrăcăminte, serviete etc,, formată din două şiruri de lamele speciale fixate pe o bandă textilă. ♦ închizător de os, de metal etc. la un colier, la un album etc. FERNANDEL (pe numele adevărat Fernand Contandin) (1903—1971), actor francez de film. Una dintre cele mai populare vedete comice ale ecranului („Angèle", „Un carnet de bal“, „Inamicul public nr. 1“, „Diavolul şi cele zece po-runci“, „Caidul", „Oaia cu cinci picioare", „Fericit precum Ulise"). FERN ANDES, Vasco (c. 1480-c. 1543), pictor portughez. A îmbinat în opera sa manierismul cu instinctul frust şi cu o vigoare aproape populară („Bunavestire", „Vizitaţiunea", „Creaţia animalelor"). A realizat un ciclu al Patimilor în 16 episoade. FERNÂNDEZ [fernandee], Emilio (1904—1986), regizor şi actor mexican de cinema. Filme de profundă originalitate despre realităţile mexicane, în care, uneori, a şi interpretat roluri importante („Maria Candelaria", „îndrăgostita", „Rio Escondido", „Trandafirul alb"). FERNÂNDEZ DE LIZARDI [fernandee de lieardi], José Joaqufn (1776—1827), scriitor şi ziarist mexican. Autorul primu- lui roman latino-american, „El Periquillo Sarniento" (1816), de factură picarescă, reconstituind atmosfera de la sfârşitul perioadei coloniale. Romane de critică a moravurilor („Don Catrm de la Fachenda"). FERNANDO DE NORONHA [fermndu di norona], ins. vulcanică în Oc. Atlantic, în E coastelor Braziliei (la NE de Capul Săo Roque); 26 km2; 1,3 mii loc. (1980). Face parte din statul Pernambuco. Localit.: Vila dos Remédios. Relief delu-ros (332 m). Climă ecuatorială cu precipitaţii bogate (1 300 mm/an) şi vegetaţie de savană. Locul cu cea mai redusă variaţie a temp. aerului (13,4° C). Escală aeriană. Descoperită în 1501. FERNANDO PÔO, denumirea până în 1973 a ins. Bioko. FERNEYHOUGH [fş:nihaf], Brian (n. 1943), compozitor britanic. Prof. univ. la Haga, Freiburg, San Diego (California). Adept al muzicii seriale şi postse-riale. Compoziţii pentru execuţie instrumentală („Cântec de vis al Casandrei", „Căderea lui !car“, „Sonată pentru cuartet de coarde", „Casele negre"). FERNIC, Ionel (1901-1938, n. Târgovişte), poet, compozitor şi pilot român. Melodii de mare succes, reprezentând perioada de început a muzicii uşoare româneşti, şi romanţe („îţi mai aduci aminte doamnă", „Scrisoare de-amor"). FERN |CO (< fer + nbhe\ + cobalt) subst. Aliaj de fier cu nichel, cobalt şi mangan, cu coeficient de dilatare egal cu cel al sticlei, folosit la confecţionarea electrozilor de trecere etanşă prin sticlă (ex. sârma de susţinere a filamentelor lămpilor cu incandescenţă). FERO- (< fr.) Element de compunere care indică prezenţa fierului în aliaje; formează substantive şi adjective. FEROALIAJ (< fr.) s. n. Aliaj al fierului cu unul sau mai multe elemente (siliciu, mangan, crom, wolfram etc.), folosit la elaborarea oţelurilor, în vederea îmbunătăţirii proprietăţilor lor. FEROALUMINIU (< fr.) s. n. Feroaliaj cu 11—20% aluminiu, folosit la afinarea oţelurilor. FEROCART (< germ. {i}) s. n. Miez magneto-izolant pentru bobine electrice de înaltă frecvenţă, obţinut prin presarea între foiţe de hârtie a unor straturi de pulbere feromagnetică foarte măruntă, aglomerată cu un liant. FEROCE (< fr., lat.) adj. invar. Crud, nemilos, sălbatic, inuman. FEROCI AN URI (< fr.) s. f. pl. Săruri ale acidului ferocianhidric. -<> Ferocia-nură de potasiu = sare de potasiu a acidului ferocianhidric, folosită ca reactiv în chimia analitică pentru determinarea sărurilor ferice şi a cianurilor. FEROCITATE (< fr., lat.) s. f. Cruzime, sălbăticie. FEROCROM (< engl., fr.) s. n. Feroaliaj cu 50—80% crom, folosit la elaborarea fontelor şi a oţelurilor aliate. FERODOU (< fr., engl.) s. n. Denumire comercială pentru metal-azbest. FEROE [faerô] (FÆR0ERNE, F0ROYAR [færô.srn^]), grup de 22 ins. în N Oc. Atlantic, între Islanda şi Marea Britanie; constituie un terit. danez cu autonomie internă (din 1948); 1,4 mii km2; 49 mii loc. (1993). Centrul ad-tiv: Thorshavn. Relief vulcanic (bazalte), ţărmuri cu fiorduri. Climă umedă. Pescuit şi vânătoare de balene. Creşterea ovinelor. Export de lână, peşte, crustacee şi moluşte. — Istoric. Colonizate în sec. 9 de vikingi; în sec. 11 a fost introdus creştinismul. Insulele au fost alipite Danemarcii după Uniunea de la Kalmar (1397). După Constituţia din 1953, are doi deputaţi în Foiketing. FEROELECTRICITATE (< fr.) s. f. Proprietate a unor dielectrici (ex. sarea Seignette), cu permitivitate foarte mare şi dependentă de câmpul electric în care se găsesc, de a prezenta, în intervale caracteristice de temperatură, polarizaţie permanentă (chiar şi la anularea câmpului electric) şi histerezis electric; seignettoelectricitate. FEROFERIC, -Ă (< fr.) adj. (Despre combinaţii ale fierului) Care conţin în reţeaua cristalină ioni ai fierului cu valenţa doi şi trei. <0- Oxid f. = pigment negru de fier utilizat în grunduri şi în vopsele pentru metale, în locul negrului de fum etc., pentru proprietăţile sale anticorosive şi pentru că asigură peliculei o rezistenţă mecanică bună. Se găseşte în natură ca magnetit. FEROFOSFOR (< fr.) s. n. Feroaliaj cu 17—25% fosfor folosit ca adaos la turnarea fontelor cenuşii. FEROMAGNÇTIC, -A (< fr. fi» s. n„ adj. (Material) care prezintă feromag-netism. FEROMAGNETISM (< fr. {i}) s. n. Proprietate a unor substanţe (metale sau aliaje), cu permeabilitate mare şi dependenţă de câmpul magnetic, de a prezenta, la temperaturi mai mici decât o anumită temperatură caracteristică (punct Curie), magnetizaţie permanentă (chiar $i la anularea câmpului magnetic) şi histerezis magnetic. FEROMANGAN (< germ.) s. n. Feroaliaj cu 20—82% mangan, 5—8% carbon, 1,3—2% siliciu şi cel mult 0,4% fosfor, folosit ca adaos desulfurant şi ca dezoxidant la elaborarea oţelurilor speciale. FEROMON 304 Ferrara. Domul FEROMON (< fr.) s. n. Substanţă biogenă care serveşte la comunicarea între indivizii aparţinând aceleiaşi specii (ex. f. sexuali). în prezent se utilizează capcane cu f. pentru combaterea dăunătorilor. FERONERIE (< fr.) s. f. 1. Lucrare artistică executată din fier (oţel) sau din alte metale (ex. grilaje ornamentale, balustrade etc.). 2. Artă a prelucrării metalelor prin ciocănire sau prin deformare plastică la cald. FEROREZONANŢĂ (< fr.) s. f. Fe-nomen caracterizat prin apariţia supratensiunilor şi supracurenţilor cu variaţii în salturi, în circuitele ce conţin capacităţi (ex. linii, cabluri lungi) şi inductivităţi neliniare (ex. bobine cu miez de fier). FEROS, -OASĂ (< fr.) adj. (Despre combinaţii ale fierului) Care conţin fier divalent. *0- Oxid f. = compus al fierului divalent cu oxigenul. Se prezintă sub formă de pulbere neagră piroforică. FEROSILI.CIU (< fr., germ.) s. n. Feroaliaj cu 12—90% siliciu folosit ca dezoxidant la elaborarea oţelurilor calmate şi la fabricarea oţelurilor silicioase, rezistente la coroziune, pentru arcuri, scule etc. FEROTIPIE (< fr. {i}) s. f. Procedeu fotografic în care materialul sensibil este o emulsie de colodiu aplicată pe o tablă smălţuită, folosit în trecut de fotografii ambulanţi. FEROVIAR, -Ă (< fr., it.) adj. (Despre instalaţii, transporturi etc.) De cale ferată, în legătură cu calea ferată. ♦ (Substantivat) Lucrător la căile ferate. FERP^R (< fr.) s. n. (Livr.) Anunţ conţinând o veste, în special moartea unei persoane. FERRARA, oraş în N Italiei (Emilia-Romagna), pe fl. Pad; 140,6 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini, petrochimică, a maselor plastice, a aluminiului, sticlei, încălţ., textilă (cânepă) şi alim (zahăr). Universitate (1391). Catedrala San Giorgio şi Domul (sec. 12), castelul D’Este (sec. 14—16), palate renascentiste. Muzeul greco-etrusc. în sec. 15, aici s-a dezvoltat o celebră şcoală de pictură reprezentată de C. Tura şi Fr. del Cosa. în a doua jumătate a sec. 8 a fost alipită Statului Papal, iar la sfârşitul sec. 10 a fost trecută ca ducat contelui de Toscana. în 1264, ca urmare a luptei pentru putere dintre familiile aristocratice Ettore Ferrari: Statuia poetului Ovidiu din Constanţa Galileo Ferraris Salinguerra (gibelini) şi D’Este (guelfi), aceasta din urmă a reuşit să-şi instituie stăpânirea asupra F., pe care a alipit-o posesiunilor sale, Reggio şi Modena. în componenţa Statului Papal (din 1598). Ocupat de francezi (1796), a revenit Statului Papal (1815), iar în 1860 a fost integrat Regatului Sardiniei. Aici au început lucrările Conciliului de la F.— Florenţa (1438—1445), care a proclamat unirea dintre biserica apuseană şi cea răsăriteană şi a hotărât sprijinirea Bizanţului în lupta împotriva otomanilor, care ameninţau Constantinopolul. FERRARI, Enzo (1898-1988), pilot şi constructor de automobile italian. Numele său este legat de istoria curselor automobilistice. în 1929, la Modena, a fundat firma ce-i poartă numele, controlată din 1969 (50%) de firma FIAT. FERRARI, Ettore (1849-1930), sculptor italian. Viziune romantică exprimată în forme clasice (monumente: „Garibaldi“ la Rovigo, „Lincoln" la New York, „Heliade Răduiescu“ la Bucureşti, „Ovidiu“ la Constanţa). FERRARI, Ludovico (1522-1565), matematician italian. Colaborator al lui G. Cardano. A stabilit metode de rezolvare a ecuaţiilor algebrice de gradul patru. FERRARIS, Galileo (1847-1897), fizician şi inginer italian. Prof. univ. la Torino. Contribuţii în electrotehnică, în teoria curenţilor alternativi. în 1885 a construit un motor de inducţie (asincron) bifazat, bazat pe fenomenul câmpului electric învârtitor. Lucrări de optică geometrică şi de teoria căldurii. FERRAS [fera.s], Christian (n. 1933), violonist francez. S-a perfecţionat alături de G. Enescu. Carieră internaţională, ca solist concertist şi interpret de muzică de cameră; remarcabil prin tehnica perfectă şi sunetul de o mare puritate. FERREIRA [fareira], Antônio (1528— 1569), scriitor portughez. A scris sonete, elegii, ode, epistole publicate postum 305 FESTIVALUL Fès. Curtea interioară a moscheii Qarawiyin („Poeme lusitane"), care au contribuit la formarea limbii literare portugheze într-o perioadă de bilingvism. Autor al tragediei „Ines de Castro". FERREIRA DE CASTRO, Jose Maria v. Castro. FERRERI, Marco (n. 1928), cineast italian. Filmele sale, cu predilecţie pentru absurd şi derizoriu, pentru provocare şi scandal, denunţă vicii sociale profunde („Patul conjugal", „Marea crăpelniţă", „Ultima femeie", „Dillinger este mort", „Marşul nupţial", „Casa surâsului"). FERRI, Enrico (1856-1929), jurist şi om politic italian. Prof. univ. la Roma. Reprezenant al şcolii antropologice a dreptului penal („Sociologie criminală"); unul dintre întemeietorii criminologiei moderne. FERRIER [fşria], Kathleen (1912— 1953), contraltistă britanică. Renumită pentru căldura timbrului vocal şi prezenţa scenică, a cântat cu precădere muzică vocal-simfonică şi lieduri. FERRIÈRE [ferier], Adolphe (1879-1960), psiholog şi pedagog elveţian. Promotor al „şcolii libere" în mijlocul naturii, variantă a „şcolii active" („Şcoala activă", „Anatomia şcolarilor"). FERROUD [feru], Pierre Octave (1900—1936), compozitor şi critic muzical francez. Fondator al societăţii „Trito-nul“, care a avut un rol important în difuzarea muzicii contemporane. Muzică instrumentală, vocală, orchestrală. FERRY [feri], Jules (1832-1893), om politic republican francez. Prim-min. (1880-1881 şi 1883-1885). Rol important în expansiunea colonială franceză în Africa şi Indochina, precum şi în organizarea învăţământului primar din Franţa. FERSEN, Hans Axei, conte de ~ (1755—1810), mareşal suedez. A participat la Războiul pentru Independenţa Coloniilor Engleze din America de Nord. Apropiat Măriei Antoaneta, a facilitat fuga familiei regale la Varennes (1791). Ulterior, reîntors în Suedia, fiind acuzat de moartea principelui Christian August, a fost lapidat. FERSMAN, Aleksandr Evghenievici (1883—1945), mineralog şi geochimist rus. A elaborat un amplu tratat de geo-chimie şi o teorie asupra pegmatitelor („Pegmatitele"). FERTJL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre terenuri) Care poate asigura condiţii favorabile plantelor agricole pentru a da producţii mari; roditor; fecund (1), bogat, mănos. FERTILITATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşire a unui teren de a asigura condiţii favorabile dezvoltării plantelor; rodnicie, fecunditate. -O Fertilitatea naturală (potenţială) a terenurilor agricole depinde de compoziţia chimică a solului, acumulată în timpul formării sale naturale, de regimul ploilor, de climă etc. Fertilitatea economică (efectivă) a terenurilor se realizează prin activitatea productivă a omului, putând fi modificată şi sporită prin măsuri agrotehnice. 2. (DEMOGR.) Capacitatea de a procrea. FERTILIZA (< fr.) vb. I tranz. A distribui îngrăşăminte organice şi/sau chimice pe terenurile agricole, în vederea măririi capacităţii de producţie. FERTÔ, denumirea maghiară a lacului Neusiedler. FERŢĂ (< it.) s. f. Fâşie de pânză, de formă dreptunghiulară sau trape-zoidală, care, cusută împreună cu alte asemenea fâşii, formează o velă. FERUGINOS, -OASĂ (< fr.) adj. Care conţine oxizi de fier (ex. ape f.). FERURĂ (< fr.) s. f. Piesă de oţel aliat sau dintr-un aliaj de aluminiu, utilizată pentru asamblarea elementelor constitutive ale unui avion. FERVENT, -Ă (< fr., lat.) adj. înfocat, pasionat, zelos. FERVOARE (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Ardoare, înfocare, pasiune, zel. ♦ Pasiune mistică, ardoare religioasă, bigotism. FES (< tc.) s. n. 1. Acoperământ pentru cap, uneori cu ciucure, de formă tronconică, din pâslă sau postav (roşu) purtat de musulmani. 2. Piesă de costum popular purtată sub maramă de femeile căsătorite în zonele din sudul Carpaţilor. FÈS (FEZ, FÂS), oraş în N Marocului; 1 mii. loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Ind. textilă, piei., chimică, alim. şi a parfumurilor. Produse din metal. Centru religios. Monumente de arhitectură islamică (moscheea Qarawiyin, sec. 9, cea mai veche din Africa, cu universitate musulmană din anul 859). Muzeu, întemeiat în sec. 8. FESĂ (< fr.) s. f. (ANAT.) Fiecare dintre cele două părţi cărnoase, formată din muşchii fesieri, situată în partea posterioară a corpului la om şi la unele animale; bucă (2). FESENKOV, Vasili Grigorovi ci (1889—1972), astronom rus. Studii de fotometrie stelară, cosmogonie, astro-fizică. A emis o teorie a evoluţiei stelelor şi a iniţiat studiul fotometrie al luminii zodiacale. FESIER, -Ă (< fr.) adj. Din regiunea feselor, care aparţine feselor (ex. muşchi f.). FESTĂ (< it.) s. f. Păcăleală, farsă. FESTJN (< fr., it.) s. n. (Livr.) Ospăţ mare, festiv; banchet. FESTIV, -Ă (< it., lat.) adj. De sărbătoare; sărbătoresc, măreţ, somptuos, maiestuos. FESTIVAL (< fr.) s. n. Manifestare ocazională sau periodică, naţională sau internaţională, cu caracter festiv, în diverse domenii cultural-artistice: muzică (ex. f. Wagner de la Bayreuth, f. de la San Remo, Cerbul de aur de la Braşov), film (f. de la Veneţia, Cannes, Locarno, Karlovy Vary, Berlin, Moscova), de teatru şi de balet (f. de la Santander, Edinburgh, Aix-en-Provence) etc. FESTIVALUL INTERNAŢIONAL „GEORGE ENESCU“, festival muzical ce are loc, din 1958, din trei în trei ani, la Bucureşti. Din 1991, periodicitatea sa este la patru ani, festivalul fiind dublat de un concurs internaţional cu secţiunile: vioară, pian, canto, compoziţie. Hans Axei, conte de Fersen FESTIVITATE 306 Ludwig Feuerbach FESTIVITATE (< fr., lat.) s. f. Serbare solemnă, organizată ocazional, pentru un eveniment important. FESTON (< fr.) s. n. Cusătură cu care se tiveşte marginea unui obiect de pânză. ♦ Ornament arhitectural care imită o astfel de broderie. FESTONA (< fr.) vb. I tranz. A face un feston, a tivi cu feston. FEŞTILĂ (< sl.) s. f. Fitil; p. ext. lumânare. FET, Afanasi Afanasievici (pseud. lui A. A. Senşin) (1820—1892), poet rus. Adept al „artei pentru artă“, promotor al căutărilor în domeniul formei („Focuri de seară“). FETAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la făt, care aparţine fătului (ex. arteră f.)- FETESC, -EASCĂ (< localit. Feteşti) adj., s. f. 1. Adj. De fată, caracteristic fetelor. 2. S. f. (VITICULT.) F. albă = soi românesc de viţă de vie, cu ciorchini mici, cilindrici şi boabe dese, neomogene, verzi-ruginii; produce vinuri de calitate superioară. F neagră = soi românesc de viţă de vie, cu ciorchini mijlocii, cilindrici şi boabe dese, de culoare neagră; produce vinuri roşii superioare. F. regală = soi românesc de viţă de vie, cu ciorchini cilindrici, boabe mici, sferice, dese, de culoare galben-verzuie; produ- ce vinuri albe superioare, deosebit de fine. FETEŞTI, municipiu în jud. Ialomiţa, port pe stg. braţului Borcea, la capătul vestic al podurilor rutier şi de cale ferată peste Borcea şi Dunăre spre Constanţa; 36 319 loc. (1995). Nod feroviar. Fabrică de tricotaje. Conserve de legume şi fructe; panificaţie; produse lactate; centru de vinificaţie. Fabrică de nutreţuri concentrate; siloz; topitorie de in. Centru agricol. Complex de creştere a porcilor. Muzeu cu colecţii de maşini şi unelte agricole tradiţionale. Biserica Sf. Nicolae (1884). întemeiat în 1864. Declarat oraş în 1934 şi municipiu în 1995. FETI (FETTI), Domenico (1589— 1623), pictor italian. Emul al lui Cara-vaggio. Tablouri de gen, de mici dimensiuni, într-o cromatică bogată, reprezentând Parabolele din „Vechiul Testament" („înmulţirea pâinilor", „Oaia rătăcită", „Fuga în Egipt", „Fiul risipitor"). FETICĂ (< fată) s. f. (BOT.) Denumire dată plantelor erbacee anuale din genul Valerianella, familia valeriana-ceelor, cu tulpini ramificate dicotomic şi flori hermafrodite, albe-albăstrui, grupate în capitul. Frunzele unor specii sunt folosite ca salată. FETID, -Ă (< fr., lat.) adj. Cu miros greu, respingător, urât; împuţit, mefitic. FÉTIS [fetiş], François Joseph (1784 — 1871), muzicolog şi compozitor belgian. Prof. la Conservatorul din Paris. Lucrări teoretice fundamentale („Biografia universală a muzicienilor şi bibliografia generală a muzicii", „Istoria generală a muzicii"). Precursor al studiului muzicii extraeuropene. FETIŞ (< fr.) s. n. Obiect căruia, în religiile primitive, îi sunt atribuite virtuţi magice, supranaturale, fiind venerat ca atare; obiect care transmite posesorului său puterile magice care-i aparţin. ♦ Fig. Idee, principiu etc. care constituie obiectul unei veneraţii iraţionale. FETIŞCANĂ (< fată) s. f. Fată între vârsta copilăriei si a adolescentei. FETIŞISM (< fr., germ.) s. n. Formă rudimentară de religie, bazată pe cultul fetişurilor. FETIŞIZA (< germ., rus.) vb. I tranz. A face din ceva un fetiş. FETOGRAFjE s. f. Imaginea radio-grafică a fătului în cavitatea uterină care permite constatarea numărului feţilor, vârsta sarcinii, existenţa unor malformaţii fetale etc. FETRU (< fr.) s. n. Pâslă fină, deasă, fabricată din lână sau din păr de animale, folosită la confecţionarea pălăriilor. FÇTUS (< fr., lat.) s. m. (ANAT.) Făt. FEUCHTWANGER [foihtvarpr], Lion (pseud. lui J.L. Wetcheek) (1884 — 1958), romancier german. A emigrat în 1933 în Franţa, Anglia şi apoi, în 1940, în S.U.A. Romane istorice cu aluzii critice la contemporaneitate („Evreul Süss“; trilogia „Josephus“, „Vulpile în vie“, ,,Goya“), pacifiste şi antifasciste (trilogia „Sala de aşteptare"). FEUD (FEUDĂ s. f.) (< it., lat. m.) s. n. (în Ev. Med. în vestul Europei) Moşie, domeniu pe care vasalul le primea în stăpânire de la seniorul său în schimbul anumitor obligaţii; iniţial viager, f. a devenit ereditar; fief. FEUDAL, -Ă (< it., lat. m.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Membru al clasei stăpânitoare în feudalism. 2. Adj. Care aparţine feudalului (1) sau feudalismului, privitor la feudal sau la feudalism. Orânduire f. = feudalism. FEUDALISM (< it.) s. n. 1. Ansamblul raporturilor, întemeiate pe fidelitatea personală, dintre suzeran şi vasal, cel dintâi asigurându-i celui din urmă protecţie şi o sursă de venit (feucf*), de obicei o stăpânire funciară, iar vasalul fiind obligat faţă de suzeran cu sprijin militar şi participare la adunările de judecată sau alte foruri de deliberare. 2. Organizare social-economică care, în concepţia materialist-istorică, urmează după sclavagism şi precede capitalismul, în cadrul căreia baza relaţiilor o constituie stăpânirea feudală asupra pământului şi dependenţa personală a ţăranilor faţă de stăpânii feudali. FEUERBACH [foiarbah], Anselm (1829—1880), pictor german. Compoziţii monumentale în spiritul tradiţiei clasicismului academic („Medeea", „Banchetul lui Platon"). FEUERBACH [foisrbah], Ludwig Andréas (1804—1872), filozof german. Anselm Feuerbach: „Medeea1 307 Richard Feynman Adept al lui Hegel, a evoluat, ulterior, spre un materialism antropologic făcând din om, inclusiv din natură ca bază a lui, obiectul unic, universal şi suprem al filozofiei („Principiile filozofiei viitorului"). A respins divinitatea ca nefiind altceva decât o proiecţie în afară a naturii umane („Esenţa creştinismului", „Esenţa religiei"). Ideile lui F. l-au influenţat pe Marx. FEUERBACH [fobrbah], Paul Johann Anselm (1775—1833), jurist german. Reprezentant al Şcolii clasice a dreptului penal. Autorul Codului penal al Bavariei din 1813. FEUERMANN [foiarman], Emanuel (1902—1942), violoncelist american de origine austriacă. Carieră solistică şi de muzică de cameră (trio, cvartet) remarcabilă prin sonoritatea profundă a interpretării, tehnica desăvârşită şi simţul deosebit al frazării. FEUILLÈRE [fôie:rj, Edwige (n. 1907), actriţă franceză de teatru şi film. A jucat pe scene pariziene şi londoneze un vast repertoriu clasic şi modern (Racine, Dumas-fiul, Giraudoux, Cocteau, Claudel). Roluri de excepţie în film („De la Mayerling la Sarajevo", „Vulturul cu două capete", „Grâu necopt", Jn caz de nenorocire"). FÉVAL, Paul Henri Corentin (1817— 1887), scriitor francez. Romane de aventuri publicate în foileton („Fiul diavolului", „Misterele Londrei") şi de capă şi spadă („Cocoşatul sau micul parizian"). FEYDEAU [fedo], Georges (1862-1921), scriitor francez. A înnoit genul vodevilului, exprimând printr-un pitoresc bufon un adevăr psihologic, o imagine sugestivă a vieţii („Doamna de la Maxim", „Puricefe în ureche"). FEYDER [feder], Jacques (1888- 1948), cineast francez de origine belgiană. A debutat cu filme de scurtmetraj, devenind cunoscut cu ecranizarea roma- nului lui Pierre Benoît „l’Atlantide". A turnat în Franţa, Marea Britanie, Germania, Elveţia („Sărutul", „Anna Christie", „Thérèse Raquin", „Pension Mimosas"). FEYERABEND [faiaraband], Paul (n. 1924), filozof american de origine austriacă. Iniţiatorul „anarhismului metodologic" în epistemologie, care presupune, împotriva metodologiei re-ducţioniste a empirismului anglo-saxon contemporan, proliferarea teoriilor rivale („Contra metodei. Schiţa unei teorii anarhiste a cunoaşterii"). FEYNMAN [feinman], Richard Phillips (1918—1988), fizician american. Prof. la Univ. Corneli şi la Institutul Tehnologic California. Unul dintre fondatorii electrodinamicii cuantice moderne. A conceput (1949) diagramele (diagrama F.) ce pun în evidenţă transformările posibile ale unei particule şi a propus (1969) modelul partonic pentru proton. A participat la realizarea bombei atomice. Premiul Nobel (1965) pentru fizică, împreună cu S. Tomonaga şi J. Schwinger. FEZABIL (< fr.) adj. Care se poate face; posibil, realizabil. FEZABILITATE (< fr.) s. f. 1. Caracteristica a ceea ce este fezabil. 2. (TEHN.) Studiu de f. = studiu al unui proiect sau al unei investiţii din punct de vedere al posibilităţilor tehnice de realizare şi al rentabilităţii economice. FEZANDARE ( după fr. faisander) s. f. Proces de frăgezire a cărnii de vânat, prin menţinerea la o temperatură scăzută sau prin expunerea la vânt timp de câteva zile; îmbunătăţeşte digesti-bilitatea cărnii şi pune în valoare aroma ei. FEZZAN (FAZZAN, PHAZANIA), reg. de deşert şi oaze în SV Libiei (Africa de Nord); 550 mii km2; c. 80 mii loc. Curmale. Prov. romană din anul 19 î.Hr., a fost ocupată de arabi în 666. în componenţa Imp. Otoman (sec. 16— 1911), apoi cucerită de italieni, iar din 1942 ocupată de trupele franceze. Din 1951, F. a fost înglobat Libiei. Fl (lat. fio, fieri) vb. IV intranz. A. Verb predicativ. 1. A exista, a avea fiinţă. 2. A se afla, a se găsi (într-un loc). ♦ A proveni, a se trage din... 3. A trăi, a vieţui; a dura, a dăinui, a ţine. ♦ Cu determinări temporale exprimă momentul acţiunii, scurgearea timpului etc.; era toamnă; e mult de-atunci. 4. A se întâmpla, a se petrece, a avea loc. Expr. Ce-o fi o fii exprimă resemnarea în faţa unei anumite situaţii. Fie! = să se facă precum spui; admit, aprob, merită! O fi! exprimă îndoiala faţă de o afirmaţie. 5. A costa, a valora. Cât sunt merele? B. Cu funcţie copulativă. 1. For- FIARĂ mează, împreună cu numele predicativ, predicatul: banca este de lemn. 2. Construit cu dativul, împreună cu un nume predicativ, exprimă o acţiune sau o stare arătată de numele predicativ: mi-e prieten. 3. (Impers., cu subiectul logic în dativ, exprimă o stare fizică, sufletească etc.) A simţi. Mi-e cald. 4. (Impers., urmat de un infinitiv sau conjunctiv) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Când a fost să plece... 5. (Impers., la imperfect, urmat de un conjunctiv) A avea posibilitatea, ocazia să... ♦ A se afla pe punctul de a... Era să plece. 6. (Urmat de un supin) A putea, a trebui, a se cuveni. Nu e nimic de făcut. C. Verb auxiliar. 1. Construit cu un participiu, serveşte la formarea conjugării pasive: activitatea era cunoscută. 2. Construit cu un participiu invariabil, formează timpuri compuse ale conjugării active (viitorul anterior, perfectul optativ, condiţionalul, perfectul conjunctivului, perfectul infinitivului, prezumtivul prezent şi perfect); ar fi spus. 3. Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu, serveşte la alcătuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect; te-ai fost mirat. FIABIL (< fr.) adj. (Despre un sistem tehnic, o maşină, un aparat etc.) Care prezintă fiabilitate (1). FIABILITATE (< fr.) s. f. 1. Ansamblul calităţilor unui sistem tehnic care determină capacitatea acestuia de a fi utilizat un timp cât mai îndelungat pentru scopul în care a fost construit. 2. Mărime care caracterizează siguranţa în funcţionare a unui sistem tehnic. ♦ Mărime a probabilităţii de funcţionare a unui sistem tehnic, în conformitate cu normele prescrise. <0- Teoria fiabilităţii = teorie care se ocupă cu studiul măsurilor generale de care se ţine seama la proiectarea, încercarea, fabricarea, recepţia şi exploatarea sistemelor tehnice, pentru a se a asigura eficienţa maximă a utilizării lor. FIANARANTSOA, oraş în SE Madagascarului, la 1 200 m alt.; 124,5 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Expl. de grafit. Ind. textilă, a medicamentelor, de prelucr. a lemnului şi alim. Centru comercial (orez, cafea, animale). FIARĂ (lat. fera) s. f. 1. Animal sălbatic mare; dihanie, jivină. ♦ Fig. Om rău, crud. 2. (în „Apocalipsă") Personificarea lui Antihrist care va apărea înainte de a doua venire a lui Hristos: prima fiară se ridică din mare, îndemnând popoarele lumii Ia război cu Biserica; a doua fiară (balaurul) se ridică din pământ şi este prorocul mincinos. FIASCO 308 Johannes Fibiger FIASCO (< it., fr.) s. n. Insucces total, eşec, nereuşită. FIAT (Fabbrica /taliana /Automobili Torino), firmă italiană de construcţii de maşini (automobile, maşini agricole, utila] terasier, armament etc.) fondată în 1899 de un grup de ,industriaşi italieni printre care G. Agnelîi, L. Scarfiotti, E.l. Bricherasio. A absorbit progresiv firmele de automobile Lancia, Ferrari (50%) ş.a., iar din 1986 şi Alfa Romeo. FIBICH [fjbih], Zdenek (1850-1900), compozitor, pianist, dirijor şi maestru de cor ceh. Opere („Blanik“, ,,Şarka“), melodrame, simfonii, muzică instrumentală şi de cameră. FIBIGER [fiibigsr], Johannes Andréas Grib (1867—1928), microbiolog şi pato-log danez. Prof. univ. la Copenhaga. Pionier în domeniul cercetărilor privind cancerul (pe care l-a indus experimental în 1913). Lucrări privind patogenia difteriei şi a tuberculozei. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1926). FIBONACCI, Leonardo zis şi Leonardo da Pisa (c. 1175—c.1240), matematician italian. Cunoscător al matematicii arabe, a introdus în Europa scrierea şi folosirea cifrelor arabe. Descoperitor al şirului recurent, ce-i poartă numele. Lucrări de trigonometrie. FIBRĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (Şi în sintagma fibră textilă) Corp solid în formă de filament foarte subţire, de provenienţă vegetală, animală, minerală sau produs pe cale sintetică, folosit la fabricarea ţesăturilor şi a tricoturilor. -0 F. chimică = f. obţinută pe cale chimică, prin filare, din soluţii sau topituri de polimeri naturali ori sintetici. F. artificială = denumire improprie pentru f. obţinută prin transformarea chimică a polimerilor naturali, precum celuloza, cazeina etc. F. sintetică = f. obţinută, prin filare, din soluţii sau din topituri ale polimerilor sintetici; pot fi poliamidice (nailon, relon, capron etc.), poliesterice (tergal), poli-nitrilacrilice (melana). F vulcan = mate- rial dur şi rezistent obţinut din carton imbibât cu clorură de zinc, apoi presat puternic şi spălat cu apă; este folosit la fabricarea de geamantane, roţi dinţate etc. 2. (BOT.) F. lemnoasă = celulă vegetală alungită, cu pereţi îngroşaţi şi lignificaţi, situată în ţesutul lemnos. F. liberiană = celulă vegetală alungită, cu lumenul redus şi pereţii sclerificaţi, nelignificaţi; este dispusă izolat sau în fascicule în tulpini şi frunze. 3. (ANAT., HIST.) Nume dat unor formaţiuni alungite care alcătuiesc ţesuturi reprezentate prin celule modificate (f. musculară, f. elastică), fie printr-o prelungire celulară (f. nervoasă) etc. 4. (TEHN.) Succesiunea punctelor materiale care se găsesc pe o linie paralelă cu axa unei bare supuse la încovoiere. 5. (TELEC.) F optică = filament sau f. realizată din material dielectric (siciliu dopat cu bor, fluor, fosfor, germaniu); este constituită dintr-un miez cu diametrul de 3—80 fim şi un înveliş cu diametrul de 20—50 jam şi cu un indice de refracţie mai mic (pentru a se realiza reflexia totală a undei electromagnetice incidente). Grupate în fascicule (numite cabluri sau ghiduri de unde optice), f.o. sunt utilizate în telecomunicaţii (telefonie, cabluri submarine etc.) şi în aparatura medicală. FIBFtlLAR, -Ă (< fr.) adj. (ANAT., HIST.) Care se referă la fibră, care are aspectul unei fibre (ex. ţesut f.). FIBRILAŢIE (< fr.) s. f. (MED.) Stare caracterizată prin contracţii neregulate, rapide sau lente, repetate la intervale scurte, ale unei fibre musculare izolate sau ale unui grup de fibre musculare (f. atrială, f. ventriculară etc.). FIBRILĂ (< fr. {i}) s. f. (ANAT., HIST.) Filament component al unei fibre (ex. f. musculară, f. nervoasă). FIBRINĂ (< fr. {i}) s. f. Proteină prezentă în sânge, rezultată din fibrinogen, sub acţiunea trombinei, în procesul de coagulare a sângelui; preparatele de f. sunt utilizate ca hemostatice. FIBRINOGEN (< fr.; {s} fr. fibrine „fibrină“ + gr. gennao „a produce") s. n. Proteină prezentă în plasma sangvină, care se transformă în fibrină sub acţiunea trombinei. FIBRINOLIZĂ (< fr.) s. f. Proces de descompunere a fibrinei sub acţiunea fibrinolizinei. FIBRINOLIZINĂ (< fr. {i}) s. f. Enzimă proteolitică serică; solubilizează fibrină, împiedicând prin aceasta procesul de coagulare a sângelui. FIBROADENOM (< engl.) s. n. Tumoră benignă, derivată din epiteliul glandelor, frecvent localizată la glanda mamară, uter. FIBROCjT (< fr.; {s} lat. fibra „fibră, lob“ + cito-) s. n. (HIST.) Celulă fundamentală a ţesutului conjunctiv, de formă sferică, fusiformă sau stelată, cu prelungiri filiforme. FIBROGRAF (< {s} lat. fibra „fibră" + gr. grapho „a scrie") s. n. Aparat folosit pentru măsurarea lungimii fibrelor de bumbac, cu înregistrarea pe o bandă de hârtie a curbei de distribuţie după lungimea fibrelor din proba analizată. FIBROUT (< fr.) s. n. Material de construcţie, realizat prin presare din deşeuri vegetale fibroase, rumeguş, talaş etc. aglomerate cu un liant mineral sau cu bitum, folosit sub formă de plăci pentru izolarea termică a acoperişurilor clădirilor, a pereţilor” şi planşelor frigo-riferelor etc. FIBROM (< fr. {i}; (s> lat. fibra „fibră") s. n. Tumoră benignă derivând din ţesutul conjunctiv, dură, bine delimitată de ţesutul înconjurător printr-o capsulă, frecvent localizată la uter, glanda mamară, intestin. FIBROMETRU (< {s} lat. fibra „fibră" + gr. metron „măsură") s. n. (TEHN.) Aparat folosit pentru determinarea unor caracteristici, în special dimensionale, ale fibrelor. FIBROS, -OASĂ (< fr.) adj. 1. (Despre unele corpuri) Alcătuit în mare parte din fibre. 2. (ANAT.) Care se referă la fibre (3), care este format din fibre (ex. ţesut f.). FIBULĂ (< lat. fibula) s. f. 1. Agrafă ornamentală de metal cu care se fixau veşmintele în Antichitate. 2. Inel purtat de actorii şi de atleţii romani. FICAT (lat. ficatum) s. m. (ANAT., FIZIOL.) Glandă anexă a tubului digestiv, de culoare roşie-brună, situată la mamifere şi la om în partea dreaptă a abdomenului, sub diafragmă, formată din patru lobi şi din colecist. Cea mai voluminoasă glandă a organismului, f. secretă bila şi o varsă în intestin în timpul digestiei, intervine în metabolismul glucidelor, protidelor, lipidelor, hormonilor, vitaminelor, sintetizează şi depozitează glicogenul, participând la reglarea glucozei sangvine, neutralizează toxinele endogene (uree, acid uric) şi exogene, participă la mecanismele antihemoragice etc. îmbolnăvirea f. tulbură funcţiile întregului organism; lipsa lui este incompatibilă cu viaţa. FICHTE [fjhta], Johann Gottlieb (1762—1814), filozof german. Prof. univ. la Jena şi Berlin. Sistemul său filozofic, în opozite cu dualismul lui Kant, se bazează pe relaţia dintre Eu, de natură 309 FIDIAS Marsilio Ficino. Portret de Ghirlandaio spirituală, ca principiu activ, şi Non-Eu, formă în care realitatea este percepută de gândire. în plan etic, idealismul lui F. exprimă tendinţa spre perfecţionare, caracteristică activităţii omului („Bazele teoriei ştiinţei", „Despre menirea omului"). A avut un rol însemnat în formarea conştiinţei naţionale germane („Cuvântări către naţiunea germană"). FICHTELGEBIRGE [fihtalgabirga], masiv muntos în E Germaniei (NE Bava-riei), alcătuit din roci cristaline (graniţe, gnaise) şi vulcanice (bazalte). Alt. max.: 1 051 m (vf. Schneeberg). Nod orohi-drografic, de unde izv. râurile Main, Eger, Saale, Elster. Zăcăminte de min. de fier, plumb, cupru. FICINO, Marsilio (1433-1499), umanist italian. Fondatorul Academiei Platonice din Florenţa (1459). Traducător al lucrărilor lui Platon şi ale neoplatoni-cienilor. Preocupări de teologie şi lingvistică. FICK, August (1833-1916), filolog şi lingvist german. Prof. univ. la Gôttingen şi Breslau. Contribuţii la studiul limbilor indo-europene şi al etimologiei („Dicţionar comparativ al limbilor indo-ger-manice"). FICOMICETE (< fr. {i}; {s> gr. phykos „algă“ + myket- „ciupercă") s. f. pl. Clasă de ciuperci inferioare, saprofite sau parazite, care provoacă mana cartofului şi a tomatelor, al căror aparat vegetativ este format dintr-un miceliu ramificat, cu mai multe nuclee. FICTIV, -Ă (< fr.) adj. Care nu există în realitate; plăsmuit, imaginar; aparent, fals. <0* (EC. POL.) Capital f. = capital sub formă de acţiuni, obligaţiuni şi alte hârtii de valoare care nu au valoare proprie, ci reprezintă doar titluri de proprietate asupra capitalului real. Dividend f. = cotă procentuală din beneficiile nerealizate ale unei societăţi pe acţiuni şi prelevate asupra capitalului sau a rezervelor. Act (juridic) f. - act simulat, inexistent efectiv între părţi, încheiat doar în scopul de a crea o aparenţă înşelătoare pentru terti. FICŢIONALISM (< germ., rus.) s. n. Concepţie filozofică formulată de Hans Vaihinger în lucrarea „Filozofia lui ca şi cum“t potrivit căreia oamenii întrebuinţează categoriile „ca şi cum“, de parcă ar fi adevărate, deoarece se dovedesc utile în practică, deşi ele sunt ficţiuni sau convenţii stabilite arbitrar. FICŢIUNE (< fr., lat.) s. f. Născocire produsă de imaginaţia cuiva. ♦ Creaţie a imaginaţiei într-o operă literară (povestire, roman). FICUS (< lat. ficus) s. m. Denumire dată plantelor lemnoase tropicale şi subtropicale din genul Ficus, familia mora-ceelor; se cunosc c. 1 000 de specii. Ca plantă decorativă este răspândită specia Ficus elastica. FIDEA (< ngr.) s. f. Pastă făinoasă în formă de fire lungi şi subţiri, modelate (de obicei) sub formă de gheme. FIDEISM (< fr.; {s} lat. fides „credinţă") s. n. Caracteristică a unor teorii, doctrine sau concepţii religioase, filozofice (neotomism, neoaugustianism, personalism, existenţialism creştin etc.), antropologice, morale, artistice care acordă prioritate credinţei în raport cu ştiinţa şi resping justificarea raţională a dogmelor. FIDEIST, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de fideism, privitor la fideism; caracteristic fideismului. ♦ (Substantivat) Adept al fideismului. FIDEJUSIUNE (< fr., lat.) s. f. Cauţiune. FIDEJUSOR (< fr., lat.) s. m. Persoană care încheie cu un creditor un contract de fidejusiune (cauţiune) sau plăteşte o cauţiune. FIDEL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Statornic în sentimente; foarte devotat, credincios. 2. Care reproduce, păstrează (ceva) întocmai; exact (1). FIDELITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Statornicie (în convingeri, în sentimente etc.); devotament, credinţă. (DR.) Obligaţia de f. a soţilor = îndatorire (morală şi juridică) de a nu întreţine relaţii intime cu alte persoane şi de a pune şi a menţine la baza căsătoriei principiile moralităţii, corectitudinii şi sincerităţii; încălcarea acestei obligaţii justifică cererea de divorţ şi poate constitui infracţiunea de adulter. 2. Exactitate în prezentarea sau în reproducerea unui model. > (TELEC.) Caracteristică a unui dispozitiv electroacustic de a reproduce cu precizie semnalul primit. ♦ (METR.) Caracteristică de funcţionare a instrumentelor de măsură de a indica aceeaşi valoare în condiţii de măsurare identice. FIDER (FEEDER) (< engl.) s. n. 1. Linie de transmisie a semnalului de înaltă frecvenţă de la emiţător la antenă sau de la antenă la receptor. 2. Element al reţelelor electrice de distribuţie constituit din una sau mai multe linii aeriene sau din cabluri subterane. FIDIAS (PHEIDIAS) (sec. 5 Î.Hr.), sculptor grec. Reprezentant de frunte al perioadei clasice a artei greceşti. Creaţii care se disting prin echilibru şi armonie, perfectă proporţionalitate, subtilă nuanţare a volumelor şi structurilor. Statui monumentale, de o severă măreţie („Athena Promachos", „Athena Parthe-nos“, „Zeus din Olimpia", azi dispărute, păstrate în copii). însărcinat de^ Pericle cu conducerea construcţiilor pe Acropola Fidias: „Tezeu“ (detaliu de pe frontonul Partenonului) FIDOGRAF 310 Atenei, a îndrumat direct edificarea şi decorarea Partenonului. F. a exercitat o puternică influenţă asupra artei epocii sale şi a secolelor următoare. FIDOGRAF s. n. (IND. EXTR.) Aparat înregistrator pentru stabilirea valorii şi a caracterului avansării garniturii de foraj, determinate de anumite caracteristici: duritatea rocilor, grosimea stratelor, momentul trecerii de la un strat la altul etc. FIDUCIAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Cu valoare fictivă, bazat pe încredere. & Circulaţie f. = circulaţie a monedei fiduciare. Monedă f. = hârtie-monedă cu valoare convenţională, cu putere de circulaţie numai în interiorul unei ţări; volumul m.f. este fixat în funcţie de necesităţile de tranzacţii şi de volumul altor tipuri de monedă, mai ales cea scripturală; monedă de credit. Etalon f. = a) sistem monetar în care unitatea monetară este reprezentată de bancnote; b) sistem rhonetar bazat pe un metal preţios, în care valoarea monedei este mult mai mică decât suportul ei material (are o valoare arbitrară). Societate f. = firmă care se ocupă cu ţinerea evidenţelor contabile ale altor societăţi comerciale şi industriale, cu expertize contabile etc. FIDUCIE (< fr., lat.) s. f. 1. Tehnică comercială prin care o bancă sau o societate specializată (fiduciarul) primeşte de la un ordonator (fiduciantul) un depozit în vederea plasării pe piaţă în numele fiduciarului, dar pe riscul fidu-ciantului, a cărui identitate rămâne ascunsă. 2. Achiziţionare de bunuri printr-un creanţier care restituie debitorului extincţiunea datoriei. FIE ( lat. fiat) conj. 1. (în corelaţie cu ei însuşi, cu „ori“ şi „sau“ introduce propoziţii disjunctive) Ori (că)... ori (că)... 2. (Urmat de „şi“ introduce o propoziţie concesivă) Chiar (şi), măcar, barem. FIECARE (< fio + care) pron. nehot. (Indica lucruri sau fiinţe luate individual, dintr-un grup) Şi unul, şi altul; oricare. FIEDLER [fjdter], Konrad (1841-1895), filozof, istoric al artei şi estetician german. Creatorul teoriei vizualităţii, a încercat să găsească în elementele formale ale operei de artă criteriile unei judecăţi obiective. Lucrările sale au influenţat decisiv evoluţia teoriei artei în sec. 20 („Originea activităţii artistice", „Scrieri despre artă“). FIEF (< fr.) s. n, Feud. ♦ Fig. Posesiune exclusivă, absolută. FIELD (cuv. engl.) [fi:ld] s. n. (GEOMORF.) Platou în zona muntoasă a Scandinavie], constituind un rest al peneplenei terţiare, modelat de calota de gheaţă cuaternară. FIELD [fi:ld], Cyrus West (1819— 1892), industriaş american. A instalat primul cablu submarin între continentul american şi cel european (1858—1866). FIELDING [fiildiq], Henry (1707-1754), scriitor englez. Supranumit „părintele romanului englez". Proză caracterologică de factură realistă, întemeiată pe observaţia socială şi psihologică valorificată printr-un stil direct, alert şi expresiv („Istoria aventurilor lui Joseph Andrews", „Tom Jones. Povestea unui copil găsit", ,,Amelia“). FIELDS [fi:lds] 1. John Charles (1863—1932), matematician canadian. Prof. univ. la Toronto. Lucrări de algebră şi de teoria numerelor. 2. Medalia F., premiu internaţional (de prestigiul Premiului Nobel), iniţiat de J.Ch. Fields, decernat (pentru prima dată în 1936; după 1950, din patru în patru ani) pentru studii şi cercetări matematice deosebite. FIENI, oraş în jud. Dâmboviţa, pe dr. lalomiţei; 8 218 ioc. (1995). Expl. de gresii şi marne. Fabrică de becuri. Combinat de lianţi şi azbociment (ciment, var, ipsos, tuburi şi plăci de azbociment); constr. de utilaj energetic; panificaţie. Menţionat documentar, ca sat, în 1532. Declarat oraş în 1968. FIER (FER) (lat. ferrum) s. n. 1. Element chimic (Fe; nr. at. 26, m. at. 55,847, p.t. 1 535°C, p.f. 3 250°C, gr. sp. 7,86). Metal greu, de culoare cenuşie (alb lucios în stare pură), maleabil, ductil, bun conducător de căldură şi de electricitate. Se oxidează în aer umed, cu formare de rugină. în combinaţie, funcţionează în stări de valenţă 2, 3 şi mai rar 4 şi 6. Se găseşte în natură sub formă de oxizi, sulfuri şi carbonaţi. Varietăţile tehnice de f. sunt aliaje ale f., în primul rând cu carbonul (fonte şi oţeluri). Industrial, se obţine prin reducerea directă sau, mai ales, indirectă (sub formă de fontă) a unor minereuri de f. (hematit, magnetit, siderit, limonit). Este cunoscut din timpuri străvechi, desco- Henry Fielding perirea sa îndeplinind un rol deosebit în dezvoltarea materială şi culturală a societăţii omeneşti (epoca fierului), o Loc. De fier = tare, vânjos, neînduplecat; riguros, sever. <0 Aliaj fier-carbon = aliaj tehnic al fierului cu carbonul, care mai conţine şi alte elemente rămase în urma elaborării (Si, Mn, P şi S în proporţii mici), sau special introduse pentru a îmbunătăţi proprietăţile aliajelor (Cr, Ni, Mo, Si etc.). Aliajele care conţin carbon până la 2,16% se numesc oţeluriiar cele cu conţinut de carbon de 2,16—6,67% se numesc fonte. F. vechi = deşeuri şi piese, obiecte etc. de oţel sau de fontă, scoase din uz şi folosite ca materie primă la elaborarea oţelurilor. 2. (De obicei urmat de determinări) Nume dat unor unelte sau ustensile de oţel sau de fontă. F. de călcat = aparat cu cărbuni sau electric folosit în gospodării, croitorii, spălătorii etc. pentru netezirea confecţiilor de pânză şi de stofă. ♦ (Adesea determinat prin ,,roşu“) Unealtă sau bucată de fier (1) înroşit în foc, folosit pentru însemnarea vitelor cu marca proprietarului sau pentru arderea rănilor. ♦ Lamă sau ascuţiş de armă tăioasă; p, ext. sabie. ♦ (La pl.) Lanţuri, cătuşe folosite pentru a lega deţinuţii. FIERAR (lat. ferrarius) s. m. 1. Muncitor sau meşteşugar care efectuează operaţii de prelucrare prin deformare la cald a metalelor cu ajutorul ciocanului manual sau mecanic; forjor, (rar) faur1 (1), făurar2. 2. Muncitor specializat în fasonarea şi montarea armăturilor de beton armat. FIERĂRIE (< fierar; 3, 4 < fier) s. f. 1. Meşteşugul fierarului (1). 2. Atelier în care fierarul1 prelucrează fierul (metalele). 3. Magazin în care se vând obiecte de oţel sau de fontă. 4. Obiecte si semifabricate din otel sau din fontă. FIERÂIE s. f. v. herâie. FIERBĂTOR (< fierbe) s. n. Aparat sau instalaţie folosită în industria chimică, alimentară etc. pentru fierberea unui lichid. -0 F. electric = aparat elec-trocasnic pentru încălzirea şi fierberea apei. FIERBE (lat. ferbere) vb. III intranz. 1. A trece un lichid în stare de vapori; a fi în stare de efervescenţă; a clocoti. ♦ Tranz. Am fiert laptele. + (Subiectul este vasul în care clocoteşte un lichid) Samovarul fierbe. ♦ Fig. (Despre apa râurilor, a mării) A se agita puternic, a face valuri. 2. (Despre alimente) A fi introdus într-un lichid care fierbe (1) pentru a deveni bun de mâncat. ♦ Tranz. A supune (un aliment sau alt corp) acţiunii fierberii apei. 3. Fig. (Des-* pre oameni) A fi cuprins de o mare fră- 311 FIGURĂ mântare, a fi agitat. ♦ Tranz. A necăji, a chinui pe cineva. 4. (Despre unele lichide) A fi în stare de efervescenţă (din cauza fermentării). FIÇRBERE (< fierbe) s. f. 1. Trecere a unui corp din stare lichidă în stare de vapori în toată masa sa; are loc la o temperatură constantă, specifică fiecărui corp, numită punct de fierbere. 2. Operaţie aplicată ţesăturilor de bumbac, premergătoare albirii lor, în scopul îndepărtării substanţelor care însoţesc celuloza. 3. Proces tehnologic de transformare a materiei prime fibroase tocate (lemn, stuf etc.) în paste fibroase sub acţiunea unor substanţe chimice. 4. Fierberea metalului = degajare violentă a gazelor din baia de metal topit în cursul elaborării, turnării sau după turnare în lingotieră ori în forma de turnare. FIERBINTE (lat. fervens, -ntis) adj. Care are o temperatură ridicată; care este foarte cald; arzător, torid. ♦ Fig. (Despre sentimente şi manifestări ale oamenilor) înflăcărat, arzător, pasionat. FIERBINŢEALĂ (< fierbinte) s. f. 1. Căldură dogoritoare; caniculă, arşiţă. + Fig. înflăcărare, însufleţire. 2. (Pop.) Stare de febră; temperatură. FIERBINŢI-TÂRG, com. în jud. Ialomiţa, pe Ialomiţa, în C. Vlăsiei; 5 357 loc (1995). Staţie de c.f. FIÇRE (lat. 'fe/e) s. f. 1. Bilă1. ♦ Fig. Amărăciune, necaz. 2. (BOT.) Fierea-pământului = a) plantă erbacee medicinală din familia genţianaceelor, cu gust amar, înaltă de 10—50 cm, cu flori roşii, rar albe, şi fruct capsulă (Centaurium umbellatum)] frigurică, ţintaură; b) plantă dioică din clasa hepaticelor, cu tal târâtor, lamelar, care poartă pe partea superioară coşuleţe speciale de înmulţire, iar pe partea inferioară, rizoizi şi rudimente de frunze (Marchantia poly-morpha). Creşte prin păduri umede şi umbroase. FIERT, FIARTĂ (< fiartă) adj., s. n. 1. Adj. (Despre lichide) Care a fost supus acţiunii fierberii. ♦ (Despre alimente) Preparat prin fierbere. ♦ Fig. Supărat, necăjit. 2. S. n. (Rar) Fierbere. FIERTURĂ (< fiert) s. f. 1. (Uneori depreciativ) Mâncare sau băutură preparată prin fierbere. 2. Produs obţinut la fabricarea zahărului după concentrarea prin fierbere a siropului, din care, prin centrifugare, se separă cristalele de zahăr. FIESCHI [fie/i], familie nobiliară genoveză, aparţinând partidei guelfilor. Mai importanţi: 1. Sinibaldo F., papă (1243—1254) sub numele de Innocenţiu IV; 2. Gian Luigi, conte de Lavagna (1522—1547). A încercat să restaureze supremaţia familiei sale la Genova, organizând conjuraţia împotriva lui Andrea Doria (1546). L-a inspirat pe Schiller („Conjuraţia familiei Fieschi“). FIESOLE, oraş în centrul Italiei (Toscana), situat la 7 km NE de Florenţa; 14,5 mii loc. (1981). Catedrală în stil romanic (1028), palat episcopal, ruinele zidului etrusc, teatru şi băi romane. FIGARO, personaj din comediile lui Beaumarchais („Bărbierul din Sevilla“, „Nunta lui Figaro“, „Mama vinovată"). Spiritual şi abil, F. este întruchiparea isteţimii şi iscusinţei populare împotriva abuzurilor aristocraţilor. FIGARO (Le ~), ziar francez conservator, înfiinţat la Paris, în 1826, de M. Alhoy şi É. Arago, ca săptămânal umoristic; din 1827, cotidian, cu apariţie neregulată; reînfiinţat ca săptămânal, în 1854, de H. de Villemessant; din 1866, cotidian. FIGUEIREDO [figheiredu], Joăo Baptista de (n. 1918), general şi om politic brazilian. Preşedinte al Braziliei (1979—1985); a iniţiat un program de măsuri privind democratizarea ţării şi tranziţia de la regimul militar la cel civil. FIGULINĂ (< fr.) s. f. (în Antic.) 1. Obiect de artă, fabricat din argilă arsă şi smălţuită, având în relief ornamente figurate sau florale. 2. Vază de argilă arsă. FIGURA (< fr.) vb. I intranz. A fi prezent undeva (luând parte la ceva); a fi înscris pe o listă etc. FIGURANT, -Ă (< fr.) s. m. şi f. (TEATRU, CINEMA) Persoană care joacă într-o piesă de teatru sau film, fără a rosti, în general, vreo replică, rolul fiind destinat să întregească ambianţa scenică. ♦ P. ext. Persoană care deţine un rol neînsemnat într-o anumită împrejurare sau situaţie. FIGURARE (< figură) s. f. Aranjare a materialelor de construcţie granulare sub formă de corpuri geometrice regulate pentru a li se măsura volumul. FIGURAT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Despre cuvinte şi sensul lor) întrebuinţat în alt sens decât cel obişnuit (folosind alegorii, metafore etc.) pentru efecte stilistice. 2. (Despre stil) Bogat în figuri poetice. FIGURATIV, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care cuprinde figuri de stil; figurat. 2. Artă f. = reprezentare plastică a figurilor, care pot fi uşor recunoscute în realitate. FIGURAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Ansamblul figuranţilor într-o piesă, într-un film etc. ♦ A face figuraţie = a avea rol de figurant. 2. (în artele plastice) Acţiu- Fiesole. Catedrala nea de a construi o imagine în datele sale esenţiale; enunţul unei forme, indiferent dacă este sau nu din câmpul figurativului. FIGURĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Chip, faţă, obraz. 2. Imagine a unei persoane, a unui animal sau a unui obiect realizat cu mijloace plastice. ♦ F. geometrică = reprezentare plană ori în spaţiu a unor suprafeţe, corpuri, drepte, segmente, unghiuri sau a altor elemente geometrice. ♦ (La jocul de cărţi) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). ♦ (La şah) Fiecare dintre piesele de joc (rege, nebun etc.). 3. Desen obţinut printr-o legătură (cu efect de urzeală, ori de bătătură) pe fondul unei ţesături (ex. ţesături pentru mobile, pentru feţe de masă etc.). 4. Personalitate marcantă. 5. F. de stil = procedeu stilistic prin care se modifică înţelesul propriu al unui cuvânt sau se asociază cuvintele în aşa fel încât înţelesurile lor capătă un spor de expresivitate. 6. (LOG.) F. silogistică = formă a silogismului specificată de poziţia termenului mediu în premise. Sunt posibile patru poziţii diferite şi, prin urmare, patru f.s.: (I) mediul este subiect în majoră şi predicat în minoră; (II) mediul este predicat în ambele premise; (III) mediul este subiect în ambele premise; (IV) mediul este predicat în majoră şi subiect în minoră. Primele trei au fost descoperite de Aristotel, în timp ce f.s. IV este atribuită, prin tradiţie, medicului Galenus. I II III IV M-P P-M M-P P-M premisă majoră S-M S-M M-S M-S premisă minoră S-P S-P S-P S-P concluzia 7. Poziţie sau ansamblu de poziţii şi de mişcări (la dans, balet, scrimă, patinaj etc.). FIGURINĂ DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Diviziuni şi provincii a ^ Suprafaţa (km2) Populaţia (1986) Capitala Centru 4 293 260 100 Suva Naitasiri 1 666 100 200 Vunidawa Namosi 570 4 836 — Rewa 272 97 400 Nausori Serua 830 13 400 Navua Tailevu 955 44 200 Nausauri Est 1 422 42 800 Levuka Kadavu 478 9 800 Vunisea Lau 487 14 200 Lakeba Lomaiviti 411 16 100 Levuka Rotuma 46 2 700 — Nord 6 199 129 200 Lambasa (Labasa) Bua 1 379 14 000 Lambasa Cakaudrove 2 816 40 400 Nabouwalu Makuata 2 004 74 700 Savusavu Vest 6 360 283 300 Lautoka Ba (Mba) 2 634 197 600 Lautoka Nadroga-Navosa 2 385 54 400 Singatoka Ra 1 341 31 300 Rakiraki FIGURINĂ (< it., lat.) s. f. Statuetă de marmură, bronz, porţelan etc. FI|CĂ (< fie, înv., „fiică“, lat. filia) s. f. Persoană de sex feminin considerată în raport cu părinţii; fată. (REL.) F. a Sionuiui = expresie prin care lisus numeşte Cetatea Ierusalimului, întrucât a fost zidită pe muntele Sion. FIINDCĂ (< fiind + că) conj. Deoarece, pentru că, de vreme ce. FIINŢA (< fiinţă) vb. I intranz. A exista, a-si desfăsura activitatea. FIINŢĂ (< fi) s. f. 1. Tot ceea ce are viaţă; vieţuitoare, vietate. ♦ Om, persoană. ♦ Făptură (1). 2. (FILOZ.) Ceea ce este un lucru în esenţă, considerat în mod formal, şi nu după determinaţiile lui sensibile, făcând abstracţie deci de existenţa sa efectivă. F., în această accepţie, este identificată, în filozofia tradiţională, cu formele platonice, substanţa aristotelică etc. Uneori, însă, f. este asimilată cu existenţa; filozofii existenţialişti pun conceptul f. în legătură cu existenţa specific umană, insistând asupra sensului acesteia. Loc. fn fiinţă = existent; în realitate. ❖ Expr. A da fiinţă - a naşte, a crea, a făuri. FIJI 1. Dominionul F. (Viti /Dominion of Fiji/ Matanitu ko Viti), stat în SV Oc. Pacific, la S de Ecuator, cuprinzând arhipelagul cu acelaşi nume, format din c. 300 insule (din care 100 sunt nelocuite), cele mai mari, Viti Levu şi Vanua Levu, deţin împreună 87% din terit. ţării; 18,3 mii km2; 762 mii loc. (1993). Limba oficială: engleza; limbi uzuale: hindi şi fijiana. Religia: creştină 312 (metodişti şi catolici 52,9%), hindusă (38,1%), islamică (7,8%). Cap.: Suva. Este împărţit în patru diviziuni şi 15 prov. Relief cu munţi vulcanici (alt. max. 1 323 m, în ins. Viti Levu) şi câmpii litorale în insulele mai mari; insulele mici sunt atoli cu întinse plaje nisipoase şi pâlcuri de cocotieri. Climat tropical-umed (1 800—3 000 mm/an); cicloni devastatori afectează uneori insulele. Păduri tropicale dense (64,9% din terit. ţării). Expl. de min. auro-argentifere (2 810 kg aur, 1991). Se cultivă trestie de zahăr (3,4 mii. t, 1991), orez (33 mii t, 1991), manioc, igname; mici supr. cu bananieri, cocotieri (239 mii t nuci de cocos, 1991), ananas. Pescuit (35 mii t, 1990). Ind. alim. (zahăr 389 mii t, 1991, copra, uleiuri vegetale, lactate ş.a.), ind. lemnului (cherestea). C.f. (1991): 820 km. Căi rutiere (1990): 4 821 km. Flota comercială: 50 mii t.d.w. (1991). Moneda: 1 dollar fijian = 100 cents. Export (1990): zahăr, conserve de peşte, copra ş.a. Import (1990): combustibili, produse alim., bunuri de larg consum ş.a. —Istoric. Descoperite, în 1643, de navigatorul, olandez A.J. Tasman, ins. F. au devenit, în 1874, colonie britanică; în 1944 obţin statut de autonomie internă. în 1970 se proclamă stat independent. în viaţa politică a ţării, ca urmare a tensiunilor dintre populaţia melaneziană şi cea indiană, intervin militarii, care proclamă F. republică (oct. 1987) şi retragerea din Commonwealth. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de un parlament bicameral, compus din Senat şi Camera Reprezentanţilor, iar cea executivă de preşedinte şi de Consiliul Executiv, condus de liderul partidului majoritar în Camera Reprezentanţilor. 2. Mare în SV Oc. Pacific între Arh. Fiji, Noua Caledonie, Noua Zeelandă, Norfolk şi Kermadec; 2,6 mii. km2. Ad. medie: 3 250 m. Ad. max.: 6 638 m. Temp. apei: 18— 28°C. Salinitate: 34,5-35,5^. FIL- v. filo-. 313 FILDEŞ Filaret FILA (< fr., lat.) vb. I 1. Tranz. A transforma prin răsucire fibrele textile în fire textile (fie sub formă de semifabricate pentru ţesături şi tricotaje, fie în produs finit, ca aţa etc.); a toarce. 2. Tranz. A transforma în fire, prin extrudare, o masă de polimeri sintetici în stare de soluţie vâscoasă, de topitură sau de pastă. 3. Tranz. A reduce până la anulare semnalul de ieşire a unui canal de transmisiune, în vederea obţinerii unui anumit efect acustic sau vizual. 4. Tranz. (NAV.) A desfăşura lent lanţul de ancoră sau o parâmă în timpul manevrei de acostare sau de plecare a unei nave. 5. Tranz. A urmări o persoană fără ca ea să observe. 6. Intranz. (Despre lămpi cu fitil) A scoate fum. 7. Tranz. A răsfira în mână cărţile de joc, încet, una câte una. FILACTERĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Talisman purtat de vechii evrei, constând dintr-un pergament pe care erau scrise versete din „Tora“. 2. Banderolă conţinând scurte texte caracteristice personajelor interpretate de către actorii medievali. FILAMENT (< fr., lat.) s. n. 1. Fir conductor (de obicei din wolfram), care devine incandescent la trecerea curentului electric, utilizat la tuburile electronice şi la becurile cu incandescenţă. 2, Produs al fiecărui orificiu din filiera maşinii de filat fibre textile pe cale chimică. 3. (BOT.) Picioruşul sau codiţa staminei. 4. (ASTR.) Denumire dată protuberanţelor (2) când sunt privite în proiecţie pe discul solar; apar ca nişte formaţiuni întunecate. FILANTROP, -OAPĂ (< fr.; gr. philos „iubitor" + anthropos „om") s. m. şi f. Om care practică filantropia; om darnic, mărinimos. FILANTROPIC, -Ă (< fr., gr.) adj. Care aparţine filantropului sau filantropiei, privitor la filantrop sau la filantropie. FILANTROPIE (< fr., lat.) s. f. Acţiune de binefacere în folosul celor lipsiţi de mijloace de trai. FILANTROPINISM (< germ.) s. n. Curent pedagogic întemeiat în a doua jumătate a sec. 18 de J.B. Basedow, pe baza principiilor lui Rousseau, şi continuat de discipolii săi, J.H. Campe, C.H. Wolke şi C.G. Salzmann. A militat împotriva scolasticismului şi formalismului didactic, preconizând o „educaţie liberă1'. FILARE (< fila) s. f. 1. Acţiunea de a fila; filat. 2. (AV.) Fază a manevrei de aterizare a unui avion, constând în zborul aproximativ orizontal, la mică înălţime, în scopul reducerii vitezei. FILARET (1742-1794), cărturar român. Episcop de Râmnic (1780 — 1792) şi mitropolit al Ţării Româneşti (1792—1793). A continuat opera de traducere şi de tipărire a Mineielor, începută de episcopul Chesarie. FILARETE (Antonio Averlino, zis ~) (c. 1400—c. 1469), sculptor şi arhitect italian. Lucrările sale, inspirate de clasicismul hieratic, au influenţat sculptorii Renaşterii (uşile de bronz ale Baptiste-riului din Florenţa şi ale Basilicii San Pietro din Roma). A realizat într-o concepţie grandioasă planurile Spitalului Mare din Milano. „Tratatul său de arhitectură" cuprinde proiectul unui oraş ideal (numit Sforzinda). FILARIA (< fr. {i}; {s> lat. filum „fir“) s. f. Vierme nematod parazit la om, lung de 10—100 cm şi subţire ca o aţă (Filaria bancrofti). FILARIQZĂ (< fr.) s. f. (MED.) Denu-mire generică dată unor boli exotice provocate de viermi nematozi paraziţi din specia Filaria. FILARMONIC. -Ă (< fr. ffi; gr. phiios „iubitor" + harmonia „armonie") adj., s. f. 1. Adj. (înv.) Iubitor de muzică. 2. S. f. a) (în trecut) Asociaţie de muzicieni profesionişti sau amatori. în Europa, printre cele mai vechi f. se numără cele de la Bologna (1666), Sankt Petersburg (1802), Londra (1813). în România, prima f. a fost Societatea literar-artistică întemeiată în 1833 de I. Heliade Rădulescu şi I. Câmpineanu; b) (Azi) Instituţie muzicală al cărei scop este cultivarea şi răspândirea muzicii prin concerte, recitaluri, spectacole muzicale etc. 3. S. f. Orchestră aparţinând unei astfel de instituţii. FILAT (< fila) s. n. Acţiunea de a fila; filare. <0> Maşină de f. - a) maşină cu ajutorul căreia se fabrică firele pe cale chimică; b) maşină la care, din fibre textile, îndreptate şi aşezate paralel, se obţin, prin laminare şi răsucire, fire care sunt înfăşurate pe ţevi. FILATELIC, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de filatelie, care se referă la filatelie (ex. revistă f.). FILATELIE (< fr. {i}; {s} gr. philos „iubitor" + ateleia „scutire de impozit") s. f. Colecţionare şi studiere a mărcilor poştale. FILATELIST, -Ă (< fr. {i}) adj., s. m. şi f. (Persoană) care se ocupă cu filatelia. FILATOR, -OARE (< fr. ) s. m. şi f. Persoană specializată care lucrează la filarea fibrelor textile. FILATOV, Vladimir Petrovici (1875-1956), medic rus. A elaborat (1917) metoda grefei cutanate cu ajutorul lam-boului migrator (lambou F.) şi a introdus tehnica transplantelor de cornee conservată la rece (1924), tratamentul cu biostimuline şi terapia tisulară, care-i poartă numele (1933). FILATURĂ (< fr.) s. f. Unitate industrială în care materia primă, sub formă de fibre textile, este transformată în fire. Se deosebesc: f. pentru fire fine, f. pentru fire medii şi groase, f. de deşeuri pentru fire groase (ex. f. de vigonie), f. de fibre chimice şi f. de mătase. FILĂ (< ngr.) s. f. Foaie a unui caiet, a unei cărţi. FILCHNER [fjlhnsr] 1. Wilhelm F. (1877—1957), explorator german. A condus o expediţie (1911—1912) în M. Weddell, pe vasul „Deutschland"; a descoperit Ţara Luitpold. între 1926 şi 1940 a condus trei expediţii în Asia Centrală pentru măsurarea magnetismului terestru. Lucrări: „O expediţie germană în Tibet", „Spre cel de-al şaselea continent. A doua expediţie la Polul Sud“. 2. Mare gheţar de şelf în Antarctica, în M. Weddell; c. 438 mii km2. Lungime max.: 730 km. Include şi ins. Berkner (53 km2). Descoperit în 1912 de o expediţie germană condusă de F. (1). Staţiuni de cercetări ştiinţifice. FILDERMAN, Wilhelm (1882-1963, n. Bucureşti), avocat şi om politic evreu din România. Preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (1921-1941; 1944-1946). în anii celui de-al doilea război mondial, cu preţul propriei deportări, a iniţiat cele mai energice demersuri pentru împiedicarea trimiterii evreilor din România în lagărele de exterminare naziste. în 1948, a plecat în exil. FILDEŞ (< tc.) s. m., s. n. 1. S. m. Fiecare dintre colţii (incisivii) elefantului, de circa 40—70 kg greutate; defensă. 2. S. n. Substanţă osoasă, albă şi dură, din care sunt constituiţi colţii de elefant; ivoriu (1). Lucrat cu deosebită fineţe, f. este folosit, din cele mai vechi timpuri, în Extremul Orient, în arta decorativă, în statuara mică (bibelouri, talismane etc.). -0- F. artificial = substanţă asemănătoare FILDU DE JOS 314 Biserica de lemn din Fildu de Sus cu fildeşul natural, obţinută prin macerarea prelungită a oaselor de animale în clorură de var şi prelucrată ulterior pentru a fi întrebuinţată la confecţionarea diferitelor obiecte. 3. S. n. Obiect sculptat în fildeş (2). FILDU DE JOS, com. în jud. Sălaj, pe Almaş; 1 593 loc. (1995). Biserică de lemn (sec. 18), în satul Fildu de Sus. Centru de prelucr. artistică a lemnului. FILE (< fr.) s. n. Carne de calitate superioară din lungul şirei spinării unei vite, a unui porc sau a unui peşte. ♦ Produs alimentar preparat din această specialitate de carne. FILEMQN şi BAUCIS (în mitologia greacă), bătrâni din Frigia, soţ şi soţie. Drept răsplată pentru ospitalitatea lor, Zeus le-a transformat coliba în templu, pe ei în slujitorii săi şi le-a îndeplinit dorinţa de a muri în acelaşi timp, prefă-cându-l pe F. în stejar, iar pe B. în tei. FI.LER (< fr.) s. n. Material pulverulent (praf de calcar, de var stins, negru de fum etc.), inert din punct de vedere chimic, folosit ca material de umplutură la prepararea lianţilor bituminoşi pentru a le mări consistenţa, adezivitatea şi stabilitatea termică. FILERIZARE (după fr. filerisation) s. f. Operaţie de încorporare a unui filer în masa unui liant bituminoss FILET (< fr.) s. n. 1. Şanţ elicoidal, cu profil constant, prelucrat pe suprafaţa cilindrică sau conică, exterioară sau interioară a unei piese, în vederea asamblării prin înşurubare cu o altă piesă, prevăzută cu un şanţ asemănător; ghivent. 2. (ANAT.) Termen generic pentru formaţiunile filiforme (ex. f. dentar, f. nervos). FILETARE (< fr.) s. f. Operaţie de prelucrare prin aşchiere, prin deformare plastică sau prin turnare, în scopul executării unui filet (1). FILETAT (< fileta) s. n. Maşină de f. = maşină-unealtă specială pentru file-tarea în serie a pieselor. Cap de f. = unealtă de prelucrare rapidă a filetelor, formată dintr-un corp cu 3-4 scule de filetat şi din mecanisme de acţionare şi blocare a acestora. FILETĂ (< germ.) s. f. Unealtă folosită în lucrările de legătorie pentru aplicarea liniilor, a ornamentelor aurite etc. pe cotorul şi pe coperta cărţilor. FILETIC, -Ă (< fr.) adj. (BIOL.) Filogenetic. FILEU (< fr.) s. n. 1. Produs textil cu ochiuri egale, în formă de pătrate sau de romburi, folosit la confecţionarea perdelelor, a plaselor de pescuit etc.; plasă1 (1). ♦ Reţea subţire pentru prinderea părului. ♦ Sacoşă. 2. (SPORT) Plasă (la volei, tenis etc.). FILIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Ca) de fiu. ♦ (Despre sentimente) De fiu, specific unui fiu. FILIALĂ (< fr.) s. f. 1. Unitate organizatorică subordonată unei întreprinderi, instituţii sau organizaţii, căreia îi îndeplineşte funcţiile într-o unitate adminis-trativ-teritorială (ex. f. unei bănci). 2. Societate comercială cu personalitate juridică proprie, constituită pe baza capitalului unei alte societăţi comerciale („societate-mamă“) în proporţie de minimum 50%; este dirijată şi controlată de „societatea-mamă“, dar supusă unui regim fiscal special. FILIAŞl, oraş în jud. Dolj. pe stg. Jiului; 20 199 loc. (1995). Nod feroviar şi rutier. Expl. de argilă şi balast. Fabrică de trant ormatoare şi motoare electrice, de utilaje şi piese de schimb pentru ind. lemnului; prelucr. lemnului (cherestea şi parchete); prefabricate din beton; produse alim. Menţionat docu- Nicolae Filimon mentar, ca sat, în 1574. Declarat oras în 1968. FILIAŢIE (< fr., lat.) s. f. Raport de rudenie între copH şi părinte; descendenţă. ♦ Fig. Legătură stabilită între lucruri, între fapte care derivă unele din altele. FILICINĂ (< fr.; {s} lat. filix „ferigă11) s. f. Medicament extras din rizomul ferigii Dryopteris filix-mas, cu acţiune ver-mifugă, utilizat în tratamentul teniazei. FILIERĂ (< fr.) s. f. 1. Sculă aşchie-toare compusă din 2—4 bacuri (2), folosită pentru tăierea filetului exterior. 2. Unealtă având un orificiu profilat, prin care se trage un material ductil, folosită pentru obţinerea barelor, ţevilor sau a sârmei. V. trefilare. 3. Piesă componentă a maşinii de filat fire textile obţinute pe cale chimică, având forma unui tub metalic, prevăzut cu orificii fine, în care se presează sau se pompează soluţia, topitura sau pasta de filare pentru a se obţine filamente (2); duză (2). 4. (EC.) Modalitate de lichidare folosită pe piaţa la termen, în cadrul burselor de mărfuri, prin care vânzătorul unui produs emite un titlu la ordin pentru livrarea mărfurilor vândute la un termen fixat şi la un anumit preţ, titlul emis fiind andosat de mai multe ori. ♦ Ordin scris, transmis prin andosare pentru livrarea unei mărfi. 5. Fig. Intermediu, mijlocire, cale. FILIFORM, -Ă (< fr., {s} lat. filum „fir“ + forma ,,formă“) adj. 1. în formă de fir. 2. (BIOL.; despre un organ) Care are formă, aspect de fir (ex. papilele gustative f., antenele unor insecte). FILIGRAN (< fr. {i}) s. n. 1. Dantelă din metal, executată de obicei din fire de aur sau argint sudate, folosită în orfevrărie. 2. Desen sau inscripţie executată ori imprimată pe hârtie şi folosită ca marcă de fabricaţie sau ca marcă specială pe hârtiile de valoare (timbre, bancnote etc.). FILIGRANA (< fr.) vb. I tranz. A lucra în filigran. FILIMICĂ s. f. Plantă erbacee, decorativă şi medicinală, din familia compozitelor, cu miros balsamic puternic, înaltă de 30—50 cm, cu flori portocalii, dispuse în capitule, şi fructe achene (Calendula officinalis). FILIMON, Nicolae (1819-1865, n. Bucureşti), scriitor român. Unul dintre fondatorii romanului românesc. Capodopera sa, „Ciocoii vechi şi noi sau ce naşte din pisică şoarici mănâncă“ (1863), evocare documentată şi colorată a societăţii româneşti de la începutul sec. 19, stigmatizează arivismul. Anti-cipându-l pe Caragiale, în nuvela rea- 315 FILIPESCU list-satirică „Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala", F. creionează fizionomia politicianului demagog şi venal. Jurnal de călătorie („Escursiuni în Germania Meridională. Memorii artistice, istorice şi critice"), proze romantice („Friederich Staaps“), basme culese şi prelucrate („Roman năzdrăvanul", „Omul de Piatră"). Cântăreţ şi epitrop la Biserica Enei din Bucureşti. Primul critic muzical român; cronicar teatral. FILIOQUE (cuv. lat. „şi din fiul") subst. Formulă dogmatică exprimând dubla purcedere a Duhului Sfânt „de la Tatăl şi de la Fiul", introdusă de Biserica apuseană în Crezul niceeo-constanti-nopolitan, începând cu sinoadele locale de la Toledo (589), Hatfield (680), Friuli (796). Roma acceptă oficial adaosul f., prin hotărârea papei Benedict al Vlll-lea, în anul 1014, fără consimţământul Bisericii răsăritene (ortodoxe). F. a reprezentat şi reprezintă o temă fundamentală a disputei teologice dintre bisericile apuseană şi răsăriteană. FILIP (sec. 1), unul dintre cei 12 apostoli. A fost între primii chemaţi de lisus. După pogorârea Duhului Sfânt, el ar fi propovăduit în Frigia şi în Sciţia. Prăznuit de Biserica ortodoxă la 14 nov. FILIP, numele a cinci regi ai Macedoniei antice. Mai importanţi: 1. F. II (359—336 î.Hr.), tatăl lui Alexandru cel Mare. A înfăptuit reforme militare şi economice, care au contribuit la ridicarea statului macedonean la rangul de mare putere în lumea grecească. A cucerit Tracia şi coloniile greceşti de pe litoralul de N al M. Egee. Prin victoria de la Cheroneea (338 î.Hr.), a instituit hegemonia Macedoniei în Grecia. Asasinat. 2. F. V (221-179 Î.Hr.). A purtat două războaie împotriva Romei (215-205 şi 200-197 Î.Hr.), încheiate cu înfrângerea Macedoniei. FILIP, numele a şase regi ai Franţei. Mai importanţi: 1. F. II August (1180 — 1223). A întărit autoritatea regală şi organizarea statului francez şi a cucerit, între 1204 şi 1206, de la regele englez loan Fără de Ţară, Normandia, Anjou, Maine, Touraine şi o parte din Poitou, consolidându-şi stăpânirea asupra lor prin victoria de la Bouvines (iul. 1214); a participat la Cruciada a II l-a. 2. F. IV cel Frumos (1285—1314). A dus o politică de centralizare a statului şi de extindere a domeniului regal. A respins pretenţiile de supremaţie emise de papa Bonifaciu VIII şi, având sprijinul Statelor Generale (convocate în 1302), l-a umilit pe papă la Anagni (1303). Conflictul cu papalitatea s-a încheiat o dată cu instalarea papei Clement V (1305), care Filip II August, rege al Franţei Filip IV cel Frumos, rege al Franţei Filip it, rege ai Spaniei a mutat reşedinţa pontificală ia Avignon (1309). A desfiinţat Ordinul templierilor (1312), confiscându-i averile. FILIP, numele a cinci regi ai Spaniei. Mai importanţi: 1. F. II (1556—1598). A urmărit instaurarea absolutismului monarhic şi a sprijinit Contrareforma; a purtat războaie cu Franţa şi cu Anglia. în timpul domniei lui a început Revoluţia din Ţările de Jos, a fost ocupată Portugalia (1580—1581), flota spaniolă a participat la lupta de la Lepanto (1571), iar în 1588, Invincibila Armada a fost înfrântă de flota engleză şi apoi distrusă de furtuni. 2. F. V (1700—1724, 1724—1746), întemeietorul dinastiei Bourbonilor în Spania. A participat la Războiul de Succesiune la Tronul Spaniei (1701—1714), la cel al Poloniei (1733—1738), precum şi la cel al Austriei (1740-1748). FILIP, Florin Gheorghe (n. 1947, Bucureşti), inginer român. M. coresp. al Acad. (1991). Contribuţii privind sistemele de teleprelucrare, modelare şi simulare, sistemele ierarhizate de conducere automată şi optimizare, sistemele suport pentru decizii, sistemele de producţie inteligente, integrate prin calculator. FILIP, Nicolae (1864-1922, n. Bucureşti), medic veterinar şi agronom român. Prof. univ. la Bucureşti. Conducător al primului institut zootehnic din România. Propagator al cunoştinţelor ştiinţifice în rândurile ţărănimii. Op. pr.: „Zootehnie generală". FILIP ARABUL (Marcus lulius Philippus), împărat roman (244—249). Fiul unui şeic arab. înfrânt şi ucis de Decius, care fusese proclamat împărat de legiunile de la Dunărea de Jos. FILIPENI, com. în jud. Bacău; 2 420 loc. (1995). Biserică de lemn (sec. 19). FILIPESCU, familie de boieri din Ţara Românească. Mai importanţi: 1. Alexandru F.-Vulpe (1775—1856, n. Bucureşti), mare ban în timpul domniei lui Gh. Bi-bescu. A dus tratative cu Tudor Vladimi-rescu la intrarea acestuia în Bucureşti. Logofăt al Dreptăţii, apoi ministru de Externe. A participat la redactarea Regulamentelor Organice şi a fost favorabil alegerii ca domn a principelui Gheorghe Bibescu. 2. Dimitrie (Mitică) F. (1808— 1843), om politic român de orientare liberală. Conducător al acţiunii revoluţionare secrete din 1840, după descoperirea căreia a fost închis la Mănăstirea Snagov. 3. Ion A. F. (1811—1863), om politic. Fiul lui F. (1). Caimacam al Ţării Româneşti (1858—1859). Adept al unirii Principatelor. Ministru în timpul lui Al.l. Cuza. 4. Nicolae F. (Nicu) (1862—1916, n. Bucureşti), om politic român. Orator de mare talent. Preşedinte (1915— 1916) al Partidului Conservator.(adept al Antantei). A fundat şi condus ziarul „Epoca" (1885—1916). Primar al Capitalei (1893—1895). De mai multe ori ministru; ca ministru de Război (1910 — FILIPESCU 316 Miltiade Filipescu 1912) a iniţiat: înzestrarea armatei cu armament şi echipament militar, înfiinţarea Liceului militar de la Mănăstirea Dealu şi construirea Cercului Militar din Bucureşti. Situându-se pe poziţiile apărării marii proprietăţi, F. s-a pronunţat împotriva proiectelor de reformă agrară şi electorală preconizate de liberali. în perioada neutralităţii României, F. a susţinut cu fervoare intrarea României în primul război mondial de partea Antantei, în vederea înfăptuirii idealului naţional — Unirea, din iniţiativa lui creându-se, în 1915, „Federaţia unionistă". Contribuţii teoretice importante la îmbogăţirea doctrinei conservatoare româneşti („Către un nou ideal", „Finanţele noastre", „Discursuri politice 1911, 1912—1915“, „Pentru România Mare. Cuvântări din război. 1914—1916“). 5. Grigore F. (1886—1938, n. Bucureşti), om politic conservator român. Fiul lui F. (4). Preşedinte al Partidului Conservator (1932—1938). Director al ziarului „Epoca" (1918—1938). Preşedinte al Sqcie-tăţii de Telefoane (1931—1938). FILIPESCU, Gheorghe Em. (1885— 1937, n. Botoşani), inginer român. M. coresp. al Acad. (1936), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de rezistenţa materialelor, elasticitate şi calculul construcţiilor. A elaborat o metodă de calcul al sistemelor static nedeterminate (metoda F.). Op. pr.: „Formule pentru calculul betonului armat", „Hypothèses sur la rupture des matériaux". FILIPESCU, Ion P. (n. 1927, Moţăţei, jud. Dolj), jurist român. Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul dreptului civil, al dreptului internaţional privat şi al dreptului comercial internaţional („Drept internaţional privat", „Drept civil, dreptul de proprietate şi alte drepturi reale"). FILIPESCU, Miltiade (1901-1992, n. sat Burdusaci, jud. Bacău), geolog şi paleontolog român. Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. A studiat îndeosebi organismele şi microorganismele fosile din depozitele mezozoice şi neozoice, stratigrafia, petrografia şi tectonica formaţiunilor cretacice şi terţiare din Carpaţi şi din Subcarpaţi. Lucrări de sinteză: „Geologia Carpaţilor Orientali", „Stratigrafia Cretacicului din flişul Carpaţilor Orientali". FILIPEŞTI, com. în jud. Bacău; 4 318 loc. (1995). Hidrocentrală (29,1 MW) în satul Galbeni, intrată în funcţiune în 1983. Fabrică de amidon, glucoză şi dextrină. Staţie de c.f. (satul Galbeni). Conac (sec. 18). FI LI PEŞTII DE PĂDURE, com. în jud. Prahova; 10 757 loc. (1995). Expl. de lignit şi petrol. Termocentrală. Constr. şi reparaţii de utilaj minier. Prelucr. fructelor. Castru roman (sec. 2). Biserică (1688) pictată de Pârvu Mutu (1692). FILIPEŞTII DE TÂRG, com. în jud. Prahova; 8 021 loc. (1995). Ruinele palatului postelnicului Cantacuzino (sec. 17); conacul Filipescu (sec. 18), clădirea Poştei (sec. 18). FILIPICĂ (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Discurs violent, acuzator, rostit împotriva cuiva; rechizitoriu. La origine, a denumit discursurile oratorului atenian Demos-tene, îndreptate împotriva regelui Filip al ll-lea al Macedoniei. Cuvântul a fost preluat de Cicero, care şi-a intitulat astfel discursurile împotriva lui Antoniu. FILIPINE 1. Republica Filipinelor (Republica Fig Pilipinas /Republica de Filipinas/ Republic of the Philippines), stat în Asia de Sud-Est, cuprinzând arh. omonim alcătuit din peste 7 000 de insule (mai mari, ins. Luzon: 104,7 mii km2 şi Mindanao: 94,6 mii km2); 300,0 mii km2; 65 mii. loc. (1993). Limbi oficiale: tagalog (filipineza), engleza, spaniola. Religia: creştină (catolici şi protestanţi 88%), aglipayan (6,2%), islamică (4,3%). Cap.: Manila. Oraşe pr.: Quezon City, Caloocan Davao, Cebu, Zamboanga, Pasay, lloilo. Este împărţit în 14 regiuni. Relief muntos cu numeroşi vulcani (13 în activitate), înscriindu-se în „Cercul de Foc al Pacificului". Alt. max. este atinsă în vulcanul Apo (2 954 m). Câmpii litorale înguste şi depr. bine populate. Climă tropicală cu temp. medii anuale de 28°C, precipitaţii bogate (peste 2 000 mm/an) şi frecvente taifunuri. Pădurile, cu esenţe valoroase (mahon, mayapis, abanos ş.a.), ocupă 35,4% din terit. ţării. Vegetaţie de mangrove în lungul ţărmului. Expl. de huilă (1,25 mii. t, 1990), bauxită, cupru (180 mii t, 1990), crom (218 mii t, 1990), nichel, aur (25 000 kg, 1990), argint ş.a. Ind. diversificată: energie electrică (26,3 miliarde kwh, 1990), cupru, autovehicule, tranzistori, televizoare, frigidere, anvelope, cherestea, mobilă, ciment (6,4 mii. t, 1990), conf., zahăr (1,74 mii. t, 1990), conserve de peşte ş.a. Pe 26,7% din terit. ţării se cultivă cereale (14,2 mii. t, din care 9,7 mil. t prez şi 4,7 mil. t porumb, 1991), manioc (1,85 mil. t, 1990), batate, dar mai ales culturi tropicale comerciale: trestie de zahăr (25,5 mii. t, 1991), ananas (1,2 mii. t, 1991—locul 2 pe glob), cocotieri (8,9 mil. t nuci de cocos, 1991, 41% din prod. mondială), banane (3,5 mii. t, 1991), mango, cafea, abaca, arbori de cauciuc (201 mii t cauciuc natural, 1991). Pescuit intens (1,9 mil. t peşte, 1990). Se cresc bubaline (1,7 mii. capete, 1991), bovine, porcine (8 mii. capete, 1991), caprine. Moneda: 1 peso filipinez = 100 centavos. C.f. (1990): 1,1 mii km (90% în ins. Luzon). Căi rutiere (1990): 161,7 mii km. Flota comercială: 13,8 mii. t.d.w. (1990). Export (1990): produse agricole şi alim. (ulei de copra, peşte, banane, ananas ş.a.), echipamente electronice, conf., lemn şi mobilă, cupru ş.a. Import (1990): utilaje şi mijloace de transport, combustibili, 317 FILIPINE produse chimice, produse agro-alim. ş.a. — Istoric. Locuit din timpuri îndepărtate, pe terit. F. au existat în sec. 14—16 mai multe principate de tip feudal; în 1521, arhipelagul F. a fost descoperit de Magellan. Cucerit de spanioli în a doua jumătate a sec. 16 (primind denumirea de F. după numele viitorului rege Filip II), împotriva cărora au avut loc nume- roase răscoale, culminând în 1896 cu războiul de eliberare antispaniol, condus de J. Rizal, A. Bonifacio, E. Aguinaldo şi cu proclamarea, la 12 iun. 1898, a independenţei ţării. în urma Războiului Hispano-American, încheiat cu Tratatul de Pace de la Paris (dec. 1898), Spania, înfrântă, cedează F. Statelor Unite; în ian. 1899, F. se proclamă republică independentă, nerecunoscută însă de S.U.A., împotriva ei pornind acţiuni militare încheiate, în 1902, cu înfrângerea rezistenţei insurgenţilor filipinezi. în 1934, S.U.A. acordă F. autonomie internă, iar în 1935 Manuel Luis Quezôn este ales preşedinte şi şef al guvernului. în perioada celui de-al doilea război mondial, F. sunt ocupate de trupele japoneze (1942-1945). La 4 iul. 1946, F. îşi proclamă independenţa de stat, ca republică. în anii următori şi mai ales în timpul preşedinţiei lui Ferdinand Marcos (1965—1986) este promovată o politică de modernizare a vieţii economice şi sociale. în condiţiile unei situaţii politice extrem de tensionate (acţiuni antiguvernamentale, tendinţele secesioniste ale populaţiei islamice, războiul de gherilă declanşat de stânga comunistă), se introduce legea marţială (1972) prin care activitatea Congresului şi a partidelor politice este suspendată, se adoptă o nouă Constituţie (1973), amendată în 1981, care consfinţeşte instituirea unui regim prezidenţial autoritar. în 1986, F. Marcos, constrâns să demisioneze, pleacă în exil, preşedinţia ţării fiind preluată de Corazôn Aquinô (1986— 1992), văduva liderului opoziţiei, Benigno Aquinô, asasinat în 1983. Viaţa politică în acest răstimp se caracterizează prin instabilitate, marcată de tentative eşuate de puciuri militare. în urma alegerilor generale (mai 1992), Fidel Ramos a fost ales preşedinte. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de un parlament bicameral, iar cea executivă, de un cabinet numit şi condus de preşedinte. 2. Marea Filipinelor, mare în V. Oc. Pacific, între arh. Japoniei, ins. Taiwan şi Filipine, unul dintre cele mai întinse şi mai adânci bazine maritime ale Terrei; 5,5 mii. km2. Ad. medie: 5 860 m. Ad. max.: 10 265 m (groapa Filipinelor). Temp. apei: 10 —29°C. FILISTENI 318 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni Bicol Cagayan (Valea ~) Cordillera llocos Luzon central Mindanao central Mindanao de Nord Mindanao de Sud Mindanao de Vest Regiunea Capitalei Naţionale Tagalog de Sud Visayas central Visayas de Est Visayas de Vest Salinitate medie: 3517«.. 3. Fosă marină în Oc. Pacific, la E de Arh. Filipine. Ad. max.: 10 265 m. A fost descoperită de cercetătorii de pe nava „Cape Johnson“, în 1945. FILISTENI (< fr., lat.) s. m. pl. Populaţie antică aparţinând grupului de triburi egeice („popoarele mării“); în sec. 13—12 Î.Hr. s-au aşezat în S Palestinei. FILISTIN (< fr.) s. m. (în argoul studenţilor germani, pe la 1700) Târgoveţ incult. ♦ P. ext. (Livr.) Om mulţumit de sine, mărginit în vederi, meschin, făţarnic si las. FILISTINISM (< fr.) s. n. Atitudine sau concepţie de filistin. FILIT (< fr. {i}; {s> gr. phyllon „frunză11 + lithos „piatră11) s. n. Rocă metamorfică fin cristalizată, foarte şistoasă, formată în condiţii de epizonă (prin transformarea şisturilor argiloase) şi alcătuită din cuarţ, sericit, uneori şi clorit, calcit, grafit, turmalină etc. Are luciu mătăsos şi culori diferite, în funcţie de mineralul predominant. loan C. Filitti Suprafaţa Populaţia (km2) (1990) 17 633 3 911 000 26 838 2 342 000 18 294 1 149 000 12 840 3 548 000 18 231 6 199 000 23 293 3 171 000 28 328 3 510 000 31 693 4 457 000 18 685 3 159 000 636 7 929 000 46 924 8 266 000 14 951 4 593 000 21 432 3 055 000 20 223 5 392 000 FILITTI, loan C. (1879-1945, n. Bucureşti), istoric şi jurist român. M. coresp. al Acad. (1915). Studii de istorie a dreptului public românesc („Rolul diplomatic al fanarioţilor de la 1700 până la 1821“, „Domniile române sub Regulamentul Organic, 1834—1848“, „Proprie-' tatea solului în Principatele Române până la 1864“). FILM (< fr.) s. n. 1. (FIZ., CHIM.) Strat subţire de material solid, lichid sau gazos, care se întinde (depune) pe suprafaţa unui corp solid sau lichid; peliculă. 2. Membrană subţire, flexibilă, din celuloid, sub formă de foi izolate (filmpac) sau benzi (rolfilm), folosită ca suport al stratului fotosensibil (bro-mură de argint) în tehnica fotografică. 3. (CINEMAT.) Peliculă cu marginile perforate pe care sunt înregistrate imagini şi sunete în vederea proiectării lor pe un ecran. 4. Creaţie cinematografică. După modalităţile de realizare, conţinutul şi scopul lor, f. sunt artistice, de animaţie, documentare etc. FILMA (< fr.) vb. I tranz. A înregistra momente şi scene pe o peliculă cinematografică. FILMARE (< filma) s. f. Acţiunea de a filma. <0> F. cu încetinitorul = f. cu viteză sporită, având ca efect, la proiecţie, o redare lentă a mişcărilor. Practicată pentru studierea unor detalii sau a unor etape diferite ale mişcării şi pentru realizarea unor efecte artistice. FILMFONOGRAF (< fr.) s. n. Aparat folosit în studiourile cinematografice pentru redarea înregistrărilor de pe diferite benzi în faza finală a realizării filmului (mixaj). FILMOGRAFIE (< fr. {i}) s. f. Listă cuprinzând filmele unui regizor, actor, producător, scenarist etc. FILMOLOGIE (< fr. {i}; {s} fr. film + gr. logos „studiu") s. f. Disciplină care studiază arta cinematografică, modalităţile ei artistice şi raporturile ei cu societatea. FILMOSTAT (< fr.; {s> fr. film + lat. status „fix, stabil") s. n. Cutie specială în care se păstrează filmele pentru a fi ferite de variaţiile de temperatură şi de umiditate. FILMOTECĂ (< fr.; {s} fr. film + gr. theke „ladă, casetă11) s. f. 1. Spaţiu special amenajat în care se păstrează filmele. 2. Colecţie de filme clasate într-o ordine sistematică (filme artistice, ştiinţifice etc.). FILO- ({s} gr. philos „iubitor11) Element de compunere însemnând „iubitor11, „prieten", care serveşte la formarea unor substantive şi adjective (ex. filoromân, filogerman). FILOCALI.E ({s> gr. filo-kalos „iubirea de frumos11) s. f. 1. Titlu dat de Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie Teologul unei antologii a scrierilor lui Origene, având ca temă „iubirea de frumuseţe divină". 2. Culegere de texte privind viaţa contemplativă şi ascetică redactată de Părinţii Bisericii înainte de sec. 9 şi reluată după sec. 13; principala sursă a trăirii ortodoxe. Tradusă în limba română de Dumitru Stăniioae sub titlul „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii", în 12 volume (1946-1991). FILODENDRON (< fr. {i}) s. m. Plantă lemnoasă decorativă, originară din America Centrală, cu frunze mari, lobate, găurite spre mijloc (Monstera de-liciosa sau Philodendron pertusum). FILODORMĂ (< ngr.) s.f. Sumă de bani pretinsă de cineva, în mod ilegal, în schimbul unui avantaj. FILOGENÇTIC, -Ă (< fr. {i» adj. (BIOL.) Care ţine de filogenie, privitor la filogenie (ex. arbore f.); filetic. FILOGENIE (FILOGENEZĂ) (< fr. {i}; {s} gr. phyle „trib" + genea „neam") s. f. (BIOL.) Proces de diferenţiere istorică a unui grup de organisme (specii, genuri, familii etc.) în cadrul evoluţiei lumii vii. Prin cercetarea f. se stabilesc strămoşii şi înrudirile organismelor. FILOLAOS (PHILOLAOS) din Cro-tona (sec. 5 î.Hr.), filozof şi matematician grec. A reformulat pitago-reismul filozofic ca doctrină cosmologică, introducând câteva inovaţii astronomice, precum ideea unui „Antipământ", pentru a explica eclipsele. FILOLOG, -OAGĂ (< fr., gr.) s. m. şi f. Specialist în filologie. FILOLOGIE (< fr. {i}; {s} filo- + gr. logos „vorbire") s. f. Ştiinţă care se ocu- 319 FILOZOFIE Maria Filotti pă cu studiul textelor vechi şi al operelor literare din punctul de vedere al limbii, al influenţelor suferite, al felului în care s-au transmis, al autenticităţii, precum şi cu editarea lor. FILOMELĂ (< fr gr. philos „iubitor" + melos „cântec") s. f. (înv. şi poetic) Privighetoare. FILON (< fr.) s. n. Corp geologic tabular, format prin injecţia şi consolidarea magmei în crăpăturile scoarţei Pământului sau prin depunerea mineralelor din soluţii hidrotermale. FILON din Alexandria (FILON IUDEUL) (c. 25 Î.Hr.—c. 40 d.Hr.), filozof mistic grec. Şeful şcolii iudeo-ale-xandrine. A interpretat alegoric „Vechiul Testament" prin prisma filozofiei greceşti şi a influenţat neoplatonismul şi creştinismul prin doctrina sa despre „Logos", conceput ca mediator între Dumnezeu şi lume. FILOPON (PHILOPON), loan (c. 490—566), filozof şi gramatic grec. Comentator al operei lui Aristotel; a criticat în special fizica şi cosmologia acestuia, opunându-i viziunea despre Univers ca o creaţie a lui Dumnezeu. FILÔTAXI.E ({s> gr. phyllon „frunză" + taxis „aşezare") s. f. Modul în care sunt aşezate frunzele pe tulpină şi pe ramuri, după anumite reguli (ex. opus sau în lungul unei spirale matematic determinate). FILOTEHNIE (< fr.; {s} filo- + gr. tekhne „meşteşug") s. f. înclinaţie deosebită pentru arte şi invenţii tehnice. FILOTEI (sec. 14—15), monah român. Logofăt at lui Mircea cel Bătrân. Imnuri religioase („Pripeale") scrise după model bizantin, care se numără printre cele mai vechi manifestări literare româneşti de limbă slavonă. FILOTEI sân Agăi Jipei (c. 1670—c. 172€), cântăreţ şi protopsalt român. A tradus din greacă şi slavonă texte ale cântării de strană tradiţională ortodoxă. Lucrări psaltice („Psaltikie rumânească"). FILOTTI, Eugen (1896-1975, n. Bucureşti), diplomat şi ziarist român. Re- dactor la „Dimineaţa" şi „Adevărul", director al revistei „Cuvântul liber". Ministru plenipotenţiar la Ankara (din 1935), Atena (din 1936), Sofia (din 1939), Budapesta (1941—1944). Personalitate remarcabilă a Corpului diplomatic român, a făcut parte din delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (1946). FILOTTI, Maria (1883-1956, n. Brăila), actriţă română. Jocul său a îmbinat forţa temperamentală cu aprofundarea psihologică a rolului (regina Elisabeta din „Maria Stuart" de Schiller, Irina din „Pescăruşul" de Cehov, Zoe din „O scrisoare pierdută" de Caragiale). Filme: „Războiul Independenţei", „Visul unei nopţi de iarnă", „Citadela sfărâmată". FÏLOXÇR (< fr. {i>; {sî gr. phyllon „frunză" + xeros „uscat") s. f. Insectă dăunătoare din ordinul homopterelor, cu forme aripate şi nearipate care produc gale2 pe frunzele şi pe rădăcinile viţei de vie (Phylloxéra vastatrix); p. ext. boala viţei de vie provocată de aceste insecte. FILOZITATE (< fr. {s}; lat. filum „fir") s. f. Apariţia unor colţi lungi şi subţiri la tuberculii de cartofi atacaţi de virusuri sau ţinuţi la întuneric. FILOZOF, -OAFĂ (< ngr., fr., lat.) s. m. şi f. 1. Persoană care se ocupă sistematic cu studiul filozofiei, care are ca profesiune filozofia; persoană cu o concepţie filozofică proprie, gânditor. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Pitagora spre a se numi astfel pe sine, refuzând, din modestie, numele de „înţelept" (gr. sophos). Ulterior, a denumit pe cel ce se dedică filozofiei sau se ocupă cu filozofia, ca şi pe cel ce practică filozofia în sens moral, ca mod de viaţă. Din Antichitate şi până în sec. 18, a fost sinonim cu savant. în Evul Mediu, alchimiştii erau numiţi f., iar în sec. 18, termenul este aplicat intelectualilor partizani ai raţiunii, ai „luminilor" (Voltaire, Diderot, Rousseau, D’Alembert, D’Holbach). 2. Fig. Persoană cu o atitudine înţeleaptă, echilibrată faţă de viaţă. FILOZOFA (< fr., lat.) vb. I intranz. (Fam.) A face reflecţii asupra vieţii şi a problemelor ei. FILOZOFALĂ (< fr.) adj. Piatră ~ = substanţă imaginară despre care alchimiştii credeau că are forţa miraculoasă de a transforma metalele în aur; fig. descoperire, idee extraordinară; lucru imposibil de aflat. FILOZOFEM (< fr., germ.) s. n. Teză filozofică. FILOZOFIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine filozofului sau filozofiei, privitor la filozof sau la filozofie. FILOZOFIE (< fr.; {s} gr. philos „iubitor" + sophia „înţelepciune") s. f. 1. Iniţial, doar năzuinţa individuală, iubirea de înţelepciune, dar, o dată cu primii filozofi şi primele şcoli filozofice din cetăţile ioniene şi italice ale vechii Grecii (sec. 6 Î.Hr.), prin f. se înţelegea un exerciţiu intelectual distinct în raport cu celelalte activităţi ale spiritului, deşi, până în epoca modernă, filozofii examinau aproape toate domeniile cunoaşterii, iar f. însăşi era privită ca „ştiinţă primă şi supremă", ca „ştiinţa prin excelenţă" sau „ştiinţa absolută". Faţă de ştiinţă şi religie, f., în natura ei, este interogativă şi polimorfă, ceea ce implică o eternă revenire asupra obiectului şi condiţiilor posibilităţii ei. De la presocratici la Hegel, dominante sunt construcţiile ontologice sau metafizice, de felul celor ale lui Platon sau Aristotel, având ca punct de plecare marile întrebări privind fiinţa în sine şi fiinţa determinată. Trecerea fizicii din condiţia de f. secundă în aceea de ştiinţă, în sec. 16—17, reflecţiile lui Descartes, Leibniz, Locke ş.a. asupra implicaţiilor filozofice ale noilor rezultate ştiinţifice şi mai ales opera lui Kănt determină orientarea f. către cercetarea posibilităţilor şi condiţiilor cunoaşterii. în sec. 20, în locul sistemelor atotcuprinzătoare se impun filozofiile care încearcă o anumită „deconstruire" a totalităţii şi care aplică metoda analizei, evidenţiind rolul constitutiv al limbajului în cunoaşterea, acţiunea şi existenţa umană. Din această perspectivă sunt reconstruite în prezent metafizica, etica şi alte părţi ale f. tradiţionale. Finitudinea existenţei umane, intenţionalitatea actelor de conştiinţă, logica ştiinţei etc. au devenit domenii importante ale meditaţiei filozofice, alături de eternele întrebări cu semnificaţie general umană. ❖ F. primă = parte a f. (la Aristotel, Toma d’Aquino, Descartes, Hobbes ş.a.) care studiază primele cauze şi primele principii sau fiinţa în sine; metafizică. Numită astfel în raport cu f. secundă, care studiază cauzele şi principiile mişcării în natură (fizica). F. creştină = ansamblu de idei filozofice dezvoltate în Evul Mediu pe baza sintezei dintre f. veche (în special, platonismul şi neoplatonismul, aristotelis-mul şi stoicismul) şi ideile creştine, considerând revelaţia ca indispensabilă pentru raţiune, deşi, formal, acestea apar ca distincte; p. ext. orice f. pentru care revelaţia şi adevărurile teologiei creştine sunt inatacabile (filozofia lui FILSTICH 320 Kierkegaard, existenţialismul creştin, filozofia lui Nae lonescu etc.). Filozofia istoriei = disciplină filozofică în cadrul căreia se disting, pe de o parte, analiza istoriografiei, consacrată evidenţierii specificului cunoaşterii istorice, iar pe de alta, încercările de a descoperi în schimbările, ciclurile, tradiţiile societăţii sensuri sau semnificaţii care scapă cercetării istorice propriu-zise. Filozofia naturii sau f. naturală = ansamblul teoriilor având drept obiect natura sau realitatea fizică; în Renaştere, ştiinţa bazată pe experiment. în medii post-kantiene, f.n. se constituie ca teorie generală despre natură, opusă f. spiritului, dar construită tot cu ajutorul conceptelor raţiunii (Schelling, Hegel). F. politică. = studierea, sub aspectul semnificaţiei, condiţiilor şi implicaţiilor, a unor fenomene politice precum puterea, drepturile omului, libertatea individului, acţiunea politică, dar şi a cunoştinţelor şi ştiinţei politice, din punct de vedere logic şi metodologic. Filozofia religiei = ansamblul de cercetări filozofice privind natura religiei, credinţei şi revelaţiei, natura şi semnificaţia experienţei religioase, relaţia religiei cu ştiinţa şi cultura, limbajul şi simbolismul religios etc. Ca disciplină distinctă, s-a constituit în epoca „luminilor", dar preocupările de acest gen sunt tot atât de vechi ca şi f. Filozofia ştiinţei = disciplină aflată la graniţa f. cu ştiinţa, care investighează şi analizează natura, adevărul şi valoarea ştiinţei, metodele, presupoziţiile şi categoriile cunoaşterii ştiinţifice etc. S-a constituit ca atare la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20; cuprinde atât probleme speciale, intim legate de cercetarea ştiinţifică, cât şi probleme cu un accentuat caracter metafizic, reunind deopotrivă eforturi ale oamenilor de ştiinţă şi ale filozofilor. Filozofia vieţii = curent filozofic iniţiat de Nietzsche, solicitând restructurarea scării valorilor prin considerarea cunoaşterii şi a vieţii sociale din perspectiva artei şi a artei din punctul de vedere al „vieţii11. F. istorică a vieţii (Dilthey), intuiţionismul bergsonian sunt forme ulterioare ale f.v. La fel, filozofiile lui Spengler, Fouillée, Ravaisson, Unamuno, Ortega y Gasset ş.a. F. optic = dispozitiv care absoarbe radiaţiile electromagnetice de orice lungimi de undă (f. neutru) sau de anumite lungimi de undă (f. selectiv), care îl străbat. 4. Aparat electric cu ajutorul căruia se filtrează cafeaua; p. ext. cafeaua obţinută în acest mod. 5. (MAT.) Familie de mulţimi cu anumite proprietăti topologice. FILŢ (< germ.) s. n. Ţesătură elastică şi rezistentă, obţinută prin împâslirea lânii (mérinos sau ţigaie). Se foloseşte la confecţionarea filtrelor şi a valţurilor pentru piese tipografice, la izolarea acustică etc. FI.LUM (cuv. lat. „ramură11) s. n. Denumire folosită mai ales în botanică pentru încrengătură. F1MQZĂ (< fr.) s. f. îngustare congenitală sau inflamatorie a prepuţului. FIN1, -Ă (< fr.) adj. 1. Subţire; delicat, gingaş. ♦ Mărunt. 2. De cea mai bună calitate, superior. 3. Fig. Sensibil; manierat, bine crescut. ♦ (Despre simţuri, manifestări ale omului) Subtil, ingenios; isteţ. FIN2, -Ă (lat. filianus) s. m. şi f. Persoană considerată în raport cu naşii săi (de botez sau de cununie). FINAL, -Ă (< fr., lat.) adj. s. n., s. f. I. Adj. 1. Care marchează sfârşitul, încheierea (unei lucrări, a unui eveniment etc.), care se află la urmă, la sfârşit; de (la) sfârşit. ❖ Etaj f. = ultimul etaj al unui amplificator, emiţător, receptor etc., care asigură legătura cu sarcina şi este, în general, un amplificator de putere. 2. (LINGV.; despre sunete) care se găseşte la sfârşitul unui cuvânt, al unei propoziţii sau al unei fraze. ♦ (Despre un complement sau o propoziţie) Care arată scopul. Cauză f. v. cauză. II. S. n. încheiere, sfârşit (ale unei opere, ale unei lucrări, ale unei întâmplări etc.). III. S. f. 1. Ultima fază a unei competiţii sportive, desfăşurate în 321 FINITUDINE sistem eliminatoriu, în care învingătorul devine şi câştigătorul oficial al întrecerii. 2. Ornament tipografic aşezat la sfârşitul unui capitol. 3. (în muzica modală) Sunet stabil în jurul căruia gravitează toate celelalte. FINALISM (< fr.) s. n. (FILOZ.) Doctrină ce explică evenimentele din diferite domenii şi întregul Univers prin finalitate sau cauze finale, care consideră superior scopul (tendinţa) în raport cu acţiunea mecanică. V. voluntarism. FINALIST, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. I. 1. Adj. Care ţine de finalism. 2. S. m. şi f. Adept al finalismului. II. S. m. şi f. Sportiv sau echipă care participă la o finală. FINALITATE (< fr.) s. f. 1. (FILOZ.) Scop pentru atingerea, înfăptuirea căruia se desfăşoară o acţiune sau o activitate; orientare sau tendinţă spre un scop. 2. P. ext. Organizare sau activitate armonioasă, aparent subordonate unui scop (ex. finalitatea fiinţelor vii) sau subordonate scopului stabilit de om (f. dispozitivelor cibernetice). FINALIZA (< engl.) vb. I tranz. A încheia, a termina ceva prin atingerea scopului. FINANCIAR, -Ă (< fr.) adj., s. m. şi f. I. Adj. Care ţine de finanţe, privitor la finanţe; p. ext. privitor la bani şi la credite; bănesc. ^ Capital f. v. capital. Operaţiune f. = activitate întreprinsă pe piaţa financiară în scopul furnizării de capitaluri proprii sau de împrumut pe termen lung (sporirea capitalului, emisiunea de obligaţiuni). Sistem f. = ansamblul instituţiilor bancare şi de credit la nivel macroeconomic. Administraţie f. = instituţie guvernamentală însărcinată cu gestionarea resurselor financiare ale serviciilor publice centrale şi locale. Gardă f. v. gardă. II. S. m. şi f. 1. Posesor de capital financiar. 2. Specialist în domeniul financiar; finanţist. FINANŢA (< fr.) vb. I tranz. A da bani pentru a susţine o acţiune, o lucrare, o întreprindere, o instituţie etc. FINANŢARE (< finanţa) s. f. Alocare de fonduri din surse particulare, ale bugetului de stat sau de la organisme şi organizaţii internaţionale, în scopul creării şi funcţionării unei întreprinderi, unui organism sau pentru aplicarea unei politici economice. <0* F. internă = alocare de fonduri din sursele proprii ale unei întreprinderi, respectiv din profitul net, rezerve şi provizioane. F. externă = alocare de fonduri pentru finanţarea întreprinderii prin aporturile aduse de către persoane sau instituţii străine de aceasta, respectiv prin majorări de capital (emisiuni de acţiuni) şi prin împrumuturi. F. rambursabilă = credite pe diferite termene acordate de bănci şi alte instituţii financiare. F. nerambursabilă = cedare cu titlu definitiv a unor fonduri băneşti. F. bugetară = alocare de fonduri de la bugetul de stat pentru administraţia de stat, apărare, activităţi culturale etc. F. legată = condiţionarea acordării unor credite de obligativitatea cumpărării de produse de pe piaţa creditorului. F. compensatorie = acordare de credite din diferite surse internaţionale pentru ţările exportatoare de produse de bază, în vederea echilibrării balanţelor comerciale care au înregistrat deficite din cauza diferenţelor mari de preţuri între produsele exportate şi cele importate. F. pentru dezvoltare = acordare de fonduri rambursabile sau nerambursabile de la organisme internaţionale specializate pentru realizarea programelor de dezvoltare ale unor ţări. FINANŢE (< fr.) s. f. pl. 1. Totalitatea mijloacelor băneşti aflate la dispoziţia statului, a unei persoane fizice sau juridice. F. publice = totalitatea resurselor şi mijloacelor băneşti ale administraţiilor locale şi centrale de stat, guvernate de anumite reguli privind activitatea lor financiară. + (Fam.) Averea în bani a unei persoane. 2. (La sg.) Marea finanţă = posesorii de mari capitaluri financiare. 3. Ştiinţă care are ca obiect de studiu gestionarea patrimoniilor publice şi private. FINANŢIST (< finanţe) s. m. Financiar (II 2). FJNE (< it.) s. n. Sfârşit. ^ (MUZ.) Al fine = notaţie muzicală în partituri pentru a indica locul până unde se interpretează. <0> Loc. fn fine = în sfârşit, aşadar, în concluzie. FINÇT (< fr., it.) s. n. Ţesătură din fire de bumba^, cu legătură de pânză subţire, pufoasă, din care se confecţionează diferite obiecte de îmbrăcăminte. FINŞŢE (< it., fr.) s. f. 1. Calitatea a ceea ce este fin1 (1); delicateţe. 2. (IND. TEXT.) Raportul dintre greutatea în grame şi lungimea în metri a unei fibre textile. 3. (TEHN.) Raportul, exprimat în procente, dintre cantitatea de material rămasă pe o sită şi întreaga cantitate de material cernută. 4. (METAL.) Cantitatea de metal preţios dintr-un aliaj, exprimată în părţi la o mie. 5. Calitate superioară. 6. (Despre imagini) Mărime ce caracterizează calitatea reproducerii detaliilor într-o imagine. Cantitatea maximă de detalii depinde de numărul total de elemente de imagine. 7. Fig. Subtilitate, putere de pătrundere, ingeniozitate. Spirit de f. = percepţie şi interpretare nuanţată, subtilă a fenomenelor. B. Pascal face distincţia între s. de f.t bazat pe intuiţie, gust şi sentiment şi spiritul geometric, bazat pe raţiune, deducţie logică, riguroasă şi clară. FINI, Leonor (Eleonora) (n. 1918), pictoriţă italiană. Compoziţii suprarealiste cu făpturi informe, hibride, halucinante, amintind tragismul şi regresia vieţii („Memorie geologică", „Pământul roşu"). Scenografie şi costume pentru spectacole de teatru. FINIC, Golful -, golf al M. Baltice, cuprins între coastele sudice ale Finlandei şi cele nordice ale Estoniei; acoperit cu gheaţă în perioada nov.— apr.; numeroase ins.; aici se varsă fl. Neva şi Narva; 30 mii km2. Lungime: 400 km. Lăţimea la intrare: 70 km. Ad. max.: 115 m. Ţărmuri crestate şi joase. Porturi pr.: Sankt Petersburg, Tallinn, Helsinki. FIN|C (< gr.) s. m. (înv.) Curmal. FINISA (< fr-) vb. I tranz. A da formă definitivă unui produs sau unei lucrări. FINISARE (< finisa) s. f. Ultima fază sau ultimul grup de faze din procesul tehnologic de fabricaţie, de confecţionare ori de execuţie a unui obiect, a unei construcţii etc., prin care li se dă aspectul, forma şi dimensiunile definitive. FINISQR (< fr.) s. n. Maşină de lucru folosită la construcţia de drumuri pentru executarea îmbrăcăminţilor rutiere de asfalt sau de beton. FINISTERRE, cap în extremitatea de NV a Pen. Iberice (Spania), pe coasta atlantică a Galiciei, la 42°53’ lat. N şi 9°16’ long. V. S-a numit astfel din pricina credinţei vechi că ar fi limita extremă a Pământului. F|NIŞ (< engl.) a. n. Ultima parte a unei curse sau probe sportive, în care concurenţii, printr-un efort deosebit, caută să forţeze victoria sau să-şi îmbunătăţească rezultatul. FINIŞ, com. în jud. Bihor, în Depr. Beiuş; 3 688 loc. (1995). Păstrăvărie. Prelucr. lemnului. FIN|T, -Ă (< fr.) adj., s. n. I. Adj. 1. Limitat, mărginit. 2. (Despre produse, mărfuri etc.) Care a trecut prin toate fazele de prelucrare; terminat. II. S. n. (FILOZ.) Categorie ce desemnează stări relative, fundamentale ale existenţei, procese, fenomene, lucruri determinate, transformable unele în altele, limitate în timp şi spaţiu, având deci un început şi un sfârşit. V. infinit FINITUDINE (< fr.) s. f. Concept existenţialist introdus, în principal, de M. Heidegger, K. Jaspers, G. Marcel, FINLANDA 322 DIVIZIUNI ADMiNISIRATIVE Provincii* („Lââni“ sau ,,Lân“) Suprafaţa Populaţia Capitala (km2)*** (1993) Ahvenanmaa (Âland)** 1 527 Hâme (Tavastehus) 16 341 Keski-Suomi (Mellersta Finland)16 251 Kuopio (Kuopion) 16 510 Kymi (Kymmene) 10 783 Lappi (Lappland) 93 057 Mikkeli (St. Michels) 16 321 Oulu (Uleâborg) 56 868 Pohjois-Karjala (Norra Karelen) 17 782 Turku-Pori (Âba-Bjorneborg) 22 839 Uusimaa (Nyland) 9 898 Vaasa (Vasa) 26 418 semnificând însuşirea de finit, conştiinţa limitelor gnoseologice şi biologice. FINLANDA, Republica ~ (Suomen Tasavalta / Republiken Finland), stat în N Europei, cu largă ieşire la M. Baltică (1 100 km); 338,1 mii km2 (inclusiv supr. apelor interioare); 5,1 mii. loc. (1993). Limbi oficiale: finlandeza şi suedeza. 25 100 Maarianhamina (Mariehamn) 724 600 Hâmeenlinna (Tavastehus) 256 700 Jyvâskylă 258 800 Kuopio (Kuopion) 334 300 Kouvola 202 900 Rovaniemi 207 400 Mikkeli 447 800 Oulu (Uleâborg) 178 100 Joensuu 699 200 Turku (Âbo) 1 293 700 Helsinki (Helsingfors) 449 300 Vaasa (Vasa) Religia: creştină (evanghelişti-luterani 87,3%, ortodocşi 1,1%). Cap.: Helsinki. Oraşe pr.: Tampere (Tammerfors), Turku (Âbo), Espoo (Esbo), Vantaa (Vanda), Oulu (Uleâborg), Lahti (Lahtis). Este împărţit în 12 prov., dintre care una autonomă, Ahvenanmaa (Âland). Relief colinar, mai scund în S (cu depresiuni lacustre şi morene împădurite) şi mai înalt în N, în Laponia (alt. max. 1 328 m). Climă temperat-continentală, cu veri răcoroase (14—16°C în iulie) şi ierni aspre, mai ales în Laponia (~19°C, media lunii februarie). Vaste întinderi forestiere (76,2% din terit. ţării) şi numeroase lacuri (33,5 mii km2) care deţin c. 10% din supr. ţării. Expl. de turbă (3 mii. t, 1989), min. de fier, crom (146 mii t, 1990), nichel, cobalt, argint (27 t, 1991), aur (1 818 kg, 1991), fosfaţi (564 mii t, 1989), granit de Rapakivi. Ind. diversificată: energie electrică (55,2 miliarde kWh, 1991), oţel (2,8 mii. t, 1990), nave maritime, material rulant, produse electronice şi electrotehnice, celuloză (4,9 mii. t, 1991), hârtie de ziar (1,43 mii. t, 1990), cherestea de răşinoase (7,7 mii. m3, 1989), mobilă, ciment (1,3 mii. t, 1991), anvelope auto (19,1 mii. buc., 1990), sticlărie, porţelan, textile, conf., zahăr ş.a. 7,25% din supr. ţării este ocupată de terenurile arabile pe care se cultivă grâu, orz (1,3 mii. t, 1992), ovăz (1,7 mii. t, 1990), secară, cartofi (673 mii t, 1992), sfeclă de zahăr (1 mii. t, 1992) ş.a. Creşterea intensivă a animalelor asigură o producţie ridicată de carne, lapte şi unt. Pescuit (97,4 mii t peşte, 1990). Vânătoare intensivă. C.f. (1992): 5 863 km (28% electrificaţi). Căi rutiere (1992): 76,6 mii km (215 km autostrăzi, 1990); 2 mii. autovehicule (1,8 mii. autoturisme, 1988). Flota comercială (1991): 876 mii t.d.w. (1991). Moneda: 1 markka = 100 penniă. Export (1991): hârtie, celuloză, utilaje şi echipament ind., produse metalurgice, produse chimice, lemn şi produse din lemn, textile ş.a. Import (1991): utilaje ind. şi mijloace de transport, bunuri de larg consum, combustibili, produse chimice, produse agro-alim. ş.a. —Istoric. Locuit din timpuri străvechi, terit. F. a fost colonizat, începând din sec. 1, de triburile * în paranteze sunt înscrise denumirile în limba suedeză ** provincie autonomă *** exclusiv supr. apelor interioare (33 550 km2) 323 FIR finilor sum (SV ţării), em sau iam (centrul ţării) şi saam (N), iar în sec. 12—14- a fost cucerit, treptat, de către suedezi, şi administrat ca ducat (din 1248) şi apoi ca mare ducat (din 1581). în sec. 12, creştinismul este impus de suedezi c? religie oficială de stat; în sec. 16, se răspândeşte Reforma. Sec. 16—19 sunt dominate de rivalitatea ruso-suedeză pentru stăpânirea F. şi de războaiele dintre acestea (multe dintre operaţiunile militare desfăşurându-se şi pe terit. F.), cu consecinţe devastatoare pentru viaţa social-economică a ţării. Prin Tratatul de Pace de la Nystadt (1721), care încheie Războiul Nordului, Suedia cedează Rusiei, pe lângă alte teritorii, şi partea de SV a Careliei, cu fortăreaţa Vîborg (construită de suedezi în 1293, după anexarea unei părţi din Carelia, la mijlocul sec. 13). în urma Războiului Ruso-Suedez (1808—1809), încheiat cu Pacea de la Frederikshamn, F. a fost alipită la Rusia, sub denumirea de Marele Ducat al F., care s-a bucurat însă de o largă autonomie. La 6 dec. 1917, F. şi-a proclamat independenţa de stat, iar la 17 iul. 1919 devine republică, recunoscută, în oct. 1920, de guvernul sovietic. în nov. 1939, F. a fost atacată de trupele sovietice; prin Tratatul de Pace de la Moscova (mart. 1940), F. a fost silită să cedeze U.R.S.S. Carelia şi o parte a Laponiei. în 1941, F. a fost atrasă de Germania în războiul împotriva U.R.S.S., iar la 10 febr. 1947 a semnat Tratatul de Pace de la Paris, care a consfinţit anexarea Careliei de către U.R.S.S., F. restituind, în acelaşi timp, printre altele, regiunea Petsamo (Pecenga) pe care statul sovietic i-o cedase în 1920. După al doilea război mondial, în timpul preşedinţilor J.K. Paasikivi (1946-1956), U.K. Kekkonen (1956-1982) şi M. Koivisto (1982— 1994), F. a cunoscut o dezvoltare economică şi socială rapidă şi a promovat o politică externă de neutralitate, care respecta interesele de securitate ale U.R.S.S. (de aici termenul de „finlan-dizare“). Membră a Consiliului Nordic (din 1955). în 1994, pentru prima oară, Martti Ahtissari a fost ales preşedinte prin sufragiu universal direct. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de un parlament unicameral (Edeskunta), iar cea executivă de Consiliul de Stat (guvernul). FINLANDEZ, -Ă (< Finlanda) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Finlandei. Mai trăiesc în S.U.A., Suedia, Federaţia Rusă, Canada, Nor- vegia ş.a. De religie evanghelic-luterană. ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Finlanda. 2. Adj. Care aparţine Finlandei sau finlandezilor, referitor la Finlanda sau la finlandezi. ♦ (Substantivat, f.) Limbă fino-ugrică vorbită de finlandezi; importantă limbă finică, păstrând cel mai bine tipul fino-ugric. FINNBOGADÔTTIR, Vigdis (n. 1930), om politic islandez. Preşedintă a Republicii Islanda (din 1980V Prima femeie aleasă şef de stat într-o ţară europeană. Directoare a Teatrului Municipal din Reykjavik (1972-1980). FINO-UGRIC, -A (după fr., germ.) adj. 1. Limbi fino-ugrice = cea mai importantă ramură a familiei de limbi uralice; au trăsături comune cu limbile baltice şi cuprind limbi vorbite în unele regiuni din nordul şi centrul Europei şi nordul Asiei (finlandeza, estona, maghiara, mordvina şi ziriana sau komi). 2. Privitor la limbile fino-ugrice. FINSEN [fjnsan], Niels Ryberg (1860—1904), medic şi biolog danez. Inventatorul metodei de tratament al lupusului prin expunere la razele luminoase (finsenterapie sau fototerapie). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1903). FIN STER AARHORN, cel mai mare vârf al Alpilor Bernezi (S Elveţiei). Alt.: 4 274 m (al 4-lea vârf al Alpilor). Alcătuit din gnaise. Gheţari. Cucerit, în 1812, de o expediţie elveţiană. FINTA, com. în jud. Dâmboviţa; 4 736 loc (1995). Expl. de gaze naturale. Reşed. com. este satul Finta Mare. Satul Finta, atestat documentar în 1494. Aici a avut loc, în mai 1653, o luptă în care oastea Ţării Româneşti, condusă de Matei Basarab, a înfrânt oastea moldo-cazacă, condusă de Vasile Lupu si Timuş Hmelniţki. FINTEŞTEANU, Ion (1899-1984, n. Bucureşti), actor şi regizor român. Prof. univ. la Bucureşti. Interpret de comedie, cu o mare varietate a mijloacelor compoziţionale (Tartuffe, Farfuridi, lanke). A jucat în filme începând din 1923 („O scrisoare pierdută", „Afacerea Protar“, „Titanic vals", „Serata"). FINŢI, Alexandru (1910—1972, n. Giurgiu), regizor şi actor român. Prof. univ. la Bucureşti. S-a remarcat prin claritatea transmiterii mesajului dramatic, punând în scenă piesele: „Discipolul diavolului" de G.B. Shaw, „Oameni şi şoareci" de J. Steinbeck, „Omul cu mârţoaga" de G. Ciprian ş.a. FIODOROV, Evgraf Stepanovici (1853—1919), mineralog şi cristalograf rus. Unul dintre fondatorii cristalografiei structurale şi mineralogiei moderne. A dedus, pe cale matematică, cele 230 de posibilităţi de dispoziţie a particulelor în reţele cristaline (grupe spaţiale); a elaborat clasificarea şi nomenclatura rocilor. FIQLĂ (< fr.) s. f. Mic recipient din sticlă neutră, uşor fuzibilă, de capacităţi diferite (1—20 ml/cm3), de formă cilindrică, cu una sau ambele capete trase la flacără, în care se conservă soluţii şi pulberi sterile. FIONIA (FYN, FUNEN), ins. daneză în M. Baltică, separată de Pen. lutlanda prin Str. Beltul Mic şi de Ins. Seeland prin Str. Beltul Mare, constituind o reg. geografică a Danemarcii; 3,5 mii km2; 465,3 mii loc. (1993). Oraş. pr.: Odense. Relief morenaic calcaros (alt. max.: 131 m). Ovăz, sfeclă de zahăr, in, cânepă. Creşterea animalelor. Pescuit. FIOR (lat. febris) s. m. Senzaţie de frig (însoţită de o uşoară tremurătură). ♦ P. ext. Emoţie provocată de un sentiment puternic. FIQRD (< fr., germ.) s. n. Golf marin adânc, strâmt, sinuos, cu ţărmuri abrupte, format în urma pătrunderii apelor marine în văile glaciare după topirea gheţarilor. Sunt numeroase în Norvegia, Noua Zeelandă, Chile şi Groenlanda. Unul dintre cele mai mari este Sognefjord, de pe coasta de V a Norvegiei (lungime: 220 km; lăţime: 6 km; ad. max.: 1 308 m). FIORIN (< it.) s. m. Florin. FIORITURĂ (< it.) s. f. (MUZ.) Ornament vocal. FIOROS, -OASĂ (lat. 'febrosus) adj. Care înspăimântă, care îngrozeşte; înfricoşător, groaznic. FIR (lat. fiium) s. n. 1. Produs obţinut prin filarea (toarcerea) manuală sau mecanizată a fibrelor textile; p. restr. fibră textilă. O F. cu plumb = dispozitiv compus dintr-un fir care are la un capăt o greutate metalică, folosit pentru Ion Finteşteanu / FIRAV 324 verificarea verticalităţii unor elemente de construcţie sau a unor maşini, pentru aşezarea aparatelor topografice etc. Firul apei = linia imaginară de pe suprafaţa unui curs de apă care uneşte punctele de viteză maximă ale acestuia. ♦ P. ext. Idee prezentă de-a lungul unei opere, unei acţiuni etc.; principiu călăuzitor, linie (de conduită). ♦ Fig. Şir continuu, desfăşurare neîntreruptă. ♦ Şuviţă subţire de aur sau de argint, folosită la cusături artistice. 2. (TEHN.) Corp solid cu lungimea mare în comparaţie cu dimensiunile secţiunii lui transversale. F. de contact = conductă electrică pentru alimentarea cu energie a vehiculelor cu tracţiune electrică (tramvaie, troleibuze etc.). ♦ Sârmă de telegraf, de telefon etc. ♦ (Impr.) Linie electrică. 3. Fiecare dintre elementele de forma unui fir (1) care alcătuiesc iarba, părul etc.; p. ext. un exemplar dintr-o specie de plante. ♦ Bob (de nisip, de piper etc.). -0> Loc. Fir cu fir = bob cu bob. FI.RAV, -Ă (< sl.) adj. (Despre fiinţe) Care are o constituţie cJeiicată, fragilă; plăpând, debil, şubred. FIRCA, Gheorghe (n. 1935, Grădinari, jud. Caraş-Severin), muzicolog şi compozitor român. Contribuţii în domeniul teoriei muzicale („Bazele modale ale cromatismului diatonic", „Structuri şi funcţii în armonia modală") şi analize ale componisticii contemporane; muzică simfonică, de cameră, corală, lieduri. FIRDOUSI (FIRDÜS1) (Abul Kasim Mansur) (c. 934—c. 1025), poet persan. Renumita sa epopee „Şah-Name“ (Cronica şahilor), de peste 50 000 de distihuri, este o grandioasă evocare a istoriei poporului persan, din timpurile mitice până la cucerirea arabă. FjRE (< fi) s. f. 1. Natura înconjurătoare; lumea. -O Loc. Peste fire = extraordinar (de tare, de mult). 2. Factură psihică şi morală; caracter, temperament. 3. Minte, cuget; cumpăt. -0> Loc. fn toată firea = matur; serios. Expr. A-şi veni în fire = a-şi reveni, a se reculege. A scoate din fire = a enerva, a scoate din sărite.'A-şi ţine firea = a se stăpâni. F1RÇSC, -EASCĂ (< fire) adj. 1. Potrivit legilor naturii; al naturii. <0 (DR.) Părinţi fireşti = ascendenţi de gradul întâi (mama şi tatăl) faţă de care copilul are stabilită legal filiaţia (rudenie de sânge) şi care exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti în interesul ocrotirii copilului; consimţământul p.f. este indispensabil la înfierea copilului de către altă persoană sau familie. 2. De la sine înţeles, natural, normal (1). ♦ (Substantivat, n.) Naturaleţe. FIREŞTE (< fire) adv. Natural, bineînţeles; negreşit, desigur. FIRŞT (< fii) s. n. Fir de aur sau de argint folosit la broderii. ♦ Broderie cusută cu acest fir; găitan din aceste fire. FIRjDĂ (< bg.) s. f. Adâncitură prevăzută în grosimea unui zid, cu scop utilitar sau decorativ; nişă, ocnită (1). FIRIMITURĂ (< fărâmă) s. f. Bucăţică foarte mică de pâine (rămasă când se taie ori se rupe pâinea) sau, p. ext, dintr-un alt aliment; fărâmă. FIRMAMÇNT (< fr., lat.) s. n. Cer, boltă cerească. FIRMAN (< tc.) s. n. (în trecut) Decret, ordin emis de suveranii Imp. Otoman, Persiei, Afghanistanului şi ai unor state din Asia Centrală. FI.RMĂ (< germ.) s. f. 1. Denumire (unică, deosebită de oricare alta) consemnată în Registrul de Comerţ sub care o persoană fizică sau juridică desfăşoară o activitate economică. 2. P. gener. întreprindere comercială sau industrială. 3. Inscripţie pe o placă, pe un zid etc., la intrarea unui magazin, unei întreprinderi etc., pe care este indicată denumirea, destinaţia, caracterul acestora; p. ext. placă, panou etc. cuprinzând o asemenea inscripţie. FIRN (< germ., rus.) s. n. Zăpadă persistentă de pe munţii înalţi, acumulată şi tasată, care, trecând prin faza grăunţoasă, devine gheţar; nevé. FIRNIS (< germ.) s. n. Amestec fluid de substanţe peliculogene, care, întins în strat subţire pe un obiect, formează o peliculă lucioasă aderentă, elastică, transparentă şi rezistentă la agenţi externi. Se foloseşte ca liant al pig-menţilor, ca solvent la fabricarea cerne-lurilor tipografice şi drept grund la vopsitul lemnăriei. FIRUŢĂ (< fii) s. n. Denumire dată speciilor de plante erbacee din genul Poa, familia gramineelor, mult răspândite în vegetaţia pajiştilor. Prezintă importanţă economică; mai răspândită specia Poa pratensis. F|SĂ (< ngr.) s. f. 1. Plăcuţă care, pe baza unei convenţii, poate înlocui monede la plata în localurile de consumaţie, la jocurile de cărţi etc. 2. Piesă metalică, de forma unei monede, care poate declanşa mecanismul unui automat; jeton. FISC (< fr., lat.) s. n. 1. Instrument administrativ al statului, reglementat prin norme juridice, care stabileşte şi administrează impozitele (directe şi indirecte) şi taxele ce se cuvin statului de la contribuabili. 2. Instituţie a administraţiei de stat care se ocupă cu aşezarea, încasarea, urmărirea silită şi administrarea impozitelor directe sau indirecte şi a taxelor cuvenite statului. FISCAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la fisc, care ţine de fisc. ^ Agent f. = a) funcţionar al administraţiei financiare locale sau centrale; b) bancă sau companie (sistem trust) care acţionează printr-o înţelegere de corporaţie cu alte corporaţii; în calitate de a.f., banca sau compania trust poate avea funcţia de trezorier general al corporaţiei sau poate fi desemnată să îndeplinească anumite funcţii fiscale (obţinerea sumelor pentru plata dividendelor, plata rentelor, alte plăţi). Monopol f. = monopolizarea de către un guvern a unei întreprinderi sau a vânzării unui anumit produs pentru obţinerea de venituri necesare bugetului de stat. Politică f. = componentă a politicii economice care constă în manevrarea pârghiei fiscale (dozajul între tipurile de impozite directe şi indirecte, gradul de impozitare a veniturilor, nivelul presiunii fiscale) pentru realizarea obiectivelor economice stabilite. FISCALjSM (< fiscaf) s. n. Politică de mărire (exagerată) a sarcinilor fiscale ale contribuabililor şi îndeosebi de percepere a unor impozite şi taxe numeroase şi mari de la populaţie. FISCALITATE (< fr.) s. f. Ansamblul legilor, reglementărilor şi modalităţilor de impozitare. ^ Grad de f. = ponderea procentuală a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii în produsul intern brut (P.I.B.) al unei ţări. FISCHART [fjşart], Johann (c. 1546— c. 1590), scriitor german. Pamflete („Corbul nocturn şi cioara negurilor"), scrieri polemice şi satirice împotriva catolicismului („Stupul sfântului roi romarî'), poeme alegorice şi umoristice („Vânătoarea de purici“). A prelucrat cu umor grotesc şi virtuozitate lexicală romanul lui Rabelais „Gargantua şi Pantagruel". FISCHER [fjşar], Edmond Henry (n. 1920), biochimist american de origine elveţiană. Prof. univ. la Washington. Contribuţii la studiul biochimismului activităţii celulelor normale şi anormale, împreună cu E. Krebs, a elucidat modul de funcţionare a kinazelor şi fosfa-tazelor. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1992), împreună cu E. Krebs. FISCHER [fişar], Edwin (1886-1960), pianist, dirijor şi compozitor elveţian. Prof. la conservatoarele din Berlin şi Lucerna, a fost un model de interpretare 325 FISIUNE pentru o întreagă generaţie. Artă pianistică marcată de atitudine reflexivă, dramatică şi de profunzime. Interpret de referinţă al muzicii lui Bach şi Mozart. FISCHER [fjşsr], Emil Hermann (1852—1919), chimist german. Prof. univ. la Erlangen, Würzburg şi Berlin. Contribuţii fundamentale în domeniul chimiei organice şi biologice. Cercetări asupra zaharurilor, fermenţilor, amino-acizilor, polipeptidelor, proteinelor, derivaţilor purinei, pepsidelor şi substanţelor tanante. A sintetizat (1878) fructoza, glucoza, peptone etc. Premiul Nobel pentru chimie (1902). M. de onoare al Acad. Române (1913). FISCHER [fişar], Ernst (1899-1972), critic literar şi estetician austriac. Reprezentant al criticii socio-istorice, a studiat fenomenul estetic în relaţie cu evoluţia curentelor literare („Arta şi umanitatea", „Spiritul timpului şi literatura", „Artă şi coexsistenţă"). FISCHER [fjşar], Emst Otto (n. 1918), chimist german. Prof. univ. la München. Cercetări în domeniul chimiei compuşilor organometalici ai metalelor tranziţionale. A studiat ferocenul şi, independent de G. Wilkinson, a descoperit complecşii tc. Premiul Nobel pentru chimie (1973), împreună cu G. Wilkinson. FISCHER [fjşar], Hans (1881-1945), chimist german. Prof. univ. la München. Studii privind coloranţii pirolici din sânge şi bilă şi colorantul verde din plante. A sintetizat şi stabilit structurile chimice ale porfinei, heminei, bilirubinei şi a precizat structura clorofilei. Premiul Nobel pentru chimie (1930). FISCHER, lancu (n. 1923, iaşi), filolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Studii de fonologie, lexicologie şi gramatică latină şi română („Latina dunăreană"). Manuale, ediţii critice (A. Pann, Gr. Alexandrescu). Traduceri din texte clasice. FISCHER [fjşar], Kuno (1824-1907), istoric german al filozofiei. Reprezentant al hegelienilor de dreapta. Monografii consacrate îndeosebi filozofilor moderni, cea despre Kant marcând începutul „mişcării kantiene" contemporane. Op. pr.: „Istoria filozofiei moderne". FISCHER [fjşsr], Robert (Bobby) (n. 1943), şahist american. Campion al S.U.A. la vârsta de 14 ani, a devenit mare maestru internaţional la 15 ani. Campion mondial (1972—1975). FISCHER-DIESKAU [fjşar-dtscau], Dietrich (n. 1925), bariton german. Carieră de concertist şi cântăreţ de operă. Repertoriu foarte larg, incluzând nume- roase lieduri, interpretat cu sensibilitate, inteligenţă şi prestanţă scenică. FISCHER [fjşar] von ERLACH, Johann Bernhard (1656—1723), arhitect austriac. Numeroase clădiri în stil baroc la Praga, Salzburg şi, mai ales, Viena (Karlskirche, Biblioteca Imperială, Palatul Schônbrunn). FISCHER-GALAŢI, Stephen Alexander (n. 1924, Bucureşti), istoric american de origine română. Prof. univ. la Boulder (Colorado). Contribuţii la studiul istoriei Europei de Est („România nouă: de la Democraţia Populară la Republica Socialistă", „România în sec. al XX-lea", „Estul Europei şi războiul rece"). FISHER [fjşar], Irving (1867-1947), economist şi statistician american. Prof. la Univ. Yale. Specialist în probleme monetare, a promovat economia matematică; contribuţii la teoria indicilor („Valoarea de cumpărare a banului", „Investigaţii matematice în teoria valorii şi a preţurilor"). FISHTA [fjştaj, Gjergj (1871-1940), scriitor albanez. Contribuţii la stabilirea limbii literare şi a alfabetului albanez. Operă cu caracter patriotic, pe teme istorice şi folclorice (poemul epico-liric „Lăuta munţilor", „Picătură de rouă", drame, nuvele). FISIBILITATE (< fr.; {s} lat. fissilis „uşor de despicat") s. f. Proprietate a lemnului de a crăpa sau de a se despica de-a lungul unei suprafeţe paralele cu fibrele, la solicitarea, în această direcţie, cu ajutorul unei pene. FISIONA (< fisiune) vb. I tranz. (Despre nucleele atomice grele) A scinda, a diviza, a desface. FISIPÇDE (< fr., lat.) s. f. pl. Mamifere terestre carnivore, cu membre digitigrade, rar plantigrade, terminate cu gheare; aveau creierul relativ voluminos, cu circumvoluţiuni în cadrul emisferelor cerebrale, camera timpanică osificată şi prezentau o dezvoltare mare a caninilor şi carnasierilor. Apar în Eocen. Ex.: ursul, câinele, leul, tigrul, hiena etc. FISIUNE (< fr., lat.) s. f. Proces spontan sau indus (sub acţiunea neutronilor, particulelor alfa, protonilor, deuteronilor, fotonilor etc.) de scindare a unui nucleu atomic greu (uraniu, plutoniu etc.), de obicei, în două produse de f., de energii cinetice foarte mari, şi emisiune de neutroni. A fost descoperită (1938) de O. Hahn şi F. Strassmann. Neutronii emişi într-o reacţie de f. pot iniţia noi reacţii de t, acestea auto-întreţinându-se rapid (re ^ţie în lanţ), cu degajarea unor mari cantităţi de energie. Reacţia nucleară în lanţ, controlată cu Edwin Fischer Emil Fischer Kuno Fischer Dietrich Fischer-Dieskau FISTIC 326 ajutorul moderatorilor, constituie sursa de energie a reactoarelor nucleare. FISTIC (< tc.) s. m., s. n. 1. S. m. Arbore cultivat în zonele tropicale şi subtropicale din seminţele căruia se extrage un ulei gras, folosit în alimentaţie (Pistacia vera). 2. S. n. Fruct al fisticului (1), mic, ovoid, cu sâmburele verde, bogat în ulei şi cu gust plăcut, specific, care se consumă ca atare sau se foloseşte la prepararea diverselor produse de cofetărie. FISTICHIU, -IE (< tc.) adj. 1. (înv.) De culoarea fisticului. 2. Curios, ciudat; extravagant. FISTULĂ (< fr., lat.) s. f. Canal format accidental sau prin operaţie, comunicând cu o glandă sau cu o cavitate pentru drenarea secreţiilor acestora (ex. f. lacrimală, f. intestinală). FISURA (< fr.) vb. I tranz. A produce fisuri. ♦ Refl. A căpăta fisuri. FISURARE (< fisura) s. f. Acţiunea de a (se) fisura. ♦ Fenomenul de producere, accidentală sau intenţionată, a unor fisuri într-un material, într-o rocă, într-o piesă etc. sub acţiunea unor suprasolicitări. FISURĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Discontinuitate de forma unei crăpături mici, la suprafaţa sau în interiorul unei piese, a unui material etc., provenită în urma unor suprasolicitări sau în cursul elaborării. 2. (GEOL.) Crăpătură sau deschizătură tabulară într-o rocă, nedepăşind câţiva metri lăţime şi cu lungime, uneori, de ordinul kilometrilor. 3. (MED.) Şanţ sau crăpătură, normală sau patologică, pe suprafaţa unui organ (ex. f. abdominală, f. osoasă). FIŞA (< fr.) vb. I tranz. A înscrie pe o fişă (1), a nota pe fişe, a întocmi fişe; a extrage pe fişe citate dintr-o lucrare. F|ŞĂ (< fr.) s. f. 1. Mică foaie de hârtie sau de carton, de formă dreptunghiulară, folosită pentru a face însemnări în cursul unei documentări sau în vederea elaborării unei lucrări; conţinutul unei fişe. ♦ (BIBL.) Mică foaie de carton tipizată, în care sunt înscrise datele privitoare la o carte sau la o publicaţie periodică dintr-o bibliotecă în vederea întocmirii unui fişier (2). ♦ F. tehnologică = ansamblul indicaţiilor privitoare la tehnologia, organizarea şi planificarea (programarea) unui anumit proces de lucru, scrise pe un formular special; formularul pe care se scriu aceste indicaţii. ♦ (CONT.) F de evidenţă = foaie volantă (special imprimată) folosită pentru urmărirea sistematică a unui mijloc economic, a unui proces, a unei surse etc. Sub formă de f. de e. se pot prezenta şi conturile. 2. (ELT.) Dispozitiv de conectare, cu piese de contact proeminente, pentru racordarea unui receptor mobil la o instalaţie electrică fixă sau mobilă prin intermediul unui al doilea dispozitiv (numit uneori contra-fişă), care poate fi o priză, o cuplă etc.; ştecăr. FIŞJC (< tc.) s. n. Teanc de monede înfăşurate în hârtie. RŞIER (< fr.) s. n. 1. Colecţie de fişe (1) ordonate sistematic. 2. Catalog de fişe (1). 3. Cutie sau mobilă (dulap) cu sertare, în care se păstrează fişele (1). 4. (INFORM.) Colecţie de date de acelaşi tip (date propriu-zise, texte, programe etc.) grupate sub un nume şi reprezentate pe un suport (discuri sau benzi magnetice etc.). FIŞJU (< fr.) s. n. Batic subţire de mătase. FITCH [fitj], Val Logsdon (n. 1923), fizician american. Prof. univ. la New Jersey. Studii şi cercetări în fizica particulelor elementare. împreună cu J.W. Cronin, descoperă violarea simetriei combinate (sau a legii parităţii combinate CP — Change Conjugation Parity) din teoria particulelor elementare. Premiul Nobel pentru fizică (1980), împreună cu J. W. Cronin. FITIL (< tc.) s. n. 1. Produs textil în formă de sfoară, şiret, panglică sau tub, confecţionat din fire moi răsucite sau ţesute şi folosit pentru absorbirea lichidelor în diferite scopuri (ex. f. de lampă, f. de ungere etc.). ♦ Partea centrală, din cânepă sau din bumbac, a unei lumânări; feştilă. ♦ Fir de bumbac, răsucit sau ţesut, folosit, împreună cu cremenea şi amnarul, la aprins. 2. F détonant = tub subţire din plumb, staniu sau din fibre textile impregnate, care conţine o umplutură de exploziv cu o mare viteză de transmitere a detonaţiei; serveşte pentru aprinderea încărcăturilor de exploziv la provocarea simultană a exploziei în mai multe puncte. F. aprinzător (sau f. de siguranţă, f. Bickforcf) = dispozitiv constituit dintr-un înveliş izolant şi o inimă de pulbere inflamabilă, folosit ca mijloc de aprindere a capselor detonante în minele negrizutoase sau fără praf de cărbune exploziv. 3. (Fig.) Aluzie maliţioasă care poate alimenta sau determina intrigi, neînţelegeri. FITJNĂ (< fr. {i}; {s} gr. phyton ,,plantă“) s. f. Sarea de calciu şi de magneziu a acidului inositohexafosforic, ce constituie rezerva fosfoorganică a plantelor verzi; prezentă în diferite cereale; are acţiune inhibitoare asupra resorbţiei în intestin a calciului, magne-ziului şi fierului. FITING (< engl., germ.) s. m. (TEHN.) Piesă de legătură folosită la îmbinarea ţevilor, a tuburilor, a armăturilor etc.; are formă tubulară şi este, în generai, filetată. FITIONEŞTI, com. în jud. Vrancea; 3 256 loc. (1995). Viticultură. Schitul Muşunoaiele (1839). FITO- ({s} gr. phyton „plantă") Element de compunere cu sensul „care se referă la plantă"; formează substantive şi adjective. FITOCENOLOG|E (< fr.; {s} fito- + gr. koinôs „comun" + logos „studiu") s. f. Disciplină a botanicii care studiază asociaţiile de plante (alcătuirea, răspândirea şi ecologia lor). FITOCENQZĂ (< fr.; {s} fito- + gr. koinôs „comun") s. f. Asociaţie de plante care trăiesc într-un anumit mediu de viaţă (biotop) şi sunt condiţionate de anumiţi factori fizico-geografici şi biologici. FITOCHIMIE (< fr. {i>; {s> fito- + chimie) s. f. Studiul proceselor chimice care au loc în plantă. FITOFAG, -Ă (< fr. {i>; {s> fito- + gr. phag- „a mânca") s. m., adj. (Animal) care se hrăneşte cu plante, provocând pagube în agricultură, piscicultura, silvicultură (ex. omizi, cari). FITOFIZIOLOGIE (< fr.) s. f. Fiziologia plantelor. FITOGEOGRAFIE (< fr. {i}) s. f. Ştiinţă interdisciplinară care, pe baza informaţiilor de taxonomie, filogenie, ecofiziologie, paleobotanică, geoiogie şi geografie, studiază distribuţia prezentă şi trecută în spaţiu şi timp a speciilor de plante şi a comunităţilor pe care acestea le alcătuiesc în toate zonele globului; geografia plantelor. FITOHORMONI (< fr. {i}) s. m. pl. Substanţe fiziologic active, prezente în plante care, în doze foarte mici, stimulează înflorirea, creşterea şi dezvoltarea acestora (ex. auxina, giberelina). FITOMORF (< fr.; {s> fito- + gr. morphe „formă") s. n. Motiv ornamental care constă din prelucrarea artistică a elementelor vegetale. FITON (< fr.; {s> gr. phyton „plantă") s. m. 1. Plantă rudimentară. 2. (GENET.) Cea mai mică unitate de propagare care, detaşată de pe un organism vegetal, prelevat dintr-o cultură, generează un nou organism vegetal. FITONCŒ ({s} fito- + lat. -cida „care ucide") s. f. pl. Substanţe volatile produse şi eliminate de unele plante (ceapă, usturoi, hrean etc.), cu acţiune bactericidă şi fungicidă, folosite în tratarea seminţelor de legume, în combaterea unor agenţi patogeni. 327 FIXATIV FITOPATOGEN (< engl., fr.; {s} fito-+ gr. pathos „boală" + gennao „a produce") s. m. Agent de natură fizică, chimică sau infecţioasă care provoacă îmbolnăvirea plantelor. FITOPATOLOGIE (< fr., engl. {i>; {s> fito- + gr. pathos „boală" + logos „studiu") s.f. Ştiinţă care se ocupă cu recunoaşterea, diagnosticarea şi tratarea bolilor plantelor, cu studiul biologiei agenţilor fitopatogeni, depistarea şi combaterea acestora; protecţia plantelor. FITOPLANCTON (< germ.) s. n. .(BIOL.) Totalitatea organismelor vegetale din plancton, care populează straturile superficiale (50 — 100 m) ale bazinelor de apă dulce, ale apei mărilor şi oceanelor. Serveşte ca hrană pentru diferite animale acvatice. V. şi plancton. FITOSTEROL (< fr.) s. m. Substanţă de natură sterolică, izolată din plante şi utilizată în industria farmaceutică la sinteza unor hormoni sexuali. FITOTÇHN1C, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la fitotehnie, de fitotehnie. FITOTEHNIE (< fr.) s. f. Ştiinţă agricolă care studiază plantele de cultură şi metodele lor de cultivare, cu scopul de a obţine recolte mari, stabile şi de calitate cu cheltuieli minime. Include: legumicultura, viticultura, pomicultura, silvicultura ş.a. FITOTERAPIE (< fr., germ.) s. f. Ramură a fitopatologiei care se ocupă cu metodele de prevenire şi de combatere a bolilor şi a dăunătorilor plantelor cultivate. FITOTOXIC, -Ă (< fr. {i}) adj., s. n. (Substanţă) care are acţiune toxică asupra plantelor. FITOTRON (< fr. {i}; {s} fito- + fr. [élecjtron „electron") s. m. Instalaţie specială, de dimensiuni mari, pentru cultivarea plantelor în încăperi unde se dirijează temperatura, umiditatea, lumina etc., în scopuri experimentale. FITTIPALDI, Emerson (n. 1946), automobilist brazilian. Campion mondial de Formula 1 (1972, 1974). .FITZGERALD [fiţgersld], Ella (n. 1918), cântăreaţă americană. Carieră solistică. Voce cu registru larg, permi-ţându-i o interpretare de mare virtuozitate a pieselor de jaz. FITZGERALD [fiţgerald], Francis Scott (Key) (1896—1940), scriitor american. Reprezentantul „generaţiei pierdute" a anilor ’20. Nuvele şi romane ilustrând atmosfera „epocii jazz-ului", cu amestecul ei de exuberanţă şi inconsistenţă, denunţând consecinţele tragice ale optimismului american înnăscut şi „visul american" al unei fericiri iluzorii, întemeiate pe succesul material („Cei frumoşi şi blestemaţi", „Povestiri din epoca jazz-ului", „Marele Gatsby" — capodopera sa, „Blândeţea nopţii"). Scrisul său a evoluat spre concentrarea mijloacelor de expresie şi cultivarea detaliului cu semnificaţie simbolică. FITZGERALD [fiţgerald], George Francis (1851—1901), fizician irlandez. Prof. univ. la Dublin. A studiat radiaţia electromagnetică emisă la descărcarea unui condensator (precedând experienţele lui H. R. Hertz) şi a cercetat polarizarea luminii prin reflexie. FITZMAURICE [fiţmorisl, Edmond George, baron (1846—1935), diplomat şi om politic liberal britanic. Filoromân. A sprijinit prin publicistică şi prin activitatea sa lupta poporului român pentru desăvârşirea unităţii sale politice. FITZROY [fiţroi], râu în NE Australiei; 960 km. Izv. din M-ţii Marii Cumpene de Ape prin unirea râurilor Dawson şi Mackenzie, are un curs intermitent şi se varsă în Oc. Pacific, în aval de Rockhampton. Navigabil 56 km. Maree puternice (14 m). FITZROY [fiţroi], Robert (1805-1865), navigator şi meteorolog britanic. Comandant al navei „Beagle", cu care a întreprins o expediţie hidrografică pe coastele Americii de Sud (între Rfo de la Plata şi Capul Horn), precum şi în Ins. Galapagos. Inventatorul barometrului F. , FIŢUICĂ (cf. germ. Fitzet) s. f. Hârtiu-ţă cu însemnări. ♦ Termen depreciativ pentru o publicaţie fără însemnătate. FIU (lat. filius) s. m. 1. Persoană de sex bărbătesc considerată în raport cu părinţii; copil, fecior, făt. 2. Fig. Cetăţean; membru al unei colectivităţi. 3. Urmaş, descendent. -O (REL.) Fiul lui David = titlul mesianic al lui lisus. Fiul lui Dumnezeu = expresie din „Noul Testament" indicând pe lisus Hristos ca Dumnezeu şi Om. Fiul Omului = nume atribuit în „Vechiul Testament" celor drepţi, care vor primi, la Judecata de Apoi, „stăpânirea, slava şi împărăţia" sau chiar persoanei mesianice a Judecătorului; în „Noul Testament" este numele pe care şi-l atribuie lisus însuşi. FIUME v. Rijeka. FIVE-O’CLOCK (loc. engl.) [faiva-cloc] s. n. Ceai servit la ora cinci după-amia-ză, însoţit de o gustare. ♦ Petrecere făcută (în jurul orei cinci) după-amiază. FIX, -Ă (fr., lat.) adj. 1. (Şi adv.) Care nu-şi schimbă locul sau poziţia; nemişcat, imobil. 2. Care nu se schimbă, nu variază; stabil. <0 Idee fixă v. idee. 3. (Despre oră) Precis, 'xact. 4. (MAT.) Punct fix = punct din domeniul de definiţie al unei funcţii (funcţionale) egal Ella Fitzgerald Francis Scott Fitzgerald cu valoarea funcţiei (funcţionalei) în acel punct. FIXA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A prinde, a înţepeni un obiect într-un loc din care să nu se poată clinti. ♦ Fig. A privi ţintă pe cineva sau ceva. 2. Tranz. A stabili, a hotărî (un preţ, un termen etc.). 3. Refl. (Despre persoane) A se decide. 4. Refl. A se aşeza în mod stabil într-un loc, a se statornici, a se stabili. 5. Tranz. (CHIM.) A aduce un corp într-o stare stabilă; a împiedica să se volatilizeze. FIXARE (< fixa) s. f. Acţiunea de a (se) fixa. ♦ Operaţie din procesul de finisare a produselor textile, prin care se conferă acestora stabilitatea dimensiunilor şi a luciului, uniformitate, elasticitate etc. ♦ Operaţie de stabilizare a legăturii dintre colorant şi fibră, efectuată în procesul de vopsire şi de imprimare a produselor textile sau a pieilor. ♦ Operaţie de tratare cu un reactiv chimic (solvenţi ai halogenurilor de argint) a materialelor fotografice (hârtie, film etc.) pentru a le face insensibile la lumină (prin dizolvarea halogenurii de argint neimpresionate), imaginile obţinute prin developare rămânând definitive. FIXATIV (< fr.) s. n. 1. Soluţie incoloră de răşină diluată în eter, alcool sau benzină, care serveşte la acoperirea, prin pulverizare, a desenelor executate în cărbune sau pastel pentru a le feri de ştergere. 2. Fixator (1). 3. Produs cosmetic folosit pentru menţinerea coafurii. FIXATOR 328 Armand-Hippolyte-Louis Fizeau FIXATQR (< fr.) s. m. 1. Reactiv chimic sau soluţie a acestuia care se foloseşte pentru fixarea materialelor fotografice developate; fixativ (2). 2. Substanţă folosită în operaţia de finisare a ţesăturilor textile, în scopul măririi stabilităţii vopsirii şi a imprimării. 3. (BIOL) Soluţie folosită în histologie şi citologie pentru conservarea structurilor celulare şi studierea lor la microscop (ex. formolul, dicromatul de potasiu, azotatul de argint etc.). FJXING (cuv. engl.) s. n. Operaţie de cotare a cursurilor valutare sau a preţului aurului la principalele burse de valori (Londra, Paris, Zürich) de către agenţi autorizaţi, pe baza dispoziţiilor de vânzare-cumpărare primite de la clienţi, comisioanele bancare aferente acestei operaţiuni fiind adăugate, în cazul vânzărilor, şi deduse, în cazul cumpărărilor; f. se publică sub forma unor cotaţii unice. ^ Preţ t = a) preţ (de regulă, arbitrar) stabilit pentru valute sau aur prin operaţiunea de f.; b) preţul stabilit pentru care o marfă (serviciu) poate fi rapid livrată (executat). FIX|SM (< fr.) s. n. Concepţie biologică conform căreia speciile de plante şi animale nu au suferit nici o modificare de-a lungul timpului. A fost susţinut de C. Linné, G. Cuvier, R. Owen ş.a. F. se opune evoluţionismului, transformismului. FIXITATE (< fr.) s. f. Starea, caracterul a ceea ce este fix; imobilitate, nemişcare. FIZEAU [fizo], Armand-Hippolyte-Louis (1819—1896), fizician francez. Contribuţii în optică, fizica cristalelor, astronomie. A determinat viteza luminii (1849) şi a extins efectul Doppler în optică (efectul Doppler-F.). A utilizat lungimea de undă a undelor luminoase ca etalon de lungime. FIZEŞU GHERLII, com. în jud. Cluj; 2 513 loc. (1995). Mănăstirea Nicula (sec. 16) cu biserică de zid, din 1875— 1879, ce păstrează picturi murale originare, de factură bizantină. Vestit centru de realizare a icoanelor pe sticlă (satul Nicula). F|ZIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care se referă la corpul fiinţelor vii; spec. care priveşte activitatea musculară. 2. S. n. Aspectul exterior al unei persoane. 3. Adj. Care se referă la materie, care priveşte materia; material, concret. 4. Adj. Care se referă la obiectul fizicii (1) sau la metodele ei. FIZICALISM (< germ.) s. n. (FILOZ.) Orientare în neopozitivism, promovată, în deceniul 4 al sec. 20, de O. Neurath, R. Carnap ş.a., care preconizează unificarea ştiinţelor pe baza unui limbaj universal, de preferinţă cel al fizicii. Sub raportul fundamentelor teoretice, f. se înscrie printre manifestările nominalismului contemporan. FIZICĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Ştiinţă care studiază materia şi energia, precum şi interacţiunile dintre acestea. Cuprinde mecanica, acustica, optica, electricitatea, magnetismul, structura atomului, fenomenele nucleare etc. F atomică studiază structura şi proprietăţile atomilor, precum şi interacţiile lor reciproce. F moleculară studiază structura moleculară a corpurilor în diverse stări de agregare, proprietăţile moleculelor şi interacţiile dintre ele. F. nucleară studiază structura şi proprietăţile nucleelor atomice, precum şi reacţiile nucleare. Fizica plasmei studiază proprietăţile mecanice, electrice, magnetice, optice ale plasmei. Fizica solidului studiază proprietăţile şi structura corpurilor solide, folosind metodele f. clasice şi mecanicii cuantice. 2. (FILOZ.; din Antic, până la Descartes) Ramură a filozdfiei consacrată studiului naturii; opusă metafizicii. FIZICIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care lucrează în domeniul fizicii, specialist în fizică. FIZIOCRAT (< fr. {i}; {s> gr. physis „natură" + kratos „putere") s. m. şi f. Adept al fiziocratismului. FIZIOCRATJSM (< fr.) s. n. Doctrină economică clasică, apărută, în sec. 18, în Franţa, care critică mercantilismul şi pune bazele analizei ştiinţifice a economiei capitaliste şi a politicii economice liber-schimbiste. Reprezentanţii f., Fr. Quesnay, A. R. J. Turgot ş.a., transpun analiza plusvalorii în sfera producţiei, demonstrează caracterul echivalent al schimbului de mărfuri şi bani, primit în proporţii de masă, şi analizează capitalul din punctul de vedere al componentelor sale materiale. FIZIOGNOMON|E (< fr., gr. physis „natură" + gnomon „ştiutor") s. f. (înv.) Disciplină, popularizată mai ales de poetul şi oratorul elveţian J. K. Lavater (1741—1801), care determina caracterul oamenilor după fizionomia lor. FIZIOLOGIE (< fr. {i}; {s> gr. physis „natură" + logos „studiu") s. f. Ştiinţă care studiază legile de funcţionare a organismului viu, animal sau vegetal, mecanismele de reglare a funcţiunilor şi proceselor ce au loc în celule, ţesuturi, în diversele organe şi sisteme. FIZIOLOGUL, manual popular de zoologie şi morală. Cuprinde o suită de povestiri, în care diferite animale, reale sau imaginare, simbolizează viciile şi virtuţile. Alcătuit în Egipt (sec. 2), s-a răspândit apoi în Bizanţ şi în literaturile occidentale sub forma bestiariilor (1). Cea mai veche traducere românească păstrată datează din 1693, într-o copie făcută de Costea dascălul din Şcheii Braşovului. FIZIONOMIE (< fr.) s. f. 1. Totalitatea trăsăturilor feţei şi expresia ei particulară; chip. ^ Joc de f. = mimică. 2. Fig. înfăţişare caracteristică; caracter distinctiv (al unei epoci, ai unei colectivităţi umane etc.). FIZIOPATOLOGIE (< fr.; {s> gr. physis „natură" + fr. pathologie „patologie") s. f. Ramură a medicinii care studiază mecanismele de producere a bolilor şi funcţiile organismului în condiţii de boală. FIZIOTERAPIE (< fr. {i>; {s} gr. physis „natură" + therapeia „tratament") s. f. Ramură a medicinii care studiază acţiunea fiziologică a factorilor fizici naturali (apă, aer, lumină, căldură) şi artificiali (curent electric, câmp magnetic) şi elaborează metode de aplicare a acestora în scop curativ şi profilactic. Cuprinde: hidroterapia, balneoterapia, electroterapia ş.a. FIZOSTIGMINĂ (< fr. ) s. f. (BIOCHIM.) Ezerină. FLACĂRA 1. Revistă literară, artistică şi socială, apărută săptămânal, apoi bilunar, la Bucureşti, în 1911—1916 şi 1921—1923. Printre colaboratori: G. Coşbuc, Şt. O. losif, D. Anghel, M. Sadoveanu, O. Goga, E. Lovinescu, A. Maniu, I. Pillat ş.a. 2. Publicaţie care apare la Bucureşti (din mai 1952, cu periodicitate lunară, bilunară, apoi săptămânală); reflectă actualitatea politică, socială, culturală şi ştiinţifică. FLACĂRĂ (lat.* flaccula) s. f. 1. Masă de gaze, oxidantă sau reducătoare, care, în urma unor reacţii chimice puternic exotermice, dezvoltă căldură şi lumină; (livr.) flamă. -O F. oxiacetilenică = f. rezultată în urma arderii acetilenei cu oxigenul, într-un arzător special numit suflai. Degajă temperaturi până la 329 FLAMSTEED 3 100° C şi este folosită la tăierea sau sudarea metalelor. F. olimpică = f. aprinsă de ia razele solare în Olimpia, adusă, prin ştafetă, la deschiderea Jocurilor Olimpice; atribut tradiţional al Jocurilor Olimpice moderne, f.o. arde pe toată durata lor. 2. Fig. Pasiune, înflăcărare; căldură; strălucire. FLACQN (< fr.) s. n. Sticluţă (închisă ermetic) sau tub din material plastic, metal etc. în care se ţin medicamente, parfumuri etc.; conţinutul acestora. FLAGÇL (< fr., lat. flagellum) s. n., s. m. 1. S. n. (Rar) Bici; mănunchi de nuiele folosit pentru flagelări. 2. S. n. Fig. Dezastru, calamitate; spec. boală, molimă. 3. S. m. (ANAT., ZOOL.) Filament mobil al flagelatelor, zoosporilor şi al spermatozoizilor, care serveşte la locomoţie. FLAGELA (< fr., lat.) vb. I tranz. A biciui. + Fig. A ataca prin vorbe sau prin scris. FLAGELANŢI (< it.) s. f. Sectă de fanatici religioşi apărută, în 1260, în Pen. Italică, ai cărei membri, sub pretextul ispăşirii păcatelor lumii, se biciuiau în public; desfiinţată (1417) în urma Conciliului de la Constanţa. FLAGELARE (< flagela) s. f. Acţiunea de a flagela; biciuire aplicată ca pedeapsă în Antichitate şi în Evul Mediu (constituind o practică rituală ascetică). FLAGELATE (< fr.) s. n. pi. Grup de organisme inferioare, unicelulare, pela-gice, marine sau dulcicole, caracterizate prin prezenţa unuia sau a mai multor flageli cu ajutorul cărora se deplasează (Flagellata); se înmulţesc prin diviziune celulară, rar sexuat. Au apărut în Cambrian, iar în Jurasic au avut o largă răspândire, cu rol deosebit în formarea unor roci. FLAGRANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Evident, izbitor. ^ Infracţiune f. = infracţiune descoperită în timpul sau îndată după săvârşirea ei; flagrant delict. FLAGSTAD [flagsta], Kirsten (1895-1962), soprană norvegiană. Interpretă wagneriană. Voce de o forţă excepţională, timbru cald, tehnică ireproşabilă, muzicalitate rafinată. FLAHERTY [flæarti], Robert (1884-1951), regizor american de film. Pionier al filmului documentar („Nanuk al nordului", „Moana“, „Omul din Aran“, „Louisiana Story“). FLAIER (FLYER) (< engl.) s. n. Maşină de tors care transformă benzile de fibre textile în semitorturi înfăşurate pe mosoare. FLAJEOLET (< fr.) s. n. 1. Instrument muzical de lemn sau de metal, asemănător flautului, folosit în orchestre şi în fanfare. 2. Sunet armonic produs de instrumentele cu coarde printr-o atingere uşoară a coardei cu degetul în anumite puncte precise: la jumătate, la o treime, la un sfert etc. din lungimea corzii. FLAMAND, -Ă (< fr.) s. m., pl. adj. 1. S. m. pl. Populaţie germanică care locuieşte în Flandra (partea nordică a Belgiei). Mai trăiesc în Franţa şi în Olanda. De religie creştină (catolică). 2. Adj. Care aparţine Flandrei. sau populaţiei ei, privitor la Flandra sau la populaţia ei. Artă f. = arta care s-a dezvoltat până în sec. 16 pe teritoriul Ţărilor de Jos şi din sec. 17 numai pe teritoriul actual al Belgiei. în arhitectură, remarcabile creaţii au fost realizate în stilul romanic, gotic, al Renaşterii şi baroc. în sculptură s-au impus, printr-un pronunţat simţ al monumentalului, Claus Sluter, Cornelis Floris, A. Quellinus ş.a. Pictura a cunoscut o excepţională înflorire. încă din sec. 15, artiştii flamanzi, dezvoltând tehnica picturii în ulei, au manifestat un viu interes pentru portretul individualizat ca şi pentru redarea cât mai concretă a obiectelor (fraţii H. şi J. van Eyck, R. van der Weyden, H. Memling ş.a.). în sec. 16, spiritul Renaşterii a fost asociat cu elementele naţionale (Bosch, P. Brueghel cel Bătrân, Matsys), contribuind la înflorirea peisajului şi a portretului, reprezentarea vieţii zilnice a ţărănimii şi burgheziei constituind tematica predilectă a artiştilor. în sec. 17 s-a impus spiritul baroc al timpului, dar şi o tendinţă de autentică inspiraţie populară (Rubens, Jordaens, Van Dyck, Snyders, Teniers cel Bătrân, Brouwer ş.a.). Dintre artele decorative, tapiseria (Bruxelles, Brugge) ocupă un loc important. 4- Limba f. = limbă indo-europeană din ramura'germanică; limbă oficială în Belgia, alături de franceză. După unii cercetători este dialect sau variantă a limbii olandeze. Mai este vorbită în Olanda, Franţa. FLAMARE (< flamă, după fr.) s. f. Operaţie de curăţire parţială sau totală a suprafeţelor lingourilor sau semifabricatelor cu ajutorul arzătoarelor oxiace-tilenice. FLAMĂ (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Flacără. FLAMBA (< fr.) vb. I 1. Tranz. A trece prin flăcări un obiect în vederea sterilizării lui. 2. Intranz. (Despre corpuri în formă de bară) A suferi fenomenul de flambaj. FLAMBAJ (< fr.) s. n. Pierderea bruscă a formei de echilibru stabil a unui corp (bară, ţeavă etc.) sub acţiunea Camille Flammarion unor solicitări exterioare de compresiune, când eforturile axiale ating o anumită valoare critică. -0 Lungime de f, = distanţa dintre două puncte succesive de inflexiune a fibrei medii deformate, considerată ca fiind prelungită la infinit. FLAMBOYANT (cuv. fr.) adj. Denumire dată ultimei perioade a stilului gotic (sec. 15), caracterizată prin complicarea, îmbogăţirea şi delicateţea decorului, ale cărui contururi sugerează flacăra. ^ FLAMEN sau FLAMIN (< lat.) s. m. (în vechea Romă) Preot consacrat cultului particular al unei divinităţi. Erau trei f. superiori, aleşi dintre patricieni şi consacraţi marii triade capitoline (Jupiter, Marte, Quirinus) şi 12 f. inferiori, aleşi dintre plebei şi consacraţi altor divinităţi. FLAMENCO (cuv. sp.) subst. Gen tradiţional de cântec şi dans popular din Andaluzia (S Spaniei), cu caracter viu şi spectaculos. FLAMINGO (< germ.) s. m. Pasăre migratoare, din ordinul fenicopterifor-melor, de mărimea unei berze, cu gâtul şi picioarele foarte lungi şi cu penele roz cu nuanţe corai (Phoenicopterus ruber roseus). Exemplare răzleţe ajung uneori şi în România (în Delta Dunării şi complexul lagunar Razim). FLAMINIO, Marcantonio (1498—1550), poet şi umanist italian. Poemê de inspiraţie pastorală şi religioasă („De rebus divinis Carmina“). FLAMINIUS, Caius (sec. 3 Î.Hr.), om politic şi general roman. înfrânt şi ucis de către Hannibal în bătălia de la lacul Trasimene (217 î.Hr.). FLAMMARION [flamariôl, 1. Camille (1842—1925), astronom francez. Autodidact. A studiat Luna, planeta Marte, stelele duble. Autor a numeroase lucrări de popularizare. 2. Ernest F. (1846— 1936), editor francez. Fratele lui F. (1). A fondat, în 1875, Editura F. FLAMSTEED [flaemsti:d], John (1646 — 1719), astronom englez. Organizator al Observatorului Greeriwich, a realizat 331 ARTĂ FLAMANDĂ Artă flamandă 1. Clădiri vechi din Brugge; 2. C. SLUTER: „Fântâna lui Moise“; 3. H. BOSCH: „Grădina deliciilor“ (detaliu); 4. Jan van EYCK: „Madona canonicului Van der Paele“; 5. P. BRUEGHEL CEL BĂTRÂN: „larna“; 6. Tapiserie (detaliu); 7. J. JORDAENS: „Satirul şi ţăranul" 8. A. v. DYCK: „Autoportret"; 9. P.P. RUBENS: „Helena Fourment“; 9. J. ENSOR: „Măşti“ au inclus-o în componenţa statului franc. Creştinată în sec. 6—7; însemnat avânt economic şi comercial (sec. 7—10). Din sec. 11, sub dubla vasalitate a Franţei şi a Sfântului Imp. Roman de Naţiune Germană. în sec. 12—15, a cunoscut o puternică dezvoltare a vieţii urbane şi a industriei textile. în timpul Războiului de 100 de Ani (1337—1453) a constituit obiectul luptei între Franţa şi Anglia, între sec. 14 şi 19 a fost viu disputată de către Franţa, Spania şi Habsburgii austrieci. După 1477, domeniu al Habsburgilor din Austria, apoi al celor din Spania (1556). Unul dintre centrele Revoluţiei din Ţările de Jos. Transferată Austriei prin Tratatul de la Utrecht (1713); vechea F. spaniolă a fost ocupată de Franţa (1794). Provincie a Regatului Ţărilor de Jos (1815—1830), o mare parte din F. a intrat apoi în componenţa Regatului Belgiei, iar partea vestică a rămas Franţei. FLANELĂ (< fr.) s. f. 1. Ţesătură uşoară, moale, scămoşată pe ambele feţe. 2. îmbrăcăminte de lână tricotată, în formă de pieptar sau de cămaşă scurtă; (pop.) flanea. V. pulover. FLANŞĂ (< germ.) s. f. 1. Bordură la capătul unei piese care constituie elementul de legătură al acesteia, de obicei prin şuruburi, cu o piesă similară. 2. Element de asamblare etanşă a două conducte sau al unei conducte cu un rezervor. aici primele observaţii astronomice reale, folosite de Newton la elaborarea teoriei gravitaţionale. A întocmit un catalog stelar. FLAMURĂ (< ngr.) s. f. 1. Steag, drapel; stindard. + Pavilion triunghiular purtând culorile naţionale sau emblema marinei unei ţări, folosit pe navele de război. 2. Pavilion triunghiular folosit în codul internaţional de semnale pentru semnalizarea cifrelor. FLANAGAN [flærpn], Barry (n. 1941), sculptor britanic. Lucrări eclectice şi fanteziste din materiale fragile („Bani lichizi", „Pânză de tablou atârnând") sau din bronz („Iepure sărind"). FLANC (< fr.) s. n. 1. Extremitatea din stânga sau din dreapta a unei formaţii sau a unui dispozitiv de luptă (f. stâng, f. drept). O Loc. (MILIT.) în flanc (câte unul) = unul în spatele altuia. 2. (ANAT.) Fiecare dintre cele două părţi laterale ale peretelui abdominal, cuprinse între ultima coastă şi şold. ♦ Fiecare dintre cele două porţiuni laterale ale peretelui abdominal la animale. 3. (TEHN.) Fiecare dintre feţele opuse ale unei configuraţii, ale unui obiect etc. (ex. feţele frontale ale unui disc, feţele laterale ale unui filet sau ale unui dinte de angrenaj etc.). 4. (POLIGR.) Coală de carton fabricat dintr-o pastă specială, folosită la confecţionarea matriţelor de stereotipie. FLANCA (< fr.) vb. I tranz. A apăra flancul unei unităţi militare; a ataca dintr-o parte. ♦ Fig. A însoţi pe cineva (pentru a-l apăra); a mărgini lateral, de o parte şi de alta. FLANCGARDĂ (< fr.) s. f. (MILIT.) Unitate sau subunitate care se deplasează de o parte sau de alta a forţelor principale, servind ca element de siguranţă. FLANDRA (VLAANDEREN, FLANDRE), reg. naturală în V Europei (Belgia, Olanda şi Franţa), cuprinsă între colinele Artois şi estuarul Scheldei şi locuită în cea mai mare parte de flamanzi. Relief de câmpie cu alt. de 100—500 m. Cereale şi plante tehnice. Ocupată, pe rând, de celţi şi de romani (sec. 1 î.Hr.). Invadată în 430 de francii salieni, care FLAPS 332 FLAPS (< germ.) s. n. (AV.) Aripioară de hipersustentaţie situată pe bordul de fugă al aripii unui avion pentru a-i mări portanţa maximă. FLASC, -Ă (< fr.) adj. Fără rezistenţă; moale, fleşcăit. ♦ Fig. Fără forţă, fără vigoare, lipsit de energie. FLASH (cuv. engl.) [flæj] s. n. Tub de descărcare electrică, folosit în fotografiere sau în construcţia laserilor; produce un impuls luminos de scurtă durată, dar foarte intens; impulsul produs astfel. FLASH-BACK (cuv. engl.) [flæjbæc] subst. Procedeu folosit în cinematografie, prin care unele episoade sau secvenţe din trecut sunt interpolate în acţiune. în literatură, este folosit pentru a readuce în actualitate, într-un interval de timp limitat, evenimentele trecute ale unei vieţi. FLAŞNETAR (< flaşnetă) s. m. Muzicant ambulant care cântă,din flaşnetă. FLAŞNETĂ (< germ.) s. f. Mică orgă mecanică portativă, mânuită prin învârtirea unei manivele; caterincă; minavet. FLATA (< fr.) vb. I tranz. A măguli. FLATULENŢĂ (< fr.; fe} lat. flatus ,,vânt“) s. f. Acumulare excesivă de aer în stomac şi intestine. FLAUBERT [flober], Gustave (1821 — 1880), prozator francez. Romanele sale evocă moravuri ale provinciei franceze („Doamna Bovary"), viaţa Parisului şi a generaţiei de la 1848 („Educaţia sentimentală"), episoade din istoria Carta-ginei („Salammbô"). Drama filozofică „Ispita Sf. Anton" şi romanul satiric „Bouvard şi Pécuchet" sunt caracterizate printr-un marcat scepticism. Valoroasă corespondenţă. Opera sa îl impune ca unul dintre maeştrii romanului universal prin observaţia exactă, perspicacitatea analizei, gustul pentru descrierile somptuoase, cultul pentru adevăr şi pentru perfecţiunea clasică a formei. Fizionomia morală a eroinei titulare din romanul „Doamna Bovary" a devenit prototipul bovarismului. FLAUT (< it.) s. n. Instrument muzical de suflat, odinioară din lemn, astăzi din metal, alcătuit dintr-un cilindru îngust, prevăzut cu găuri şi clape. Există mai multe specii: mare, piccolo, alto, bas. -0* F. piccolo = flaut de dimensiuni reduse, care emite sunete foarte înalte; piculină. FLAUTIST, -Ă (< flaut) s. m. şi f. Persoană care cântă la flaut. FLAVIA, familie plebeiană de origine sabină în Roma antică. Din această familie au făcut parte împăraţii Vespa-sian (69—79), Titus (79—81), Domiţian (81 -96). FLAVIAN (c. 390-449), patriarh de Constantinopol (din 446). A condamnat Alexandru Flechtenmacher erezia eutihiană. Excomunicat în 449 de un sinod care l-a reabilitat pe Eutyches. Canonizat ca martir de Sinodul de la Calcedon (451). FLAVIN [fbvin], Dan (n. 1933), sculptor american. Influenţat de Brâncuşi. Lucrări din tuburi de neon fluorescente divers colorate („Diagonală de la 25 mai 1963", „Diagonală de extaz personal"). FLAVQNE (< fr. {i}; {s} lat. flavus „galben") s. f. pl. Substanţe cristaline, galbene, extrase din florile unor plante, folosite la prepararea de coloranţi. Unele f. (rutina, hisperidina etc.) prezintă şi proprietăţi farmacodinamice. FLAX (< germ.) s. n. Ţesut conjunctiv elastic, format din fascii, tendoane, cartilaje, cordoane neurovasculare etc., care se elimină din carne la prepararea mezelurilor şi a conservelor. FLAXMAN [flsexman], John (1755— 1826), sculptor şi grafician britanic. Reprezentant al neoclasicismului. Monumente funerare (monumentul lui Nelson), modele pentru manufactura de ceramică Wedgwood, ilustraţii la operele lui Homer, Eschil, Dante. FLĂCĂIANDRU (< flăcău) s. m. Flăcău mai tânăr; adolescent. FLĂCĂU (< cf. v. sl. hlaku „holtei") s. m. Tânăr neînsurat; fecior, holtei. FLĂMÂND, -Ă (lat. *fammabundus) adj. (Şi subst.) Care simte senzaţia de foame; înfometat. Gustave Flaubert FLĂMÂNDU, Horia (n. 1941, Alba lulia), sculptor român. Modelaj sensibil, atât în reliefuri cât şi în lucrările tridimensionale; stilistică de factură postbi-zantină; calităţi de portretist („Octavian Goga", „Eminescu"). FLĂMÂNZI (< flămând) vb. IV intranz. A fi sau a deveni flămând; a răbda, a suferi de foame. FLĂMÂNZI, com. în jud. Botoşani; 11 954 loc. (1995). Filatură de bumbac; fabrică de brânzeturi. Aici a izbucnit, în febr. 1907, marea răscoală ţărănească. Monument închinat răscoalei. FLĂMÂNZILĂ v. însoţitori năzdrăvani. FLEAC (< germ.) s. n. 1. Lucru, faptă de mică importanţă; bagatelă (1). 2. (La pl.) Vorbe goale, lipsite de valoare; nimicuri, palavre. FLEBjTĂ (< fr.; {s} gr. phleb- „venă") s. f. Boală care constă în inflamarea peretelui venos, urmată de obicei de astuparea venei respective. Apare în special la membrele inferioare. FLEBOLOGIE (< fr.) s. f. (MED.) Disciplină care studiază sistemul venos. FLEBOTOM (< fr., lat.) s. m. Insectă dipteră, asemănătoare cu ţânţarul, din regiunile mediteraneană şi tropicală (Phlebotomus pappatasii); răspândită şi în S României. Transmite la om febra pappataci, leishmanioza, bartoneloza. FLEBOTOMiE (< fr., lat.) s. f. Secţionare operatorie a unei vene pentru extragerea unui trombus, introducerea unui cateter etc.; venisecţie. FLEC (< germ.) s. n. Bucată de talpă, cauciuc, metal aplicată pe tocul încălţămintei. FLECAR, -Ă (< fleac) s. m. şi f. Persoană care flecăreşte; palavragiu; limbut. FLECĂRJ (< flecar) vb. IV intranz. A spune fleacuri; a trăncăni, a pălăvrăgi. FLECHTENMACHER [flehtenmahQr] 1. Christian F. (1785-1843, n. Braşov), jurist român. A ţinut primele cursuri de drept (1830) şi a fost primul profesor de „legi" la Academia Mihăileană. Adept al iluminismului şi al teoriei dreptului natural. Principal alcătuitor şi traducător al Codului Calimah. 2. Alexandru F. (1823—1898, n. laşi), compozitor, violonist, dirijor şi pedagog român. Fiul lui F. (1). A compus primele vodeviluri şi operete româneşti („Baba Hârca", pe text de Matei Millo), cuplete pentru piesele lui V. Alecsandri, „Uvertura naţională", cântece patriotice („Hora Unirii", pe versurile lui V. Alecsandri). întemeietorul şi primul director al Conservatorului din Bucureşti, unde a funcţionat ca profesor (1864—1895). 333 FLEURY FLECTIV (< fr.) s. n. (LINGV.) Mor-fem ce realizează diferite valori ale categoriilor gramaticale şi determină flexiunea unei părţi de vorbire; reprezintă termenul variabil, în timp ce rădăcina (care înglobează morfemul lexical) reprezintă componenta constantă a paradigmei. FLEGMATIC, Ă (< fr., lat.) ad]. 1. Nepăsător, cu sânge rece; imperturbabil, calm, liniştit, placid. 2. (PSIH.) Tip. f. = unul dintre cele patru tipuri de temperament în clasificarea lui Hipocrat, caracterizat prin echilibru, stăpânire de sine şi lipsă de mobilitate; corespunde, în clasificarea propusă de Pavlov, tipului de sistem nervos puternic, echilibrat şi inert. FLEGMĂ (< fr., lat.) s. f. Mucozitate, uneori purulentă, eliminată din căile respiratorii prin tuse sau prin vomă; expectoraţie (1). FLEGMON (< fr., lat.) s. n. Inflamaţie acută, manifestată sub forma unei colecţii purulente difuze a ţesutului conjunctiv subcutanat sau submucos, provocată de infecţii cu stafilococi sau streptococi; se tratează chirurgical (ex. f. amigdalian, fesier, al planşeului bucal etc.). FLÇICÀ (< germ.) s. f. Specialitate rezultată la tranşarea cărnii de bovine, cuprinzând muşchii abdominali, şi care se consumă mai ales friptă la grătar. FLEISCHER [fleişor], fraţii Max (1883-1972) şi Dave (1894-1979), realizatori şi producători americani de film de animaţie. Creatori ai unor personaje celebre: Koko, clovnul ieşit dintr-o călimară, Betty Boop, Bimbo, Popeye Marinarul şi Olive, Bluto, Sindbad Marinarul. FLÉMALLE [flemal] (Maestrul din ~) (a creat în prima jumătate a sec. 15), pictor flamand. Unul dintre primii maeştri ai perioadei de trecere spre Renaştere în Ţările de Jos. Lucrări cu teme religioase într-o viziune dramatică („Bunavestire", „Fecioara cu pruncul", „Naşterea lui lisus"). Identificat, de obicei, cu Robert Campin (c. 1378—1444). ' FLEMING [flemirj], Sir Alexander (1881—1955), bacteriolog britanic. A descoperit (1929) penicilina şi proprietăţile sale bactericide, experimentată (1939) în clinică de E. B. Chain şi H. W. Florey. Lucrări privind lizozimul ca element bacteriolitic prezent în ţesuturi şi secreţii. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1945), împreună cu E. B. Chain şi H. W. Florey. FLEMING [flemirj], lan (1908-1964), scriitor englez. Romane de spionaj al căror personaj principal este agentul secret James Bond 007 („James Bond contra dr. No“, „Goldfinger", „Casino Royal"). FLEMING [flemig], Sir John Ambrose (1849—1945), inginer britanic. Prof. univ. la Londra. Pionier în domeniul radiocomunicaţiilor. A inventat dioda ter-moionică, care-i poartă numele, brevetată în 1904. FLEMING [flemig], Paul (1609-1640), poet german. Considerat cel mai important liric al sec. 17 („Poezii germane"). FLEMING [flemirj], Peggy (n. 1948), patinatoare americană. Campioană olimpică (Grenoble, 1968) şi mondială (1967 şi 1968) la patinaj artistic. FLEMING [flemirj], Victor (1883-1949), regizor american de film. A realizat numeroase filme, unele de referinţă pentru cinematografia americană („în umbra morţii", „Pe aripile vântului", „Doctor Jekyll şi Mr. Hyde", „Vrăjitorul din Oz"). FLENSBURG [flensburc], oraş în N Germaniei (Schleswig-Holstein), port la M. Baltică; 98 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Şantiere navale. Ind. siderurgică, a pielăriei, chimică, a hârtiei, alim. (rom), constr. de aparate electrice şi instrumente optice. Nikolaikirche şi Marienkirche (sec. 13), noua primărie. Muzeu municipal. Menţionat documentar în 1240. FLER (< fr.) s. n. Simţ de orientare rapidă într-o împrejurare sau într-o situaţie dificilă; agerime în observaţie, perspicacitate. FLEROV, Gheorghi Nikolaevici (1913—1990), fizician rus. Contribuţii în domeniul fizicii nucleare. A descoperit (1940, împreună cu colaboratorii) fisiunea spontană a nucleelor grele. Cercetări privind sinteza şi proprietăţile izotopilor elementelor 102—107 („Sinteza elementelor transuraniene", în colab.). FLERS [fle.T], Robert PELLEVÉ [pelve] de la MOTTE-ANGO, marchiz de (1872—1927), scriitor şi diplomat francez. A sprijinit lupta poporului român pentru desăvârşirea unităţii sale politice. Comedii („Fracul verde"). M. de onoare al Acad. Române (1919). FLIjŞĂ (< fr.) s. f. Partea cea mai înaltă (ascuţită), de formă conică sau piramidală, a unei turle, clopotniţe etc., întâlnită mai ales la catedralele gotice construite în Evul Mediu. FLETCHER [fletja], John (1579-1625), dramaturg englez. A scris în colaborare cu Shakespeare („Cele două rude nobile", poate şi „Henric VIII"), cu Francis Beaumont („Philaster", „Tragedia fecioarei") ş.a. André Hercule de Fleury FLEURON (< fr.) [flôrô] s. n. Ornament sculptat, în formă de floare sau de frunză stilizată, aşezat ca vârf pe un element de arhitectură; folosit mai ales în arhitectura gotică. FLEURUS [flôrüs], localit. în partea central-sudică a Belgiei (Hainaut), la NE de Charleroi; 22,6 mii loc. (1981). Aici, trupele comandate de mareşalul Jourdan, au înfrânt pe cele austriece, comandate de prinţul de Saxa-Coburg (26 iun. 1794). FLEURY [flôrj], André Hercule de (1653—1743), cardinal şi om de stat FLEVA 334 francez. A exercitat o mare influenţă asupra regelui Ludovic XV. A condus, între 1726 şi 1743, politica internă (caracterizată printr-o mare stabilitate) şi externă a Franţei. FLEVA, Nicolae (1840-1914, n. Focşani), om politic, ziarist şi avocat român. Membru al Partidului Liberal şi, din 1899, al Partidului Conservator. De mai multe ori ministru şi primar al Capitalei (1884-1886). FLEWELLING [fluslirj], Ralph Tyler (1871—1960), filozof american. Fondator şi conducător al revistei „The Personalista Varianta personalismului susţinută de F. se caracterizează prin viziunea teistă şi critica tehnocratismului („Christ şi dramele îndoielii", „Filozofia şi războiul", „Raţiunea în credinţă"). FLEXIBIL, -A {< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. 1. Care poate fi încovoiat uşor, fără a suferi deformaţii permanente; mlădios; elastic (1). ^>(UNGV.; despre părţile de vorbire) Care are flexiune (2); flexionar. II. S. n. (ELT.) Mănunchi de lamele de cupru flexibile (I 1) folosit în construcţia contactoarelor, a întreruptoa-relor automate ş.a. ca element de legătură electrică conductivă. F. de trasaj = riglă folosită la trasarea liniilor curbe în proiectarea navelor şi în sălile de trasaj naval. FLEXIONAR, -Ă (< flexiune) adj. Care are flexiune (2); flexibil (I, 2). Limbă f. = tip morfologic de limbă caracterizată prin flexiune (ex. româna, franceza, italiana, spaniola, germana). FLEXIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. încovoiere, îndoire; mlădiere. ♦ (FIZIOL.) Mişcare de îndoire a unui segment al corpului pe un alt segment situat deasupra sa (ex. f. gambei pe coapsă). 2. (LINGV.) Totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvânt pentru a exprima diferite raporturi gramaticale. Există f. nominală, f. pronominală şi f. verbală. FLEXOGRAFIE s. f. (POLIGR.) Procedeu de tipar înalt, executat cu forme Nicolae Fleva de tipar elastice şi flexibile (din cauciuc sau material plastic), folosit la imprimarea etichetelor şi a hârtiei de ambalaj. FLEXOR (< fr., germ.; {s} lat. flexo „a îndoi") adj. Muşchi ~ = muşchi care determină, prin contracţie, flexiunea membrelor. FLEXÿRÀ (< fr., lat.) s. f. (GEOL.) Accident tectonic în scoarţa Pământului, premergător unei dislocaţii de ruptură (falie), în cadrul căruia compartimentele astfel formate păstrează continuitatea stratelor. FLIBUSTIER (< fr., engl.) s. m. (în sec. 17—18) Pirat din apele Antilelor. ♦ P. ext. Hoţ, pirat. FLICTENĂ (< fr.; {s} gr. phlyktaina „băşică") s. f. Veziculă plină cu sero-zitate, care se formează la suprafaţa pielii în arsurile de gradul I —II; se întâlneşte şi în pemfigus. FLIGORN (< germ. Flügelhorn) s. n. Instrument muzical de suflat făcut din alamă, asemănător trompetei, folosit în fanfare. FLINDERS [flindaz], Matthew (1774-1814), navigator britanic. împreună cu G. Bass, a cercetat şi cartografiat, în 1797-1798 şi 1801-1803, coastele meridionale ale Australiei şi a constatat, în 1798, caracterul insular al Tasmaniei. A propus ca „Noua Olandă" să fie numită Australia. FLINT (< germ., engl.) s. n. Sticlă ~ = sticlă optică pe bază de silicaţi de plumb şi potasiu, folosită la confecţionarea pieselor optice (lentile, prisme etc.) pentru corectarea aberaţiei cromatice. FLINT, oraş în N S.U.A. (Michigan), la NV de Détroit; 430,5 mii loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Mare centru al ind. de automobile (General Motors). Motoare de avion, aparataj electrotehnic, biciclete, vopsele şi lacuri. Institut tehnologic. FLINTĂ (< magh.) s. f. Puşcă cu ţeavă lungă, cu cocoş, cremene şi fitil. Folosită şi în Ţările Române (sec. 17— 19); sâneaţă. FLIRT (< fr., engl.) s. n. 1. Conversaţie uşoară, curtenitoare, între persoane de sex opus; cochetărie. ♦ Legătură de dragoste lipsită de profunzime şi de statornicie. 2. Persoană cu care cineva are o astfel de legătură. FLIRTA (< fr.) vb. I intranz. A fi în flirt (1) cu cineva. FLIŞ (< fr., germ.) s. n. (GEOL.) Formaţiune geologică tipică de geosjn-clinal, alcătuită dintr-o alternanţă ritmică de depozite marine cu grosime mare (până la 6 000 m), care conţine argile, marne, gresii şi conglomerate foarte sărace în fosile. Depozitele de f. se studiază pe baza indicaţiilor date de hieroglife. FLOARE (lat. flos, -ris) s. f. I. 1. Grupare vizibilă de organe specializate pentru reproducerea plantelor fanero-game, formată din organele sexuale (androceul-starninele şi gineceul-pistilul) înconjurate de cele mai multe ori de caliciu şi corolă; provine dintr-un ţesut special apical. F. poate avea petale şi sepale libere sau concrescute. Unele f. nu au petale (apetale), la altele lipsesc sepalele (asepale), la altele atât sepalele, cât şi petalele (nude). După simetrie, f. sunt actinomorfe şi zigo-morfe, iar după sex sunt hermafrodite şi unisexuate. ^ (La sg., cu înţeles colectiv) Salcâmii plini de floare. O Loc. fn floare = (despre plante) în perioada înfloririi; înflorit; fig. (despre oameni) în plină putere şi frumuseţe, în toată strălucirea, fn floarea vârstei = tânăr. <0 Expr. Floare la ureche = lucru de mică importanţă, lipsit de gravitate; fleac. 2. Orice plantă erbacee care face flori (I 1). 3. Floarea-soarelui = plantă anuală, oleaginoasă, din familia compozitelor, originară din America de Nord, introdusă în Europa în sec. 16. Prezintă foto-tropism. Soiurile producătoare de seminţe au 1—1,5 m iar cele furajere 3—5 m înălţime. Are frunze mari, oval-cordate şi flori galbene în capitule foarte mari (Helianthus annuus); seminţele conţin 30—50% substanţe grase, din care se extrage ulei comestibil. Floarea-Paştilor = păştiţă. Floare-de-colţi (sau floarea-reginei, floarea-doamnei, albu-meală) = plantă erbacee perenă din familia compozitelor, înaltă de 5—20 cm, cu inflorescenţe compuse din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb-argintii, lânos-păroase (Leontopodium alpinum). Creşte în munţi calcaroşi, în pajişti de pe versanţi abrupţi şi însoriţi sau pe stâncării; plantă ocrotită. Floare-de-leac = plantă erbacee perenă din familia ranunculaceelor, cu tulpina lungă de 10—60 cm, frunze pal-mat divizate şi flori galbene (Ranunculus repens). în stare verde este toxică pentru animale. Flori de paie = plantă erbacee ornamentală din familia compozitelor, înaltă de 40—120 cm, cu flori dispuse în capitule înconjurate de bractee galbene, roz, purpurii sau albe (Helichrysum bracteatum); imortele. II. P. analog. 1. Desen, broderie, cusătură etc. în formă de floare (I 1). 2. Strat subţire de mucegai care se formează uneori la suprafaţa vinului şi a unor alimente. 3. (POLIGR.) Suprafaţa activă, 335 FLORENŢA lancu, cavaler de Flondor care tipăreşte, a unui element tipografic (literă, cifră, linie, ornament etc.). 4. Extremitatea lăţită a cuiului. III. Fig. Partea cea mai de seamă» cea mai selectă din ceva; frunte, elită. FLOAREA DARURILOR (ALBINUŞA), carte populară, culegere de pilde şi sentinţe cu caracter didactic-moralizator, alcătuită de călugărul italian Tommaso Gozzadini sub titlul „Fiore di virtù“ (sec. 13). Tradusă în numeroase limbi, a avut o largă circulaţie în literaturile medievale. în Ţările Române a pătruns iniţial în traducerea lui Gherman Vlahul, făcută direct din italiană. Cea mai veche copie manuscrisă, datată 1620,după o traducere din slavonă, îi aparţine lui loan Românul (Vlahul) şi se păstrează în Codex Neagoeanus. A fost tipărită de Antim Ivireanul la Snagov, în 1700, după o traducere făcută de Filotei Sfân-tagoreţul. FLÔC (lat. floccus) s. m. şi n. Smoc de păr, de lână sau de mătase. FLOCOS, -OASĂ (< floc) adj. Cu păr des, lung şi moale; miţos. FLOCOŞEL (< flocos) s. m. Ciupercă comestibilă, cu pălăria cărnoasă, ruginie, gălbuie sau alburie, prevăzută cu numeroşi ghimpi pe partea inferioară (Hydnum repandum). Creşte în pădurile de fag si de brad. FLOCUL (< fr. {i}; (s> lat. flocculus „smoc mic") s. n. Formaţiune strălu- citoare (nor format din vapori de calciu sau de hidrogen) ce se observă în cro-mosfera solară. FLOCULANT, -Ă (< fr.) adj., s. m. (Agent) care provoacă flocularea (ex. electrolitii, căldura etc.). FLOCULARE (după fr. floculation) s. f. Proces de aglomerare, sub formă de particule mai mari (flocoane), a particulelor fine dintr-o suspensie sau dintr-o soluţie coloidală, urmată de depunerea acestora, sub acţiunea unui agent floculant. FLOGISTIC (< fr. (i>; {s> gr. phlogistos „inflamabil") s. n. Substanţă fictivă, imaginată de alchimişti pentru a explica arderea. FLOGOPIT (< fr.; {s} gr. phlogopos „ca focul") s. n. Varietate de mică fero-magneziană asemănătoare cu biotitul, galbenă-brună, uneori roşiatică, verzuie sau argintie, cu luciu sticlos-sidefos. la naştere în formaţiunile metasomatice de contact şi în pegmatitele care străbat calcare dolomitice sau alte roci mag-neziene sărace în silice şi fier. Are aspect de agregate foioase, lamelare, solzoase. Utilizat ca izolant termic şi electric. FLONDOR 1. Tudor, cavaler de - (1862—1908, n. Storojineţ, Bucovina), compozitor român. Muzică de scenă, operete („Nunta ţărănească", „Moş Ciocârlan"), lucrări pentru pian, voce, cor. 2. lancu, cavaler de - (1865—1924, n. Storojineţ, Bucovina), om politic român. Frate cu F. (1). Unul dintre fruntaşii mişcării românilor din Bucovina pentru emancipare naţională şi unire cu România. Preşedinte al Partidului Naţional Român din Bucovina (1900 — 1902, 1908—1910), şef al guvernului provizoriu (oct.—nov. 1918). A prezidat Congresul General care a votat unirea Bucovinei cu România (15/28 nov. 1918). Ministru pentru Bucovina în guvernul U.C. Brătianu (1918—1919). FLONDOR-STRĂINU, Constantin (n. 1936, Cernăuţi), pictor român. Lucrări, în special de inspiraţie creştină, în registru figurativ sau nonfigurativ, de rafinament coloristic şi compoziţional, în tonalităţi reţinute sau în monocromie („Desen pentru mişcarea gândului"). FLONTA, Mircea (n. 1932, sat Supuru de Sus, jud. Satu Mare), filozof Floarea darurilor mim® *Zdfint ujh ^iuAt S4 Kj'fe fnt^tsJétiïî nf{ EtfHrsm-siţH • n/f Tfiiti rtft njMir JţCOH; {s> lat. Flora „zeiţa florilor") s. f. 1. Totalitatea plantelor dintr-o anumită regiune a globului, dintr-un anumit mediu sau dintr-o anumită perioadă geologică. 2. F. microbiană = totalitatea microorganismelor vegetale (specii inofensive sau patogene) dintr-un mediu (apă, sol, aer), din cavitatea bucală, din intestin etc. FLORĂREASĂ (< florar) s. f. Femeie care cultivă sau vinde flori. FLORĂRIE (< florar) s. f. Magazin în care se vând flori. FLOREASCA, lac antropogen pe valea Colentinei, în N municipiului Bucureşti; 56 ha. Total asanat; loc de agrement. Legat prin ecluze, în amonte, cu lacul Herăstrău şi, în aval, cu lacul Tei. Bază nautică. FLORENŢA (FIRENZE), oraş în N Italiei (Toscana), pe Arno; 640 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Important centru industrial şi cultural al ţării. Mecanică de precizie, electronică, ind. metalurgică, chimică, a ceramicii şi sticlei, mobilă, textilă; marochinărie şi încălţ. Universitate (1321). Turism. Mare centru artistic şi FLORES 336 Palazzo Vecchio Florenţa Biserica Santa Croce literar. De numele oraşului se leagă înflorirea unei celebre şcoli de artă (sec. 13—16), promotoare a principiilor Renaşterii. Biserici vestite din sec. 11—13 (San Miniato al Monte, Domul sau Santa Maria del Fiore cu Baptisteriul, Santa Croce, Santa Maria Novella, Capela Medici din Biserica San Lorenzo, 1520), palate (cel al Signoriei sau Palazzo Vecchio, sec. 13—15, Pitti, Medici-Riccardi, Rucellai, Strozzi), poduri (Ponte Vecchio), muzee (Uffizi, Bargello ş.a.), biblioteci (Laurenziana). Cunoscut din Antic, (sub numele de Florentia); centru al Toscanei, a devenit în 1115 republică comunală. Important centru meşteşugăresc, comercial şi bancar al Europei medievale. Din T434, oraşul s-a aflat sub conducerea familiei Medici, care, în sec. 16, a instaurat aici absolutismul; între 1569 şi 1801 şi între 1814 şi 1859 a fost capitala Marelui Ducat al Toscanei, iar între 1865 şi 1871 a Regatului Italiei. FLORES 1. Ins. în arh. Sondelor Mici (Indonezia), între ins. Sumbawa şi Timor; 14,2 mii km2; c. 1 mii. loc. Oraş pr.: Ende. Relief vulcanic (vulcanul activ Inerie: 2 245 m), cu alt. până la 2 400 m. Climă subecuatorială cu un sezon uscat. Porumb, orez, cocotieri şi arbori de cafea. Lemn de esenţe preţioase (santal). 2. Mare în bazinul Oc. Pacific, între ins. Flores şi Sulawesi (Indonezia); 115 mii km2. Ad. medie: 1 829 m; ad. max.: 5 140 m. FLORES, Juan José (1800—1864), om politic ecuadorian. Primul preşedinte al Ecuadorului (1830—1834, 1839— 1845). FLORESCU, Alexandru (1863— 1936), inginer şi om politic român. Secretar general al Ligii Culturale. A militat pentru desăvârşirea unităţii politice a poporului român. FLORESCU, Arta (n. 1921, Bucureşti), soprană română. Prof. univ. la Bucureşti. Repertoriu de operă (Mozart, Verdi, Puccini, Wagner) interpretat cu simţ dramatic. Remarcabilă tehnică a cântului. FLORESCU, Bonifaciu (1848-1899, n. Budapesta), publicist şi scriitor român. Fiul nelegitim al lui N. Bălcescu şi al Luxiţei F. Activitate pedagogică şi de traducător. Lucrări de istorie („Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri"), poezii („Ritmuri şi rime“). FLORESCU, George D. (1893-1976, n. Bucureşti), genealogist român. Cercetări fundamentale privind boierimea munteană („Din vechiul Bucureşti'1, „Divanele domneşti din Ţara Românească"). FLORESCU 1. Grigore F. (1892— 1960, n. Poroina Mare, jud. Mehedinţi), istoric român. Specialist în arheologia şi epigrafia epocii romane în Dacia („Arcul de triumf al lui Constantin cel Mare“, „Capidava, monografie arheologică"). 2. Radu F. (n. 1931, Bucureşti), arheolog, antropolog cultural şi istoric de artă român. Fiul lui F. (1). Prof. univ. la Sibiu. Director general al Muzeului Naţional de Istorie a României (din 1993). Lucrări pr.: „Istoria artei în antichitate pe teritoriul României", „Strămoşii românilor", în colab. FLORESCU, loan Emanoil (1819— 1893, n. Râmnicu Vâlcea), general şi om politic conservator român. Ministru în mai multe rânduri şi prim-min. (apr. 1876 şi febr. —nov. 1891). Contribuţii importante la organizarea modernă a armatei şi a sistemului ei de învăţământ. FLORESCU, Vasile (n. 1915, sat Manga, jud. Dâmboviţa), filozof şi critic literar român. Lucrări de istorie literară („Conceptul de literatură veche") şi filozofia discursului („Retorica şi neretorica. Geneză, evoluţie, perspective"). FLOREŞTI 1. Com. în jud. Cluj, pe Someşu Mic; 6 306 ioc. (1995). Creşterea nurcilor. 2. Com. în jud. Mehedinţi; 2 931 ioc. (1995). Biserica Sf. Nicolae (1832—1835) în satul Zegujani; biserică de lemn (1777) în satul Peştenuţa. 3. Com. în jud. Prahova; 7 575 loc. (1995). Expl. de petrol. Fabrică de anvelope şi camere de aer; reparaţii de maşini şi utilaje (Călineşti). Staţie de c.f. Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1640—1646) şi Sfânta Treime (1887) în satele Căzneşti şi Floreşti. FLOREŞTI-STOENEŞTI, com. în jud. Giurgiu; 8 615 loc. (1995). Expl. de petrol. Muzeu etnografic. Reşed. com. este satul Stoeneşti. Bisericile Sf. Nicolae (1679—1715), Cuvioasa Paraschiva (1838), Sf. Voievozi (1800-1801) în satele Floreşti, Stoeneşti si Palanca. FLORETĂ (< germ.) s. f. 1. Armă albă sportivă, formată dintr-o lamă lungă flexibilă, în patru muchii, prevăzută cu gardă şi mâner şi folosită la scrimă. 2. Sport practicat cu floreta (1). FLORET|ST, -Ă (< floretă) s. m. şi f. Sportiv care practică floreta (2). FLOREY [flori], Sir Howard Walter (1898—1968), medic britanic. Prof. univ. la Oxford. Studii şi cercetări privind proprietăţile terapeutice ale penicilinei, pe care, împreună cu E.B. Chain, a experimentat-o clinic (1939). Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1945), împreună cu A. Fleming şi E.B. Chain. FLORI AN [floria], Jean-Pierre Claris* de (1755—1794), scriitor francez. „Fabule11 caracterizate prin tonul optimist şi vioi. Arta Florescu 337 FLORUS , * * . * * ' ' ", ,. - ■■ < „ V-1 3 . mu Æ Mircea Florian FLORI AN, Mircea (1888-1960, n. Bucureşti), filozof român. Prof. univ. la Bucureşti. Reformulând noţiunile de experienţă şi de raţionalism, a propus o ontologie realistă pornind de la „dat“ ca atare. A elaborat o vastă sinteză filozofică având la bază ideea „dualismului recesiv“, în care primul termen este dominant, dar al doilea, deşi recesiv, are o semnificaţie existenţială majoră. Studii erudite de istorie a filozofiei universale („Cosmologia elenă“, „Cunoaştere şi existenţă14, „Reconstrucţie filosofică11, „Recesivitatea ca structură a lumii11). Traduceri din Aristotel, Fr. Bacon. M. post-mortem al Acad. (1990). FLORIANÔPOLIS, oraş în SE Bra-ziliei, port la Oc. Atlantic, centru ad-tiv al statului Santa Catarina; 420 mii loc. (1991, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Piaţă agricolă (cereale, legume, fructe). Fabrici de zahăr şi de prelucr. a metalelor. Export de tapioca, tutun, produse din peşte. Vechiul nume: Destêro. FLORICEA, -|CĂ (< floare) s. f. 1. Diminutiv al florii. 2. (La pl.) Boabele unor soiuri de porumb, care, prin prăjire, se desfac în forma unor flori mici albe. FLORICOL, -Ă (< fr.) adj. (Despre plante ornamentale) Care au flori. FLORICULTURĂ (< fr.; {s} lat. flor-„fIoare“ + cultura „cultură11) s. f. Ramură a horticulturii care studiază cultura plantelor ornamentale indigene sau exotice, folosite pentru grădini, parcuri sau apartamente. FLORID, -Ă ({s> lat. floridus „în floare11) adj. (Despre boli) în plină evoluţie (ex. erupţie f., în scarlatină). Florin V-i •• v- ’ !; ;; MIIÉMhMH SStlIlBIlSpSli Comeiis Floris: Primăria din Antwerpen FLORIDA 1. Pen. în SE Americii de Nord, între G. Mexic şi Oc. Atlantic; 115 mii km2. Relief de câmpie joasă, mlăştinoasă, uneori colinară, cu numeroase fenomene carstice. Ţărm lagunar, mărginit de recife coraligene. Climă subtropicală în N şi tropicală umedă în S. Parcul naţional Everglades. 2. Stat în SE S.U.A.; 151,9 mii km2; 13,7 mii. ioc. (1993). Centru ad-tiv: Tallahassee. Oraşe pr.: Miami, Jacksonville. Expl. de fosforite. Citrice, ananas, trestie de zahăr, tutyn, cereale (orez, porumb), bumbac. Legumicultură. Creşterea animalelor (bovine, porcine). Produse chim., maşini electrice, hârtie. Numeroase staţiuni balneare (Miami Beach, Fort Lauderdale, Daytona Beach etc.). Turism. Pescuit. Centrul spaţial de la Cape Canaveral. 3. Str. între Pen. Florida, ins. Cuba şi Arh. Bahamas, care leagă G. Mexic cu Oc. Atlantic. Lungime: 570 km. Lăţime minimă: 80 km. Ad.: între 567 şi 2 084 m. 4. Curent marin cald, care se formează în G. Mexic; scaldă coastele pen. cu acelaşi nume şi se continuă cu Golfstrom-ul. Viteza: 10 km/h. Temperatura apei: 24—28°C. FLORIFÇR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care produce flori. FLORII (lat. *florilia), sărbătoare creştină în Duminica dinaintea Paştelui. Cu acest prilej se împa-rt la biserică mâţişori şi ramuri de salcie în amintirea ramurilor de finie (curmal) cu care a fost întâmpinat lisus, la intrarea în Ierusalim. -0> Sâmbăta Floriilor = sâmbăta dinainte de Florii, numită şi Sâmbăta lui Lazăr. FLORILEGIU (< it., fr.) s. n. (Rar) Antologie. FLORIN (< germ., fr.) s. m. 1. Veche monedă bătută la Florenţa, mai întâi în argint, apoi, din 1252, în aur. Imitată şi utilizată în toată Europa; fiorin. 2. Unitatea monetară în Olanda şi Surinam. în limba olandeză se numeşte gulden. FLORJNTE s. m. Pasăre din familia fringilidelor, de mărimea unei vrăbii, de culoare verde-măslinie, cu aripile şi partea ventrală galbene şi cu ciocul gros, roşiatic (Carduelis chloris chloris). FLORIS sau FLORIS DE VRIENDT [vri:nt], Cornelis II (1514—1575), arhitect şi sculptor flamand. A construit Primăria din Antwerpen (1560—1565). FLORISTICĂ s. f. Capitol al fitogeo-grafiei care studiază totalitatea plantelor dintr-o anumită regiune geografică. FLORNOY [flornua], Bertrand (1910—1980), explorator francez. A realizat mai multe expediţii (începând cu 1936) în Amazonia şi Anzi. A descoperit izvorul râului Maranon (1941), principalul izvor al Amazonului („La izvoarele Amazonului11, „Aventura lnca“). FLOROGLUCINĂ (< fr. fi» s. f. Sub-stanţă chimică cristalină, albă, solubilă în alcool şi eter, folosită ca developator în fotografie şi ca intermediar în sinteza unor răşini, coloranţi, medicamente etc. FLOROVSKY, Gheorghi Vasilievici (1893—1979), preot şi teolog ortodox rus. Stabilit în S.U.A. Prof. univ. la New York şi New Jersey. Preocupat de istoria ecleziastică, patristică şi de gândirea teologică ortodoxă rusă („Aspecte ale istoriei bisericeşti", „Părinţii răsăriteni din sec. al IV-lea“, „Părinţii bizantini din sec. al Vl-lea“, „Căile teologiei ruse11). FLORUS (Lucius Annaeus Florus) (sec. 2), retor şi istoric latin. Autor al lucrării „Rezumat al tuturor războaielor purtate în curs de 700 ani“, o sinteză despre războaiele purtate de romani de la fundarea Cetăţii Eterne până în vre- FLORY 338 mea lui Augustus (cuprinde şi informaţii despre geto-daci). FLORY [fb:ri], Paul John (1910 — 1985), chimist american. Prof. univ. la San Francisco. Contribuţii fundamentale, teoretice şi experimentale, în chimia fizică a macromoieculelor. A definit constanta ce exprimă relaţia dintre proprietăţile soluţiilor de polimeri (constanta universală a lui F.). Premiu! Nobel pentru chimie (1974). FLOTABILITATE (< fr.) s. f. 1. Capacitate a unui corp de a pluti pe suprafaţa unui fluid, de obicei apă (f. de suprafaţă) sau la o anumită adâncime (f. în imersiune). ♦ Raportul dintre volumul părţii nescufundate şi volumul total al unui corp plutitor. 2. Proprietate a particulelor mici de material solid (minereuri, cărbuni etc.) de a pluti într-un lichid, deşi au o densitate mai mare decât a acestuia, datorită tensiunilor superficiale ce apar la contactul dintre diferite faze (solidă, lichidă, gazoasa). Stă la baza flotaţiei. FLOTANT, -Ă (< fr.) adj. 1. Care pluteşte, plutitor. + (Despre corpuri plutitoare sau suspendate) Care poate efectua oscilaţii în jurul unei axe orizontale. ♦ (Substantivat, m. pl.) Corpuri plutitoare transportate de apele râurilor sau ale canalelor. 2. (Despre persoane şi subst.) Care nu locuieşte permanent într-o localitate, care este în trecere pe acolo, fără a se stabili definitiv. 3. (EC.) Datorie f. = orice obligaţie pe termen scurt (de obicei parte din datoria publică) reprezentată de hârtii ale Trezoreriei; parte a datoriei publice care nu a fost consolidată. Rată f. (de schimb) = fluctuarea ratei de schimb a unei monede naţionale atunci când valoarea sa nu este fixată, pe termen lung, în altă valută. FLOTARE s. f. 1. (IND. TEXT.) Trecere a unui fir dintr-un sistem (urzeală sau bătătură) peste două sau mai multe fire din celălalt sistem, la confecţionarea Friedrich von Flotow pu in ţesăturilor ornamentale. 2. (EC.) Flota-rea cursului valutar = fluctuaţie liberă a cursului valutelor pe piaţă, exclusiv sub influenţa cererii şi a ofertei, fără intervenţia băncilor centrale pentru susţinerea unui anumit nivel al cursului monedelor naţionale. FLOTAŢIE (< fr.) s. f. Procedeu de concentrare, pe cale umedă, a minereurilor şi a cărbunilor bazat pe flotabilitatea (2) acestora. F. este utilizată şi în industria alimentară (la separarea impurităţilor), chimică, în medicină etc. ❖ F. selectivă = f. care urmăreşte, prin folosirea unor reactivi modificatori, obţinerea unui concentrat care conţine numai un anumit tip de minereu. FLOTĂ (< fr.) s. f. 1. Totalitatea navelor (fluviale, maritime sau aeriene), mijloacelor auxiliare şi de asigurare afectate unei anumite regiuni sau unui anumit scop şi puse sub conducere unică (f. de război, f, de pescuit, f. comercială). 2. (IND. TEXT.) Soluţie sau suspensie de coloranţi, ori de alte substanţe chimice în apă, folosită în operaţiile de finisare a materialelor textile (albire, vopsire etc.). 3. Bazin de tăbăcire cu soluţii concentrate, în care pieile, după ce au parcurs şiruri de bazine de pretăbăcire, se ţin un timp mai îndelungat. FLOTILĂ (< fr.) s. f. Totalitatea forţelor şi a mijloacelor necesare unor acţiuni speciale pe mare şi pe ape interioare. Reprezintă, de obicei, o parte componentă a flotei militare sau comerciale (ex. f. de dragaj, f. de distrugătoare, f. fluvială, f. de pescuit etc.). F. de aviaţie = denumire veche a unei unităţi de aviaţie, similară regimentului. FLOTOR (< fr.) s. n. Corp plutitor hidrodinamic, etanş, cu diferite destinaţii: marchează un canal navigabil sau o zonă periculoasă, ranfluează nave scufundate, asigură stabilitatea pontoa-nelor şi a docurilor plutitoare, susţine conducte, instalaţii şi cabluri submarine. F. hidrometric = corp plutitor destinat măsurării direcţiei şi vitezei curenţilor de apă. F. de hidroavion = plutitor montat sub corpul hidroavionului, la extremitatea planurilor sale, ce asigură decolarea şi amerizarea acestuia. FLOTOW [flo'.to:], Friedrich von (1812—1883), compozitor german. Opere (,,Martha“), balete, muzică de scenă şi de cameră. Creaţia sa, de o forţă dramatică deosebită, îmbină influenţe franceze şi italiene. FLOURENS [flurës], Pierre Jean-Marie (1794—1867), fiziolog francez. Prof. univ. la Paris. A descoperit centrul respirator din bulbul rahidian care-i poar- tă numele, a descris centrul coordonării echilibrului şi al poziţiei bipede din cerebel. Lucrări de psihoterapie, psihologie comparată. FLUAJ (< fr.) s. n. (TEHN.) Deformaţie continuă şi lentă a materialelor supuse unor solicitări continue (permanente) şi de lungă durată. FLUATIZARE (după fr.) s. f. Imper-meabilizare a suprafeţelor unor materiale de construcţie (pietre calcaroase, tencuieli, beton etc.) în vederea protejării acestora dé intemperii, de agenţi chimici etc. FLUCTUA (< fr., lat.) vb. I intranz. A se schimba mereu; a oscila, a varia. FLUCTUANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care are fluctuaţii, schimbător; p. ext. nehotărât, ezitant. FLUCTUAŢIE (< fr., lat.) s. f. Abatere întâmplătoare, temporară şi foarte mică faţă de o anumită stare. ♦ Oscilaţie, schimbare neîntreruptă, mutare dintr-un loc în altul. -0 (EC.) Fluctuaţia preţurilor = a) variaţia alternativă, în sens pozitiv sau negativ, a nivelului preţurilor într-o perioadă de timp determinată, ca urmare a instabilităţii pieţii; b) variaţia cursurilor cotate la bursă. Fluctuaţii ciclice = ansamblul mişcărilor de creştere sau de contracţie a activităţii economice, exprimate de evoluţia unor indicatori macroeconomici (volumul producţiei, nivelul veniturilor, numărul şomerilor etc.), care se repetă cu o anumită regularitate, dar cu ritmuri şi intensităţi diferite ale mişcărilor ascendente (expansiune) sau descendente (recesiune). FLUDOR s. n. Material de lipit pentru lipitură moale, compus dintr-un aliaj de staniu; se prezintă sub formă de tub subţire de aliaj de staniu umplut cu flux (3) décapant. FLUENT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre stil, vorbire etc.) Curgător (2), curent (1), cursiv (1). FLUERAŞ, loan (1882-1953, n. sat Chereluş, jud. Arad), om politic social-democrat român. Membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918—1920). Preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii (1926—1938). La scindarea P.S.D.R. (1946), s-a alăturat grupării lui C. Titel-Petrescu, care a pus bazele Partidului Social-Democrat Independent. Mort în închisoare. FLUJD, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. (Substanţă în stare gazoasă — gaze, vapori — sau lichidă) caracterizată prin forţe de coeziune mici între molecule, ce poate curge şi lua forma vasului care o conţine. <0> F. perfect = f. a cărui formă poate fi modificată fără consum de energie, viscozitatea sa fiind nulă. F. 339 FLUTTER real = f. vâscos şi compresibil. F. de foraj = f. (apă, noroaie de foraj, aer, gaze de sondă etc.) folosit la săparea sondelor. FLUIDAL, -Ă (< fluid) adj. Textură ~ = (despre textura unor roci vulcanice) caracterizată prin orientarea paralelă a microlitelor ca urmare a consolidării lavei în timpul curgerii. FLUIDIFIANT (< fr.) s. m. Substanţă care micşorează viscozitatea unui fluid cu care se amestecă. FLUIDIFICARE (după fr. fluidification) s. f. Micşorare a viscozităţii unui fluid, a unei topituri metalice etc., cu ajutorul unui fluidifiant sau prin încălzire. FLUIDITATE (< fr.) s. f. 1. Proprietate a unor corpuri de a se deforma plastic sau viscos sub acţiunea tensiunilor mecanice; se caracterizează prin mărimea inversă a vâscozităţii. La gaze şi lichide se manifestă la orice tensiuni, iar la corpurile solide plastice numai la tensiuni mari ce depăşesc limita de f. 2. Mărime ce caracterizează fluidele reale, egală cu inversul viscozităţii dinamice, simbol: cp. 3. Fig. Cursivitate. FLUIDIZARE (< fr.) s. f. Operaţie prin care un material pulverulent este adus într-o stare cu proprietăţi asemănătoare unui lichid, prin trecerea de jos în sus, prin material, a unui fluid (gaz, lichid). FLUIER (cuv. autohton) s. n. 1. Străvechi instrument muzical popular, alcătuit dintr-un tub subţire de lemn prevăzut cu găuri. 2. Mic instrument, de obicei de metal, cu care se fluieră (3). 3. Fluierul piciorului = (pop.) tibia. FLUIERA (< fluier) vb. I intranz. 1. A produce sunete asemănătoare cu cele ale fluierului (1), cu ajutorul buzelor sau al degetelor. <0 (Substantivat) Fluieră-vânt = om neserios, om de nimic; vagabond, haimana. ♦ (Despre unele păsări) A scoate sunete asemănătoare cu cele ale fluierului (1). ♦ Tranz. A-şi manifesta dezaprobarea sau aprobarea prin fluierături. 2. A cânta la fluier (1). 3. A semnaliza sonor cu ajutorul fluierului (2). 4. (Despre vânt) A şuiera. FLUIERAR (< fluier) s. m. 1. Persoană care cântă din fluier (1); fluieraş (2). 2. (Reg.) Meşter care face fluiere (1). 3. Nume dat speciilor de păsări din genul Tringa, din ordinul caradriifor-melor, cu ciocul lung, subţire şi cu picioarele înalte. Trăiesc pe malul bălţilor, în regiunile mlăştinoase şi se recunosc după fluierăturile lor puternice. FLUIERAŞ (< fluier) s. n., s. m. 1. S. n. Diminutiv al lui fluier (1). 2. S. m. Fluierar (1). FLUIERĂTQR, -OARE (< fluiera) adj., s. f. 1. Adj. Care fluieră. 2. S. f. Plantă perenă, dioică, înaltă de 2—4 m, volubilă, cu rădăcină cărnoasă, frunze alterne, flori galbene-verzui şi fructe bace roşii (Tamus communis). Lăstarii tineri şi rădăcinile sunt comestibile. FLUIERĂTURĂ (< fluiera) s. f. 1. Su-net pe care îl scoate cineva fluierând sau suflând în fluier. 2. Şuierătură, şuierat. FLUOR (< fr. {i>; {s} lat. fluor „scurgere") s. n. Element chimic (F; nr.at. 9, m.at. 19, p.t. -219°C, p.f. -188,1°C), primul din grupa halogenilor. Gaz de culoare galbenă-verzuie deschisă, cu miros înăbuşitor, foarte corosiv şi toxic (fluoroză). în combinaţii funcţionează monovalent; prezintă reactivitate chimică neobişnuit de mare (este elementul cel mai electronegativ), cu puţine excepţii (heliu, argon, neon), reacţionează cu toate elementele, metale sau nemetale. Se găseşte în natură sub formă de fluorină, apatit şi criolit. Oligoelement. Se obţine prin electroliza fluorurii acide de potasiu. A fost descoperit de H. Moissan, în 1886. FLUORCLORMETAN s. m. (La pl.) Compuşi organici obţinuţi prin substituţia hidrogenului din metan cu fluor şi clor, folosiţi ca agenţi de răcire şi de dispersie. Sunt cunoscuţi sub diferite denumiri comerciale (ex. freoni). în prezent utilizarea lor este limitată. V şi freoni. FLUOREN (< fr.) s. m. Substanţă chimică din clasa hidrocarburilor aromatice polinucleare. Este întrebuinţat în diferite sinteze organice. Sin. ortodife-nilenmetan. FLUORESCEI.NĂ (< fr.) s. f. Colorant organic obţinut din rezorcină şi anhidridă ftalică. Soluţia apoasă a sării sale de sodiu este verde, puternic fluorescentă şi serveşte în geologie la studiul apelor subterane, iar în medicină pentru cercetarea corneei etc.. FLUORESCENT, -Ă (< fr.) adj. Care poate produce fluorescentă; bazat pe fluorescentă. -$> Tub f. = sursă luminoasă alcătuită dintr-un tub de sticlă, în interiorul căruia se realizează o descărcare electrică într-un amestec de gaze şi vapori metalici (ex. de mercur); lumina este produsă de un strat de material f., depus pe faţa interioară a tubului. FLUORESCENTĂ (< fr.) s. f. Proprietate a unor substanţe, numite fluorescente, de a emite lumină un timp foarte scurt (până la 10'9 s) când sunt iradiate cu radiaţii de o anumită lungime de undă (radiaţii ultraviolete, radiaţii X etc.). Pe f. unor substanţe (sulfat de chinină, fluoresceină) se bazează unele teste clinice (fluoroscopia şi fluoro-metria). FLUORHIDRIC (< fr.) adj. Acid ~ = combinaţie a fluorului cu hidrogenul. Gaz incolor, toxic, care atacă în soluţie apoasă majoritatea metalelor şi sticla. Se întrebuinţează în ind. petrolieră, ind. spirtului, în fluorografie. FLUORIMETRU (< fr. {i}; {s> fr. fluor + gr. metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea concentraţiilor slabe de substanţe fluorescente. FLUORINĂ (< fr.) s. f. Fluorură naturală de calciu transparentă, incoloră sau verde, galbenă, roză, violetă, sticloasă; prezintă termoluminescenţă şi fluorescentă. Se formează pe cale hidrotermală şi însoţeşte, în filoane, cele mai variate minerale metalifere. Se utilizează ca fondant în metalurgie, în optică, în industria chimică etc. FLUORIZARE (după fr. fluorisation) s. f. (MED.) Operaţie de tratare a apei potabile, sării, pastei de dinţi sau a laptelui cu fluor sau săruri de fluor pentru profilaxia cariilor dentare. FLUORMETRU (< fr.; {s> fr. fluorjesence] + gr. metron „măsură") s. n. Instrument pentru măsurarea duratei de emisie a luminii prin fluorescenţă, după încetarea iradierii materialului fluorescent. FLUOROGRAFIE (< fr.; {s} fr. fluor-[-hydrique] „fluorhidric“ + gr. grapho „a desena“) s. f. Procedeu fotografic de gravură pe sticlă, realizat cu ajutorul acidului fluorhidric. FLUOROZĂ (< fr.) s. f. Intoxicaţie cronică alimentară (peste 2 mg zilnic per os) sau prin expunere profesională cu fluor sau compuşi ai acestuia. fluoruri (< fr.) s. f. pl. Săruri ale acidului fluorhidric, combinaţii ale fluorului cu unele elemente chimice sau cu substanţe organice. F. sunt substanţe antiseptice puternice. Fluorură de calciu = sarea de calciu a acidului fluorhidric. Se găseşte în organism, în concentraţii mai mari în compoziţia dinţilor şi a oaselor. Mineralul se numeşte fluorină. FLUTTER (cuv. engl.) [flata] subst. 1. Fenomen aeroelastic propriu aparatelor aerospaţiale, care constă în apariţia în timpul zborului a unor oscilaţii, datorate interacţiunii dintre forţele aerodinamice şi cele elastice exercitate asupra lor. 2. (MED.) Fluturare; vibraţie sau pulsaţie rapidă. O F. atrial = tahiaritmie atrială (200—400 contracţii atriale/min) cu răspuns ventricular regulat sau neregulat, frecvenţa evoluând între 60 şi 300 bătăi/min, în paralel cu intensitatea tulburărilor clinice. FLUTURA 340 FLUTURA (< fluture) vb. I 1. Intranz. (Despre păsări, insecte) A bate din aripi; p. ext a zbura. 2. Intranz. (Despre plete, haine etc.) A se legăna în vânt, a fâlfâi. O (Substantivat) Flutură-vânt = om de nimic, vagabond, haimana. 3. Tranz. A agita în aer un obiect; a fâlfâi. FLUTURARE (< flutura) s. f. 1. Acţiunea de a flutura. 2. Oscilaţie a structurilor elastice ale unui avion, produsă de forţele aerodinamice. FLUTURAŞ (< fluture) s. m. 1. Diminutiv al lui fluture (1). 2. Mic afiş sau anunţ care se distribuie publicului sau se lipeşte pe ziduri, geamurile autobuzelor, tramvaielor etc. 3. Bandă de hârtie pe care este scris un text, ce urmează a înlocui (pentru a corecta sau completa) un pasaj dintr-un manuscris. 4. F. de stâncă (sau de piatră sau purpuriu) = pasăre insectivoră din ordinul paseriformelor/eu^penajul cenuşiu cu pete roşii, albe şi galbene (Tichodro-ma muraria). Trăieşte în munţii înalţi din Europa centrală şi sudică şi din Asia. FLUTURE (probabil cuv. autohton) s. m. 1. Denumire generică dată insectelor din ordinul lepidopterelor care au patru aripi membranoase acoperite cu solzişori microscopici, adeseori viu coloraţi, şi aparatul bucal cu aspect de trompă spirală, adaptat pentru supt. După timpul când se hrănesc se cunosc f. diurni (lămâiţa, păunul de zi, fluturele „coada-rândunicii“, fluturele frunză, fluturele „amiral", albiliţa), f. crepusculari (fluturele cap-de-mort) şi f. nocturni (fluturele ochi-de-păun). Larva f. este omida. Sin. lepidopter. <0> F.-de-mătase = f. a cărui larvă produce gogoaşa de mătase; vierme-de-mătase. F-de-varză = albiliţă. ♦ Fig. (Fam., la pl.) Idei năstruşnice. 2. (La pl.) Paiete. 3. Procedeu tehnic de înot, în care braţele execută o mişcare de tracţiune simultană şi simetrică (dinainte-înapoi), iar picioarele, după o mişcare de strângere, execută o împingere simultană înapoi în plan orizontal. FLUVIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. De (pe un) fluviu, referitor la un fluviu; în legătură cu un fluviu. FLUVIU (< lat. fluvius) s. n. Curs de apă, în general cu lungime şi debit mari, care colectează apele curgătoare dintr-un bazin hidrografic, curge printr-o albie bine definită şi se varsă într-un ocean sau într-o mare. + Fig. Debit mare, şuvoi. <0* Roman-fluviu = roman de mari dimensiuni (cuprinzând mai multe volume), a cărui acţiune se întinde, de obicei, pe o perioadă ce include mai multe generaţii. FLUVIILE LUMII Africa Lungimea Suprafaţa bazinului în km în km2 Nil + Kagera 6 671 2 870 000 Congo (Zair) + Lualaba 4 320 3 691 000 Niger 4 160 2 092 000 Zambezi (Zambeze) 2 660 1 330 000 Shebele (Shabeelie) 2 490 200 000 Oubangui (Ubangi) + Uele 2 300 773 000 Kasai (Cassai) 2 000 880 200 Orange (Oranje) 1 860 1 020 000 Cubango (Okavango) 1 600 785 000 Jubba + Genale 1 600 196 000 Lirnpopo 1 600 440 000 Volta + Volta Neagră 1 600 394 000 Chari (Shari) 1 450 700 000 Sénégal + Bafing 1 430 441 000 America de Nord Lungimea Suprafaţa bazinului în km în km2 Mississippi + Missouri 6 420 3 263 000 Mackenzie 4 241 1 804 000 Mississippi 3 778 1 878 000 Missouri 3 726 1 370 000 Yukon 3 185 665 000 Sf. Laurenţiu (St. Lawrence) 3 058 1 290 000 Rio Grande (Rio Bravo) 3 034 570 000 Colorado 2 740 635 000 Nelson + Saskatchewan 2 580 1 072 000 Arkansas 2 410 416 000 Columbia 2 250 670 000 Snake 1 670 282 000 Ohio 1 580 528 100 America de Sud Lungimea Suprafaţa bazinului în km în km2 Amazon + Apurimac + Ucayali 7 025 7 180 000 Amazon + Maranon 6 400 6 120 000 Paranâ 4 380 2 970 000 Madeira + Mamoré 3 200 1 391 000 Purus 3 200 365 000 Tocantins 2 850 770 000 Săo Francisco 2 800 600 000 Orinoco 2 730 944 000 Araguaia 2 630 370 000 Paraguay 2 410 1 150 000 Tapajos + Juruena 2 200 487 000 Uruguay + Pelatas 2 200 307 000 Xingu 1 980 513 000 Ucayali 1 950 375 000 Japurâ (Yapurâ) 1 930 282 000 Magdalena 1 540 260 000 Asia Lungimea . Suprafaţa bazinului în km în km2 Chang Jiang (Yangtze) 5 800 1 808 500 Obi + Irtîs 5 410 2 990 000 Huang He 4 845 771 000 Mékong 4 500 810 000 Amur 4 510 1 840 000 Lena 4 400 2 490 000 Irtîş 4 248 1 643 000 Enisei 4 102 2 580 000 Ind (Indus, Sindh) 3 180 980 000 Sîr-Daria + Narîn 3 019 219 000 Salween 3 200’ 325 000 Eufrat (Furăt) 3 065 673 000 Brahmaputra 2 900 935 000 Gange (Ganga) 2 700 1 130 000 Amu-Daria + Piandj 2 540 309 000 Irrawaddy 2 150 490 000 Kolîma 2 129 643 000 Aid an 2 273 729 000 Tarim 2 030 1 000 000 Tigru (Dijlah) 1 850 375 000 Indighirca 1 726 360 000 Australia Lungimea Suprafaţa bazinului în km în km2 Murray + Darling 3 490 910 000 Dariing 2 740 650 000 Murray 2 570 1 057 000 Murrumbidgee 2 172 165 000 Europa Lungimea Suprafaţa bazinului în km în km2 Volga 3 530 1 360 000 Dunărea (Donau 2 860 817 000 Dunaj, Duna, Dunav Dunai) Ural 2 428 237 000 Nipru (Dnepr) 2 201 504 000 Don 1 870 422 000 Peciora 1 809 322 000 Nistru (Dnestr) 1 352 72 100 Rin (Rhein, Rhin, Rijn) 1 326 224 400 Dvina de Nord 750 407 300 Elba (Elbe, Labe) 1 165 148 000 Vistula (Wisia) 1047 198 500 Daugava (Dvina de Vest) 1 020 87 500 Loara (Loire) 1012 115 200 Tajo (Tejo) 1007 81 000 Mezen 966 78 000 Neman (Nemunas) 937 98 200 Ebru (Ebro) 928 86 800 Duero (Douro) 938 95 000 Meusa (Meuse, Maas) 950 36 000 Oder (Odra) 912 149 000 Guadiana 820 68 000 Ron (Rhône) 812 98 000 Bug 772 63 700 Sena (Seine) 776 78 600 FLUX (< fr., lat.) s. n. 1. Fază de ridicare periodică a nivelului suprafeţei mărilor şi oceanelor în cadrul fenomenului de maree, ca urmare a mişcării de rotaţie a Pământului şi a atracţiei Lunii şi a Soarelui. ♦ Fig. Cantitate mare, şuvoi, revărsare. 2. Curent de particule. ♦ Mărime care caracterizează viteza de transmitere a unei alte mărimi printr-o anumită suprafaţă. -O F. termic = mărime egală cu cantitatea de căldură care trece printr-o suprafaţă de arie dată, în unitatea de timp. Unitatea de măsură în S.l. este wattul (W). F energetic = raportul dintre energia radiantă care străbate o anumită suprafaţă într-un interval de timp corespunzător. Unităţile sale de măsură sunt: wattul (în S.l.) şi erg-ul (în C.G.S.); putere radiantă, flux de energie radiantă. F. luminos = mărime fizică ce evaluează puterea radiaţiei electromagnetice după senzaţia luminoasă pe care o produce. Unitatea de măsură în S.l. este lumenul (Im). ♦ Numărul liniilor de câmp care traversează o anumită suprafaţă. -O F. magnetic = mărime fizică reprezentând produsul dintre inducţia magnetică perpendiculară pe o anumită suprafaţă şi aria acesteia. Densitate de f. = f. raportat la unitatea de arie. 3. Substanţă sau amestec de substanţe care, adăugate în baia de topire, pot uşura topirea unui material greu fuzibil, prin coborârea punctului de topire şi eliminarea oxizilor, nitrurilor etc. 4. F. tehnologic = circulaţie continuă a materiei prime, a semifabricatelor etc. în succesiunea operaţiilor dintr-un proces tehnologic. Producţie în f. = formă de organizare superioară a producţiei (îndeosebi a celei de masă şi de serie), în cadrul căreia produsele se obţin, în condiţii de adâncă divizare a procesului tehnologic, prin operaţii sau grupe de operaţii (simple), egale sau multiple între ele, care se execută în mod permanent, succesiv, în o»dinea fluxului tehnologic, cu perioade minime de aşteptare între operaţii, de către lucrători sau grupuri de lucrători calificaţi şi cu utilaje specializate (ex. producţia pe bandă). 5. F. economic = mişcări ale valorilor materiale, financiare, spirituale (comerţ, relaţii financiar-valutare, transporturi, turism etc.) de la un agent al schimburilor economice la altul la nivel naţional, regional, internaţional, alcătuind, prin intercondiţionarea lor, circuitele economice. 6. F. informaţional = a) ansamblul datelor, informaţiilor şi deciziilor necesare desfăşurării unei anumite activităţi, operaţii etc.; b) raportul dintre cantitatea de informaţie şi timpul în care FLUXMETRU 342 ea este transmisă. 7. (BIOL.) Circulaţie continuă de lichid (sânge, sevă) sau de informaţie (f. nervos) care trece ordonat într-o unitate de timp. 8. (MAT.) F. aI unui câmp vectorial V printr-o suprafaţă S = integrala de suprafaţă a componentei normale a vectorului \/. FLUXMETRU (< fr.; {s} lat. fluxus „flux" + gr. metron ,,măsură“) s. n. Instrument pentru măsurarea fluxurilor magnetic şi luminos. FLY [flai], fluviu în SE ins. Noua Guinee; 1 130 km. Izv. de pe versantul sudic al M-ţilor Star şi se varsă în G. Papua printr-un larg estuar. Navigabil pe 800 km. FLYNN [flin], Errol (1909-1959), actor american de film, de origine irlandeză. Roluri în filme de coloratură ro-mantic-aventuroasă („Căpitanul Blood“, „Robin Hood", „Misiunea brigăzii", „Don Juan“, „Corsarul", „Rădăcinile cerului"). Fm, simbol chimicjpentru fermiu. F.M.I. v. Fondul S/îonetar Internaţional. FO, Dario (n. 1926), dramaturg şi actor italian. Comedii satirice caracterizate prin rafinament şi inventivitate („Moartea accidentală a unui anarhist", „Elisabeta, din întâmplare, o femeie", „A şaptea poruncă: fură mai puţin"). Roluri în piesele sale. FOAIA SOCIETĂŢII PENTRU LITERATURA Şl CULTURA ROMÂNĂ ÎN BUCOVINA, revistă lunară apărută la Cernăuţi (1865—1869), având drept scop popularizarea literaturii române în partea de nord a ţării, aflată sub stăpânire austriacă. Colaboratori: I. Sbie-rea, V. Alecsandri, Gh. Hurmuzachi, T. Maiorescu, V. Burlă ş.a. FOAIE (lat. folia, 3 după germ., fr.) s. f. 1. Frunză. ♦ Sepală sau petală.. 2. Bucată dintr-un material cu o grosime foarte mică. 3. Bucată de hârtie (în general de formă dreptunghiulară) folosită la scris, la ambalat etc.; filă a unui caiet, a unei cărţi etc. F (sau filă, #S Dario Fo pagină) de gardă = pagină situată între coperta unei cărţi şi f. ei de titlu. Pe ea se tipăreşte, de obicei, titlul cărţii (prescurtat) şi, uneori, numele autorului. F. de titlu = pagină la începutul unei cărţi tipărite, pe care se găseşte scris titlul complet al lucrării, numele autorului, editura sau numele editorului, localitatea, anul tipăririi şi, eventual, alte date. Serveşte pentru descrierea bibliografică şi pentru catalogare. F. volantă = a) tipăritură pe o singură f. care se difuzează cu un prilej deosebit (ca manifest, prospect etc.); b) f. de hârtie care nu este prinsă de alte f. sau de vreun obiect. ♦ (Cu determinări) Hârtie, dovadă care atestă un drept, o obligaţie etc. <0 (CONT.) F. de drum = document special, emis de un for autorizat pe bază de aranjament financiar încheiat cu o organizaţie de transport, care dă drept unei persoane sau unui grup de persoane să folosească pentru călătorie, în condiţii precizate în prealabil, mijloacele de transport ale organizaţiei respective. F de expediţie = document folosit în transporturile internaţionale feroviare, ca parte componentă a scrisorii de trăsură, pentru decontările dintre căile ferate. F de zestre (sau dotală) = act care consemnează averea, zestrea unei fete sau a unei femei măritate. 4. Ziar; revistă. 5. (înv.) Lăţime a unei pânze; bucată dintr-un material folosită în toată lăţimea ei la confecţionarea unei haine. ❖ F. de cort = pânză impermeabilă, din care se confecţionează un cort sau alte obiecte. ♦ (Pop.; la pl.) Fustă. 6. Strat de aluat subţire din care se fac plăcinte, tăiţei etc. FOAIE PENTRU MINTE, INIMĂ Şl LITERATURĂ, supliment literar al „Gazetei de Transilvania", apărut cu intermitenţe la Braşov între 2 iul. 1838 şi 24 febr. 1865, sub conducerea lui Gh. Bariţiu şi a lui lacob Mureşianu (singurul redactor din 1850). A susţinut emanciparea culturală şi politică a românilor. Colaborări din toate provinciile româneşti: V. Alecsandri, C. Bolliac, A. Mureşanu, I. Heliade Rădulescu, N. Bălcescu, T. Cipariu, D. Bojinca ş.a. FOAIER (< fr.) s. n. 1. Sală în care se reunesc actorii într-un teatru. 2. încăpere sau grup de încăperi destinate spectatorilor în timpul antractelor. FOAIE SĂTEASCĂ A PRINCIPATULUI MOLDOVEI, prima publicaţie românească adresată cititorilor de la sate. A apărut săptămânal la laşi, între 1839 şi 1851. Redactori: Gh. Asachi, M. Kogălniceanu şi C. Rolla. FOALE (lat. follis) s. n. 1. Aparat compus dintr-o cameră cu burduf, o supapă şi un ajutaj pentru ieşirea aerului, folosit în atelierele mici de forjă şi în fierării la intensificarea focului. ♦ Burduful (plisat) de piele al unor instrumente muzicale. ♦ (Pop.) Sac confecţionat din piele; burduf. 2. (Pop.) Abdomen, pântece. FOAME (lat. fames) s. f. 1. (FIZIOL.) Stare funcţională periodică a organismului animal, manifestată prin senzaţia puternică de a mânca, asociată cu contracţii ritmice ale stomacului gol, generată de scăderea rezervelor nutritive. F. poate fi: acută, provocând moartea, când organismul pierde 30 — 40% din greutate (la om după 40—71 de zile), şi cronică, provocând distrofii alimentare caracteristice populaţiilor subnutrite. 2. Fig. Dorinţă nestăvilită; lăcomie. FOAMETE (< foame, cf. lat. fomes, -item) s. f. Lipsă mare, generală şi prelungită, de hrană. FOARFECE (FOARFECĂ, FOARFEC) (lat. forfex) s. n. 1. Unealtă sau maşină-unealtă pentru tăiat materiale (textile, table, benzi metalice etc.) formată din două cuţite (lame) cu feţe paralele alăturate şi cu tăişurile (drepte sau curbe) situate practic în acelaşi plan. F.-ghilotină = f. la care un cuţit este fixat cu tăişul la nivelul unei mese, iar al doilea este mobil şi are o mişcare de oscilaţie sau de translaţie într-un plan vertical; ghilotină (2). 2. (EC.) Cuantum al deteriorării raportului de schimb dintre produsele manufacturate şi cele de bază, exprimând pierderile relative înregistrate de vânzătorii de produse de bază faţă de cei ai produselor manufacturate. Foarfeca preţurilor = decalaj între preţuri (ex. în favoarea preţurilor produselor industriale în raport cu preţurile produselor agricole). 3. Nod marinăresc format din două sau trei bucle, folosit la legarea unei parâme de un scondru. 4. (La fotbal, gimnastică etc.) Execuţie tehnică de mare fineţe care sugerează, printr-o mişcare a picioarelor, deschiderea şi închiderea unei f. (1). FOARTE (lat. fortis) adv. Ajută la formarea superlativului absolut, determinând un adjectiv sau un adverb (foarte frumos, foarte bine), o locuţiune (foarte de dimineaţă) sau un substantiv care exprimă o însuşire (e foarte copil pentru vârsta lui). ♦ Ca determinativ pe lângă un verb: îţi foarte mulţumesc. FOARŢĂ, Şerban (n. 1942, Timişoara), poet român. Lirică de rafinament lingvistic şi prozodic („Simpleroze", „Holorime"). Glose critice manieriste 343 FOCHI Ferdinand Foch („Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu“, „Afinităţi efective11). Traduceri. F.O.B. (< engl. /[ree] o[n] b[oard] „franco la bord“) Abreviere comercială semnificând o clauză contractuală privind modalitatea de transport a mărfii destinată exportului, prin care vânzătorul se obligă să aducă marfa la dispoziţia cumpărătorului în portul stabilit de ambele părţi (suportând cheltuielile de transport şi toate taxele percepute până în momentul preluării mărfii pe vas). FOBI.E (< fr.; gr. phobia „teamă") s. f. Teamă patologică cu obiect precizat: spaţiile largi (agorafobia), spaţiile închise (claustrofobia), apa (hidrofobia) etc. sau în planul relaţiilor umane: căsătoria (gamofobia), străinii (xenofobia) etc. FOBURG (< fr.) s. n. (GEOGR.) Parte a unui oraş situat dincolo de limitele sale juridice, spaţiale, actuale sau trecute. Evoluţia urbană tinde spre încorporarea f. drept cartier în masa urbană. Sin. cartier periferic, periferie. FOC (lat. focus) s. n. I. 1. Flacără de ardere (în sobă, cuptor, pe vatră) însoţită de degajare de gaze şi de căldură, care produce lumină, eventual şi efecte sonore; concr. ceea ce arde. -o F. de artificii (f. bengal) = ardere de artificii (2) care produce jerbe de flăcări colorate. F. grecesc = armă secretă a navigatorilor bizantini din sec. 7, a cărei invenţie este atribuită lui Kalinikos. Amestec inflamabil de salpetru, pucioasă, smoală şi alte substanţe, f.g. ardea chiar în contact cu apa, distrugând navele inamice, asupra cărora era aruncat cu ajutorul unor tuburi metalice. Expr. A lua focul cu mâna altuia sau a scoate castanele din foc cu mâna altuia = a pune pe altcineva să acţioneze într-o situaţie dificilă sau primejdioasă, a arunca răspunderea pe seama altcuiva. A(-şi) pune sau a(-şi) băga mâna în foc (pentru cineva) = a garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. Harnic (sau iute etc.) foc = foarte harnic (sau iute etc.). + Ajută la formarea superlativului absolut: scump foc. O (Expr.) De mama focului = grozav, straşnic. ♦ Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigaţia pe apă. ♦ Fig. Strălucire (a unei pietre preţioase, a unui metal preţios etc.). ❖ (CLIM.) Focul Sfântului Elm = fenomen electrometeorologic constând dintr-un mănunchi de raze luminoase, violete sau verzi, care se observă mai ales noaptea, în regiunile montane sau pe mare. Constituie o descărcare electrică, mai mult sau mai puţin continuă, care se produce în vârfurile obiectelor ascuţite de pe suprafaţa terestră (paratrăsnete, coşuri, catarge etc.) către atmosferă; are loc în situaţiile când aerul este puternic ionizat şi câmpul electric al atmosferei prezintă o intensitate mare. + Dispozitiv de ardere. 2. Incendiu. ❖ Expr. A trece (o ţară, un oraş etc.) prin foc şi sabie = a distruge complet cu forţa armată (şi prin incendiu). 3. împuşcătură. ♦ Foc! = comandă de tragere. ♦ Tragere cu orice categorie de armament. Expr. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolţit din două părţi. ♦ Luptă, război. 4. Velă triunghiulară de manevră, susţinută de bompres şi de arborele de la proră. II. Fig. 1. Entuziasm, elan, înflăcărare. 0 Loc. fn focul... = în clipe de mare tensiune, în faza culminantă a unei acţiuni. 2. Vioiciune, agilitate, neastâmpăr. 3. Durere, necaz, jala; dor. <0> Expr. (Fam.) N-o fi foc = nu se întâmplă nimic dacă ... FOCAL, -Ă (< fr.) adj. Referitor la focar. Distanţă f. = distanţa dintre centrul optic al unei lentile şi focarul său, egală cu jumătatea razei de curbură a lentilei; este pozitivă în cazul focarului real şi negativă în cazul focarului virtual. FOCALIZARE (după fr. focalisation) s. f. 1. Concentrare a unui fascicul de radiaţii într-un punct (focar), cu ajutorul oglinzilor sau lentilelor optice ori electronice. 2. Operaţie de clarificare a imaginii formate de un sistem optic, prin reglarea optimă a distanţei de vizualizare. Sin. focusare. FOCAR (< foc, după fr.) s. n. 1. (FIZ.) Punct situat pe axa optică a unui sistem optic centrat (de ex. lentilă, oglindă), în care se întâlnesc razele de lumină ce au străbătut sistemul după o direcţie paralelă cu axa acestuia. ^ F real = punctul în care se strânge un fascicul de lumină convergent, obţinut prin reflexia pe o oglindă sau prin refracţia printr-o lentilă, a unui fascicul luminos paralel. F. virtual = punctul din care pare că izvorăsc razele unui fascicul de lumină divergent, obţinut prin trecerea unui fascicul luminos paralel printr-o lentilă divergentă. 2. (MAT.) Punct din planul unei conice care are proprietatea că raportul distanţelor de la un punct de pe conică la acesta şi la directoarea corespunzătoare este constant. 3. Incintă metalică sau de zidărie refractară, parte componentă a instalaţiilor de încălzit, a cazanelor de abur, a unor cuptoare etc. în care se produce arderea combustibilului. ♦ (PETROGR.) F magmatic = bazin magmatic. (GEOL.) F. seismic = hipo-centru. 4. (MED.) Ţesut sau organ (amigdală, ovar, sinus, dinte etc.) afectat de o infecţie cronică, de unde microbii pătrund în sânge, determinând îmbolnăvirea altor organe sau a întregului organism. ♦ Locul în care se găseşte sursa de infecţie şi se menţin condiţii pentru răspândirea unei boli infectocontagioase (ex. f. de febră tifoidă). ♦ Localitate, ţară, regiune geografică unde există surse de infecţie şi factori de transmitere a acesteia. 5. Fig. Izvor, punct de concentrare şi de răspândire a unor acţiuni, idei, sentimente etc. ❖ F. de război = zonă geografică în care izbucnesc conflicte generate de interese opuse între două sau mai multe state sau în interiorul aceluiaşi stat şi care ameninţă pacea şi securitatea lor şi a lumii. FOCAS, împărat bizantin (602—610), proclamat de garnizoanele răsculate împotriva lui Mauriciu. în timpul domniei lui, perşii au cucerit unele posesiuni imperiale din Anatolia (605—609). FOCĂ (< fr., lat.) s. f. Nume generic dat unor mamifere acvatice din ordinul pinipedelor, cu corp fusiform, urechi rudimentare şi membrele anterioare transformate în lopeţi înotătoare (Phoca)\ sunt animale carnivore, greoaie. F. de Caliacra trăieşte în apele litorale ale Mării Negre şi are abdomenul alb (Monachus albiventer). FOCH [foş], Ferdinand (1851-1929), mareşal francez. în timpul primului război mondial s-a remarcat în luptele de pe Marna (1914) şi mai ales în operaţiile din Artois şi de pe Somme (1916); şef al Marelui Stat Major al armatei franceze (1917), apoi comandant suprem al forţelor armate aliate (1918). Memorii. FOCHI, Adrian (1920-1985, n. Cernăuţi), folclorist român. Studii şi monografii („Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte“, „Estetica oralităţii11); autor FOCHIST 344 Henri Focilton al „Bibliografiei generale a'etnografiei şi folclorului românesc1'. FOCHIST (< it.) s. m. Lucrător calificat care conduce sau supraveghează arderea combustibilului într-un focar (3). FOCILLON [fosiio], Henri (1881 — 1943), istoric de artă şi estetician francez. Studii de istorie a artei („Istoria picturii în Europa îrï sec. 19 şi 20“, „Arta sculptorilor romanici", „Viaţa formelor", „Arta Occidentului"). A publicat articole despre arta românească şi artiştii români. M. de onoare al Acad. Române (1926). FOCOMETRIE (< fr.) s. f. Capitol al opticii care se ocupă cu instrumentele şi metodele de determinare a poziţiei focarelor şi valorilor distanţelor focale ale sistemelor optice. FOCOMETRU (< fr.; fe} fr. focal + gr. metron „măsură") s. n. Dispozitiv pentru măsurarea distanţelor focale ale sistemelor optice. FOCOS, -OASĂ (< foc) adj., s. n. I. Adj. Plin de înflăcărare, de entuziasm. II. S. n. Dispozitiv mecanic, pirotehnic, electric sau radiotehnic, destinat provocării exploziei încărcăturilor proiectilelor de artilerie, rachetelor, bombelor, minelor etc. FOCŞA, Gheorghe (1903-1995, n. sat Răşcani, jud. Vaslui), etnograf român. Prof. univ. la Bucureşti. Membru al Şcolii sociologice a lui D. Guşti. Unul dintre întemeietorii şi director al Muzeului Satului din Bucureşti (1948—1978). Lucrări: „Le village roumain pendant Ies fêtes religieuses d’hiver", „Evoluţia portului popular din zona Jiului de sus“, „Ţara Oaşului. Studiu etnografic", „Bordeiele din Oltenia". FOCŞANI, municipiu, reşed. jud. Vrancea, pe Milcov; 100 691 loc. (1995). Expl. de balast. Termocentrală. Turnătorie de fontă; laminor de sârmă şi de profile mijlocii; constr. de utilaj greu, de utilaje şi piese de schimb pentru ind. chimică, de motoare electrice, de dispozitive, ştanţe, matriţe şi scule aşchietoare; întreprindere de vase emailate; reparaţii de maşini şi de utilaje agricole; combinat pentru prelucr. lemnului (mobilă, plăci fibro-lemnoase); fabrică de confecţii şi tricotaje; filatură de lână şi bumbac; prelucr. maselor plastice (folii, tuburi ş.a.); prefabricate din beton; combinat de vinificaţie. Important centru viticol şi pomicol. Muzeu judeţean cu colecţii de arheologie şi istorie. Teatru. Monumentul Unirii (1974). Bisericile Naşterea Maicii Domnului (fostă Sf. loan, ctitorie din 1661 a lui Grigore Ghica), Sf. Nicolae-Vechi (1700-1720), Sf. Dumitru (1696-1700), Sf. Voievozi (1744—1746), Adormirea Maicii Dom- nului (1709—1716). Clădiri din sec. 19. Menţionat ca târg din 1546, F. a avut un rol însemnat în pregătirea unirii Moldovei cu Ţara Românească, din 1859. Aici a semnat România, la 26 nov./9 dec. 1917, armistiţiul cu Puterile Centrale. Declarat municipiu în 1968. FOCŞENEANU, Paul (1840-1867), sculptor român. A decorat cu sculpturi frontonul Universităţii din Bucureşti (distrus în 1944, în timpul războiului, azi refăcut). FOCUL VIU, Gheţarul de la ~, peşteră în M-ţii Apuseni, la 1 120 m alt., formată dintr-o sală de mici dimensiuni şi o sală mare (50 m lungime; 5 m lăţime), în care se păstrează un bloc uriaş de gheaţă fosilă (25 000 m3). Numeroase coloane şi domuri mari de gheaţă. Rezervaţie speologică în cadrul Parcului naţional al M-ţilor Apuseni. FOCURI, com. în jud. laşi; 5 948 loc. (1995). FOCUSARE (< fr.) s. f. Focalizare (2). FODOR, Octavian (1913-1976, n. Mediaş), medic român. Acad. (1974), prof. univ. la Cluj. Lucrări de gastroenterologie privind aspectele genetice şi patogenia bolii ulceroase, enterocolita cronică, hepatita epidemică. FODOR Sândor (n. 1927, ‘ sat Şumuleu, azi înglobat în Miercurea-Ciuc), scriitor şi traducător maghiar din România. Romane de factură social-psihologică („Cronică", „O zi, o viaţă"); proză pentru copii („Cipi, piticul cel fioros"). Traduceri din Caragiale, Agârbiceanu, Topârceanu, Sadoveanu, E. Barbu, D.R. Popescu. Monumentul Unirii Focşani Biserica Sf. loan Botezătorul 345 FOITAJ Foişor (1) FQDRĂ (< it.) s. f. 1. Căptuşeală interioară a bordajului unei nave. 2. Volan la mâneca sau gura cămăşilor în portul popular din Transilvania. ♦ (Reg.) Dantelă. FOEHN (FÔHN) (cuv. germ.) [fon] s. n. 1. (METEOR.) Vânt cald, uscat şi puternic, care bate primăvara dinspre crestele munţilor spre văi, grăbind topirea zăpezilor; este caracteristic regiunilor alpine din Elveţia şi Austria. în România se manifestă în masivele Făgăraş (Vântul Mare), Cindrel, Trascău etc. 2. Uscător electric pentru păr. FOENI, com. în jud. Timiş; 1 712 loc. (1995). FOERSTER [forsîar], Friedrich Wilhelm (1869—1966), pedagog ger- Foggia Catedrala man. A trăit în Elveţia (din 1920) şi în S.U.A. (din 1940). Reprezentant al curentului „noii educaţii". A susţinut ideea „şcolii-cetate“ şi a unei educaţii pusă în slujba valorilor morale („Şcoala şi caracterul"). FOERSTER [forster], Wilhelm (1832—1921), astronom german. Prof. univ. la Berlin. Director al Observatorului Astronomic din Berlin. Studii de astronomie şi metrologie. M. de onoare al Acad. Române (1913). FOFÇAZ s. f. Nume dat unor obiecte sau părţi de obiecte în formă de aripă sau de braţ. ♦ Aripa unei ferestre, a unei uşi, a unei porţi. ♦ Fiecare dintre lopăţelele de lemn pe care se întind torturile când se pun pe vârtelniţă. ♦ Braţ de vatală. FOFÇLNITÀ (< fofează + vârtelniţă) s. f. 1. Fiecare dintre braţele crucii vârtelniţei, la capătul cărora sunt fixate fofezele. 2. Limba (cuţitul) meliţei. FOFILA (< fr.) vb. I refl. A se strecura neobservat, a intra undeva pe furiş; fig. a se eschiva de la o îndatorire. FOGAZZARO [fogaţţaro], Antonio (1842—1911), scriitor italian. Proză de factură romantic-pasională („Malombra") şi romane de idei, excelând în prezentarea ambianţei provinciale („Daniele Cortis", „Mica lume de altădată"—capodopera sa, „Sfântul"). Eseuri filozofice, versuri. FOGGIA, oraş în SE Italiei (Puglia); 155 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Morărit. Ind. hârtiei, textilă, chimică (celuloză) şi alim. (paste făinoase, zahăr). Piaţă pentru cereale şi lână. Centru agricol (tutun, măsline, citrice). Catedrală (sec. 12). Muzeu arheologic. Galerie de pictură. Atestat documentar din sec. 11. în al doilea război mondial, trupe britanice au ocupat oraşul F. (sept. 1943), unde se afla şi principala bază aeriană germană din Italia centrală. FOGGINI, Giovanni Battista (1652— 1725), sculptor şi arhitect italian. Lucrări statuare („Cardinalul Leopoldo de Medici", bustul lui G. Galilei), reliefuri („Patimile") şi de arhitectură (Palatul Viniani della Robbia, Capela Feroni a Bisericii Sf. Annunziata din Florenţa). FOGO, ins. în S arh. Capului Verde; 476 km2; 34 mii loc. (1990). Oraş pr.: Sşo Filipe. Relief muntos vulcanic (Pico do Fogo, 2 829 m alt.). Arahide, cafea, citrice, tutun. FOI (lat. *follire) vb. IV 1. Refl. A nu avea astâmpăr, a umbla încoace şi încolo; a se fâţâi. I A se răsuci de pe o parte pe alta, a se agita. 2. Intranz. (Despre o colectivitate, o mulţime) A mişuna. ♦ (Despre un loc, o încăpere) A fi plin de lume care forfoteşte. Antonio Fogazzaro FOIAŞ, Ciprian llie (n. 1933, Reşiţa), matematician român. Stabilit în S.U.A. (1980). Prof. univ. la Bucureşti, Paris şi Bloomington. Contribuţii în analiza armonică a operatorilor contractivi sau disi-pativi în spaţii Hilbert. Lucrări în domeniul ecuaţiilor diferenţiale şi cu derivate parţiale, al ecuaţiilor integrale şi de analiză funcţională. FOIENl, com. în jud. Satu Mare; 1 994 loc. (1995). Biserica romano-catolică Sf. Arhanghel Mihail (1785). FOILETA (< fr.) vb. I tranz. (Livr.) A răsfoi, a frunzări. FOILETON (< fr.) s. n. 1. Articol (de literatură, de ştiinţă, de artă, de politică) sau fragment de roman tipărit, în mai multe numere succesive ale unei reviste sau ale unui ziar, de obicei în partea de jos a paginilor acestora. 2. Articol cu caracter satiric pe o temă de actualitate. FOILETONIST (< fr.) s. m. Autor de foiletoane. FQIOS, -OASĂ (< foaie, 2 după fr.) adj., s. n. 1. Adj. (Despre arbori şi arbuşti cu frunze caduce) Care face parte din încrengătura angiospermelor. + (Substantivat, f. pl.) Denumire dată speciilor de arbori şi arbuşti din încrengătura angiospermelor (ex. stejarul, fagul, carpenul, ulmul, salcia, plopul etc.). ♦ (Despre minerale, materiale etc.) Care se prezintă sub formă de foiţe subţiri. 2. S. n. Unul dintre cele patru compartimente ale stomacului rumegătoarelor, în care are loc o fază a digestiei. FOIŞQR (< magh.) s. n. 1. Mică terasă acoperită, înconjurată de stâlpi şi ieşită din linia faţadei, ridicată de obicei deasupra gârliciului pivniţei. 2. Construcţie izolată, mărginită de stâlpi sau de coloane, ridicată în grădina unei case, într-un parc etc. 3. Turn care serveşte drept post de pază sau observaţie pentru semnalarea incendiilor. FOITAJ (< fr.) s. n. Aluat de prăjituri alcătuit din mai multe straturi de foi foarte subţiri. FOIŢĂ 346 FOIŢĂ (< foaie) s. f. 1. Diminutiv al lui foaie. 2. Foaie subţire de hârtie. -0> F. de ţigară = foaie de hârtie subţire, dreptunghiulară, în care se înveleşte tutunul pentru a-i da forma de ţigară. ♦ Foaie subţire de metal. 3. Frunză mică. 4. Foiţe embrionare = straturile de celule (ectodermul, endodermul şi mezoder-mul) ale embrionului, din care derivă toate organele adultului. 5. (în S Munteniei şi Olteniei) Covor de tipul lăice-rului care se pune pe perete sau pe pat. FOK, Vladimir Aleksandrovici (1898— 1974), fizician rus. Prof. univ. la Sankt Petersburg. Studii în domeniile mecanicii cuantice, electrodinamicii, teoriei relativităţii şi a difracţiei. Lucrări de fizică matematică. FOKIN, Mihail Mihailovici (1880— 1942), dansator şi coregraf rus. Colaborator al lui Deaghilev. A creat coregrafia pentru dansurile polovţiene din „Cneazul lgor“, „Pasărea de foc", „Petruşka", „Şeherezada", „Dafnis şi Cloe“. Teoretician al bafetului. Iniţiator al baletului modern. FOKKER, Anthony Herman Gérard (1890—1939), aviator şi constructor olandez de aeronave. A conceput un avion monoplan, prototipul avionului de vânătoare Eindecker, folosit în primul George Folescu Anthony Fokker război mondial. în 1913, îşi deschide propria firmă, în care, după 1920, intră în producţia de serie avionul comercial standard, ce-i poartă numele. FOLCLOR (< fr., engl.) s. n. Totalitatea producţiilor artistice (literare, muzicale, coregrafice, mimice şi dramatice) create şi răspândite de popor. Are un caracter sincretic, colectiv şi anonim. FOLCLORIC, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine folclorului; privitor la folclor; folcloristic (1). FOLCLORIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu strângerea şi studierea materialului folcloric; specialist în folcloristică. FOLCLORISTIC, -Ă (< germ., rus.) adj., s. f. 1. Adj. Folcloric. 2. S. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul sistematic al folclorului, dezvoltată îndeosebi începând din sec. 19. FOLENGO, Teofilo (cunoscut şi sub numele de Meriin Cocai) (1491—1544), poet italian. Creatorul stilului „maca-ronic“, amestec de dialecte şi argouri italiene cu latină. Autor al poemului „Baldus", parodie a poemelor cavalereşti. FOLESCU, George (1884-1939, n. Slobozia), cântăreţ român de operă. Bas cu deosebite calităţi vocale şi resurse dramatice şi lirice (în roluri ca: Faust, Boris Godunov, Ion din „Năpasta1'). Activitate pedagogică. Membru fondator al Operei Române din Bucureşti. FOLIA (< fr.; cuv. port.) subst. Vechi dans de carnaval, de origine portugheză, în ritm ternar, mişcare rapidă şi caracter capricios, cu acompaniament de castaniete; melodia corespunzătoare acestui dans. FOLIACEU, -EE (< fr., lat.) adj. Care seamănă cu o frrnză. FOLIANT (< gjrm.) s. n. Carte de dimensiuni mari, de obicei cu paginaţia in-folio. FOLIAŢIE (< fr.) s. f. Capacitate a rocilor de a se desface în plăci, după suprafeţe paralele determinate de dispoziţia în spaţiu a mineralelor foioase (ex.: mica) şi a celor alungite. Suprafeţele de f. pot fi plane, ondulate sau contorsionate. FOLIC (< fr.; {s> lat. folium „foaie") adj. Acid ~ = substanţă din grupul vitaminei B; sintetizată sub formă de acid pteroil-glutamic; este un factor esenţial de creştere. Are acţiune hema-topoetică, carenţa lui în organism fiind cauza unor forme grave de anemie. FOLICUL (< fr., lat.) s. m. (HIST.) Mică formaţie anatomică în formă de săculeţ (ex. f. pilos, f. sebaceu). F. de Graaf sau f. ovarian = f. situat în por- ţiunea externă a ovarului, care conţine ovulul şi secretă foliculina. FOLICULAR, -Ă (< fr.; {s> folliculus „săculeţ") adj. Care se referă la folicul. ❖ Hormon f. = foliculină. foli.culA (< fr.) s. f. Fruct uscat, dehiscent, provenit dintr-o singură car-pelă, îndoită în formă de cornet (ex. planta nemtisor). FOLICULINĂ (< fr.) s. f. Hormon sexual feminin natural, de tip sterolic, capabil să declanşeze reacţia estrală (ex. estradiol, estriol etc.); hormon folicular, estronă. FOLICULITĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie a rădăcinii firului de păr provocată de ciuperci sau microbi piogeni. FOLIE (< germ.) s. f. Foiţă foarte subţire de metal (aur, aluminiu etc.), de material plastic etc. în poligrafie este folosită pentru lucrări de ornamentare (ex. la imprimarea titlurilor pe copertele legate în pânză sau piele). FOLIES-BERGÈRE [folţ berjer], teatru parizian de music-hall, deschis în 1869, în al cărui repertoriu, extrem de variat, au apărut celebri actori, cântăreţi, mimi şi acrobaţi, francezi şi străini. FOLIO (< fr., germ.) s. n. Filă de carte, de registru sau de manuscris numerotată pe o singură faţă. ❖ In-folio - format de hârtie sau de carte obţinut prin îndoirea colii de hârtie o singură dată. FOLIOLĂ (< fr.; {s> lat. foliolum „frunzuliţă") s. f. Fiecare dintre frunzuliţele care intră în alcătuirea unei frunze compuse. FOLIU (< fr. {i}; {s> lat. folium ,,frunză“) s. n. Curbă geometrică ce prezintă o buclă asemănătoare unei frunze şi care are ca asimptotă o dreaptă paralelă cu a doua bisectoare a sistemului ortogonal. FOLK (< engl. folk[music] „muzică folclorică") s. n. Muzică de factură simplă, vocală, cu acompaniament de chitară, având texte cu subiecte preluate din cotidian. Este cântată, cu precădere, de un singur interpret, care realizează şi acompaniamentul instrumental. FOLKESTONE [feukstan], oraş în SE Marii Britanii (Anglia), port la str. Dover; 43,7 mii loc. (1981). Staţiune balneoclimaterică. Pescuit. Este legat prin feribot cu Boulogne-sur-Mer. FOLKETING, denumire a Parlamentului unicameral din Danemarca, ales pe patru ani, prin vot universal. FOLOS (< ngr.) s. n. Câştig moral sau material; avantaj, profit, beneficiu. ❖ Loc. De folos = folositor, avantajos, util. FOLOS! (< folos) vb. IV 1. Tranz. şi refl. A face uz (de ceva); a utiliza, a 347 FONDA Jane Fonda (în „Cat Ballou“) întrebuinţa. 2. Refl. A trage folos (din ceva); a profita (de ceva). 3. Intranz. A fi de folos, a ajuta; a servi la ... FOLOSINŢĂ (< folosi) s. f. (DR.) 1. Atribut (făcând parte — alături de posesie şi dispoziţie — din conţinutul juridic) al dreptului de proprietate (şi al altor drepturi reale principale: uzufruct, uz, abitaţie etc.), în temeiul căruia titularul poate utiliza lucrul potrivit destinaţiei sale şi poate profita de toate foloasele şi beneficiile corespunzătoare. 2. Drept real de f. = drept real „de tip nou“, similar în conţinutul său juridic cu dreptul de uzufruct, dar — spre deosebire de acesta — neopozabil nudului proprietar, conferind titularului (persoană fizică sau juridică de tip „cooperatist-obştesc“) atributul de f. (1) asupra unui bun proprietate de stat atribuit acestuia, cu titlu gratuit sau oneros, cu sau fără termen, de regulă cu o destinaţie precis stabilită (cel mai adesea pentru construirea de locuinţe proprietate personală sau pentru amplasarea unor obiective social-culturale ori economice). FOLOSITOR, -OARE (< folosi) adj. Care aduce folos; util, trebuincios. FOLQUET de Marseille [fseke do marseij (c. 1160—1231), poet, prelat şi erudit provensal. Versuri („Cântece") cu rol important în istoria literaturii provensale. Ca arhiepiscop de Toulouse, a contribuit la reprimarea catarilor. FOLTEŞTI, com. în jud. Galaţi; 3 186 loc. (1995). Staţie de c.f. Aşezare din perioada de tranziţie de la Neolitic la Epoca bronzului (sfârşitul milen. 3 şi începutul milen. 2 î.Hr.); caracteristică pentru cultura Horodiştea-F., răspândită pe terit. Moldovei. FOMALHAUT, cea mai strălucitoare stea din constelaţia Peştele Austral, de mărimea 1,2, situată la o distanţă de 22 ani-lumină. FON (< fr. {i}; {s> gr. phone ,,sunet“) s. m. Unitate de măsură a tăriei sunetelor, egală cu tăria unui sunet a cărui intensitate auditivă este de 1,26 ori mai mare decât pragul auditiv inferior. FONATOR (< fr.) adj. Organ (sau aparat) ~ = organ care produce sunete. V. laringe. FOND (< fr.) s. n. 1. (în corelaţie cu formă) Conţinut. «O Loc. în fond - în realitate, de fapt. 2. Totalitatea trăsăturilor esenţiale ale caracterului unei persoane (sub aspectul lor pozitiv). 3. Culoare de bază a unui tablou, ton general al unei ţesături etc. pe care se detaşează figurile, desenele. ♦ Desen executat pe un suport opac, care serveşte drept decor în desfăşurarea desenelor animate. 4. (POLIGR.) Strat de culoare sau ornament ce acoperă suprafaţa unei coli de hârtie pe care urmează a se executa unele lucrări (ex. diplome, prospecte, hârtii de valoare etc.). 5. (SPORT) Nume generic dat unor probe sportive care se desfăşoară pe distanţe mari sau foarte mari şi la care se cere un consum sporit de energie (ex. la atletism, ciclism, caiac-canoe, schi, înot etc.). 6. (FIZ.) Radiaţie greu de înlăturat sau inevitabilă, cu caracter parazit, în prezenţa căreia se efectuează o experienţă sau o măsurare. 7. (CONT.) Mijloace materiale ale întreprinderii, urmărite potrivit surselor din care au provenit în pasivul bilanţului. F. de dezvoltare = resursele, la dispoziţia întreprinderii, destinate executării sau achiziţionării de noi mijloace fixe, constituit din următoarele surse: amortizarea indusă în cheltuieli, sumele încasate din vânzarea mijloacelor fixe disponibilizate sau a materialelor rezultate din dezmembrarea mijloacelor fixe scoase din funcţiune (diminuate cu amortizarea nerecuperată şi respectiv cu cheltuielile de dezmembrare) şi din profitul net al exerciţiului financiar curent repartizat pentru constituirea acestui f. F de participare la profit - f. la dispoziţia întreprinderii, constituit din profitul net realizat în exerciţiul financiar curent, destinat remunerării suplimentare a salariaţilor, în scopul stimulării participării acestora la creşterea profitului. F. de comerţ = totalitatea valorilor mobiliare corporale (utilaje, echipamente, mobilier, materiale, mărfuri etc.) şi necorporale (clientelă, vad, nume comercial, drepturi de proprietate industrială sau o firmă din domeniul comerţului). F. comercial = parte a f. de comerţ constituit numai din valoarea elementelor necorporale de patrimoniu, care participă la menţinerea sau la dezvoltarea potenţialului întreprinderii. F. de rulment brut = totalitatea activelor circulante ale unei întreprinderi aflate în stare de rotaţie permanentă (stocuri, creanţe şi valori disponibile). F. de rulment net = diferenţa dintre f. de rulment brut şi datoriile pe termen scurt ale întreprinderii. Finanţarea f. de r. n. se face numai din capitalurile permanente. F. de salarii = f. băneşti ale agenţilor economici şi ale instituţiilor administraţiei publice destinate plăţii muncii propriilor salariaţi şi colaboratorilor externi; include salarii tarifare, premii, sporuri, indemnizaţii, contribuţii la fondul de şomaj ş.a. Fonduri atrase (împrumutate) = mijloace băneşti suplimentare, peste cele proprii ale agenţilor economici, constituite din credite acordate de bănci. F. de asigurare = parte a produsului naţional net care se constituie, în procesul repartizării, sub forma mijloacelor tehnice şi a bunurilor de consum care se folosesc pentru acoperirea unor cerinţe suplimentare şi a necesităţilor neprevăzute. F. mutual = f. constituit din resursele băneşti disponibile ale indivizilor pentru investirea capitalului, astfel format, în domenii de activitate economico-socială, interne şi internaţionale. F. funciar v. funciar. 8. (DR.) Bun imobil. ❖ F. aservit = imobil asupra căruia s-a constituit, în favoarea unui imobil învecinat, un drept real de servitute. -O F. dominant = imobil în favoarea căruia s-a constituit un drept real de servitute asupra unui imobil învecinat, aparţinând altui proprietar. 9. (DR.) Judecată în f. = rezolvarea litigiului în faţa instanţei judecătoreşti competente să-l soluţioneze în primul grad de jurisdicţie, printr-o sentinţă supusă apelului. FONDA vb. I v. funda. FONDÀ [fonda] 1. Henry F. (1905-1982), actor american de teatru şi film. Creatorul unei tipologii diverse, complexe, dominată de eroul puternic şi integru („Fructele mâniei", „Draga mea Clementina“, „12 oameni furioşi**, „Ziua cea mai lungă“, „Bătălia de la Midway“, FONDANE 348 „Tentacule"). Premiul Oscar: 1982 („Eleşteul de aur“). 2. Jane F. (n. 1937), actriţă americană de film. Fiica lui F. (1). Interpretă sensibilă, în special a rolurilor de factură dramatică („Cat Ballou“, „Barbarella“, „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?“, „O femeie de afaceri", „Stanley şi lris“). Premiul Oscar: 1971 („Klute"), 1978 („întoarcerea acasă"). 3. Peter F. (n. 1939), actor şi regizor american de film. Fiul lui F. (1). S-a impus în „îngerii sălbatici" şi „Călăreţul nepăsător", lansând un nou tip de antierou. în filmele pe care le-a regizat se regăsesc toate obsesiile Americii („Călătoria", „Oamenii"). FONDANE, Benjamin v. Fundoianu, Beniamin. FONDANT, -Ă (< fr.) adj., s. m„ s. f. 1. Adj. Care se înmoaie, care se topeşte uşor. 2. S. m. Substanţă minerală naturală sau amestec de substanţe sintetice care se adaugă la topirea unor amestecuri (aliaje metalice, mase ceramice etc.) pentru a coborî temperatura de topire sau pentru a separa impurităţile, formând cu acestea o zgură la suprafaţa topiturii. 3. S. f. Bomboană preparată dintr-o umplutură moale, acoperită cu un strat asemănător cu şerbetul. FONDATOR, -OARE (< fr.) adj., s. m. şi f. (Persoană) care fundează, care întemeiază ceva. FONDIST, -Ă (< fond) s. m. şi f. Sportiv care practică probe de fond (la alergări, înot, schi etc.). FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL (F.M.I.; în engl.: International Monetary Fund — I.M.F.) v. Organizaţia Naţiunilor Unite. FONDUL NAŢIUNILOR UNITE PENTRU COPII (UNICEF; în engl.: United Nations International Childrep’s Emergency Fund) v. Organizaţia Naţiunilor Unite. FONÇM (< fr. {i}; {s} gr. phônema „sunet") s. n. Clasă de variante ale aceluiaşi sunet articulat, în realizarea concretă a diferiţilor vorbitori sau în contexte fonetice diferite; are funcţia de a diferenţia cuvintele între ele, precum şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt. + (în trecut) Sunet. FONEMATIC, -Ă (< fr.) adj. Fonologie. FONÇTIC, -Ă (< fr. {i}; fe} gr. phonetikos „de sunet") s. f., adj. 1. S. f. Disciplină care studiază producerea, structura acustică, transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelor limbajului articulat. -O F generală studiază sunetele vorbirii, fără a se mărgini la o limbă anumită. F descriptivă (sau statică) se ocupă cu descrierea şi clasificarea sunetelor vorbirii în general sau ale unei anumite limbi într-o perioadă determinată. F istorică (sau evolutivă) studiază, în dezvoltarea lor, sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. F. experimentală (sau instrumentală) studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale şi al unor mijloace tehnice. F. sintactică studiază modificările f. suferite de un cuvânt sub influenţa cuvintelor vecine, cu care se găseşte în relaţii sintactice. F funcţională = fonologie. 2. Adj. Relativ la sunetele unei limbi; care ţine de f. (1), privitor la f. Ortografie f. = ortografie bazată pe principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunţă. FONETICIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană specializată în fonetică. FONETISM (< fr.) s. n. 1. Totalitatea sunetelor unui sistem fonetic. 2. Mod caracteristic de a pronunţa un anumit sunet sau cuvânt. FONGAFALE, cap. statului Tuvalu, situată pe atolul Funafuti din Oc. Pacific; 3,4 mii loc. (1990). FONJC, -Ă (< fr.; {s> gr. phone „sunet") adj. 1. Privitor la sunete; constituit din sunete. 2. (Despre consoane) Care se produce prin vibrarea coardelor vocale; sonor. FONIE (< fr.) s. f. Calitate a sunetelor limbii rezultată din vibrarea coardelor vocale în timpul emisiunii lor; sonoritate (a sunetelor limbii). FON(O)- ({s> gr. phone „sunet") Element de compunere însemnând „sunet", care serveşte ia formarea unor substantive sau adjective. F0N0CARDI03RAF (< fr.) s. n. (MED.) Aparat caro transformă vibraţiile sonore ale inimii în semnale electromagnetice. FONOCARDIOGRAMĂ (< fr.; fe> fono- + gr. kardia „inimă" + gramma „semn") s. f. înregistrare grafică a zgomotelor inimii cu ajutorul fonocardio-grafului. FONOGRAF (< fr. {i>; {s} fono- + gr. grapho „a scrie") s. n. Denumire a primului aparat de înregistrare mecanică şi redare a sunetelor, inventat de Edison (1878); o formă veche a gramofonului. FONOGRAMĂ (< fr. {i>; te) fono- + gr. gramma „inscripţie") s. f. 1. Rezultatul înregistrării sunetelor pe un suport (disc de gramofon, pistă sonoră din lungul unui film cinematografic, bandă de magnetofon etc.) 2. Mesaj transmis prin telefon şi transcris pe un formular special sau înregistrat automat. FONOLIT (< fr.; {s> fono- + gr. lithos „piatră") s. n. Rocă neovulcanică, fin cristalizată, de culoare cenuşiu-verzuie, compactă şi care, în plăci subţiri, produce, prin lovire, un sunet caracteristic. Este alcătuită din feldspaţi alcalini şi feldspatoizi asociaţi cu piroxeni sodici şi amfiboli. Se întrebuinţează sub formă de plăci, în locul ardeziei. FONOLQGIC, -Ă (< fr. ) adj. Care ţine de fonologie sau de foneme, privitor la fonologie sau la foneme; fonematic. FONOLOGIE (< fr. {i}; {s} fono- + gr. logos „studiu") s. f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sunetelor limbii din punctul de vedere al valorii lor funcţionale, stabilind sistemul de foneme al unui idiom şi caracterul diferitelor variante; fonetică funcţională. + (în trecut) Fonetică. FONOMONTAJ (< fono- + montaj) s. n. Program radiofonic obţinut prin combinarea mai multor înregistrări realizate separat. FONON (< fono-) s. m. (FIZ.) Cvasiparticulă asociată vibraţiilor elastice ale unei reţele cristaline, având viteza comparabilă cu cea a sunetului. Prin analogie cu fotonul, f. poate fi definit drept cuantă de sunet. FONOTECARE (< fonotecă) s. f. Selecţionare şi racordare a părţilor utile ale fonogramelor (1), înregistrate pe bandă de magnetofon sau pe film cinematografic. FONOTECĂ (< fr. {i>; {s) fono- + gr. theke „ladă, casetă") s. f. 1. Colecţie de înregistrări sonore (pe discuri, benzi de magnetofon, casete audio etc.). 2. Mobilă sau încăpere special amenajată, în care este depozitată o astfel de colecţie. FONSECA, golf al Oc. Pacific, pe coasta Americii Centrale, între El Salvador, Honduras şi Nicaragua. Lungime: 65 km. Lăţime la intrare: 35 km. Ad. max.: 27 m. Ţărmuri joase cu mangrove. Porturi pr.: La Union, Amapala. Descoperit în 1522 de Gil Gonzales Avila. FONSECA, Manuel Deodoro da (1827—1892), general şi om politic brazilian. în 1889, organizează o lovitură de stat în urma căreia monarhia este înlăturată. F. devenind şeful guvernului provizoriu (1889—1891) şi primul preşedinte al Braziliei (febr.—nov. 1891). FONT (< fr.) s. n. Totalitatea informaţiilor privind înălţimea, lăţimea, corpul, apropierea etc. unui set de caractere aflate într-un fişier de disc, în memoria sau într-un dispozitiv (cartuş) ataşat imprimantei (f. Times Roman, f. Wingdings etc.) Fontainebleau. Castelul FONTAINE [fonten], André (n. 1921), ziarist francez. Activitate îndelungată la „Le Monde“. Lucrări privind politica mondială („Istoria războiului rece“, „Ultimul sfert de secol"). FONTAINE [fonten], Charles (1514- 1570), poet francez. Promotor al ideii iubirii ideale, de sorginte neoplatonică („Fântâna dragostei"). FONTAINEBLEAU [fôtenblo], oraş în N Franţei (île-de-France), la 60 km SE de Paris; 35,6 mii loc. (1982). Ind. mecanică şi a mat. de constr. Castel celebru (azi muzeu) construit, începând din 1527, pentru Francisc I, după planurile arhitecţilor G. Le Breton, S. Serlio şi Ph. Delorme; cuprinde şi clădiri mai vechi, din sec. 10—12. Bogat decorat de maeştri italieni, care au format „şcoala de la F.“ (G.B. Rosso, F. Primaticcio, B. Cellini) şi de artişti francezi (A. Cousin, J. Goujon, A. Caron). în timpul lui Henric IV construcţia a fost mărită considerabil. Grădinile au fost proiectate de A. Le Nôtre (sec. 17). Ateliere de tapiserie sub Francisc I. Manufactură de porţelan în sec. 18. FONTANA, familie de arhitecţi italieni. 1. Domenico F. (1543—1607). Precursor al barocului timpuriu. A construit Cappella del Presepio de la Santa Maria Maggiore. A ridicat cele mai importante obeliscuri egiptene în pieţele din Roma (San Pietro, San Giovanni in Laterano ş.a.). Amenajări hidrotehnice şi lucrări de sistematizare urbanistică la Roma şi Napoli. 2. Carlo F. (1634-1714). Reprezentant al barocului roman, se remarcă prin simplitatea îmbinării planurilor (palatele Bolognetti, Grimani, Visconti, faţada bisericii Santa Maria in Trastevere, Capela Cybo din Santa Maria del Popolo, toate la Roma, cupola domului din Montefiascone). FONTANA, Lucio (1899-1968), pictor şi sculptor italian. Experimentează expresia figurativă, abstractă, spaţialis-mul şi forma cinetică; în lucrările sale, intitulate „Concept spaţial", se simte intuiţia unor taine cosmice. FONTANA, Prospero (1512-1596), pictor italian. Autor de compoziţii istorice, portrete. Maestrul lui Agostino Carracci. FONTANE, Theodor (1819-1898), scriitor german. Reprezentant al „realismului poetic". Povestitor sceptic şi ironic, este unul dintre fondatorii romanului social german („Doamna Jenny Treibel", „Stechlin"), cu excelente analize psihologice („Effi Briest" — capodopera sa). Balade de inspiraţie istorică. FONTANÇL& (< fr.) s. f. Spaţiu ne-osificat dintre oasele craniului la copilul mic (ex. f. bregmatică); (pop.) moalele capului. Suprafaţa f. scade o dată cu vârsta, închizându-se complet către vârsta de 15 luni. FQNTĂ (< fr.) s. f. Aliaj fier-carbon cu conţinut de carbon de peste 1,7% şi cu elemente de aliere (siliciu, mangan, sulf, fosfor etc.), casant, cu temperatura de topire de 1 050—1 250°C, putând fi turnat uşor; se obţine din minereuri de fier în furnale (f. brută sau f. de primă fuziune) sau din topirea în cubilouri a f. brute, a f. vechi şi diferite adaosuri (f. de a doua fuziune). F. albă = f. cu 1,7—4% carbon sub formă de cëmen-tită, dură, neprelucrabilă prin aşchiere; este folosită în special pentru elaborarea oţelului. F. cenuşie = fontă cu carbon liber sub formă de grafit şi cu 0,8% carbon sub formă de cementită, folosită la turnarea unor piese de maşini. FONTENAY-AUX-ROSES [fôtne-o-ro:z], cartier al Parisului. Aici a funcţionat Şcoala Română fondată de N. lorga în 1920 (inaugurată în 1922), unde tinerii absolvenţi ai universităţilor din Bucureşti, laşi, Cluj şi Cernăuţi îşi desăvârşeau pregătirea în istorie, filologie si artă. Şi-a încetat activitatea în 1948. FONTENELLE [fôtanel), Bernard LE BOVIER de (1657-1757), scriitor şi filozof francez. Precursor al iluminismului. Partizan al modernilor în renumita polemică dintre antici şi moderni de la sfârşitul sec. 17 („Digresiune asupra anticilor şi modernilor"). A încercat o apropiere între cartezianism şi concepţiile lui Copernic şi G. Bruno („Convorbiri despre pluralitatea lumilor"). Adversar al ocazionalismului. FONTEYN [fantein], Margot (pe numele adevărat Hookham Margaret) (1919—1991), balerină britanică. Creaţiile sale au marcat marile roluri ale baletului clasic („Lacul lebedelor", „Giselle", „Frumoasa din pădurea adormită" ş.a.). A fost interpreta ideală a coregrafului Fr. Ashton, care a compus pentru ea mai multe lucrări („Nocturna", „Dafnis şi Cloe", „Ondine" ş.a.). FONVIZIN, Denis Ivanovici (c. 1745— 1792), scriitor rus. Iluminist. Creatorul comediei moderne ruse („Brigadierul", „Neisprăvitul"); impresii de călătorie („Scrisori din Franţa"). Pamflete politice. FOR (< fr., lat. forum) s. n. 1. (în Antic, romană) Piaţă publică cu funcţii social-politice, religioase şi economice. De obicei prevăzut cu portice, f. era înconjurat de edificiile reprezentative ale oraşului. 2. Autoritate, organ de stat; p. ext. organ politic, ştiinţific etc. care se FORA 350 bucură de o mare autoritate. -O F. tutelar - organul (administrativ) central/local ierarhic superior, în raport cu organul sau unitatea subordonate. -0- Expr. For interior = conştiinţă. FORA (< fr., lat.) vb. I intranz. A efectua operaţiile de săpare a unei găuri de sondă în vederea cercetării structurilor geologice, a explorării sau a exploatării unor zăcăminte de substanţe minerale utile etc. FORAIBĂR (< germ.) s. n. Piesă de metal cu care se blochează o uşă sau o fereastră. FQRAIN [fore], Jean Louis (1852— 1931), desenator, pictor şi gravor francez. Caricaturi politice, de moravuri şi scene de gen, inspirate din viaţa pariziană. influenţat de Daumier şi Degas. FORAJ (< fr.) s. n, 1. Ansamblul operaţiilor care se execută pentru a realiza o sondă (forajul (2), carotajul, tubajul, cimentarea coloanei etc.). 2. Ansamblul operaţiilor de fărâmare sau de aşchiere a rocilor cfin,talpa găurii de sondă, care se execută în vederea adâncirii acesteia. FORAMINIFERE (< fr.; {s> lat. foramin „orificiu" + fero „a purta") s. n. pl. Ordin de protozoare rizopode, marine, rar salmastre, şi cu o singură familie de apă dulce, având corpul protoplasmatic învelit într-o cochilie chiti-noasă (rar fosilizată), calcaroasă sau arenacee, formată din mai multe camere care comunică între ele prin orificii ale pereţilor despărţitori, iar, în exterior, printr-o deschidere prin care iese reţeaua de pseudopode (Foraminiferida). Au dimensiuni microscopice (unele forme fosile ating însă 12 cm). Apar în Cambrian. FORĂŞTI, com. în jud. Suceava; 4 940 loc. (1995). Biserica de lemn Sf. Nicolae (1764) în satul Forăşti. FORCEPS (< fr., lat.) s. n. Instrument obstétrical folosit pentru extragerea fătului viu în cazul naşterilor dificile. Henry Ford FORD [ford], familie de industriaşi americani. Mai important: Henry F. (1863—1947), fondator al industriei americane de automobile, a întemeiat Ford Motors Company (1903). Autor al unui nou mod de organizare a producţiei industriale, cunoscut sub denumirea de fordism. FORD, Aleksander (1908—1980), realizator polonez de film. A trăit în U.R.S.S. (în timpul războiului), Israel, Danemarca şi S.U.A. (după 1968). Iniţial, filme cu tematică socială („Adevărul n-are graniţe*1, „Deşteptarea"), apoi documentare, denunţând atrocităţile naziste („Maidanek, cimitirul Europei"). Ecranizări („Cavalerii Teutoni", după Sienkiewicz; „Primul cerc", după Sol-jeniţîn). FORD [ford], Gerald Rudolph (n. 1913), om politic american. Membru al Partidului Republican. Vicepreşedinte (1973—1974), în timpul preşedinţiei lui R.M. Nixon, şi preşedinte (1974—1976) al S.U.A. FORD [ford], John (1586-1639), dramaturg englez. Tragedii caracterizate prin bogăţia imaginaţiei, punând accentul pe tensiunea psihologică şi scenele pasionante („Inimă zdrobită", „Sacrificiul iubirii"). FORD [ford], John (pe numele adevărat Sean Aloysius O’Fearna) (1895—1973), regizor american de film. Maestru al westernului, căruia îi dă o dimensiune psihologică („Informatorul", „Diligenţa", „Draga mea Clementina", „Fructele mâniei", „Omul care l-a ucis pe Liberty Valance"). FORDISM (< rus, it; n. pr. Ford) s. n. Teorie a organizării producţiei industriale, creată de H. Ford, care constă în integrarea principiilor definite de R. Taylor (separarea concepţiei de execuţie a produselor şi parcelizarea muncii pe operaţii elementare, executate de un singur muncitor) şi introducerea montajului mecanizat al automobilelor, pe bandă continuă, posibil pe baza standardizării pieselor, în acest fel realizân-du-se produse ieftine (pe baza reducerii costurilor) şi o producţie de masă (serie mare). FOREL, Auguste (1848—1931), psihiatru, neuropatolog şi entomolog elveţian. Prof. univ. la Zürich. Lucrări în domeniul morfologiei şi fiziopatologiei cerebrale („Hipnotismul", „Creier şi psihic"), al zoopsihologiei („Capacităţile psihice ale furnicilor"). FOREMAN [forrmn], George (n. 1949), boxer american. Campion mondial de categorie grea (1973), a pierdut titlul (1974) în faţa lui Cassius Clay. A recucerit centura după 20 de ani (1994), caz unic în istoria boxului. FOREST [fore], Fernand (1851 — 1914), inventator francez. A construit un motor cu ardere internă în patru timpi (1881). FORESTER [fpristo], Cecil Scott (1899—1966), scriitor englez. Romane istorice („Napoleon", „Victor Emmanuel II şi unitatea Italiei11); o cronică maritimă dedicată tânărului ofiţer Hornblower. Romanul „Regina africană" a fost ecranizat. FORESTIER, -Ă (< fr.) adj. Privitor la pădure, în legătură cu exploatările silvice. <£- Perdea f. = plantaţie de pădure îngustă şi lungă, destinată protecţiei culturilor agricole în silvostepă şi stepă, protecţiei şoselelor şi căilor ferate împotriva înzăpezirii, prevenirii şi combaterii procesului de eroziune. FOREZI.E (< fr.; {s> gr. phoresis „transportare") s. f. (BIOL.) Transportare a indivizilor unei specii de către indivizii altei specii, fără ca între cele două organisme să existe relaţii de parazitism (ex. unele păsări răspândesc sporii ciupercilor patogene). FORFAIT (cuv. fr.) [forfe] subst. Neprezentare a unui concurent sau a unei echipe la o probă, fază sau etapă a unei competiţii, fapt ce atrage după sine o penalizare. FORFECA (lat. forficare) vb. I tranz. A tăia în bucăţi (cu foarfecele sau cu alt obiect tăios). ♦ Fig. A cerceta o operă literară, ştiinţifică etc. cu minuţiozitate exagerată, pentru a o pune într-o lumină defavorabilă. FORFECAR (< foarfece) s. m. Gândac lung de c. 2 cm, negru, lipsit de aripi posterioare, cu picioarele adaptate pentru scormonit (Lethrus cephalotes). Este dăunător deoarece taie lăstarii viţei de vie ca un foarfece. FORFECARE (< forfeca) s. f. 1. Acţiunea de a forfeca. 2. (TEHN.) Solicitare simplă a unei piese, bare, a unui arbore etc. prin acţiunea unui cuplu de forţe în planul unei secţiuni transversale. FORFECUTĂ (< foarfecă) s. f. 1. Diminutiv pentru foarfecă. 2. Nume dat speciilor de păsări, din genul Loxia, familia fringilidelor, mai mari decât vrabia, cu ciocul puternic, cele două jumătăţi ale acestuia fiind încrucişate ca nişte foarfeci. FORFETAR, -Ă (< fr.) adj. (Despre tarife, taxe, impozite, preţuri etc.) Care sunt fixate anticipat la o sumă globală şi invariabilă. FORINT (< magh.) s. m. Unitate monetară în Ungaria. FORJABIL, -Ă (< fr.) adj. (Despre metale sau aliaje) Care poate fi forjat. 351 FORMATIV FORJARE (< forjă) s. f. Deformare plastică la cald sau la rece a unui semifabricat metalic, prin exercitarea unor forţe exterioare (cu ciocanul, presa sau valţuri de forjare). FORJĂ (< fr.) s. f. 1. Instalaţie fixă sau mobilă pentru încălzirea metalelor, în vederea forjării lor la cald. 2. Atelier în care se execută operaţii de forjare. FORJOR (< fr.) s. m. Fierar (1). FORLÀNINI, Carlo (1847-1918), medic italian. Prof. univ. la Torino. Contribuţii la studiul bolilor pulmonare. Iniţiator al aplicării (1892) pneumo-toraxului artificial în tratamentul tuberculozei. FORLÎ, oraş în Italia centrală (Emilia-Romagna), la S de Ravenna; 109,8 mii loc. (1991, cu suburbiile). Ind. constr. de maşini, electrotehnică, chimică, textilă, încălţ., mobilă, obiecte de uz casnic şi alim. Bazilica San Mercuriale (sec. 12— 13), Palatul comunal (sec. 15), Catedrala (reconstruită în sec. 19). Muzeu arheologic. FORMA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A da fiinţă şi formă unui lucru; a face. ♦ Refl. A lua fiinţă, a lua naştere. 2. A educa, a creşte. 3. (Despre mai multe elemente) A alcătui, a compune. ♦ A constitui. 4. (TEHN.) A efectua o formare. FORMAL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Privitor la formă, care ţine de formă, de aparenţă. ♦ (Adverbial) în aparenţă. 2. Formulat precis; categoric, expres. ♦ (SOCIOL.) (Sistem de organizare) bazat pe prescrierea oficială a obiectivelor şi regulilor de funcţionare, pe stabilirea precisă a sarcinilor, privilegiilor şi obligaţiilor. 3. Pătruns de formalism (1), făcut de formă. 4. (DR.; despre unele acte) Care necesită anumite forme pentru a fi încheiat valabil. 5. (INFORM.) Gramatică f. - noţiune matematică alcătuită din vocabular terminal, vocabular neterminal, reguli de producţie şi axiomă cu ajutorul cărora se pot descrie limbaje. Limbaj f. = limbaj generat de o gramatică formală. FORMALDEHIDĂ (< fr.) s. f. Substanţă chimică gazoasă, întrebuinţată la prepararea de răşini sintetice, coloranţi, medicamente, explozivi, dezinfectanţi etc. Se obţine prin dehidrogenarea alcoolului metilic sau prin oxidarea parţială a metanului. Sin. aldehidă formică. FORMALI.NĂ (< fr. {i}) s. f. (FARM.) Formol. FORMALISM (< fr. {i}) s. n. 1. Practică sau teorie care acordă o importanţă deosebită formei, formalităţilor, convenţiilor. + Atitudine conformistă, protocolară. + (FILOZ.; la Kant) Doctrină conform căreia valoarea morală a unui act este determinată de principii pur formale, precum imperativul categoric (respectarea legii morale), şi nu de consecinţele acţiunii, de ceea ce facem. 2. Orientare estetică ce acordă preeminenţă formei operei de artă, considerată ca un scop în sine şi nu ca expresie a conţinutului; izolare şi apreciere separată a laturii formale a operei de artă, autonomizarea ei. 3. Orientare metodologică în filozofia matematică contemporană, care susţine că matematica îşi găseşte deplina ei justificare în construcţia formală, perfect închisă şi izolată de orice adaos exterior. A fost fundată de D. Hilbert, care a opus-o intuiţionismului. 4. F. politologic = folosirea structurilor logico-matematice ale modulelor formale, a simulărilor în studiul ştiinţei politice. FORMALIST, -Ă (< fr. {i}) s. m. şi f., adj. 1. (Persoană) care dă dovadă de formalism (1). 2. (Persoană) protocolară, ceremonioasă. FORMALITATE (< fr.) s. f. 1. (DR.) Condiţie de formă cerută la săvârşirea unui act juridic, fie pentru ca acesta să producă efecte, fie pentru dovedirea existenţei sau conţinutului lui, fie pentru a-l face opozabil terţilor. 2. Cerinţă impusă de regulile de politeţe. FORMALIZA (< fr.) vb. I. 1. Refl. A se supăra, a se simţi jignit de nerespectarea unor reguli neînsemnate de politeţe. 2. Tranz. (LOG.) A supune enunţuri unui procedeu de formalizare. FORMALIZARE (după fr. formalisation) s. f. 1. Acţiunea de a (se) formaliza. 2. (LOG.) Procedeu prin care se dau regulile de formare a enunţurilor şi de derivare a lor unele din altele. FORMAN, Miloă (n. 1932), regizor american de film de origine cehă. Comedii ilustrând viaţa tinerilor cehi şi conflictul între generaţii („Asul de pică“, „Dragostea unei blonde"). După 1968, când imigrează în S.U.A., a turnat filme muzicale sau cu tematică socială („Desprinderea", „Hair“, „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, ,,Amadeus“). FORMANT (< fr., engl.) s. m. (LINGV.) Element constitutiv al unei entităţi lingvistice complexe (sunet, cuvânt, sintagmă, propoziţie etc.). FORMARE (< forma) s. f. 1. Acţiunea de a (se) forma. <> (LINGV.) Formarea cuvintelor = procedeu de îmbogăţire a vocabularului prin derivare (progresivă şi regresivă), compunere şi schimbarea valorii gramaticale (conversiune). 2. (METAL.) Proces tehnologic de confecţionare şi de asamblare a părţilor constitutive şi a miezurilor care alcă- tuiesc o formă de turnare. 3. Procedeu de fabricare, prin vulcanizare în matriţe, a unor obiecte de cauciuc cu contururi neregulate. 4. Ansamblul operaţiilor de turnare şi deshidratare a pastei fibroase, în vederea obţinerii unei benzi sau foi de hârtie. 5. Ansamblul operaţiilor prin care se dă unei piese de îmbrăcăminte o formă potrivită corpului. 6. Operaţie prin care se produc deformaţii permanente ale pieselor din piele pentru încălţăminte, în vederea mulării acestora pe calapod. 7. (EC) Formarea brută a capitalului fix (F.B.C.F.) = valoarea bunurilor durabile (cu excepţia celor de valoare mică) achiziţionate de o întreprindere (prin cumpărare sau din producţie proprie) pentru a fi utilizate pe o perioadă mai mare de un an, ca şi valoarea bunurilor şi serviciilor încorporate capitalului fix (mijloacelor fixe), terenurilor şi activelor necorporale achiziţionate. Formarea netă a capitalului fix = F.B.C.F. din care s-a scăzut amortizarea inclusă în cheltuieli. FORMAT1 (< forma) s. n. Acţiunea de a forma; formare. ❖ Maşină de f. = maşină care execută îndesarea amestecului de formare în cutii de miez şi alte dispozitive, în vederea obţinerii miezurilor şi formelor de turnătorie. FORMAT2 (< fr.) s. n. Ansamblu! dimensiunilor care caracterizează forma şi mărimea unui corp plat. <0- F. de hârtie = f. al produselor de hârtie dreptunghiulare standardizate, având laturile în raportul 1/v^; formatul de bază are aria de 1 m2. F. de imprimate = formatul unui produs finit (carte, broşură, revistă etc.), exprimat în funcţie de numărul de pagini care rezultă dintr-o coală întreagă tipărită pe ambele feţe. F. de text = formatul textului cules, inclusiv clişeele şi albitura, aşezate în formă de pagină pentru a fi tipărit; dimensiunile f. de t. se exprimă în unităţi tipografice: cuadraţi, cicero sau puncte tipografice. ♦ (INFORM.) Mod de prezentare a datelor sau instrucţiunilor unui program pe un suport de informaţie (f. extern) sau în memorie (f. intern). FORMAT3, -Ă (< forma) adj. Maturizat, matur. FORMATARE (după fr.) s. f. Operaţie care pregăteşte un disc magnetic pentru a putea fi folosit de calculator; constă în înscrierea pe disc a unor informaţii de control şi ştergerea (totodată) a eventualelor date înregistrate. FORMATIV, -Ă (< fr.) adj. Care serveşte sau contribuie la formarea cuiva sau a ceva. FORMATOR 352 FORMATOR1, -OARE (< forma) subst. 1. S. m. şi f. Muncitor calificat care confecţionează forme de turnătorie. 2. S. n. Aparat de laborator folosit pentru formarea foilor de pastă de hârtie sau de semifabricate fibroase care urmează să fie supuse încercărilor de determinare a caracteristicilor fizico-chimice. FORMATQR2 (< engl.) s. n. (INFORM.) Program care realizează conversia datelor, din format extern în format intern. Conversia poate fi prestabilită sau realizată pe baza unei declaraţii de format. FORMAŢIE (FORMAŢIUNE) (< fr., lat.) s. f. 1. Alcătuire, întocmire, organizare, constituire. O* (BIOL.) Formaţiune vegetală = vegetaţie specifică unui anumit habitat, existentă pe suprafeţe întinse (de ex. tundra, pădurile de conifere, preeria, stepa, pădurea tropicală etc.). 2. (GEOL.) Complex de roci care se disting prin anumite particularităţi ale compoziţiei lor şi care s-au format în anumite condiţii geologice (de geosinclinal, de platformă etc.), într-o anumită perioadă de timp, pe mari întinderi ale scoarţei Pământului. 3. Formaţiune socială = tip de organizare socială. în şcoala franceză de sociologie a lui F. Le Play, f.s. indică modul de organizare a societăţii care-şi împrumută caracteristicile generale de la tipurile de familie: patriarhale, particulariste şi instabile. Sociologia germană face distincţie între f. comunitară (bazată pe obiceiuri, legături de sânge, de rudenie, de vecinătate şi spirituale) şi f. societală (bazată pe convenţie, contract sau credit). Marxismul a impus acest termen cu înţelesul de orânduire istorică, determinată de gradul dezvoltării forţelor productive şi de tipul relaţiilor economice predominante. în acest sens, Marx distinge: orânduirea comunei primitive, sclavagistă, feudală, capitalistă şi comunistă. 4. Mod de dispunere a militarilor pentru un anumit scop (ex. f. de luptă sau f. de marş). 5. Componenţa unei echipe sportive; echipă sportivă. ♦ Modul de dispunere (în coloană sau în linie) a mai multor sportivi. ♦ Ansamblu, echipă artistică. 6. Combinaţie de cifre, de figuri sau de poziţii la unele jocuri (şah, loto etc,). FORMĂ (< fr., lat.) s. f. 1. înfăţişare, aspect exterior al unui corp, al unei figuri, al unei făpturi. ♦ (La pl.) Conturul corpului, siluetă. 2. (FILOZ.) în filozofia tradiţională, natura sau esenţa unui lucru, distinctă de materia lui; model ontologic, structură existând separat de lumea obiectelor sensibile (la Platon); principiu întemeind individualul în ordine universală şi făcând posibilă cunoaşterea conceptuală, opus şi determinant în raport cu materia (la Aristotel). în filozofia modernă, f. denumeşte structuri ale gândirii care fac posibile sesizarea şi înţelegerea datelor simţurilor (la Kant, formele a priori ale sensibilităţii: spaţiul şi timpul; cele 12 categorii ale intelectului; ideile transcendentale ale raţiunii). ♦ (ETICĂ) Normă morală care trebuie respectată într-o conduită. (LOG.) F. logică = structură sau schemă de organizare a conţinutului gândirii obţinută prin înlocuirea cuvintelor care au sens cu variabile şi constante logice. F.l. sunt: noţiunea, judecata, inferenţa. ♦ (GEOM., TEHN.) Proprietate a unei figuri care depinde numai de raporturile dintre diferitele ei dimensiuni. 3. (LOG.) F logică = structura mintală care reflectă realitatea obiectivă în generalitatea şi esenţialitatea ei pe bază de abstracţii. F.l. fundamentale sunt noţiunea, judecata şi raţionamentul. 4. Organizarea internă a elementelor constitutive ale operei de artă realizată prin intermediul mijloacelor şi modalităţilor de expresie specifice ei. 5. Fel, chip, mod. -0 Loc. De formă = pentru a salva aparenţele; formal. ♦ Expr. A fi în formă = a fi în bună dispoziţie fizică sau intelectuală. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială. 7. Forma actului juridic = modul concret în care trebuie să se exprime/exteriorizeze consimţământul la încheierea unui act juridic (ex. f. autentică, f. scrisă, f. solemnă). 8. Dispoziţie legală cu procedură. 9. (LINGV.) învelişul sonor al unui cuvânt prin care se exprimă sensul, valoarea sau funcţia gramaticală a acestuia; organizarea fonologică a substanţei fonice. 10. (GEOGR.) F. de relief = aspect exterior al suprafeţei terestre, rezultat al interacţiunii agenţilor geografici interni şi externi, care, raportat la un plan de referinţă, poate fi pozitiv (câmp, movilă, deal, munte) sau negativ (crov, dolină, vale, depresiune etc.). 11. Tipar (2). ^ F. de turnare = element sau ansamblu de elemente constituit din cavitatea în care, prin turnarea materialului metalic lichid, se obţine, prin solidificarea acestuia, piesa turnată. F de tipar = piesă plană sau curbă, din metal, material plastic etc. formată din elemente individuale sau monolită, după care se execută, prin imprimare, tiparul (1) (ex. placa de stereotipie, placa litografică, zaţul realizat prin culegere etc.). 12. F. muzicală = totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie, factură etc.) care redau conţinutul (de idei, sentimente etc.), într-o lucrare muzicală; (în sens restrâns) structura unei lucrări muzicale (corelaţia dintre părţile ei, particularităţile ritmului şi armoniei, modul de expunere a temei etc.). FORMIAT (< fr.) s. m. Sare a acidului formic. FQRMIC, -Ă (< fr.; {s} lat. formica „furnică") adj. Acid f. = acid organic, lichid incolor, volatil, corosiv, răspândit în regnul vegetal şi animal (a fost extras prima dată din corpul furnicilor roşii), întrebuinţat la vopsirea lânii, ca antiseptic etc. Aldehidă f. =<*formal-dehidă. FORMIDABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care uimeşte prin însuşiri neobişnuite; extraordinar. FORMOL (< fr., germ.) s. n. Soluţie apoasă de formaldehidă, cu miros puternic, înţepător (ingerarea accidentală provoacă tulburări grave în organism), utilizată la formolizare; formalină. FORMOLIZARE (< formol) s. f. 1. Dezinfectare cu formol a unei încăperi şi a obiectelor contaminate cu microorganisme patogene. 2. Tratare a unui cadavru cu o soluţie de formol pentru a conserva structura celulelor, a ţesuturilor şi a organelor şi ca măsură epidemiologică preventivă. FORMOLIZQR .(< fr.) s. n. Cutie compartimentată pentru sterilizarea instrumentelor şi materialelor sanitare prin formolizare. FORMOSA 1. Prov. federală în N Argentinei; 72,1 mii km2; 363 mii loc. (1991). Centru ad-tiv.: Formosa. Cultura maniocului şi bumbacului. 2. Oraş în NE Argentinei, port pe râul Paraguay, centru ad-tiv al prov. omonime; 166 mii loc. (1991). Prelucr. lemnului. Ind. textilă şi alim. (zahăr). 3. Denumirea portugheză a ins. Taiwan. FORMULA (< fr.) vb. I tranz. A da o formă precisă unei gândiri, unei hotărâri etc.; a exprima prin cuvinte; a.enunţa. FORMULA 1, tip de automobile de curse de mare viteză, cu un singur loc, destinate competiţiilor în circuit sau pe parcursuri ferme. în fiecare an se desfăşoară Campionatul mondial al mărcilor şi piloţilor de automobile de F.1, pe parcursul a 16 mari circuite (pentru care se acordă Mari premii şi punctaje), selecţionaţi după timpul obţinut în calificări. Mari campioni ai F. 1: M. Fangio, E. Fittipaldi, J. Stewart, N. Lauda, A. Prost, N. Mansell, A. Sena. FORMULAR (< fr.) s. n. Imprimat care se completează în vederea întocmirii unui act, a unui tabel etc. 353 FORT LAUDERDALE FORMULĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Enunţ precis al regulii de urmat pentru efectuarea unei anumite operaţii. ♦ Frază-tip folosită în anumite ocazii sau la redactarea unor acte, sentinţe etc. -O F de politeţe = formă convenţională de exprimare sau de adresare. 2. (MAT.) Relaţie, în general simbolică, care exprimă o proprietate cu caracter general şi serveşte la rezolvarea problemelor de acelaşi gen (ex. aria triunghiului = (b x ţj / 2; (a + b)2 = â2 + 2ab + b2). ^ Formulele lui Cardano = f. pentru găsirea soluţiilor ecuaţiilor polinomiale de gradul trei. F lui Euler = relaţie între numărul nodurilor, al muchiilor şi a! feţelor unui graf planar. F lui Leibniz-Newton = f. de calcul al integralei definite plecând de la o primitivă a funcţiei de integrat. F lui Moivre = f. pentru ridicarea la o putere a unui număr complex scris sub formă trigonometrică. F lui Taylor = f. de dezvoltare în serie de puteri a unei funcţii. 3. F chimică = f. care exprimă compoziţia calitativă şi cantitativă a moleculelor unei substanţe folosind simbolurile chimice. -O F. brută = f. chimică indicând natura elementelor şi proporţia relativă a numărului de atomi din aceste elemente care compun molecula. F. moleculară = f. chimică indicând natura şi numărul atomilor elementelor care compun molecula. F structurală = reprezentare simbolică a modului de aşezare a atomilor într-o moleculă, în care se indică legăturile de valenţă dintre atomii componenţi, ordinea legării atomilor şi valenţele fiecărui atom care intră în alcătuirea moleculei. 4. F contabilă - procedeu convenţional de exprimare, sub forma unei egalităţi, a soluţiei adoptate în urma analizei contabile, privitoare la înregistrarea în conturi corespondente a unei operaţii economice sau financiare. 5. F florală = mod de reprezentare a părţilor constitutive ale unei flori prin litere, cifre şi Werner Forssmann semne. 6. F. dentară = mod de înscriere grafică a dentiţiei (la copii cu cifre romane, la adulţi cu cifre arabe). 7. Mijloc, soluţie. FOROTIC, com. în jud. Caraş-Severin; 1 951 loc. (1995). Expl. de granit. Biserică de lemn (sec. 19) în satul Surducu Mare. FORPI.C (< germ.) s. n. Compartiment etanş la prora unei nave. FORRESTER [foristor], Jay Wright (n. 1918), inginer american. Cercetări şi invenţii în domeniul înmagazinării informaţiei la calculatoarele digitale prin folosirea dispozitivelor magnetice de memorare. FORSSMANN, Werner (1904-1979), chirurg şi urolog german. Prof. univ. la Mainz. A autoexperimentat primele cateterisme cardiace. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1956), împreună cu D.W Richards şi A.F. Cournand. FORSTER [fasta], Edward Morgan (1879—1970), romancier englez. Folosind tehnica tradiţională, abordează cu sobrietate stilistică, într-o manieră reflexivă, complexitatea relaţiilor umane („O cameră cu vedere", „Howard’s End“, „O călătorie în îndia“). Contribuţii la estetica romanului („Aspecte ale romanului"). FORSTERIT (< fr.) s. n. Silicat natural de magneziu din grupa divinei, cenuşiu-gălbui, sticlos, întâlnit în rocile care au luat naştere în urma meta-morfismului de contact al calcarelor şi dolomitelor, uneori şi în erupţiile vulcanice (ex.: Vezuviu), precum şi în unele roci magneziene. Se produce şi artificial pentru industria materialelor refractare. FORSYTHE [forsait], William (n. 1955), dansator şi coregraf american. A înnoit mijloacele de expresie, a creat tehnici noi în arta dansului clasic. FORŞP^N (< germ.) s. n. Film alcătuit, în scopuri publicitare, din secvenţe extrase dintr-un film de lungmetraj. FORT (< fr.) s. n. Lucrare de fortificaţie, construită din zidărie, cu contur poligonal, care face parte dintr-o linie fortificată. FORT [fo:r], Paul (1872-1960), poet francez. Balade, ecloge, imnuri, ode, idile de o rară muzicalitate, realizată prin ritm şi asonanţe („Balade franceze"). A fondat în 1890, la Paris, Teatrul de artă de orientare simbolistă. FORTALEZA [forţai eza], oraş în NE Braziliei, port la Oc. Atlantic, centru ad-tiv al statului Ceara; 2,04 mii. loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Important centru comercial. Ind. bumbacului; fabrici de zahăr. Export de zahăr, cafea, bumbac. Pescuit de languste. Două universităţi, şase muzee, cinci teatre. întemeiat în 1609. FORTĂREAŢĂ (după fr. forteresse) s. f. Loc important din punct de vedere militar, puternic întărit, pregătit pentru apărarea circulară de lungă durată, în caz de asediu. ^ F. zburătoare = denumire dată, în 1942, bombardierelor grele americane, Boeing B-17 şi apoi bombardierelor B-29 (1944), B-36 (1949), B-52 (1949) şi B-58 (1956). FORT-DE-FRANCE [for da frăs], oraş, port la M. Caraibilor, centrul ad-tiv al ins. Martinica, situat în SV ins.; 100 mii loc. (1990). Aeroport internaţional, încălţ., zahăr, conserve de fructe şi rom. în 1839 a fost distrus parţial de un cutremur, iar în 1890, de incendii. Vechiul nume: Fort-Royal. FORTE (< it.) adj. invar., adv. 1. Adj. invar. Tare, puternic. 2. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăţi muzicale) Cu intensitate, tare. Forte fortissimo - extrem de tare. FORTESCUE [fatiskiu:], Sir John (c. 1385—c. 1479), jurist şi om politic englez. Judecător principal la Curtea Regală; autor al unor lucrări de teorie politică, în care a definit trăsăturile monarhiei constituţionale engleze („De laudibus legum Angliae"). FORTH [face], fl. în N Marii Britanii (Scoţia); 158 km. Izv. de pe pantele sudice ale M-ţilor Grampian, la NV de Glasgow, şi se varsă în Marea Nordului prin estuarul Firth of Forth. Comunică cu fl. Clyde printr-un canal navigabil de 64 km lungime. FORTIFIANT, -Ă (< fr.) adj. (Livr.; despre medicamente) întăritor; tonic. FORTIFICA (< fr., lat.) vb. I tranz. 1. A întări un loc cu ajutorul unor fortificaţii. 2. A întări organismul, a-l face mai puternic, mai rezistent; a oţeli. FORTIFICAŢIE (< fr., lat.) s. f. Lucrare permanentă de apărare, construită în scopul de a feri forţa vie şi mijloacele de luptă proprii de focul şi mijloacele de nimicire ale inamicului. FORTINI, Franco (pseud. lui F Lattes) (n. 1917), poet şi critic literar italian. Poezie relevând drama omului modern într-o lume dominată de îndoială şi minciună („O dată pentru totdeauna. Poezii 1938—1973“, „Peisaj cu şarpe"). Studii critice („Optzeci de voci pentru un dicţionar de literatură"). Memorii de călătorie; traduceri. FORT-LAMY [for-lami], denumirea, până în 1973, a oraşului N’Djamena. FORT LAUDERDALE [fart bdardeil], oraş în SE S.U.A. (Florida) pe coasta FORT MYERS 354 Oc. Atlantic; formează cu Miami o aglomeraţie urbană de 3,2 mil. loc. (1990). Aeroport internaţional. Aparatură audio şi video. Construcţii aeronautice. Centru turistic şi bancar. Universitate. FORT MYERS [fo:rt mabrs], oraş în SE S.U.A. (Florida), port pe ţărmul G. Mexic, la S de Tampa; 335,1 mii loc. (1990, cu suburbiile). Constr. de maşini (instrumente medicale), echipament electronic, prelucr. lemnului, ţigarete. Export de produse agricole. Turism. Staţiune balneoclimaterică. FORTRAN (< engl. Formula] Tranislation]) s. n. (INFORM.) Limbaj de programare introdus în 1956; conceput pentru calcule tehnico-ştiinţifice, dar cu utilizări şi în alte domenii. Are diverse versiuni, dintre care cea mai cunoscută este F. IV. FORT SMITH [fo:rt smiej, oraş în partea central-sudică a S.U.A. (Arkansas), la confl. râurilor Arkansas şi Poteau, la SE de Tulsa; 176 mii loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Electrotehnică, laminate, piese auto, instrumente optice, frigidere, sticlă, mobilă; ind. alim. FORTUIT, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Venit pe neaşteptate, în mod neprevăzut; întâmplător. <0> (DR.) Caz f. = eveniment independent de culpa debitorului, care-l împiedică pe acesta să-şi execute o obligaţie, apărându-l, în consecinţă, de răspunderea pentru neexecutare, dar care, spre deosebire de forţa majoră, are un caracter intern faţă de activitatea debitorului. FORTUNA (în mitologia romană) Zeiţa sorţii schimbătoare. Reprezentată ţinând cornul abundenţei (ca dătătoare de belşug), cu o cârmă de corabie (întrucât ea „cârmuieşte“ destinul oamenilor) şi, cel mai adesea, legată la ochi (deoarece împarte darurile sale la întâmplare). în cultul popular roman era implicit şi zeiţa norocului. La greci, Tyche. ♦ S. f. (Livr.) Soartă, destin. FORTUNATOV, Filipp Fiodorovici (1848—1914), lingvist rus. Fondator al Şcolii lingvistice de la Moscova. Specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene şi în lingvistica generală („Compendiu de fonetică comparată a limbilor indo-europene“). FOŞTUNY, Mariano (y Carbô) (1838—1874), pictor şi gravor catalan. Compoziţii istorice şi de gen („Penitenţa unui eremit11, „Vicaria11), scene exotice („Santinela arabă11, „îmblânzitorul de şerpi“, „Interior de bazar11), care au avut influenţă asupra picturii spaniole şi italiene din sec. 19. Fortuna FORT WALTON BEACH [fo:rt uşlton bj:tj], oraş în SE S.U.A. (Florida), pe ţărmul G. Mexic; 143,8 mii loc. (1990, cu suburbiile). Ind. electronică şi aeronautică. Sporturi nautice (iahting). FORT WAYNE [fo:rt uein], oraş în NE S.U.A. (Indiana); 363,8 mii loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru comercial şi financiar. Constr. de aparataj electrotehnic, maşini agricole, utilaj minier, pompe, autocamioane, anvelope, macarale. Institut de tehnologie. întemeiat în 1692. FORT WORTH [fo:rt uace], oraş în S.U.A. (Texas), la V de Dallas; 1,33 mil. loc. (1990, cu suburbiile). Formează, împreună cu Dallas, o conurbaţie de 3,9 mii. loc. Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Piaţă pentru cereale şi animale. Prelucr. petrolului; constr. aeronautice, electronică, utilaj petrolier, poligrafie, conf., produse din carne. Universitate (1873). Planetariu. întemeiat în 1849. FORŢA (< it-, fr.) vb. I tranz. 1. A sili, a constrânge, a obliga la ceva. ♦ Refl. A se strădui, a se sforţa, a face un efort. 2. A mânui cu violenţă un mecanism, deteriorându-l; a sparge, a strica. -0» Expr. A forţa (cuiva) mâna = a constrânge (pe cineva) să facă ceva. ♦ A supune la un efort prea mare o maşină, un animal etc. FORŢAT, -Ă (< forţa) adj. 1. Făcut sau impus cu forţa, prin constrângere. Aterizare f. = aterizare impusă de împrejurări nefavorabile. ♦ (Despre uşi, lacăte) Deschis cu forţa. 2. Nenatural, nefiresc, silit; artificial, fals. FORŢĂ (< it., fr.) s. f. 1.1. Capacitate pe care o au fiinţele vii de a depune un efort; putere fizică, vigoare, tărie. <0> Expr. Tur de forţă = acţiune care cere multă energie şi îndemânare, 2. Tărie, putere. ♦ Energie (morală). ♦ Aptitudine, capacitate, putinţă de a realiza ceva. (EC.) F. de muncă = capacitate de muncă a omului; totalitatea aptitu- dinilor fizice şi intelectuale ale omului, pe care le pune în funcţiune atunci când creează bunuri economice; p. ext totalitatea persoanelor ce dispun de capacitate de muncă. Forţa productivă a muncii = eficacitatea posibilă a cheltuirii muncii; capacitatea potenţială a forţei de muncă de a produce, într-o anumită perioadă de timp, o anumită cantitate de bunuri economice. ^ Forţe sociale şi politice = expresie desemnând categorii sociale, partide politice şi organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale care acţionează în vederea atingerii unor ţeluri programatice comune şi care determină cursul evenimentelor social-politice. 3. (MILIT.) Forţe armate = totalitatea forţelor militare ale unui stat (trupe de uscat, forţe aeriene, forţe maritime); armată. F. vie = expresie prin care se denumeşte în mod obişnuit, pe câmpul de luptă, personalul militar. II. (FIZ.) Mărime vectorială reprezentând acţiunea ce poate modifica starea de mişcare a unui corp sau care îl poate deforma. Se măsoară în newtoni (Sl) sau unităţi de măsură tolerate: dină şi kilogram-forţă. F centrifugă v. centrifug. F. centripetă v. centripet. F. Coriolis v. Coriolis. F. electromotoare v. electromotor. (TEHN.) F. de tracţiune v. tracţiune (1). III. 1. Putere de constrângere. -O Loc. Cu forţa = în mod forţat, cu sila. Prin forţa împrejurărilor = constrâns de motive obiective. 2. (DR.) Caz de forţă majoră = a) împrejurare independentă de culpa debitorului, care, împiedicându-l să-şi execute obligaţia şi neputând fi înlăturată, are drept efect exonerarea acestuia de răspundere pentru neexecutare; b) P. ext. Situaţie în care cineva nu poate acţiona sau proceda aşa cum ar dori, din cauza unor împrejurări constrângătoare. O F. probantă = putere doveditoare a unui mijloc de probă. FORUM (cuv. lat.) subst. v. for (1). FORUM, publicaţie lunară editată de Ministerul învăţământului şi Redacţia publicaţiilor pentru străinătate „România11. Apare la Bucureşti din 1969. Serie nouă a „Revistei învăţământului Superior (1959-1968). FORZATO (cuv. it.) [forţato] adv. (Indică modul de executare a unei bucăţi muzicale) Puternic, accentuat. FQRZAŢ (< germ.) s. n. Filă dublă de hârtie groasă, albă sau colorată, având formatul cărţii, care fixează blocul de carte de scoarţă. FOSĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (GEOL.) Porţiune alungită şi îngustă a unui geosinclinal în care predomină mişcări de scufundare accentuate, încadrată de 355 FOSSE două cordiliere; caracterizată prin depozite geologice groase, fine, de facies de mare adâncă, lipsite de discordanţe şi afectate uneori de metamorfism. Sin. intrageosinclinal. -O (GEOGR.) Fosă abisală v. abisal. 2. (ANAT.) Depresiune, şanţ sau orificiu de pe suprafaţa unei structuri anatomice (ex. f. nazală, f. iliacă). 3. (ARHIT.) Spaţiu aflat sub avanscenă, destinat de obicei orchestrei. FOSBURY [fasbari], Richard (Dick) (n. 1947), atlet american. Campion olimpic (México, 19G8) ia săritura în înălţime (2,24 m). A iniţiat stilul „flop". FOSCOLO, Ugo (1778-1827), scriitor italian. Adept al Risorgimento-ului, a fost exilat şi a murit la Londra. Lirică de inspiraţie preromantică (ciclul de versuri „Ode", „Mormintele*1; tragediile „Tieste“, ,,Ajax“); romanul „Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis". Eseuri. FOSFAGEN (< fr.) s. n. Fosfocrea-tină. FOSFATARE (< după fr. phosphatation) s. f. 1. Operaţie de tratare a mustului de struguri cu soluţie de fosfat de calciu pentru a activa fermentarea şi a mări proporţia de alcool. 2. Operaţie de acoperire a suprafeţelor metalice cu un strat subţire de fosfaţi cristalini, în vederea protecţiei anticorosive, a înlesnirii efectuării unor operaţii sau a măririi durabilităţii tăişului unor scule aşchietoare. FOSFATAZE (< fr. {i}) s. f. pl. (BtOCHIM.) Enzime care catalizează hidroliza esterilor monofosforici, participând la metabolismul glucidelor, acizilor nucleici ş.a. Dozarea f. este folosită în scop diagnostic în hematologie. FOSFATl.DE (< fr. {i}) s. f. pl. (BIOCHIM.) 'Substanţe din clasa lipidelor, esteri ai acizilor graşi cu alcooli polivalenţi în a căror moleculă intră fosforul, prezente mai ales în ţesutul nervos; fosfolipide. FOSFAŢI (< fr. {i}) s. m. pl. Săruri ale acidului fosforic. Au rol deosebit în organism, mai ales în procesele energetice, x ^ Fosfat de calciu = sare de calciu a acidului fosforic; îngrăşământ agricol care conţine fosfat primar de calciu, numit şi superfosfat. Fosfat de sodiu = sare de sodiu a acidului fosforic; este întrebuinţat în analiza chimică şi la dedurizarea apei. FOSFÇNE (< fr.; {s} gr. phos „lumină“ + phaino „a apărea") s. f. Tulburări vizuale (lumină vagă, scântei etc.) ce apar şi pe un fond psihic normal, prin excitaţii mecanice ale retinei. FOSFJNĂ (< fr. {i» s. f. Hidrogen fosforat. FOSFJT (< fr. {i}) s. m. Sare a acidului fosforos. FOSFOBACTERIN s. m. îngrăşământ agricol ce conţine culturi de bacterii (Bacillus mégathérium, var. phosfa-ticum), care transformă fosforul din compuşii organici ai solului în compuşi uşor asimilabili pentru plante. FOSFOCREATINĂ (< engl., fr. ffl) s. f. Compus organic (derivat fosforat al creatinei) care participă la procesele metabolice ale contracţiei musculare; fosfagen. FOSFOGjPS s. n. îngrăşământ agricol rezultat ca deşeu în urma fabricării acidului fosforic, a fosfatului trisodic. Conţine 75% gips şi 8,5% fosfor şi se foloseşte pe sărături. FOSFOLIPIDE (< fr.) s. f. pl. Fosfa-tide. FOSFOPROTEIDE (< fr. {i}) s. f. pl. Proteine conjugate, esteri ai acidului fosforic cu diverşi hidroxiaminoacizi (ex. cazeina, vitelina). FOSFOR (< fr. {i}; {s} gr. phosphoros „purtător de lumină") s. n. Element chimic (P; nr. at. 15, m. at. 30,974). Funcţionează în combinaţii în stările de valenţă 3 şi 5. Se găseşte în natură, mai ales sub formă de fosfaţi (principalul mineral este apatitul), în organismul animal (oase, nervi, urină), în guano şi în solurile fertile. Prezintă mai multe modificaţii alotropice. -0- F. alb, masă albă, uneori gălbuie, moale ca ceara (p.t. 44°C, p.f. 287°C), solubil în sulfură de carbon, foarte activ din punct de vedere chimic, toxic, inflamabil, fosforescent; se păstrează sub apă; luminează în întuneric. F. roşu, modificaţie alotropică stabilă, netoxică, folosită la fabricarea chibriturilor. F. a fost descoperit de alchimistul H. Brand în 1669. FOSFORESCENT, -Ă (< fr.) adj. Care poate produce fosforescenţă. FOSFORESCENŢĂ (< fr.) s. f. 1. Lu-minescenţa fosforului alb. 2. Proprietate a unor substanţe (ex. sulfura de calciu) de a emite radiaţii luminoase, în urma excitării atomilor acestora cu un flux de radiaţii incidente (ex. radiaţii ultraviolete). Emisia luminoasă se poate prelungi (ore, zile) după încetarea iradierii. FOSFORIC, -Ă (< fr.) adj. 1. Acid ~ = acid anorganic întrebuinţat la obţinerea de îngrăşăminte mixte, la sinteza glice-rofosfaţilor, la acidularea limonadelor, drept coagulant al latexului etc. Sin. acid ortofosforic. 2. Fig. Luminos, fosforescent, strălucitor. FOSFORJT (< fr. {i}) s. n. Varietate amorfă de apatit, compactă sau pă-mântoasă, negricioasă, concentrată sub formă de nodule sau concreţiuni în depozitele de fosfat de calciu sau fosfat tricalcic. Rezultă din acumularea şi transformarea resturilor organice bogate în fosfor (oase, dejecţii, cochilii etc.). Apare în depozite concreţionare sau oolitice interstratificate, în sedimente marine epicontinentale, lagunare şi în mlaştini întinse. Utilizat la fabricarea îngrăşămintelor agricole. FOSFOROS, -OASĂ (< fr.) adj. Acid ~ = acid anorganic solubil în apă, în alcool şi eter; întrebuinţat ca reducător puternic în chimia analitică. FOSFOROSCOP (< fr.; {s> fr. phosphore „fosfor" + gr. skopeo „a examina") s. n. Instrument pentru măsurarea duratei de emisie a luminii prin fosforescenţă. FOSFURl (< fr.) s. f. pl. Combinaţii binare ale fosforului cu metalele (ex. fosfura de zinc, întrebuinţată la combaterea rozătoarelor; fosfura de calciu, folosită ca intermediar în sinteza cianamidei de calciu etc.). FOSGÇN (< fr. {i>; {s> gr. phos „lumină" + gennao „a produce") s. n. Compus chimic gazos, foarte toxic, cu miros sufocant, puternic iritant al ochilor; intermediar în sinteze de medicamente şi de coloranţi, a fost folosit ca gaz de luptă. FOSHAN [foşan], oraş în S Chinei (Guangdong), în delta fl. Xi Jiang, în aglomeraţia urbană Guangzhou; 303 mii loc. (1990). Ind. constr. de maşini, textilă, porţelan. Meşteşuguri (olărie). Templul Zumiao (sec. 5). FOSI.L, -Ă (< fr., lat.) s. f., adj. 1. S. f. Rest sau urmă de organism animal ori vegetal din trecut, conservat în depozite sedimentare. Cu ajutorul f. se pot afla date privitoare la dezvoltarea vieţuitoarelor, iar dacă au avut o răspândire teritorială largă şi o evoluţie rapidă (f. conducătoare) se poate stabili vârsta geologică relativă a stratelor. 2. Adj. (Despre organisme, formaţii geologice etc.) Care a existat, care s-a format în trecutul geologic al Pământului. FOSILIZA (< fr.) vb. I refl. A se transforma în fosilă. FOSILIZARE (< fosiliza, după fr. fossilisation) s. f. Totalitatea fenomenelor fizice (încrustare) şi chimice (mineralizare, incarbonizare) care conduc la conservarea resturilor şi urmelor de organisme în scoarţa Pământului. FOSSE [fos], Bob (1925-1987), dansator, coregraf, cântăreţ şi realizator american de film. A debutat ca dansator (1948) pe Broadway şi ca cineast (1969) cu „Sweet Charity". Alte filme de succes: „Unora le place jazz-ul“, „Cabaret", „Lenny", „Star 80“. FOST 356 FOST, -Ă (< fi) adj. Care a avut o calitate, o funcţie, un nume etc. pe care nu le mai are (fost ministru). ♦ De altădată, de pe vremuri. ♦ Care a aparţinut în trecut cuiva, care şi-a pierdut vechea destinaţie. FOSTER [foster], Lawrence (n. 1941), dirijor american. Născut din părinţi originari din România. Carieră internaţională ca dirijor de orchestră simfonică şi de operă. A înregistrat integrala lucrărilor simfonice ale lui G. Enescu şi opera „Oedip". FOSTER [fosta], Sir Norman (n. 1935), arhitect şi urbanist britanic. Promotorul unui stil funcţional, bazat pe folosirea elementelor modulare (Cartierul rezidenţial Couldson-Surrey, Centrul artelor vizuale din Sainsbury, Norvegia, Muzeul de artă contemporană de la Nîmes, Franţa). FOŞNET (< foşni) s. n. Sunet uşor, produs de mişcarea sau de frecarea frunzelor, a mătăsii, 4 hârtiei etc.; foşnitură, freamăt. ♦ Susur. FOŞNI, (onomat.) vb. IV intranz. (Despre frunze, arbori, mătăsuri etc.; p. ext despre vânt) A produce un sunet uşor prin mişcare sau prin frecare. FOT (< fr. {i}; {s> gr. phot „lumină") s. m. Unitate de măsură (simbol: ph), reprezentând iluminarea unei suprafeţe de 1 cm2 pe care cade un flux luminos de 1 lumen; este egală cu 104 lucsi. FQTĂ (< tc.) s. f. Piesă din costumul popular românesc (bogat ornamentată) purtată de femei ca fustă în Muntenia, S Transilvaniei şi Moldova. Este alcătuită dintr-o ţesătură dreptunghiulară de lână şi se petrece în jurul corpului, de la brâu în jos. FOTBAL (< fr., engl.) s. n. Joc sportiv cu mingea, în care două echipe (a câte 10 jucători de câmp şi un portar) încearcă fiecare să introducă (cu piciorul sau cu altă parte a corpului în afară de mâini) mingea în poarta celeilalte echipe, marcând un gol. Se desfăşoară pe un teren cu lungimea de 100—110 m şi lăţimea de 64—75 m, la extremităţile căruia se află două porţi (7,32 x 2,44 m). Data oficială de apariţie a jocului este considerată 26 oct. 1863, când la Manchester s-a publicat şi primul regulament. Este introdus la Jocurile Olimpice în ediţia 1900, de la Paris. Campionatele Mondiale încep să se desfăşoare din 1930, iar cele europene din 1960. Alte competiţii importante: Liga Campionilor, Cupa Cupelor şi Cupa U.E.F.A. (Europa), Cupa Libertadores şi Artemio Franchi (în America de Sud), Cupa Intercontinentală, Supercupa Europei ş.a. F. american = joc sportiv inventat (1872, la Harvard) şi practicat în S.U.A., asemănător rugbiului. Se dispută între echipe de 11 jucători, un meci având, de obicei, patru reprize a 15 minute de joc efectiv. Terenul (91/49 m) are culoare de 4,5 m, ce trebuie cucerite progresiv şi seamănă cu o grilă. Echipamentul (cască, platoşă, apărători etc.) unui jucător cântăreşte în jur de 8 kg. FOTBALIST, -Ă (< fotbaf) s. m. şi f. Persoană care practică fotbalul. FOTIE sau FOTIUS (c. 820-891), teolog şi scriitor bizantin. Patriarh de Constantinopol (858—867 şi 877—886). Apărător al autonomiei Bisericii ortodoxe faţă de Biserica Romei. în conflict cu Papalitatea, a fost excomunicat de mai multe ori. La rândul său, în enciclica din 867 l-a acuzat de erezie şi l-a excomunicat pe papa Nicolae I, respingând în special dogma filioque. A formulat principii de doctrină şi exegeză biblică („Am-philochia“, „Myriobiblion", „Bibliotheca"). FOTINO, Dionisie (1769-1821), istoric grec. Originar din Patras, s-a stabilit în Ţara Românească (1804). Secretar al domnului loan Gheorghe Caragea. A elaborat, în Ib. greacă, o sinteză a istoriei poporului român până la 1818 („Istoria vechii Dachii, a Transilvaniei, a Valahiei şi a Moldaviei...“). FOTINO, George (1896-1969, n. Bucureşti), jurist şi istoric român. M. coresp. al Acad. (1945), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la explicarea originilor şi specificului dreptului românesc („Contribution à l’étude des origines de l’ancien droit coutumier roumain", „Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti“, „Pagini din istoria dreptului românesc"). FOTINO, Maria (n. 1917, Bucureşti), pianistă română. Interpretările sale în domeniul cameral şi solistic vădesc un temperament liric elevat. FOTINO (FOTINOPULOS), Mihail (Hiotul) (sec. 18), jurist grec. Stabilit la Bucureşti. Autor al unui manual de legi în limba greacă populară, conţinând extrase din „Bazilicale" şi alte culegeri de legi bizantine, adaptate la condiţiile epocii în care a trăit. Manualul, în forma din 1777, a servit la alcătuirea „Pravilniceştii Condici". FOTINO 1. Mişu F. (1886-1970, n. Bucureşti), actor român. Elev al lui Nottara şi Soreanu. Interpret de comedie („O noapte furtunoasă"). 2. Mihai F. (n. 1930, Bucureşti), actor român. Fiul lui F. (1). Roluri în repertoriul comic şi tragi-comic („O femeie cu bani" de G.B. Shaw; „Comedie de modă veche" de A. Arbuzov; „Idolul şi Ion Anapoda", de G.M. Zamfirescu). FOTO- Element de compunere din gr. phôs, photos „lumină" sau din fr. [photo]graphie ,,[foto]grafieu, servind la formarea unor substantive. FOTOAMPERMETRU (< fr. {i}) s. n. Instrument de măsurat intensitatea curenţilor de înaltă frecvenţă, prin determinarea emisiei luminoase a unui fir metalic adus la incandescenţă în momentul trecerii curentului electric. FOTOBIOLOGIE (< fr.) s. f. Capitol al biologiei care studiază acţiunea luminii asupra organismelor vii. FOTOCARTARE (< foto- + cartare, după germ.) s. f. (TOPOGR.) Tehnica întocmirii planurilor şi hărţilor topografice după fotograme cu ajutorul aparatelor fotogrammetrice. FOTOCARTOGRAF (< fr.) s. n. Aparat fotogrammetrie pentru realizarea automată a hărţilor pe bază de fotograme. FOTOCATAUZĂ (< fr. {i}) s. f. Cataliză selectivă produsă de lumină. FOTOCATOD (< fr. {i}) s. m. Catod a cărui emisie de electroni are loc prin efect fotoelectric extern. FOTOCELULĂ (< fr.) s. f. Celulă fotoelectrică. FOTOCH[MIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care ţine de fotochimie. *0 Reacţie f. = transformare chimică a substanţelor sub acţiunea luminii. FOTOCHIME (< fr. {i}) s. f. Capitol al chimiei care studiază reacţiile chimice declanşate sau accelerate de lumină. V. fotosinteză. FOTOCOLOGRAFIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Care se referă la fotocolografie. FOTOCOLOGRAFIE (< fr. {i» s. f. Procedeu de tipărire care foloseşte, ca formă de tipar, un strat de gelatină fotosensibil, transformat într-un clişeu imprimabil prin reproducere fotomeca-nică. FOTOCONDUCTIBILITATE (< fr., germ.) s. f. Conductibilitate electrică a semiconductorilor, stimulată prin iluminarea suprafeţei acestora; efect fotoelectric intern. FOTOCQPIE (< fr.) s. f. Copie fotografică (pozitiv, mai rar negativ) a unui document, text, a unei fotografii, fotograme etc. FOTOCROMIE (< fr. {i}; {s} foto- + gr. khroma „culoare") s. f. (Impr.) Fotografie în culori. FOTOCROMOGRAFfE (< fr.) s. f. Procedeu de fotografiere în culori sau de reproducere fotografică a tablourilor în culori; fotografie obţinută prin acest procedeu. 357 FOTOMONTAJ FOTOCROMOTIPOGRAFIE (< fr.) s. f. Procedeu fotomecanic de reproducere a culorilor pentru ilustrarea cărţilor, a revistelor etc. FOTOCROMOXILOGRAFjE (< fr.) s. f. Procedeu de tipărire multicoloră, cu clişee gravate în lemn, care sunt confecţionate prin reproducere fotografică; stampă colorată obţinută prin acest procedeu. FOTOCULEGERE (< foto- + culegere) s. f. 1. Procedeu fotomecanic de culegere a unui text în vederea tipăririi. 2. Maşină de f. = maşină de cules care se bazează pe aceleaşi principii ca şi linotipul, dar, spre deosebire de acesta, este echipată cu un aparat fotografic şi cu clişee pe care sunt imprimate semnele tipografice. FOTODERMATQZĂ (< fr.) s. f. Afecţiune cutanată provocată de expunerea la razele solare. FOTODEZINTEGRARE (după fr. photodésintégration) s. f. Dezintegrare a unui nucleu atomic în urma absorbţiei unui foton de radiaţie X sau Y de mare energie. FOTODIODĂ (< fr.) s. f. Diodă semiconductoare polarizată invers, bazată pe efectul fotoelectric intern. FOTOELASTICIMETRIE (< fr. {i}) s. f. Metodă optică de studiere a tensiunilor dintr-o piesă prin determinarea tensiunilor care apar într-un model transparent al acesteia. FOTOELASTICITATE (< fr. {i>) s. f. Proprietate a corpurilor izotrope transparente de a deveni anizotrope (biréfringente) sub acţiunea unor forţe exterioare, care dau naştere la tensiuni mecanice. A fost descoperită (1813) de fizicianul german J. Seebeck. FOTOELECTRIC, -Ă (< fr. Celulă f. = dispozitiv bazat pe efectul fotoelectric, cu ajutorul căruia energia luminoasă se transformă în energie electrică; element esenţial în construcţia bateriilor solare. FOTOELECTRON (< fr. {i}) s. f. Electron emis prin efect fotoelectric. FOTOELEMENT (< engl.) s. n. Dispozitiv semiconductor cu o joncţiune p-n, care transformă energia luminii incidente în energie electrică; pilă (sau celulă) fotovoltaică. FOTOEMISIE (< fr.) s. f. Emisie fotoelectronică; efect fotoelectric extern. FOTOEXCITARE (< foto- + excitare) s. f. Excitare suferită de un nucleu, atom sau moleculă, în urma absorbţiei de radiaţii cu lungimi de undă convenabile. FOTOFOBIE (< fr. {i>; {s} foto- + gr. phobos „frică") s. f. Sensibilitate exagerată (până la aversiune) a ochiului la lumină, întâlnită în unele boli oculare, în meningite etc. FOTOFOREZĂ (< fr. fi}; {s> foto- + gr. phoresis „deplasare") s. f. (FIZ.) Mişcare a particulelor microscopice sub acţiunea unei iluminări puternice. FOTOGENIC, -Ă (< fr.; {s> foto- + gr. gennao „a produce") adj. Care are calităţi pentru a fi reprodus în mod avantajos în fotografie sau în film. FOTOGENIE (< fr.) s. f. însuşirea de a fi fotogenic. FOTOGRAF (< fr. {i}) s. m. Persoană care fotografiază; specialist în tehnica fotografică. FOTOGRAFIA (< fr.) vb. I tranz. A fixa imaginea instantanee a unei persoane, a unui peisaj etc. pe o placă sau pe un film fotografic cu ajutorul unui aparat fotografic; a realiza o fotografie. FOTOGRAFIC, -Ă (< fr. fi}) adj. Referitor la fotografie; care serveşte pentru fotografiere. -0* Aparat f. = dispozitiv optic cu ajutorul căruia se fotografiază; este format din obiectiv, diafragmă, obturator, declanşator, camera obscură, caseta filmului, vizor etc. ♦ Obţinut pe cale fotografică. FOTOGRAFIE (< fr. {i}; {s} foto- + gr. graphe „scriere, desen") s. f. Imagine stabilă, pozitivă, obţinută pe hârtie specială (fotografică), în urma unor procese fotochimice primare (expunerea la lumină a stratului fotosensibil) şi a unor reacţii chimice secundare (developare şi fixare). Există fotografii alb-negru şi color, şi fotografii în infraroşu şi ultraviolet, prin care se vizualizează obiecte şi fenomene inaccesibile vederii umane. Sin. poză (1). ♦ Tehnica fotografierii. FOTOGRAMĂ (< fr. fi}) s. f. Foto-grafie luată, de obicei, din avioane special dotate sau de pe anumite puncte geodezice dominante ale scoarţei Pământului, care oferă o perspectivă centrală şi elemente de orientare interioară bine stabilite; folosită în geodezie, topografie şi cartografie. FOTOGRAMMETRIE (< fr. {i}; foto- + gr. gramma „scriere" + metron „măsură") s. f. Ramură a topografiei care studiază principiile, metodele şi procedeele de determinare a formei şi dimensiunilor obiectelor pe baza fotogramelor. Se deosebesc f. aeriană (aerofotogrammetrie) şi f. terestră (geofotogrammetrie). FOTOGRAMMETRU (< germ.) s. n., s. m. 1. S. n. Aparat cu care se fac fotograme. 2. S. m. Tehnician care se ocupă cu operaţii de fotogrammetrie. FOTOGRAVURĂ (< fr.) s. f. 1. Pro-cedeu fotografic cu care se pot obţine clişee în vederea imprimării planşelor în tipografie; gravură obţinută prin acest procedeu. 2. Heliogravură. FOT OL AP AR ASCO P | E (< fr.) s. f. Laparascopie cu înnregistrarea fotografică a imaginilor. FOTOLITOGRAFIE (< fr. {i» s. f. 1. Procedeu de executare a formelor de tipar prin fotografiere pe o piatră litografică sau pe o placă metalică; reproducere obţinută prin acest procedeu. 2. Procedeu de fabricare a circuitelor integrate. FOTQLIU (< fr.) s. n. Scaun mare, de obicei capitonat şi prevăzut cu reze-mători pentru braţe. <0> Fotoliu-pat = f. extensibil, care poate fi folosit ca pat. FOTOLI.ZĂ (< fr.; {s> foto- + gr. lysis „desfacere") s. f. Descompunere chimică a unei substanţe sub acţiunea luminii (ex. disocierea, ionizarea etc.). FOTOLUMINESCENŢĂ (< fr.) s. f. (FIZ.) Luminescenţă a unor substanţe datorită iluminării lor sau a iradierii cu radiaţii ultraviolete ori cu radiaţii X (ex. fluorescenta şi fosforescenţa). FOTOMÇTRIC, -Ă (< fr. {&) adj. Referitor la fotometrie; al fotometrului. FOTOMETRIE (< fr. fi» s. f. Capitol al opticii care se ocupă cu studiul şi măsurarea mărimilor caracteristice radiaţiilor luminoase. ^ Fotometria radiaţiei studiază mărimile fizice obiective ale radiaţiei (energie radiantă, flux energetic, emitanţă energetică). Fotometria vizuală studiază mărimile subiective corespunzătoare (ex. cantitatea de lumină, intensitatea luminoasă etc.). FOTOMÇTRU (< fr. {i}; (s> foto- + gr. metron „măsură") s. n. Instrument optic utilizat în fotometria vizuală pentru măsurarea intensităţii luminoase a surselor de lumină, fluxului luminos, iluminării etc. FOTOMONTAJ (< fr., rus.) s. n. 1. Asamblare a mai multe fotografii sau fragmente de fotografii cu scopul de a obţine un nou clişeu fotografic. 2. Ansamblu de fotografii obţinut în acest mod. 3. Montaj de fotografii cu FOTOMULTIPLICATOR 358 Jean Bernard Léon Foucault tematică unitară, expuse pe unul sau mai multe panouri. FOTOMULTIPLICATQR (< fr.) s. n. Dispozitiv bazat pe fenomenul de fotoe-misie, utilizat pentru amplificarea fluxurilor luminoase. FOTQN (< fr. {i}; {s} gr. phot-„lumină") s. m. Particulă elementară asociată câmpului electromagnetic cu masă de repaus şi sarcină electrică nule. Emis numai în mişcare (viteza 3-108m/s, viteza luminii), f. are energie, impuls şi spin. Posedă proprietăţi ondulatorii (frecvenţă, lungime de undă etc.). Radiaţiile electromagnetice sunt considerate un flux de f. FOTONASTJE (< fr.) s. f. Mişcare a petalelor sau a frunzelor provocată de variaţia intensitătii luminii. FÔTOPERIOD1SM (< fr.) s. n. (BIOL.) Totalitatea reacţiilor organismelor (în special ale plantelor) faţă de d.urata relativă a zilei şi a nopţii. FOTOREPORTAJ (< rus.) s. n. Suită de fotografii, însoţite de un scurt text explicativ, care prezintă un eveniment sau unele aspecte (actuale) din viaţa economică, culturală etc. FOTOREPORTER, -Ă (< rus.) s. m. şi f. Fotograf specializat în fotografii pentru reportaje. FOTOREPRODUCERE (< foto- + reproducere) s. f. Ansamblu de operaţii prin care se execută pe cale fotografică, după un original, negativele şi pozitivele (diapozitivele) necesare obţinerii clişeelor pentru tipar. FOTOREZ1STIV, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la dependenţa rezistenţei electrice a conductorilor sau a semi-conductorilor de gradul de iluminare a suprafeţei lor. FOTOREZISTQR (< fr.) s. n. Dispozitiv semiconductor a cărui rezistenţă electrică variază cu gradul de iluminare, modificând curentul în circuit. FOTOSENSIBIL, -Ă (< fr.) adj. (Despre unele substanţe sau materiale fotografice) Care este sensibil la lumină, care poate fi impresionat de lumină. FOTOSENSIBJLITATE (< fr.) s. f. Sensibilitate la lumină. ♦ Sensibilitate crescută a organismului, în special a pielii, faţă de radiaţiile luminoase. FOTOSFÇR (< fr. {»; {s> foto- + gr. sphaira „sferă") s. f. Stratul vizibil, intens luminos al Soarelui sau al unei stele. F. Soarelui are grosimea de c. 500 km şi temperatura variabilă (c. 6 000 K — c. 4 000 K, la baza cromosferei). FOTQSINTEZĂ (< fr.) s. f. (BIOL.) Asimilaţie clorofiliană. FOTOTACTjSM (< fr. {i}; fe} foto- + gr. taktos „dirijat") s. n. Deplasare a unor organisme vegetale inferioare, mobile (alge verzi, flagelate) după direcţia razelor de lumină într-un mediu inegal iluminat. FOTOTECĂ (< fr. {i>; {s> foto- + gr. theke „ladă") s. f. Colecţie de fotografii organizată sistematic pentru cercetări, studii etc. ♦ Spaţiu în care se păstrează o asemenea colecţie. FOTOTELEGRAF (< fr.) s. n. Echipament destinat producerii şi recepţiei, însoţită de înregistrare, a mesajelor corespunzătoare imaginilor statice transmise prin fototelegrafie. V. fax, telex, FOTOTELEGRAF!E (< fr.) s. f. Telefotografie. FOTOTEODOLIT (< fr. {i}) s. n. Aparat constituit dintr-un teodolit şi un aparat fotografic special montat pe acesta, utilizat la obţinerea fotogramelor terestre FOTOTERAPIE (< fr. {i>; {s> foto- + gr. therapeia „tratament") s. f. Tratament prin radiaţii luminoase (lumină naturală sau artificială) indicat în unele boli de piele, în rahitism, tuberculoză osoasă etc. FOTOTIPjE (< fr. {i}; {s> foto- + gr. typos „urmă") s. f. Procedeu de fotocolografie la care stratul fotosensibil se aplică pe o placă de cupru; reproducere obţinută prin acest procedeu. FOTOTROP|E (< fr.) s. f. Fototropism (1). FOTOTROPISM (< fr. {i>; {s} foto- + gr. trope „întoarcere") s. n. 1. Schimbare reversibilă a culorii unui corp sub acţiunea luminii, revenirea la culoarea iniţială făcându-se lent, la întuneric; fototropie. 2. Mişcare de îndreptare a organelor vegetale către sursa de lumină; heliotropism. FOTOVOLTAIC, -Ă (< fr.) adj. 1. Efect f. - apariţie a unei tensiuni electromotoare într-o joncţiune semiconductoare p-n sau într-un contact metal-semiconductor sub incidenţa unui flux luminos. 2. Pilă (sau celulă) f. = fotoelement. FOUCAULD [fucoj, Charles-Eugène viconte de (1858—1916), misionar francez. Ca ofiţer al armatei franceze, a explorat regiuni din Maroc (1883—1884). în 1886, F. a părăsit armata, s-a călugărit şi a intrat în Ordinul trapist, trăind, până la sfârşitul vieţii, în mijlocul triburilor de tuaregi. Asasinat. FOUCAULT [fuco], Jean Bernard Léon (1819—1868), fizician francez. Contribuţii în optică, mecanică, electricitate. A determinat viteza luminii folosind un sistem de oglinzi (prisma F., 1850), a demonstrat mişcarea de rotaţie a Pământului cu ajutorul pendulului care-i poartă numele (1851), a inventat giroscopul (1852), a descoperit (1855) curenţii de inducţie turbionari care apar în corpurile feromagnetice aflate într-un câmp electromagnetic variabil (curenţii F.). FOUCAULT [fuco], Michel (1926— 1984), istoric al culturii şi epistemolog francez. Potrivit concepţiei sale, la temelia cunoaşterii se află structuri sincronice unice şi unitare, care constituie reprezentări ale cunoştinţelor dintr-o perioadă istorică dată („Istoria nebuniei în epoca clasică", „Cuvintele şi lucrurile", „Arheologia cunoaşterii", „Istoria sexualităţii"). FOUCHÉ [fuşe], Joseph, duce de Otrante (1759—1820), om politic francez. Participant la Revoluţia Franceză. Montagnard, membru al Convenţiei Naţionale. Ministru al Poliţiei în timpul Directoratului, Consulatului, Imperiului şi Restauraţiei. Politician abil, cinic şi calculat, maestru al intrigilor politice. FOUILLÉE [fuie], Alfred (1838-1912), filozof francez. Autorul teoriei spiritualiste potrivit căreia „ideile sunt forţe", ele determinând transformarea indivizilor şi a societăţii („Evoluţionismui ideilor-forţe", „Psihologia ideilor-forţe", „Morala ideilor-forţe"). 359 FOX Jean-Baptiste Joseph Fourier Charles Fourier FOULARD (cuv. fr.) [fular] s. n. Maşină folosită pentru impregnarea ţesăturilor textile cu soluţii de coloranţi sau de apret. FOUQUE [fuke], Friedrich baron de la Motte (1777—1843), scriitor german. Reprezentant al romantismului. Poezii lirice, opere dramatice („Sigurd, ucigătorul balaurului") şi proză (romanul „Inelul magic") inspirate din mitologia scandinavă. Autor al basmului cult „Undine". FOUQUET [fuke], Jean (c.1420-c.1481), pictor şi miniaturist francez. Portrete caracterizate prin forţa şi fineţea observaţiei („Carol VII", „Autoportret"). Miniaturi de manuscris care vestesc, prin tratarea realistă a detaliilor, Renaşterea („Cartea orelor lui Étienne Chevalier"). FOUQUET (FOUCQUET) [fuke], Nicolas (1615—1680), om politic francez. Protector al artelor şi literelor. Controlor general al finanţelor (din 1653) în timpul lui Ludovic XIV. Denunţat de Colbert pentru fraudele financiare comise, a fost arestat (1661) şi condamnat; a murit în închisoare. FOUQUIER-TINVILLE [fukie-tëvjl], Antoine Quentin (1746—1795), magis- trat şi om politic francez. Acuzator public al Tribunalului Revoluţionar în perioada dictaturii iacobine. Condamnat la moarte şi ghilotinat după lovitura din 9 Thermidor 1794. FOURASTIÉ [furastiş], Jean (1907- 1990), economist şi sociolog francez. Lucrări privind efectele sociale ale progresului tehnic („Marea speranţă a secolului XX", „Planificarea economică în Franţa"). FOURCROY [furcrua], Antoine François, conte de (1755—1809), chimist şi om politic francez. Prof. univ. la Paris. A studiat albuminele, gelatina, compoziţia depozitelor de guano. Contribuţii la adoptarea primei nomenclaturi a combinaţiilor chimice (1786—1787). FOURIER [furie],' Charles (1772-1837), filozof şi economist francez, creatorul fourierismului. Critic al inegalităţii în repartiţia bogăţiilor, a preconizat o societate utopică a „armoniei", în care toate capacităţile omului se pot dezvolta deplin şi al cărei model era falansterul („Teoria celor patru mişcări şi a destinelor generale", „Tratat despre asociaţia domestică şi agricolă"). încercările sale de a înfiinţa colonii falansteriene au eşuat. Ideile lui F. au fost propagate în Ţara Românească de T. Diamant şi I. Heliade Rădulescu. ♦ FOURIER [furie], Jean-Baptiste Joseph, baron (1768—1830), matematician francez. Contribuţii în algebră, teoria ecuaţiilor diferenţiale, teoria analitică a căldurii (a dat dezvoltarea unei funcţii periodice în serie trigonometrică, serii F.). FOURIERISM (< fr.) [furierism] s. n. Sistemul politic şi social al lui Ch. Fourier şi al discipolilor săi; falanste-rianism. FOURNEAU [furno], Emest (1872-1949), farmacolog francez. Contribuţii în domeniul chimioterapiei. A studiat proprietăţile terapeutice a numeroşi compuşi chimici şi a sintetizat anestezice locale şi medicamente folosite în terapia unor boli tropicale (boala somnului, paludism), a sifilisului, leprei etc. FOURNEYRON [furnerô], Benoît (1802—1867), inginer francez. Inventatorul turbinei hidraulice cu reacţie (1827). FOURNIER [furnie], Pierre (1906-1986), violoncelist francez. Carieră internaţională ca solist; interpretări pline de sensibilitate, tehnică remarcabilă. Numeroşi compozitori ;-au dedicat lucrări, pe care le-a interpretat în primă audiţie. FOURREAUX [furo], fraţii Joseph şi Baptiste (sec. 19), actori francezi de circ şi varietăţi. Au jucat la Bucureşti (1831) şi la laşi (1832—1837), influenţând începuturile mişcării teatrale din Moldova. FOUTA DJALLON [futa dzalô], ansamblu de platouri şi masive muntoase în Africa Occidentală (în principal în Guineea), alcătuit din gresii, bazalte şi gabrouri; c. 77 mii km2. Alt. medie: 1 000 m; alt. max.: 1 538 m (vf. Tamgué). Nod orohidrografic (izvoarele Nigerului, Sénégal-ului şi Gambiei). Ara-hide, mei, orez. Bovine şi ovine. FOVI.SM (< fr.) s. n. Curent artistic apărut în pictura franceză la începutul sec. 20 ca reacţie împotriva disocierii impresioniste a tonurilor; exaltă culoarea pură, aşezată în pete mari, adeseori violente, excluzând preocupările de clarobscur şi perspectiva atmosferică şi tinzând spre efecte decorative (Matisse, Derain, Friesz, Vlaminck, Marquet ş.a.). FOWLER [faute], Alfred (1868-1940), astronom britanic. Prof. univ. la Londra. Lucrări asupra structurii spectre-lor cometelor, Soarelui şi stelelor. FOWLER [faute], William Alfred (1911—1994), astrofizician american. Prof. univ. la Institutul Tehnologic din California. Cercetări în fizica nucleară, astrofizică, cosmologie. Contribuţii la dezvoltarea teoriei expansiunii Universului (studii privind rolul reacţiilor nucleare la formarea elementelor chimice în Univers). Fondator al nucleocronolo-giei. Premiul Nobel pentru fizică (1983), împreună cu S. Chandrasekhar. FOWLES [fauls], John (n. 1926), romancier englez. Scriitor cerebral, experimentează în domeniul formei, folosind procedee diverse (inclusiv cele ale romanului poliţist) pentru a investiga relaţia dintre realitate şi iluzie („Colecţionarul", „Magicianul", „Iubita locotenentului francez", „Turnul de abanos", „Daniel Martin"). FOX (< fr.) s. m. Foxterier. FOX [fox], Charles James (1749— 1806), om politic britanic. Lider al partidului whig; de mai multe ori ministru. Adversar al politicii externe antifranceze promovate de William Pitt junior. Memorii. FOX [fox], George (1624-1691), predicator englez. Fondator al sectei quakerilor (1668). După experienţa mistică trăită în 1646, a predicat ideea creştinismului, înţeles ca „lumină interioară" prin care lisus luminează sufletele credincioşilor („Jurnal"). FOX (FOXE) [fox], Luke (1586-1635), navigator şi explorator arctic englez. în 1631, a încercat să găsească FOVISM 360 Vincent van Gogh: „Bărci amarate1' André Derain: „Şalupele11 Raoul Dufy: „Portul Le Havre11 Wassily Kandinsky: „Cimitir arab11 361 FRAGMENT trecerea prin Pasajul de Nord-Vest, studiind litoralul meridional al G. Hudson şi strâmtoarea, situată la N acestui golf, care astăzi îi poartă numele. FOXTERIÇR (< fr.) s. m. Rasă de câini mici, rezistenţi, cu urechi scurte şi cu picioare drepte, folosiţi, în special, pentru vânarea şi prinderea animalelor din vizuini; fox. FOXTROT (< engl.) s. n. Dans originar din America de Nord, apărut în jurul anului 1910, cu o mişcare moderată, de marş, cu un ritm puternic sincopat. Fr, simbol chimic pentru franciu. FRAC (< fr.) s. n. Costum bărbătesc de ceremonie, din stofă neagră, cu sacoul scurt în faţă, până la talie, iar la spate terminat cu două cozi lungi. FRACASTORO, Girolamo (1478— 1553), medic, naturalist, astronom şi poet italian. A emis ipoteza existenţei microbilor şi apariţiei bolilor contagioase cauzate de aceştia; a descris tifosul exantematic şi sifilisul, folosind pentru prima dată termenul („Syphilis sive de morbo gallico"). FRACHT v. fraht. FRACTAL, -Ă (< fr.; lat. fractus < frango „a frânge, a sparge, a rupe“) adj. Structuri fractale = clasă de structuri (obiecte) matematice, fizice, biologice etc. ce nu pot fi studiate cu metodele matematicii clasice (de ex., structurile geometriei f. nu pot fi studiate cu metodele geometriei euclidiene, iar cele fizice cu metodele dinamice ale lui Newton) şi care, din punctul de vedere al acestora, sunt considerate haotice sau chiar „patologice". Termenul a fost creat şi introdus în 1967 de matematicianul francez Benoit B. Mandelbrot. S. f. se întâlnesc pretutindeni în natură, de la roiurile de galaxii la structurile orogenice, reţelele hidrologice, ramurile pomilor, ramificaţiile bronhiilor şi bronhiolelor, fulgii de zăpadă etc. şi până la microcosmosul particulelor moleculare. Cu ajutorul unor clase speciale de s. f. se pot studia şi modela fenomene Foxterier diverse, de la producerea celulelor roşii în măduva osoasă la mişcarea browniană, curgerea fluidelor şi până la crearea de imagini artistice (decorative) larg folosite în industrie şi alte domenii. Tehnica modernă de calcul stimuleză cercetările privind aplicaţiile acestor structuri în ştiinţă, tehnică, artă etc. FRACTURA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A produce sau a suferi o fractură. FRACTURĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (MED.) Ruptură a unei structuri, mai ales a unui os, de obicei în urma unui traumatism; poate fi deschisă sau închisă, completă, incompletă sau cominutivă (când osul este rupt în mai multe bucăţi); (pop.) frântură. 2. (GEOL.) Ruptură care întrerupe continuitatea rocilor. înglobează faliile, fisurile, diaclazele şi planele de clivaj. FRACŢIE (< fr., lat.) s. f. (MAT.) Termen folosit în aritmetică pentru numărul raţional. -0* F. ireductibilă = f. în care numărătorul şi numitorul sunt numere prime. F. ordinară = simbol sau număr care reprezintă raportul a două numere întregi (ex. 2/3, 5/7, 9/8). F. zecimală finită = f. ordinară al cărei numitor este o putere a lui 10 (ex. 3/10 = 0,3). F. zecimală periodică = f. zecimală care are un grup de zecimale (numit perioadă) ce se repetă necontenit. F. zecimală periodică simplă = f. zecimală periodică la care perioada urmează imediat după virgulă; ex. 4/3 = 1,333... = 1,(3). F. zecimală periodică mixtă = f. zecimală periodică la care perioada nu urmează imediat după virgulă; ex. 5/6 = 0,833... = 0,8(3). FRACŢIONA (< fr.) vb. I tranz. A împărţi, a divide. FRACŢIONAR, -Ă (< fr.) adj. Care conţine o fracţie, care are forma unei fracţii. ^ Număr f. = număr raţional. FRACŢIONARE (< fracţiona) s. f. 1. Acţiunea de a fracţiona. 2. (CHIM.) Separare a unui amestec lichid sau gazos, în componente pure sau în fracţiuni bogate în anumite componente, prin distilare, rectificare fracţionată, cristalizare fracţionată, cromatografie etc. FRACŢIONAT, -Ă (< fracţiona) adj. Divizat în fracţiuni; îmbucătăţit. <0> Distilare f. v. distilare. Cristalizare f. = proces de' separare a substanţelor dintr-un amestec folosind diferenţa lor de solu-bilitate într-un dizolvant. FRACŢIONISM (< fracţiune, după rus.) s. n. Acţiune, atitudine care tinde să rupă unitatea unui partid. FRACŢIONI.ST, -Ă (< fracţiune, după rus.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine unei fracţiuni, privitor la o Fra Diavolo fracţiune. 2. S. m. şi f. Cel care are tendinţa de a rupe unitatea unui partid. FRACŢIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Parte distinctă dintr-un întreg. 2. (CHIM.) Porţiune din lichidul obţinut prin distilarea unui amestec de lichide la o anumită temperatură sau porţiune solidă obţinută prin cristalizare fracţionată dintr-o soluţie. F. petroliere = produse rezultate la distilarea primară a ţiţeiului. 3. (DR.) F. parlamentară = grupare de membri ai unui parlament după apartenenţa lor la un anumit partid politic. FRA DIAVOLO (pseud. lui Michele Pezza) (1771—1806), ţăran din S Italiei. Conducător al briganzilor calabrezi aflaţi în solda cardinalului Ruffo împotriva armatelor franceze invadatoare, în 1799 si 1806. Prins si spânzurat de ocupanţi. FRAENKEL [frentel], Adolf Abraham Halevi (1891—1965), matematician şi logician israelian, originar din Germania. Contribuţii la elaborarea teoriei mulţimilor. FRAG (< fragă) s. m. Plantă perenă din familia rozaceelor, cu tulpina scurtă, frunze în rozetă, flori mici, albe şi fructe mici, conice, roşii sau albicioase, comestibile (Fragaria vesca). FRAGĂ (lat. fraga) s. f. Fructul fragului. FRAGED, -Ă (lat. *fragidus) adj. 1. (Despre plante) Crescut de puţină vreme; tânăr, crud. ♦ (Despre carne sau alte alimente) Care provine de la animale sau plante tinere; care fierbe uşor. 2. (Despre fiinţe) Tânăr, gingaş, plăpând. <£• Vârstă f. = perioada copilăriei. ♦ (Despre obraji, mâini) Cu pielea fină, delicată. FRAGIL, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. (Depre materiale) Care prezintă fragilitate. 2. Gingaş, firav, delicat. FRAGILITATE (< fr.) s. f. Proprietate a unui material de a se rupe sau sfărâma uşor, sub acţiunea unor mici solicitări externe sau a unor mici tensiuni interne. FRAGMENT (< fr., lat.) s. n. Bucată, parte, frântură dintr-un întreg. ♦ Parte FRAGMENTA 362 Jean-Honoré Fragonard: „Autoportret*1 Francesco d’Assisi (tablou de El Greco) izolată dintr-o scriere sau rest dintr-o operă pierdută ori neterminată. FRAGMENTA (< fr.) vb. I tranz. A împărţi, a tăia în fragmente. FRAGMENTAR, -A (< fr.) adj. Care este prezentat în fragmente; parţial, incomplet. FRAGONARD [fragonar], Jean-Honoré (1732—1806), pictor, desenator şi gravor francez. Elev al lui F. Boucher. Scene galante şi familiale pline de graţie şi de accente lirice („Sărbătoare la Saint-CloudY Jurământul de dragoste", „Sărutul pe furate11, „Cămaşa"). FRAHT (FRACHT) (< germ.) s. n. 1. Document constatator al contractelor de transport pe căile ferate şi aeriene în care se menţionează mărfurile transportate, expeditorul şi destinatarul, staţia de destinaţie şi taxele de transport; scrisoare de trăsură. 2. Taxă plătită pentru transportul de mărfuri (pe căile ferate şi aeriene). FRAME [freim], Janet (n. 1924), scriitoare neozeelandeză. Poezii („Oglinda de buzunar"). Romane cu personaje marginalizate, în căutarea propriei identităţi, trăind între delir şi realitate („Când plâng bufniţele", „Cură intensivă", „Un înger pe masa mea" — ecranizat). FRAMÇE (< fr., lat.) s. f. (în Ev. Med. la popoarele germanice) Lance de luptă de înălţimea unui om, cu vârful de forma unei frunze de laur, ascuţit şi tăios. FRANASOVICI, Richard (1883-1964, n. Turnu Severin), om politic liberal român. De mai multe ori ministru. Colaborator apropiat al lui I.I.C. Bră-tianu. A făcut parte din gruparea „tinerilor liberali" condusă de Gh. Tătărescu. Director al ziarului „L’Indépendence Roumaine". Membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris (1946). FRANC1 (< fr.) s. m. Denumire a unităţii monetare în Franţa, Belgia, Elveţia, Luxemburg, Liechtenstein, Monaco, Madagascar, Djibouti, Burundi, Guineea, Rwanda. ^ Franc C.F.A. = unitate monetară în ţările care fac parte din [Cjomunitatea [Fjranceză [AJfricană (Ciad, Niger ş.a.). Franc C.F.P. = unitate monetară în teritoriile care fac parte din [Cjomunitatea [F]ranc-eză a [/pacificului (Noua Caledonie, Polinezia Franceză, Wallis şi Futuna). FRANC2, -Ă (< fr.) adj. 1. Sincer, loial, cinstit. 2. (Despre port-altoi) Sălbatic, pur. FRANC3, -Ă (< fr., lat.) s. m. pl., adj. 1. S. m. pl. Uniune de triburi din grupul germanilor apuseni, care trăiau în sec. 3 pe cursul inferior şi mijlociu al Rinului. în sec. 5—6 au cucerit aproape toată Galia şi au creat statul franc. 2. Adj. Care aparţine francilor3 (1), privitor la franci. FRANCA (< it., germ.) vb. I tranz. 1. A plăti cu anticipaţie taxa pentru transportul unui colet sau al unui bagaj. 2. A timbra o scrisoare. FRANÇAIX [frăse], Jean (n. 1912), compozitor şi pianist francez. Elev al Nadiei Boulanger. Opere, balete, con- certe pentru pian, lucrări de cameră, piese instrumentale. FRANCASTEL [frăcastel], Pierre (1900—1970), istoric şi critic de artă francez. A abordat problematica limbajului figurativ prin prisma raporturilor dintre artă şi societate („Realitatea figurativă", „Figura şi locul", „Pictură şi societate"). FRANCE [fră:s], Anatole (pseud. lui Anatole François Thibault) (1844— 1924), scriitor francez. Erudit, gânditor sceptic, ironist subtil, îndrăgostit de frumuseţea antică, a criticat cu vigoare moravurile societăţii. Maestru al prozei franceze („Crima lui Sylvestre Bonnard", „Thaîs", „Ospătăria «La regina Pédauque»", ciclul „Istoria contemporană", „Insula pinguinilor", „Afacerea Crainquebille", „Zeilor le este sete"). Premiul Nobel (1921). FRANCE [fră:s], Henri de ~ (1911 — 1986), inventator francez. Realizator al procedeului de televiziune color SECAM brevetat în 1956. A fost adoptat de Franţa şi U.R.S.S. şi de majoritatea ţărilor est-europene (1966) pentru emisiunile color de televiziune. FRANCEJNE s. f. pl. Clasă de coloranţi fără azot, cu mare stabilitate la lumină, care vopsesc mătasea în diferite nuanţe de roşu; au fost descoperite de chimistul român C.l. Istrati. FRANCE PRESSE [fră:s pres] (Agence AFP), principala agenţie de presă din Franţa, cu sediul la Paris, înfiinţată în 1944 (ca succesoare a agenţiei Havas). FRANCESCO D’ASSISI (pe numele laic Giovanni Bernardone) (1182— 1226), teolog şi poet italian. Fondatorul ordinelor franciscanilor (1209), clariselor (1212) şi terţiarilor (1221); canonizat (1228). Concepţia sa ascetică, bazată pe idealul sărăciei, se îmbină cu candoarea şi cu dragostea pentru oameni şi pentru toate vieţuitoarele. Versuri pătrunse de sentimentul fraternităţii universale („Cântul fratelui Soare"). FRANCESCO DA PAOLA (pe numele laic Francesco Martolilla) (1416— 1507), călugăr franciscan italian. întemeietor al Ordinului minimilor (1435). Canonizat (1519). FRANCEZ, -Ă (< it., fr.) s. m. şi f„ adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. Franţei. Mai trăiesc în S.U.A., Canada, Algeria, Maroc, Tunisia ş.a. De religie creştină (catolică). ♦ Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Franţa. 2. Adj. Care aparţine Franţei sau francezilor (1), privitor la Franţa sau la francezi; franţuzesc. ^ Arta f. = arta 363 FRANCISC Francise l, rege al Franţei dezvoltată pe terit. Franţei. Vestigii de artă se păstrează încă din preistorie (peştera Lascaux), precum şi din epocile greacă, celtică şi galo-romană. în timpul Carolingienilor, arhitectura, pictura de manuscris, orfevrăria cunosc o perioadă de înflorire. Arhitectura romanică apare în sec. 11, fiind ilustrată prin monumente importante (Cluny, Arles, Poitiers). Sculptura, adaptată arhitecturii, ornamentează portalurile şi capitelurile (Moissac, Vézelay). Goticul este, în sec. 12—15, stilul marilor catedrale (Chartres, Reims, Notre-Dame din Paris, Amiens, Rouen ş.a.) împodobite cu sculpturi şi vitralii. în sec. 15 se dezvoltă miniatura (fraţii Limbourg) şi se impune pictura în ulei (J. Fouquet, N. Froment, Maestrul din Moulins). Contactul cu Renaşterea se realizează prin pictorii decoratori italieni (Şcoala de la Fontainebleau). Se construiesc palate (Luvru, Tuileries, Blois, Chambord ş.a.). în sculptură se remarcă J. Goujon, G. Pilon, iar în pictură portretiştii J. şi F. Clouet. Orientarea către clasicism devine decisivă în sec. 17 (v. clasicismul francez; v. stilul Ludovic XIV), reapărând după interludiul constituit de stilul rocaille (v. stilul Ludovic XV) la finele Franchet D’Esperey sec. 18 (v. neoclasicism; v. stilul Ludovic XVI). După Cl. Lorrain, N. Poussin, fraţii Le Nain, G. de La Tour în sec. 17, numele importante ale picturii sec. 18 sunt Watteau, Fragonard, Boucher; Chardin este preocupat de realitatea cotidiană, iar Greuze reflectă sentimentalismul epocii. Epoca Revoluţiei şi a Imperiului este dominată de L. David şi Ingres, cărora li se opune în primele decenii ale sec. 19 romantismul, ilustrat de Géricault şi Delacroix în pictură şi de F. Rude în sculptură. La mijlocul sec. 19, se afirmă realismul (Courbet, pictorii de la Barbizon, Daumier). Un moment important în pictura franceză de la sfârşitul sec. 19 îl constituie impresionismul, din care derivă neoimpresionismul. Arta lui Cézanne şi Gauguin domină finalul sec. 19 şi începutul sec. 20, în care se succed fovismul, cubismul, arta abstractă, su-prarealismul. „Şcoala din Paris" reuneşte diversele tendinţe ale artei moderne. La sfârşitul sec. 19, în sculptură se afirmă personalităţi puternice: Rodin, Maillol, Bourdelle. Arhitectura sec. 19 se caracterizează prin eclectism (Opera din Paris); un Ioc de frunte îl ocupă în a doua jumătate a secolului construcţiile metalice (Turnul Eiffel), care se îmbină cu spiritul stilului art-nouveau. în sec. 20, Le Corbusier domină orizontul arhitecturii mondiale şi contribuie în mod decisiv la propagarea funcţionalismului. > (Substantivat, f.) Limbă indo-euro-peană din familia limbilor romanice occidentale, grupul galo-romanic. Se deosebeşte de celelalte limbi romanice prin caracterul etimologic al ortografiei. Are peste 200 milioane de vorbitori (în Europa, America, Africa, Asia, Oceania ş.a.). Este una dintre limbile oficiale de lucru la O.N.U. Grafie latină. FRANCHE-COMTÉ [frăş côte], prov. istorică în E Franţei centrale, între Ron şi Rin la graniţa cu Elveţia, cuprinzând M-ţii Jura şi cursul superior al râului Saône; 16,2 mii km2; 1,1 mii. loc. (1991). Oraş pr.: Besançon. Expl. de sare şi forestiere. Porumb şi grâu; viticultură şi pomicultură. Creşterea animalelor. Terit. prov. F.-C. a fost ocupat de sequani (sec. 2 î.Hr.), romani (sec. 1 Î.Hr.). în sec. 10 a primit statutul de ducat, în sec. 11 a intrat în componenţa Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, iar apoi s-a aflat, succesiv, în stăpânirea Franţei, ducatului burgund şi a Habsburgilor austrieci şi spanioli. Reunit cu Franţa în urma Păcii de la Nimègue (1678). FRANCHET D’ESPEREY [frăşe despere], Louis (1856—1942), mareşal al Franţei. în timpul primului război mondial s-a remarcat în luptele de pe Marna (1914); comandant şef al Armatelor Aliate în Pen. Balcanică (din 1918), colaborând cu armata română. FRANCHEŢE (< it.) s. f. Calitatea de a fi franc2; sinceritate. FRANCHISA (< fr.) s. f. 1. Privilegiu acordat unui dealer pentru distribuirea unui produs. 2. Privilegiu primit de un guvern pentru a utiliza o proprietate publică sau a crea un monopol (monopol fiscal). 3. Autorizaţie de creare a unei corporaţii. 4. Impozit pe f. = taxă percepută pe veniturile unei corporaţii care activează sub numele său propriu. 5. Cheltuieli suportate de asigurator, în cazul în care s-au produs pagubele asigurate. FRANCHISING [frentjaizirj] (cuv. engl.) s. n. Procedură comercială prin care este acordată licenţa de distribuire a unor produse (servicii) de către o societate (franchisor) unei alte firme (franchisât) în schimbul unui comision, fixat, de regulă, în funcţie de cifra de afaceri şi cedat de firma care a primit licenţa. FRANCIS [frænsis],* James (1815— 1892), inginer american. Inventator al turbinei hidraulice cu reacţie, care-i poartă numele (1849). FRANCIS [frænsis], Sam (1923— 1994), pictor american. Reprezentant al abstracţionismului în variantă taşistă. Lucrări cu efecte ritmice, dominate de luminozitate („Roşu şi galben"). FRANCISC, numele a doi regi ai Franţei. Mai important: F. I (1515— 1547). Pe plan extern domnia lui se caracterizează printr-o luptă permanentă împotriva Habsburgilor, concretizată în numeroasele războaie pentru supremaţie în Pen. Italică, începute prin campania din 1515; a pus bazele armatei permanente; pe plan intern a consolidat autoritatea centrală, a introdus limba franceză în redactarea actelor oficiale, a întemeiat Collège de France (1529), Imprimeria naţională (1538) şi a încurajat artele şi cultura. FRANCISC, numele a doi împăraţi romano-germani: F. I (1745—1765), fondatorul ramurii dinastice Habsburg-Lorena. Căsătorit cu Maria Tereza (1736); a fost declarat coregent (1740), iar în 1745 încoronat ca împărat la Frankfurt; nu a avut un rol politic important. F. II, ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană (1792—1806) şi primul împărat ereditar al Austriei (1804—1835), sub numele de 365 ARTĂ FRANCEZĂ 1. Palatul papilor de Avignon (sec. 14); 2. Catedrala din Amiens (sec. 13); 3. G. PILON: „Monument pentru inima lui Henric al ll-lea“; 4. J. A. GABRIEL: „Micul Trianon", Versailles (sec. 18); 5. A. WATTEAU: „Cântăreţ din lăută"; 6. L. DAVID: „Marat ucis"; 7. TH. GÉRICAULT: „Pluta Meduzei11; 8. J. A. INGRES: „Jupiter şi Thetis"; 9. E. MANET: „Dejunul pe iarbă“; 10. A. RODIN: „Sărutul"; 11. H. MATISSE: „Bluză românească"; 12. P. CÉZANNE: „Casa spânzuratului"; 13. LE CORBUSIER: Biserica „Notre-Dame de Ronchamp" Francisc I. A participat la majoritatea coaliţiilor împotriva lui Napoleon I. împreună cu Metternich a fost unul dintre creatorii Sfintei Alianţe. Congresul de la Viena i-a conferit preşedinţia Confederaţiei Germanice (1815). FRANCISCAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Călugăr (sau călugăriţă) membru (sau membră) al unuia dintre ordinele fundate de Francesco d’Assisi (franciscanii sau minoriţii, 1209; clarisele, 1212; terţiarii, 1221) sau dintr-un ordin întemeiat ulterior cu reguli asemănătoare (ex. capucinii). 2. Adj. Care ţine de franciscani (1), privitor la franciscani. FRANCJSCĂ (< fr.) s. f. Armă albă de lovire şi tăiere de forma unei securi, folosită mai ales de franci în Evul Mediu. FRANCISCO [franejsco], Xavier (1506—1552), misionar iezuit de origine bască. „Apostol al Indiilor". A întemeiat (1534—1539), împreună cu Ignaţiu de Loyola, Compania (Societatea) lui lisus (Ordinul iezuiţilor). Canonizat (1622). FRANCISTOWN [fransistaun], oraş în E Botswanei; 65,2 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Expl. aurifere. Ind. alim. (ulei), piei. şi conf. FRANCIU (< fr.; {s} fr. France „Franţa") s. n. Element chimic radioactiv, cu caracter metalic, din grupa metalelor alcaline (Fr.; nr. at. 87, m. at. 223). Izotopul natural cel mai stabil 223Fr; apare în natură în cantităţi extrem de mici, prin dezintegrarea actiniului. A fost descoperit (1939) de Marguerite Perey, dar n-a fost izolat în cantităţi apreciabile, fiind extrem de instabil (timp de înjumătăţire 223Fr = 21 min.). Proprietăţile sale chimice se aseamănă cu ale cesiului. FRANCK [fră:k], César Auguste (1822—1890), compozitor, organist şi pedagog francez de origine belgiană. Unul dintre întemeietorii şcolii simfonice moderne franceze. Exponent al romantismului muzical. Oratorii („Ruth", „Beatitudinile"), o simfonie, poeme simfonice („Djinii", „Psyché"), lucrări de cameră, piese instrumentale. Promotorul principiului construcţiei ciclice. FRANCK [frænk], James (1882— 1964), fizician american de origine germană. Stabilit în S.U.A. (1935). împreună cu G.L. Hertz, a pus în evidenţă stările de energie staţionare ale atomului, interacţia electron-atom (1913, experienţa F.-Hertz), suport experimental pentru modelul atomic al lui N. Bohr. Contribuţii la studiul reacţiilor fotochi-mice, al fotosintezei, la construirea César Auguste Franck bombei atomice. Premiul Nobel pentru fizică (1925), împreună cu G.L. Hertz. FRANCKE [frankg], August Hermann (1663—1727), predicator, educator şi filantrop german. întemeietor al mişcării pietiste. A înfiinţat şcoli, orfelinate, internate. FRANCMASON (< fr.) s. m. Membru al unei organizaţii (loji) francmasonice; adept al francmasoneriei; mason. FRANCMASONERIA (ORDINUL MASONIC), asociaţie (fraternitate) de elite, non-profit, liber consimţită, universală (fără bariere naţionale, rasiale sau confesionale), secretă (sau mai degrabă „discretă"), care aderă la o anumită explicaţie metafizică a lumii, de obicei cu caracter esoteric; are o orientare filantropică şi activează pentru ameliorarea calităţii vieţii atât pe plan material cât şi moral a oamenilor, ca şi pentru progresul individual şi social. începuturi legendare obscure sunt plasate în Antichitate. F. modernă apare în sec. 18, răspândindu-se în Europa şi S.U.A., diversificându-se în peste 50 de rituri. în România a fost introdusă în epoca fanariotă (prin 1733) de A. M. del Chiaro (fost secretar al lui Constantin Brâncoveanu). între 1740 şi 1750, se constituie primele loji la laşi şi la Bucureşti. După 1750, apar primele loji în Transilvania. Prima grupare masonică mai importantă din România a fost Societatea Filarmonică (1833). în sec. 20, f. a primit cele mai drâstice lovituri, cea mai importantă fiind interzicerea ei în Germania (1933). în România, la 24 febr. 1937, Marea Lojă Naţională (condusă de J. Pangal) s-a FRANCMASONIC 366 autodizolvat sub presiunea regelui Carol II. în 1944, f. română reîncepe să activeze legal. în iun. 1948, autorităţile comuniste ordonă închiderea lojilor masonice din ţară, după care (începând din 1950) urmează condamnările capilor masoneriei. F. română reîncepe să activeze în ţară din 1990. în momentul de faţă, în România există o mişcare masonică în curs de structurare sub trei obedienţe: a „Marelui Orient al Franţei", a „Marelui Orient al Italiei'1 şi a lojei „Americano-canadiene". FRANCMASQNIC, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de francmasonerie, privitor la francmasonerie; care are legătură cu francmasoneria; masonic. FRANCO (< fr., it.) adj., adv. Termen internaţional desemnând exceptarea, scutirea de la plata unor taxe (introdus în 1807 pentru corespondenţa oficială a armatei napoleoneene şi universal acceptat în comerţul internaţional şi în relaţiile poştale internaţionale, începând cu 1815). FRANCO BAHAMONDE, Francisco (1892—1975), genera! şi om politic spaniol. Comandant al Legiunii Străine în Maroc (1923—1927). Comandant-şef al forţelor naţionaliste în timpul Războiului Civil. S-a proclamat conducător (caudillo) al statului şi şef al armatei (1936—1975); şef al guvernului (1938— 1973). A instaurat un regim autoritar corporatist, bazat pe partidul unic Francisco Franco Bahamonde Ilia Mihailovici Frank Falanga Spaniolă (din 1958, Mişcarea Naţională). A menţinut neutralitatea Spaniei în timpul celui de-al doilea război mondial. în 1947 a fost votată „legea de succesiune" prin care a devenit regent al monarhiei spaniole. în 1969, în urma unui referendum, l-a desemnat pe Juan Carlos de Bourbon ca viitor rege al Spaniei, după moartea sa. FRANCOFONIE (< fr.) s. f. Ansamblul politico-cultural al popoarelor care vorbesc limba franceză. FRANÇOIS de Sales [frăsua da sal] (1567—1622), episcop francez. Prin predicile sale a determinat întoarcerea la catolicism a numeroşi protestanţi, împreună cu Jeanne de Chantai, a întemeiat Ordinul vizitaţiunii pentru călugăriţe (1610). Canonizat (1665). Din 1922, este considerat patronul sfânt al scriitorilor catolici. FRANCONIA (FRANKEN), reg. muntoasă calcaroasă în Europa Centrală (Germania), în NV Bavariei, traversată de râurile Main şi Neckar; c. 24 mii km2. Divizată în F. Superioară (oraş pr.: Bayreuth), F. de Mijloc (oraş pr.: Ansbach) şi F. Inferioară (oraş pr.: Würzburg). Turism. în sec. 7 a fost ocupată de franci (de unde şi numele), devenind centrul Regatului francilor, apoi a! Regatului german (sec. 10); denumirea de F. s-a păstrat numai pentru F. de Est (bazinul râului Main). în 1803, F. a fost împărţită între Bavaria (cea mai mare parte a teritoriului), Würtemberg şi Baden. FRANCTIROR (< fr.) s. m. Denumire dată în Franţa soldaţilor voluntari care participau la lupta împotriva invadatorilor. Au acţionat în Războiul Franco-Prusian (1870—1871) şi în timpul ocupaţiei Franţei de către Germania (1940—1944). în 1941 s-a creat organizaţia militară de luptă „Franctirori şi partizani francezi" (F.T.P.F.). FRANGHIAS, Andréas (n. 1921), scriitor şi ziarist grec. Romane prezentând în manieră realistă viaţa Greciei după perioada de război civil din 1945 („Oameni şi case"). FRANJ (< fr.) s. n. (La pl.) Ornament pentru perdele, feţe de masă, uneori obiecte de îmbrăcăminte, sub formă de fire care atârnă la marginea materialului. FRANJĂ (< fr.) s. f. (FIZ.) Fiecare dintre benzile alternativ luminoase şi întunecoase obţinute pe un ecran prin fenomenul interferenţei sau difracţiei luminii. FRANJIEH, Süleiman (1910-1992), om politic libanez. De mai multe ori ministru; preşedinte al republicii (1970 — 1976). A susţinut, 1976, intervenţia militară a Siriei în Liban. FRANK, Anna (1929—1945), tânără evreică, emigrată din Germania, împreună cu familia, în Olanda (1933). între 1942 şi 1944 a scris un Jurnal, cu certă valoare literară, în care a relatat viaţa şi spaima fiecărei zile petrecute într-un mic apartament din Amsterdam, unde au trăit ascunşi până la arestare. A murit într-un lagăr de concentrare. FRANK, Ilia Mihailovici (1908—1990), fizician rus. Prof. univ. la Moscova. Cercetări în domeniile opticii fizice, fotoluminescenţei, fizicii nucleare. împreună cu I.E. Tamm, a dezvoltat teoria efectului Cerenkov. A condus lucrările de construcţie a reactorului nuclear cu regim de funcţionare în impulsuri, folosind ca sursă de radiaţii neutroni rapizi. Premiul Nobel pentru fizică (1958), împreună cu P.A. Cerenkov şi I.E. Tamm. FRANK, Philipp (1884-1964), filozof austriac. Stabilit în S.U.A. (1938). Membru al Cercului vienez. A întreprins analize ale ştiinţei, în special ale fizicii, aplicând tezele pozitivismului logic („Legea cauzală şi limitele ei", „Ştiinţa modernă şi filozofia ei"). FRANKFORT [frærjcfart], oraş în partea central-estică a S.U.A. pe râul Kentucky, centru ad-tiv al statului Kentucky; 26 mii loc. (1990). Echipament electronic. Fabrici de mobilă şi whisky; încălţ., tricotaje. Centru turistic. Colegiu (1886). FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG [algamaina ţaiturj], cotidian cu orientare de centru din Germania. Fundat în 1949; succesorul lui „Frankfurter Zeitung" (1856-1943). FRANKFURT am MAIN, oraş în centrul Germaniei (Hessen), port pe Main; 1,94 mil. loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Centru bancar şi comercial. Ind. constr. de maşini, electrotehnică, chimico-farma-ceutică (concernul „Hoechst") şi a cauciucului, textilă, poligrafică, a piei., alim.; mecanică fină. Universitate. Academie de artă. Târguri internaţionale. Monumente: Nicolaikirche (sec. 13—15), Bartholomăuskirche (sec. 13—16), primăria „Romer" (sec. 14—15). Muzeul Senckenberg. Casa natală (reconstruită) a lui Goethe. A fost sediul Confederaţiei Rinului (1806—1813) şi al dietei Confederaţiei germane (1815—1866). — Şcoala de la grup de filozofi, sociologi şi psihologi germani constituit în jurul Institutului pentru Cercetări Sociale (înfiinţat în 1923). Reprezentanţii şcolii (M. Horkheimer, Th. Adorno, 367 FRANŢA H. Marcuse, J. Habermas) au dezvoltat „teoria critică11, identificând cunoaşterea societăţii cu critica ei din perspectiva idealului libertăţii individuale şi concen-trându-se, sub influenţa scrierilor lui Marx şi Freud, asupra formelor de dominaţie socială şi asupa ideologiilor. —Tratatul de Pace de la ~, tratat încheiat (10 mai 1871) în urma Războiului Franco-Prusian (1870—1871), care prevedea anexarea la Germania a Alsaciei şi a estului Lorenei şi obligaţia Franţei de a plăti drept despăgubiri de război cinci miliarde franci aur. FRANKFURT an der ODER, oraş în E Germaniei (Brandenburg), port pe Oder; 86,1 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Termocentrală. Constr. de maşini, produse chimice şi textile. Universitate. Monumente: Marienkirche (sec. 15—16), primărie (sec. 15—17). FRANKLAND [frærjklænd], Sir Edward (1825—1899), chimist britanic. Prof. univ. la Londra. Contribuţii la studiul compuşilor organo-metalici. în colaborare cu J.N. Lockyer, a identificat heliu în spectrul solar. A studiat (împreună cu J. Tyndall) fenomenul de luminescenţă şi a introdus conceptul de valenţă chimică. FRANKLIN (< fr. {i}; {s> n. pr. Franklin) s. m. Unitate de măsură tolerată a sarcinii electrice (simbol: Fr), egală cu 0,333 ■ 10~9C. FRANKLIN [frærjklin], Aretha (n. 1942), compozitoare şi cântăreaţă americană. După debut în mediile muzicale religioase (gospel), devine interpretă de marcă a stilului rhythm-and-blues. FRANKLIN [frærjklin], Benjamin (1706—1790), fizician, filozof, economist şi om politic american. Gânditor iluminist. Deputat în primul Congres american de la Philadelphia (1774); a elaborat, împreună cu Th. Jefferson şi J. Adams, Declaraţia de Independenţă -(1776); a negociat alianţa cu Franţa (1778) şi a semnat Tratatul de Pace cu Marea Britanie (1783). Ca membru al Conventului federal constituţional, s-a ; pronunţat pentru desfiinţarea sclaviei ; negrilor. Contribuţii în electrostatică. A pus în evidenţă natura electrică a descărcărilor atmosferice, a inventat lentilele bifocale, paratrăsnetul (1753). A fondat la Philadelphia prima bibliotecă publică din coloniile engleze din America de Nord (1731), Universitatea din Pennsylvania (1740). FRANKLIN [frærjklin], Sir John (1786—1847), amiral britanic. A explorat coastele arctice ale Canadei (1819— 1822; 1825—1827); a dispărut în timpul căutării Pasajului de Nord-Vest. FRANKO, Ivan lakovlevici (1856— 1916), scriitor ucrainean. Nuvele realiste inspirate de lupta socială („Borislav râde“, „Boa constrictor1'); poeme istorico-filozofice (,,Moise“), versuri sociale şi patriotice, drama cu subiect rural („Fericirea furată11). FRANŢA, Republica Franceză (République Française), stat în V Europei, cu largă ieşire la Oc. Atlantic şi M. Mediterană (în total 4 900 km de ţărm); 544 mii km2; 57,8 mii. loc. (1994). Limba oficială: franceza. Religia: creştină (catolici 76,4%), islamică (3%). Cap.: Paris. Oraşe pr.: Marsilia, Lyon, Toulouse, Nisa, Strasbourg, Nantes, Bordeaux, Montpellier. Este împărţit în 22 regiuni şi 96 departamente. Franţei îi aparţin patru departamente de peste mări, două colectivităţi teritoriale şi trei teritorii de peste mări. Relief variat: M-ţii Alpi (vf. Mont Blanc, 4 807 m) în SE, M-ţii Pirinei în S, Jura (1 718 m) şi Vosgi (1 424 m) în E; podişuri şi reg. coiinare în NE (Pod. Ardeni); în NV se află Masivul Armorican, iar în partea central-sudică, Masivul Central Francez, 369 FRANŢA DIVIZIUNI Regiuni şi Suprafaţă departamente (km2) Alsacia 8 280 Bas-Rhin 4 755 Haut-Rhin 3 525 Aquitania 41 309 Dordogne 9 060 Gironde 10 000 Landes 9 243 Lot-et-Garonne 5 361 Pyrénées-Atlantiques 7 645 Auvergne 26 013 Allier 7 340 Cantal 5 726 Haute-Loire 4 977 Puy-de-Dôme 7 970 Bourgogne Côte-d’Or 31 582 8 763 Nièvre 6 817 Saône-et-Loire 8 575 Yonne 7 427 Bretagne 27 209 Côtes-d’Armor 6 878 Finistère 6 733 Ille-et-Vilaine 6 775 Morbihan 6 823 Centru 39 151 Cher 7 235 Eure-et-Loir 5 880 Indre 6 791 Indre-et-Loire 6 127 Loiret 6 775 Loir-et-Cher 6 343 Champagne-Ardenne 25 606 Ardennes 5 229 Aube 6 004 Haute-Marne 6 211 Marna 8 162 Corse (Corsica) 8 680 Corse-du-Sud 4 014 Haute-Corse 4 666 Franche-Comté 16 202 Belfort (Teritoriul ~) 609 Doubs 5 234 Haute-Saône 5 360 Jura 4 999 Île-de-France 12 011 Essonne 1 804 Hauts-de-Seine 176 Paris (Oraşul ~) 105 Seine-et-Marne 5 915 Seine-Saint-Denis 236 Val-de-Marne 245 Val-d’Oise 1 246 Yvelines 2 284 Languedoc-Roussillon 27 376 Aude 6 139 Gard 5 853 Hérault 6 101 Lozère 5 167 Pyrénnes-Orientales 4 116 Limousin 16 942 Corréze 5 857 Creuse 5 565 Haute-Vienne 5 520 Loire 32 082 Loire-Atlantique 6 815 Maine-et-Loire 7 166 Mayenne 5 175 Sarthe 6 206 Vendée 6 720 Populaţia Capitala (1990) 1 624 500 Strasbourg 953 000 Strasbourg 671 300 Colmar 2 796 100 Bordeaux 386 500 Périgueux 1 214 200 Bordeaux 311 500 Mont-de-Marsan 305 800 Agen 578 100 Pau 1 321 700 Clermont-Ferrand 357 800 Moulins 158 800 Aurillac 206 600 Le Puy 598 500 Clermont-Ferrand 1 609 800 Dijon 493 900 Dijon 233 300 Nevers 559 441 Mâcon 323 100 Auxerre 2 795 500 Rennes 538 400 Saint-Brieuc 838 600 Quimper 798 500 Rennes 619 900 Vannes 2 371 100 Orléans 321 500 Bourges 396 100 Chartres 237 500 Château roux 529 400 Tours 580 600 Orléans 305 900 Blois 1 348 200 Châlons-sur-Marne 296 400 Charleville-Mézières 289 300 T royes 204 200 Chaumont 558 300 Châlons-sur-Marne 249 700 Ajaccio 118 500 Ajaccio 131 200 Bastia 1 097 300 Besançon 134 100 Belfort 484 800 Besançon 229 500 Vesoul 248 800 Lons-le-Saulnier 10 661 900 Paris 1 085 100 Évry 1 391 500 Nanterre 2 152 300 Paris 1 078 900 Melun 1 381 300 Bobigny 1 215 400 Créteil 1 049 700 Cergy-Pontoise 1 307 600 Versailles 2 116 000 Montpellier 298 900 Carcassonne 585 300 Nîmes 795 200 Montpellier 72 800 Mende 363 800 Perpignan 722 900 Limoges 237 900 Tulle 131 400 Guéret 363 600 Limoges 3 057 700 Nantes 1 051 500 Nantes 705 400 Angers 277 900 Laval 513 600 Le Mains 509 200 La Roche-sur-Yon dominat de înălţimi vulcanice; bazine şi culoare depresionare (Baz'mul Parisului, al Aquitaniei, Culoarul Ronului, Câmpia Alsaciei); câmpii litorale (Languedoc, Roussillon, Gascogne). Climă temperată, oceanică în V, mediteraneană în S; precipitaţii anuale mai bogate în V şi în munţii înalţi (peste 1 000 mm) şi mai reduse pe litoralul sudic (c. 500 mm). Reţea hidrografică densă, legată printr-un sistem de canale (4,6 mii km) şi orientată spre Oc. Atlantic (Loara, Sena, Garonne, Moselle, Rin) şi M. Mediterană (Ron). Numeroase lacuri (mai mari — Geneva, Annecy). 26,8% din şupr. ţării ëste acoperită de păduri (fag,.-stejar, pin ş.a.). Resurse apreciabile de min. de fier (de calitate inferioară), bauxită, argint, uraniu, azbest, săruri de potasiu şi sare gemă. Alte resurse de subsol (cu rezerve modeste): hidrocarburi, cărbuni, min. complexe. Franţa este un stat puternic industrializat, cu o agr. intensivă diversificată (este primul producător agricol din Europa), o densă şi modernă reţea de căi de comunicaţii şi o recunoscută ind. turistică. Principalele produse ind. (1991): huilă (12,5 mii. t), petrol (3,2 mii. t), min. de fier (5,7 mii. t, 1992), argint (20,5 mii t), aluminiu (636,7 mii t, 1992), min. de uraniu (2 085 t, 1992), săruri de potasiu (1,2 mii. t, 1992), sare gemă (7,6 mii. t, 1989), energie electrică (454,7 miliarde kWh, 70% produsă de centrale atomo-electrice, locul 1 pe glob), oţel (18 mii. t, 1992), fontă (14,4 mii. t, 1992), zinc (263 mii t), maşini-unelte, instalaţii ind. diverse, autovehicule (3,24 mii. buc., 1992 din care 2,96 mii. buc. autoturisme), nave maritime, material rulant, avioane şi elicoptere, sateliţi, maşini agriçole, produse electronice şi electrotehnice, îngrăşăminte chimice (1989: azotoase 1,9 mii. t, fosfatice 2 mii. t, potasice 1,4 mii. t), cauciuc sintetic (470 mii t, 1991), anvelope (57,6 mii. buc., 1990, locul 3 pe glob), fire şi fibre sintetice, mase plastice, ciment (21,6 mii. t, 1992), cherestea de ruşinoase (6,75 mii. m3, 1989), cherestea de foioase (3,6 mii. m3, 1989), textile, conf., încălţ., produse lactate, zahăr (4,6 mii. t, 1990), uleiuri vegetale, produse farmaceutice, cosmetice, parfumuri ş.a. Terenurile cultivate ocupă 34,7% din terit. ţării. Mari producţii de cereale (locul 5 pe glob): grâu (32,6 mii. t, 1992), orz (10,5 mii. t, 1991), porumb (14,6 mii. t, 1992), floarea-soarelui (2,6 mii. t, 1991, locul 3 pe glob), cartofi (6,5 mii. t, 1992), mere (2,3 mii. t, 1992), sfeclă de zahăr (31,3 mii. t, FRANŢA 370 Regiuni şi departamente Suprafaţă (km2) Populaţia (1990) Capitala Lorraine 23 547 2 306 500 Metz Meurthe-et-Moselle 5 241 712 100 Nancy Meuse 6 216 196 400 Bar-le-Duc Moselle 6 216 1 011 600 Metz Vosges 5 874 386 300 Épinal Midi-Pyrénées 45 349 2 431 500 Toulouse Ariège 4 890 136 600 Foix Aveyron 8 736 270 300 Rodez Gers 6 257 174 700 Auch Haute-Garonne 6 309 925 900 Toulouse Haute-Pyrénées 4 464 224 900 Tarbes Lot 5 217 155 900 Cahors Tarn 5 758 342 900 Albi Tarn-et-Garonne 3 718 200 300 Montauban Nord-Pas-de-Calais 12 413 3 967 100 Lille Nord 5 742 2 533 600 Lille Pas-de-Calais 6 671 1 433 500 Arras Normandie (Basse-) 17 589 1 392 000 Caen Calvados 5 548 618 700 Caen Manche 5 938 479 900 Saint-Lô Orne 6 103 293 300 Alençon Normandie (Haute-) 12 318 1 737 900 Rouen Eure 6 040 514 025 Évreux Seine-Maritime -, 6 278 1 223 900 Rouen Picardie 19 400 1 810 900 Amiens Aisne 7 369 537 300 Laon Oise 5 860 725 700 Beauvais Somme 6 170 547 930 Amnies Poitou-Charentes 25 809 1 595 600 Poitiers Charente 5 956 342 100 Angoulême Charente-Maritime 6 864 527 200 La Rochelle Deux-Sèvres 5 999 346 200 Niort Vienne 6 990 380 100 Poitiers Provence-Alpes- Côte d’Azur 31 400 4 259 600 Marseille Alpes (Hautes-) 5 549 113 300 Gap Alpes-de-Haute Provence 6 925 131 000 Digne Alpes-Maritimes 4 299 972 500 Nice Bouches-du-Rhône 5 087 1 759 500 Marseille Var 5 973 816 100 Toulon Vaucluse 3 567 467 200 Avignon Rhone-Alpes 43 698 5 352 300 Lyon Ain 5 762 471 200 Bourg-en-Bresse Ardèche 5 529 277 700 Privas Drôme 6 530 414 200 Valence Isère 7 431 1 016 500 Grenoble Loire 4 781 746 500 Saint-Étienne Rhône 3 249 1 509 200 Lyon Savoie 6 028 348 300 Chambéry Savoie (Haute-) 4 388 568 600 Annecy Departamente de peste mări Guadelupa 1 780 378 200 Basse-Terre Guyana franceză 91 000 114 800 Cayenne Martinica 1 128 359 600 Fort-de-France Réunion 2 512 597 800 Saint-Denis Teritorii de peste mări Noua-Caledonie 18 576 164 200 Nouméa Polinezia franceză 4 000 188 800 Papeete Wallis şi Futuna 274 13 700 Mata-Utu Colectivităţi teritoriale de peste mări Mayotte 373,2 94 400 Mamoudzou Saint-Pierre şi Miquelon 242 6 400 Saint-Pierre 1992), in pentru fibre (77 mii t, 1990, locul 3 pe glob) ş.a. Viticultură dezvoltată: 7 mil. t struguri şi 62 mii. hl vinuri — locul 1 pe glob (1991); vinuri roşii (Bordeaux, Burgundia, Beaujolais) şi şampanie (Champagne, Charente, Alsacia). Plantaţii de citrice şi măslini; pomicultură (meri, peri, piersici, pruni, caişi). Creşterea intensivă a animalelor (mii. capete, 1992): bovine (12,4), porcine (20,9), ovine (10,6). Pescuit (1991): 812,8 mii t. C.f. (1992): 34 mii km (36,2% electrificaţi). Căi rutiere (1991): 810 mii km (7 mii km autostrăzi); c. 23 mii. autovehicule (c. 19,5 mii. autoturisme). Căi navigabile interne: 8,5 mii km. Transporturi speciale: peste 5,3 mii km de pipe-line-uri. Flota comercială (1991): 5,7 mii. t.d.w. Moneda: 1 franc = 100 centimes. Export (1991): echipament ind. şi mijloace de transport, produse chimice, produse alim., produse agricole, textile ş.a. Import (1991): echipamente ind. şi mijloace de transport, bunuri ind. de larg consum, produse alim. şi agricole, combustibili ş.a. Turism dezvoltat: 43,8 mii. turişti (1989). —Istoric. Populat în Antichitate de triburi celtice (gali), terit. F. a fost cucerit în sec. 1 Î.Hr. de romani şi transformat în provincie romană. Din sec. 5 până la mijlocul sec. 9, terit. F. a fost centrul statului francilor (ale cărui baze sunt puse de Clovis, din dinastia Mero-vingilor), ajungând la cea mai mare înflorire în timpul lui Caro! cel Mare (768—814) din dinastia Carolingiană (întemeiată în 751 de Pepin cel Scurt). Prin Tratatul de la Verdun (843), Imp. Carolingian se destramă, partea sa occidentală devenind viitoarea F. După o perioadă de fărâmiţare feudală (sec. 9—11), în sec. 12—14, s-a întărit puterea regală, mai ales în timpul domniilor lui Ludovic IX cel Sfânt, Filip II August şi Filip IV cel Frumos. După înfrângerile suferite de francezi în prima parte a Războiului de 100 de Ani (1337—1453) cu Anglia, elanul patriotic şi naţional, întruchipat de figura legendară a Ioanei d’Arc, i-au permis F. încheierea victorioasă a războiului; în acest răstimp, pe fondul efectelor dezastruoase ale războiului şi ale înăspririi sarcinilor feudale impuse ţăranilor, au loc răscoale, între care se detaşează Jacqueria. La sfârşitul sec. 15 şi începutul sec. 16, în timpul domniilor lui Ludovic XI (1461—1483) şi Francise I (1515—1547), s-a instituit monarhia absolută, care s-a întărit, mai ales, sub Henric IV, Ludovic XIII şi Ludovic XIV, ultimul marcând apogeul absolutismului regal francez („statul sunt 371 FRANZ FERDINAND eu“). între 1494 şi 1559, F. luptă pentru supremaţie în Pen. Italică, apoi în V Europei („Războaiele italiene") împotriva Spaniei şi a Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, iar în prima jumătate a sec. 16, o dată cu răspândirea calvinismului, izbucnesc pustiitoarele Războaie religioase (1562—1598) şi fratricide (masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu, 1572), încheiate de Henric IV, întemeietorul dinastiei de Bourbon, prin Edictul din Nantes (1598), care acordă libertatea de cult protestanţilor. Războaiele purtate de Franţa în timpul lui Ludovic XIV şi Ludovic XV au avut drept urmare ruinarea ţării, implicit adâncirea crizei economice şi slăbirea considerabilă a puterii coloniale franceze (prin Tratatul de la Paris ce pune capăt Războiului de 7 Ani — 1763, F. a pierdut posesiunile din India şi Canada în favoarea Angliei). Pe fundalul transformărilor economice, demografice şi ideologice, izbucneşte Revoluţia Franceză, al cărei preludiu l-a constituit convocarea Statelor Generale (mai 1789), unde deputaţii stării a treia s-au declarat constituiţi în Adunare Naţională, apoi în Adunarea Naţională Constituantă (9 iul. 1789), care a abolit privilegiile feudale şi a adoptat „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului". La 14 iul. 1789, a fost luată cu asalt Bastilia, acţiune urmată de măsuri de restrângere a prerogativelor regale, ce a culminat cu proclamarea primei republici (22 sept. 1792), cu execuţia regelui Ludovic XVI (ian. 1793) şi cu dictatura iacobină (1793— 1794). La sfârşitul sec. 18, Napoleon Bonaparte instaurează în ţară un regim autoritar (întâi sub forma Consulatului în 1799, iar, din 1804, sub forma Imperiului), timp în care F. a purtat numeroase războaie victorioase împotriva Austriei, Angliei, Prusiei, Rusiei şi Spaniei în vederea asigurării hegemoniei în Europa. După înfrângerea lui Napoleon I la Waterloo (1815), a fost restaurată dinastia Bourbonilor, înlăturată apoi de Revoluţia din iul. 1830, care impune monarhia constituţională a lui Ludovic Filip (1830—1848). în urma Revoluţiei din febr. 1848 a fost proclamată Republica a ll-a (1848—1852), în frunte cu Ludovic Napoleon Bonaparte, care, la 2 dec. 1852, se proclamă împărat al F. sub numele de Napoleon III (1852— 1870), instaurând cel de-al ll-lea Imperiu. în condiţiile înfrângerilor suferite în Războiul Franco-Prusi^n (1870—1871), Imperiul a fost înlocuit cu Republica a lll-a (1870-1940). La 18 mart. 1871, s-a proclamat Comuna din Paris, care a fost reprimată şângefos. Sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, a fost marcat de mari dificultăţi economice şi de o criză politică internă şi externă. în 1893 s-a încheiat alianţa franco-rusă, care, împreună cu acordul anglo-francez (1904), a pus bazele Triplei înţelegeri (Antanta). Participantă la primul război mondial (1914—1918), F. a ieşit victorioasă din conflict, dar foarte slăbită (a pierdut 10% din populaţie şi 1/6 din venitul naţional), în perioada interbelică, F. a fost unul dintre factorii politici importanţi în relaţiile internaţionale. O coaliţie de stânga a pregătit victoria electorală a Frontului Popular (1936). în 1938, guvernul Daladier a semnat Acordul de la München. După atacarea Poloniei de către Germania, F. a declarat război Reich-ului (3 sept. 1939); în mai 1940, trupele germane au pătruns în F., înfrângând-o şi obligând-o să capituleze (22 iun. 1940). în zona neocupată s-a format guvernul Pétain-Laval, cu sediul la Vichy. După debarcarea anglo-ame-ricană în Africa de Nord franceză, trupele germane şi italiene au invadat întregul teritoriu al F. (nov. 1942). Lupta împotriva ocupanţilor a fost coordonată de Consiliul Naţional al Rezistenţei (înfiinţat în mai 1943) şi de Comitetul Francez de Eliberare Naţională (creat în iun. 1943), care s-a transformat (în iun. 1944, la Alger) în guvernul provizoriu al F. (1944—1946), condus de generalul Charles de Gaulle. Instaurată după război, Republica a IV-a s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, dificultăţi economice şi coloniale (războaiele din Indochina, 1946—1954 şi Algeria, 1954—1962) şi a participat la acţiunea militară împotriva Egiptului (1956). Alegerea generalului de Gaulle ca preşedinte (1959), cu atribuţii sporite pentru şeful statului, a marcat instaurarea Republicii a V-a, F. cunoscând o perioadă de stabilitate politică şi avânt economic. La începutul deceniului 7, majoritatea coloniilor franceze (îndeosebi cele africane) şi-au dobândit independenţa. Criza universitară şi socială din mai şi iul. 1968 şi eşecul referendumului din apr. 1969 privind reforma administrativă şi transformarea structurii Senatului au dus la demisia generalului de Gaulle. Au urmat la preşedinţie Georges Pompidou (1969—1974) şi Valéry Giscard d’Estaing (1974—1981). în condiţiile erodării popularităţii gaulliştilor, alegerile generale din 1981 au fost câştigate de candidatul Partidului Socialist, François Mitterrand. Alegerile legislative din mart. 1986 sunt câştigate de coaliţia centru-dreapta (Adunarea pentru Republică şi Uniunea pentru Democraţia Franceză), având ca urmare o „coabitare" a unui preşedinte socialist cu un guvern de centru-dreapta (1986— 1988); alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1988 sunt câştigate de Partidul Socialist, care suferă însă o zdrobitoare înfrângere, în mart. 1993, din partea coaliţiei de centru-dreapta. în mai 1995 au loc alegeri prezidenţiale, câştigate de Jacques Chirac. F. este unul dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al O.N.U. Este membră a N.A.T.O. (1949), dar din mart. 1966, fără a se retrage din Alianţa Nord-Atlantică, nu mai participă cu forţele sale armate la activitatea organismelor militare integrate ale N.A.T.O.; este membră a Uniunii Europene. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de un parlament compus din Senat şi Adunarea Naţională, iar cea executivă de preşedinte şi de Consiliul de Miniştri numit de preşedinte. FRANŢUZESC, -EASCĂ (< franţuz, înv., „francez") adj. Francez (2). FRANŢUZEŞTE (< franţuz) adv. Ca francezii, în felul francezilor; în limba franceză. FRANŢUZISM (< franţuz) s. n. Cuvânt sau expresie împrumutată din limba franceză de o altă limbă şi neadaptată la sistemul acesteia. FRANŢUZOAICĂ (< franţuz) s. f. Femeie care face parte din poporul francez. FRANYÔ Zoltân (1887-1978, n. Marghita), publicist şi traducător maghiar din România. Traduceri în maghiară şi germană din lirica universală („Continente lirice") şi românească („Poezia lirică română"). Publicistică („Pe prispa iadului"). FRANZÇL (< ngr.) s. f. Pâine albă de formă lunguiaţă. FRANZ FERDINAND [franţ] (1863-1914), arhiduce din familia de Habsburg. Nepot al împăratului Franz Joseph I. Franz Ferdinand FRANZ JOSEF 372 Franz Joseph I Moştenitor al tronului Austro-Ungariei (din 1889). Unul dintre promotorii politicii expansioniste a monarhiei austro-ungare în Balcani. Asasinarea sa, la Sarajevo (28 iun. 1914), de către naţionaliştii sârbi, a constituit pretextul pentru declanşarea primului război mondial. FRANZ JOSEF [frarîţio:zefj, arh. în Europa arctică, în N M. Barents, la E de Arh. Spitsbergen, format din 187 ins.; aparţine Federaţiei Ruse; 16 mii km2. Acoperit de gheaţă şi stânci vulcanice. Alt. max.: 620 m. Faună polară (urşi albi, vulpi argintii, morse, foci). Staţii meteorologice. Descoperită, în 1873, de 0 expediţie austro-ungară. FRANZ JOSEPH I [franţ io:zef] de Habsburg, împărat al Austriei (1848— 1916) şi rege al Ungariei (1867—1916). A înăbuşit Revoluţia de la 1848—1849 din Ungaria şi Transilvania, cu sprijinul trupelor ruseşti, şi a reprimat mişcările naţionale din Imp. Habsburgic restabilind absolutismul. în timpul său Austria a fost înfrântă în războaiele Austro-Franco-Piemontez (1859) şi Austro-Prusian (1866), şi s-a creat statul dualist Austro-Ungaria (1867). A participat la înfăptuirea Triplei Alianţe şi a dus o politică expansionistă în SE Europei. FFIAPA (< fr.) vb. I tranz. 1. A se impune atenţiei prin caracteristici izbitoare; a bate la ochi. 2. A răci şampania sau alte băuturi cu ajutorul gheţii. FRAPANT, -Ă (< fr.) adj. Care frapează (1); bătător la ochi, izbitor, impresionant. FRAPIÉ [frapie], Léon (1863-1949), scriitor francez. Romane evocând copilăria nefericită („Grădiniţa", „învăţătoarea de provincie"). FRAPIERĂ (< frapa 2) s. f. Vas, de obicei din aluminiu, umplut cu gheaţă, aşezat pe un suport, în care se răcesc băuturile. FRASER [freizs] 1. FI. în V Canadei; 1 370 km. Izv. din M-ţii Stâncoşi, traversează Pod. Columbiei Britanice, M-ţii Coastelor şi Cascadelor, formând numeroase cascade şi chei, şi se varsă în Oc. Pacific (str. Georgia) în dreptul oraşului Vancouver. Navigabil pe 180 km. Hidrocentrale. îngheaţă în perioada nov. — apr. Descoperit de A. Mackenzie (1793) şi explorat de S. Fraser (1808). 2. Podiş intramontan în S Cordilierilor Canadieni, cu alt. medii între 600 şi 1 800 m, acoperit de formaţiuni vulcanice, cu alt. până la 2 400 m. FRASER [freiza], Dawn (n. 1938), înotătoare australiană. Prima femeie din lume care a înotat 100 m liber în mai puţin de un minut: 58,9 secunde. Multiplă campioană olimpică (Melbourne, 1956; Roma, 1960; Tokyo, 1964) şi mondială. FRASHËR1 [fraşari] 1. Naim F. (1846—1900), scriitor albanez. Fondator al literaturii moderne albaneze. Versuri pastorale („Pajişti şi câmpii"), erotice („Flori de vară“), de inspiraţie epopeică („Istoria lui Skanderbeg“). 2. Sami F. (1850—1904), cărturar şi om politic albanez. Frate cu F. (1). Unul dintre organizatorii luptei pentru eliberarea naţională a Albaniei. Manifestul renaşterii albaneze, „Albania ce a fost, ce este şi ce va fi“ (1899), redactat de el, a fost tipărit la Bucureşti. FRASIN (lat. fraxinus) s. m. Arbore din familia oleaceelor, cu tulpină dreaptă, scoarţă cenuşiu-verzuie, coroana rară, frunze compuse, flori mici, violacee, unisexuate, lipsite de corolă şi fructe (samare), alungite, cu aripa plană (Fraxinus excelsior). Lemnul greu, durabil, rezistènt, elastic, cu fibre fine şi lungi, este utilizat în industria mobilei, a materialelor sportive etc. -O- F. pufos = specie de f. care vegetează pe soluri cu apă stagnantă (Fraxinus pubescens)] prezent mai ales în Câmpia Română (Pădurea Frasinu, jud. Buzău, rezervaţie naturală). FRASIN, com. în jud. Suceava, pe râul Suha, în apropiere de confl. cu Moldova; 6 689 loc. (1995). Expl. de balast. Cherestea şi ambalaje. Staţie de c.f. FRATA, com în jud. Cluj; 4 457 loc. (1995). Biserica Sf. Arhangheli (1747) în satul Berchieşu; biserica de lemn Pogorârea Duhului Sfânt (1827) în satul Frata. FRATE (lat. frater) s. m. 1. Persoană de sex masculin, considerată în raport cu altă persoană născută din aceeaşi mamă şi acelaşi tată (frate bun sau adevărat, drept) ori numai din aceeaşi mamă sau din acelaşi tată (frate vitreg). -O Fraţi de lapte = copii care au supt la aceeaşi doică. F. de crùce = fârtat. -f (La pl.) Nume dat fraţilor şi surorilor (la un loc). 2. Termen de adresare cu caracter familiar, prietenesc. 3. Titlu pe care şi-l dau călugării între ei. > Călugăr care nu este cleric şi care ajută în mănăstire la treburile gospodăreşti. 4. (La cerealele păioase) Lăstar care creşte din nodurile subterane ale tulpinii. FRATERN, -Ă (< lat. fraternus) adj. (Livr.) Frăţesc. FRATERNITATE (< fr., lat.) s. f. Legătură strânsă, frăţească între persoane, între colectivităti, între popoare etc.; frăţie (2). FRATERNIZA (< fr.) vb. I intranz. A manifesta sentimente frăţeşti faţă de cineva; a intra în strânsă prietenie, a face cauză comună cu cineva. FRATRICID, -Ă (< fr., lat.) subst. 1. S. n. Omor de frate sau de soră. 2. S. m. şi f. Persoană care săvârşeşte un fratricid (1). FRATRIE (< fr., gr. phratria) s. f. (în Grecia antică) Uniune gentilică mai mică decât tribul. FRAŢU MORAVI, membri ai unei comunităţi protestante (Biserica moravă), avându-şi originea în „Unitatea fraţilor husiţi“, grupare apărută în cadrul reformei lui Jan Hus, din sec. 15, în Boemia şi Moravia. S-au desprins din ramura taboriţilor, secta răspândindu-se în Europa, Indiile de Vest, America Latină, Africa, India, Tibet şi S.U.A. Definitorii pentru f.m. sunt considerarea Sfintei Scripturi ca bază a învăţăturii şi unic îndreptar al vieţii creştine, viaţa în comun şi forma simplificată a liturghiei. FRAUDA (< fr., lat.) vb. I tranz. (DR.) A săvârşi o fraudă. FRAUDĂ (< fr.) s. f. (DR.) Săvârşirea cu rea-credinţă, pentru a obţine foloase, a unor acte de atingere a drepturilor altuia (păgubitoare pentru altă persoană); hoţie. -0- Frauda creditorilor = săvârşirea, de către debitor, a unor acte păgubitoare pentru creditor (ex. înstrăinarea unor bunuri ale debitorului, având cunoştinţă de faptul că prin aceasta devine insolvabil). F. la lege = încheierea unui act juridic cu scopul de a încălca o dispoziţie legală imperativă sau prohibitivă, FRAUDULOS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. (Despre acţiuni) Care este bazat pe o fraudă, pe o înşelătorie. FRAUENFELD [frausnfelt], oraş în N Elveţiei, la NE de Zurich, centru ad-tiv al cantonului Thurgau; 17 mii loc. (1991). Metalurgia aluminiului; ind. textilă (bumbac, mătase), chimică, alim. (conserve, zahăr). Poligrafie. Castel (sec. 13). FRAUNHOFER [fraunhoifsr], Joseph von (1787—1826), fizician german. 373 FRÂU Contribuţii în optică (perfecţionarea lunetei), spectroscopie (a iniţiat analiza spectrală) şi astronomie (spectrele stelelor). A descoperit (1814) 576 de linii întunecate în spectrul solar (liniile lui F.) şi le-a determinat lungimile de undă, notând principalele şapte linii prin literele A-G (notaţia F.). FRAZARE (< fraza, rar „a delimita frazele muzicale") s. f. (MUZ.) Acţiunea de a delimita frazele muzicale. ♦ Expunere logică şi expresivă a ideilor muzicale. FRAZĂ (< fr.) s. f. 1. (LINGV.) Unitate sintactică alcătuită din două sau mai multe propoziţii, legate între ele prin raporturi de coordonare sau subordonare, exprimând una sau mai multe judecăţi. Există şi f. aşa-zise „nominale", de felul: Linişte, Hoţii! Uneori, f. se referă la propoziţie, denumind în felul acesta orice enunţ. 2. F. muzicală = unitate de gândire muzicală formată dintr-o succesiune de sunete cu un sens expresiv propriu; (în muzica clasică) structură sonoră alcătuită din două sau trei motive şi delimitată de cadenţă. FRAZEOLOGIC, -Ă (< fr.) adj. Care ţine de frazeologie, privitor la frazeologie. FRAZEOLOGIE (< fr.) s. f. 1. Totalitatea îmbinărilor frazeologice proprii unei limbi. 2. Disciplină a lingvisticii care studiază unităţile (grupurile) frazeologice din limbă. 3. Mod propriu unei limbi sau unui scriitor de a construi frazele. 4. Fig. Vorbărie goală, fără conţinut; pălăvrăgeală. FRAZER [freiza], Sir James George (1854—1941), antropolog şi etnolog britanic. Prof. univ. la Liverpool. A cercetat comparativ miturile, riturile, originea şi importanţa lor în dezvoltarea istorică a religiilor, stabilind că religiile descind din magia primitivă („Creanga de aur“, „Totemism şi exogamie"). FRĂGEZI. (< fraged) vb. I refl. (Despre unele alimente) A deveni fraged. ♦ Tranz. A face să devină fraged. FRĂGEZIME (< fraged) s. f. însuşirea de a fi fraged. ♦ Prospeţime, gingăşie, fineţe, delicateţe. FRĂMÂNTA (lat. * fragmentare) vb. I. 1. Tranz. A preface aluatul într-o masă uniformă, apăsându-l şi amestecându-l. ♦ A lovi, a călca în picioare o persoană trântită la pământ. 2. Tranz. Fig. A examina îndelung şi temeinic o idee, un plan etc. ♦ (Despre stări sufleteşti, sentimente etc.) A nelinişti, a preocupa, a agita. 3. Tranz. şi refl. A (se) mişca puternic; a (se) agita. ♦ Refl. (Despre fiinţe) A umbla încolo şi încoace; a nu avea astâmpăr. ♦ Tranz. A învârti, a răsuci (un obiect moale, o batistă etc.) în mână. FRĂSINtjL (< frasin) s. m. Plantă erbacee perenă, medicinală şi ornamentală, înaltă de 50—120 cm, cu frunze imparipenate şi flori mari, albe sau roz, plăcut mirositoare (Dictamnus albuş). FRĂSINET (lat. frasinetum) s. m. Formaţie forestieră azonală cuprinzând arborete pure, constituite din frasin comun şi frasin pufos sau amestecat cu alte foioase (stejar pedunculat, carpen, tei, plop etc.). FRĂSINET, com. în jud. Călăraşi, pe Mostiştea; 1 926 loc. (1995). Pepiniere piscicole. Biserica Sf. Nicolae (1834) în satul Tăriceni. FRĂTĂUŢII NOI, com. în jud. Su-ceava, pe râul Suceava; 5 292 loc. (1995). FRĂTĂUŢII VECHI, com. în jud. Su-ceava, pe râul Suceava; 4 880 loc. (1995). FRĂTEŞTI, com. în jud. Giurgiu; 5 513 loc. (1995). Staţie de c.f. Muzeu sătesc (unelte de silex, ceramică, unelte şi podoabe din epoca fierului; colecţie de unelte agricole şi piese de port popular). Bisericile Sf. Apostoli Petru şi Pavel (1864) şi Sf. Ecaterina (1880) în satele Cetatea şi Frăteşti. FRĂŢESC, -EASCĂ (< frate) adj. Propriu legăturii dintre fraţi, de frate, ca de frate; (livr.) fratern. FRĂŢEŞTE (< frate) adv. în mod frăţesc, ca un frate, ca fraţii. -O Expr. A împărţi (ceva) frăţeşte = a împărţi în părţi egale. FRĂŢIA, societate revoluţionară secretă, întemeiată la Bucureşti, în 1843, din iniţiativa lui N. Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell şi Al.G. Golescu-Negru. A avut un rol însemnat în pregătirea Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. FRĂŢIE (< frate) s. f. 1. Legătura de rudenie dintre fraţi. ♦ Iubire frăţească. 2. Prietenie strânsă; înfrăţire, fraternitate. 3. (în Ev. Med. în Ţara Românească) Termen care desemna o instituţie juridică folosită în special pentru transmiterea averii în cazul lipsei succesorilor legitimi. FRÂNA (< frână, după fr. freiner) vb. I tranz. 1. A reduce progresiv, eventual până la oprire, viteza de deplasare a unui corp, a unui vehicul etc. prin transformarea energiei cinetice în alte forme de energie. 2. Fig. A ţine în loc, a împiedica, a^ opri dezvoltarea, cursul unei acţiuni, al unui proces etc. FRÂNĂ (după fr. frein) s. f. 1. Dispozitiv folosit pentru a micşora sau a anula viteza unor corpuri ori vehicule în mişcare. După modul de funcţionare, se deosebesc f. cu fricţiune, f. electrice, f. hidrodinamice, f. pneumatice, f. electromagnetice etc. F. de încercare = f. pentru măsurarea puterii unei maşini de forţă. F de tragere = mecanism care face legătura între ţeava şi afetul unei guri de foc de artilerie, destinat pentru frânarea deplasării ţevii înapoi în timpul tragerii. 2. Fig. Piedică, obstacol care ţine în loc dezvoltarea sau cursul unei acţiuni, al unui proces etc. FRÂNC, -Ă (lat. Francus) s. m. şi f. Nume generic dat în trecut la noi occidentalilor de origine latină. > (Adjectival) împărat frâne. FRÂNCEŞTI, com. în jud. Vâlcea; 5 690 loc. (1995). Aici se află Mănăstirea Dintr-un Lemn\ bisericile Sf. Trei Ierarhi (1797), cu picturi murale interioare originare, Sf. Nicolae (1893), înălţarea Domnului (1684) şi Sf. Treime (1706) în satele Genuneni, Frânceşti, Mănăileşti şi Surpatele; biserica de lemn Sf. Nicolae (1776) în satul Moşteni. FRÂNCU, Amos (1829—1891, n. sat Benic, jud. Alba), avocat român. Tribun în oastea lui Avram lancu. Participant la Revoluţia de la 1848 — 1849. A înfiinţat gimnaziul din Zarand (1869). FRÂNCUŞĂ (< frâne) s. f. Soi românesc de viţă de vie, cu boabe sferice, neuniforme ca mărime şi rare, folosit pentru vinuri albe de masă. FRÂNGE (lat. frângere) vb. III. 1. Tranz. A rupe (în două) un obiect. ♦ A fractura un os sau, p. ext., un membru al corpului. + Refl. (Despre linii, spaţii etc.) A se întrerupe. ♦ Refl. Fig. A se curma. 2. Tranz şi refl. Fig. A (se) îndoi, a (se) apleca de mijloc. 3. Tranz. Fig. A învinge, a birui. FRÂNGHIE (lat. fimbria) s. f. Mănunchi de fire vegetale, animale sau sintetice cu torsadare încrucişată. FRÂNT, -Ă (< frânge) adj. 1. (Despre obiecte) Rupt (în două). ♦ (Despre oase sau membre) Fracturat. + Spart; zdrobit, stricat. 2. (Despre linii etc.) Care prezintă îndoituri, întorsături. 3. (Despre oameni) îndoit de mijloc. 4. Fig. Foarte obosit; sleit, extenuat. 5. Fig. învins, înfrânt. FRÂNTURĂ (lat. fractura) s. f. 1. Frângere; ceea ce se obţine când se frânge sau se rupe ceva; bucată desprinsă dintr-un întreg îmbucătăţit. ♦ Porţiune dintr-un întreg. 2. (Pop.) Fractură. FRÂU (lat. frenum) s. n. Ansamblu de curele, împreună cu znbala, care se FREAMĂT 374 Frecăţei. Biserica mănăstirii Çelik-Dere pun pe capul unui cal de călărie sau de tracţiune, pentru a-l putea supune şi mâna. Expr. A f/ne (pe cineva) în frâu = a domoli avântul sau "pornirile cuiva. FREAMĂT (lat. fremitus) s. n. 1. Zgomot surd produs de frunzele mişcate de vânt, de valurile mării etc.; foşnet. ♦ Murmur de voci nedesluşite. ♦ Zgomot, larmă. 2. Fig. Fior, înfiorare. FREATIC, -Ă (< fr. {i>; {s} gr. phreat-„puf) adj. (Despre ape subterane) Care formează în partea superioară a scoarţei terestre un strat liber (pânză freatică), cu roci impermeabile numai la bază; acest strat ia naştere prin infiltrarea apelor de precipitaţie şi alimentează puţurile şi izvoarele. FREATOBIOLOGIE (< freatic + biologie) s. f. Ştiinţă care studiază organismele din pânzele de apă freatică; a fost definită de C. Motaş. FRECA (lat. fricare) vb. I tranz. 1. A mişca forţat un corp pe suprafaţa altui corp cu care este în contact. 2. A amesteca îndelung un aliment pentru a obţine o masă omogenă. + A lustrui, a curăţa. 3. A fricţiona. ♦ Fig. A mustra aspru; a examina riguros. FRECARE (< freca) s. f. 1. Acţiunea de a freca. 2. (FIZ.) Fenomen care se produce la mişcarea (sau tendinţa de mişcare) relativă a două corpuri aflate în contact, concretizat prin forţe şi momente care se opun mişcării sau tendinţei de mişcare a corpurilor unul faţă de celălalt; există f. de alunecare, pivotare şi rostogolire. Sin. fricţiune (1). ❖ Coeficient de f. = raportul dintre forţa de frecare şi forţa pe care un corp o exercită perpendicular pe suprafaţa corpului cu care este în frecare. Se determină experimental, depinzând de natura corpurilor în contact. FRECĂTURĂ (lat. fricatura) s. f. 1. Fricţiune (3). 2. Loc care poartă urma unei frecări. 3. Fig. Mustrare aspră. 4. Fig. (La pl.) Divergenţe, neînţelegeri (surde); frecuşuri. FRECĂTEI 1. Com. în jud. Brăila; 1 518 loc. (1995). 2. Com. în jud. Tulcea; 3 848 loc. (1995). Mănăstirea Çelik-Dere (1838—1844) cu Biserica Adormirea Maicii Domnului; stăreţia şi chiliile datează din 1901 — 1902. FRÉCHET [freşe], René Maurice (1878—1973), matematician francez. Creatorul topologiei moderne. Lucrări în domeniul analizei funcţionale şi al calculului probabilităţilor („Spaţii abstracte", „Matematicile şi concretul"). FRÉCHETTE [freşet], Louis-Honoré (1839—1908), scriitor de expresie franceză şi om politic canadian. Deputat liberal. Poezii constituind adevărate pamflete politice („Vocea unui exilat"). Lirică peisagistă („Florile boreale", „Păsările de zăpadă11) şi de evocare epică a istoriei Canadei („Legenda unui popor“). Memorii. FRŞCŢ1E s. f. v. fricţiune (2). FRECŢIONA vb. I v. fricţiona. FRECUŞ (< freca) s. n. (La pl.) Divergenţe, neînţelegeri (surde); frecătură (4). FRECVENT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se întâmplă des, la intervale scurte; obişnuit. FRECVENTA (< fr., lat.) vb. I tranz. A merge cu regularitate (la şcoală, la spectacole etc.). ♦ (Livr.) A vizita, în mod obişnuit, pe cineva. FRECVENTĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Repetare (deasă, regulată) a unei acţiuni, a unui fapt etc. ♦ (în învăţământ) Participare a studenţilor sau a elevilor la cursuri. 2. (FIZ.) Mărime ce caracterizează fenomenele periodice, fiind numeric egală cu numărul de oscilaţii complete (sau cicluri) produse în unitatea de timp; unitatea sa de măsură este hertzul (numit si ciclu pe secundă). FRECVENŢMETRU (< fr.) s. n. Instrument pentru măsurarea frecvenţei unei mărimi care variază periodic. FREDANOV, Beate (n. 1913, Cernăuţi), actriţă română. Prof. univ. la Bucureşti. S-a remarcat în roluri de compoziţie din dramaturgia modernă (G.B. Shaw, M. Gorki, H. Ibsen, J. Cocteau, M. Sébastian ş.a.). FREDERIC, numele a trei împăraţi romano-germani. Mai importanţi: F. I Barbarossa din dinastia Hohenstaufen, împărat şi rege al Germaniei (1152— 1190), rege al Italiei (1155-1190). A întreprins, între 1154 şi 1186, şase campanii în Italia; înfrânt la Legnano (1176) de armata oraşelor din Liga Lombardă, a recunoscut acestora anumite libertăţi prin Pacea de la Constanţa (1183); unul dintre conducătorii Cruciadei a IIl-a în timpul căreia a murit. F. II de Hohenstaufen, împărat (1220— 1250), rege al Germaniei (1212—1250) şi al Siciliei sub numele de F. I (1197— 1250). A luptat împotriva papalităţii şi a oraşelor din Liga Lombardă (1226— 1250); în Sicilia a pus bazele unui stat centralizat şi a sprijinit dezvoltarea culturii; conducător al Cruciadei a Vl-a (1228—1229), în timpui căreia s-a încoronat rege al Ierusalimului (mart. 1229). F. (II de Stiria, rege (din 1440) şi apoi împărat german (1452—1493). Şef al Casei de Habsburg, a fost ultimul împărat încoronat la Roma. FREDERIC (FREDERIK), numele a nouă regi ai Danemarcii şi Norvegiei. Mai importanţi: F. II (1559—1588). A purtat un lung război împotriva Suediei (1563—1570), în urma căruia a reuşit să consolideze supremaţia Danemarcii în bazinul Mării Baltice; F. III (1648— 1670). A purtat războaie împotriva Suediei (1657-1658 şi 1658-1660). A proclamat monarhia ereditară (1660) şi a restabilit caracterul absolut al puterii Frédéric I Barbarossa 375 FREETOWN Frédéric V, rege ai Danemarcii şi Norvegiei regaie; F. IV (1699—1730). A participat la Războiul Nordului (1700—1721) fie alături de Caro! XII, fie de Petru l, în funcţie de mersul războiului. în 1720, a obţinut partea de sud a Schleswig-ului. A abolit şerbia (1701); F. V (1746— 1766). Sub domnia sa, Danemarca a cunoscut o perioadă de mare prosperitate ca urmare a aplicării unor profunde reforme economice şi sociale. A sprijinit ştiinţele, învăţământul şi comerţul; F. VI, regent (din 1784), rege al Danemarcii şi Norvegiei (1808—1814) şi al Danemarcii (1814—1839). Adept al absolutismului luminat, F. a iniţiat, în anii 1788—1800, un şir de reforme (a lichidat robia în Indiile de Vest ş.a.). îndepărtându-se de politica tradiţională a neutralităţii Danemarcii, a participat, alături de Rusia, la războiul împotriva Suediei (1788—1790) şi la războaiele napoleoneene. A cedat Suediei, în urma Tratatului de la Kiel (1814), Norvegia; F. VII (1848—1863). înfrânt în Războiul Prusiano-Danez (1848—1850). A sancţionat Constituţia (1849) care a îngrădit puterea regală. FREDERIC, regi ai Prusiei. F. I, elector de Brandenburg (din 1688), apoi rege al Prusiei (1701—1713). A participat la războaiele Ligii de la Augsburg şi la Războiul de Succesiune la Tronul Spaniei, obţinând coroana regală. Protector al ştiinţei şi artelor (Universitatea din Halle, 1694, Academia de Ştiinţe, 1700 şi Academia de Arte din Berlin). F. II, rege ai Prusiei (1740—1786), din dinastia Hohenzollern. Supranumit Frédéric cel Mare. A dus o politică internă de reforme în spiritul mercantilismului şi absolutismului luminat şi a acordat o deosebită atenţie organizării armatei, care a devenit cea mai puternică şi numeroasă armată din Europa. A participat la Războiul de Succesiune la Tronul Austriei (1740—1748), la Războiul de 7 Ani (1756-1763) şi la cel de Succesiune la Tronul Bavariei (1778— 1779). A anexat Silezia şi a reuşit, printr-un şir de alianţe, să consolideze poziţia internaţională a Prusiei, slăbind influenţa Habsburgilor asupra statelor germane. A participat la prima împărţire a Poloniei (1772). Sprijinitor al culturii şi artelor. Din iniţiativa sa, în anii 1745— 1747, s-a construit palatul de la Sans-Souci din Potsdam. Admirator al culturii franceze; prieten cu Voltaire. Autor al unor iucrări filozofice („Anti-Machiavelli“, „Istoria timpului meu“). FREDERIC (FREDERICK) lil cel înţelept, duce elector de Saxonia (1486-1525). Fondator, în 1502, al Universităţii din Wittenberg; susţinător al lui Luther; a sprijinit Reforma. FREDERIC-AUGUST I cel Drept, elector, sub numele de F.-A. III (din 1763) şi rege al Saxoniei (1806—1827). După înfrângerea Prusiei la Jena (1806), a trecut de partea lui Napoleon I, de la care a primit titlul de rege, şi apoi de mare duce al Marelui Ducat al Varşoviei. FREDERIC-WILHELM zis Marele Elector, elector de Brandenburg şi duce de Prusia (1640—1688). Prin Pacea Westfalică (1648) anexează Pomerania Răsăriteană şi alte teritorii, iar în 1657, Prusia. A pus bazele statului absolutist prusian şi a creat armata regulată. Conducător al opoziţiei calvine, a primit refugiaţi hughenoţi după revocarea Edictului din Nantes (1685). FREDERIC WILHELM, regi ai Prusiei. Mai importanţi: F.W. I (1713-1740), supranumit „Regele Sergent", datorită grijii deosebite pe care a acordat-o armatei. A urmărit centralizarea statului. F.W. III (1797-1840). A participat la campaniile antinapoleoneene; înfrânt la Jena şi Auerstâdt (1806), a pierdut o însemnată parte a ţării, pe care a redobândit-o în urma hotărârilor Congresului de la Viena (1814-1815). FREDERICIA [freSsreţia], oraş în Danemarca centrală (lutlanda); 46,6 mii Frédéric II, rege ai Prusiei loc. (1992). Ind. textilă, chimică (îngrăşăminte) şi de prelucr. a petrolului şi a tutunului. Fundat în 1650 ca fortăreaţă. FREDERICTON [fredrictan], oraş în E Canadei, centru ad-tiv al prov. New Brunswick; 71,9 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Comerţ cu lemn şi produse agroalimentare. Prelucr. peştelui. Universitate (1785). FREDERIKSBERG, oraş în E Danemarcii (Seeland), în aglomeraţia Copenhaga; 86,3 mii loc. (1992). Porţelanuri. Cabluri. Ind. berii (Carlsberg). Universitate agricolă (1856). Grădină zoologică. Fundat în 1651. FREDHOLM, Erik ïvar (1866-1927), matematician suedez. Prof. univ. la Stockholm. A creat teoria ecuaţiilor integrale cu limite fixe (numite ecuaţii de tip F.). FREDONA (< fr.) vb. ! tranz. A cânta încet (fără cuvinte), a îngâna o melodie. FREDRO, Aleksander, conte (1793-1876), dramaturg polonez. Comedii satirice, cu personaje tipice („Dame şi husari", „Jurămintele fetelor", „Răzbunarea", „Renta viageră"), ridiculizând moravurile vremii. FREE CINEMA [fri: sinema] („cinema liber"), mişcare în cinematografia britanică fondată (1956) de Lindsay Anderson şi Karel Reisz împotriva tradiţionalismului producţiilor din acea perioadă. Au fost turnate în acest spirit mai multe scurtmetraje, influenţate de şcoala documentaristă a lui J. Grierson, de filmele lui H. Jennings, şi de neorealismul italian. FREEDMAN [frj:dman], Michael (n. 1951), matematician american. Prof. univ. la San Diego (California). Studii de geometrie diferenţială. Medalia Fields (1986). FREE JAZZ [fri: djaez] („jaz liber"), mişcare apărută în S.U.A., după 1958, contra tendinţelor jazului tradiţional, pentru o improvizaţie liberă în muzica de jaz. FREETOWN [fri:taun], cap. statului Sierra Leone, port la Oc. Atlantic; 525 mii loc. (1985, cu suburbiile). Pr. centru politic şi comercial al ţării. Aeroportul internaţional Lungi. Şantiere de reparaţii navale. Ind. chimică şi cosmetică, textilă, a cimentului şi alim, (ulei de palmier şi ţigarete). Export de huilă, cacao, nuci de cola, min. de fier şi diamante. Universitate (1827). Muzeu etnografic. Fundat, în 1787, de către englezi, F. a devenit, în 1808, centru ad-tiv al coloniei engleze Sierra Leone; din 1961, capitala statului independent cu acelaşi nume. FREGATĂ 376 Augustin Jean Fresnel FREGATĂ (< fr., it.) s. f. 1. (în trecut) Navă militară cu pânze, echipată cu tunuri instalate la ambele borduri, folosită în special pentru recunoaşteri. ♦ (Azi) Tip de navă rapidă de escortă. 2. Gen de păsări palmipede marine, cu coada şi aripile lungi, foarte bune zburătoare, care trăiesc în apropierea mărilor tropicale (Fregata). FREGE [fregs], Gottlob (1848-1925), logician şi matematician german. Unul dintre întemeietorii logicii simbolice moderne („Teoria conceptului, un limbaj formalizat al gândirii pure după modelul aritmeticii", „Concept şi obiect", „Sens şi semnificaţie"). FREIBERG [fraiberc], oraş în E Germaniei (Saxonia), pe râul Mulde, la poalele M-ţilor Metalici; 48,6 mii loc. (1991). Expl. de plumb şi zinc. Metalurgie neferoasă (plumb, zinc, nichel, cositor). Constr. de maşini agricole, echipament electric, instrumente optice. Ind. poligrafică, textilă, a celulozei şi hârtiei, piei. şi încălţ., porţelanului. Cercetări atomice. Catedrală (sec. 15). Castelul Freudenstein. Academia de Mine (fundată în 1765). FREIBURG IM BREISGAU [fraiburc im braisgau], oraş în SV Germaniei (Baden-Württemberg), la poalele M-ţilor Pădurea Neagră; 235 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod feroviar. Metalurgia zincului şi plumbului. Ind. textilă, electrotehnică, optică, chimică, mecanică (piese de automobil) şi a hârtiei. Universitate (1457). Monumente; catedrală (sec. 13—16), biserica franciscană Sf. Martin (sec. 13), turnul Schwabentor, Muzeul Augustin de artă medievală, întemeiat în 1120. FREINET [frene], Célestin (1896— 1966), institutor francez. Ultimul reprezentant al „Şcolii active", pe care a încercat să o orienteze către activităţile artistico-practice. FREMĂTA (< freamăt) vb. I intranz. 1. (Despre frunze, valurile mării etc.) A produce freamăt. 2. (Despre oameni) A se înfiora; a palpita; (despre colectivităţi) a se agita. FRÉMI ET [f rem ie], Emmanuel (1824—1910), sculptor francez. Elev al lui F. Rude. Maestru al statuarei ecvestre („Ioana d’Arc" din Paris). Autor al statuii lui Ştefan cel Mare din laşi. FRENCH-CANCAN (cuv. fr.) [frenci-cancan] s. n. Cancan2. FRENEAU [freno], Philip (1752-1832), scriitor american. Primul ziarist profesionist din S.U.A. Susţinător al cauzei independenţei americane. Poeme lirice şi militante („Caprifoiul sălbatic", „Cimitirul indian"). FRENETIC, -A (< fr., lat.) adj. Care se află în stare de frenezie, care exprimă o asemenea stare. + (Şi adv.) Puternic, violent; pasionat. FRENEZIE (< fr.) s. f. Stare de excitare excesivă; p. ext. pasiune puternică şi violentă. FRENI, Mirela (n. 1935), soprană italiană. Carieră internaţională. Interpretare ce se remarcă prin expresivitate şi sensibilitate („Boema", „Faust", „Turan-dot“, „Othello", „Nunta lui Figaro"). FRENIC, -Ă (< fr.; {s} gr. phren „diafragma") adj. (ANAT.) Care este în raport cu diafragma. ^ Nerv f. = nervul motor principal al diafragmei. FRENKEL, lakov llici (1894-1952), fizician rus. Contribuţii la studiul reţelelor cristaline (defecte F.), la teoria moleculară a lichidelor, teoria cantitativă a fisiunii nucleare, feromagnetism şi geofizică. FRENKIAN, Aram (1898-1964, n. Constanţa), filolog şi filozof român. Prof. univ. la Bucureşti. Studii erudite asupra filozofiei şi literaturii greceşti („Lumea homerică", „Studii de filozofie presocratică", „Realismul grec"). Traduceri adnotate din operele filozofilor greci. FRENOLOGIE (< fr. {i>; {s} gr. phren-„gândire, spirit" i logos „studiu") s. f. Teorie emisă, în 1796, de medicul german Fr. J. Gali, potrivit căreia există o corelaţie între caracterul şi funcţiunile intelectuale ale individului, pe de o parte, şi conformaţia craniului, pe de altă parte. A exercitat o mare influenţă la începutul sec. 19, întocmindu-se chiar hărţi citoarhitectonice ale creierului. în prezent, a fost abandonată, impunân-du-se studiul localizărilor cerebrale. FREONI (< fr. {i}) s. m. pl. Derivaţi fluoruraţi şi fluorocloruraţi ai metanului şi etanului, întrebuinţaţi ca agenţi frigo-rigeni, la prepararea aerosolilor cosmetici, a insecticidelor etc. în prezent, folosirea lor este limitată datorită efectului negativ asupra stratului de ozon. FRESCĂ (< fr.) s. f. 1. (ARTE PL.) Tehnică de a picta, cu culori dizolvate în apă sau în apă de var, pe o tencuială umedă; cunoscută încă din Antichitate, a fost folosită mult în Bizanţ şi în Occident, în Evul Mediu. în arta veche românească, f. a fost folosită cu mare măiestrie la picturile murale interioare şi exterioare ale bisericilor şi mănăstirilor din Ţările Române. ♦ Pictură monu-mental-decorativă executată în această tehnică. 2. Fig. Operă literară de amploare care evocă oamenii, evenimentele, specificul unei anumite epoci. FRESCO s. n. Ţesătură din fire subţiri de lână, uni, uneori cu efecte de culori, întrebuinţată pentru confecţionarea îmbrăcămintei de vară. FRESCOBALDI, Girolamo (1583— 1643), compozitor, organist şi pedagog italian. Piese pentru orgă, lucrări vocale religioase şi profane („Florilegii muzicale"). Introduce în formele tradiţionale ale Renaşterii elemente inovatoare (efecte de disonanţă în toccate, variaţie ritmică şi melodică). FRESNEL [frenel], Augustin Jean (1788—1827), fizician francez. A pus bazele opticii ondulatorii (1819), considerând razele de lumină unde transversale, şi a explicat fenomenele de interferenţă (cu dispozitivul numit oglinzile lui F.), polarizarea luminii şi dubla refracţie. A construit oglinzi şi lentile ce-i poartă numele. FRESNO [freznou], oraş în SV S.U.A. (California); 667,5 mii loc. (1990, cu suburbiile). Constr. de automobile, aparatură audio-video. Piaţă de citrice, vinuri şi animale. Conserve de fructe şi legume. Universitate. Colegii. FRETA (< fr.) vb. I tranz. A executa o f re tare. FRETAJ (< fr.) s. n. Ansamblu constituit din două sau mai multe tuburi coaxiale montate forţat unul în altul. 377 FRICANDO FRETARE (< fréta) s. f. 1. Asamblare prin presarea a două piese metalice de tip arbore-alezaj. Se poate realiza fie prin încălzirea piesei cuprinzătoare (ale-zajul), fie prin răcirea (contracţia) piesei cuprinse (arborele). O dată cu revenirea la temperatura normală, cele două piese asamblate vor realiza, între ele, un ajustaj cu strângere. 2. Armare a pieselor de beton armat (mai ales stâlpi) cu ajutorul fretelor (3). FRÇT (< fr.) s. f. 1. Tub sau inel metalic montat ia exteriorul unei piese tubulare (ţeavă de tun, butelie pentru gaze comprimate etc.) sau al unui ansamblu de piese, pentru a le mări rezistenţa la presiuni interioare. 2. Fir metalic înfăşurat tensionat pe o piesă tubulară sau pe un ansamblu de piese pentru a le mări rezistenţa ori pentru a prelua solicitările datorate presiunii interioare ori forţei centrifuge. 3. Piesă de oţel, în formă de inel sau de elice, care înconjoară barele armăturii longitudinale ale unei piese de beton armat. FREl MONTALVA, Eduardo (1911 — 1982), om politic chilian. Fondator al Partidului Democrat-Creştin. Preşedinte al republicii (1964—1970). FREUD [froit], Sigmund (1856— 1939), psihiatru austriac. Stabilit la Londra (1938). întemeietorul psihanalizei („Introducere în psihanaliză"). A contribuit la constituirea psihologiei clinice prin tehnica explorativă a inconştientului. Cercetări asupra simptomelor nevrotice (angoase, fobii, obsesii). A studiat rolul sexualităţii în viaţă şi în artă, al viselor, al actelor de fiecare zi, ca şi al impulsurilor de autoafirmare („Interpretarea viselor", „Psihopatologia vieţii coti-diene“, „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii", „Totem şi tabu"). FREUDISM (< fr.) [froidism] s. n. Concepţia psihologică a lui Sigmund Freud şi a adepţilor săi (A. Adler, C.G. Jung ş.a.); cunoscută şi sub denumirea de psihanaliză. V. abisai, psihologie FRÉY (FREYR) (în mitologia scandinavă), zeu al fertilităţii. FRÉYA (FREYJA) (în mitologia scandinavă), zeiţa dragostei. Soră cu Fréy. FREYCINÇT [fresine], Louis Claude de SAULCES [so.s] de (1779-1842), navigator francez. A condus o expediţie în mările australe (1817—1820) pentru cercetarea magnetismului terestru şi pentru studii meteorologice cu rezultate ştiinţifice deosebite (13 voi. şi 4 atlase). FREYSSINET [freisine], Eugène (1879—1962), inginer francez. A elaborat tehnologia de precomprimare a betonului. Priorităţi în numeroase soluţii tehnice privind construcţiile din elemente Sigmund Freud prefabricate asamblate prin precomprimare. FREYTAG [fraitac], Gustav (1816-1895), scriitor şi publicist german. Romane sociale („Debit şi credit") şi istorice (ciclul „Străbunii"), de mare popularitate în epocă. Comedia „Ziariştii". Lucrări de teatrologie („Tehnica dramei"). FREZ (< fr.) adj. invar. (Livr.) De culoarea fragilor. FREZA (< fr.) vb. I tranz. A executa o frezare. FREZARE (< freza) s. f. Operaţie de prelucrare prin aşchiere a suprafeţelor plane, profilate, canelate ale unei piese cu ajutorul frezei. FREZAT (< freza) s. n. Acţiunea de a freza. ^ Maşină de f. = maşină-unealtă destinată prelucrării cu freza (1); freză (2)- X FREZĂ (< fr.) s. f. 1. Sculă aşchie-toare cu mai multe tăişuri dispuse simetric pe suprafaţa unui corp de revoluţie, utilizată la prelucrarea prin aşchiere pe maşina de frezat (ex. f. Fribourg. Catedrala St. Nicholas cilindrică, f. frontală, f. profilată etc.). <0- F. modul = freză profilată, utilizată la prelucrarea roţilor dinţate. 2. Maşină de frezat. 3. Maşină agricolă pentru prelucrarea solului (la adâncimi de 10— 25 cm), constituită dintr-un rotor cu cuţite elastice sau rigide care taie şi mărunţesc pământul; terenurile prelucrate cu f. nu mai trebuie grăpate. 4. F rutieră = a) maşină de lucru rutieră folosită pentru scarificarea, mărunţirea şi amestecarea cu lianţi a stratului superficial de pământ, la executarea drumurilor de pământ stabilizat; b) maşină de lucru folosită la netezirea în plan vertical a marginilor laterale ale stratului superior al unei îmbrăcăminţi asfaltice. 5. (MED.) Instrument metalic a cărui parte activă, de mărimi variabile, este prevăzută cu creste ascuţite sau în spirală, şi care, adaptat la un dispozitiv de rotire (acţionat manual, cu o pedală de picior sau electric), este folosit pentru găurirea, forarea, trepanarea, crateriza-rea osului sau a dintelui ori pentru regularizarea unei suprafeţe osoase sau dentare. FREZOR (< fr.) s. m. Muncitor care lucrează ia o maşină de frezat. FRIA, oraş în V Guineei, la N de Conakry; 50 mii loc. (1983). Nod de comunicaţii. Complexul ind. Friguia, cu o mare uzină de alumină, care prelucrează bauxita din zăcămintele muntelui Kimbo. FRIABIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre materiale) Care se fărâmiţează, se sparge uşor; fărâmicios. FRIBOURG [fribu:r] (FREIBURG [fraiburc]) 1. Canton în Elveţia; 1,7 mii km2; 211,6 mii loc. (1992). Expl. forestiere. Agricultură intensivă. Creşterea bovinelor. Turism. 2. Oraş în V Elveţiei, Ia SV de Berna, centru ad-tiv al cantonului cu acelaşi nume; 34,2 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. prelucr. metalelor, lânii, chimică, alim. (ciocolată). Universitate. Catedrala St. Nicholas (sec. 13—15). Clădiri din sec. 13—18, cele mai importante în stilurile gotic şi baroc. Muzee de artă şi istorie. Turism. FRIÔ, Martin (1902—1968), regizor ceh de film. Unul dintre fondatorii cinematografiei naţionale. Filme cu subiecte dramatice, dar şi comice, ecranizări („Jânosik", „Eroi pentru o noapte", „Aventurile bravului soldat Svejk", „Taina sângelui"). FRICANDQ (< fr.) s. m. Fel de mâncare preparat din bucăţi de carne de viţel, împănate cu bucăţele mici de slănină. FRICATIV 378 Milton Friedman FRICATIV, -A (< fr., germ.; fe> lat. frico „a freca“) adj., s. f. Consoană ~ (şi subst. f.) v. constrictiv. FRjCĂ (< ngr.) s. f. Tulburare provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă. FRICQS, -OASĂ (< frică) adj. (Şi subst.) Care se sperie uşor. FRICŢIONA (FRECtlOi^A) (< fr.) vb. I tranz. A face (cuiva) o fricţiune (2); a freca (3), a masa. FRICŢIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. (FIZ.) Frecare. 2. (MED.) Procedură hidrote-rapeutică în care acţionează simultan factori mecanici şi termici. + Frecare a unei părţi a corpului cu un lichid re-vulsiv; freeţie. 3. (Fig.) Neînţelegere, divergenţă între două persoane sau grupuri de persoane. FRJDERIC (< germ.) s. m. Monedă de aur prusiană, care a circulat şi în Ţările Române în prima jumătate a sec. 19. FRIED [frfct], Alfred Hermann (1864-1921), publicist austriac. Fondator al Societăţii Germane pentru Pace (1892). A protestat contra politicii Germaniei în primul război mondial şi a Tratatului de ia Versailles. Premiul Nobel pentru pace (1911), împreună cu T.M.C. Asser. FRIEDEL [fridel] 1. Charles F. (1832—1899), chimist şi mineralog francez. Prof, la Sorbona. A studiat cetonele, aldehidele, acizii organici, combinaţiile siliciului. împreună cu J.M. Crafts, a descoperit acţiunea catalitică a clorurii de aluminiu anhidră în reacţia de alchi-lare a nucleului aromatic cu un compus halogenat (reacţia F.-Crafts). 2. Georges F. (1865—1933), chimist şi mineralog francez. Fiul lui F.(1). Contribuţii la studiul cristalelor lichide. FRIEDLĂNDER, Erwin (n. 1925, Cluj), fizician român. M. coresp. al Acad. (1963). Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul fizicii nucleare (energii înalte). FRIEDLĂNDER [frfctlandar], Max (1852—1934), muzicolog german. Studii despre lied şi cântecele populare („Liedul german în sec. 18“). FRIEDLĂNDER [fittlandar], Max Jacob (1867—1958), istoric şi teoretician de artă german. Autorul lucrărilor: „Vechea pictură olandeză", „Despre artă şi cunoaştere". FRIEDMAN [frj:drmn], Milton (n. 1912), economist american. Prof. univ. la Chicago. Contribuţii teoretice la istoria şi teoria monetară („Un program pentru stabilizare monetară", „Istoria monetară a S.U.A. între anii 1867—1960", „Capitalism şi libertate"). Premiul Nobel pentru economie (1976). FRIEDMANN [fridman], Georges (1902—1977), filozof al culturii şi sociolog francez. Prof. univ. la Sorbona. Studii prezentând caracterul dezumani-zant al muncii în societatea industrială („Probleme umane ale maşinismului industrial"); eseuri asupra civilizaţiei („Puterea şi înţelepciunea"). FRIEDRICH [frj:drih], Caspar David (1774—1840), pictor romantic german. Peisaje străbătute de melancolie („Răsărit de lună la mare", „Călătorind deasupra norilor"). FRIEDRICH [fri:drih], Hugo (1904— 1978), romanist şi teoretician literar german. Introduce în teoria literară conceptul de „categorii negative" (obscuritate, incoerenţă, disonanţă, fragmenta-rism etc.) pentru a defini lirica modernă („Structura liricii moderne"). Studii asupra literaturilor romanice („Trei clasici ai romanului francez: Stendhal, Balzac, Flaubert", „Straniul Calderon"). FRIEDRICH [fri:drih], Johannes (1836—1917), teolog şi istoric german. S-a opus dogmei infailibilităţii papale, fapt pentru care a fost excomunicat. Conducător al m scării Vechiul catolicism. FRIEDRICHSHAFEN [frkdrihshafsn], oraş în SV Germaniei (Baden-Württemberg), pe malul L. Constanţa; 56,3 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Constr. de tractoare şi motoare; instrumente de precizie, electrotehnică, reparaţii navale; piei. şi încălţ., prelucr. lemnului, ţesături. Staţiune turistică. Vechi centru de constr. şi încercare a dirijabilelor Zeppelin. Vechiul nume: Buchhorn. FRIES [fris], Jakob Friedrich (1773— 1843), filozof german. Interpretările lui privind opera kantiană şi studiile de psihologie au stat la baza orientării psihologiste în neokantianism („Noua critică a raţiunii", „Manual de antropologie psihologică"). FRIESZ [fries], Othon (1879-1949), pictor francez. Iniţial promotor al fovis- mului, a folosit ulterior un colorit discret şi forme simplificate. Portrete („Fernand Fleuret"), peisaje, nuduri. FRIG (lat. frigus) s. n. 1. Temperatură scăzută a mediului ambiant, care dă senzaţia de rece. ♦ Senzaţie de rece provocată de temperatura scăzută a mediului. 2. Tremur provocat de senzaţia de rece, care precedă uneori o stare febrilă; frison. + (La pl.) Malarie. ♦ Fig. Stare de nelinişte, de agitaţie puternică. FRIG ANA (< fr. {i}; {s> gr. phryganon „lemn uscat") s. f. (GEOGR.) Fitocenoză răspândită în E bazinului M. Mediterane, în care predomină semiarbuştii xerofiţi ce cresc, mai ales, pe versanţii pietroşi (ex. cimbrul, rozmarinul, levănţica etc.). FRIGANEA (< ngr.) s. f. Felie de pâine albă muiată în lapte şi ou, apoi prăjită în grăsime. FRIGARE (< frige) s. f. Vergea ascuţită la un capăt, din lemn sau fier, în care se înfige carnea pentru a fi friptă deasupra jeraticului. FRIGÂRUIE (< frigare) s. f. Carne tăiată în bucăţi mici şi friptă la frigare. FRIGE (lat. frigere) vb. III. 1. Tranz. A pregăti un aliment expunându-l direct acţiunii focului pe frigare, pe grătar etc.; p. ext. a prăji în tigaie. 2. Tranz. (Despre foc, soare sau un obiect fierbinte) A produce cuiva o (senzaţie de) arsură. ♦ Intranz. A iradia căldură puternică; a dogori. 3. Tranz. şi refl. A-şi produce sau a-i produce cuiva o arsură prin atingerea de un corp fierbinte; a (se) arde. 4. Refl. (Fam.) A se păcăli, a se înşela. FRIGG (FR(GGA) (în mitologia scandinavă), soţia zeului Odin (Wotan). Mama zeilor, zeiţa Pământului şi a dragostei conjugale. FRIGIA, reg. istorică situată în partea central-vestică a Asiei Mici, pe valea râului Sangarius (azi Sakarya, Turcia), numită astfel după numele populaţiei care a dominat Asia Mică între căderea Regatului Hitit (sec. 13 Î.Hr.) şi cucerirea Regatului Lidiei (sec. 7 î.Hr.). După invazia cimerienilor (sec. 7 Î.Hr.) şi distrugerea capitalei (Gordion), statul frigian (care cunoscuse cea mai mare Înflorire în timpul domniei lui Midas) s-a aflat, succesiv, sub dominaţie străină (lidiană, persană, macedoneană ş.a.). Din 133 î.Hr. a făcut parte din provincia romană Asia. FRIGIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al Frigiei. 2. Adj. Care aparţine Frigiei sau populaţiei ei, privitor la Frigia sau la locuitorii ei. Bonetă f. v. bonetă. FRIGIDĂ (< fr., lat.) adj. Care prezintă frigiditate. 379 FRIULI-VENEZIA GIULIA Karl von Frisch FRIGIDÇR (< fr.; {s} lat. frigidarium „gheţărie") s. n. Aparat de construcţie specială, izolat termic, echipat cu un agregat frigorigen, folosit în gospodărie pentru conservarea prin frig a alimentelor (la 4—5° C). FRIGIDITATE (< fr., lat.) s. f. Indiferenţă (sau aversiune) faţă de actul sexual, datorită lipsei orgasmului. FRIGORIFER, -Ă (< fr.; fe} lat. frigor „frig“ + fero „a purta") adj. (Despre un sistem fizico-chimic sau tehnic) Care transferă frigul. ♦ (Substantivat; impr.) Instalaţie frigorifică. <0 Lanţ f. = şir de instalaţii frigorifice care asigură păstrarea şi transportul la rece al alimentelor. Agent f. = agent frigorific (soluţii de clorură de sodiu sau de clorură de calciu în apă) care transferă frig unui mediu ce trebuie răcit de la un mediu cu temperatură mai joasă (în general de la un agent frigorigen). FRIGORIFIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care ţine de frig; relativ la frig. ^ Agent f. = substanţă sau amestec de substanţe care produce sau transferă frig pentru a răci un mediu până la o temperatură mai joasă decât cea ambiantă. Poate fi: frigorifer şi frigorigen. Instalaţie f. = sistem tehnic compus dintr-un agregat frigorigen, o încăpere răcită, o instalaţie Max Frisch de comandă şi control şi dispozitive anexe, utilizat pentru răcire. Capacitate f. = căldură preluată de un agent f. în timp de o oră. FRIGORIGEN, -Ă (< fr.; fe} lat. frigor + gr. gennao „a produce") adj. (Despre sisteme fizico-chimice) Care poate efectua transformări de stare endoter-mice, producând frig. Agent f. = substanţă (freoni, amoniac, dioxid de sulf etc.) cu căldură de vaporizare mare, care, la temperatură joasă, absoarbe căldura. Agregat f. = parte componentă a unei instalaţii frigorifice, în care, prin consum de energie, agentul f. îşi modifică continuu starea de agregare, producând frig. FRIGOTEHNICA (< frig + tehnică, după germ.) s. f. Ramură a termotehnicii care studiază mijloacele şi instalaţiile de producere a frigului. FRIGURICĂ (< frig) s. f. (BOT.) Fierea-pământului (a). FRIGURQS, -OASĂ (lat. frigorosus) adj. 1. (Despre locuinţe) Care se încălzeşte greu şi insuficient. ♦ Care are o temperatură scăzută, care răspândeşte frig; rece. 2. (Despre fiinţe) Care rezistă greu la frig, care nu suportă frigul. FRIMU, ioan C. (1871-1919, n. sat Bârzeşti, jud. Vaslui), militant socialist român. Contribuţie însemnată la crearea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (1893) şi a primelor sindicate. FRINGIUD (< fr.; {s> lat. fringilla „cintezoi") s. n. (La pl.) Familie de păsări cântătoare, cu cioc conic şi scurt, granivore, frugivore şi insectivore; (şi la sg.) pasăre din această familie (ex. cinteza, canarul, scatiul, sticletele, botgrosul). FRIPT, -Ă (< frige) adj. 1. (Despre alimente) Care a fost gătit prin expunere directă la foc. 2. Ars, rănit prin acţiunea focului sau a unui obiect fierbinte. FRIPTURĂ (lat. *frictura) s. f. Carne friptă pe grătar, în frigare, în cuptor sau în tigaie. FRISCH [friş], Karl von (1886-1982), fiziolog şi naturalist german. Prof. univ. la München. Lucrări privind comportarea instinctivă a animalelor. A stabilit semnificaţia „dansului" în orientarea spre surse de hrană a familiilor de albine. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1973), împreună cu K. Lorenz şi N. Tinbergen. FRISCH [friş], Max (1911-1991), dramaturg şi romancier elveţian de limbă germană. Romane poetice despre destinul intelectualului („Stiller", „Homo Faber", „Numele meu fie Gantenbein"). Piesele sale („Zidul chinezesc", „Când s-a sfârşit războiul", „Andorra", „Bieder-mann şi incendiatorii") explorează criza morală şi intelectuală a societăţii contemporane. FRISCH [friş], Otto Robert (1904— 1979), fizician austriac. Stabilit în Marea Britanie (1947). Prof. univ. la Cambridge. Lucrări în domeniul fizicii atomice şi nucleare („Fizica atomică astăzi"). împreună cu Lise Meitner, a studiat fisiunea nucleelor de uraniu. FRISCH [friş], Ragnar (1895-1973), economist norvegian. Prof. univ. la Oslo. Unui dintre principalii creatori ai econo-metriei („Legile tehnice şi economice ale producţiei", „Maxima şi minima", „Teorie şi aplicaţii economice"). Premiul Nobel (1969), împreună cu J. Tinbergen. FRISCHMANN [frjşman], David (1859—1922), scriitor şi critic literar evreu, originar din Polonia. A contribuit la modernizarea şi dezvoltarea limbii ebraice. Nuvele pe teme biblice („Ba-Midbar"), traduceri. Lucrarea sa „Scrisori despre literatură" stă la baza criticii literare ebraice moderne. FRISIA, reg. istorică în V Europei, de-a lungul coastei de SE a Mării Nordului, între Meuse şi Weser, a cărei denumire provine de la populaţia frisonilor, stabilită aici în sec. 1 d.Hr. în sec. 4, F. a fost ocupată de franci, iar în sec. 8, inclusă în statul franc al lui Carol cel Mare. în componenţa Sfântului Imperiu German (din 870, definitiv din 925), terit. iniţial al F. s-a separat treptat în: F. propriu-zisă (în prezent, prov. ad-tivă a Olandei — Friesland) şi F. de Est (în prezent, în NV landului Saxonia Inferioară — Germania). FRISICE, Insulele lanţ de ins. nisipoase în S şi SE Mării Nordului; 250 km lungime; 480 km2; c. 20 mii loc. Grupate în trei arh.: F. de Vest (Olanda), F. de Est (Germania) şi F. de Nord (Germania şi Danemarca). Creşterea animalelor. Pescuit. Staţiuni balneare. FRISON (< fr.) s. n. Succesiune de tremurături convulsive şi ritmice, asociată cu senzaţia de frig; indică de obicei începutul unei boli febrile (ex. gripă, malarie, pneumonie). Sin. frig (2). FRjŞCĂ s. f. Smântână proaspătă, îndulcită, în care se înglobează aer prin batere. FRIULI-VENEZIA GIULIA [veneţia], reg. în NE Italiei, la M. Adriatică, la graniţa cu Austria şi Slovenia; 7,84 mii km2; 1,2 mii. loc. (1991). Oraş pr.: Trieste. Expl. forestiere. Porumb, plante furajere şi oleaginoase. Creşterea bovi- FRIVOL 380 Friedrich Frôbel nelor şi porcinelor. Constr. navale, prod. textile şi alim. FRIVOL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se ocupă de lucruri neserioase; uşuratic. + (Despre lucruri, fapte etc.) Neînsemnat; neserios. FRIVOLITATE (< fr.) >s, f. 1. însuşire a ceea ce este frivol; neseriozitate. 2. (La pl.) Fapte, cuvinte, purtări uşuratice, neserioase. FRIZ (< fr.) s. n. 1. Piesă de lemn de esenţă tare folosită în tâmplărie sau la fabricarea parchetului. 2. Chenarul de lemn care încadrează pardoseala de parchet sau linoleum a unei camere. FRIZA (< fr.) vb. I Tranz. şi refl. (Rar) A(-şi) încreţi, a(-şi) ondula părul; a (se) coafa. FRIZĂ1 (< fr.) s. f. 1. Parte componentă a antablamentului, cuprinsă între arhitravă şi cornişă. Dimensiunile, ca şi decoraţia f., sunt caracteristice ordinului de arhitectură din care ea face parte. 2. Element decorativ în formă de bandă orizontală, cu picturi, sculpturi etc., care înconjoară faţada unei clădiri, o încăpere, o mobilă etc. FR|ZĂ2 (< germ.) s. f. (ZOOT.) Rasă de bovine, originară din Olanda, de culoare bălţată, negru cu alb, crescută pentru producţia de lapte. FRIZÇR1 (< germ.) s. m. Persoană care se ocupă cu bărbieritul şi cu tunsul părului; bărbier. FRIZER2 (< engl.) s. n. Aparat pentru congelarea parţială a apei din amestecul destinat fabricării îngheţatei. FRIZERIE (< frizer) s. f. Atelier pentru tuns, ras şi frizat. FRIZON (< fr.) s. n. Fibră textilă provenită din straturile exterioare ale gogoşilor de mătase, de pe care nu poate fi trasă; constituie un deşeu. FRIZONfET s. n. Partea interioară a peretelui gogoşii de mătase; constituie un deşeu, care poate fi prelucrat împreună cu galetama. FRIZURĂ (< fr.) s. f. Pieptănătură, coafură. FRÔBEL [frobal], Friedrich (1782— 1852), pedagog german. Teoretician al educaţiei preşcolare („Educaţia omului"). A întemeiat prima grădiniţă de copii (1837). A conceput materiale didactice pentru copii (obiectele geometrice), încurajând învăţarea prin joc. FROBENIUS, Leo (1873-1938), etnolog, explorator şi filozof german. Prof. univ. la Frankfurt am Main. Călătorii în Africa („Atlas Africanus", „Continente trăite“). A elaborat o teorie difuzionistă a culturii şi o „morfologie culturală" de inspiraţie biologistă („Istoria culturală a Africii"). FROBERGER [frobargar], Johann Jakob (1616—1667), organist şi compozitor german. Lucrări pentru orgă şi clavecin în care a contopit stilurile italian, francez şi german. Puternică influenţă asupra lui Bach şi Hăndel. FROBISHER [froubişa], Sir Martin (c. 1535—1594), navigator şi explorator englez. Călătorii în Africa (G. Guineii) şi în extremitatea nordica a Americii. A încercat, după John şi Sébastian Cabot, să găsească Pasajul de Nord-Vest. A contribuit la înfrângerea Invincibilei Armada (1588). FRODA, Alexandru (1894—1973, n. Bucureşti), matematician român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul topologiei generale şi al algebrei. Cercetări de mecanică generală şi aplicată. FROISSART [fruasa:r], Jean (1333 sau 1337—1404), cronicar francez. „Cronicile" sale cuprind perioada anilor 1325—1400, prezentând viaţa medievală din Franţa, Anglia, Scoţia, Italia şi Spania. FROMENT [fromă], Nicolas (c. 1435—c. 1484), pictor francez. Operă legată de tradiţia gotică (tripticul „Tufişul în flăcări", de la Catedrala din Aix-en-Provence). FROMENTIN [fromăte], Eugène (1820—1876), pictor şi scriitor francez. A pictat scene şi peisaje din N Africii. Proză autobiografică („Dominique"), studii despre pictorii flamanzi şi olandezi („Maeştri de altădată"). FROMM, Erich (1900-1980), psiholog şi sociolog american de origine germană. Stabilit în S.U.A. (1934). Preocupat de elaborarea unei concepţii integraliste asupra omului, pe baza unei sinteze între marxism şi freudism („Fuga de libertate", „Criza psihanalizei", „Psihanaliză şi religie"). Adept al unui socialism umanitarist utopic, întemeiat pe iubire („Societatea sănătoasă", „Arta iubirii"). FRONDA, nume dat revoltelor din Franţa dintre 1648 şi 1653, în timpul minoratului regelui Ludovic XIV, izbucnite ca urmare a politicii de întărire a absolutismului şi a fiscalităţii excesive practicate de cardinalul Mazarin. A avut două faze: F. parlamentară (1648— 1649) şi F. prinţilor (1650-1653). FRONDĂ (< fr.) s. f. Opoziţie, răzvrătire cu caracter persiflant, cauzată mai ales de interese personale. FRONT (< fr.) s. n. 1. Teritoriu în care se duc acţiunile de luptă în timp de război; partea dinspre inamic a unui dispozitiv de luptă. ♦ Partea spre care este orientată o formaţie militară sau, p. ext., un grup organizat (de sportivi, şcolari etc.). 2. Mare unitate operativă compusă din mai multe armate. ♦ Fig. Grup organizat în vederea unei lupte comune. 3. (ARHIT.) Plan vertical în care este situată faţada unei clădiri sau faţadele unui ansamblu de clădiri. ♦ Latură a unei parcele, care coincide cu alinierea căii de circulaţie. 4. (IND. EXTR.) Porţiune dintr-un zăcământ de substanţe minerale utile, deschisă prin-tr-o lucrare minieră, unde se efectuează săpăturile. 5. (METEOR.) F. atmosferic = strat (suprafaţă) de discontinuitate între două mase de aer adiacente, deosebite ca proprietăţi fizice (îndeosebi termice). După proprietăţile fizice sau după regiunile de pe Pământ unde se formează, se deosebesc: f. cald (ex. tropical), f. rece (arctic, antarctic). 6. (FIZ.) F. de undă = locul geometric al punctelor cele mai depărtate de o sursă de unde, la un moment dat, care reproduc perturbaţia iniţială, oscilând în fază. FRONTAL, -Ă (< fr.) adj. 1. (ANAT.) Care aparţine regiunii frunţii (ex. os f., sinus f.). 2. Aşezat în faţă, din faţă. FRONTALITATE (< fr.) s. f. Legea frontalităţii = Ganon în statuara antică prin care se impunea reprezentarea din faţă şi strict simetrică a corpului în raport cu planul median ce trece vertical prin şaua nasului, stern şi ombilic. FRONTIERĂ (< fr.) s. f. 1. (DR.) Linie naturală sau convenţională trasată între diferite puncte de pe suprafaţa globului, care delimitează teritoriul unui stat de teritoriul altui stat, de marea liberă, de spaţiul cosmic (în înălţime). F. delimitează juridic cadrul în care statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă. F. de stat sunt inviolabile, ca şi teritoriul de stat, respectarea lor fiind o condiţie sine qua non a promovării unor relaţii normale, de cooperare şi 381 FRUCT securitate între state. <0> (EC.) F. vamală = limită până la care se aplică regimul vamal al unui stat sau al unei uniuni vamale; ea poate să nu coincidă cu cea naţională, în căzui în care anumite porţiuni din teritoriul naţional (porturi, zone libere) sunt exceptate de la aplicarea regimului vamal sau în cazul uniunilor vamale. 2. (MAT.) Frontiera unei mulţimi = mulţimea punctelor cu proprietatea că orice vecinătate a lor conţine puncte din mulţime şi din complementara sa. FRONTISPICIU (< fr., lat.) s. n. 1. (ARHIT.) Partea superioară a faţadei principale a unui edificiu; p. ext. faţada principală a unui edificiu. 2. Prima pagină a unei cărţi, care cuprinde titlul, numele autorului etc. ♦ Partea de sus a primei pagini a unui ziar, cuprinzând titlul. FRONTOGENEZĂ (< fr. fi}) s. f. Proces meteorologic care, în cazul convergenţei a două mase de aer, formează mai întâi o zonă cu gradienţi mai mari de temperatură şi umiditate, urmată de crearea unei suprafeţe de separaţie de-a lungul căreia poate avea loc deplasarea unei mase de aer în raport cu alta, care la latitudini medii determină precipitaţii si nebulozitate. FRONTON (< fr.) s. n. 1. (în arhitectura clasică) Element de formă triunghiulară, mărginit de o cornişă, care încoronează faţada unui edificiu. 2. Element arhitectural decorativ, cu forme variate, plasat deasupra unei părţi ieşinde a construcţiei, a uşilor, ferestrelor etc. FRONTUL NAŢIONAL DEMOCRAT (F.N.D.), coaliţie a forţelor politice de stânga, creată în oct. 1944 din iniţiativa P.C.R. La F.N.D. au aderat Partidul Social-Democrat, Comisia de organizare a mişcării sindicale, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Uniunea Tineretului Comunist, Madosz-ul (ulterior Uniunea Populară Maghiară) şi alte organizaţii. FRONTUL PLUGARILOR, organizaţie politică a ţărănimii din România. Creată în ian. 1933, sub conducerea dr. Petru Groza. în dec. 1935, F.P. a încheiat înţelegeri şi acorduri de luptă antifascistă cu Madosz-ul, Blocul Democratic şi Partidul Socialist (Popovici). în perioada postbelică, până la autodizolvarea sa (febr. 1953) şi-a desfăşurat activitatea sub tutela partidului comunist. FRONTUL RENAŞTERII NAŢIONALE, partid politic unic în stat (primul partid de „masă“ din istoria României), înfiinţat la 28 iun. 1938, care cuprindea în rândurile sale pe toţi cetăţenii ţării, cu excepţia militarilor activi şi a judecătorilor, având drept scop sprijinirea mo- narhiei în generai şi a regimului autoritar al regelui Carol II. Şeful suprem al F.R.N. era regele. La alegerile parlamentare din 1 iun. 1939, F.R.N. a obţinut totalitatea mandatelor şi, conform Decretului din 3 iun. 1939, deputaţii şi senatorii au fost obligaţi să depună jurământ de credinţă faţă de rege şi să poarte uniforma F.R.N. (de culoare albastră). La 20 ian. 1940 s-a instituit funcţia de preşedinte, în care a fost numit Al. Vaida-Voevod, iar la 22 iun. 1940, Carol II a hotărât transformarea F.R.N. în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar“, sub conducerea supremă a regelui. Desfiinţat prin Decretul din 9 sept. 1940. FRONTUL SALVĂRII NAŢIONALE (F.S.N.) 1. Organism al puterii de stat constituit, ia Bucureşti, în 22 dec. 1989, ca urmare a evenimentelor revoluţionare din 16—22 dec., având drept scop „instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român“. Hotărând dizolvarea tuturor structurilor de putere ale fostului regim dictatorial, întreaga putere de stat a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale (C.F.S.N.), în care au fost desemnaţi, provizoriu, ca membri (fără consultarea prealabilă a unora dintre aceştia) Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Lâszlô Tôkés, Dumitru Mazilu, Dan Deşliu, general Ştefan Guşă, general Victor Stănculescu, Aurel Dragoş Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marţian, căpitan Mihai Lupoi, Ion liiescu ş.a. în teritoriu, se hotărăşte constituirea de consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale ale F.S.N. Platforma-program a F.S.N. cuprindea deziderate ca: abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri libere în luna aprilie; separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat; elaborarea unei noi Constituţii; respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale; restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei ş.a. La 26 dec., a fost ales în funcţia de preşedinte Ion liiescu care a numit în calitate de prim-min. al României, până la alegeri, pe Petre Roman. La începutul anului 1990, societatea românească, marcată de cele patru decenii şi jumătate de dictatură comunistă, a traversat în câteva rânduri (12 ian., 23 ian., 28— 29 ian., 18 febr. 1990 ş.a.) puternice crize politice, succesiunea evenimentelor devenind deosebit de rapidă şi densă. La 23 ian., C.F.S.N. hotărăşte participarea F.S.N. (care în febr. se constituie în partid politic) la alegeri, în contextul deţinerii puterii politico-legislative, ceea ce a provocat protestul unor partide. Reprezentanţii partidelor politice şi cei ai C.F.S.N. cad de acord asupra constituirii Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (C.P.U.N.), format prin restructurarea C.F.S.N. şi reprezentare egală, cu câte trei membri, a partidelor constituite până la acea dată (50% din totalul membrilor C.P.U.N.). 2. Partid politic creat în febr. 1990, la Bucureşti, care s-a autodefinit „formaţiune politică democratică, de largă cuprindere socială, ce urmăreşte transformarea societăţii româneşti pe baza valorilor democraţiei, libertăţii şi demnităţii". Preşedinte: Ion liiescu (din apr. 1990; în urma alegerilor din 20 mai 1990, candidând din partea F.S.N., este ales preşedinte al României); Petre Roman, lider naţional (din mart. 1991) şi preşedinte al F.S.N. (din apr. 1992). în condiţiile existenţei, în partid, a unor acute divergenţe privind căile de trecere a României la economia de piaţă şi a instituirii statului de drept, F.S.N. se scindează în partidele: Frontul Salvării Naţionale (din mai 1993, Partidul Democrat-F.S.N.) şi Frontul Democrat al Salvării Naţionale (din iul. 1993, Partidul Democraţiei Sociale din România — P.D.S.R.). FROST [frost], Robert (1874-1963), poet american. Lirică expresivă, directă, configurând măreţia naturii şi axată pe problemele fundamentale ale existenţei („Voinţa unui tânăr“, „La nord de Boston“, „Pârâul ce curge spre vest“, „Un arbore martor"). FROTAJ (< fr.) s. n. Procedeu al picturii abstracte constând în frecarea hârtiei, aşternute deasupra unei texturi, cu un creion cu mină moale. FROTjU (< fr.) s. n. Preparat microscopic obţinut prin întinderea pe o lamă de sticlă, într-un strat subţire şi omogen, a suspensiei de celule bacteriene (sânge, ţesut triturât), pentru a putea fi examinat la microscop. FROTOLLA (cuv. it.) s. f. Vechi cântec italian pe mai multe voci, pe text liric, în special de dragoste, răspândit în sec. 15—16, cântat de obicei la carnavaluri sau în reprezentaţii teatrale. FRUCT (< lat. fructus) s. n. 1. Organ caracteristic angiospermelor, care se dezvoltă de obicei din pistilul florii fecundate şi care conţine seminţele; rod. F. poate proveni din concreşterea mai multor pistiluri (f. multiplu) sau se poate forma şi prin participarea altor părţi ale florii, care concresc cu carpelele (f. fals). FRUCTIERĂ 382 Există fructe cărnoase (ex. baca, drupa) şi fructe uscate (ex. folicula, păstaia, silicva, silicula, capsula, nuca, achena, cariopsa, samara). <0> Fructe zaharate (sau confiate) = fructe întregi sau părţi de fructe sau de plante, îmbibate cu sirop de zahăr şi glucoză şi acoperite cu o crustă de zahăr. 2. (DR., la pl.) Bunuri produse de un bun frugifer în mod periodic şi fără a-şi consuma substanţa. F. se cuvin proprietarului sau celui care a posedat cu bună-credinţă acele bunuri. Ele pot fi: naturale (produse de la sine), industriale (produse prin munca omului) sau civile (veniturile băneşti precum dobânzile, chiriile etc.). 3. Fig. Rezultat firesc al unei activităţi sau al unei situaţii. 4. (REL.) Fructul oprit = f. pomului cunoaşterii binelui şi răului, situat în mijlocul grădinii Raiului, din care Eva, nesocotind porunca lui Dumnezeu, a mâncat dându-i apoi şi lui Adam; p. ext. lucru cu atât mai dorit, cu cât este mai strict interzis. FRUCTIERĂ {< fruct) s. f. Vas în care se pun fructele (pe masă). FRUCTIFER, -Ă (< fr., lat.) adj. Care produce fructe. FRUCTIFICA (< fr-, lat.) vb. I 1. Intranz. (Despre bani, capitaluri) A aduce venit, a spori prin acumularea sumelor ce se adaugă din dobânzi. 2. Tranz. A folosi cu profit o valoare, o situatie, o ocazie oarecare. FRUCTIFICAT^ (< fr., lat.) s. f. 1. (La pl.) Ansamblul organelor reproducătoare ia criptogame. 2. Perioadă în care se formează fructele. FRUCTOZĂ (< fr. {!}; fe> lat. fructus „fruct") s. f. (BIOCHIM.) Monozaharidă prezentă în toate fructele dulci, care, împreună cu glucoza, formează zaha-roza; levuloză. FRUCTUQS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Care dă rezultate bune; avantajos, folositor. FRUGAL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre modul de hrănire) Care constă din mâncare puţină şi simplă. FRUGIFER, -Ă (< fr.) adj. (DR.) Bun ~ = bun care produce fructe (2). FRUGIVQR, -Ă (< fr.; fe> lat. frugi-„fruct" + voro „a devora") adj., s. m. şi f. (Animal, pasăre) care se hrăneşte în special cu fructe (ex. papagalul, veveriţa). FRUGONI, Cesare (1881-1978), medic italian. Prof. univ. la Padova. Cercetări privind metodele de investigare chimică. Studii de semiologie şi medicină internă. FRUMENTIUS (c. 300-c. 380), apostol al Ethiopiei. A fost hirotonisit episcop de Aksum de către Sf. Atanasie (340). A propăvăduit Evanghelia, con-vertindu-i pe etiopieni. FRUMOASA 1. Com. în jud. Harghita; 3 735 loc. (1995). Fabrică de cherestea. Satul F. este atestat din 1324. 2. Com. în jud. Teleorman, pe Vedea; 2 843 loc. (1995). Bisericile Sf. Nicolae (1821) şi Adormirea Maicii Domnului (1806) în satele Frumoasa şi Păuleasca. FRUMQS, -OASĂ (lat. formosus) adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care place pentru armonia liniilor, a culorilor, a mişcărilor, a sunetelor etc.; care are valoare estetică. ♦ (Substantivat, f. pl.) lele. 2. Care trezeşte admiraţie din punct de vedere moral. ♦ Loc. (Substantivat, n.) Cu frumosul = cu menajamente, în chip blajin. 3. (Despre timp) Senin, calm; blând. 4. Important, remarcabil. II. Adv. 1. în mod plăcut, armonios. 2. Potrivit, bine; aşa cum se cuvine. III. S. n. Categorie fundamentală a esteticii, referitoare la obiectele naturii şi la creaţiile omeneşti, care provoacă o satisfacţie, o emoţie estetică datorită organizării lor armonioase, tinzând spre perfecţiune. FRUMOSU, com. în jud. Suceava, pe Moidoviţa; 3 603 loc. (1995). Staţie de c.f. FRUMUSEŢE (< frumos) s. f. 1. însuşirea a ceea ce este frumos. 2. (Concr.) Obiect, faptă, lucru frumos; spec. femeie foarte frumoasă. FRUMUŞANI, com. în jud. Călăraşi; 4 686 loc. (1995). Complex avicol. Bisericile Sf. Dumitru (1817) şi Adormirea Maicii Domnului (1833) în satul Orăşti şi Sf. Nicolae (1841) în satul Postăvari. FRUMUŞICA, com. în jud. Botoşani; 5 920 loc. (1995). Biserica Sf. Treime (1835, cu transformări din 1990) în satul Storesti. FRUMUŞIŢA, com. în jud. Galaţi; 5 261 loc. (1995). Staţie de c.f. FRUNDSBERG [frundsberk], (FRONSBERG sau FREUNDSBERG), Georg von (1473—1528), militar german. Devotat împăraţilor Maximilian I şi CaroI V. Organizator şi comandant al armatei de mercenari (Landsknechten), F. a adus mari servicii Imperiului în luptele purtate de acesta în perioada 1499—1525. Unul dintre creatorii trupelor regulate şi ale infanteriei de linie. FRUNTAR (< frunte) s. n. 1. Grinda principală care mărgineşte prispa în partea de sus şl pe care se sprijină grinzile secundare ale casei. 2. Catapeteasmă. 3. Curea care leagă cele două părţi laterale ale căpeţelei, trecând peste fruntea calului. 4. Bentiţă de mătase sau de catifea, brodată cu mărgele cu care se fixează pe frunte marama în portul popular din Muscel. Georg von Frundsberg FRUNTAŞ (< frunte) adj., subst. 1. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care este în frunte într-o activitate şi poate servi drept exemplu. 2. S. m. Al doilea grad militar; pe scară ierarhică, urmează gradului de soldat. Corespunde, ca funcţie de bază, comandantului de grupă. ♦ Persoană care poartă acest grad. FRUNTE (lat. frons, -ntis) s. f. 1. (La oameni) Partea superioară a feţei, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene şi păr, mărginită lateral de tâmple; (la animale) partea dinainte a capului, deasupra ochilor. ♦ Cap; faţă, chip. 2. Fig. (Adesea articulat) Ceea ce este de calitate superioară; cel mai bun; persoană aleasă, fruntaş (1). 3. (CHIM.) Lichid obţinut la începutul unei distilări fracţionate. FRUNŢI, masiv muntos, cu aspect de horst, în S culmii principale a M-ţilor Făgăraş, între Topolog şi Argeş, alcătuit din fliş grezo-marnos, gresii, gnaise oculare etc. Alt. max.: 1 543 m. Acoperit cu păduri de foioase. FRUNZAR (< frunză) s. n. 1. Desiş format din crengile pline de frunze ale unui copac. 2. Umbrar, adăpost făcut din crengi cu frunze. 3. Frunze uscate, folosite ca aşternut sau nutreţ pentru vite. FRUNZĂ (lat. frondem) s. f. 1. Organ vegetal principal al plantelor superioare, format în general dintr-o lamă verde (limb) şi o codiţă (peţiol). Pot fi: caduce, marcescente, persistente, sesile, peţiola-te, simple şi compuse din mai multe foliole. Funcţiile principale ale f. sunt: asimilaţia clorofiliană, respiraţia şi transpiraţia. Uneori, f. îndeplineşte alte funcţii, schimbându-şi forma şi structura (ex. spinii, cârceii etc. sunt f. metamorfozate). <0> Loc. Ca frunza şi ca iarba = numeros. 2. Frunză-de-potcă = plantă erbacee anuală din familia chenopo-diaceelor, înaltă de 20—80 cm, cu frunze de un verde lucitor şi flori verzi, 383 FUENTES dispuse în racem terminal (Chenopo-dium murale). 3. (FITOPAT.) Frunze-de-ferigă = boală a tomatelor, provocată de un virus şi manifestată prin îngustarea foliolelor, care devin aproape filiforme, luând aspectul frunzelor de ferigă. FRUNZĂRI (< frunză, după fr.) vb. IV tranz. A întoarce repede foile unei cărţi, ale unui dosar etc., cercetându-le în grabă; a citi superficial, a răsfoi, a foileta. FRUNZE 1. Mihail Vasilievici F. (1885—1925), militant comunist şi comandant de armată sovietic. Unul dintre organizatorii Armatei Roşii, care, în perioada Războiului Civil, sub conducerea sa, a înfrânt armatele lui Kolceak şi Vranghel. 2. V. Bishkek. FRUNZETTI, loan (1850-1878), sublocotenent român. Erou al Războiului pentru Independenţă. A căzut în luptele de la Smârdan. FRUNZETTI, Ion (1918-1985, n. Bacău), poet, istoric şi critic de artă român. Studii abordând cu precădere fenomenul plastic românesc. Monografii („Pictorii bănăţeni din sec. XIX“, „Şt. lonescu-Valbudea", „Dimitrie Paciu-rea“). Poezii. Traduceri din Cervantes, Shakespeare. FRUNZIŞ (< frunză) s. n. Frunzele unui copac. FRUPT (lat. fructus) s. n. Produsul în lapte al animalelor mulgătoare; derivate ale laptelui. ♦ Mâncare (lapte, ouă, carne, peşte etc.) care nu este îngăduită în timp de post creştinilor ortodocşi. -O Loc. De frupt = de dulce. FRUST, -Ă (< fr.) adj. 1. (Livr.; despre monede, medalii etc.) Tocit, şters de vreme. 2. Fig. Simplu, rudimentar, nelucrat, rustic. FRUSTRA (< fr., lat.) vb. I tranz. A lipsi, a priva pe cineva de un bun, de un drept; a păgubi; p. ext. a înşela. FRUSTRARE (< frustra, după fr.) s. f. 1. Acţiunea de a frustra şi rezultatul ei. 2. (PSIH., SOCI OL.) Stare afectivă negativă, creată unui individ sau unui grup, atunci când o reacţie orientată spre un scop este contrariată sau când aspiraţiile cresc peste nivelul mijloacelor disponibile pentru realizarea lor; sentiment generat de această situaţie. FRY [frai], Christopher (n. 1907), actor, scenarist şi dramaturg englez. A revitalizat drama în versuri şi a redescoperit valenţele limbajului poetic elisa-betafi („Fenix vine prea adesea", „Rugul nu e pentru ea"). Scenarii cinematografice („Ben Hur“, „Opera de trei parale"). FRYE [frai], Herman Northrop (1912—1991), critic şi teoretician literar canadian. După F., studiul literaturii trebuie ferit de fluctuaţiile aprecierii, exegeza apropiindu-se de rigoarea ştiinţifică; criticul poate renunţa la principiile normative în favoarea judecăţilor descriptive („Anatomia criticii", „Marele cod", „Imaginaţia educată", „Dubla viziune"). F.S.M. v. Federaţia Sindicală Mondială. FTALAŢI (< fr. {i}) s. .m. pl. Săruri sau esteri ai acidului ftalic. Ftalat dibutilic = ester al acidului ftalic cu butanolul; lichid uleios, întrebuinţat la combaterea ţânţarilor şi ca plastifiant în industria maselor plastice. FTALEJNE (< fr.; {s} fr. [na]phtaline „naftalină") s. f. pl. Clasă de combinaţii organice, obţinută prin condensarea anhidridei ftalice cu fenoli; se folosesc ca indicatori în acidimetrie şi ca laxativi (fenolftaleina). FTALIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid organic dibazic; se prezintă sub formă de cristale albe, puţin solubile în apă şi alcool, insolubile în cloroform; întrebuinţat în industria maselor plastice. FT|ZIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. Bolnav de ftizie; tuberculos; (pop.) ofticos. FTIZI.E (< fr., lat.) s. f. Tuberculoză pulmonară; (pop.) oftică. FTIZIOLOGIE (< fr.; {s> gr. phthisis „ftizie" + logos „studiu") s. f. Disciplină a medicinii interne care studiază tuberculoza pulmonară. FUAD I, sultan (1917—1922), apoi rege (1922—1936) al Egiptului. A promovat o politică de strânsă colaborare cu Marea Britanie. FUAD-PAŞA, Mehmet (1815-1869), om politic turc. Comisar în Principatele Române în 1848; a condus acţiunea de înăbuşire a Revoluţiei din Ţara Românească şi de restaurare a regimului regulamentar. FUBINI, Guido (1879-1943), matematician italian. Emigrat în S.U.A. (din 1938). Prof. univ. la Genova, Torino şi New York. Studii în domeniul analizei matematice şi al geometriei diferenţiale proiective. FUCHS [facs], Sir Ernest Vivian (n. 1908), geolog polar britanic. A explorat zona lacurilor Rudolf (Turkana) şi Rukwa din Africa de Est (1933—1938). între 1947 şi 1950, explorează Arh. Falkland şi Pen. Ţara lui Graham, iar între 1957 şi 1958 a realizat, pentru prima dată, traversarea continentului antarctic cu autoşenilete, trecând prin Polul Sud. FUCHS [fuhs], Lazarus (1833- 1902), matematician german. Prof. univ. la Berlin, Gôttingen şi Heidelberg. Studii în domeniul ecuaţiilor diferenţiale lineare şi al funcţiilor transcendente. A introdus o importantă clasă de funcţii de variabilă complexă (funcţiile fuchsiene). FUCHS, Theodor (1873-1953), compozitor, pianist şi dirijor român. Muzică de teatru (feeriile „Păunaşul codrilor", „Dunărea noastră"), de operă, simfonică, de cameră, corală; lucrări didactice. FUÔIK [fucic], Julius (1903-1943), scriitor şi publicist ceh. Erou naţional al Cehoslovaciei. Executat de nazişti. Proză de atitudine umanist-revoluţionară („Reportaj cu ştreangul de gât“), eseuri critice. FUCOJDE (< fr.; {s> lat. fucus „algă" + gr. eidos „aspect") s. f. pl. (GEOL.) Impresiuni alungite, uneori ramificate, vizibile pe suprafaţa sau în interiorul unor strate de argile sau marne, frecvente în fomaţiunile cretacice şi paleogene ale flişului carpatic. FUCOXANTINĂ (< fr.; fe} lat. fucus „algă" + gr. xanthos „galben") s. f. Pigment de culoare brună care se găseşte în algele brune. FUCSIE (< fr.; {s> Fuchs) s. f. (HORT.) Cerceluş. FUCSjNĂ (< fr.; germ. Fuchs „vulpe") s. f. Substanţă colorantă roşie din clasa trifenilmetanului, folosită la colorarea pieilor, a ţesăturilor şi, în histologie, la colorarea preparatelor microscopice. FUCUS (cuv. lat.) s. m. Denumire dată algelor brune din genul Fucus, al căror tal este fixat, prin crampoane fixa-toare, de stâncile din apa mărilor. FUEGI/ŞiN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. (La m. pl.) Denumire a populaţiei amerindiene din Ţara de Foc. ♦ Persoană care face parte din această populaţie. FUEGO, vulcan activ în Guatemala, ia SV de cap. ţării. Alt.: 3 763 m. Ultima erupţie: 1991. FLIENTES, Carlos (n. 1928), scriitor, eseist şi critic literar mexican. Povestiri fantastice („Aura"), romane de analiză socială şi psihologică folosind tehnica Carlos Fuentes FUERTEVENTURA 384 fluxului conştiinţei în maniera lui Joyce, Dos Passos etc. („Zona cea mai transparentă", „Moartea lui Artemio Cruz“). Studii critice („Noul roman hispano-ame-rican"). FUERTEVENTURA, ins. în Arh. Canare (Oc. Atlantic); 1,73 mii km2; c. 20 mii loc. Relief vulcanic (807 m). Oraş pr.: Puerto del Rosario. Aeroport. Banane, citrice, tutun. Viticultură şi flori-cultură. Creşterea animalelor (bovine). FUFĂ s. f. 1. (IHT.) Plevuşcă. 2. (în sens depreciativ) Femeie de moravuri uşoare. FUGACI, -E (lat. fugax, -acem; fr.) adj., s. m. 1. Adj. (Despre cai) Bun alergător, iute la fugă. ♦ (Substantivat, m.) Cal. 2. Adj. Fig. (Livr.) Trecător, fugitiv. 3. S. m. Nume dat mai multor specii de păsări migratoare din genul Calidris, ordinul caradriiformelor, de mărimea unui porumbel; au picioare lungi şi fug repede,, FUGACITATE (< fr.; lat.) s. f. 1. (Livr.) Caracterul a ceea ce este fugaci (2). 2. (FIZ.) Valoare corectată a presiunii unui gaz real dat, pentru ca acesta să aibă aceeaşi acţiune ca un gaz perfect. FUGA în Egipt, călătoria de la Bethlehem în Egipt a lui losif împreună cu Fecioara Maria şi pruncul lisus, pentru salvarea acestuia de mânia lui Irod cel Mare. Revenirea în Galileea a avut loc după moartea lui Irod. FUGAR, -Ă (< fugă) adj., s. m. şi f. 1. Adj., s. m. şi f. (Persoană) care a fugit dintr-un loc, pentru a scăpa de o situaţie grea sau de o constrângere; băjenar. 2. Adj. Care trece repede, fără a putea fi reţinut; fugitiv, trecător, nestatornic. FUGARU, Cornel (n. 1940, Bucureşti), compozitor, dirijor, pianist, solist vocal de muzică uşoară. Conducător (întemeietor, 1964) aJ formaţiei „Sincron". Muzică pentru spectacole de varietăţi, teatru, film şi desene animate. FUGASĂ (< fr.) s. f. 1. încărcătură mare de exploziv îngropată în pământ sau instalată sub apă, în scopul nimicirii forţei vii şi a tehnicii de luptă a inamicului. 2. Recipient încărcat cu substanţe toxice de luptă, amestec incendiar etc., folosit în sistemul de baraje sau pentru incendierea diferitelor obiective. Substanţele sunt împrăştiate prin explozie. FUGATO (cuv. it.) s. n. Episod dintr-o lucrare muzicală scrisă parţial în formă de fugă2. FUGĂ1 (lat. fuga) s. f. 1. Deplasare rapidă; alergare, goană. <0> Loc. Din (sau în) fugă = în timp ce fuge; p. ext. în grabă, în treacăt, superficial. O fugă de cal - o distanţă nu prea mare. ♦ (Adverbial; în forma fuga) Repede, degrabă. 2. Plecare rapidă (şi pe ascuns) dintr-un loc pentru a scăpa de o primejdie sau de o constrângere. 3. (MINER.) înclinare spre axa galeriei a montanţilor unei armături sau a unui cadru trapézoïdal. Pentru o galerie înaltă de 2 m, f. este de 30—50 cm, iar înclinarea stâlpilor faţă de axa centrală variază de la 8 la 10°. FUGĂ2 (< it.) s. f. Gen şi formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, constând în expunerea imitativă a una, două sau, mai rar, trei teme, după un plan tonal-armonic precis, şi având trei secţiuni: expoziţie, dezvoltare, concluzie, legate prin interludii. Apărută pe baza formelor polifonice anterioare, şi-a conturat structura consacrată în creaţia lui Bach. FUGĂRI (< fugi) vb. IV tranz. A pune pe fugă, a urmări pe cineva fugind în urma lui; a goni (1) ♦ Refl. A fugi unul după altul. FUGGER [fugar], familie de negustori şi bancheri germani din Suabia. Ramura cea mai importantă a familiei întemeiată de Hans F. (7—1409) se stabileşte la Augsburg, unde înfiinţează o ţesătorie. Cei trei nepoţi Ulrich (1441—1510), Georg (1453—1506) şi Jakob („cel bogat“) (1459—1525) vor dezvolta şi diversifica activităţile familiei, reuşind să deţină cvasimonopolul asupra minelor din Europa. A susţinut financiar Casa de Habsburg, campaniile lui Maximilian I şi Carol Quintul. Banca F. şi-a pierdut importanţa la mijlocul sec. 17. FUGHgTĂ (< it.) s. f. (MUZ.) Fugă2 de proporţii reduse. FUGI (lat. fugere) vb. IV intranz. 1. A se deplasa cu paşi repezi, a merge în fugă; a goni, a alerga. ^ Expr. A-i fugi (cuiva) pământul de sub picioare, se spune când cineva îşi pierde echilibrul şi e gata să cadă sau când cineva se află într-o situaţie grea, nesigură. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,după“) A alerga pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde. ^ Expr. A-i fugi (cuiva) ochii după cineva - a nu-şi mai putea lua ochii de la cineva, a privi insistent, cu admiraţie. 3. Fig. (Despre vreme sau despre unităţi de timp) A trece repede. 4. Fig. (Despre peisaje din natură) A se perinda prin faţa ochilor cuiva care trece în viteză. 5. A părăsi în grabă (şi pe ascuns) un loc pentru a scăpa de o primejdie; (despre un deţinut) a evada; (despre un ostaş) a dezerta. Expr. A fugi în lume = a pleca de acasă (fără să se ştie unde). ♦ A se retrage dintr-un loc, a se depărta. 4- A se sustrage, a se eschiva. FUGITIV, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care este de scurtă durată; trecător. 2. Sumar, rapid; superficial. FUGPAPIÇR ( cuv. germ.) s. n. Hârtie gumată folosită pentru înnădirea furnirelor. FUGUJ (< germ.) vb. IV tranz. 1. A înnădi furnire prin rosturi drepte. 2. A îndrepta muchiile unei piese de lemn prin rindeluire. FÜHRER (cuv. germ.) s. m. Titlu purtat de Adolf Hitler (din 1934), având sensul de conducător. FUIOR (lat. *folliolus) s. n. Mănunchi de fibre de in sau de cânepă meliţat şi pieptănat, pregătit pentru tors; p. ext. mănunchi de borangic sau de lână. ♦ Pânză de in sau de cânepă. FUITUIAL (< fuitui, rar „a astupa") s. f. Material inert folosit în exploatările miniere la burare; fultuială; material de buraj. FUITUITQR (< fuitui, rar „a astupa") s. n. Baston de lemn cu care se împing cartuşele de exploziv şi fuituiala în găurile de mină. FUJAIRAH (AL-FUJAYRAH) [fedjzaM, emirat în Emiratele Arabe Unite, în SE Pen. Arabia, pe ţărmul G. Oman; 1,3 mii km2; 63 mii loc. (1991). Centrul ad-tiv: Al-Fujairah. Pescuit de perle. FUJI [fugi], oraş în Japonia (Honshü), la poalele vulcanului Fuji Yama; 226,6 mii loc. (1992). Ind. constr. de maşini, electrotehnică, chimică şi a hârtiei. Centru comercial agricol (orez, citrice, legume). Centru turistic (Fujinomiya). Temple. FUJIAN, prov. în E Chinei, în dreptul str. Taiwan; 123,1 mii km2; 30,8 mii. loc. (1992). Centrul ad-tiv: Fuzhou. Expl. de cărbuni, min. de fier, wolfram, aur, grafit, cupru şi plumb. Trestie de zahăr, ceai, orez, tutun, arbori de camfor etc. Sericicultură. Jakob Fugger 385 FULGER Fuji Yama FUJIMORI, Alberto Kenyo (n. 1939), om politic peruvian. Prof. univ. la Lima. Preşedinte al republicii (din 1990). FUJISAWA [fugisaua], oraş în Japonia (Honshü), la SV de Yokohama; 358,8 mii loc. (1992). Siderurgie. Ind. constr. de maşini (automobile); aparataj electric. Piaţă pentru cereale şi cartofi. Staţiune balneară. Sporturi nautice (iahting). FUJIWARA [fugiuara], familie aristocratică japoneză ai cărei membri se aflau la putere din sec. 7 şi care au format o dinastie, luându-şi, în sec. 9, titlul de „regenţi" (kampaku). Au uzurpat, practic, puterea Curţii Imperiale, până la mijlocul sec. 12. FUJI YAMA [fugi iama] sau FUJI SAN, vulcan stins în Japonia (Honshü), la 90 km SV de Tokyo. Alt.: 3 776 m. Ultima erupţie 1707—1708. Considerat de şintoişti ca munte sacru. Parc naţional. Vf. este acoperit cu zăpadă zece luni pe an. Turism. FUKUI, oraş în Japonia (Honshü), la NV de Nagoya; 254 mii loc. (1992). Ind. mătăsii naturale şi artificiale şi a hârtiei. Artizanat (porţelan şi prelucr. pieilor). Universitate. FUKUI, Kenlchi (n. 1918), chimist japonez. Prof. univ. la Kyoto. Contribuţii în domeniul mecanismelor reacţiilor chimice, cinetica polimerizării, cataliză. James William Fulbright Independent de R. Hoffman, a elaborat (1952) un model matematic al orbitalilor moleculari. Premiul Nobel pentru chimie (1981), împreună cu R. Hoffman. FUKUOKA, oraş în Japonia (Kyüshü), port la str. Tsushima; 1,26 mii. loc. (1992, cu suburbiile). Expl. de huilă. Şantiere navale. Ind. siderurgică, constr. de maşini, electrotehnică, textilă, a cauciucului, hârtiei. Pescuit. Universitate. FUKUSHIMA [fucuşjma], oraş în Japonia (Honshü), pe râul Abukuma, la S de Sendai; 281 mii loc. (1992). Ind. mătăsii (filaturi şi ţesătorii). Centrală atomoelectrică. Centru agricol. FUKUYAMA, oraş în Japonia (Honshü), la E de Hiroshima; 369,4 mii loc. (1992). Nod feroviar. Ind. cauciucului, metalurgică, constr. de maşini, textilă, alim. Castel (sec. 17). FUKUZAWA, Yukichi (1835-1901), scriitor, filozof, lingvist şi pedagog japonez. Principal promotor al introducerii culturii occidentale în Japonia; adept al liberalismului („Sfaturi pentru studenţi1*, „Starea de lucruri în Occident", „Studiu general al civilizaţiei"). Poeme („înconjurul lumii“). FUL (< engl.) s. n. Figură la jocul de pocher, formată dintr-un brelan şi o pereche. FULA (< fr.) vb. I intranz. (Despre un corp în rotaţie) Care execută o mişcare de fulare. FULANI (FULBE) s. m. pl. Populaţie africană negridă, de religie musulmană, care trăieşte în Africa de Vest, între L. Ciad şi Oc. Atlantic. Vorbesc o limbă aparţinând grupului lingvistic bantu de vest. FUL^R (< fr.) s. n. 1. Fâşie dreptunghiulară dintr-o ţesătură sau din tricot de lână, de mătase etc., care se poartă în jurul gâtului. 2. Ţesătură uşoară de mătase pentru rochii, cravate etc. FULARDARE (după fr. foulardage) s. f. (IND. TEXT.) Operaţie de îmbibare a ţesăturilor cu soluţii de colorant şi mase de apret. FULARE (< fula) s. f. 1. Mişcare pendulară a unui corp rotitor faţă de un plan perpendicular pe axa lui de rotaţie (ex. f. roţilor unui vehicut)\ bătaie frontală. 2. (AV.) Fenomen caracterizat prin apariţia unei oscilaţii divergente a structurii avionului care, depăşind viteza critică, duce la dezintegrarea explozivă a acestuia FULBRIGHT [fulbrait], James William (1905—1995), jurist şi om politic democrat american. Iniţiator (1946) al Programului educaţional F., care constă în schimburi culturale şi de învăţământ între S.U.A. şi celelalte state, sub egida Departamentului de Stat al S.U.A. FULDA, oraş în centrul Germaniei (Hessen), la NE de Frankfurt am Main; 74 mii loc. (1991, cu suburbiile). Piaţă pentru cereale şi animale. Ind. textilă şi a cauciucului (anvelope); produse chimice şi maşini agricole. Abaţie (sec. 8), catedrală (sec. 18), palat episcopal (sec. 18, azi primărie şi muzeu); clădiri baroce. Centru religios şi cultural medieval. FULG s. m. 1. Categorie de pene (1) de mărime mijlocie, cu jumătate de lamă pufoasă. 2. Asociere de mici cristale de apă, de formă hexagonală, care se formează iarna în atmosferă şi care, căzând pe pământ, alcătuiesc zăpada. 3. (La pl.) Crăpături interne fine, grupate, care se formează mai ales în lingourile sau în. piesele din oţel aliat cu nichel şi cu crom-nichel. F. înrăutăţesc caracteristicile fizico-mecanice ale pieselor. 4. (La pl.) Produs sub formă de foiţe subţiri din ovăz, porumb, cartofi, fasole. FULGA, com. în jud. Prahova; 4 036 loc. (1995). Reşed. com. este satul Fulga de Jos. FULGA, Laurenţiu (pseud. lui AL lo-nescu) (1916—1984, n. sat Fulga de Jos, jud. Prahova), scriitor român. Nuvele de atmosferă fantastic-onirică („Straniul paradis", „Doamna străină"); romane de evocare a anilor războiului şi a dramelor de conştiinţă („Eroica", „Alexandra şi infernul", „Moartea lui Orfeu", „E noapte şi e frig, seniori"). FULGARIN s. n. Manta de ploaie confecţionată dintr-un material impermeabil (1); impermeabil (2). FULGER (lat. *fulger < fulgui) s. n. 1. Descărcare electrică luminoasă, însoţită de tunet, care se produce între doi nori sau în interiorul unui nor; poate avea o lungime de 1 —3 km, durata de 0,001 —0,020 s, intensitatea curentului de 10—20 kA, tensiunea electrică de 30—200 MV. F. globular = f. a cărui formaţie luminoasă are aspectul unei sfere de plasmă care se deplasează FULGERA Robert Fulton sub influenţa curenţilor de aer, ocolind în general obstacolele; dispare brusc, cu sau fără explozie. 2. Lumină, sclipire puternică şi trecătoare; scăpărare, străfulgerare. FULGERA (lat. fulgerare) vb. I 1. Intranz. A se produce fulgere (1). 2. Intranz. A scânteia, a luci, a sclipi. > A se ivi sau a trece repede (ca fulgerul). 3. Tranz. Fig. A izbi pe cineva, dobo-rându-l. ♦ A privi pe cineva repede şi tăios, a străfulgera cu privirea. FULGERĂTOR, -OARE (< fulgera) adj. 1. Rapid, iute. 2. Fig. (Despre privire) Pătrunzător. FULG UI. (< fulg) vb. IV intranz. A ninge cu fulgi rari. FULGUIALĂ (< fulgui) s. f. Ninsoare cu fulgi rari. FULGURANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care împrăştie o lumină vie şi de scurtă durată. FULGURAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Fulgerare fără tunet în regiunile înalte ale atmosferei. 2. F. electrică = veche metodă de tratare a rănilor prin aplicare de scântei electrice de înaltă frecvenţă. FULGURIT (< fr. {i}; {s} lat. fulgur „fulger") s. n. (GEOL.) Formaţiune tabulară cu diametru mic şi lungime de mai mulţi metri, constituită dintr-o masă sticloasă formată prin topirea rocii pe care a căzut trăsnetul. Apare pe crestele munţilor, pe versanţii văilor lipsite de vegetaţie, pe plaje şi în deserturi. FULLER [fula], John (1878-1966), general şi teoretician militar britanic. Specialist în strategia folosirii blindatelor, a organizat marea ofensivă de la Cambrai (nov. 1917). Corespondent de război în campaniile din Ethiopia (1935) şi Spania (1936—1939); unul dintre principalii analişti militari ai presei britanice în timpul celui de-al doilea război mondial („Istoria militară a Războiului din Vest“). FULLER [fuior], Richard Buckminster (1895—1983), inginer şi arhitect american. Promotor al structurilor spaţiale. în 1927, a propus o nouă concepţie con- structivă, „Dymaxion House“ (dinamism şi maximum de eficienţă), iar în 1932— 1935 o soluţie similară pentru automobile („Dymaxion Auto“). A realizat structuri spaţiale: cupole geodezice (atelierul de reparaţii al Union Tank Car Co., cu diametrul de 118 m) şi, ulterior, aşa-nu-mitele „Tenegrity Structures". Lucrări: pavilioanele S.U.A. la expoziţiile universale de la Montréal (1967) şi Osaka (1970), Palatul Sporturilor (Paris), Yomiuri Star (Tokyo). FULMICOTON (< fr.; {s} lat. fulmen „fulger" + fr. coton „bumbac") s. n. (CHIM.) Exploziv puternic, obţinut prin acţiunea acidului azotic asupra celulozei. V. nitroceluloză. FULMINANT, -Ă (< fr., lat.) adj. Care produce explozie; exploziv. ♦ Fig. Violent, ameninţător; provocator. FULMINAŢI (< fr.) s. m. pl. Săruri ale acidului fulminic. <0- Fulminât de mercur = sarea de mercur a acidului fulminic; praf cenuşiu, foarte otrăvitor, folosit ca exploziv détonant în capse şi amorse. FULMINAŢIE (FULMINAŢIUNE) (< fr., lat.) s. f. Descompunere cu detonaţie a unei substanţe explozive. FULMINIC (< fr.) adj. Acid ~ = izomer al acidului cianic. Cu metalele formează săruri explozive (fulminaţi). FULTON [fultn], Robert (1765-1815), inventator american. Pionier în domeniul propulsiei cu abur. A construit şi a experimentat o serie de maşini, un submarin cu elice (1798) şi prima navă practic utilizabilă, acţionată de un motor cu abur (1807). FUM (lat. fumus) s. n. 1. Aerosol în care faza dispersă este formată din particule solide de dimensiuni mici (combustibil nears, cenuşă, funingine), iar faza continuă din gaze de ardere, aer etc. ♦ Fig. înceţoşare, tulbureală, ameţeală (provocată de băutură). 2. Cantitate de fum (1) pe care fumătorul o trage dintr-o dată din ţigară sau din pipă. 3. Fig. (La pl.) îngâmfare; pretenţii nejustificate. 4. Fiecare dintre canalele din interiorul unei sobe, prin care gazele arse circulă spre coşul de evacuare. FUMA (< fr.) vb. I intranz. A aspira, a trage (în piept) fumul de tutun. FUMAGJNĂ (< fr.; {s} lat. fumus „fum") s. f. (FITOPAT.) Boală a unor arbori de pădure, a viţei de vie şi a unor pomi fructiferi, provocată de o ciupercă din clasa ascomicetelor. Pe organele atacate apare un înveliş negru, prăfos, asemănător cu funinginea. FUMAR (< fum; cf. lat. fumarium) s. n. Deschizătură făcută în acoperişul 386 caselor de la ţară, pentru a permite evacuarea fumului din pod; hogeac. FUMARAZĂ (< fr. {i}) s. f. (BIOCHIM.) Enzimă care catalizează adiţia, respectiv eliminarea apei în reacţia de transformare a acidului fumărie în acid malic. FUMARIC (< fr.) adj. (CHIM.) Acid ~ = acid organic nesaturat, produs intermediar în metabolismul glucidelor şi acizilor graşi. FUMAROLE (< fr. {i}) s. f. pl. Emisiuni de gaze şi vapori, prin deschideri cu caracter punctiform, în cadrul structurii vulcanice sau în zona aureolei mofetice. Natura f. variază în funcţie de temperatura şi compoziţia gazelor emise. F. se pot manifesta în orice moment al evoluţiei unui aparat vulcanic, dar sunt caracteristice etapelor târzii ale acesteia, după încetarea activităţii paroxismale. FUMAT (< fuma) s. n. Acţiunea de a fuma. ♦ Deprinderea de a fuma. FUMĂRIT (< fum) s. n. (în sec. 17) Dare percepută în Ţara Românească pe clădirea fiecărei prăvălii şi pe aşezările pescarilor din bălţile Dunării; în Moldova se încasa pe casa fiecărui contribuabil, iar, mai târziu, pentru fiecare coş de fum. FUMĂRI.ŢĂ (< fum) s. f. Denumire dată plantelor erbacee din genul Fumaria, familia papaveraceelor, cu frunze bipenate, flori mici, zigomorfe, roşietice, dispuse în racem şi fructe nuculiforme, globuloase. în trecut, folosită ca plantă medicinală. FUMĂTOR, -OARE (< fuma) s. m. şi f. Persoană care fumează. FUMEGA (lat. fumigare) vb. I intranz. A scoate fum, a arde înăbuşit, fără flacără şi cu fum. ♦ (Despre lămpi, sobe, lumânări etc.) A arde defectuos, eliminând fum (1). FUMIGANT (< fr., lat.) s. m. Substanţă toxică, sub formă de vapori sau fin dispersată, utilizată pentru fumigaţie. FUMIGAŢIE (< fr., lat.) s. f. Operaţie de afumare, prin arderea unor substanţe (acid sulfuros), în scop terapeutic sau pentru dezinfecţie, deparazitare; parfu-marea aerului într-un spaţiu închis (ex. prin arderea lemnului de santal). FUMIGEN, -Ă (< fr.; fe> lat. fumus „fum" + gr. gennao „a produce") adj. Care produce fum. <> Lumânare f. = tub care conţine o substanţă f., folosită mai ales pentru camuflarea unui obiectiv militar. FUMIVOR (< fr.; {s} lat. fumus „fum" + voro „a devora") s. n. Dispozitiv folosit pentru alimentarea cu aer suplimentar a unui focar de cazan, în vederea îmbunătăţirii arderii combustibilului. 387 FUNDAMENT FUMIZA (< fum, după fr. fumiger) vb. I intranz. A executa operaţia de furnizare. FUM IZ ARE (< cf. fr. fumigation) s. f. Acţiune de producere a fumului artificial, cu ajutorul substanţelor chimice, în aparate speciale. + (MlLIT.) Acoperire a unui obiectiv cu fum sau cu ceaţă artificială în scopul mascării lui. FUMOAR (< fr.) s. n. încăpere, mai ales pe lângă sălile de spectacol, în care se poate fuma. FUMURIU, -IE (< fum) adj. De culoarea fumului; cenuşiu, întunecat. ♦ Fig. Posomorât, mohorât. FUNABASHI [funabaşi], oraş în Japonia (Honshü), în conurbaţia Tokyo; 537,6 mii loc. (1992). Ind. textilă, a aluminiului, prelucr. lemnului. Piaţă de peşte. FUNABASHI [funabaşi], Seiichl (n. 1904), scriitor japonez. Reprezentant al literaturii de avangardă. Romane privind condiţia femeii şi a gheişei în noul context social („Scene din viaţa doamnei Juki“, „Ciulinul alb“, „Privirea îndepărtată a unei femei11, „Broşa femeii îndrăgite41). Teatru. FUNAFUTI, atol în V Oc. Pacific (Tuvalu); 2,4 km2; (format din 30 insuliţe înşirate în jurul lagunei, pe o lungime de 21,7 km); 3,4 mii loc. (1990). Escală navală si aeriană. Copra. FUNAMBUL, -Ă (< fr., lat.) s. m. şi f. (Livr.) Persoană care merge sau dansează pe sârmă. FUNAMBULESC (< fr.) adj. (Livr.) Fantezist, extravagant, bizar. Cuvântul a fost lansat, în 1857, de poetul francez Th. de Banville („Ode funambuleşti"), spre a sublinia virtuozitatea prozodică. FUNCHAL [fuşal], oraş, centru ad-tiv al ins. portugheze Madeira, din Atlanticul de Nord; 44,1 mii loc. (1989). Port. Fabrică de zahăr. Centru viticol. Turism. Catedrală (sec. 15—16). FUNCIAR, -Ă (după fr. foncier) adj. Care se referă la terenuri sau la averi imobiliare. -0 Fond f. = totalitatea suprafeţelor de teren (inclusiv terenurile acoperite de ape) aflate în limitele unei ţări, ale unei unităţi administrativ-teri-toriale sau aparţinând unei unităţi agricole. impozit f. = impozit care se plăteşte de către cineva pentru un teren aflat în proprietatea sa. Carte f. v. carte. FUNCTOR (după fr. functeur) s. m. (LOG.) Operator logic. V. negaţie (1). FUNCŢIE (FUNCŢIUNE) (< fr., lat.) s. f. 1. Activitate pe care o prestează un funcţionar; slujbă. ♦ Grad deţinut de cineva într-o ierarhie. 2. Sarcină, rol; destinaţie (1). 3. Comportare a unui obiect, favorizând conservarea existenţei lui sau a sistemului al cărui element îl formează; contribuţia, acţiunea specifică, pozitivă sau negativă, a unui element la realizarea finalităţilor sistemului din care face parte; consecinţa acestei comportări, contribuţii, acţiuni etc. asupra sistemului dat. 4. (GRAM.) Rolul sintactic al unui cuvânt în propoziţie. 5. Ansamblu de proprietăţi chimice ale unui compus, determinat de o anumită grupă de atomi din moleculă. 6. (FIZ.) F. de undă = f. complexă, cu interpretare probabilistică, ce descrie starea unui sistem (ansamblu de microparticule) în mecanica cuantică. 7. (FIZIOL.) Activitate a unui organ, aparat, ţesut, specifică organismelor vii, animale sau vegetale. F. este condiţionată de structura acestora şi de factorii de mediu. Cele mai importante f. sunt de nutriţie (digestia), respiraţia, excreţia, de relaţie (la animale şi om sistemul nervos şi locomotor, iar la plante tropismele) şi f. de reproducere. 8. (SOCIOL.) Rolul îndeplinit de o anumită instituţie socială sau de un proces social particular în raport cu societatea ca întreg; dependenţa dintre componentele procesului social unitar. 9. (LOG.) Operaţie care prin aplicare asupra unui argument dă o anumită valoare corespunzătoare respectivului argument. 10. (MAT.) Triplet format dintr-o mulţime A (domeniu de definiţie), o mulţime 8 în care funcţia ia valori (codomeniu) şi o relaţie de corespondenţă care asociază fiecărui element din A un element şi numai unui din B. ^ F. polinomiaiă = f. pentru care există un polinom astfel încât în orice argument x valoarea ei este egală cu valoarea polinomului în x. F. raţională = raportul a două f. poli-nomiale. Funcţii trigonometrice v. trigonometric. Simbol: f. <0 Expr. A fi în funcţie de... = a depinde de... 11. (MUZ.) Expresie a raporturilor dintre trepte şi a acordurilor lor în cadrul tonalităţii (1); principalele f. aparţin tonicii, dominantei si subdominantei. FUNCŢIONA (< fr.) vb. I intranz. A-şi exercita funcţia, rolul, a fi în stare de activitate, de producţie. FUNCŢIONAL, -Ă (< fr., engl.) adj., s. f. 1. Adj. Referitor la o funcţie, care ţine de o funcţie. <0> (MAT.) Analiză f. v. analiză. 2. S. f. (MAT.) Funcţie al cărei domeniu de definiţie este un spaţiu vectorial peste corpul K (al numerelor reale sau complexe) şi domeniul de valori este corpul K. FUNCŢIONALI.SM (< fr.) s. n. 1. Concept în arhitectura sec. 20, extins apoi în domeniul artelor aplicate (în special mobilier) şi în acela al formelor industriale (design), care porneşte de la primatul funcţiei şi socoteşte forma drept o consecinţă a acesteia. într-o accepţiune mai largă, f. a inclus în categoria funcţiilor care determină forma, alături de utilitate, durată, fiabilitate etc., şi o importantă componentă psihologică, îmbinarea gândirii funcţionaliste cu tehnici şi materiale noi de construcţie a constituit adevăratul act de naştere al arhitecturii moderne. 2. (SOCIOL.) Principiu metodologic de analiză constând în considerarea obiectului analizat ca un întreg şi desfacerea lui în părţile sale componente, evidenţierea legăturilor şi dependenţelor funcţionale între părţi, elemente, factori, variabile, precum şi între acestea şi întreg. FUNCŢIONALITATE (< funcţional) s. f. Capacitate a unor construcţii, sisteme fizice, tehnice etc. de a îndeplini o funcţie, de a corespunde unor cerinţe. FUNCŢIONAR, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care ocupă o funcţie publică; persoană care are o funcţie permanentă în cadrul administraţiei publice; salariat care deţine un post administrativ. <0 înalt f. = f. de grad superior, numit de guvern (ex. ambasador, prefect, comisar). F. internaţional = angajat al O.N.U. (în organisme şi agenţii specializate) care beneficiază de imunitate diplomatică. FUND (lat. fundus) s. n. 1. Partea de jos a unui vas, formând baza lui. ♦ Fiecare dintre cele două feţe plane (mobile) şi opuse ale unui butoi sau recipient. ♦ Placă de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavatul etc. 2. Partea de jos, închisă, a unei cavităţi naturale; limita de jos. <0 Expr. A se da la fund = a) a se cufunda în adâncul unei ape; b) a se ascunde (pentru a scăpa de sub urmărire). + Partea cea mai îndepărtată, considerată în linie orizontală, a unui loc. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. 3. Partea opusă deschizăturii la unele obiecte confecţionate. -O Sac fără fund = a) om lacom, nesăţios; b) (despre produse, obiecte etc.) care nu se epuizează. 4. Şezut. FUNDA (FONDA) (< fr., lat.) vb. I tranz. A pune bază; a înfiinţa, a institui, a întemeia, a crea. FUNDAC (< fund) s. m., s. n. 1. S. m. (ZOOL.) Cufundar. 2. S. n. Fundătură. FUNDAL (< it.) s. n. Fond al unui tablou sau al unui panou sculptat, format din elemente de peisaj, decor, culoare, ce scoate în relief subiectul compoziţiei. ♦ Câmp arhitectonic sau natural pe care se proiectează o construcţie. ♦ Pânză, decor care închide scena unui teatru în direcţia opusă sălii. FUNDAMENT (< fr., lat.) s. n. 1. Fundaţie, bază, temelie a unei construcţii. FUNDAMENTA 388 (GEOL.) Totalitatea rocilor cristaline aflate la baza formaţiunilor sedimentare, afectate sau nu de mişcările orogenice. ♦ Planşetă de lemn pe care se aşază şi se transportă formele tipografice la imprimare. 2. Element pe care se întemeiază ceva; bază, temei. ♦ (FILOZ.) Element prim al existenţei sau explicaţiei. FUNDAMENTA (< fundament; germ.) vb. I tranz. A pune baze solide unei concepţii, unui program etc., a consolida; a demonstra cu argumente ştiinţifice. FUNDAMENTAL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. 1. Adj. De bază, principal, esenţial, capital2 (1). 2. S. f. (MUZ.) Sunet de bază, generator, ce stă la baza armonicelor. ♦ Sunet de bază al unui acord. FUNDAMENTALISM (< fr.) s. n. 1. (în creştinism) Mişcare în sânul protestantismului american de la începutul sec. 20, ca reacţie împotriva secularizării şi liberalismului în învăţământul teologic. 2. Denumire dată, în general, unui mod conservator de a gândi în opoziţie cu tendinţele liberale şi moderniste. 3. Tendinţa de a menţine nealterată doctrina de bază („fundamentală") a învăţăturii creştine, punând accentul pe interpretarea literală a Bibliei. 4. (în islam) Mişcare religioasă şi politică cu scopul de a restabili adevărata comunitate islamică, prin reîntoarcerea la tradiţia nealterată a islamului; f. este conceput ca „Jihad“, războiul sfânt, şi prin urmare nu exclude nici războiul şi nici atentatul criminal pentru atingerea scopului. FUNDARIS! (< fund) vb. IV intranz. A lăsa ancora să cadă de pe ancorator sau de pe navă (2), în vederea ancorării sau a afurcării unei nave. FUNDAŞ (< fund, după engl.) s. m. Jucător plasat în imediata apropiere a porţii proprii, la o echipă de fotbal, rugbi etc.; apărător. FUNDATA 1. Liman fluviatil pe stg. lalomiţei, în Câmpia Bărăganului; 510 ha. 2. Com. în jud. Braşov; 1 187 loc. (1995). Muzeu de istorie, arheologie şi etnografie (în satul Şirnea). Biserica Adormirea Maicii Domnului (1835— 1837) în satul Fundata. FUNDAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Element sau ansamblu de elemente de construcţie care serveşte ca suport sau bază de susţinere a unui sistem tehnic (construcţie, utilaj, maşină etc.); f. realizează legătura sistemului cu terenul, căruia îi transmite, repartizându-le uniform, greutatea proprie şi sarcinile; fundament, bază, temelie. 2. Strat de teren pe care se reazemă o construcţie cu dimensiunile bazei foarte mari (ex. dig, baraj etc.); stratele de material aşternute pe patul unui drum, peste care se aplică îmbrăcămintea rutieră. 3. Persoană juridică de drept privat, înfiinţată printr-un act juridic gratuit (donaţie sau legat testamentar), prin care o persoană fizică sau juridică constituie un patrimoniu distinct şi autonom de patrimoniul său propriu destinat, în genere în mod permanent, realizării unui scop ideal (nepatrimonial, nelucrativ) de interes public (ex. Fundaţiile Regale, Fundaţia Culturală Română, Fundaţia Rockefeller, Fundaţia Franţei, Fundaţia Humboldt ş.a.). FUNDĂ (< ngr.) s. f. Fâşie care se leagă în forma aripilor unui fluture, făcută din mătase, pânză etc. şi servind ca podoabă. FUNDĂTURĂ ([m]funda) s. f. Cale de circulaţie, cu acces la o altă cale publică numai la unul dintre capete, celălalt capăt fiind închis prin construcţii sau printr-un taluz; fundac (2), intrare (3). FUNDENI 1. Lac neasanat pe râul Colentina, în NE municipiului Bucureşti; 123 ha. Pescuit. Pe malul său se află biserica Fundenii Doamnei (1699), monument reprezentativ de artă brâncove-nească. 2. Com. în jud. Călăraşi, pe râul Pasărea; 5 176 loc. (1995). Biserica Sf. Andrei (1732). 3. Com. în jud. Galaţi, pe Şiret; 3 984 loc. (1995). Reşed. com.; Fundenii Noi. FUNDOIANU, Benjamin (pseud. lui B. Wexlet) (1898—1944, n. laşi), poet şi eseist român. Stabilit în Franţa (1923). Participant la Rezistenţa franceză, a fost arestat de Gestapo şi ucis la Auschwitz. Liric al toamnelor opulente, al târgului provincial, semirustic şi al dragostei de viaţă, este un înnoitor al tehnicii poetice („Privelişti"). Ca scriitor de limbă franceză semnează Benjamin Fondane. Eseuri de orientare existenţialistă („La conscience malheureuse"), studii („Rimbaud, le Voyou", „Faux traité d’esthétique"), poezie („Ulysse", „Titanic"). FUNDUARĂ adj. (înv.) Carte ~ = carte funciară. FUNDUC (< te.) s. m. Monedă turcească de aur, care a circulat şi în Ţările Române în sec. 18; funducliu. Funduc FUNDUCLJU (< tc.) s. m. Funduc. FUNDULEA, oraş în jud. Călăraşi, situat în Câmpia Română, pe râul Belciu-gatele; 6 555 loc. (1995). Fabrică de zahăr. Confecţii metalice. Fermă pentru creşterea bovinelor. Institut de cercetări pentru cereale şi plante tehnice. Staţiune de cultură a plantelor medicinale. Declarat oraş în 1989. FUNDU-MOLDOVEI, com. în jud. Suceava, pe râul Moldova; 4 419 loc. (1995). Expl. de pirite cuprifere şi staţie de preparare. Biserica de lemn Sf. Nicolae (1800) în satul Colacu. FUNDY (FUNDY BAY) [fandi bei], golf la Oc. Atlantic (SE Canadei), situat între Pen. Noua Scoţie şi ţărmul estic. (S New Brunswick). Lungime: 300 km. Lăţime: 90 km. Cea mai mare amplitudine medie a mareelor de pe glob (16,3 m). Parc naţional. FUNÇBRU, -Ă (< fr., lat.) adj. De înmormântare. Marş f. = marş trist, solemn, care se execută de obicei la înmormântări. ♦ Trist, jalnic; lugubru. FUNERALII (< fr.; lat.) s. n. pl. Ceremonie de înmormântare sau de incinerare a unei personalităţi. FUNERAR, -Ă (< fr., lat.) adj. Care ţine de înmormântare, de funeralii; privitor la funeralii. > Piatră f. (sau monument f.) = lespede (sau monument) care se aşază pe mormânt. FUNÈS [fünes], Louis de (1914— 1983), actor francez de teatru şi film. Comic, prin excelenţă, a devenit popular prin filmele din seria „Jandarmul". Alte creaţii în: „Nevăzut, necunoscut", „Prostănacul", „Avarul", „Marea hoinăreală", „Hibernatus". FUNEST, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aduce nenorocire, moarte; fatal. ♦ Trist, sinistru, lugubru. FUNGĂ (< it.) s. f. Parâmă din grupul manevrelor (5) curente, care se foloseşte la ridicarea şi coborârea unei vele, la navele cu pânze. FUNGI (cuv. lat. „ciuperci") s. m. pl. (BOT.) F. imperfecţi = grupă mare de ciuperci la care se cunoaşte numai faza asexuată (Deuteromycetes). Unii provoacă boli la plante, animale şi om (antracnoze, fuzarioze), alţii trăiesc în simbioză cu rădăcinile plantelor superioare. FUNGIBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (DR.) (Despre un lucru) Care poate fi înlocuit, în executarea unei obligaţii, cu altul de acelaşi fel. FUNGICID, -Ă (< fr.; {s} lat. fungus „ciupercă" + -cida „care ucide") adj. Care distruge ciupercile dăunătoare. 389 FURIOSO FUNGICIDE (< fr.) s. n. pl. Compuşi chimici, cu acţiune de contact sau siste-mică, folosiţi în combaterea ciupercilor fitopatogene. Pot fi preventive (fungis-tatice) sau curative. FUNGIFQRM, -Ă (< fr.; fe} lat. fungus „ciupercă" + forma „formă") adj. în formă de ciupercă. ^ (ANAT.) Papile f. = papile asemănătoare cu nişte ciupercuţe, care se află pe limbă, reprezentând receptori gustativi. FUNGISTATIC, -Ă (< fr.; fe} lat. fungus „ciupercă" + gr. statikos „care opreşte") adj., s. n. (Substanţă) care, acţionând asupra sporilor ciupercilor fitopatogene, împiedică infectarea plantelor. FUNiCUL (< fr., lat.) s. n. (BIOL.) Fir care fixează ovulul de placentă. FUNICULAR (< fr.; {s> lat. funiculus „sforicică") s. n., adj. 1. S. n. Mijloc de transport aerian, format din unul sau mai multe cabluri suspendate pe stâlpi, pe care circulă cabinele sau scaunele pentru transportul pasagerilor (teleferic) şi vagonetele sau cărucioarele cu materiale; este folosit în regiunile muntoase greu accesibile. 2. Adj. (FIZ.) Poligon f. = construcţie grafică, de forma unei linii poligonale, care serveşte, în mecanică, la studiul unui sistem de forţe. FUNIE (lat. funis) s. f. 1. Frânghie. F. de ceapă (sau de usturoi) = împletitură de ceapă (sau de usturoi); cunună (4). 2. (ELT.) Conductor multifilar flexibil, confecţionat din sârme mai groase decât cele care compun liţa (peste 0,3 mm), răsucite sau cablate. 3. împletitură din paie sau talaş, utilizată la confecţionarea miezurilor lungi, la formele pentru turnare. 4. (înv.) Numele unei unităţi de măsură a pământului. <0> F. de moşie = fâşie îngustă de moşie. FUNIGÇL s. m. (De obicei la pl.) Fir al unor păianjeni mici (Erigonii), care pluteşte în aer în zilele senine de toamnă. FUNINGINE (lat. fuligo, -inis) s. f. Produs negru sau negru-brun, rezultat din arderea incompletă a materialelor organice, datorită cantităţii insuficiente de aer. FUNT (< germ.) s. m. 1. Unitate de măsură engleză pentru masă, egală cu 0,453592 kg. 2. (în trecut, în Rusia, sfârşitul sec. 17 — 1918) Unitate de măsură pentru masă, egală cu 0,409512 kg- FURA (lat. furare) vb. I tranz. 1. A săvârşi un furt. <0> Expr. A fura (cuiva) meseria = a-şi însuşi pe apucate o meserie (văzând cum o profesează altcineva). ♦ A răpi pe cineva. ♦ Fig. A lua pe neaşteptate, pe nesimţite; a cuprinde. Expr. A-l fura (pe cineva) somnul = a adormi. A-l fura (pe cineva) gândurile = a cădea pradă gândurilor. 2. Fig. A fermeca, a vrăji. FURAJ (< fr.) s. n. Produs de origine vegetală, animală sau minerală, folosit pentru hrana animalelor; nutreţ. Furaje combinate = nutreţuri complexe obţinute pe cale industrială, prin amestecarea şi dozarea diferitelor concentrate, plante furajere, leguminoase etc. cu reziduuri industriale, drojdii furajere, vitamine, aminoacizi sintetici, săruri minerale etc. Se prezintă sub formă de uruială sau de granule. FURAJÇR, -Ă (< fr.) adj. (Despre seminţe, plante sau unele produse şi reziduuri industriale) Care poate fi întrebuinţat ca furaj. Plante furajere = grup de plante cultivate sau spontane, cu valoare nutritivă ridicată, folosite în stare verde sau conservate pentru hrănirea animalelor. FURAN (< fr. {i}) s. m. Combinaţie chimică organică, lichidă, obţinută la distilarea răşinilor de conifere, utilizată ca intermediar în sintezele de mase plastice sau medicamente. FURBURĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie acută a ţesuturilor moi ale copitei, întâlnită în special la cai, în urma unui efort deosebit sau a unei alimentaţii neraţionale. FURCĂ (lat. furca) s. f. 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn cu doi sau mai mulţi dinţi încovoiaţi, din lemn sau oţel, folosită la mânuirea paielor, fânului, gunoiului de grajd etc. ♦ Cantitate de fân care se poate lua, o singură dată, cu furca (1). 2. Denumire dată unor piese, organe de maşină sau părţi ale corpului asemănătoare cu furca (1): a) furca telefonului = parte a telefonului pe care se sprijină receptorul când telefonul este închis; b) furca puţului (sau a fântânii) = stâlpul pe care se sprijină cumpăna fântânii; c) furca scrânciobului = stâlpul orizontal pe care este fixat scrânciobul; d) furca drumului = răspântie, răscruce; e) furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje (coastele fixate de el); f) furca gâtului = extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el. ♦ (înv., la pl.) Spânzurătoare. 3. Unealtă pentru torsul manual, formată dintr-un băţ de lemn, uneori ornamentat, pe care se prinde caierul. Expr. A da (cuiva) de furcă = a face pe cineva să-şi bată capul cu chestiuni încurcate. 4. Organ al maşinii de filat, cu ajutorul căr se realizează torsionarea fibrelor. 5. Fiecare dintre stâlpii groşi de stejar pe care sunt rezemate cosoroabele şi care susţin acoperişul şi pereţii caselor ţărăneşti din paiantă. FURCHET (< it.) s. m. Dispozitiv în formă de furcă (1) mică, fixat de copastia bărcii, pe care se sprijină vâsla (rama). FURCOI (< furcă) s. n. Furcă (1) mare (cu doi dinţi), întrebuinţată mai ales la încărcatul fânului şi al snopilor. FURCULEŞTI, com. în jud. Teleorman; 4 085 loc. (1995). Bisercă (1850) în satul Moşteni. FURCULIŢĂ (< furcă, după fr.) s. f. 1. Obiect de metal alcătuit dintr-un mâner şi doi până la patru dinţi, care serveşte la mâncat. <0- Loc. fn furculiţă (sau in furculiţe) = a) (despre barbă) cu părţile laterale mai lungi decât mijlocul; b) (despre mustăţi) cu capetele răsucite în sus. 2. Cele două piese curbate, prin care este fixată inima carului pe podul osiei dinapoi; gemănare. FURCUŢĂ (< furcă) s. f. 1. (Rar) Diminutiv al lui furcă. 2. (ZOOT.) Parte cornoasă a copitei calului, de forma unei piramide culcate cu vârful înainte, care se află în porţiunea posterioară a tălpii, având rolul de a proteja ţesuturile vii şi de a amortiza şocurile. FURDA (< tc.) s. fs Deşeuri de piele de calitate inferioară, rezultate la tăierea marginilor şi a părţilor cu defecte. FURFURQL (< fr.) s. m. Aldehidă derivată din furan; lichid uleios, cu miros specific, folosit ca solvent selectiv la rafinarea uleiurilor minerale şi vegetale şi ca insecticid, fungicid, germiçid etc.; furfural. FURGQN (< fr.) s. n. Căruţă militară de mare capacitate, trasă de cai, care serveşte la transportarea alimentelor, bagajelor etc. FURIBUND, -Ă (< fr., lat.) adj. Furios, plin de furie. FURIE (< fr., lat.) s. f. Mânie nestăvilită, iritare extremă; violenţă. ♦ Dorinţă puternică, patimă, pornire nestăpânită. FURIÇR (< fr.) s. m. Ostaş care îndeplineşte lucrări de birou într-o subunitate sau unitate militară. FUR» v. Erinli. FURIQS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. (Despre fiinţe şi despre manifestările lor) Cuprins de furie, furibund, mânios. ♦ (Adverbial) Cu furie. ♦ (Despre elemente ale naturii) Violent, puternic. FURIQSO (cuv. it.) adv., s. m. 1. Adv. (Indică modul de executare a unei piese muzicale) Cu pasiune, vijelios, puternic. 2. S. n. (ZOOT.) Varietate de cai rezultată din încrucişarea rasei de galop engleză cu rase locale. FURIŞ 390 FURIŞ, -Ă (< fur, înv. „hoţ, tâlhar") adj., adv. (Care se face) în ascuns, pe neobservate. FURIŞA (< furiş) vb. I refl. şi tranz. A (se) strecura pe nesimţite, pe furiş, a (se) introduce undeva pe neobservate, pe ascuns, tiptil. ♦ Refl. A se ascunde, a se feri de cineva. FURMINT (< fr.) s. m. Soi de viţă de vie cu ciorchini mijlocii, cilindrici, cu boabe dese, omogene, verzi-gălbui. Produce vinuri albe superioare. FURNAL (după fr. fourneau) s. n. 1. Cuptor înalt, în formă de turn, folosit la elaborarea fontei brute din minereuri de fier, utilizând combustibili, de obicei solizi, şi fondanţi. Este cunoscut din sec. 14. 2. încărcătură (2). FURNICA, vf. în E M-ţilor Bucegi care domină Valea Prahovei la Sinaia; 2 103 m. Constituit din conglomerate. FURNICA (lat. formicare) vb. I 1. Intranz. (defectiv),^A umbla de colo până colo în număr mare; a mişuna. 2. Tranz. impers. A avea o senzaţie neplăcută de mâncărime şi înţepături pe piele. FURNICAR1 (< furnică) s. n. 1. Construcţie făcută de furnici, care adăposteşte o colonie a acestora. ♦ Totalitatea furnicilor dintr-un f. (1). 2. Mulţime (de oameni) care mişună. FURNICAR 2 (< furnică, după fr.) s. m. (ZOOL.) Mamifer edentat sud-ame-rican cu bot alungit ca o trompă şi cu limbă lungă şi cleioasă, care se hrăneşte cu furnici (Myrmecophaga jubata). FURNICĂ (lat. formica) s. f. (La pl.) Grup de insecte din ordinul himenop-terelor, de talie mică sau mijlocie, negre, galbene sau roşii, care trăiesc în colonii (în furnicare1 (1)); (şi la sg.) insectă din acest grup. ♦ Furnică albă = termită. FURNICĂTURĂ (< furnica) s. f. Sen-zaţie neplăcută de înţepături şi de mâncărime de piele; parestezie. FURN|R (< germ.) s. n. Foaie subţire (0,2—6 mm) de lemn de calitate superioară, folosită în industria mobilei la acoperirea părţilor din lemn de calitate mai slabă sau ca semifabricat pentru placaje şi panele. FURNIRU! (< furnir) vb. IV tranz. A aplica, prin încleiere şi presare, una sau două foi de furnir pe un obiect de lemn pentru a-i înfrumuseţa aspectul, pentru a-i mări stabilitatea sau pentru a acoperi unele defecte. FURNITURĂ (< fr.) s. f. Material accesoriu folosit în croitorie, cizmărie. FURNIZA (după fr. fournir) vb. I tranz. A pune la dispoziţie mărfuri sau servicii, contra plată, în baza unei înţelegeri prealabile; a livra. ♦ A da, a oferi o informaţie, o ştire etc. FURNIZOR, -OARE (după fr.) s. m. şi f. Persoană fizică sau juridică ce furnizează ceva. FURORI (< fr.) s. f. pl. (Fam.) A face ~ = a provoca senzaţie. FURQU (< fr.) s. n. Combinezon (1). FURSEC (< fr.) s. n. Nume dat unor prăjituri mici şi uscate, cu sau fără umplutură, acoperite cu glazură etc. FURT (lat. furtum) s. n. (DR.) Infracţiune care constă în luarea unui bun mobil din posesiunea sau detenţia unei persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept; hoţie. F. calificat = furt săvârşit în împrejurări speciale, de două sau mai multe persoane împreună, având asupra lor o armă sau o substanţă narcotică, într-un loc public, sau mijloc de transport în comun, în timpul nopţii, în timpul unei calamităţi, prin efracţie, escaladare, prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau false. FÜRTH [fürt], oraş în S Germaniei (Bavaria), la NV de Nürnberg; 105,3 mii loc. (1992). Nod de c.f. (între F. şi Nürnberg a fost construită prima cale ferată din Germania, 1835). Ind. electronică (firma „Grundig"); jucării; sticlă; instrumente optice şi de precizie; tricotaje. Artizanat. Biserica St. Michael (sec. 14). Primărie (1840—1850). FURTUN (< tc.) s. n. Tub flexibil, confecţionat din material textil, cauciuc, materiale plastice etc., folosit la transportul, pe distanţă mică, a fluidelor. FURTUNA (FORTUNA), lac în Delta Dunării, situat în NE ostrovului Maliuc, în apropiere de braţul Sulina, de care este legat prin mai multe gârle; 906,25 ha. Ad. max.: 2 m. Pescuit. FURTUNAR (< furtună) s. m. Pasăre marină de mărimea unui porumbel, foarte bună zburătoare, cu nările aflate la capătul unor tuburi cornoase aşezate pe cioc (Puffinus puffinus). FURTUNĂ (lat. fortuna; ngr.) s. f. 1. Stare de mare instabilitate a atmosferei, caracterizată prin vânt puternic şi nori cumulonimbus, însoţită de averse şi de descărcări electrice; vijelie. -O (CLIM.) F. de praf = vânt foarte puternic care dislocă de pe sol particule de praf şi/sau nisip, transportându-le la înălţimi şi distanţe mari. Uneori, partea ei anterioară are înfăţişarea unui zid care înaintează ameninţător, asemenea unui tăvălug uriaş. 2. F. solară = accentuare bruscă a activităţii solare, însoţită de intensificarea emisiei corpusculare şi a celei electromagnetice. Emisia electromagnetică are efecte imediate asupra stării ionosferei şi a legăturilor radio terestre; după un interval de una până la patru zile, emisia corpusculară este urmată de însemnate perturbaţii ale stării ionosferei (f. ionosferică) şi ale magnetismului terestru (f. geomagnetică), de apariţia aurorelor polare etc. 3. Fig. Zbucium, tulburare sufletească. 4. Fig. Revoltă, răscoală. FURTUNĂ, Ştefan (1860-1937), medic şi ziarist român. Autor şi colaborator la numeroase studii şi lucrări în domeniul medicinii veterinare („Dizenteria la oi“, „Pneumoenterita porcilor", „Tuberculoza păsărilor"). A colaborat la principalele publicaţii ale vremii („Universul", „Românul", „Adevărul" ş.a.). FURTUNOS, -OASĂ (< furtună) adj. 1. Bântuit de furtună; fig. agitat, zbuciumat. 2. Fig. (Despre fiinţe şi acţiunile lor) Năvalnic, impetuos, violent. FURTWĂNGLER [fgrtverjbr] 1. Adolf F. (1853—1907), arheolog german. Specialist în istoria Greciei antice şi în istoria artei („Gemele antice"). A participat la expediţiile arheologice de la Olimpia (1878—1879), Egina (1901) ş.a. 2. Wilhelm F. (1886-1954), dirijor şi compozitor german. Fiul lui F. (1). A condus orchestra „Gewandhaus" din Leipzig, Filarmonica din Viena şi cea din Berlin. Repertoriu clasic şi romantic. Simfonii, un concert pentru pian, lucrări instrumentale. Scrieri de muzicologie („Dialoguri despre muzică", „Sunet şi cuvânt"). FURUNCUL (< fr., lat.) s. n. Inflamare a foliculilor firelor de păr, ca urmare a unei infecţii cu stafilococi, care poate afecta ţesuturile învecinate provocând leziuni multiple, întinse. FURUNCULOZĂ (< fr.) s. f. Boală manifestată prin apariţia repetată de furuncule, datorită unei carenţe în apărarea naturală a organismului şi unui focar stafilococic latent. FURURĂ (< fr.) s. f. Piesă metalică sau de lemn care umple sau acoperă spaţiul dintre două elemente de construcţie solidarizate între ele, fără a avea rolul de a mări rezistenţa. FUS1 (lat. fusus, 2—8 după fr.) s. n. 1. Unealtă de forma unui beţişor lung şi subţire, îngroşat la mijloc, pe care se înfăşoară firul pe măsură ce este tors. 2. (IND. TEXT.) Piesă la maşinile de tors, de formă specială, folosită la toarcerea fibrelor textile în fire, precum şi la răsucirea şi înfăşurarea aţei. 3. (TEHN.) Porţiune cilindrică, conică, sferică etc. a unui arbore, ax sau osie, care se sprijină şi se roteşte într-un lagăr (II). 4. Trunchiul unui arbore, de la bază până la vârf, fără crengi. 5. (BIOL.) F nuclear = formaţie în formă de fus1 (1) 391 FUZEN Numa Denis Fustei De Coulanges care apare în celule în timpul diviziunii nucleare şi pe care se dispun cromozomii. 6. (ARHIT.) Partea principală a unei coloane, cuprinsă între bază şi capitel. Formele şi proporţiile f. sunt determinate de ordinul sau de stilul arhitectonic căruia îi aparţine. 7. Corpul drept al ancorei. 8. F. sferic = porţiune din suprafaţa unei sfere cuprinsă între două cercuri mari care au un diametru comun. ♦ F. orar - porţiune din suprafaţa globului pământesc cuprinsă între două meridiane ale căror longitudini diferă cu 15°. Există 24 de f.o., numerotate de la 0 la 23, în sensul de la vest spre est, începând cu f.o. prin mijlocul căruia trece meridianul de longitudine 0° (meridianul Greenwich). V. oră. FUS2 (< germ.) s. n. Unitate de măsură a ariei, egală cu 929,03 cm2, folosită în industria pielăriei; bucată de piele care are această arie. FUS AR (< fus1) s. m. Peşte teleos-tean dulcicol, cu corpul fusiform de circa 15 cm, galben-castaniu, cu 4—5 dungi transversale (Aspro streber). -O F. mare = pietrar. FUSCEL (lat. *fusticellus) s. m. 1. Vergea de care se leagă iţele la războiul de ţesut. 2. Fiecare dintre vergelele loitrei carului. 3. Fiecare dintre barele scurte care formează treptele unei scări simple. FUSCUS, Cornélius, general roman, înfrânt şi ucis în timpul unei campanii împotriva geto-dacilor (87 d.Hr.). FUSELI, Henry (numele anglicizat al lui Johann Heinrich Füssli) (1741 — 1825), pictor şi critic de artă englez, de origine elveţiană. Compoziţii de mare forţă imaginativă, halucinante, proiecţii ale unui subconştient tulburat de mari nelinişti („Coşmarul"). Ilustraţii pentru operele lui Shakespeare şi Milton. FUSHUN, oraş în NE Chinei (Liaoning), la NE de Shenyang; 1,2 mii. loc. (1990). Nod de comunicaţii. Centru minier (unul dintre cele mai mari zăcăminte de huilă din lume, exploatat în carieră). Chihlimbar. Siderurgie. Ind. constr. de maşini, electrotehnică, a aluminiului, chimică (cauciuc) şi a mat. de constr. (ciment). FUSIFORM (FUZIFORM). -Ă (< fr.'; {s> lat. fusus „fus"+ forma „formă") adj. Care are formă de fus1 (1). FUSTANELĂ (< ngr.) s. f. Fustă scurtă, largă şi creaţă, care face parte din costumul naţional bărbătesc al grecilor şi al albanezilor. FUSTĂ (< ngr.) s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte femeiască, ce acoperă corpul de la talie în jos. 2. Perete flexibil care limitează camera de suprapresiune la vehiculele cu pernă de aer, permiţând sustentatia acestora. FUSTEL DE COULANGES [füstel d9 culă:jj, Numa Denis (1830—1889), istoric francez. Prof. la Sorbona. Studii erudite privind civilizaţia antică („Cetatea antică") şi Evul Mediu („Istoria instituţiilor vechii Franţe"). FUSULINA (< fr.) s. f. Gen fosil de foraminifere neperforate, cu ţesutul fusiform aproape cilindric, rezultat din rularea unei lame spirale calcaroase în jurul unui ax. Au populat mările calde de platformă, puţin adânci, ale Paleo-zoicului. FUŞTAŞ (< fuşte) s. m. (în Ev. Med. în Ţara Românească şi Moldova) Soldat pedestru înarmat cu o fuşte; f. constituiau un corp domnesc de ceremonial. Sin. lăncier. FUŞTE (lat. fustem) s. f. Suliţă de lemn cu vârful de fier; lance. FUTABATEI, Shimei (pseud. lui Hasegawa Tatsunosuke) (1864—1909), scriitor japonez. Romane în stil modern („Norul plutitor", „Un soţ adoptat"), uneori cu referiri autobiografice („Mediocritate"), prezentând critic societatea niponă de la sfârşitul secolului trecut. Traduceri. FUTIL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) Lipsit de importanţă; inutil, neserios; frivol. FUTILITATE (< fr., lat.) s. f. (Livr.) Neseriozitate, frivolitate. FUTUNA v. Wallis şi Futuna. FUTURISM (< fr., it.) s. n. Mişcare literară şi artistică iniţiată în Italia de un grup de tineri intelectuali, uniţi în jurul lui F.T. Marinetti. Deşi Manifestul apare la Paris (1909), f. este la început o mişcare exclusiv italiană. Vehement anti-academist, f. contrapune trăirea paroxistică, jubilaţia absolutei libertăţi, oricăror norme, rigori şi convenţii prestabilite. Negând tradiţia, muzeul, arheologia, arta, biblioteca, deci întreaga memorie culturală, f. instituie un nou cult: cel al dinamicii industriale, al vitezei care pulverizează formele, al maşinii ca obiect definitoriu. Poeţi, pictori, sculptori, muzicieni, arhitecţi experimentează libertatea deplină a limbajului, emanciparea de sub povara formelor învechite. Mulţi dintre ei vor migra însă în direcţii estetice şi doctrinare diverse, Marinetti rămânând singurul fidel programului f. Elemente ale f. se vor prelungi în toate curentele de avangardă de la începutul sec. 20, aria lor de răspândire cuprinzând deopotrivă vestul şi estul Europei. Reprezentanţi: P. Buzzi, G. Papini, A. Soffici, G. Severini, G. Balla, U. Boccioni, A. Sant’Elia, A. Sartoris ş.a. în România, f. nu are reprezentanţi propriu-zişi, dar consecinţele lui se regăsesc în opţiunile pentru alte mişcări avangardiste. FUTURIST, -Ă (< fr„ it.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine futurismului, privitor la futurism. 2. S. m. şi f. Adept al futurismului. FUTUROLOGIE (< fr., germ. {i}) s. f. Ştiinţa despre viitor; viitorologie. FUX (< germ.) s. n. Aducere pe linia de plutire a buştenilor înţepeniţi în apă, prin împingerea şi răsucirea lor cu ajutorul ţapinei. FUX, Johann Joseph (1660—1741), compozitor şi teoretician muzical austriac. Muzică religioasă, lucrări instrumentale, opere. A publicat un tratat de contrapunct („Gradus ad Parnassum"). FUXIN, oraş în NE Chinei (Liaoning); 635,5 mii loc. (1990). Nod de comunicaţii. Ind. extractivă (cărbune), chim. (îngrăşăminte şi insecticide), alim. Termocentrală. FUZ/ţiNT, -Ă (< fr.) adj. (Despre proiectile) Care explodează în aer pe un anumit punct al traiectoriei; (despre focoase) care provoacă explozia în aer a unui proiectil. FUZARIOZĂ (< fr. {i}) s. f. Boală a plantelor provocată de ciuperci din genul Fusarium, manifestată prin apariţia unei pâsle dese, de culoare albă-roz, pe organele atacate, care putrezesc. FUZEL (< fr.) s. m. Amestec de alcooli superiori, rezultat la fermentaţia alcoolică a proteinelor din cereale şi fructe sub acţiunea drojdiei de bere. Este întrebuinţat ca dizolvant şi la fabricarea substanţelor aromatizante şi a parfu murilor. FUZELAJ (< fr.) s. n. Corp de formă aerodinamică al unui avion sau al unui planor, care face legătura între aripi şi ampenaj; reprezintă spaţiul util de transport pentru echipaj, echipamente, pasageri, încărcătură etc. FUZÇN (< fr.) s. n. Constituent microlitotipic al cărbunilor naturali, negru, cu luciu mătăsos (asemănător cu FUZETĂ 392 manganul) şi conţinut ridicat de cenuşă (4—30%); nu cocsifică, prezenţa lui îngreunând cocsificarea cărbunelui. Se deosebesc: f. moale, friabil, ale cărui celule sunt goale şi f. tare, ale cărui celule au fost umplute cu substanţe minerale; fuzit. FUZÇT (< fr.) s. f. Fiecare dintre cele două dispozitive care fac legătura dintre roţile directoare şi osia din faţă ale unui autovehicul şi care permit orientarea roţilor în direcţia dorită. FUZHOU [fuţiou], oraş în SE Chinei, port pe Min Jiang, centru ad-tiv al provinciei Fujian; 874,8 mii loc. (1990). Şantiere navale. Ind. constr. de maşini, chimică, electronică, a mat. de constr., prelucr. lemnului, textilă şi alim. Export de ceai, lemn, camfor, fructe. Universitate. Mănăstirea Yongquan (sec. 9). Templul Kaiyuan. FUZI.BIL, -Ă (< fr.; {s} lat. fusilis „care se topeşte") adj., s. m. 1. (Despre un metal) Care poate fi topit uşor. 2. S. m. Element al unei siguranţâ electrice, în formă de fir sau de lamelă, care se topeşte atunci când este parcurs de un curent a cărui intensitate este mai mare decât cea admisă. FUZIONA (< fr.) vb. I intranz. A realiza o fuziune (1, 2); a se contopi. FUZIT (< rus.) s. n. (GEOL.) Fuzen. FUZIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Contopire a două sau mai multe state sau a două ori mai multe partide într-unul singur, a două sau mai multe organizaţii într-una singură. 2. (EC.) Formă de comasare a unor societăţi comerciale, industriale prin absorbirea de către o firmă a uneia sau a mai multe firme, aceasta preluând în totalitate profiturile sau pierderile şi obligaţiile contractuale; se mai realizează prin contopirea a două sau a mai multe firme din punct de vedere economic, administrativ şi juridic. Aceste f. duc la apariţia unor noi persoane juridice şi reprezintă una dintre cele mai răspândite forme de concentrare a capitalului. 3. (FIZ.) Topire. 4. Reacţie nucleară de sinteză a unui nucleu greu, mai stabil, din două nuclee uşoare, însoţită de degajarea unei energii egală cu diferenţa dintre energia de legătură a nucleului rezultat şi cea a nucleelor uşoare. A fost descoperită (1920—1925) prin bombardarea gheţii grele (D20) cu un fascicul de deuteroni acceleraţi. învingerea forţelor electrostatice de respingere dintre nuclee este posibilă numai pentru energii cinetice foarte mari, corespunzătoare unor temperaturi dé ordinul zecilor şi sutelor dê milioane de grade, la care substanţa se află în stare de plasmă. Energia imensă degajată în cursul f. se redistribuie între particulele plasmei, astfel încât reacţia se auto-întreţine. De aceea f. mai poartă şi numele de reacţie termonucleară. Reacţiile de f, în lanţ constituie sursa energiei solare şi a altor stele. în cadrul cercetărilor moderne de fizică nucleară, realizarea reacţiilor termonucleare controlate va pune la dispoziţia omului o sursă inepuizabilă de energie V. şi stelarator, tokamak. FYN v. Fbnia. G G s. m. invar. 1. A noua literă a alfabetului limbii române: a) consoană oclusivă velară sonoră (ex. gară, gură); b) element component al grupurilor de litere ge, gi, prin care se notează consoana semioclusivă prepalatală sonoră g (ex. geam, gingie); c) element de compunere al grupurilor de litere ghe, ghi, prin care se notează consoana oclusivă palatală sonoră g' (ex. gheară, ghiaţă). 2. (MUZ.) Notaţie literală pentru sunetul sol. 3. (METR.) Simbol al prefixului giga-. g1 (FIZ.), simbol pentru acceleraţia gravitaţională. g2 (METR.), simbol pentru gram. Ga, simbol chimic pentru galiu. GAÂL Gâbor (1891 -1954, n. Budapesta), publicist, estetician şi sociolog maghiar din România. Acad. (1948), prof. univ. la Cluj. Redactor-şef al revistei „Korunk" (1931—1940) şi „Utunk" (1946—1954). Preocupat de problemele realismului, ale valorificării moştenirii culturale, de critica estetismului şi a unor curente din sociologia şi filozofia contemporană („Realitate şi literatură"). GABARĂ (< fr.) s. f. 1. Ambarcaţie mare de lemn, cu pânze sau cu rame, folosită în trecut pentru transportul mărfurilor. 2. Navă-platformă (20—100 t), cu punte spaţioasă, destinată transportului de materiale pentru construcţiile hidrotehnice, vehiculelor etc. Unele g. pot avea puntea înclinată pentru bascularea rapidă a materialelor. GABARDJNĂ (< fr.) s. f. Stofă de lână cu mici dungi paralele înclinate pe ambele feţe. GABARIT (< rus., fr.) s. n. Contur poligonal, format din linii drepte sau curbe, care limitează dimensiunile maxime ale unui agregat, utilaj, vehicul sau ale unei clădiri. -O- G. de cale ferată = contur care marchează limitele transversale admise pentru construcţia locomotivelor şi a vagoanelor de cale ferată, precum şi pentru încărcarea vagoanelor deschise; instalaţie care materializează acest contur. GABELĂ (GABELLA) (< fr.) s. f. (în Ev. Med., în Franţa) Impozit pe sare, introdus în sec. 14, bazat pe monopolul statului asupra acesteia şi pe obligaţia populaţiei de a cumpăra anual o anumită cantitate. Abolit la 1790. GABERONES v. Gaborone. GABÈS (QÂBIS) 1. Golf al M. Me-diterane, situat pe ţărmul de N al Africii (Tunisia); lungime: c. 100 km; lăţime: c. 68 km; ad. medie: 50 m. Ins. pr.: Jerba. Vechiul nume: Sirta Mică. 2. Oraş în E Tunisiei, port la golful omonim; 92,2 mii loc. (1984, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Combinat chimic. Prelucr. petrolului. Produse textile. Ulei de măsline. Vinificaţie. Pescuit. Centru comercial (lână, piei, curmale). GABIE (< fr., it.) s. f. Platformă orizontală fixată la extremitatea superioară a unui arbore (catarg) de navă (cu pânze), servind la manevrarea arborelui-gabier; la navele de război, la baleniere etc. era folosită ca post de observaţie. GABIÇR (< fr., it.) s. m. 1. Marinar care execută manevra vergelor, a velelor etc.; marinar care face serviciul de veghe pe gabie. 2. Arbore-gabier = parte a arborelui (catargului) unei nave cuprinse între coloană (partea inferioară a arborelui) şi arboret. GABIN [gabë], Jean (pseud. lui Jean Alexis Moncorgé) (1904—1976), actor francez. într-o manieră interpretativă, ce se distingea prin naturaleţe, simplitate, sobrietate şi eleganţă, a întruchipat mitul romantic al omului în afara legii („Nopţi marocane", „Pépé le Moko", „Iluzia cea mare", „Suflete în ceaţă") sau a compus portrete reprezentative de vagabonzi şi bogătaşi, escroci şi avocaţi în peste 100 de filme („Mizerabilii", „Marile familii", „Doi oameni în oraş", „Clanul sicilienilor"). GABIQN (< fr.) s. n. Coş de nuiele sau din plasă de sârmă, de formă paralelipipedică, tronconică sau cilindrică, umplut cu pietriş sau cu pământ, folosit la executarea unor lucrări hidrotehnice. GABIROL, Solomon ibn Yehuda (AVICEBRON) (c. 1020-c. 1070), poet, teolog şi filozof evreu, originar din Spania. De orientare neoplatonică („Fântâna vieţii", „îmbunătăţirea calităţilor morale"); versuri („Coroana regească"). GABLE [gæbl], Clark (1901-1960), actor american de film. Roluri de „dur" sau de june-prim („Văduva veselă", Jean Gabin GABO 394 Clark Gable „Prizoniera dragostei"), urmate de partituri complexe, caracterizate prin ironie tandră, umor discret („Revolta de pe Bounty“, „Pe aripile vântului", „Steaua singuratică", ,,lnadaptaţii“). Premiul Oscar: 1934 („S-a întâmplat într-o noapte"). GABO [gabo], Naum (pseud. lui Naum Neemia Pevsneÿ (1890—1977), sculptor american de origine rusă. Promotor al constructivismului; împreună cu fratele său, A. Pevsner, a experimentat materiale noi (nailon), în structuri abstracte, animate de ritmuri dinamice. Precursor al artei cinetice. GABON, Republica Gaboneză (République Gabonaise), stat în partea central-vestică a Africii, cu largă ieşire la Oc. Atlantic (950 km); 267,7 mii km2; 1,28 mii. loc. (1993). Limba oficială: franceza; uzuală: fang (bantu). Religia: creştină (catolici 65,2%, protestanţi 18,8%), animistă (2,9%). Cap.: Libreville. Oraşe pr.: Port-Gentil, Franceville, Lambaréné. Este împărţit în nouă regiuni administrative. Trei trepte de relief: câmpia litorală (în V), zona muntoasă (alt. max. în vf. Mont Iboundji: 1 575 m) în centru, podişurile drenate de fl. Ogooué (în E). Climă ecuatorială, vegetaţie luxuriantă, păduri cu esenţe valoroase (okoumé, ozigo, acaju, abanos) ocupând 74,7% din terit. ţării (lemn — 4,3 mii. m3, 1991). Expl. de petrol (13,8 mii. t, 1990), gaze naturale, min. de mangan (1,2 mii. t, 1989, locul 3 în lume), uraniu (870 t, 1989), aur; importante zăcăminte de min. de fier. Ind. DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Provincii Suprafaţa Populaţia Capitala („prefecturi") (km2) (1978) Estuaire 20 740 359 000 Libreville Haut-Ogooué 36 547 213 000 Franceville Moyen-Ogooué 18 535 49 000 Lambaréné Ngounié 37 750 118 000 Mouila Nyanga 21 285 98 000 Tchibanga Ogooué-lvindo 46 075 53 000 Makokou Ogooué-Lolo 25 380 50 000 Koulamoutou Ogooué-Maritime 22 890 194 000 Port-Gentil Woleu-Ntem 38 465 , 166 000 Oyem de prelucr. a lemnului (cherestea, placaje, furnire), a produselor agricole (zahăr, ulei de palmier ş.a.). Agricultura se practică pe 1,7% din terit. ţării: manioc, batate, yams, porumb, trestie de zahăr (210 mii t, 1991), banane (9 mii t, 1991), arahide, cacao, cafea. Pescuit: 17,6 mii t peşte (1990). C.f. (1991): 668 km. Căi rutiere (1991): 7,3 mii km. Moneda: 1 franc C.F.A. = 100 centimes. Export (1989): petrol brut, lemn brut şi prelucrat, min. de mangan, uraniu ş.a. Import (1989): utilaje ind. şi mijloace de transport, produse a-gro-alim., bunuri de larg consum ş.a. — Istoric. în sec. 15, litoralul G. este explorat de navigatorii portughezi; în 1839, francezii fondează prima aşezare pe malul stâng al estuarului G. Ocupat de trupele franceze la sfârşitul sec. 19, G. este inclus în 1886 în colonia Congo Francez, iar din 1910, în componenţa Africii Ecuatoriale Franceze. în 1958, G. a devenit republică autonomă, în cadrul Comunităţii Franceze. în 1960 s-a proclamat rep. independentă. în 1993 au loc primele alegeri libere multipartite, câştigate de Omar Bongo (la putere din 1967). Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de un parlament unicameral (Adunarea Naţională), iar cea executivă de preşedinte şi de Consiliul de Miniştri. GÂBOR Âron (1814-1849, n. Breţcu, jud. Covasna), revoluţionar secui. în timpul Revoluţiei din 1848—1849 din Transilvania, a organizat rezistenţa anti-habsburgică în ţinutul Scaunelor secuieşti. GÂBOR, Dennis (1900-1979), fizician britanic de origine ungară. Prof. univ. la Londra. Contribuţii în optica fizică, teoria plasmei, microscopia electronică ş.a. Inventator al holografiei (1948). Premiul Nobel pentru fizică (1971). GABORIAU [gaborio], Émile (1832— 1873), scriitor francez. Considerat unul Dennis Gâbor * ' U 395 GAELI Jacques Ange Gabriel: Palatul Micul Trianon dintre creatorii genului poliţist, a acordat un rol preponderent raţionamentului în rezolvarea intrigii („Afacerea Lerouge", „Crima de la Orcival", „Domnul Lecoq“). GABORONE, cap. Botswanei, în S ţării; 133,5 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Centru comercial. Prod. meşteşugărească. Universitate. Centru ad-tiv al protectoratului britanic Bechuanaland, înlocuind (1965) oraşul Mafeking, de pe terit. Africii de Sud. G. a devenit (din 1966) cap. Republicii Botswana. Vechiul nume: Gaberones. GABREA 1. loslf G. (1893-1975, n. sat Văleni, jud. Argeş), pedagog român. Prof. univ. la Bucureşti. Preocupări în domeniul formării personalităţii elevului („Şcoala creatoare", „Individualitatea învăţământului"), al aplicării teoriei generale a educaţiei la şcoala românească şi al pedagogiei comparate („Organizarea învăţământului în 28 de ţări“, în colab.). A organizat Laboratorul de pedagogie al Univ. din Bucureşti (1935). 2. Şerban G. (n. 1940, Bucureşti), pictor român. Fiul lui G. (1). Stabilit în Germania (1979). Viziuni plastice însoţite de o dimensiune ludică şi refle-xiv-lirică („Desenele de la Marea Moartă" „Două sălbăticiuni", „Omagiu nimănui"). Grafică şi tapiserie (tapiseria Teatrului Naţional din Bucureşti, în colab.) GABRIEL, Jacques Ange (1698— 1782), arhitect şi decorator francez. După planurile sale, au fost construite, la Versailles, aripa dreaptă dinspre curte a palatului şi Micul Trianon, iar, la Paris, Piaţa Ludovic al XV-lea, azi Piaţa Concorde si palatul Bourbon. GABRIÉLESCU, Grigore (1859-1915, n. Craiova), tenor român. Turnee în Europa şi America de Sud. Unul dintre fondatorii Operei Române. Autor de romanţe şi de piese corale. GABRIEL! 1. Andrea G. (c. 1510 -c. 1585), compozitor italian. Reprezentant al şcolii veneţiene. Madrigale, numeroase piese pentru orgă, cântece, sonate. Inovator în domeniul polifoniei. 2. Giovanni G. (1557—1612), compozitor şi organist italian. Nepot al lui G. (1), continuator al acestuia. Piese pentru orgă şi lucrări instrumentale de sine stătătoare, intitulate „simfonii" sau „sonate". Creatorul stilului concertant şi al primelor sonate pentru un ansamblu instrumental. GABRQU (< fr. {i}) s. n. Rocă magmatică intruzivă, bazică, de culoare cenuşie-neagră, alcătuită din feldspaţi, plagioclazi şi piroxeni. Apare sub formă de masive, filoane, dyke-uri etc. Utilizată pentru pavaj, ca material de construcţie sau ornamental. GABROVEAN (< n. pr. Gabrovo) s. m. (înv.) Meşter şi negustor de cuţite. GABROVO, oraş în Bulgaria, în N M-ţilor Balcani, pe râul lantra; 80,1 mii loc. (1989). Centru pomicol. Constr. de maşini textile. Ind. electronică şi electrotehnică, confecţii, piei. şi alim. Fabrică de mobilă şi încălţ. Prima şcoală laică bulgară (1835). Festival internaţional anual de umor. GACM (< magh., sl.) s. m. pl. (în costumul tradiţional bărbătesc din NV Transilvaniei) Obiect de îmbrăcăminte, larg şi lung, în formă de pantaloni, confecţionat din pânză albă (uneori, doar până la mijlocul gambei). GACI2 (< rus., fr.) s. n. Masă uleioasă de parafină, obţinută prin depara-finarea (la temperatură joasă) fracţiunilor de ulei uşoare din ţiţei. GADAMER, Hans Georg (n. 1900), filozof german. Discipol al lui Heidegger; creator al hermeneuticii, ca disciplină fundamentală în sistemul cunoaşterii, având drept obiect explicarea motivaţiei ce determină orice demers ştiinţific („Adevăr şi metodă", „Raţiunea în epoca ştiinţei", „Istoria conceptelor şi a limbajului filozofic"). GADDA, Carlo Emilio (1893-1973), scriitor italian. Romane şi nuvele într-o diversitate de stiluri şi planuri, sugerând varietatea vieţii, caracterul ei fragmentar („Castelul de la Udine“, „încurcătura blestemată din strada Merulana", „Cunoaşterea durerii"). GADDAFI, Mu’ammar al ~ (n. 1942), ofiţer şi om politic libian. Conducător al Marii Revoluţii de la 1 Septembrie 1969 (şef al statului din 1969). Preşedinte al Consiliului Comandamentului Revoluţiei (1969-1977). Prim-min. (1970-1972). Secretar general al Congresului General Popular (1977-1979). GADDI, Taddeo (c. 1300-1366), pictor italian. Elev al lui Giotto. Fresce (în bisericile Santa Croce din Florenţa şi San Francesco din Pisa) şi tablouri de altar. GADE [ga:îfc], Niels (1817-1890), compozitor, dirijor şi violonist danez. Balete, uverturi cantate, simfonii, piese orchestrale, muzică de cameră etc. caracterizate prin farmecul melodic, prin lirism discret şi instrumentaţie rafinată. A dirijat orchestra „Gewandhaus" din Leipzig şi Filarmonica din Copenhaga. GADES, oraş antic în SV Spaniei, întemeiat de fenicieni în sec. 11 Î.Hr. sub numele de Gadir; centru economic înfloritor în timpul dominaţiei romane (sec. 3 î.Hr.—sec. 5 d.Hr.). Azi Câdiz. GADOLIN, Johann Gotlieb (1760— 1852), chimist şi fizician finlandez. Prof. univ. la Uppsala. Cercetări în domeniul chimiei pământurilor rare. în 1794, a descoperit ytriul. Numele său a fost atribuit unui element chimic (gadoliniu) şi unui mineral (gadolinita). GADOLINIU (< fr. {i}; {s> n. pr. Gadoiin) s. n. Element chimic (Gd; nr. at. 64, m. at. 157,^5) din familia lanta-noidelor. în combinaţii funcţionează tri-valent. Este utilizat la aliajele magnetice şi ca moderator în reactoarele nucleare. A fost descoperit (1880) de J.Ch. Galissard de Marignac. GAELI (< fr.) s. m. pl. Denumirea vechilor locuitori de origine celtică din Irlanda şi din Scoţia la sfârşitul mileniului 1 î. Hr. Niels Gade GAFĂ 396 GAFĂ1 (< fr.) s. f. (TEHN.) Cârlig de formă specială, fixat la capătul unui dispozitiv de ridicat, cu care se prinde direct sarcina; se montează numai în pereche. ♦ Instrument în formă de cârlig cu ajutorul căruia se scoate din apă peştele mare prins în undiţă. ♦ (NAV.) Piesă de oţel sau de bronz, formată din unul sau două cârlige cu vârfurile rotunjite, cu care se prind ambarcaţiile pentru acostare sau îndepărtare de ţărm. GAFĂ2 (< fr.) s. f. Vorbă sau atitudine care poate constitui o nedelicateţe sau o jignire neintenţionată adusă cuiva. GAFENCU, Grlgore (1892-1957, n. Bucureşti), avocat, diplomat, om politic şi publicist român. Unul dintre fruntaşii Partidului Naţional Ţărănesc. A participat la Războiul de Reîntregire Naţională, distingându-se ca pilot în luptele de la Mărăşti şi lyiărăşeşti. Fondează ziarele „Revista vrèmii" (1921), „Timpul" (1937) şi, în 1923, preia conducerea cotidianului „Argus". Membru fondator al agenţiei telegrafice de presă Orient-Radio (RADOR). Jurist-expert şi membru în consiliile de administraţie ale unor societăţi comerciale de stat şi particulare. Ca ministru de Externe (1938—1940), în condiţiile situaţiei internaţionale date, G. a încercat să consolideze înţelegerea Balcanică şi să contracareze tendinţele revizioniste ale statelor vecine, pentru apărarea integrităţii teritoriale a României. Ministru al României la Moscova (1940—1941). în 1941, s-a stabilit în Elveţia, unde a desfăşurat o intensă activitate diplomatică (oficială şi oficioasă) pentru ieşirea României din război, sugerând iniţierea de tratative atât cu anglo-americanii, cât şi cu sovieticii în perspectiva victoriei Aliaţilor şi a încheierii păcii cu România. Rol important, alături de alte personalităţi politice şi diplomatice aflate în străinătate (mai ales după constituirea Ligii Românilor Liberi), în susţinerea intereselor naţionale la Conferinţa de Pace de la Paris (1946), precum şi în rezistenţa împotriva regimului comunist. Lucrări de analiză politică: „Préliminaires dé la guerre à l’Est. De l’acord de Moscou (21 août 1939) aux hostilités en Russie (22 juin 1941)“; „Derniers jours de l’Europe. Un voyage diplomatique en 1939". Memorii. GAFSA (QAFSAH), oraş în V Tunisiei, situat într-o oază; 61 mii loc. (1984). Legat prin c.f. cu porturile Sfax şi Gabès. Nod rutier. Expl. şi prelucr. fosfaţilor. Centru agricol (măsline, luri Gagarin curmale). Prod. meşteşugărească (covoare). Staţiune balneară cu ape termale. GAG (< fr.) s. n. 1. Efect comic în teatru şi în cinematograf bazat pe Thomas Gainsborough: „Plimbarea de dimineaţă" surpriză. 2. (Fam.) Glumă, vorbă cu haz. GAGARIN, luri Alekseevici (1934— 1968), pilot-cosmonaut rus. Primul om care a zburat în spaţiul cosmic (la 12 apr. 1961, efectuând o rotaţie în jurul Pământului). A murit în timpul unui zbor de antrenament cu avionul. GAGLIANO [galiano], Marco da (c. 1575—1642), compozitor italian. Lucrări religioase (mise, psalmi) şi profane (madrigale). Opere (,,Dafne“). Compozitorul oficial al curţii familiei Medici. GAGLIARDA (cuv. it.) [galiarda] s. f. Dans italian şi francez în măsură ternară şi mişcare vie; melodia corespunzătoare acestui dans. ♦ (în sec. 15-17) Parte dintr-o suită instrumentală, plasată de obicei după pavană. GAIAC (GAYAC) (< fr.) s. m. Denumire dată unor specii de arbori din genul Guaiacum din America Centrală şi de Sud, cu frunze persistente, importanţi pentru lemnul dur şi pentru extractele lor (răşini). GAIACOL (GUAIACQL) (< fr.) s. n. (FARM.) Substanţă extrasă din răşina de gaiac, folosită ca antiseptic al căilor respiratorii şi ca expectorant. GAI AL s. m. (ZOOT.) Specie de bovid din Indonezia, reprezentând forma domestică a gaurului; folosit ca animal de tracţiune, mai puţin pentru lapte şi carne. GAICĂ (< rus.) s. f. 1. Bandă de stofă, cusută în talie la spatele hainelor, pentru a strânge lărgimea stofei sau în scop decorativ. 2. Bentiţă fixată în talie la unele haine, prin care se trece cordonul sau cingătoarea. 3. (Impr.) Agăţătoare. GAÏDAR, Arkadi Petrovici (pseud. lui AP. Golikov) (1904—1941), scriitor rus. Nuvele şi povestiri pentru copii („Ţinuturi îndepărtate", „Timur şi băieţii lui"). GAIDĂ (< bg., ser.) s. f. 1. Cimpoi. 2. Dans popular românesc cu ritm binar şi mişcare domoală, care se execută cu acompaniament de cimpoi; melodia corespunzătoare acestui dans. GAIE ( probabil din lat. gaja „gaiţă") s. f. Nume dat unor păsări răpitoare de zi, migratoare, din genul Milvus, răspândite în România, asemănătoare cu uliul, dar cu coada bifurcată. Atacă puii de iepuri şi păsările. Sin. şorliţă. GAINSBOROUGH [gheinzbara], Thomas (1727—1788), pictor şi desenator englez. Peisaje ample şi în special portrete, adesea înscrise în peisaj, remarcabile prin armonia coloritului şi eleganţa atitudinilor („Băiatul în albastru", „Portretul d-nei Siddons", 397 GALATÉEA „Plimbarea de dimineaţă", „Portretul d-lui şi d-nei Andrews"). GAIRDNER [geadna], lac sărat în S Australiei, situat în N Pen. Eyre, la 111 m alt.; 7,7 mii km2. Lungime max.: 160 km; lăţime max.: 48 km. Descoperit, în 1857, de exploratorul britanic P.E. Warburton. GAIŢĂ (< gaie) s. f. 1. Pasăre sedentară din familia corvidelor, de mărimea unei ciori, cu penajul brun-roşcat, dungi albastre şi negre pe aripi, răspândită în pădurile din Eurasia şi Africa de Nord-Vest; imită glasul altor animale (Garrulus gtandarius). G. de munie trăieşte în pădurile de conifere din Carpaţi; penaj brun-întunecat cu pete albe; alunar (Nucifraga caryocatactes). 2. Epitet dat unei femei care vorbeşte mult şi fără rost. 3. Beţişor în care sunt înfipţi câţiva peri de porc, având aspectul unui pieptene şi folosit în ceramica populară pentru jirăvirea străchinilor. GAIUS (sec. 2), jurisconsult roman. Opera sa principală („Instituţiile") a înlocuit tratarea cazuistică cu una sistematică, privind persoanele, bunurile şi acţiunile. GAJ (< fr.) s. n. 1. Contract accesoriu, unilateral, constitutiv de drepturi reale, conform căruia un debitor garantează achitarea îndatoririlor sale contractuale prin remiterea unui bun mobil, aflat în circuitul civil, corporal sau incorporai, creditorului; creditorul are dreptul ca, în cazul nerespectării contractului, să valorifice g. pentru recuperarea prejudiciilor. 2. Garanţie formată din bunuri care fac obiectul unui contract (1) pusă la dispoziţia creditorului sau a unui terţ. Formează de obicei obiectul garanţiilor pentru credite bancare (titluri, conturi blocate etc.); p. ext. amanet, zălog. GAJ [ga:i], Ljudevit (1809-1872), filolog şi ziarist croat. A pus bazele limbii literare croate („Scurtă prezentare a ortografiei sârbo-croate") şi a favorizat apariţia literaturii naţionale. GÂJAH MADA (?-c. 1364), om de stat din Java. Ministru principal al statului Madjapahit (din 1331). în 1343, organizează expediţia de cucerire a ins. Bali. Rol important în unificarea Arh. Indonezian. Erou naţional al Indoneziei. GAJDUSEK, Daniel Carleton (n. 1923), medic şi biolog american. Descoperiri privind originea şi diseminarea bolilor infecţioase. A demonstrat că boala lui Parkinson şi alte boli ale sistemului nervos central sunt de origine virală. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1976), împreună cu B.S. Blumberg. Gala Galaction GAL (< fr. {i}; {s} n. pr. Galilei) s. m. (FIZ.) Unitate de măsură (tolerată) a acceleraţiei (simbol: Gal), egală cu 1 cm/s2. GALACTIC, -Ă (< fr., lat.) adj. (ASTR.) Referitor la galaxie. GALACTION, Gala (pseud. lui Grigore Pişculescu) (1879—1961, n. Di-deşti, jud. Teleorman), scriitor român. Preot. Acad. (1947). Prof. la facultăţile de teologie din Cernăuţi şi Bucureşti, întreaga sa operă este străbătută de spiritul iubirii de oameni, al carităţii şi al toleranţei. Analist al pasiunilor violente şi al crizelor sufleteşti, nuvelele sale excelează prin tensiune dramatică, îmbinând fantasticul magic cu tratarea realistă („De la noi la Cladova", „Moara lui Călifar", „Gloria Constantini", „La Vulturi", „Lângă apa Vodislavei"). Romanele („Roxana", „Papucii lui Mahmud", „Doctorul Taifun") surprind frământări moral-umanitariste cu implicaţii religioase. A tradus Biblia (în colab. cu Vasile Radu). Memorialistică („Jurnal"). GALACTORÇE (< fr. {i}; {s} gr. galakt- „lapte" + rhein „a curge") s. f. (MED.) Secreţie excesivă de lapte la femeia care alăptează sau care înţarcă copilul. GALACTQZĂ (< fr. {i}; fe} gr. galakt-„lapte") s. f. (BIOCHIM.) Monozaharidă din clasa aldozelor, prezentă în lactoză, agar-agar, precum şi în organism (cere-brozidele din creier), foarte asemănătoare ca proprietăţi cu glucoza. GALALJT (< fr. {i}; {s> gr. gala „lapte" + lithos „piatră") s. n. Masă plastică rezistentă, dură, obţinută prin tratarea cazeinei cu formaldehidă. Este întrebuinţat la fabricarea nasturilor, a pieptenilor, ca material electroizolant etc. GALANT, -Ă (< fr.) adj. 1. Curtenitor faţă de femei; p. ext. politicos, plăcut, amabil. -<> Literatură g. = literatură care cultivă cu precădere intriga amoroasă. Expr. Aventură (sau intrigă) galantă = aventură de dragoste. 2. Galanton. GALANTAR (< galanterie) s. n. Vitrină în care sunt expuse mostre din obiectele care se vând într-un magazin. GALANTERIE (< fr., 2. germ.) s. f. 1. Politeţe curtenitoare faţă de femei. 2. Denumire generală dată obiectelor mici de îmbrăcăminte (mănuşi, fulare, cravate, lenjerie) care se vând în magazine; p. ext. magazin în care se vând astfel de obiecte. GALANTQN, -OANĂ (după fr. galant homme) adj. (Fam.) Darnic, generos, galant (2). GALAQNUL s. n. Dans popular românesc cu ritm binar şi mişcare rapidă, răspândit în Câmpia Olteniei şi jucat numai de bărbaţi; melodia corespunzătoare acestui dans. GALÀPAGOS (COLÔN), arh. vulcanic în Oc. Pacific situat pe Ecuator, la 950 km de ţărmurile Ecuadorului, constituind, din 1832, un terit. insular al acestuia; 8 mii km2; 9,8 mii loc. (1990). Alcătuit din 61 de insule şi insuliţe. Ins. pr.: Isabela, Fernandina, Santa Cruz. Centrul ad-tiv: Puerto Baquerizo Moreno. Relief de vulcani stinşi şi activi. Climă secetoasă. Vegetaţie xerofită. Floră (peste 200 de specii) şi faună cu multe endemisme (broaşte ţestoase uriaşe, iguane, păsări), studiate în 1835 de Ch. Darwin, care l-au ajutat în conturarea teoriei sale evoluţioniste. Plantaţii de trestie de zahăr, bananieri, ananas. Guano. Pescuit. Parc naţional (din 1936; 691,2 ha), patrimoniu al umanităţii (1979), rezervaţie naturală a biosferei. Staţiunea de cercetări ştiinţifice „Charles Darwin" (1964). Turism. GALATA, mănăstire situată pe teritoriul municipiului laşi, cu biserica având hramul înălţarea Domnului, ctitorie (1579—1584) a lui Petru Şchiopul. Turn clopotniţă (1584), completat (1847) de Mihail Sturdza. Restaurată (1968— 1971); a fost reînfiinţată în 1991. GALATÉEA (GALATEIA, GALATHEA) (în mitologia greacă), nereidă, fiica lui Nereu şi a lui Doris, protectoare a Triumful Galateii Pictură de Rafaël (detaliu) GALAŢI 398 Mănăstirea Galata. Biserica înălţarea Domnului turmelor. Iubită de ciclopul Polifem şi de păstorul sicilian Acis, care, ucis din gelozie de ciclop, este transformat de G. într-un râu ce-i poartă numele. Legenda ei a inspirat compozitori (Haendel, Haydn) şi pictori (Carracci, Poussin, Watteau). GALAŢI 1. Municipiu în E României, port fluvio-maritim pe stg. Dunării, reşed. jud. cu acelaşi nume; 328 058 loc. (1995). Nod feroviar şi rutier. Important centru industrial, comercial şi cultural. Termocentrală. Mare combinat siderurgic (şase furnale, ultimul de 3 500 m3, intrat în funcţiune în febr. 1981), care produce oţel, fontă, tablă groasă, sârmă, cabluri etc.; staţie de sortare şi aglomerare a min. de fier; uzină cocso-chimică. Constr. navale (mineraliere remorchere maritime, cargouri fluvio-ma- ritime, motonave fluviale etc.), constr. de maşini (echipament pentru nave, piese de schimb pentru tractoare şi maşini agricole), de utilaje pentru telecomunicaţii şi de platforme pentru foraj marin; produse metalice de larg consum; mat. de constr. (cărămidă, prefabricate din beton); prelucr. lemnului (mobilă); produse chimice (coloranţi şi vopsele), textile (fire şi ţesături din bumbac, in şi cânepă), cosmetice şi alim. (dulciuri, paste făinoase, conserve, preparate din lapte şi carne etc.). Poligrafie. Universitate; teatre (dramatic, de păpuşi şi muzical), orchestră simfonică, muzee (de artă, de istorie, de ştiinţele naturii ş.a.). Grădină zoologică. Monumente; biserica fortificată Precista, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1645— 1647); Catedrala ortodoxă Sf. Ierarh Nicolae, construită în 1906—1917, după planurile arhitecţilor P. Antonescu şi Şt. Burcuş, este, totodată, sediul Episcopiei Dunării de Jos; bisericile Sf. Gheorghe (1664); Mavromol — cu hramul Adormirea Maicii Domnului — ctitorie din 1669 a lui Gheorghe Duca şi reconstruită în 1700—1702 (aici a fost înfiinţată în 1765 o şcoală cu limba de predare greacă, iar în 1803 o şcoală în limba română); Vovidenia (sau Intrarea în Biserică a Maicii Domnului), 1790, cu refaceri din 1865; Sf. Voievozi (1801 — 1805, refăcută în 1856); Sf. Spiridon (1815—1817); Sf. Dumitru, ctitorie din 1649 a lui Vasile Lupu; Sf. Nicolae construită în 1845 pe fundaţiile uneia din 1776; biserică romano-catolică (sec. 17, refăcută în 1829—1844). în cartierul Bărboşi au fost descoperite vestigiile unui castru roman întemeiat în sec. 2 pe locul unei vechi aşezări dacice. Prima menţiune documentară din 1445, dar cu o existenţă anterioară acestei Biserica Precista Faleza Galaţi Muzeul de Artă 399 GALAXIA date; rol important în cadrul comerţului Moldovei după 1484. Din sec. 18, cea mai mare piaţă de comerţ la Dunărea inferioară. Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a declarat G. porto-franco (1837—1883); sediu al Comisiei Europene a Dunării (1856—1945). G. s-a dezvoltat ca port fluvial şi maritim în a doua jumătate a sec. 19. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în E României, între cursurile inf. ale Dunării, Şiretului şi Prutului, la graniţa cu Rep. Moldova; 4 466 km2 (1,87% din supr. ţării); 643 017 loc. (1995), din care 60% în mediul urban; densitate: 144 loc./km2. Reşed.: municipiul Galaţi. Oraşe: Be-reşti, Tecuci (municipiu), Târgu Bujor. Comune: 56. Relief de câmpie în S şi V (C. Covurlui, C. Şiretului Inferior, C. Tecuciului) şi de podiş în N (Pod. Covurlui) cu alt. ce nu depăşesc 300 m; în V se desfăşoară lunca largă a Şiretului, iar în SE şi E luncile Dunării şi Prutului. în S jud. se află aria de subsidenţă axată pe falia Focşani — Nămoloasa—Galaţi. Climă temperat-con-tinentală excesivă, cu veri foarte calde şi uscate şi ierni geroase, marcate adesea de viscole. Temp. medii anuale oscilează în jurul valorii de 10°C; precipitaţii reduse (400—500 mm/anual); vânturi dominante dinspre N şi NE. Reţeaua hidrografică, tributară Dunării (care delimitează jud. în SE pe o lungime de 20 km), este reprezentată prin cursurile inf. ale Şiretului (cu afl. săi Bârlad, Geru ş.a.) şi Prutului. Numeroase lacuri (cel mai mare este Brateş) cu importanţă piscicolă. Resurse naturale: petrol şi gaze naturale (Schela, Independenţa, Ţepu), roci de constr. (nisipuri, pietrişuri, argile, luturi loessoi-de). Economia. în cadrul ind., concentrată cu precădere în municipiul G., se realizează oţel, fontă, laminate finite pline, tablă groasă şi mijlocie, nave fluvio-maritime (primul loc pe ţară), platforme de foraj marin, piese de schimb pentru maşini agricole, utilaj metalurgic, lanţuri şi elice pentru nave, mecanisme şi agregate pentru mineraliere, piese turnate din fontă, cocs metalurgic, lacuri şi vopsele, produse cosmetice, textile (fire şi ţesături din bumbac, in, cânepă) şi alim. în realizarea prod. globale industriale a jud. cele mai mari ponderi le deţin metalurgia feroasă şi constr. de maşini, iar pe ţară ocupă locul I la prod. metalurgiei feroase. Agricultura dispune de un fond agricol mare (357 988 ha, 1994), din care 289 987 ha terenuri arabile pe care se cultivă porumb (109 251 ha), grâu şi secară (93 300 ha), plante oleaginoase (25 413 ha), plante pentru nutreţ (23 476 ha), legume etc. Viticultura, cu vechi tradiţii (atestată documentar din 1605), are condiţii prielnice de dezvoltare în arealul localit. Nicoreşti, Târgu Bujor, Iveşti, Hanu Conachi, Bereşti ş.a., ocupând o supr. de 18 466 ha (1994), locul 2 pe ţară după jud. Vrancea. în 1995, jud. avea 262,1 mii capete ovine, 110,9 mii capete porcine, 67,3 mii capete bovine, 17,6 mii capete caprine şi 19,2 mii capete cabaline; avicultură (2 385,1 mii capete); apicultură (15,4 mii familii de albine); piscicultură. Căi de comunicaţie (1994): reţeaua feroviară însumează 285 km (86 km linii electrificate), iar cea a drumurilor publice 1 412 km, din care 263 km drumuri modernizate. Transportul fluvio-maritim se efectuează prin intermediul a două porturi. Unităţile de învăţământ, cultură şi artă (1994/1995): o universitate, 260 grădiniţe de copii, 252 şcoli generale, 31 licee, 330 biblioteci, 23 cinematografe, trei teatre (dramatic, muzical, de păpuşi), muzee etc. Turism de tranzit spre Delta Dunării şi litoralul Mării Negre. Elemente naturale de atracţie: valea Dunării, luncile Şiretului şi Prutului, lacul Brateş, rezervaţia de dune de la Hanu Conachi şi pădurile Movileni, Buciumeni, Hanu Conachi ş.a. Locuri istorice: vestigiile neolitice de la Poiana şi Băneasa, cele daco-romane de la Bărboşi, conacul lui Costache Negri din comuna omonimă, centrul de olărit Cudalbi. Manifestări folclorice la Fundenii Noi. Indicativ auto: GL GALAŢII BISTRIŢEI, com. în jud. Bistriţa-Năsăud; 2 475 loc. (1995). Biserici evanghelice în satele Herina (sec. 13, clădită în stil romanic) şi Albeştii Bistriţei (sec. 15—19); biserică catolică (sec. 15) în satul Tonciu. GALAXIA, galaxie în care este situat şi sistemul nostru solar, compusă din c. 200 de miliarde de stele şi foarte multă materie interstelară luminoasă şi întunecată. Este o galaxie spirală sub formă de disc, cu diametrul de c. 100 000 ani-lumină, cu un bulb central din care se dispersează mai multe braţe având către extremităţi o grosime de c. 1 000 ani-lumină. Soarele este situat în unul din braţele spirale, la c. 2/3 de centru, puţin mai la nord de planul median al G. în jurul discului galactic se repartizează roiuri globulare întru-un halou sferic, cu GALAXIE 400 raza de c. 50 000 ani-lumină. Observaţii recente relevă existenta unei vaste coroane gazoase în jurul discului galactic. Soarele şi sistemul se rotesc în jurul centrului G. cu o viteză de c. 250 km/s, efectuând o mişcare completă în c. 240 milioane de ani. Pe bolta cerească, G. se vede sub forma unui brâu luminos numit Calea Lactee. GALAXIE (< fr.; gr. gălaxias „de lapte") s. f. Ansamblu vast de stele, praf cosmic, gaze şi alte obiecte cereşti, având diverse forme şi mărimi, menţinute împreună de atracţia gravitaţională (ex. Galaxia noastră). G. mici, cunoscute sub denumirea de g. pitice, conţin c. 100 000 stele, în timp ce g. gigant (ex. g. eliptică M. 87) conţin de c. 15 ori mai multe mase stelare decât Galaxia noastră. Diversele tipuri de g. (eliptice, spirale şi neregulate) sunt în general grupate în roiuri de g. Cele mai îndepărtate se găsesc la c. 10 miliarde ani-lumină. Se consideră că g. s-au format la c. un miliard de ani după Big-Bang. G. cvasistelară sau albastră = quasar. GALĂ' (< fr., it.) s. f. 1. De gală = sărbătoresc, solemn. Spectacol de g. = spectacol de înaltă ţinută artistică, la care participă, de obicei, persoane oficiale. 2. G. de box = competiţie sportivă alcătuită din mai multe meciuri de box. G. de film(e) = serie de filme produse de aceeaşi ţară şi prezentate cu o ocazie solemnă. GALĂ2 (< fr., lat.) s. f. (FITOPAT.) Cecidie. GALB (GALBĂ s. f.) (< fr.) s. n. 1. Conturul (curb) al unui element de arhitectură, de sculptură sau al unui vas. 2. Parte a fusului unei coloane, arcuită spre exterior, pentru a evita iluzia de strangulare pe care o dă un cilindru perfect. GALBEN, -Ă (lat. galbinus) subst., adj. 1. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între portocaliu şi verde; colorant sau pigment Care are această culoare. ^ G. de cadmiu = sulfură de cadmiu utilizată ca pigment galben în pictură. G. de crom = pigment galben pe bază de cromat de plumb, folosit la vopselele de ulei. G. de zinc = sare dublă de cromat de zinc şi bicromat de potasiu; este un colorant galben pentru ulei, apă, hârtie, imprimare de textile şi materie primă pentru obţinerea verdelui de zinc. 2. Adj. Care are culoarea descrisă mai sus. ♦ Palid. 3. Adj. (Despre părul oamenilor) Blond. + (Despre părul cailor) Şarg. 4. S. m. Denumire generică a unor monede de aur străine (ex. g. turceşti, Galaxie ungureşti, austrieci etc.) care au circulat şi în Ţările Române în Evul Mediu. 5. S. n. Galbenă de Odobeşti = soi românesc de viţă de vie cu ciorchini mijlocii, cilindroconici, boabe dese şi neomogene, galbene-verzui; produce vinuri albe de calitate superioară. GALBENU, com. în jud. Brăila; 3 394 loc. (1995). GALBRAITH [gælbreie], John Kenneth (n. 1908), economist american. Adept al teoriei societăţii industriale condusă de o tehnostructură (ansamblul persoanelor participante la luarea deciziilor), teoretician al fenomenului managementului („Societatea belşugului", „Noul stat industrial", „Anatomia puterii"). GALBURĂ, Gheorghe (n. 1916, Trifeşti, jud. laşi), matematician român. Galenus Basorelief din sec. 16 John Gaibraith Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul geometriei algebrice şi al topologiei („Corpuri de funcţii algebrice şi varietăţi algebrice"). GALCZYlQSKI, Konstanty lldefons (1905—1953), scriitor polonez. Poeme celebrând frumuseţea vieţii, artei şi dragostei („Niobé", „Cântece"). GALDA DE JOS, com. în jud. Alba, pe râul Galda; 4 414 loc. (1995). Bisericile Naşterea Maicii Domnului (1715, cu pictură murală din 1752), Sf. Arhanghel Mihail (sec. 17) şi Cuvioasa Paraschiva (1782) în satele Galda de Jos, Galda de Sus şi Mesentea. GÂLDI Lâszlô (1910-1974), lingvist şi istoric literar ungur. Prof. univ. la Budapesta. Contribuţii în domeniile lexicografiei, romanisticii, istoriei culturii („Din istoria raporturilor culturale ro-mâno-maghiare“, „Dicţionarul român-latin al lui S. Micu-Klein“, „Stilul poetic al lui Emineseu"). Traduceri din Eminescu, Rebreanu, Goga, Bacovia, Pillat. GALÇN (< fr., lat.) s. f. (MINER.) Sulfură naturală de plumb, de culoare cenuşie, cu luciu metalic până la mat, formată predominant pe cale hidro-termală, în filoane, şi, parţial, meta-somatic, în roci calcaroase. Cel mai important minereu de plumb (86,8% Pb). ^ (TEHN.) Detector cu g. = diodă semiconductoare, realizată dintr-un cristal de galenă pe a cărui suprafaţă apasă un vârf metalic fin, folosită pentru detecţie în radioreceptoare simple; au fost înlocuite cu detectoare moderne (ex. tuburi electronice, detectoare cu cristal cu punct fix ş.a.). GALÇNIC, -Ă (< fr.; {s> Galenus) adj. Preparate galenice = preparate farmaceutice care servesc la pregătirea formulelor medicamentoase după reţete (ex. tincturi, pornezi, ape medicinale etc.). GALENjSM (< fr., {s> Galenus) s. n. Teorie emisă în sec. 2 de medicul grec Galenus, care explică apariţia bolilor prin ruperea echilibrului dintre cele patru umori ale organismului. GALANŢI (< ngr.) s. m. pl. Papuci cu talpă de lemn. GALENUS (GALEN, GALENOS), Claudius, din Pergam (c. 130—c. 201), medic şi filozof grec din Roma antică. Unul dintre promotorii experimentului în medicină şi biologie. Fondator al neuro-fiziologiei şi neuropatologiei. Cercetări privind conformaţia şi funcţiile muşchilor, mecanismul respiraţiei, activitatea rinichilor. Autor al unor tratate enciclopedice de anatomie, terapeutică, farmacologie, morală, logică, retorică. Dogmele galenice au dominat medicina 401 Occidentului şi a Orientului Apropiat timp de un mileniu şi jumătate. GALÇR (< fr.) s. f. Navă de luptă sau de comerţ, folosită în Antichitate şi până la începutul sec. 18; era prevăzută cu una sau două vele şi cu 25—30 perechi de rame mânuite de sclavi sau condamnaţi la muncă silnică. GALERIE (< fr.) s. f. 1. (ARHIT.) Coridor lung, situat în interiorul sau în afara unei clădiri (în care unul din pereţii laterali este înlocuit cu coloane sau stâlpi), care serveşte ca element de legătură sau ca loc de plimbare. 2. Balcon situat la ultimul nivel al unei săli de spectacol; publicul care ocupă locurile amplasate în acest balcon; p. ext. publicul care se manifestă zgomotos la un spectacol, la o adunare etc. Expr. A face galerie = a se manifesta zgomotos, în semn de aprobare (în cursul unui spectacol, la o întrecere sportivă etc.). 3. Muzeu de artă sau secţie a unui muzeu unde sunt expuse picturi, sculpturi sau alte obiecte de artă. 4. Magazin cu obiecte de artă; (la pl.) magazin universal. 5. Lucrare minieră în formă de tunel cu secţiunea de 1,5— 20 m2, prin care se pătrunde la locul de muncă din mină, se face legătura cu lucrările miniere din acelaşi orizont etc. 6. Conductă de legătură între două puncte ale unei lucrări hidrotehnice. ^ G. de admisie = (la motoarele cu ardere internă, policilindrice) conductă ramificată care distribuie amestecul carburant (din carburator) la fiecare dintre cilindrii motorului. G. de aducţie = g. prin care se face transportul apei de la punctul de priză la punctul de utilizare în centralele hidroelectrice. G. contra avalanşelor = construcţie de forma unui tunel deschis, destinată protejării unei căi de comunicaţii (rutieră sau cale ferată) contra avalanşelor sau a alunecărilor de teren. ♦ Canal subteran săpat de unefe animale (ex. cârtiţa). 7. Bară din lemn sau metal de care se atârnă perdelele. GALERIU (Caius Galerius Valerius Maximianus), împărat roman (293— 311). Unul dintre principalii iniţiatori ai campaniei de persecuţie împotriva creştinilor. A promulgat, cu câteva zile înainte de moarte, un edict de toleranţă (311) faţă de creştini. GALEŞ, -Ă (< bg.) adj. (Despre ochi, privire) Care exprimă duioşie, melancolie, tristeţe; (despre oameni; adesea adv.) duios, melancolic, trist. GALEŞ, lac de origine glaciară, situat în E M-ţilor Retezat, la obârşia văii omonime, la 2 040 m alt. Supr.: 3,68 ha; ad. max.: 20,5 m. Lacul Galeş GALÇT (< fr.) s. m. 1. (PETROGR.) Fragment, de minerale sau de roci, şlefuit şi rotunjit prin rulare în timpul transportului în apa râurilor şi a mărilor şi care, prin acumulare şi cimentare, alcătuieşte pietrişurile şi conglomeratele. 2. (TEHN.) Rolă montată pe un ax şi folosită la transmiterea unei mişcări, de obicei rectilinii, înlocuind frecarea de alunecare cu frecarea de rostogolire (ex. g. mecanismelor cu camă, g. supapei etc.). 3. (TEXT.) Piesă cilindrică confecţionată dintr-un material rezistent la acţiunea agenţilor chimici, cu care se întinde firul de mătase artificială la ieşirea din baia de filare. 4. (ELT.) Bobină de formă inelară, cu mai multe straturi, folosită în înfăşurările secţionate ale transformatoarelor electrice. GALETAMĂ s. f. Deşeu de mătase naturală obţinut prin destrămarea gogoşilor cu defecte. GAU (< lat. Galii, pl. lui Gallus) s. m. pl. Nume dat de romani celţilor. GALIA (GALLIA), reg. istorică în Europa, între fluviul Pad şi Alpi (G. Cisalpina) şi între Alpi, M. Mediterană, M-ţii Pirinei şi Oc. Atlantic (G. Transalpina). Populată în milen. 1 î.Hr. de iberi şi de liguri în S şi de celţi (numiţi de romani gali) în restul teritoriului. în sec. 2 î.Hr., N Pen. Italice — G. Galeră GAUCIA Cisalpina (G. Citerior) — a fost cucerit de romani şi transformat în prov. romană (G. Narbonensis), care cuprindea G. Transpadana, la N de fluviul Pad şi G. Cispadana, la S de Pad, restul G. libere primind denumirea de G. Comata. în 58—51 î.Hr., Cezar a cucerit G. Transalpina (G. Ulterior sau G. Celtica), reprezentând G. propriu-zisă. în anul 16 î.Hr., Augustus a împărţit G. în patru provincii: G. Narbonensis (SE G. propriu-zise), G. Lugdunensis (în centrul G.), Aquitania (în SV) şi G. Belgica (în NE). La începutul sec. 5, G. â fost cucerită de triburile germanice, iar la sfârşitul sec., a intrat în componenţa Règatului Franc. GALIC1, -Ă (< fr., lat.) adj. Care se referă la gali. -O Cocoşul g. = una dintre emblemele naţiunii franceze. ♦ (Substantivat f.) Limbă celtă vorbită de gali. GALIC2 (< fr.) adj. Acid ~ = acid organic aromatic extras din tanin, astringent, hemostatic, antiseptic, folosit la fabricarea unor medicamente, a cerne-lurilor şi coloranţilor. Se găseşte în gogoşile de ristic şi în coaja de stejar. GALICANISM (< fr.) s. n. (REL.) Doctrină politico-religioasă care apără libertăţile organizatorice ale Bisericii catolice din Franţa (biserica galicană) opusă Papalităţii. A fost promovată de Bossuet şi sprijinită de monarhie. V. ultramontanism. GALICEA, com. în jud. Vâlcea; 4 307 loc. (1995). Bisericile Sf. Voievozi (1833), Sf. Nicolae (sec. 18, refăcută în 1821) şi Adormirea Maicii Domnului (1752, cu picturi originare) în satele Bratia din Deal, Cocoru şi Teiu. GALICEA MARE, com. în jud. Dolj; 5 255 loc. (1995). GALICI, Aleksandr Arkadievici (pe numele său adevărat Ginzburg) (1919— 1977), scriitor rus. Emigrat în Norvegia (1974); stabilit ia Paris. Piese de teatru („O oră înainte de răsăritul soarelui"), scenarii de film. Poezii şi cântece împotriva arbitrarului şi conformismului („Cântece", „Generaţie de condamnaţi"). G ALICI A [galjeia], comunitate autonomă în NV Spaniei; 29,4 mii km2; ^ 2,8 mii. loc. (1992). Centrul ad-tiv: Santiago de Compostela. Expl. forestiere. Expl. de min. de cupru, plumb, staniu. Grâu, porumb, ovăz, orz, secară, cartofi şi plante textile. Legumicultură. Creşterea bovinelor. Reg. istorică locuită în Antichitate de callaici, probabil o populaţie de origine celtică; ocupată de suabi, vizigoţi (sec. 6), G. a fost încorporată Regatului Asturiei (sec. 8), GALIC1SM 402 Rômulo Gallegos iar din sec. 11, Regatului Leônului şi Castiliei. GALICjSM (< fr.) s. n. Expresie sau construcţie proprie limbii franceze (greu de tradus în altă limbă). GALIFORME (< fr.; {s} lat. gallus „cocoş" + forma „formă") s. f. pl. Ordin de păsări tericole sau arboricole (şase familii cu 283 de specii), cu zbor greoi, de talie variată, cu gheare la picioare (pentru scormonit), uneori cu creastă colorată în roşu şi cu ciocul puternic; cele mai multe trăiesc în păduri, fiind Vas Gallé vânate (fazanul, potârnichea, prepeliţa, ierunca), câteva specii fiind domesticite (găina, păunul, bibilica). Multe prezintă dimorfism sexual. GALILEEA 1. Reg. istorică în N Palestinei antice, limitată la E de râul Iordan şi lacul Tiberiada. Prov. romană (sec. 1 î.Hr.), a format o tetrarhie sub domnia regelui Irod. Vechea capitală: Sepphoris. Capitala romană: Tiberias. Oraş important: Nazaret. Considerată leagănul creştinismului; aici şi-a petrecut lisus Hristos copilăria şi a început activitatea sa mesianică. 2. Marea Galileei v. Tiberiada, lacul ~. GALI LEI, Galileo (1564-1642), fizician şi astronom renascentist italian, întemeietorul mecanicii clasice şi al metodei experimentale în ştiinţă. A descoperit legea inerţiei, izocronismul micilor oscilaţii ale pendulului (1583), legile căderii corpurilor (1602), legea compunerii mişcărilor. în 1609 a construit o lunetă, cu ajutorul căreia a descoperit munţii de pe Lună, natura stelară a Căii Lactee, patru sateliţi ai lui Jupiter, petele solare. Adept al concepţiei heliocentrice a lui Copernic; silit de Inchiziţie să-şi retracteze ideile, ar fi rostit (1633) expresia, devenită celebră, „Eppur si muove“ („Şi totuşi se mişcă"). A fost reabilitat de Biserică în 1992. GALIMATIE (GALIMATIAS) (< fr.) s. f. Vorbire sau scriere confuză, greoaie. GALINACEE (< fr.; {s} lat. gallinaceus „de găină") s. f. pl. Subordin de păsări galiforme, omnivore, al cărui tip este găina domestică. GALION1 (< fr.) s. n. 1. Navă cu vele, de comerţ şi de luptă, folosită în sec. 16—18. 2. Sculptură ornamentală din lemn, fixată la prora unei nave, reprezentând un personaj, în general mitic. GALION2 (< ngr.) s. n. (POLIGR.) Planşetă din lemn sau metal încadrată cu o ramă, pe care se aşază rândurile de litere culese; şif. GALIQTĂ (< fr.) s. f. 1. Corabie uşoară cu două catarge, folosită în sec. 18. 2. Navă de război cu vele (sec. 18—19), având la prova un mortier. GALIPOT (< fr.) s. n. Răşină întărită pe locul unei incizii sau crăpături în scoarţa arborelui Pinus maritima; folosită în industria lacurilor. GALIŢIA, regiune istorică situată pe pantele de nord-est ale Carpaţilor, pe cursurile superioare ale râurilor Nistru, Prut şi Şiret. în sec. 9—11, a făcut parte din Rusia Kieviană, apoi din cnezatul Halici-Volînia. în 1349 a fost cucerită de poloni, iar din 1352 a fost inclusă în componenţa Poloniei. între 1772 şi 1918, G. s-a aflat în stăpânirea Imperiului Habsburgic. în timpul primului război mondial, a fost teatrul unor operaţiuni militare de anvergură între trupele austro-germane şi celé ruse. Din 1920, G. răsăriteană a intrat în componenţa Poloniei, iar din 1939 în cea a Ucrainei. GALIU (< fr.) s. n. Element chimic (Ga; nr. at. 31, m. at. 69,72), metal aib-argintiu, foarte uşor fuzibil (p. t. 29,78°C; p. f. 2 300°C); în natură se găseşte în cantităţi foarte mici (însoţeşte zincul în blende şi aluminiul în bauxite). Funcţionează în stările de valenţă 1 şi 3. Este folosit ia fabricarea materialelor semiconductoare şi ca lichid termometrie. A fost descoperit (1875) de chimistul francez P.E Lecoq de Boisbaudran. GÂLL [ga:l] Ernô (n. 1917, Oradea), publicist şi filozof maghiar din România. M. coresp. al Acad. (1974). Prof. univ. la Cluj-Napoca. Preocupări de istorie a sociologiei („Intelectualitatea în viaţa socială") şi de problematica umanismului contemporan („Idealul prometeic"). GÂLL, Franz Joseph (1758-1828), medic şi fiziolog german. Creatorul frenologiei. Studii privind funcţiunile creierului şi localizările cerebrale („Asupra funcţiunilor creierului"). GALLAND [gală], Antoine (1646— 1715), orientalist francez. A tradus „Coranul" şi cele 12 volume ale povestirilor „O mie şi una de nopţi". GALLE, oraş în SV Rep. Sri Lanka, port la Oc. Indian; 83 mii loc. (1989). Prelucr. lemnului. Ind. chimică. Fabrică de ciment. Piaţă pentru orez, ceai şi cauciuc. Export de cauciuc şi ceai. GALLÉ, Émile (1846-1904), sticlar, ceramist şi ebenist francez. Reprezentant al stilului Art Nouveau. Creator al unui tip de sticlărie opacă şi cizelată, care îi poartă numele. GALLÉ, Johann Gottfried (1812— 1910), astronom german. Cercetări asupra cometelor, meteoriţilor, fenomenelor luminoase. A descoperit (1846) planeta Neptun, confirmând existenţa ei prevăzută prin calcul, în acelaşi an, independent de J.C. Adams şi U.J.J. Le Verrier. GALLEGOS [ga^egos], Rômulo (1884—1969), scriitor şi om politic venezuelan. Preşedinte al Republicii (febr. —nov. 1948). Povestiri, romane („Dona Barbara", „Canaima", „Pe acelaşi pământ"), consacrate savanei şi locuitorilor ei, având ca temă esenţială lupta dintre civilizaţie şi barbarie. GALLERON [gabrô], Albert (1855-1904), arhitect francez. După planurile 403 GALO-ROMAN sale au fost construite Palatul Băncii Naţionale a României (împreună cu Cassien Bernard), Ateneul Român ş.a. GALLI-CURCI, Amelita (1882-1963), soprană italiană de coloratură. A cântat pe marile scene ale lumii roluri lirice din repertoriul italian („Boema“, ,,Traviata“). GALLIENI, Joseph Simon (1849-1916), mareşal francez. A participat la Războiul Franco-Prusian (1870—1871). Guvernator militar al Senegalului Superior (1886) şi al Madagascarului (1896—1905). Rol hotărâtor în victoria trupelor franceze de pe Marna (sept. 1914). Memorii. GALLIENUS, Publius Licinius Egna-tius, împărat roman (253—268), asociat la domnie tatălui său Valerian (până în 260), încredinţându-i-se provincii din Europa. Confruntat cu cea mai mare criză a statului roman din sec. 3, a iniţiat un program de reforme (îndeosebi în domeniul militar). A purtat războaie grele la graniţa Rinului cu francii şi alamanii (254—259) şi cu dacii (257), luându-şi titlul de Dacicus Maximus şi a respins o mare invazie a goţilor (267). GALLIFFET [galife], Gaston Auguste, marchiz de (1830—1909), general francez. A reprimat sângeros Comuna din Paris. GALLIMARD [galimar], editură franceză creată în 1911 de Gaston Gallimard (1881—1975) împreună cu fondatorii publicaţiei „Nouvelle Revue Française". Din 1919, a început publicarea marilor personalităţi ale literaturii contemporane naţionale şi universale. GALLÎNAS, Punta ~, cel mai nordic cap al Americii de Sud, situat în Pen. Guajira (Columbia) la 12°25' lat. N şi 71°40’ long. V. GALLIPOLI, oraş în pen. cu acelaşi nume din Turcia europeană. Cunoscut din Antichitate (Kallipolis), în Ev. Med. oraşul s-a aflat în stăpânirea bizantinilor, Gallienus Albert Gaiieron. Palatul Băncii Naţionale a României a veneţieniior (1204—1234), din nou a bizantinilor, iar în 1354 a fost cucerit de otomani. în timpul primului război mondial, aici a avut loc o ofensivă nereuşită a unui corp expediţionar anglo-francez (1915-1916). Azi Gelibolu. GĂLUVARE [ieIiva:ro], localit. în N Suediei, în Laponia; 24,7 mii loc. (1980). Importante expl. de min. de fier în carieră. Hidrocentrală. GALLONE, Carminé (1886-1973), regizor italian. Succese în filmul mut („Femeia goaIă“, „Pădurea sfântă", „Marşul nupţial"); superproducţii pe teme istorice („Ultimele zile ale oraşului Pompei", „Scipio Africanul", „Cartagina în flăcări") şi ecranizări de operă („Rigoletto", „Trubadurul", „Cavaleria rusticana", „Tosca"). GALLUP [gæbp], George Horace (1901—1984), statistician şi ziarist american. Creator, în 1935, al unui important institut de sondaj al opiniei publice, cu sediul la Princeton (New Jersey). GALOIS [gaiuaj, Évariste (1811-1832), matematician francez. Fondator al algebrei moderne. Contribuţii fundamentale în teoria generală a rezolvării ecuaţiilor şi funcţiilor algebrice. A aplicat noţiunea de grup în teoria ecuaţiilor. Mort într-un duel politic. GALON1 (< fr.) s. n. Panglică, şiret sau bandă de metal care se prinde pe epoleţi sau pe mânecile unei uniforme pentru a indica gradul persoanei care o poartă. + Şiret de lână, mătase sau fir cusut ca podoabă pe haine, pălării, draperii etc. GALON2 (< engl., fr.) s. m. 1. Unitate de măsură pentru capacitate (ex. g. britanic: 1 U.K. gal = 4,546 I; g. american: 1 U.S. gal = 3,785 I). 2. (Rar) Sticlă mare pentru băuturi. George Gallup GALOP (< fr.) s. n. 1. Cel mai rapid mers al calului constând dintr-o succesiune de salturi cu momente de suspensie totală (plutire) în aer. 2. Dans de societate francez, de provenienţă germană, în măsură binară, ritm sacadat şi mişcare foarte animată introdus în cadril ca parte finală; melodia corespunzătoare acestui dans. Compozitorii l-au introdus apoi în opere, operete, balete (Schubert, Liszt, Ceaikovski). GALOPA (< fr.) vb. I intranz. (Despre cai) A alerga în galop; p. ext. (despre oameni) a fi purtat în galopul calului. GALOPANT, -Ă (< fr.) adj. (în expr.) Tuberculoză ~ v. tuberculoză. GALOP ARE (< galopa) s. f. 1. Acţiunea de a galopa. 2. (TEHN.) Galoparea motorului = funcţionare neuniformă a unui motor cu ardere internă, mai ales la mersul în gol, caracterizată prin variaţii mari şi uneori bruşte ale vitezei unghiulare a arborelui cotit, reglajul motorului rămânând neschimbat. GALO-ROMAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţie rezultată din amestecul galilor cu romanii după cûcerirea Galiei de Imp. GALOŞ 404 Luigi Gaivani Roman. ♦ Persoană aparţinând acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine galo-ro-manilor (1), privitor la galo-romani. GALQŞ (< fr.) s. m. încălţăminte din cauciuc, care se poartă peste pantofi pentru a-i proteja de umezeală. GALSWORTHY [galzwşrei], John (pseud. lui John Sinjohn) (1867—1933), scriitor englez. Supranumit de contemporanii săi „un moralist umanitar". Romane sociale şi de moravuri (cele mai importante fiind incluse în trilogiile „Forsyte Saga“, „O comedie modernă", „Sfârşit de capitol") urmărind din unghi realist evoluţia socială şi psihologică a burgheziei engleze din epoca victoriană şi post-victoriană. Piese de teatru („Tabachera de argint", „Lupta"). Premiul Nobel (1932). GALTON [goiltan], Sir Francis (1822—1911), psiholog, naturalist şi antropolog britanic. A introdus metode cantitative şi de analiză statistică a descendenţei (legea şi curba lui G.). Fondator al eugeniei şi unul dintre creatorii biometriei. Promotor al investigaţiilor dactiloscopice. Contribuţii la studiul anticicloanelor. GALVANI, Luigi (1737-1798), medic şi naturalist italian. Profesor de anatomie la Univ. din Bologna. Unul dintre fondatorii electricităţii ca ştiinţă. A pus în evidenţă curentul electric care ia naştere într-un circuit închis datorită diferenţei de potenţial la contactul dintre două metale diferite (1791), precum şi efectele fiziologice ale acestuia („Tratat despre forţele electrice în mişcarea muşchilor"). Lucrări privind structura oaselor, rinichiului şi ureterelor la păsări. GALVANIC, -Ă (< fr. {i>; fe} n. pr. Gaivani) adj. Referitor la curentul electric continuu, în particular la cel produs de pile electrochimice. GALVANIZARE (< după fr. galvanisation) s. f. 1. Depunere electrolitică a unui strat subţire de zinc pe suprafaţa unei piese (în special de oţel). V. şi galvanostegie. 2. Termen impropriu folosit pentru zincarea tablei şi a sârmei de oţel. 3. Utilizarea curentului continuu de mică intensitate şi tensiune în tratamentul unor boli ale sistemului nervos periferic. GALVANO- ({s} n. pr. Gaivani) Element de compunere care indică referiri la curentul electric de conducţie sau la procese de depunere electrolitică; serveşte la formarea de substantive şi adjective. GALVANOCAUTER (< fr. {i» s. n. Instrument chirurgical format dintr-un suport izolant şi un fir metalic care, adus la incandescenţă cu ajutorul curentului electric continuu (galvanic), este folosit la cauterizarea ţesuturilor; cauter galvanic. GALVANOMÇTRU (< fr. {i}; {s} galvano- + gr. metron „măsură") s. n. Instrument electric de mare sensibilitate, folosit la măsurarea curenţilor electrici slabi, cu intensităţi de 10'5—1\iA. GALVANOPLASTIE (< fr.) s. f. (TEHN.) Ramură a galvanotehnicii care se ocupă cu obţinerea copiilor metalice exacte prin metoda depunerii electrolitice a metalului pe originalul metalic sau nemetalic. GALVANOSCQP (< fr. {i>; {s} galvano- + gr. skopeo „a examina") s. n. Instrument electric care indică prezenţa unui curent electric într-un circuit. GALVANOSTEGIE (< fr.; {s> galvano-+ gr. stégos „acoperiş") s. f. Ramură a galvanotehnicii, care se ocupă cu procedeele de depunere electrolitică a unui strat metalic subţire, aderent şi continuu pe un obiect metalic în scopul protecţiei împotriva coroziunii şi al măririi rezistenţei la uzură mecanică sau în scopuri decorative. GALVANOSTEREOTIPJE s. f. (POLIGR.) Totalitatea operaţiilor de reproducere a formelor de imprimare pentru tipar înalt prin depunerea electrolitică a unui strat metalic pe copiile obţinute prin procedeul de stereotipie. GALVANOTÇHNIC (< fr. {i» s.'f. Totalitatea procedeelor şi operaţiilor executate pentru depunerea pe cale electrolitică a stratelor metalice pe obiecte metalice sau nemetalice; cuprinde galvanostegia şi galvanoplastia. GALVANOTERAPJE (< fr.; {s> galvano- + gr. therapeia „tratament") s. f. Metodă de tratament al unor afecţiuni locomotorii, nervoase etc. cu ajutorul curentului electric continuu (curent galvanic) de mică tensiune (50 V). GALVANOTIPJE (< fr. {i}; {s> galvano-+ gr. typos „amprentă") s. f. Procedeu galvanoplastie de reproducere, pe cupru sau pe zinc, a formelor de tipar şi a gravurilor în lemn. GALVESTON, oraş în S S.U.A. (Texas), în aglomeraţia Houston, port (10,8 mil. t trafic, 1991) la G. Mexic; 217,4 mii loc. (1990, cu suburbiile). Şantiere navale. Ind. metalurgică, prelucr. petrolului, cimentului, textilă şi alim. (morărit, conserve de carne). Pescuit. Universitate. GALWAY [ga.luei], James (n. 1939), flautist britanic. Carieră solistică internaţională. Interpret în toate genurile, de la Bach la muzică pop, cu un suflu inepuizabil şi timbru vibrant. GAMA (GAMMA) (< fr. gamma) s. f. 1. A treia literă a alfabetului grecesc. 2. Unitate de măsură pentru masă (simbol: 7), egală cu 10'9 kg = 1 microgram. 3. Radiaţie gamma (y) = radiaţie electromagnetică, cu lungimea de undă sub 0,1 Â, emisă de nucleele atomice la: trecerea dintr-o stare energetică superioară într-o stare energetică inferioară, frânarea particulelor rapide, anihilarea unei perechi particulă — antiparticulă, sau dezintegrarea unor nuclee radioactive. Cuantă gamma {y)~ foton al radiaţiei y. 4. (MAT.) Funcţie din teoria probabilităţilor şi statistica matematică ce reprezintă o generalizare a factorialului. GAMA, Vasco da (c. 1469-1524), navigator şi explorator portughez. A descoperit (1497—1498) calea maritimă spre India, ocolind Africa pe la Capul Bunei Speranţe şi ajungând la Calicut în 1498. în a doua călătorie (1502—1503), a fundat factoriile portugheze Mozambic şi Sofala. Vicerege al Indiilor portugheze (1524). GAMALEIA, Nikolai Fiodorovici (1859—1949), microbiolog rus. Colaborator al lui I. I. Mecinikov şi L. Pasteur la perfecţionarea metodei de vaccinare contra turbării. A descoperit bacte-riofagul (1898). 405 GAMBIA Vasco da Gama GAMALIEL (ebr. gamli’el „răsplata lui Dumnezeu"; gr. Gămălief) 1. Prinţ din seminţia lui Manase, fiul lui Pedahzur, care l-a ajutat pe Moise în timpul recensământului din pustie. 2. Fiul lui Simon şi nepot al lui Hillel, doctor al legii şi membru al Sinedriului. Reprezentant al şcolii liberale fariseice, opusă şcolii lui Shammai. Ca semn al respectului de care se bucura, a primit titlul de „Rabbarî' (învăţătorul nostru). La judecata apostolilor, G. a avut o atitudine moderată. Apostolul Pavel îl recunoaşte drept învăţător. Tradiţia creştină afirmă că G. s-ar fi creştinat. GAMARRA, Juan Benito DIAZ de (1745—1783), filozof şi pedagog iluminist mexican. A preconizat ideea independenţei raţiunii faţă de dogmele religiei catolice („Elemente ale filozofiei contemporane"). GAMAY BEAUJOLAIS (loc. fr.) Igame. bojole] subst. Sol de viţă de vie originar Léon Gambetta din Franţa, cu ciorchini mijlocii, cilindrici, boabe dese, negre; produce vinuri roşii de bună calitate. GAMĂ (< fr.) s. f. 1. (MUZ.) Succesiune melodică din treaptă în treaptă, ascendentă sau descendentă, care cuprinde toate sunetele tonalităţii (1) sau ale unui mod (4) în limitele unei octave şi care îşi ia numele de la nota cu care începe (ex. g. do major, g. la minor). 2. (TEHN.) Şir de mărimi scalare care exprimă termenii unei serii utilizate în tehnică (ex. g. de dimensiuni, g. de puteri, g. de turaţii, g. de frecvenţe etc.). 3. Fig. Serie de situaţii, valori, aspecte cu trăsături comune etc., alcătuind un tot armonios. GAMBĂ (< it., lat.) s. f. 1. (ANAT.) Parte a membrelor inferioare, cuprinsă între genunchi şi laba piciorului. 2. (ZOOT.) Porţiune a membrelor posterioare la animale, situată între articulaţiile grasetului şi jaretului. GAMBÇT (< n. pr. Gambetta) s. f. Pălărie bărbătească din fetru tare (cu calotă ovală şi boruri răsfrânte); melon. GAMBETTA [găbetaj, Léon (1838-1882), avocat şi om politic francez. Lider al opoziţiei republicane. Ca ministru de Interne în guvernul „Apărării naţionale" (1870—1871), a încercat să organizeze rezistenţa împotriva armatelor prusiene, plecând cu un balon din Parisul în- cercuit (oct. 1870). A reprimat mişcarea comunardă din provincie. Prim-min. (1881-1882). GAMBIA 1. Republica G. (Republic of the Gambia), stat în Africa de Vest, în lungul fl. omonim; 10,7 mii km2 (11,3 mii km2, cu ape interne); 1 mii. loc. (1993). Limba oficială: engleza. Religia: islamică (95,4%), creştină (3,7%). Cap.: Banjul. Localit. pr.: Brikama, Kuntaur (Georgetown). împărţit în şase diviziuni. Relief de câmpie joasă (sub 50 m alt.), mlăştinoasă ce însoţeşte cursul inferior al fluviului. Climă tropicală cu precipitaţii bogate în zona litorală (1 000 mm/an). Pe 15,7% din terit. ţării se cultivă 0 25 —QCEkUUl--------BanjïïT Yundurr, DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Diviziuni Suprafaţa (km2) Populaţia (1993) Capitala Lower River 1 618 55 300 Manşa Konko McCarthy Island 2 894 126 000 Kuntaur (Georgetown) North Bank 2 256 112 200 Kerewan Upper River 2 069 111 400 Basse Santa Su Western 1 764 137 200 Brikama Oraş Banjul* 88 145 700 - inclusiv zona Kombo Saint Mary GAMBIER 406 arahide (85 mii t, 1991), mei, orez (21 mii t, 1991), porumb (25 mii t, 1991), sorg, manioc, bumbac. Ind. alim. (ulei de arahide, preparate din carne, lactate ş.a.), expl. lemnului. Creşterea animalelor: bovine (410 mii capete, 1991), caprine (205 mii capete, 1991), ovine. Pescuit (16,8 mii t peşte, 1990). Nu are c.f.; căi rutiere (1990): 2,4 mii km. Moneda: 1 dalasi = 100 butut. Export (1990): arahide şi ulei de arahide, peşte, ulei de palmier ş.a. Import (1990): bunuri de larg consum, produse agro-alim., combustibili, utilaje şi mijloace de transport. — Istoric. Terit. G. a făcut parte, în sec. 13—15, din Imp. Mali, apoi din statul Songhai (sec. 15—16). Primii europeni care şi-au făcut apariţia pe terit. G. au fost portughezii (1455), urmaţi apoi de englezi (sfârşitul sec. 16) şi de francezi (începutul sec. 17), care au înfiinţat pe litoralul G. o serie de factorii. Prin Tratatul de Pace de là Versailles (1783), s-a recunoscut Marii Britanii dreptul asupra celei mai mari părţi a G. Din 1843 G. a devenit colonie a Coroanei britanice (în perioada 1821—1843 şi 1886—1888, G. s-a aflat în componenţa coloniei engleze Sierra Leone). G, a obţinut, în 1963, autonomie internă. în H" 'fr 1965 a devenit stat independent, iar în apr. 1970 s-a proclamat republică. între 1982 şi 1989, G. a făcut parte, împreună cu Sénégalul, din Confederaţia Senegambia, cele două state înfiinţând unele instituţii comune, păstrându-şi însă identitatea naţională, guvernul propriu şi locul la O.N.U. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de Camera Reprezentanţilor, iar cea executivă de un cabinet numit şi condus de preşedinte. 2. FI. în Africa Occidentală (Guineea, Sénégal şi Gambia); 1 200 km. Izv. din masivul Fouta Djallon şi se varsă în Oc. Atlantic printr-un estuar larg de 20 km, în care se află oraşul Banjul. Navigabil pe 467 km. GAMBIER, mic grup de ins. cora-ligene în SE Arh. Tuamotu (Oc. Pacific); 36 km2; c. 600 loc. Relief colinar (427 m). Ins. pr.: Mangareva. Catedrala St.-Michel (1834—1871). Descoperit în 1797 de către căpitanul James Wilson. Anexat de Franţa (1881); azi face parte din Polinezia Franceză. GAMBIT (< fr.) s. n. (în jocul de şah) Deschidere prin care jucătorul cu piese albe îşi sacrifică o piesă de mai mică importanţă cu scopul de a obţine o poziţie favorabilă pentru atac. GAMBUZIE (< fr.) s. f. Peşte teleostean dulcicol de talie mică (cel mult 5 cm), vivipar, originar din America de Nord şi aclimatizat în Europa (Gambusia affinis). Consumă mai ales larve de ţânţar. GAMELĂ (< fr.) s. f. Vas metalic mic în care ostaşii primesc mâncarea gătită, în timpul aplicaţiilor sau în campanie. G AM ELIN [garnie], Maurice-Gustave (1872—1958), general francez. Comandant suprem al forţelor aliate din Franţa (1939-1940). GAMET (< fr. {i>; {s} gr. gamet- ,,soţ“) s. m. (BIOL.) Celulă sexuală a plantelor şi animalelor. G. se află în fază ha-ploidă; prin unirea g. mascul (anterozoid la plante, spermatozoid la animale) cu cel femei (oosferă la plante, ovulul la animale) se formează zigotul. GAMETOFIT (< fr. {i}; {s> gr. gamet-„soţ“ + phyton „plantă") s. m. (BOT.) Una dintre cele două generaţii din ciclul de dezvoltare a plantelor care se înmulţesc sexual. Alternează cu sporofitul. GAMMA s. f. v. gama. GAMMAGLOBULINE (< fr.) s. f. pl. (BIOCHIM.) Substanţe proteice cu acţiune antimicrobiană specifică, prezente în sângele persoanelor imune; inoculate la om sau la animale, determină o stare de imunitate temporară faţă de infecţii; imunoglobuline. GAMOPETAL, -Ă (< fr.; {s> gr. gamos „împreunare" + petalon „petală") adj. (Despre corolă, p. ext. despre flori) Cu petale unite; (despre o plantă) a cărei floare are petalele unite. ♦ (Substantivat, f.) Plantă sau floare cu petalele unite. GAMOSEPAL, -Ă (< fr.; fe} gr. gamos „împreunare" + fr. sépale „se-pală“) adj. (Despre caliciul unei flori, p. ext. despre flori) Cu sepalele unite; (despre o plantă) a cărei floare are sepalele unite. ♦ (Substantivat, f.) Plantă sau floare cu sepalele unite. GAMOW [gheimou], George Anthony (1904—1968), fizician american de origine rusă. Prof. univ. la Boulder (Colorado). Studii privind reacţiile termonucleare, izomeria nucleară, ipoteza fluidului nuclear. Contribuţii în astronomie: a emis (împreună cu Teller, 1942) teoria structurii interne a stelelor roşii gigante, a propus teoria neutrinică a supernovelor şi a formulat (în mare măsură) teoria Big Bang-ului (1948). Cercetări fundamentale în domeniul geneticii. GAMSAHURDIA 1. Konstantin G. (1893—1975), scriitor georgian. Romane expresioniste, prezentând, de pe poziţii critice, indiferenţa tinerilor intelectuali georgieni faţă de idealurile naţionale („Zâmbetul lui Dionis") şi istorice, consacrate luptei pentru independenţă a Georgiei („Dreapta marelui maestru"). 2. Zviad G. (1939 — 1993), om politic şi scriitor georgian. Fiul lui G. (1). Preşedinte al Georgiei (1991 — 1992), răsturnat de o revoltă armată. Cunoscut disident, arestat (1975 — 1977) pentru convingerile sale naţionaliste. Lirică; traduceri. GANASĂ (< fr.) s. f. (ZOOT.) Porţiunea inferioară şi laterală a feţei la animale, având ca bază anatomică maxilarul inferior (mandibula). GANCE [găs], Abel (1889-1981), cineast francez. Unul dintre pionierii cinematografiei moderne, inovator în domeniul tehnicii de film: sunetul stereofonic, ecranul lat, triplul ecran etc. Realizator al unor capodopere clasice („Mater Do-lorosa", filmul-epopee „Napoleon", „Roata", „Acuz", „Paradisul pierdut", „Austerlitz", „Cyrano şi D’Artagnan"). GAND [gă], denumirea valonă a oraşului Gent. GANDHARA, regiune în S Asiei Centrale (NV Pakistanului şi E Afghanistanului) vestită pentru arta religioasă budistă, dezvoltată aici din sec. 1 î.Hr. şi până în sec. 6 d.Hr. Arta G. reprezintă o combinaţie de elemente iraniene şi asiatice centrale cu influenţe greco-romane. Numele s-a păstrat prin oraşul Kandahar. GANDHI 1. Indira Priyadarshini G. (1917—1984), om politic indian. Fiica lui Jawaharlal Nehru. Lider al partidului Congresul Naţional Indian-lndira (1978— 1984; între 1967 şi 1978, Congresul Naţional Indian). Prim-min. (1966—1977 şi 1980—1984). Asasinată. 2. Rajiv G. (1944—1991), om politic indian. Fiul lui G. (1). Preşedinte al partidului Congresul Naţional Indian (I) (1984—1991), prim-min. (1984—1989). Asasinat. GANDHI, Mohandas Karamchand (supranumit Mahatma „suflet mare“) (1869—1948), om politic indian. Conducător al luptei de eliberare naţională a Indiei. Lider (1919—1947) al partidului Congresul Naţional Indian; promotor al doctrinei social-politice şi filozofico-re-ligioase a nonviolenţei; a organizat campanii de nesupunere civilă împotriva colonialiştilor britanici. Asasinat. GĂNDHTNAGAR, oraş în India cen-tral-vestică, centru ad-tiv al statului Gujarăt; 121,7 mii loc. (1991). Oraş nou construit în perioada 1966—1970. GANDJA (GHIANDJA), oraş în V Azerbaidjanului, la poalele masivului Caucazul Mic; 282 mii loc. (1991). Metalurgia aluminiului, ind. constr. de maşini (utilaje agricole, camioane), mat. de constr., de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă (covoare, egrenarea bumbacului), alim. Uleiuri industriale şi săpun. Teatru. Muzeu. întemeiat în sec. 7. în perioada 1804—1918 s-a numit Elizavetpol, iar între 1935 şi 1991, Kirovabad. GANE, Constantin (1885-1962, n. Botoşani), istoric şi romancier român. Lucrări de istorie romanţată („Trecute vieţi de doamne şi domniţe", „Farmece. Viaţa lui Despot-Vodă“, „Acum o sută de ani", „Amărâte şi vesele vieţi de jupânese şi cucoane"). GANE, Nicolae (1838-1916, n. Fălticeni), prozator român. Acad. (1908). A făcut parte din cercul „Junimea". Proză sentimentală şi nostalgică, evocând trecutul, viaţa patriarhală, incursiunile cinegetice („Novele", „Pagini răzleţe"). A tradus „Infernul" de Dante. GANG (< germ.) s. n. 1. Loc de trecere, la nivelul terenului, pe sub o construcţie. 2. Coridor, galerie, culoar. <0 Pictură de g. = pictură de calitate îndoielnică, realizată de diletanţi în scop comercial, expusă odinioară în ganguri. 3. Viteza remanentă a unei nave după stoparea maşinilor. GANGĂ (< fr.) s. f. Parte sterilă a unui zăcământ metalifer; este înlăturată în procesul de prelucrare şi concentrare a mineralelor utile. Poate constitui uneori un produs minier secundar util (ex.: baritina, fluorina). GANGE (GANGA), fl. în S Asiei (India şi Bangladesh); 2 700 km. Supr. bazinului: 1,13 mii. km2. Izv. din M-ţii Himalaya, din apropiere de Gangotri, de la peste 4 500 m alt. şi, după ce se uneşte cu Brahmaputra, se varsă în G. Bengal, formând cea mai mare deltă din lume. Cursul superior, de munte, are o albie adâncă, cu multe repezişuri şi cascade. Cursul mediu şi inferior din Câmpia aluvială Indo-Gangetică prezintă 0 luncă largă, tăiată de numeroase braţe şi canale de irigaţii. Delta are o structură complicată şi o supr. de 100 mii km2. Afl. pr.: Yamuna, Dămodar, Ghâghra. Anual acest sistem fluviatil aduce în G. Bengal 1 300 km3 de apă şi 200 mil. t de aluviuni, ocupând ca debit locul 3 în lume (după fl. Amazon şi Zair). Navigabil pe 1 450 km în cursul inferior. Irigaţii în cursul mijlociu. Trece prin oraşele: Allahăbăd, Kănpur, Vărănasi, Patna şi Calcutta. Considerat fl. sacru. GANGLION (< fr., lat.; {s} gr. gagglion „nod") s.m. Formaţie anatomică rotundă sau alungită, care se întâlneşte pe traiectul vaselor limfatice sau al nervilor, alcătuită dintr-o masă de celule nervoase (ex. g. rahidian, g. simpatic, g. parasimpatic) sau dintr-un grup de celule limfoide, înconjurat de o capsulă (g. limfatici). GANGLIONAR, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la ganglioni (ex. sistem g.). GANGLIOPLEGIC (< fr.; {s> fr. ganglion + gr. plege „lovitură") s. n. Medicament cu acţiune depresivă asupra centrilor nervoşi vegetativi superiori şi periferici utilizat în preanestezie şi în tratamentul hipertensiunii arteriale (ex. hexametoniuS, ecolidui). GANGOTRI, gheţar în M-ţii Himalaya de V (Garhwal); 300 km2; 30 km lungime. La poalele sale se află numeroase temple budiste şi locuri de pelerinaj. GANGRENĂ (CANGRENĂ) (< fr., it.) s. f. (MED.) Necroză combinată cu putrefacţie a unor ţesuturi sau organe, datorită suprimării circulaţiei arteriale (g, uscată) sau venoase (ex. g. umedă), de origine infecţioasă. Apare frecvent la extremităţile inferioare în cursul dege-răturilor, bolilor obstructive ale arterelor sau venelor etc. -0- G. gazoasă - boală toxiinfecţioasă gravă, datorată pătrunderii şi dezvoltării în organism a unor microbi anaerobi (Clostridium perfringens sau aedematiens, Vibrionum Indira Gandhi IlÉilll Mahatma Gandhi Constantin Gane Nicolae Gane GANGSTER 408 septicum) şi caracterizată prin edem local, stare septică etc. GANGSTER (< engl.) s. m. Membru al unei organizaţii criminale, ale cărei venituri proveneau din jaf, prostituţie, trafic de narcotice şi extorcări industriale, în S.U.A., în perioada prohibiţiei. ♦ P. ext. Criminal, răufăcător. GANGTOK [garjtoc], oraş în NE Indiei, situat la poalele M-ţilor Himalaya, la 1 640 m alt., centru ad-tiv al statului Sikkim; 25 mii loc. (1991). Centru comercial (orez, porumb, citrice) şi caravanier. Prod. meşteşugărească (covoare). Mănăstirea Rumtek şi un institut de tibetologie. GANIMEDE (GANYMEDE) 1. (în mitologia greacă) Adolescent de o rară frumuseţe, prinţ al Troiei. îndrăgostin-du-se de el, Zeus, metamorfozat în vultur, îl răpeşte şi îl duce în Oii mp, unde va deveni paharnic al zeilor. 2. Unul dintre sateliţi^ planetei Jupiter, cel mai mare din siştemul solar (c. 5 260 km diametru). Descoperit de G. Galilei în 1610. GANIVET, Ângel (1865-1898), scriitor spaniol. Romane şi eseuri filozofice care au pregătit renaşterea literară de după 1898 („Idearium spaniol"). GANO|ZI (< fr.; {s} gr. ganos „strălucire" + eidos „aspect") s. m. pl. Ordin de peşti (din care fac parte morunul, nisetrul, cega etc.) cu scheletul în parte cartilaginos, cu pielea fără solzi sau acoperită cu discuri osoase, aşezate în cinci şiruri longitudinale sau împrăştiate, şi cu înotătoarea codală asimetrică. GANSU, prov. în N Chinei, traversată de cursul superior al fl. Huang He; 366,5 mii km2; 22,8 mii. loc. (1992). Centrul ad-tiv: Lanzhou. Expl. de min. de fier, cupru, petrol şi cărbune. Grâu, gaolean, orz, porumb, in, bumbac, sfeclă de zahăr, tutun. Creşterea ovinelor şi a bovinelor. Aici, în 1920, s-a produs, în urma unui seism, cea mai catastrofală alunecare de teren de pe glob (200 mii victime). GANTT [gænt], Henry Laurence (1861—1919), inginer american. Pionier în domeniul managementului. I se datorează diagrama G., referitoare la controlul producţiei. Lucrări: „Muncă, salarii şi profituri", „Organizarea muncii". GANZHOU, oraş în SE Chinei (Jiangxi), pe râul Gan Jiang, la poalele M-ţilor Luoxiao; 346 mii loc. (1986, cu suburbiile). Utilaj siderurgic. Ind. textilă şi a prelucr. lemnului. în apropiere, expl. de wolfram. GAO, oraş în Mali, port pe Niger; 55,3 mii loc. (1987). Centru comercial (export de piei, lână şi vite). Pescuit. Vechea capitală a Imp. Songhai (sec. 11-16). GAOLEAN (< rus.) s. m. Plantă anuală din familia gramineelor, cu seminţe mici, bogate în proteine şi grăsimi (Sorghum chinense). în România se cultivă pentru nutreţ. GAON subst. 1. Conducător spiritual şi intelectual al evreimii post-talmudice din Babilon, începând cu anul 589 d.Hr. şi până la mijlocul sec. 11; conducător ai academiilor iudaice de la Sura şi Pumbedita. 2. Titlu onorific acordat unor eminenţi gânditori evrei. GAOXIONG (KAOHSIUNG) [gausiurj], oraş în E Chinei (Taiwan), port la Marea Chinei de Sud; 1,8 mii. loc. (1992, cu suburbiile). Şantiere navale. Rafinării de petrol şi uzine chimice. Ind. aluminiului, cimentului, textilă şi alim. Pescuit. GAPRINDAŞVILI, Nona (n. 1941), şahistă georgiană. Deţine recordul supremaţiei mondiale în şahul feminin (1962-1978). GARA (< fr.) vb. I tranz. 1. A adăposti un autovehicul într-un garaj. 2. A dirija un tren într-o staţie de cale ferată pe o anumită linie, astfel încât să nu împiedice circulaţia sau manevrarea materialului rulant pe liniile vecine. Ganimede Pictură de Rubens (detaliu) GARAFĂ (CARAFĂ) (< ngr., fr.) s. f. Sticlă cu gâtul strâmt şi partea de jos bombată; conţinutul unei astfel de sticle. GARAJ (< fr.) s. n. Incintă total sau parţial acoperită, special amenajată pentru adăpostirea şi, eventual, pentru întreţinerea şi repararea autovehiculelor. GARAMQND (< fr.; n. pr. Garamond) s. n. 1. Caracter de literă, denumit şi roman, în opoziţie cu cel gotic, inventat de gravorul şi tipograful francez Claude Garamond (1499—1561). 2. Denumire tradiţională pentru corpul de literă de zece puncte tipografice. GARANT (< fr.) s. m. (DR.) Persoană care dă o garanţie (care garantează). GARANTA (< fr.) vb. I tranz. 1. A da cuiva siguranţa că va avea ceva, că se va bucura de ceva; a asigura respectarea unui principiu (ex. a libertăţii), a unui drept (ex. a dreptului la muncă, a dreptului de apărare etc.). 2. (DR.) A da asigurare unui creditor pentru executarea unei obligaţii, prin constituirea unei garanţii reale (gaj, ipotecă) sau personale (fidejusiune/cauţiune). 3. A răspunde de valoarea, de calitatea unui lucru sau a unei fiinţe, de autenticitatea unei afirmaţii. GARANTAT, -Ă (< garanta) adj. (Despre mărfuri, obiecte etc.) A cărui valoare, calitate, funcţionare etc. este asigurată. ♦ (Adverbial, fam.) Sigur, neîndoielnic. GARANŢIE (< fr., it.) s. f. 1. (DR.) Mijloc de asigurare a executării unei obligaţii. ^ G. reală = afectarea unui lucru (al debitorului sau al altei ♦ persoane) pentru garantarea executării unei obligaţii (ex. ipotecă, gaj), care dă dreptul creditorului ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să ceară scoaterea în vânzare silită a lucrului, pentru ca din preţul obţinut să fie plătit. G. bancară = tip de contract economic, prin care o bancă are obligaţia de a plăti o sumă convenită, în anumite condiţii, în cazul în care debitorul unui contract comercial nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale (cauţiune bancară) sau dacă garantul înregistrează o pierdere sau nu realizează câştigul estimat. G. contractuală = termen acreditat de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, pentru a denumi garanţiile acordate de bănci, societăţi de asigurare etc., în scopul asigurării unor disponibilităţi de fonduri pentru un terţ, în cazul în care un beneficiar ar avea o revendicare justificată împotriva ordonatorului. 2. Obligaţie în virtutea căreia o persoană răspunde de ceva. 409 GARDA DE FIER Greta Garbo Federico Garcia Lorca Gabriel Garcfa Mârquez GARAUDY [garodj], Roger (n. 1913), filozof, scriitor şi publicist francez. Eseurile sale evoluează de la o problematică militantist-marxistă („Libertatea", „Marxismul secolului 20“, „Dumnezeu a murit") spre una umanist-creştină („Apel către cei vii“). S-a convertit la islamism. GARĂ (< fr.) s. f. 1. Ansamblu de clădiri şi de instalaţii situat lângă o linie de cale ferată, unde opresc trenurile pentru urcarea şi coborârea călătorilor şi pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor. G. maritimă (sau fluvială) = ansamblul clădirilor şi instalaţiilor portuare pentru îmbarcarea şi debarcarea călătorilor şi a bagajelor. 2. Staţie de cale ferată. GARBO, Greta (pseud. Gretei Lovisa Gustaffson) (1905—1990), actriţă suedeză de cinema. Stabilită în S.U.A. Supranumită „Divina", ca omagiu adus frumuseţii ei stranii, fascinante. Tipul feminin — enigmatic, glacial şi distant — întruchipat de ea, a creat în epocă un adevărat mit („Femeia divină", „Orhideea sălbatică", „Grand Hotel", „Dama cu camelii", „Contesa Walewska", „Ninotchka"). Partenera lui J. Gilbert în „Carnea şi diavolul", „Anna Karenina", „Regina Christina“. A abandonat cinematograful în 1941, în plină glorie şi frumuseţe, pentru a păstra aura magică a personajului ei. GARBOR, Ame (1851-1924), scriitor şi ziarist norvegian. Adept al libertăţii de gândire şi exprimare („Studenţii-ţărani") şi, ulterior, al unui misticism lipsit de dogme („Oameni obosiţi", „Tatăl dispărut"). Teatru satiric („Intransigenţii"). GARCIA [gareia] GUTIÉRREZ, Antonio (1813—1884), scriitor spaniol. Drame cavalereşti şi istorice („Trubadurul", care l-a inspirat pe Verdi, „Vendeta catalană", „Juan Lorenzo"). Versuri narative („Lumină şi întuneric. Poezii sacre şi profane"). GARCfA LORCA [gareia], Federico (1898—1936), poet şi dramaturg spaniol. Lirica sa, de inspiraţie folclorică şi modernistă, având ca fundal peisajul andaluz, este străbătută de obsesia dragostei, a sângelui şi a morţii („Carte de poeme", „Romancero ţigănesc", „Poetul la New York"). Teatru poetic evoluând sub semnul tragicului de inspiraţie patriotică („Mariana Pineda", „Nuntă însângerată", „Casa Bernardei Alba"). Condamnat de un tribunal franchist, a fost executat. GARCfA MÂRQUEZ [gareja markes], Gabriel (n. 1928), prozator columbian. în opera sa romanescă, surprinzând realităţile latino-americane, converg diverse tradiţii narative, de la romanul cavaleresc la proza de observaţie socială, romanul politic şi „realismul magic", mitic şi miraculos („Frunzişul", „Colonelului n-are cine să-i scrie", „Ora fatală", „Un veac de singurătate" — capodopera sa, „Toamna patriarhului"). Premiul Nobel (1982). GARCfA MORENO [gareja], Gabriel (1821—1875), om politic ecuadorian. Preşedinte al Republicii (1861—1865; 1869—1875). Prin Concordatul încheiat de el cu Vaticanul (1862) catolicismul a devenit religie unică în stat; a promovat o politică de modernizare a ţării. Asasinat. GARCfA ROBLES [gareia], Alfonso (1911—1991), diplomat şi publicist mexican. Reprezentant permanent (din 1977) la Conferinţa pentru Dezarmare de la Geneva. Premiul Nobel pentru pace (1982), împreună cu A. Myrdal. GARCILASO [gareilaso] DE LA VEGA (1503—1536), poet spaniol. Reprezentant de seamă al liricii renascentiste spaniole, în care a introdus cultul pentru natură şi studiul Antichităţii. Sonete, elegii, egloge, exprimând dragostea, melancoliile sale într-un decor pastoral. GARCILASO [gareilaso], DE LA VEGA, zis El Inca (1539-1616), cronicar peruan. Fiul unei prinţese inca şi al unui căpitan spaniol, se face cunoscut datorită lucrării sale istorice în două părţi: „Cronicile regale care tratează despre originea incaşilor" şi „Istoria generală a Perû-ului". GARD (cuv. autohton) s. n. 1. Construcţie de lemn, zidărie, metal etc. care împrejmuieşte un teren sau separă două terenuri cu destinaţie diferită. G. viu = împrejmuire sau element decorativ în grădini şi parcuri, format din plante lemnoase, de obicei arbuşti (lemn câinesc, cătină albă, glădiţă şi altele), plantate la distanţă mică între ele. 2. împletitură din nuiele sau trestie de-a curmezişul unui râu, servind drept baraj pentru prinderea peştelui. 3. (SPORT) Instalaţie în formă de gard (1), amplasată pe o pistă de alergări şi folosită ca obstacol. GARD [ga:r], râu în SE Franţei, afl. dr. al Ronului, la Beaucaire; 130 km. Traversat de un apeduct roman (sec. 1) lung de 273 m şi înalt de 49 m. GARDA (BENACO), Lago dl -, lac de baraj morenic subalpin (68 m alt.) în Italia de N (Lombardia); 370 km2; lungime: 52 km; lăţime: 17,5 km. Ad. medie: 136 m; ad. max.: 346 m. Din el izv. râul Mincio (afl. stg. al Padului). Climă blândă. Pescuit. Reg. turistică cu numeroase localit. balneo-climaterice: Garda, Sirmione, Riva-del-Garda ş.a. GARDA DE FIER, grupare politică de extremă dreaptă, creată în 1930, de Corneliu Zelea-Codreanu, cu scopul reprezentării pe plan politic a Mişcării legionare, ale cărei baze fuseseră puse, în 1927, prin înfiinţarea Legiunii Arhanghelul Mihail. Interzisă de autorităţi în mai multe rânduri (1931, 1932 şi 1933), G. de F. a fost reînfiinţată, în 1935, sub numele de partidul Totul pentru Ţară. în contradicţie cu spiritul şi morala creştină care au stat la baza doctrinei legionare, G. de F. s-a impus în viaţa politică a ţării prin naţionalism, cultivând şi promovând în acelaşi timp cultul violenţei, ca instrument al politicii, şi al conducătorului charismatic; totodată, a combătut dominaţia evreilor în viaţa economică şi culturală a ţării şi a acţionat împotriva comuniştilor, majoritatea alogeni, care, aserviţi unei puteri străine (U.R.S.S.), se pronunţau pentru dezmembrarea României Mari din 1918. Cu o bază socială eterogenă, precumpănind însă ţărănimea şi tineretul, îndeosebi cel studios, G. de F. a cunoscut o extindere la nivel naţional, cu succese imediate în alegerile parlamentare parţiale din jud. Neamţ (aug. 1931), Tutova (apr. 1932) şi generale (iul. 1932, când a obţinut 5 locuri în Parlament), precum şi în cele din dec. 1937, când prin numărul de GARDAMAN 410 voturi obţinute (15,58%) s-a situat pe locul 3 după naţional-liberali şi naţio-nal-ţărănişti. După instaurarea dictaturii regelui Carol II (febr. 1938), partidul s-a autodizolvat. în nov. 1938, liderul Mişcării legionare, Corneliu Zelea-Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari, este asasinat de autorităţi (din dispoziţia regelui Carol II şi a lui Armand Călinescu), sub pretextul încercării de evadare în timpul transferării de la închisoarea din Râmnicu Sărat la cea din Jilava. După aceste evenimente, conducerea Mişcării legionare este finalmente asumată de Horia Sima, care a trecut la anihilarea fizică a adversarilor politici regalişti (asasinarea, în sept. 1939, a primului ministru Armand Călinescu, urmată de replica sângeroasă a lui Carol II, soldată cu împuşcarea, fără judecată, a peste 250 de fruntaşi legionari), comunişti şi a evreilor. în sept. 1940, generalul Ion Antonescu a format ‘ un guvern din legionari şi militari; aflată la'putere (sept. 1940 —ian. 1941), Mişcarea legionară s-a făcut vinovată de crime şi acte de terorism (asasinarea în nov. 1940 a personalităţilor politice: N. lorga şi V. Madgearu şi a 64 de demnitari deţinuţi în închisoarea Jilava ş.a.). Urmărind să devină singura beneficiară a puterii, Mişcarea legionară a declanşat rebeliunea din 21—23 ian. 1941, soldată cu reprimarea ei de către armată şi scoaterea în afara legii. După rebeliune, peste 30 000 de legionari sunt arestaţi şi judecaţi, mulţi dintre ei fiind condamnaţi la moarte, ia muncă silnică pe viaţă sau la ani grei de temniţă, iar o altă parte a ales calea exilului. După ocuparea României de către trupele sovietice, legionarii au acţionat pe cele mai diverse căi, până la luptă armată, contra comunizării şi sovietizării ţării. GARDAMAN (< it.) s. n. (NAV.) Apărătoare de piele pentru mână, folosită la coaserea velelor şi a grandeelor. GARDĂ (< fr.) s. f. 1. (MILIT.) Subunitate militară cu misiune de pază a unui obiectiv militar (uneori şi civil, ex. o instituţie, o întreprindere etc.) sau a unor persoane aflate în stare de arest. <0> G. de onoare = a) subunitate militară destinată să dea onorurile unor persoane oficiale sau drapelului în anumite ocazii; b) pază instituită în semn de respect cu ocazia unor solemnităţi (mai ales la funerariile unei personalităţi). 2. P. gener. Pază, supraveghere. O- Loc. Adj. De gardă = însărcinat cu paza. -O Medic (sau sora) de gardă = medic (sau soră) de serviciu într-un spital, în afara orelor obişnuite de lucru. ♦ Poziţie iniţială din care sportivul poate pleca la luptă (la box, lupte, scrimă etc.). <0> Expr. A (se) pune în gardă = a-şi lua toate măsurile (sau a preveni pe cineva) pentru a nu fi surprins de un lucru neplăcut. 3. G. financiară = instituţie a administraţiei de stat având în atribuţie supravegherea respectării legislaţiei fiscale, depistarea şi eradicarea evaziunilor fiscale. 4. Apărătoare metalică la mânerul săbiilor sau al spadelor, menită să apere mâna de loviturile adversarului. 5. Garda trăgaciului = piesă metalică ce apără trăgaciul armelor de infanterie (puşcă, carabină etc.). 6. (ELT.) Fir de g. = conductor de protecţie împotriva descărcărilor electrice din atmosferă, montat deasupra liniilor electrice aeriene. GARDENIE (< fr. {i}; {s} n. pr. Garden, botanist scoţian) s. f. Denumire dată plantelor lemnoase tropicale din genul Gardénia, familia rubiaceelor, cu frunze opuse, membranoase sau pieloase, flori mari, albe, solitare, cu miros plăcut. Creşte în Africa şi Asia. în România se cultivă în sere calde, ca plantă decorativă, G. jasminoides şi G. radicans. GARDEN-PARTY (cuv. engl.) [ga:dan-pa:ti] subst. Petrecere organizată în aer liber. GARDEROB (< rus.) s. n. Dulap în care se păstrează obiecte de îmbrăcăminte. GARDEROBĂ (< fr.) s. f. 1. Loc special amenajat în foaierele sălilor de spectacol, în holurile localurilor publice etc., unde se pot lăsa paltoanele, pălăriile etc. 2. Totalitatea costumelor din magazia unui teatru. 3. Totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte ale unei persoane. GARDEROBIER, -Ă (< garderobă) s. m. şi f. Persoană care are în grijă o garderobă (1, 2). GARDIAN (< fr.) s. m. Persoană care păzeşte sau supraveghează un local, o instituţie, o închisoare etc. GARDINĂ (probabil cuv. autohton) s. f. 1. Şănţuleţ transversal la extremitatea doagelor, în care se fixează fundul butoiului. ♦ Porţiunea de doagă dintre capătul de sus şi şănţuleţul în care se fixează fundul. 2. Borul pălăriei. GARDINER [ga:dina], Stephen (c. 1482—1555), prelat şi diplomat englez. Episcop şi lord cancelar. Implicat în luptele dintre Papalitate şi Regalitatea engleză, a susţinut în cele din urmă supunerea faţă de Roma („De vera oboedientia“, ,,Palidonia“). GARDNER [ga:dna], Ava (pseud. lui Lucy Johnson) (1922 — 1990), actriţă Ava Gardner (în „Contesa desculţă11) americană de film. Simbol al frumuseţii explozive, s-a remarcat printr-un joc impetuos, senzual, vibrant („Zăpezile de pe Kilimanjaro“, „Contesa desculţă", „Ultimul ţărm“, „Noaptea iguanei", ,,Mayerling“). GARDNER [ga:dna], Erle Stanley (1889—1970), scriitor american. Romane poliţiste în care personaje, devenite celebre, caută cu orice preţ să descopere adevărul („Dormitoarele au ferestre", „Selby acceptă sfidarea"). GÂRDONYl Géza (1863-1922), scriitor ungur. Proză de inspiraţie rurală; iniţial idilică, evoluează ulterior spre un realism accentuat („Satul meu“). Romane istorice elogiind sentimentul patriotic („Stelele din Eger"). GARF s. n. Specialitate de carne de porc care cuprinde primele cinci vertebre cu părţile cărnoase ale coastelor respective. GARFIELD [ga:fild], John (pseud. lui Julius Garfinkle) (1913—1952), actor american de film. A întruchipat tipul „rebelului simpatic", printr-un joc studiat, nonşalant („Sunt un criminal", „Juarez", „Air Force", „Poştaşul sună întotdeauna de două ori“). GARGALLO, Pablo (1881 -1934), sculptor spaniol. Influenţat de Art nouveau, apoi de cubism şi arta neagră. Mari structuri metalice. Măşti din fier, plumb, lemn („Maternitate", „Picador"), demonstrând noi modalităţi de expresie şi gustul pentru detaliul fantezist şi decorativ („Arlechin cu fluier"), de esenţă expresionistă. GARGARĂ (< ngr.) s. f. Lichid folosit pentru dezinfectarea şi curăţirea gurii şi a faringelui; gargarism. GARGUI (< fr.) s. n. (ARHIT.) Jgheab sau burlan scurt pentru scurgerea apei, având şi o funcţie ornamentală, reprezentând adesea animale fantastice. Este caracteristic în special stilului romanic şi gotic. GARIBALDI, Giuseppe (1807-1882), general şi om politic italian. Unul dintre 411 GARONNE Giuseppe Garibaldi conducătorii luptei pentru independenţa şi unificarea naţională a Italiei (Risorgimento). în exil (1837—1848), a luat parte la lupta pentru independenţa ţărilor din America de Sud. Participant la Revoluţia de la 1848—1849 din Italia. A luptat pentru eliberarea Italiei de sub austrieci. în 1860, în fruntea „cămăşilor roşii“ („detaşamentul celor 1 000“), a debarcat în Sicilia, apoi la Napoli, contribuind efectiv la edificarea statului naţional unitar. A organizat două expediţii militare (1862 şi 1867) împotriva Romei papale. Participant, ca voluntar, la apărarea Franţei în Războiul Franco-Prusian (1870-1871). GARI.DĂ s. f. v. caridă. GARIGĂ (GARIGA) (< fr.) s. f. Formaţiune vegetală alcătuită din arbuşti scunzi, sempervirescenţi, dezvoltată pe calcarele din regiunea mediteraneană, constituită din specii de stejar pitic, cu frunze persistente, palmier de talie mică, rozmarin, lavandă, cimbrişor etc. GARLAND [ga:lænd], Judy (pseud. lui Frances Gumm) (1922—1969), cântăreaţă, dansatoare şi actriţă americană. Filme muzicale de mare succes („Puştii de pe Broadway"). Roluri de compoziţie („S-a născut o stea"). Premiul Oscar: 1939 („Vrăjitorul din Oz“) şi 1961 („Procesul de la Nürnberg11). GARLI.N s. n. (NAV.) Parâmă sau cablu de sârmă, folosite în porturi pentru anumite manevre. GARMISCH-PARTENKIRCHEN [gar-miş parhnkirhan], oraş în S Germaniei (Bavaria), în Alpii Bavariei, la 707 m alt.; 26,8 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Staţiune turistică şi pentru sporturi de iarnă. Locul de desfăşurare a celei de a 4-a ediţii a Olimpiadei de iarnă (1936). Producţie de instrumente muzicale. în apropiere, rezervaţia naturală Ammer-gebirge. Bisericile medievale Sf. Martin şi Sf. Anton (sec. 18). GARNEAU, [garno] Hector de Saint-Denys (1912—1943), poet canadian de expresie franceză. Tributară simbo- lismului sub raportul formei artistice, opera sa poetică este concepută ca o cale de cunoaştere în căutarea moralei şi a spiritului („Priviri şi jocuri în spaţiu", „Singurătăţi"). GARNÉR, Erroll (1921-1977), pianist şi compozitor american de jaz. Activitate solistică în care a sintetizat influenţe romantice şi moderne. GARNERIN [garnerëj, André-Jacques (1769—c. 1823), aeronaut francez. împreună cu fratele său Jean-Baptiste-Olivier, a perfecţionat paraşuta. în 1797 a realizat prima săritură cu paraşuta, dintr-un balon, de la o altitudine de 1 000 m. GARNEITĂ s. f. Maşină de destrămat deşeurile din fire de lână cardată şi din lână pieptănată, în scopul recuperării fibrelor. GARNETT [garnit], William Taylor (zis Tay) (1894—1977), regizor american. Filme de aventuri („Casa celor şapte păcate") şi poliţiste („Poştaşul sună întotdeauna de două ori“). Volumul (postum) „Un secol de cinema". GARNIER [garnie], Charles (1825— 1898), arhitect francez. După planurile sale a fost construită Opera din Paris (clădire tipică pentru arhitectura eclectică din a doua jumătate a sec. 19), Cazinoul şi Teatrul din Monte-Carlo. GARNIER [garnie], Robert (c. 1545— 1590), poet dramatic francez. Precursor al tragediei clasice („Antigona", „Evreicele"). GARNIER [garnie], Tony (1869— 1948), arhitect şi urbanist francez. A conceput proiectul unui „oraş industrial1' (1901—1904), cu soluţii novatoare pentru acea epocă. Lucrări caracterizate prin funcţionalitate, logică constructivă, puritate structurală (stadion olimpic, spital, cartier de locuinţe — toate la Lyon). GARNIERIT (< fr. {i}; {s> n. pr. Garniei) s. n. Silicat natural hidratat de nichel, întâlnit sub formă de mase moi, cripto-cristaline sau pământoase, de culoare verde-albăstruie; se formează ca produs de alteraţie a rocilor olivinice în serpentine. Conţine 4—25% nichel. GARNISAJ (< fr.) s. n. Strat de nuiele fixat pe pereţii şanţurilor de scurgere, ai taluzurilor etc., pentru a se evita eroziunea terenului. GARNISI (după fr. garnir) vb. IV tranz. 1. A împodobi, a orna, a completa (cu o garnitură). 2. A aşeza lanţul ancorei pe barbotina (2) cabestanului. GARNITURĂ (< fr.) s. f. 1. Accesoriu folosit pentru împodobirea sau completarea unui lucru. ♦ Adaos de legume, salată etc. servit la friptură. 2. Piesă sau ansamblu de piese demontabile, fixate pe suprafaţa de contact a unor piese supuse uzurii prin frecare, în scopul protejării lor, al micşorării uzurii etc. (ex. g. de uzură, g. de frână etc.) G. de etanşare = placă din cauciuc, piele, clingherit etc., ţesătură sau mănunchi de fire cu care se etanşează asamblarea a două organe ale unei maşini sau instalaţii. 3. Ansamblu de obiecte (unelte, scule, piese de îmbrăcăminte etc.) de acelaşi gen, care formează un asortiment complet (ex. g. de mobilă). -O G. de tren = totalitatea vagoanelor care formează un tren. 4. Ansamblul pieselor de acelaşi fel al unei maşini (ex. g. de roţi a unei locomotive). 5. (GENET.) G. de cromozomi = totalitatea cromozomilor dintr-o celulă. 6. (POLIGR.) G. de literă = totalitatea semnelor de tipar care aparţin aceluiaşi caracter de literă, cuprinzând toată gama de corpuri de la cel mai mic până la cel mai mare. GARNIŢĂ (< si.) s. f. Vas de metal pentru transportul unor lichide. GARNIZOANĂ (< fr.) s. f. Totalitatea unităţilor, formaţiunilor şi instituţiilor militare dispuse permanent sau temporar într-o localitate sau (în timp de război) într-un loc întărit pentru a-l apăra; localitatea în care sunt dispuse trupele. GAROAFA, com. în jud. Vrancea; 4 372 loc. (1995). Centru de olărit. GAROAFĂ (< ngr.) s. f. Plantă perenă din familia cariofilaceelor, înaltă de 30—90 cm, cu frunze opuse, liniare şi flori variat colorate (Dianthus caryo-phyllus). Se cultivă ca plantă decorativă. ♦ G. de munte = plantă din familia cariofilaceelor, înaltă de 25—60 cm, cu frunze lanceolate şi flori albe sau roz, cu peri purpurii, plăcut mirositoare (Dianthus superbus). GAROFI.ŢĂ (< garoafă) s. f. 1. Diminutiv pentru garoafă. 2. Nume dat unor specii de plante din genul Dianthus, familia cariofilaceelor (D. chinensis, D. carthusianorum etc.). Garofiţa Pietrei Craiului = mică plantă cu flori roz-vio-lacee, având dungi şi, spre centru, o rotiţă dantelată, mai închise la culoare (Dianthus callizonus). Creşte numai în masivul Piatra Craiului şi este declarată monument ai naturii. GAROFLID, Constantin (1872-1942, n. Buzău), agronom, economist şi om politic român. De mai multe ori ministru la Agricultură şi Domenii. Preşedinte al Ligii Agrare, create în 1929. Lucrări privind proprietatea rurală şi structura acesteia („Chestia agrară în România", „Păreri economice şi financiare", „Partidele politice şi ţara"). GARONNE [garôn], fl. în SV Franţei; 650 km. Izv. din M-ţii Pirinei (masivul GAROU 412 Roland Garros Maladetta, Spania), străbate C. Aqui-taniei, trece prin Toulouse şi Bordeaux, şi, după ce se uneşte cu fl. Dordogne, formează la Oc. Atlantic (G. Biscaya) estuarul Gironde. Pr. afl. îi primeşte din Masivul Central Francez (Ariège, Tarn). Navigabil pe 193 km. Legat cu M. Me-diterană prin Canal du Midi. Irigaţii; hidrocentrale. s GARQU (< fr.) s. n. (MED.) Bandă sau tub de cauciuc care serveşte la întreruperea temporară a circulaţiei sanguine într-o regiune a corpului (de obicei la braţ), prin compresiunea circulară a regiunii respective. GAROUA, oraş în N Camerunului, port pe râul Bénoué; 142 mii loc. (1987). Nod rutier. Aeroport. Expl. de mangan. Ind. textilă, chimică, a piei., alim. (ulei de arahide). Centru comercial (bumbac, carne, lână, piei). GARRETT [garet], Joăo Baptista da SILVA LEITĂO de ALMEI DA [da silva leitaş de almejda] (1799—1854), scriitor portughez. Şeful şcolii romantice, reformator al dramaturgiei portugheze („Camoes", „Fratele Luis de Sousa“). Romane confesive, versuri. GARRICK [gaeric], David (1717-1779), actor şi comediograf englez, Conducător al teatrului Drury Lane. A revoluţionat maniera de interpretare a personajelor shakespeariene. Autor de comedii şi farse („Valetul mincinos"). Pierre Gassendi GARRIGOU-LAGRANGE [garigu-lagranjj, Marie Aubin Gontran (R.P. Reginald) (1877—1964), filozof şi teolog (călugăr dominican) francez. Prof. univ. la Roma. Reprezentant al neotomismului francez, a criticat modernismul („filozofiile devenirii"—hegelianismul, materialismul istoric etc.). Op. pr.: „Sensul comun, filozofia fiinţei şi formulele dogmatice", „Sinteza tomistă". GARROS [garo.s], Roland (1888— 1918), pilot francez. Recordman mondial la altitudine. în 1913, a realizat prima traversare a M. Mediterane. A murit în primul război mondial, în timpul unei lupte aeriene. Numele său a fost atribuit celui mai important concurs internaţional de tenis pe zgură care are loc anual în Franţa, pe arena ce-i poartă numele. GARSONIERĂ (< fr.) s. f. Locuinţă compusă dintr-o cameră şi baie, uneori şi bucătărie. GARVĂN v. Dinogetia. GARVEY, Marcus Moziah (1887— 1940), om politic jamaican. Orator de mare talent. Ideolog al mişcării naţionaliste a negrilor americani. Fondator, în 1914, al Asociaţiei mondiale pentru îmbunătăţirea situaţiei negrilor. Reîntors în ţară după expulzarea din S.U.A. (1927), a militat pentru autonomia Jamaicăi. GARY, oraş în N S.U.A. (indiana), la E de Chicago, port la L. Michigan (c. 23 mil. t trafic); 604,5 mii loc. (1990, cu suburbiile). Mare centru al ind. siderurgice. Cocsochimie. Prelucr. petrolului. Constr. de maşini. Ciment. Universitate. GARY, Romain (pe numele adevărat Kacew) (1914—1980), scriitor francez. Romane evocând rezistenţa poloneză în faţa ocupaţiei naz:ste şi afirmând necesitatea adevăratelor valori („Rădăcinile cerului", „Zmeele"), a propriei identităţi („Făgăduiala din zori"), a resorturilor sufletului feminin („Clar de femeie"). A publicat, sub pseud. Emile Ajar, romane într-o manieră diferită („Cu viaţa în faţă", „Neliniştea regelui Solomon"). GARZANTl, editură italiană fondată la Milano, în 1938, de Aldo Garzanti (1888—1961). S-a impus prin publicarea unor mari enciclopedii generale sau domeniale şi a altor instrumente de lucru. A publicat „Enciclopedia europeană" (1976—1984). A lansat mari scriitori contemporani (P. Pasolini, C.E. Gadda, M. Soldaţi, P. Volponi). GASCAR, Pierre (pseud. lui Pierre Fournier) (n. 1916), scriitor francez. Romane evocând experienţa războiului („Timpul morţilor") şi viaţa de provincie („Himerele", „Izvoarele"). GASCONIA (GASCOGNE [gascon]) 1. Prov. istorică în SV Franţei, cuprinsă între M-ţii Pirinei şi G. Biscaya. Reşed.: Auch. Expl. forestiere; renumită reg. viticolă. Populată începând din sec. 6 de basci (în lat. vasconi, de unde şi numele de Vasconia) veniţi din S Pirineilor. Cucerită succesiv de romani, vizigoţi şi franci, G. devine în sec. 9 ducat; inclus în sec. 11 în Aquitania. între 1154 şi 1453, G. a aparţinut Coroanei engleze, iar din 1453, la sfârşitul Războiului de 100 de Ani, s-a unit definitiv cu Franţa. 2. Golful Gasconiei v. Biscaya. GASHERBRUM [gaşarbrum], denumire a şase vf. de peste 7 000 m din M-ţii Karakorum, în apropierea gheţarului Baltoro. Primul, G. I, cunoscut şi sub denumirea de Hidden Peak, are 8 068 m şi a fost cucerit la 5 iul. 1958 de o expediţie americană, condusă de N. Clinch. G. II are 8 035 m şi a fost cucerit la 7 iul. 1956 de o expediţie austriacă, condusă de Fr. Moravec. GASKELL [gaescsl], Elizabeth Cleghom (n. Stevenson) (1810—1865), scriitoare engleză. Romanele sale — ale căror eroine trăiesc intens profunde contradicţii şi înfruntări sociale, morale şi religioase — prezintă cu ironie şi umor societatea engleză de la mijlocul sec. 19 („Cranford", „Mary Barton", „Nord şi Sud"). GASPAR GRAŢIANI, domn al Moldovei (1619—1620). Aliat cu polonii, a luptat împotriva turcilor, dar a fost înfrânt la Ţuţora (1620); ucis de boieri. GASPÉ (GASPÉSIA), pen. în E Canadei (Québec), între estuarul fl. Sf. Laurenţiu şi G. Chaleur. Lungime: 240 km. Relief muntos (M-ţii Jacques Cartier, alt. max: 1 277 m). Expl. de min. de cupru, plumb, zinc şi forestiere. Pescuit. Turism. Parcul natural Gaspésie. GASSENDI [gasëdj], Pierre (1592— 1655), filozof, matematician, fizician şi astronom francez. Abate. A predat matematica la Colegiul Regal din Paris. Adversar al teoriei carteziene despre ideile înnăscute. A criticat aristotelismul scolastic, regândind atomismul epicurian din perspectiva dogmelor creştine, întemeind o nouă teorie filozofică — gassendismul. Op. pr.: „Sistemul filozofiei". GASSER [gaesar], Herbert Spencer (1888—1963), fiziolog american. Prof. la Univ. Corneli (Ithaca). Contribuţii la studiul fiziologiei nervilor. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1944), împreună cu J. Erlanger. GASSMAN, Vittorio (n. 1922), actor şi regizor italian de film. S-a impus prin 413 GATT! exuberanţa şi vitalitatea stilului de joc, tipic meridional („Orez amar", „Depăşirea", „Porumbelul", „Monştrii", „Parfum de femeie", „Familia"). GASTER, Moses (1856-1939, n. Bucureşti), filolog român de origine evreu. Expulzat din ţară în 1885, s-a stabilit în Marea Britanie. M. de onoare al Acad. Române (1919). Studii de literatură română veche („Literatura populară română", .Apocrifele în literatura română", „Chrestomaţie română") şi de ebraistică. A tradus în engleză legende şi basme româneşti. GASTEROPQDE (< fr.; {s> gr. gaster „stomac" + pod- „picior") s. n. pl. Clasă de moluşte adaptate atât la mediul acvatic, cât şi la cel terestru (Gastero-poda). Se caracterizează printr-un corp asimetric, alcătuit din trei părţi distincte: capul (prevăzut cu tentacule, organe vizuale şi gură cu aparat masticator), masa viscerală (învelită de o manta, care secretă cochilia spiralată) şi piciorul (aşezat ventral, specializat pentru târâre). Apar în Cambrian. GASTOUÉ [gastue], Amédée (1873- 1943), muzicolog francez. Teoretician al muzicii medievale, gregoriene şi bizantine („Arta gregoriană", „Introducere în paleografia muzicală bizantină"). GASTRALGIE (< fr. {i>; {s> gr. gaster „stomac" + algos ^durere") s. f. Durere (nervoasă) a stomacului. Gattamelata Monument ecvestru de Donatello GASTRÇA ({s> gr. gaster „stomac") subst. Animal ipotetic cu structură de gastrulă, strămoş al metazoarelor, care a constituit obiectul teoriei gastreei, formulată în 1868 de E. Haeckel. GASTRECTOMIE (< fr. {i>; (s> gr. gaster „stomac" + ektome „amputare") s. f. (MED.) Rezecţie parţială sau totală a stomacului. GASTRIC, *-Ă (< fr. {i>; {s} gr. gaster „stomac") adj. Care se referă la stomac (ex. arteră g.). ❖ Suc g. = suc secretat de glandele mucoasei gastrice, care conţine pepsină şi acid clorhidric, necesare digestiei. GASTRITĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie acută sau cronică a mucoasei stomacului în urma unei intoxicaţii, infecţii, stări alergice etc. Este frecventă la alcoolici, fumători şi persoane care iau mese neregulate. GASTRO- ({s> gr. gastros „stomac") Element de compunere cu sensul de „stomac", „pântece", care serveşte la formarea unor substantive şi adjective. GASTROENTERITĂ (< fr.) s. f. Infla-maţie acută sau cronică a mucoasei stomacului şi a intestinului subţire. GASTROENTEROLOGIE (< fr.; {s} gastro- + gr. enteron „intestin" + logos „studiu") s. f. Ramură a ştiinţelor medicale care se ocupă cu studiul fiziologiei si patologiei tubului digestiv. GASTROFILQZĂ (< fr.) s. f. (MED. VET.) Boală de natură parazitară la cabaline, provocată de larvele insectelor din genul Gastrophilus. Poate duce la colici grave şi la perforarea stomacului. GASTROINTESTINAL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la stomac şi la intestinul subţire. GASTROLOGJE (< fr. {i>; fe} gastro-+ gr. logos „studiu") s. f. Studiul stomacului. GASTRONQM (< fr.) s. m. Expert în gastronomie. ♦ Persoană cu gusturi culinare alese. GASTRONOMIE (< fr.; {s} gastro- + gr. nomos „lege") s. f. Arta de a prepara mâncăruri alese, de a le degusta şi de a le aprecia calitatea. GASTROSCQP (< fr. {i>; {s> gastro- + gr. skopein „a examina") s. n. Instrument prevăzut cu o sursă luminoasă şi un sistem de prisme şi lentile, folosit în gastroscopie. GASTROSCOP}E (< fr. {i» s. f. Examen al interiorului stomacului cu ajutorul gastroscopului. GASTRULAŢIE (< fr. {i}) s. f. (EMBRIOL.) Proces de transformare a blastulei în gastrulă. GASTRULĂ (< fr. gr., lat. khaos „haos") s. n. 1. (FIZ.) Fluid cu densitate redusă, expansibil, foarte compresibil, având tendinţa de a ocupa tot volumul care îi stă la dispoziţie, indiferent de mărimea şi de forma acestuia; este alcătuit din molecule (uneori din atomi, ioni) în stare liberă, între care se exercită forţe foarte slabe şi care se află- într-o continuă mişcare dezordonată (agitaţie termică). G. perfect (sau ideal; în opoziţie cu g. real) = g. ale cărui molecule au dimensiuni neglijabile faţă de distanţa medie dintre ele, încât pot fi considerate practic puncte materiale lipsite de coeziune; orice g. foarte rarefiat poate fi considerat g. p. G. de aer = g. combustibil obţinut prin trecerea unui curent de aer peste cărbuni (cocs, mangal) incandescenţi; compoziţie teoretică: c. 35 voi. oxid de carbon şi 65 voi. azot; putere calorică mică (900— 1 500 kcal/m3). G. de apă = g. combustibil (amestec de oxid de carbon şi hidrogen) obţinut prin trecerea unui curent de vapori de apă peste cărbuni incandescenţi; putere calorică: 2 500— 2 700 kcal/m3. G. de cocserie = g. asemănător gazului de iluminat, obţinut la distilarea huilei în cocserii; putere calorică: 4 000 kcal/m3; este întrebuinţat ca materie primă pentru ind. chimică de Louis J. Gay-Lussac sinteză şi drept combustibil. G. de cracare = amestec gazos de hidrogen, parafine, olefine inferioare şi hidrocarburi superioare obţinut la cracarea fracţiunilor petroliere grele; este întrebuinţat la fabricarea benzinelor sintetice, a dizolvanţilor etc. G. de furnal = g. combustibil produs în furnale; putere calorică: c. 900 kcal/m3. G. de generator = denumire generală dată gazelor obţinute în generatorul de gaz (ex. g. de aer, g. de apă, g. mixt etc.). G. de iluminat (sau aerian) = g. obţinut la distilarea huilei, folosit la iluminat şi la încălzit. G. de rafinărie - amestec de hidrocarburi parafinice şi olefinice, rezultat din procesele de cracare şi de reformare din rafinării, materie primă importantă pentru fabricarea cauciucului sintetic, a detergenţilor, a fibrelor sintetice etc. G. de sondă = g. natural existent în amestec de parafine uşoare, în care predomină metanul (66—75%) şi procente mici de etan, propan şi butan, zăcăminte de ţiţei sau de ţiţei şi gaze, extras o dată cu ţiţeiul prin sonde; utilizat, după separarea de faza lichidă, drept combustibil. Putere calorică: 5 500—6 000 kcal/m3. G. de sinteză = amestec de oxid de carbon şi hidrogen (1:2 vol.); întrebuinţat la obţinerea benzinei sintetice, a metanolului, ca sursă de hidrogen în sinteza amoniacului etc. G. détonant = amestec de hidrogen şi oxigen (2:1 vol.), care, în prezenţa unei flăcări, reacţionează violent, cu explozie, formând apă. G. lichefiat = substanţă gazoasă adusă prin răcire şi comprimare în stare lichidă (ex. dioxidul de carbon, clorul, butanul). G. mixt = g. obţinut prin insuflarea simultană de aer şi vapori de apă peste combustibili incandescenţi; putere calorică: c. 1 500 kcal/m3. G. petrolier = g. provenit din zăcămintele de ţiţei sau obţinut din instalaţiile de prelucrare a ţiţeiului, care conţine hidrocarburi inferioare cu până la şase atomi de carbon în moleculă. G. petrolier lichefiat v. aragaz (1). Gaze naturale = amestec de hidrocarburi parafinice inferioare care formează zăcăminte independente în scoarţa terestră; se deosebesc g.n. combustibile, formate prin procesele de bituminizare, de ex. hidrocarburi din seria metanului, şi care reprezintă o însemnată sursă de combustibil şi de materie primă pentru industria chimică, g.n. degajate de vulcani, g.n. din bălţi etc.; bitumene gazoase. Gaze de luptă v. substanţe toxice de luptă. 2. (CHIM.) Gaze nobile = denumire a elementelor din grupa zero a sistemului periodic: heliu, neon, argon, kripton, xenon şi radon. Se găsesc în aerul atmosferic în proporţie de 1% volume, cele mai abundente fiind argonul şi radonul. Sunt incolore, inodore, monoatomice şi au o reactivitate chimică extrem de scăzută: cu excepţia heliului, neonului şi argonului, se combină relativ uşor cu fluorul. Se folosesc la umplerea tuburilor cu descărcări electrice luminoase; gaze rare; gaze inerte. 3. (La pl.) Emanaţii gazoase ale stomacului sau ale intestinelor. 4. (Reg.) Petrol lampant. GAZ2 (< fr.) s. n. Ţesătură foarte subţire (de mătase); voal. GAZA (< fr.) vb. I tranz. 1. (MILIT.) A lansa substanţe toxice de luptă într-o anumită zonă, regiune etc. 2. (AGR.) A distruge dăunătorii (insecte, şoareci) din magaziile şi silozurile de cereale cu ajutorul substanţelor toxice sub formă de gaze sau vapori. GAZA (GHAZZAH) 1. Fâşie litorală situată pe ţărmul M. Mediterane, la NE de Pen. Sinai şi la V de Israel; 378 km2; 670 mii loc. (1992). Oraşe pr.: Gaza, Khăn YQnus. Citrice, cereale, măsline. Pescuit. 2. Oraş, centrul autorităţii palestiniene din fâşia G.; 57 mii loc. (1988). întemeiat în milen. 2 î.Hr., G. a fost, potrivit tradiţiei biblice, unul dintre cele cinci oraşe membre ale Ligii cetăţilor filistene. S-a aflat, succesiv, sub controlul Egiptului, Regatului Israel, Asiriei, Persiei, Macedoniei ş.a. Cucerit de arabi în 635, a devenit un important centru al tradiţiei islamice; ocupat de Imp. Otoman (sec. 16—până în 1917). în componenţa Palestinei, sub mandat britanic (1920—1947). Potrivit hotărârii Adunării Generale O.N.U. (nov. 1947), G. şi teritoriul înconjurător („fâşia G.“) trebuia să se constituie, împreună cu Iordania, într-un stat arab de sine stătător. în urma războiului arabo-israelian (1948—1949), G. şi „fâşia G.“ au trecut sub administraţia Egiptului. După războiul arabo-israelian (1967), a fost ocupat de trupe israeliene. Potrivit Declaraţiei de principii (Washington, 19 sept. 1993), la 4 mai 1994, după mai multe runde de negocieri, Itzhak Rabin şi Yasser Arafat au semnat, la Cairo, un acord privind punerea în aplicare a autonomiei interne în G., „fâşia aferentă" şi lerihon. GAZDĂ (< magh.) s. f. 1. Stăpânul casei în raport cu oaspeţii; amfitrion. 2. Cel care ţine pe cineva cu chirie (şi cu întreţinerea plătită). 3. (PARAZIT.) Organism pe (sau în) care trăieşte un parazit, aflat în stare larvară (la g. intermediară) sau adultă (la g. definitivă). GAZÇL (< fr.) s. n. Poezie de origine orientală (sec. 17), cu formă fixă, 417 GĂINĂ Târgul de pe Muntele Găina alcătuită din distihuri, care cânta mai ales dragostea şi vinul. GAZELĂ (< fr.) s. f. Nume generic dat unor mamifere rumegătoare din familia antilopelor, cu corpul zvelt, picioare lungi şi sprintene şi coarne în formă de liră (prezente la ambele sexe), care trăiesc în Asia şi Africa. GAZETA DE TRANSILVANIA, primul ziar politic-informativ şi cultural al românilor din Transilvania, fundat de G. Bariţiu la Braşov (12 mart. 1838). De la 1 dec. 1849 s-a numit „Gazeta Transilvaniei", titlu sub care a apărut până în dec. 1945. A militat pentru realizarea obiectivelor politice, sociale, culturale şi naţionale ale românilor din Transilvania. Printre colaboratori: A. Mureşanu, T. Cipariu, A.T. Laurian, Al. Papiu-llarian, I. Heliade Rădulescu, C. Negruzzi, I. Slavici, G. Bogdan-Duică, A. Bârseanu. GAZETA LITERARĂ v. România literară. GAZETA MATEMATICĂ, revistă lunară de specialitate, care apare la Bucureşti începând cu 15 sept. 1895, din iniţiativa unui colectiv de ingineri condus de I.M. lonescu. GAZETAR (< gazetă) s. m. Ziarist, jurnalist. GAZETĂ (< fr., it.) s. f. Ziar, jurnal. GAZETĂRIE (< gazetar) s. f. Ziaristică, jurnalistică. GAZEU (< fr.) s. n. Ţesătură transparentă prezentând rărituri rezultate dintr-o combinaţie de ţesut şi împletit, folosită ca material pentru bluze, rochii etc. GAZ! (< tc.) s. m. (în Ev. Med., în lumea musulmană) 1. Participant la o expediţie militară împotriva nemusulmanilor. 2. Titlu onorific acordat celor care se distingeau în aceste războaie; persoană având acest titlu (ex. sultanul Orchan I Gazi). GAZIANTEP, oraş în Turcia asiatică, în apropiere de graniţa cu Siria; 603,4 mii loc. (1990). Comerţ cu fistic. Ind. cimentului, piei., textilă şi alim. Vechiul nume: Aintab. GAZIFÇR, -Ă ({s> gaz + lat. fero „a purta") adj. (Despre zăcăminte) Producător de gaze1; care conţine rezerve de gaz metan. GAZIFICA (GAZEIFICA) (< fr.) vb. I tranz. A transforma, printr-o reacţie chimică, un corp solid sau lichid într-un gaz cu o compoziţie chimică diferită de aceea a corpului din care provine. GAZIFICARE (GÂZEIFICARE) (< gazifica sau după fr. gazéification) s. f. 1. Acţiunea de a gazifica. -<> Gazificarea combustibililor = transformarea combustibililor solizi în combustibili gazoşi, produsă prin oxidare parţială cu ajutorul oxigenului, aerului, vaporilor de apă sau al amestecurilor acestora în aparate speciale (gazogene). 2. Proces de dispersare a unui lichid în masa unui gaz, folosit în tehnologia extracţiei ţiţeiului prin erupţie. GAZOGEN (< fr.; {s} gr. gaz + gr. gennao „a produce") s. n. Aparat sau instalaţie destinată transformării unui combustibil solid (lemne, cărbuni etc.) în gaze combustibile, necesare arderii în unele motoare, instalaţii industriale etc. Sin. generator de gaz. GAZOLINĂ (< fr. {i}) s. f. Produs lichid combustibil, obţinut prin dezben-zinarea gazului de sondă. G. stabilizată = g. din care s-au eliminat propanul şi butanul prin rectificare sub presiune de 8—12 kg/cm2 în instalaţii de stabilizare, întrebuinţată la prepararea benzinelor uşoare. GAZOMETRU (< fr. {i}; {s} fr. gaz + gr. metron „măsură") s. n. Aparat pentru măsurarea cantităţii de gaz care trece printr-o conductă. GAZON (< fr.) s. n. Iarbă scurtă şi deasă cultivată în parcuri, în spaţii verzi; se udă şi se taie des pentru a se menţine verde. ♦ Teren cultivat cu astfel de iarbă (mai ales pentru unele competiţii sportive). GAZQS, -OASĂ (< fr.) adj. Ca un gaz1 (ex. starea de agregare g.). ♦ (Despre lichide) Care conţine dizolvat, sub presiune, un gaz ce se poate degaja la o presiune mai scăzută. GAZOTRON (< gaz + [elecjtron) s. n.. Diodă cu gaz (gaze inerte, vapori de mercur) la presiune joasă şi catod cald, funcţionând cu descărcare electrică în arc, folosită ca redresor de curent alternativ. GÂEŞTI, oraş în jud. Dâmboviţa, pe interfluviul Argeş-Sabar; 17 157 loc. (1995). Uzină de piese de schimb şi reparaţii de utilaj chimic; fabrică de frigidere; prelucr. tutunului; prefabricate din beton şi constr. metalice; panificaţie. Centru pomicol. Bisericile Sf. Ilie (1780), Sf. Nicolae (1812), Sf. Treime (1823). Menţionat ca sat în 1498. A fost pentru o perioadă (sec. 18) reşed. jud. Dâmboviţa, apoi a jud. Vlaşca, până în 1832. GĂGĂUZ, -Ă (< tc.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Populaţie de origine turcă, dar de religie creştină care locuieşte în sudul Republicii Moldova, Ucraina, România (Dobrogea), Bulgaria, Turcia. ♦ Persoană aparţinând acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine găgăuzilor (1), privitor la găgăuzi. GĂGEŞTI, com. în jud. Vaslui; 2 015 loc. (1995). GĂICEANA, com. în jud. Bacău; 2 921 loc. (1995). Expl. de gaze naturale. Biserica Sf. Dumitru (1854, cu modificări din 1873), biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1808, refăcută în 1864 şi reparată în 1933). GĂINA, culme muntoasă în S M-ţilor Bihor, în zona de izvoare a Arieşului Mic, la S de vf. Curcubăta Mare, formată din fliş marno-grezos. De sub G. izvorăşte Crişu Alb. Alt.: 1 486 m. Renumită pentru târgurile anuale care au loc aici, în luna iulie, pe platoul dintre vf. Găina şi înălţimea numită „La Târg". GĂINAT (lat. gallinaceum) s.n. Excremente de pasăre. GĂINĂ (lat. gailina) s. f. 1. Specie de galinacee domestică, originară din India (Gallus bankiwa domestica); femela GĂINUŞĂ 418 cocoşului. Cuprinde rase uşoare, de obicei foarte bune producătoare de ouă (ex. leghorn), rase grele, crescute pentru producţia de carne (brahma, cochinchina, dorking etc.), rase mixte, importante atât pentru ouă, cât şi pentru carne (rhode island, sussex, plymouth etc.), rase combatante (ex. malaieză, engleză) şi rase decorative (banthan, phônix). 2. G. sălbatică (sau de munte) = femela cocoşului de munte, cu penajul brun-gălbui şi roşcat-ruginiu, cu pete pe gât, pe piept şi pe cap. GĂINUŞĂ (< găină) s. f. 1. Diminutiv pentru găină. 2. (ZOOL.) Găinuşă-de-baltă - pasăre migratoare, frecventă în bălţile din România, mai mică decât o cioară, cu penaj negru, picioare verzui şi cu o pată roşie de piele golaşă în frunte (Gallinula chloropus); corlă. 3. (ENTOM.) Cărăbuş. 4. (BOT.) Plantă erbacee perenă, toxică, din familia ranunculaceelor, înaltă de 10—30 cm, cu 4—7 flori albe, solitare (Isopyrum thalictroides); turiţă, floarea-ciutei. întreaga plantă conţine un alcaloid iritant (izopirona). GĂISENI, com. în jud. Giurgiu; 5 409 loc. (1995). Expl. de petrol şi gaze naturale. Conac (sec. 19) în satul Cărpenişu; bisericile Vovidenia (1725) şi Sf. Nicolae (sec. 16) în satele Căscioarele şi Găi-seni. GĂITAN (< tc.) s. n. Şiret împletit sau răsucit din fire de lână, bumbac, mătase ori din fire metalice, cusut pe unele piese de îmbrăcăminte. GĂLĂNEŞTI, com. în jud. Suceava, pe Suceava; 5 984 loc. (1995). Expl. de balast. Statie de c.f. GĂLĂGIE s. f. Zgomot mare (de glasuri); larmă, tărăboi. GĂLĂGIOS, -OASĂ (< gălăgie) adj. Care face gălăgie; zgomotos. GĂLĂŞESCU-PYK, Dumitru (1886-1958, n. Bucureşti), jurist român. Prof. univ. la Cernăuţi şi Bucureşti. Lucrări de drept comercial, maritim şi aeronautic („Cambia şi biletul la ordin“, „Autonomia dreptului aeronautic", „Particularismul dreptului maritim"). GĂLĂTENI, com. în jud. Teleorman, pe Claniţa; 3 483 loc. (1995). Expl. de petrol. Staţie de c.f. Conac (1900), bisericile Sf, Dumitru (1844) şi Sf. Gheorghe (1852) în satul Gălăteni. GĂLĂUŢAŞ, com. în jud. Harghita, pe Mureş; 2 933 loc. (1995). Expl. de balast. Combinat pentru industrializarea lemnului. Staţie de c.f. Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1791) în satul Gălăuţaş. GĂLBEAZĂ (cuv. autohton) s. f. 1. Vierme trematod (Fasciola hepatica) care trăieşte în căile biliare ale ficatului la oi şi la bovine, provocând boala numită gălbează. 2. Fascioloză, disto-matoză. GĂLBENEA (< galben) s. f. 1. Buruiană perenă din familia cruciferelor, cu tulpina groasă, fistuloasă, înaltă de 30— 100 cm, frunze tulpinale lanceolate, dinţate, cele bazale în formă de liră, şi flori galbene (Rorippa amphibia). Creşte în ape stătătoare sau lin curgătoare, în mlaştini, stufărişuri şi lunci umede. 2. (La pl.) Plantă erbacee perenă din familia ranunculaceelor, cu tulpina păroasă în partea inferioară, frunze palmate, flori galbene-aurii şi frunze cu rostrul scurt (Ranunculus polyanthemos); creşte în păduri şi pe fâneţe. -0- Gălbenele de pădure = plantă erbacee perenă din familia ranunculaceelor, cu tulpină păroasă, flori galbene-aurii şi fructe cu rostrul lung, la vârf recurbat (Ranunculus nemorosus). Creşte în zona montană. GĂLBENUŞ (< galben) s. n. (ZOOL., EMBRIOL.) Partea centrală, de culoare galbenă, bogată în substanţe nutritive, a ouălor de batracieni, reptile şi păsări. GĂLBINARE (< galben) s. f. (Pop.) Icter. GĂLBINAŞI, com. în jud. Buzău; 3 833 loc. (1995). GĂLBUI, -UIE (< galben, prin analogie cu albui) adj. Care bate în galben, galben-deschis. GĂLEATĂ (lat. galleta) s. f. 1. Vas din lemn, tablă zincată ori smălţuită sau material plastic de formă tronconică, mai larg la partea superioară, prevăzută cu două urechi şi o toartă mobilă sau cu capac rabatabil, folosit pentru transportul lichidelor, al materialelor granulare etc. 2. (în Ev. Med. în Ţara Românească) Veche măsură de capacitate pentru lapte, cereale etc. 3. Dijmă în grâne. GĂLEŞTI, com. în jud. Mureş; 3 015 loc. (1995). Biserici în satele Găieşti (sec. 14—15) şi Maiad (sec. 14— 18); biserica de lemn Sf. Arhangheli (sec. 19) în satul Troiţa. GĂLUŞCĂ (< ucr.) s. f. Preparat culinar făcut din aluat sau din griş. GĂMĂLIE (< magh.) s. f. Capăt îngroşat, de formă sferică, al unui ac, chibrit etc.; măciulie. GĂNEASA 1. Com. în jud. Olt; 4 162 loc. (1995). Conac (sec. 20) şi biserica Cuvioasa Paraschiva (1862) în satul Izvoru. 2. Com. în Sectorul Agricol Ilfov; 4 189 loc. (1995). GĂNESCU, Benedict (n. 1929, Cra-iova), grafician român. Caricaturi, desene, ilustraţie de carte („Comedia erorilor" de Shakespeare; „Gargantua şi Pantagruel" de Rabelais); decoruri de teatru („Doi tineri din Verona" de Shakespeare). GĂNEŞTI, com. în jud. Mureş, la confl. râului Belde cu Târnava Mică; 4 357 loc. (1995). Staţie de c.f. Castel (sec. 18) şi biserică romano-catolică (1806—1809) în satul Găneşti; bisericile de lemn cu hramul Sf. Arhangheli în satele Cuştelnic (1780) şi Sub Pădure (1750). GĂOACE s. f. 1. Coaja tare a oului. 2. Fiecare dintre jumătăţile unei coji de nucă, sau a sâmburilor de alte fructe. GĂRDINAR (< gardină) s. n. Unealtă folosită la executarea manuală a şanţurilor transversale interioare de la extremităţile doagelor de butoi. GĂRDURARIŢĂ ( Expr. (Dus, căzut) pe gânduri = meditând la ceva, preocupat; distrat. A pune (pe cineva) pe gânduri = a pricinui cuiva îngrijorare, a face să se neliniştească; a-i da de gândit. 4. închipuire, fantezie. 5. Intenţie, pian, hotărâre. ^ Expr. A-i bate (sau a-i paşte etc. pe cineva) gândul = a intenţiona, a plănui să... ♦ Voie, dorinţă, plac. 6. Grijă, îngrijorare. GÂNDĂC s. m. Denumire generică dată unor insecte, în special coleoptere şi ortoptere. G. de casă (sau de bucătărie) = numele a două specii de insecte omnivore, purtătoare de germeni ai unor boli (colibaciloză, dizenterie etc.) şi de ouă de viermi paraziţi; a) insectă moale de culoare neagră-cafenie, comună în locurile întunecoase (Biatta orienta lis); b) insectă mică de culoare galbenă-roşcată (Blattelia germanica). G. de frasin = cantaridă. G. de mai = cărăbuş. G. de Colorado = insectă coleopteră dăunătoare solanaceelor, lungă de 10—12 mm, de culoare gal-benă-portocalie, cu zece dungi longitudinale negre pe elitre (Leptinotarsa decemlineata). G. de trandafiri = ileană. GÂNDI (< gând) vb. IV 1. Intranz. A-şi forma o idee despre un lucru, a-l înţelege; a cugeta. ♦ A concepe, a crea. 2. Refl. şi intranz. A reflecta, a medita; a chibzui. ^ Expr. A da (cuiva) de gândit ~ a pricinui nelinişte, a pune pe gânduri. 4 (Urmat de determinări precedate de prep. „la") A se îngriji, a-i păsa de cineva sau de ceva. 3. Intranz. şi refl. A-i trece prin minte, a crede, a socoti că ... ♦ Tranz. şi refl. A-şi da seama (că ...). 4. Refl. A intenţiona, a plănui să ... GÂNDI.RE (< gând) s. f. 1. Proces cognitiv complex cuprinzând reflectarea subiectivă a obiectului şi construcţia ideatică („creştere din interior", J. Dewey). Psihologia a demonstrat că g. este o construcţie generalizată şi abstractizată a realului şi a posibilului. G. umană fiinţează şi acţionează prin următoarele dimensiuni fundamentale: a) formarea şi transformarea conceptelor; b) înţelegerea (surprinderea relaţiilor şi extragerea semnificaţiilor); c) rezolvarea şi descoperirea de probleme; d) operaţiile gândirii (analiza şi sinteza care sunt fundamentale, abstractizarea şi concretizarea, generalizarea şi particularizarea, analogia şi disanalogia, clasificarea şi diviziunea etc.). Pentru rezolvarea şi descoperirea problemelor, ca şi pentru formarea conceptelor şi înţelegere, g. utilizează diverse strategii: a) algoritmi (reguli şi metode); b) euristici (inovaţii, invenţii şi descoperiri); c) strategii mixte (euristico-algoritmice şi algoritmico-euristice). J.P, Guilford a pus în evidenţă o g. convergentă (caracterizată prin rigoare şi algoritmizare), care s-ar afla în opoziţie cu o g. divergentă (care stimulează creaţia). M. Bejat a demonstrat experimental posibilitatea realizării unei relaţii complementare între aceste două modalităţi. Creaţia nu poate fi doar opera g., este necesară interacţiunea tuturor proceselor cognitive, mai ales interacţiunea g. cu imaginaţia. Prin complementaritatea g. şi imaginaţiei se realizează un proces mixt care poate fi numit „imaginaţie conceptuală" sau „gândire imagistică". G. poate fi concepută şi ca proces decizional prin însăşi desfăşurările ei, pentru că a gândi înseamnă a selecta informaţii şi strategii în vederea unei construcţii; în acelaşi timp se pot identifica funcţiile de decizie ale g. în adaptarea inteligentă la mediu. Atributele principale ale g. moderne sunt: integrativitatea, complementaritatea, sinergia, constructivitatea, probabilitatea, structuralitatea, generativi-tatea, emergenţa, combinatorica, utilizarea metaforei şi analogiei, transpoziţia etc. 2. (în filozofia marxistă; în opoziţie dialectică cu materia) Factor ideal GÂNDIREA 420 derivat care reflectă veridic realitatea obiectivă; conştiinţă (1), spirit (I, 1). 3. Meditare, reflexie; reverie. ♦ Imaginaţie, fantezie. GÂNDIREA, revistă literară şi culturală, apărută bilunar, apoi lunar, de la 1 mai 1921 până în iun.—iul. 1944, la Cluj (director Cezar Petrescu) şi Bucureşti (de la 22 dec. 1922, director Nichifor Crainic). Prestigiul G. — una dintre cele mai însemnate publicaţii româneşti — a fost conferit de colaborarea marilor scriitori şi gânditori ai epocii: T. Arghezi, L. Blaga, I. Minu-lescu, G. Topârceanu, A. Maniu, Camil Petrescu, l. Agârbiceanu, G. Mihăescu, M. Sadoveanu, M.l. Caragiale, T. Vianu, G. Călinescu, M. Eliade, O. Goga, P. Şeicaru s.a. GÂNDIRISM (< Gândirea) s. n. Curent filozofic din România, de orientare existenţialist-ortodoxă, cristalizat în jurul revistei „Gândirea", în primele decenii ale sec. 20. Având ,,ca trăsătură generală autohtonismul, g. a cunoscut o orientare religioasă (prin N. Crainic, D. Stăniloaie ş.a.) şi una metafizică (ilustrată îndeosebi prin L. Blaga). G. s-a afirmat după primul război mondial ca reacţie la degradarea morală şi la politicianismul care ameninţau noul edificiu politic şi spiritual al României Mari. A fost conceput ca mişcare de reafirmare a spiritului ortodox în cultura română, direcţia impusă de N. Crainic (pe urmele lui O. Spengler, N. Ber-deaev), respingând „nihilismul europenizat" şi „occidentalizarea". Considerând că ortodoxia este trăsătura specifică, definitorie a etosului românesc şi că sinteza dintre ortodoxie şi românism este singura care poate scoate România din criza morală şi poate apăra fiinţa şi identitatea etnică a românilor, g. şi-a propus să formeze o punte între idealurile naţionale paşoptiste şi orientarea tradiţională, între autohtonism (etnicism) şi ortodoxie. A pus bazele unei sociologii „etnocratice", în cadrul căreia era relevată predominanţa politică a elementului românesc faţă de celelalte elemente etnice şi a elaborat o „estetică teologală", conform căreia arta este un mijloc de exprimare a aspiraţiilor omului către dumnezeire („nostalgia Paradisului"). Pe plan politic, g. formulează programul „statului etnocratic", opunând democraţiei „corporatismul etnocratic". Curent neomogen, cu disidenţe de răsunet (L. Blaga), g. a determinat manifestări reducţioniste, dar şi realizări de excepţie în cunoaşterea şi afirmarea tradiţiei spirituale şi a creativităţii româneşti. GÂNDITQR, -OARE (< gândi) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Cugetător, filozof. 2. Adj. (Despre oameni) Dus pe gânduri; preocupat, îngândurat. GÂNGIOVA, com. în jud. Dolj, pe Jiu; 2 983 loc. (1995). Biserica Sf. Nicolae (1786, cu picturi murale interioare din 1789) în satul Comoşteni. GÂNGURI. (onomat.) vb. IV intranz. 1. (Despre copiii mici) A scoate sunete puţin articulate. 2. (Despre porumbei şi turturele) A scoate sunete caracteristice speciei. GÂNGURIT (< gânguri) s. n. Faptul de a gânguri; sunetele caracteristice scoase de copiii mici, de porumbei etc. GÂNJU, loan (n. 1942, laşi), pictor român. Registru tematic larg, cu tentă etnografică şi suprarealistă, într-o cromatică bogată în nuanţe („Mireasa cu manşon", „Semănător", „învingătorul"). GÂNSAC (< bg.) s. m. (Reg.) Gâscan. GÂRBACI (< tc., bg.) s. n. Bici făcut din mai multe curele (împletite) sau din vână de bou, care servea în trecut şi ca instrument de tortură. GÂRBĂU, com. în jud. Cluj; 2 546 loc. (1995). Expl. de nisipuri cuarţoase. Staţie de c.f. Conacele Lazsay (sec. 19), Lazsay-Filip (sec. 18—19) şi Bânffy (sec. 17) în satele Gârbău, Nădăşelu şi Turea; biserica romano-catolică Sf. Maria Mare (1725) şi biserică reformată (sec. 16) în satele Corneşti şi Viştea. GÂRBjŢĂ (< bg., ser.) s. f. 1. (Rar) Denumire dată greabănului la animale şi, p. ext., regiunii din apropierea lui. ♦ (La oameni) Ceafă. 2. Plantă erbacee perenă din familia orhideelor, cu tulpina lipsită de frunze, acoperită cu solzi, şi cu flori mari violete-deschis, dispuse în spice alungite (Limodorum abortivum). Creşte în păduri, pe soluri calcaroase. GÂRBOU, com. în jud. Sălaj; 2 793 loc. (1995). Castel baroc (sec. 18). Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (sec. 18) în satul Solomon. GÂRBOV, -Ă (< bg.) adj. Adus de spate, încovoiat (mai ales de bătrâneţe). GÂRBOVA, com. în jud. Alba; 2 136 loc. (1995). Centru viticol. Castel (sec. 19). Biserică evanghelică (1491, cu transformări din 1801) şi biserica ortodoxă Adormirea Maicii Domnului (sec. 18) în satele Reciu şi Cărpiniş. GÂRBOV! (< gârbov) vb. IV refl. A doveni gârbov. GÂRBOVI, com. în jud. Ialomiţa; 4 649 loc. (1995). Expl. de gaze naturale. Statie de c.f. GÂRCENI, com. în jud. Vaslui; 2 236 loc. (1995). Bisericile de lemn Naşterea Sf. loan Botezătorul (1814), Sf. Voievozi Emil Gârleanu (sec. 18, refăcută în 1830) şi Sf. Nicolae (1746, refăcută în 1821 şi 1921) şi Adormirea Maicii Domnului (sfârşitul sec. 18, refăcută în 1940) în satele Gârceni, Dumbrăveni şi Trohan. GÂRCINA, com. în jud. Neamţ; 4 432 loc. (1995). Expl. de săruri de potasiu. Centru de cojocărit. Bisericile Duminica Tuturor Sfinţilor (1821) a fostului schit Almaş şi Pogorârea Duhului Sfânt (ante 1668) a mănăstirii Gârcina, în satele Almaş şi Gârcina. GÂRCOV, com. în jud. Olt, pe Dunăre; 2 809 loc. (1995). Biserica Sf. Nicolae (1845) în satul Gârcov. GÂRDA DE SUS, com. în jud. Alba, pe cursul superior al Arieşului; 2 043 loc. (1995). Cherestea. Biserica de lemn Naşterea Sf. loan Botezătorul (1792, cu picturi interioare din 1804, refăcută în 1863) în satul Gârda de Sus. GÂRLA MARE 1. Com. în jud. Mehedinţi; 5 648 loc. (1995). Creşterea porcinelor. Biserica Pogorârea Duhului Sfânt (1838) în satul Gârla Mare. 2. Cultură din Epoca bronzului (sec. 15— 13 î.Hr.) numită astfel după numele com. în care a fost descoperită aşezarea eponimă. Răspândită în S Olteniei, Banat şi NE Iugoslaviei; face parte din marea arie culturală a „Câmpurilor de urne" de pe cursul mijlociu şi inferior al Dunării. GÂRLĂ (< bg.) s. f. Curs de apă în lunca unui râu, cu debit permanent sau temporar şi circulaţie în ambele sensuri; face legătura între râu şi lacurile de luncă; (concr.) ramificaţie, braţ al unei ape mai mari; (înv. şi reg.) râu. -0- Expr. A se duce pe gârlă = a se pierde, a se risipi (fără folos). ♦ (Adverbial) Din belşug; mult, abundent. GÂRLEANU, Emil (1878-1914, n. laşi), scriitor român. Povestiri sămănătoriste („Bătrânii") sau de formulă veristă („Nucul lui Odobac"). Tablete naturiste imaginând cu duioşie şi umor 421 GEACA Gdafisk. * universul vietăţilor mărunte („Din lumea celor care nu cuvântă"). GÂRLENI, com. în jud. Bacău, pe Bistriţa; 5 644 loc. (1995). Hidrocentrală (23,6 MW) dată în folosinţă în 1965. Staţie de c.f. Reşed. com. este satul Gârlenii de Sus. Până în 1965 s-a numit Racila. GÂRLICIU, com. în jud. Constanţa, pe dr. braţului Dunărea Veche; 1 819 loc. (1995). Creşterea ovinelor. Biserică (1865) în satul Gârliciu. GÂRLIŢA, liman fluviatil pe dr. văii Dunării, situat în SV Dobrogei, în apropierea Bălţii lalomiţei (braţul Ostrov); 13,86 km2. Ad. max.: 1,70 m. Pescuit. Cunoscut şi sub numele Bugeac. GÂRLjŢĂ s. f. Specie de gâscă sălbatică de talie mică, cu penaj cenuşiu, alburie pe piept şi pe pântece şi cu o pată albă în frunte, vânată pentru carnea ei gustoasă (Anser albifrons). în România soseşte în octombrie, rămânând şi în timpul iernilor blânde. GÂRNIC, com. în jud. Caraş-Severin; 1 976 loc. (1995). GÂRNIŢĂ (< bg., ser.) s. f. Arbore din familia fagaceelor, cu frunze penat-lobate, sesile, păroase pe dos, lungi de 20—40 cm şi cu fruct (ghindă) mic, cilindric (Quercus frainetto). Formează păduri pure sau în amestec cu cerul1, în regiunile de câmpie şi de dealuri, pe soluri compacte. Are lemn tare, rezistent, folosit în construcţii. GÂRNIŢŞT (< gârniţă) s. n. Pădure în care predomină gârniţa. în România se află cele mai întinse şi mai bine dezvoltate g. din Europa (ex. pădurea Seaca-Optăşani, jud. Olt). GÂSCAN (< gâscă) s. m. Bărbătuşul gâştei; gânsac. GÂSCARIŢĂ (< gâscă) s. f. Plantă erbacee, perenă, din familia cruciferelor, cu frunze păroase şi flori albe (Arabis alpina). Creşte în zona montană. Se cultivă în numeroase forme horticole. GÂSCĂ (< bg.) s. f. Gen de păsări din ordinul anseriformelor, de talie mare, cu penaj cenuşiu, alburiu pe piept şi pântece (Anser). -O G. domestică = specie de g. mai mare decât speciile sălbatice, crescută pentru carne, grăsime şi fulgi (Anser domesticus). Prezintă o mare varietate de rase, cu greutate corporală până la 8 kg. în România se cresc rasele: comună, albă, transilvăneană, frizată danubiană, emden, toulouse, pomerană etc. G. sălbatică = specie de g., oaspete de vară în România, vânată pentru carnea ei (Anser anser). Este strămoşul g. domestice. GÂT (< sl.) s. n. 1. Parte a corpului care leagă capul cu trunchiul la om sau la animale, având ca schelet coloana cervicală. 2. Interiorul gâtului (1). -3> Expr. A da (ceva) pe gât = a bea, a înghiţi repede, dintr-o sorbitură. A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiţi; b) a nu putea suferi pe cineva sau ceva. ♦ Cantitate de băutură care se poate înghiţi dintr-o dată. 3. Parte a unor obiecte care este asemănătoare cu gâtul (1). ♦ (TEHN.) Zonă a unei piese în care aria secţiunii transversale este mai mică decât în părţile alăturate. 4. Gât-golaş-de-Transilvania = rasă de găini cu caractere de producţie mixtă (ouă şi carne). Este de culoare albă, neagră sau porumbacă, cu capul şi gâtul lipsite de pene până sub guşă. GÂTAR (< gât) s. n. Porţiunea de curea lată de la ham care trece peste gâtul calului. ♦ Partea superioară a jugului pentru boii de muncă. GÂTLÇJ (< sl.) s. n. Partea interioară a gâtului (1), care cuprinde faringele, esofagul, laringele si traheea. GÂTUI (< gât) vb. IV tranz. A strânge pe cineva de gât (pentru a-l omorî); a sugruma (1). GÂTUI.RE (< gâtui) s. f. 1. Acţiunea de a gâtui şi rezultatul ei; sugrumare. 2. (TEHN.) Micşorare, într-o zonă limitată, a secţiunii transversale a unei piese, fie ca rezultat al unor operaţii tehnologice (strunjire, frezare, forjare), fie sub acţiunea solicitărilor şi uzurii. GÂZĂ (< pol.) s. f. Nume generic dat insectelor mici zburătoare. Gb, simbol pentru gilbert. Gd, simbol chimic pentru gadoliniu. GDAISISK 1. Golf îr, S M. Baltice, la ţărmurile Poloniei şi Federaţiei Ruse, în care se varsă printr-o deltă fl. Vistula. Ţărmuri cu lagune. Pătrunde în continent pe 74 km şi are la gură lăţimea de 107 km şi ad. max. de 110 m. 2. Oraş în N Poloniei, port la golful cu acelaşi nume (18,1 mil. t trafic, 1988); 466,5 mii loc. (1992). Nod de comunicaţii. Mari şantiere navale. Ind. constr. de maşini, chimică, electrotehnică, prelucr. lemnului, textilă şi alim. Institute de învăţământ superior. Monumente: biserici gotice (sec. 13—15), palatul Artushof (sec. 14). Menţionat documentar în sec. 10 ca oraş polonez sub numele de G. Din sec. 13, cunoscut sub denumirea de Danzig. Cucerit de Ordinul Teutonilor (1308); membru al Hansei (din 1361). Anexat de Prusia (1793—1918). Prin Tratatul de la Versailles (1919) a devenit „oraş liber“, sub mandatul Societăţii Naţiunilor. Cererea Germaniei de cedare a oraşului şi a unui coridor care s-o pună în directă legătură cu Prusia Orientală s-a aflat la originea izbucnirii celui de-al doilea război mondial. După 1945, G. a reintrat în componenţa Poloniei. Grevele de la şantierele navale din G. (1970—1980) au dus la recunoaşterea sindicatului liber „Solidaritatea" şi au constituit unele dintre cele mai importante manifestări anticomuniste din Europa de Est. GDYNIA, oraş în N Poloniei, port la G. Gdansk (10,7 mil. t trafic, 1985); 251,8 mii loc. (1992). Şantiere navale. Conserve de peşte. Export de cărbune şi cocs. Bază de pescuit. Ge, simbol chimic pentru germaniu. GEACA, com. în jud. Cluj; 1 773 loc. (1995). Expl. de gaze naturale, laz, declarat rezervaţie naturală pentru păsări de baltă. ê GEALAT 422 GEALAT (< te.) s. m. 1. (înv.) Călău, gâde. 2. (Peior.) Bărbat voinic j(şi violent). GEALĂ s. f. (IND. EXTR.) Unealtă formată din două piese care culisează una în interiorul celeilalte, montată deasupra prăjinii grele în operaţiile de săpare a sondelor petroliere sau deasupra aparatelor de instrumentaţie (2). GEALĂU (< magh.) s. n. Rindea lungă de c. 60 cm. GEAM (< tc.) s. n. 1. Placă de sticlă plană, curbă sau de altă formă, transparentă sau mată, incoloră sau Hans Geiger Erik Gustaf Geijer colorată, cu feţe netede sau cu desene în relief, care permite pătrunderea luminii în inferiorul unei încăperi, vehicul etc. G. armat = g. de siguranţă de 5—10 mm, în care, la fabricare, s-a înglobat o plasă de sârmă pentru a-i mări rezistenţa. G. jivrat = placă de sticlă translucidă, cu desene în relief pe una din feţe. G. de siguranţă = placă de sticlă de fabricaţie specială, care nu se sparge în cioburi (de ex. g. armat, călit, stratificat). 2. Fereastră. GEAMANDURĂ (< ngr.) s. f. Corp plutitor, sferic, cilindric, ovoidal sau conic, din metal sau materiale plastice, ancorat, folosit pentru a indica restricţii, obstacole etc. pentru înot sau navigaţie. GEAMANTAN (< ngr.) s. n. Cufăr portabil (din lemn, piele, carton, material plastic etc.) în care se pun lucrurile necesare pentru călătorie; valiză. GEAMĂN, -Ă (lat. geminus) adj., s. m. şi f. 1. Adj., s. m. şi f. (Fiinţă) care provine din acelaşi ovul sau din mai multe ovule fecundate în acelaşi timp, fiind născută o dată cu alta de aceeaşi mamă. 2. Adj. (Despre plante) Care are două tulpini crescute din aceeaşi rădăcină; (despre fructe) crescute lipit, câte două. 3. Adj. (ANAT.) Muşchi gemeni = muşchi ai gambei, dispuşi pereche. GEAMĂT (lat. gemitus) s. n. Sunet nearticulat emis de cel care geme (1). ♦ (Poetic) Freamăt provocat de vânt; murmur al apelor. GEAMBAŞ (< tc.) s. m. Negustor sau samsar de cai. GEAMBLAC s. n. Dispozitiv format dintr-un ansamblu de scripeţi ficşi (role) şi o ramă, montat la coroana turlei unei sonde şi care, împreună cu macaraua, cablul şi cârligul, serveşte la susţinerea şi la manevrarea coloanei de burlane, a prăjinilor, a ţevilor de extracţie etc. GEAMGJU (< tc.) s. m. Persoană care vinde sau pune geamuri (la ferestre, la uşi etc.). GEAMIE (< tc.) s. f. Locaş de cult la musulmani; moschee. GEAMLÂC (< tc.) s. n. (înv.) 1. Pe-rete format din geamuri fixate pe un schelet metalic sau de lemn. 2. Coridor, galerie ai cărei pereţi exteriori sunt construiţi din geam (1). GEAMPARALE (GEAMBARALE) (< tc.) s. f. pl. Dans popular românesc răspândit în C. Dunării şi Dobrogea (având mai multe variante şi denumiri), cu ritm asimetric şi mişcare vioaie; melodia corespunzătoare acestui dans. GEANĂ (lat. *genna) s. f. 1. Fir de păr de pe marginea pleoapelor. 3. Fig. Dungă luminoasă; fâşie de deal, de nor etc. luminată. GEANTĂ1 (< tc.) s. f. Obiect de piele, pânză, material plastic etc., folosit pentru purtat acte, cărţi, bani etc.; servietă. + Poşetă. GEANTĂ2 s. f. v. jantă. GEANTîCLINAL (< fr.; {s> gr. ge „pământ" + fr. anticlinal} s. n. Porţiune a scoarţei terestre din cadrul unui geosin-clinal, de formă alungită, cu aspect de culme (ridicată din formaţiunile soclului) mărginită de fose. Conţine depozite cu caracter detritic grosier şi faciesuri re-cifale. GEB (în mitologia egipteană), zeul Pământului. Soţul zeiţei cerului, Nut. Din unirea lor s-au născut Osiris, Isis şi Set. GEBELEIZIS (în mitologia daco-ge-tică), zeul fulgerului şi al cerului. A fost identificat la un moment dat cu Za-molxe, divinitatea supremă. GEDDA, Nicolas (pseud. lui N. Usti-nov) (n. 1925), tenor suedez. Carieră internaţională. A interpretat peste 60 de roluri în opere de Mozart, Gounod şi operete de Lehâr, remarcându-se prin tehnica impecabilă şi distincţie scenică. GEEA (GAIA) (în mitologia greacă), personificare a Pământului ca element primordial, izvor a tot ce există. Mama şi soţia lui Uranus. Mama Titanilor, Tita-nidelor, Ciclopilor şi Eriniilor. GEELONG [ch^iilor}], oraş în SE Australiei (Victoria), la SV de Melbourne, port la str. Bass; 145,3 mii loc. (1991). Fabrici de ciment şi sticlă, ind. aluminiului, chimică (îngrăşăminte), textilă şi alim. Rafinării de petrol. Montaj de automobile. Export de lână. Turism. GEIGER [gaigar], Hans (1882— 1945), fizician german. Prof. univ. la Tübingen şi Berlin. Contribuţii în fizica nucleară. împreună cu E. Rutherford, a elaborat o metodă de punere în evidenţă a particulelor a. A inventat (1913) un contor de particule (pentru radiaţiile p şi y), pe care l-a perfecţionat (1928) cu E.W. Müller (contorul G.-Müller), GEIJER [ieiarj, Erik Gustaf (1783-1847), poet, istoric şi fiiozof suedez. Animator ai mişcării culturale naţionale, a avut o largă audienţă prin lucrările de istorie şi filozofie („Istoria poporului suedez“, „Istoria omului"). Poeme romantice („Vikingul", „Ultimul scald"). GEISSLER [gaister], Heinrich (1814-1879), fizician german. Studii privind descărcările electrice în gaze. A inventat o pompă de vid cu vapori de mercur (1855), tuburi cu gaze rarefiate (tubul 423 GEMINAT G.) sau cu vid, vaporimetre, aerometre, termometre. GEJIU, oraş în S Chinei (Yunnan), în Pod. Yunnan; 215 mii loc. (1990). Centru comercial. Cel mai mare centru din China pentru expl. şi prelucr. cositorului, plumbului şi zincului. GEL (< fr.) s. n. Sistem coloidai uniform dispersat, concentrat, cu proprietăţi fizice asemănătoare unui solid, obţinut dintr-o soluţie coloidală prin evaporare sau coagulare, folosit ca absorbant, ca suport pentru unele mase catalitice etc. GELA, oraş în Italia (Sicilia), port la M. Mediterană; 79,6 mii loc. (1987, cu suburbiile). Centru agricol. Ind. petrochimică. Staţiune balneară. Pescuit. Muzeu de arheologie. întemeiat în 689 î.Hr. de coloniştii greci din Rodos şi Creta, a cunoscut o deosebită înflorire în vremea lui Hipocrat şi Gelon. Distrus de cartaginezi în 405 î.Hr. în 1230 s-a întemeiat aici aşezarea Terranova, care, în 1927, a reluat numele de G. GELATINĂ (< fr.; {s} lat. gelatus „îngheţat") s. f. 1. Substanţă proteică coloidală, obţinută prin hidroliza parţială a colagenului din oase, cartilaje etc.; folosită în ind. alim. (gelificator), farmaceutică (hemostatic), bactériologie (mediu de cuitură), tehnică (la prepararea peliculelor fotografice), în ind. hârtiei, ind. textilă etc. 2. Pielea crudă obţinută după efectuarea operaţiilor de prelucrare, premergătoare tăbăcirii. GELATINOS, -OASĂ (< fr.) adj. Care are consistenţa gelatinei, ca gelatina. GELEEN-SITTARD, aglomeraţie urbană în SE Olandei, la NE de Maastricht; 178,8 mii loc. (1989). Expl. de cărbune. Nod de comunicaţii. Ind. electronică, chimică, textilă. GELEP (< tc.) s. m. (în Ev. Med.) Negustor levantin care cumpăra din Ţările Române vite (mai ales oi) pentru a le revinde la Istanbul. Murray Ge!!-Mann GELFAND, Israel Moiseievici (n. 1913), matematician rus. Prof. univ. la Moscova. Lucrări privind analiza funcţională, algebra liniară, teoria distribuţiilor. GELIFICARE (după fr. gélification) s. f. Transformare a unei soluţii coloi-dale într-un gel; poate avea loc spontan sau sub acţiunea electroliţilor, a variaţiei de temperatură ori a altor factori; gela-tinizare. GELISOL (< fr.) s. n. (GEOMORF.) Sol îngheţat permanent sau temporar. Partea de dedesubt, care rămâne îngheţată permanent, se numeşte per-gelisol sau permafrost, iar cea de la suprafaţă, care se dezgheaţă vara, molisol. GELJV, -Ă (< fr.; {s> lat. gelu ,,ger“) adj. (Despre roci şi materiale) Care se dezagregă uşor sub acţiunea îngheţului şi a dezgheţului repetat. G EL! V AŢI E (GELIFRACŢIE) (< fr.) s. f. Proces de dezagregare a rocilor de la suprafaţa Pământului, în urma variaţiilor de temperatură. GELIVITATE (< fr.) s. f. Proprietate a unor materiale poroase (piatră, cărămidă etc.) de a se degrada sau distruge sub acţiunea repetată a îngheţului şi dezgheţului. GELIVURĂ (< fr.) s. f. Crăpătură adâncă în lungimea tulpinii arborilor provocată de geruri excesive în urma contracţiei inegale a lemnului. GELLIUS, Aulus (130—175), erudit latin. Lucrarea sa, cu caracter didactic, „Nopţile atice" constituie o valoroasă sursă documentară despre scriitorii antici. GELL-MANN [ghel-man], Murray (n. 1929), fizician american. Contribuţii în fizica particulelor elementare. A introdus (1953) noţiunea de straneitate şi a enunţat, independent de K. Nishijima, legea conservării ei. în 1964 a descoperit particula omega minus şi a postulat existenţa quarcilor. Premiul Nobel pentru fizică (1969). GELON, tiran al Gelei şi al Siracuzei (485—478 î.Hr.). în vremea sa, Siracuza îşi extinde dominaţia asupra întregii Sicilii greceşti, învingând pe cartaginezi la Himera (480 î.Hr.). Sub G., oraşele cunosc o perioadă de înflorire economică şi culturală. GELQS, -OASĂ (< it.) adj., s. m. şi f. 1. (Persoană) care suferă de gelozie; (persoană) care manifestă gelozie. 2. Invidios, pizmaş. GELQZĂ (< fr. {i}) t.. f. (BIOCHIM.) Agar-agar. GELOZIE (< it.) s. f. 1. Sentiment chinuitor provocat de bănuiala sau de certitudinea că o fiinţă iubită îţi este necredincioasă. 2. Invidie, pizmă. GELSENKIRCHEN [ghelzanchirhanj, oraş în Germania (Renania de Nord— Westfalia), la NE de Essen; 294 mii loc. (1991). Cel mai mare centru carbonifer din bazinul Ruhr. Cocserii, furnale, oţelării. Ind. chimică, constr. de maşini (utilaj greu, automobile), prelucr. petrolului. Fabrici de sticlărie, săpun, confecţii şi bere. Primărie şi castel din sec. 16. GELU (sec. 9—10), voievod român. Conducător al formaţiunii politice care cuprindea regiunea dintre Porţile Me-seşului şi izvoarele Someşurilor, cu centrul în apropierea Clujului. Potrivit cronicii lui Anonymus, G. a fost înfrânt şi ucis la începutul sec. 10 de ungurii conduşi de Tuhutum. GELUI (< gealău) vb. IV tranz. A rindelui. GEM (< engl.) s. n. Produs obţinut prin fierberea fructelor într-un sirop de zahăr, care la rece gelifică. GŞMĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Piatră preţioasă translucidă. ♦ Bijuterie făcută din asemenea piatră, de obicei gravată cu motive decorative, profile umane, caracteristică lumii romane. 2. (Adjectival, în expr.) Sare gemă v. sare. GEMĂNARE (< geamăn) s. f. Furculiţă (2). GÇME (lat. gemere) vb. Iii intranz. 1. A-şi exterioriza durerea, suferinţa prin sunete nearticulate, plângătoare. 4-(Poetic; despre vânt) A fremăta; (despre ape) a murmura. 2. Fig. A fi încărcat peste măsură, plin, copleşit de ceva. GEMENELE 1. Lac de origine glaciară situat în M-ţii Retezat, ia 1 920 m alt. Supr.: 2,48 ha; ad. max.: 5,3 m. 2. Com. în jud. Brăila; 2 074 loc. (1995). GEMENII (Gemini), constelaţie zodiacală din emisfera boreală. Conţine două stele principale: Castor şi Pollux şi c. 104 stele mai puţin luminoase. GEMIER [jemie], Firmin (pseud. lui F. Tonnerre) (1869—1933), actor, regizor şi animator de teatru francez. Director al Teatrului Odéon (1922—1930). Iniţiator al Teatrului naţional popular (1920-1933). GEMIL, Tahsin (n. 1943, Medgidia), istoric român. Prof. univ. Studii şi cercetări privind relaţiile româno-turco-tătare („Ţările Române în contextul politic internaţional 1621—1672", „Relaţiile Ţărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti 1601—1712“). GEMINAT, -Ă ’(< fr., lat.) adj. împerecheat, îngemănat. (LINGV.) GEMINAŢIE Giuliano Gemma Consoană g. (sau dublă) = consoană lungă, pronunţată cu o durată mai mare decât cea obişnuită. GEMINAŢIE (< fr., lat.) s. f. îmbinare, împreunare a două elemente. ♦ (L1NGV.) Lungire a unei consoane, pronunţată cu o durat|jriai mare decât cea obişnuită. GEMINI, program american pentru zboruri pe orbite circumterestre, executat (1965—1966) cu nave pilotate cu două locuri („Gemini"). A realizat: primul zbor orbital de 7, respectiv 14 zile, al unei nave cu echipa], ieşiri repetate ale copilotului din cabină în spaţiul cosmic, primul cuplaj orbital a două nave pilotate şi, ulterior, cuplaje cu obiecte cosmice automate. GEMINIANI, Francesco (c. 1680-1762), compozitor şi violonist italian. Elev al lui Corelli şi Scarlatti. Concerti grossi, sonate pentru vioară etc. Tratate („Arta cântului la vioară", „Arta acompaniamentului"). GEMISTO PLETHON, Giorgio (1355—1450), filozof şi umanist bizantin. A relevat asemănările şi deosebirile dintre cultura latină şi cea greco-orien-tală şi îndeosebi dintre filozofia lui Platon şi cea a lui Aristotel („Comparaţie între filozofia lui Platon şi cea a lui Aristotel"). GEMMA, cea mai strălucitoare stea din constelaţia Coroana Boreală. De mărimea 2,2. Nume populare: Perla sau Fata Mare din Horă. GEMMA, Giuliano (n. 1938), actor italian de cinema. Iniţial, roluri de supererou („Titanii") sau de cowboy dur („Un pistol pentru Ringo"), ulterior roluri marcate de un puternic dramatism („Deşertul tătarilor"). GEMULĂ (< fr.; {s> lat. gemmula „boboc mic") s. f. 1. (ZOOL.) Formaţie rotundă prin care spongierii se înmulţesc asexuat. ♦ (BOT.) Mugure mic la unele specii de muşchi. 2. (GENET.) Particulă celulară ipotetică în care, după părerea lui Darwin, se concentrează proprietăţile organismului, asigurând transmiterea lor la descendenţi. 3. (ANAT.) Excrescenţă protoplasmatică mică pe ramurile unei dendrite la punctul de contact cu sinapsa. GEN (< lat. genus) s. n. 1. Fel, soi, tip, varietate. ♦ Fel de a fi al cuiva; manieră (1). 2. Diviziune obţinută prin clasificarea creaţiilor artistice, după temă, formă, stil. Pictură de g. = 424 pictură care înfăţişează aspecte ale vieţii cotidiene. ♦ Categorie a teoriei literare care reuneşte operele asemănătoare prin raportul dintre artist şi realitatea obiectivă exprimată, prin modalitatea specifică de a înfăţişa omul, acţiunile şi stările sale sufleteşti şi care, fără a cunoaşte delimitări rigide, subsumează, la rândul ei, mai multe specii literare (ex. g. liric, g. epic, g. dramatic). 3. Categorie gramaticală exprimată prin forma luată de substantivele nume însufleţite pentru a indica sexul fiinţelor pe care le denumesc şi care s-a extins, prin analogie, la substantivele nume neînsufleţite, precum şi la cuvintele flexibile care înlocuiesc sau determină substantivul. în limba română, substantivele au trei genuri: masculin, feminin, neutru. în unele limbi există numai masculinul şi femininul, iar în altele această categorie gramaticală lipseşte. 4. (LOG.) Clasă de obiecte având aceleaşi note esenţiale şi cuprinzând cel puţin două specii. <0- G. proxim (care este cel mai apropiat de noţiunea de definit). G. suprem (ultimul în ordinea operaţiei logice de generalizare). 5. (BIOL.) Categorie sistematică subordonată familiei (3); cuprinde una sau mai muite specii (2). 6. Bunuri de g. = bunuri determinate prin caractere generice comune unei întregi categorii de acelaşi fel (ex. cereale, bani); ele se determină şi se individualizează prin numărare, cântărire, măsurare etc.; bunuri generice. GEENĂ (< fr. {i>; {s> gr. genos „naştere, origine") s. f. (GENET.) Informaţia CLASIFICAREA GENELOR Localizare Manifestare Acţiune heterocromozomiale (pe cromozomii sexului) cromozomiale autozomale (pe auto-(plasate pe zomi) cromozomi) în diferite organite celulare: cloroplaste, mito-condrii etc. necromozomialeîn particule infecţioase: (plasate oriunde lambda, kappa, sigma în afara etc. cromozomilor) în constituenţii cito-plasmatici cu localizare nedeterminată dominante: determină un caracter, fie că sunt în stare homozi-gotă, fie heterozigotă recesive: determină un caracter numai în stare homozigotă codominante: funcţionează amândouă având eficacitate diferită epistatică două gene nealele care (hipostatică): controlează acelaşi caracter, prezenţa primei acoperind sau împiedicând manifestarea celeilalte complementareiu efect în raport de complementaritate structurale: determină secvenţa amino-acizilor catenă polipeptidică reglatoare: controlează sinteza proteică arhitecturale:ôeterm\r\a integrarea proteinelor în structura celulei temporare: determină activitatea celor trei tipuri de gene anterioare operon: ansamblu de gene structurale + g. operatoare, sub controlul unui depresor 425 GENERAŢIE nucleotidică care asigură sinteza unei secvenţe de aminoacizi şi care ocupă, cel puţin la organismele superioare, un locus specific. Descoperită şi definită astfel de W. Johannsen în 1909; în genetica moleculară, g. este definită ca segment al macromoleculei de ADN (sau ARN, în cazul unor virusuri) format dintr-o anumită secvenţă de nucleotide, care acţionează ca o unitate funcţională şi conţine informaţia genetică. în concepţia actuală, g. are două funcţii esenţiale: autocatalitică, ce determină g., prin replicare, după sistemul matriţei, să se reproducă fidel, într-o multitudine de copii necesare celulelor în diviziune, realizând transmiterea ereditară a informaţiei genetice; heterocatalitică, prin care g. determină sinteza unor proteine cu o anumită secvenţă de aminoacizi, decodificând informaţia genetică. Se clasifică în funcţie de: localizare, manifestare şi acţiune. în organismul uman, pe cei 46 cromozomi există c. 50 000 de g. La München s-a efectuat prima sinteză de g. artificială umană. GENEALOGIC, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine genealogiei, relativ la genealogie. GENEALOGIE (< fr.; gr. genea „generaţie" + logos „socoteală") s. f. 1. Ştiinţă auxiliară a istoriei având ca obiect de studiu originea, relaţiile şi structura familiilor; are un rol important în determinarea moştenitorilor şi a drepturilor acestora. 2. Filiaţia, enumerarea ascendenţilor cuiva. GENERA (< lat. generare) vb. I tranz. A produce, a da naştere la ceva. GENERAL1 (< fr.) s. m. Denumire generică pentru gradele militare superioare gradului de colonel. în ordine ierarhică, pentru trupele de uscat, în România sunt: general de brigadă, general de divizie, general de corp de armată. ♦ Persoană care poartă unul din aceste grade. GENERAL2, -A (< fr., lat.) adj. 1. Care este comun tuturor fiinţelor sau obiectelor dintr-o anumită categorie. ♦ (Substantivat, n.) (FILOZ.) Categorie desemnând notele, trăsăturile, proprietăţile comune, nerepetabile ale tuturor obiectelor unei clase (g. abstract), sau pe cele esenţiale, obiective, unitatea lor. G. nu există decât prin singular (individual) şi particular. ♦ (Despre un fenomen sau o situaţie) Care priveşte pe toţi; care cuprinde pe toţi, la care participă toţi. 2. Care priveşte ceva în ansamblu, în linii mari. Cultură g. = cultură bazată pe cunoaşterea elementelor fundamentale ale creaţiilor şi cuceririlor din diferite domenii ale ştiinţei şi ale artei. ^ Loc. în general = în linii mari. în linii generale = în punctele, în aspectele principale. 3. Care există, care se întâmplă pe o întindere mare, care cuprinde tot. 4. Care are întreaga răspundere în conducerea unei firme, instituţii etc. GENERAL ELECTRIC, societate americană de maşini şi aparataj electric. Fondată (1892) la New York, a construit prima locomotivă electrică (1895) şi un nou tip de locomotivă Diesel (1934). în 1986 a încorporat societatea RCA (Radio Corporation of America), iar în 1990 societatea franceză Thomas (echipament medical). Produce: echipamente electrice, electronice, medicale, locomotive, turbine, vehicule militare, sateliţi ş.a. GENERALIÔ, Ivan (n. 1914), pictor croat. Unul dintre principalii fondatori ai şcolii de pictură naivă. Lucrări într-o cromatică bogată dovedind o remarcabilă putere de observaţie psihologică asupra personajelor („înmormântarea lui Stef Halacek"). GENERALISIM (< it., fr.) s. m. Denumire dată în unele ţări (ex. Italia, Rusia) comandantului suprem al armatei. GENERALITATE (< fr., lat.) s. f. 1. Calitatea a ceea ce este general2. 2. (La pl.) Idei generale. GENERALIZA (< fr.) vb. I tranz. 1. A da o formulare sau o expresie sintetică; a uni mental însuşirile fundamentale comune ale unei clase de obiecte. 2. A considera ca fiind general2, a extinde (mental) sfera de aplicare a unor procese. ♦ Refl. (Despre boli) A se extinde în întregul organism. + A considera o situaţie ca generală. GENERALIZARE (< generaliza) s. f. Acţiunea de a (se) generaliza şi rezultatul ei. ♦ (PSIH.) Operaţie mentală prin care se subsumează aceluiaşi gen obiecte singulare prezentând însuşiri, note esenţiale comune, proces prin care aceste note se extind mintal asupra tuturor obiectelor aparţinând genului respectiv. V. gândire, abstractizare. ♦ (MAT.) A trece de la un enunţ particular la unul general. ♦ (LOG.) Operaţie prin care se trece de la noţiuni cu o sferă restrânsă şi un conţinut bogat, la noţiuni cu o sferă mai largă şi cu un conţinut mai sărac, limita ei reprezentând categoriile. V. determinare. GENERALIZATOR, -OARE (< fr.) adj. Care generalizează. GENERAL MOTORS CORPORATION, societate americană pentru construcţia de automobile. înfiinţată (1908) la Détroit pentru fabricarea automobilelor Chevrolet, Pontiac, Oldsmobile, Buick, Cadillac. în prezent are filiale în Europa (Opel, Vauxhall, Holden) şi legături de producţie şi afaceri cu 50 de societăţi. Produce: automobile şi camioane, echipament energetic şi electronic, locomotive, avioane ş.a. GENERATQR, -OARE (< fr., lat.) adj., s. f., s. n. 1. Adj. Care generează ceva. 2. (MAT.) S. f. Linie dreaptă care, prin deplasarea sa în spaţiu, generează o suprafaţă (conică, cilindrică etc.). + (La pl.) Elemente dintr-o mulţime înzestrată cu o structură din care, prin operaţiile admise, se pot obţine toate celelalte elemente ale mulţimii. 3. S. n. Aparat, instalaţie sau maşină' pentru producerea energiei de o anumită formă folosind energie de altă formă. ^ G. electric = a) g. care produce energie electromagnetică (electrică) de o anumită formă, utilizând energia mecanică, energia reacţiilor chimice etc.; ele pot fi de curent continuu (dinam) şi de curent alternativ; b) maşină electrică care transformă energia mecanică în energie electrică. G. electronic = g. electric ale cărui principale părţi funcţionale sunt tuburi electronice sau elemente semiconductoare (diode semiconductoare, tranzistoare). 4. S. n. Aparat sau instalaţie pentru producerea unui fluid sau a unei suspensii fluide (ex. g. de acetilenă). G. de gaz = gazogen. 5. S. n. (FIZ.) G. cuantic = g. sau amplificator de radiaţii electromagnetice care funcţionează pe baza emisiei stimulate a radiaţiilor (ex. maseri, laseri ş.a.). G. de plasmă v. plasmatron. G. termoionic v. convertor termoionic. GENERAŢIA DE LA ’98, nume dat în 1913 de J. Azorm grupării de scriitori (M. Unamuno, Azorin, Pio Baroja, R. Maeztu şi A. Machado) care, pornind de la dezastrul militar suferit în Cuba de către spanioli, în 1898, au analizat istoria, realităţile şi valorile Spaniei într-o viziune demistificatoare, încercând să depăşească izolarea politică şi culturală a ţării. GENERAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Totalitatea oamenilor care au aproximativ aceeaşi vârstă. 2. (ZOOT.) Totalitatea animalelor aparţinând unei anumite specii şi rase, născute în acelaşi an; descendenţii din acelaşi an ai unui anumit reproducător; produşii rezultaţi în ordine, în urma unor încrucişări. 3. G. spontanee = teorie naivă care admitea că unele organisme pot lua naştere în mod spontan din materii minerale sau organice în descompunere. Răspândită în Antichitate şi în Evul Mediu, teoria g.s. a fost combătută de zoologul italian GENERE 426 F. Redi şi infirmată în sec. 19 de L. Pasteur. 4. (INFORM.) G. de calculatoare = denumire utilizată în clasificarea calculatoarelor după tipui componentelor cu care sunt echipate şi ordinea cronologică în care au fost fabricate. Fiecărei g. îi sunt caracteristice performanţele echipamentelor, gabaritul, fiabilitatea, preţul de cost ş.a. GENERE (< it.) subst. în ~ = în general; de obicei, în mod obişnuit. GENŞRSC, -Ă (< fr.; fe> lat. gener-„gen, origine") adj., s. n. 1. Adj. Care ţine de o categorie, de un gen; care cuprinde toate cazurile asemănătoare. 2. S. n. Parte (introductivă) a unui film, în care sunt menţionate titlul filmului, numele producătorului, regizorului, actorilor etc. GENEROS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. Mărinimos, darnic; dezinteresat. ♦ însufleţit de idei sau de sentimente alese; care exprimă asemenea idei sau sentimente. -, GENEROZITATE (< fr., lat.) s. f. Calitatea de a fi generos; mărinimie; dărnicie. GENET Gene], Jean (1910-1986), scriitor francez. Romane („Notre-Dame des Fieurs", „Miracolul trandafirului"), povestiri („Jurnalul unui hoţ"), piese de teatru („Guvernantele", „Balconul", „Para-vanele“) ce transfigurează experienţa răului şi a abjecţiei — ecou al unei tinereţi petrecute în vagabondaj şi închisori — şi demască ipocrizia lumii contemporane. GENETIC, -A (< fr. {i>; fe> gr. gennetikos „care naşte") s. f., adj. 1. S. f. Ştiinţă a eredităţii şi variabilităţii organismelor, care se ocupă cu studiul mecanismelor de înregistrare codificată a informaţiei ereditare, de replicarea şi modificarea sa prin mutaţii, recombinare etc., precum şi de procesul de translaţie, prin care materialul genetic realizează controlul asupra proceselor Jean Genet metabolice din organism, determinând repartiţia caracterelor genitorilor la descendenţi. Noţiunea de g. a fost introdusă de W. Bateson în anul 1906. Apărută ca ramură a biologiei, devine, în deceniile 5—6 ale sec. 20, prin cercetările şi descoperirile lui J. MacLeod, J.D. Watson, F.H.C. Crick, O’Hara, Jenkis etc., ştiinţă de sine stătătoare, cu legile şi metodele ei proprii de cercetare. Este o ştiinţă în plină dezvoltare, cu largi aplicaţii în agronomie, medicină, demografie etc., din care se desprind permanent noi ramuri: g. moleculară, g. celulară, g. populaţiilor etc. ^ G. moleculară = ramură a g. care cercetează procesele ereditare la nivelul molecular de organizare a sistemelor vii. 2. Adj. Care aparţine geneticii, referitor la genetică sau la mecanismele de transmitere ereditară a caracterelor. ^ Cod g. v. cod 1 (6). GENETICIAN, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Specialist în genetică. GENEVA (GENÈVE [janşv], GENF) 1. Lac în M-ţii Alpi (în N Alpilor Savoiei), situat în valea glaciară a Ronului (375 m alt.), la graniţa dintre Elveţia şi Franţa; 581 km2. Ad. max.: 309 m. Lungime: 70 km. Ţărmuri înalte şi abrupte. Climă blândă. Pe maluri se găsesc oraşele: Geneva, Lausanne şi staţiunile climaterice Montreux, Évian-les-Bains, Vevey. Navigaţie. Se mai numeşte Léman sau Genfer See. 2. Canton în SE Elveţiei; 282 km2; 378,8 mii loc. (1992). Culturi cerealiere. Creş- terea intensivă a animalelor. 3. Oraş în Elveţia, pe ţărmul de SE al lacului cu acelaşi nume, centru ad-tiv al cantonului G.; 167,7 mii loc. (1992). Important nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Centru bancar internaţional. Ind. ceasornicelor şi a instrumentelor ştiinţifice de precizie, chimică, textilă şi alim.; orfevrărie. Turism. Monumente de arhitectură (Palatul Naţiunilor), catedrala St. Pierre (sec. 12—13), primărie (sec. 16—17), colegiul Saint-Antoine (sec. 16). Muzeu de artă şi istorie. Grădină botanică. Universitate (înfiinţată în 1559 de J. Calvin). în 1536 G. a adoptat Reforma, devenind în timpul lui Calvin leagănul noii religii. în 1603 i se recunoaşte independenţa. Alipită Franţei (1789—1814), G. a intrat în Confederaţia elveţiană (1814). A fost sediul Societăţii Naţiunilor. în G. îşi au sediul numeroase organizaţii internaţionale şi organisme O.N.U. (Crucea Roşie, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Uniunea Internaţională pentru Telecomunicaţii, Organizaţia Meteorologică Mondială ş.a.). Centru al protestantismului şi ecumenismului mondial. — Convenţia de la convenţie internaţională asupra drepturilor de autor, încheiată în 1952 şi intrată în vigoare în 1955. Revizuită în 1971. —Conferinţa de la ~ (apr.—iul. 1954), conferinţă care a dus la semnarea acordului prin care s-a hotărât la 20 iul. încetarea focului şi împărţirea Vietnamului în două zone (de N şi S), de o parte şi de alta a paralelei de 17°. 427 GENOVA Genghis-Han (Miniatură din sec. 16) GENEZA v. Facerea. GENEZĂ (< fr., gr.) s. f. Proces de naştere şi de formare a unei fiinţe sau a unui lucru; naştere (2), origine (1). ♦ Fig. Creaţie, apariţie. 'GENGHIS (GINGHiS)-HAN (pe numele adevărat Temugin), mare han mongol (1206—1227). întemeietorul unui mare imperiu cu capitala la Karakorum (din 1220). Dispunând de o uriaşă forţă armată, bine organizată şi extrem de mobilă, G. şi principalii săi comandanţi militari au întreprins numeroase războaie de cucerire, încheiate cu importante câştiguri teritoriale: Siberia (1207), China de Nord (1211—1215) şi Asia Centrală (1219—1221). A invadat India (1221) şi Rusia (1223). GENIAL, -Ă (< fr., it.) adj. Care are geniu (I, 1), de geniu. GENIALITATE (< it., germ.; genial) s. f. însuşirea de a fi genial. GENIL [henjl], râu în S Spaniei, afl. stg. al fl. Guadalquivir, în aval de Côrdoba; 358 km. Izv. din masivul Sierra Nevada, de sub vf. Mulhacén, de la 2 900 m alt. Trece prin Granada şi Écija. GENITAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Referitor la procreare şi la glandele de reproducere. ^ Aparat g. = ansamblu de organe care îndeplinesc funcţia de reproducere la animal şi ia om. Glande genitale = ansamblul glandelor care asigură reproducerea (ex. ovar, testicul); gonade. GENITIV (< fr., lat.) s. n. (LINGV.) Caz al declinării cu funcţia sintactică fundamentală de atribut (uneori nume predicativ, complement direct sau circumstanţial) care exprimă apartenenţa, posesiunea etc.; răspunde la întrebarea ,,a(l) cui“. în limba română este cerut şi de unele prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale. GENITIVAL, -Ă (< genitiv) adj. (Despre cuvinte, părţi de propoziţie, construcţii) Care se află în cazul genitiv sau are valoare de genitiv; referitor la acest caz. <> Articol g. = articol posesiv. GENITOR, -OARE (< fr., lat.) s. m. şi f. Fiecare dintre organismele parentale deosebite genotipic între ele, care, prin încrucişare, dau naştere unui nou individ. GENIU (< fr., lat.) s. n. I. 1. Aptitudine naturală a spiritului care se concretizează în realizarea unor creaţii de mare originalitate, de excepţională valoare, de însemnătate epocală; persoană astfel dotată. ^ Loc. De geniu = genial. 2. înclinaţie, dispoziţie naturală; fire, natură proprie à unei fiinţe, gen, caracter specific. II. (MITOL.) Divinitate protectoare a unei familii; duh sau spirit protector; demon. III. (MILIT.) Trupe de g. = trupe specializate în executarea unor lucrări cu caracter tehnic ca: poduri, fortificaţii, drumuri etc., necesare desfăşurării acţiunilor militare. GENK [hencj, oraş în NE Belgiei (Limbourg); 61,2 mii loc. (1989). Nod de comunicaţii. Expl. de huilă şi gaze naturale. Siderurgie (oţeluri inoxidabile); montaj de automobile; ind. chimică; confecţii. GENNADIUS II (Georgios Scolarlos) (pe numele adevărat Giorgio Curtesi) (1405—1472), primul patriarh al Con-stantinopolului (1453—1459) după căderea cetăţii sub otomani. Ostil (la Conci-liul ecumenic de la Ferrara-Florenţa) unirii cu biserica Romei, a criticat cu asprime în opera sa poziţia papalităţii privind Filioque. GENOCjD (< fr. {i>; {s> gr. genos „neam" + lat. -cido „a omorî") s. n. (DR.) Infracţiune săvârşită în scopul de a distruge deliberat şi sistematic, în întregime sau în parte, o colectivitate sau un grup naţional, rasial, religios sau politic şi care constă în: uciderea membrilor colectivităţii sau • grupului, vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a acestora, supunerea la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică, luarea de măsuri pentru împiedicarea naşterilor, transferarea forţată a copiilor aparţinând colectivităţii sau grupului în altă colectivitate sau în alt grup (ex. masacrarea unor populaţii din colonii, a armenilor de către turci la începutul primului război mondial, exterminarea de către nazişti a unei părţi a populaţiei din teritoriile ocupate în timpul celui de-al doilea război mondial). în 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de g., care a intrat în vigoare în ian. 1951. GENOL (< fr.) s. n. Substanţă chimică organică din clasa aminofenolilor, folosită ca developator fotografic; metol. GENOM (< fr. {i}) s. n. (GENET.) 1. Grup de cromozomi, diferiţi genetic, care formează o unitate. în celulele somatice ale organismelor diploide (2 n) se găsec două genomuri, iar în gârneţi (n) unul singur. 2. Totalitatea genelor prezente în setul haploid de cromozomi. GENOTjP (< fr. {i}; {s> gr. genos „neam" + typos „caracter") s. n. (GENET.) Constituţia ereditară a unui organism, reprezentată de totalitatea fondului de gene caracteristic speciei sau populaţiei; suma acestor gene. GENOVA 1. Golf al M. Ligurice pe ţărmul de NV al Italiei, între Imperia şi La Spezia, pe o lungime de 145 km, care pătrunde în uscat pe 30 km. Ad. max.: 1 500 m. Ţărmuri stâncoase abrupte. Salinitate: 36,5s. 2. Oraş în NV Italiei (Liguria), cel mai mare port al ţării (42,7 mil. t trafic, 1990), situat în golful cu acelaşi nume; 805 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Siderurgie; constr. navale, de locomotive şi tractoare; rafinării de petrol; uzine de îngrăşăminte chimice; fabrici textile şi aiim. Import de cărbune, petrol, fier, bumbac, lemn şi cereale. Turism. Universitate (1471). Academia de beile-arte (1751), Institutul de muzică „Verdi". Muzeu de artă orientală. Monumente: catedrala San Lorenzo (sec. 12—16), palatele San Giorgio (sec. 13—16), Doria (sec. 16, azi reşedinţă prezidenţială), Bianco (sec. 17—18). Cunoscut din Antichitate (Genua), oraşul şi-a impus în sec. 13 supremaţia comercială în bazinul de E al M. Mediterane. G. s-a aflat în conflict cu Veneţia pentru supremaţia maritimă. Prin factoriile Genova. Catedrala San Lorenzo GENOVEVA 428 comerciale întemeiate pe ţărmurile Mării Negre (Caffa, Sudak, Chilia ş.a.), negustorii genovezi au avut un rol important în dezvoltarea relaţiilor de schimb în aceste regiuni. Cucerit de francezi (1796), a fost transformat în Republica Ligurică (1797), iar în 1805 alipit la Franţa. în 1815 a intrat în componenţa Regatului Sardinia. între 10 apr. şi 19 mai 1922 aici a avut loc o conferinţă internaţională la care s-au discutat reconstrucţia economică postbelică a ţărilor din centrul şi estul Europei şi căile de îmbunătăţire a relaţiilor cu Rusia sovietică. GENOVEVA (GENEVIÈVE), Sf. ~ (c. 422—c. 502), protectoare a Parisului. A salvat oraşul de invazia hunilor (451). Moaştele ei se află la Saint-Etiènne-du-Mont. GENOVEVA DE BRABANT, carte populară de origine germanică al cărei personaj principal (Genoveva, fiica ducelui de Brabant) a cgnstituit subiectul unei legende din sec. 13f Modelul a fost prelucrat îndeosebi de scriitorii romantici (L. Tieck, F. Hebbel), iar în muzică de R. Schumann. în literatura română a servit ca izvor de inspiraţie lui M. Sa-doveanu („Măria-Sa Puiul Pădurii"). GENSCHER [ghenşar], Hans-Dietrich (n. 1927), om politic german. Preşedinte al Partidului Liberal Democrat (1974— 1992). Vicecancelar federal şi ministru de Externe (1974—1992). Unul dintre artizanii reunificării Germaniei şi al ideii Europei Unite. GENSERIC, rege al vandalilor (428— 477). întemeietorul Regatului vandal din N Africii (429). A cucerit şi jefuit Roma (455). Gentile da Fabriano: „Adoraţia magilor" (detaliu) GENT [hentj, (GAND [gă]), oraş în NV Belgiei, al treilea port al ţării (24,4 mil. t trafic, 1990), situat la joncţiunea canalului Leie cu fl. Schelde; 230,2 mii loc. (1992). Nod de comunicaţii. Important centru bancar şi comercial. Ind. textilă cu veche tradiţie (fire şi ţesături de bumbac, in, iută şi cânepă), electrotehnică, constr. de maşini (montaj de automobile) şi utilaj textil, petrochimie, hârtie, prelucr. lemnului. Metalurgie. Floricultură. Universitate (1817). Castelul Gravensteen (sec. 9—12), catedrală (sec. 12—14), care adăposteşte celebrul poliptic „Mielul mistic" pictat de fraţii Van Eyck, clădirea „Stapelhuis" (sec. 12). Primăria (sec. 14—16). Muzeu de arte frumoase. Amintit documentar în sec. 7. în sec. 11—12, G., devenit unul dintre principalele centre ale producţiei de postav din Europa, s-a aflat nemijlocit sub autoritatea conţilor de Flandra, care în sec. 12—13 acordă oraşului mari libertăţi şi privilegii. Ulterior, viaţa oraşului a fost marcată de importante mişcări social-politice (răscoala din Flandra, 1323—1328, răscoala condusă de J. van Artevelde şi răscoala din G., 1539—1540). în timpul Revoluţiei din Ţările de Jos, G. a fost ocupat de trupele spaniole. La 8 nov. 1576, se semnează Pacificarea de la G., prin care se prevedea unirea provinciilor din S şi N în lupta împotriva Spaniei. în 1794, G. a fost anexat de Franţa, iar din 1830 a revenit Belgiei. în sec. 19, a devenit unui dintre cele mai importante centre ale industriei textile. GENTIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Amabil, politicos, curtenitor. GENTILE, Giovanni (1875-1944), filozof, pedagog şi om politic italian. Prof. univ. la Pisa şi Roma. Creator al unui sistem filozofic neohegelian numit „idealism actual" sau „actualism" („Teoria spiritului ca act pur"). A militat pentru reforma învăţământului italian, fiind ministru al Educaţiei Publice în timpul lui Mussolini („Reforma educaţiei"). A condus lucrările de elaborare a „Enciclopediei Treccani". GENTILE DA FABRIANO (Niccolo dl Giovanni di Massio, zis ~) (c. 1370— 1427), pictor italian. Reprezentant al epocii de tranziţie de la gotic la arta Renaşterii. Pictura lui se remarcă prin graţia atitudinilor, fineţea şi prospeţimea culorilor („Adoraţia magilor", „încoronarea Măriei"). GENTILESCHI, Orazio (Orazio Lomi, zis ~) (c. 1563—1638), pictor italian. Influenţat de Caravaggio, pe care îl interpretează cu multă independenţă („Cântăreaţa din lăută"). Gent. Vedere de pe canalul Leie 429 GEOFITĂ GENTILEŢE (< it.) s. f. Atitudine, comportare, faptă de om gentil; amabilitate. GENTILI.C, -Ă (< lat. gentilicus) adj. Care aparţine gintei, privitor la gintă. GENTILOM (după fr. gentilhomme) s. m. (în Ev. Med. în apusul Europei) Denumire dată membrilor aristocraţiei; p. ext. om cu comportări alese. GENTLEMAN (cuv. engl.) [gentlman] s. m. Bărbat cu maniere distinse şi care în toate cazurile se comportă cu tact şi eleganţă. GENTLEMEN’S AGREEMENT [gentl-mans ^griimant] (expr. engl.) 1. Acord internaţional, verbal sau scris, bi- sau multilateral între reprezentanţii unor state, fără efect juridic imediat, dar care exprimă, în general, intenţiile partenerilor. 2. Compromis între persoane sau grupări până atunci adversare. GENTZ, Friedrich von (1764-1832), om politic, economist şi diplomat german. Principalul exponent al romantismului economic german. Consilierul lui Metternich, a luat parte la marile congrese europene de la Viena (1814— 1815), Troppau (1820), Laibach (1821). A întreţinut corespondenţă diplomatică cu domnitorii Ţărilor Române („Scrisori inedite ale cavalerului G. către domnitorii Valahiei"). GENŢI ANACEE (< fr.; is) lat. gentiana „genţiană") s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, în general erbacee, cu frunze simple, opuse sau alterne, flori solitare sau grupate în raceme, cu corola gamopetală şi cu fructe-cap-sule. Sunt plante entomofile, bogate în substanţe amare (ex. ghinţura). GENŢIANĂ (< fr., lat.) s. f. Nume generic dat speciilor de plante erbacee din genul Gentiana, familia genţianacee-lor, cu flori mari, decorative, albastre şi galbene. Cresc în zona montană. Gentiana lutea (ghinţura) este o importantă plantă medicinală, ocrotită, cu flori galbene, înaltă de peste 1 m. Friedrich von Gentz GENUCLA, aşezare dacă. Reşedinţa regelui get Zyraxes. Situată în Do-brogea, dar nelocalizată încă. GENUFLEXIUNE (< fr., lat. m.) s. f. Exerciţiu de cultură fizică constând în lăsarea în jos a corpului prin îndoirea genunchilor până la limita lor articulară. GENUIN, -Ă (< lat. genuinus) adj. (Livr.) Natural, veritabil, pur. GENUNCHI (lat. genuc(u)lum) s. m. 1. (ANAT.) Parte a membrului inferior, cuprinzând regiunea articulaţiei femurului cu tibia. 2. Mecanism format din două bare articulate între ele la un capăt, legat de un mecanism bielă—manivelă; este folosit la concasoare, prese cu g. GENUNCHIERĂ (< genunchi) s. f. Articol din piele, bumbac sau elastic, folosit pentru protecţia genunchilor. GENUNE (lat. *gyro,-onis) s. f. Prăpastie, abis, hău. GEO- (< fr.) Element de compunere însemnând „(referitor la) Pământ'4, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. GEOAGIU, com. în jud. Hunedoara; 6 252 loc. (1995). Expl. de calcar şi travertin. Centru pomicol. Staţie de c.f. Muzeul memorial „A. Vlaicu". Aşezare geto-dacă, apoi romană (Germisara). în 1507 devine, pentru o vreme, feudă a domnului Ţării Româneşti. Mănăstire (sfârşitul sec. 15 şi începutul sec. 16), incendiată în 1761 din ordinul generalului austriac Buccow (iar curtea arsă de răsculaţi în 1784). GEOAGIU-BĂl, sat în com. Geoagiu, jud. Hunedoara; staţiune balneoclimaterică cu izvoare minerale bicarbonatate, calcice, magneziene, mezotermale (29— 31,5°C), hipotone recomandate în tratamentul afecţiunilor digestive, hepatice etc. GEOBOTANICĂ (< fr. {i}) s. f. Disci-plină a biogeografiei care studiază învelişul vegetal din punct de vedere al componenţei şi al legilor care acţionează în cadrul asociaţiilor vegetale, stabilind arealele pe care le ocupă diversele plante sau grupe de plante pe suprafaţa Pământului. V. fitogeografie. GEOCARPJE (< fr. {i}; {s> geo- + gr. karpos ,,fruct“) s. f. Fenomenul prin care unele plante, după fecundaţie, îşi afundă floarea în pământ, unde se dezvoltă fructele (ex. aluna de pământ). GEOCÇNTR1C, -Ă (< fr. {i>; {s> geo-+ lat. centrum „centru") adj. Care are Pământul drept centru. Sistemul g. = concepţie potrivit căreia Pământul, considerat imobil, s-ar afla în centrul Universului, iar Soarele, planetele şi stelele s-ar roti în jurul lui; a fost conceput de Ptolemeu, în sec. 2. GEOCENTRISM (< fr.) s. n. Concepţie care admite sistemul geocentric. GEOCHIMIE (< fr. {i}) s. f. Ştiinţă care studiază distribuţia şi migraţia elementelor chimice care intră în componenţa scoarţei Pământului. Pe baza acestor studii, s-au elaborat metode de prospecţiune geochimică folosite pentru determinarea zăcămintelor de substanţe minerale utile. GEOCRIOLOGIE (< fr.) s. f. Disciplină a geografiei fizice care studiază zonele de îngheţ periodic sau peren al solurilor şi rocilor, precum şi starea şi proprietăţile lor fizice, geologice, hidro-geologice şi geomorfologice. GEOCRONOLOGIE s. f. Parte a geologiei istorice care reconstituie succesiunea şi durata fenomenelor geologice; se bazează pe stabilirea vârstei geologice (relative sau absolute) a formaţiilor geologice şi, în funcţie de acestea, elaborează scări ale timpului geologic. GEODĂ (< fr.; {s> gr. geodes „ca pământul") s. f. Agregat de minerale depuse zonal în cavităţile rocilor, începând de la periferia golurilor spre centru. Partea interioară a g. este frecvent căptuşită cu cristale, stalactite etc. GEODEZIC, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine geodeziei, privitor la geodezie. Punct g. = loc pe suprafaţa terestră precis stabilit prin coordonate geografice şi care constituie baza pentru noi măsurători. Linie g. = curbă a unei suprafeţe pe care distanţa dintre două puncte este mai scurtă decât pe oricare altă curbă care trece prin aceleaşi puncte. Triunghi g. = triunghi ale cărui vârfuri sunt puncte geodezice. GEODEZIE (< fr.; {s> geo- + gr. daiein „a împărţi") s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul formei şi al dimensiunilor Pământului, cu tehnica măsurării şi reprezentării cartografice sau numerice a suprafeţei Pământului pe porţiuni determinate. GEOFFREY of MONMOUTH [djefri 3V mpnmaue] (1100—1154), episcop şi cronicar englez. A cules vechile legende despre regele Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde, pe care le-a inclus în „Istoria regilor Britanniei", redactată în latină. GEOFFROY SAINT-HILAIRE [jofrua sët-ile:r], Étienne (1772—1844), zoolog şi anatomist francez. Precursor al evoluţionismului. A susţinut ideea unităţii de structură a corpului animalelor, pe care le considera înrudite. în 1793 a întemeiat menajeria de la Jardin des Plantes din Paris. GEOFjTĂ (< fr. {i}; {s> geo- + gr. phyton „plantă") adj., s. f. (Plantă) care GEOFIZICĂ 430 în perioada repausului vegetativ (în timpul iernii) îşi continuă viaţa numai prin organe subpământene, ca rizomi, bulbi, tuberculi, din care se dezvoltă anual părţile aeriene. GEOFIZICĂ (< fr. ffl) s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul proprietăţilor şi al fenomenelor fizice ale Pământului, precum şi cu cei al legăturilor lor cu structura acestuia, folosind legile fundamentale şi metodele de investigaţie ale fizicii şi geologiei. G. cuprinde: mag-netometria, radiometria, seismologia, geotermia. ^ G. aplicată include: prospecţiunile geofizice şi g. industrială sau carotajul g. Observaţiile geofizice se efectuează atât pe uscat, cât şi pe fundul mărilor şi oceanelor. GEOFON (< fr. {i>; {s> geo- + gr. phone „sunet") s. n. Aparat simplu, construit după principiul seismografului; recepţionează undele sonore ce se propagă în stratele superficiale ale scoarţei terestre. Utilizat în prospecţiunile geofizice, la cercetarea manifestării presiunii miniere şi la lucrările de salvare minieră. GEOFOTOGRAMMETRIE (< fr.) s. f. Metodă a fotogrammetriei, care măsoară, determină numeric şi reprezintă grafic sau fotografic porţiuni din suprafaţa terestră pe baza fotogramelor terestre obţinute cu fototeodolitul, în vederea întocmirii de planuri şi hărţi ale zonelor puternic accidentate. GEOGENJE (< fr. {i>; {s> geo- + gr. genos „naştere") s. f. Parte a cos-mogoniei şi geologiei care se ocupă cu studiul originii Pământului. GEOGRAFIE (< fr.; {s} geo- + gr. graphein „a scrie“) s. f. 1. Ştiinţă care are ca obiect de studiu învelişul terestru în mod complex; descrie şi explică aspectele statice şi fenomenele dinamice desfăşurate într-o strânsă interdependenţă cu cele patru învelişuri planetare (atmosferă, litosferă, hidrosferă, biosferă), sub influenţa energiei radiante ce vine de la Soare (calorică, luminoasă), a forţei gravitaţionale (terestre şi universale) şi a forţei Coriolis. Analizează fie interacţiunea elementelor ce compun geosfera externă (g. generală), fie aspectele regionale ale îmbinării acestora (g. regională). Numele de g. a fost folosit pentru prima dată de Eratostene, care i-a dat un sens matematic (definirea şi măsurarea formelor şi dimensiunilor Pământului). în ultimele decenii au apărut subramuri noi: g. socială (studiul populaţiei, al aşezărilor şi al activităţilor sociale; echivalentă cu g. umană în Europa şi g. culturală în S.U.A.), g. resurselor (studiul repartiţiei teritoriale a resurselor de sol şi subsol şi rolul lor în dezvoltarea economică), g. sistematică (abordează geografic Terra prin prezentarea elementelor fizice, bio-tice, economice, istorice etc.), g. aplicată (răspunde unor probleme precise utilizând cercetarea fundamentală) etc. G. fizică studiază învelişul terestru cu cele patru componente ale sale, ca factori şi produse ale întregii planete. Se subdivide în: g. fizică generală, g. atmosferei (climatologia), g. apelor (hidrogeografia), g. formelor de teren (geomorfoiogia), biogeografia (care se împarte la rândul ei în g. plantelor — fitogeografia şi g. animalelor — zoo-geografia), g. solurilor (pedologia). G. economică cercetează, la scară planetară sau regională, învelişul terestru sub aspectul producerii bunurilor necesare întreţinerii şi dezvoltării populaţiei globului, urmărind repartiţia teritorială a producţiei, condiţiile şi particularităţile ei concrete de dezvoltare. > G. istorică (geoistorie) = ramură a g. care reconstituie peisaje trecute, prin urmărirea modificărilor geografice şi a modului cum acestea au contribuit la dezvoltarea istorică a unui anumit teritoriu. G. medicală, studiază influenţa mediului înconjurător asupra sănătăţii omului şi distribuţia bolilor pe Pământ. G. politică, studiază devenirea istorică a hărţii politice a lumii, evoluţia politică a ţărilor în raport cu particularităţile lor geografice şi cu consecinţele acestora asupra structurilor socio-economice. 2. (LINGV.) G. lingvistică = metodă de cercetare, pe baza hărţilor lingvistice, a fenomenelor de limbă, care stabileşte aria de răspândire a acestora. GEOGRAPHOS, mic asteroid (diametru de c. 2 km), care se apropie de Pământ o dată la 15, ani până la c. 9,1 mii. km (mărimea stelară 12); la 27 aug. 1969, a trecut la distanţa minimă. GEOID (< fr. {i}; {s} gr. geoeides „ca Pământul") s. n. Corp geometric delimitat de suprafaţa mărilor şi a oceanelor, prelungit şi sub continente, care reprezintă forma convenţională, teoretică a Pământului, apropiată de aceea a unui elipsoid de revoluţie; serveşte drept suprafaţă de referinţă pentru lucrările de niveiment. GEOIZOTÇRM (< fr. {i}) s. f. Linie care uneşte pe hartă sau profil punctele cu aceeaşi temperatură din scoarţa terestră. G. sunt rare în regiunile muntoase (35—70 m) şi mai dese sub văi (20—25 m); la adâncimi mari tind să devină paralele şi concentrice. Sin. izogeotermă. GEOLOG, -Ă (< fr. {i}) s. m. şi f. Specialist în geologie. GEOLOGIC, -Ă (< fr. (i>) adj. Care aparţine geologiei, privitor la geologie, care se referă la compoziţia, structura şi istoria Pământului. GEOLOGIE (< fr. {i}; {s> geo- + gr. logos „studiu") s. f. Ştiinţă care studiază structura şi compoziţia Pământului şi modul de formare a mineralelor şi rocilor (petrografia); cercetează caracteristicile fizice ale globului terestru (geofizica) şi procesele endogene şi exogene care produc modificări în structura, compoziţia şi relieful acestuia (geodinamica); determină raporturile pe care rocile le au unele faţă de altele în dispunerea lor în scoarţă (tectonică), studiază fazele de dezvoltare a faunei şi florei din trecut (paleontologia); stabileşte succesiunea stadiilor evolutive ale Pământului (g. istorică sau stratigrafia)', se ocupă cu studiul complex al mineralelor (mineralogia), cercetează manifestările vulcanice (vulcanologie); studiază proprietăţile fizico-mecanice ale pământurilor şi modul lor de comportare, ţinând seama de interacţiunea permanentă dintre construcţii şi teren (geotehnică). GEOMAGNETIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Referitor la magnetismul terestru. GEOMAGNETI.SM (< fr. {i}) s. n. Disciplină a geofizicii care se ocupă cu studiul repartiţiei în spaţiu şi al variaţiei în timp ale câmpului geomagnetic. GEOMÇTRIC, -Ă (< fr., gr.) adj. Referitor la geometrie. -0* Loc g. = mulţimea punctelor din plan sau din spaţiu care au o anumită proprietate. GEOMETRIE (< fr.; {s> geo- + gr. metron „măsură") s. f. 1. Ramură a matematicii care studiază formele corpurilor şi rapoartele lor spaţiale. Primele cunoştinţe de g. (documente egiptene şi caldeene) constau în reguli practice pentru, măsurarea ariilor şi volumelor. în sec. 4—3 î.Hr. a apărut şi s-a dezvoltat g. euclidiană, bazată pe sistemul de axiome enunţat de Euclid. Studiile asupra evidenţei şi necesităţii postulatului paralelelor lui Euclid (printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă şi numai una la acea dreaptă) au dus la crearea g. neeuclidiene (sec. 19, Lobacevski, Bolyai), care porneşte de la negarea postulatului amintit. Cercetările asupra compatibilităţii acestor două g. (Klein, Riemann, Hilbert) au arătat că obiectul g. moderne trebuie să-l constituie studiul grupurilor de transformări ale spaţiului (ex. translaţia, rotaţia etc.) şi al proprietăţilor invariante ale punctelor şi figurilor spaţiale faţă de aceste transformări. -O 431 GEORGESCU G. analitică = ramură a g. care studiază proprietăţile figurilor geometrice cu ajutorul calculului algebric. G. descriptivă = ramură a g. care se ocupă cu reprezentarea figurilor spaţiale prin desene executate în plan. G. diferenţială = capitol ai g. care utilizează metodele analizei matematice pentru a studia proprietăţile figurilor geometrice. 2. Structura geometrică a unui sistem tehnic (ex. g. avionului). GEOMETRI.SM (< fr.) s. n. Perioadă (1050—725 Î.Hr.) a artei greceşti definită prin caracterul geometric al decorului ceramic. ♦ Tendinţă în arta sec. 20 care experimentează sistematic puterea expresivă a liniei, a formelor geometrice şi a culorilor plate. GEOMORFOLQGIC, -Ă (< fr. fi» adj. Care aparţine geomorfoiogiei, privitor la geomorfologie. GEOMORFOLOG ! E (< fr.) s. f. Disciplină care studiază geneza şi formele de relief, atât cele care alcătuiesc suprafaţa uscatului, cât şi cele submerse, modul lor de grupare şi răspândire pe suprafaţa Pământului. G. urmăreşte evoluţia reliefului ca rezultat al interacţiunii dintre forţele interne si agenţii exogeni. GEOPOLITICĂ (< germ., fr.) s. f. Doctrină social-politică apărută la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20 (pe baza lucrărilor lui Fr. Ratzet), care, preluând unele teze ale determinismului geografic şi ale antropogeografiei, completate cu altele, specifice neo-malthusianismului, darvinismului social şi rasismului, susţine că politica statelor este determinată, cu precădere, de situarea lor geografică. Adoptată ca doctrină oficială în Germania celui de-al treilea Reich, g., prin conceptul de „spaţiu vital", necesar statelor cu o populaţie foarte densă, a servit ca instrument de justificare a expansionismului şi rasismului. Termenul a fost creat în 1916 de sociologul suedez Rudolf Kjellén. Stefan George GEORGE [djp:d3], numele mai multor regi britanici. Mai importanţi: 1. G. I, rege al Marii Britanii şi Irlandei (1714— 1727), fondatorul dinastiei de Hanovra. 2. G. III, rege al Marii Britanii şi Irlandei (1760—1820); în timpul domniei sale, coloniile engleze din America de Nord şi-au proclamat independenţa (1776). 3. G. V, rege al Marii Britanii, Irlandei de Nord şi împărat a! Indiei (1910—1936) din dinastia Saxa-Coburg-Gotha, care, din 1917, îşi schimbă numele în dinastia de Windsor; domnia sa a fost marcată de participarea Marii Britanii la primul război mondial. 4. G. VI, rege al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (1936—1952) şi împărat al Indiei (1936—1948), în timpul căruia ţara a participat la cel de-al doilea război mondial. GEORGE, numele a doi regi greci: G. I (1863—1913), fondatorul dinastiei de Glücksburg, fiul regelui Christian IX al Danemarcii. Desemnat rege de către cele trei puteri protectoare ale Greciei: Marea Britanie, Franţa, Rusia; a promovat o politică expansionistă. în timpul său s-au pus bazele instituţiilor moderne ale statului constituţional. G. II (1922— 1923, 1935-1947). Fiul lui Constantin I, silit de o juntă militară să abdice în 1923. Revine în 1935. După invazia germană (1941) se refugiază în Creta, apoi la Cairo şi Londra. Se reîntoarce după referendumul din sept. 1946. GEORGE, Alexandru (pseud. lui Al. Georgescu) (n. 1930, Bucureşti), scriitor român. Interpretări critice, eseistică pe teme literare şi morale („Marele Alpha", „Semne şi repere", „La sfârşitul lecturii") şi romane care retrăiesc experienţele autobiografice dintr-o perspectivă intelectuală („Caiet pentru...", „Dimineaţa devreme", „Seara târziu"). Traduceri. GEORGE [gheorga], Stefan (1868— 1933), poet german. Influenţat de simbolismul francez, a introdus în Germania teoria „artei pentru artă". în 1933 a plecat în exil în Elveţia, unde a şi murit. A orientat poezia spre vis şi simbol, dăruindu-i o demnitate şi o puritate sacerdotală. Versuri lapidare în spirit elenistic şi catolic medieval („Imnuri", „Algabal", „Anul sufletului", „Covorul vieţii", „Al şaptelea cerc"). Traduceri. GEORGE, Tudor (pseud. lui Tudor Georgescu) (1926—1992, n. Ulmeni, jud. Călăraşi), poet român. Lirism boem şi calofil, în tipare prozodice clasice, îndeosebi în baladă şi sonet („Balade singaporene", „Catehismul iubirii", „Turmele soarelui", „Patriarhale şi exotice", „Scarabeul sacru"). GEORGE ENESCU, com. în jud. Botoşani; 3 629 loc. (1995). Muzeul memorial „G. Enescu". Până în 1955 George i rege al Greciei George III rege al Marii Britanii şi Irlandei de Nord George VI rege al Marii Britanii şi Irlandei de Nord s-a numit Liveni-Vârnav. Reşed. com. este satul Du me ni. GEORGESCU, Constantin C. (1898—1968, n. Ploieşti), botanist român. M. coresp. al Acad. (1948). Cercetări în domeniul sistematicii şi morfologiei plantelor, fitopatologiei şi dendro-logiei. GEORGESCU, Corneliu Dan (n. 1938, Craiova), compozitor şi muzicolog român. în creaţia sa simfonică (ciclul Dansuri l—IV) şi de cameră valorifică, într-o viziune contemporană, valenţele esenţiale ale folclorului. GEORGESCU 432 George Georgescu Jean Georgescu Valentin Georgescu Nicholas Georgescu-Roegen GEORGESCU, Dumitru C. (1904-1974, n. Strehaia), demograf, statistician şi medic oncolog român. Membru al Şcolii Sociologice Monografice de la Bucureşti. Monografii („Demografia şi igiena populaţiei în Drăguş"). Contribuţii la elaborarea lucrării „60 de sate româneşti" şi a „Enciclopediei României". GEORGESCU, George (1887-1964, n. Sulina), dirijor român. M. coresp. al Acad. (1963). Elev al lui A. Nikisch şi R. Strauss. Director al Operei Române şi (din 1920), timp de peste patru decenii, al Filarmonicii din Bucureşti. Stil dinamic şi expresiv. Remarcabile interpretări din Enescu, Beethoven, Brahms, R. Strauss, Wagner. GEORGESCU, Haralamb (1908-1977), arhitect român. Stabilit în S.U.A. (1947). Prof. la universităţile din Bucureşti şi Lincoln (Nebraska). Lucrări în stil modern (Vila Hurmuzescu din Mangalia) sau amintind de monumentele din N Moldovei (bisericile Sf. Maria din Cleveland şi Sf. Gheorghe din Détroit). GEORGESCU, Ion (1856-1898, n. Bucureşti), sculptor şi desenator român. Elev al lui Karl Storck. Prof. la Şcoala de Arte Frumoase, a avut ca elevi pe Fr. Storck şi D. Mirea. Viziune clasicistă („Izvorul", „Aruncătorul de lance", „Semănătorul") şi realistă, adesea cu accente romantice, în portrete („Mihail Pascaly", „V. Alecsandri", statuia lui Gh. Lazăr din Bucureşti). Statui alegorice („Agricultura" şi „Justiţia", pe faţada Băncii Naţionale a României). GEORGESCU, Jean (1901-1994, n. Bucureşti), regizor român de film. Pionier al cinematografului românesc. Predilecţie pentru genul comic („Milionar pentru o zi", „O noapte furtunoasă", „Visul unei nopţi de iarnă", „Arendaşul român", „Vizita", „Lanţul slăbiciunilor", „Mofturi 1900", „Lanterna cu amintiri", „Pantoful Cenuşăresei"). GEORGESCU, Paul (1923-1989, n. Ţăndărei), critic literar şi scriitor român. Critică („Polivalenţa necesară", „Printre cărţi"). Proză ironică, de o mare inventivitate lingvistică („Revelionul", „Vara baroc", „Solstiţiu tulburat", „Siesta"). GEORGESCU, Remus (n. 1932, Timişoara), dirijor şi compozitor român. Prim-dirijor al Filarmonicii „Banatul" din Timişoara. Predilecţie pentru repertoriul contemporan (numeroase prime audiţii de compoziţii româneşti). Lucrări simfonice („Concert pentru orchestră de coarde"), vocal-simfonice (oratoriul „Cântare străbunilor"), de cameră. GEORGESCU, Teohari (1908-1976, n. Bucureşti), om politic comunist român. Muncitor tipograf. Ca subsecretar de stat (1944—1945) şi ministru de Interne (1945—1952), G. a fost unul dintre principalii organizatori ai instaurării în ţară a unui regim dictatorial de represiune poliţienească. Ca urmare a luptei pentru putere între grupările conduse de Gheorghiu-Dej şi de Ana Pauker şi Vasile Luca, G., care se raliase celei din urmă, a fost învinuit de „deviere de dreapta" şi exclus din partid (1952) împreună cu cei din urmă. închis Ion Georgescu: „Aruncătorul de lance" şi anchetat (1952—1955). Reabilitat de N. Ceauşescu în 1968. GEORGESCU, Valentin Al. (1908— 1995, n. Corabia), istoric român al dreptului şi instituţiilor. Acad. (1992). Prof. univ. la Cernăuţi şi Bucureşti. Contribuţii în istoria dreptului roman şi românesc vechi şi modern şi a instituţiilor medievale („Essai d’une théorie des «leges privatae»", „Legislaţia agrară a Ţării Româneşti [1775—1782]“, în colab., „Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea"). GEORGESCU, Vlad (1937-1988, n. Bucureşti), istoric român. Din 1978, a trăit în exil, ca refugiat politic. Director (din 1983) al departamentului românesc al postului de radio „Europa liberă". Cercetător al culturii iluministe şi al gândirii politice româneşti: „Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române, 1750 — 1831“, „Istoria ideilor politice româneşti (1369—1868)", „Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre". GEORGESCU-DELAFRAS, Petre (1885—1963, n. Bucureşti), tipograf, editor şi scriitor român. Fondator al Editurii Cugetarea. Lucrări de tehnică tipografică. Romane autobiografice sau cu tematică socială („Cum am cucerit viaţa", „întărirea şi ridicarea neamului"). GEORGESCU-ROEGEN, Nicholas (1906—1994, n. Constanţa), economist american de origine română. Stabilit în S.U.A. (1946). Prof. la universităţile din Bucureşti şi Vanderbilt (Tennessee). Studii în domeniile teoriei statistice („Metoda statistică. Elemente de statistică matematică"), al statisticii economice şi teoriei probabilităţilor. Specialist în probleme de economie modernă („Legea entropiei şi procesul economic"). M. de onoare al Acad. Române (1990). G EO RG ESCU-TISTU, Nicolae (1894—1972, n. Coteşti, jud. Vrancea), bibliolog român. Prof. univ. la Bucurdşti. Contribuţii valoroase în domeniul disciplinelor legate de studiul cărţii şi al 433 GEORGIA DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Republici autonome şi Regiunea republicană Suprafaţa (km2) Populaţia (1991) Capitala Abhazia 8 600 534 000 Suhumi Adjaria 3 000 381 500 Batumi Regiunea republicană 54 200 4 549 000 Tbilisi organizării bibliotecilor („Bibliografia literară română", „Vocabular de bibliologie", „Cartea şi bibliotecile"). GEORGETOWN [djo:djtaun], cap. Guyanei, port la Oc. Atlantic; 195 mii ioc. (1985, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Centru comercial activ. Ind. textilă, alim. şi de prelucr. a lemnului şi bauxitei. Export de cafea, cacao, orez, zahăr, diamante şi bauxită. Catedrală anglicană în stil gotic, cea mai mare biserică de lemn din lume (1889— 1892). Universitate. Grădină botanică. Centru ad-tiv al coloniei britanice Guyana (din 1815), G. a devenit capitala statului independent Guyana (din 1966). GEORGETOWN [djoidjtaun] 1. Centru ad-tiv al Arh. Cayman, în ins. Grand Cayman (M. Caraibilor); 13,7 mii loc. (1989). Aeroport. Export de produse agroalimentare. Turism. 2. V. Pinang. GEORGIA, Republica - (Sakartvelos Respublikis), stat în partea sud-vestică a Asiei (în M-ţii Caucaz), cu ieşire la Marea Neagră; 69,7 mii km2; 5,5 mii. loc. (1993). Limba oficială: georgiana. Religia: creştină (ortodocşi 83%), islamică (11%). Cap.: Tbilisi. Oraşe pr.: Kutaisi, Rustavi, Batumi, Suhumi. Are în componenţa sa două rep. autonome: Abhazia şi Adjaria. Se deosebesc trei mari reg. naturale: în N, M-ţii Caucazul Mare (alt. max.: Shara 5 068 m), în partea centrală, Depr. Colhidei (colinară în E), iar în S, M-ţii Caucazul Mic (alt. max.: Ghiamîş 3 724 m). Climă subtropicală în reg. joase şi temperată în rest; precipitaţii bogate în SV (Adjaria, până la 3 000 mm/an). Reţeaua hidrografică (Rioni, Inguri, Kura ş.a.) are un potenţial energetic ridicat (15 000 MW), în parte valorificat. Păduri (40% din terit. ţării, predominant de foioase), vegetaţie subtropicală şi de stepă. Resurse de subsol variate (huilă, min. neferoase, petrol ş.a.) cu rezerve modeste, exceptând min. de mangan (Ciatura fiind un centru renumit pe plan mondial). Ind. diversificată (metalurgie, electrotehnică, autovehicule, îngrăşăminte chimice, textile, băuturi ş.a.), agricultură specializată în culturi de ceai, citrice, viţă de vie; sericicultură. Principalele produse (1990): energie electrică (14,2 miliarde kWh), oţel (1,316 mii. t), maşini-unelte, maşini agricole, îngrăşăminte chimice, mijloace de automatizare, mase plastice (40,1 mii t), fibre sintetice (32,3 mii t), hârtie (28,2 mii t), mobilă, ceramică fină, ţesături (137 mii. m2), tricotaje (60,1 mii. buc.), încălţ. (17,8 mii. perechi), conserve (938 mii. buc.), zahăr (53 mii t), carne (181,9 mii t). Terenurile agricole reprezintă 44,3% din terit. ţării. GEORG! A 434 Se cultivă (mii t, 1991): porumb, grâu (557), sfeclă de zahăr (17,7), floarea-soarelui (10,8), cartofi (226), legume (363). Pomicultură: (636,5 mii t fructe din care 578 mii t citrice). întinse culturi de ceai (458 mii t, 1988). Se cresc (mii. capete, 1990): ovine şi caprine (1,8), bovine (1,4), porcine (1,1). C. f. (1990): 1 570 km. Căi rutiere (1989): 35,1 mii km. Porturi active (Batumi, Suhumi) servesc întreaga reg. transcaucaziană (Georgia, Armenia, Azerbaidjan). Oleoduct: Baku-Batumi. Moneda: maneti. Balanţa comercială deficitară, 75% din importuri (hidrocarburi, lemn, maşini şi utilaje ş.a.) şi 90% din exporturi (ceai, citrice, băuturi ş.a.) revenind ţărilor membre C.S.i. — Istoric. Locuit din timpuri străvechi, pe teritoriul G. s-a format, în partea de apus a acestuia, regatul Colhida (sec. 6 î.Hr.), în partea de răsărit regatul Iberia (Khartlia) (sec. 4—3 î.Hr.); în sec. 1 î.Hr. romanii au supus mai întâi Iberia şi apoi Colhida. în sec. 1 —2 d.Hr., în partea de apus a G. s-a constituit regatul Lazica (Egrisi), care a reuşit, treptat, să supună formaţiunile politice din N Colhidei, punând în sec. 3—4 bazeie unui puternic stat, care în sec. 6 a intrat în stăpânirea Bizanţului. în sec. 3—4 se răspândeşte creştinismul, devenind religie de stat. La începutul sec. 6, regatul Khartlia a fost cucerit de Sasanizi, iar de la începutul sec. 7 a trecut sub autoritatea Bizanţului. De la mijlocul sec. 7 până în sec. 9, o parte însemnată a teritoriului G. (cu excepţia G. apusene) s-a aflat sub dominaţia arabilor. în sec. 8—10, în condiţiile procesului de feudalizare, au apărut principatele: Kakhetia, Eretria, Tao-Klardjetia, regatul Abhazia, emiratul Tbilisi. în a doua jumătate a sec 10— începutul sec. 11, sub regele Bagrat III (975—1014), s-au pus bazele unui puternic stat, care a ajuns la cea mai mare înflorire economică, politică şi culturală sub David III (Constructorul) (1089-1121), Gheorghe III (1156— 1184) şi a fiicei sale, Thamar (1184— 1213). Invazia mongolilor (sec. 13—14), cu consecinţe devastatoare pentru viaţa economică şi socială a ţării, a fost urmată, la sfârşitul sec. 15, de fărâmiţarea G. în mai multe principate şi regate: Khartlia, Kakhetia, Imeretia, care în sec. 16—18 au fost supuse invaziilor pustiitoare din partea Persiei şi Imp. Otoman. în a doua jumătate a sec. 18, prin unirea Khartliei şi a Kakhetiei sub regele Irakli II (1744—1798) s-au pus bazele unui puternic stat în Trans-caucazia; în aceeaşi perioadă, în regatul Imeretia s-a întărit puterea centrală, mai ales în timpul lui Solomon II (1789— 1810). în sec. 19, Rusia a anexat Khartlia şi Kakhetia (1801), Megrelia (1803), Imeretia (1804) şi Abhazia (1810). După Revoluţia din Octombrie, puterea a fost preluată de menşevici, care declară independenţa ţării (26 mai 1918), recunoscută oficial de Rusia Sovietică la 7 mai 1920. La 25 febr. 1921, unităţi ale Armatei Roşii ocupă Tbilisi, înlătură guvernul menşevic şi instaurează puterea sovietelor. G., împreună cu Armenia şi Azerbaidjanul, formează Republica Sovietică Federativă Socialistă Transcaucaziană (mart. 1922), parte constitutivă a U.R.S.S. (dec. 1922); din dec. 1946, G. devine republică unională a U.R.S.S. în 1988— 1989, Abhazia, Regiunea Autonomă a Osetiei de Sud şi R.A. Adjaria manifestă tendinţe de secesiune faţă de G. în dec. 1990, Sovietul Suprem al G. a abolit statutul de regiune autonomă a Osetiei de Sud. La 9 apr. 1991, G. şi-a proclamat unilateral independenţa de stat, iar la alegerile din mai 1991, Zviad Gamsahurdia a fost ales preşedinte al G.; acesta instaurează un regim autoritar, având drept consecinţă declanşarea unui război civil (dec. 1991—ian. 1992). La 6 ian. 1992, Z. Gamsahurdia fuge din ţară, iar la 10 mart. 1992 E. Şevardnadze este desemnat preşedinte al Consiliului de Stat (ales la 11 oct. 1992). în condiţiile războiului împotriva Abhaziei secesioniste şi ale tentativei lui Z. Gamsahurdia de a redobândi puterea, se adânceşte criza economică şi politică a ţării. în 1993, G. aderă la Comunitatea Statelor Independente. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de Consiliul Suprem (Sovietul Suprem), iar cea executivă de Consiliul Politic Consultativ şi de Consiliul de Miniştri. GEORGIA [djordja], stat în SE S.U.A.; 152,6 mii km?; 6,917 mii. loc. (1993). Centru ad-tiv: Atlanta. Porumb, bumbac, tutun, arahide. Legumicultură. Creşterea intensivă a animalelor. Expl. de bauxită. Ind. chimică, textilă, a hârtiei şi celulozei. GEORGIADE, Constantin (1898— 1991, n. Brăila), psiholog român. Lucrări în domeniul psihofiziologiei, psihologiei copilului şi al celei patologice („Psihologia gândirii copilului", „Probleme şi idei noi în psihologie"). GEORGIA DE SUD (SOUTH GEORGIA), ins. în S Oc. Atlantic, la 1 800 km E de Ţara de Foc, dependentă de Marea Britanie (din 1985); 3,6 mii km2. Staţiune de supraveghere antarctică a Serviciului britanic. Singura aşezare: Grytviken. Ţărmuri crestate cu fiorduri. Relief muntos. Alt. max.: 2 934 m (vf. Paget). Climă subantarctică oceanică. Floră şi faună subpolară. Bază pentru vânătoare de balene (până în 1966). GEORGIAN, -Ă (< Georgia) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe terit. Georgiei. Mai trăiesc în Azerbaidjan, Turcia şi Iran; ei îşi spun kartveli. + Persoană care aparţine acestui popor sau este originară din Georgia. 2. Adj. Care aparţine Georgiei sau se referă ia georgieni. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de georgieni; una din vechile limbi de cultură scrisă, cea mai importantă limbă caucaziană. GEORGIAN (< Georgia), seria inferioară a Cambrianului, caracterizată, paleontologic, prin trilobiţi, arheociate, brahiopode, celenterate şi, petrografic, prin argile plastice glauconitice. GEOSFÇR (< fr. {i}) s. f. Pătură constitutivă a globului pământesc. Concentrice în raport cu centrul Pământului, au compoziţia chimică uniformă şi forma apropiată de cea geometrică ideală a unei sfere. Se disting următoarele g. din profunzime spre suprafaţă: nucleul central, mantaua, litosfera, hidrosfera, atmosfera şi biosfera. GEOSINCLINAL (< fr. {i» s. n. Regiune depresionară, alungită şi întinsă a scoarţei terestre, cu dimensiuni până la zeci sau sute de km, caracterizată printr-o intensă mobilitate tectonică; a suferit în decursul timpului geologic o scufundare însoţită de mişcări puternice de cutare şi fracturare, de magnetism şi de o deosebită dezvoltare a metamor-fismuiui. în g. se acumulează depozite sedimentare de grosimi mari şi, sub acţiunea predominantă a mişcărilor verticale negative sau pozitive, se produce divizarea regiunii în zone scufundate (fose) şi ridicate (geanticlinale). GEOSTAŢIONAR, -Ă (< fr., engl.) adj. (Despre sateliţi artificiali) Care are perioada de revoluţie în jurul Pământului de 23 h 56 min 4,1 s, încât pare că staţionează deasupra aceluiaşi punct de pe glob. V. satelit (2), staţionar. GEOTECTQNICĂ (< germ.) s. f. Disciplină geologică ce studiază structura scoarţei terestre şi cauzele mişcărilor şi deformărilor acesteia; tectonică (2). G. teoretică (sau generală), studiază procesele dezvoltării tectonice a scoarţei terestre în ansamblu. G. regională, 435 GÉRICAULT Richard Gere studiază structura geologică a scoarţei terestre a anumitor teritorii, a unei anumite regiuni. GEOTÇHNIC (< fr.) s. f. Geologie tehnică. GEOTERMAL, -Ă (< (r.) adj. (Despre ape subterane) Care sunt fierbinţi, care dau apă caldă. GEOTÇRMIC, -Ă (< fr. ffl) adj. 1. Care conţine căldura internă a scoarţei Pământului. 2. Treaptă g. = distanţa, exprimată în metri, cu care trebuie să se coboare pe verticală în adâncul Pământului pentru a constata o creştere a temperaturii cu 1°C; t.g. variază între 5 şi 150 m, fiind în medie de 33 m în Europa şi 40 m în America. ♦ Gradient g. = mărime care indică creşterea medie a temperaturii în interiorul Pământului pentru fiecare 100 m cu 1°C. GEOTERMIE (< fr. {i>; {s> geo- + gr. thermos ,,cald“) s. f. 1 Căldura internă a Pământului. 2. Disciplină a geofizicii care studiază regimul termic al Pământului şi dependenţa acestuia de structura, compoziţia şi diferitele procese geologice din scoarţa terestră. GEOTERMOMETRJE (< fr.) s. f. Metodă geofizică de prospecţiune bazată pe observarea anomaliilor treptei geoter-mice în găuri de sondă, aproape de suprafaţă, şi pe determinarea variaţiei laterale de temperatură. GEOTROPjSM (< fr. {i}) s. n. (BOT.) Creştere orientată a plantelor sau a părţilor de plantă sub influenţa forţei gravitaţionale. G. este pozitiv în cazul tulpinii. GEPIZI (< fr., lat.) s. m. pl. Populaţie de neam germanic, care, migrând dinspre NE Europei, s-a aşezat în sec. 3 în N şi V Daciei, precum şi în Panonia; după înfrângere.a lor de către longobarzi şi avari (567), nu mai sunt menţionaţi în istorie. GER (lat. gelu) s. n. Frig (foarte) mare (mai ales în timpul iernii). GERA (< fr.) vb. I A administra, a gestiona. GERA [ghera], oraş în E Germaniei (Turingia), pe Elster; 126,5 mii loc. (1992). Nod de comunicaţii. Ind. textilă, constr. de maşini, electrotehnică, chimică, a faianţei, alim. (tutun). Prod. de instrumente muzicale. Monumente arhitectonice (sec. 13—18). GÉRALDY [jeraidi], Paul (pseud. lui Paul Le Fèvre) (1885—1983), scriitor francez. Versuri de factură intimistă („Tu şi eu"), teatru („Nunta de argint"), amintiri („Caietele unui dramaturg"). GERANIACEE {< fr.; {s> gr. geranion „muşcată") s. f. pl. Familie de plante erbacee, dicotiledonate, entomofile, cu frunze opuse (rar alterne), de obicei palmat-lobate sau penate, adesea acoperite cu peri glandulari, cu flori viu colorate, dispuse în inflorescenţe sau câte una sau două la subsuoara frunzelor, şi fructe capsule, cu rostru lung (ex. muşcata, ciocul berzei). GERANIQL (< fr. {i}) s. n. Alcool primar cu două duble legături în moleculă, component principal al uleiului de trandafir, de muşcată etc. Este întrebuinţat în parfumerie, în cosmetică etc. GERANIUM (< fr. {i>; {s> gr. geranion „muşcată") s. n. Ulei de ~ = ulei eteric obţinut din unele plante din familia geraniacee, cu miros de trandafir, utilizat în parfumerie şi în cosmetică. GERANT (< fr.) s. m. Persoană fizică sau juridică căreia i-a fost încredinţată administrarea unei afaceri, a unei întreprinderi etc. GERAR (< ghen[u]ar înv., dupa ger) s. m. (Pop.) Ianuarie. François Gérard: „Amor şi Psyché" GÉRARD [jera:r], François, baron (1770—1837), pictor francez. Elev al lui L. David. Scene istorice („Bătălia de la Austeriitz"), mitologice („Amor şi Psyché") şi portrete („Doamna Récamier" „Talleyrand") de orientare neoclasică. Prin lirismul său anunţă romantismul. GERAT (< fr.) s. m. Persoană fizică sau juridică care beneficiază de serviciile unui gerant. GERE [giar], Richard (n. 1949), actor american de film. A întruchipat tipuri ca: desperado-ul singuratic, produs al anilor de după război, rockerul sexy etc. („Un gigolo american", „Yankeii", „Ofiţer şi gentleman", „Cu sufletul la gură", „Frumuşica"), evoluând apoi spre roluri de factură dramatică („Sommersby", „Mr. Jones"). GEREMEK, Bronistaw (n. 1932), istoric şi om politic polonez. Prof. univ. la Paris. Unul dintre liderii sindicatului „Solidaritatea". Contribuţii în domeniu! istoriei medievale („Puterea sau Mila", „Europa săracilor din Evul Mediu până în zilele noastre", „Marginalizaţii parizieni în sec. XIV-XV"). GERIATRIE (< fr.; {s> gr. geras „bătrâneţe" + iatreia „tratament") s. f. Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul bolilor bătrâneţii şi ale senilităţii, cu tratamentul şi prevenirea lor. GÉRICAULT [jerico}, Théodore (1791—1824), pictor francez. Unul dintre iniţiatorii romantismului. Tablouri dominate de un puternic suflu dramatic, cu viguroase contraste de umbră şi de lumină, reprezentând evenimente contemporane („Pluta Meduzei"), lucrări Théodore Géricault: „Ofiţer de vânători din garda imperială şarjând" GER1LĂ 436 pline de mişcare („Cursele de cai de la Epsom“, „Ofiţer de vânători din garda imperială şarjând"), peisaje. GERILĂ v. însoţitori năzdrăvani. GERLACH [gherlah], Walther (1889-1979), fizician german. Prof. univ. la Tübingen, Gôttingen, Frankfurt am Main şi München. Cercetări în domeniile mecanicii cuantice, magnetismului. împreună cu O. Stern, a efectuat (1922) o serie de experienţe care au confirmat cuantificarea spaţială a. momentului magnetic al atomului. GERLACHE DE GOMERY [jeriaş-dagomrj], Adrien Victor Joseph, baron de ~ (1866—1934), explorator belgian. A cercetat cu nava Belgica, împreună cu E. Racoviţă, Ţara lui Graham (1897—1899), a întreprins călătorii în Groenlanda (1905), în mările Barents şi Kara (1907), în mările Barents şi Groenlandei (1909). Strâmtoarea dintre Ţara Graham şi Arh Palmer îi poartă numele. Walther Gerlach GERLACHOVKA [gherlahovca], cel mai înalt vf. din Carpaţi (Tatra înaltă), situat pe terit. Slovaciei Alt.: 2 655 m. Urme glaciare. Important obiectiv turistic. GERMAN, -Ă (< lat. Germanus) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Denumire generală a unor popoare indo-europene (goţii, vandalii, francii, longobarzii, burgunzii, anglii, saxonii etc.) care au locuit în Antichitate în centrul, V şi E Europei ori au migrat dinspre E şi NE sub presiunea hunilor şi avaritor. ♦ Persoană aparţinând uneia dintre aceste populaţii. 2. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Germaniei. Mai trăiesc în S.U.A., Canada, Austria, Elveţia, Rusia, Kazahstan, Ţările Baltice, Brazilia şi România. De religie protestantă şi catolică. 3. Adj. Care aparţine Germaniei sau populaţiei ei, privitor la Germania sau la populaţia ei. Arta g. = artă dezvoltată pe teritoriul Germaniei şi Austriei. începutul arhitecturii în piatră este marcat de Capela Palatină din Aachen (sec. 8). Romanicul este ilustrat de catedralele din Speyer, Worms, Mainz, Viena, goticul, de catedralele din Bamberg, Naumburg, Kôln, iar spiritul Renaşterii italiene numai în construcţia câtorva palate (Heidelberg). Un moment reprezentativ îl constituie barocul germanic din sec. 18, reprezentat de palate şi biserici construite de arhitecţii Fischer von Erlach, fraţii C. D. şi E. Q. Asam, M. D. Pôppelmann etc. Neoclasicismul este reprezentat prin K. F. Schinkel, C. G. Langhans, Leo von Klenze. Sec. 19 cunoaşte şi o revenire la vechile stiluri, iar la sfârşitul său se manifestă tendinţele Jugendstil-ului. Caracteristic sec. 20 este încercarea artiştilor de la Deutscher Werkbund de a crea o arhitectură funcţională, direcţie continuată la Bauhaus. Sculptura medievală este bogat reprezentată, atât de cea romanică (la catedrala din Hildesheim) cât, mai ales, de cea gotică (la catedralele din Bamberg, Naumburg), în care se cristalizează trăsături specifice, continuate de sculptura din epoca Renaşterii prin V. Stoss, T. Riemenschneider, M. Pacher, M. Schongauer şi prin familia de bronzieri Vischer. Neoclasicismul, teoretizat de Lessing şi Winckelmann, a fost reprezentat de A.R. Mengs, Chr. D. Rauch şi J.G. Schadow. W. Lehmbruck şi E. Barlach sunt cei mai de seamă sculptori din primele decenii ale sec. 20. Şcolile regionale de pictori şi gravori din sec. 15 (Westfalia, Franconia etc.) culminează, în sec. 16, cu Durer, Altdorfer, Grünewald, Cranach cel Bătrân, Holbein cel Tânăr. în pictura sec. 19, după secole de declin, se afirmă artişti ca A. von Menzel, M. Liebermann, W. Leibl. Germania a fost patria expresionismului (E. Nolde, E.L. Kirchner, G. Grosz), dar şi a lui P. Klee, unul dintre promotorii artei abstracte. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din familia limbilor germanice. Are c. 120 mii. vorbitori. Este limbă oficială în Germania, Austria, Elveţia. Ortografie în general fonetică, grafie latină. GERMANI (GHERMANI), Dionisie (1877—1948, n. Galaţi), inginer român. M. de onoare al Acad. (1945), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în hidraulică şi mecanica fluidelor, în special în domeniul legilor de similitudine. A elaborat o metodă de calcul al tensiunilor în lichide incompresibile. Studii privind lovitura de berbec. Autor al proiectelor şi conducător al lucrărilor de alimentare cu apă şi canalizare a unor oraşe din România (Tulcea, Brăila, Ploieşti, Satu Mare ş.a.). GERMANIA, Republica Federală ~ (Bundesrepublik Deutschland), stat în partea central-nordică a Europei, situat între Marea Nordului, Marea Baltică (în N) şi M-ţii Alpi (în S); 356,8 mii km2; 81,2 mii. loc. (1993). Limba oficială: germana. Religia: creştină (protestanţi 41,2%, catolici 40,6%, ortodocşi), islamică (3%), mozaică ş.a. Cap.: Berlin. Oraşe pr.: Bonn, Hamburg, München, Kôln, Frankfurt am Main, Essen, Dortmund, Stuttgart, Düsseldorf, Bremen, Duisburg, Hanovra, Leipzig, Nürnberg, Dresda. Este împărţit în 16 12° 14° „ ^ Fehmarn/j LKSWIB-Jü^"em SCHLESWIQj HOLSTEIN fead Liibeck< fcfestofto HAMBÜRG Buchhoiz** rn., u ^ ^.JREMEN .A* À /Oldenburg ® Xfer ”cpM A“ J ^G&n oSoltau *àMP,A SlkXONI ^ o VecMa )ll Cella, INFERlJOARÂf k GOstrow .. SVORPOMM ichwwm p,audf I^Rostock MECKLENBURG- N&ubrandenburg -54° / o Prenzlau ^Qsnabrücj Miidsterç ‘RENANIA DE NORD-WESTFALU WalfebufB, ^Braunsçl Gard Mttenberge Neuruppirt ^BRANDENBURG Bâti oranaenoo Burg * oWernigen °Bţt** \ SAXONIA-/ANHALT . Sottmgen •... S n //„.■■: ---- EfetebenS^Jls? Aaclien _ (OPRF WSppêrfàl Leverkusen SieBe„ ’KOIN l' % Bad.-. m\ini^^GiMLimbur^Butzbach “ X/;FRANKFÜRT arn MAIN* RENANIA- iftmr, •• Nordhausen 'iMülhausen Bad Hersfelc iMarbufg H E#S S E Siessert Fuldaÿ * Gotha @We' :/s^Sn^,rfeEt r. jT H U R I Hi osuhl Halle] laumburg\ üena Géra*.’ 52° !% ÈMPALATINAT < i**>TriQr o!dar. Darmstadt _ .. Oberstein } LudwigshafenftMJ 2a#rs'au'94'-Heidelberii! Treuchtlingerr Heilbronn IADEN-STUITGART wOrttêmbergv;: Mn£sc^>x Augsburg IPZIG % \ Meissen\ V ©Chemnlt^jf* I A ..^Zwickaiy^ Plauen^f tsf PRAGAr Bayreuth ^ ’übingen fSàS*)- ’uttlingen Qngolstadt Fre/sing. rOnchen ’Landshut Pasaaui ïMammingen 70 \ 50° 48° olBerchtesgaden ' 10° 12° 14° i J artă germană 439 ARTĂ GERMANĂ Artă germană 1. Domul din Worms (sec. 11—14); 2. Domul din Ulm (tumul, sec. 14); 3. Domul din Bamberg: „Cavalerul11 (sec. 13); 4. M. GRÜNEWALD: Altarul din Isenheim, Madona cu Pruncul; 5. A. DÜRER: „Apostolii"; 6. M. LIEBERMANN: „Aleea papagalilor din grădina zoologică din Amsterdam"; 7. J. B. FISCHER VON ERLACH: Biserica Sf. Treime din Salzburg; 8. W. GROPIUS: Uzinele Fagus din Alfeld; 9. J. G. SCHADOW: „Prinţesele Luise şi Frederika“; 10. P. KLEE: „Moartea şi focul"; 11. KĂTHE KOLLWITZ: „Tatăl11 (detaliu din „Monumentul pentru cei morţi“) landuri. Se deosebesc trei mari regiuni naturale: Germania nordică — o câmpie modelată^ în parte, de glaciaţiunea cuaternară, azi cu numeroase lacuri şi coline morenice (în E); Germania centrală — alcătuită din munţi vechi (hercinici) şi scunzi: Harz, Thüringerwald (Pădurea Turingiei), Erzgebirge, Rheinisches Schiefergebirge (Podişul Şistos Renan), Schwarzwald (Pădurea Neagră) ş.a.; Germania sudică (alpină), ce cuprinde podişul Bavariei şi un sector al munţilor Alpi (alt. max.: Zugspitze, 2 963 m). Climă temperată, de tranziţie între cea a Europei de Vest (maritimă) şi a Europei de Est (continentală); precipitaţii anuale între 500 mm/an (în N) şi peste 2 000 mm/an (în Alpi). Reţea hidrografică densă, legată printr-un vast sistem de canale şi orientată spre Marea Nordului (Rin, Ems, Weser, Elba), Marea Baltică (Oder) şi Marea Neagră (Dunărea). 29,1% din supr. ţării este acoperită cu păduri (pin, fag, stejar ş.a.). Resurse importante de huilă, lignit, sare gemă şi săruri de potasiu. Alte resurse de subsol (cu rezerve modeste): plumb, cupru, argint, fosfaţi, hidrocarburi. G. este una dintre marile puteri economice ale lumii, cu o industrie diversificată (accent pe constr. de maşini, metalurgie şi chimie), o agricultură intensivă şi un volum impresionant al comerţului exterior (locul 2 pe glob, după S.U.A.). Puternică activitate financiară. Principale produse (1991): huilă (72,8 mii. t), cărbune brun, inclusiv lignit (412,7 mii. t), gaze naturale (21 miliarde m3), sare gemă (c. 10 mii. t, 1989, locul 3 pe glob), săruri de potasiu (3,2 mii. t, 1989, locul 3 pe glob), energie electrică (566,8 miliarde kWh), oţel (38,4 mii. t), aluminiu (1,2 mii. t), cupru (510 mii t), plumb (394 mii t), zinc (604 mii t), echipamente ind. complexe, maşini-unelte, roboţi industriali, autovehicule (5,01 mii. buc., din care 4,66 mii. autoturisme, locul 3 pe glob), material rulant, nave maritime (856 mii trb, 1990, locul 3 pe glob), aeronave, derivate petroliere, mase plastice, cauciuc sintetic (504 mii t), anvelope (48,2 mii. buc., 1990), fire şi fibre sintetice, coloranţi, produse farmaceutice, ciment (32 mii. t), lemn rotund (32,2 mii. m3, 1990), hârtie de ziar (1,13 mii. t), cherestea, ţesături, conf., încălţ., zahăr (4,2 mii. t, 1990), unt (652,5 mii t, locul 2 pe glob), brânză (1,19 mii. t, locul 2 pe glob), lapte de vacă (29,3 mii. t, locul 3 pe glob), carne (4,53 mii. t, 1991, locul 3 pe glob), bere (118 mii. hl, 1990, locul 2 pe glob) ş.a. Terenurile agricole reprezintă 50,6% din terit. ţării (cele arabile 34,7%). Se cultivă (mii. t, 1991): grâu (16,6), orz (14,5), secară (3,3, locul 1 pe glob), porumb (1,84), rapiţă (2,2), cartofi (10,2), sfeclă de zahăr (25,9, locul 3 pe glob), hamei (32 mii t, 1990, locul 1 pe glob), tutun, legume ş.a. Pomicultură (1,1 mil. t mere, 1991; 63 mii t prune, 1991, locul 3 pe glob). Viticultură (1,16 mii. t, 1991). Se cresc intensiv (mii. capete, 1991): bovine (17,1), porcine (26,1, locul 3 pe glob), ovine (2,4). Pescuit (1990): 351 mii t. C.f. (1990): 90,7 mii km (35,5% electrificaţi). Căi rutiere (1989): 497 mii km, din care 10,6 mii km autostrăzi (34 mii. autovehicule, 95% autoturisme, 1989). Căi navigabile interne: 6 766 km (2 088 km canale). Flota comercială (1991): 7,3 mii. tdw. Pipe-line-uri: 4 545 km (1989). Moneda: 1 DM (Deutsche Mark) = 100 pfennige. Export (1990): instalaţii, echipament ind., autovehicule, produse chimice, produse metalurgice, textile ş.a. Import (1990): utilaje şi instalaţii ind., bunuri de larg consum, mijloace de transport, produse agro-alim,, combustibili ş.a. —Istoric. în Antic, terit. G. este locuit de triburi germanice, celtice şi slave. în sec. 1 — 4, regiunile din sudul şi vestul G. sunt transformate în provincii ale Imp. Roman; în sec. 6—9, regiunile locuite de uniunile de triburi ale alemanilor, turingilor, saxonilor, frizilor şi bavarezilor sunt incluse în Regatul Franc şi ulterior GERMANIA 440 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Landuri Suprafaţa (km2) Populaţia (1993) Capitala Baden-Württemberg 35 751 10 149 000 Stuttgart Bayern (Bavaria) 70 554 11 770 000 München Berlin 883 3 466 000 Berlin Brandenburg 29 060 2 543 000 Potsdam Bremen 404 686 000 Bremen Hamburg 755 1 689 000 Hamburg Hessen 21 114 5 923 000 Wiesbaden Mecklenburg-Vorpommern 23 835 1 865 000 Schwerin Niedersachsen (Saxonia inferioară) 47 349 7 578 000 Hannover (Hanovra) Nordrhein-Westfalen (Renania de Nord-Westfalia) 34 068 17 679 000 Düsseldorf Rheinland-Pfalz (Renania-Palatinat) 19 848 3 881 000 Mainz Saarland 2 600 1 084 000 Saarbrücken Sachsen (Saxonia) 18 300 4 641 000 Dresden (Dresda) Sachsen-Anhalt 20 445 2 797 000 Magdeburg Schleswig-Holstein ^ . 15 700 2 680 000 Kiel Thüringen (Thuringia) 16 251 2 546 100 Erfurt în Imperiul Carolingian; după dezmembrarea acestuia, în 843, a început existenţa de sine stătătoare a G. (Regatul Franc de Răsărit). în sec. 10, Otto I cucereşte nordul Pen. Italice (951), iar în 962 ocupă Roma, unde se încoronează ca împărat, punând bazele Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană (care a existat, formal, până în 1806). Sec. 11—12 sunt marcate de lupta pentru „învestitură" dintre împăraţii germani şi papalitate, înfruntare care atinge apogeul în timpul lui Henric IV şi al papei Grigore VII („penitenţa de la Canossa"), şi se încheie, în 1122, printr-un compromis („Concordatul de la Worms") şi cu fărâmiţarea politică a G. în mici state feudale. De la sfârşitul sec. 11, are loc o puternică dezvoltare economică şi politică a oraşelor; în 1282 se constituie Hansa, care, timp de două secole, va avea un mare rol comercial şi politic în Europa de Nord. Sfârşitul sec. 12—începutul sec. 13 se caracterizează printr-o acerbă luptă între casele princiare pentru tronul imperial. Sec. 16 este dominat de Reformă şi Războiul Ţărănesc (1524—1525). în sec. 17, G. este teatrul Războiului de 30 de Ani (1618—1648), încheiat cu Pacea Westfalică, care sancţionează fărâmiţarea G. în peste 300 de state. în sec. 17—18, în G. are loc ascensiunea Prusiei şi Austriei, care îşi dispută întâietatea între statele germane. La sfârşitul sec. 18 şi începutul sec. 19, Prusia şi Austria participă la coaliţiile statelor europene împotriva Revoluţiei Franceze şi apoi a Imperiului napo-leonean. După înfrângerea Prusiei, Napoleon I creează o uniune de state germane — Confederaţia Rinului (1806—1813). Congresul de la Viena (1814—1815) hotărăşte constituirea Confederaţiei Germane. în 1848—1849, în G. are loc o revoluţie, al cărei scop principal era înfăptuirea unităţii statale. Rivalitatea dintre Prusia şi Austria a culminat cu Războiul Austro-Prusian (1866), încheiat cu înfrângerea Austriei şi crearea Confederaţiei Germaniei de Nord, condusă de Prusia. După victoria Prusiei în Războiul Franco-Prusian (1870—1871), se încheie procesul de unificare a G. „de sus“, „prin fier şi sânge"; G. este proclamată imperiu, Wilhelm I încoronându-se ca împărat (18 ian. 1871), iar Bismarck devenind primul cancelar federal. Ca urmare a reformelor introduse de acesta, G. cunoaşte o puternică creştere a potenţialului său economic, ceea ce i-a permis să devină principala putere europeană şi, după S.U.A., a doua din lume. în aceste condiţii se pun bazele Triplei Alianţe, care intră în conflict cu interesele Antantei şi, în cele din urmă, se declanşează primul război mondial, încheiat cu înfrângerea G. şi a aliaţilor ei. în urma revoluţiei din nov. 1918, împăratul Wilhelm II abdică şi G. este proclamată republică (9 nov. 1918), fapt consfinţit prin Constituţia adoptată de Adunarea Constituantă de la Weimar (31 iul. 1919). Prin Tratatul de Pace de la Versailles (1919), G. pierde toate coloniile, provinciile Alsacia şi Lorena (anexate în 1871), fiind obligată, în acelaşi timp, să plătească importante despăgubiri de război. Pe fondul crizei mondiale (1929—1933), în G., în 1933, este instaurată dictatura nazistă, Hitler, fondatorul Partidului Naţional-Socialist, devenind cancelar şi apoi şef al celui de-al lll-lea Reich. Guvernul nazist desfiinţează libertăţile democratice, iar pe plan extern promovează o politică agresivă, de pregătire a războiului (crearea alianţei Berlin-Roma-Tokio). în martie 1938, trupele germane invadează şi anexează Austria, regiunea sudetă a Cehoslovaciei (sept. 1938), apoi întreaga Cehoslovacie (mart. 1939). La 1 sept. 1939, G. atacă Polonia, declanşând cel de-al doilea război mondial (1939—1945). în 1940 trupele germane ocupă Danemarca, Norvegia, Luxemburg, Belgia, Olanda, Franţa, iar în 1941 Iugoslavia şi Grecia. La 22 iun. 1941, G. atacă U.R.S.S. După înfrângerea şi capitularea ei necondiţionată (8 mai 1945), G. este ocupată de trupele S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii şi Franţei şi, potrivit înţelegerii dintre aceste puteri (5 iun. 1945), este împărţită în patru zone de ocupaţie. în condiţiile izbucnirii războiului rece, are loc unificarea zonelor de ocupaţie americană, britanică şi franceză, constituindu-se Republica Federală Germană (sept. 1949), cu capitala la Bonn, iar în zona sovietică Republica Democrată Germană (oct. 1949), cu capitala la Berlin. R.F.G., evoluând în condiţiile economiei de piaţă şi în cadrul unei democraţii parlamentare stabile, devine, în deceniile 6— 8, unul dintre cele mai prospere state din lume, dezvoltarea sa economică postbelică fiind cunoscută sub numele de „miracolul economic vest-german“. în 441 GERMISTON R.D.G., în prezenţa trupelor de ocupaţie sovietice, se promovează o politică de edificare a socialismului, după modelul sovietic, bazat pe o economie centralizată şi un sistem politic totalitar. în condiţiile unui exod masiv al est-ger-manilor în R.F.G. (c. 3,5 mii. în perioada 1945—1961), guvernul est-german, la cererea autorităţilor sovietice, construieşte în 1961 „Zidul Berlinului", frontiera dintre cele două state germane devenind una dintre cele mai inexpugnabile din lume. R.F.G., integrată sistemului economic, politic şi militar european, este primită în N.A.T.O. (1950), iar, în 1957 devine membru fondator al C.E.E. (Uniunea Europeană), în timp ce R.D.G. intră în C.A.E.R. (1950) şi în Tratatul de la Varşovia (1955). După 1965 şi, mai* ales, în timpul cancelarului Willy Brandt (1969—1974), politica externă a R.F.G. se axează pe deschiderea spre Est (Ostpolitik), concretizată în semnarea, în 1970, a tratatelor cu U.R.S.S. şi Polonia, iar, în 1972, a tratatului privind normalizarea relaţiilor reciproce dintre R.D.G. şi R.F.G., care în 1973 sunt admise ca membre ale O.N.U. în anii ’80, criza economică şi politică a R.D.G. se adânceşte, conducerea de partid şi de stat refuzând cu obstinaţie iniţierea şi aplicarea vreunui program de reformă, în 1989, în contextul schimbărilor petrecute în viaţa politică internaţională, Ungaria şi apoi Cehoslovacia deschid graniţele cu Austria, facilitându-se astfel refugierea în R.F.G. a sute de mii de est-germani. La 9 nov. 1989, „Zidul Berlinului" cade, se constituie un guvern al „înnoirii democratice". La 18 mart. 1990 au loc primele alegeri legislative libere din R.D.G., în urma cărora se formează un guvern al „marii coaliţii", care negociază o uniune monetară, economică şi socială a celor două state germane (1 iul. 1990) şi semnează cu cancelarul vest-german tratatul de reunificare intergerman. La 3 oct. 1990, în urma acordului celor patru puteri învingătoare în 1945, au loc festivităţile oficiale care marchează reunificarea G. în dec. 1990, se desfăşoară alegeri legislative pe întreg teritoriul G., iar în ian. 1991 se formează un nou guvern condus de Helmut Kohl. După reunificare, G. traversează o perioadă de recesiune, datorată, între altele, costurilor ridicate impuse de integrarea fostei R.D.G.; pe acest fundal are loc o revigorare a mişcărilor xenofobe de extremă dreaptă. Pentru prima dată după al doilea război mondial, Parlamentul şi Curtea Constituţională acceptă participarea trupelor germane la misiuni în afara hotarelor ţării (Somalia). La 23 mai 1994, candidatul Uniunii Creştin-Democrate, Roman Hertzog, este ales a! 7-lea preşedinte al statului german. La 31 aug. 1994, ultimele trupe ruseşti părăsesc teritoriul fostei R.D.G., iar la 8 sept. 1994 trupele celor patru puteri învingătoare părăsesc după 49 de ani Berlinul. în urma alegerilor parlamentare (16 oct. 1994) H. Kohl dobândeşte un nou mandat de cancelar. G. este republică parlamentară, stat federal. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral format din Bundesrat şi Bundestag, iar cea executivă de guvernul federal numit de Bundestag. GERMANIC, -Ă (< fr., lat.) adj. Care aparţine germanilor, privitor la germani. Limbi germanice = familie de limbi indo-europene în care se disting: grupul de est (din care făceau parte gotica şi alte limbi dispărute), de nord (suedeza, daneza, norvegiana, islandeza, faroeza) şi de vest (engleza, germana, idiş, olandeza, flamanda, frizona, afrikaans). Au folosit caractere runice şi gotice, iar din sec. 8 alfabetul latin. GERMANICUS, lulius Caesar (15 î.Hr. —19 d.Hr.), general roman. Fiul vitreg al lui Augustus, adoptat de împăratul Tiberiu. Tatăl lui Caligula. A reprimat răscoala antiromană din Panonia (7—9 d.Hr.) şi l-a înfrânt pe Arminius (16 d.Hr.), consolidând stăpânirea romană în Germania. A murit în Antiohia în împrejurări tulburi. GERMANISTICĂ (< germ.) s. f. Disciplină care studiază limbile şi literaturile germanice; filologie germanică. GERMANIU (< fr. {i}; {s} Germania) s. n. Element chimic (Ge; nr. at. 32, m. at. 72,59), semimetal alb-argintiu cu luciu metalic. în natură se găseşte în argirodit (în care a fost descoperit de chimistul german C. Winkler, în 1886) şi Germanicus germanit. Funcţionează în combinaţii în stările de valenţă 2 şi 4. G. în stare foarte pură este folosit ca semiconductor, la fabricarea diodelor de comutaţie, tranzistorilor, detectoarelor de radiaţii, iar oxidul de g. la confecţionarea instrumentelor optice. GERMEN (GERMENE) (< lat. germen) s. m. 1. (BIOL.) Formaţie iniţială în dezvoltarea fiinţelor vii; oul- fecundat; embrionul plantei. -0- Loc. în germene = în stadiul iniţial, înainte de a se dezvolta. ♦ Fig. Cauză, element din care se dezvoltă ceva. 2. (FIZ.) G. de cristalizare = asociaţie de ioni sau particulă microscopică solidă care apar într-o soluţie saturată sau într-un lichid răcit şi care iniţiază procesul de cristalizare. GERMER [djarrmar], Lester Halberî (1896—1971), fizician american. Prof. la Univ. Corneli (New York). Cercetări în domeniile radiaţiilor X şi particulelor elementare; împreună cu C. J. Davisson, a pus în evidenţă difracţia electronilor (1927). Lucrări privind tuburile electronice cu vid. GERMI, Pietro (1914—1974), regizor şi actor italian. Filme cu tematică socială („în numele legii", „Feroviarul"). Comedii de moravuri siciliene („Divorţ în stil italian", „Sedusă şi abandonată", „Alfredo, Alfredo"). GERMICJD (< fr.; {s} lat. germen „germen" + -cid „a omorî") s. n. Agent sau substanţă care distruge germenii patogeni dăunători plantelor, animalelor şi omului. GERMINA (< it., lat.) vb. I intranz. A se înmulţi (prin seminţe, tuberculi, bulbi), a porni un nou ciclu de vegetaţie (prin spori, scleroţi) în condiţii favorabile de temperatură si umiditate; a încolţi (I). GERMINARE (GERMINAŢIE) (< după fr. germination) s. f. 1. Acţiunea de a germina. 2. Operaţie de preparare, în slădărie sau în germinator, a seminţelor de cereale folosite la fabricarea berii, a alcolului etc. GERMINATOR, -OARE (< fr.) adj., s. n. 1. Adj. Care poate germina sau care determină germinarea. 2. S. n. Aparat sau instalaţie folosită în procesul artificial de încolţire. GERMISARA, aşezare civilă romană din Dacia Superior, dezvoltată ca staţiune balneară (în legătură cu apele termale existente) şi care a luat naştere, după cum o arată numele, dintr-o mai veche aşezare dacică. Azi Geoagiu-Băi, jud. Hunedoara. GERMISTON [ctjacmistan], oraş în Africa de Sud (Transvaal) în aglomeraţia Johannesburg; 116,7 mii loc. (1985). Importante expl. de aur. Constr. de GERNSBACK 442 maşini agricole. Produse chimice şi textile. Cea mai mare topitorie de aur din lume. GERNSBACK [djarnsbæc], Hugo (1884—1967), inginer şi scriitor american, originar din Luxemburg. A enunţat principiul radarului şi al triodei cu cristal. A introdus termenul de science fiction (1911). GERONA [herona], oraş în NE Spaniei (Catalonia); 70,9 mii loc. (1990). Fabrici de ciment, celuloză şi hârtie. Ind. chimică, electrotehnică şi textilă. Prelucrarea plutei. Vinificaţie. Catedrală gotică (reconstruită sec. 14, cu turn din sec. 11), bisericile Sant Pere de Galligans (sec. 12) şi Sant Feliu (sec. 14). Muzeu arheologic. GERONTOCRATIE (< fr.; {s} gr. geront- „bătrân" + kratos „putere") s. f. Sistem de guvernare în care puterea politică, conducerea aparţine bătrânilor. GERONTOLOGIE (< fr.; {s} gr. geront- „bătrân" + logos „studiu") s. f. Ştiinţă care studiază legităţile procesului de îmbătrânire a organismelor vii, inclusiv ale omului. GERQS, -OASĂ (< get) adj. (Despre timp, vreme) Foarte friguros (în timpul iernii). GEROTA, Dimitrie (1867-1939, n. Craiova), chirurg şi anatomist român. M. coresp. al Acad. (1916), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în studiul anatomiei şi fiziologiei vezicii urinare, a vaselor limfatice (tehnica G. de evidenţiere a acestora). GERSHWIN [gacrjuin], George (1898—1937), compozitor, pianist şi dirijor american. A compus peste 500 de melodii (în colab. cu fratele său, Ira G.). Comedii muzicale, muzică pentru filme şi spectacole de revistă, opera „Porgy şi Bess", suita simfonică „Un american la Paris", „Rapsodia albastră" ş.a., influenţate de muzica de jaz. Personalitate simbolică pentru muzica americană interbelică. GERSON [jersôî, Jean (pe numele adevărat Jean de Charlier) (1363— 1429), teolog francez. Mare cancelar al Universităţii din Paris (din 1395). A participat la Conciiiul de la Constanţa (1414—1418), unde a încercat să pună capăt luptei dintre papii de la Roma şi cei de la Avignon (1378—1417). GERSOPPA (JOG), cascadă în SV Indiei (Karnătaka), în M-ţii Gaţii de Vest, pe râul Sharavati; 252 m înălţime (cea mai mare din Asia). GERUI (< get) vb. IV intranz. A fi, a se lăsa ger. GERUIALĂ (< gemi) s. f. Vreme (de iarnă) cu ger. ♦ (Concr.) Firicele de gheaţă care cad iarna când e ger mare. GERUNDIV (< fr., lat.) s. n. (LINGV.; în limba latină) Adjectiv verbal cu sens pasiv, derivat de ia tema gerunziului; (în limba franceză) una dintre formele participiului prezent. GERUNZIU (< lat. gerundium) s. n. (LINGV.) Mod nepersonal, de obicei nepredicativ, simplu, care exprimă acţiunea în desfăşurare, fără referire ia George Gershwin autorul ei sau la momentul în care se petrece acţiunea. Poate avea diverse funcţii sintactice (subiect, nume predicativ, atribut verbal, complement indirect, complement circumstanţial de mod, de timp, de cauză, element predicativ suplimentar). GERUSIA (< gr. gerousia) s. f. Sfatul bătrânilor în Grecia antică; în Sparta era format din cei doi regi şi din 28 de membri în vârstă de peste 60 de ani. GESELL [gazel j, Arnold Lucius (1880 — 1961), psiholog şi medic american. Preocupări în domeniul neurologiei şi psihologiei copilului („Dezvoltarea mentală a copilului preşcolar", „Comportamentul infantil"). GESNER [ghesnar], Konrad von (1516—1565), medic şi naturalist elveţian. Primul botanist care încearcă o clasificare a plantelor după flori şi fructe. Lucrări de botanică, zoologie, filologie, bibliografie („Historia animalium", „Biblio-theca universalis"). GESSNER [ghesnar], Salomon (1730—1788), pictor şi poet elveţian de limbă germană. Poeme preromantice, bucolice şi sentimentale („Idile"). GEST (< fr., lat.) s. f. 1. Mişcare a mâinilor, a capului etc. care exprimă idei, sentimente etc. sau dă mai multă expresivitate vorbirii. 2. Fig. Purtare, faptă cu o anumită seminificaţie. GESTALTISM (< fr.; {i> germ. Gestalt „structură") [gheştaltism] s. n. Concepţie în psihologia sec. 20 elaborată de M. Wertheimer, W. Kôhler, K. Koffka, K. Lewin, care accentuează principiul integralităţii şi structuraîităîii fenomenelor psihice, faptul că ele au un caracter global, neputând fi reduse la o simplă însumare a elementelor componente. G. a apărut ca o reacţie faţă de asocia-ţionism şi, parţial, faţă de behaviorism. A influenţat şi alte domenii ale ştiinţei (lingvistica structurală, fiziologia, fizica ş.a.). Sin. structuralism psihologic. GESTAPO (prescurtare de la Geheime StaatspoWzei), poliţia secretă politică în Germania nazistă, creată de Gôring, în 1933 şi reorganizată de Himmler în 1936. Desfiinţat în 1945, G. a fost declarat, prin sentinţa Tribunalului Internaţional de la Nürnberg (1946), organizaţie criminală. GESTAŢIE (< fr., lat.) s. f. Stare fiziologică a unei femele vivipare de la concepţie până la naşterea fătului. Are durată variabilă (la om circa 270 zile, iepure 30 zile, pisică 60 zile, scroafă 115 zile, oaie şi capră 150 zile, vacă 285 zile, iapă 340 zile, elefant 630 zile). 443 GETO-DACI GÇSTIC (< gest; germ.) s. f. Ansamblu de gesturi folosite de un actor în interpretarea unui rol ori în recitarea unei opere poetice. GESTICULA (< fr., lat.) vb. I intranz. A face unele gesturi (cu mâiniie, în timpul vorbirii). GESTIONAR, -A (< fr.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care ţine de o gestiune, care se referă la o gestiune. 2. S. m. şi f. Persoană care răspunde de o gestiune. GESTIUNE (< fr., lat.) s. f. 1. Administrarea patrimoniului sau a unor bunuri ale unei persoane de către reprezentantul ei (ex. g. tutorelui). 2. Totalitatea operaţiilor privind primirea, păstrarea şi eliberarea bunurilor materiale sau a valorilor băneşti, îndeplinite de un angajat în cadrul atribuţiilor sale de serviciu. G. de afaceri = acţiune licită a unei persoane (gerant) care, fără împuternicire, săvârşeşte acte sau fapte juridice ori materiale în interesul altei persoane (gerat). Societate de g. = a) firmă care are ca obiect de activitate administrarea sau dirijarea unei alte firme, de obicei aflate în dificultate şi cel mai adesea în urma unei reglementări juridice; b) firmă căreia i-a fost încredinţată gestionarea unei alte firme de către deţinătorii de capital social ai firmei gerate. G. frauduloasă = infracţiune care constă în săvârşirea cu rea-credinţă, de către persoana căreia i s-a încredinţat o g. (ex. tutorele, funcţionarul de stat), a unei fapte păgubitoare pentru persoana (fizică sau juridică) ale cărei bunuri îi sunt date în administrare sau conservare. GESTOZĂ (< fr. {i}; {s} lat. gesto „a purta") s. f. Totalitatea manifestărilor patologice care apar într-o sarcină; disgravidie. GESTUALI.SM s. n. Mişcare în pictura expresionistă abstractă („Action painting") apărută la New York, în 1945, influenţată de expresionismul german şi de procedeele automatice suprarealiste, ai cărei principali reprezentanţi au fost: F. Kline, J. Pollock, W. De Kooning. GET-BEGÇT (< tc.) adj. invar. (Despre oameni) Care se află stabilit într-un anumit loc din moşi-strămoşi; neaoş (2). GÇTIC, -Ă (< geţi) adj. Care aparţine geţilor, privitor la geţi. GETINAX s. n. Material izolant constituit din foi de hârtie impregnate cu bachelită şi apoi presate, folosit în electrotehnică, la confecţionarea de carcase, şasiuri etc. GETO-DACI (< geţi + daci) s. m. pl. Denumire dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor trace care populau în Antichitate spaţiul carpato-dunărean. Ramură distinctă a tracilor, delimitată etnic şi lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei culturi materiale şi spirituale originale şi unitare, populaţia autohtonă carpato-dunăreană a fost desemnată începând cu sec. 6 î.Hr., de izvoarele greceşti cu numele de geţi, iar în sec. 1 Î.Hr, de cele romane cu numele de daci. întrucât geţii şi dacii sunt purtătorii uneia şi aceleiaşi civilizaţii şi, aşa cum arată Strabon, vorbeau aceeaşi limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiaşi popor, istoriografia modernă a desemnat populaţia autohtonă din milen. 1 î.Hr. — din această zonă geografică — cu numele de g.-d. Potrivit informaţiilor lui Herodot, se fpate afirma că separarea g.-d. din masa triburilor trace s-a desăvârşit în decursul primei epoci a fierului (Hailstatt). Afiaţi din punctul de vedere al organizării sociale în faza democraţiei militare, g.-d. erau împărţiţi în triburi (apulii, burii, ratacensii, tirageţii, carpii), fiecare dintre acestea fiind condus de un şef militar cu reşedinţa într-un centru întărit (dava) (Argedava, Piroboridava, Tamasidava, Peiendava). în anumite împrejurări istorice, mai multe triburi înrudite şi învecinate s-au organizat în mari uniuni de triburi, cum a fost aceea condusă de „regele" Dromichaites. Treptat, în cadrul societăţii geto-dace s-au accentuat diferenţele dintre clasa nobililor (tarabostes, pilleati) şi oamenii liberi de rând (comaţi). Sclavia la g.-d. a avut mai mult un caracter patriarhal. Ocupaţiile de căpetenie ale g.-d. erau agricultura şi creşterea vitelor. O anumită importanţă în asigurarea bazei economice a societăţii geto-dace o aveau albinăritul, pomicultura, viticultura, precum şi felurite meşteşuguri ca prelucrarea lemnului, olăritul, extragerea şi prelucrarea metalelor. G^d. făceau comerţ intens cu lumea greco-etenistică şi mai târziu cu cea romană, importând vin, untdelemn, obiecte de sticlă şi bronz, ceramică superioară. Ofereau în schimb produse vegetale, animale, lemn, sare, peşte, miere de albine etc. începând din a doua jumătate a sec. 3 Î.Hr. au emis monedă proprie, inspirată din cea grecească şi macedoneană. Emisiunile monetare ale g.-d. au încetat în primele decenii ale sec. 1 î.Hr., când denarul roman a devenit moneda de schimb. La Tilişca (jud. Sibiu), Ludeşti (jud. Hunedoara), Grădiştea Muncelului (Sarmize-getusa Regia) au fost descoperite tipare monetare care copiau fidel o serie de denari romani. în acelaşi timp, în Dacia a pătruns o mare cantitate de monede romane originale, care ilustrează intensitatea schimbului practicat cu negustorii romani încă din sec. 1 î.Hr. în funcţie de factorii geoclimatici, îşi construiau atât case de suprafaţă, din lemn şi lut, sau bordeie (în regiunile de câmpie), cât şi locuinţe mai impunătoare, având mai multe încăperi cu temelii lucrate din blocuri de piatră (la Sarmizegetusa Regia) sau acoperite cu ţigle şi 'olane (Popeşti), acestea din urmă aparţinând desigur fruntaşilor politici şi religioşi. Civilizaţia materială a g.-d. a îmbrăcat de-a lungul secolelor diferite aspecte: în epoca hallstattiană complexeie culturale Basarabi şi Ferigile poartă deja amprenta lor, iar mai târziu, din sec. 5—4 î.Hr., sunt creatorii unei civilizaţii de tip La Tène, care atinge apogeul în sec. 1 î.Hr—1 d.Hr. G.-d. practicau cu precădere ritul funerar al incineraţiei. Religia lor politeistă era asemănătoare religiei celorlalte populaţii indo-europene. De mare popularitate se bucurau zeităţi ca: Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis, Cavalerul trac. Descoperirile arheologice din Munţii Orăştiei sau de !a Ocniţa-Buridava, au demonstrat că pătura superioară a societăţii g.-d.,. în special preoţimea, cunoştea scrierea cu litere greceşti şi latineşti. Izvoarele scrise vorbesc despre existenţa la g.-d. şi a unor cunoştinţe de astronomie, medicină empirică şi botanică. în cadrul ariei largi locuite de g.-d. începând cu sec. 1 î.Hr., în condiţiile dezvoltării lor economice, politice şi spirituale, puternicele uniuni de triburi au fost unificate de către Burebista, cel mai de seamă dintre toţi regii traci, făuritorul unei „mari stăpâniri" (megali arhé, la Strabon), ale cărei hotare se întindeau din Carpaţii Păduroşi, până în M-ţii Balcani şi de la Marea Neagră până la Dunărea mijlocie şi M-ţii Slovaciei. După moartea lui Burebista, regatul geto-dac se destramă. Perioada 44 î.Hr. —106 d.Hr. se caracterizează prin încercările urmaşilor săi de a realiza reunificarea uniunilor de triburi. Astfel, în fruntea g.-d. s-au perindat o serie de regi, dintre care mai cunoscuţi sunt: Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus. Perioada care a premers cuceririi unei părţi a Daciei de către romani a însemnat, sub conducerea lui Decebal, şi epoca de maximă dezvoltare a civilizaţiei geto-dacice. Meşteşugurile, comerţul, arta s-au îmbogăţit şi au cunoscut forme superioare de manifestare. Acum se perfecţionează puternicul complex defensiv alcătuit din GETTER 444 cetăţile dacice din M-ţii Oraştiei, având drept centru politic, militar şi religios Sarmizegetusa Regia — capitala Daciei. Populaţie războinică, g.-d., aliaţi cu alte populaţii vecine, organizau numeroase atacuri asupra teritoriilor sud-dunărene, aflate sub stăpânirea romanilor. La început victorioşi, în cele din urmă g.-d. au fost copleşiţi de forţa armatei romane, superioară din punct de vedere numeric şi al tehnicii de luptă. împăratul Traian a reuşit, după două campanii grele, în anii 101—102 şi 105—106, să cucerească Dacia şi să o transforme în provincie romană. O parte a triburilor g.- d. (carpii din Moldova şi dacii liberi din Muntenia, Crişana şi Maramureş) au rămas în afara provinciei Dacia, organizând dese atacuri în interiorul acesteia. Populaţia autohtonă, dăinuind alături de romani, a fost supusă unui puternic proces de romanizare în urma căruia a rezultat o nouăpopulaţie, dacoromânii, ce aveau să constituie elementul hotărâtor în procesul formării limbii şi poporului român. V. Dacia; Războaiele daco-romane; români. GETTER (cuv. eng.) [ghşta] s. m. Substanţă (magneziu, fosfor) care se introduce în tuburile electronice pentru menţinerea vidului; se combină cu urmele de oxigen şi/sau azot rămase după evacuarea lor. GETTY, Jean Paul (1892-1976), industriaş petrolist american. Colecţionar de artă. în 1974, a fondat la Malibu (California) un muzeu ce cuprinde o vastă şi bogată colecţie de artă (antichităţi greceşti şi romane, obiecte franceze din sec. 17, o galerie de pictură europeană). GETTYSBURG [ghetizbarg], oraş în NE S.U.A. (Pennsylvania); 7 mii loc. (1990). Expl. de min. de fier şi granit. în apropierea lui, în timpul Războiului de Secesiune (1861—1865), armatele statelor nordiste au obţinut o victorie hotărâtoare asupra celor sudiste (1 — 3 iul. 1863). GETZ [getfj, Stan(ley) (1927-1991), saxofonist american de jaz. Unul dintre marii improvizatori ai genului. Inventivitate melodică, interpretare în care uneşte tandreţea cu vehemenţa, punând accentul pe virtuozitate. GEŢI (< fr., lat.) s. m. pl. Denumire sub care sunt cunoscuţi în izvoarele istorice, de la sfârşitul sec. 6 Î.Hr., locuitorii autohtoni de neam trac care populau în Antichitate spaţiul carpato-dunărean. Numele de g. a fost dat de greci după ce au intrat în contact cu autohtonii din partea sudică şi răsăriteană a spaţiului carpato-dunărean (zona Dunării de Jos până în Carpaţi, Dobrogea şi S Moldovei). Denumirea apare pentru prima dată în opera lui Herodot (sec. 5 î.Hr.). începând din sec. 1 î.Hr., numele de g. apare alternativ cu cel de daci. Geto-dacii sunt creatori ai uneia şi aceleiaşi civilizaţii materiale şi spirituale pe întregul spaţiu carpato-dunărean. V. daci; geto-daci. GEULINCX [hôlirjx], Arnold (c. 1624- 1669), filozof cartezian flamand. Prof. univ, la Leiden. Unul dintre iniţiatorii ocazionaiismuiui („Metaphysica vera“). GEZELLE [hazetaj, Guldo (1830 — 1899), poet belgian de limbă flamandă. Versuri de inspiraţie romantică („Poeme, cântece şi rugăciuni"), evoluând spre o expresie modernă („Coroana secolului"), gf, simbol pentru g ram-forţă. GHĂGHRĂ (GHÀGHARA, GHÂGRĂ, GH&GARA), râu în China, Nepal şi India, afl. stg. al Gangelui; 1 022 km. Izv. din S Pod. Tibet sub numele de Karnăli, de !a alt. de 5 500 m, şi se 2' 0' 28 _______________________________G" Jean Paul Getty varsă în Gange, în amonte de Patna, Irigaţii şi navigaţie. Considerat râu sacru. Vechiul nume: Gogra. GHANA, Republica ~ (Republic of Ghana), stat în V Africii, cu ieşire la G. Guineii; 238,5 mii km2; 15,6 mii. loc. (1993). Limba de stat: engleza. Religia: creştină (protestanţi 27,9%, catolici 18,7%), animistă (21,4%), islamică (15,7%). Cap. Accra. Oraşe pr.: Kumasi, Tamale, Terna, Sekondi-Takoradi. Este împărţit în 10 regiuni. Terit. ţării DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni Suprafaţa (km2) Populaţia (1988) Capitala Ashanti 24 389 2 308 100 Kumasi Brong-Ahafo 39 557 1 332 200 Sunyani Central 9 826 1 262 200 Cape Coast Eastern 19 323 1 855 800 Koforidua Greater Accra 3 245 1 580 000 Accra Northern 70 384 1 285 900 Tamale Upper East 8 842 853 200 Bolgatanga Upper West 18 476 483 600 Wa Volta 20 570 1 338 200 Ho Western 23 921 1 278 300 Sekondi-Takoradi 445 GHEAŢĂ corespunde unei câmpii litorale joase (lăţime c. 100 km), care trece apoi spre un platou întins şi înalt (Aşanti) în V, o zonă depresionară în centru, drenată de fl. Volta, iar în E o reg. cu munţi scunzi (alt. max. 884 m). Climă subecuatorială caldă şi umedă (musonică) cu două anotimpuri (cel ploios din apr. până în oct.); precipitaţii anuale: 1 500—2 000 mm. Se cultivă 11,4% din supr. ţării cu manioc (3,6 mil. t, 1991), taro (1,3 mil. t, 1990), arahide (200 mii t, 1991), porumb (932 mii t, 1991), sorg, mei, orez ş.a. întinse plantaţii de arbori de cacao (295 mii t, 1991, locul 3 în lume) şi de bananieri. Se cresc bovine (1,3 mii. capete, 1991), ovine (2,5 mii. capete, 1991) şi caprine (2,6 mii. capete, 1991). Expl. forestiere (lemn preţios), de bauxită (382 mii t, 1990), min. de mangan, aur (16 562 kg, 1990), diamante (150 mii carate) ş.a. Ind. diversificată: energie elctrică (5,8 miliarde kWh, 1990), aluminiu (174 mii t, 1990), derivate petroliere, ciment, cherestea (472 mii m3, 1989), ţesături, ulei de palmier, zahăr ş.a. Pescuit: 391,8 mii t peşte (1990). C.f. (1989): 947 km. Căi rutiere (1988): 40 mii km. Moneda: 1 cedi = 100 pesewas. Export (1989): cacao, bauxită, aur, diamante industriale, peşte, lemn ş.a. Import (1989): produse chimice şi alim., utilaje ind. şi mijloace de transport, petrol brut ş.a. — Istoric. Descoperit în 1471 de portughezi (şi numit de ei Coasta de Aur), terit. G. a fost, până în sec. 18, o sursă importantă a comerţului cu sclavi, în sec. 19, britanicii, înfrângând rezistenţa statului Aşanti (întemeiat la sfârşitul sec. 17—începutul sec. 18), au încorporat terit. acestuia în colonia Coasta de Aur (1874). Proclamată, în 1957, stat independent sub numele de G. (după numele imperiului african constituit în sec. 4—13 pe cursul mijlociu al Nigerului). Din acelaşi an, G. cuprinde şi partea vestică a fostului terit. sub tutelă O.N.U., Togo (care fusese administrat de Marea Britanie). în 1960, G. a devenit republică. în 1966, Kwame Nkrumah, preşedintele ţării de la proclamarea rep., a fost înlăturat printr-o lovitură de stat militară. Puterea a fost asumată de un Consiliu Naţional de Eliberare. în 1970, puterea a fost trecută din nou în mâinile civililor. O lovitură de stat militară (1972) instaurează la putere un Consiliu al Salvării Naţionale. în 1979 au loc alegeri prezidenţiale şi legislative, însă după lovitura de stat militară din 1981, puterea este preluată de Consiliul Provizoriu al Apărării Naţionale condus de J. Rawlings. în 1992, preşedintele a prezentat un program pentru revenirea la un regim democratic; la 28 apr. s-a adoptat noua Constituţie, care a instaurat multiparti-dismul. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de parlament. GHARDAÏA, oraş în Algeria, în grupul oazelor Mzab din N Saharei Algeriene; 88,4 mii loc. (1987). Nod de comunicaţii, în SV oraşului mari expl. de gaze naturale (Hassi R’Mel). Vechi centru meşteşugăresc (covoare şi ţesături de lână). Moschee. întemeiat în anul 1053. GHĂT, grup de oaze în Sahara Centrală, la poalele M-ţilor Tassili (SV Libiei), în apropiere de frontiera cu Algeria; c. 8 mii loc. Izvoare. Culturi de smochini, legume, cereale. Producţie de covoare şi obiecte din piele. Nod de drumuri caravaniere transsahariene; centru comercial de tranzit. GHAWAR, câmp petrolifer în E Arabiei Saudite, în apropierea G. Persic, cel mai mare din lume. Lungime: 240 km; lăţime: 35 km. Descoperit în 1948, are rezerve de c. 5 miliarde t petrol. Legat prin conducte de porturile Ras Tanura şi Yenbo. GHĂZALI, Abu Hamid Muhammad a! (cunoscut sub numele de Algazel) (1058—1111), teolog şi gânditor arab. Lucrarea sa, „Renaşterea ştiinţelor religioase", reprezintă un document important pentru cunoaşterea ştiinţelor şi credinţei islamice. GHĂZIĂBĂD, oraş în N Indiei (Uttar Pradesh), în aglomeraţia Delhi; 519,5 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod de c.f. Ind. electrotehnică, de prelucr. a metalelor, textilă. Poligrafie. GHAZNAVIZI, dinastie turcică originară din Khorasan (N Iranului), înte- meiată de Nasr ad-Daula Abu Mansur Sebüktegin (978—997). La apogeul puterii ei politice, sub emirul lamin ad-Daula Abu’l-Kasirh Mahmud (998— 1030) cuprindea teritoriul de azi al Afghanistanului, precum şi părţi din Iran, Pakistan, India, Turkménistan, Uzbe-kistan şi Tadjikistan. A decăzut în sec. 12. Capitala la Ghaznî (azi în Afghanistan). GHE, Nikolai Nikoiaevici (1831 — 1894), pictor rus. Membru al grupului peredvijnicilor. Portrete („A.l. Herzen“, „L.N. Tolstoi“), peisaje, scene istorice („Petru I interogând pe ţareviciul Aleksei Petrovici la Peterhof), compoziţii pe teme etico-religioase („Ce este adevărul?"). GHEARĂ s. f. 1. (ZOOL.) Formaţie cornoasă ascuţită şi curbată la vârful degetelor unor reptile, păsări şi mamifere. 2. (TEHN.) Piesă curbă în formă de gheară (1), care constituie elementul component al unor dispozitive de apucat, de împiedicat etc. GHEATĂ (< it.) s. f. încălţăminte cu faţa din piele sau din materiale sintetice, care acoperă piciorul până mai sus de gleznă. GHEAŢĂ (lat. glacia) s. f. 1. Apă în stare solidă (apă îngheţată); are structură cristalină şi este mai uşoară ca apa (densitatea relativă: 0,88—0,93). ^ Expr. A (se) sparge (sau a se rupe) gheaţa = a dispărea sau a face să dispară jena, constrângerea. ♦ G. uscată = dioxid de carbon în stare solidă, care sublimează la -78,9°C fără să lase reziduuri; este întrebuinţată în frigotehnică (agent frigorigen) şi în dermatologie; zăpadă carbonică. 2. (La pl.) întinderi mari de gheaţă (1). 3. Fig. Indiferenţă, nepăsare, răceală. -<> Loc. Ghardaîa GHEB 446 Miluţă Gheorghiu (în rolul ,,Chiriţei“) De gheaţă = rece, nepăsător. 4. (BOT.) Denumire dată speciilor de plante din genul Mesembryanthemum, cu frunze cărnoase şi flori roz, roşii sau albe. Originare din Africa, se cultivă şi în România ca plante ornamentale. GHEB (lat. *gibbu!uş) s. n. (Pop.) Cocoaşă (2). QHÇB (< tc.) s. f. Zeghe (1). GHÇBE (< gheb) s. f. Ciuperci comestibile, cu pălăria galbenă-brună, puţin cărnoasă, cu piciorul plin, gălbui sau brun, având la jumătatea sa un inel alb (Armillaria mellea). Cresc pe arborii de pădure şi pe pomii fructiferi (provocând putrezirea lemnului), pe sol sau pe lemnul putred. Sin. opintici. G. de brad = ciupercă comestibilă cu pălăria albă, subţire, cărnoasă şi piciorul alburiu, fragil, lung şi subţire (Lepioîa ciypeo-laria); creşte în pământ, în pădurile de fag şi brad. G. de pădure = ciupercă comestibilă, cu pălăria cărnoasă, subţire, roşiatică sau brună, catifelat-păroasă şi cu piciorul plin, fragii (Collybia longipes). Creşte prin pădurile de foioase. GHÇBRI (< fr.) s. m. pl. Iranieni, adepţi ai zoroastrismului, care au refuzat să treacă la islamism. V. parşi. Diamandi Gheciu GHECIU, Diamandi (1892-1982), compozitor român. Muzică simfonică şi vocal-simfonică, de cameră, instrumentală şi vocală, lieduri. Lucrări de muzicologie („Formele şi genurile muzicale", în colab.). GHEENA ({s} ebr. Gë-Hinnôm „Valea lui Hinnom"; gr. geena) s. f. 1. Vale situată în S Ierusalimului, “unde erau sacrificaţi copii, prin ardere, ca jertfă adusă zeului Moloh. 2. Simbol profetic al judecăţii; mai târziu, loc al pedepsei finale pentru păcătoşi. 3. Foc nestins, veşnic. 4. P. ext. Iad, infern. GHEIŞĂ (< fr.) s. f. (în Japonia) Dansatoare, muziciană şi cântăreaţă care, în anumite ocazii, poate juca rolul de gazdă sau doamnă de companie. GHEIZER (< fr., engl.; {s> islandez geysir) s. n. Izvor termal, intermitent, situat într-o regiune vulcanică, a cărui apă are înainte de ţâşnire temperatura de peste 100°C şi este azvârlită pe verticală, în coloană, până la 40 m înălţime (vaporii până la 150 m). Se formează datorită vaporizării bruşte a apei supraîncălzite care, în anumite condiţii subterane, este ţinută un timp în stare de suprafuziune; g. erup la intervale de timp variate, cu debite diferite şi cu presiuni până la zeci de atmosfere; depun cruste văiurite de gheizerit care uneori alternează cu limonitui. Sunt cunoscuţi g. în Islanda, Noua Zeelandă, S.U.A. (Parcul Naţional Yellowstone), Federaţia Rusă (Kamceatka). Cele mai mari g. din lume: Old Faithful (S.U.A.) şi Waimangu (Noua Zeelandă). GHEIZERjT (< fr. {i}) s. n. Rocă sedimentară de precipitaţie chimică, poroasă şi uşoară, constituită din opal (uneori în alternanţă cu limonit), rezultată prin depunere din apa gheizerelor; are culoarea galbenă, roşcată sau albă, aspect de creste văiurite suprapuse, care pot atinge grosimi de zeci de metri. GHELARI, com. în jud. Hunedoara; 2 953 loc. (1995). Expl. de min. de fier. Bisericile Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, în satele Ghelari (sec. 18) şi Ruda (1653). GHELDERODE [geldarod], Michel de (pseud. lui Adolphe-Adhémar Louis Martens) (1898—1962), dramaturg belgian de limbă franceză. Teatru de factură expresionistă, cu personaje urmărite de fatalitate şi puse în situaţii limită, care le silesc să renunţe la convenţii („Barrabas“, „Domnişoara Jaire“, „Moartea doctorului Faust"). GHELERTER, Moni (1905-1979, n. laşi), regizor român de teatru. Prof. univ. la Bucureşti. Viziune plastică accentuând psihologia personajelor („T13i surori*1, „Ziariştii", „Vizita bătrânei doamne", „Romeo şi Julieta"). GHELINŢA, com. în jud. Covasna; 4 611 loc. (1995). Păstrăvărie. Expl. de petrol. Biserică (sec. 13) cu ansamblu de pictură murală gotică (1330), restaurată (1972); tabernacol (1503). GHEM1 (lat. *glemus) s. n. 1. Rotocol format prin depănarea unor fire de lână, de aţă etc. 2. (APIC.) Ghemul albinelor - starea familiei de albine în timpul iernii, când, datorită temperaturii scăzute, albinele formează o grămadă compactă, sferică sau elipsoidală, având la mijloc pe cele tinere şi matca. 3. Ai treilea compartiment al stomacului rumegătoarelor. GHEM2 (< engl. game [gheim] ,,joc“) s. n. (Sport) Fiecare dintre punctele câştigate de un jucător de tenis de câmp în limitele unui set. GHEMOTQC (< ghem + motoc[eiJ), s. n. Obiect mototolit în formă de ghem1 (1); cocoloş. GHEMUI (< ghem) vb. IV refl. A se strânge ca un ghem1 (1). Tranz. A înghesui într-un spaţiu foarte redus. GHENEA, Toma (1862-1921, n. Bascov, jud. Argeş), general român de artilerie. A inventat aparatul de ochire cu lunetă panoramică. GHEONOAIE s. f. v. ghionoaie. GHEORGACHI (c. 1719-?), logofăt al doilea în Moldova. Autorul unei Condici de obiceiuri (1762), scrisă din porunca domnului Grigore Callimachi, singura lucrare de ceremonial din literatura noastră veche. GHEORGHE, Sf. - (c. 270-303), martir şi sfânt creştin, protector ai Angliei. Comandant de oaste în timpul lui Diocleţian. Martirizat (Lidda, Palestina antică) pentru că a luat apărarea creştinilor persecutaţi. începând din sec. 14, emblema lui (o cruce roşie pe fond alb) a fost purtată de soldaţii englezi, mai târziu fiind introdusă în steagul Angliei. în iconografie (potrivit celei mai cunoscute legende asupra vieţii şi faptelor sale) este prezentat călare pe un cal alb, omorând balaurul. Moaştele sale se află la Lidda şi la Roma. Prăznuit la 23 aprilie. GHEORGHE v. Martin şi Gheorghe. GHEORGHE, Ion (n. 1935, sat Flo-rica, jud. Buzău), poet român. Lirică de substanţă tradiţionalistă, proiectând miturile, legendele, ritualurile populare asupra realităţii imediate („Zoosophia“, „Cavalerul trac", „Elegii politice"). GHEORGHE DOJA 1. Com. în jud. Ialomiţa; 2 883 loc. (1995). 2. Com. în jud. Mureş; 2 507 loc. (1995). Biserică reformată (1815). Ion (Alin) Gheorghiu Ion S. Gheorghiu Mihnea Gheorghiu Valentin Gheorghiu GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ v. Oneşti. GHEORGHE LAZĂR, com. în jud. Ialomiţa; 2 462 loc. (1995). GHEORGHENI, oraş în jud. Harghita, în Depr. Giurgeu; 21 612 loc. (1995). Constr. de utilaje şi piese de schimb pentru ind. forestieră; expl. şi prelucr. lemnului (cherestea şi ambalaje), filatură şi ţesătorie de cânepă şi in; fabrică de stofă pentru mobilă şi ţesături tehnice; produse alim. (preparate din carne şi lapte, bere, prelucr. fructelor de pădure, panificaţie). Atestat documentar în 1333. Declarat oraş în 1905. Muzeu cu colecţii de istorie, etnografie, ştiinţele naturii, mineralogie şi artă plastică. Patinoar artificial (3 000 de locuri). Ruinele cetăţii Both (sec. 16), biserică romano-catolică (sec. 15, refăcută în sec. 18), biserică armenească (1734) în stil baroc şi biserică ortodoxă (1929—1937). Parc dendrologic. GHEORGHE ŞTEFAN, domn al Moldovei (1653—1658). Mare logofăt în timpul lui Vasile Lupu, pe care îl alungă din domnie cu sprijinul lui Gh. Râkôczi II şi Matei Basarab. A încheiat un tratat de alianţă cu ţarul Rusiei, Aleksei Mihailovici (mai 1656). Mazilit de Poartă, a încercat, în alianţă cu Gh. Râkôczi II, să recucerească domnia. A pribegit prin Austria, Rusia, Polonia şi Suedia. GHEORGHIEV [gheorghief], Vladimir (1908—1986), lingvist bulgar. Specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene şi în istoria limbii bulgare („Probleme privind limba minoică"). GHEORGHIŢĂ, Alexandru (n. 1931, Fântânele, jud. Bacău), sculptor român. Inspirate în mare parte din cultura populară, lucrările sale se caracterizează prin austeritate, monumentalitate şi echilibru. Portrete („Ştefan cel Mare“, „George Coşbuc“). GHEORGHIŢĂ, Ştefan (1926-1978, n. Bucureşti), inginer român. Prof. univ. la Bucureşti. Studii şi cercetări în mecanica fluidelor privind hidrogazo-dinamica corpurilor poroase, ecuaţia fundamentală a mişcărilor cu gradient iniţial, teoria stratului limită. GHEORGHIU, Constantin Vasile (1894—1956, n. Dolheşti, jud. laşi), chimist român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la laşi. Contribuţii în chimia organică (mecanisme de reacţie, medicamente chimioterapeutice, coloranţi etc.). A sintetizat numeroşi compuşi cu acţiune tuberculostatică şi a contribuit la clasificarea relaţiilor dintre structura acestora şi activitatea lor fiziologică. GHEORGHIU, Florin (n. 1944, Bucureşti), şahist român. Campion mondial de juniori (1963), câştigător a numeroase turnee internaţionale. Mare maestru internaţional. GHEORGHIU, Ion (Alin) (n. 1929, Bucureşti), pictor şi sculptor român. M. coresp. al Acad. (1993). Iniţial peisaje şi figuri compoziţionale într-o factură post-impresionistă, evoluează treptat către abstracţia lirică, concentrându-se asupra unui motiv pe care-l tratează pregnant, formă de afirmare a unui larg şi somptuos registru cromatic (ciclurile „Grădini suspendate", „în jurul lui Arcimboldo“); sculptură („Himere"). GHEORGHIU, Ion S. (1885-1968, n. Bacău), inginer român. Acad. (1952), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în electrotehnică şi energetică. Contribuţii la elaborarea unei teorii generale a maşinilor electrice (a introdus noţiunea de generator unic). A realizat proiectele de electrificare a unor căi ferate (Ploieşti-Braşov, Târgovişte-Bucureşti). GHEORGHIU, Mihnea (n. 1919, Bucureşti), scriitor şi ziarist român. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (1970—1989). Teatrolog şi eseist („Scene din viaţa lui Shakespeare", „Orientări în literatura străină"). Traduceri. GHEORGHIU, Miluţă (Mihai) (1897- 1971, n. laşi), actor român. Cunoscut mai ales prin roiurile în travesti din comediile lui V. Alecsandri (seria „Chiriţelor"). GHEORGHIU, Ştefan (1879-1914, n. Ploieşti), militant socialist român. A contribuit la organizarea primelor sindicate, a Uniunii Socialiste din România (1907) şi la reorganizarea Partidului Social-Democrat din România (1910). GHEORGHIU 1. Ştefan G. (n. 1926, Galaţi), violonist român. Prof. univ. la Bucureşti. Interpret profund al repertoriului naţional (G. Enescu, P. Constan-tinescu) şi universal (Beethoven, Brahms). 2. Valentin G. (n. 1928, Galaţi), pianist şi compozitor român. . Frate cu G. (1). Elev al Constanţei Erbiceanu şi al lui M. Jora. Lucrări simfonice (două simfonii, un concert pentru pian) şi de cameră (sonate, un trio, lieduri). Sensibilitatea deosebită, sunetul catifelat, tehnica desăvârşită l-au consacrat ca remarcabil interpret, mai ales al repertoriului romantic (Schumann, Grieg, Liszt) şi românesc (P. Constantinescu). GHEORGHIU, Tony (1926-1961, n. Buzău), grafician, pictor şi scenograf român. Autor al decorurilor şi costumelor GHEORGHIU 448 Virgil Constantin Gheorghiu unor spectacole de succes („Macbeth", „Hoţii", „Văduva isteaţă", „loan-Vodă cei Cumplit"). GHEORGHIU, Traian (1887-1968, n. Craiova), fizician român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de fotoelectriçitate, spectroscopie şi studii asupra semicbnductorilor. Op. pr.: „Cercetări asupra bachelizării lemnului", „Teoria câmpului electromagnetic". GEORGHIU, Val (n. 1934, Dorohoi), pictor şi scriitor român. Temele picturii sunt împrumutate din folclor şi lumea teatrului, având uneori accente expresioniste („Vizita bătrânei doamne"). Proză fantezistă („Arlechin în iarbă", „Vieţile după Vasari"). GHEORGHIU, Virgil (1905-1977, n. Roman), poet şi pianist român. Iniţial versuri avangardiste, ulterior iirică elegiacă („Marea vânătoare", „Cântece de faun"). Lucrări de muzicologie („Din muzica şi viaţa compozitorilor", „Iniţiere muzicală"). GHEORGHIU, Virgil Constantin (1916—1993, n. Războieni, jud. Neamţ), scriitor român de expresie română şi franceză. Stabilit în Franţa (1945), unde a devenit preot. Econom stavrofor al Gheorghe Gheorghiu-Dej Bisericii Ortodoxe Române din Paris. Publicistică pe teme de război („Ard malurile Nistrului"). Romane reflectând propria experienţă a înstrăinării şi suferinţei („Ora 25", ecranizat de studiourile americane) sau evocând paradisul pierdut al spiritului şi pământului natal („Nemuritorii de la Agapia", „Sacrificaţii Dunării", „Dumnezeu la Paris"). GHEORGHIU-BURLACU, Angela (n. 1954), soprană română. Voce de mare forţă şi expresivitate, cu o vibraţie timbrală subtilă, rafinată. Carieră internaţională pe toate marile scene ale lumii în opere de Verdi, Puccini, Donizetti ş.a. („Falstaff", „Boema", „Turandot", „Elixirul dragostei"). GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe (1901—1965, n. Bârlad), om politic comunist român. Muncitor electrician. Militant de la începutul anilor ’30, unul dintre conducătorii grevei muncitorilor de la Atelierele C.F.R. „Griviţa" — Bucureşti. Arestat în vara anului 1933, este judecat şi condamnat de către autorităţi ia 12 ani muncă silnică şi deţinut la Văcăreşti, Aiud, Doftana ş.a. După 23 august 1944, ministru în mai multe rânduri. Secretar general (1945—1954) şi prim-secretar (1955—1965) ai Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Prim-min. (1952—1955). Preşedinte al Consiliului de Stat (1961 — 1965). Exercitând timp de aproape 20 de ani puterea supremă în stat şi în partid, G.-D. a instaurat în ţară un regim totalitar, de represiune poliţienească, căruia i-au căzut victimă o mare parte a elitei politice, militare şi culturale a ţării, participanţii la Rezistenţa anticomunistă, precum şi sute de mii de oameni nevinovaţi (ţărani, membri ai partidelor istorice, slujitori ai bisericilor ortodoxă şi unită ş.a.), iar în cadrul luptei pentru putere din sânul propriului partid, chiar şi unii dintre fruntaşii comunişti. După 1958, în plan extern, G.-D. a evoluat treptat spre distanţarea de U.R.S.S. şi obţinerea unui statut de relativă autonomie politică şi economică, marcată prin respingerea categorică a planurilor sovietice de integrare economică a ţărilor membre ale C.A.E.R.-ului, de transformare a României într-un hinterland agricol, cât şi de refuzul de a mai seconda Moscova în tendinţa ei hege-monică asupra mişcării comuniste internaţionale, apropiindu-se în acelaşi timp de China şi de ţările capitaliste dezvoltate. Reorientarea politicii externe a coincis cu semnificative mutaţii în politica internă, care şi-au găsit expresia în atenuarea regimului represiv şi eliberarea deţinuţilor politici, în declanşarea unei campanii de desovietizare a ţării, precum şi în recuperarea, reabilitarea şi punerea în circulaţie a valorilor naţionale, dar fără să fie urmate de introducerea unor reforme reale şi de democratizare a vieţii sociale şi politice. GHEPARD (< fr.) s. m. Mamifer carnivor din familia felidelor, cu unele caractere specifice acestora (cap mic şi rotund, coadă lungă), dar şi canidelor (picioare înalte şi gheare neretractile) (Acinonyx jubatus). Are lungimea de c. 140 cm, blana de culoare gălbuie, cu pete mici întunecate. Este cel mai rapid mamifer (110 km/h); vânează fugărind prada. Trăieşte în stepele din Asia şi Africa şi poate fi domesticit uşor. GHERASIM, Marin (n. 1937, Rădăuţi), pictor român. Lucrări în care interesul pentru limbaj şi ample sinteze cromatice se întâlneşte cu simbolistica şi reprezentarea creştină; geometrismul formal coexistă cu tonuri exuberante şi rafinate în aceiaşi timp (ciclul „Porţi"). GHERASIM, Paul (n. 1925, Boteşti, jud. Suceava), pictor român. Compoziţii cu temă rurală, în culori albe sau gri, ce pun în evidenţă disonanţele de tonuri vii. GHERASIMOV, Serghei Apollina-rievici (1906—1985), regizor rus. Filme prezentând lupta tineretului împotriva ocupantului german („Tânăra gardă"). Ecranizări grandioase, de un tragism profund („Pe Donul liniştit"). GHERASIMOV, Serghei Vasilievici (1885—1964), pictor şi grafician rus. Tablouri pe teme istorico-revoluţionare („Răscoala lui Pugaciov", „Octombrie 1917“); portrete, scene de gen, peisaje („După ploaie"). GHERĂEŞTI, com. în jud. Neamţ, pe râul Moldova; 6 430 loc. (1995). Êxpl. Ghepard EXPRESIONISM ERNST LUDWIG KIRCHNER: „Femei pe stradă11 GEORGE GROSZ: „Portretul lui Max Hermann-Nçjssé11 ERICH HECKEL: „Femeie îngenuncheată11 ERNST BARLACH: „Extaticul11 Mănăstirea Voroneţ. Biserica Sfântul Gheorghe Mănăstirea Voroneţ „Arborele lui leseu“ (detaliu de pe peretele sudic al bisericii Sfântul Gheorghe) Judecata de Apoi“ (detaliu de pe peretele vestic al bisericii Sfântul Gheorghe) Mănăstirea Moldoviţa „Asediul Constantinopolului“ (detaliu de pe peretele sudic al bisericii Buna Vestire) „Arborele lui leseu“ (detaliu de pe peretele sudic al bisericii Buna Vestire) FRESCĂ ănăstirea Suceviţa. „Scara lui loan Climax" (pictură de pe peretele sudic al bisericii învierea Domnului) Mănăstirea Arbore. „Eva şi judecata celui drept" (detaliu de pe peretele sudic al bisericii Tăierea capului Sfântului loan Botezătorul) lănăstirea Humor. Detaliu de pe faţada sudică a bisericii Adormirea Maicii Domnului Mănăstirea Hurez. Tabloul votiv din interiorul bisericii cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena NICOLAE GRIGORESCU Autoportret (c. 60 de ani) Stradă din Vitré NICOLAE GRIGORESCU 449 GHETOU de balast. Biserica Sf. Voievozi (ante 1809). GHERĂSENI, com. în jud. Buzău; 3 809 loc. (1995). Biserica Adormirea Maicii Domnului (1839—1840, refăcută în 1868). GHERCEŞTI, com. în jud. Dolj, pe Teslui; 1 827 loc. (1995). Expl. de petrol. Bisericile Cuvioasa Paraschiva (1827-1831), Sf. Nicolae (1875) şi înălţarea Domnului (ante 1845, refăcută în 1878) în satele Gherceşti, Ungureni şi Gârleşti. GHERDAN (< tc.) s. n. Podoabă purtată de femei la gât; şirag de mărgele, salbă (1), colan (1). GHEREA (DOBROGEANU-GHEREA) 1. Constantin Dobrogeanu-G. (1855— 1920, n. Slaveanka, Ucraina), critic literar; unul dintre conducătorii social-democraţiei române. Teoretician al mişcării socialiste în România („Ce vor socialiştii români?", „Concepţia materialistă a istoriei"). îndrumător al revistei „Contemporanul" şi al altor publicaţii social-culturale legate de mişcarea muncitorească. Autor al unor lucrări de sinteză asupra societăţii româneşti („Neoiobăgia", „Socialismul în ţările înapoiate"), de critică şi estetică literară („Studii critice"). A dus o polemică de răsunet cu T. Maiorescu, susţinând principiul „artei cu tendinţă" şi „critica ştiinţifică". Studii consacrate unor mari scriitori contemporani (Eminescu, Coşbuc, Caragiale, Vlahuţă). M. post-mortem al Acad. (1948). 2. loan (Ionel) Dobrogeanu-G. (1895—1978, n. Ploieşti), scriitor şi filozof român. Fiul lui G. (1). A analizat noţiunile fundamentale ale simţului comun şi contradicţiile acestora („Eul şi lumea"). Eseuri, memorialistică („Amintiri"), traduceri. GHERETĂ ( după fr. guérite) s. f. 1. Construcţie mică în care se adăposteşte o santinelă, un paznic etc. 2. Chioşc în care se vând alimente, ziare etc. Constantin Dobrogeanu-Gherea ■■■pţpi Gherla. Biserica armeano-catolică GHERGHEASA, com. în jud. Buzău; 2 567 loc. (1995). Expl. de gaze naturale. Aici s-a efectuat cel mai adânc foraj din România (6 800 m). Staţie de c.f. GHERGHEF (< tc.) s. n. 1. Cadru de lemn sau de metal, de formă dreptunghiulară sau circulară, pe care se întinde o bucată de ţesătură pentru a fi brodată sau firele de urzeală pentru ţesutul unor covoare; .p. ext. ţesătură întinsă pe acest cadru. 2. Dispozitiv auxiliar al maşinilor de tricotat, prevăzut cu dinţi din oţel ştanţaţi. 3. Unealtă în formă de cadru simplu sau cu bară mobilă, folosită în legătorie la cusutul manual al cărţilor. GHERGHELEU, deal în E Pod. Târnavelor, cu direcţia NV-SE, între râurile Paloş şi Archita, la N de Rupea, alcătuit din gresii sarmaţiene. Alt. max.: 785 m. GHERGHEŞTI, com. în jud. Vaslui; 2 664 loc. (1995). Biserica de lemn Sf. Nicolae (1743). GHERGHINĂ (< germ.) s. f. (BOT.) Dalie. GHERGHIŢA, com. în jud. Prahova, pe râul Prahova; 4 057 loc. (1995). Amintit ca târg în 1534. Bisericile Sf. Procopie-Domnească, ctitorie din 1641 a lui Matei Basarab (refăcută în 1895), şi Sf. Dumitru (1705, refăcută în 1888) în satul G.; biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1790— 1791) în satul Ungureni. GHERIDON (< fr.) s. n. Măsuţă rotundă cu unul sau cu trei picioare. GHERJLĂ (< fr; sp. guérilla) s. f. Denumire dată războiului de partizani în Spania şi în ţările Americii Latine. ^ Război de g. = război în care principalele forme şi metode de luptă sunt cele folosite de partizani. GHERLA, oraş în jud. Cluj, în Pod. Someşan, pe Someşu Mic; 24 612 loc. (1995). Termocentrală. Constr. metalice; combinat pentru industrializarea lemnului (plăci aglomerate, furnire, placaje, mobilă); tricotaje şi conf.; chibrituri, sticlărie pentru menaj, produse alim. (preparate din carne, băuturi, panificaţie etc.). Ateliere de confecţionat covoare orientale. Muzeu de istorie şi arheologie. Castel-cetate în stilul Renaşterii (1540— 1551), case în stil baroc (sec. 18), biserica armeano-catolică Solomon (1723—1724), biserica romano-catolică (1744) şi catedrala armeano-catolică (1748—1804). Parc dendrologic. Aşezare romană fortificată. Prima menţiune documentară datează din 1291. Recunoscut ca oraş în 1510. în sec. 17, în G. s-a stabilit un grup de armeni veniţi din Moldova, dând oraşului denumirea de Armenopolis (Armenienstadt). Mare centru comercial. închisoarea din G. a fost una dintre cele mai dure din timpul regimului comunist. GHERMAN, Oliviu (n. 1930, Mihai Viteazu, jud. Cluj), fizician şi om politic român. Prof. univ. la Cluj-Napoca şi Craiova. Preşedinte al Partidului Democraţiei Sociale din România (din 1992). Preşedinte al Senatului României (din 1992). Studii în domeniul fizicii teoretice („Fizica statistică", „Fizica moleculară, termodinamică şi statistică"). GHERMĂNESCU, Mihail (1899-1962, n. Bucureşti), matematician român. Prof. univ. la Bucureşti. Cercetări în domeniul ecuaţiilor funcţionale, al seriilor trigonometrice, teoriei funcţiilor şi teoriei numerelor. A introdus noţiunile de derivată parţială areolară şi diferenţială totală areolară; a definit continuitatea funcţională. GHERMEA s. f. Piesă îngropată în zidărie, pentru a permite fixarea prin cuie sau prin şuruburi a tocului unei uşi sau al unei ferestre. GHERŢA MICĂ, com. în jud. Satu Mare; 3 250 loc. (1995). Expl. de andezit. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1873), în satul Gherţa Mică. GHES s. n. A da cuiva ~ = a) a da cuiva un ghiont, o lovitură uşoară; b) a îndemna, a zori pe cineva. GHETQU (< it., fr.) s. n. (în sec. 15— 19, în unele ţări europene) Cartier al unui oraş în care locuieşte o populaţie de o anumită rasă, naţionalitate sau GHETRĂ 450 GHEŢARI Lungimea Suprafaţa (km) (km2) : AfriGa Drygalski (Kilimanjaro) 2,5 America de Nord Bering (Alaska) 203 5 800 Malaspina (Alaska) 113 3 800 Muir (Alaska) 30 1 200 Nisqually (Munţii Coastei) 90 103 Susitna (Alaska) 45 — America de Sud Rio de Plombo (Anzi) 17 75 San Tadeo (Anzi) 57 San Rafaël (Ânzi) 45 — Upsala (Anzi) 60 — Antarctica Lambert 450 20 000 Asia Baltoro (Karakorum) 62 775 Bîafo (Karakorum) 68 620 Chomolungma (Himalaya) 43 320 Elbrus (Caucaz) 16 145 Enghilcek (Tian Shan) 60 284 Fedcenko (Pamir) 71 907 Gangotri (Himalaya) 30 — Siachen (Karakorum) 25 1 150 Zemu (Himalaya) 31 130 Zeravşan (Tian Shan) 26 114 Europa Aletsch (Alpi) 268 160 Gorner (Alpi) 15 67 Mer de Glace (Alpi) 15 41 Svartisen (Norvegia) 32 450 Unterer Grîndelwald (Alpi) 10,1 31 Vatnajôkull (Islanda) 142 8 800 Oceania Franz Josef (Noua Zeelandă) 15 — Murchison (Noua Zeelandă) 18 — Tasman (Noua Zelandă) 29 156 religie, ca urmare a unei politici de discriminare. în timpul celui de-al doilea război mondial, naziştii au creat g. în diverse oraşe din E Europei, pe care le-au transformat în lagăre de exterminare. Este cunoscută rezistenţa unor g., mai ales a celui evreiesc din Varşovia, împotriva armatei naziste. GHÇTR (< fr.) s. f. învelitoare de postav sau de fetru care acoperă glezna şi partea de deasupra a încălţămintei bărbăteşti. + Bandă din piele, folosită pentru protecţia gleznei lucrătorilor metalurgişti. GHETSIMANI (arameic gat şemen „presă de ulei“), numele grădinii de la poalele Muntelui Măslinilor, unde lisus obişnuia să se retragă pentru rugăciune împreună cu discipolii săi; locul ultimei rugăciuni a lui lisus când, trădat de luda, a fost prins şi dus la arhierei spre judecare. GHEŢAR (< gheaţă, după fr. glacier) s. m. Masă de gheaţă formată în munţii înalţi şi în regiunile polare, care se deplasează lent, sub influenţa gravitaţiei, în lungul văilor sau pe pante. După dimensiune şi formă se deosebesc: g. de calotă (sau continentali) cu grosimi foarte mari, dezvoltaţi în Antarctica şi Groenlanda şi g. de munte (împărţiţi, la rândul lor, în g. de vşale şi g. de circ). Suprafaţa ocupată de g. actuali (c. 16,3 mii. km2) reprezintă 11% din suprafaţa uscatului. GHEŢARUL DE LA BARSA, peşteră situată în M-ţii Bihor, într-o depresiune închisă (Groapa de la Barsa) din complexul carstic Padiş-Cetăţile Ponorului, la 1 100 m alt. Lungime: 2 750 m. Constituită dintr-o galerie principală (întreruptă de mai multe săli, cascade şi hornuri) şi câteva galerii colaterale. Păstrează un strat permanent de gheaţă, gros de 50 cm. Face parte din parcul naţional al M-ţilor Apuseni. GHEŢĂRIE (< gheaţă) s. f. Loc special amenajat în care se păstrează gheaţă (1) naturală pentru a fi folosită vara. GHEŢIE, Ion (n. 1930, Şimleu Silva-niei), filolog şi lingvist român. Lucrări de critică a vechilor texte româneşti („începuturile scrisului în limba română"), de istorie a limbii literare şi a graiurilor daco-române („Baza dialectală a românei literare11, „Istoria limbii române literare", „Introducere în dialectologia istorică românească"). Romane („Pomul vieţii"). GHEŢIE, Vasile (1903-1990, n. sat Berinţa, jud. Maramureş), medic veterinar român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări în domeniul morfologiei animale („Anatomia animalelor domestice", „Atlas de anatomie comparată"). GHEŢUŞ (< gheaţă) s. n. Polei; p. ext loc îngheţat, alunecos, pe care se joacă copiii iarna. GHEUCA, Leon (c. 1735-c. 1789), episcop de Roman (din 1769) şi mitropolit al Moldovei (din 1786). Cărturar şi traducător de factură iluministă, sprijinitor al învăţământului în limba română. GHEUNOAIE s. f. v. ghionoaie. GHIAŢĂ, Dumitru (1888-1972, n. sat Colibaşi, jud. Mehedinţi), pictor român. Peisaje, compoziţii şi naturi moarte cu 451 GHIBU Onisifor Ghibu ^ yÇÊüÈt f ' Dumitru Ghiaţă: „Toamna în pădure" Lorenzo Ghiberti: Baptisteriu din Florenţa „Poarta Paradisului" (detaliu) flori, caracterizate printr-un limbaj simplu, direct, prin coloritul sobru, armonios şi prin desenul sintetic, amintind tradiţiile artei populare („Ţărani la târg“, „Iarnă la Târgovişte", „Flori de ferigă", „Toamna în pădure"). GHIAljR (< tc.) s. m. (înv.) Denumire peiorativă, folosită de turci pentru cei de altă religie decât cea mahomedană. GHIAUROV, Nicolai (n. 1929), bas bulgar. Carieră internaţională, pe toate marile scene ale lumii, în care a interpretat mai ales roluri din operele lui Verdi şi Musorgski. Voce puternică, de excepţională întindere în registrul grav. GHIBĂNESCU, Gheorghe (1864— 1936, n. Fălciu, jud. Vaslui), istoric şi filolog român. M. coresp. al Acad. (1905). A întemeiat revistele „Theodor Codrescu" şi „loan Neculce". A editat colecţii de documente medievale ale României („Surete şi izvoade“, 21 vol.; „Ispisoace şi zapise“, 6 vol.). GHIBELINI (< it.) s. m. pl. (în sec. 12—14, în oraşele italiene) Membrii unei grupări politice, formate mai ales din seniorii feudali; au sprijinit pe împăraţii germani în lupta împotriva papalităţii şi a guelfilor. GHIBERTI, Lorenzo (c. 1378-1455), sculptor şi orfevru florentin. Operă caracteristică trecerii de la gotic la Renaştere. A realizat, într-un stil apropiat de gotic, porţile de nord ale Baptisteriului din Florenţa, iar în spiritul Renaşterii „Poarta Paradisului" (poarta de est a aceluiaşi edificiu), precum şi o serie de statui („Sf. Matei" în Oratoriul Orsan-michele din Florenţa). GHIBQRŢ s. m. Peşte teleostean dul-cicol din familia pericidelor, de c. 10—15 cm lungime, cu numeroşi spini pe opercul şi cu aripioara dorsală ţepoasă (Acerina cernua). GHIBU, Onisifor (1883-1972, n. Să-lişte, jud. Sibiu), pedagog şi publicist român. M. coresp. al Acad. (1919), prof. univ. la Cluj. întemeietor al unor publicaţii apărute în Transilvania şi Basarabia. Luptător pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat, având un rol determinant în opera de redeşteptare a conştiinţei naţionale a românilor basa-rabeni. Unul dintre fondatorii istoriei pedagogiei româneşti, („Puncte cardinale pentru o concepţie naţională a educaţiei"). G. argumentează necesitatea organizării învăţământului în spirit naţional, bazat pe principii moderne („Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria", „Din istoria literaturii didactice româneşti"). A denunţat politica antinaţională şi anticulturală a Gheorghe Ghica (1) Grigore Gheorghe Ghica (2). Portret de Theodor Aman Grigore II Ghica (3) Grigore Dimitrie Ghica (7) GHICA 452 Ion Ghica (11) comuniştilor („Chemare la judecata istoriei1'). Memorii. GHICA, familie de boieri din Ţara Românească şi Moldova, de origine albaneză, cu important rol politic în sec. 17—19. Mai importanţi: 1. Gheorghe G., domn al Moldovei (1658—1659) şi al Ţării Româneşti (1659—1660). întemeietorul familiei. A mutat definitiv capitala Ţării Româneşti la Bucureşti (1659). 2. Grigore Gheorghe G., domn al Ţării Româneşti (1660-1664 şi 1672-1673). Nicolae Ghika-Budeşti: Muzeul Ţăranului Român Fiul lui G. (1). S-a sprijinit la început pe boierii Cantacuzini, dar sub influenţa facţiunii adverse, condusă de Stroe Leurdeanul, a poruncit uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino (1663). în a doua domnie a continuat politica de persecutare a Cantacuzinilor. 3. Grigore li G., domn al Moldovei (1726—1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) şi al Ţării Româneşti (1733—1735 şi 1748-1752). Nepot al lui G. (2). A adus în Moldova şi Ţara Românească numeroşi greci, cărora le-a încredinţat importante dregătorii şi a desfăşurat o politică fiscală excesivă (reintroducerea văcăritului, 1747—1748). Sprijinit de Hrisant Nottara, s-a preocupat de dezvoltarea învăţământului. Ctitor al mănăstirilor Frumoasa (laşi) şi Pante-limon (Bucureşti). 4. Matei G., domn al Ţării Româneşti (1752—1753) şi al Moldovei (1753-1756). Fiul lui G. (3). A desfăşurat o politică fiscală excesivă şi a cârmuit prin boierii greci, ceea ce a provocat nemulţumirea poporului şi a boierimii pământene. A fost mutat din Ţara Românească în Moldova în urma unei mişcări a populaţiei din Bucureşti, în timpul domniei lui s-a redactat în Moldova „Cronica Ghiculeştilor11. 5. Scarlat G., domn al Moldovei (1757— 1758) şi al Ţării Româneşti (1758—1761 şi 1765-1766). Fiul iui G. (3). A desfăşurat o politică fiscală excesivă şi a promovat în dregătorii pe boierii greci. 6. Grigore III G., domn al Moldovei (1764-1767, 1774-1777) şi al Ţării Româneşti (1768—1769). Nepot al lui G. (3). A întocmit un aşezământ fiscal şi un regulament de salarizare a slujbaşilor, cu scopul de a îngrădi abuzurile acestora. în 1775, Bucovina a fost cedată de Imp. Otoman Habsburgilor, act faţă de care domnul a protestat, întemeietor al unei manufacturi de postav la Chipereşti-laşi (1766). Ucis de turci pentru apropierea lui faţă de Rusia. 7. Grigore Dimitrie G., primul domn pământean al Ţării Româneşti (1822— 1828) după înlăturarea regimul fanariot. A redeschis Şcoala de la „Sf. Sava“ şi a patronat înfiinţarea Societăţii Filarmonice (1833). 8. Alexandru D. G., domn al Ţării Româneşti (1834—1842). Frate cu G. (7). Mazilit de turci pentru încercarea de a schimba unele prevederi ale Regulamentului Organic. în calitate de caimacam al Ţării Româneşti (1856— 1858), a sprijinit mişcarea pentru unirea Principatelor. 9. Grigore Alexandru G., domn al Moldovei (1849—1853, 1854— 1856). A revizuit regimul agrar regulamentar (1851); a încurajat lucrările publi- ce şi s-a preocupat de organizarea învăţământului public (1851) şi superior. A acordat libertate presei şi a introdus telegraful. Sprijinitor al unirii Principatelor. 10. Dimitrie G. (zis şi Beizadea Mitică) (1816—1897), om politic român. Fiul lui G. (7). A participat la detronarea lui Al.l. Cuza (1866); ministru în mai multe rânduri şi prim-min. (1868—1870). 11. Ion G. (1816-1897, n. Bucureşti), scriitor, economist şi om politic român. Principe de Samos (1854—1858). Acad. (1874). Fruntaş al Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, luptător pentru unirea Principatelor; de mai multe ori ministru şi prim-min. (febr. —mai 1866, 1866-1867, 1870-1871). Primul profesor român de economie politică; a predat cursuri la Academia Mihăileană (1841—1843) şi a publicat „Convorbiri economice11 (1865—1875). Preşedinte al Acad. Române (1876—1882, 1890— 1893, 1894—1895). Memorialistica sa („Scrisori către V. Alecsandri11) se remarcă prin darul evocării şi al portretisticii. 12. Ion (lancu) Gr. G. (1829— 1891, n. laşi), general şi om politic român. De mai multe ori ministru; agent diplomatic la Constantinopol, în timpul proclamării independenţei României. 13. Pantazi G. (1837—1882, n. Bucureşti), scriitor român. Fiul lui G. (10). Secretar al „Magazinului istoric pentru Dacia11. Jurnalist cu vederi democrate, a colaborat la „Revista contemporană11, „Literatorul11, „Dâmboviţa11. Autor de romane („Un boem român11, „Don Juanii din Bucureşti11). Note critice, comedii, nuvele. GHICA, Dimitrie (1875-1967, n. Istanbul), diplomat român. A avut un rol important în perioada intrării României în al doilea război balcanic (1913); ministru de Externe (1931—1932), a încercat, fără succes, o apropiere de Italia. Ministru plenipotenţiar al României la Roma (1928-1932; 1932-1933) şi Bruxelles (1933—1937). Memorii. GHICA-COMĂNEŞTI, Nicolae (1875-1921), călător şi explorator român, împreună cu tatăl său, Dimitrie, a întreprins în 1895 o expediţie în Somalia, unde a efectuat ridicări topografice şi a alcătuit colecţii de elemente rare de floră şi faună („Cinci luni în ţara somalilor11, „O călătorie în Africa11). GHICI (< bg.) vb. IV tranz. 1. A descoperi, a afla, a înţelege ceva (mai mult intuitiv); a intui ceva. ♦ Spec. A dezlega o ghicitoare. 2. A prezice cuiva viitorul. GHICITQR, -OARE (< ghici) s. m. şi f. Persoană care ghiceşte sau prezice viitorul cuiva. 453 GHIMEŞ-FĂGET GHICITOARE (< ghici) s. f. Specie a literaturii populare, de mici dimensiuni, de obicei în versuri, care cere identificarea, prin asociaţii logice, a unui obiect, a unei fiinţe etc., prezentate întotdeauna învăluit, cu ajutorul perifra-zei sau al tropilor; cimilitură. GHID (< fr.) s. m., s. n. 1. S. m. Persoană care conduce şi îndrumează un grup de turişti, de vizitatori ai unui muzeu etc. 2. S. n. Broşură sau carte care cuprinde informaţiile necesare pentru orientarea într-o regiune, într-un oraş, într-o colecţie sau într-un domeniu de cunoştinţe. 3. S. n. G. de unde = a) mediu în care are loc propagarea ghidată a undelor electromagnetice; b) conductor tubular în care se propagă unde radioelectrice. 4. S. n. (INFORM.) G. de erori = listă ce conţine tipurile de erori ce pot apărea la calculator şi eventual modul cum pot fi corectate. GHIDA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) călăuzi, a (se) orienta. 2. Tranz. A imprima unei piese, unui organ de mecanism etc. o mişcare după o anumită direcţie, şi între anumite limite, cu ajutorul unui ghidaj. GHIDAJ (< fr.) s. n. Element fix al unui mecanism, care, prin forma sa, permite elementului mobil să se deplaseze între anumite limite, după o anumită direcţie (ex. g. batiului ma-şinilor-unelte). GHIDFALĂU, com. în jud. Covasna; 2 553 loc. (1995). Biserici reformate (sec. 13) cu zid de incintă (sec. 15) în satele Ghidfalău şi Zoltan (1792). GHIDIGENI, com. în jud. Galaţi; 5 549 loc. (1995). Fabrică de spirt, de băuturi alcoolice şi de drojdie. Staţie de c.f. Biserica Sf. Dumitru (ante 1809), conac (sec. 19) în satul Ghidigeni. GHIDIONESCU, Vladimir (1878-1948, n. laşi), pedagog român. Prof. univ. la Cluj. Membru fondator al Asociaţiei Internaţionale de Pedologie. A susţinut şi a popularizat activ pedagogia experimentală („Introducere în pedologia şi pedagogia experimentală"). GHIDON (< fr.) s. n. 1. Bară cu mânere, curbată la capete, care serveşte la dirijarea mişcării unor vehicule simple (bicicletă, motocicletă), fiind fixată la mijloc pe furca roţii directoare. 2. Pavilion (2) folosit în marină ca marcă de comandament sau pentru semnalizare. GHIDRAN s. m. (ZOOT.) Varietate anglo-arabă de cai, cu aptitudini pentru tracţiune şi călărie; are fruntea concavă, culoarea roibă şi înălţimea de 1,55— 1,65 m. GHIDRIN s. m. Peşte teleostean de ape salmastre, cu trei spini pe spate, înaintea înotătoarei dorsale (Gastero-steus aculeatus). îşi depune icrele în cuiburi construite din plante acvatice. GHIDROPĂ (< fr.) s. f. (AV.) Frânghie cu lungimea de 50—120 m, legată de nacela unui balon’şi lăsată să atârne pe sol, pentru a menţine constantă înălţimea de plutire a acestuia. GHIGHIU, mănăstire de maici, situată în satul Ghighiu, com. Bărcăneşti, jud. Prahova. întemeiată în 1817 de ieromonahul Arsenie de la Cernica. Până în 1952 a funcţionat ca mănăstire de călugări. Biserica actuală, cu hramul Izvorul Tămăduirii, a fost construită în anii 1858—1866, pe locul unei vechi biserici din lemn. Pictată la interior de Gh. Tattarescu. Restaurată în anii 1954—1958, când s-au construit chilii în stil brâncovenesc, ateliere de lucru. Biserica a fost consolidată după cutremurul din 4 mart. 1977. Muzeu cu colecţii de artă veche bisericească. GHIKA, Alexandru (1902—1964, n. Bucureşti), matematician român. Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Fondator al şcolii româneşti de analiză funcţională. Studii privind funcţiile mono-gene, spaţiile vectoriale şi topologice, modulele tipologice şi operatorii liniari. A introdus noţiunile de puncte periferice şi puncte interstiţiale, de paraconvexitate. GHIKA-BUDEŞTI, Nicolae (1869-1943, n. laşi), arhitect român. M. de onoare al Acad. (1937), prof. univ. la Bucureşti. Adept al stilului neoromânesc în arhitectură (clădirea actualului Muzeu al Ţăranului Român), a realizat numeroase construcţii de locuinţe şi socioculturale. Activitate susţinută de studiere a vechii arhitecturi româneşti („Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi în Oltenia"). GHIKA-BUDEŞTI, Ştefan (1904- 1959, n. Predeal), geolog român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti şi Timişoara. Studii geologice şi petrografice asupra m-ţilor Lotru, Parâng şi Făgăraş. Studii de geologie tehnică pentru barajele de la Bicaz, Vidraru şi Lotru. GHJLDĂ (< fr.) s. f. (în apusul Europei, în Ev. Med. timpuriu) Asociaţie de sprijin reciproc, cu puternice trăsături religioase; etapă premergătoare a breslei. GHILELS, Emil Grigorievici (1916— 1985), pianist şi pedagog rus. Carieră internaţională în genul concertant şi cameral. Interpretări de o poezie intensă, dar sobră, cu un r ^racteristic simţ al legato-ului. Discografie bogată. GHILGAMEŞ 1. Erou semilegendar, conducător al vechiului oraş sumerian Uruk, din S Mesopotamiei. 2. „Epopeea lui poem eroic babilonean, din milen. 3 î.Hr., înscris pe 12 tăbliţe de argilă arsă. A fost găsit în biblioteca regelui Assurbanipal din Ninive. GHILIMÇLE (după fr. guillemets) s. f. pl. Semne de punctuaţie în formă de două mici virgule sau unghiuri dispuse paralel („ “; « »), între care se închid citate, titluri (de opere, reviste etc.), un text în vorbirea directă sau cuvinte cărora li se dă un sens special; semnele citării. GHILQŞ (GHIOŞ) (< germ., fr.) s. n. Ornament gravat constituit din întretăieri de linii fine, drepte sau ondulate, folosit în decorarea unor obiecte de sticlă sau metal. ♦ Desen complex folosit în poligrafie la obţinerea fondului de siguranţă al imprimatelor cu valoare nominală (bancnote, cecuri etc.). GHILOTINA (< fr.) vb. I tranz. A executa cu ghilotina (1). GHILOTINĂ (< fr.) s. f. 1. Instrument de execuţie a condamnaţilor la moarte prin decapitare, cunoscut din Evul Mediu şi introdus în Franţa (25 apr. 1792) la propunerea dr. J.l. Guillotin. Folosirea ei a fost abolită la 9 oct. 1981. 2. Foarfece-ghilotină. GHIMBAV 1. Afl. stg. al Oltului, în Depr. Bârsei; 50 km. Izv. din N M-ţilor Bucegi şi trece prin Râşnov şi Ghimbav Formează Cheile Râşnoavei. Cunoscut şi sub numele de Ghimbăşel. 2. Com. în jud. Braşov, pe râul omonim; 5 300 loc. (1995). Constr. aeronautice (moto-planoare, elicoptere). Filatură şi ţesătorie de lână. Fabrică de hârtie şi carton. Culturi floricole de seră. Staţie de c.f. Menţionat documentar în 1342. în satul Ghimbav se află o biserică evanghelică gotică (sec. 13—14), biserica ortodoxă Sf. Treime (1780) şi o cetate ţărănească (sec. 15). GHIMBÇR (GHIMBIR) (< magh.) s. n. Plantă aromatică tropicală cu rizomul bogat în uleiuri eterice (Zingiber officinale). GHIMEŞ 1. Depr. intramontană în Carpaţii Orientali, pe valea superioară a Trotuşului, limitată de M-ţii Tarcău (Ia N şi E) şi Ciuc (la S). Supr.: c. 100 km2. Expl. forestiere. 2. Trecătoare situată în V M-ţilor Ciuc, la 1 170 m alt., pe râul Trotuş, care asigură legăturile rutieră şi feroviară între Moldova şi Transilvania. GHIMEŞ-FĂGET, com. în jud. Bacău, pe Trotuş; 5 264 loc. (1995). Staţie de GHIMIRLIE 454 c.f. (Ghimeş). Reşed. com. este satul Făget GHIMIRLIE (GHIMERLJE) s. f. Ferăstrău cu pânză foarte îngustă, folosită de dogari şi de dulgheri. GHIMPARIŢĂ (< ghimpe) s. f. Mică plantă erbacee din familia gramineelor, cu tulpina ramificată, frunze foarte ascuţite şi flori verzui (Crypsis aculeata). GHIMPAT, -Ă (< ghimpe) adj. Care are ghimpi. Sârmă g. = sârmă pe care sunt fixate mici bucăţele de sârmă ascuţită. GHIMPAŢI, com. în jud. Giurgiu; 6 200 loc. (1995). Produse chimice şi alim. Conf. Crescătorie de fazani. Conacul Petraşcu (1900) şi biserica Sf. Nicolae (1866) în satul G.; bisericile Sf. împăraţi Constantin şi Elena (1876), Sf. Gheorghe (1891, refăcută în 1958) şi Sf. Voievozi (1827—1828, reparată în 1894), în satele Copaciu, Naipu şi Valea Plopilor. GHIMPE (cuv. autohton) s. m. 1. (BOT.) Spin. 2. (La pl.) Ţepii ariciului. 3. (BOT.) Scaiete. 4. G. pădureţ = sub-arbust totdeauna verde din familia lilia-ceelor, înalt de 20—50 cm, cu ramurile lăţite în formă de frunză şi terminate printr-un spin, frunze reduse sub formă de solzi, flori mici verzui şi fructe bace roşii persistente (Ruscus aculeatus). Monument al naturii. GHIN s. n. 1. Cuţit cu lamă curbată în formă de unghie, folosit pentru cioplire la sculptura în lemn. 2. Daltă cu tăişul semicircular, folosită în rotărie. 3. Cazma cu lamă curbată, folosită la scosul nămolului de pe fundul apei. GHINDARI, com. în jud. Mureş, pe Târnava Mică; 5 329 loc. (1995). Expl. de balast. Mat. de constr. Topitorie de in şi cânepă. Staţie de c.f. GHJNDĂ (lat. glans, -dis) s. f. 1. Fructul stejarului; achenă cilindrică sau elipsoidală, prevăzută cu cupuiă, conţinând o singură sămânţă, bogată în grăsimi, amidon etc. 2. Una dintre culorile de la jocul de cărţi; treflă (1). GHINIQN (< fr.) s. n. Nenoroc, neşansă; întâmplare, împrejurare defavorabilă pentru cineva. GHINIONIST, -Ă (< ghinion) adj., s. m. şi f. (Persoană) care are (adesea) ghinion. GHINT (< ucr.) s. n. 1. Şanţ elicoidal practicat pe suprafaţa interioară a ţevii unei guri de foc şi care imprimă proiectilului mişcarea de rotaţie necesară pentru asigurarea stabilităţii acestuia pe traiectorie. 2. Cui de fier cu capătul lat şi proeminent. GHINTUJ (< ghint) vb. IV tranz. 1. A executa, prin aşchiere sau presare, ghinturile ţevii unei guri de foc. 2. A fereca cu ghinturi (2) un buzdugan, o ghioagă etc. GHJNŢURĂ s. f. (BOT.) Genţiană. GHIOAGĂ (lat. *clava) s. f. 1. Bâtă cu măciulie în vârf; măciucă (1), ciomag. 2. Capătul bombat (şi ghintuit) al unui buzdugan. GHIQC (lat. *cioca) s. m. Gen de melci din mările tropicale, cu cochilia ovală, emisferică, groasă şi lucioasă (Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci. ^ Expr. A da cu ghiocul sau a căta (cuiva) m ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. GHIOCÇL (< ghioc) s. m. (BOT.) Plantă erbacee perenă, bulboasă, de primăvară, din familia amarilidaceelor, înaltă de 10—30 cm, cu frunze liniare, de regulă două, şi cu o singură floare albă, aplecată (Galanthus nivalis). Creşte de la câmpie până la munte. GHIQL (< tc.) s. n. Denumire generică pentru lacurile cu fund mâlos. Cuvântul intră ca element de compunere în denumirea unor lacuri din Dobrogea (ex. Techirghiol, Siutghiol). GHIONDÇR (< tc.) s. n. Prăjină din lemn de brad sau de pin, cu ajutorul căreia se manevrează bărcile mici în bălţi, în Delta Dunării; este folosită şi în construcţii pescăreşti (lese de garduri, punţi pentru depozitarea peştelui etc.); bătător cu care se mână peştele spre GHIONOAIE (GHEONOAIE, GHEU-NOAIE) (cuv. autohton) s. f. Numele Ghiriandaio: „Sf. Francisc“ (Frescă din biserica Santa Trinitâ, detaliu) unor specii de ciocănitori din genul Picus. GHIONQI (< ghionoaie) s. n. Târnăcop cu un braţ lung, ascuţit la vârf şi cu altul în formă de ciocan, folosit în lucrările de abataj. GHIONT s. m. şi n. Lovitură dată cu umărul, cu cotul; brânci. GHIORDŞL s. n. Găleată de lemn sau de pânză de vele folosită la bordul navelor pentru transportul apei, al nisipului etc. GHIORGHIOS Pisides sau din Pisidia (sec. 7), poet bizantin. A celebrat victoriile lui Heraclius asupra perşilor şi avarilor şi a compus poeme religioase („Despre creaţie", „Imnuri"). GHIOROC, com. în jud. Arad; 4 144 loc. (1995). Expl. de diorite şi balast. Centru viticol. Staţie de c.f. Biserica Sf. Mucenic Dimitrie (1779—1781), ctitorită de aromâni. GHIOROIU, com. în jud. Vâlcea; 2 308 loc. (1995). Bisericile Sf. îngeri (1786, reconstruită în 1859—1863), Cuvioasa Paraschiva (1784, refăcută în 1837—1838) şi Sf. Voievozi (sec. 16, refăcută la 1825), în satele Ghioroiu, Ştirbeşti şi Mierea; biserica de lemn Sf. Nicolae (1791) în satul Herăşti. GHIQŞ s. n. v. ghiloş. GHIQŞĂ (< fr.) s. f. Daltă subţire folosită la gravarea pe pietre litografice şi pe plăci metalice. GHIQTURA (< tc.) s. f. Cu ~ = fără măsură, în mare cantitate, cu grămada. GHIOZDAN (< tc.) s. n. Geantă din carton, piele sau material plastic (purtată de obicei în spate), în care şcolarii îşi ţin cărţile, caietele etc. GHIRAl (GHIREI), dinastie de hani tătari din Crimeea (sec. 15—1783), întemeiată de Hadji Ghirai Ibn Ghias ad-Din. GHJRCĂ s. f. Veche denumire a unei specii de grâu bogat în gluten, cu spice mici şi cu ariste lungi, rigide (Triticum durum). GHIRCOIAŞU, Romeo (1919-1995, n. Cluj), muzicolog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări de istorie a muzicii („Contribuţii la istoria muzicii româneşti"), studii de muzicologie. GHIRLANDAIO (pseud. lui Domenico di Tommaso Bigordi) (1449—1494), pictor renascentist italian. Fresce pentru bisericile Santa Trinitâ şi Santa Maria Novella din Florenţa, pentru Capela Sixtină din Vatican etc. A introdus în compoziţia cu teme religioase scene şi figuri din viaţa cotidiană. Remarcabile portrete („Portret de bătrân cu un copil“). în atelierul său a lucrat Michelangelo. 455 GIBBONS Matila Ghyka GHIRLANDĂ (< fr.) s. f. împletitură de frunze sau de flori în formă de lanţ; element decorativ de această formă, folosit în arhitectură şi în artele decorative. GHIRODA, com. în jud. Timiş, pe canalul Bega; 4 626 loc. (1995). GHIŞE, Dumitru (1930-1991, n. Pestişu Mic, jud. Hunedoara), filozof şi eseist român. Prof. univ. la Bucureşti. Studii de istorie a filozofiei, etică şi estetică („Existenţialismul francez şi problemele eticii11, „Contrapunct"), ediţii critice ale operelor unor gânditori români („Fragmentarism iluminist", în colab.; Gh. Şincai, S. Micu). GHIŞEU (< fr.) s. n. Ferestruică sau deschizătură făcută în uşa sau în peretele unui birou, prin care publicul ia legătura cu funcţionarul unei instituţii. GHITARĂ s. f. V. chitară. GHIŢU, masiv muntos, cu aspect de horst, în S M-ţilor Făgăraş, între văile superioare ale Argeşului şi Vâlsanului. Alcătuit din gnaise. Alt. max.: 1 632 m. Mărgineşte spre NE depr. Arefu. GHjU (< fr.) s. n. (NAV.) Bară din lemn sau din metal fixată cu un capăt de partea inferioară a arborelui din pupa unei nave cu pânze. GHIUDÇN (GHIUDÇM) (< tc.) s. n. Cârnat condimentat, uscat şi presat, în formă de potcoavă, preparat din carne de oaie, de capră sau de vacă. GHIUJ (cuv. autohton) s. m. (Fam. şi peior.) Om bătrân, moşneag. GHIULEA (< tc.) s. f. Proiectil sferic, din metal sau din piatră, folosit la trageri cu tunurile vechi, neghintuite. GHIUMRI (GUMAYRI), oraş în Armenia, la NV de Erevan; 123 mii loc. (1990). Nod de c.f. Ind. textilă, a constr. de maşini (electrotehnică, maşini-unelte pentru prelucr. mat. de constr.), alim. (combinat de prelucr. cărnii). Mobilă. Două teatre. Galerie de pictură. Monumente arhitectonice (ruine ale unei biserici şi ale unei bazilici din sec. 6 şi respectiv sec. 17). Turism. Puternic afectat de cutremurul din 1988. A avut mai multe denumiri: până în 1840, Kumairi; între 1840 şi 1924 Alexan-drapol; între 1924 şi 1991, Leninakan. GHIURGHIULIU, -JE (< tc.) adj. (Reg.) (Despre vin) Roşu-deschis, trandafiriu. GHIVÇCI (< tc.) s. n. 1. Vas de pământ ars, de obicei de formă tronconică, în care se plantează flori. <0* G. nutritiv = g. (1) confecţionat prin presarea (cu prese de mână sau mecanizate) unui amestec de mraniţă, turbă, rumeguş de lemn, nisip, îngrăşăminte chimice, folosit pentru producerea răsadului; se seamănă direct în câmp. 2. Mâncare preparată din tot felul de zarzavaturi, cu sau fără carne. GHIVÇNT (< germ.) s. n. Filet. GHIZD s. n. 1. Căptuşeală din zidărie, din piatră, din bârne de lemn etc. a unei fântâni. 2. Prelungire a ghizdului (1), care împrejmuieşte o fântână deasupra solului. GHIZDÇI s. m. Plantă furajeră perenă, din familia leguminoaselor, înaltă până la 60—70 cm, cu frunze trifoliate, stipele mari la baza peţiolului şi flori galbene; bogată în substanţe hrănitoare (Lotus corniculatus). GHIZELA, com. în jud. Timiş; 1 330 loc. (1995). Expl. de bazalt. GHYKA, Matila C. (1881-1965), matematician şi estetician român. Stabilit în Franţa. Unul dintre precursorii „esteticii informaţionale" şi al „poeticii matematice". A elaborat o teorie matematică a formelor cu valoare estetică („Estetica proporţiilor în natură şi în arte"). Studii Alberto Giacometti: „Diego" asupra funcţiilor ritmului („Eseuri despre ritm"). GIACOMETTI, Alberto (1901-1966), sculptor, pictor şi desenator elveţian. Experienţe multiple tinzând către o reprezentare dematerializată a corpului uman, prin alungirea excesivă a formelor şi accentuarea rigurozităţii suprafeţelor („Bărbat mergând", „Carul", „Diego"). GIACOSA, Giuseppe (1847-1906), scriitor italian. Melodrame („Partida de şah", „Triumful dragostei"), satire politice („Triste iubiri", „Asemeni unei frunze"); nuvele şi memorii. Librete (în colab. cu L. Illica) pentru operele lui Puccini. GIAEVER [giva], Ivar (n. 1929), fizician american de origine norvegiană. Cercetări în fizica solidului. Studiile sale privind efectul tunel în condiţii extreme de temperatură au dus la dezvoltarea teoriei BCS — explicarea pe baze cuantice a fenomenului supraconducti-bilităţii. A construit (1960) dioda supraconductoare. Premiul Nobel pentru fizică (1973), împreună cu L. Esaki şi B.D. Josephson. GlA-LONG, împărat al Vietnamului (1802-1820). Sprijinit de Franţa, a unificat Indochina orientală. întemeietor al dinastiei Nguyen (1802—1945). GIANT GEYSIR, gheizer activ în NV S.U.A. (Wyoming), în Parcul Naţional Yellowstone. Aruncă cel mai înalt jet de apă şi vapori din lume (61 m). Turism. GIAP NGUYEN VO v. Vô Nguyên. GIARDIQZĂ (< fr.; te} n. pr. M. Giard) s. f. (MED.) Lambliază. GIARMATA, com. în jud. Timiş; 5 452 loc. (1995). Muzeu etnografic. Centru viticol. Complex avicol. Api-cultură. Staţie de c.f. GlAUQUE [giouc], William Francis (1895—1982), chimist american. Prof. la Univ. Berkeley (California). Cercetări în domeniul termodinamicii chimice, în special asupra comportării substanţelor la temperaturi extrem de joase. A elaborat o metodă (demagnetizarea adiabatică) de realizare a temperaturilor apropiate de zero absolut. împreună cu H. L. Johnston, a descoperit al doilea şi al treilea izotopi ai oxigenului. Premiul Nobel pentru chimie (1949). GIBBON [ghjban], Edward (1737-1794), istoric iluminist britanic. Opera sa „Istoria declinului şi căderii Imperiului Roman" prezintă evoluţia Imp. Roman şi, apoi, a Imp. Bizantin din 180 până la 1453. Memorii. GIBBONS [ghjbanz], Orlando (1583— 1625), organist şi compozitor englez. Reprezentant al epocii elisabetane. GIBBS 456 Muzică bisericească vocală, lucrări pentru virginal. GIBBS [ghibz], Josiah Willard (1839—1903), chimist şi fizician american. Prof. la Univ. Yale. Unul dintre creatorii termodinamicii chimice. A formulat (1876) legea fazelor şi paradoxul termodinamic care-i poartă numele. Cercetări de optică şi mecanică statistică. GIBBSPT (< engl., fr.) s. n. (MINER.) Hidrargilit. GIBERELINE (< fr.) s. f. pl. Substanţe vegetale cu acţiune stimulatoare asupra creşterii plantelor, extrase din ciuperca Gibberella fujikuroi, folosite pentru a facilita aclimatizarea şi dezvoltarea unor plante de cultură. GIBQN (< fr.) s. m. Maimuţă antropoidă adaptată pentru viaţa arboricolă, cu membrele anterioare foarte lungi, cu blana neagră sau cenuşie (Hylobates şi Symphalangus); are înălţimea de până la 90 cm şi greutatea de c. 11 kg. Trăieşte în SE Àsiei (Sumatra, Kalimantan şi Java) şi în S Chinei. GIBOZITATE (< fr.; {s} lat. gibbosus „cocoşat") s. f. (MED.) Cifoză, cocoaşă (2). GIBRALTAR 1. Str. între Pen. Iberică şi NV Africii, care leagă Oc. Atlantic cu M. Mediterană. Lungime: 65 km; lăţime: 14—44 km; ad. min.: 200 m; ad. max.: 1 181 m. Importanţă economică şi strategică. Numele antic: Coloanele lui Hercule. 2. Oraş, posesiune britanică, situat pe o mică peninsulă în extremitatea de S a Pen. Iberice, despărţită de Spania printr-o zonă neutră; 6,5 km2; 29,1 mii loc. (1993), în majoritate spanioli. Aeroport. Port militar şi comercial, bază de aprovizionare a navelor. Ind. textilă şi alim. Turism. — Istoric. A aparţinut romanilor (sub numele de Calpe). Ocupat în 711 de musulmanii lui Jabal al-Tarik, de la care îşi trage numele. Sub stăpânirea englezilor (1309—1333 şi 1462), apoi a ducelui de Medina. La începutul sec. 16, G. este cedat Coroanei de Castilia. Prin Tratatul de la Utrecht (1713), Marii Britanii i s-a recunoscut stăpânirea asupra*G., care ulterior l-a transformat („Stânca — The Rock", cum a denumit-o) într-o puternică bază militară, cu valoare strategică deosebită. în mart. 1991, britanicii l-au părăsit, prin retragerea ultimului detaşament al forţelor terestre, rămânând în continuare un port strategic de observaţie N.A.T.O., deservit de armata britanică. Negocierile între Marea Britanie şi Spania privind statutul G. sunt în curs de desfăşurare. GIBRAN, Gibran KhaliJ (1883-1931), poet şi pictor libanez. Stabilit în S.U.A. (1910). Pictură în stilul lui W. Blake. Opera poetică, de o mare simplitate stilistică, evocă aspecte ale realităţilor din ţara sa („Nebunul", „Profetul", „Grădina Profetului"). GIBSON [ghibsn], deşert în V Australiei, între Marele Deşert de Nisip André Gide în N şi deşertul Victoria în S. Relief de podiş, cu alt. între 300 şi 500 m, format din graniţe, gnaise şi porfire, cu vegetaţie de tufişuri ţepoase. Precipitaţii: 250 mm/an. Creşterea extensivă a animalelor. GIDE []id], André (1869-1951), scriitor francez. Teoretician al individualismului şi amoralismului, al „actului gratuit", a ridicat la rang de principiu ideea de „disponibilitate", refuzul de a se fixa la o convingere stabilă. Proză nonconformistă, remarcabilă prin fineţea şi luciditatea analizei psihologice („Pivniţele Vaticanului", „Falsificatorii de bani", „Imoralistul", „Simfonia pastorală"). Poeme în proză („Fructele pământului"), versuri, teatru, eseuri scânteietoare („Corydon", „Tezeu"), memorialistică („Jurnal"). Şi-a exprimat dezamăgirea faţă de realităţile sovietice („întoarcere din U.R.S.S."). Vastă corespondenţă. Premiul Nobel (1947). GIELGUD [gjlgud], Sir Arthur John (n. 1904), actor şi regizor britanic de teatru şi film. Interpret remarcabil al repertoriului shakespearian („lulius Cezar", „Richard al lll-lea"). A susţinut roluri variate, cărora le-a conferit dramatism şi vigoare („Sfânta Ioana", „Falstaff", „Atacul cavaleriei uşoare", „Crima din Orient Expres", „Carele de foc", „Gandhi"). GIERA, com. în jud. Timiş; 1 294 loc. (1995). Staţie de c.f. GIESEKING [ghj:zechirj], Walter (1895—1956), pianist şi compozitor german. Interpret al muzicii lui Beethoven, Schumann, Debussy şi Ravel. Muzică de cameră, lieduri. Lucrări teoretice („Tehnica pianistică modernă"). GIESSEN [ghr.san], oraş în partea central-vestică a Germaniei (Hessen), la N de Frankfurt am Main; 155 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod rutier. Oţelării. Ind. constr. de maşini, electrotehnică, Gibraltar. Vedere generală a oraşului 457 GILBERT Beniamino Gigli textilă, a încălţ., de aparate optice, a cauciucului, farmaceutică şi alim. (tutun, băuturi). Universitate (1607). Castelul vechi (sec. 14), Castelul Nou (sec. 16), Primăria veche (sec. 15), Mănăstirea Schiffenberg. Grădină botanică. Menţionat documentar în 1197. GIFFARD par], Henry (1825-1882), inginer şi inventator francez. A construit primul dirijabil din lume (încercat în zbor în 1852) şi a inventat injectorul pentru cazanele cu abur (1858). GIFU, oraş în Japonia (Honshü), la NV de Nagoya, pe râul Nagara; 410 mii loc. (1992). Constr. aeronautice. Ind. mătăsii şi hârtiei. Artizanat. Centru turistic. Parcul naţional Chubu-Sangaku. GIG (< engl., fr.) s. n. (SPORT) Ambarcaţie de iniţiere în canotajul academic, construită din lemn, de regulă în clinuri, cu o stabilitate mai mare decât schiturile, dar cu o instalaţie interioară asemănătoare; semischif. GIGA- (< fr.; {s> gr. gigas „uriaş") Element de compunere (simbol: G) cu sensul de „un miliard de ..." (109), folosit pentru alcătuirea multiplilor unor unităţi de măsură; ex. GW (gigawatt), GJ (gigajoule). GIGAFQN (< fr.; {s> giga- + gr. phone „sunet") s. n. Difuzor cu cameră de compresiune, care asigură un nivel sonor foarte înalt în spaţiul deservit. GIGANT (< it., lat.) s. m. Uriaş. ♦ Fig. Construcţie, clădire de mari dimensiuni. ♦ Fig. Persoană care se remarcă prin calităţi excepţionale. GIGANTIC, -Ă (< gigant, după fr.) adj. De proporţii uriaşe; enorm, colosal. GIGANTISM (< fr.; {s} gr. gigant ,,uriaş“) s. n. (MED.) Creştere exagerată a corpului în înălţime (peste 2 m) sau a unor segmente corporale, cauzată de hiperfuncţia lobului anterior al glandei hipofizare, care produce hormonul creşterii. GIGANTOGRAFjE (< fr. {i}; {s} giga-+ gr. graphe „descriere") s. f. Procedeu de reproducere pe formate mari, prin proiecţie, a unui clişeu iniţial mai mic, aplicat la reproducerea de afişe în ofset şi de autotipii mari. GIGANŢI (în mitologia greacă), fiinţe monstruoase, uriaşe, zămislite de Geea din sângele lui Uranus. în lupta de proporţii cosmice care s-a dat între G. şi zeii olimpieni conduşi de Zeus şi ajutaţi de Herakles (gigantomahia), G. au fost nimiciţi. G|GĂ (< fr., it.) s. f. Vechi dans popular originar din Scoţia şi din Irlanda, cu măsură ternară sau binară, mişcare vioaie şi săltăreaţă, devenit în sec. 17— 18 dans de salon; melodia corespunzătoare acestui dans. ♦ (în sec. 17— 18) Ultima parte a unei suite instrumentale, urmând după sarabandă. GIGHERA, com. în jud. Dolj, la confl. Jiului cu Dunărea; 3 734 loc. (1995). Muzeu sătesc (satul Nedeia). Bisericile Sf. Dumitru (1848, refăcută în 1936), Sf. Nicolae (1845) şi Sf. Dumitru (ante 1845) în satele Gighera, Zăval şi Nedeia. GIGLI [gj^ij, Beniamino (1890— 1957), tenor italian. A excelat pe marile scene ale lumii (Scala, Metropolitan) în repertoriul liric („Manon“, „Andrea Chénier", „Tosca“, „Gioconda“ ş.a.). Succese remarcabile şi în roluri dramatice („Mefistofele"). Considerat reprezentantul „tipic“ al tenorului italian. GIGURTU, Ion (1886-1959, n. Tur-nu Severin), industriaş, economist şi om politic român. De mai multe ori ministru. Prim-min. (iul.—sept. 1940); în timpul guvernării sale, România a fost constrânsă să accepte Dictatul de la Viena (30 aug. 1940). Mort în închisoare. GIJON [hihon], oraş în N Spaniei (Asturii), port de cabotaj şi de pescuit la G. Biscaya (Oc. Atlantic); 259 mii loc. (1991). Reparaţii navale; siderurgie, manufacturi de tutun, ciocolată. Porţelanuri şi sticlărie. Export de huilă şi min. de fier. Universităţi. Staţiune balneară. Vestigii romane; palate din sec. 14—16. GILA [hita], râu în S.U.A., afl. stg. al fl. Colorado la Yuma; 950 km. Izv. din M-ţii Stâncoşi, străbate deşertul cu acelaşi nume (în statele New Mexico şi Arizona) şi se varsă în aval de Phoenix. Hidrocentrale. GILĂU 1. M-ţii Gilăului, masiv muntos în NE M-ţilor Apuseni, situat la N de valea superioară a Someşului Rece. Alcătuit dintr-un nucleu de granit, înconjurat de şisturi cristaline şi depozite sedimentare vechi. Alt. max.: 1 405 m (vf. Măgura Călăţele). împreună cu Muntele Mare formează o unitate geo-morfologică distinctă, cunoscută sub numele Gilău-Muntele Mare. 2. Com. în jud. Cluj, situată la confl. Someşului Cald cu Someşu Rece, în aval de care formează Someşu Mic; 7 758 loc. (1995). Expl. de andezit. Lac antropic (0,7 km2) construit în scop energetic (hidrocentrala din satul Someşu Rece) şi pentru alimentarea cu apă a municipiului Cluj-Napoca. Aşezare rurală şi castru de apărare (sec. 1—2). Satul G. este atestat documentar în 1246. Aici a existat o cetate atribuită voievodului Gelu; castel renascentist din sec. 15, renovat în 1877, în satul Gilău; biserica de lemn Pogorârea Duhului Sfânt (sec. 18) în satul Someşu Rece. GILBERT [ghjlbat], arh. în partea cen-tral-vestică a Oc. Pacific (Micronezia), la SE de Arh. Marshall, format din 16 atoli coraligeni (mai importanţi: Tarawa, Makin, Abaiang); 286 km2; 67,5 mii loc. (1990). Climă ecuatorială. Copra, pescuit. Face parte din statul Kiribati. GILBERT (< fr. {i>; {s> n. pr. W. Gilbert) [jilber] s. m. Unitate (tolerată) de măsură (simbol: Gb) pentru tensiunea magnetică, egală cu 0,7947 amperi. GILBERT [gjlbart], John (pseud. lui John Pringle) (1895—1936), actor american de film. Stil de joc patetic-romantic în roluri de june-prim al cinematografului mut („Văduva veselă", „Ce visează fetele", „Nopţi în deşert"). Partenerul Gretei Garbo, a impus un cuplu de mare popularitate („Carnea şi diavolul", „Anna Karenina", „Regina Christina"). GILBERT [g il bat], Walter (n. 1932), biochimist american. A efectuat cercetări fundamentale de biochimie privind determinarea secvenţelor de bază în acizii nucleici. Premiul Nobel pentru chimie (1980), împreună cu F. Sânger şi P. Berg. GILBERT [gilbsrt], William (1544-1603), medic şi fizician englez. Medic la curtea regală a Elisabetei I şi a lui lacob I. Membru al Colegiului Regal de Fizică. John Gilbert l GILL-BOX 458 Pionier al experimentărilor în domeniul electroacusticii şi magnetismului. A introdus noţiuni noi ca: electricitate, forţă electrică, pol magnetic („De magnete"). Numele său a fost atribuit unităţii de măsură pentru tensiunea magnetică — gilbert. GILL-BQX (cuv. engl.) s. n. (IND. TEXT.) Tren de laminat cu câmp de ace, folosit la laminoare şi flyere în filaturile de fibre liberiene şi de lână. GILLESPIE [gilespi], Dizzy (pe numele adevărat John Birks) (1917— 1993), trompetist şi dirijor american de jaz. Virtuoz al trompetei, a introdus ritmurile afro-cubaneze în muzica de jaz. Discografie bogată. GILLETTE [djalet], societate americană fondată în 1901 de inventatorul King V. Gillette (1855-1932). Prima producătoare mondială de lame de ras, comercializează şi alte articole de toaletă şi igienă. GILLIÉRON [jilierô], Jules Louis (1854—1926), lingvist francez originar din Elveţia. Specialist în romanistică; s-a ocupat mai ales de dialectologia franceză. Creator al geografiei lingvistice („Atlasul lingvistic al Franţei", în colab. cu E. Edmont). M. de onoare al Acad. Române (1923). GILMAN, Alfred (n. 1941), farmacolog american. Prof. univ. la Charlottesville (Virginia). A studiat moleculele descoperite de M. Rodbell, a identificat şi purificat (1985) proteinele G, determinând rolul lor în transmiterea semnalelor între celulele organismului uman. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1994), împreună cu M. Rodbell. GILOLO (Jailoto) v. Halmahera. GILORT, râu afl. stg. al Jiului; 116,2 Lm. Izv. din masivul Parâng, de sub vf, Parângu Mare, colectează apele de pe versantul sudic al acestuia, străbate Subcarpaţii Olteniei, trecând prin Novaci şi Târgu Cărbuneşti şi separă platforma Jiului de cea a Olteţului. GILSON [jilsoj, Étienne (1884-1978), filozof francez. Prof. la Collège de France. Exponent al tomismului. Contribuţii în cercetarea naturii filozofiei creştine şi a continuităţii între epoca scolastică şi cea modernă („Creştinism şi filozofie", „Filozofia în Evul Mediu", „Fiinţă şi esenţă'1). GIMNAST. -Ă (< fr., gr.) s. m. şi f. Sportiv care practică gimnastica. GIMNASTIC, -Ă (< fr., gr.) s. f„ adj. 1. S. f. Sistem compus dintr-un număr nelimitat de exerciţii fizice, prin care se urmăreşte dezvoltarea armonioasă a corpului. ^ G. sportivă = ramură sportivă care cuprinde exerciţii impuse şi liber alese la aparate (sărituri, paralele, bârnă şi sol pentru femei; sărituri, cal cu mânere, bară fixă, paralele inegale, inele şi sol pentru bărbaţi). G. acrobatică = ramură sportivă care cuprinde exerciţii de acrobatică. G. artistică = ramură sportivă pentru femei care cuprinde exerciţii artistice cu diferite obiecte (cercuri, eşarfe, mingi, măciuci) şi cu acompaniament muzical. G. ajutătoare = complex de exerciţii necesare obţinerii unor deprinderi care uşurează practicarea unui sport. G. medicală = complex de exerciţii necesare la corectarea unor deficienţe fizice sau funcţionale. Pas de g. = mers cadenţat care se execută după anumite reguli. 2. Adj. Care aparţine gimnasticii, privitor la gimnastică. GIMNAZIAL, -Ă (< germ.) adj. Privitor la gimnaziu. ^ Ciclu g. = clasele V—VIII ale şcolii generale. GIMNAZIU (< germ. lat.; {s> gr. gymnasion ,,id.“) s. n. 1. (în Grecia antică) Şcoală în care tinerii între 16 şi 18 ani îşi desăvârşeau educaţia fizică şi intelectuală după absolvirea palestrei. 2. (în Germania) Denumire a liceului clasic. 3. (în România) Şcoală corespunzătoare claselor V-VIII ale şcolii generale. GIMNOSPÇRME (< fr. {i>; {s} gr. gymnos „gol" + sperma „sămânţă") s. f. pl. Categorie sistematică din grupul spermatofitelor, care cuprinde plantele ale căror seminţe se dezvoltă pe o carpelă deschisă (ex. bradul, molidul). Apar în Devonianul Superior şi au avut maxim de dezvoltare în Triasic şi Jurasic (Gymnospermae). GIN (< engl., fr.) s. n. Băutură alcoolică incoloră, obţinută prin distilarea repetată a plămezii de cereale, în care se adaugă boabe de ienupăr. GINANDRjE (< fr.; {s> gr. gyne „femeie" + andr- „bărbat") s. f. Pseudo-hermafroditism feminin caracterizat prin faptul că organele genitale feminine externe se aseamănă cu cele masculine. V. androginie. GINASTERA [hinastera], Alberto (1916—1983), compozitor argentinian. Influenţat de folclorul sud-american, în opera sa, iniţial de factură tradiţională, foloseşte ulterior tehnici moderne. Un balet, simfonii, concerte, o cantată („Mi-lena"), opere („Bomarzo", „Barabbas"), coruri, muzică de cameră, de film. GINECÇU (< fr., lat.) s. n. 1. (în arhitectura antică grecească) Apartament rezervat femeilor. 2. Loc rezervat femeilor în vechile biserici creştine. 3. (BOT.) Pistil1 (1). GINECOLQG, -Ă (< fr. {») s. m. şi f. Medic specialist în ginecologie. GINECOLOGIE (< fr. {s>; {i} gr. gynaik- „femeie" + logos „studiu") s. f. Giovanni Gioliitti Ramură a ştiinţelor medicale care se ocupă cu studiul fiziologiei, patologiei, profilaxiei şi tratamentului aparatului genital feminin. V. şi obstetrică. GINERE (lat. gener, -eri) s. m. 1. Soţul unei femei în raport cu părinţii acesteia. 2. (Pop. şi fam.) Mire. GINGAŞ, -Ă (< magh.) adj. 1. Plăpând, slăbuţ; delicat (1), fin1 (1). + Plin de delicateţe; sensibil (1). 2. Mofturos la mâncare. 3. (Despre plante) Care nu rezistă la frig sau la căldură mare. 4. Care cere multă iscusinţă şi răbdare pentru a fi făcut; dificil, anevoios (de realizat). GINGĂŞIE (< gingaş) s. f. însuşire a ceea ce este gingaş; fineţe, delicateţe, Jean Giono graţie; sensibilitate (3). ♦ Atitudine, faptă gingaşă, delicată. GINGHIS v. Gengis-Han. GINGIE (lat. gingiva) s. f. (ANAT.) Ţesut care înveleşte pereţii exteriori ai alveolelor dentare şi o parte din corpul dinţilor. GINGIRJCĂ s. f. Peşte teleostean de 8—10 cm lungime, asemănător cu scrumbia de Dunăre (Clupeonella delicatula). Trăieşte în Marea Neagră şi Marea Caspică, de unde migrează periodic în fluvii. GINGIVITĂ (< fr.; fe} lat. gingiva „gingie") s. f. Inflamaţie a gingiilor. GINKGO (cuv. chinez) s. m. Arbore dioic, rămas aproape neschimbat din era terţiară până azi, cu frunze caduce bilobate, pieloase, în formă de evantai (Ginkgo biloba). Originar din E Chinei, a fost adus în Europa, în sec. 18 şi cultivat în parcuri. GINNEKEN [hinscs], Jacobus van (1877—1945), lingvist olandez. Specialist în lingvistica generală („Principii de lingvistică psihologică") şi în gramatica comparată. GINSBERG, Allen (n. 1926), poet american. Reprezentant al „Generaţiei beat" a anilor ’50, alături de J. Kerouac şi W. Burroughs. Poezie de factură orală, enunţiativă, incantatorie, cu accente critice la adresa „infernului" vieţii moderne („Urlet şi alte poeme", „Kaddish şi alte poeme", „Oglinda goală"). GINTĂ (< lat. gens, -ntis) s. f. Grup exogamie de oameni alcătuit din urmaşii recunoscuţi ai aceluiaşi strămoş, consta tuind forma fundamentală de organizare socială în comuna primitivă; era independentă din punct de vedere economic. ♦ (Livr.) Neam; origine (2). GINZBURG, Natalia (n. Levi) (1916— 1991), scriitoare italiană. Romane despre raporturile de familie, neînţelegerile dureroase dintre părinţi şi copii, dintre generaţii („Dragă Miche le", „Oraşul şi casa"). Eseuri („Viaţa imaginară"). Piese de teatru. GIOBERTI, Vincenzo (1801—1852), filozof şi om politic italian. Ca membru al societăţii Tânăra Italie, a militat pentru crearea şi independenţa viitorului stat italian. A încercat să împace umanismul filozofiei cu dogmele religiei („Introducere asupra studiului filozofiei", „Primatul moral şi civil al italienilor", „Iezuitul modern"). în exil (1833—1848), a ocupat pentru scurt timp (1848—1849) funcţia de prim-min. al Regatului Sardiniei. GIOLITTI, Giovanni (1842-1928), om politic italian. Prim-min. (1892— 1893, 1903-1905, 1906-1909, 1911- 1914, 1920—1921). A dus o politică de redresare financiară şi socială. A introdus votul universal (1912). GIONEA, Vasile (n. 1914, sat Gârbovăţu de Jos, jud. Mehedinţi), jurist român. M. de onoare al Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Preşedinte al Curţii Constituţionale a României (1992—1995). Studii de drept economic, dreptul muncii şi drept constituţional („Drept economic", „Istoria dreptului românesc", în colab.). GIONO, Jean (1895—1970), scriitor francez. Romane despre ţinutul natal, promovând o filozofie a armoniei între oameni şi elementele naturii („Unul din Baumugnes", „Cântecul lumii"), un lirism profetic şi un pacifism militant („Marea turmă"). Romane-cronică („Doi călăreţi ai furtunii"). GIORDANO, Luca (numit şi Luca fa presto) (1632—1705), pictor italian din şcoala tenebroşilor. Reprezentant al barocului târziu. Artist de o rară siguranţă şi rapiditate în execuţie (fresce la Palatul Medici, Florenţa; la El Escorial, Madrid; „Lupta lui Hercule cu centaurul Nessus", în Muzeul Naţional de Artă al României). GIORDANO, Umberto (1867-1948), compozitor italian. Opere de orientare veristă („Andrea Chénier", „Fedora", „Madame Sans-Gêne"). GIORGIONE (Giorgio Barbarelli da Castelfranco, zis ~) (1477 sau 1478— 1510), pictor italian. Reprezentant de frunte al şcolii veneţiene din perioada de apogeu a Renaşterii. Tablouri cu figuri senine, plasate în cadrul naturii, învăluite într-o lumină transparentă şi delicată, care degajă o atmosferă de poezie şi de visare („Judecata lui Solomon", „Adoraţia magilor", „Sfânta familie", „Venus adormită", „Concert câmpenesc", „Furtuna", „Cei trei filozofi"). GIOTTO (di BONDONE) (1266 sau 1267—1337), pictor şi arhitect italian. Elev al lui Cimabue. Fresce (în bisericile San Francesco din Assisi, Santa Croce şi Santa Maria Novella din Florenţa; ansamblu de scene din viaţa lui lisus şi a Fecioarei Maria în capela dell’Arena din Padova), ce se disting prin echilibrul compoziţiei, veridicitatea atitudinii şi a expresiei. Prin preocupările pentru redarea volumului şi a expresivităţii plastice a figurilor, prin originalitatea şi amploarea viziunii sale, este un premergător al Renaşterii şi al întregii arte europene moderne. Ca arhitect, a început construcţia campanilei Domului (Santa Maria del Fiore) din Florenţa. GIOVANNI da FIESOLE v. Angelico, Fra ~. Giorgione: „Portret de bărbat" Giotto: „Sf. Ştefan" (Panel din Biserica St. Croce din Florenţa) GIOVIO 460 Jean Giraudoux GIOVIO, Paolo (1483-1552), umanist şi istoric italian. în „Historiarum sui temporis...“, care cuprinde perioada anilor 1494 şi 1547, prezintă informaţii referitoare la originea latină a românilor. Predilecţie pentru istoria militară; a folosit în operele sale o elegantă latină clasică. GIPS (< lat.) s. n. Sulfat natural hidratat de calciu, format prin precipitaţie chimică, în prima fază a evaporării, în bazinele marine şi lacustre sărate pe cale de dispariţie. Este incolor, alb sau divers colorat în funcţie de impurităţile pe care le conţine, este solubil în apă şi, încălzit la 120—140°C, trece în ipsos. Varietăţile curate microgranulare (alabastru) sunt folosite ca piatră ornamentală, cele comune utilizându-se ca amendament al solului, la fabricarea vopselelor etc. GIR (< it.) s. n. 1. Mijloc prin care cineva garantează pentru cinstea, acţiunile, datoriile cuiva. 2. (FIN.) Modalitate prin care posesorul unui instrument de plată (cambie, bilet la ordin, cec etc.), numit girant, transferă unei persoane fizice sau juridice, numită giratar, toate drepturile care izvorăsc din posesia instrumentului de plată. G. se face prin înscrierea pe verso-ul instrumentului de plată a următoarelor menţiuni: numele girantului, numele giratarului, semnătura girantului şi data girării. După efectuarea acestor specificaţii, instrumentul de plată se înmânează giratarului. GIRA (< it.) vb. I tranz. (DR.) A face un gir; a garanta, printr-un gir, o cambie. ♦ A garanta pentru cinstea, acţiunile etc. cuiva. GIRAFA (Camelopardalis), constelaţie din emisfera boreală, situată între constelaţiile Vizitiul, Ursa Mică, Ursa Mare şi Casiopeea. GIRAFĂ (< fr.) s. f. 1. Gen de mamifer rumegător, cu gâtul foarte lung, capul mic, talie mare (înălţime 5,5 m, trunchiul scurt 2,25 m, greutate c. 700 kg) şi blana alburie cu pete brune (Giraffa). Pe cap are două corniţe osoase acoperite cu piele, iar picioarele anterioare, foarte subţiri, sunt mai înalte decât cele posterioare. Trăieşte în savanele din Africa. 2. P. ext. Suport de microfon care permite deplasarea acestuia. GIRANDQLĂ (< fr.) s. f. Candelabru cu mai multe braţe. 2. (La pl.) Cercei cu diamante. GIRANT (< it.) s. m. Persoană care girează. ♦ (FIN.) Posesorul legitim al unui instrument de plată, pe care îl transmite altei persoane prin gir. GIRARDON [jirardô], François (1628—1715), sculptor clasicist francez. A decorat parcul de la Versailles cu grupuri statuare din marmură. Autorul statuii funerare a lui Richelieu, al statuii ecvestre a lui Ludovic XIV; numeroase portrete. GIRARDOT [jirardo], Annie (n. 1931), actriţă franceză. Filme în care ilustrează tipul femeii „adulte", voluntare, în roluri nuanţate psihologic, deopotrivă în registrul comic sau patetic („Rocco şi fraţii săi", „A trăi pentru a trăi“, „Trei camere în Manhattan", „Viciul şi virtutea", „Prizonierii", „Mulţumesc, viaţă"). GIRATAR (< it.) s. m. (DR.) Persoană în favoarea căreia se transferă prin gir un instrument de plată. GIRATORIU (< fr.) adj. (Despre mişcări) Circular. ^ Sens g. = sens în care se execută o mişcare circulară. GIRAŢIE (< fr.; {s} lat. gyro „a învârti") s. f. Mişcare de rotaţie a unui avion în jurul axei sale centrale de inerţie (axă de g.), care este verticală la deplasarea orizontală a acestuia. <0> Moment de g. = moment al forţelor aerodinamice care se produce când portanţa are o distribuţie asimetrică. Rază de g. = distanţa, faţă de o axă sau un punct, la care trebuie să se afle un punct, în care se consideră că ar fi concentrată masa unui corp, pentru ca momentul său de inerţie să fie egal cu momentul de inerţie al corpului considerat, în raport cu o aceeaşi axă sau cu un acelaşi punct. GIRAUDOUX [jirodu], Jean (1882-1944), scriitor şi eseist francez. Romane impresioniste („Simon pateticul", „Siegfried şi locuitorul din Limousin"), piese pe teme sociale actuale, caracterizate prin echilibrul dintre vis şi luciditate, umorul şi fantezia, concizia şi subtilitatea expresiei („Război cu Troia nu se face", „Nebuna din Chaillot", „Ondine"). GIRIŞU DE CRIŞ, com. în jud. Bihor; 4 926 loc. (1995). GIRO- ({s> gr. gyros „cerc", „roată") Element de compunere cu sensul „rotaţie", „în cerc"; serveşte la formarea de substantive şi adjective. GIROC, com. în jud. Timiş; 3 730 loc. (1995). Biserica Sf. Dumitru (1759) în satul Giroc. GIROD|NĂ (< fr.) s. f. Aerodină cu organe de sustentaţie rotative, compuse dintr-un sistem de elice portante, numit rotor (ex. autogirul, elicopterul etc.). GIRODIRECŢIONAL (< fr.) s. n. Aparat de bord giroscopic, care indică, în grade, direcţia avionului; compas giroscopic. GIROMÇTRU (< fr. {i>; {s} giro- + gr. metron „măsură") s. n. Instrument de bord giroscopic care înregistrează grafic viteza unghiulară a unui avion; este folosit la avioanele pentru zboruri acrobatice, la încercarea avioanelor prototip etc. GIRONDE [jirôd], estuar în V Franţei, format la vărsarea fl. Garonne şi Dordogne în G. Biscaya (Oc. Atlantic). Lungime: 72 km; lăţime: 3—12 km. Pe malurile sale se practică viticultura. Port pr.: Bordeaux. GIRONDINI (< fr.) s. m. pl. Grupare politică în timpul Revoluţiei Franceze reprezentând îndeosebi interesele burgheziei industriale şi comerciale. Ei s-au opus deopotrivă tendinţelor de restaurare a vechiului regim, cât şi politicii sociale a iacobinilor. GIROORIZQNT (< engl., fr.) s. n. Aparat de bord giroscopic, care indică înclinarea avionului. GIROPLAN (< fr. {i}) s. n. Autogir prevăzut cu un rotor format din patru pale cu înclinare variabilă comandată şi aripă de avion fixă. GIROSCQP (< fr. {i}; {s> giro- + gr. skopein „a examina") s. n. Disc rotitor greu cu axul susţinut de câteva cadre cardanice succesive, care îi permit să ia orice orientare în spaţiu; dacă discul 461 GIUMALĂU este în rotaţie rapidă, el îşi păstrează orientarea axei de rotaţie, indiferent de felul cum s-ar schimba poziţia cadrului susţinător exterior. Este folosit la aparatele care dau indicaţii în legătură cu direcţia de zbor a avioanelor, submarinelor. V. girodirecţional, giroorizont. GIROSCQPIC, -Ă (< fr.) ad). De giroscop, al giroscopului, bazat pe giroscop. ^ Compas g. = a) girodirecţional; b) aparat bazat pe principiul giroscopului, a cărui axă principală (invariabilă) de rotaţie se menţine în planul meridian terestru; este folosit pe nave pentru indicarea nordului adevărat (independent de magnetismul terestru). GIROSJN (< fr. {i}) s. n. Aparat de bord al unui avion, compus dintr-un compas magnetic şi un girodirecţional. GIROSTABILIZATOR (< fr.) s. n. Sistem automat ce asigură orientarea în spaţiu a unor echipamente speciale (antene, camere de luat vederi, guri de foc etc.) amplasate la bordul vehiculelor maritime, terestre, aeriene, spaţiale. GIROV, com. în jud. Neamţ; 6 823 loc. (1995). Bisericile de lemn Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul (1817) şi Adormirea Maicii Domnului (1825, cu pridvor din 1930), în satele Gura Văii şi Turtureşti. GIROVEANU, Aurel (n. 1916, Girov, jud. Neamţ), pianist şi compozitor român. Muzică de scenă, film, spectacole de revistă şi cântece pentru copii. GIROVERTICAL (< fr.) s. n. Giroscop cu axa de rotaţie verticală, folosit la stabilizatorul longitudinal-transversal al instalaţiilor de pilotare automată (auto-pilot) ale avioanelor. GIRUETĂ (< fr.) s. f. Aparat meteorologic utilizat pentru determinarea direcţiei şi intensităţii vântului; anemoscop. GISANT (< fr.) s. n. Monument funerar, cu reprezentarea defunctului în relief, culcat pe lespede. GISCARD D’ESTAING [jisca:r d’este:], Valéry (n. 1926), om politic francez. Preşedinte-fondator (1965) al Federaţiei Naţionale a Republicanilor Independenţi (din mai 1977 Partidul Republican). Preşedinte al Uniunii Franceze pentru Democraţie (din 1988). Preşedinte al Franţei (1974—1981). GISEH (EL GÂZA. AL-JlZAH [ael ghjzal]), oraş în Egipt, pe Nil, în apropiere de Cairo; 2,2 mii. loc. (1990, cu suburbiile). Important centru de comunicaţii şi comercial. Fabrici de ţigarete, încălţ., băuturi. în apropiere se găseşte vestitul complex de monumente antice: piramidele lui Kheops, Khefren, Mykerinos şi Marele Sfinx. Turism. Valéry Giscard D’Estaing GISH [gij], Lillian (pseud. lui Lillian De Guiche) (1896—1993), actriţă americană de film. A întruchipat tipuri adolescentine, cărora le-a conferit o forţă dramatică plină de patetism („Intoleranţă", „Crinul strivit", „Sora albă“, „Nopţi de dragoste", „Pânza de păianjen", „Comedianţii"). GISMÇNT (< fr.) s. n. Unghiul, măsurat în sensul rotaţiei acelor de ceasornic, pe care îl face o direcţie oarecare cu direcţia axei de coordonate Oy (care în topografie se confundă cu direcţia N—S geografică); (în navigaţie) unghi format de axa longitudinală a navei cu direcţia unui obiect; (în aviaţie) unghi format de axa longitudinală a avionului cu direcţia unui post terestru de emisie. GIUBEA (< tc.) s. f. Haină largă şi lungă de postav, purtată în trecut de boieri peste anteriu. ♦ Haină de sărbătoare purtată, în unele regiuni, de ţărani. GIUBEGA, com. în jud. Dolj; 4 278 loc. (1995). Biserica de zid cu dublu hram Sf. Dumitru şi Cuvioasa Paras-chiva (ante 1845, refăcută în 1881 — 1883) în satul Giubega. GIUGARU, Alexandru (1897—1986, n. Huşi), actor român de teatru şi film. Vedetă populară de revistă şi operetă în perioada interbelică. Stil de joc caricatural şi parodic; autentică vocaţie de interpret comico-dramatic în teatru („Bădăranii", „O noapte furtunoasă", „O scrisoare pierdută") şi în film („Tudor", „Haiducii", „Două lozuri"). GIUGLEA, George (1884-1967, n. Săcele), lingvist român. M. coresp. al Acad. (1936), prof. univ. la Cluj. S-a ocupat de istoria limbii române şi de raporturile ei cu alte limbi romanice („Uralte Schichten und Entwick- lungsstufen in der Struktur der dako-rumânischen Sprache"). Studii de lexicologie şi de toponimie („Cheia pentru înţelegerea continuităţii noastre în Dacia prin limbă şi toponimie"). GIULEŞTI, com. în jud. Maramureş; 3 628 loc. (1995). Biserica de lemn Sf. Arhangheli (1653) a fostei mănăstiri Giuleşti, în satul Mănăstirea; bisericile de lemn Sf. Nicolae (1700) şi Adormirea Maicii Domnului (sec. 19) în satele Fereşti şi Giuleşti. GIULGIU (< magh.) s. n. Pânză foarte fină şi subţire, folosită ca văl sau acoperământ. ♦ Bucată de pânză cu care este acoperit mortul; linţoliu. ^ Sfântul g. = pânză în care a fost înfăşurat trupul lui lisus, uns cu miresme, când a fost pus în mormânt. GIULIO ROMANO (Giulio Pippi, zis ~) (1492 sau 1499-1546), pictor, arhitect şi desenator italian. A lucrat cu Rafaël la Vatican şi la Villa Farnesina. A decorat catedrala din Mantova şi a elaborat planul urbanistic al acestui oraş. GIULVĂZ, com. în jud. Timiş; 2 781 loc. (1995). Staţie de c.f. Biserică ortodoxă (1851) în satul Ivanda. GIUMALĂU, masiv muntos în N Carpaţilor Orientali, alcătuit din roci cristaline, situat între râurile Bistriţa (la S), Putna (la V şi N) şi masivul Rarău (la E). Alt. max.: 1 857 m (în vf. cu acelaşi nume). Păduri de molid; pajişti alpine. Alexandru Giugaru George Giuglea GIURESCU 462 Constantin Giurescu Constantin C. Giurescu Dinu C. Giurescu GIURESCU 1. Constantin G. (1875-1918, n. Chiojdu, jud. Buzău), istoric român. Acad. (1914), prof. univ. la Bucureşti. A studiat vechile instituţii româneşti („Studii de istorie socială"); cercetări de istoriografie („Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene", „Contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene") şi ediţii critice. 2. Constantin C. G. (1901—1977, n. Focşani), istoric român. Fiul lui G. (1). Acad. (1974), prof. univ. la Bucureşti. Fondator al Institutului de Istorie Naţională (1941) şi unul dintre întemeietorii „Revistei istorice române" (1931). Prodigioasă activitate ştiinţifică privind istoria românilor, concretizată în lucrări monografice şi de sinteză („Istoria românilor", „Istoria Bucureştilor", „Contribuţii la studiul marilor dregători în secolele XIV—XV", „Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea", „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă", „Istoria podgoriei Odobeştilor", „Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri şi până astăzi"). Amintiri. 3. Dinu G. (n. 1927, Bucureşti), istoric român. Fiul lui G. (2). M. coresp. al Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti, Texas A and M University, William Paterson College (S.U.A.). Studii şi cercetări privind istoria românilor („Ion Vodă cel Viteaz", „Ţara Românească în sec. XIV—XV", „Distrugerea trecutului României", „Guvernarea Rădescu"). GIURESCU, Dimitrie (1835-1877, n. Bucureşti), maior român. Comandant al Batalionului 2 dorobanţi în timpul Războiului de Independenţă; a căzut eroic în 7/19 nov., la asaltul Rahovei. GIURGEA, Margareta (n. 1915, Bucureşti), fizician român. Acad. (1992), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări fundamentale în fizica descărcărilor, spectroscopie, fizica cristalelor. A studiat conducţia electrică în polimeri solizi şi împrăştierea luminii în lichide pure, soluţii macro-moleculare şi cristale. GIURGENI, com. în jud. Ialomiţa, pe Dunăre; 1 583 loc. (1995). Podul peste Dunăre, construit între G. şi Vadu Oii, şi dat în exploatare la 22 dec. 1970 (lungime: 1 464,4 m), asigură una dintre legăturile rutiere între Bucureşti şi Constanţa. GIURGEU 1. Munţii ~, culme muntoasă în Carpaţii Orientali, în zona cristalino-mezozoică, situată între M-ţii Călimani (la N), masivul Hăşmaş (la S), depr. G. (la V) şi Valea Bistricioarei (Ia NE). Formată din roci cristaline. Lungime: 50 km; lăţime: 6—25 km; alt. max.: 1 634 m (vf. Tătaru). 2. Depresiunea depr. tectono-vulcanică în Carpaţii Orientali, pe valea superioară a Mureşului, încadrată de M-ţii Gurghiu, Hăşmaş şi G. Lungime: c. 40 km; lăţime: c. 20 km; supr.: c. 1 600 km2. Acoperită de depozite pliocene cu grosimi de c. 1 000 m. Relief de lunci, terase şi glacisuri piemontane cu aspect de câmpie înaltă, cu unele zone mlăştinoase (în S). Climă răcoroasă, cu inversiuni de temperatură iarna. Culturi de plante furajere, in pentru fuior şi cartofi. Cunoscută şi sub denumirea de depr. Gheorgheni sau „Ţara Giurgeului". GIURGIŢA, com. în jud. Dolj; 3 296 loc. (1995). în satul Giurgiţa se află biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (1827, refăcută în 1850—1851) şi bisericile Adormirea Maicii Domnului şi Sf. împăraţi Constantin şi Elena (1852— 1856) şi Sf. Dumitru şi Sf. Paraschiva (1862-1864). GIURGIU 1. Municipiu în S României, reşed. jud. cu acelaşi nume, port pe stg. Dunării; 73 967 loc. (1995). Termocentrală. Constr. navale şi de utilaj greu. Mat. de constr. (cărămidă, prefabricate din beton), mobilă, ţesături de bumbac, zahăr, conserve de legume şi fructe, panificaţie. Combinat chimic (sodă caustică). Instalaţie pentru topit titan şi zirconiu. Important centru de tranzit rutier, feroviar şi fluvial şi punct de legătură cu oraşul Ruse (Bulgaria) prin Podul Prieteniei (c.f. şi şosea) peste Dunăre, lung de 2 200 m, inaugurat la 20 iun. 1954. Muzeu judeţean cu secţii de istorie, arheologie, etnografie şi ştiinţele naturii. în 1869, G. a fost legat de Bucureşti prin una dintre primele linii de c.f. din România. Menţionat documentar în 1394, apoi în 1403. Cetatea de pe ins. din faţa oraşului este menţionată pentru prima oară în 1409. Cucerită de turci (1417), apoi recucerită de români la 1428, este luată din nou în stăpânire de turci în 1545, care au constituit în stânga Dunării, pentru întreţinerea garnizoanei, raiaua G., cu 25 de sate. La G., în oct. 1595, Mihai Viteazul a obţinui o remarcabilă victorie asupra trupelor otomane invadatoare. în urma Păcii de la Adrianopol (1829), cetatea a fost dărâmată, iar terit. raialei restituit Ţării Româneşti. Oraşul a fost reconstruit în perioada regulamentară, devenind un important centru comercial şi portuar al României moderne. Declarat municipiu în 1968. Monumente: ruinele cetăţii medievale; Turnul cu ceas (începutul sec. 18, refăcut în sec. 19, când i s-a montat ceasul); bisericile Sf. Nicolae (1830), Sf. Gheorghe (1840), Adormirea Maicii Domnului (sec. 18, rezidită în 1852), Sf. Treime-Smârda (1835-1837), Bunavestire (1864). 2. Jud. în S Românei, pe stg. Dunării, la graniţa cu Bulgaria; 3 526 km2 (1,48% din supr. ţării); 302 839 loc. (1995), din care 30,6% în mediul urban; densitate 86 loc./km2. Reşed.: municipiul Giurgiu. Oraşe: Bolintin-Vale, Mihăileşti. Comune: 46. Relief predominant de şes (un sector al Câmpiei Române care cuprinde porţiuni ale mai multor subunităţi: Burnaz, Găvanu-Burdea, Vlăsia, Titu) în cadrul căreia o extensie mare au terasele şi luncile Dunării şi Argeşului. Climă temperat-continentală cu veri călduroase şi uscate şi ierni relativ reci, marcate adeseori de viscole. Temperaturile medii anuale oscilează în jurul valorii de 10,5° C, iar precipitaţiile medii Margareta Giurgea 463 GIURGIU JUDEŢUL GIURGIU anuale însumează c. 545 mm; vânturi predominante dinspre SV şi NE. Reţeaua hidrografică este reprezentată în principal prin sectoarele inferioare ale Dunării (care delimitează jud. G. la S, pe o lungime de c. 68 km) şi Argeşului (cu afl. săi Dâmboviţa, Sabar, Neajlov), ce străbate jud. pe o distanţă de 113 km. Resurse naturale: zăcăminte de petrol şi gaze naturale (Cartojani, Roata de Jos, Mârşa, Vânătorii Mici, Găiseni, Grădinari, Valea Plopilor, Buturugeni, Bolintin-Deal), mat. de constr. (luturi, argile, pietrişuri, nisipuri). Economia. Constr. de nave fluviale şi de utilaj greu (Giurgiu), ind. textilă şi a conf. (Giurgiu, Bolintin-Vale, Mihăileşti, Ghimpaţi), a materialelor de constr. şi alim. (Giurgiu, Iepureşti, Bolintin-Vale, Mihăileşti). Agricultura. în 1994, din totalul supr. agricole a jud. (277 393 ha), 259 293 ha reveneau terenurilor arabile, cultivate cu porumb (89 807 ha), grâu şi secară (77 077 ha), plante de nutreţ (26 310 ha), plante oleaginoase (21 631 ha), orz şi orzoaică (20 052 ha), sfeclă de zahăr etc.; legumicultura. în 1995, sectorul zootehnic cuprindea 173,6 mii capete porcine, 129,8 mii capete ovine, 51,2 mii capete bovine, 16 mii capete cabaline, 12,1 mii capete caprine; avicultură (1 409,1 mii capete); apicultură (8,6 mii familii de albine). Căi de comunicaţie (1994): c.f.: 113 km, din care 48 km electrificate; drumuri publice: 1 030 km (328 km modernizate); transportul fluvial este servit de portul Giurgiu. Unităţile de învăţământ, cultură şi artă (1994/1995): 169 grădiniţe de copii, 193 şcoli generale, nouă licee, 191 biblioteci, 18 cine- Giurgiu. Turnul cu ceas GIURGIU 464 matografe, un teatru de revistă şi comedie, muzee. Turism de tranzit. Pr. obiective turistice sunt grupate în municipiul Giurgiu (ruinele cetăţii, datând din sec. 15, Turnul cu ceas, 22 m înălţime — foişor construit în sec. 18, Podul Prieteniei ş.a.) şi în alte câteva localit. (conacul familiei Udrişte-Năsturel, sec. 17, din com. Hotarele; ruinele palatului lui C. Cantacuzino, sec. 17 şi biserica, 1699, din satul Mironeşti; muzeul etnografic din Stoeneşti; monumentul de la Călugăreni; lacul, rezervaţia naturală complexă şi mănăstirea din Comana). Indicativ auto: GR. GIURGIU, Victor (n. 1930, Moeciu, jud. Braşov), inginer român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Suceava. Contribuţii în dendrometrie, auxologia forestieră, dendrocronologie. A introdus în învăţământul superior disciplinele bio-statistica forestieră (1954) şi economia protecţiei mediului natural (1990). GIURGIUCA, Emil (*§06-1992, n. sat Diviciorii Mari, jud. Cluj), poet român. Poezie impregnată de nostalgia satului şi a naturii („Dincolo de pădure", „Poemele verii"). Antologii („Poeţi tineri ardeleni"), traduceri din literatura maghiară. GIUSTI, Giuseppe (1809-1850), poet italian. Versuri satirice la adresa societăţii epocii sale şi de factură patriotică, îndemnând la lupta pentru independenţă Dan Giuşcă Karl Adolph Gjellerup („Versuri edite şi inedite", „Sfântul Ambrogio"). GIUŞCĂ, Dan (1904-1988, n. Bucureşti), petrograf şi geochimist român. Acad. (1974), prof. univ. la Bucureşti. Cercetări asupra rocilor eruptive şi metamorfice din M-ţii Apuseni şi asupra unor zăcăminte de minereuri (cupru-Moldova Nouă, baritină şi sulfuri complexe din Dobrogea şi Carpaţii Orientali). G1UVAÇR (< tc.) s. n. Bijuterie. ♦ Fig. Lucru de mare preţ. GIUVAERGERJE (< giuvaergiu) s. f. 1. Meseria, arta giuvaergiului; lucrare executată de giuvaergiu. 2. Atelierul, prăvălia giuvaergiului. GIUVAERGIU (< tc.) s. m. Bijutier. GIUVĂRĂŞTI, com. în jud. Olt, pe Olt; 2 899 loc. (1995). Biserica Sf. Nicolae (1857) în satul Giuvărăşti. GIVEŢIAN (de la numele localit. Givet, Franţa), etaj superior al Devo-nianului mediu, caracterizat paleontologic prin brahiopode, peşti placo-dermi, tetracoralieri şi prin depozite din cele mai diferite faciesuri. GIVRAJ (< fr.) s. n. Depunere a vaporilor de apă din atmosferă, sub formă de gheaţă, în anumite condiţii atmosferice, pe suprafaţa unei aeronave sau pe conductoarele electrice aeriene. GIVULESCU, Răzvan (n. 1920, Vie-na), botanist român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la Baia Mare. Studii de geologie şi paleobotanică. Lucrări, cataloage, referate privind flora fosilă din România. GJELLERUP [ghebrob], Karl Adolph (1857—1919), scriitor danez. Romane naturaliste influenţate de darvinism („Un idealist", „Tânăra Danemarcă") sau pe teme clasice şi religioase („Peregrinul Kamanita"); drame poetice („Brunhilda"). Premiul Nobel (1917), împreună cu Henrik Pontoppidan. GLABELĂ (< fr.; {s> lat. glabellus „fără păr, chel") s. f. (ANAT.) Regiunea de la rădăcina nasului, cuprinsă între arcadele sprâncenelor. GLABRU, -Ă (< fr., lat.) adj. (BIOL.) Lipsit de peri pe suprafaţă. GLACIAL, -Ă (< fr., lat.) adj. (Livr.) De gheaţă; rece ca gheaţa. ♦ Fig. Lipsit de căldură, distant. GLACIAR v. Pleistocen. GLACIAŢIE (< fr.; {s} lat. glaciatus „îngheţat") s. f. Perioadă de timp în care, datorită răcirii climei, se formează şi înaintează gheţarii, care ocupă suprafeţe întinse ale Pământului. S-au succedat următoarele g.: Precambriană, Paleo-zoică, Cuaternară. în regiunile alpine ale Europei se cunosc patru faze principale de g.: Günz, Mindel, Riss şi Würm. GLACIER [glæsiar] 1. Parc naţional în N S.U.A. (Montana); 4,1 mii km2. întemeiat în 1910 şi unit în 1932 cu parcul naţional canadian Waterton (520 km2), formează un parc internaţional. Relief glaciar cu văi, circuri, lacuri şi gheţari montani. Canioane, cascade şi peşteri. Floră şi faună bogată. Turism. 2. Parc naţional în SV Canadei (Columbia Britanică), în Selkirk Range din M-ţii Stâncoşi Canadieni; 1,35 mii km2. întemeiat în 1886. Relief alpin dominat de vf. Dawson (3 390 m), cu gheţari montani (lllecillewaet), care coboară până la 1 100 m alt., câmpuri de gheaţă, torenţi, cascade şi canioane. Peşterile Nakimu. Traversat de şoseaua şi calea ferată transcanadiană. Turism. GLACIOEUSTATI.SM (< fr.; {s} lat. glacies „gheaţă" + gr. eustates „fixat") s. n. Fenomen de ridicare şi coborâre a nivelului apelor Oceanului Planetar, pe seama fazelor glaciare şi interglaciare din Cuaternar, datorită topirii gheţarilor şi revenirii apei în oceane prin intermediul apelor curgătoare. GLACIOLOGIE (< fr.; {s> lat. glacies „gheaţă" + gr. logos „studiu") s. f. Disciplină a geografiei fizice care studiază formele pe care le îmbracă gheaţa în natură, condiţiile de apariţie, acţiunea gheţii asupra solului, rocilor şi reliefului, precum şi repartiţia pe Pământ a gheţarilor. GLACIOSTAZ|E (lat. glacies „gheaţă" + gr. isos „acelaşi" + stasis „poziţie") s. f. Mişcări verticale ale regiunilor acoperite de calote glaciare, ca urmare a modificărilor repetate suferite de volumul şi greutatea gheţarilor cuaternari. GLACIS (cuv. fr.) [glasj] s. n. Formă pozitivă de relief, în pantă, situată la contactul dintre o zonă înaltă şi una joasă, ca rezultat al acumulării materialelor provenite din scurgerile de pantă, prin îngemănarea şi juxtapunerea conurilor de dejecţie, al deplasării gravitaţionale a terenului sau al nivelării ero-zionale (în cazul pedimentului). GLAD (sec. 9—10), voievod român. Conducătorul formaţiunii politice care cuprindea Banatul, cu centrul probabil în cetatea Cuvin (Keve); potrivit cronicii lui Anonymus, voievodatul său a fost cucerit de unguri. GLADIATQR (< fr., lat.) s. m. (în Roma antică) Luptător (de obicei sclav) la spectacolele publice; el lupta în arenă cu alt gladiator sau cu animale sălbatice. GLADIQLĂ (< germ., lat.) s. f. Plantă decorativă perenă din familia iridaceelor, înaltă de 50—150 cm, cu frunze îrr formă de sabie şi cu flori mari de diferite culori (Gladiolus gandavensis); săbiuţă (2). 465 GLAUBERIT GLADIŞ (GLĂD1Ş) (lat. *gladitschia) s. n. Arbore sau arbust din familia aceraceelor, de înălţime medie (sub 10 m), cu frunze ovate, lujeri anuali bruni-roşcaţi şi fructe disamare (Acer tataricum). Sin. arţar tătăresc. GLADIUM (cuv. lat.) subst. Sabie romană dreaptă, cu două tăişuri. GLADSTONE [glædsten], William Ewart (1809—1898), om politic britanic. Conservator, apoi lider al Partidului Liberal (din 1867). Prim-min. (1868— 1874, 1880-1885, febr.-iul. 1886 şi 1892—1894); a înfăptuit numeroase reforme (a sistemului electoral, a învăţământului, recunoaşterea trade-unio-nuri-lor), iar pe plan extern a promovat o politică de expansiune colonială, mai ales în Africa (în 1882 a ocupat Egiptul). GLAF (< bg.) s. n. 1. Element de construcţie, din lemn, marmură sau beton mozaicat, care căptuşeşte partea inferioară a golului unei ferestre; pervaz. 2. Muchia finisată a unei deschideri practicate într-un perete (pentru fereastră, uşă etc.). GLAGOLITIC, -Ă (< fr., germ.) adj. Alfabet (sau scriere) g. = unul dintre cele două alfabete slave, întocmit după modelul literelor mici greceşti şi folosit în unele scrieri bisericeşti. Se presupune că a fost inventat, în sec. 9, de Chirii şi Metodiu. în sec. 10—11 s-a răspândit în Bulgaria, Moravia şi Croaţia (unde s-a folosit până la sfârşitul sec. 18). GLÀMA (GLOMMEN, GLOMMA), fl. în SE Norvegiei; 611 km (cel mai mare din Pen. Scandinavă). Izv. din Alpii Scandinavi, formează numeroase cascade şi se varsă în str. Skagerrak, la Frederikstad, în apropiere de fiordul Oslo. GLANDĂ (< fr.) s. f. (ANAT., FIZIOL.) Organ secretor în formă de tub (g. sudoripare, g. stomacale) sau de acin (g. sebacee, g. mamare). Produşii de secreţie ai g. se elimină prin canale secretorii (g. exocrine, g. salivare, g. intestinale), direct în sânge (g. endocrine sau interne: tiroida, paratiroida, suprarenala) sau pe ambele căi [g. mixte: ficatul, pancreasul, ovarul). Secreţiile g. intervin în toate funcţiunile organismului, lipsa sau hiperfuncţiunea lor determină de obicei apariţia stărilor patologice. (BOT.) Glande nectarifere = nectarii. GLANDULAR, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la glande, care aparţine glandelor. GLANŢ (< germ.) s. n. Lustrul pieilor tăbăcite şi finisate, uneori acoperite şi cu un strat de lac. GLARUS 1. Canton în Elveţia; 685 km2; 38,1 mii loc. (1992). Expl. forestie- re. Creşterea intensivă a animalelor. Turism. 2. Oraş în E Elveţiei, centru ad-tiv al cantonului cu acelaşi nume; 5,5 mii loc. (1990). Ţesături din bumbac, fabrică de mobilă şi de schiuri; ţigarete. GLAS (< sl.) s. n. 1. Facultatea omului de a emite sunete; voce (1). -3> Expr. A ridica (sau a înălţa) glasul = a vorbi pe un ton ridicat, răstit; a protesta. A prinde (sau a căpăta) glas = a prinde curaj. ♦ (La pl.) Murmur, vuiet (al mulţimii). ♦ Ciripit, cântec de pasăre. ♦ Strigăt (al animalelor). 2. Fig. Zgomotul produs de vânt, de mişcarea apei etc. 3. (înv.) Veste, ştire. 4. Denumirea scării muzicale în cântarea bisericească răsăriteană. + Unul dintre cele opt moduri fundamentale după care se execută cântările bisericeşti. GLASA (< fr.) vb. I tranz. 1. A acoperi o prăjitură, un fruct etc. cu glazură (2). 2. A da lustru sau apret unui obiect (de piele). GLASER [gleizar], Donald Arthur (n. 1926), fizician american. Prof. univ. la San Francisco. Contribuţii în domeniul fizicii particulelor elementare. A inventat (1952) camera cu bule şi a aplicat metodele fizicii în biologia moleculară. Lucrări privind radiaţiile cosmice. Premiul Nobel pentru fizică (1960). GLASGOW [gla:sgou], oraş în NE Marii Britanii (Scoţia) pe fl. Clyde, port fluvio-maritim; 687,6 mii loc. (1991). Aeroportul internaţional Abbotsinch. Mari şantiere navale, care realizează 1/3 din constr. navale ale ţării. Ind. constr. de maşini (maşini-unelte, locomotive), metalurgică, electrotehnică, petrochimică, textilă şi alim. Universitate (1451). Catedrala gotică St. Mungo (sec. 12— 16). Muzeul şi galeriile de artă Kelvingrove, Grădină botanică. GLASHOW [glajau], Sheldon Lee (n. 1932), fizician american. Prof. la Univ. Harvard. Cercetări în fizica particulelor elementare, mai ales privind interacţiunile electromagnetice dintre particule. A contribuit la fundamentarea modelului Weinberg-Salam, teorie care unifică interacţiunile slabe cu cele electromagnetice. Premiul Nobel pentru fizică (1979), împreună cu A. Salam şi S. Weinberg. GLASIU (< fr.) s. n. Substanţă obţinută dintr-un pigment (2) fin, care, diluat, devine transparent. Este folosit în pictură pentru legarea tonurilor şi redarea umbrelor în tehnica clarobscurului. GLASPAPIR (< germ.) s. n. Hârtie abrazivă sticlată. GLASS, Ingo (n. 1941, Timişoara), sculptor german din România. Stabilit în Germania (1979). Sculpturi în beton şi metal de un echilibru clasic, cu forme expresive. Lucrări de for public („Obiect spaţial", Galaţi; „Expansiune spaţială", München; „Pozitiv-Negativ", Südstahl-Mertingen, Germania). GLASSPOLE [glaspoul], Sir Florizel Augustus (n. 1909), om politic jamaican. Lider parlamentar al Partidului Naţional al Poporului (1944—1973). Guvernator general (1973-1991). GLASTRĂ (< ngr.) s. f. Vas pentru flori; vază2. GLASVAND (< germ.) s. n. 1. Perete interior, construit din panouri de sticlă, fixate într-un cadru de lemn sau de metal. 2. Uşă cu geamuri între două încăperi ale unei locuinţe. GLAUBER [glaubar], Johann Rudolf (1604—1668), medic şi chimist german. A preparat acidul clorhidric, acidul azotic şi sulfatul de sodiu (sarea lui G.), căruia i-a descoperit proprietăţile terapeutice; a obţinut rubine pe cale artificială. GLAUBERjT (< n. pr. J.R. Glauber) s. n. Sulfat de sodiu şi calciu, incolor sau divers colorat, cu luciu sticlos-gras, transparent până la translucid, format prin precipitaţie chimică din soluţiile marine concentrate. Se întrebuinţează la fabricarea sticlei. William E. Gladstone Donald Arthur Glaser GLAUCOM 466 GLAUCQM (< fr., gr.) s. n. Boală de ochi caracterizată prin creşterea tensiunii intraoculare, însoţită de grave tulburări trofice şi ale vederii, mergând până la orbire. Necesită, de obicei, un tratament chirurgical. GLAUCONjT (< fr. {i>; is) gr. glaukos „verde-albăstrui") s. n. Silicat natural hidratat de aluminiu, magneziu, fier şi potasiu din grupa micelor hidrate, format la adâncimi mici, în zonele litorale ale mărilor şi oceanelor; este fin granulat, sticlos sau mat şi are culoarea verde. Se utilizează ca îngrăşământ potasic al solurilor, pentru dedurizarea apelor, la prepararea vopselelor etc. GLAUCOS (GLAUKOS) (în mitologia greacă) 1. Erou troian. A schimbat pe câmpul de luptă (în Războiul troian) armele sale de aur cu cele de bronz ale aheului Diomede în cinstea legăturilor de ospitalitate care uneau familiile lor. 2. Fiul lui Sisif, devorat de caii săi, deoarece şi-a atras mânia Afroditei. 3. Divinitate marină înzestrată cu darul profeţiei. GLAVACIOC 1. Râu, afl. stg. al Câlniştei (afl. al Neajlovului); 132 km. Izv. din C. Găvanu-Burdea şi trece prin Videle. Debit semipermanent. 2. Mănăstire de călugări, situată în satul G., com. Ştefan cel Mare, jud. Argeş, datând din sec. 14 şi menţionată în 1441; reclădită în 1841 — 1844, a suferit mari transformări în 1941—1944; reînfiinţată şi restaurată (1990—1993). Biserică de zid, cu hramul Bunavestire, a fost refăcută în 1482—1485; în 1861 a devenit biserică de mir. GLAZUNOV, Aleksandr Konstan-tinovici (1865—1936), compozitor, dirijor şi pedagog rus. Elev al lui Rimski-Korsakov şi Balakirev. Simfonii, lucrări orchestrale, poeme simfonice („Stenkâ Razin“), concerte, balete („Raymonda“, „Anotimpurile"), muzică de cameră, coruri, romanţe, muzică de scenă. Aleksandr K. Glazunov GLAZURA (< glazură) vb. I tranz. A emaila. GLAZURĂ (< germ.) s. f. 1. (ARTE DEC.) Substanţă vitrifiabilă, folosită la impermeabilizarea sau la decorarea produselor ceramice; smalţ (1); email (1), cuvertă. 2. Strat subţire de sirop de zahăr, de ciocolată, glucoză, fondante, aplicat pe suprafaţa unor produse alimentare pentru a le îmbunătăţii gustul şi aspectul. GLĂDJŢĂ s. f. Arbore din familia leguminoaselor, înalt până la 30 m, având ramuri cu spini mari, trifurcaţi cu frunze simplu şi dublu penat-compuse, cu flori mici, verzui, în panicule şi cu fructul o păstaie mare, turtită, brun-roş-cată (Gleditschia triacanthos). Lemnul este rezistent, cu multe utilizări în tâmplărie. Cultivat în plantaţii forestiere, garduri vii şi parcuri. Originar din America de Nord. Sin. plătică 2; (pop.) salcâm boieresc. GLASU! (< glas) vb. IV. 1. Tranz. şi intranz. A vorbi, a spune. 2. Tranz. A cânta, a intona. GLĂVĂNEŞTI, com. în jud. Bacău; 4 000 loc. (1995). Expl. de gaze naturale. GLĂVILE, com. în jud. Vâlcea; 2 808 loc. (1995). Biserica Sf. Dumitru (1882), în satul Saroştea şi bisericile de lemn Cuvioasa Paraschiva (1782) şi Sf. Nicolae (1847), în satul Olteanca. GLĂZUIRE (< germ.) s. f. (IND. PIEL.) Operaţie prin care se înlătură stratul superficial al pieselor de încălţăminte, în scopul nivelării porţiunilor subţiate (la ştaifuri), al reducerii grosimii marginii (la bombeuri), al netezirii pentru evitarea crăpăturii feţelor etc.; se execută cu maşini speciale de glăzuit. GLEBOV, Igor v. Asafiev, Boris Vladimirovici. GLEI (< rus., fr.) s. n. Orizont cu ~ = strat al solului, de culoare cenuşie sau vânătă-verzuie, bogat în forme reduse ale oxizilor de fier; caracteristic pentru solurile aflate sub influenţa apei freatice aproape de suprafaţă sau a apei stagnante. GLEIZARE (< glei) s. f. Proces de reducere a oxizilor de fier din sol în condiţii de anaerobioză, create de un exces de umiditate. GLEIZES, Albert (1881-1935), pictor francez. Pictură de factură cubistă, cu elemente realiste mai ales în redarea figurilor („Femeia cu mănuşa neagră", „Jucătorii de fotbal"), evoluând ulterior către arta sacră. Teoretician al cubismului. GLENC (< germ.) s. n. Piesă rigidă de lemn, de oţel, de talpă etc. fixată la încălţăminte între branţ şi talpă. GLENN [glen], John Herschel (n. 1921), astronaut american. Este primul american şi al treilea om din lume (după I.A. Gagarin şi G.S. Titov) care a realizat (1962) un zbor cosmic. GLENVILLE [glenvjl], Peter (n. 1913), regizor britanic. A pus în scenă piesa „Beckef şi a realizat adaptări cinematografice („Vară şi fum“, „Becket“, „Hotel Paradis", „Comedianţii"). GLET (< germ.) s. n. Strat subţire de tencuială vizibilă (de var, ipsos sau mixtă), aplicat peste o tencuială de bază din var, cu scopul de a obţine o suprafaţă perfect netedă peste care se aplică zugrăveala. GLEY [gle], Émile (1857-1930), fiziolog francez. Contribuţii la studiul sistemului nervos şi al glandelor endocrine. GLEZNĂ (< sl.) s. f. 1. Parte a membrelor inferioare la om, care cuprinde articulaţia tibio-tarsiană; p. ext. partea mai subţire a piciorului care se află deasupra acestei articulaţii. 2. Porţiune a membrelor la animale între fluier şi chişiţă. La cai are rol de amortizare a şocurilor în mers. GLIADINE (< fr. {i>; {s} gr. glia „clei") s. f. pl. Proteine solubile în alcool (70— 80%), prezente în seminţele cerealelor, alcătuite din prolină şi acid glutamic, constituenţi de bază ai glutenului. GLICEMIE (< fr.; {s> gr. glykys „dulce" + haima „sânge") s. f. Cantitatea de glucoză din sângele circulant, reglementată pe cale neurohormonală; limitele normale sunt 0,70—1,20 gé. în diabet creşte proporţia de glucoză în sânge (hiperglicemie); prin acţiunea insulinei sau a altor mecanisme glico-litice, proporţia poate să revină la normal sau să scadă până la subnormal (hipoglicemie). GLICERIDE (< fr. {i>; {s} gr. glykeros „dulce") s. f. pl. Esteri ai glicerinei cu acizi graşi; componente de bază ale grăsimilor naturale, au importanţă biochimică şi alimentară. GLICERJNĂ (< fr. {i}; {s} gr. glykeros „dulce") s. f. Alcool trihidroxilic foarte răspândit în natură sub formă de glice-ride; substanţă lichidă, cu o consistenţă siropoasă, incoloră, inodoră, cu gust dulce, g. se întrebuinţează în cosmetică, ind. textilă, la fabricarea explozivilor, lichidelor antigel etc. GLICINĂ (< fr.) s. f. 1. Arbust decorativ, volubil, din familia leguminoaselor, cu frunze imparipenat-compuse, foliole cu vârf ascuţit şi flori liliachii, albe, violet 467 GLIWICE (Wisteria sinensis). 2. Glicocol; acid aminoacetic. GLICOCQL (< fr. {i}) s. m. Aminoacid prezent în majoritatea proteinelor (albu-mină, colagen, cheratină ş.a.); se extrage din gelatină; acid aminoacetic; glicină. GLICOCQLIC (< fr., engl.) s. m. Acid ~ = unul dintre acizii biliari, combinaţie a glicocolului cu acidul colic. GLICOGÇN (< fr. {i}; {s> gr. glykys „dulce“ + gennan „a produce") s. m. Polizaharidă naturală specifică organismului animal, sintetizată în ficat din glucoză şi alte monozaharide; constituie rezerva de glucide a organismului. GLICOGENEZĂ (< fr.; {s> gr. glykys „dulce“ + genesis „producere") s. f. Formare a glicogenului din glucoză şi depunerea lui în diferite depozite (ex. în ficat, muşchi). GLICOL (< fr.) s. n. Alcool dihi-droxilic, lichid siropos, dulce, folosit ca dizolvant, ca lichid antigel şi în poligrafie; etilenglicol. GLICOL1ZĂ (< fr.; {s} gr. glykys „dulce" + lysis „desfacere") s. f. Hidroliză a glicogenului în apă şi dioxid de carbon, cu eliberarea energiei conţinute, proces care are loc în organism în cadrul metabolismului general. GLICONEOGENÇZ (< fr.) s. f. Sinteză de substanţe hidrocarbonate în ficat folosind molecule conţinute în compuşi de natură proteică sau lipidică; este caracteristică diabetului şi excesului de hormoni corticosteroizi endogeni sau exogeni. GLICONIC (< fr.) s.n. (în versificaţia antică) Vers alcătuit dintr-un troheu (sau spondeu), urmat de un dactil, un troheu şi o silabă oarecare. A fost creat de poetul comic grec Glycon. GLICOPROTEI.DE (< fr. fi}) s. f. pl. Proteine conjugate, de tipul muco-proteidelor care conţin în molecula lor glucide; se găsesc în cartilaje, în unii hormoni, în albuşul de ou. Mihail Ivanovici Glinka GLICOREGULATQR, -OARE (< fr.) adj. Funcţie ~ = reglare pe cale neuroendocrină a metabolismului glicogenului. GLICOZIDAZE (< fr.) s. f. pl. Enzime de tipul hidrolazelor care hidrolizează glicozidele şi oligozaharidele. GLIC0Z1DE (< fr. fi» s. n. pl. Substanţe de natură vegetală, care conţin în structura lor hidraţi de carbon; heterozide. G. extrase din planta de-geţel-roşu au acţiune tonifiantă asupra muşchiului cardiac (digitalina, stro-fantina). GLICOZURI.E (< fr.; {s} gr. glykys „dulce" + uron „urină") s. f. Prezenţa glucozei în urină, întâlnită ca fenomen fiziologic în cursul sarcinii, al alăptării etc. şi patologic în diabetul zaharat. GL[E1 s. f. 1. Pământ; ogor. ♦ Fig. Pământ strămoşesc, patrie. 2. Brazdă de pământ. GLjE2 (< germ.) s. f. (MED.) Nevro-glie. GLIER, Reingold Moriţevici (1874/ 1875—1956), compozitor şi dirijor rus. Balete („Macul roşu", „Călăreţul de aramă"), lucrări simfonice („Sirenele"), piese orchestrale, muzică de cameră vocală şi instrumentală, opere. GLIGOR, Virgil I. (1918-1977, n. sat Turdaş, jud. Alba), zootehnician şi medic veterinar român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul creşterii şi ameliorării unor rase de porci; a obţinut tipuri noi de porci pentru carne, cu însuşiri superioare celor parentale. Lucrări privind principiile de igienă în construcţiile zootehnice. GLIMBOCA, com. în jud. Caraş-Severin, pe Bistra; 1 907 loc. (1995). Expl. de bazalt, de andezit şi tufuri andezitice. Centru pomicol. GLINA, com. în Sectorul Agricol Ilfov; 6 273 loc. (1995). Staţie de c.f. (Căţelu). Creşterea bovinelor şi porcinelor. Abator. GLINA III-SCHNECKENBERG, cultură de la începutul Epocii bronzului (sec. 18—16 î.Hr.). Răspândită în Muntenia, Oltenia, S Moldovei şi SE Transilvaniei. GLINKA, Mihail Ivanovici (1804— 1857), compozitor rus. întemeietorul şcolii muzicale naţionale ruse. Creator al operei clasice ruse („Ivan Susanin", „Ruslan şi Ludmila"); lucrări simfonice („Kamarinskaia") şi vocal-simfonice, piese vocale, numeroase lucrări de cameră influenţate de melodica şi ritmica folclorului rus, două uverturi spaniole („Jota aragoneză", „O noapte la Madrid"). GLIOM (< fr.) s. n. Tumoare formată din ţesut nevroglic; se dezvoltă în sistemul nervos central şi nu dă (de obicei) metastaze. GLIOXAL (< fr. fi}) s. n. Dialdehidă obţinută prin oxidarea catalitică a glicolului; este întrebuinţată la fabricarea răşinilor de cazeină, maselor plastice ca agent de insolubilizare. GLIPTAL (< fr. {i}) s. m. Răşină sintetică poliesterică, obţinută prin condensarea acidului ftalic cu glicerina. GLJPTICĂ (< fr. {i}; {s> gr. glyptikos „de gravat") s. f. Arta de a grava motive decorative sau figuri pe o piatră preţioasă sau semipreţioasă. GLIPTODON (< fr.; {s} gr. glyptos „sculptat" + odont- „dinte") s. m. Gen fosil de mamifere edentate pliocen-pleistocene, de talie mare, care prezintă o carapace dorsală, sudată de coloana vertebrală, un scut cefalic şi un înveliş codai ţepos, toate constituite din plăci osoase (Glyptodon). GLIPTOGENÇZ (< fr.; {s> gr. glyptos „sculptat" + genesis „producere") s. f. Fază de ~ = interval de timp în cadrul evoluţiei regiunilor geosinclinale, caracterizat prin repaus orogenic şi prin erodarea şi peneplenizarea reliefului de către agenţii modificatori externi (vânt, apă curgătoare etc.). GLIPTOTECĂ (< fr.; {i>; fe} gr. glyptos „gravat" + theke „cutie, casetă") s. f. 1. Colecţie de pietre preţioase sau semipreţioase gravate. 2. Muzeu în care se păstrează astfel de pietre. GLISA (< fr.) vb. I tranz. A aluneca; a culisa. GLISADĂ (< fr.) s. f. Evoluţie a unui avion în cursul căreia acesta alunecă pe o aripă (cu derivă laterală), utilizată la aterizare, pentru ca avionul să realizeze o pierdere importantă de înălţime fără a parcurge o distanţă mare (ca în cazul planării). . GLISANT, -Ă (< fr.) adj. Care alunecă (glisează), de obicei, cu ajutorul unui dispozitiv. GLISIERĂ (< fr.) s. f. Ghidaj în formă de bară profilată pe care alunecă o piesă (numită patină) ce o cuprinde, parţial, din exterior (ex. g. de la şeping, g. capului de cruce de la unele maşini, g. de la ascensoare etc.). GLISSANDO (cuv. it.) adv. Procedeu de. interpretare muzicală, constând din lunecarea treptată de la un sunet la altul şi realizabil la anumite instrumente cu coarde (vioară, chitară, harpă etc.), de suflat (trombon) sau cu claviatură (pian). GLIWICE [glivjţe], oraş în S Poloniei la V de Katowice; 215,7 mii loc. (1992). Nod feroviar şi port fluvial pe canalul GLOABĂ 468 omonim. Expl. de huilă. Cocserii. Siderurgie, metalurgia metalelor neferoase. Uzine chimice. Electrotehnică. Universitate tehnică. Aici, în aug. 1939, serviciile secrete germane au înscenat un atac al soldaţilor „polonezi" împotriva postului de radio din oraş, care era pe terit. Germaniei (Gleiwitz) folosindu-l ca pretext pentru invadarea Poloniei (1 sept. 1939) şi dezlănţuirea celui de-al doilea război mondial. GLOABĂ (< si.) s. f. I. Cal slab, prăpădit. II. (în Ev. Med.) 1. (în Ţara Românească şi în Moldova) Denumire generală dată amenzilor aplicate pentru săvârşirea de delicte sau crime. 2. (în Ţara Românească) Taxă specială plătită pentru redeschiderea unui proces. în Moldova se numea zavescă. GLOATĂ (< sl.) s. f. 1. Mulţime de oameni strânşi într-un loc; buluc (2). ♦ (Deprec.) Adunătură (2); vulg. 2. (în Ev. Med., în Ţara Românească şi în Moldova) Termen militar care denumea pedestrimea formată din ţărani. GLOB (< fr., lat.) s. n. 1. Corp sferic. ♦ Spec. înveliş de formă sferoidală din sticlă, porţelan etc. (care protejează un bec, o lampă). 2. G. ocular = parte a ochiului care se găseşte în orbită. 3. G. geografic = obiect sferoidal pe care este desenată harta Pământului; redă o imagine aproximativ reală a continentelor, mărilor şi oceanelor, fără a se ţine seama de rotirea acestuia. G. terestru = Pământul. G. ceresc = machetă a sferei cereşti pe care sunt reprezentate meridianele, paralele, ecliptica, constelaţiile etc. GLOBAL, -Ă (< fr.) adj. în întregime; total. GLOBALISM s. n. Dimensiune mondială a politicii internaţionale în epoca contemporană; se manifestă pe mal multe planuri: tehnologic, economic, militar şi politic. GLOBE-TROTTER (cuv. engl.) [glob-trotar] s. m. Persoană care străbate lumea pe jos. GLOBIGERINA (< fr.) s. f. Gen de foraminifere perforate, cu ţesutul alcătuit din mai multe camere sferice. Formează mâlul cu g. care conţine 34% parte minerală, restul fiind constituit din organisme calcaroase. Apare în Cretacic. GLOBULAR, -Ă (< fr.) adj. în formă de glob; sferic. GLOBULĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Corp minuscul de formă sferică. 2. (La pl.) Elemente de formă rotundă sau ovală, care se găsesc în diferite lichide organice (sânge, limfă, lapte, puroi). -O* Globule sangvine = elemente celulare prezente în sânge, din seria roşie (he- matii sau eritrocite) sau albă (leucocite sau trombocite). V. sânge. GLOBULJNE (< fr. {i}; {s> lat. globulus „globulă") s. f. pl. Clasă de proteine cu molecule mari, solubile în soluţii saline, prezente în plasma sangvină. Gama-globulinele au rol în imunitatea organismului. GLOBULjT s. n. (MINER.) Cristal embrionar dezvoltat în masa sticloasă a rocilor vulcanice. GLOBULIZARE (< globulă) s. f. Tratament termic de recoacere aplicat în special oţelurilor cu un conţinut mare de carbon şi oţelurilor de scule, în urma căruia forma cristalină a constituenţilor structurali devine globulară; este folosit pentru îmbunătăţirea prelucrării prin aşchiere şi pentru pregătirea structurii la călire a acestora. GLOCKENSPIEL (cuv. germ.) [glocsnşpil] s. n. Instrument muzical de percuţie, alcătuit la început din clopoţei, iar, ulterior, din lame metalice (aşezate fie pe un suport, fie într-o cutie) care sunt lovite cu ciocănele de lemn sau cu clapele unei claviaturi. Sin. metalofon. GLODEANU, Liviu (1938-1978, n. sat Dârja jud. Cluj), compozitor român. A prelucrat materialul sonor prin procedee moderne. Muzică simfonică, de operă (,,Zamolxe“), lucrări de cameră. GLODEANU-SĂRAT, com. în jud. Buzău; 4 423 loc. (1995). GLODEANU-SILIŞTEA, com. în jud. Buzău; 4 452 loc. (1995). Colecţie muzeală (satul Cotorca). GLODENI 1. Com. în jud. Dâmboviţa; 4 615 loc. (1995). Expl. de gips şi de argile. Staţie de c.f. (în satul Lăculeţe). Bisericile cu dublu hram Sf. Nicolae şi Sf. Paraschiva (1868) şi Sf. Nicolae şi Sf. Ilie (1646, refăcută în sec. 18 şi 19) în satele Glodeni şi Lăculeţe. 2. Com. în jud. Mureş, pe Mureş; 3 553 loc. (1995). Biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 17) şi conacul Teleki (1872), în satul Glodeni; biserică (sec. 15, cu transformări în 1907—1908) şi biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (sec. 18), în satul Păcureni; biserică de lemn, în satul Moişa. GLOGOVA, com. în jud. Gorj, pe stg. râului Motru; 1 946 loc. (1995). Centru de ceramică populară. Casă-culă a familiei Glogoveanu (sec. 17—18), biserica Sf. Nicolae (1732, cu pictură murală din 1764) în satul Glogova; biserica Sf. Nicolae (1864) în satul Cleşneşti (amintit la 1483). Reşed. com. este satul lormăneşti. GLOGOVEANU, familie de boieri din Ţara Românească. Mai importanţi: 1. Necula G., mare pitar (1656—1657). 2. Mihai şi 3. Matei G., consilieri imperiali în timpul ocupaţiei Olteniei de către austrieci (1718—1739). GLOMERUL (< fr.; {s} lat. glomus, -eris ,,ghem“) s. m. Formaţie anatomică cu aspect de ghem, constituită din vase sangvine (ex. g. renal sau g. splenic) sau din tuburi glandulare (ex. glanda sudoripară); glomerulă. GLOMERULĂ (< fr.) s. f. Bulgăre mic format din corpuri, particule de acelaşi fel. ^ (PEDOL.) G. de sol = agregat de sol de 0,25—10 mm diametru, poros, rezultat din alipirea particulelor elementare ale solului. ♦ (ANAT.) Glomerul. GLONŢ s. n. Proiectil de mici dimensiuni folosit la anumite categorii de armament. ^ G. perforant = g. din oţel cu o mare putere de pătrundere. G. exploziv = g. care conţine un exploziv şi explodează când loveşte ţinta. G. incendiar = g. care conţine o încărcătură ce degajează la ţintă o mare cantitate de căldură. G. trasor = g. care lasă în urma sa o dâră de lumină. ♦ (Adverbial) foarte repede. GLORIE (< it., lat.) s. f. Onoare, strălucire; renume obţinut prin merite excepţionale; slavă (1). ♦ Fig. Persoană deosebit de valoroasă. GLORIFICA (< fr., lat.) vb. I tranz. A preamări, a slăvi. GLORIQS, -OASĂ (< fr., lat.) adj. încărcat de glorie; slăvit. GLOSA (< fr.) vb. I tranz. A explica un cuvânt, a face adnotări, glose la un text. GLOSAR (< fr., lat.) s. n. 1. (înv.) Dicţionar. 2. Ansamblul cuvintelor unei limbi sau ale unui dialect; vocabular. ♦ Listă de cuvinte învechite sau puţin cunoscute, însoţite de explicaţie, publicată ca lucrare independentă sau ca anexă a unei alte lucrări. 3. Lista cuvintelor ce urmează a fi cuprinse într-un dicţionar, într-o lucrare enciclopedică. GLOSATOR (< fr.) s. m. (La pl.) Jurişti italieni care au prelucrat şi comentat dreptul roman în sec. 11—12, făcând glose pe marginea textelor de lege. Şcoala glosatorilor a apărut la Bologna, fiind întemeiată de profesorul Irnerio (Irnerius). GLQSĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Explicaţie a unui pasaj sau a unui cuvânt dintr-o scriere; spec. comentariu, notă pe marginea unui manuscris, a unui text etc. 2. Poezie cu formă fixă, în care fiecare vers din prima strofă este comentat succesiv în câte o strofă următoare, încheiată cu versul respectiv. Ultima strofă a g. reproduce în ordine inversă 469 GNAIS * '** i M --À Christoph W. Gluck versurile primei strofe (ex. „Glossa“ de M. Eminescu). GLOSEMATICĂ (< engl.; {s} gr. glossa „limbă") s. f. (LiNGV.) Variantă a lingvisticii structuraliste care aplică în domeniul semioticii teoria pozitivismului logic. în concepţia g., lingvistica este un fel de algebră a limbii, iar terminologia ei este împrumutată, în cea mai mare parte, din matematică. A fost creată de L. Hjelmslev, care face din structura imanentă a limbii unicul obiect de cercetare a lingvisticii. GLOSJTĂ (< fr.) s. f. Inflamaţie a limbii, caracteristică pentru anumite boli (pelagră, anemie pernicioasă etc.). GLOSOPTERIS (< fr. {i>; {s} gr. glossa „limbă“ + pteris „ferigă") subst. Plantă fosilă cu aspect de ferigă, apărută pe vechiul continent Gondwana după glaciaţia de la sfârşitul Carboniferului (Glossopterys). GLOTĂ (< fr.; {s} gr. glotta ,,limbă“) s. f. Orificiu al laringelui cuprins între cele două coarde vocale inferioare. GLOUCESTER [glosta], oraş în SV Marii Britanii (Anglia), port pe Severn; 108,1 mii loc. (1981). Constr. aeronautice, de maşini agricole şi de instrumente optice; şantiere navale. Pescuit. Catedrală gotică, în stil romanic (1100), construită pe locul unei vechi abaţii (681) şi având o celebră galerie cu bolţi gotice în evantai (sec. 14—15). Biserica St. Mary-de-Crypt (sec. 11). Veche colonie romană fondată de împăratul Nerva (96 d.Hr.); ocupat de celţi în sec. 4, a devenit capitala regatului saxon Mercia. GLUCAGQN (< fr.; {s> gr. glykys „dulce“ + gonos „naştere") s. m. Hormon cu proprietăţi hiperglicemiante şi glico-genolitice, secretat de celulele unor formaţiuni microscopice (numite insulele pancreatice), cu rol în menţinerea nivelului normal al glicemiei în organism. GLUCIDE (< fr.; {s} gr. glykys „dulce" + eidos „aspect") s. f. pl. Clasă de substanţe organice naturale, sintetizate de plante cu ajutorul luminii (fotosinteză) prin asimilaţie clorofiliană. G. sunt constituenţi fundamentali ai materiei vii, având un important rol energetic în metabolism; sunt clasificate în mono-(glucoza), oligo-(zaharoza, lactoza) şi polizaharide (amidonul, celuloza, glico-genul). Sin. hidraţi de carbon (3), zaha-ruri, zaharide. GLUCIDOGRAMĂ (< fr.) s. f. Defer-minare (în sânge şi alimente) a principalilor constituenţi ai glucidelor cu ajutorul metodei electroforetice. GLUCK, Christoph Willibald (1714-1787), compozitor german. Opere („Orfeu şi Euridice", „Alcesta", „Paris şi Elena", „Ifigenia în Aulida", „Ifigenia în Taurida", „Armida"), balete, muzică de cameră. A înfăptuit reforma operei, eliberând-o de convenţionalism, de virtuozitate vocală gratuită, îndreptând-o spre simplitate şi veridicitate dramatică. GLÜCKSBURG, dinastii de regi în Danemarca (din 1863), Grecia (1863— 1924) şi Norvegia (din 1905). GLUCOCORTICOIZI (< fr.) s. m. pl. Hormoni de natură sterolică, secretaţi de glanda corticosuprarenală, având rol în reglarea metabolismului glucidic, lipidic şi protidic, precum şi în cel al apei şi electroliţilor (cortizonul, corticosteronul etc.). GLUCOMETRIE (< fr.) s. f. Ansamblul metodelor de dozare a glucozei din mustul de struguri şi a derivatelor lui. GLUCOMÇTRU (< fr.; {s> gr. glykys „dulce" + metron „măsură") s. n. Areo-metru pentru măsurarea densităţii lichidelor zaharate. GLUCQNIC (< fr.) adj. Acid ~ = acid obţinut prin oxidarea fermentativă a glucozei, cristalin, solubil în apă, întrebuinţat sub formă de sare de calciu la combaterea rahitismului, ca sare de magneziu în stări spasmodice, ca sare feroasă în anemii etc. GLUCOZAMINĂ (< fr. fi» s. f. Derivat aminic al glucozei, obţinut prin hidroliza mucinei, constituind, sub formă de acetil, unitatea de structură a chitinei. GLUCOZĂ (< fr. {i}; {s} gr. glykys „dulce") s. f. 1. Monozaharidă de culoare albă, cristalizată, solubilă în apă, cu gust dulce prezentă în miere, fructe dulci, în sânge. Este sintetizată de plantele verzi în cursul asimilaţiei cloro-filiene; are un rol fundamental în metabolismul fiinţelor vii. Se întrebuinţează în industria alimentară, în medicină, în industria chimică etc. 2. Produs industrial de hidroliză acidă sau enzimatică a unor suspensii de amidon. GLUCURONIC (< fr., engl.) adj. Acid ~ = acid organic provenit din oxidarea glucozei, prezent la om în sânge şi urină. GLUGĂ (< bg.) s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte ataşat, de obicei, unui palton, unei canadiene care acoperă capul etc. 2. Stivă conică de snopi, de coceni de porumb etc. GLUMĂ1 (< bg.) s. f. Vorbă de haz, care stârneşte veselie şi râs. Loc. fn glumă = a) fără seriozitate; b) fără nici o intenţie rea. Expr. A se întrece cu gluma = a exagera, a împinge lucrurile prea departe. Nu-i de glumă = este lucru serios. ♦ Faptă hazlie, poznă, păcăleală. ♦ Anecdotă, snoavă. GLUMĂ2 (< fr., lat.) s. f. (BOT.) Bractee, de obicei membranoasă, aşezată la baza fiecărei flori, dintr-un spic (la familia ciperaceelor) sau câte 1 —4 la baza fiecărui spiculeţ (la familia gramiceelor). GLUMÇT, -EATA (< bg.) adj. Care face glume; vesel (1). hazliu (1). GLUMI. (< si.) vb. IV intranz. A spune glume; a vorbi în glumă, fără seriozitate. GLUTAMIC (< fr.) adj. Acid ~ = aminoacid prezent în proteine; are acţiune activă în metabolismul hepatic, stimulează acţiunea dezintoxicantă a sistemului nervos. GLUTATIQN (< fr.) s. n. Substanţă compusă din trei aminoacizi (glicocol, cisteină şi acid glutamic), prezentă în toate celulele vii; acţionează la nivel celular ca purtător de oxigen şi activator a numeroase enzime. GLUTÇN (< fr.; lat. gluten „clei, substanţă vâscoasă") s. n. Masă proteică complexă, moale, elastică, vâscoasă şi cenuşie, care se găseşte în boabele de cereale, mai ales de grâu, formată în principal dintr-un amestec de gliadină şi glutenină. G. determină proprietăţile de panificaţie ale făinii, dând porozitate pâinii. GLUTENINĂ (< fr. {i}) s. f. Proteină prezentă în cereale (cu excepţia porumbului), componentul principal al glutenului. Are o valoare alimentară aproape completă. GMT, prescurtare a expresiei engleze Greenwich Mean Time „timpul mediu Greenwich", folosită pentru a indica ora meridianului Greenwich. V. timp universal. GNAIS (< germ., fr.) s. n. Rocă metamorfică alcătuită din cuarţ, feldspat şi mică, uneori amfiboli, şistoasă sau granulară provenită din transformarea rocilor granitice sau argiloase. Se deosebesc: ortognaisuri (de origine magmatică) şi paragnaisuri (de origine GNATOSTOMATA 470 Tito Gobbi Jean-Luc Godard Robert Hutchings Goddard sedimentară). Se utilizează pentru macadam, trotuare etc. GNATOSTOMATA ({s> gr. gnatos „falcă" + stoma ,,gură“) subst. Sub-încrengătură de vertebrate acvatice şi terestre, cu fălci mobile, care cuprinde peştii şi tetrapodele (Gnathostomata). GNEISENAU [gnaizanau], August, conte Noithardt von (1?6Q—1831), feld-mareşal prusian. A contribuit la reorganizarea armatei prusiene; rol important în războaiele antinapoleoneene (intervenţia sa la Waterloo a fost decisivă). GNIEZNO, oraş în partea central-vestică a Poloniei, la NE de Poznan; 70,4 mii loc. (1991). Ind. confecţiilor, alim. (zahăr, bere, ulei). Veche catedrală cu relicvele Sf. Adalbert, patronul sfânt al Poloniei (sec. 14—15). Capitala primei arhidioceze romano-catolice poloneze (1000). Aici s-a încoronat, în 1025, Boleslav cel Viteaz, ca primul rege al Poloniei. GNOMI (< fr.; {s> gr. gnome „inteligenţă") s. m. pl. Nume dat, în scrierile cabaliştilor medievali, spiritelor care ar locui în interiorul Pământului, ca păzitori ai minelor de aur, de pietre preţioase şi ai comorilor ascunse. GNOMIC, -Ă (< fr.; {s> gr. gnomikos „sentenţios") adj. 1. Care conţine maxime, sentinţe şi reflecţii morale. ^ Poezie g. = poezie de tip didactic, cultivată cu precădere în Grecia antică (sec. 7— 5 Î.Hr., de Teognis, Focilide, Solon), iar mai târziu de latini (Cato), care conţinea precepte, reflecţii morale, sfaturi practice. 2. (LINGV.; despre timpuri verbale) Care prezintă acţiunea într-o formă generală (ex. în maxime, teoreme) sau a cărei acţiune se îndeplineşte indiferent de timp (ex. prezent g.). GNOMQN (< fr., gr.) s. n. Cel mai vechi instrument astronomic, alcătuit dintr-o vergea verticală fixată pe o placă orizontală în mijlocul mai multor cercuri concentrice; poate sen/i la detecminarea meridianului locului, a latitudinii, a orei etc. GNOSEOLQGIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la gnoseologie. GNOSEOLOGIE (< fr.; {s> gr. gnosis „cunoaştere" + logos „studiu") s. f. (FILOZ.) Teoria cunoaşterii. GNOSTIC, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine gnosticismului, privitor la gnosticism. 2. S. m. şi f. Adept al gnosticismului. GNOSTICISM (< fr.) s. n. Curent filo-zofic-religios cu trăsături mistice, apărut în sânul creştinismului în sec. 1—2 (Basilides, Valentin ş.a.), care a căutat să îmbine doctrina creştină cu filozofia elenistică târzie (neoplatonismul) şi cu religiile orientale. GNOTOBIOTICĂ (< engl.) s. f. Ramură a biologiei care studiază viaţa unor organisme în prezenţa sau absenţa altor organisme (de ex. culturi fără germeni străini — bioculturi; animale fără germeni). GNOZI.E (< fr. {i>; {s} gr. gnosis „cunoaştere") s. f. (PSIH.) Cunoaştere elementară, la nivelul percepţiei. GNU (< fr.) s. m. Specie de antilopă din S Africii, de talie mare, cu coarne curbate înapoi şi cu coada predominant albă (Connochaetes gnu). GOA, stat în V Indiei (din 1987), pe coasta Malabar; 3,7 mii km2; 1,2 mii. loc. (1991). Centru ad-tiv: Panaji. Expl. de min. de fier şi mangan. Ind. textilă (conf.), chimică (medicamente, pesticide) şi alim. Pescuit. Cultura orezului. Pomicultură. Colonie portugheză (din 1510) şi capitală a Indiilor Portugheze, a constituit, împreună cu Damăn şi Diu, un terit. portughez până în 1962, când a revenit Indiei. GOANĂ (< goni) s. f. 1. Fugă mare; urmărire (1), fugărire. 2. Metodă de vânătoare constând din stârnirea vânatului şi îndreptarea lui spre vânători cu ajutorul hăitaşilor sau al câinilor dresaţi; haită (2). GOARNĂ (< rus.) s. f. Instrument muzical de suflat, făcut din alamă; trompetă, trâmbiţă. GOBBI, Tito (1913-1984), bariton italian. Peste 100 de roluri pe scenă şi în numeroase filme. Mare adaptabilitate vocală şi scenică, abordând tipologii variate ale rolurilor lirice de bariton (Scarpia, Falstaff, lago, Boccanegra). Memorii. GOBI (GOV) SHAMO [şamo], mare reg. deşertică şi semideşertică în Asia central-estică (China şi Mongolia); c. 2 mil. km2. Relief de podiş pietros şi nisipos, cu alt." medii între 900 şi 1 200 m, unele masive atingând 2 500 m. Climă continentală excesivă, cu veri călduroase (45°C), ierni reci (-40°C) şi precipitaţii puţine (50— 200 mm/an). Vegetaţie de graminee, saxaul, tamarix; în V oaze. Slab populat. GOBINEAU [gobino], Joseph Arthur conte de (1816—1882), sociolog, scriitor şi diplomat francez. Unul dintre întemeietorii şcolii antropologice în sociologie. A susţinut că deosebirile rasiale determină destinele istorice ale popoarelor şi statelor şi constituie cauza permanentă a inegalităţii sociale („Eseu asupra inegalităţii raselor umane"). Doctrina sa a folosit ca argument pangermanismului. GOBLÇN (< fr.) s. n. 1. Tapiserie, denumită astfel după produsele manufacturii Gobelins (Franţa), preluată în 1662 de Colbert, care a transformat-o în manufactură regală. 2. Broderie executată într-un punct având aspectul tapiseriilor. GODARD [goda:r], Jean-Luc (n. 1930), regizor francez de film. Filmele sale se caracterizează printr-o puternică amprentă personală, care, cu timpul, a devenit manieră sau dorinţă de a şoca („Cu sufletul la gură", „Pierrot nebunul", „Prenumele: Carmen", „Te salut, Marial", „Detectiv", „Regele Lear"), situându-l printre principalii reprezentanţi ai „Noului val". GODAVARI, fl. în Pen. India; 1 448 km. Izv. din N M-ţilor Gaţii de Vest, străbate Pod. Deccan şi Gaţii de Est (unde formează chei) şi se varsă printr-o deltă în G. Bengal. Navigabil pe cursul inferior; folosit pentru irigaţii. Fluviu sacru. GODDARD [godard], Paulette (pseud. Paulinei Levy) (1911—1990), dansatoare şi actriţă americană. Joc plin de graţie în filme de aventuri şi melodrame („Femeia", „Seceră vântul sălbatic", „Indiferenţii") sau de mare expresivitate („Dictatorul", „Jurnalul unei cameriste", „Soţul ideal"). GODDARD [godard], Robert Hutchings (1882—1945), fizician american. Pionier în construcţia rachetelor. Contribuţii 471 GOFF Elvira Godeanu fundamentale la dezvoltarea teoriei generale a rachetelor. Autor a peste 83 de brevete în tehnica acestora (1914— 1940). în 1926, a proiectat şi construit o rachetă cu combustibil lichid (benzină şi oxigen lichid), care s-a ridicat la o înălţime de 12 m. GODEANU 1. Masiv muntos în V Carpaţilor Meridionali, situat la SV de M-ţii Retezat. Alcătuit din formaţiuni cristalino-mezozoice; platforme de eroziune etajate, cu forme de relief glaciar (circuri, văi glaciare). Are 21 de vf. de peste 2 000 m. Alt. max.: 2 291 m (vf. Gugu). Expl. forestiere. Păstorit. Turism. 2. Com. în jud. Mehedinţi; 704 loc. (1995). Biserica de lemn Sf. Dimitrie (1835, reparată în 1884). GODEANU, Elvira (1904-1991), actriţă română de teatru. Interpretări memorabile în repertoriul românesc clasic: Zoe din „O scrisoare pierdută" şi Doamna Maria din „Apus de soare". GODEFROI [godfrua], IV de Boulogne (de Bouillon) (c. 1061—1100), duce al Lorenei Inferioare (din 1087/1089). Unul dintre conducătorii primei cruciade (1096—1099); fondator al Regatului de Ierusalim şi „Apărător al Sf. Mormânt" (din 1099). GÔDEL, Kurt (1906-1978), logician şi matematician american de origine austriacă. Autorul teoremelor despre incompletitudinea sistemelor formale, care evidenţiază imposibilitatea formalizării totale a gândirii omeneşti şi despre imposibilitatea demonstrării ne-contradicţiei unui sistem formal prin mijloacele sistemului însuşi („Aritme-tizarea sintaxei"). GODENI, com. în jud. Argeş; 3 524 loc. (1995). Expl. de lignit. Bisericile Naşterea Maicii Domnului (1875—1880) şi Sf. Nicolae (1911) în satele Coteşti şi Capu Piscului. GODÇT (< fr.) s. f. Vas mic, fără picior şi fără toarte, în care se amestecă culorile pentru pictură. GODÇU (< fr.) s. n. 1. Cupă de elevator. 2. Piesă din material izolant cu două sau mai multe cavităţi umplute cu mercur, utilizată pentru realizarea de legături electrice. 3. Fald la o draperie, la o stofă, la o rochie. GODEVJL (GODAVIL) (< engl.) s. n. Dispozitiv pentru ghidarea unui instrument sau a unui aparat în interiorul ţevilor de extracţie sau în interiorul unor conducte la exploatările petroliere. GOD|N (< n. pr. Godin) s. n. Sobă din fontă, de obicei cilindrică, folosită la încălzit. GODIN, [gode], Jean-Baptiste André (1817—1888), industriaş francez. A construit o fabrică de aparate pentru încălzire. GODINEŞTI, com. în jud. Gorj; 2 420 loc. (1995). Biserica de lemn Sf. Voievozi (1778-1779) în satul Arjoci. Satul G. amintit la 1409—1418. GODOY ÂLVAREZ DE FARIA [alvarej, Manuel de (1767—1851), om politic spaniol. Prim-min., favorit ai regelui Carol IV şi al reginei Maria Luiza; a condus, cu unele întreruperi, politica Spaniei între 1792 şi 1808. GODOY CRUZ, oraş în V Argentinei, în aglomeraţia urbană Mendoza; 179,5 mii loc. (1991). Nod de c.f. Exploatarea şi prelucrarea petrolului. Prelucr. petrolului. Vinificaţie. GODTHÂB v. Nuuk. GODWIN AUSTEN [goduin pstin] v. K2. GOEBBELS [gôbsls], Joseph Paul (1897—1945), om politic nazist german. Unul din principalii colaboratori ai lui Hitler, ministru al Propagandei şi Informaţiei (din 1933). împuternicit pentru mobilizarea în vederea războiului total (1944). Desemnat de Hitler, prin testament, cancelar, s-a sinucis la 1 mai 1945. GOELÇT (< fr.) s. f. Navă cu pânze de mărime mijlocie, cu două până la Johann Wolfgang von Goethe şase catarge. G. cu velastraiuri = tip modern de g. cu velastraiuri mari. GOEPPERT-MAYER [gopart-mafcr], Maria (1906—1972), fiziciană americană de origine germană. Prof. univ. la Chicago. Contribuţii în fizica nucleară. Independent de J.H.D. Jensen, a elaborat (1949) modelul nuclear în pături. Premiul Nobel pentru fizică (1963), împreună cu J.H.D. Jensen şi E.P. Wigner. GOES [hu:s], Hugo van der (c. 1440—1482), pictor flamand. A continuat tradiţia realistă a lui J. Van Eyck. Autor al Altarului Portinari (Florenţa), remarcabil prin expresivitatea figurilor („Adoraţia păstorilor"). GOETHE [gots], Johann Wolfgang von (1749—1832), scriitor, gânditor şi om de ştiinţă german. O puternică influenţă asupra formaţiei sale intelectuale a avut-o J.G. Herder. Chemat în 1775, la Weimar, de marele duce Karl August, a îndeplinit importante funcţii administrative. Aici a legat o strânsă prietenie cu Schiller. Exponent în tinereţe al mişcării „Sturm und Drang“. Creatorul poeziei naţionale germane („Cântece", „Poezii"). Drame exprimând revolta omului de geniu împotriva legilor sociale şi a divinităţii („Gotz von Berlichingen", „Prometeu"); proză de analiză a vieţii sentimentale („Suferinţele tânărului Werther"). Promotor al neoumanismului şi al unei etici şi estetici clasice: drame („Ifigenia în Taurida“, „Egmont", „Torquato Tasso"), poeme („Elegiile romane", „Hermann şi Dorothea"), romane („Afinităţile elective") relevând aspiraţiile spre libertate şi progres şi celebrând sentimentul echilibrului şi al armoniei spirituale. Uneori evocă procesul de formare a personalităţii („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister", „Poezie şi adevăr") şi aprofundează sensurile transcendente ale poeziei („Divanul occidental-oriental"). Sinteză a creaţiei sale este poemul dramatic „Faust", publicat în 1808, al cărui personaj central reprezintă un simbol al tragicei căutări a adevărului. Studii de botanică, zoologie, mineralogie şi meteorologie. Contribuţii la teoria culorilor. Memorii. Corespondenţă. GOETHIT (< germ. {i}) s. n. Hidroxid natural de fier, de culoare brun închis-neagră, cu luciu adamantin până la semimetalic şi aspect de mase compacte, pulverulente, stalactitice; format ca produs de alteraţie a minereurilor de fier, rar pe cale hidrotermală în geode de ametist. Conţine 63% fier. GOFF, Bruce Alonzo (1904-1982), arhitect american. Lucrări pline de GOFRA 472 fantezie, de o mare varietate formală, întemeiată pe concepţia dinamică a spaţiului arhitectural (numeroase locuinţe în Oklahoma City şi Kansas City, Capela de la Camp Parks, California). GOFRA (< fr.) vb. I tranz. 1. A imprima cute paralele sau desene regulate în relief pe o ţesătură. 2. A transforma prin presare o foaie de carton sau de hârtie într-un obiect în relief cu ajutorul presei de gofrat. GOGA, Octavian (1881 -1938, n. Răşinari, jud. Sibiu), poet, ziarist şi om politic român. Acad. (1919). Unul dintre conducătorii revistei „Luceafărul". Poezie romantic-vizionară, cu tonalităţi profetice, evocând satul ardelean într-o lumină dramatică şi simbolică („Poezii", „Ne cheamă pământul11, „Din umbra zidurilor11, „Cântece fără ţară11, „Din larg11). Liric mesianic, cântăreţ al aspiraţiilor sociale şi naţionale, este creatorul unui limbaj patetic şi original, care alătură termenul popular şi cărturăresc celui bisericesc. Dramaturg („Domnul notar11, „Meşterul Manole11), portretist („Precursori11), publicist şi traducător (din Petôfi, Ady, Madâch). A avut un rol important în lupta politică pentru desăvârşirea unităţii naţionale a poporului român. Membru ai Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Unul dintre conducătorii Partidului Naţional Creştin (creat în 1935), cu orientare politică de dreapta. Ministru în mai multe rânduri şi prim-min. (1937—1938). GOGH (VAN GOGH), Vincent van (1853—1890), pictor şi desenator olandez. După o scurtă perioadă caracterizată printr-un realism sumbru şi grav („Ţesătorii41, „Ghetele", „Mâncătorii de cartofi11), care a coincis cu şederea sa în regiunea minieră Borinage, arta lui, sub influenţa impresioniştilor francezi şi a graficii japoneze, cunoaşte o intensitate expresivă maximă, susţinută de culoare, căreia îi conferă, prin acordurile cromatice şi dinamismul tuşei, funcţii simbolice, cu profunde rădăcini emoţionale („Cameră de dormit la Arles11, „Floa-rea-soarelui“, „Autoportret11, „Portret al artistului cu urechea tăiată11, „Biserica din Anvers11, „Drum cu chiparoşi11, „Câmp de grâu cu corbi11). Biografia lui dramatică exprimă, semnificativ pentru epoca dată, ideea artistului damnat. A influenţat arta modernă (îndeosebi fovismul şi expresionismul). GOGOAŞĂ s. f. 1. Prăjitură rotundă, cu sau fără umplutură, făcută din aluat dospit şi prăjit în grăsime încinsă. 2. Fig. (La pl.) Minciuni. 3. (ZOOL.) înveliş protector alcătuit din fire mătăsoase, în care are loc transformarea larvelor unor Nikolai Vasilievici Gogol insecte în nimfă; cocon1. <0* G. de mătase = gogoaşa (3) viermelui de mătase. 4. G. de ristic = gală2 de pe frunzele de stejar, provocată de unele insecte; este bogată în tanin. GOGOL, Nikolai Vasilievici (1809— 1852), scriitor rus. Unul dintre creatorii prozei realiste ruse, a avut o puternică Van Gogh: „Biserica din Anvers" influenţă asupra scriitorilor sec. 19. Evocări, pe un fundal de legendă, pline de viaţă şi de culoare ale satului şi peisajului ucrainean („Serile în cătunul de lângă Dikanka11) sau, în formulă romantică, ale trecutului eroic („Taras Bulba11). Proză satirică exploatând fantasticul psihologic („Jurnalul unui nebun11, „Nasul"), drama omului umil („Mantaua"). Comedia „Revizorul", satiră virulentă a moravurilor birocratice, se impune prin verva dialogului şi forţa tipologică. în capodopera sa, romanul „Suflete moarte", folosind satira şi umorul, realizează o frescă necruţătoare a societăţii ruse contemporane lui. Corespondenţă. GOGONAT, -Ă (< gogon, reg., „obiect rotund") adj. Umflat şi rotund ca un glob. ♦ Fig. (Despre minciuni, prostii) Exagerat, extrem de mare. GOGONEA (< gogon) s. f. (Mai ales la pl.) Pătlăgele roşii, neajunse la maturitate, care se pun la murat. GOGONEŢ, -EAŢĂ (< gogon) adj. Gogonat. Prune gogoneţe = soi de prune cu fructul mic şi rotund. GOGORIŢĂ s. f. Fiinţă imaginară cu care sunt speriaţi copiii; sperietoare. ♦ Fig. Ameninţare mincinoasă. GOGOŞAR (< gogoaşă) s. m. Soi de ardei cu tufa înaltă de 40—50 cm, cultivat pentru fructele sale mari, sfe-ric-turtite, cu numeroase coaste rotunjite (Capsicum annuum). GOGOŞARI, com. în jud. Giurgiu; 2 343 loc. (1995). Creşterea porcinelor şi ovinelor. Bisericile Sf. Treime (1849, refăcută în 1932), Sf. Nicolae (1886) şi Sf. Nicolae (1922) în satele Gogoşari, Izvoru şi Răleşti. GOGOŞU i. Com. în jud. Dolj; 1 196 loc. (1995). 2. Com. în jud. Mehedinţi, în dreptul Ostrovului Mare; 5 275 loc. (1995). Biserică de lemn (ante 1845). Hidrocentrala Porţile de Fier II (216 MW), construită în colaborare cu Iugoslavia, intrată în funcţiune cu întreaga capacitate (1986). Prelucr. laptelui. Creşterea bovinelor şi porcinelor. GOG şi MAGOG (în mitologia creştină), dublă forţă ostilă. în „Vechiul Testament11, G. este menţionat în trei ipostaze: localitate în Armenia; ţara de origine a lui M.; rege din ţara lui M., ostil poporului lui Israel şi învins, în cele din urmă, din voia lui Dumnezeu (Ezechiel). în „Noul Testament" (Apoca-lipsa) G. şi M. sunt două popoare, simboluri ale puterii lui Dumnezeu, instigate de Satana la război împotriva domniei de o mie de ani a lui lisus Hristos. GOGU, Constantin (1854-1897, n. Câmpulung), matematician şi astro- 473 GOLDIŞ nom român. M. coresp. al Acad. (1880), prof. univ. la Bucureşti. Lucrări privind inegalităţile de lungă perioadă din mişcarea Lunii, datorate atracţiei perturbatoare a planetei Marte. Studii asupra variaţiei gravitaţiei cu latitudinea. GOHOR, com. în jud. Galaţi; 3 777 loc. (1995). GOIA, Ion (1892-1982, n. Sohodol, jud. Alba), medic român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuţii privind bolile sângelui, aparatului digestiv, afecţiunilor reumatismale. GOIÂNIA, oraş în Brazilia centrală, centru ad-tiv al statului Goiâs; 1,3 mii. loc. (1991, cu suburbiile). Aeroport internaţional. Centru comercial. Expl. de diamante şi minereu de titan. Ind. chimică şi alim. Prelucr. lemnului. Zootehnie. Construit între 1933 şi 1942. Universităţi. GOI AS, stat în centrul Braziliei; 340,2 mii km2; 4 mii. loc. (1991). Centrul ad-tiv: Goiânia. Expl. de min. de fier, nichel, titan, aur şi forestiere. Tutun, bumbac, porumb, cacao, cafea şi trestie de zahăr. Creşterea bovinelor. GOICEA, com. în jud. Dolj; 4 947 loc. (1995). Bisericile Cuvioasa Paraschiva (1856) şi Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (1898) în satele Goicea şi Dunăreni. GOIEŞTI, com. în jud. Dolj, pe Amaradia; 3 354 loc. (1995). Bisericile Sf. Nicolae (1806), Sf. Pantelimon (1816), Adormirea Maicii Domnului (1823), înălţarea Domnului (1751—1753, cu picturi originare) şi Adormirea Maicii Domnului (1743—1746) în satele Adâncata, Goieşti, Mălăeşti, Gruiţa şi Muereni. GOITSCHEL [goitjel], Marielle (n. 1945), schioare franceză. Campioană olimpică la slalom uriaş (1964), la slalom special (1968) şi mondială la combinata alpină (1962, 1964, 1966) şi slalom uriaş (1966). GOJDU, Emanoil (1802-1870, n. Oradea), jurist şi om politic român. Luptător pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania. Din averea sa (prin dispoziţie testamentară, 1869), a fost constituită Fundaţia G. pentru acordarea de burse studenţilor români şi ajutorarea preoţilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria. GÔKÇEADA, ins. turcească în NE M. Egee, în str. Dardanele; 225 km2; c. 14 mii loc. Relief stâncos (627 m alt.). Vegetaţie de tufişuri xerofite. Măslini. Pescuit. Turism. Până în 1973 s-a numit Imroz (Imbros). GOL1, GOALĂ (< sl.) adj., s. n. I. Adj. 1. Fără îmbrăcăminte; nud (1). Expr. Cu (sau în) pielea goală = com- plet dezbrăcat. Adevărul gol-goluţ = adevăr spus direct, fără ocolişuri. ♦ Care are haine puţine; fig. sărac. (Despre copaci) Fără frunze. 2. (Despre locuri, suprafeţe etc.) Neacoperit cu nimic. Expr. Sub cerul gol = fără adăpost. Pe pământul gol sau pe scândură goală = fără aşternut. 3. (Despre alimente) Simplu, neînsoţit de altceva. 4. Care nu conţine nimic în interior; deşert (I 1). Expr. Cu mâna goală = a) fără nici un dar; b) neînarmat. Pe inima goală sau pe stomacul gol = pe nemâncate. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 5. Fig. Fără temei, fără fond. Vorbe goale. II. S. n. 1. Spaţiu liber, vid. ^ Loc. în gol = a) în aer, în prăpastie; b) (despre privire) fixă, fără ţintă; c)„ fără folos, zadarnic. -O Expr. A umple un gol = a completa o lipsă. A (se) da de gol = a (se) trăda. 2. (FIZ.) Noţiune ce desemnează starea locală creată în interiorul unui semiconductor prin lipsa unui electron de valenţă; este considerat drept o particulă de sarcină egală cu cea a electronului, dar pozitivă. Sin. gaură (1), lacună. 3. (SILV.) G. de munte - suprafaţă de teren, dincolo de limita superioară a pădurilor, acoperită cu vegetaţie ierboasă sau lemnoasă scundă. 4. (METEO.) G. de aer = întrerupere bruscă (accentuată uneori) a unui curent de aer ascendent, prin înlocuirea cu un curent descendent. G. de ozon = zonă largă de intensă rarefiere a stratului de ozon al Pământului. Descoperit (1985) deasupra Antarcticii prezintă valori extreme anuale în perioadele aug.-oct. Mărind critic transparenţa atmosferei faţă de radiaţia ultravioletă solară, g. de o. afectează grav flora şi fauna Terrei; fereastră de ozon; gaură de ozon. GOL2 (< engl.) s. n. (SPORT) Introducere a mingii sau a pucului în poarta adversarului la fotbal, handbal, polo, hochei; punctul marcat astfel. GOLAN, -Ă (< goP) s. m. şi f. 1. (înv.) Sărac; cerşetor. 2. Om de nimic; derbedeu, vagabond. GOLAN, înălţimile ~ (AL-JAWLĂN), reg. înaltă în SV Siriei, între râul Yar-muk şi lacul Tiberiada; alt. c. 2 200 m. în urma Războiului de 6 Zile (1967), G. a intrat sub control israelian. Eliberat, pentru scurtă vreme, de trupele siriene în timpul Războiului Arabo-lsraelian (oct. 1973), G. a fost reocupat şi anexat de Israel în 1981. GOLAŞ, -Ă (< goP) adj. 1. (Despre animale şi păsări) Lipsit de păr sau de pene. 2. (Despre arbori) Fără frunze. 3. (Despre terenuri) Lipsit de vegetaţie. GOLAVERAJ (< fr.; cf. engl. goal „gol" + average „medie aritmetică4') s. n. (în anumite jocuri sportive) Relaţie care se stabileşte între numărul de goluri marcate şi cele primite de către o echipă în cursul unor competiţii sportive. GOLĂIEŞTI, com. în jud. laşi, pe Jijia; 3 466 loc. (1995). Biserica Sf. Nicolae (sec. 18), în stil baroc, în satul Cilibiu. GOLCONDA, vechi oraş şi fortăreaţă în S Indiei Centrale (Andhra Pradesh), la c. 9 km de Hyderâbăd. Capitală (1512— 1687) a vechiului regat condus de dinastia Kutb Şah, unul dintre cele cinci regate musulmane din Deccan. Cucerit de Aurangzeb (1687—1688) şi anexat Imp. Marilor Moguli. Celebru datorită diamantelor ce se aflau în regiune. GOLDAN (< goldana) s. m. Soi de prun, înalt de 4—6 m, cultivat pentru fructele sale (goldane sau mirabele), sferice, galbene, mici, cu miez dulce (Prunus insitia); scolduş. Lemnul, rezistent, este folosit în tâmplărie. GOLDANĂ (< germ.) s. f. Fructul goldanului. GOLDBACH, Christian (1690-1764), matematician german. Cunoscut pentru propoziţia, încă nedemonstrată, conform căreia oricare număr par este suma a două numere impare (conjunctura lui G.) GOLDFADEN, Abraham (1840-1908), poet şi dramaturg de limbă idiş. Organizatorul primului teatru evreiesc modern, la laşi (1876). Piese satirice de tendinţă naturalistă („Shulamit", „Kuni-Lemel“, „Bar Kochba“, „David la război"). GOLDING [goulding], William (1911 — 1993), scriitor englez. Romanele sale, de factură metaforică, dezvăluie, din perspectiva moralei creştine, adevăruri esenţiale despre limitele naturii umane şi caracterul ei coruptibil şi despre încrederea vană în omnipotenţa raţiunii („împăratul muştelor", „Moştenitorii", „Martin hoţomanul", „Cădere liberă"). Premiul Nobel (1983). GOLDIŞ, Vasile (1862-1934, n. Mocirla, azi sat Lunca Teuzului, jud. Arad), om politic şi publicist român. M. de onoare al Acad. (1919). Unul dintre conducătorii Partidului Naţional Român din Transilvania; susţinător al ideii de participare activă a partidului la viaţa politică. Preşedinte al Societăţii ASTRA (1923—1932), colaborator la „Tribuna", „Tribuna poporului" şi director al ziarului „Românul" din Arad. A combătut politica guvernelor ungare prin care se urmărea deznaţionalizarea românilor din Transilvania. Ca membru al Consiliului Naţional Român Central (1918), a avut un rol important în lupta pentru desăvârşirea GOLDMANN 474 ■■M Vasile Goldiş Carlo Goldoni lordache Golescu Dinicu Golescu unităţii politice a poporului român la Adunarea Naţională de la Alba lulia (1 dec. 1918), unde a rostit cuvântarea solemnă şi a prezentat proiectul de rezoluţie privind unirea Transilvaniei cu România. Membru al Consiliului Dirigent (1918—1920); de mai multe ori ministru. Autor de manuale didactice pentru toate categoriile de şcoli româneşti. GOLDMANN, Lucien (1913-1970, n. Bucureşti), filozof şi sociolog francez, originar din România. Cercetări de sociologie a literaturii în care a aplicat metodele dialecticii marxiste şi ale structuralismului genetic („Dumnezeul ascuns", „Pentru o sociologie a romanului"). GOLDMARK [gşuldmac], Peter Cari (n. 1906), inginer american, originar din Ungaria. Stabilit în S.U.A. (1933). Sub conducerea sa, a fost construit şi experimentat un sistem practic de televiziune în culori (1940) şi sistemul fotografic amplasat pe sateliţii artificiali ai Lunii din seria Lunar Orbiter (1966). Este inventatorul discului LP (Long Playing)-microsion. GOLDONI, Carlo (1707-1793), dramaturg italian. A reînnoit teatrul italian, eliminând din commedia dell’arte miraculosul, improvizaţia şi măştile. A creat comedii de caracter şi de moravuri inspirate din viaţa reală, în care interesul dramatic este susţinut prin vivacitate tipologică şi verva dialogurilor („Văduva isteaţă", „Slugă la doi stăpâni", „Mincinosul", „Hangiţa", „Bădăranii"). Memorii. GOLDSCHMIDT [goltşmit], Victor Moritz (1888—1947), geochimist şi petrograf norvegian. Prof. univ. la Oslo. Studii fundamentale în geochimie; a emis ipoteza distribuţiei zonale a elementelor chimice în globul terestru. GOLDSMITH [gouldşmie], Oliver (1728—1774), scriitor englez. Romanul sentimental „Vicarul din Wakefield", poeme filozofice („Călătorul"), comedii („Omul bun din fire", „Se umileşte pentru a cuceri"), eseuri („Scrisori chinezeşti"), literatură pentru copii. GOLDSTEIN, Joseph L. (n. 1940), medic american. Contribuţii în genetica moleculară. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1985), împreună cu Michael Brown. GOLDWYN [gaulduin], Samuel (pe numele adevărat Samuel Goldfish) (1882—1974), producător american de film, originar din Polonia. Fondator al firmei ce-i poartă numele (1918) şi coproprietar la „Metro G. Mayer" (1924). A lansat regizori şi actori ca: William Wyler, Ronald Colman, Gary Cooper, Dana Andrews, Danny Kaye. GOLEA, Antoine (1906—1980), muzicolog francez de origine română. Critic muzical recunoscut pentru independenţa aprecierilor sale; lucrări de estetică şi muzicologie („Estetica muzicii contemporane", „De la Bach la Mozart"), monografii (dedicate compozitorilor P. Boulez, R. Strauss, C. Debussy ş.a.). GOLEM, substanţă informă, embrionară. Potrivit unei legende iudaice, reprezenta un robot însufleţit, care l-ar fi slujit pe Rabin ş> '-ar fi protejat pe evrei de toate persecuţiile. Cel mai cunoscut G. a fost plămădit din lut de rabinul Lôw (1525—1609) din Praga; devenit primejdios, a fost distrus de autor. Mitul despre G. l-a inspirat pe scriitorul austriac G. Meyrink („Golemul"). GOLESCU, familie de boieri din Ţara Românească, cu rol politic şi cultural însemnat în sec. 19. Mai importanţi: 1. lordache (Gheorghe) G. (c. 1776—1848, n. probabil Bucureşti), cărturar. Efor al şcolilor (1818), a sprijinit dezvoltarea învăţământului în limba română din Ţara Românească. Autor al unei gramatici româneşti („Băgări de seamă asupra canoanelor grămăticeşti") şi al unui dicţionar („Condica limbii române"). Tablouri dramatice („Comédiia ce se numeşte Barbul Văcărescu, vânzătorul ţării"), pamflete, o culegere paremiologică. 2. Dinicu (Constantin) G. (1777— 1830, n. sat Goleşti, jud. Argeş), cărturar iluminist. Frate cu G. (1). A înfiinţat, în 1826, la Goleşti, o şcoală de limbă română, deschisă tuturor categoriilor sociale; unul dintre fondatorii Societăţii culturale, înfiinţată la Braşov (1822), continuată de Societatea literară română (Bucureşti, 1827). Opera sa reprezentativă, „însemnare a călătoriii mele, Constandin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826", primul jurnal românesc de călătorie tipărit, înregistrează cu amărăciune decalajele dintre civilizaţia europeană occidentală şi situaţia social-economică din Ţara Românească; este, în fapt, un program politic şi cultural, fondat pe convingerea că „luminarea poporului" poate conduce la regenerarea patriei. A publicat prima culegere de documente istorice („Adunare de tractaturile..."). 3. Ştefan G. (1809—1874, n. Câmpulung), om politic liberal. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească; membru al Guvernului Provizoriu. Ministru şi prim-min. (1867— 1868). 4. Nicolae G. (1810-1877, n. Câmpulung), general şi om politic liberal. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, membru al Guvernului Provizoriu. Luptător pentru unirea Principatelor. Ministru şi prim-min. (mai—nov. 1868). A luat parte la complotul care l-a detronat pe Al.l. Cuza (11/23 febr. 1866). 5. Alexandru C.G. (Albu) (1815-1873), om politic şi publicist. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească şi luptător pentru Unire. 6. Alexandru G. (Negru sau Arăpilă) (1819—1881, n. Bucureşti), om politic. Fiul lui G. (1). Participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească; apropiat al lui N. Bălcescu. Secretar al Guvernului Provizoriu din Ţara Românească şi agent al acestui guvern în Occident. Luptător pentru unirea Principatelor. Ministru şi prim-min. (febr.—apr. 1870). 475 GOLHflN Ştefan Golescu Nicolae Golescu Alexandru Golescu (Negru) GOLESTAN, Stan (1875-1956, n. Vaslui), compozitor şi critic muzical român. Stabilit în Franţa. Muzică simfonică şi de cameră, instrumentală şi vocală. Lucrările sale, constituite după principiile Scholei Cantorum, se întemeiază pe elemente tematice de inspiraţie populară românească. GOLEŞTI 1. Sat în com. Ştefăneşti (jud. Argeş), pe Argeş. Hidrocentrală (58 MW). Conac fortificat (1641-1642) al familiei Golescu. Biserica Sf. Treime (1646). Aici a funcţionat prima şcoală sătească în limba română din Tara Românească, înfiinţată de Dinicu Golescu, în 1826. 2. Com. în jud. Vâlcea; 2 757 loc. (1995). Reşed. com. este satul Popeşti. Bisericile Cuvioasa Paraschiva (1747) şi Sf. Gheorghe (1820) în satele Coasta şi Poeniţa; biserică având dublu hram Buna Vestire şi Sf. loan (1805, cu fresce originare) şi biserica de lemn Cuvioasa Paraschiva (1767) în satele Vătăşeşti şi Opăteşti. 3. Com. în jud. Vrancea, pe Milcov; 3 024 loc. (1995). Apicultură. Avicultură. GOLF1 (< fr.) s. n. Parte a unui ocean, a unei mări sau a unui lac, de dimensiuni variabile, care pătrunde în uscat. Poate fi larg deschis sau închis de un prag (fiord) ori de un cordon de nisip (liman). Ca mărime, unele sunt asemănătoare mărilor (Hudson, Bengal, Biscaya etc.). Mari g. ale globului sunt: G. Persic, G. Mexic, G. Guineii ş.a. GOLF2 (< engl., fr.) s. n. Joc sportiv, de origine scoţiană, practicat în aer liber, care constă în introducerea unei mingi în mai multe găuri succesive de pe un teren întins, prin lovirea ei cu un baston, numit crosă. <0* Pantaloni g. = pantaloni largi, legaţi strâns dedesubtul genunchiului. GOLFSTROM [golfştrom] (GULF-STREAM [galfstrirm]), curent oceanic cald, de suprafaţă (24°—28°C), în N Oc. Atlantic. Se formează în str. Florida, se îndreaptă de-a lungul coastelor estice ale S.U.A. până la capul Hatteras (Curentul Floridei), apoi până la ins. Newfoundland (Curentul Vânturilor de Vest), iar de aici ia direcţia principală SV—NE, îndreptându-se spre ţărmurile Europei de Vest prin curentul Norvegiei, curentul Irminger şi al Capului Nord, influenţând clima regiunilor litorale. Are lăţimea de 75—250 km şi viteza medie de 3—9 km/h. Cel mai mare curent al globului ca lungime şi debit (82 mil. m3/sec.). A fost semnalat în 1513 de conchistadorul Juan Ponce de Leôn. GOLGHÇTER (< engl.) s. m. Sportiv care, pe durata unei competiţii, marchează cele mai multe goluri în raport cu coechipierii şi adversarii. GOLGI, Camillo (1843-1926), histo-log şi patolog italian. Prof. univ. la Siena şi Padova. Contribuţii în studiul microscopiei sistemului nervos şi al metodelor de colorare a ţesuturilor. A descris granulaţiile din citoplasmă şi corpusculii tactili speciali care-i poartă numele. GOLFURI Suprafaţa Ad. max. (km2) (m) Bengal 2 172 000 4 519 Mexic 1 544 000 4 380 Guineea 1 533 000 6 360 Alaska 1 327 000 5 660 Hudson 1 230 000 259 Baffin 530 000 2 414 Carpentaria 328 000 71 Sf. Laurenţiu 240 000 550 Persic 230 000 102 Aden 220 000 3 681 California 180 000 3 292 Botnie 117 000 290 Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1906), împreună cu S. Ramôn y Cajal. GOLGOTA (ebr. ,,căpăţână“), colină lângă Ierusalim, pe care a fost răstignit lisus Hristos. Prin extensiune, denumeşte suferinţa, chinul. GOL! (< go/1) vb. IV tranz. A deşerta, a scoate tot conţinutul. GOLIA, mănăstire situată în municipiul laşi, ctitorie de la începutul sec. 16 a marelui logofăt loan Golia, menţionată în 1564. La începutul sec. 17 s-au făcut reparaţii capitale şi s-a construit turnul-clopotniţă. Biserica actuală, cu hramul înălţarea Domnului, a fost rezidită în 1650—1653 din iniţiativa lui Vasile Lupu şi terminată în 1660, în timpul domniei lui Ştefăniţă Lupu. în 1668—1672 s-au construit zidurile de incintă şi cele patru turnuri circulare de la colţuri. Distrusă de un incendiu în 1735 şi apoi de cutremurul din 1738, biserica a fost supusă ulterior unor reparaţii. închisă în perioada 1900—1943; ample lucrări de restaurare în 1943— 1947. Desfiinţată în 1947, a fost reînfiinţată în 1991. Important monument arhitectonic; bogat tezaur de obiecte de artă religioasă. GOLIARDIC, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la poezia goliarzilor; care are caracter satiric, hedonic. GOLI ARZI (< fr.) s. m. pl. Poeţi medievali, de regulă clerici insubordonaţi dogmelor; studenţi rătăcitori de la o universitate la alta, creatori ai unor poezii satirice (scrise în latină, dar adesea cu infiltraţii ale limbilor naţionale) la adresa bisericii şi preamărind iubirea, vinul, bucuria de a trăi (cântecul studenţesc „Gaudeamus igitur“, sec. 13— 14, este atribuit g.). Poezia g. a introdus rigorile rimei şi ale ritmului în versificaţie. GOLIAT (în „Vechiul Testament"), războinic filistean uriaş care a provocat la luptă individuală pe cei mai viteji evrei. Păstorul David, devenit rege al evreilor, singurul care a primit provocarea, l-a ucis cu o piatră aruncată din praştie. GOLICIUNE (< gol 1) s. f. Stare a omului gol; nuditate; p. ext părţile goale ale trupului. ♦ Starea omului zdrenţăros, sărac. GOLIESCU, Rodrig (1877-1942), aviator român. A conceput şi construit aparate de zbor: avioplanul cu fuselaj tubular (1909), încercat (1910) în zbor (s-a ridicat 50 m), aviocoleopterul (1934) ş.a. GOLlŢÎN, familie nobiliară rusă. Mai importanţi: 1. Vasilî Vasilievici G. (1643—1714), cneaz şi om politic. Favorit al Sofiei Alekseevna, fiica ţarului GOLL 476 Golia. Biserica înălţarea Domnului Aleksei Mihailovici. À comandat armata rusă, în 1687 şi 1689, în campaniile împotriva tătarilor din Hanatul Crimeii. 2. Dmitri Mihailovici G. (1665-1737), cneaz şi om politic. Adversar al reformelor lui Petru I. Participând la complotul care urmărea limitarea prerogativelor împărătesei Anna Ivanovna, a fost închis în fortăreaţa Schlüsselburg (azi Petrokrepost), unde a murit. 3. Mihail Mihailovici G. (1675-1730), cneaz şi general. Fratele lui G. (2). A participat la campaniile lui Petru I din 1695—1696, pentru cucerirea cetăţii Azov şi la Războiul Nordic (1700— 1721). 4. Dmitri Alekseevici G. (1734— 1803), învăţat şi diplomat. Ambasador în Franţa (1762—1768) şi în Ţările de Jos (1768—1798). Prieten cu Voltaire şi Diderot. GOLL, Yvan (pseud. lui Isaac Lang) (1891—1950), scriitor alsacian. Reprezentant al expresionismului şi supra-realismului. Drame satirice („Matusalem sau eternul burghez", „Nemuritorii") prefigurând teatrul absurd francez. Romane („Microbul aurului", „Sodoma şi Berlin", ciclul „loan Fără de Ţară"). Poezii de dragoste („Iarba visului" — capodopera sa). GOLOGAN s. m. Monedă cu valoare mică; p. ext (la pl.) bani. GOLOMĂŢ s. m. Plantă erbacee perenă din familia gramineelor, înaltă până la 120 cm, cu flori roşii sau violete, cu lăstari comprimaţi la bază, tecile frunzelor aspre şi inflorescenţa un panicul (Dactylis glomerata); cultivată ca plantă furajeră. GOLOPENŢIA 1. Anton (1909-1951, n. Prigor, jud. Caraş-Severin), sociolog şi statistician român. Preocupări privind sociologia tradiţională şi raportul dintre sociologia generală şi cercetările sociologice concrete. Colaborator al lui D. Guşti. A condus, împreună cu D.C. Georgescu (1938), campania „60 sate româneşti" ale cărei rezultate le-a publicat în lucrarea cu acelaşi nume. Mort în închisoare. 2. Sanda G.-ERETESCU, (n. 1940, Bucureşti), lingvistă română. Fiica lui G. (1)- Ivan AJeksandrovici Goncearov Anton Golopenţia Agenor Gohichowski Stabilită în S.U.A. (1980). Prof. la Univ. Brown (Rhode Island). Cercetări asupra limbii române contemporane cu metode structurale şi transformaţionale („Sintaxa transformaţională a limbii române", în colab.). Eseuri pe teme morale („Mitul pagubei", „Cartea plecării). GOLOVIŢA, lagună marină în complexul Razim; 119 km2. Ad. max.: 1,5 m. în NE se află ins. Bisericuţa. Comunică cu L. Zmeica şi Razim. Pescuit. GOtUCHOWSKI [goluhofski], Agenor (1849—1921), om politic conservator austriac, de origine poloneză. Adversar al mişcării revoluţionare şi al luptei de eliberare a Poloniei.' Guvernator al Galiţiei. Ministru de Externe al Austro-Ungariei (1895-1906). GOMA, Paul (n. 1935, Mana, Basarabia), scriitor român. Promotor al curentului de disidenţă faţă de regimul totalitar comunist, şi a fost persecutat, închis, şi, în cele din urmă, nevoit să se exileze, stabilindu-se ca refugiat politic la Paris (1977). Romane cu implicaţii autobiografice, despre universul concentraţionar comunist şi de evocare a Basarabiei natale („Ostinato", „Gherla", „Culorile curcubeului ’77“, „Patimile după Piteşti", „în cerc"). GOMAJ (< fr.) s. n. Depunere a reziduurilor de ardere pe un piston, în spaţiile dintre segment şi şanţ, la motoarele cu ardere internă; provoacă blocarea segmentilor. GQMĂ (< fr.) s. f. 1. Tumoare nodu-lară infecţioasă (sifilis, tuberculoză) sau parazitară (actinomicoză), care se dezvoltă pe piele, în ficat, sistemul nervos etc. 2. (FITOPAT.) Secreţie mucilagi-noasă produsă de unele plante sub acţiunea anumitor bacterii parazite (ex. secreţia rădăcinilor de sfeclă sub acţiunea bacteriei Bacillus betae). GOMBÔCZ [gomboţ] Zoltân (1877- 1935), lingvist ungur. Specialist în limbile fino-ugrice şi altaice („împrumuturile bulgaro-turce în limba maghiară", „Ungaria antică şi patrimoniul naţional"). GÔMBÔS [gomboş] Gyula (1886— 1936), general şi om politic ungur, de orientare fascistă. Prim-min. (1932— 1936); a promovat o politică de colaborare cu Germania şi Italia. GOMBRICH [gombrij], Ernst Hans (n. 1909), istoric de artă britanic, de origine austriacă. Lucrări de analiză a aspectelor tehnice ale creaţiei, în care a relevat importanţa psihologiei în percepţia actului artistic („Arta si iluzia"). GOMBROWICZ [gombroviţ], Witold (1904—1969), scriitor polonez. Stabilit în Argentina, apoi în Franţa. Romane şi piese de teatru pe tema răzvrătirii indi- 477 GONDWANA vidului împotriva constrângerilor sociale („Transatlanticul", „Ferdydurke", „Ivona, principesa Burgundiei“). GOMEL (HOMEL), oraş în SE Rep. Belarus, port pe râul Soj; 503 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Constr. de maşini agricole; aparataj electrotehnic, reparaţii navale; prelucr. lemnului; ind. alim. şi textilă. întemeiat în 1142. GOMERA, ins. în Arh. Canare, separată de ins. Tenerife printr-o str. de 47 km lăţime; 352 km2; 27,8 mii loc. (1991). Localit. pr.: San Sébastian de la Gomera. Pescuit. Turism. GÔMEZ [go mes], Juan Vicente (1867—1935), general şi om politic venezuelean. Dictator al Venezuelei (1908-1935). GÔMEZ de la SERNA, Ramon (1888—1963), scriitor spaniol. Romane („Văduva albă şi neagră", „Piaţa de vechituri", „Romancierul", „Femeia de ambră") dominate de o viziune ironică asupra lumii. Autor de grégarii — gen de aforisme umoristice. GOMOIU, Marian Tralan (n. 1936, Bazargic, azi Bulgaria), biolog şi ocea-nolog român. M. coresp. al Acad. (1993). Cercetări privind ecologia bento-sului şi evoluţia ecosistemelor în Marea Neagră, elaborarea prognozelor ecologice asupra Rezervaţiei biosferei Delta Dunării—Tulcea. Participant la expediţii oceanologice internaţionale. GOMOIU, Victor (1882-1960, n. Vânju Mare, jud. Mehedinţi), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de anatomie, chirurgie, istoria medicinii („Din istoria medicinii în România înainte de 1870“). Mort în închisoare. GO MO-JO v. Guo Moyuo. GOMORA v. Sodoma. GOMQZÀ (< fr.) s. f. (FITOPAT.) Boală a plantelor provocată de bacterii fitopatogene, caracterizată prin scurgerea unei gome (2) din ţesutul atacat. GOMPERS [gomparz], Samuel (1850—1924), om politic american. Lider Marian Traian Gomoiu pV' . .,1 ' ^ Fraţii Goncourt (1886—1924) al primei federaţii sindicale americane (American Fédération of Labor, A.F.L.). A stabilit principiile de bază ale activitătii sindicale. GOMUtKA, VWadistaw (1905-1982), om politic comunist polonez. Secretar al C.C. al Partidului Muncitoresc Polonez (1943—1948). Acuzat de deviaţionism de dreapta (1948), a fost închis. Reabilitat, a devenit prim-secretar al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (1956—1970). Devenit impopular prin reprimarea mişcărilor greviste din 1970, a fost înlăturat. GONACI (< bg.; goni) s. m. Hăitaş. GONADĂ (< fr.; {s} gr. gone „sămânţă") s. f. 1. Glandă reproducătoare sau sexuală a animalelor metazoare; g. femelă este ovarul, iar cea masculină, testiculul. Aceste glande conţin elementele de reproducere a individului (ovulele la femelă şi spermatozoizii la mascul). La vertebratele superioare şi la om produc şi hormoni sexuali (testosteron, extradiol, progesteron etc.). Sin. glandă genitală. 2. Glandă sexuală embrionară înaintea diferenţierii ei morfologice în ovar sau testicul. GONADOTROP (< fr. gonade „gona-dă“ + gr. tropos „întoarcere") adj. Hormoni gonadotropi = grup de hormoni cu acţiune stimulatoare asupra glandelor sexuale, secretaţi de glanda hipofiză. GONÇALVES [gosalviş], Nufio (1450—c. 1472), pictor portughez. Reprezentant al Renaşterii. Fondatorul şcolii portugheze de pictură. Creaţie marcată de influenţa marilor maeştri italieni (polipticul Sf. Vincenţiu — Muzeul Naţional de Artă Antică din Lisabona). GONÇALVES DIAS [gosalviş], Antônio (1823—1864), poet brazilian. A celebrat dragostea, natura tropicală şi viaţa primitivă a indienilor („Primele cântece", „Timbiras"). GONCEAROV, Ivan Aleksandrovici (1812—1891), scriitor rus. Unul dintre clasicii romanului realist rus, cu remarcabile calităţi de psiholog. Creator de atmosferă, stilist („O poveste obişnuită", „Râpa")! Capodopera sa, „Oblomov", evocă, pe un fundal de monotonie şi tristeţe, imaginea omului înfrânt de abulie. Personajul principal a devenit un simbol al inerţiei, reveriei inactive, ororii de muncă (oblomovism). GONCEAROVA, Natalia (1881 — 1962), pictoriţă rusă. Stabilită la Paris (1915). Lucrări influenţate de curentele avangardiste („Ciclist", „Doamnă cu pălărie"). A conceput decoruri şi costume pentru spectacolele Baletelor ruse. GONCOURT [gôcur], fraţii Edmond de (1822-1896) şi Jules de (1830-1870), scriitori francezi. Precursori ai naturalismului prin interesul pentru document, vădind preferinţa pentru cazuri patologice. Atenţi la acurateţea stilului (au inventat aşa-zisul „stil artist"). Au scris în colaborare romane („Germinie Lacerteux"), studii istorice, despre artă şi un „Jurnal". Prin testamentul său (1896), Edmond de G. a întemeiat Academia G., care, din 1903, acordă anual un premiu pentru cel mai bun roman apărut în Franţa. GÔNCZ [gonţ] Ârpâd (n. 1922), scriitor şi om politic ungur. Preşedinte al Parlamentului (1989). Preşedinte al Ungariei (din 1990). GONDER (GONDAR), oraş în NV Ethiopiei, în apropierea L. Tana, la 2 300 m alt.; 95 mii loc. (1988, împreună cu Azezo). Centru comercial (cafea, cereale, animale). Ind. textilă, piei. Orfevrărie. Artizanat. Castel (sec. 17), biserica Debre Berhan Selassie (sec. 17). Cap. Ethiopiei (1632—1855). GONDOLARE (după fr. gondolage) s. f. Deformare, cu aspect de valuri, a unei plăci metalice (tablă) sau nemetalice (foaie de placaj) sub acţiunea unor forţe exterioare sau a unor agenţi atmosferici (precipitaţii, umiditate sau căldură excesivă etc.). GONDOLĂ (< it., fr.) s. f. 1. Ambar-caţie lungă (c. 10 m), puţin adâncă, cu fundul plat, cu prora şi pupa ridicate, care se conduce stând în picioare la pupa, cu o singură ramă; este folosită pe canalele Veneţiei pentru transportul local de persoane. 2. G. de motor = nacela carenată a motorului unei aeronave. GONDOLIER (< it., fr.) s. m. Bărbat care conduce o gondolă (1). GONDOLIERĂ (< it.) s. f. Cântec al gondolierilor veneţieni. GONDWANA 1. Vast continent ipotetic, care ar fi existat în emisfera sudică, probabil din Cambrian până în Triasic, ce reunea într-un singur bloc continental America de Sud, Africa, insula Madagascar, Peninsula Arabia, India peninsulară şi Australia. După Triasic, G. s-a dezmembrat şi blocurile continentale rezultate s-ar fi deplasat divergent, conform teoriei derivei continentelor faţă de un punct central (probabil vechiul Pol Sud). Denumit GONFALON 478 astfel de geologul austriac E. Suess, după numele provinciei Gonds, din India. 2. Reg. de platouri în India Centrală (Pod. Deccan), la N de fl. Godavari. Bumbac, orez, iută. GONFALQN (< it.) s. n. (în Ev. Med.) Steag de război prins de o lance, având partea liberă despicată în trei sau patru cozi. GONFALONIÇR (< it.) s. m. Purtătorul steagului (gonfalon) sau al insignelor unui stat, unui oraş, unei instituţii laice sau clericale; constituia o funcţie în organul conducător al unor republici italiene, în Ev. Med. (ex. g. de companie, 1250 şi g. de justiţie, 1280, în Florenţa). GONFLANT (< fr.) s. n. Substanţă care, absorbită de un material coloidal, produce gonflarea acestuia. GONFLARE (< fr.) s.f. Umflare a unui material coloidal în urma îmbibării cu un gonflant. GONG (< fr.) s. n. Instrument muzical sau de semnalizare, originar din China (sec. 6), alcătuit dintr-un disc de metal (bronz), care, lovit cu un ciocan special, produce un sunet caracteristic; sunetul produs de acest instrument. GONGOLA (ADAMAWA), stat în E Nigeriei, pe platoul Adamawa; 91,4 mii km2; 2,1 mii. loc. (1991). Centru ad-tiv.: Yola. Bumbac, arahide, orez, mei. Creşterea animalelor; zahăr. GÔNGORA Y ARGOTE, Luis de (1561—1627), poet spaniol. Lirică ermetică şi preţioasă de o eleganţă rafinată (gongorism) şi o mare forţă de sugestie („Fabula lui Polifem şi Galateea", „Singurătăţi", „Fabula lui Piram şi Tisbe"). GONGORIC (< gongorism sau de la n. pr. Gôngora) adj. (Despre stil) Pedant, preţios, pompos, afectat. GONGQRISM (< fr.; {s} n. pr. Gôngora) s. n. Manieră literară formalistă şi ermetică apărută în Spania la Luis de Gôngora y Argote sfârşitul sec. 16, caracterizată prin folosirea abuzivă a neologismului, a sintaxei eliptice, a metaforei hiperbolice, prin preţiozitate şi afectare; denumită astfel după poetul Luis de Gôngora y Argote. Maniere similare au fost cultivate, în aceeaşi perioadă, în Italia (marinism), Franţa (preţiozitate), Anglia (eufuism); cultism. GON! (< si.) vb. IV 1. Tranz. A fugi după cineva, a urmări în fugă, a fugări. ♦ A alunga vânatul spre locul de pândă al vânătorilor. 2. Tranz. A alunga, a izgoni. 3. Intranz. A alerga, a fugi. 4. Intranz. şi refl. (Despre vitele cornute mari) A (se) împreuna. GONjDII (< fr. {i>; {s> gr. gonos „sămânţă") s. f. Celulele verzi ale algelor care trăiesc în simbioză cu ciupercile, formând licheni. GONI(O)- ({s} gr. gonia „unghi") Element de compunere cu sensul „unghi" servind ia formarea de substantive şi adjective. GONIOMETRJE (< fr.; {s} gonio- + gr. metron „măsură") s. f. 1. Ramură a geometriei aplicate care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre unghiuri şi cu determinarea valorii lor. 2. Tehnica măsurării unghiurilor cu ajutorul gonio-metrelor. GONIOMÇTRU (< fr. {i>; {s> gonio- + gr. metron „măsură") s. n. Instrument utilizat pentru măsurarea unghiurilor în geodezie, topografie, cristalografie etc. GONIQN (< fr.; {s} gr. gonia „unghi") s. n. (ANTROP.) Unghi facial format de ramurile orizontale cu cele verticale ale mandibulei. GON|RE (< goni) s. f. (ZOOT.) Actul montei la vitele cornute mari (taurine). GONITOR (< goni) s. m. (ZOOT.) Reproducător (taur) tânăr. GONITĂ (< goni) s. f. Insectă acvatică din ordinul coleopterelor, care înoată repede la suprafaţa apei, de obicei descriind cercuri (Gyrinus natator). GONOCHORISM (< fr.; {s} gr. gonos „sex" + khorismos „separare") s. n. (BIOL.) Caracteristică a unei specii de a avea sexe separate (indivizi masculi şi indivizi femele). GONOCQC (< fr. {i}; {s} gr. gonos „sex“ + kokkos „grăunte") s. m. (MICRO-BIOL.) Microb patogen (diplococ), agentul patogen al blenoragiei. GONOREE (< fr.; gr. gonos „sex" + rhein „a curge") s. f. (MED.) Blenoragie. GONSETH, Ferdinand (1890-1975), matematician şi filozof neoraţionalist elveţian. Iniţiator al unei epistemologii dialectice şi raţionaliste, denumită de el „idoneism" sau „filozofia deschiderii la experienţă" („Fundamentele matematicii", „Metafizica şi deschiderea la experienţă"). întemeietor şi director al revistei „Dialectica". GONŢA, Alexandru I. (1918-1977, n. Glăseni, Basarabia), istoric român. Prof. univ. la laşi. Contribuţii privind istoria Moldovei şi a relaţiilor acesteia cu Transilvania („Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania în sec. XIII—XVII", „Satul în Moldova medievală. Instituţiile"). GONŢEA, lancu (1907-1976, n. sat Şimon, jud. Braşov), medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii la igiena alimentaţiei; a introdus conceptul de substanţe antinutriţionale. GONZAGA [gondzags], familie princiară italiană. întemeiată de Luigi I (1268—1360). A condus Mantova între 1328 şi 1708. GONZALEZ [goneales], Julio (1876- 1942), sculptor şi pictor spaniol. Lucrări originale executate din bucăţi de fier sudate, de expresie primitivistă („Arlechinul", „Omul cactus"), simbol al unei umanităţi obosite şi suferinde. GONZALEZ MARQUEZ [goneales markes], Felipe (n. 1942), om politic spaniol. Secretar general al Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol (din 1974). Prim-min. (1982-1996). GONZALEZ MARTINEZ [goneales martines], Enrique (1871—1952), poet, medic şi diplomat mexican. Lirică de reculegere şi de gravitate („Preludii", „Potecile ascunse", „Moartea lebedei", „Noul Narcis"), caracterizată prin măsură şi armonie clasică. GONZALEZ PRADA [gonsales], Manuel (1848—1918), scriitor peruan. Lirică romantic-umanitară („Minuscule", „Exotice", „Balade peruviene"). GONZALO de Berceo (c. 1195— după 1264), primul poet castilian cunoscut („Viaţa Sfântului Dominic din Silos", „Minunile Maicii Domnului"), operele poetice anterioare în această limbă fiind anonime. GONZÂLO FERNÂNDEZ DE CÔRDOBA [gonealo fernandee] (1453— 1515), comandant militar spaniol. Supranumit „Marele căpitan". Conducătorul armatei spaniole care a eliberat Granada (1492), ultima fortăreaţă stăpânită de arabi în Spania. Comandant (1495, 1496—1506) al armatei spaniole din Italia în prima parte a Războaielor italiene. A obţinut importante victorii asupra francezilor. GOODMAN [gudman], Benjamin David (Benny) (1909—1986), clarinetist, dirijor şi compozitor american de jaz. Reprezentant al stilului swing. Interpre- 479 GORDIMER tare caracterizată printr-un nivel tehnic deosebit şi sensibilitatea improvizaţiei. Mari compozitori (Copland, Hindemith, Milhaud, Bârtok, Haciaturian) i-au dedicat lucrări. GOODW1LL [guduil] (cuv. engl.) subst. Noţiune utilizată în cazul evaluării întreprinderilor care realizează un profit net mai mare faţă de cel obţinut de firmele concurente. G. reflectă valoarea globală a elementelor necorporale ale firmei (clientelă, vad comercial, marcă, nume comercial, brevete de invenţii etc.), care nu pot fi evaluate în mod individual pentru a fi înscrise în activul bilanţului. Valoarea globală a unei întreprinderi provine din însumarea patrimoniului net al acesteia cu g., calculat prin capitalizarea supraprofitului Charles Goodyear Aleksandr Mihailovici Gorceakov Mihail Sergheevici Gorbaciov net anual, în funcţie de durata estimată (în ani) de obţinere a acestuia. GOODYEAR [gudb:], Charles (1800-1860), inventator american. Stud4i privind compoziţia chimică a cauciucului şi proprietăţile sale adezive. în 1844, a descoperit procedeul de vulcanizare a cauciucului. GOOSSENS [gu:snzj, Sir Eugene (1893—1962), compozitor şi dirijor britanic de origine belgiană. Carieră desfăşurată cu precădere în S.U.A. Opere, balete, muzică de scenă, simfonică şi de cameră, concerte. GQPAC (< ucr.) subst. Dans popular ucrainean, jucat mai ales de bărbaţi, în măsură binară şi mişcări energice, vioaie, cu fandări şi sărituri mari; melodia corespunzătoare acestui dans. GÔPPINGEN, oraş în SV Germaniei (Baden-Württemberg), la SE de Stuttgart; 155 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini, a maselor plastice, medicamentelor, instrumentelor de precizie, textilă, piei., a lemnului. Jucării. Biserică (sec. 15), Palatul duca! (sec. 16). Fundat în 1150. GORAKHPUR, oraş în India (Uttar Pradesh), pe râul Rapti, la N de Vărănasi; 490 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Aeroport. Piaţă agricolă. Ind. chimică, a hârtiei, textilă (iută), alim. (zahăr); vopsele. Universitate. întemeiat la c. 1400. GORANU, com. în jud. Vâlcea, desfiinţată în 1991. Cele 4 sate au devenit localit. componente ale municipiului Râmnicu Vâlcea. în satul Feţeni se află o rezervaţie geologică şi geomorfologică („Piramidele de pământ", 12 ha). GORBACIOV, Mihail Sergheevici (n. 1931), om politic sovietic. Secretar general al P.C.U.S. (1985-1991). Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. (1988-1991). Preşedinte al Congresului Deputaţilor Poporului din U.R.S.S. (1989—1990). Preşedinte executiv al U.R.S.S. (1990-1991). A iniţiat, în plan intern, o politică de radicală reformare a societăţii sovietice (glasnost şi perestroika), iar pe plan extern a contribuit la încheierea „războiului rece“, a sprijinit eforturile depuse în vederea dezarmării nucleare şi reducerii armelor convenţionale şi a netezit drumul spre unificarea Germaniei şi spre liberalizarea Europei de Est. Premiul Nobel pentru pace (1990). GORBAN, com. în jud. laşi; 2 759 loc. (1995). Prelucrarea laptelui. Biserică (1820) în satul Zberoaia. GORBĂNEŞTI, com. în jud. Botoşani; 3 506 loc. (1995). Centru de ceramică populară. Biserica de lemn Sf. Voievozi (1820). GORCEAKOV, familie princiară rusă. Mai important: Aleksandr Mihailovici G. (1798—1883), om politic şi diplomat. Ministru de Externe al Rusiei (1856— 1882). A promovat o politică de expansiune în Balcani şi de apropiere de Franţa. GORDIAN (< fr.) adj. Nod ~ = obstacol, dificultate foarte mare, greu de rezolvat. Numele acestei expresii provine din Antichitate, când, pregătind campania împotriva perşilor, Alexandru cel Mare, în drumul spre Anatolia, a ajuns la Gordion (334 Î.Hr.), capitala Frigiei. Aici, oracolul prezisese că cel care reuşea să dezlege nodul dintre plugul şi carul lui Gordius (miticul rege fondator al Frigiei), devenea stăpânul Asiei. Potrivit tradiţiei, Alexandru cel Mare l-a tăiat cu sabia. GORDIANUS, numele a trei împăraţi romani: G. I (Marcus Antonius G.), procurator al Africii; proclamat împărat în anul 238, şi l-a asociat la domnie pe fiul său G. II (Marcus Antonius G.); înfrânţi de către Capellianus, guvernatorul Numidiei, în acelaşi an, G. II a căzut în luptă, iar G. I s-a sinucis; G. III (Marcus Antonius G.), împărat (238— 244), nepotul lui G. I; fiind minor, G. III a condus imp. împreună cu prefectul pretoriului Timesitheus. Asasinat de prefectul pretoriului Filip Arabul, care s-a proclamat împărat. GORDIMER, Nadine (n. 1923), scriitoare sud-africană. Romane şi nuvele de fină observaţie psihologică şi socială, tablouri ale vieţii sud-africane relevând implicaţiile discriminării rasiale asupra destinelor individuale („Glasul suav al şarpelui", „Urmele paşilor lui Vineri1', „Invitat de onoare", „Fiica lui Burger", GORDIN 480 Nadine Gordimer „Un capriciu ai naturii"). Premiul Nobel (1991): GORDJN s. m. Soi românesc de viţă de vie, caracteristic podgoriei Dealul Mare, unul dintre cele mai vechi soiuri din România; are ciorchini mijlocii, tronconici, boabe ovoide verzi-gălbui. Produce vinuri de masă. GORDIN, Jacob (1853-1909), dramaturg american de limbă idiş. Drame istorice şi moralizatoare pe teme preluate din marii clasici europeni („Regele Lear evreu“). GORDINI, Amédée (1899-1979), constructor de automobile francez, de origine italiană. Iniţial, pilot de curse, a construit apoi maşini de curse sau cu destinaţie sportivă (singur sau în asociaţie cu firmele Simca şi Renault). GORDION oraş antic în Asia Mică, capitală a Regatului Frigiei, întemeiat de legendarul Gordius. Azi Yassikôyük (Turcia). GORDON [gordn], Charles George (1833—1885), general britanic. A participat la Războiul Crimeii (1853—1856) şi în 1863—1864 ia înăbuşirea răscoalei taipinilor din China. Guvernator al Sudanului (1877-1879, 1884-1885). A luat parte la reprimarea răscoalei mahdiştilor din Sudan. A fost ucis în timpul asaltului Khartoum-ului. GORDUZ, Vasile (n. 1933, Trifeşti, Basarabia), sculptor român. Lucrări în piatră şi metal, prelucrate prin cioplire, modelare, turnare, remarcabile prin comunicarea perfectă cu materia, stăpânirea intuitivă a formei şi expresivitate tehnică („Conversând cu o pasăre", „Conversând cu iarba“, „Studii după o statuie veche"). Portretistică („Portret de fată"). Lucrări de for public („Naşterea poporului român", la Sevilla). GORE, Pavel (1875-1927, n. Chi-şinău), istoric şi publicist român. M. de onoare al Acad. (1919). Preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc. A susţinut mişcarea de eliberare a Basarabiei şi de unire a acesteia cu România. Contribuţii la studiul istoriei românilor basarabeni („Notiţe despre mazilii Basarabiei", „Populaţia Basarabiei. Materiale istorico-statistice"). GORETTA, Claude (n. 1929), regizor elveţian. Filme de atmosferă, ilustrând relaţiile interumane („Nebunul", „Dantelă-reasa", „Provinciala", „Moartea lui Mario Ricci"). Reportaje, portrete şi filme pentru televiziune. GORGAN (< rus) s. n. (GEOMORF.) Movilă antropogenă. ♦ Denumire dată movilelor funerare (tumuli sau kurgane), precum şi ridicăturilor (măguri) de pământ în care au fost descoperite vestigii de aşezări datând din preistorie. GORGÀN, oraş în N Iranului; 139,4 mii loc. (1986). Legat printr-o c. f. cu portul Bandar-e Torkeman la M. Caspică. Prelucr. tutunului, orezului, măslinelor şi bumbacului. Meşteşuguri (covoare). Până în 1930 s-a numit Asterăbad. GÔRGEY [gprghæi] Artûr (1818— 1916), general şi om politic ungur. Participant la Revoluţia din 1848—1849. Comandant al armatei ungare, a capitulat în faţa armatei ruse la Şiria (1/13 aug. 1849). GORGIAS din Leontinoi (c. 483-380 Î.Hr.), filozof, retor şi om politic grec. Profesorul lui Tucidide. Unul dintre cei mai renumiţi sofişti. Şi-a exprimat scepticismul cu privire la posibilitatea cunoaşterii şi a comunicării acesteia, susţinând că: 1) nu există nimic; 2) dacă ar exista ceva, n-ar putea fi cunoscut; 3) dacă ar putea fi cunoscut, cu siguranţă n-ar putea fi comunicat. Preocupat de perfecţionarea retoricii ca artă a persuasiunii. Un dialog platonician îi poartă numele. GORGONE (în mitologia greacă), cele trei fiice (Euryale, Stheno şi Meduza) ale zeului marin Forcis. Aveau înfăţişări înspăimântătoare, privirea lor prefăcând pe orice muritor în stană de piatră. Meduza, singura muritoare dintre G., a fost ucisă de Perseu. GORGONZOLA (< localit. Gorgonzola, Italia) s. f. Brânză preparată din lapte de vacă, cu miros specific pătrunzător şi marmoraţie de vinişoare albastre, cauzate de ciuperca Pénicillium weidemannii. Produsă mai ales în Lom-bardia (Italia). GORGOTA, com. în jud. Prahova; 5 710 loc. (1995). Staţie de c.f. (în satul Crivina). GORILĂ (< fr., lat. {i}; {s> gr. gorillai, „oameni păroşi") s. f. Maimuţă antropoidă de c. 2 m înălţime, cu pieptul lat şi aproape lipsit de păr, robustă, feroce (Gorilla gorilla). Seamănă cu omul la faţă şi la conformaţia mâinii. Are poziţie bipedă, deplasându-se bine pe membrele posterioare. Trăieşte în pădurile Africii Ecuatoriale, în grupuri mici, hrănindu-se cu fructe; atinge vârsta de c. 30 de ani. Animal ocrotit. GÔRING, Hermann (1893—1946), om politic nazist german. Mareşal. Unul dintre colaboratorii principali ai lui Hitler; comandant al aviaţiei militare germane (din 1935). Unul dintre principalii promotori ai înarmării Germaniei. Condamnat la moarte de Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, ca mare criminal de război; s-a sinucis în închisoare. GORIZIA [goriţia], oraş în NE Italiei (Friuli—Venezia Giulia), pe râul Isonzo, care îl desparte de oraşul sloven Nova Gorica (a fost împărţit în urma păcii din 1947); 38 mii loc. (1991). Aeroport. Ind. constr. de maşini, a mat. de constr., chimică şi a bumbacului. Catedrală (sec. 14). Staţiune climaterică. GORJ, jud. în SV României, pe cursul mijlociu al Jiului; 5 602 km2 (2,35% din supr. ţării); 397 170 loc. (1995), din care 42,7% în mediul urban; densitate: 71 loc./km2. Reşed.: municipiul Târgu Jiu. Oraşe: Bumbeşti-Jiu, Motru, Novaci, Rovinari, Târgu Cărbu-neşti, Ţicleni. Comune: 64. Relief variat, în trei trepte distincte: în N şi NV sunt M-ţii Parâng, Vâlcan şi Godeanu, cu alt. ce depăşesc frecvent 2 000 m (alt. max.: 2 519, vf. Parângu Mare) şi cu urme ale glaciaţiei cuaternare (circuri, custuri, lacuri glaciare, morene), în partea centrală se desfăşoară zona subcarpatică, constituită din mai multe aliniamente de dealuri (mai importante: Săceiu, Mogoş, Stroieşti, Bran) şi depr. (Polovragi, Novaci, Târgu Jiu—Câmpu Mare ş.a.), iar în S, se află o porţiune a Piemontului Getic. Climă temperat-con-tinentală, cu temperaturi medii anuale de 10,2° C în depr., 6°C în zona dealurilor înalte şi 0°C pe munţii înalţi; precipitaţiile medii anuale sunt repartizate neuniform: 585 mm în S, în lunca Jiului, 753 mm în depr., 925 mm în zona dealurilor subcarpatice şi peste 1 200 mm pe culmile montane; vânturi predominante dinspre N, S şi V. Reţeaua hidrografică aparţine în majoritate unui singur bazin colector, Jiul, care adună apele mai multor afl. (Sadu, Tismana, Jilţu, Motru, Gilort, Amaradia etc.) de pe o supr. de peste 10 mii km2. Excepţie fac extremităţile NE şi NV ale jud., care sunt drenate de cursurile superioare ale Olteţului şi Cernei. Numeroase lacuri naturale (Câlcescu, 481 GORKI JUDEŢUL GORJ ta ' « 1.I» 23* 00’ Slăveiu, Mija) şi antropice (Ceauru, Cerna, Motru). Resurse naturale: lignit în bazinele Motru (Horăşti, Roşiuţa, Lupoaia, Leurda, Ploştina) şi Rovinari (Cicani, Beterega, Gârla, Mătăsari, Roşia-Jiu, Rovinari, Urdari ş.a.), antracit (Schela), petrol (Ţicleni, Hurezani, Bâlteni, Albeni, Scoarţa, Bustuchin), gaze naturale (Ţicleni, Hurezani, Logreşti, Bustuchin), grafit (Baia de Fier, Polovragi), calcare (Suseni), marne (Bârseşti), dolomite (Tismana), argilă refractară (Schela, Viezuroiu), izv. minerale (Săcelu), păduri (273 868 ha, 1994). Economia. Pr. produse industriale: energie electrică (termocentralele de la Turceni, 2 640 MW, Rogojel, 1 720 MW, Rovinari, 1 390 MW, Târgu Jiu şi hidrocentralele de la Novaci şi cele din complexul Cerna-Motru-Tismana), utilaj minier (Motru, Târgu Jiu, Rovinari, Bâlteni), maşini-unelte pentru presare-forjare, articole tehnice din cauciuc şi cauciuc regenerat (Târgu Jiu), maşini-unelte şi frigidere cu compresor (Bumbeşti-Jiu), mat. de constr. (ciment, tuburi de azbociment, cărămidă etc., la Bârseşti, Târgu Jiu, Târgu Cărbuneşti), cherestea, mobilă, parchete, plăci aglomerate din lemn (Târgu Jiu, Novaci, Baia de Fier, Bumbeşti-Jiu, Tismana, Padeş), conf. (Târgu Jiu, Tismana, Padeş, Motru, Târgu Cărbuneşti), tricotaje (Motru), sticlărie pentru menaj (Târgu Jiu), produse alim. (preparate din carne şi lapte, dulciuri, băuturi, ţigarete etc.) Agricultura dispunea în 1994 de 250 204 ha terenuri agricole, din care 103 264 ha arabil, 125 305 ha păşuni şi fâneţe naturale, 13 266 ha livezi şi pepiniere pomicole ş.a. Pr. culturi agricole sunt cele de porumb (57 140 ha, 1994), grâu şi secară (21 259 ha), plante de nutreţ (9 069 ha), orz şi ovăz, cartofi, legume etc. Pomicultura (meri, pruni, peri, cireşi, nuci), cu extindere mare în părţile deluroase ale jud., formează areale compacte în zona localit. Bârseşti, Turcineşti, Dobriţa, Săcelu ş.a. în 1995, sectorul zootehnic cuprindea 157,4 mii capete ovine, 129,4 mii capete porcine, 79,7 mii capete bovine, 22,2 mii capete caprine; avi-cultură (2 424,3 mii capete); apicultură (13,6 mii familii de albine). Căi de comunicaţie (1994): lungimea reţelei feroviare însumează 236 km (221 km electrificaţi), iar cea a drumurilor publice 1 886 km (610 km modernizate). Un loc aparte în transportul feroviar îl ocupă sectorul de c.f. Bumbeşti-Livezeni (30 km, 38 tunele, 25 viaducte, 10 po- duri), dat în folosinţă în 1948, care scurtează drumul dintre Oltenia şi bazinul carbonifer Petroşani. Unităţile de învăţământ, cultură şi artă (1994/1995): un institut de învăţământ superior (înfiinţat în 1991 la Târgu Jiu), 383 grădiniţe de copii, 404 şcoli generale, 27 licee, 245 biblioteci cu 2 223 000 volume, 23 cinematografe, numeroase muzee şi case memoriale. Turism intens, legat de varietatea condiţiilor naturale (defileul Jiului, cheile Olteţului, Corcoaiei, Soho-dolului ş.a., peşterile Polovragi, a Muierilor, Cloşani, lacurile glaciare montane ş.a.), de vestigiile arheologice (castrul de la Bumbeşti-Jiu, aşezările daco-romane de la Suseni, Bârseşti, Boroşteni ş.a.), de trecutul istoric (Câmpia Padeşului — loc unde, la 23 ian. 1821, Tudor Vladimirescu a citit Proclamaţia), de numeroasele obiective arhitectonice (mănăstirile Tismana şi Polovragi, schitul Lainici, cula de la Curtişoara), de operele monumentale ale lui Constantin Brâncuşi de la Târgu Jiu (Coloana infinitului, Masa tăcerii, Poarta sărutului), precum şi de datinile, obiceiurile tradiţionale şi portul gorjenesc. Indicativ auto: GJ. GORKI, Maxim (pseud. lui Aleksei Maksimovici Peşkov) (1868—1936), GORKI 482 scriitor rus. Debut cu nuvela romantică „Makar Ciudra", apoi proze realiste inspirate din universul celor năpăstuiţi („Malva", „Konovalov“). Romane caracterologice, dezvoltând teze de inspiraţie socialistă („Foma Gordeev“, „Cei trei“, „Mama"); piese de teatru înfăţişând lumea declasaţilor („Azilul de noapte"), contradicţiile sociale ale epocii („Micii burghezi", „Vilegiaturiştii"). Arestat, scrie în închisoare piesa „Duşmanii", consacrată luptei muncitorimii. După eliberare, călătoreşte în S.U.A. şi Italia; publică primele voiume ale trilogiei autobiografice („Copilăria mea" şi „La stăpâni"). După 1917, se întoarce în Rusia, dar părăseşte din nou ţara şi se stabileşte, iniţial, în Germania, apoi în Italia, unde va publica ultimul volum al trilogiei („Universităţile me!e“). După 1929, revenit în U.R.S.S., reia vechile teme şi, acceptând realităţile totalitarismului stali-nist, publică piesa „Egor Bulîciov şi alţii", romanul „Viaţa lui Klim Samghin". GORKI v. Nijni Novgorod. GORKY, Arshile (pe numele adevărat Vosdanig Adoian) (1905—1948), pictor american de origine armeană. Stabilit în S.U.A. (1920). Marcat de diverse influenţe (cubism, suprarealism), a evoluat spre o pictură nonfigurativă, cu un desen nervos şi fin, exploatând efectele de culoare; iniţiatorul „abstracţiei lirice" („Ficatul este creasta cocoşului", „Agonie"). GÔRLITZ [gorliţ], oraş în E Germaniei (Saxonia), pe Neisse, la graniţa cu Polonia; 72,2 mii loc. (1991). Expl. de lignit. Constr. de maşini (vagoane, echipament electronic), ţesături, prelucr. lemnului (mobilă), instrumente optice. Biserică gotică, clădiri din sec. 16. GORLOVKA, oraş în Ucraina, în bazinul Doneţk; 700 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Mare centru de expl. a cărbunelui. Uzine cocso-chimice. Siderurgie. Ind. mat. de constr., prelucr. lemnului, alim. Maxim Gorki Gôrlitz: Biserica gotică GORNEŞTI, com. în jud. Mureş, pe râul Mureş; 5 657 loc. (1995). Expl. de gaze naturale (Teleac). Staţie de c.f. Palatul Teleki, în stil baroc (1770— 1778) şi biserică (sec. 15), în satul Gorneşti; biserica de lemn cu dublu hram Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil şi Sf. Nicolae (sec. 17), în satul Mura Mică. GORNET, com. în jud. Prahova; 3 306 loc. (1995). GORNET-CRICOV, com. în jud. Prahova, pe Cricovu Sărat; 2 836 loc. (1995). GORNIST (< goarnă) s. m. Ostaş instruit în darea semnalelor cu goarna; trompet. GORNO-ALTAI, rep. autonomă în Federaţia Rusă, în M-ţii Altai, la graniţa cu Mongolia; 92,6 mii km2; 198 mii loc. (1992). Centrul ad-tiv: Gorno-Altaisk. Expl. forestiere, de min. auro-argen-tifere, mercur şi lignit. Cartofi, orz, grâu. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Vânătoare. GORNO-ALTAISK, oraş, centru ad-tiv al rep. autonome Gorno-Altai (Federaţia Rusă) pe râul Katun; 47,5 mii loc. (1991). Prelucr. lemnului (mobilă); tricotaje şi conf., încălţ., produse electrotehnice; carne. GORNO-BADAHŞAN, rep. autonomă în Tadjikistan, la graniţa cu Afghanistanul; 63,7 mii km2; 167 mii loc. (1991). Centru ad-tiv: Horog. Expl. de min. auro-argentifere, talc, sare gemă, cuarţ, metale rare. Cereale, cartofi; legumicultură; pomicultură (caise); sericicultură. Creşterea ovinelor şi caprinelor. GORODŢOV, Vasili Alekseevici (1860—1945), arheolog rus. Specialist în istoria comunei primitive pe terit. Rusiei („Arheologia comunei primitive", „Culturile epocii bronzului în Rusia centrală"). GOROVEl, Artur (1864-1951, n. Fălticeni), folclorist şi etnograf român. M. de onoare al Acad. (1940). A întemeiat şi condus revista de folclor „Şezătoarea" (1892—1929). Corpusuri de folclor şi etnografie („Cimiliturile românilor", „Credinţe şi superstiţii ale poporului român", „Descântecele românilor"). GOROVEl, Ştefan (n. 1948, Fălticeni), istoric român. Medievist. Contribuţii privind istoria Moldovei („Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei", „Muşa-tinii", „Petru Rareş"). Studii de genealogie. GORSKI, Aleksandr Aleksei (1871 — 1924), dansator şi coregraf rus. Reformator al şcolii de balet în direcţia libertăţii de mişcare şi a unui spirit realist („Lacul lebedelor"). Spectacole de mare originalitate („Notre-Dame de Paris", „Stepan Razin", „Grota lui Venus"). GORUIA, com. în jud. Caraş-Severin, pe stg. râului Caraş; 1 021 loc. (1995). GORUN (< bg., ser.) s. m. Arbore din familia fagaceelor, înalt până la 40 m, cu frunze de obicei obovate, penat-lobate, peţiolate şi fructul (ghindă) fără peduncul (Quercus petraea). Scoarţa lui este bogată în tanin. Lemn valoros, folosit în construcţii, industria mobilei, pentru parchete etc. GORUNJŞ (< gorun) s. n. Pădure în care predomină gorunul. GORZÔW WIELKOPOLSKI [gojuf vieleopolski], oraş în NV Poloniei, pe Warta; 125,2 mii loc (1992). Constr. de maşini; prelucr. metalelor şi lemnului. Ind. textilă, chimică şi alim. Biserici (sec. 13 şi 16). GOSAINTHAN (XIXABANGMA FENG, SHISHA PANGMA), vf. în Himalaya centrală, la graniţa Chinei cu Nepalul. Alt.: 8 012 m. Cucerit pentru prima oară în 1964, de o expediţie chineză. GOSIPQL s. n. Substanţă chimică toxică, polifenolică, existentă în seminţele şi uleiul de bumbac crud. GOSPEL (cuv. american) subst. Cântec vesel, pe teme religioase, apărut în bisericile baptiste din S S.U.A. Termenul a fost creat de compozitorul Th. Dorsey, care a compus şi primele cântece de acest gen. GOSPODAR1 (< bg., ser.) s. m. 1. Persoană care are o gospodărie; p. ext. ţăran. 2. (Şi adj.) (Persoană) care dovedeşte pricepere şi chibzuială în conducerea gospodăriei personale sau a unor activităţi publice. GOSPODAR2 (< bg.) s. m. (în actele oficiale, în limba slavonă, din Ţara Românească şi Moldova) Titlu al domnului. Din sec. 17, folosit numai în Moldova. GOSPODĂRI (< gospodar) vb. IV 1. Tranz. şi intranz. A îngriji de gospodărie, 483 GOTIC a conduce treburile casei, p. ext. ale unei instituţii. 2. Refl. A-şi întemeia o gospodărie (prin căsătorie); a se aşeza, a se căpătui. GOSPODĂRIE (< gospodar) s. f. 1. Totalitatea bunurilor care formează averea unui locuitor (de la ţară). ♦ Unitate formată dintr-o locuinţă şi din persoanele care o locuiesc, trăind în comun. + (STATIST., SOCIOL., ca unitate de observare în cercetarea bugetelor de familie) Totalitatea persoanelor legate în general prin raporturi de rudenie, care locuiesc împreună, au buget comun, lucrează împreună, consumă şi valorifică în comun produsele muncii lor. 2. Activitatea casnică (a gospodinei). ♦ Menaj. 3. Unitate sau subunitate de producţie agricolă sau de prestări de servicii cu utilajele proprii. 4. Administrare a unui bun, a unei instituţii (publice) etc. G. comunală = totalitatea activităţilor şi mijloacelor cu caracter edilitar care servesc la satisfacerea în comun, la nivelul localităţilor, a unor necesităţi de trai materiale şi sociale ale populaţiei (alimentarea cu apă şi canalizarea, distribuirea energiei electrice, termice şi a gazelor combustibile, transportul orăşenesc al călătorilor şi al mărfurilor, îngrijirea parcurilor, a spaţiilor verzi, a străzilor şi podurilor din localităţi, servirea igienico-sanitară a populaţiei prin băi publice şi spălătorii, precum şi menţinerea salubrităţii). GOSPODINĂ (< sl.) s. f. Femeie a cărei ocupaţie principală este gospodăria; p. ext. (şi adj.) femeie pricepută la treburile gospodăriei. ♦ Stăpâna unei case, a unei gospodării. GOSSAERT, Jan v. Mabuse. GOSSEC [gosec], François Joseph (1734—1829), compozitor francez. Opere, oratorii, mise, simfonii, muzică instrumentală, marşuri şi imnuri revoluţionare. Tratate de cânt, armonie, contrapunct. GOSTAVĂŢU, com. în jud. Olt; 3 340 loc. (1995). Colecţie de arheologie şi numismatică (satul Slăveni). Biserica Sf. Voievozi (1810, refăcută în 1863 şi pictată în 1867) şi Sf. Nicolae (1845) în satul Gostavăţu. GOSTINARI, com. în jud. Giurgiu, pe Argeş; 2 670 loc. (1995). Biserica Sf. Nicolae (1668—1669, restaurată în 1927), în satul Mironeşti. GOSTINU, com. în jud. Giurgiu, pe Dunăre; 2 647 loc. (1995). Albinărit. GOŞMANU, Munţii culme muntoasă în Carpaţii Orientali, la E de M-ţii Tarcău, între văile Tarcău şi Asău la V, Bistriţa la N şi Tazlău la E; alcătuită din Gôteborg. Statuia lui Poséidon fliş. Alt. max.: 1 474 m (vf. Geamăna). Expl. forestiere. GQŞTINĂ s. f. (în Ev. Med. în Ţara Românească şi în Moldova) Dijmă în porci şi oi. GÔTA ĂLV [iota elv], fl. în Pen. Scandinavă (Suedia de SV), emisarul L. Vănern; 91 km. Formează cascada Trollhâttan (hidrocentrală) şi se varsă în Str. Kattegat, la Gôteborg, pr'm două braţe. Parte componentă a canalului Gôta care leagă Marea Nordului cu M. Baltică. GÔTEBORG [iotabori], oraş în SV Suediei, port la Str. Kattegat; 434 mii loc. (1993). Cel mai mare port al ţării (25 mil. t trafic, 1984). Aeroport internaţional. Şantiere navale. Prelucr. petrolului; materiale plastice; constr. de automobile (uzinele firmei „Volvo"), constr. mecanice, aparataj electric, ţesături, fabrică de hârtie şi chibrituri. Legat prin feribot cu Copenhaga. Universitate şi institut politehnic. Primărie (sec. 18), biserica Kristine (sec, 17), muzee (de istorie naturală, marină ş.a.). Operă (1859). Grădină botanică. Fundat în 1619 de regele Gustav II Adolf. GOTHA, oraş în centrul Germaniei (Turingia), la poalele M-ţilor Pădurea Turingiei; 54,5 mii loc. (1991). Nod feroviar. Ind. constr. de maşini şi prelucr. metalelor (instrumente de precizie), electrotehnică, chimică, poligrafică, textilă şi de prelucr. a lemnului; porţelanuri; alim. Institut de geografie şi cartografie, fundat de Justus Perthes (1763). Pri- mărie (sec. 16), biserica Sf. Margareta (sec. 12), palat ducal (sec. 17). Menţionat documentar în 775. GOTIC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care aparţine goţilor, referitor la goţi. ^ Scriere g. (sau litere gotice) = scriere (sau litere) cu caractere colţuroase, folosite în Evul Mediu în Europa Occidentală. 2. Artă g. = artă apărută în Franţa, în prima jumătate a sec. 12, şi răspândită în vestul (Anglia, Flandra, Spania) şi în centrul Europei (ţările germanice, Cehia, Polonia), având ramificaţii până în România (monumente în Transilvania în sec. 14—15; elemente decorative în Moldova în sec. 15—17). Principalul monument gotic, catedrala, concentrează aproape toate ramurile artei: sculptura, pictura, vitraliul, artele decorative (orfevrărie, mobilier, textile). Elementele caracteristice construcţiei sunt: bolţi pe cruce de ogive, a căror greutate se repartizează pe stâlpi fasciculaţi, arcuri batante şi contraforturi care neutralizează împingerile laterale ale bolţilor, fleşe foarte ascuţite şi bogat decorate, rozeta. Tendinţa spre înălţarea monumentului, alternanţa planurilor şi golurilor fac ca edificiul să aibă aspectul unei osaturi fine de piatră, împodobită cu vitralii (catedralele din Franţa: Paris, Reims, Rouen, Amiens, Chartres; din Spania: Burgos; din Anglia: Worcester, Wells şi din Germania: Kôln, Bamberg). Monumentele civile (castele, palate, primării, hale) din Franţa, Belgia sau Italia prezintă aceleaşi caractere. Eliberarea sculpturii monumentale de sub dominaţia strictă a arhitecturii, umanizarea figurilor care câştigă în firesc şi în individualitatea portretistică, dezvoltarea miniaturii pe teme laice, apariţia picturii pe panou mobil şi cuceririle tehnice importante datorate unor artişti ce desăvârşesc tehnica picturii în ulei (fraţii Van Eyck), înflorirea tapiseriei cu teme istorice şi alegorice sunt realizări care fac din arta gotică un moment însemnat în dezvoltarea artelor plastice europene. 3. Stil g. = stil caracteristic artei gotice. 4. Roman g. = (numit şi „romanul ororilor" sau „romanul negru“) = tip de roman cultivat de scriitorii englezi în a doua jumătate a sec. 18 şi la începutul sec. 19 (H. Walpole, Clara Reeve, Ann Radcliffe, G. M. Lewis. Ch. R. Maturin) ca o reacţie împotriva raţionalismului iluminist. Definitorie pentru r. g. este atmosfera apăsătoare, sugerată de prezenţa obsesivă a ruinelor, castelelor bântuite de stafii, peisajelor stranii şi înspăimântătoare, a elementelor magice, expresie a unui tip de sensibilitate ARTĂ GOTICĂ 484 485 ARTĂ GOTICĂ I 11,' Artă gotică I. Catedrala Notre Dame din Paris (faţada de vest); 2. Castelul de la Vincennes; 3. Catedrala din Chartres (portalul de nord); 4. Fraţii LIMBOURG: Miniatură din „Ceaslovul ducelui de Berry“; 5. Vitraiiul „Bunavestire11 de la Catedrala din Bourges; 6. Domul din Ulm (faţada de vest); 7. Catedrala din Canterbury; 8. „Capela Henric Vll“ din Westminster Abbey; 9. Palatul dogilor din Veneţia; 10. Domul din Orvieto (faţada de vest); II. R. VAN DER WEYDEN: „Coborârea de pe cruce"; 12. Catedrala din Amiens: „Le beau Dieu“; 13. Catedrala din Naumburg: „Eckhart şi Uta“; 14. Catedrala din Strasbourg: „Stâlpul îngerilor"; 15. Biserica evanghelică din Sibiu (nava centrală); 16. Catedrala din Kôln (interior); 17. Catedrala din Utrecht GOTLAND 486 preromantică, marcată de predilecţia pentru straniu, misterios, supranatural, morbid. în sec. 19 şi 20, printre reprezentanţi: E.A.Poe, Charlotte Brontë, Daphne du Maurier. GOTLAND, ins. suedeză în M. Baltică, la 84 km de ţărmul SE al Scandinaviei; 3,1 mii km2; 58 mii loc. (1992). Centrul ad-tiv: Visby. Relief slab ondulat (alt. 83 m), cu ţărmuri abrupte. Climă temperat-maritimă. Păduri de conifere. Expl. de marmură. Culturi de cereale (orz, secară), sfeclă de zahăr, cartofi. Creşterea animalelor. GOTLANDIAN, perioadă a Paleo-zoicului considerată Silurian propriu-zis, caracterizată prin anumite specii de graptoliţi, trilobiţi, nautiloidee, brahio-pode, celenterate, amoniţi, peşti etc. GOTTEREAU [gotoro], Paul (1843-?), arhitect francez. A lucrat la sfârşitul sec. 19 în România (Biblioteca Centrală Universitară şi clădirea C.E.C. din Bucureşti; Casa Dinu Mihail, care adăposteşte Muzeul de Artă din Craiova). GOTTFRIED [gotfri:t], von Strassburg (c. 1170—1215), poet german. A compus poemul „Tristan şi lsolda“, rămas neterminat, în care a cântat forţa irezistibilă a dragostei. GOTTHELF, Jeremias (pseud. lui Albert Bitzius) (1797—1854), scriitor elveţian de expresie germană. Pastor de ţară. Observator plin de umor, fantezie şi realism al vieţii de la ţară („Oglinda ţăranilor sau istoria vieţii lui G.J. povestită de el însuşi", „Uli valetul"). GÔTTINGEN [gotinan], oraş în centrul Germaniei (Saxonia inferioară), pe Leine, la SV de M-ţii Harz; 124,3 mii loc. (1992). Metalurgia aluminiului, instrumente optice şi aparatură fotografică; ţesături, produse din cauciuc. Universitate (1737). Clădiri gotice din sec. 15—16. Filială a Institutului ştiinţific „Max Planck“. Centru al ind. cinematografice. Grădină botanică. GOTTSCHED [gotşe:t]s Johann Cristoph (1700—1766), scriitor german. Teoretician a! clasicismului („încercare critică de artă poetică germană"). Contribuţii la formarea limbii literare („Arta cuvântului") şi în crearea unui teatru academic german (tragedia „Cato murind"). GOTTWALD, Klement (1896-1953), om politic cehoslovac. Secretar general (1929—1945), apoi preşedinte (1945— 1953) al C.C. al Partidului Comunist din Cehoslovacia. Preşedintele guvernului (1946-1948) şi al statului (1948-1953). Rol important la instaurarea regimului comunist. GOTTWALDOV v. Zlfn. GOŢI (< fr., lat.) s. m. pl. Popor migrator germanic, originar din Scan-dinavia, care s-a aşezat în sec. 3 pe teritoriul dintre Carpaţi şi Don; în sec. 4 s-au împărţit în ostrogoţi şi vizigoţi. GOUDA [houda:], oraş în partea central-vestică a Olandei, la NE de Rotterdam; 67,4 mii loc. (1992). Vestit centru pentru faianţă şi ceramică (olărit); brânzeturi. Primărie şi biserică din sec. 15. A primit statut de oraş în 1272. GOUDSMIT [gudsmie], Samuel Abraham (1902—1978), fizician american, de origine olandeză. Prof. univ. la Ann Arbor (Michigan). Lucrări de spectroscopie atomică. împreună cu G.E. Uhlenbeck, a demonstrat (1925) existenţa spinului electronic. GOUJON [gujô], Jean (c. 1510 — c. 1564/1569), sculptor şi arhitect renascentist francez. Decoraţia la Hôtel Carnavalet din Paris, basoreliefurile Charles Gounod amvonului bisericii Saint-Germain-l’Auxerrois, Cariatidele de la tribuna muzicienilor (Luvru), relieful cu nimfe care împodobeşte „Fântâna Inocenţilor" din Paris. GOULD [gu:ldj, Glenn (1932-1982), pianist canadian. Repertoriu divers, cu predilecţie Bach, Beethoven, Schônberg, interpretat cu originalitate. Din 1964 s-a consacrat înregistrărilor. GOULD [gu:id], Shane (n. 1956), înotătoare australiană. Triplă campioană olimpică (München, 1972) în probele de 200 m liber, 400 m liber şi 4 x 200 m mixt. GOUNOD [guno], Charles (1818— 1893), compozitor, organist şi dirijor francez. Cel mai de seamă reprezentant al operei franceze, inaugurând o nouă etapă în dezvoltarea acesteia prin lirismul, naturaleţea melodicii, fineţea armoniei („Faust", „Sapho", „Doctor fără voie", „Mireille", „Romeo şi Julieta"). Simfonii, oratorii („Moarte şi viaţă"), mise („în memoria Ioanei d’Arc"), cantate cu subiect patriotic („La graniţă", „Gallia"), muzică de scenă şi de cameră, piese pentru pian, coruri, lucrări vocale. GOURMONT [gurmo], Rémy de (1858—1915), scriitor francez. Unul dintre fondatorii revistei „Mercure de France". Poet, dramaturg şi prozator simbolist, s-a impus mai ales prin eseurile sale subtile („Estetica limbii franceze", „Promenade literare"). GOURSAT [gursa], Édouard Jean Baptiste (1858—1936), matematician francez. Prof. la Sorbona. Lucrări în domeniul teoriei ecuaţiilor diferenţiale şi ecuaţiilor cu derivate parţiale, al teoriei funcţiilor analitice şi al teoriei ecuaţiilor integrale. GOVERNADOR VALADARES, oraş în E Braziliei (Minas Gérais), la NE de Belo Horizonte; 230,4 mii loc. (1991, eu suburbiile). Nod de comunicaţii. Expl. de mică şi berii. Ind. lemnului şi alim. Goya: „Execuţia din 3 mai 1808“ 487 GRAD Centru comercial (cafea, trestie de zahăr, orez). întemeiat în 1808. Vechiul nume: Figueira. GOVONI, Corrado (1884-1965), poet italian. Influenţate iniţial de futurism („Poezii electrice"), versurile sale, caracterizate ulterior printr-un suprarealism vizual datorat expresivităţii imaginilor („Flautul magic“, „Cântece cu gura închisă", „Pelegrinul dragostei"), îşi adaugă, în urma războiului, accente polemice, de revoltă şi suferinţă. GOVORA v. Băile Govora. GOWER [gaua], John (1330-1408), poet englez. Lucrările sale („Oglinda lumii" — scrisă în franceză, „Vox cla-mantis" şi „Confessio amantis" — scrise în latină), impregnate de idei moralizatoare, sunt inspirate din autori antici şi povestiri de dragoste medievale. GOYA (Francisco José de ~ y Lucientes) (1746—1828), pictor, desenator şi gravor spaniol. Opera sa vastă cuprinde tablouri istorice, religioase, de gen, portrete realizate într-un limbaj expresiv, care trece de la vehemenţă la eleganţă rafinată, de la real la fantastic şi grotesc, de la clarobscur la tonurile luminoase, prevestind uneori impresionismul. Pictor al familiei regale şi al aristocraţiei („Familia regelui Carol IV“, „Ducesa de Alba", „Maja îmbrăcată", „Maja nudă", „Leagănul"). G. îşi pune în valoare calităţile polemice şi satirice în ciclul de gravuri „Dezastrele războiului", îndreptat împotriva lui Napoleon, în „Capricii", „Proverbe", care biciuiesc moravuri şi tipuri ale vremii sale. Ciclul „Tauromahia" ilustrează, prin vervă şi ştiinţa mişcării, momente din luptele cu ' tauri. Prin creaţia sa, a influenţat pictura şi grafica modernă. GOYEN [ho:ia], Jan van (1596-1656), pictor şi desenator olandez. Peisaje poetice, pline de atmosferă, realizate într-o gamă subtilă de tonuri („Râul Maas în apropiere de Dordrecht", „Canal", „Peisaj cu o turmă de porci" în Muzeul Naţional de Artă al României). GOYTISOLO, Juan (n. 1931), scriitor spaniol. Romanele sale investighează problemele Spaniei contemporane şi dezamăgirea unei generaţii de intelectuali, confruntată cu marginalizarea, în încercarea de definire a propriei personalităţi (trilogia „Efemerul mâine", „Insula", „Sfârşit de serbare"). Critică literară („Problemele romanului", „Disidenţe"). GOZO şi COMINO (GHAWDEX şi KEMMUNI), insule în M. Mediterană, la NV de ins. Malta; 70 km2; 26,5 mii loc. (1992). Oraş pr.: Victoria. Agricultură. Pescuit. Ruinele templului megalitic Ggantija (Gozo). GOZZANO [godzano], Guido Gustavo (1883—1916), poet italian. Reprezentant al liricii crepusculare. Versuri intimiste, nostalgice şi melancolice (ciclurile „Calea refugiului", „Colocvii"). Culegeri de nuvele. GOZZI [goţţi], Carlo (1720-1806), scriitor italian. Creator al feeriei dramatice („Fiabe"), de influenţă populară („Corbul", „Regele cerb", „Turandot"). Adversar al lui Goldoni, a apărat commedia dell’arte. Scrieri autobiografice („Memorii inutile"). GOZZOLI [goţţoli], Benozzo (1420— 1497), pictor italian. Compoziţii în frescă pe teme religioase, tratate în spirit laic, în care a introdus portrete şi aspecte din viaţa societăţii florentine din sec. 15 („Cortegiul regilor magi" de la Palatul Medici-Riccardi din Florenţa). GPSS (engl. G[eneral] P[urpose] S[ystems] S[imulator]) (INFORM.) Limbaj de programare destinat simulării sistemelor discrete (2). GRAAF [hra:f], Regnier (Reinier) de (1641—1673), anatomist olandez. A descoperit foliculii ovarieni care-i poartă numele. GRAAL, vas sacru de smarald din care, potrivit tradiţiilor creştine, Hristos a băut la Cina cea de taină. în el, losif din Arimateea ar fi strâns sângele scurs din rănile lui lisus după răstignire. GRABAR, André (1896-1990), istoric de artă francez de origine rusă. Prof. la Collège de France. Lucrări consacrate artei şi civilizaţiei antice şi a Evului Mediu („împăratul în arta bizantină", „Iconoclasmul în arta bizantină", „Prima artă creştină", „Vârsta de aur a lui lustinian"). GRABAR, Igor Emmanuilovici (1871—1960), pictor şi istoric de artă rus. Influenţat de impresionism, a creat peisaje, portrete etc. Monografii de artă. Sub conducerea sa a fost redactată o „Istorie a artei ruse". GRABĂ (< grăbi) s. f. Pornire de a face ceva sau de a ajunge într-un anumit loc cât mai repede; iuţeală (1), zor (1), pripă. Loc. în grabă sau în graba mare = grabnic, în pripă, în fugă, repede. GRABBE, Christian Dietrich (1801 — 1836), dramaturg german. Drame istorice în versuri („Don Juan şi Faust", „Barbarossa", „Napoleon sau cele o sută de zile") în care sentimentul eroismului este dublat de ironie. GRABEN (< germ, s. n. Dislocaţie tectonică disjunctivă a scoarţei terestre, al cărei compartiment central este scufundat în raport cu cele învecinate, de care este delimitat prin falii paralele, aproape verticale; lungimea g. poate atinge mii de kilometri (Marele Graben Est-African), iar lăţimea 30—70 km, excepţie făcând Marea Roşie, cel mai lat g. (250 km). GRABNIC, -Ă (< grabă) adj. (Şi adv.) Grăbit, iute; urgent. GRACCHUS, familie romană de origine plebeiană. Mai importanţi: fraţii Tiberius Sempronius G. (163—133 î.Hr.) şi Caius Sempronius G. (154— 121 î.Hr.), oameni politici. Ca tribuni ai poporului au încercat, fără succes, să rezolve criza agrară a statului roman printr-o reîmpărţire a pământurilor. Ucişi de aristocraţia senatorială. GRACIÂN Y MORALES [graeian], Baltasar (1601—1658), scriitor spaniol. Teoretician al conceptismului şi al cultismului baroc. Tratate etico-politice („Eroul"; culegerea de aforisme „Oracolul manual şi arta înţelepciunii"). Proză didactico-alegorică („Criticonul"). GRACQ, Julien (pseud. lui Louis Poirier) (n. 1910), scriitor francez. Povestiri („Un balcon în pădure", „Peninsula", „Forma unui oraş") şi eseuri („Citind, scriind") de factură suprarealistă, care explorează corespondenţele între vis şi realitate şi descriu neliniştea proprie condiţiei umane. GRAD (< fr., lat.) s. n. 1. Unitate de măsură a unor mărimi fizice în cadrul anumitor sisteme sau scări de reperare (ex. g. areometric). <0> G. termometrie = unitate de măsură pentru temperatură. Reprezintă un interval de temperatură egal cu o anumită fracţiune dintr-un interval fundamental, definit între două temperaturi de referinţă: g. Keivin (simbol: K), egal cu fracţiunea 1/273,16 din intervalul de temperatură cuprins între zero absolut (0 K) şi punctul triplu al apei (273,16 K); g. Celsius (simbol: °C), egal cu gradul Kelvin; g. Fahrenheit (simbol: °F), egal cu 0,555 K; g. Réaumur (simbol: °R), egal cu 1,25 K. V. temperatură. 2. Unitate de măsură a unghiurilor. V. centezimal, sexagesimal. 3. G. de libertate = fiecare dintre parametrii independenţi care caracterizează posibilităţile de mişcare ale unui sistem mecanic. 4. (MAT.) Gradul unui monom = a) (în raport cu o mărime literală) exponentul literei respective; b) (în raport cu două sau cu mai multe mărimi literale) suma exponenţilor acestor litere. Gradul unui polinom = cel mai mare dintre gradele monoamelor care îl alcătuiesc. 5. Diviziune a unei GRADA 488 scări de reperare în cadrul unui anumit sistem de măsuri al urpr mărimi (ex. g. areometric, g. de duritate etc.) 6. Valoare relativă a unei mărimi în raport cu o valoare de referinţă. ^ G. alcoolic -proporţia de alcool absolut, exprimată în procente, dintr-o băutură sau soluţie alcoolică; exprimă tăria alcoolică a acesteia. 7. Criteriu de apreciere calitativă a proprietăţilor unor produse sau a proceselor executate de anumite maşini, instalaţii etc (ex. g. de umplere, g. de îndesare etc.). 8. (GEOGR.) G. de latitudine = unitate de măsură a latitudinii, egală cu un g. sexagesimal, corespunzând unei lungimi medii de 111,05 km. G. de longitudine = unitate de măsură a longitudinii, egală cu un g. sexagesimal, corespunzând unei lungimi care variază, în funcţie de latitudine, de la Ecuator (111,3 km) spre poli (0 km). 9. G. de seismicitate v. seismic, scară ~. 10. (LINGV.) G, de comparaţie = forma pe care o iau adjectivul şi unele adverbe pentru a arăta măsura în care un substantiv sau un verb determinat de acestea posedă caracteristica exprimată prin adjectivul sau adverbul respectiv. 11. Treaptă, nivel, stadiu (al unei situaţii, stări etc.). -O* G. de rudenie = raportul de apropiere între rude; se calculează după numărul naşterilor ce despart două rude în linie dreaptă (ascendentă sau descendentă), respectiv după numărul naşterilor de la fiecare rudă până la cel mai apropiat descendent comun, însumate. Loc. fn ultimul grad = în stadiul cel mai avansat, cel mai grav. 12. Treaptă în ierarhia administrativă, corespunzătoare unei anumite funcţii. ^ G. militar = fiecare dintre treptele ierarhiei militare. în armata României, g. m. sunt: soldat, pentru soldaţi; fruntaş, caporal şi sergent pentru gradaţi; sergent major, plutonier, plutonier major şi plutonier adjutant pentru subofiţeri; maistru militar clasa a IV-a, maistru militar clasa a IIl-a, maistru militar clasa a ll-a, maistru militar clasa l şi maistru militar principal pentru maiştri militari; sublocotenent, locotenent şi căpitan (căpitan-locotenent la marina militară) pentru ofiţerii inferiori; maior, locotenent-colonel, colonel (respectiv căpitan de rangul III, căpitan de rangul II şi căpitan de rangul I la marina militară) pentru ofiţerii superiori; general de brigadă, general de divizie (respectiv contra-amiral, viceamiral, amiral la marina militară), general de corp de armată pentru generali şi amirali, mareşal al României. GRADA (< grad, după fr.) vb. I. tranz. 1. (TEHN.) A executa diviziunile (gradaţiile) pe o scară a unui instrument de măsurat etc. 2. A repartiza în raport cu o scară; a nuanţa. GRADARE (< grada) s. f. 1. Acţiunea de a grada şi rezultatul ei. 2. (DR.) Gradarea pedepselor = stabilire legală a ordinii pedepselor din punctul de vedere al gravităţii (ex. muncă silnică pe viaţă, muncă silnică pe timp limitat, temniţă grea, închisoare corecţională etc.). GRADAT (< grada) s, m. (MILIT.) Persoană care deţine unul dintre gradele de fruntaş, caporal sau sergent. GRADAŢIE (< fr., lat.) s. f. 1. Fiecare dintre semnele de pe scara gradată a unui aparat, instrument de măsurat etc.; diviziune (5). 2. Totalitatea semnelor şi cifrelor notate pe scara unui aparat, instrument de măsurat etc. 3. Creştere treptată, înaintare succesivă. 4. (LIT.) Figură de stil care constă în trecerea treptată, ascendentă sau descendentă, de la o idee la alta. 5. (ARTE PL.) Trecere uşoară de la un ton la altul, de la o nuanţă la alta etc. GRADÇL (< germ.) s. n. Ţesătură subţire de bumbac cu dungi longitudinale, uneori mercerizată, folosită pentru lenjeria de corp. GRADEN (< fr.) s. n. Fiecare treaptă cu scaune sau bănci dintr-un amfiteatru, stadion etc. GRADIÇNT (< fr.; {s} lat. gradiens „care înaintează") s. n. 1. (MAT.) Mărime vectorială care caracterizează un câmp scalar, a cărui valoare este dată de viteza de variaţie a câmpului pe o direcţie dată. 2. Mărime care prezintă modul de variaţie, în funcţie de un anumit parametru (de obicei distanţă), a unei mărimi fizice. 3. (METEOR.) G. baric = mărime variabilă a presiunii barometrice, care se stabileşte între centru şi zona periferică a unui ciclon. G. termic = mărime care indică scăderea medie a temperaturii atmosferei pe verticală pentru fiecare 100 m diferenţă de nivel cu 0,6°C. G. geotermic v. geotermic. GRADIÇR (< germ.) s. n. (TEHN.) Construcţie poliedrică înaltă, din lemn sau beton armat, folosită pentru răcirea apei necesare în instalaţiile energetice. GRADJNĂ (< it.) s. f. Unealtă asemănătoare cu dalta, confecţionată din oţel; folosită la prelucrarea, prin cioplire, a rocilor, pentru realizarea unor elemente de construcţie cu aspect decorativ. GRADIŞTEA, com. în jud. Brăila, pe râul Buzău; 2 573 loc. (1995). Expl. de balast. Prelucr. firelor şi fibrelor textile. GRAEBE [greba], Karl (1841-1972), chimist german. Cercetări în domeniul coloranţilor de sinteză. A descoperit formula acidului ftalic, a sintetizat (împreună cu K. A. Glaser) fenantrenul şi carbazolul, iar, în 1869 (împreună cu K. T. Lieberman), alizarina. A introdus termenii de orto, meta şi para pentru derivaţii substituiţi ai benzenului. -GRAF(O)- (< gr. graphein „a scrie, a însemna") Element de compunere cu sensul „care înregistrează, care scrie". GRAF (< fr., engl.) s. n. (MAT.) Pereche formată dintr-o mulţime de elemente numite noduri sau vârfuri şi o mulţime de perechi de noduri numite muchii. G. direcponat (digraf) = g. în care perechile de noduri le numim arce şi unde se fixează primul şi al doilea element al perechii (pereche ordonată); un arc iese din primul nod al perechii şi intră în al doilea nod. Teoria grafurilor = disciplină care studiază proprietăţile şi aplicaţiile grafurilor. GRAF, Urs (c. 1485-c. 1527), pictor şi gravor elveţian. Lucrări pe tema morţii şi scene religioase reprezentând tentaţii satanice („Viaţa Sf. Bernard"), într-un stil plin de umor, acordând atenţie detaliilor. Gravuri în lemn, pictură pe sticlă, orfevrărie. GRAFÇM (< fr.) s. n. Semn grafic care reprezintă acelaşi fonem (ex. în scrierea limbii române â şi î constituie realizări ale aceluiaşi g.) GRAFFITI (cuv. it.) subst. Inscripţii sau desene, cu caracter adesea satiric sau caricatural, zgâriate pe pereţi. GRAFIC.-Ă (< fr., lat.) adj., s. n., s. f. 1. Adj. Care se referă la reprezentarea prin desen (sub formă de puncte, linii, figuri, tente etc.) 2. S. n. Desen sub formă de linii, puncte, figuri geometrice, figuri naturale şi simbolice, hărţi etc., executat după reguli speciale (la o anumită scară, în cadrul anumitor coordonate etc.), pentru a da o imagine vizuală, intuitivă, asupra unei mărimi, asupra variaţiei unor mărimi, asupra legăturilor dintre două sau mai multe mărimi etc. Cele mai cunoscute g. sunt: diagramele, cartogramele, cartodiagra-mele etc. ♦ (MAT.) Mulţimea perechilor ordonate ce conţin valoarea argumentului unei funcţii şi valoarea funcţiei pentru acel argument; reprezentarea în plan sau în spaţiu a acestor perechi. 3. S. f. Domeniu al artei plastice, la baza căruia stă desenul; foloseşte ca materiale cărbunele, creionul, tuşul etc. şi ca procedee gravura, laviul etc. Cu- 489 GRAMINEE noaşte mai multe genuri: g. de şevalet, g. de carte, g. publicitară etc. GRAFICIAN, -Ă (< grafic) s. m. şi f. Pesoană care practică grafica (3). GRAFJE (< fr.) s. f. 1. Redare în scris a sunetelor vorbirii; scriere. 2. Mod de redare în scris a vorbirii, a cuvintelor; scris. ♦ Caracterul particular al scrisului unui individ; această manieră individuală este considerată ca o expresie a personalităţii. 3. Totalitatea elementelor (semnelor) utilizate într-o limbă pentru a scrie (pictograme, ideograme, litere, semne diacritice şi de punctuaţie etc.). 4. (ARTE PL.) Linia caracteristică a unui desen sau a unui desenator. GRAFIT (< fr. {i>; {s} gr. grapho „a scrie“) s. n. (MINER.) Modificaţie polimorfă hexagonală a carbonului, cu aspect de mase compacte sau de agregate solzoase, mătăsoase, de culoare neagră-cenuşie, cu luciu metalic, având mare conductibilitate electrică. Este unsuros la pipăit, moale; se formează prin metamorfozarea şisturilor cărbu-noase şi bituminoase sau provine din rocile carbonatate printr-un proces de reducere la temperatură înaltă (gra-fitizare). Se obţine industrial prin încălzirea antracitului sau a cocsului pulverulent la temperaturi de 2 700-3 300°C. Utilizat în metalurgie, la fabricarea minelor pentru creioane, a electrozilor etc. GRAFITIZARE (după fr. graphitisation) s. f. Proces de separare, la temperaturi înalte, a grafitului din combinaţii chimice ale carbonului în aliajele de fier, nichel, crom etc. G. este mult folosită la obţinerea fontelor maleabile. GRAFOLOG. -OGĂ (< fr. {i}) s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu grafologia. GRAFOLOGIE (< fr. {i}; {s> grafo- + gr. logos „studiu") s. f. Ansamblul investigaţiilor teoretice şi aplicative asupra scrisului, efectuate în vederea folosirii caracteristicilor individuale ale acestuia ca mijloc de psihodiagnostic, pentru stabilirea autenticităţii unor acte, a unor iscălituri, pentru studierea trăsăturilor de caracter ale persoanei respective etc. GRAHAM (< germ.) s. n. Specialitate de pâine dietetică, preparată din făină integrală. GRAHAM [greigm], Martha (1894— 1991), dansatoare şi coregrafă americană. Sub influenţa vechilor tradiţii ale popoarelor indiene şi ale Greciei antice, a revoluţionat baletul tradiţional, restituind dansului caracterul ritual, şi a iniţiat un limbaj propriu, care punea în valoare totalitatea resurselor de mişcare ale corpului. în 1930, a fondat compania de balet care-i poartă numele. Autoare a peste 150 de spectacole („Visul Fedrei", „Scrisoare către lume“, „Lamentaţia Andromacăi“). GRAHAM [greiam], Thomas (1805— 1869), chimist şi fizician scoţian. Prof. univ. la Glasgow şi Londra. Unul dintre fondatorii chimiei coloidale. A studiat difuzia gazelor (legea lui G.) şi a introdus termenii osmoză, coloid, sol, gel, dializă. Inventator al dializorului. GRAHAM [greiam], Ţara lui pen. în Antarctida, între M. Weddell şi M. Bellingshausen, separată de Capul Horn prin str. Drake. Relief muntos. Alt. max.: 4 190 m (Mount Jackson). Acoperită în cea mai mare parte de zăpadă şi gheaţă. Vânătoare de balene. Cunoscută şi sub denumirea de Pen. Palmer sau Pen. Antarctică. GRAI (< grăi) s. n. 1. Glas, voce. 2. Facultatea de a vorbi; limbaj. Loc. Prin viu grai = oral. 3. Limbă. + Mod de a vorbi. 4. Unitate lingvistică subordonată dialectului, caracteristică pentru o regiune mai mică şi care are o serie de particularităţi proprii, mai ales de natură fonetică şi lexicală. GRAICI (GRAIE, GREES), Alpii -, lanţ muntos în Alpii vestici, la S de Mont Blanc, până la râul Dora Riparia (Italia şi Franţa). Alcătuit din şisturi cristaline. Alt. max.: 4 061 m (masivul Gran Paradiso). Turism. GRAIFER (< germ.) s. n. 1. Organ al maşinii de cusut cu suveică, având rolul de a prinde bucla aţei superioare, de a o mări şi a o trece peste suveică. 2. Organ al maşinii pentru cusături elastice, cu (sau fără) ureche (pentru trecerea aţei inferioare), care are rolul de conducere şi de apucare a firului. 3. Benă cu cablu care face parte din echipamentul unor maşini de ridicat. GRAJD (< sl.) s. n. 1. Construcţie specială destinată adăpostirii şi întreţinerii animalelor domestice mari (taurine şi cabaline). 2. Fig. Loc murdar, insalubru. GRAJDURI, com. în jud. laşi; 2 595 loc. (1995). Staţie de c.f. Schit (sec. 18); biserica Naşterea Maicii Domnului (ante 1840). GRAM (< fr. {i>; {s> lat. gramma „greutate mică“) s. n. Unitate de măsură a masei (simbol: g), egală cu a mia parte dintr-un kilogram. G.-forţă = unitate de măsură a forţei (simbol: gf), egală cu a mia parte dintr-un kilogram-forţă. GRAM, Hans Christian Joachim (1853—1938), bacteriolog danez. Prof. univ. la Copenhaga. A elaborat (1884) metoda de diferenţiere, prin colorare, a bacteriilor, în grampozitive şi gram- negative. GRAMAJ (< gram) s. n. 1. (FIZ.) Masă exprimată în grame sau greutate exprimată în grame-forţă. 2. Spec. (TEHN.) Greutatea în grame pe metru pătrat a hârtiei de papetărie. GRAMATIC (lat. grammaticus) s. m. (înv.) Specialist în probleme de gramatică; autor de gramatici (clasice). GRAMATICAL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care ţine de gramatică, referitor la gramatică. GRAMATICĂ (< lat. grammatica) s. f. 1. Ansamblu de reguli privitoare la modificarea formei cuvintelor şi la îmbinarea lor în propoziţii şi fraze. 2. Disciplină a lingvisticii al cărei obiect de studiu îl constituie structura gramaticală a unei limbi date <0* G. comparată (sau comparativă) studiază faptele de limbă ale unei familii sau ale unui grup de limbi înrudite, prin metoda comparaţiei. G. descriptivă studiază structura gramaticală a unei limbi, aşa cum se prezintă într-un anumit moment al evoluţiei ei. G. istorică studiază faptele de limbă în evoluţia lor. G. normativă descrie structura gramaticală a unei limbi şi dă indicaţii asupra corectitudinii unor forme şi construcţii, în conformitate cu normele limbii literare. G. contrastivă studiază comparativ gramaticile a două limbi (una bază şi alta ţintă), cu scopul de a stabili elementele asemănătoare şi cele diferite ale structurii lor şi de a determina consecinţele acestor asemănări şi deosebiri în procesul de însuşire a limbii-ţintă. G. generativă este un tip de g. formală, constituită dintr-un număr finit de reguli (de combinare), care, aplicate unui vocabular (de asemenea finit), servesc la definirea, prin enumerare, a clasei (infinite) de propoziţii corect formate într-o limbă dată. G. transformaţională este o g. de tip generativ care conţine reguli (d.e transformare), prin a căror aplicare, din anumite construcţii (propoziţii) corecte, se obţin alte construcţii (propoziţii) corecte. 3. (INFORM.) Cvadruplu format din două mulţimi finite şi disjuncte (numite mulţimea simbolurilor neterminale şi mulţimea simbolurilor terminale), un simbol neterminal fixat (numit simbol de start) şi o mulţime finită de reguli (reguli de rescriere sau de producţie), ce generează un limbaj. GRAMINEE (< fr. {i}; {s> lat. gramineus „de iarbă") s. f. pi. Familie de plante monocotiledonate, erbacee, rareori lemnoase (bambusul), cu rădăcina fasciculată, cu tulpina formată din noduri şi internoduri, de obicei lipsită de GRAMME 490 aşezate câte una sau mai multe în spiculeţe, acestea fiind grupate în spice, raceme, panicule etc., şi cu frunze cariopse, bogate în albumen făinos. Cuprinde plante cultivate, cu mare importanţă economică (ex. grâul, porumbul, secara, ovăzul, orzul, trestia de zahăr ş.a.) şi plante spontane, care intră în compoziţia pajiştilor, dar şi buruieni. GRAMME {gram], Zénobe Théophile (1826—1901), inventator belgian. Stabilit în Franţa (1856). în 1869 a construit generatorul de curent continuu cu autoexcitaţie, iar în 1873 (împreună cu H. Fontaine) a demonstrat principiul reversibilităţii maşinilor electrice. GRAMMONT [gramô], Maurice (1866—1964), lingvist francez. Lucrări de fonetică generală („Tratat de fonetică") şi comparată a limbilor indo-euro-pene („Disimilaţia consonantică în limbile indo-europene şi în limbile romanice"). GRAMOFON (< fr. {i}; {s} gr. gramma „scriere" + phone „sunet") s. n. Aparat pentru reproducerea sunetelor de pe discuri; este prevăzut cu o diafragmă cu ac şi cu o pâlnie acustică. A fost inventat (1887) de E. Berliner. GRAMPIAN, masiv muntos în Scoţia Centrală între Canalul Caledonian (depr. Glen More) şi C. Scoţiei Centrale, format din roci cristaline. Relief cu suprafeţe netede, numeroase lacuri şi păşuni. Alt. max.: 1 343 m (vf. Ben Nevis). Creşterea animalelor. Turism. GRAMSCI [gramşi], Antonio (1891 — 1937), gânditor politic italian. Fondator şi primul secretar al Partidului Comunist din Italia. Lucrările sale, scrise în închisoare (arestat în 1926 şi condamnat în 1928), reprezintă o contribuţie în domeniul filozofiei marxiste. A combătut neohegelianismul lui B. Croce şi a acordat o atenţie deosebită tacticii şi strategiei luptei pentru socialism în Italia („Caiete din închisoare", „Scrisori din închisoare"). GRANADA 1. Oraş în SE Spaniei (Andaluzia), pe Genii; 254 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. alim. (zahăr, manufacturi de tutun), textilă (ţesături de in şi de cânepă), metalurgică, ciment şi chimică. Important centru cultural şi artistic. Universitate (1531). Palatul maur Alhambra (sec. 13—14), clădirea Cuarto Real de San Domingo (sec. 13), catedrala Santa Maria de la Encarnaciôn (sec. 16—18), mănăstirea San Jerônimo (sec. 15). începând din 756, oraşul a fost stăpânit de arabi. După fărâmiţarea Califatului de Côrdoba a fost centrul unui emirat; ultima fortăreaţă arabă din Spania, a cărei cucerire de către spanioli (1492) a marcat sfârşitul Reconquistei. 2. Oraş în Nicaragua, port pe ţărmul de NV al L. Nicaragua; 88,6 mii loc. (1985). Ind. alim. (cafea, zahăr, ulei). Constr. mecanice. Cel mai vechi oraş din ţară (1523). Până în 1855 a fost capitală. GRANADOS Y CAMPlfiA, Enrique (1867—1916), compozitor şi pianist spaniol. Opere („Maria del Carmen", „Goyescas"), lucrări vocal-simfonice („Tonadillas") şi de cameră, piese vocale şi pentru pian („Dansuri spaniole"). GRANAT1 (< germ.) s. n. Silicat natural de calciu, fier, magneziu, mangan, aluminiu sau crom, sticlos, frecvent roşu-brun, galben, verde sau negru. Cele mai importante varietăţi de g. sunt: almandinul, piropul, spessartinul, grossularul, andraditul, hessonitul şi uwarowitul. Se formează în cadrul meta-morfismului de contact prin acţiunea magmelor acide asupra rocilor carbonate. Se găseşte în şisturile cristaline, în skarne şi în aluviuni, fiind utilizat uneori ca abraziv sau ca piatră semipreţioasă. GRANAT2 (< lat. granatus) s. m. Plantă erbacee, aromatică, din familia compozitelor, înaltă de 40—70 cm, cu frunze lobate şi flori albe sau galbene dispuse în capitule (Chrysanthemum parthenium). GRAN CANARIA, ins. în Oc. Atlantic, în arh. Canare (Spania); 1,5 mii km2; 464,4 mii loc; (1989). Oraş pr.: Las Palmas. Ţărmuri înalte, stâncoase. Relief muntos cristalin (1 950 m). Culturi irigate, trestie de zahăr, legume, banane, tutun. Viticultură şi pomicultură. Pescuit. Turism. GRAN CHACO [tjaco], reg. naturală în centrul Americii de Sud (Argentina, Paraguay, Bolivia), care cuprinde N Câmpiei Paranâ şi pod. preandine. Climă tropicală în N şi subtropicală în S. Păduri rare, savane; faună: tapiri, puma etc. Slab populată. Expl. petroliere (la poalele Anzilor); lemn; vânătoare. GRANDBOIS [grăboa], Alain (1900— 1975), poet canadian de expresie franceză. Poemele sale prezintă, printr-un joc savant de sonorităţi insolite, angoasa existenţei într-o lume plină de dramatism („Insulele nopţii", „Ţărmurile omului"). GRAND CANYON v. Marele Canion. GRAND COMBIN [gră côbê], unul dintre cele mai înalte vf. din Alpii Penini (Elveţia), la NE de Pasul Marele Saint-Bernard. Alt.: 4 314 m. Gheţar (15 km2). Escaladat prima oară în 1860. GRANDEA, Grigore H. (1843—1897, n. Ţăndărei), scriitor român. Romane sentimentale („Fulga sau Ideal şi Rşal"), satirice („Vlăsia sau Ciocoii noi"), şi de mister („Din altă lume"). Versuri romantice, publicistică, traduceri de poezie. GRANDEE s. f. (NAV.) Parâmă de cânepă sau sârmă cusută de marginea velelor sau a tenzilor pentru a le mări rezistenţa. GRANDILOCVENT, -Ă (< fr.; lat. grandis „solemn, elevat" + loquens „care vorbeşte") adj. (Mai ales despre stil) Plin de emfază; umflat (4), pompos, bombastic. GRANDILOCVENŢĂ (< fr.) s. f. întrebuinţare plină de afectare a unor cuvinte sau fraze; stil bombastic. GRANDIQS, -OASĂ (< fr.) adj. Măreţ, impunător, maiestuos. GRANDOARE (< fr.) s. f. Măreţie. GRANDOMAN, -Ă (< grandomanie) s. m. şi f. Persoană care suferă de grandomanie. GRANDOMANIE (< fr. grand „mare" + manie, după fr. mégalomanie) s. f. Mania de a acorda o importanţă deosebită propriei persoane, de a se crede un om important, valoros; megalomanie (2). Granada (1). Vedere generală 491 GRANT GRAND RAPIDS [græn ræpidz], oraş în S.U.A. (Michigan), pe Grand River; 189,1 mii loc. (1990, formează împreună cu Muskegon-Holland o aglomeraţie urbană de 938 mii loc.). Nod de comunicaţii. Metalurgie, subansamble pentru automobile şi radioelectronică; conserve, mobilă, celuloză şi hârtie; ind. chimică (petrochimie). Colegii. GRANGUR (lat. galgulus) s. m. Pasăre cântătoare, migratoare, din ordinul paseriformelor, care trăieşte prin livezi şi păduri de foioase; masculul este galben-auriu, cu coada şi aripile negre, iar femela are culoare verzuie, cu pieptul şi pântecele albe şi aripile sure (Oriolus oriolus). GRANIC (< germ.) s. n. 1. (NAV.) Instalaţie de încărcare-descărcare independentă de catarg, care se poate roti cu 360°; deserveşte, de regulă, două hambare. 2. (TEHN.) Troliu (2). GRANICUS, denumirea antică a fl. Kokabaş din Turcia. Aici, Alexandru Macedon a obţinut, în 334 î.Hr., prima sa mare victorie asupra perşilor, iar, mai târziu, romanii, conduşi de Lucullus, l-au învins (în 73 î.Hr.) pe Mitridate VI, regele Pontului. GRANIT (< fr.) s. n. Rocă intrusivă acidă, grăunţoasă, alcătuită din cuarţ, feldspat potasic, feldspat plagioclaz acid şi mică sau hornblendă. Este utilizat ca piatră de construcţie şi de ornament. GRANIT, Ragnar Arthur (1900-1991), neurofiziolog suedez. Prof. univ. la Helsinki şi Stockholm. Contribuţii în domeniul proceselor chimice şi fiziologice ale vederii. Lucrări privind reglarea mişcărilor de către sistemul nervos central. Inventator al retinogramei. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1967), împreună cu H. K. Hartline şi G. Wald. GRANITIC, -Ă (< fr.) adj. De granit; care are compoziţia sau caracterele granitului. GRANITIZARE (după fr. granitisation) s. f. Totalitatea proceselor din interiorul scoarţei Pământului prin care diferite roci se transformă în altele, cu compoziţia şi caracterele granitului. GRANIŢĂ (< bg., ser.) s. f. Frontieră; hotar (1). > Peste (sau dincolo de) g. = în străinătate. ♦ Fig. Limită, margine. GRANIVQR, -Ă (< fr.; {s> lat. granum „grăunte" + vorare „a mânca") ad]., s. m. şi f. (Pasăre) care se hrăneşte predominant cu seminţe, grăunţe etc. (ex. scatiul, canarul). GRANODIORJT (< fr.; gr. granit + diorite ,,diorit“) s. m. Rocă intrusivă acidă, cu compoziţie intermediară între granit şi diorit, grăunţoasă, alcătuită din cuarţ, feldspat potasic şi plagioclaz, mică sau hornblendă. Are culoare albă-cenuşie pestriţă şi apare sub formă de batolite, lacolite, filoane, dyke-uri $i stock-uri. Se utilizează ca piatră de construcţie şi de ornament. GRAN P ARAD ISO, masiv muntos în Alpii Graici, între Valle d’Aosta şi valea râului Orco (în NV Italiei). Alt. max.: 4 061 m. Parc naţional de 64 mii ha. Turism. Gheţar pe vârf. GRAN SASSO D’ITALIA, masiv muntos în Apeninii Abruzzi (Italia Centrală), alcătuit din calcare. Alt. max.: 2 914 m. (vf. Corno Grande). Gheţarul de firn Calderone. Fenomene carstice. Masivul Gran Sasso D’ltalia V Bill Ulysses Simpson Grant GRANT, Cary (pseud. lui Archibald Alexander Leach) (1904—1986), actor american de origine engleză. Eleganţa naturală, zâmbetul larg, caracteristic, f-au impus pe ecran în roluri de june prim, dramatic şi fantezist („Viciul blond“, „Nu sunt înger“, „Poveste din Philadelphia", „Bănuiala", „Notorius", „Afacerea maimuţelor", „Iarba a înverzit", „Şarada"). Premiul Oscar: 1937 („Acest adevăr sacru"). GRANT, Nicolae (1868-1943, n. Bucureşti), pictor şi grafician român. Autor de peisaje, portrete istorice, scene de gen, majoritatea în acuarelă (portretele familiei Golescu). GRANT [grænt], Ulysses Simpson (1822—1885), general şi om politic GRANULA 492 republican american. A contribuit la înfrângerea sudiştilor în Războiul de Secesiune; comandant suprem al armatelor nordiste (1864—1865). Preşedinte al S.U.A. (1869-1877). GRANULA (< fr.) vb. I tranz. 1. A transforma un material (piatră, minereu, cărbune etc.) în bucăţi mărunte. 2. A reuni prin rostogolire sau a aglomera particulele unui material pulverulent în granule sferice, ovale, cilindrice, de diferite dimensiuni. GRANULAR, -Ă (< fr.) adj. Care este constituit din granule. GRANULARE (< granula) s. f. 1. Operaţie de sfărâmare a materialelor solide, cu ajutorul concasoarelor, morilor etc. 2. (IND. ALIM.) Proces’de prelucrare a materialelor pulverulente (şproturi oleaginoase, tărâţe, nutreţuri combinate etc.) prin comprimare, uneori cu adaos de lianţi. 3. Mod de condiţionare a unor produse farmaceutice, pesticide. GRANULATOR (< fr.) s. n. Concasor pentru sfărâmarea materialelor dure. GRANULAŢIE (< fr.) s. f. Conţinutul unui material în granule de diferite mărimi, exprimat în procente de greutate. GRANULA (< fr., lat.) s. f. 1. Parti-culă materială solidă din componenţa unui corp eterogen, a unui agregat natural sau rezultată în urma sfărâmării, tăierii, măcinării etc. unui corp solid şi care are dimensiunile cuprinse între 1 m şi 1 mm (la agregate până la 30 mm). 2. (FARM.) Particulă aglomerată, mică, obţinută prin amestecul de substanţe medicamentoase cu zahăr. GRANULJE (< fr.; {s} Jat. granulum „grăuncior") s. f. Formă gravă de tuberculoză acută, generalizată din cauza răspândirii pe cale sangvină a bacilului Koch în diverse organe; tuberculoză miliară. GRANULIT (< fr.; {i} {s} lat. granum „grăunte" + gr. lithos „piatră") s. n. 1. (PETROGR.) Rocă metamorfică şistoa-să-grăunţoasă, deschisă la culoare, alcătuită din feldspaţi, cuarţ, uneori granaţi, piroxen, apatit etc., formată în condiţii de metamorfism regional intens. 2. (CONSTR.) Material granular artificial, uşor, obţinut prin arderea granulelor de argilă şi folosit la prepararea unor betoane. GRANULOCIT (< fr.; {s} lat. granulum „grăuncior" + cito-) s. n. (HIST.) Leucocit polinuclear sangvin. GRANULQM (< fr. {i}; {s} lat. granulum „grăuncior") s. n. Mică tumoare inflamatorie cronică, de formă nodulară, circumscrisă, de dimensiuni reduse, având uneori o natură specifică (tuberculoză, sifilis) din cauza acumulării unui număr variat de celule fagocite mari; ţesut inflamator cronic, circumscris la rădăcina unui dinte. GRANULOMETRJE (< fr.) s. f. Disciplină care studiază şi determină granu-lozitatea unui amestec solid—solid granular; (impr.) analiză granulometrică. GRANULOPLASMÀ s. f. (HIST.) Endoplasmă. GRANULOS, -QASĂ (< fr.) adj. Care se compune din granule (1); cu granule; grunjos. GRANULOZiTATE (< fr.) s. f. Modul de alcătuire a unui material granular din punctul de vedere al repartiţiei procentuale a granulelor (1) după mărimea lor. GRAPĂ (cuv. autohton) s. f. Unealtă agricolă în formă de grătar cu colţi, discuri sau roţi stelate etc., folosită pentru mărunţirea, afânarea şi nivelarea arăturii, îngroparea seminţelor mici şi a îngrăşămintelor, distrugerea buruienilor etc.; (reg.) boroană. GRAP|NĂ (< fr.) s. f. (NAV.) Ancoră cu patru braţe. GRAPTOLIŢI (< fr. {i>; {s> gr. graptos „sculptat" + lithos „piatră") s. m. pl. Clasă de animale coloniale marine, cu colonie arborescentă sau lineară, fixate sau planctonice, cu exoschelet chitinos flexibil (Graptolithina); indivizii îndeplineau funcţii diferite: plutire, nutriţie, reproducere etc. Se fosilizează pe şisturi argiloase sub formă de impresiuni lineare centimetrice. Sunt exclusiv paleo-zoice, cu maxim de dezvoltare în Ordovician. GRAS, -Ă (lat. grassus) adj., s. f. I. Adj. 1. Care are sub piele un strat gros de grăsime; cu forme pline, rotunde. Litere grase = caractere tipografice aldine. 2. Care conţine multă grăsime; (gătit) cu multă grăsime. 3. (Despre fructe) Plin, cărnos; (despre iarbă) cu firul gros. 4. (Despre pământ) Fertil, Günther Grass roditor. 5. (CHIM.) Acid g. = acid organic care în combinaţie cu glicerina formează grăsimi. II. S. f. Grasă de Cotnari = soi românesc de viţă de vie, cu arie mică de răspândire (mai ales la Cotnari şi Pietroasele), cu ciorchini mijlocii, cilindroconici, uneori ramificaţi, boabe dese, neomogene, galbene-ver-zui, cu pete ruginii; produce vinuri albe superioare de desert, demiseci sau licoroase. GRASEIA (< fr.) vb. I intranz. A pronunţa sunetul „r“ în partea poste-rioară a cavităţii bucale (ca o consoană velară sau uvulară). Se întâlneşte la francezii din nord, în special la parizieni. GRASET (< fr.) s. n. (ZOOT.) Regiune a membrelor posterioare la animalele mari, având ca bază anatomică articulaţia femuro-tibio-rotuliană. GRASS, Günther (n. 1927), scriitor german. Romane de o inepuizabilă vervă narativă, nonconformiste, cu accente de suprarealism grotesc („Toba de tinichea", „Ani de câine", „Anestezie locală", „Splina", „Calcanul"); teatru absurd („încă zece minute până la Buffalo", „Răii bucătari"). Lirică abstractă. GRASSMAN, Hermann Günther (1809—1877), matematician şi fizician german. Contribuţii în analiza vectorială, acustică, optică, electromagnetism. A creat algebra spaţiului cu n dimensiuni. GRATIA, com. în jud. Teleorman; 3 266 loc. (1995). Avicultură. GRATIE (lat. *gratis, -em) s.f. Fiecare dintre barele unei grile (2); zăbrea (1). GRATIFICA (< fr., lat.) vb. I tranz. A acorda cuiva o favoare, o răsplată, o gratificaţie. GRATIFICAT (< gratifica) s. m. (DR.) Persoană care primeşte ceva cu titlu gratuit (donator, legatar testamentar). GRATIFICAŢIE (< fr., lat.) s. f. Sumă de bani acordată peste salariu pentru merite profesionale; primă. GRATINA (< fr.) vb. I tranz. A acoperi mâncarea cu pesmet şi a o coace în cuptor. GRATIS (< fr., lat.) adv. Gratuit. - (DR.) Act cu titlu g. = act juridic prin care o persoană se obligă la o anumită prestaţie în favoarea altei persoane, fără a urmări să primească ceva în schimb. De ex. liberalităţile (donaţii şi legate testamentare) şi actele dezinteresate (mandatul gratuit etc.). ♦ Fig. Fără temei, inutil. 493 GRAVIMETRIE GRATUITATE (< fr., lat.) s. f. însuşirea de a fi gratuit; ceea ce se oferă în mod gratuit. GRATULA (< germ., lat.) vb. I tranz. (înv.) A felicita. GRATULAŢIE (< germ., lat.) s. f. (înv.) Mulţumire sau felicitare adresată cuiva. GRAŢIA (< fr.) vb. I tranz. (DR.) A acorda o graţiere. GRAŢIAN (Flavius Gratianus), împărat (367—383) al Imp. Roman de Apus. Şi-a asociat la domnie pe fratele său Valentinian II. A obţinut o strălucită victorie asupra alamanilor (378). GRATIE (< it., lat. 3. după fr.) s. f. 1. Drăgălăşenie, fineţe, gingăşie (în atitudine, în mişcări). ♦ (La pl.) Farmece, nuri. 2. (în expr.) A intra în graţiile cuiva = a câştiga încrederea, bunăvoinţa cuiva. 3. (Cu valoare de prep.) Datorită, mulţumită. 4. (REL.) Dar, ajutor acordat de Dumnezeu omului pentru mântuirea lui; har (1). ♦ Anul de graţie..., formulă emfatică pentru a indica un an calendaristic. 5. (DR.) Termen de g. = termen scurt de executare a obligaţiei acordat de instanţă debitorului chemat în judecată pentru rezoluţiunea contractului. GRAŢIERE (< graţia) s. f. (DR.) Act al şefului unui stat prin care, menţinându-se condamnarea, se acordă unuia sau mai multor condamnaţi iertarea totală sau parţială de executare a pedepsei ori comutarea acesteia. GRAŢII (în mitologia romană), cele trei zeiţe ale frumuseţii, distincţiei şi bucuriei (Aglaia, Euphrosyne şi Thalia), considerate fiicele lui Zeus şi ale unei oceanide. în mitologia greacă se numeau harite. Au constituit subiect de inspiraţie pentru numeroşi pictori (Botticelli, Rafaël, Tintoretto, Rubens) şi sculptori (G. Picon, L. Kern, E. Falconet, A. Canova). GRAŢIQS, -OASĂ (< lat. gratiosus) adj. 1. Plin de graţie (1). 2. (DR.) Procedură g. = procedură de rezolvare, de către un organ de jurisdicţie, a unei cereri fără caracter contradictoriu (care nu presupune un conflict de interese); procedură necontencioasă. GRAUBÜNDEN, canton în E Elveţiei; 7,1 mii km2; 173 mii loc. (1992). Centrul ad-tiv.: Chur. Expl. forestiere. Creşterea animalelor. Numeroase staţiuni balneoclimaterice (Arosa, Davos, St. Moritz). Turism dezvoltat. GRAUNT, John (1620-1674), sta-tistician englez. Considerat fondator al demografiei. Analiza sa asupra populaţiei londoneze a exercitat o influenţă decisivă asupra lucrărilor lui W. Petty, Robert Graves stabilind chiar un nivel al speranţei de viaţă pe vârste, medii sociale şi sexe. GRAUR (lat. graulus) s. m. Specie de pasăre migratoare din ordinul paserifor-melor, mai mare decât vrabia, cu ciocul ascuţit, gălbui şi cu pene negre-verzui, stropite cu alb (Sturnus vulgaris). Cui- Cele trei graţii (pictură de Botticelli, detaliu) băreşte în pereche, apoi se adună în stoluri mari şi distruge insectele dăunătoare. GRAUR 1. Constantin G. (1880— 1940, n. Botoşani), ziarist român. A activat la „Adevărul" şi la „Dimineaţa" (director, 1921—1936). Contribuţii la istoria vieţii politice („Câţiva inşi“, „Portrete socialiste"). 2. Alexandru G. (1900—1988, n. Botoşani), lingvist român. Frate cu G. (1). Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul lingvisticii generale („Studii de lingvistică generală"), al foneticii, gramaticii şi lexicologiei limbii latine („Les consonnes géminées en latin") şi române („încercare asupra fondului principal lexical al limbii române", „Tendinţele actuale ale limbii române"), de onomastică („Nume de persoane", „Nume de locuri"). Lucrări de cultivare a limbii („Lingvistica pe înţelesul tuturor", „Mic tratat de ortografie" „Capcanele limbii române"). Redactor responsabil al „Dicţionarului limbii române" — serie nouă. GRAU SAN MARTfN, Ramôn (1887—1969), medic şi om politic cubanez. Adversar al regimului dictatorial al lui Batista. Preşedinte al Cubei (1933— 1934; 1944-1948). GRAV, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care poate avea urmări grele; p. ext. important. ♦ (Despre boli, răni) Periculos, primejdios. 2. (Despre oameni) Foarte serios; sever; solemn (2). 3. (LINGV.) Accent g. = accent purtat în unele limbi de o vocală deschisă. GRAVA (< fr.) vb. I tranz. 1. A executa, prin corodare (atac chimic), electrocoroziune, aşchiere, zgâriere etc., o imagine în relief pe un material (metal, lemn, piatră etc.) în vederea obţinerii suprafeţei active (tipăritoare) a unui clişeu de tipar, a unei plăci de gravură, sau în scopuri ornamentale. 2. A efectua, prin săpare, ornamente pe un obiect de metal, lemn, piatră, sticlă etc. GRAVES [greivs], Robert (1895-1985), scriitor englez. Prof. univ. la Oxford. Romane istorice, cu accente satirice, dar şi cu implicaţii psihologice şi filozofice („Eu, Claudius împărat", „Clau-dius zeul"), ecranizate pentru televiziune. Eseuri critice, versuri, traduceri. GRAVI.DĂ (< fr. lat.) adj., s. f. 1. Adj. Care poartă un făt sau un embrion. 2. S. f. Femeie însărcinată; grea (I 2). GRAVIDITATE (< lat. graviditas, -atis) s. f. Stare a femeii din momentul fixării produsului de concepţie în cavitatea uterină si până la expulzarea fătului. GRAVIMETRIE (< fr. {i}; {s} lat. gravis „greu" + gr. metron „măsură") s. f. 1. Ansamblu de metode utilizate în analiza chimică, bazate pe determinarea GRAVIMETRU 494 cantităţii unui element dintr-un amestec prin separarea lui cu ajutorul unui reactiv specific sub formă de compus greu solubil, de constituţie cunoscută. 2. (GEOL.) Disciplină a geofizicii care studiază distribuţia geografică a câmpului gravitaţional în raport cu forma Pământului (g. geodezică), cu echilibrul stra-telor mai adânci ale scoarţei terestre (izostazie) sau cu structura stratelor superioare ale Pământului (prospecţiune gravimetrică). GRAVIMÇTRU (< fr.) s. n. Instrument pentru evaluarea variaţiilor în spaţiu, pe suprafaţa Pământului, ale valorilor acceleraţiei gravitaţionale. GRAVINA, Gian Vincenzo (1664— 1718), jurist şi om de litere italian. Autor al unui pamflet împotriva moralei iezuite („Hydra mistica"). Eseuri de un clasicism auster, de inspiraţie greco-romană („Despre raţiunea poetică", „Despre tragedie"). GRAVITA (< fr.; '{s> lat. gravitas „greutate") vb. I intranz. A se afla sau a se mişca în câmpul de gravitaţie al unui corp (mai mare). ♦ Fig. A evolua, a trăi în jurul sau în vecinătatea cuiva sau a ceva. GRAVITATE (< fr., lat.) s. f. 1. însuşirea de a fi grav (1); p. ext. importanţă deosebită; stare gravă. 2. Demnitate, seriozitate, severitate. 3. (Impr.) Gravitaţie. GRAVITAŢIE (< fr. {i}; {s} lat. gravitas „greutate") s. f. Forţă de atracţie reciprocă a tuturor corpurilor din Univers, dependentă de masa şi poziţia lor relativă; g. guvernează mişcările aştrilor, ale sateliţilor etc. şi constituie cauza greutăţii corpurilor. Legea atracţiei universale sau legea g. a fost enunţată (1687) de I. Newton. Forţa gravitaţională exercitată între două corpuri este proporţională cu produsul maselor acestora şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele; atracţie universală. V. şi acceleraţie gravitaţională. GRAVITAŢIONAL, -Ă (< fr., engl.) adj. Referitor la gravitaţie; de gravitaţie. Câmp g. =■ spaţiul din jurul unui corp în care el îşi manifestă (pregnant) atracţia asupra altor corpuri. Acceleraţie g. v. acceleraţie. GRAVITON s. m. (FIZ.) Particulă ipotetică, considerată a fi cuanta câmpului gravitaţional. GRAVQR (< fr.) Specialist în arta gravării. GRAVURĂ (< fr.) s. f. 1. Gravare. 2. Gen al graficii în care imaginea este obţinută prin imprimarea unei plăci pe care a fost trasat sau gravat desenul, în relief sau în adâncime, pe un suport (hârtie, pânză, etc.). Principalele tehnici ale g. sunt: xilogravura, linogravura, acvaforte, acvatinta. 3. Arta gravorului. 4. Imagine realizată prin tehnica gravurii; stampă. GRAY [grei], Elisha (1835-1901), inventator american. Contribuţii în telegrafie şi telefonie. Invenţii: releul telegrafic cu autoadaptare (1867), telegraful armonic (1874), teleautograful (1888) ş.a. A revendicat invenţia aparatului telefonic (brevetat în 1876, la două ore după A. G. Bell). GRAY [grei], John (1798-1850), socialist utopic englez. A considerat că problemele sociale pot fi rezolvate pe calea organizării schimbului de mărfuri („Lecţii despre fericirea umană", „Sistemul social"). GRAY [grei], Thomas (1716-1771), poet englez preromantic. Poezii şi poeme caracterizate prin reverie melancolică şi eleganţa formei („Elegie scrisă într-un cimitir de ţară"). GRAZ [graţ], oraş în E Austriei, pe râul Mur, centru ad-tiv al landului Stiria; 265 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Centru ind. (uzine metalurgice, constr. de maşini şi chimice, fabrici de hârtie, sticlă, textile, încălţ., mobilă, bere) şi cultural (universitate, 1585). Sporturi de iarnă. Catedrala St. Aegidius (sec. 15). Casa Landului (sec. 16), turnul cu ceas (sec. 16), biserica Mariahilfer (sec. 17) şi castelul Eggenberg (sec. 17). Muzeul Joanneum. GRAZIQSO (cuv. it.) [graţiozo] subst. Termen care indică interpretarea lejeră şi graţioasă a unui text muzical. GRĂBI (< bg.) vb. IV refl., tranz. şi intranz. A acţiona sau a stimula pe cineva să acţioneze mai repede. ♦ Refl. A se pripi. ♦ Tranz. A face ca o acţiune să se petreacă mai repede; a da zor, a urgenta, a accelera. GRĂDINAR (< grădină) s. m. Persoană care se ocupă cu grădinăritul. GRĂDINARI 1. Com. în jud. Caraş-Severin, pe Caraş; 2 214 loc. (1995). Staţie de c.f. Până în 1965 s-a numit Cacova. 2. Com. în jud. Giurgiu pe Argeş; 3 561 loc. (1995). Expl. de petrol şi balast. Mat. de constr. Staţie de c.f. Biserică având dublu hram, Adormirea Maicii Domnului şi Sf. Treime (1877), în satul Tântava. 3. Com. în jud. Olt; 2 549 loc. (1995). Biserica Sf. Gheorghe (1577) în satul Grădinari. GF^ĂDINĂ (< bg. ser.) s. f. Teren îngrădit pe care se cultivă flori, legume, zarzavaturi, pomi fructiferi. -0- G. botanică = instituţie şi grădină în care sunt prezentate şi studiate colecţii de plante vii cultivate în condiţii naturale sau de seră. G. zoologică = spaţiu liber şi amenajat în care sunt adunate şi îngrijite în scop ştiinţific şi instructiv diverse animale. GRĂDINĂRIT (< grădinar) s. n. Totalitatea activităţilor de cultivare a unei grădini; Drofesiunea grădinarului. GRĂDINILE SUSPENDATE ALE SE-MIRAMIDEI, ansamblu de terase supra-puse, pe care erau amenajate grădini cu arbori şi flori, situate lângă palatul lui Nabucodonosor (din Babilon). Una dintre cele şapte minuni ale Antichităţii. GRĂDINIŢĂ (< grădină) s. f. 1. Diminutiv pentru grădină. 2. G. de copii = instituţie pentru educarea şi instruirea copiilor preşcolari. GRĂDIŞTE (< sl.) s. f. 1. Formă pozitivă de relief izolată în lunca râurilor, uneori pe terase, realizată prin acţiunea de deplasare a meandrelor spre aval; popină. 2. Locul unei vechi aşezări. GRĂDIŞTEA 1. Com. în jud. Călăraşi; 5 008 loc. (1995). Până în 1965 s-a numit Cacomeanca. Biserica Sf. Nicolae (1820—1826) în satul Bogata. 2. Com. în Sectorul Agricol Ilfov; 2 837 loc. (1995). Staţie de c. f. Mănăstire (1627) în satul Sitaru; biserica Adormirea Maicii Domnului ( 1657, reparată în 1846) în satul Grădiştea. Rezervaţie forestieră (125 ha). 3, Com. în jud. Vâlcea; 3 071 loc. (1995). Expl. de petrol şi gaze. Biserică având dublu hram, Sf. împăraţi Constantin şi Elena şi Sf. Matei (1840), în satul Grădiştea; biserica Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1737), în satul Străchineşti; bisericile de lemn Sf. Nicolae (1768) şi Sf. Voievozi (1816) în satele Obislavu şi Valea Grădistei. GRĂDIŞTEA MUNCELULUI, loc aflat pe terit. satului Grădiştea de Munte (Dealul Grădiştei), com. Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara, unde au fost descoperite vestigiile unei aşezări dacice, cunoscută sub denumirea de Sar-mizegetusa Regia sau Sarmizegetusa BasUeion — principalul centru economic, politic, militar şi religios al statului dac în sec. 1 î.Hr. — 1 d.Hr. Aici au fost găsite unelte şi obiecte de fier, ceramică dacică, lucrată la roată şi cu mâna, arme, monede, precum şi un vas care purta inscripţia DECEBALUS PER SCORILO (Decebal, fiul lui Scorilo). Aşezarea de la G. M. a fost distrusă de romani în timpul celui de-al doilea război daco-ro-man (105—106), aici fiind instalat un detaşament al Legiunii a IV-a Flavia Felix, însărcinat cu paza regiunii. GRĂDIŞTEANU, familie de boieri din Ţara Românească. Mai importanţi: 1. Grigore G. (1816—1892, n. Bucureşti), om politic. M. de onoare al Acad. (1879). Participant la Revoluţia de la 495 GREC 1848; partizan al unirii Principatelor şi al alegerii lui Al. I. Cuza. 2. Petre G. (1839—1921), ziarist şi om politic liberal. M. de onoare al Acad. (1883). Preşedinte al „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor" (Liga culturală). 3. loan C. G. (1861—1932, n. Bucureşti), jurist şi om politic. Luptător pentru realizarea unităţii politice a poporului român. GRĂ! (< bg., ser.) vb. IV tranz. şi intranz. (Pop.) A vorbi, a spune, a zice. GRĂITQR, -OARE (< grăi) adj. (Despre probe, mărturii, exemple) Convingător, concludent, elocvent. GRĂJDAR (< grajd) s. m. Persoană care se ocupă de întreţinerea grajdului şi a animalelor adăpostite în grajd. GRĂMADĂ (< sl.) s. f. 1. Cantitate mare de lucruri sau de materiale aşezate la un loc. 2. Cantitate, număr mare de fiinţe sau de lucruri; mulţime (2). ^ Loc. Cu grămada = în număr mare, cu duiumul, cu nemiluita. 3. (SPORT) Grupare în jocul de rugby formată din opt jucători înaintaşi care acţionează de obicei înaintea liniei de trei sferturi, având sarcina de a furniza acesteia cât mai multe mingi. Poate fi ordonată (dictată de arbitru) sau spontană (din necesităţi tactice). GRĂMĂTIC (< ngr.) s. m. (în Ev. Med., în Ţara Românească) Scriitor (secretar) într-o cancelarie domnească sau boierească. <0> Mare g. sau velgră-mătic = şef al cancelariei domneşti; îndeplinea şi funcţia de secretar al domnului. în Moldova se numea diac (1). GRĂMEŞTI, com. în jud. Suceava; 3 132 loc. (1995). Biserica din satul Bălineşti, construită înainte de 1493, păstrează fragmente de picturi interioare (1493) şi exterioare din epoca lui Petru Rareş. în satul Rudeşti se află bisericile de lemn Adormirea Maicii Domnului (sec. 18) şi Sf. Dumitru (1792, cu refaceri din 1945). GRĂNICER (< graniţă) s. m. Militar instruit şi specializat pentru paza la graniţă. ^ Trupe de grăniceri = trupe specializate şi organizate pentru asigurarea graniţelor terestre, fluviale şi maritime ale unei ţări. GRĂNICERI, com. în jud. Arad; 2 281 loc. (1995). Staţie de c.f. GRĂNICEŞTI, com. în jud. Suceava; 4 825 loc. (1995). Creşterea bovinelor. Biserica de lemn Naşterea Maicii Domnului (1792) în satul lacobeşti. GRĂPA (< grapă) vb. I tranz. A lucra pământul cu grapa; a boroni. GRĂPARE (< grăpă) s. f. Lucrare a solului executată cu grapa la adâncime mică, pentru a-l afâna, mărunţi, nivela. GRĂSIMI (< gras) s. f. pl. Amestecuri naturale (solide sau lichide) de compoziţie complexă, alcătuite în proporţie mare din gliceride, în special din trigli-ceride mixte, sintetizate de organismele vegetale şi animale. Biochimic, fac parte din grupul lipidelor simple; aliment de bază, g. sunt întrebuinţate şi în ind. săpunurilor, plastifianţilor, materialelor plastice etc. GRĂTAR (lat. gratarium) s. n. 1. Element constitutiv principal al focarelor pentru arderea în strat a combustibililor solizi sau element component al unor utilaje, format fie dintr-un ansamblu de bare rigide încrucişate sau de bare şi plăci, fie din plăci sau foi de tablă găurite; folosit pentru înlesnirea pătrunderii aerului şi cenuşii, separarea de impurităţi a unor materiale, împiedicarea pătrunderii părţilor străine în instalaţiile hidrotehnice, separarea minereurilor etc. 2. (ELT.) Grilă (1). 3. Ustensilă de bucătărie, din metal, pe care se frige carnea; p. ext. carnea friptă pe acest grătar. GRĂUNTE (GRĂUNŢ, GRĂUNŢĂ), s. f. (lat. graniceum) s. m. 1. (BOT.) Bob (al unei plante). 2. Părticică din ceva (g. de sare, de nisip). 3. Cristal metalic de formă neregulată, rezultat din procesul de creştere a germenilor de cristalizare în cursul solidificării sau tratamentelor termice. GRÂNAR (< grâne) s. n., s. m. 1. S. n. Hambar. ♦ Fig. Regiune sau ţară care produce multe grâne şi care aprovizionează şi alte ţinuturi sau regiuni. 2. S. m. (înv.) Negustor de grâne. GRÂNE (< pl. de la grâu) s. f. pl. Culturi de grâu, p. ext. de cereale; holde. ♦ Cereale sub formă de boabe. GRÂU (lat. granum) s. m., s. n. 1. S. m. Gen de plante anuale din familia gramineelor, cu rădăcina lungă de peste 100 cm, frunze lanceolate liniare, inflorescenţa un spic, iar fructul o cariopsă. Creşte mai ales în zonele de câmpie din stepă şi silvostepă. Cuprinde 20 de specii, dintre care majoritatea sunt cultivate. Cea mai răspândită specie cultivată este g. comun (Triticum aestivum ssp. vulgare). Cultivat cu 6000—7000 de ani î.Hr., g. reprezintă cea mai importantă plantă agricolă (deţinând primul loc în lume ca suprafaţă); materie primă pentru fabricarea pâinii, a pastelor făinoase, amidonului, glucozei. 2. S. n. Sămânţa grâului (1), o cariopsă alb-gălbuie, galbenă-închis sau roşcată, de formă lunguiaţă, eliptică sau ovoidă, cu un bogat conţinut în substanţe hrănitoare. 3. S. n. Semănătură, lan, holdă de grâu (1). GRÂUŞQR (< grâu) s. n. 1. Diminutiv al lui grâu; grâuleţ. 2, (BOT.) Untişor (1). GREABĂN (< sl.) s. n. (ZOOT.) Regiune proeminentă a corpului cabalinelor şi bovinelor situată la baza gâtului, la nivelul spetelor; gârbiţă. GREACA 1. Lac de luncă situat pe stg. văii Dunării, în aval de Giurgiu, complet desecat în anii ’60 pentru ca suprafaţa pe care o ocupa (74 km2) să fie redată agriculturii. 2. Com. în jud. Giurgiu; 3 020 loc. (1995). Centru viticol. Produse alim. Biserică (1888) şi conac (1900—1916), în satul Greaca. GREAT FALLS [greit fo.lz], cascadă în NV S.U.A. (Montana), în N M-ţilor Stâncoşi, formată de râul Missouri în cursul său superior; 610 m înălţime. GREAŢĂ (lat. grevitia) s. f. 1. Senzaţie neplăcută, urmată adeseori de vărsături, din cauza stimulării prin agenţi chimici, fizici sau biologici a receptorilor nervoşi situaţi în organele abdominale. 2. Fig. Dezgust, scârbă, silă. GREBĂNAR (< greabăn) s. n. (ZOOT.) Curea la ham care trece peste greabănul calului de tracţiune. GREBĂNU, com. în jud. Buzău; 5 202 loc. (1995). Pomicultură. Biserica Sf. Nicolae (1843), în satul G.; biserica de lemn Sf. Voievozi (1822), în satul Homesti. GREBENIŞU DE CÂMPIE, com. în jud. Mureş; 1 410 loc. (1995). Expl. de gaze naturale. GREBLA (< greblă) vb. I tranz. A strânge, a aduna ceva cu grebla; a nivela un teren cu grebla. GREBLĂ (< bg.) s. f. 1. Unealtă agricolă manuală, formată dintr-o lamă cu dinţi de oţel sau de lemn, fixată într-o coadă de lemn şi folosită pentru strângerea paielor şi a fânului, mărunţirea şi nivelarea pământului etc. 2. Maşină agricolă folosită la strângerea în brazde a plantelor cosite, strângerea în po-loage, întoarcerea sau răvăşirea brazdelor deja formate. GREC, GREACĂ (< fr., lat.) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (La m. pl.) Denumire generală dată unor triburi indo-europene care s-au stabilit în milen. 2 î.Hr. în S Pen. Balcanice, în insulele din M. Egee şi pe coasta apuseană a Asiei Mici. Au creat în sec. 8—2 Î.Hr. una dintre cele mai strălucite civilizaţii ale Antichităţii. ♦ Persoană aparţinând acestor triburi. 2. S. m. şi f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Greciei. De religie ortodoxă. Mai trăiesc în Cipru, Turcia, Germania, Albania, Australia, S.U.A. ş.a. ♦ Persoană aparţinând acestui popor sau care este originară 496 Artă greacă 1. Partenonul (Atena, sec. 5 î.Hr.); 2. POLICLET: „Doritorul*1; 3. „Atena“ (începutul sec. 5 Î.Hr.); 4. „Poséidon" de la Artemision (detaliu, sec. 5 Î.Hr.); 5. FIDIAS: „Cortegiul Panateneelor" (relief de pe friza estică a Partenonului); 6. Coloane de la „Bazilica" din Paestum (sec. 6 î.Hr.); 7. Craterul din Orvieto (sec. 5 Î.Hr.); 8. Templul lui Nike Apteros (Atena, sec. 5 î.Hr.); 9. Hidrie din Atica (sec. 8 î.Hr.); 10. Templul Atenei Aphaia din Egina (sec. 5 Î.Hr.); 11. „Afrodita din Cirene“ (sec. 4— 3 î.Hr.); 12. EXEKIAS: „Dionysos călătorind pe mare“ (imagine de pe o farfurie din sec. 6 î.Hr.); 13. Templul doric din Segesta (sec. 6 Î.Hr.); 14. Grupul statuar „Laocoon“ (sec. 1 î.Hr.) realizat de către sculptorii Agesandros, Polydoros şi Athenodoros. 1 2 3 4 • 5 6 497 ARTĂ GREACĂ GREC 498 din Grecia. 3. Adj. Care aparţine Greciei sau populaţiei ei, privitor la Grecia sau la populaţia ei. V. elen. Arta g. = artă dezvoltată în Grecia continentală şi insulară şi pe coastele Asiei Mici (v. Grecia antică). S-a format pe baza artei egeene şi a asimilării unor elemente din arta Orientului şi a Egiptului, dar adaptate spiritului grec înclinat spre măsură, ordine şi echilibru. în perioada arhaică (sec. 7—6 î.Hr.) se dezvoltă oraşele în jurul unor acropole, se construiesc temple din piatră şi marmură, se definitivează cele două ordine principale ale arhitecturii greceşti: doric (templul Herei din Olimpia, templul Demetrei din Paestum) şi ionic (templul Atenei din Efes şi cel al Herei din Samos). Tot acum se afirmă sculptura: basorelieful pe metope şi frontoane şi sculptura în rond-bosse cu două teme principale, nudul atletic bărbătesc (kouros) şi statuia feminină (kore). Specifică epocii arhaice este ceramica roşie cu figuri mitologice colorate în negru. Pentru arhitectura clasică din sec. 5 î.Hr., „Secolul de aur“, caracteristic este ansamblul de pe Acropola Atenei. Sculptura impresionează prin perfecţiunea proporţiilor, ritmul mişcărilor, seninătatea şi măreţia figurilor. Policlet, Fidias, Miron sunt principalii reprezentanţi ai acestei perioade. A doua epocă clasică, sec. 4 î.Hr., aduce în arhitectură, alături de 499 GREdlA DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni Suprafaţa Populaţia Capitala (km2) (1991) Anatoliki Makedhonia kaî Thrâki (Macedonia Orientală şi Tracia) 14 157 Attikf (Attica) 3 808 Dhytikf Ellâs (Grecia Occidentală) 11 350 Dhytikf Makedhonia (Macedonia Occidentală) 9 451 lônioi Nisoi (Insulele Ionice) 2 307 [piros (Epir) 9 203 Kedriki Makedhonia (Macedonia Centrală) 19 147 Kriti (Creta) 8 336 Notion Aiyaion (Egeea Meridională) 5 286 Pelopônnisos (Pelopones) 15 490 Stereâ Ellâs (Grecia Centrală) 15 549 Thessalia 14 037 Vôreion Aiyaion (Egeea Septentrională) 3 836 570 300 3 522 800 702 000 292 800 191 000 339 200 1 737 600 537 000 257 500 605 700 578 900 731 200 Komotini Atena (Athfnai) Patras (Pâtrai) Kazani Corfu (Kérkira) loânnina Salonic (Thessaloniki) Irâklion Hermoupolis T ripolis Lamia Lârisa 198 200 Mytilini :emple, la care se afirmă ordinul gorintic, şi de case particulare luxoase, :eatrele monumentale (Epidaur, Atena) şi construcţii memoriale (Mausoleul din Halicarnas). în sculptură, remarcabilă este apariţia canoanelor portretistice; sculptorii Scopas, Lisip, Praxitele urmează drumuri diferite, preferând patetismul, mişcarea sau lirismul. în sec. 5— 4 î. Hr. tipul predominant de ceramică este cel negru cu figuri roşii, important şi pentru că sugerează gradul înalt de dezvoltare a picturii greceşti, cunoscută doar din descrieri contemporane. în sec. 3 î.Hr. a.g. cunoaşte o nouă fază, elenismul. + (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană în evoluţia căreia se disting trei perioade: greaca veche (v. elenă), greaca medie (sau bizantina) în sec. 7—15 şi greaca modernă (v. neo-greaca) începând din sec. 16. GRECEANU, Olga (1890-1978, n. sat Nămăeşti, jud. Argeş), pictoriţă română. Cunoscută în special prin ansamblurile sale monumentale. Picturi murale (faţada Institutului de Istorie „N. lorga“, fresca din aula Institutului de Arhitectură); mozaicul Bisericii Antim din Bucureşti, în spiritul tradiţiei neo-bizantine. Scrieri („Compoziţia murală şi tehnica ei“). GRECEANU 1. Radu G. (c. 1655-c. 1725), boier cărturar din Ţara Româ- nească. Cronicar, traducător şi autor de versuri. Cronica sa relatează evenimentele de la începutul domniei lui Brân-coveanu (1688) până în preajma mazilirii acestuia (1714). A colaborat cu fratele său, Şerban, la traducerea în limba română şi la editarea „Bibliei de la Bucureşti" (1688) şi a altor scrieri religioase. 2. Şerban G. (?—c. 1710), boier cărturar din Ţara Românească. A editat, împreună cu G. (1), fratele său, numeroase scrieri de cult în limba greacă. GRECESC, -EASCĂ (< grec) adj. Grec (3). ♦ Scris, exprimat în limba greacă. GRECESCU, Constant (1900—1959, n. Greceşti, jud. Dolj), istoric român. Prof. univ. ta Bucureşti. Specialist în izvoarele istoriei românilor, a publicat ediţii critice de cronici („Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717. Cronică anonimă", „Istoria Ţării Româneşti 1200—1690. Letopiseţul Cantacuzinesc", în colab.). GRECESCU, Dimitrie (1841—1910, n. sat Cerneţi, jud. Mehedinţi), botanist şi medic român. Acad. (1907), prof. univ. la Bucureşti. Unul dintre organizatorii cercetărilor floristice şi geobo-tanice din România. A studiat flora din Balcani. Op. pr. „Conspectul florei României". GRECEŞTE (< grec) adv. în .limba ţjreacă; ca grecii, în felul grecilor. GRECEŞTI, com. în jud. Dolj; 2 030 loc. (1995). Biserică având dublu hram — Sf. loan Botezătorul şi Sf. Hara-lambie (1820), în satul G.; biserica de lemn Şf. .Dimitrie (ante 1845), în satul Grădiştea. GRECI 1. Com. în jud. Mehedinţi; 1 588 loc. (1995). Bisericile Sf. Nicolae (1889, refăcută în 1910) şi Naşterea Maicii Domnului (1704, refăcută în 1864), cu picturi murale originare, în satele G. şi Sălătruc. 2. Com. în jud. Tulcea; 5 658 loc. (1995). Cariere de granit. GRECIA, Republica Elenă (Elenikf Dimokratfa), stat în S Europei, în Pen. Balcanică, format dintr-o parte continentală cu numeroase golfuri şi peninsule şi o parte insulară (c. 2 000 insule în M. Egee, M. Ionică, M. Mediterană); 132 mii km2 (inclusiv Muntele Athos 336 km2); 10,3 mii. loc. (1993). Limba oficială: greaca. Religia: creştină (ortodocşi 98%, catolici, protestanţi), islamică. Cap.: Atena. Oraşe pr.: Salonic, Pireu, Patras, Lârisa, Irâklion. Este împărţit în 13 regiuni (din ian. 1987). Relief predominant muntos (80% din terit. ţării): M-ţii Olimp (alt. max. 2 917 m), Parnassos, Pind, Tafyetos (2 404 m, în Pelopones), Rodopi (la graniţa cu Bulgaria). Câmpiile ocupă supr. mai mari în N (C. Tesaliei, C. Macedoniei). Climă mediteraneană, cu precipitaţii mai bogate în N. Pădurile acoperă 19,8% din terit. ţării. Expl. de cărbune brun şi lignit (51,7 mii. t, 1990), min. de fier, bauxită (2,6 mii. t, 1990), magnezit (0,9 mii. t, 1989), plumb, zinc, argint, crom, nichel, azbest, marmură (de Păros). Produce energie electrică (35 miliarde kWh, 1990), oţel (1 mii. t, 1990), aluminiu (151,2 mii t, 1990), autovehicule, televizoare, frigidere, îngrăşăminte azotoase şi fosfatice, ţesături, încălţ., ţigarete, ulei de măsline, vinuri, coniac ş.a. Pe 29,7% din terit. ţării se cultivă grâu (2,7 mii. t, 1991), porumb (1,7 mii. t, 1991), bumbac (234 mii t, 1990), cartofi, sfeclă de zahăr (3,3 mii. t, 1991), orez, tutun (178 mii t, 1991); plantaţii de măslini (1,8 mil. t măsline, locul III pe glob în 1991), viticole (1,6 mil. t struguri şi 4,4 mii. hl vin, 1990) şi de citrice (portocale 703 mii t, 1991, grapefruit, mandarine, lămâi). Păşunile deţin 39,8% din terit. ţării; se cresc ovine (9,8 mii. capete, 1991), caprine (5.9 mii. capete, 1991), bovine. Pescuit: 140 mii t peşte (1990). C.f. (1990): 2 479 km. Căi rutiere (1990): 130 mii km (92 km GRECIA ANTICĂ 500 ALFABETUL GREC i lung I, l sau scurt ■ k r P>P ro s dur 2, oS sigma t T,t tau u, y T, v üpsilon f fi ch X,x hi ps psi o lung Q, co omega autostrăzi, 1990); 2,3 mii. autovehicule (1,6 mii. autoturisme, 1989). Flota comercială: 45,3 mii. t.d.w. (1991). Turism dezvoltat (8,3 mii. turişti străini, 1988). Moneda: 1 drahma = 100 lepta. Export (1991): textile, produse agricole (tutun, citrice, bumbac), produse alim., produse metalurgice, chimice ş.a. Import (1991): utilaje ind. şi mijoace de transport, produse agr., bunuri de larg consum, combustibili ş.a. —Istoric. După împărţirea Imp. Roman (395), terit. G. a făcut parte din Imp. Roman de Răsărit, apoi din Imp. Bizantin; în sec. următoare, G. a avut de suferit de pe urma invaziilor populaţiilor migratoare (vizigoţi, slavi ş.a.). în sec. 14—15, G. a fost cucerită de Imp. Otoman, împotriva căruia grecii au dus o îndelungată luptă, culminând cu Războiul de Eliberare (1821) şi cu proclamarea independenţei (1822), recunoscută de Turcia în 1829. în 1830, s-a constituit statul grec modern, care, în 1832, s-a proclamat regat, în frunte cu Otto I de Bavaria (1833—1862), căruia i-a urmat George I (1863—1913). în urma războaielor balcanice (1912— 1913), G. a încorporat Creta, ins. Sporade, Macedonia de sud, Tracia apuseană şi Epirul, iar după primul război mondial (1914—1918), Tracia răsăriteană şi coasta ioniană. Prin Pacea de la Lausanne (1923), care a pus capăt Războiului Greco-Turc (1919—1922), Tracia răsăriteană, Smirna şi alte teritorii au fost alipite Turciei. în 1918 a fost creat Partidul Muncitoresc Socialist, care, în 1924, şi-a schimbat denumirea în Partidul Comunist din G. în mart. 1924, G. s-a proclamat republică; în aug. 1935, în urma unei lovituri de stat militare, a fost restabilită monarhia, iar în 1936 a fost instaurată dictatura militară a generalului loannis Metaxas. în 1940, G. a fost invadată de armata italiană, căreia i-a opus o dârză rezistenţă, iar în 1941, ocupată şi de trupele germane, venite în ajutorul celor italiene. împotriva ocupanţilor s-a desfăşurat o puternică mişcare de rezistenţă; în 1941 au fost create Frontul de Eliberare Naţională (E.A.M.) şi Armata Naţională de Eliberare (E.L.A.S.). Ca urmare a luptei poporului grec şi a acţiunii trupelor engleze, G. a fost eliberată în 1944. între 1944 şi 1949, G. a fost teatrul unui război civil, ca urmare a disensiunilor dintre forţele comuniste şi cele naţionaliste. Prin Tratatul de Pace de la Paris (1947), G. i s-a atribuit arh. Dodecanez. în 1965, în G. a izbucnit o puternică criză politică, urmată în apr. 1967 de o lovitură de stat militară şi de instituirea regimului dictatorial al „coloneilor"; regele Constantin II a plecat în exil. în 1973, G. s-a proclamat republică. în iul. 1974, regimul de dictatură militară a fost înlăturat şi s-a constituit un guvern civil, condus de C. Karamanlis. Referendumul din dec. 1974 a consfinţit înlăturarea monarhiei şi El Greco: „Sfântul Martin" (detaliu) instaurarea republicii drept formă de stat. Alegerile parlamentare din 1981, 1985 şi 1989 sunt câştigate de Mişcarea Socialistă Panelenă (PASOK), condusă de Andréas Papandreu, iar cele din 1990 de Noua Democraţie, în frunte cu Constantin Mitsotakis. Alegerile parlamentare din aug. 1993, convocate înainte de termen, sunt câştigate de PASOK. G. este membră a Uniunii Europene (1981), a N.A.T.O (1952). Republică parlamentară. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Naţională), iar cea executivă, de preşedinte şi de Consiliul de Miniştri, format după alegerile legislative. GRECIA ANTICĂ, denumire dată teritoriilor în care a luat naştere şi s-a dezvoltat civilizaţia materială şi spirituală a vechilor greci (Grecia peninsulară, insulele din M. Egee, reg. de coastă ale Asiei Mici). Populată în milen. 2 Î.Hr. de triburile indo-europene ale aheilor, io-nienilor, eolienilor şi dorieniior, pe cuprinsul G.A. au luat naştere, o dată cu destrămarea comunei primitive, numeroase oraşe-state sclavagiste (polis-uri). O dată cu marea colonizare (sec. 8— 6 î.Hr.), grecii au întemeiat numeroase oraşe pe coastele Mării Negre, Africii de Nord, S Italiei, Siciliei şi în bazinul de E al M. Mediterane. Din sec. 6 Î.Hr., după cucerirea oraşelor greceşti din Asia Mică de către Imp. Persan, încep să se afirme în arena politică Sparta şi Atena. Tentativa Imp. Persan de a-şi extinde stăpânirea asupra Greciei peninsulare se încheie cu înfrângerea acestuia în aşa-numitele Războaie medice (500—449 î.Hr.). întemeierea Ligii de la Delos de către Atena (478/477 î.Hr.), ascuţirea antagonismului dintre democraţia sclavagistă ateniană şi regimul oligarhic al Ligii Peloponesiace, conduse de Sparta, duce la Războiul Peloponesiac (431 —404 î.Hr.), care cuprinde întreaga G.A. şi se încheie cu instaurarea hegemoniei spartane. Criza formei de organizare politică şi socială a oraşului-stat sclavagist din sec. 4 î.Hr. este folosită de regele macedonean Filip II, care, în urma bătăliei de la Cheroneea (338 Î.Hr.), îşi instaurează hegemonia în Grecia. Prin cucerirea întregului Imp. Persan de către Alexandru cel Mare (336—323 Î.Hr.) sunt puse bazele elenismului, simbioză a civilizaţiei orientale şi a celei greceşti. Statele care iau naştere după moartea cuceritorului, cunoscute sub numele de regatele elenistice, angrenate într-o continuă luptă pentru hegemonie în bazinul oriental al M. Mediterane şi 501 GREFĂ zdruncinate de violente conflicte sociale, sunt transformate, în sec. 2—1 î.Hr., în prov. romane. GRECIANINOV, Aleksandr Tihonovici (1864—1956), compozitor rus. Stabilit la Paris (din 1925) şi la New York (din 1939). Opere, simfonii, concerte, sonate, cvartete; piese muzicale pentru copii. Continuator al tendinţelor „Grupului celor cinci". GRECI.SM (< grec) s. n. Cuvânt sau expresie împrumutată din limba greacă de o altă limbă şi neadaptată la sistemul fonetic şi morfologic al acesteia. GRECO, El ~ (Domenikos Theoto-kôpulos, zis ~) (1541—1614), pictor spaniol de origine greacă. A studiat în Italia. Influenţat mai ales de Tintoretto. în 1577 s-a stabilit în Spania, la Toledo. Sub înrâurirea artei bizantine şi a misticismului Contrareformei, se depărtează de realismul Renaşterii şi se apropie de preocupările formale şi de spiritul manierismului. Caracteristica operelor sale este transfigurarea realului prin coloritul rece, intens şi strălucitor, ritmul ascensional şi expresivitatea dramatică a personajelor alungite, simţul ascuţit al observaţiei, darul de a scruta şi caracteriza în adâncime o fizionomie („înmormântarea contelui de Orgaz", „Sf. Mauriciu sau Martiriul celor 10 000 de tebani", „Apostolii Petru şi Pavel", „Laocoon", „Adoraţia păstorilor", „Logodna fecioarei" — ultimele două aflate în Muzeul Naţional de Artă al României). GRECO, Juliette (n. 1927), cântăreaţă şi actriţă de film franceză. Interpretă a unui larg repertoriu de şansonete. GRECOAICĂ (< grec) s. f. Femeie care aparţine populaţiei greceşti. GRECO-CATOLIC, -A (< grec + catolic) adj., s. m. şi f. 1. Care ţine de Biserica unită, privitor la Biserica unită; unit (3). 2. S. m. şi f. Adept al Bisericii unite. GRECO-ORIENTAL, -Ă (< grec + oriental) adj. Care ţine de confesiunea ortodoxă, privitor la confesiunea ortodoxă. GRECU, Dan (n. 1950, Bucureşti), gimnast şi antrenor român. Campion mondial (1974), campion mondial universitar (1973) şi campion european (1975) la proba de inele. GRECU, Vasile (1885-1972, n. Mito-cu Dragomirnei, jud. Suceava), bizantinolog român. M. coresp. al Acad. (1936). Studii privind literatura şi arta bizantină. A editat cronicile lui Ducas, Laonicos Chalcondylas, Critobul din Imbros şi Sphrantzes. GREDER (< engl., rus.) s. n. Maşină terasieră pentru săparea şi deplasarea laterală a pământului, finisarea lucrărilor de nivelare, taluzare etc. GREEMÇNT (< fr.) s. n. 1. Ansamblu format din arborii (catargele), velele şi parâmele (manevrele) unei nave sau ale unei ambarcaţii cu pânze. După forma velelor, navele pot fi: cu g. pătrat (când pânza este pătrată), cu g. aurie (când pânza este aurică sau trapezoidală), cu g. mixt (când au şi velă pătrată şi velă aurică). 2. Ansamblul arboradei, velaturii şi manevrelor fixe şi curente ale unei nave. GREEN [gri:n], David Ezra (n. 1910), biochimist american. A descoperit şi a caracterizat biochimic o serie de enzime oxidative. în 1967 a refăcut in vitro ciclul de oxidare a acizilor graşi. GREEN [grhn], George (1793-1841), matematician englez. Contribuţii în domeniul calculului diferenţial şi integral (a stabilit o formulă de caicul a! integralelor de volum şi suprafaţă). A introdus noţiunea de potenţial. Studii de mecanica fluidelor. GREEN [gri:n], Henry (1905-1973), romancier englez. Opera sa prezintă societatea engleză după cel de-al doilea război mondial într-un cadru romantic, nu lipsit de accente satirice, dar impregnat de nelinişte şi mister („Orbire", „A trăi", „Iubire", „Nimic"). GREEN [gri:n], Julien (n. 1900), scriitor american de expresie franceză. Romane şi un „Jurnal", cuprinzând mai multe volume, revelând o permanentă căutare a purităţii, sau de analiză a conflictelor dintre pasiune şi credinţă („Adrienne Mesurât", „Léviathan", „Moira", „Sticla în mare", „Pământul e atât de frumos", „Expatriatul"). Proză cu caracter autobiografic („Tinereţe"). Eseuri. GREENE [gri:n], Graham (1904— 1991), scriitor englez. Romane psihologice şi de aventuri, cu implicaţii social-politice, investigând cazuri-limită de conştiinţă („Puterea şi gloria", „Americanul liniştit", „Omul nostru din Havana", „Sfârşitul aventurii", „Comedianţii", „Un caz de mutilare"). Teatru („Camera de zi"). GREENOCK [gri:noc], oraş în NV Marii Britanii (Scoţia), la estuarul Clyde; 101 mii loc. (1981, cu suburbiile). Şantiere navale. Ind. lânii, zahărului, metalurgică, a hârtiei, chimică şi de prelucr. a petrolului. GREENPEACE [grj:n pj:s], organizaţie ecologistă şi pacifistă, înfiinţată în 1971, la Vancouver (Canada), cu sediul la Lewes (Marea Britanie). Acţionând, pe căi paşnice, în favoarea protecţiei mediului, are ca obiective lupta împotriva distrugerii biosferei, a exterminării sistematice a speciilor de animale, oprirea experienţelor nucleare. GREEN RIVER, râu în V S.U.A., afl. stg. ai fl. Colorado; 1 175 km. Izv. din M-ţii Stâncoşi (culmea Wind River) şi străbate Pod. Marelui Bazin. Vechiul nume: Spanish River. GREENSBORO [griinzbara], oraş în E S.U.A. (Carolina de Nord), la poalele M-ţilor Apalaşi; 942 mii loc. (1990, împreună cu Winston-Salem şi High Point formează o conurbaţie). Aeroport. Ind. bumbacului, tutunului, ceramicii, metalurgică, chimică (produse din celofan) şi alim. Universitate. Colegii. GREENVILLE [gri:nvil], oraş în SE S.U.A. (Carolina de Sud), la poalele masivului Blue Ridge (M-ţii Apalaşi); 640,9 mii loc. (1990, împreună cu Spartanburg). Ind. constr. de utilaj textil, energetic (turbine), aparatură foto, avioane; ind. chimică, electrotehnică, textilă (bumbac) şi conf., alim. (ulei de arahide, conserve). Centru turistic. Universitate. GREENWICH [grinitj], oraş în Marea Britanie (Anglia), în conurbaţia londoneză, pe Tamisa; 213,5 mii loc. (1989). Reşedinţă regală. Observatorul Astronomic Regal (1675—1958), transferat apoi în localit. Herstmonceux din S Angliei. Clădiri din sec. 17—18. Muzeul Marinei. Pe aici trece meridianul de origine (zero) sau primul meridian (stabilit de Conferinţa Internaţională de Astronomie din 1884), în funcţie de care s-au fixat fusurile orare. GREFA (< fr.) vb. I tranz. (MED.) A transplanta o grefă1. GREFĂ1 (< fr.) s. f. (MED.) Fragment de ţesut (piele) transplantat dintr-o Graham Greene GREFĂ 502 „Historia francorum“, conţine preţioase niană. A construit o semiotică complet informaţii asupra Merovingilor (până în. operaţională, pe care a numit-o narativă, regiune în alta a corpului de la acelaşi individ (autogrefă), de la un alt individ (homogrefă) sau de la o altă specie (heterogrefă); grefon. ^ G. de organe = transplantare a unui organ (rinichi, ficat, inimă) de la un individ la altul, cu restabilirea circulaţiei sangvine în organul respectiv. GR^FĂ2 (< fr.) s. f. (DR.) Birou în cadrul instanţelor judecătoreşti care se ocupă cu comunicarea actelor de procedură şi unde pot fi consultate dosarele aflate pe rol. GREFIER (< fr.) s. m. (DR.) Funcţionar judecătoresc care consemnează, în şedinţă, dezbaterile, redactează hotărârea şi întocmeşte diferite acte de procedură, îngrijindu-se de comunicare şi de păstrarea lor. GREFQN (< fr.) s. n. (MED.) Grefă1. GREGAR, -Ă (< fr., lat.) adj. (Despre animale) Care trăieşte în grupuri compacte. -<> Instinct g. = instinct care determină unele animale să se reunească în cete, turme, cârduri etc. în scopul de a migra, de a se apăra, de a cuibări ş.a. + Fig. Spirit g. = atitudine de supunere oarbă, de lipsă a personalităţii unui individ în cadrul colectivităţii din care face parte; spirit de turmă. GRÇGOIRE [gregua:r] de Tours [da tur] (Georglus Florentius) (c. 538— c. 594), teolog şi istoric franc. Episcop de Tours (din 573). Lucrarea sa, 591). GREGORIAN (< fr.) adj. 1. Calendar' g. v. calendar (1). 2. (MUZ.) Cânt g. = cânt liturgic în Biserica creştină apuseană, codificat de papa Grigore I cel Mare. GREGORIANA, universitate iezuită din Roma (Pontificia Université Gregoriană), fondată în 1551 de Ignatiu de Loyola, sub denumirea de Collegium Romanum. Din 1920, publică revista „Gregorianum". GREIER (lat. grylliolus < gryllus) s. m. Gen de insecte ortoptere, cu corpul scurt şi gros, antene lungi şi subţiri; picioarele posterioare, adaptate la sărit, sunt organe stridulante (Gryllus). -<> G. de câmp (G. campestris) cântă mai ales la orele serii. G. de casă (Acheta domestica) trăieşte în crăpăturile pereţilor, duşumelelor etc. GREIFSWALD [graifsvalt], oraş în N Germaniei (Mecklenburg-Vorpommern), la SE de Stralsund; 66,2 mii loc. (1991). Ind. textilă, de prelucr. a lemnului (cherestea), alim. (conserve), chimică. Centrală atomoelectrică. Observator astronomic. Universitate (1456). Monumente arhitectonice: biserica St. Nikolaus (sec. 13—14), primărie (1350). Menţionat documentar în 1209. GREIMAS, Algirdas Julien (1917— 1992), lingvist francez de origine litua- considerând că adevăratul ei obiect este discursul („Semantică structurală", „Despre sens“, „Elementele unei gramatici narative"). GREISEN (cuv. germ.) [graizan] s. n. Rocă metamorfică formată prin auto-metamorfism pneumatolitic—hidrotermal în roci granitice; g. însoţesc graniţele, aplitele şi porfirele granitice, conţinând concentraţii de staniu, wolfram, tur-malină, topaz, fluonină etc. GREJ (< fr.) s. n., adj. 1. S. n. Fir de mătase naturală, crudă, nedegomată. 2. Adj. (Despre mătase) Care are culoarea ei naturală. GREN (< fr.) s. n. Intensificare bruscă şi temporară a vântului (furtună locală). GRENA (< fr.) adj. Roşu-închis. GRENADA, Statul ~ (State of Grenada), stat în America Centrală insulară ce include insula omonimă (305 km2), ins. Carriacou, St. Andrew ş.a., toate în S Arh. Antilele Mici; 344 km2; 91 mii loc. (1993). Limba oficială: engleza. Religia: creştină (catolici 64%, anglicani 21%, protestanţi 13%). Cap.: Saint George’s. Este împărţit‘în opt Consilii locale. Relief muntos (alt. max. 840 m). Climă tropical-umedă (precipitaţii între 1 500 şi 5 000 mm/an), cu frecvente cicloane, adesea devastatoare. Resurse agricole: banane, mirodenii (nucşoară), nuci de cocos, trestie de zahăr, cacao, bumbac. Pescuit: 2 000 t (1991). Turism (289 mii turişti, 1991). Nu are c.f. Moneda: 1 dollar East Caribbean = 100 cents. Export (1991): mirodenii, cacao, banane, textile ş.a. Import (1991): produse agro-alim., utilaje ind., bunuri de larg consum, mijloace de transport ş.a. —Istoric. Descoperită în 1498 de Cristofor Columb (care a botezat-o Concepciôn), G. a fost colonizată la mijlocul sec. 17 de francezi. în 1783 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Consilii locale Suprafaţa (km2) Populaţia (1991) Capitala Carriacou 26 4 600 Hillsborough Petite Martinique 8 720 — St. Andrew 99 23 500 Grenville St. David 44 10 700 — St. George* 65 24 700 - St. John 35 8 500 Gouyave St. Mark 25 3 800 Victoria St. Patrick 42 9 700 Sauteurs oraş Saint George’s 3 4 400 * Consiliul local St. George include şi capitala Saint George’s a devenit colonie britanică, iar în 1967, stat asociat cu Marea Britanie. în febr. 1974, G. devine stat independent, membru în Commonwealth. în urma unei lovituri de stat (mart. 1979), puterea a fost preluată de M. Bishop, care conduce un guvern cu orientare de stânga. în oct. 1983, după înlăturarea şi apoi asasinarea lui M. Bishop, puterea a trecut în mâinile unui Consiliu Militar Revoluţionar, înlocuit după câteva zile, în urma intervenţiei unor trupe străine (inclusiv ale S.U.A.), de un guvern provizoriu, până la alegerile generale din 1984. Şeful statului este, de iure, regina Marii Britanii, reprezentată de un guvernator general. De fado, statul este condus, din 1984, de un parlament bicameral, cuprinzând Senatul, desemnat de guvernatorul general, şi Camera Reprezentanţilor. GRENADĂ (< fr.) s. f. Proiectil format dintr-un înveliş metalic, o încărcătură explozivă şi un focos. Se lansează cu mâna sau cu alte mijloace speciale. Poate fi: ofensivă, defensivă antitanc sau antisubmarin, fumigenă etc. GRENADIER (< fr., germ.) s. m. (în trecut, în unele ţări) 1. Soldat infanterist care în timpul luptei acţiona cu grenada. 2. Soldat dintr-o unitate de elită a infanteriei. GRENADINA (< fr.) s. f. 1. Fir de mătase naturală, foarte rezistent, mat, întrebuinţat pentru dantele, franjuri etc. 2. Ţesătură subţire şi transparentă, din bumbac sau din mătase, întrebuinţată pentru confecţionarea rochiilor, a căptuşelii de haine etc. GRENOBLE [granobl], oraş în SE Franţei (Dauphiné), pe Isère; 404,7 mii loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicaţii. Metalurgie. Constr. de maşini (aparataj electrotehnic şi electronic), ţesături, tăbăcării, ciment, hârtie, produse alim. Universitate (1339). Centru de cercetări nucleare (1959). Locul de desfăşurare a celei de a 10-a ediţii a Jocurilor Olimpice de iarnă (1968). Catedrala Notre-Dame (sec. 12—13), bisericile St. André (sec. 12) şi St. Laurent (sec. 11—12, cu o criptă din sec. 8). Palatul Justiţiei (sec. 15), primărie (sec. 16). Muzeu de artă. GREQI, -OAIE (< greu) adj. Care se mişcă greu şi încet. ♦ Fig. Lipsit de vioiciune, de agerime, de supleţe. + Fig. (Despre stil) încărcat, stufos, confuz. GREPFRUT (< engl., germ.) s. m., s. n. 1. S. m. Arbore fructifer subtropical, cu ramuri spinoase, frunze persistente, flori albe şi fructe mari, globuloase, turtite, cu gust plăcut, amărui-acrişor, cultivat în zonele tropicale şi subtropicale din Asia de SE, Africa, Australia, Filipine şi regiunea mediteraneană (Citrus paradişi). 2. S. n. Fructul acestui arbore. GRESA (< fr.) vb. I tranz. A unge (1). GRESAJ (< fr.) s. n. Gresare; ungere (2). GRESHAM [grajam], Sir Thomas (1519—1579), financiar englez. Creatorul Bursei Regale din Londra (1571). Autor al celebrei teorii economice (Legea lui G.) conform căreia „moneda proastă alungă moneda bună“ (dacă două monede cu aceeaşi valoare de schimb circulă concomitent, cea considerată a avea o valoare intrinsecă mai mică tinde să elimine moneda cu valoare intrinsecă mai mare, datorită tendinţei de a fi tezaurizată). GRESIE (cuv. autohton) s. f. 1. (PETROGR.) Rocă sedimentară detri-tică, formată prin cimentarea nisipurilor GREU cu silice, calcit, argilă etc. Se utilizează ca material de construcţie, ca abraziv, în industria sticlei şi materialelor refractare etc. 2. (ARTE PL.) Olărie dură, opacă, cu grăunte fin, având la bază o argilă plastică. Originară din Extremul Orient, g. a fost folosită în Europa, mai ales în Germania şi în Anglia. GRESQR (< fr.) s. n. Dispozitiv folosit pentru ungerea suprafeţelor unor piese aflate în mişcare una faţă de alta, montat, de obicei, prin înşurubare la locul de uns. GREŞ (< greşi) s. n. (înv.) Defect, cusur, lipsă. <0- Loc. Fără greş = fără greşeală, perfect. Expr. A da greş = a greşi ţinta, a nu nimeri; a suferi un eşec; p. ext. a se înşela. ♦ (Reg.) Greşeală, eroare. GREŞEALĂ (< greşi) s. f. 1. Abatere de la adevăr, de la un principiu, de la normă; eroare (1), inexactitate; (concr.) lucru făcut rău, greşit; p. ext. păcat. 2. Faptă, de obicei neintenţionată, care atrage după sine o neplăcere, un rău; culpă. ^ Loc. Din greşeală = din nebăgare de seamă, involuntar, neintenţionat. GREŞI (< si.) vb. IV 1. Intranz. A comite o greşeală, o eroare; p. ext. a se înşela. ♦ Tranz. şi intranz. A nu nimeri ţinta, a da greş. ♦ Refl. (Pop.) A face ceva ce n-ar fi dorit să facă. 2. Tranz. A executa ceva greşit. ♦ A confunda un lucru cu altul; a încurca. 3. Tranz. şi intranz. A se face vinovat faţă de cineva, a face cuiva un rău; p. ext. a păcătui. GRÇTRY [gretri], André Modeste (1741—1813), compozitor francez de origine belgiană. O simfonie, lucrări instrumentale, imnuri, cântece. A excelat în genul operei comice, prin veridicitate scenică şi vervă melodică („Richard Inimă de Leu“). GREŢOS, -OASĂ (< greaţă) adj. 1. Care provoacă greaţă; scârbos (1), respingător. 2. Căruia i se face uşor greaţă, care se îngreţoşează repede. GREU, GREA (lat. grevis) adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care apasă, care are greutate (mare), care cântăreşte mult. ^ (MILIT.) Artilerie g. = artilerie care are în dotarea unităţilor sale tunuri şi obuziere de mare calibru. (SPORT) Categorie g. = categorie în care intră boxeri, luptători, halterofili, cu următoarele greutăţi: la box, peste 81 kg; la haltere, peste 90 kg; la lupte, peste 85 kg la juniori şi peste 97 kg la seniori. Expr. Bani grei = sumă mare de bani. Pas greu = călcătură apăsată; fig. întreprindere dificilă. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. GREUTATE 504 împovărat, încărcat, îngreuiat. ♦ (Pop., la f.) Gravidă, însărcinată. + (Despre nori) De ploaie, de furtună, întunecaţi. 3. (Despre părţi ale corpului) Care pare că apasă (din cauza bolii, oboselii, stării sufleteşti etc.). Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, a avea presimţiri sumbre, a fi trist. A avea mâna grea = a avea mână puternică, care loveşte tare. 4. (Despre alimente) Care produc indigestie. + (Despre mirosuri) Neplăcut, dezagreabil; (despre aer) care miroase rău, încărcat, sufocant. 5. (Despre abstracte) Copleşitor, apăsător. -0> Atmosferă g. = vreme gata de ploaie; fig. situaţie încordată, cu griji, neplăceri, discuţii (aprinse). 6. (Despre somn) Profund, adânc. 7. (Despre întuneric, ceaţă etc.) Dens, compact. 8. Care se elaborează cu greutate; anevoios, dificil (1). ♦ (Despre drumuri) Care se parcurge cu dificultate. + Dificil de învăţat, de reţinut, de înţeles, de rezolvat. ♦ (Despre răspunderi) însemnat, important. 9. (Despre suferinţe, necazuri etc.) Apăsător, dificil de îndurat. <0> Familie (sau casă) g. = familie numeroasă, dificil de întreţinut. ♦ (Despre boli) Grav; incurabil. -0- Zile grele sau viaţă grea = trai plin de privaţiuni şi de necazuri. Lovitură grea = încercare dureroasă; pierdere importantă. ♦ (Despre pedepse, insulte etc.) Serios, grav. ♦ (Despre situaţii) Dificil; critic (2). Iarnă g. = iarnă geroasă şi lungă. Vreme g. = a) furtună; b) (la pl.) împrejurări critice, dificile. II. Adv. 1. Cu greutate. ^ Expr. A-i veni greu = a-i fi neplăcut, a-i displăcea. A o duce greu = a trăi în lipsuri, în privaţiuni. ♦ Mult. Cântăreşte greu. 2. Cu trudă; anevoie. -0> Expr. A-i fi greu (să ...) = a simţi greutatea unei acţiuni. A-i veni (cuiva) greu (să ...) = a-i fi (cuiva) neplăcut (să ...), a se jena (sâ ...). -O- încet, lent. Timpul se scurge greu. 3. Rău, grav, tare. Greu bolnav. <0» Expr. A suspina (sau a ofta) greu = a ofta (sau a suspina) adânc. III. S. n. 1. Greutate, împrejurare dificilă, impas. La Sir Edward Grey greu = când este vorba de o acţiune dificilă, de o treabă anevoioasă. ^ Expr. A duce greul = a avea partea cea mai dificilă de îndeplinit într-o întreprindere oarecare; a avea întreaga răspundere într-o acţiune. A da de greu = a ajunge în situaţii dificile, a se împiedica de dificultăţi. 2. Povară, sarcină; p. ext partea cea mai dificilă a unei munci, a unei situaţii. GREUTATE (lat. grevitas, -atis) s. f. 1. (FIZ.) Forţa cu care sunt atrase spre Pământ (sau spre un alt corp ceresc) corpurile aflate în câmpul său gravitaţional. Corpurile libere cad pe direcţie verticală, iar cele aflate în echilibru static apasă pe suprafeţele de sprijin sau întind firele de suspensie. G. depinde de latitudinea locului (creşte de la ecuator spre poli) şi mai ales de altitudine (scade invers proporţional cu pătratul distanţei de la corp la centrul Pământului). -0- G. specifică = mărime egală cu g. unităţii de volum dintr-un corp, reprezentând produsul dintre densitatea corpului şi acceleraţia gravitaţională; se măsoară în N/m3 sau în unităţi tolerate (kgf/m3, dyn/cm3). Centru de g. - punctul de aplicaţie al rezultantei greutăţilor tuturor particulelor din care este alcătuit un corp. 2. (CHIM.) G. atomică v. masă atomică. G. echivalentă -echivalent chimic. G. moleculară v. masă moleculară. 3. Sarcină, povară, încărcătură; fig. senzaţie de oboseală, de apăsare. 4. Piesă metalică (cilindru, plăcuţă etc.) cu masa etalonată, care serveşte la stabilirea masei sau a greutăţii (1) altor corpuri prin cântărire. > Bucată de metal sau de alt material, care îndeplineşte anumite funcţii într-un mecanism. 5. (AGR.) G. absolută = g. a unui număr de 1 000 de seminţe, exprimată în grame, necesară aprecierii calităţii seminţelor şi stabilirii normelor de semănat. 6. (SPORT) a) Obiect de metal, de formă sferică, folosit în probele atletice de aruncări, cântărind minimum 7,257 kg pentru proba de bărbaţi şi minimum 4 kg pentru proba de femei; b) probă atletică practicată cu acest obiect; c) halteră. 7. Lucru greu de făcut; dificultate, piedică (1). O Loc. Cu (mare) greutate = foarte greu. 8. (Fam.) influenţă, trecere, putere. ♦ Putere de convingere. 9. Gravitate, importanţă excepţională. GREUZE [grôz], Jean-Bapîiste (1725—1805), pictor francez. A creat, sub influenţa iui Diderot, tablouri de gen, sentimentale, cu subiecte moralizatoare („Blestem părintesc", „Fiul pedepsit", „Urciorul spart"). Portrete. GREVA (< fr.) vb. I tranz. A împovăra un imobil cu o servitute sau o ipotecă ori un buget cu cheltuieli. GREVĂ (< fr.) s. f. încetarea (parţială sau totală) a lucrului de către un grup organizat de salariaţi, cu scopul de a determina satisfacerea unor revendicări (economice, sociale, politice). G. generală - grevă care cuprinde toţi salariaţii dintr-o ramură industrială, dintr-un oraş, dintr-o ţară etc. G. japoneză = g. de avertisment, declanşată într-o întreprindere, fără întreruperea lucrului, pe timp limitat, perioadă în care liderii sindicali prezintă revendicările lor Consiliului de administraţie, în vederea negocierii acestora; în caz contrar, există condiţiile izbucnirii unui conflict de muncă între muncitori şi patronat. Participanţii la g. j. poartă o bentiţă sau o brasardă albă. Greva foamei = refuzarea hranei în semn de protest (ex. de către deţinuţii politici împotriva arestării şi deţinerii lor abuzive, împotriva tratamentului inuman etc.). GREVIST, -Ă (< fr.) s. m. şi f. Persoană care participă la o grevă. + (Adjectival) Care ţine de grevă. GREVY [grevi], Jules (1807—1891), om politic republican francez. Preşedinte al Republicii (1879—1887). GREW [greu], Nehemiah (1641 — 1712), medic şi botanist englez. Contribuţii Ia studiul anatomiei plantelor. A descoperit ţesuturile şi compartimentarea lor în celule, părţile seminţei şi organele sexuale ale florii. A introdus noţiunile de parenchim şi de anatomie comparată. GREY [grei], Sir Edward, viconte G. de Fallodon (1862—1933), om politic liberal britanic. Ministru al Afacerilor Externe (1905—1916). Rol important în închegarea şi consolidarea Triplei înţelegeri (Antanta). GRI (< fr.) adj. invar. Cenuşiu. ♦ (Substantivat, n.) Culoarea cenuşie. GRIBEAUVAL [griboval], Jean Baptiste Vaquette de (1715-1789), general şi inginer militar francez. A reorganizat artileria franceză, a perfecţionat arsenalele şi a creat un sistem de artilerie modernă, care-i poartă numele. GRIBOEDOV, Aleksandr Sergheevici (1795—1829), dramaturg şi diplomat rus. Comedii satirice la adresa aristocraţiei moscovite („Prea multă minte strică"). GRIEG [gri:g], Edvard (1843-1907), compozitor, pianist şi dirijor norvegian, întemeietorul şcolii muzicale naţionale norvegiene. Ca pianist şi dirijor, a interpretat lucrările sale, făcând turnee în toată Europa. Muzică de scenă 505 GRIGORESCU pentru „Peer Gynf, de Ibsen, un concert pentru pian şi orchestră, piese orchestrale, lucrări de cameră („Sonatele" pentru vioară şi violoncel), vocale şi instrumentale. Melodică inspirată din cântecul popular, armonie originală („Dansuri şi cântece norvegiene"). GRIEG [gri:g], Nordhal (1902-1943), scriitor şi ziarist norvegian. Reportaje despre evenimente contemporane (revoluţia chineză, Războiul civil din Spania, al doiiea război mondial). Romane („Corabia înaintează", „Puterea e onoarea noastră") şi piese de teatru („înfrângerea") cu tentă socială. Versuri. GRIFA (< fr.) vb. I tranz. A marca arborii cu ajutorul grifei (1). GRIFĂ (< fr.) s. f. 1. Instrument prevăzut cu o lamă tăioasă de oţel, folosit pentru marcarea arborilor în vederea diferitelor lucrări silvice. 2. Piesă metalică în formă de gheară dublă, care imprimă filmului o mişcare intermitentă în aparatele de luat vederi cinematografice. GRIFFITH [grifie], David Wark (1875—1948), regizor american de film. Unul dintre pionierii cinematografiei. Creatorul unui limbaj modern, al montajului în film. Remarcabil prin amploarea viziunii şi prin scenele de masă („Naşterea unei naţiuni", „Intoleranţă", „Abraham Lincoln"). GRIFFITH-JOYNER, Florence (n. 1961), atletă americană. A câştigat cinci titluri olimpice în probele de 100, 200 şi 4 x 100 m, stabilind numeroase recorduri mondiale. Considerată „cea mai rapidă femeie în viaţă". GRIFON (< fr.) s. m. 1. Monstru mitologic cu trup de leu, cap, aripi şi gheare de vultur şi urechi de cal. ♦ Motiv decorativ reprezentând acest monstru. 2. Rasă de câini de vânătoare, de talie mijlocie, cu părul lăţos şi aspru, caracterizată printr-un simţ al mirosului deosebit de fin. GRIGNARD [grina:r], Victor (1871 — 1935), chimist francez. Prof. univ. la Nancy şi Lyon. A descoperit (1901) compuşii organomagnezieni micşti (reacţia G., reactivul G.), cu numeroase întrebuinţări în sinteza organică. M. de onoare al Acad. Române (1925). Premiul Nobel pentru chimie (1912), împreună cu P. Sabatier. GRIGORAŞ, Nicolae (1913-1969, n. Drăceni, azi Slatina, jud. Suceava), geolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Cercetări asupra zăcămintelor de petrol şi gaze din Subcarpaţii Moldovei, Munteniei şi Olteniei, din Câmpia Română şi Câmpia de Vest. Lucrări de prospecţiuni pentru petrol şi gaze în Grecia, Egipt, Algeria şi R.A. Yemen. GRIGORE, numele a 16 papi. Mai importanţi: 1. G. I cel Mare (c. 540— 604), papă din 590; al patrulea şi ultimul dintre „Doctorii Bisericii"; părintele papalităţii medievale. A refuzat să recunoască Patriarhului de la Constantinopol titlul de „Patriarh ecumenic". în timpul său a fost convertită Anglia prin activitatea misionară a Sf. Augustin (?— 604), mai târziu arhiepiscop de Canterbury. A folosit pentru prima oară formula „servitor al servitorilor Domnului". Autor a peste 60 de lucrări; supranumit pentru elocvenţa sa, „Dialogul". Lucr. pr.: „Liber regulae pastoralis"; „Expositio in Librum lob, sive Moralium Libri XXV", epistole, scrisori. A conceput „Liturghia darurilor mai înainte sfinţite", oficiată de Biserica ortodoxă în perioada Postului Mare (Postul Sf. Paşti). Prăz-nuit la 12 martie. 2. G. VII (Hildebrand) (1073—1085). Exponent al teocraţiei papale; în timpul pontificatului său a început lupta pentru învestitură; l-a umilit pe împăratul german Henric IV la Canossa (1077) şi a reformat Biserica. 3. G. IX (Ugolino Segni) (1227-1241). A transformat Inchiziţia într-un instrument al Bisericii catolice. 4. G. XIII (Ugo Buoncompagni) (1572—1585). A introdus în 1582 un nou calendar (calendarul gregorian). 5. G. XVI (Bartolomeo Alberto Cappellari) (1831—1846). Adversar al ştiinţei şi al libertăţii de gândire (enciclica „Mirări vos", 1832). GRIGORE, Dan (n. 1943, Bucureşti), pianist român. Elev al Cellei Dela-vrancea şi al lui Mihail Jora. Prof. la Academia de Muzică din Bucureşti. Bogată activitate concertistică şi de cameră în ţară şi în străinătate. Predilecţie pentru repertoriul romantic, redat cu vigoare şi sensibilitate, într-o concepţie personală. GRIGORE, Vasile (n. 1935, Bucureşti), pictor român. Lucrări reprezentând peisaje, flori, naturi moarte, nuduri, caracterizate prin spontaneitatea şi sinceritatea expresiei şi coloritului viu. GRIGORESCU, Dan (n. 1931, Bucureşti), critic literar şi de artă român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la Bucureşti. Studii asupra literaturii universale („Direcţii în poezia sec. XX", „Dicţionar cronologic. Literatură americană") şi de iconologie („Constelaţia gemenilor", „Aventura imaginii"). Critică de artă referitoare la fenomenul artistic contemporan („Cubismul", „Arta americană", „Cuminţenia Pământului"). Memorialistică („Marile canioane"), antologii, traduceri. GRIGORESCU, Eremia Teofil (1863—1919, n. Târgu Bujor), general român. Ministru de Război (oct.— Dan Grigorescu Eremia Grigorescu GRIGORESCU 506 nov. 1918). A contribuit la achiziţionarea şi modernizarea materialului de luptă folosit de armata română. A comandat în primul război mondial Divizia 15 infanterie pe frontul din Dobrogea (1916), Grupul Oituz-Vrancea (1916— 1917), corpurile 4 şi 6 armată şi Armata I (1917). A lansat în prima bătălie de la Oituz deviza celebră „Pe aici nu se trece“; s-a acoperit de glorie la Mărăşeşti. GRIGORESCU, loan (n. 1930, Ploieşti), publicist şi scriitor român. Proză caracterizată printr-o accentuată tentă reportericească, cu tematică diversificată, insistă însă asupra însingurării şi obsesiei („Obsesia", „Lupta cu somnul", „Paradisul murdar", „Dilema americană"). Ecranizări: „Marea sfidare"; „Spectacolul lumii" — serial de televiziune. GRIGORESCU, Lucian (1894-1965, n. Medgidia), pictor român. M. coresp al Acad. (1948). Unul din cei mai importanţi peisagistic pictor de naturi moarte şi colorist. Influenţat la început de Derain şi de soluţiile acestuia în construcţia solidă a formei şi organizarea spaţiului, G. e atras ulterior de impresionism, cucerit mai ales de exemplul lui Bonnard. într-o viziune pe care nu o va mai părăsi până la sfârşit şi în care formele îşi pierd în parte consistenţa dizolvându-se în jocul de vibraţii al luminii şi atmosferei, îşi afirmă sensibilitatea ascuţită pentru culoare, exprimându-şi preferinţa pentru acordurile vii şi armoniile strălucitoare („Piaţă din Cassis", „Peisaj la Cassis", „Natură moartă cu râşniţă şi fructe", „Arlechin", „Lunca Neajlovului", „Răsărit de soare"). GRIGORESCU 1. Nicolae G. (1838-1907, n. sat Pitaru, jud. Dâmboviţa), pictor şi desenator român. M. de onoare al Acad. (1899). Mare peisagist şi portretist. Principalul ctitor al picturii moderne române, pe care o îndreaptă pe făgaşul deschis de Corot, Coubert, Millet şi în general de grupul pictorilor de la Barbizon, urmat de cel al impresioniştilor („Toamnă la Fontainebleau", „Paznicul de la Chailly", „Maternitate"). Profitând de exemplul tuturor acestora şi de inovaţiile lor inspirate mai ales de practica picturii de plein air şi de soluţiile de atmosferă, lumină, intensitate cromatică, G. revoluţionează mijloacele de exprimare plastică ale picturii noastre de până la el, înlocuind formele închise, perfect finisate, în tuşe contopite, promovate de pictura academică, cu cele mai libere, mai spontane, în tuşe aparente şi puternic vibrate, conforme viziunii moderne („Pe malul Şiretului", „Fete torcând la poartă", „Iarmaroc", „Luminiş"). A desfăşurat o prodigioasă activitate de pictor de icoane şi biserici, lăsând să transpară în detaliile unor ample compoziţii religioase vocaţia sa de peisagist, prin imagini care anunţă uneori viitorul său plein air-ism (bisericile de la Băicoi, Mărginenii de Jos, Zamfira, Puchenii Mari şi Agapia). în 1861 pleacă în Franţa, unde, după o scurtă trecere pe la Şcoala de Arte Frumoase din Paris, se stabileşte, cu unele întreruperi, la Barbizon. în 1869, se întoarce definitiv în patrie. Pictează privelişti de ţară, scene din viaţa rurală, figuri şi portrete de ţărani într-o viziune adesea arhaizantă, semănătoristă, cu puternice accente idilice, evrei din târgurile moldoveneşti de odinioară, precum şi numeroase portrete reprezentative pentru societatea românească a epocii („Mocanul", „Fata cu zestre", „Ciobănaş", „Ţărancă cu maramă", „Ţărancă voioasă", „Evreul cu gâscă", „Evreul cu caftan", „Marele Ban Herescu-Năsturel", „Portret de femeie", „Autoportret"). Urmând în 1877 armatele româneşti pe front, G. a lăs it în schiţe, desene, acuarele şi tablouri, de un pronunţat Nicolae Grigorescu: „Autoportret1' Nicolae Grigorescu: „Ţărancă cu ulcior" dinamism şi libertate de expresie, o mărturie impresionantă asupra Războiului nostru de neatârnare („Atacul de la Smârdan" — în mai multe variante —, „Convoi de prizonieri", „Sentinela"). După 1880, elementele de factură impresionistă ale picturii sale se accentuează, imaginile câştigând în luminozitate şi atmosferă şi evidenţiind totodată o mai concentrată sinteză a maselor de culoare, fără însă acea caracteristică disoluţie a formelor, proprie în general impresionismului, ci păs-trându-le acestora construcţia („Pescărită la Granville", „Bătrână la Brolle", Lucian Grigorescu: „Lunca Neajlovului11 507 GRIMASĂ „Stradă Ia Vitré“ — în mai multe variante — „Drum greu“, „Car cu boi pe înserat"). în ultimii 10—12 ani de viaţă, pictura lui G. este marcată de pre-valenţa — uneori excesivă — a tonului foarte deschis al luminii, faţă de intensitatea pigmentară a culorii, perioadă care cunoaşte totuşi o seamă de opere de vârf („Car cu boi la Orăţii", „întoarcerea de la bâlci"). 2. Dinu Alexandru G. (n. 1914, Bucureşti), pictor francez de origine română. Nepotul lui G. (1). Lucrări care îl apropie deopotrivă de taşism şi gestualism, prin pata amplă de culoare şi enegia gestului pictural („Armonie", „Compoziţie"). GRIGORESCU, 1. Octav G. (1933-1987, n. Bucureşti), grafician şi pictor român. Viziunea sa, fină şi delicată, face parte — fără a viza propriu-zis oniricul — din recuzita de ingeniozităţi a visării, căreia îi împrumută fantasmele, într-o împletire sugestivă cu realitatea şi uneori cu figura de martir a lui C. Brâncoveanu. Evanescente, susţinute de un colorit sobru, stins, formele se suprapun, se întrepătrund, rămân aluzive, înlănţuindu-se ritmic într-o aglomerare simultană de personaje, gesturi, rictusuri, grime, din care adesea nu lipsesc accentele groteşti (ciclul „Poveştile lui Păcală", desene în peniţă, „Figuri suprapuse", desen, ^„Oraşul pierdut", guaşă, „Constantin Brâncoveanu", ulei. 2. Ion G. (n. 1945, Bucureşti), pictor şi fotograf român. Frate cu G. (1). Pornind de la aspecte ale realităţii şi de la forme de expresie picturală tradiţionale, conjugate ingenios cu imaginea fotografică în cadrul unei compoziţii originale, G. se distinge prin spiritul său nonconformist şi cultul efectelor de şoc, puse adesea în slujba unui mesaj critic şi protestatar („Câinii vagabonzi" — decupaj din metal, pictat — „Ţara jiu e a miliţienilor, comuniştilor şi securiştilor", „Pământ"). GRIGORIE DE NAZIANZ, Sf., supranumit TEOLOGUL (c. 330—c. 390), teolog şi Părinte al Bisericii răsăritene, originar din Capadocia. „Doctor al Bisericii", episcop de Constan-tinopol. S-a opus arianismului, a susţinut dubla natură (divină şi umană) a lui Hristos şi misterul Sf. Treimi, inexplicabil pe cale raţională („Cele cinci cuvântări teologice", „Filocalia" întocmită împreună cu Sf. Vasile cel Mare, cuprinzând o selecţie din scrierile lui Origene). Prăz-nuit la 25 şi 30 ianuarie. GRIGORIE DE NYSA, Sf. -(c. 330—c. 395), teolog şi Părinte al Bisericii răsăritene, originar din Cezarea (Asia Mică), fratele Sf. Vasile cel Mare. Sfântul Grigorie Paîamas Episcop de Nysa (371—378). Opunân-du-se arianismului, a susţinut doctrina identităţii, de substanţă a Sf. Treimi la Sinodul ecumenic de la Constantinopol (381). Influenţate de neoplatonism, scrierile sale („Discursuri teologice") sunt îndreptate împotriva ereziei. Prăznuit la 10 ianuarie. GRIGORIE PALAMAS, Sf. -(c. 1296—1359), teolog şi Părinte al Bisericii răsăritene. Călugăr la Muntele Athos şi arhiepiscop al Salonicului. A introdus distincţia dintre esenţa divină incognoscibilă şi „energiile" prin care Dumnezeu se revelează. A pus bazele teologice ale isihasmului („Triadele în apărarea sfinţilor isihaşti"). Prăznuit la 14 nov. şi în a doua duminică din Postul Mare. GRIGORIU 1. Theodor G. (n. 1926, Brăila), compozitor român. Elev al lui M. Jora şi A. Haciaturian. Muzică simfonică („Omagiu lui G. Enescu", „Elegie pontică") şi vocal-simfonică („Canti per Europa"); muzică de cameră, instrumentală şi vocală, muzică de scenă şi de film. 2. George G. (n. 1927, Brăila), compozitor, dirijor şi cântăreţ român. Frate cu G. (1). Lansat (1946) cu grupul vocal „Trio G.“, devine mai apoi autorul a numeroase şlagăre de muzică uşoară. Radu Grigorovici Muzică de film, spectacole de revistă şi operetă. GRIGOROVICI, Radu (n. 1911, Cernăuţi), fizician român. Acad. (1990), prof. univ. la Bucureşti. Contribuţii în domeniul spectroscopiei, opticii şi foto-metriei (torţa de înaltă frecvenţă, lămpile fluorescente). Lucrări de pionierat în domeniul proprietăţilor structurale ale semiconductorilor amorfi. GRIGULIS, Arvids (n. 1906), scriitor leton. Lirică („Marginalii"), romane („Când ploaia şi vântul bat în geam") şi povestiri de război („Prin foc şi apă"). Piese de teatru („Argilă şi porţelan"). GRI.JĂ (< bg.) s. f. 1. Nelinişte, teamă pricinuită de o eventuală primejdie sau întâmplare neplăcută; îngrijorare. ♦ Cauza îngrijorării cuiva. 2. Interes, atenţie deosebită, preocupare pentru cineva sau ceva; solicitudine. GRIJULIU, -IE (< bg.) adj. Plin de atenţie, de grijă, prudent, prevăzător; socotit. GRILAJ (< fr.) s. n. împrejmuire executată din zăbrele de fier, de lemn, din plasă de sârmă etc. GRiLĂ (< fr.) s. f. 1. Electrod în formă de sită sau de spirală, situat în interiorul unui tub electronic, al cărui potenţial variază, comandând variaţia curentului anodic; grătar (2). 2. Panou fix sau mobil, format dintr-o reţea de zăbrele paralele, care se montează în faţa unei uşi, a unei ferestre, vitrine etc. 3. Careu de cuvinte încrucişate. GRILLPARZER [grjlparţor], Franz (1791—1872), scriitor austriac. Reprezentant de seamă al dramaturgiei naţionale austriece. Drame fantastico-feerice („Visul, o viaţă"), tragedii de inspiraţie antică şi mitologică („Sappho", „Valurile mării şi ale iubirii", trilogia „Lâna de aur") sau istorico-poIitîcă („Ottokar", „O ceartă între fraţi în Casa de Habsburg"). GRIMA (< fr.) vb. I refl. şi tranz. A (se) machia pentru scenă. GRIMALDI, grotă în Alpii Maritimi, în localit. Ventimiglia (Liguria-ltalia), la graniţa cu Franţa. — Omul de la -, nume dat, după cele două schelete găsite la G., unor resturi fosile considerate, în antropologia clasică, aparţinând rasei negride, părere astăzi contestată, O. de la G. fiind considerat reprezentant al lui Homo sapiens sapiens. GRIMALDI, familie nobiliară din Genova cu ascendenţi din sec. 12. Membră a partidei guelfe, şi-a disputat puterea cu familiile Doria şi Spinola (sec. 13). O ramură domneşte în Monaco (din 1419). GRIMASĂ (< fr.) s. f. Strâmbătură, schimonosire voită sau spontană a feţei. GRIMĂ 508 GRI.MĂ (< fr.) s. f. Complex de farduri şi aplice (bucăţi de pânză, plastilină, papier-maché etc.) cu ajutorul cărora actorii îşi modifică trăsăturile feţei pentru a realiza asemănarea cu personajul pe care îl interpretează; machiaj scenic. GRIMÇUR, -Ă (< rus) s. m. şi f. Specialist care se ocupă cu grimarea actorilor; machior. GRIMM 1. Jacob Ludwig Karl G. (1785—1863), lingvist, filolog şi folclorist german. Fondator, împreună cu fratele său G. (2), al germanisticii, ca ştiinţă a limbii, literaturii şi mitologiei germane. Creator al gramaticii istorice („Gramatica germană"). 2. Wilhelm Karl G. (1786— 1859), filolog şi folclorist german. A publicat „Legenda eroică germană", în care textele sunt studiate mai ales sub raport filologic. Fraţii G. s-au impus, în primul rând, prin culegerea de „Basme pentru copii şi cămin", care transcriu cu autenticitate folclorul german, creând, prin stilul povestirii, tipul de basm popular, şi prin „Dicţionarul german" (rămas neterminat), primul dicţionar istoric al limbii germane. GRIMMELSHAUSEN [grimalshauzan], Hans Jakob Christoffel von (c. 1622— 1676), prozator german. Epică barocă, influenţată de romanele picareşti spaniole şi franceze („Aventurosul Simplicius Simplicissimus", „Scrieri simpliciene"). GRIMSBY (GREAT GRIMSBY [greit grjmzbi]), oraş în E Marii Britanii (Anglia), port în estuarul Humber, la Marea Nordului; 145 mii loc. (1981, cu suburbiile). Mare port de pescuit. Reparaţii navale, uzine chimice (rafinării de petrol), antrepozite frigorifice. GRIND (< sl.) s. n. Formă pozitivă de relief, rezultată din depuneri aluvionare. După origine poate fi: g. fluvial (format în luncile marilor râuri), g. marin (format în lungul ţărmurilor marine) şi g. fluvio-marin (format la vărsarea marilor fluvii în mări). GRINDĂ (< sl.) s. f. Element de construcţie, confecţionat din lemn, metal sau beton armat, cu lungimea mare în raport cu dimensiunile secţiunii transversale, solicitat mai ales la încovoiere şi folosit ca element de rezistenţă al unei construcţii. ♦ Bârnă groasă de lemn. GRINDEI (< grindă) s. n. 1. Parte a plugului cu tracţiune animală pe care se montează trupiţa, cuţitul lung, antetrupiţa (la unele pluguri) şi coarnele plugului. 2. Grindă mică. 3. Axul roţii unei mori de apă. GRINDEL (< săs.) s. m. Peşte teleostean, din familia cobitidelor, de 7— Fraţii Grimm 15 cm lungime, de culoare verde-găl-buie, cu pete mari negre, având trei perechi de mustăţi (Nemachilus barba-tulus). Trăieşte în ape de munte şi deal. Sin. molan. GRjNDINĂ (lat. grandinem) s. f. Precipitaţie solidă, sub formă de granule de gheaţă, cu un diametru (în general) până la 50 mm; se formează în interiorul norilor cumulonimbus, prin îngheţarea apei suprarăcite; (pop.) piatră. GRINDI.Ş (< grindă) s. r. Totalitatea grinzilor unui acoperiş, ale unui tavan etc. GRINDU 1. Com. în jud. Ialomiţa; 2 382 loc. (1995). Staţie de c.f. Expl. de petrol. Creşterea bovinelor şi a păsărilor. Biserica înălţarea Domnului (1838 — 1841), în satul G. 2. Com. în jud. Tuicea, pe Dunăre; 1 397 loc. (1995). Cherhana. Până în 1965 s-a numit Pisica. GRINNEL, R'<*derik (1836-1905), inginer şi inventa jr american. A introdus şi a perfecţionat instalaţia de extincţie automată a incendiilor (sistemul G.). GRINOTARE (după fr.) s. f. Ronţăi re (2). GRINTÉSCU, Ion (1874-1963, n. sat Broşteni, jud. Neamţ), botanist român. Acad. (1948). Contribuţii la cunoaşterea florei României, în fiziologia şi anatomia plantelor. A elaborat metode de culturi pure ale algelor unicelulare. GRINŢIEŞ, com. în jud. Neamţ; 2 462 loc. (1995). Biserica de lemn Duminica Tuturor Sfinţilor (1793, cu picturi interioare originare), în satul G. GRIPA (< fr., 2. gripă) vb. I refl. 1. (Despre maşini sau organe de maşini) A se bloca. 2. (Despre oameni) A se îmbolnăvi de gripă. GRIPAL, -Ă (< fr.) adj. Care este provocat de gripă, al gripei, de gripă. GRIPARE (< gripa) s. f. Fenomen de aderenţă anormală a suprafeţelor de alunecare a două piese în mişcare relativă una faţă de cealaltă, datorită creşterii excesive a coeficientului de frecare în urma lubrifierii defectuoase, folosirii unor lubrifianţi necorespunzători, a unei răciri insuficiente etc. Uneori, datorită încălzirii excesive, care duce la topirea superficială a suprafeţelor, poate apărea fenomenul de blocare. GR|PĂ (< fr.) s. f. Boală infectocontagioasă, endemică sau epidemică, provocată de virusurile gripale care afectează aparatul respirator; influenţă1. GRIS, Juan (pseud. lui José Victoriano Gonzalez) (1887—1927), pictor şi grafician spaniol. Stabilit la Paris (1906). Unul dintre promotorii cubismului, pe care l-a cultivat cu o extremă rigoare (seria de „Pierrots" şi „Arlechini", „Chitara galbenă"). Colaje. GRISAI (< fr.) s. n. (ARTE PL.) Camaieu. GRISI, Carlotta (1819-1899), dansatoare italiană. Figură reprezentativă a baletului romantic; remarcabilă prin virtuozitatea tehnică în „Giselle" şi „Esmeralda". GRISINĂ s. f. Produs alimentar din făină de grâu, cu diverse adaosuri, de forma unui bastonaş. GRIŞ (< germ.) s. n. Produs alimentar granular, obţinut prin măcinarea boabelor de grâu sau de alte cereale (secară, porumb). GRITTI, Aloisio (1501-1534), aventurier veneţian. Favorit al marelui vizir Ibrahim. încercând să-şi impună autoritatea în Ungaria şi Transilvania, a fost înfrânt şi ucis, la Mediaş, de Ştefan Mailat, voievodul Transilvaniei, cu ajutor din partea lui Petru Rareş. GRIV, -Ă (< bg.) adj. (Despre câini, păsări etc.) Cu pete albe şi negre; pestriţ. GRIVAN s. m. (ZOOL.) Hârciog. GRIVIŢA, denumire a două redute din sistemul de apărare a Plevnei, una dintre ele (Griviţa I) fiind cucerită, la 30 aug./11 sept. 1877, de trupele române, în timpul Războiului de Independenţă. GRIVIŢA 1. Com. în jud. Galaţi; 3 762 loc. (1995). Biserica Sf. Gheorghe (1809) şi conac (sec. 19) în satul Călmăţui. 2. Com. în jud. Ialomiţa; 7 075 loc. (1995). Creşterea bovinelor şi a păsărilor. 3. Com. în jud. Vaslui; 4 725 loc. (1995). Biserica Sf. Nicolae a mănăstirii Grăjdeni, ctitorie din 1533— 1540 a lui Petru Rareş. 509 GROMOVNIC GRIZA (< fr.) vb. I tranz. şi refl. A (se) ameţi de băutură, a (se) îmbăta (uşor). GRIZU (< fr.) s. n. Amestec natural de gaze, inflamabil şi explozibil, în care predomină metanul, care se degajă din fisurile rocilor unor zăcăminte de cărbuni (mai rar de săruri de sodiu şi de potasiu, de sulf etc.), în cursul lucrărilor miniere executate. GRIZUMETRU (< fr.; {s} fr. grisou „grizu" + gr. metron „măsură") s. n. Aparat portabil sau fix cu ajutorul căruia se determină conţinutul de metan din gazul existent în atmosfera subterană a unei mine. GRIZUSCQP (< fr.; {s> fr. grisou „grizu" + gr. skopein „a examina") s. n. Aparat destinat măsurării metanului din atmosfera subteranului minelor, care arată dacă procentul de metan existent în atmosfera unei exploatări subterane a atins limita periculoasă de 2% (care provoacă asfixie). GRIZZLY (< engl., fr.) s. m. Rasă de urs brun din America de Nord, de talie mare (înălţime: 2,5 m; greutate: c. 400 kg), asemănător, ca fel de viaţă, cu ursul brun din Carpaţi, dar mai agresiv (Ursus arctos sau horribilis). Trăieşte în special în Alaska. GROAPA DE LA BARSA, mic bazin depresionar în partea centrală a M-ţilor Bihor, în cadrul complexului carstic Padiş-Cetăţile Ponorului, la c. 1 100 m alt. Supr.: 2,42 km2. Numeroase fenomene carstice: Peştera Neagră, Gheţarul de la Barsa, Peştera de la Zăpodie, doline, ponoare, arcade naturale etc. Inaccesibil turiştilor. Face parte din Parcul Naţional al M-ţilor Apuseni. GROAPĂ (cuv. autohton) s. f. 1. Gaură (adâncă) în pământ. ^ G. (fosă) abisală v. abisal (1)- ♦ Mormânt. ^ Expr. A săpa (cuiva) groapa = a unelti împotriva cuiva. A fi cu un picior în groapă = a fi pe moarte. 2. (FIZ.) G. de potenţial = domeniu în care energia potenţială a unei particule prezintă un minim, fiind greu de părăsit de particulele cu energie mică. GROAZĂ (< sl.) s. f. 1. Sentiment de frică intensă provocat de un pericol, de o nenorocire etc. ♦ (Concr.) Persoană sau lucru care înfricoşează, înspăimântă. 2. Fig. Mulţime, cantitate mare, sumedenie. GROAZNIC, -Ă (< bg.) adj. Care inspiră groază (1); îngrozitor, înspăimântător. ♦ (Adverbial) Tare, mult; foarte, extrem de ... GRÔBER [grcKbar], Gustav (1844— 1911), lingvist şi filolog german. Spe- cialist în romanistică. Editor al culegerii „Compendiu de filologie romanică". GROBIAN, -Ă (< germ., după personajul St. Grobianus din alegoria „Corabia smintiţilor", 1494, de Sébastian Brandt) adj., s. m. şi f. Mitocan, mojic, grosolan. GROCK (pseud. lui Charles Adrien Wettach) (1880—1959), actor elveţian. Virtuoz al spectacolului de clovnerie muzicală. Memorialistică („Din amintirile unui rege al clovnilor"). GRODNO, oraş în Rep. Belarus, în apropiere de graniţa cu Polonia; 285 mii loc. (1991). Ind. metalurgică, constr. de maşini, electrotehnică, chimică, textilă, a încălţ., tutunului, de prelucr. a lemnului. Centru comercial şi cultural. Menţionat documentar în 1126. GROENLANDA 1. Cea mai mare ins. a Pământului, situată în N Oc. Atlantic; 2,2 mii. km2, din care gheţurile ocupă 1,8 mii. km2; 55,4 mii loc. (1992), mai ales eschimoşi. Centru ad-tiv: Nuuk (Godthâb). Localit. pr.: Kangerlussuaq şi Paamiut. Ţărmurile, puternic crestate cu fiorduri adânci, au c. 39 mii km lungime. Aici se formează anual 13—15 mii de aisberguri. Calota glaciară are c. 3 400 m grosime (în centrul insulei). Sub gheaţă se află un podiş cristalin, înclinat către interiorul insulei şi mărginit către E şi V de lanţuri montane. Alt. max.: 3 700 m (vf. Gunnbjorn Fjeld). Pe litoral, climă subarctică şi arctică maritimă, iar în interior, continentală. Vegetaţie de tundră în zona litorală. Expl. de plumb, zinc, cărbune, grafit şi criolit (38,2 mii t, 1987, singurul zăcământ din lume). Creşterea renilor şi a ovinelor. Pescuit. —Istoric. Descoperită de Eric cel Roşu (982). Creştinată începând cu anul 1000. Către anul 1500, în urma răcirii climei, eschimoşii au rămas singurii locuitori ai ins. Redescoperită în 1578 de englezul Martin Frobisher, G. a fost colonizată de danezi. Tratatul de la Kiel (1814) a recunoscut Danemarcii suveranitatea asupra G. După marile expediţii ale lui J.C. Ross, W.E. Parry şi J. Franklin, centrul insulei a fost atins, în 1883, de A. Nordenskjôld, apoi G. a fost traversată în lungime de F. Nansen (1888). Departament danez din 1953, G. a obţinut autonomia internă la 1 mai 1979. Noua Constituţie a instituit o adunare naţională (Landsting) din 21 de membri, dintre care cinci formează un consiliu regional (Landstyre) condus de un preşedinte. G. este reprezentată în Parlamentul danez prin doi membri. în urma unui referendum (1982), G. s-a retras (febr. 1985) din Uniunea Euro- peană. 2. Marea Groenlandei, mare în bazinul Oc. îngheţat, cuprinsă între Groenlanda, Islanda, ins. Jan Mayen şi Arh. Spitsbergen, care comunică larg cu Oc. Atlantic şi cu M. Norvegiei; 1,2 mii. km2. Ad. medie: 1 444 m; ad. max.: 3 535 m. Străbătută de curentul rece al Groenlandei (în V) şi de curentul Spitsbergen (în E). Importantă zonă de pescuit. 3. Parcul Naţional G., parc situat în NE G., cel mai mare şi mai nordic din lume, cuprins între 71 şi 82° lat. N; 700 mii km2. întemeiat în 1974, în componenţa sa intră: fiorduri (Scoresby Sund, Nordvestfjord), gheţari, flora şi fauna (boul moscat, ursul alb, vulpea polară, lemingul, păsări). GROF (< magh.) s. m. Titlu nobiliar (conte) dat, în trecut, unor mari latifundiari din Ungaria; p. ext. mare proprietar. GROG (< engl., fr.) s. n. Băutură alcoolică preparată din apă fierbinte, în amestec cu rom, coniac sau rachiu, zahăr şi lămâie. GROGGY (cuv. engl.) [grpghi] adj. (Despre sportivi sau echipe sportive) Ameţit în urma unor acţiuni presante ale adversarilor. GROHOTIŞ (< grohot) s. n. îngrămădire de fragmente colţuroase de rocă, de dimensiuni şi forme variabile, pe versanţii munţilor şi la poalele pantelor abrupte. Se formează în urma acţiunii agenţilor modificatori externi asupra stâncilor; materialul este sortat în funcţie de dimensiune, în partea inferioară aflându-se bolovanii mari. GROJDIBODU, com. în jud. Olt; 3 523 loc. (1995). Biserică având dublu hram — Sf. Grigore şi Sf. Haralambie (1863), în satul G. GROMAIRE [gromer], Marcel (1892— 1971), pictor şi gravor francez. A practicat o viguroasă artă a sintezelor, într-o cromatică sobră şi într-o viziune de inspiraţie populară, manifestând totodată preocupări pentru aspectele sociale şi umanitare („Războiul"). Ample compoziţii organizate arhitectonic, în manieră cubistă („Vagabondul"). GROMÎKO, Andrei Andreevici (1909—1989), om politic sovietic. Ministru al Afacerilor Externe (1957— 1985). Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. (1985-1988). GROMOVNIC (< sl.) s. n. Carte populară cu caracter divinatoriu, de origine siriană şi egipteană; prevestea viitorul pe baza interpretării tunetelor şi fulgerelor în funcţie de zodia în care se produceau. în 1639, la Govora, a fost tipărit primul g. cu text slavo-român. GRONINGEN 510 Vf. Grossglockner GRONINGEN [hrornirja], oraş în NE Olandei; 170 mii loc. (1993). Aeroport. Nod de canale fluviale şi rutiere. Lângă oraş, la Slochteren, se află cel mai mare câmp de gaze naturale din Europa, descoperit în 1962. Metalurgie, constr. navale, uzine chimice, aparataj audio şi video, fabrici textile şi de zahăr. Piaţă pentru vite, produse vegetale şi flori. Universitate (1614). Biserică (sec. 15). Muzeul van Oudheden. întemeiat în sec. 11. GROP s. n. Colet de dimensiuni mici, cuprinzând bani, cecuri în monedă străină, valori mobiliare, efecte publice etc. GROPAR (< groapă) s. f. 1. Persoană care sapă gropi pentru morminte. 2. Gen de insecte coleoptere, cu corpul lung de 1,2—3 cm şi elitre mai scurte decât abdomenul, ce depun ouăle pe cadavre de animale, pe care adeseori le îngroapă pentru a servi drept hrană larvelor după eclozare (Necrophorus); necrofor. Walter Gropius GROPENI, com. în jud. Brăila; 3 626 loc. (1995). Creşterea porcinelor. GROPIŢĂ (< groapă) s. f. 1. Diminutiv pentru groapă. 2. Mică adâncitură pe care unii oameni o au în bărbie sau o fac în obraji când râd. GROPIUS, Walter (1883-1969), arhitect şi urbanist german. Stabilit în S.U.A. (1937). Reprezentant al funcţio-nalismului. întemeietorul Bauhaus-ului, a cărui clădire de la Dessau a construit-o. Unul dintre iniţiatorii arhitecturii moderne, al designului, urbanismului şi esteticii industriale (Centrul comercial din Dresda, Palatul de Justiţie din Berlin, Centrul Harvard, Centrul Boston). Studii („Noua arhitectură şi Bauhaus-ul", „Principiile designului modern", „Măiestria spaţiului şi a tehnicilor"). GROPNIŢA, com. în jud. laşi; 3 304 loc. (1995). Biserica Adormirea Maicii Domnului (1830), în satul G. GRQPNIŢĂ (< bg.) s. f.. 1. încăpere între pronaosul şi naosul unei biserici, destinată să adăpostească mormintele ctitorilor. 2. Cimitir în apropierea unei biserici. GROS, -OASĂ (lat. grossus) adj., subst., adv. I. Adj. 1. (Despre corpuri cilindrice) Cu circumferinţa sau diametrul mare. ♦ (Despre fiinţe sau părţi ale corpului lor) Gras, dezvoltat excesiv. 2. Mare în volum, voluminos. ♦ (Despre litere) Scrise mai gros decât cele obişnuite; aldine. 3. Cu dimensiune mare de la suprafaţă până la bază sau între cele două feţe paralele. ^ Expr. (A fi) gros la (sau de) obraz = a fi obraznic; nesimţit. ♦ Ţesut din fire groase (I 1). ♦ (Despre fluide) Care curge greu; dens. ♦ Fig. (Despre întuneric, ceaţă etc.) Adânc, compact. 4. Fig. (Despre voce, glas; adesea adverbial) Adânc, profund, grav. II. S. n. Partea cea mai numeroasă a unei colectivităţi, a unui ansamblu de lucruri etc. <0> Loc. Din gros = în număr mare. III. Adv. Mult, din plin. Câştigă gros. GROS [gro], Antoine, baron (1771 — 1835), pictor francez. Elev al lui L. David. Compoziţii istorice care, prin mişcarea şi patetismul lor, vestesc romantismul („Bonaparte la podul de la Arcole", „Câmpul de bătălie de la Ey!au“, „Bonaparte vizitând ciumaţii din Jaffa"). GROSIÇR, -Ă (< fr.) adj., s. n. pl. 1. Adj. Grosolan. 2. S. n. pl. Denumire folosită pentru nutreţuri fibroase, cu conţinut mare de celuloză (paie şi pleavă de cereale, coceni de porumb, vrejuri de leguminoase etc.). GROSIME (< gros) s. f. 1. Diametrul secţiunii transversale a unui corp cilindric. 2. Dimensiunea unui corp în sens orizontal, pe secţiune transversală (ex. g. peretelui). 3. Dimensiunea unui corp în sens vertical, distanţa dintre feţele superioară şi inferioară ale unui strat. GROSISMÇNT (< fr.) s. n. Mărime caracteristică instrumentelor optice cu imagini virtuale (lunetă, microscop etc.), egală cu raportul dintre unghiul sub care se vede un obiect cu ajutorul instrumentului respectiv şi unghiul sub care se vede obiectul cu ochiul liber; mărime unghiulară; putere măritoare unghiulară. GROSOLAN, -Ă (< it.) adj. Lipsit de delicateţe, de fineţe; necioplit, nepoliticos, bădăran, mojic (1). ♦ Insuficient prelucrat; necizelat, brut (1). GROSOLĂNIE (< grosolan) s. f. Faptă sau vorbă grosolană; mojicie, obrăznicie. GROSS, Karl (1861-1946), filozof, psiholog şi estetician german. Reprezentant al realismului critic neokantian. A elaborat o teorie asupra semnificaţiei jocului la om şi la animale; a regândit estetica pe baze psihologice ca produs al jocului („Jocurile omului", „Plăcerea estetică", „Construcţia sistemelor filozofice"). GROSSETESTE, Robert (c. 1175-1254), erudit englez, călugăr franciscan. Prof. univ. la Oxford. A aplicat matematica şi verificarea experimentală în cercetarea fenomenelor naturii. A elaborat o teorie cosmologică originală despre lumină, care condiţionează toate celelalte teorii din optică, astronomie etc. („Despre lumină"). GROSSETO, oraş în V Italiei (Toscana), la SV de Siena, pe râul Ombrone; 70,1 mii loc. (1991). Important centru agricol şi comercial. Maşini agricole. Ind. alim. şi a conf. Catedrală romanică (reconstruită în 1294). Muzeu arheologic şi de artă cu antichităţi etrusce şi romane. Staţiune balneară cu ape sulfuroase. în apropiere, ruinele oraşului etrusc şi roman Rusellae. GROSSGLOCKNER, cel mai înalt vf. (3 797 m) din masivul Tauern înalţi (Alpii Estici), în Austria. Alcătuit din roci cristaline; are pe pantele estice gheţari (Pasterze, de 9 km lungime) şi este străbătut de o şosea alpină de 48 km. Turism GROSSMANN, Vasili Semionovici (1905—1964), scriitor rus. Povestiri („Poporul e nemuritor") şi romane („Pentru cauza cea dreaptă") consacrate războiului. După apariţia romanului „Bătălia Stalingradului", evocând lagărele de concentrare ruseşti şi germane, nu a mai fost publicat în U.R.S.S. Ultima sa carte, „Totul trece", o severă condam- 511 GROZA nare a regimului comunist, a apărut postum în Italia. GROSSO MODO (loc. lat.) adv. Fără a intra în amănunte, luat în mare; sumar. GROSSULAR (< fr. (i>) s.n. Varietate de granat, calcic, aluminos, galben, verde, brun sau roşu, întâlnit în rocile metamorfice de contact metasmatic. GROSZ [gros], George (1893-1959), pictor şi grafician german. Stabilit în S.U.A. (1933). Reprezentant al expresionismului în varianta „Noua obiectivitate". Grafică militantă, caracterizată prin vigoarea critică, sarcasmul crud şi originalitatea viziunii („Germania. O poveste de iarnă", „Supravieţuitorul") GROŞ (< germ.) s. m. 1. (în Ev. Med.) Monedă de argint emisă din sec. 13 de mai multe state europene (Franţa, Polonia ş.a.). 2. (în Moldova) Monedă de argint bătută de Petru I Muşat. GROŞAN, loan (n. 1954, Satulung, jud. Maramureş), scriitor român. Proză postmodernistă, îmbinând observaţia penetrantă a cotidianului cu sugestia livrescă şi parodică („Trenul de noapte", „Caravana cinematografică", „O sută de ani de zile la porţile Orientului"). GROŞI, com. în jud. Maramureş; 2 324 loc. (1995). GROŞIŢĂ (< groş) s. f. 1. Monedă de argint austriacă; a circulat şi în Ţările Române în sec. 18. 2. Monedă poloneză de aramă; a circulat în Ţările Române în sec. 17. GROTA MIRESEI, lac carsto-salin în oraşul Slănic, jud. Prahova, cantonat în mijlocul Muntelui de Sare; supr.: 1 300 m2; ad. max.: 32 m. Rezervaţie naturală. GROTĂ (< fr., it.) s. f. Peşteră, cavernă (1). GROTŞSC1 (< germ.) s. n. Corp de literă de tipar, format din arce şi segmente de dreaptă de egală grosime şi fără talpă (picioruş). GROTÇSC2, -Ă (< fr., it.) adj., s. n. 1. Adj. De un comic exagerat; caraghios, nenatural, ciudat, bizar. 2. S. n. Categorie estetică desemnând zugrăvirea fantastică, în ipostaze extravagante, caricaturale, uneori monstruoase, înfricoşătoare, violent contrastante şi voit disproporţionate a urâtului fizic şi moral. Impus de romantici, este cultivat şi de literatura şi arta modernă. 3. S. n. Gen de ornamentaţie de origine romană, reintrodus în pictura Renaşterii, care constă într-o decoraţie fantastică, formată din motive vegetale, animale, din personaje ciudate şi măşti întreţesute în arabescuri. avers revers Groş din timpul lui Petru I Muşat GROTHENDIECK [grptandik], Ale-xander (n. 1928), matematician american de origine germană. Lucrări în domeniul analizei funcţionale (teoria spaţiilor vectoriale). Contribuţii fundamentale în geometria algebrică („Elemente de geometrie algebrică", în colab. cu J. Dieudonné). Medalia Fields (1966). GROTIUS, Hugo (numele latinizat al lui Hugo de Groot) (1583—1645), teolog, jurist, istoric şi diplomat olandez. A susţinut superioritatea creştinismului faţă de celelalte religii („Despre adevărul religiei creştine"). Unul dintre fondatorii teoriei dreptului natural („Marea liberă"); a sistematizat pentru prima oară dreptul internaţional („Despre dreptul războiului şi al păcii"). GROTOWSKI, Jerzy (n. 1933), regizor şi teoretician de teatru polonez. Reprezentant al teatrului de avangardă, propune un „teatru sărac" (fără scenografie, reflectoare, efecte scenice, costume etc.), esenţial fiind doar jocul actorilor, împins, uneori, până la paroxism („Cain" de Byron, „Faust" de Marlowe, „Idiotul" de Dostoevski). GROTTGER [grotgher], Artur (1837-1867), pictor şi grafician polonez. Orientare romantică. Desene dedicate răscoalei poloneze din 1863—1864 (cicluri de lucrări: „Varşovia", „Polonia", „Lituania", „Războiul"). Portretist. GROTTHUSS, Christian Johann Dietrich Theodor (cunoscut sub numele de Theodor Grotthuss) (1785—1822), chimist şi fizician german. A descoperit, Petru Groza împreună cu Draper, legea calitativă a fotochimiei, denumită legea Grotthuss-Draper. GROUCHY [gruşi], Emmanuel, marchiz de (1766—1847), mareşal francez. Participant la războaiele napoleoneene. Cunoscut mai ales prin faptul că nu a putut împiedica joncţiunea trupelor prusiene cu cele engleze la Waterloo (1815). GROUSSET [gruse], René (1885— 1952), orientalist francez. Preocupări de istoria filologiei şi a civilizaţiior orientale („Istoria Extremului Orient", „Imperiul stepelor") privite în raport cu lumea creştină („Istoria cruciadelor şi a regatului franc al Ierusalimului"). GROVE [grouv], Frederick Philip (pe numele adevărat Felix Paul Greve) (1871-t1948), romancier canadian. Romane cu tentă autobiografică, o adevărată saga a colonizatorilor preriei („Colonizatorii", „Pâinea noastră cea de toate zilele", „Jugul vieţii", „Fructele pământului"). GROVE [grouv], Sir George (1820— 1900), muzicolog britanic. A publicat un monumental „Dicţionar al muzicii şi muzicienilor". Director al Colegiului Regal de Muzică (1882-1894). A editat „Macmillan’s Magazine" (1868—1883). GROZA, Petru (1884-1958, n. Bă-cia, jud. Hunedoara), avocat şi om politic român. Preşedinte al organizaţiei Frontul Plugarilor (1933—1953). în timpul războiului (1943—1944) a fost internat în lagăr. Ministru în mai multe rânduri. Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (nov. 1944—febr. 1945) în guvernele Sănătescu şi Rădescu. Preşedinte (şeful statului) al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1952—1958). La cererea expresă a lui A. I. Vîşinski şi sub presiunea militară sovietică, regele Mihai I este nevoit să accepte numirea dr. Petru Groza ca prim-ministru, care, la 6 mart. 1945, formează un nou guvern, ministerele cheie fiind deţinute de comunişti. La trei zile după instalare, Moscova decide restabilirea administraţiei româneşti asupra părţii de nord a Transilvaniei eliberate, fapt ce semnifică încrederea şi învestitura politică acordate guvernului ' Groza. Recunoscut şi de Marea Britanie şi S.U.A. (febr. 1946), guvernul dr. Petru Groza, pe deplin legi-timizat, a trecut la iniţierea şi aplicarea unui şir de măsuri (judecarea şi executarea mareşalului I. Antonescu şi a principalilor săi colaboratori, falsificarea alegerilor parlamentare din nov. 1946, anihilarea opoziţiei şi, în special, a partidelor istorice, arestarea şi exterminarea liderilor lor, impunerea actului de abdicare regelui Mihai I ş.a.). GROZAMĂ 512 Traian Grozăvescu (în „Paiaţe") GROZAMĂ s. f. Subarbust din familia leguminoaselor, cu tulpina articulată, având câte două muchii aripate, frunze alterne şi flori galbene, dispuse în racem (Genista sagittalis)’, frecventă în regiunea de câmpie şi de munte. GROZAV, -Ă......(< bg.) adj. 1. Care umple de groază; îngrozitor, teribil. 2. Fig. (Şi adv.) Foarte mare, foarte tare, extraordinar. 3. Fig. De seamă, remarcabil, excepţional. + Curajos. -❖> Expr. (Substantivat) A face pe grozavul = a se arăta mai curajos decât este; a se grozăvi. GROZAV, boier moldovean, vornic al lui Petru Rareş. A repurtat victoria de la Feldioara (iun. 1529) asupra partizanilor lui Ferdinand I de Habsburg, adversarii lui loan Zâpolya, pe care îl sprijinea domnul Moldovei. GROZĂVESCU, Traian (1895-1927, n. Lugoj), tenor român. Solist al operelor din Cluj, Viena, Berlin. Voce cu un timbru strălucitor în toate registrele, interpretare expresivă şi pasionată („Boema“ şi „Tosca“ de Puccini, „Rigoletto“ de Verdi, „Carmen" de Bizet). GROZĂVI (< grozav) vb. IV refl. (Fam.) A-şi da aere, a face pe grozavul. ♦ A se lăuda, a se fuduli. GROZĂVIE (< grozav) s. f. Fapt, stare sau întâmplare îngrozitoare; urgie, oroare. ♦ Lucru sau fiinţă grozavă, extraordinară. GROZEŞTI 1. Com. în jud. laşi, pe Prut; 1 749 loc. (1995). 2. Com. în jud. Mehedinţi; 2 393 loc. (1995). Biserica de lemn Sf. Nicolae (1704), în satul G. GROZNÎI, cap. Rep. Autonome Cecene (Federaţia Rusă), în N M-ţilor Caucaz; 401 mii loc. (1991). Aeroport. Mari expl. de petrol. Legat prin conducte petroliere cu Mahacikala (la Marea Caspică), iar spre NV, cu Tuapse (la Marea Neagră) şi Rostov (pe Don). Petrochimie, constr. de maşini şi produse alim. Universitate. Ca urmare a proclamării unilaterale a independenţei Ceceniei (1991), Rusia declanşează, în dec. 1994, operaţiuni militare împotriva cecenilor, soldate cu distrugerea, în mare parte, a oraşului G. şi mari pierderi de vieţi omeneşti. GROZUŢĂ, Alexandru (n. 1907, Cornea, jud. Caraş-Severin), interpret român de romanţe şi muzică populară. Culegător de folclor, autor de cântece, cuplete şi romanţe. GRUBER, Eduard (1861—1896, n. laşi), psiholog român. Prof. univ. la laşi. A promovat metodele experimentale şi a cercetat audiţia colorată. GRUDZIADZ [grudjodjj, oraş în N Poloniei, pe Vistula; 102,9 mii loc. (1992). Nod feroviar. Metalurgie; constr. de maşini agricole; ind. textilă; manufacturi de tutun, încălţ. Centru agricol. Fondat în sec. 10. GRUIA, com. în jud. Mehedinţi, pe Dunăre; 3 450 loc. (1995). Expl. de argilă. Biserica Adormirea Maicii Domnului (1834—1837), în satul G. GRUIE (< după fr. grue) s. f. (NAV.) Dispozitiv pentru ridicat greutăţi, până la câteva tone (bărci, ancore etc.), constituit dintr-o coloană cu braţ rabatabil sau oscilant, scripeţi etc.; macara. GRUIÇT (< grui, reg. „colină", „movilă") s. m. (GEOMORF.) Movilă de alunecare. GRUIFQRME (< engl.) s. f. pl. Ordin de păsări (din care fac parte lişiţa, ploierul, dropia, cocorul) care trăiesc pe ţărmurile apelor, prin mlaştini, şesuri uscate şi păduri. GRUITHUISEN, Franz Paula von (1774—1852), medic şi astronom german. Prof. univ. la München. A formulat (1840) ipoteza, valabilă şi astăzi, conform căreia craterele lunare s-ar datora impactului cu meteoriţii. GRUIU, com. în Sectorul Agricol Ilfov; 6 583 loc. (1995). Staţie de c.f. Pe in- sula din lacul Snagov se află Mănăstirea Snşigov; biserica Sf. Mihail şi Gavril (1587-1589). GRUMAZ (cuv. autohton) s. n. 1. Cerbice; gât; p. restr. ceafă. 2. (Rar) Gâtlej. 3. Parte mai îngustă la unele obiecte, asemănătoare cu gâtul (1). GRUMĂZEŞTI, com. în jud. Neamţ; 5 478 loc. (1995). Colecţie de fluturi (c. 125 000 exemplare) aparţinând naturalistului Aristide Caradja, donată Muzeului Antipa. Parc dendrologic. Biserica de lemn Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul (ante 1598, refăcută în 1784), în satul Topoliţa. GRUMIAUX [grümio], Arthur (1921 — 1986), violonist belgian. Elev al lui G. Enescu. Repertoriu clasic şi romantic interpretat cu eleganţă şi limpezime. Activitate pedagogică. GRUND (< germ.) s. n. 1. Primul strat de material aplicat pe suprafaţa unei piese care urmează să fie finisată prin vopsire, pentru a asigura o mai bună legătură între aceasta şi vopsea. 2. Strat de mortar aplicat direct pe zidărie. 3. (ARTE PL.) Strat pregătitor, special preparat, care se aplică pe pânza, cartonul, panoul de lemn etc. pe care se pictează. GRUNDTVIG [grondvi], Nicolai Frederik Severin (1783—1872), prelat şi scriitor danez. Admirator al vechii civilizaţii nordice („Mitologia nordică", „Scan-dinavia şi declinul unei lumi eroice"). Autor de psalmi. Organizator al „înaltelor şcoli populare" pentru răspândirea culturii scandinave. GRUNDUI (< grund) vb. IV tranz. A aplica grund pe o suprafaţă. GRÜNEWALD, Matthias (pe numele adevărat Mathis Nithart sau Gotharf) (c. 1460/1470 — 1528), pictor german. Legată de viziunea goticului târziu, crea- 513 GRUPUL ţia sa se caracterizează prin exaltare mistică, expresivitate patetică, intensitate a coloritului („Altarul din Isenheirrf, „Sf. Erasm“ şi „Sf. Mauritius"). GRUNJOS, -OASĂ (< grunz) adj. Care prezintă asperităţi; rugos, granulos, grunzuros. GRÜNWALD, localit. în NE Poloniei. Aici s-a desfăşurat o bătălie în care armatele polone, lituaniene şi ruse au înfrânt, la 15 iul. 1410, armata Ordinului teutonic. La această luptă împotriva cavalerilor teutoni, a participat şi un corp de oaste moldovean. Azi lângă Stebark. GRUNZ (cuv. autohton) s. m. Bucată dintr-o materie fărâmicioasă; bulgăre. GRUNZUROS, -OASĂ (< grunz) adj. Grunjos. GRUP (< fr.) s. n. 1. Ansamblu de obiecte, de animale sau de plante asemănătoare aflate laolaltă. 2. Ansamblu de persoane care săvârşesc (în mod temporar) o acţiune comună. 3. Colectivitate de persoane reunite printr-o comunitate de interese şi vederi. ^ G. social = ansamblu de indivizi constituit pe baza uneia sau a mai multor note esenţiale (demografice, social-econo-mice, naţionale, profesionale, de vârstă ş.a.) sau în funcţie de anumite scopuri (producţie, consum, activitate social-politică de conducere, educaţională etc.). G.s. se împarte în unităţi macro-structurale (clase, pături, stări sociale ş.a.) şi unităţi microstructurale (familie, comunităţi locale, formaţii de muncă etc.). G. de armate = mare unitate în organizarea militară a unor state, formată din mai multe armate. G. de recunoaştere = număr restrâns de militari, întruniţi temporar sub o comandă unică, în vederea executării unei misiuni de recunoaştere. G. parlamentar = grupare în parlament formată din reprezentanţii unui partid politic sau ai mai multor partide, care adoptă, în general, aceeaşi poziţie politică. 4. (EC.) Asociere între două societăţi (dintre care una este „societate mamă“) pe baza anumitor aranjamente (presupune şi consolidarea conturilor). ^ G. bancar = sindicat bancar. 5. (MAT.) Mulţime în care se defineşte o lege de compunere (adunare, înmulţire etc.) care asociază la orice pereche de elemente ale sale un alt element şi este caracterizată prin asociativitate, prin existenţa unui element neutru şi a unui element opus faţă de această asociere (ex. grupul aditiv al numerelor întregi, grupul multiplicativ al numerelor raţionale nenule etc.). G. comutativ (abelian) = în care legea de compoziţie este comutativă. 6. Ansamblu de obiecte de acelaşi fel sau de piese componente, mecanisme, maşini, lucrări etc. reunite din punctul de vedere al caracteristicilor principale sau din punct de vedere funcţional. G. electrogen v. electrogen. GRUPA (< fr.) vb. I 1. Tranz. şi refl. A (se) aduna, a (se) reuni într-un grup. ♦ Tranz. A comasa. 2. Refl. (Despre mai multe persoane) A se alătura unei mişcări, unui curent, a se strânge în jurul unui conducător. 3. Tranz. A împărţi, a distribui, a repartiza în grupuri. GRUPAJ (< fr.) s. n. Aşezare sistematică, pe categorii; ansamblu (1), grup de informaţii. GRUPARE (< grupa) s. f. 1. Acţiunea de a (se) grupa şi rezultatul ei. 2. Grup de persoane reunite printr-o comunitate de interese, scopuri şi idei. 3. (EC.) G. profesională = organism financiar constituit în scopul procurării de capitaluri (mai ales pentru împrumuturile* emise) pentru membrii participanţi. G. de afaceri = număr variabil de comercianţi, producători sau consumatori, care efectuează în comun cumpărarea de mărfuri pentru obţinerea unor condiţii particulare (speciale) în favoarea lor, din partea furnizorului comun. G. de interese economice = persoană juridică constituită din două sau mai multe persoane fizice sau juridice în scopul facilitării dezvoltării activităţilor economice preexistente ale membrilor (nu poate aduce beneficii). 4. G. statistică = separare a unei colectivităţi statistice în grupe omogene de unităţi, după variaţia uneia sau a mai multor caracteristici. 5. (MILIT.) Număr variabil de subunităţi, unităţi sau mari unităţi, întrunite temporar sub o comandă unică, în vederea îndeplinirii unei misiuni de luptă. 6. (CHIM). G. funcţională = reunire de atomi a cărei prezenţă în molecula unei combinaţii organice caracterizează o funcţie chimică (ex. g. hidroxil—OH caracterizează funcţia alcool). GRUPĂ (< fr.) s. f. 1. Colectiv restrâns de persoane subordonat unei forme organizatorice mai largi (ex. g. de studenţi). ♦ Unitate administrativă într-o întreprindere sau într-o instituţie având aceeaşi specialitate. ♦ (MILIT.) Cea mai mică subunitate militară de instrucţie şi de luptă. Câteva g. formează un pluton. ♦ Grup (2). 2. Subdiviziune, mai ales în ştiinţe, constând din elemente care prezintă trăsături comune. G. sangvină = clasificare a sângelui pe baza caracteristicilor globulelor roşii (aglutinogen) şi ale plasmei sangvine (aglutinină). Are importanţă în practica transfuziei sângelui de la un individ la altul şi în medicina legală şi criminalistică. La om există patru g. s.: I (O), II (A), III (B) şi IV (AB). 3. (CHIM.) G. a sistemului periodic = fiecare dintre cele nouă subîmpărţiri care rezultă la aşezarea elementelor în sistemul periodic, alcătuită din elemente cu proprietăţi asemănătoare. G. analitică = subîmpărţire care cuprinde elementele cu o comportare asemănătoare faţă de un anumit reactiv. 4. (STRAT.) Totalitatea depozitelor formate în decursul unei ere geologice. GRUPUL ANDIN (Pactul Andin), organizaţie guvernamentală regională, cu sediul la Lima, creată prin Acordul de la Cartagena din 1969, în scopul realizării unei uniuni economice, comerciale şi politice a statelor membre (Bolivia, Chile — s-a retras din organizaţie în 1977 —, Columbia, Ecuador, Peru — din 1992, cu statut de observator — şi Venezuela). GRUPUL CELOR 24, organ inter-guvernamental al Grupului celor 77, având ca scop studierea problemelor monetar-financiare ale ţărilor în curs de dezvoltare. GRUPUL CELOR CINCI (Cercul Balakirev), grupare de creaţie a compozitorilor ruşi din deceniul 6 al sec. 19, din care au făcut parte A. P. Borodin, C. A. Cui, M. P. Musorgski, N. A. Rimski-Korsakov şi M. A. Balakirev. Ideologul grupării a fost V. V. Stasov. Au militat pentru înnoirea şi dezvoltarea unui stil naţional. Concepţia şi creaţia grupului au avut o mare înrâurire asupra generaţiilor următoare din Rusia şi din alte tări. GRUPUL CELOR PATRU, grupare artistică întemeiată, în 1926, de pictorii români N. Tonitza, Şt. Dimitrescu, Fr. Şirato şi sculptorul O. Han. A avut un rol important în promovarea picturii româneşti moderne. A fiinţat până în 1938. GRUPUL CELOR 77, organizaţie internaţională guvernamentală creată în timpul primei sesiuni a U.N.C.T.A.D. (1964), în scopul armonizării poziţiilor ţărilor în curs de dezvoltare în cadrul organismelor şi negocierilor din sistemul O.N.U. Din 1964, numărul membrilor a crescut de la 77 la 114 (1995), printre care şi România. Reuniuni ministeriale: Alger (1967), Lima (1971), Manila (1977), Arusha (1979), Buenos Aires (1983), New York (1994). GRUPUL CELOR ŞASE, grupare fundată, în 1918, de compozitorii francezi G. Aurie, A. Honegger, D. Milhaud, F. Poulenc, L. Durey şi G. Tailleferre, cu caracter antitradiţionalist, promovând înnoirea limbajului muzical prin reinstau-rarea unui spirit clasic, de esenţă franceză, şi prin sinceritatea şi puritatea expresiei. Gruparea a jucat un rol GRUPUL 514 important în dezvoltarea artei moderne franceze GRUPUL CELOR 10 (Clubul de la Paris), denumire unanim acceptată pentru întâlnirile anuale ale miniştrilor de Finanţe din 10 state industrializate (Belgia, Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Olanda, Suedia, S.U.A. şi Elveţia, cu statut de observator), reprezentând, de facto, autoritatea superioară în F.M.I. Aceste întâlniri au ca scop analizarea sistemului monetar internaţional şi pregătirea reformelor care se impun, acordarea de sprijin financiar ţărilor care aparţin Grupului, menţinerea, la dispoziţia F.M.I., a unui fond de 6 miliarde dolari pentru echilibrarea sistemului monetar internaţional. GRUPUL 47, cerc literar care a reunit, în perioada 1947—1977, scriitori de limbă germană din Germania, Elveţia şi Austria. Membrii .|ui au apărat toate formele de libertate — literară, politică ş.a. Li se datorează descoperirea unor scriitori de talent (G. Eich, H. Boli, G. Grass, M. Walsen). GRUZIA v. Georgla. GRUZIN, -Ă adj, s. m. şi f. v. georgian,-ă. GRYPHIUS, Andréas (numele latinizat al lui A Greif) (1616—1664), poet şi dramaturg german. Lirică religioasă cu caracter pesimist („Meditaţii asupra cimitirului, ultimul sălaş al celor morţi"). Drame („Cardenio şi Celinde") şi comedii („Horribilicribrifax") didactice şi moralizatoare. GRYTVIKEN [grutvicanj, aşezare umană situată în arh. Georgia de Sud, cea mai sudică de pe glob. Staţie meteorologică (King Edward Point). Laborator biologic. întemeiată în 1904 de norvegianul C.A. Larsen. Gs, simbol pentru gauss. GUADALAJARA [guadalahara] 1. O-raş în Spania centrală (Castilia La Mancha), pe râul Henares, la NE de Madrid; 62,4 mii loc. (1989). Aeroport. Ind. constr. de automobile, piei. şi alim. (ulei, zahăr). Biserica Santa Maria de la Fuente (sec. 13), palat (sec. 15). Pod roman şi apeduct. Aici a avut loc (8—20 mart. 1937), în timpul Războiului Civil, o mare operaţiune militară, terminată cu victoria armatei republicane asupra celei franchiste. în ambele armate au luptat voluntari români. 2. Oraş în partea central-vestică a Mexicului, centru ad-tiv al statului Jalisco; 1,65 mii. loc. (1990). Nod de comunicaţii. Aeroport internaţional. Aparataj electrotehnic; ind. chimică, a cimentului, sticlei, hârtiei, textilă, încălţ. şi alim. Vechi ateliere de ceramică. Model de sistematizare urbanistică colonială. Universitate (1792). Catedrală (1561—1618), Palat guvernamental (1743). întemeiat în 1531. GUADALAVIAR (TURIA), fl. în E. Spaniei; 300 km. Izv. din E M-ţilor Iberici şi se varsă în M. Mediterană, în apropiere de Valencia. GUADALCANAL, ins. în SV Oc. Pacific (Arh. Solomon); 6,5 mii km2; 61 mii loc. (1991). Oraş pr.: Honiara. Relief muntos vulcanic, cu alt. max. de 2 331 m. Expl. de aur. Copra. Cauciuc, cacao, lemn. Descoperită în 1568 de navigatorul spaniol A. Mendana de Neyra. în al doilea război mondial, a fost teatrul unor lupte sângeroase între Aliaţi şi japonezi (aug. 1942—febr. 1943). GUADALQUIVIR [guadalkivir], fl. în S Spaniei; 560 km. Izv. din M-ţii Andaluziei, traversează o întinsă câmpie aluvială, trece prin Côrdoba şi Sevilia şi se varsă printr-un estuar în G. Câdiz, la Sanlucar de Barrameda. Navigabil pentru vase oceanice până la Sevilia, iar în timpul fluxului, până la Côrdoba. Hidrocentrale. Irigaţii. GUADALUPE, oraş în NE Mexicului (Nuevo Leôn), la E de Monterrey; 370,5 mii loc. (1980). Centru agricol (porumb, animale). Bazilică (sec. 18). GUADELUPA (GUADELOUPE [guadelup]), grup de insule în Arh. Anti-lelor Mici (M. Caraibilor); 1,7 mii km2; 400 mii loc. (1992). Ins. pr.: Grande-Terre, Basse-Terre şi Marie-Galante. Centrul ad-tiv: Basse-Terre. Oraş pr.: Pointe-â-Pitre. Relief vulcanic şi calcaros. Alt. max.: 1 467 m (vulcanul Grande Soufrière). Climă tropicală umedă. Trestie de zahăr (10 000 ha din supr. cultivată, 1990), bananieri (50 mii t banane, 1990), arbori de cafea şi cacao, citrice, vanilie, ananas, manioc, batate. Creşterea animalelor. Fabrici de zahăr (30 mii t, 1990) şi rom. Descoperită de Columb în 1493, G. a fost colonizată de francezi (1635); ocupată în mai multe rânduri de Anglia, a revenit Franţei în 1816. Din 1946, devine un departament de peste mări al Franţei. GUADIANA, fl. în Pen. Iberică (Spania şi Portugalia); 820 km. Izv. din Pod. La Mancha, traversează Pod. Castiliei Noi şi C. Extremadura, trece prin Mérida şi Badajoz, formează, în anumite sectoare, graniţa dintre Spania şi Portugalia şi se varsă în G. Câdiz (Oc. Atlantic). Navigaoil pe 93 km. Irigaţii. GUAIACQL s. n. v. gaiacol. GUAlRA (SALTO DOS SETE QUEDAS), mare cascadă pe fl. Paranâ formată din 18 căderi de apă, la graniţa dintre Brazilia şi Paraguay; 114 m înălţime. Lăţime max.: 4 850 m. Cascada cu cel mai mare debit din lume (13 300 m3/sec). Turism. GUAJIRA [guahjra] (GOAJIRA [goahjra]), pen. în N Americii de Sud (Columbia şi Venezuela), care închide la V G. Venezuela şi se termină la N prin capul Gallinas. Relief muntos (853 m), cu climat şi vegetaţie de semipustiu. Expl. de sare şi de cărbune. GUAM, ins. vulcanică în V Oc. Pacific, în arh. Mariane, la 5 000 km V de Hawaii; 541 km2; 143 mii loc. (1993). Centrul ad-tiv: Agana. Cocotieri, bananieri, batate, manioc, trestie de zahăr. Creşterea porcinelor şi bovinelor. Pescuit. Aici s-a înregistrat cea mai joasă presiune atmosferică de pe glob (657,9 mm, în 1958). Nod de linii aeriene, de navigaţie, de cabluri transpacifice; baze maritime şi aeriene ale S.U.A. Descoperită în 1521 de Magellan. Ocupată de spanioli în 1668, a fost cedată S.U.A. în urma Războiului hispano-american din 1898. în timpul celui de-al doilea război mondial, G. a fost ocupată de japonezi (1941—1944). Din 1950, teritoriu „neîncorporat" ai S.U.A., administrat de Departamentul de Interne. Activitatea legislativă este exercitată de guvernator şi de Consiliul Legislativ, iar cea executivă, de Consiliul Executiv, condus de guvernator. GUANABARA, golf al Oc. Atlantic, pe ţărmul de SE al Braziliei, în dreptul oraşului Rio de Janeiro; 429 km2. Constituie cel mai mare port natural din lume. Descoperit în 1502- de A. Gonçalves şi Amerigo Vespucci. GUANAJUATO [guanahuato] 1. Stat în Mexic: 30,5 mii km2; 4 mii. loc. (1990). Expl. miniere (argint, aur, plumb, zinc, cupru, mercur) şi forestiere. Cereale şi trestie de zahăr. Creşterea animalelor. 2. Oraş în centrul Mexicului, la 2 050 m alt., la NV de Ciudad de México, centru ad-tiv al statului cu acelaşi nume; 73,1 mii loc. (1990). Expl. de min. auro-argentifere. Prelucr. primară a min. Universitate (1732). GUANARE, oraş în V Venezuelei, centru ad-tiv al statului Portuguesa; 83,4 mii loc. (1991). Comerţ cu cafea şi bumbac. GUANGDONG, prov. în SE Chinei; 197,1 mii km2; 64,4 mii. loc. (1992). Centrul ad-tiv: Guangzhou. Expl. forestiere (c. 40% din supr. prov. este ocupată cu păduri); expl. de cărbune, min. de fier, mangan, şisturi bituminoase, wolfram. Ind. zahărului (c. 50% din prod. ţării). Orez (două-trei recolte 515 GUATEMALA pe an), trestie de zahăr, porumb, batate etc. Sericicultură. Pescuit. GUANGXI ZHUANG [guaijsi-tguarj], reg. autonomă în SE Chinei; 220,4 mii km2; 42,2 mii. loc. (1990). Centrul ad-tiv.: Nanning. Expl. de cărbune. Orez (două recolte anuale), bumbac, arahide, tutun, trestie de zahăr şi hevea. Creşterea animalelor. GUANGZHOU, oraş în SE Chinei, în delta fl. Xijiang, port la M. Chinei de Sud, centru ad-tiv al prov. Guangdong; 3 mii. loc. (1990). Important nod de comunicaţii. Aeroport. Siderurgie. Şantiere navale. Mare centru al ind. mătăsii şi iutei. Ind. celulozei şi hârtiei, a cauciucului, a piei., poligrafică şi alim. (zahăr). Universitate. Târg internaţional. Menţionat în sec. 3 î.Hr. în Evul Mediu — mare port comercial care lega China de SV Asiei şi Africa. în sec. 7, în G. a existat o colonie a negustorilor arabi, iar, ulterior, a fost unul dintre primele oraşe chineze în care au pătruns europenii. în sec. 18, G. a devenit principalul port de comerţ internaţional al Chinei. în urma războaielor purtate de Marea Britanie şi Franţa împotriva Chinei, aceasta a fost nevoită, în 1860, să declare G. port deschis comerţului extern. Principal centru al luptei pentru înlăturarea dinastiei manciuriene, precum şi al forţelor naţionale revoluţionare din anii 1923—1926 şi dec. 1927. Memorialul Sun Zhong-shan (Sun Yat sen), Templul Guangxiao (sec. 7), Templul celor şase bananieri şi Pagoda florilor (sec. 6). Se mai numeşte şi Canton. GUANIDjNĂ (< fr. {i}) s. f. Substanţă chimică organică, solidă, higroscopică, solubilă în apă, folosită ca intermediar în sinteza de medicamente. Este un derivat al guaninei, cu o relativă toxicitate. GUANI.NĂ (< fr. {i}) s. f. Bază azotată purinică prezentă în ţesuturi animale şi derivate organice. Este componenta principală a nucleotidelor din acizii nucleici. GUANO (< fr. {i}) s. m. sg. 1. Rocă sedimentară organogenă fosfatică, provenită din transformarea, în condiţiile unui climat arid sau de peşteră, a unor resturi de organisme: excremente, ouă şi cadavre de păsări, de lilieci, de peşti etc. G. se găseşte sub formă de strate în depozite mari pe litoralul american al Oc. Pacific, în Chile, Peru ş.a. şi se utilizează ca îngrăşământ organic natural. 2. îngrăşământ preparat din de-şeurile provenite din industria de prelucrare a cărnii. GUANTÂNAMO, oraş în SE Cubei; 215,9 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. textilă şi alim. (cafea, zahăr, ciocolată). O parte din golful G., situat în N M. Caraibilor, la 34 km S de oraş, a fost luat în arendă (1903), pentru 99 de ani, de către S.U.A., care şi-a construit aici o bază militară navală. întemeiat în 1819. GUAPORÉ (ITÉNEZ), râu în V Braziliei şi NE Boliviei, afl. dr. al râului Mamoré (bazinul Amazonului); 1 749 km. Izv. din V Pod. Mato Grosso (Serra dos Parecis) şi formează, pe o porţiune, graniţa dintre Brazilia şi Bolivia. Navigabil în aval de oraşul Mato Grosso. GUARANI (< sp.) s. m. pl. Populaţie indiană din America de Sud (Paraguay şi Bolivia), din grupul de limbi tupi-guarani. GUARANI (cuv. sp.) s. m. Unitate monetară în Paraguay. GUARDAFUI (RAS ASIR, CASEYR), cap în extremitatea de E a Africii (Somalia), la intrarea în G. Aden, la 11° 49' lat. N şi 51° 15' long. E. GUARDI, Francesco (1712-1793), pictor italian. Elev al lui Canaletto. Peisaje, în special din Veneţia („Curte veneţiană“, „Canal Grande", „Piaţa San Marco"). GUARDIAN [ga:dian] („The cotidian liberal britanic de largă audienţă internaţională. Fundat în 1821 (până în 1959 s-a intitulat „Manchester Guardian"). Apare la Manchester şi la Londra. GUÂRICO, stat în N Venezuelei centrale; 65 mii km2; 488,7 mii loc. (1991). Centrul ad-tiv: San Juan de tos Morros. Expl. forestiere. Creşterea animalelor. GUARINI, Guarino (1624-1683), arhitect, matematician şi teolog italian. Lucrări baroce caracterizate prin virtuozitate tehnică şi îmbinări sau suprapuneri de volume circulare şi eliptice (Palatul Carignano, bisericile San Lorenzo — capodopera sa, San Filippo; Accademia delle Scienze). GUARNERI (GUARNERIUS), celebră familie de lutieri italieni din Cremona (sec. 17—18). Cel mai strălucit reprezentant a fost Giuseppe Antonio (zis del Gesü) (1698—1744). Una dintre viorile sale a fost folosită de Paganini (1820). GUAŞĂ (< fr.) s. f. 1. Culoare preparată din gumă arabică, pigmenţi minerali şi apă, folosită în pictură; are aspect opac şi este apropiată, prin efecte, de pictura în tempera. 2. Pictură executată cu astfel de culori. GUATEMALA, Republica (Repûblica de Guatemala), stat în extremitatea nordică a Americii Centrale istmice, cu ieşire la Oc. Pacific şi M. Caraibilor (G. Honduras); 108,9 mii km2; 9,7 mii. loc. (1993). Limba oficială: spaniola. Religia: creştină (catolici 75%, protestanţi 25%). Cap.: Guatemala (Ciudad de Guatemala). Oraşe pr.: Puerto Barrios, Quetzaltenango. Este împărţit în 22 de departamente. Relief variat: munţi, în parte vulcanici, cu alt. max. în vf. Tajumulco (4 220 m) — cel mai înalt din America Centrală —, podişuri fertile sau acoperite de păduri tropicale, câmpii litorale relativ înguste. Climă etajată în alt. (28°C în reg. de câmpie litorală şi mai scăzută în zonele montane şi de podiş). Se cultivă 17,2% din supr. ţării. Plantaţii de cafea (195 mii t cafea, 1991), trestie de zahăr (9,8 mii. t, 1991), bananieri (470 mii t banane, 1991); culturi de porumb (1,2 mil. t porumb, 1991), bumbac (38 mii t, 1991), tutun, chicle (din care se produce guma de mestecat). Se cresc bovine (1,7 mii. GUATEMALA 516 16' 14* DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Departamente Suprafaţa (km2) Populaţia (1994) Capitala Alta Verapaz 8 686 650 100 Cobân Baja Verapaz 3 124 200 000 Salamâ Chimaltenango 1 979 374 900 Chimaltenango Chiquimula 2 376 268 400 Chiquimula El Progreso 1 922 115 500 Guastatoya (El Progreso) Escuintla 4 384 592 600 Escuintla Guatemala 2 126 2 188 700 Guatemala Huehuetenango 7 400 790 200 Huehuetenango Izabal 9 038 359 100 Puerto Barrios Jalapa 2 063 200 400 Jalapa Jutiapa 3 219 378 700 Jutiapa Petén 35 854 295 100 Flores Quetzaltenango 1 951 606 600 Quetzaltenango Quiché 8 378 631 800 Santa Cruz del Quiché Retalhuleu 1 856 261 100 Retalhuleu Sacatepéquez 465 196 500 Antigua Guatemala San Marcos 3 791 767 000 San Marcos Santa Rosa 2 955 285 500 Cuilapa Sololâ 1 061 266 000 Sololâ Suchitepéquez 2 510 392 700 Mazatenango Totonicapân 1 061 324 200 Totonicapân Zacapa 2 690 171 100 Zacapa ...I C fN/ ^ r - ■ o Progreso \_Pe\én \Ué Floresg» , r Libertad/ ) J Uj SaqLuisy I ~ ~ W- / ^arçfas Chisec ° UvingstonE GUATEMALA^ /tajumulco S .4220 ^ Quezaltenango^-MttSSî "eta/fiMeuGutem»,£s. =z^== zÇhamperico *Ti ’Üfer-* JATEMAl Jutiapa o Escuintla e (HONDURAS *nta Jna l_^ ^=âf5ă^MiwiMi 92* capete, 1991), porcine (1,1 mii. capete, 1991), ovine (675 mii capete, 1991). Păduri tropicale umede în jumătatea nordică a ţării, parţial valorificate. Expl. de plumb, zinc, crom şi antimoniu. Ind. alim. (zahăr, lactate, băuturi, ţigarete), de prelucr. a lemnului şi a petrolului; ciment, textile ş.a. C.f. (1990): 917 km. Căi rutiere (1990): 13,3 mii km (824 km şoseaua panamericană). Moneda: 1 quetzal = 100 centavos. Turism: 508 mii turişti străini (1990). Export (1991): cafea, produse chimice şi alim. (banane, zahăr, tutun), textile, lemn preţios. Import (1991): combustibili, utilaje şi mijloace de transport, produse agro-alim. ş.a. — Istoric. Locuit de amerindienii maya, terit. G. a fost cucerit în prima jumătate a sec. 16 de spanioli, în sept. 1821, în timpul Războiului pentru Independenţa Coloniilor Spaniole din America Latină, G. şi-a proclamat independenţa. între 1821 şi 1823, a fost unită cu Mexicul, iar între 1823 şi 1839, a făcut parte din Federaţia Statelor Americii Centrale. în apr. 1839, s-a proclamat republică de sine stătătoare, în 1931, printr-o lovitură de stat, guvernul J. Ubico, sprijinit de marii proprietari funciari şi de capitalul străin, a preluat puterea şi a instaurat un regim dictatorial, înlăturat în 1944, în urma unei răscoale populare; guvernele la putere în anii 1944—1954 (îndeosebi guvernul condus de J. Arbenz Guzmân, 1950 — 1954) au fost susţinute de comunişti. între 1954 şi 1985, ţara a fost condusă de junte şi guverne militare, iar din 1985 a revenit la o guvernare civilă, în ian. 1991, au avut loc alegeri prezidenţiale câştigate de Jorge Serrano Elfas, candidatul partidului Mişcarea de Acţiune şi Solidaritate; în condiţiile unei instabilităţi politice şi constituţionale, J.S. Elias demisionează, preşedinte al ţării, ales de Parlament, devenind Ramiro de Leôn Carpio (iun. 1993). Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de Congresul Naţional, iar cea executivă de un cabinet numit şi condus de preşedinte. GUATEMALA (CIUDAD DE - [siudad de]), cap. Guatemalei; 1,13 mii. loc. (1993). Nod de comunicaţii rutiere şi feroviare. Aeroport internaţional (La Aurora). Centru comercial, politic şi financiar al ţării. Ind. textilă (bumbac), de prelucr. a lemnului (mobilă), piei. şi încălţ., a cimentului, alim. Universitate (1676). Catedrală (sec. 18). Muzeul Naţional de Arheologie şi Etnografie, Muzeul Naţional de Istorie şi Arte 517 GUERNICA Guatemala. Catedrala Frumoase. întemeiat în 1776 pe locul vechiului oraş Antigua (fundat în 1524, sub numele de Los Caballeros). Centru ad-tiv al coloniei spaniole Guatemala (1779—1821) şi cap. Rep. Independente Guatemala (din 1847). Distrus aproape în întregime de cutremurul din 1917. GUATEMALÇZ, -Ă (< Guatemala) s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. Locuitor al statului Guatemala. 2. Adj. Care aparţine Guatemalei, care se referă la Guatemala sau la populaţia acesteia. GUAVIARE, râu în Columbia, afl. stg. al fl. Orinoco; c. 1 300 km. Izv. din Cor-dillera Oriental (Anzi) şi străbate C. Orinoco (Llanos) până la confl. Cascade. GUAYAQUIL (SANTIAGO DE GUAYAQUIL) [guaiakil], oraş în Ecuador, port la Oc. Pacific; 1,5 mii. loc. (1990, cel mai mare oraş al ţării). Aeroport internaţional (Simon Bolivar). Centru comercial. Ind. metalurgică, textilă, chimică şi alim. (zahăr). Prelucr. lemnului. Rafinarea petrolului. Prin G. se exportă 50% din produsele ţării (cacao, cafea, banane) şi se importă 90%. Universitate (1867). Biserica Santo Domingo (sec. 16) şi catedrala San Francisco. Fundat în 1530. GUBÇRNIE (< rus) s. f. Unitate teri-torial-administrativă introdusă, în 1708, în Rusia de Petru I; s-a menţinut până în 1929. GUBOGLU, Mihail (1911-1990, n. Ciadîr-Lunga, Basarabia), istoric şi orientalist român. Prof. univ. la Bucureşti, Paris, Ankara. A publicat izvoare turceşti de mare valoare pentru istoria României („Paleografia şi diplomatica turco-osmană“, „Catalogul documentelor turceşti", „Cronici turceşti privind ţările române", în colab.). GUDEA (sec. 22 î. Hr.), patesi (rege) al oraşului-stat Lagaş din Mesopotamia. în timpul lui, arta şi literatura au cunoscut o maximă înflorire. GUDERIAN, Heinz (1888-1954), general german. Unul dintre teoreticienii întrebuinţării autonome a unităţilor de blindate („Atenţie! tancuri!"). A comandat unităţi de blindate în Polonia (1939), Franţa (1940), U.R.S.S. (1941). Inspector general al trupelor de blindate (1943) şi şef de stat-major al armatei terestre (1944—1945). Memorii. GUDRQN (< fr.) s. n. 1. Lichid vâscos, de culoare închisă, cu miros specific, care se obţine la distilarea uscată a unor substanţe organice (uleiuri, lemn, cărbuni etc.); materie valoroasă pentru ind. organică de sinteză, ind. farmaceutică, în construcţii (liant rutier) etc.; catran. 2. (Impr.) Reziduu separat la rafinarea unor produse petroliere, în special a uleiurilor de uns. GUDRONA (< fr.) vb. I tranz. A executa gudronajul unei îmbrăcăminţi rutiere. ♦ A trata cu gudron un material, un element de construcţie etc. GUDRONAJ (< fr.) s. n. Tratament de întreţinere a suprafeţei unui drum, care constă în stropirea cu gudron şi în aşternerea unui strat de piatră spartă mărunt, urmate de o cilindrare; gu-dronare. GUDRONATQR (< gudrona) s. n. Maşină de lucru folosită pentru gu-dronaj. GUDRUNLIED (KUDRUNLIED [-li:d]), „Cântecul Gudrunei", epopee germană din sec. 13, inspirată din vechi legende nordice. Supranumită şi „Odiseea germană", este, alături de „Cântecul nibelungilor", cea mai importantă epopee medievală germană. GUDURA vb. I refl. 1. (Despre câini) A-şi manifesta ataşamentul faţă de om, târându-se înaintea lui, lipindu-se de el şi mişcând din coadă. 2. Fig. (Despre oameni) A se ploconi, a linguşi pe cineva, înjosindu-se. GUÇLFI (< it.) s. m. pl. (în sec. 12— 14, în oraşele italiene) Membri ai unei grupări politice, formate mai ales din păturile comerciale şi meşteşugăreşti, care au sprijinit pe papă în lupta împotriva împăraţilor germani şi a ghibelinilor. GUERCINO (Giovanni Francesco Bărbieri, zis il ~) (1591—1666), pictor italian. Influenţat de Carracci, Cara-vaggio şi Tiţian. Maestru al şcolii bologneze, reprezentant al barocului. Tematică religioasă, tratată în clarobscur („Sf. Francisc cu îngerii", „Funeraliile Sf. Petronilla", „înălţarea Fecioarei"). GUERICKE [gherjca], Otto von (1602—1686), fizician german. A dovedit existenţa presiunii atmosferice cu ajutorul emisferelor de Magdeburg (1654) şi a inventat baroscopul (un tip de maşină electrostatică) şi maşina pneumatică (1650). GUERILĂ s. f. v. gherilă. GUÉRIN [gerş], Camille (1872-1961), medic veterinar francez. A descoperit, împreună cu A. Calmette, vaccinul preventiv împotriva tuberculozei: B.C.G. (Bacille Calmette Guérin). GUERNIGA [ghernjca] (GUERNICA Y LUNO), oraş în N Spaniei (Ţara Guernica: Tablou de Pablo Picasso GUERNSEY 518 Bascilor); 18 mii loc. (1986). Vechi centru cultural al bascilor. Biserica Santa Maria la Antigua (1418). în timpul Războiului Civil din Spania (1936—1939), a fost bombardat în mod violent de aviaţia hitleristă (26 apr. 1937). Evenimentul este imortalizat în tabloul cu acelaşi nume de P. Picasso. GUERNSEY [ga:nzi], a doua insulă ca mărime din grupul Ins. Normande, situată în SV Mării Mânecii, la V de Pen. Cotentin; 63 km2; c. 56 mii loc. Localit. pr.: St. Peter Port. Creşterea animalelor. Horticultură. Pescuit. Muzeu. GUERNSEY (cuv. engl.) [ga:nzi] (ZOOT.) s. n. Rasă de taurine crescută pentru producţia de lapte (4 000— 4 500 I anual), de culoare bălţată (alb cu galben), originară din ins. Guernsey. GUERRERO [gherrero], stat în S Mexicului; 64,3 mii km2; 2,6 mii. loc. (1990). Centrul ad-tiv: Chilpancingo. Expl. forestiere. Porurhb, cafea, trestie de zahăr şi citrice. Creşterea bovinelor. GUESDE [ghed], Jules (pseud. lui Jules Bazile) (1845-1922), militant socialist francez. Unul dintre fondatorii Partidului Muncitoresc Francez (1879) şi lider al Internaţionalei a ll-a. GUEVARA [ghevara], Antonio de (1480—1545), scriitor spaniol. Precursor al conceptismului. Tratate religioase şi moral-politice („Ceasornicul domnilor", adaptat în româneşte de cronicarul Nicolae Costin; „Dispreţul curţii şi elogiul satului"). GUEVARA [ghevara], Emesto (Che [ce]) (pe numele adevărat Ernesto Guevara de la Serna) (1928—1967), revoluţionar sud-american de origine argentiniană. Cunoscut pentru ideile sale de stânga ce preconizau folosirea unor metode radicale ca soluţie pentru ameliorarea sărăciei cvasigenerale din America de Sud. A participat (1956— 1958) la lupta insurgenţilor cubanezi împotriva dictaturii lui Batista. Ministru în Emesto Guevara Marcel Guguianu: „Aurora" guvernul cubanez (1961—1965). în 1965, a părăsit Cuba; luptând în rândurile partizanilor din Bolivia, a fost ucis de trupele guvernamentale. Op. pr.: „Războiul de gherilă", „Socialismul şi omul în Cuba", „Jurnal din Bolivia". GUGEŞTI, com. în jud. Vrancea; 6 281 loc. (1995). Expl. de balast. Prelucr. lemnului (placaje, furnire, cherestea, dogărie şi butoaie). Staţie de c.f. Colecţie de istorie şi arheologie. Biserica de lemn Sf. Voievozi (1879) în satul G. GUGGENHEIM [guganhaim], familie de industriaşi americani, de origine elveţiană, cu importante realizări culturale şi filantropice. Mai important: Soîomon G. (1861—1949). Din iniţiativa sa a fost fundat celebrul Muzeu G. (construit într-un stil original, avangardist, de Frank Lloyd Wright), din New York, cu o bogată colecţie de capodopere ale artei contemporane (printre care şi colecţia de artă Brâncuşi). GUGIUMAN (< tc.) s. n. (înv.) Că-ciulă de samur purtată de domnitori sau de boieri ca semn al demnităţii lor. GUGU, vf. în masivul Godeanu (Carpaţii Meridionali), alcătuit din şisturi cristaline; alt. 2 291 m. GUGUIANU, Marcel (n. 1922, Bârlad), sculptor român. Lucrări cu predilecţie în marmură şi bronz, cu forme ajungând până la limita transparenţei, de un abstracţionism liric („Dalila"), alături de sculptură monumentală („Lu-chian", „Sadoveanu"). Statueta sa, „Ciocârlia", a devenit emblema diviziei de cultură a Băncii Mondiale—Washington. GUGUŞTIUC (< bg.) s. m. Specie de pasăre sedentară, din ordinul columbi-forme, de culoare cenuşie, cu o dungă neagră, ca o jumătate de guler, pe gât (Streptopelia decaocto). Este răspândită în SE Europei şi în V şi S Asiei. GUIART [ghiiar], jules (1870—?), medic francez. Prof. univ. la Lyon şi Cluj. Cercetări în domeniul parazito-logiei. A organizat (1920) Muzeul de istorie a medicinei din Cluj. M. coresp. al Acad. Române (1924). GUIAŞU, Silviu (n. 1938, Oradea), matematician rQmân. Stabilit în Canada (1981). Prof. univ. la Bucureşti şi Toronto. Lucrări şi studii în teoria informaţiei, teoria codurilor, teoria jocurilor şi a deciziilor. A introdus conceptul de entropie ponderată. Lucrări: „Aplicaţii ale teoriei informaţiei", „Matematică şi informaţie" (în colab.), „New applications of information theory". GUICCIARDINI, Francesco (1483— 1540), istoric şi om politic italian. Una dintre personalităţile importante ale Renaşterii, s-a distins prin obiectivitate şi echilibru în prezentarea evenimentelor epocii sale. Op. pr.: „istoria Florenţei", „Istoria Italiei" (20 de cărţi, cuprinzând evenimentele dintre 1492 şi 1534) este una din primele lucrări care a tratat, pe bază de izvoare sigure, un subiect de istorie naţională. GUIDO D’AREZZO [d’areţţo] (c. 990—c. 1050), călugăr şi muzician italian. A preconizat sistemul notaţiei muzicale actuale, a introdus portativul (cu patru linii) şi denumirea silabică a sunetelor („Micrologus"). Inventator al metodei solmizaţiei. GUI IUAN (n. 1919), grafician chinez. Adaptează arta tradiţională realităţilor Chinei actuale („Podul viu"). GUILIN, oraş în S Chinei (Guangxi Zhuang); 364,1 mii loc. (1990). Ind. chimică, electrotehnică şi alim. Staţiune climaterică. Monumente ale naturii (grote). GUILLAUME [ghiio:m], Charles Édouard (1861—1938), fizician elveţian. Stabilit în Franţa. Contribuţii în termometrie. A descoperit aliajele invar şi elinvar utilizate la construirea instrumentelor de precizie. Premiul Nobel (1920). GUILLAUME [ghiio:m], Gustave (1883—1960), lingvist francez. A elaborat o teorie lingvistică originală cu caracter semantic, structural şi genetic, centrată pe temporalitate şi bazată, în special, pe considerente psihologice şi formale. Op.: „Problema articolului şi soluţionarea lui în limba franceză", „Timpul şi verbul". GUILLAUME D’AUVERGNE [ghiio:m d’overn] (Guillaume de Paris) (c. 1180— 1249), teolog şi filozof scolastic francez. Prof. univ. la Paris. Adept al lui Aristotel, 519 GUINEEA Guinee a introdus diferenţierea dintre esenţa şi existenţa lucrurilor create, care va constitui punctul de plecare în metafizica lui Toma d’Aquino („Despre univers'4, „Despre suflet"). GUILLAUME DE CHAMPEAUX [ghiio:m da şampo] (c. 1070—1121), filozof scolastic francez. Fondatorul Şcolii de la Saint-Victor. Reprezentant al realismului în disputa universaliilor, a propus o teorie a in-diferenţei despre esenţele lucrurilor. GUILLAUME DE LORRIS [ghiio:m da lorjs] (1200/1210—1240), poet francez. Autorul primei părţi a celebrului „Romanul Trandafirului". GUILLAUME DE MACHAUT sau MACHAULT [giio:m da maşoj (c. 1300— 1377), poet şi muzician francez. Canonic de Reims. Reprezentant al perioadei Ars Nova. A cântat iubirea în poezii cu formă fixă (baladă, rondo). Aceste genuri, tratate de către trubaduri în manieră monodică, devin la el polifonice. A mai scris motete şi o misă („Misa de la Notre Dame"). GUILLAUMIN [ghiiomë], Armand (1841—1927), pictor francez. Peisaje impresioniste, caracterizate prin autenticitate şi lirism („Cheiul Senei la Bercy“, „Topirea zăpezii în Creuse"). GUILLEMIN [ghiiemë], Roger Chartes Louis (n. 1924), medic american de origine franceză. Prof. univ. la Houston. Cercetări în domeniile fiziologiei nervoase superioare şi a endocrinologiei experimentale. A izolat hormonii hipo-talamici. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1977), împreună cu A. V. Schally şi Rosalyn S. Yalow. GUILLÉN [ghiië], Jorge (1893-1984), poet spaniol. Versurile sale („Cântare", „Strigăt", „Omagiu"), consacrate destinului schimbător al omului, se remarcă prin perfecta fuziune a planului conceptual cu cel senzorial şi forţa evocatoare a limbajului. Traduceri din poeţi francezi. GUILLEN [ghiten], Nicolâs (1902- 1989), poet cubanez. Lirică inspirată din folclorul negru („Songoro Cosongo"); poeme militante, evocând în accente profetice revoluţia („Cântece pentru soldaţi şi sonuri pentru turişti", „Inima cu care trăiesc"). GUILLET [ghjie], Léon Alexandre (1873—1946), inginer francez. Cercetări în domeniul metalurgiei. A studiat proprietăţile oţelurilor speciale. M. de onoare al Acad. Române (1931). GUILLOTIN [ghiiotê], Joseph Ignace (1738—1814), medic francez. Participant la Revoluţia Franceză. A propus în Adunarea Naţională (1789) ca pedeapsa capitală să fie executată cu instrumentul care i-a preluat numele (ghilotina). GUILLOUX [ghiiu], Louis (1899-1980), scriitor francez. Romanele sale evocă mediul familial, însufleţit de idei revoluţionare („Sângele negru" — a-daptat pentru teatru cu titlul „Cripure"), şi viaţa de provincie, văzută ca un protest împotriva suferinţei umane („Jocul răbdării"). GUIMARD [ghima:r], Hector (1867— 1942), arhitect, decorator şi designer francez. Stabilit în S.U.A. (1938). Personalitate marcantă a curentului „Art Nouveau"; de numele lui se leagă şi denumirea de „Style Metro" şi „Style Guimard". Lucr. pr.: Castelul Béranger, Castelul d’Orgeval şi ornamentaţiile de la intrările vechilor staţii de metrou din Paris. GUINÇE (< engl., fr.) s. f. Veche monedă engleză de aur care valora 21 de şilingi. GUINEEA 1. Republica Guineea (République de Guinée), stat în Africa Occidentală, cu ieşire la Oc. Atlantic (300 km); 245,9 mii km2; 7,42 mii. loc. (1993). Limba oficială: franceza. Religia: islamică (85%), creştină (catolici 10%), animistă (5%). Cap.: Conakry. Oraşe pr.: Kankan, Labé, Kindia, Nzérékoré. Este împărţit în 33 de regiuni. Relief variat: câmpie litorală cu lagune (în V), masivul Fouta Djallon (Mt. Loura, 1 538 m) în partea central-nordică, o reg. de podişuri drenată de fl. Niger şi afl. lui (în E), M-ţii Guineii (alt. max.: Mt. Nimba 1 752 m) în SE. Climă tropicală cu precipitaţii mai abundente în reg. litorală (peste 4 000 mm/an). Vegetaţie tipică de savană (pădurile ocupă c. 40% din terit.). Terenurile cultivate ocupă 3% din supr. ţării. Plantaţii de bananieri (110 mii t banane, 1991), cafea (30 mii t, 1991), ananas (38 mii t, 1991), trestie de zahăr (225 mii t zahăr, 1991), palmieri de ulei şi arbori de gumă arabică; culturi de prez (628 mii t, 1991), porumb (79 mii t, 3991), susan, arahide (52 mii t, 1991), batate, manioc ş.a. Creşterea bovinelor (1,8 mii. capete, 1991), ovinelor, caprinelor. Expl. de bauxită (17 mii. t, 1991, locul 2 pe glob), min. de fier, aur (2 500 kg 1991), diamante (200 mii carate, 1991). Prod. de alumină (640 nii t, 1990), cherestea, ulei de palmiei, zahăr GUINEEA-BISSAU 520 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni Suprafaţa Populaţia Capitala (km2) (1993) Beyla 17 452 Boffa 5 003 Boké* 10 053 Canakry 308 Coyah (Dubréka) 5 576 Dabola 6 000 Dalaba 3 400 Dinguiraye 11 000 Faranah* 12 400 Forécariah 4 265 Fria 2 175 Gaoual 11 500 Guéckédou 4 157 Kankan 18 400 Kérouané 7 950 Kindia 8 828 Kissidougou 8 872 Koubia 1 480 Koundara 5 500 Kouroussa 12 035 Labé 2 520 Lélouma 2 150 Lola 4 219 Macenta 8 710 Mali 8 800 Mamou 6 160 Mandiana 12 950 Nzérékoré 3 781 Pita 4 000 Siguiri 19 750 Télimélé 8 080 Tougué 6 200 Yomou 2 183 * regiuni desfiinţate în ian. 1988 ş.a. Pescuit (37,5 mii t, 1991). C.f. (1992): 662 km. Căi rutiere (1988): 28,4 mii km (4,3 mii km asfaltaţi). Moneda: 1 franc guinean = 100 cauris. Export (1990): bauxită şi alumină, cafea, diamante, banane, arahide ş.a. Import (1990): utilaje ind. şi mijloace de transport, produse textile, combustibili, produse alim. ş.a. — Istoric. în Evul Mediu, G. a făcut parte din statele Ghana şi Mali. La mijlocul sec. 15, pe litoralul guinean au pătruns portughezii şi negustorii de sclavi din alte ţări europene. în sec. 18, pe terit. G. a fost creat un stat de tip feudal-patriarhal. Ocupată de francezi, a devenit colonie în 1893 şi a fost inclusă, în 1904, în Federaţia Africa Occidentală Franceză. După al doilea război mondial, mişcarea de eliberare naţională din G. a luat un puternic avânt. în 1947 a fost fundat Partidul Democrat din G. care, din 1958, a devenit partid unic. Secretar general, 161 300 Beyla 141 700 Boffa 225 200 Boké 705 300 Conakry 134 200 Coyah 98 000 Dabola 132 800 Dalaba 133 500 Dinguiraye 142 900 Faranah 116 500 Forécariah 70 400 Fria 135 700 Gaoual 204 800 Guéckédou 229 900 Kankan 106 900 Kérouané 216 100 Kindia 183 200 Kissidougou 98 100 Koubia 94 200 Koundara 136 900 Kouroussa 253 200 Labé 138 500 Lélouma 106 700 Lola 193 100 Macenta 210 900 Mali 190 500 Mamou 136 300 Mandiana 216 400 Nzérékoré 228 000 Pita 209 200 Siguiri 243 300 Télimélé 113 300 Tougué 74 400 Yomou 1952—1984, A. Sékou Touré). La 2 oct. 1958, în urma unui referendum (sept. 1958), s-a proclamat independenţa ţării. Adept al edificării unei societăţi de tip marxist, A. Sékou Touré iniţiază un program de reforme radicale, iar pe plan extern promovează o politică de colaborare cu U.R.S.S. şi cu ţările comuniste. în mart. 1984, în G. are loc o lovitură de stat militară condusă de colonelul Lansana Conté care suprimă constituţia, dizolvă Adunarea Naţională şi Partidul Democrat. în dec. 1990, noua constituţie, aprobată în urma unui referendum, autorizează pluripartidismul şi pune capăt regimului militar. în dec. 1993, generalul L. Conté este ales preşedinte al statului. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de Comitetul Militar de Redresare Naţională, iar cea executivă, de un cabinet numit de Comitet. 2. Golful Guineii, golf larg, deschis, al Oc. Atlantic, pe ţărmul vestic al Africii Ecuatoriale, între capurile Palmas (Liberia) şi Lopez (Gabon); 1,5 mil. km2. Ad. max.: 6 360 m. Salinitate: 34,5—35%c Maree max.: 2.7 m. Ins. pr.: Bioko, Principe, Săo Tomé ş.a. Porturi pr.: Tema, Accra, Sekondi-Takoradi (Ghana), Lomé (Togo), Lagos (Nigeria), Duala (Camerun), Libreville (Gabon). 3. Curentul Guineii, curent oceanic cald, continuarea estică a Contracurentului Ecuatorial Atlantic, în N G. Guineii. Temp. medie anuală: 22—28°C. Viteza 0,4— 2.7 km/oră. GUINEEA-BISSAU, Republica - (Repûblica da Guiné-Bissau), stat în Africa Occidentală, cu ieşire la Oc. Atlantic (160 km); 36,1 mii km2 (împreună cu ins. Bijagôs şi Bolama); 1 mii. loc. (1993). Limba oficială: portugheza. Religia: animistă (65%), islamică (30%), creştină. Cap.: Bissau. Este împărţită în opt regiuni şi un sector autonom (Bissau). Relief de câmpie (alt. max. 240 m); ţărm dantelat cu numeroase golfuri. Climă tropicală cu precipitaţii bogate (1 500—2 000 mm/an). Vegetaţie de mangrove pe ţărm, păduri tropicale şi savană în interior. Se cultivă arahide (20 mii t, 1991), palmieri de ulei, cocotieri (25 mii t nuci de cocos, 1^991), arbori de cauciuc, bananieri, orez (18 mii t, 1991), manioc. Expl. forestiere (pădurile acoperă 30% din terit. ţării). Creşterea bovinelor (410 mii capete, 1991), ovinelor (245 mii capete, 1991), caprinelor (208 mii capete, 1991) şi a porcinelor (293 mii capete, 1991). Mici întreprinderi alim. şi de prelucrare a lemnului (cherestea). Pescuit: 4,3 mii t (1990). Moneda: 1 peso guinean = 100 centavos. Nu are căi ferate. Căi rutiere (1989): 3,5 mii km. Căi navigabile interne: 1,5 mii km. Export (1991): peşte şi crustacee, arahide, ulei de palmier, lemn, fructe tropicale. Import (1991): utilaje ind. şi mijloace de transport, bunuri de larg consum, produse agro-alim., combustibili ş.a. — Istoric. Descoperită în 1446 de portughezi, apoi colonie din sec. 16, G.B. a fost declarată, în 1951, provincie de peste mări a Portugaliei. în 1956, A. Cabrai a creat Partidul African al Independenţei din Guineea şi Insulele Capului Verde (P.A.I.G.C.). în 1961 a început lupta armată împotriva autorităţilor coloniale portugheze. în zonele eliberate, P.A.I.G.C. a trecut la reorganizarea vieţii social-economice. La 24 sept. 1973, pe terit. controlat de acesta, s-a proclamat statul independent G.-B., recunoscut de Portugalia în sept. 1974. în nov. 1980, 521 GUINEEA ECUATORIALĂ DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni Suprafaţa (km2) Populaţia (1979) Capitala Bafatâ 5 981 116 700 Bafatâ Biombo 840 56 500 puinhamel Bolama (Bijagôs) 2 624 25 700 Bolama Cacheu 5 175 130 200 Cacheu Gabü 9 150 104 300 Gabü Oio 5 403 135 100 Bissorâ Quinara 3 138 35 600 Buba Tombali 3 736 55 100 Catiô Sector autonom Bissau 78 109 200 în urma unei lovituri de stat, puterea este preluată de Consiliul Revoluţiei, condus de Joao Bernardo Vieira. în iun. 1989, au loc alegeri generale, câştigate de P.A.I.G.C., J.B.Vieira devenind preşedinte al ţării. în mai 1991, P.A.I.G.C. renunţă la sistemul monopartid; în iul. 1994 au loc alegeri prezidenţiale şi legislative; J.B. Vieira este reales preşedinte al G.B. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de Adunarea Naţională Populară, iar cea executivă de Consiliul de Stat (guvernul) numit de preşedinte. GUINEEA ECUATORIALA, Republica ~ (Republica de Guinea Ecuatorial), stat în partea central-vestică a Africii, alcătuit din două părţi distincte: una continentală (Mbini = Rio Muni) şi una insulară (Bioko, Annobôn ş.a.) în G. Guineii; 28,1 mii km2; 387 mii loc. (1993). Limba oficială: spaniola. Religia: creştină (catolici 94%), animistă. Cap.: Malabo (în ins. Bioko). împărţit în şapte provincii, grupate în două regiuni. Oraşe pr.: Bata (pe continent), Luba (ins. Bioko). Relief de podiş (în partea continentală) şi de munţi vulcanici (alt. max.: 3 008 m) în ins. Bioko, Annobôn ş.a. Climă ecuatorială (25,4°C temperatura medie anuală la Malabo), cu ploi extrem de bogate (până la 10 mii mm/an). Plantaţii de cacao (7 mii t, 1991), cafea (7 mii t, 1991), banane (17 mii t, 1991), batate (35 mii t, 1991), cocotieri şi palmieri de ulei, culturi de manioc, abaca. Expl. de lemn preţios (abanos, mahon, okoumé). Ind. alim. şi de prelucr. a lemnului (cherestea, placaje). Creşterea ovinelor, bovinelor şi caprinelor. Pescuit: 4 mii t, (1990). Nu are c. f. Căi rutiere (1989): 2,7 mii km. Moneda: 1 franc C.F.A. = 100 centimes. Export (1990): cacao, cafea, lemn, banane ş.a. Import (1990): produse alim., combustibili, textile, utilaje ind., mijloace de transport ş.a. Istoric. Descoperită de portughezi în 1471 — 1472; cedată spaniolilor în 1777—1778. GUINIZELLi 522 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni şi provincii Suprafaţa (km2) Populaţia (1987) Capitala Regiunea continentală 26 017 260 000 Bata Centro-Sur 9 931 56 000 Evinayong Kié-Ntem 3 943 74 100 Ebebiyfn Litoral 6 665 76 000 Bata Wele-Nzas 5 478 54 300 Mongomo Regiunea insulară 2 034 70 300 Malabo Annobôn 17 2 400 San Antonio de Palea Bioko Norte 2 017 56 600 Malabo Bioko Sur 2 017 11 300 Luba Posesiune spaniolă din 1843, G.E. a devenit, în aug. 1968, în urma unui referendum, stat independent. în 1979, regimul dictatorial al lui F. Macias Nguema (preşedinte din 1968) este răsturnat în urma unei lovituri de stat militare, puterea fiind preluată de Consiliul Militar Suprem, condus de locote-nent-colonelul Téodoro Obiang Nguema Mbasogo. în iun. 1989, au loc alegeri prezidenţiale (primele de la proclamarea independenţei în 1968), generalul T.O.N. Mbasogo fiind reales preşedinte. în nov. 1991, printr-un referendum, este aprobată o nouă constituţie, care instituie un regim pluralist, iar în nov. 1993 se ţin alegeri generale, câştigate de Partidul Democratic. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte, de Camera Reprezentanţilor şi de Consiliul de Stat, iar cea executivă de un cabinet numit de preşedinte. GUINIZELLI [guiniţelli] (GUINICELLI), Guido (c. 1240—1276), poet italian. întemeietorul „dulcelui stil nou“. Canţone, balade, sonete pe teme erotice sau peisagistice. GUINNESS [gjnis], Sir Alee (n. 1914), actor englez de teatru şi film. Unul dintre monştrii sacri ai ecranului englez. Creaţii remarcabile în: „Marile speranţe", „Oliver Twist“, „La botul calului", „Omul nostru din Havana", „Lawrence al Arabiei", „Căderea Imperiului Roman", „Dr. Jivago", „Comedianţii", „Cromwell", „Războiul stelelor". Premiul Oscar: 1957 („Podul de pe râul Kwai"). GÜIRALDES, Ricardo (1886-1927), scriitor argentinian. Versuri („Clopotul de cristal"), proză scurtă („Povestiri despre moarte şi sânge"), romane („Don Segundo Sombra") în care datele autobiografice se împletesc cu motive elegiace, descrieri idealizate ale pampasului şi ale figurii eroice a gaucho-ului. GUISE [ghi:z], familie nobiliară franceză, ramură colaterală a familiei ducale de Lorena. întemeiată de Claude de Lorena (1496—1550). Mai importanţi: 1. François ! de G. (1519-1563), om politic şi renumit comandant militar. 2. Henric I de G. (1550-1588), şef al partidului catolic în timpul războaielor împotriva hughenoţilor, unul dintre instigatorii măcelului din Noaptea Sf. Bartolomeu (1572) şi pretendent la tronul Franţei. A fost asasinat din ordinul regelui Henric III. 3. Henric II de G. (1614—1664). A participat la răscoala napolitanilor (1647), condusă de Masaniello, urmărind ocuparea tronului Siciliei. GUITRY [ghitry], Sacha (1885-1957), actor şi dramaturg francez. Reprezentant al curentului Belle Epoque. Autor al unor piese ce cultivă verva şi savoarea cuvântului („Tata avea dreptate", „Să visăm", „Doamnelor, nu trageţi cu urechea"). GUIYANG, oraş în S Chinei, centrul ad-tiv al prov. Guizhou; 1 mii. loc. (1990). Nod de comunicaţii. Exploatări de bauxită, apatită, cărbune şi min. de fier. Ind. metalurgică, constr. de utilaj minier, chimică şi textilă. Fabrici de ciment, sticlă şi hârtie. Monumente ale naturii (parcul natural „Huaxi" şi parcul subteran „Nanjiao"). GUIZHOU, prov. în S Chinei; 174 mii km2; 33,1 mii. loc. (1992). Centru ad-tiv.: Guiyang. Expl. forestiere şi de min. de mercur, fier, bauxită, cărbune. Sfeclă şi trestie de zahăr. Citrice. GUIZOT [ghizo], François (1787— 1874), om politic şi istoric francez. Ministru şi prim-min. (1847—1848), calitate în care a dus o politică conservatoare. Lucrări: „Conspiraţiile şi justiţia politică", „Istoria Revoluţiei Engleze", „Memorii pentru a servi la istoria timpului meu". GUJARÂT [gudjarat], stat în V Indiei; 196 mii km2; 41,3 mii. loc. (1991). Centrul ad-tiv: Găndhînagar. Expl. de petrol. Vastă regiune de cultură a bumbacului. Creşterea animalelor. GUJON (< fr.) s. n. Bară de oţel îngropată în stratul de rezistenţă al unei îmbrăcăminţi rutiere din beton, care se aşază paralel cu axa drumului la rosturile transversale de dilataţie, cu scopul de a înlesni dilatarea liberă a planşeelor drumului şi de a împiedica deplasarea laterală şi denivelarea lor. GUJRANWÀLA [gudjranuab], oraş în NE Pakistanului, la N de Lahore; 658,7 mii loc. (1981). Metalurgia aluminiului. Filaturi de bumbac şi lână. Tăbăcării. Comerţ cu cereale. GUJRÀT [gudjrat], oraş în NV Pakistanului, la N de Lahore; 155 mii loc. (1981). Ind. textilă; ceramică; ventilatoare. Meşteşuguri (încrustarea aurului, argintului şi bronzului). GU KAI-CI (c. 344—c. 406), pictor şi teoretician de artă chinez. Unul dintre creatorii şcolii naţionale de pictură. Opere remarcabile prin claritatea liniei. A scris „însemnări critice despre pictură". GULAG (< rus. Glavnoe Lfaravlenie Lagherei „Direcţia Generală a Lagărelor"), subst. 1. Organism sovietic însărcinat cu administrarea lagărelor de reeducare prin muncă, înfiinţate în 1919 şi destinate adversarilor politici din toate categoriile sociale şi naţionale. în epoca stalinistă, mai ales după anii ’30, milioane de persoane au fost deportate şi, în mare parte, exterminate. După moartea lui Stalin (1953), efectivele lagărelor s-au diminuat considerabil, g. dizoivân- Sir Alee Guinness François Guizot 523 GÜNZ du-se în 1956. 2. S. n. Sistem con-centraţionar sau represiv în U.R.S.S. şi în ţări cu un regim totalitar. Termenul a căpătat notorietate universală datorită cărţii lui Aleksandr Soljeniţîn, „Arhipe-leagul Gulag“. în România, comuniştii, veniţi la putere în 1945, au organizat (după 1948), împotriva unor largi categorii sociale, un regim de teroare în închisori şi lagăre de muncă forţată (Aiud, Gherla, Piteşti, Sighet, Canalul Dunăre-Marea Neagră ş.a), soldat cu sute de mii de victime. GULAŞ (< magh.) s. n. Un fel de tocană condimentată, din carne şi cartofi. GULBARGA, oraş în india (Karnătaka), în partea centrală a Pod. Deccan; 303,1 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. textilă (bumbac), chimică (vopsele) şi alim. Moschee (construită după modelul celei din Côrdoba, Spania). GULDBERG [gulberg], Cato Maximilian (1836—1902), chimist şi matematician norvegian. Prof. univ. la Cristiania (azi Oslo). Cercetări fundamentale în chimia fizică. A descoperit (1867) legea acţiunii maselor, împreună cu P. Waage. GULDEN (< fr.) s. m. 1. (în sec. 15-19 în ţările din centrul Europei) Monedă de aur şi mai târziu, de argint. 2. (în prezent) Denumirea în limba olandeză a florinului (2). GULDIN, Paul (1577-1643), matematician elveţian. Lucrări în domeniile teoriei numerelor, analizei matematice, geometriei. în 1635 a enunţat teoremele generale (teoremele lui G.) privind aria şi volumul unui solid generat de o linie plană, care se roteşte în jurul unei axe din acelaşi plan. GULER (< magh.) s. n. 1. Parte componentă a unor obiecte de îmbrăcăminte, care înconjură şi acoperă, parţial sau integral, gâtul. 2. Spumă care se formează la gura paharului de bere. 3. (TEHN.) Porţiune dintr-o piesă cilindrică, conică sau tronconică, având diametrul mai mare decât restul piesei. GULIAN, Constantin I. (n. 1914, Bucureşti), filozof român. Acad. (1955), prof. univ. la Bucureşti. Studii de etică, avers revers Gulden olandez teoria culturii, antropologie filozofică, istoria filozofiei universale şi româneşti („Introducere în etica nouă“, „Metodă şi sistem la Hegel“, „Problematica omului", „Hegel sau filozofia crizei"). GULI.E (< bg.) s. f. Plantă legumicolă bienală, din familia cruciferelor, cu tulpina îngroşată, fragedă şi cu frunze dinţate, cu peţiol lung (Brassica oleracea var. gongyloides). GULLSTRAND, Allvar (1862-1930), medic suedez. Prof. univ. la Stockholm şi Uppsala. Lucrări în domeniul fiziologiei dioptriilor ochiului. A inventat (1911) lampa cu fantă, instrument care a permis examinarea în secţiune optică a mediilor transparente ale ochiului. Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (1911). GUMA (< gumă) vb. I tranz. 1. A aplica un strat de gumă sau de cauciuc pe un obiect. 2. A aplica un strat de clei, lipici, pap pe dosul unei etichete, mărci poştale etc. GUMAJ (< guma) s. n. Aplicare a unui strat de cauciuc sau de gumă pe suprafaţa unui obiect; stratul de cauciuc propriu-zis. GUMĂ (după fr. gomme; cf. lat. gummî) s. f. 1. Materie vâscoasă, amorfă, din clasa polizaharidelor, produsă de sucurile ţesuturilor cambiale ale unor plante, sub acţiunea luminii, a aerului şi a bacteriilor sau pe cale sintetică, cu însuşirea de a se întări în contact cu aerul; are diverse utilizări. ^ G. arabică = substanţă vâscoasă şi lipicioasă secretată de unele specii de Acacia {A. senegal, A. gummifera etc.) sau preparată sintetic şi utilizată ca adeziv pentru hârtie. 2. Mic obiect de cauciuc folosit la ştergerea urmelor de creion, de cerneală, de tuş etc. de pe hârtie; radieră. ♦ (înv.) Elastic. 3. (La pl.) Produse cu aspect de răşină care se formează în benzinele cracate sub acţiunea pero-xizilor. GUMELNIŢA, cultură din Neolitic (milen. 4—3 î.Hr.). Răspândită în Muntenia, SE Moldovei, Dobrogea, Oltenia şi în NE Bulgariei. GUMILIOV, Nikolai Stepanovici (1886—1921), scriitor rus. Fondator al şcolii akmeiste. Poeme pe tema războiului şi a aventurii („Coloana de foc"). Executat de bolşevici sub acuzaţia de participare la un complot contrarevoluţionar. GUMPLOWICZ [gumplovitj], Ludwig (1838—1909), sociolog şi jurist austriac. Consideră conflictul dintre rase forţa devenirii istorice („Rasa şi statul", „Compendiu de sociologie", „Compendiu de filozofie socială"). GÜNDISCH [gundiş], Gustav (n. 1907, Cisnădie), istoric sas din România. Prof. univ. la Sibiu. Stabilit în Germania (1982). Preocupări privind istoria social-politică, economică şi culturală a Transilvaniei în sec. 14—15. Editor de documente („Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen", „Cu privire la relaţiile lui Vlad Ţepeş cu Transilvania în anii 1456—1458"). GUNDULIÔ [gundulitj], Ivan (Diivo) (1588—1638), poet croat. Autorul epopeii naţionale „Osman". Capodopera sa este poemul filozofic „Lacrimile fiului risipitor". GUNN, John Battiscombe (n. 1928), fizician egiptean. Stabilit în S.U.A. (1959). Lucrări în domeniul fizicii semi-conductorilor. în 1964, a descoperit efectul ce stă la baza construcţiei diodelor G., folosite în electronica hiper-frecvenţelor (efectul G.). GUNNARSON, Gunnar (1889— 1975), scriitor islandez. Romane de factură moralistă, autobiografice sau inspirate din vechi „saga" islandeze („Istoria familiei Borg", „Biserica de pe munte"). GUNNBJ0RN FJELD, cel mai înalt vf. al Groenlandei, situat în E ins., în culmea Watkins. Alt.: 3 700 m. Alcătuit din bazalte. Gheţari. GUNOI (< sl.) s. n. 1. Resturi murdare sau netrebuincioase care se aruncă. 2. G. de grajd = dejecţiile solide şi lichide ale animalelor, în amestec cu paie de aşternut, supuse unui proces de fermentare. Bogat în azot, fosfor şi săruri de potasiu, se foloseşte ca îngrăşământ agricol natural. 3. Fig. Om de nimic, lepădătură. GUNOI (< gunoi 1) vb. IV tranz. A îngrăşa pământul cu gunoi de grajd. GUNTER [ganta], Edmund (1581 — 1626), matematician şi astronom englez. A inventat (1618) quadrantul ce-i poartă numele, a utilizat pentru prima dată termenii cosinus şi cotangentă (1620) şi a publicat primele tabele de logaritmi. GÜNTHER, Johann Christian (1695— 1723), poet german. Lirică a neîmpli-nirilor şi a dezamăgirilor („Cântecele Leonorei"). GUNTOR, oraş în E Indiei (Andhra Pradesh), în delta fl. Krishna; 471 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Centru comercial. Ind. mat. de constr. (ciment), textilă (bumbac) şi alim. (tutun). GÜNZ (< n. pr. Günz), prima fază a glaciaţiei cuaternare alpine, care a avut loc aproximativ cu 600 000 ani Î.Hr., pusă în evidenţă de pânza superioară de pietrişuri transportate de torentele alimentate de gheţarul G. GUO MOYUO 524 GUO MOYUO (1892-1978), istoric, scriitor şi om politic comunist chinez. Participant la lupta de eliberare naţională a poporului chinez. Dramaturgie dedicată acestui moment („Trei femei răsculate", ,,Qü-yuan“, „Gemenii"). Contribuţii istoriografice („Studii despre vechea cetate chineză"). M. de onoare al Acad. Române (1957). GUPĂ s. f. Peşte teleostean marin de c. 15—20 cm, albastru-argintiu cu dungi aurii pe flancuri (Boops boops); trăieşte în Marea Neagră. GUPTA 1. Dinastie în India de Nord (320—544), întemeiată de Chandra-gupta I; epocă de înflorire a literaturii, artei şi ştiinţei antice indiene. 2. Denumirea statului sclavagist condus de dinastia G. (1) (sec. 4—6). GURA CALIŢEI, com. în jud. Vrancea; 3 103 loc. (1995). Până la 6 aug. 1970 s-a numit Lacul lui Baban. GURA FOII, com. în jud. Dâmboviţa, pe râul Potopu; 2 490 loc. (1995). Expl. de balast. Biserica de lemn cu dublu hram, Cuvioasa Paraschiva şi Sf. Nicolae (1823), în satul Bumbuia. GURAHONŢ 1. Depr. intramontană, de origine tectono-erozivă, în V României, între M-ţii Zarand şi Codru-Moma, pe cursul superior al Crişului Alb. Supr.: c. 200 km2. Relief de luncă şi terase. 2. Com. în jud. Arad, pe Crişul Alb; 4 924 loc. (1995). Produse alim.; prelucr. lemnului. Centru pomicol. Staţie de c.f. Castel în stil neoclasic (sec. 19). Parc dendrologic. Rezervaţia botanică Dosul Laurului (31 ha), în satul Zimbru. GURA HUMORULUI, oraş în jud. Suceava, pe râul Moldova; 16 850 loc. (1995). Expl. de calcar şi balast; întreprindere de articole tehnice din cauciuc; filatură de bumbac. Fabrică de cherestea; produse alim. (conserve de legume şi fructe, preparate din lapte, panificaţie). Centru pomicol şi centru de coordonare a activităţii miniere de la Leşu Ursului (cupru), lacobeni (mangan, turbă) şi Fundu Moldovei (pirite cuprifere). Muzeu etnografic. Parc dendrologic (15 ha). Localit. a fost întemeiată în 1775; declarat oraş în 1905. în apropiere se află bisericile mănăstirilor Humor (1530) şi Voroneţ (1488, mărită în vremea lui Petru Rareş), remarcabile monumente ale artei moldoveneşti, cu somptuoase picturi exterioare (1535 şi, respectiv, 1547). Declarate monumente UNESCO. Turism. GURALIV, -Ă (< gură; cf. bg. govorliv) adj. Vorbăreţ, gureş, limbut; gălăgios. GURA OCNIŢEI, com. în jud. Dâmboviţa, pe Ialomiţa; 7 218 loc. (1995). Expl. de petrol şi sare. Termocentrală. Izv. minerale. Bisericile Sf. Paraschiva (1809) şi Adormirea Maicii Domnului (1886—1891), în satele Gura Ocniţei şi Adânca. GURA PONICOVEI, peşteră în SV României, pe versantul stg. al Dunării, în zona lacului de acumulare de la Porţile de Fier I şi a defileului Cazanele Mari, la 62 m alt. Săpată de pârâul Ponicova (afl. al Dunării) în calcarele masivului Ciucaru Mare, are formă ramificată, cu numeroase galerii largi, etajate. Conţine enorme blocuri de prăbuşire, formaţiuni concreţionare, depozite de guano. Temp.: 11°C. Faună bogată (lilieci, păianjeni, fluturi etc.). Resturi scheletice de Ursus spelaeus şi fragmente de ceramică hallstattiană. Rezervaţie speologică. GURA RÂULUI, com. în jud. Sibiu, pe Cibin; 3 641 loc. (1995). Hidrocentrală (3,7 MW) dată în folosinţă în 1981. Colecţie de icoane pe sticlă, ceramică, ţesături, piese de port popular etc. Biserica Cuvioasa Paraschiva (sec. 18—19) în satul Gura Râului. GURASADA, com. în jud. Hunedoara; 1 900 loc. (1995). Expl. de bentonită. Biserica ortodoxă Sf. Mihail, de plan central, ridicată în sec. 13 şi mărită ulterior, cu picturi interioare (1765). Staţie de c.f. Expoziţia me-morială „Silviu Dragomir". GURA ŞUŢII, com. în jud. Dâmboviţa; 5 579 loc. (1995). Expl. de gaze naturale şi petrol. Biserica Duminica Tuturor Sfinţilor (sec. 19), în satul Gura Şuţii. GURA TEGHII, com. în jud. Buzău, pe râul Bâsca; 4 325 loc. (1995). Expl. şi prelucr. lemnului (cherestea). Expl. de petrol. GURA VADULUI, com. în jud. Prahova; 2 554 loc. (1995). Combinat de vinificaţie (Tohani). Biserica Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1816), în satul Tohani. GURA VĂII, com. în jud. Bacău, pe Tazlău; 5 572 loc. (1995). Expl. de petrol. Până în 1965 s-a numit Râpile. Biserica de zid cu dublu hram, Adormirea Maicii Domnului şi Sf. Ştefan (1750) şi biserica de lemn Sf. Nicolae (1781), în satul Gura Văii. GURA VITIOAREl, com. în jud. Prahova, pe Teleajen; 6 071 loc. (1995). GURĂ (lat. gula „gâtlej, gât") s. f. I. 1. (ANAT.) Prima porţiune a aparatului digestiv la om şi la animale, reprezentată printr-o cavitate care conţine limba şi dinţii şi prin care sunt introduse alimentele în organism. G. este delimitată prin buze, obraji, vălul palatului, planşeul bucal, comunicând posterior cu faringele; principalele funcţiuni ale g. sunt: masticaţia, digestia bucală a alimentelor cu ajutorul fermenţilor (ptialina şi amilaza), funcţiunea gustativă etc.; p. restr. buzele şi deschizătura dintre ele. -<> Expr. Cu sufletul la gură = abia mai putând respira (din cauza alergăturii sau a emoţiei) > Gură de lup = a) (MED.) malformaţie congenitală caracterizată prin comunicarea cavităţii bucale cu fosele nazale; b) (NAV.) ochi dublu al unei parâme. ♦ (BOT.) Gura-leului = plantă perenă, decorativă, din familia scrofulariaceelor, înaltă de 20—80 cm, cu frunze opuse şi cu flori bilabiate de diferite culori (Antirrhinum majus). Gura-lupului = plantă erbacee, perenă, din familia labiatelor, înaltă de 30—100 cm, cu frunze opuse, peţiolate, cu flori violacee cu buza inferioară albă sau gălbuie (Scutellaria attissima); creşte prin păduri şi tufărişuri. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu ajutorul căruia se hrăneşte omul. Expr. A pune (sau a lua) ceva în gură = a mânca (puţin şi în fugă). A i se face gura pungă = a avea senzaţia de astringenţă din cauza unor alimente acre. De-ale gurii = mâncare. Fig. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata. ♦ Persoană (din familie) care trebuie hrănită. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii ^ Expr. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a dezvălui (fără să vrea) o taină; a scăpa o vorbă (necugetată). A fi cu gura mare = a fi scandalagiu, certăreţ. (Despre vorbe, poezii, cântece etc.) A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, din generaţie în generaţie. ♦ Ceea ce se vorbeşte; vorbă, cuvânt, mărturisire, spusă. ^ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, calomnii. ♦ Glas, grai. -0- Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cineva foarte tăcut. ♦ Gălăgie, ţipăt, ceartă. ♦ Expr. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva. ♦ (Personificat) Om care vorbeşte; vorbitor. ♦ Expr. Gurile rele = clevetitorii, bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. 5. Buze. + Sărut. ^ Expr. A da o gură cuiva = a săruta (pe cineva). II. 1. (TEHN.) Deschizătură în peretele recipient, al unei încăperi etc., prin care se introduc sau se evacuează anumite materiale ori se stabileşte o legătură între două încăperi (ex. g. de alimentare, g. de aer, g. de apă, de vizitare etc.). Expr. A lega gura pânzei = a 525 GUSTAV înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe ţesutul pânzei respective; fig. a se îmbogăţi. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. ♦ Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva (ex. g. fluviului, g. craterului). ^ G. de foc = a) armă de foc; b) denumirea generică dată tunurilor, obuzierelor, aruncătoarelor de mine etc. 2. Tăiş. GURĂ-CASCĂ (< gură + cască) s. m. Persoană care îşi pierde timpul degeaba, care manifestă dezinteres faţă de îndatoririle sale, pierde-vară; persoană care nu înţelege ce i se spune. GURBĂNEŞTI, com. în jud. Călăraşi; 1 663 loc. (1995). Creşterea bovinelor, ovinelor şi porcinelor. Biserica de zid Adormirea Maicii Domnului (1804) şi biserica de lemn Sf. Nicolae (1802), în satul Gurbăneşti. GUREŞ, -A (< gură) adj. Care vorbeşte mult; guraliv. GURGHIU 1. Munţii masiv muntos în Carpaţii Orientali, situat între defileul Topliţa-Deda al Mureşului şi zona de izvoare a Târnavei Mari. De origine vulcanică, M. G. sunt alcătuiţi din aglomerate vulcanice şi curgeri de lavă, formând pod. înalte dominate de creste (resturi ale vechilor cratere: Tatarca, 1 689 m, Fâncelu, 1 684 m, Bătrâna, 1634 m ş.a.). Alt. max.: 1 777 m (vf. Saca). Expl. forestiere. Păstorit. Turism. 2. Râu, afl. stg. al Mureşului; 55 km. Izv. din M-ţii Gurghiu, străbate piemontul cu acelaşi nume şi se varsă în Mureş la Reghin. 3. Com. în jud. Mureş, pe râul omonim; 6 440 loc. (1995). Cetate medievală menţionată pentru prima dată în 1248 sub numele de Gurgen. Poiană cu narcise şi lalele pestriţe. Castel şi capelă romano-catolică (1730) în satul G. GURGUI (lat. gurgulio „beregată") s. n. 1. Vârful opincii strâns cu o cureluşă. 2. Parte strâmtă, în formă de cioc, la gura urciorului. 3. (Pop.) Vârful sânului; mamelon (1). 4. Vârful unui deal sau al unui munte. GURIEV, oraş în V Kazahstanului, port pe fl. Ural, înainte de vărsarea acestuia în M. Caspică; 157 mii loc. (1991). Expl. şi prelucr. petrolului. Punctul terminus al conductei petroliere de la Aktiubinsk şi Orsk. Constr. de maşini, reparaţii navale, mat. de constr. Pescuit. Conserve de peşte. întemeiat în 1640. Din 1990, se numeşte Aterau. GURKO, losif Vladimirovici (1828— 1901), feldmareşal rus. în timpul Războiului Ruso-Româno-Turc (1877—1878) s-a distins în luptele de la pasul Şipka şi la Plovdiv. Guvernator general al Poloniei (1882—1894). GURMAND, -Ă (< fr.) adj. Căruia îi plac mâncărurile bune; mâncăcios. GURMĂ (< fr.) s. f. (MED. VET.) Boală infecţioasă (provocată de un streptococ) a mânjilor şi cailor tineri; buba mânzului. GURNĂ s. f. Porţiune din învelişul exterior al unei nave, care face legătura între învelişul fundului şi învelişul bordajelor. GÜRSEL, Cemal (1895-1966), general şi om politic turc. Autor al loviturii de stat din mai 1960, în urma căreia a preluat puterea. Preşedinte al ţării (1961-1966). GURU (cuv. sanscrit) s.m. (în tradiţia hindusă) învăţător sau maestru spiritual, în special cel care acordă iniţierea (diksa) unor ucenici. în casta luptătorilor, g. stăpânea arta de a lupta şi vâna, în cea a muzicienilor el iniţia pe tineri în arta muzicii şi a dansului. în hinduismul popular contemporan, g. este persoana devotată unei anumite zeităţi, trăind în comuniune cu ea. în această calitate, el îşi iniţiază discipolii în tehnicile de realizare a desăvârşirii (moksa). GURUSLĂU (GORĂSLĂU), sat în com. Hereclean (jud. Sălaj). Aici, la 3 aug. 1601, armatele unite ale lui Mihai Viteazul şi ale generalului G. Basta au înfrânt pe principele Sigismund Bâthori, revenit în Transilvania. GURVITCH [gürvjts], Georges (1894—1965), sociolog şi filozof francez de origine rusă. Prof. univ. la Bordeaux, Strasbourg, Harvard, Columbia. Unul dintre fondatorii microsociologiei. A conceput societatea ca fiind organizată pe verticală, după modelul „scării de-terminismelor" — de la cele microsociale la cele macrosociale („Menirea actuală a sociologiei", „Determinismele sociale şi libertatea umană", „Dialectică şi sociologie"). GUSEU (< fr.) s. n. Element metalic destinat prinderii capetelor barelor care concură într-un nod al unei grinzi, al unei ferme etc. GUST (lat. gustus) s. n. I. 1. Senzaţie produsă de alimente sau de alte substanţe ca urmare a excitării receptorilor gustativi de pe mucoasa bucală şi de pe limbă; proprietate a alimentelor şi substanţelor solubile de a provoca această senzaţie. 2. (La sg.) Unul dintre cele cinci simţuri, prin care organismul ia informaţii (cu ajutorul receptorilor gustativi) despre proprietăţile chimice ale unor substanţe cu care vine în contact. II. 1. Simţ al frumosului; capacitate spontană, perfecţionată prin cultură, de a sesiza, de a deosebi frumosul şi urâtul, esteticul şi inesteticul în artă şi în realitate printr-o reacţie ce exprimă plăcere sau neplăcere, satisfacţie sau insatisfacţie estetică faţă de acestea. -0-Bun gust = simţ estetic. 2. înclinaţie, talent, vocaţie, predispoziţie, chemare. ♦ Preferinţă. 3. Dorinţă, plăcere, poftă, chef. GUSTA (lat. gustare) vb. I I. Tranz. şi intranz. A lua câte puţin dintr-o mâncare sau dintr-o băutură pentru a le cunoaşte gustul. ♦ A mânca sau a bea în cantitate mică pentru a-şi potoli foamea, setea sau pentru a-şi satisface o poftă; p. ext. a mânca. II. 1. Tranz. A avea parte, a se bucura de ceva. 2. A preţui, a-i plăcea mult. GUSTAR (< august, prin apropiere de gust) s. n. Denumirea populară a lunii august. GUSTARE (< gusta) s. f. 1. Faptul de a gusta. ♦ Aprecierea unei mâncări sau a unei băuturi, degustare. 2. (Concr.) Mâncare (rece) luată în fugă, în cantitate mică; aperitiv. GUSTATIV, -Ă (< fr.; {s} lat. gusto „a gusta") adj. Care aparţine gustului (I), privitor la gust. GUSTAV (GUSTAF), numele a şase regi ai Suediei. Mai importanţi: 1. G. I. Vasa (numit anterior Gustav Eriksson), rege (1523—1560). întemeietorul dinastiei Vasa, sub a cărui conducere Suedia şi-a dobândit independenţa, înlăturând suzeranitatea Danemarcii. A introdus Reforma (1527—1529). 2. G. II Adolf Vasa, rege (1611-1632). A reformat statul suedez, reînnoind structurile economice şi învăţământul. A creat armata naţională. Mare comandant de oşti. Cu o armată bine organizată, a purtat războaie cu Danemarca (1611 — 1613), Rusia (1613-1617) şi Polonia (1621 — 1629), asigurând hegemonia Suediei în N Europei; a participat la Războiul de 30 de ani împotriva Habsburgilor, asupra cărora a obţinut mai multe victorii (la Breitenfeld, 1631); a murit în bătălia victorioasă de la Gustav II Adolf Vasa GUŞTI 526 Paul Gusty Lützen (1632). 3. G. III, rege (1771-1792). A domnit în spiritul despotismului luminat, abolind tortura, acordând libertatea presei (1774) şi toleranţa religioasă (1781). 4. G. VI Adolf, rege (1950—1973) din dinastia fundată de J. B. Bernadotte. GUŞTI, Dimitrie (1880—1955, n. laşi), sociolog, filozof şi etician român. Acad. (1919), prof. univ. la laşi şi Bucureşti. Ministru al învăţământului. Fondatorul Şcolii sociologice (monografice) de la Bucureşti. Potrivit sistemului său sociologic, realitatea socială constituie un tot de „manifestări" (economice, spirituale, juridice şi politice), condiţionate de acţiunea simultană a mai mulţi factori („cadrul cosmologic", „biologic", „psihologic" şi „istoric") şi guvernate de „legea paralelismului sociologic". A conceput sociologia ca o „ştiinţă a naţiunii". Promotor al studiului problemelor sau „chestiunilor" sociale: „chestiunea Dunării", „chestiunea rurală", problema păcii şi a războiului, sărăcia etc. A înfiinţat şi condus Institutul Social Român (1921— 1948), Consiliul Naţional de Cercetări Ştiinţifice (1947—1948), revistele „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" (1919—1943) şi „Sociologie românească" (1936—1944). A conceput ideea „muzeului sociologic", pe temeiul căreia a fost realizat Muzeul Satului (1936). Iniţiatorul Legii serviciului social (1939) şi al unei noi concepţii de organizare a administraţiei locale a satului românesc. Sub conducerea sa, a fost editată, între 1938 şi 1943, „Enciclopedia României" (4 vol.). Op. pr.: „Sociologia militans", „Problema sociologiei", „La science de la réalité sociale". GUSTOS, -OASĂ (< gust) adj. Care are gust bun, plăcut la gust, apetisant. GUSTY, Paul (1859-1944, n. Bucureşti), regizor român. Unul dintre pionierii regiei româneşti de teatru. Director de scenă aproape 60 de ani la Teatrul Naţional din Bucureşti. A montat lucrări dramatice dintr-un repertoriu divers, de la tragedia clasică la comedia şi drama modernă. A adaptat numeroase piese de teatru străine. GUŞĂT, -Ă (< guşă) adj., s. m. şi f. (Persoană) cu guşă. GUŞĂ (cuv. autohton) s. f. 1. (La păsări) Porţiunea dilatată a esofagului, în care alimentele stau câtva timp înainte de a trece în stomac. (ORNIT.) Guşă-roşie = măcăleandru. (BOT.) Guşa-porumbelului (sau -porumbului) = a) plantă erbacee perenă din familia cariofilaceelor, cu tulpina ramificată, moale, cu frunze opuse, ovate, ascuţite, cu flori albe-verzui şi fructe bace negre, strălucitoare (Cucubalus baccifer); b) plantă erbacee perenă din familia cariofilaceelor, înaltă de 20—60 cm, cu frunze acuminate, flori albe dispuse în panicul şi fructe capsule (Silene cucubalus). 2. (La animalele amfibii) Pielea de pe maxilarul inferior, care ajută, împreună cu muşchii respectivi, la respiraţie. 3. (La reptile) Bărbie. 4. Creşterea patologică de volum a glandei tiroide, care determină apariţia unei tumefieri pe faţa anterioară a gâtului; poate fi însoţită de hipertiroidie sau de hipotiroidie. -O G. endemică sau distrofie endemică tireopată = g. răspândită la un număr mare de indivizi dintr-o regiune, care interesează, în afara unei hipo-funcţiuni a tiroidei, întregul organism (sistem nervos, alte glande endocrine etc.). G. exoftalmică = boala lui B^sedow. ♦ Cută de grăsime care atârnă sub bărbie la unele persoane grase. 5. Gât. ♦ Gâtlej. GUŞOENI, com. în jud. Vâlcea; 2 010 loc. (1995). Centru viticol. Bisericile de lemn Sf. Nicolae (1773), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1550, refăcută în 1915) şi Cuvioasa Paraschiva (1766, refăcută în 1803) în satele Guşoianca, Guşoeni şi Măgureni. GUŞTER (< bg.) s. m. Specie de şopârlă de culoare verde, de c. 30 cm, cu coada foarte lungă (Lacerta viridis)\ este folositoare deoarece se hrăneşte cu insecte. GUŞULEAC, Mihail (1887-1960, n. Lucoviţa, Herţa), botanist român. M. coresp. al Acad. (1937). Prof. univ. la Cernăuţi şi Bucureşti. A creat un sistem şi o nouă nomenclatură de clasificare a fructelor. A introdus metode complexe de cercetare în morfologia, anatomia şi cariologia vegetală, sistematică şi genetică experimentală. Preocupări privind ocrotirea naturii. GUTAPEiRCĂ (< fr.) s. f. Substanţă plastică şi izolantă extrasă din latexul unor arbori tropicali şi subtropicali, utilizată în fabricarea unor instrumente medicale (ex. sonde), în pansamentele umede şi în dermatologie. GUTAŢIE (< fr. {i>; {s} lat. gutto „a picura") s. f. (BOT.) Eliminare a picăturilor de apă prin stomatele frunzelor, sub acţiunea presiunii radiculare, în cursul nopţii. GUTĂ1 (< fr., lat.) s. f. Boală metabolică caracterizată prin creşterea concentraţiei acidului uric în sânge şi prin depozitarea uraţilor în dreptul articulaţiilor mici (în special la nivelul degetului mare de la picior); podagră. GUTĂ2 (< engl.) s. f. Fir confecţionat din fibre sintetice de care se leagă cârligele la undiţe. GUTÂI (GUTIN), Munţii -, masiv muntos în lanţul vulcanic al Carpaţilor Orientali, cuprins între M-ţii Oaş şi Ţibleş; alcătuit din aglomerate vulcanice şi revărsări de lavă. Alt. max.: 1 443 m (vf. Gutâi). Zăcăminte de min. poli-metalice. Expl. forestiere. Păstorit. Rezervaţia naturală geologică „Creasta cocoşului" (50 ha). GUTENBERG, gazetă a muncitorilor tipografi. A apărut în Bucureşti (1886— 1901). A reapărut sporadic începând din 1902 până în 1931, când s-a contopit cu „Tipograful" din Cluj. GUTENBERG [gu:tenberc], Johann (pe numele adevărat Johannes Gensfleisch) (c. 1400—1468), tipograf german. A inventat, în Europa, tiparul cu litere mobile (c. 1440). A editat, în limba latină, în condiţii tehnice remarcabile, „Biblia" (1450-1455). GUTIÇR (< fr.) s. f. Şir lateral de table din învelişul punţii unei nave, care face legătura între punte şi învelişul bordajelor. GUTTUSO, Renato (1912-1987), pictor şi grafician italian. Reprezentant al şcolii neorealiste. Operă caracterizată prin expresivitate şi monumentalitate („Ocuparea pământurilor necultivate în 527 GUYANA Siciiia", „Garibaldi în bătălia de la Ponte Ammiraglio“). GUTUI (lat. cottaneus) s. m. Arbore fructifer din familia rozaceelor, cu frunze mari nedinţate, groase, cu flori roz sau albe şi cu fructe comestibile mari, ovale, galbene, acoperite cu perişori (Cydonia oblonga). GUTUIE (< gutui) s. f. Fructul gutuiului. GUTURAI (la. *gutturalium) s. n. Inflamaţie acută a mucoasei nazale, provocată de un grup de virusuri şi manifestată printr-o secreţie apoasă persistentă; coriză. GUTURAL, -Ă (< fr. {i}; fe} lat. guttur ,,gât“) adj. 1. (Despre sunete sau voce) Care se rosteşte din fundul gâtului. 2. (Despre consoane) Velar. GUTZKOW [gutsko], Karl (1811 — 1878), scriitor german. Promotor al mişcării Tânăra Germanie. Opera sa, încercând să ofere o imagine completă a societăţii („Cavalerii spiritului"), reprezintă o critică violentă la adresa bisericii, statului şi moralei („Maha Guru, povestea unui zeu“). Drame. GUŢU, Gheorghe (1906-1994, n. Galaţi), filolog român. Prof. univ. la Bucureşti. Specialist în limbile clasice („Dicţionar latin-român“, studii consacrate lui Seneca ş.a.). Traduceri din Cicero şi Tacit. A tradus „Descriptio Moldaviae" a lui D. Cantemir. GUŢU-ROMALO, Valeria (n. 1928, Chişinău), lingvistă română. Prof. univ. la Bucureşti şi Constanţa. Preocupări pentru gramatica limbii române şi tendinţele ei actuale („Morfologia structurală a limbii române", „Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări", „Corectitudine şi greşeală"). GUVÇRN (< guverna; cf. it. governo) s. n. Organ central al statului alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică; potrivit programului său de guvernare, acceptat de parlament, g. asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, cooperând cu organismele sociale interesate. îşi exercită atribuţiile adoptând hotărâri pentru organizarea executării legilor şi ordonanţe, care se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, adoptate de parlament, în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta, şi care au putere de lege (până la eventuala lor invalidare de către parlament). GUVERNA (< fr.) vb. I tranz. A conduce, a administra un stat. r. %&■ *ţ y;s? ,a\ ;;v;2 mr- i Johann Gutenberg GUVERNAMENTAL, -Ă (< fr.) adj. Care aparţine guvernului, care ţine de guvern; care susţine guvernul. GUVERNANT (< fr.) adj., s. m. (Cel) care guvernează. GUVERNANTĂ (< fr.) s. f. Persoană (vorbind o limbă străină) angajată într-o familie pentru creşterea şi educarea copiilor. GUVERNARE (< guverna) s. f. 1. Acţiunea de a guverna. 2. Perioada în care un guvern exercită puterea care intră în competenţa sa. 3. Conducerea unei nave cu ajutorul cârmei, după indicaţiile compasului (g. la compas), în funcţie de deviaţia provocată de vânt, de curenţi etc. (g. după aliniament) sau după poziţia altor nave. Instalaţie de g. = instalaţie de bord, alcătuită din timonă, parâme sau lanţuri şi cârmă, cu care se execută dirijarea unei nave. GUVERNATOR (< guverna, după it., lat.) s. m. 1. (în unele state) Conducător al unei unităţi administrativ-teritoriale mai mari (ex. ţinut, provincie) ori al unei colonii. G. general = reprezentantul monarhului Marii Britanii în acele state ale Commonwealth-ului care-l recunosc pe acesta ca suveran (ex. Canada, Australia, Noua Zeelandă, Jamaica, Grenada); îndeplineşte funcţia de şef de Gheorghe Gutu stat. 2. Conducător, desemnat de guvern, al unor instituţii de credit; în România, guvernatorul al Băncii Naţionale a României este desemnat de Parlament. GUVERNĂMÂNT (< fr.) s. n. 1. Gu-vernare. 2. Formă de g. = mod de organizare a organelor supreme ale puterii de stat, caracterele acestora, modul de formare şi competenţa lor, reflectând felul în care se exercită puterea prin organele puterii de stat (ex. republică, monarhie). 3. (în unele state) Unitate administrativ-teritorială condusă de un împuternicit al şefului statului. GUVERNOR (< fr.) s. m. (înv.) Persoană însărcinată cu educarea şi cu supravegherea unui tânăr nobil sau a unui fiu de domnitor. GUVjD (< ngr.) s. m. Denumire generică dată unor peşti, teleosteeni marini şi dulcicoii, de 15—30 cm lungime, cu capul mare şi lăţit şi corpul subţiat spre coadă (Gobius). GUYANA 1. Republica Cooperatistă ~ (Co-operative Republic of Guyana), stat în N Americii de Sud cu ieşire la Oc. Atlantic (400 km); 215 mii km2; 730 mii loc. (1993). Limba oficială: engleza. Religia: hinduistă (33%), creştină (protestanţi 18%, anglicani 16%), islamică (10%). Cap.: Georgetown. Este împărţit în 10 regiuni. Relieful este reprezentat în principal de un sector extins al Pod. Guyanei (alt. max. 2 772 m în vf. Roraima), faliat şi fragmentat de râuri cu debite bogate şi frecvente cascade (Kaieteur Falls, 226 m.), continuat spre N cu o îngustă câmpie litorală. Climă ecuatorială şi subecuatorială cu precipitaţii bogate (până la 2 500 mm/an). Pădurile ocupă 76,1% din terit. ţării, iar terenurile agricole mai puţin de 10% (arabii doar 2,3%). Plantaţii de trestie de zahăr (2,9 mii. t, 1991); de cafea şi cacao; culturi de orez (250 mii t, 1991); porumb, legume. Expl. de bauxită (1,3 mii. t, 1991), aur (595 kg, 1988), diamante (21,9 mii carate, 1991), azbest ş.a. Fabrici de zahăr (163 mii t, 1991), rom (163 mii hl, 1991), cherestea, ţigarete. Pescuit: 43 900 t (1991). Creşterea bovinelor, porcinelor şi ovinelor. C.f. (1990): 88 km. Căi rutiere (1990): 5 697 km. Căi navigabile interne: 1 077 km. Moneda: 1 Guyana dollar = 100 cents. Export (1990): zahăr, bauxită, orez, rom, crustacee, diamante ş.a. Import (1990): utilaje ind. şi mijloace de transport, combustibili, produse alim., bunuri de larg consum. — Istoric. Descoperită de navigatorii spanioli (sfârşitul sec. 15); în G. Olandeză, la începutul sec. 16, şi-au făcut apariţia negustorii GUYANA FRANCEZĂ 528 DIVIZIUNI ADMINISTRATIVE Regiuni Suprafaţa Populaţia Capitala (,,Region“) (km2) (1986) Regiunea 1 (Barima/Waini) 20 339 18 500 Mabaruma Regiunea 2 (Pomeroon/Supenaam) 6 195 42 000 Anna Regina Regiunea 3 (Essequibo Islands/WestDemerara) 3 755 102 800 Vreed-en-Hoop Regiunea 4 (Demerara/Mahaica) 2 233 310 800 Paradise Regiunea 5 (Mahaica/Berbice) 4 170 55 600 Fort Wellington Regiunea 6 (East Berbice/Corentyne) 36 255 149 000 New Amsterdam Regiunea 7 (Cuyuni/Mazaruni) 47 213 17 900 Bartica Regiunea 8 (Potaro/Siparuni) 20 052 6 700 Mahdia Regiunea 9 (Upper Takutu/Upper Essequibo) 57 790 15 300 Lethem Regiunea 10 (Upper Demerara/Berbice) 17 081 38 600 Linden din Ţările de Jos, care, în 1551, au fundat o aşezare la gurile râului Surinam (de unde şi a doua denumire a G. Olandeze de Surinam). De la sfârşitul sec. 16, G. a fost viu disputată de spanioli, englezi şi olandezi. în 1667, Anglia a cedat colonia Olandei, în schimbul Noului Amsterdam (actualul New York). în 1816, colonia a fost împărţită între Marea Britanie şi Olanda; partea care a revenit Marii Britanii a fost denumită, din 1831, G. Britanică. în mai 1966, G. Britanică şi-a proclamat independenţa în cadrul Commonwealth-ului, iar în febr. 1970, a devenit republică cooperatistă. în urma alegerilor parlamentare (primele alegeri libere de la proclamarea independenţei în 1966), din oct. 1992, Congresul Naţional al Poporului, care a condus despotic ţara în ultimii 25 de ani, a pierdut puterea, iar Chedi Jagan, liderul Partidului Progresist al Poporului, a fost ales preşedinte. Republică prezidenţială. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de Adunarea Naţională, iar cea executivă, de un cabinet format după alegerile legislative. 2. Reg. naturală în NE Americii de Sud, între Oc. Atlantic, Orinoco şi C. Amazonului. Câmpie joasă, mlăştinoasă, continuată cu un podiş întins, străbătut de culmi muntose cu alt. max. de 2 950 m în vf. Auyân Tepuy (Venezuela). Climă ecuatorială şi subecuatorială. Păduri ecuatoriale şi savane. Expl. de bauxită, fier, mangan, aur şi diamante. GUYANA FRANCEZĂ, posesiune franceză (departament de peste mări al Franţei) pe ţărmul de NE al Americii de Sud; 91 mii km2; 114,8 mii loc. (1990). Limba oficială: franceza. Centrul ad-tiv: Cayenne. Oraş pr.: Kourou. Relief de podiş, care trece spre o câmpie litorală. Climă caldă şi umedă. Trestie de zahăr, cafea, cacao şi banane; culturi de 529 GYULA Gwalior. Zidul vechiului fort manioc, porumb, tutun, orez. 81% din terit. este acoperit cu păduri. Expl. forestiere (esenţe tari). Zăcăminte de aur (870 kg, 1990) şi de bauxită. Distilerii de rom. Moneda: 1 franc francez = 100 centimes. Export: lemn, aur, rom, cacao, banane. Import: produse ind. şi alim. La Kourou (pe ţărmul Oc. Atlantic) s-a înfiinţat, în 1966, centrul de lansare a sateliţilor europeni cu ajutorul rachetelor „Ariane", aparţinând Agenţiei Spaţiale Europene. — Istoric. Descoperită în 1499, a fost cucerită iniţial de olandezi (1654), iar apoi, alternativ, s-a aflat sub stăpânire franceză, olandeză, engleză; din 1817, definitiv, sub cea franceză. Insalubră şi neospttalieră, G. F. a devenit loc de deportare (1794— 1938). Potrivit Constituţiei franceze din 1946, G. F. a fost declarată departament de peste mări, parte integrantă a Franţei. Activitatea legislativă este exercitată de Adunarea Naţională şi Senatul Franţei, precum şi de un parlament propriu (Consiliul Regional), iar cea'executivă de prefect şi de Consiliul General. GUYAU [güio], Marie Jean (1854— 1888), filozof şi estetician francez. Unul dintre precursorii analizei sociologice a artei („Problemele esteticii contemporane", „Arta din punct de vedere sociologic"). GUYE, Philippe-Auguste (1862— 1922), chimist elveţian. Prof. univ. la Geneva. Cercetări în domeniul electro-chimiei. A determinat masele atomice ale azotului, clorului, argintului şi a studiat ecuaţia de stare a gazelor ideale. M. de onoare al Acad. Române (1913). GUYENNE [güien], prov. istorică în SV Franţei, cuprinsă între poalele de N ale M-ţilor Pirinei şi G. Gasconiei. Oraş pr.: Bordeaux. Expl. de petrol, gaze naturale, min. de fier, plumb şi zinc; expl. forestiere. Grâu, porumb, plante industriale şi furajere. Pomicultură. Viticultură. Creşterea bovinelor, porcinelor, ovinelor. Cucerită de romani (sec. 1 î.Hr.), de vizigoţi (sec. 5), iar apoi de franci (sec. 6). Până în sec. 13, denumirea cu precădere a Aquitaniei. Din 1259, sub autoritatea Coroanei engleze"; a fost retrocedată Franţei în 1453. GUYNEMER [ginemer], Georges (1894—1917), aviator francez. Comandant al escadrilei „Berzele". Erou al primului război mondial, având la activ 53 de victorii omologate. GUZGAN s. m. (ZOOL.) Şobolan. GUZLĂ (< ser.) s. f. Instrument muzical popular, alcătuit dintr-o cutie de lemn plată, goală, cu coardele întinse deasupra, răspândit la unele popoare slave. GUZMÂN, Martfn Lufs (1887-1976), scriitor mexican. Romanele sale („Vulturul şi şarpele", „Umbra conducătorului") reprezintă o cronică a războiului civil mexican (1910—1916), cu aventuri şi eroi de natură picarescă. Memorii. GUZMÂN BLANCO, Antonio Leocaido (1829—1899), om politic liberal venezuelean. Conducător al insurecţiei liberale din 1870. Preşedinte provizoriu, ales apoi definitiv în 1873. A modernizat ţara, guvernând autoritar, până în 1888. GWALIOR [gvalisr], oraş în partea central-nordică a Indiei (Madhya Pradesh); 693 mii loc. (1991). Nod de comunicaţii. Ind. constr. de maşini (automobile), chim., piei. şi textilă (covoare şi confecţii de bumbac). Universitate. Numeroase monumente: zidurile vechiului fort (sec. 11), palate, temple (Telika Mandir, sec. 11; ruinele templului Sas Bahu, sec. 11). GWERU (GWELO), oraş în centrul Rep. Zimbabwe, pe râu! omonim; 79 mii loc. (1987). Nod de comunicaţii. Expl. de aur, nichel, platină, azbest, cromite. Prelucr. metalelor, ciment, produse textile şi alim. Oţeluri speciale. Centru agricol. GYÂRMATHI [djprmoti] Samuel (1751—1830), lingvist ungur. Fondator al lingvisticii fino-ugrice. A demonstrat înrudirea dintre limba maghiară şi finlandeză (Affinitas linguae hungaricae cum linguis fennicae originis gramma-tice demonstrata). GYÉMANT, Ladislau (n. 1947, Oradea), istoric din România. Specialist în istoria Europei Centrale (sec. 18—19) cu privire specială asupra Transilvaniei şi a istoriei evreilor din România („Mişcarea naţională a românilor din Transilvania, 1790—1848", „Ion Budai-Deleanu, De originibus populorum Transylvaniae", ed. critică). GYLA (GYULA, JULA), voievod din Transilvania. în 1002—1003 a fost înfrânt şi făcut prizonier de regele Ungariei, Ştefan I. GYÔR [ghiôr], oraş în NV Ungariei, port pe Râba, aproape de confl. cu Dunărea; 130 mii loc. (1991). Nod feroviar. Important centru al ind. textile (lână, mătase, fibre şi fire artificiale). Metalurgie, mobilă, produse alim. (făină, ulei). Catedrală (sec. 12, reconstruită în sec. 18), palat episcopal (seG. 16), Mănăstirea Carmelitelor (sec. 18). GYR, Radu (pseud. lui Radu Demetrescu) (1905—1975, n. Câmpulung Muscel), poet român. Versuri cu infiltraţii folclorice, melodioase, cantabile, de evocare a pământului natal („Plânge Strâmbă-Lemne", „Cerbul de lumină", „Balade") şi a cruzimilor războiului („Poeme de război"); mărturii patetice ale existenţei în închisorile comuniste („Sângele temniţei", „Stigmate"). GYROPORÊLLA subst. Gen fosil triasic de algă verde, cu talul nedivizat şi cu ramificaţii verticilate, prinse pe un ax cilindric încrustat cu calcar. GY SZABÔ Béla v. Szabô Bêla, Gy. GYULA, oraş în SE Ungariei la NE de Szeged; 36 mii loc. (1988); băi termale (42—70°C). Cetate cu turnuri (sec. 14—16); biserica ortodoxă Sf. Nicolae (1802). Important centru cultural, de învăţământ şi religios al românilor din Ungaria.